Arnaldur Indridason - Orasul Borcanelor-Linistea Mormantului-Vocile

ARNALDUR INDRIDASON Inspectorul ERLENDUR SVEINSSON

Orasul borcanelor……………………………….2 Linistea mormantului………………………226 Vocile………………………………………………463

—2—

ARNALDUR INDRIDASON

ORAŞUL BORCANELOR Original: Mýrin (2000) Traducerea: MONICA VLAD

virtual-project.eu

Editura Trei, 2011 —3—

Totul nu-i decât o harababură nenorocită.

Inspectorul ERLENDUR SVEINSSON

—4—

—5—

—6—

O notă asupra numelor islandeze Islandezii se adresează unul altuia întotdeauna pe numele mic, fiindcă cei mai mulţi nu au un „nume de familie specific”, ci, mai degrabă, unul patronimic, cu terminaţia -son pentru fiu şi -dóttir pentru fiică. Până şi în cartea de telefon, abonaţii sunt înregistraţi după numele mic. Chiar dacă poate părea ciudat, numele mici sunt, aşadar, folosite peste tot în ierarhia poliţienească şi atunci când poliţiştii şi infractorii se adresează unul altuia. Numele întreg al lui Erlendur este Erlendur Sveinsson, iar fiica sa este Eva Lind Erlendsdóttir. Numele matronimice sunt rare, deşi Audur înseamnă în mod precis Kolbrúnardóttir, „fiica lui Kolbrún”. Totuşi, unele familii au nume tradiţionale, fie derivate direct, fie după model danez, ca rezultat al legii coloniale care s-a aplicat până la începutul secolului douăzeci. Briem este unul dintre aceste nume de familie tradiţionale şi nu indică genul purtătorului – în cazul lui Marion Briem numele mic ambiguu sporeşte acest mister suplimentar.

—7—

Reykjavík 2001

—8—

1 Cuvintele erau scrise cu creionul pe o bucată de hârtie aşezată deasupra cadavrului. Trei cuvinte, de neînţeles pentru Erlendur. Era trupul unui bărbat de aproximativ şaptezeci de ani. Zăcea pe podea pe partea dreaptă lângă sofa, într-o cameră mică de zi, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi nişte pantaloni din catifea reiată de culoare bej. În picioare avea papuci. Părul începuse să i se rărească şi era aproape în întregime cărunt. Era pătat cu sângele provenit din rana enormă de la cap. Pe podea, nu departe de trup, se afla o scrumieră mare de sticlă cu colţurile ascuţite. Şi aceasta era plină de sânge. Măsuţa de cafea era răsturnată. Era un apartament aflat în subsolul unei case cu două niveluri, din Nordurmýri. Clădirea se afla în mijlocul unei mici grădini, închisă din trei părţi de un zid de piatră. Frunzele căzuseră şi făcuseră un covor ce acoperea pământul, iar ramurile noduroase ale copacilor se înălţau înspre cerul întunecat. Pe o alee de pietriş ce ducea către garaj, cei de la Departamentul de Investigare a Crimei din Reykjavík soseau la faţa locului. Era aşteptată sosirea medicului evaluator districtual, care avea să semneze certificatul de deces. Se raportase găsirea trupului neînsufleţit cu aproximativ cincisprezece minute în urmă. Inspectorul Erlendur împreună cu poliţia din Reykjavík fuseseră cei care sosiseră primii la locul crimei. Îl aştepta pe colegul său, Sigurdur Óli, care trebuia să ajungă dintr-o clipă într-alta. Amurgul lunii octombrie se întindea peste oraş şi ploaia cădea purtată de colo-colo de vântul toamnei. Cineva aprinsese o lampă care se afla pe o masă în camera de zi, iar aceasta răspândea o lumină sumbră în jurul său. Altfel, nimic nu fusese atins la locul faptei. Echipa de legişti instala lămpi fluorescente puternice pe un trepied pentru a lumina apartamentul. Erlendur observă o bibliotecă şi nişte obiecte uzate de mobilier, măsuţa răsturnată de cafea, un birou vechi într-un colţ, un covor pe podea, sânge pe covor. Camera de zi dădea în bucătărie şi o altă uşă ducea de acolo înspre pivniţă şi înspre un mic coridor unde se aflau două camere şi o toaletă. Poliţia fusese înştiinţată de vecinul de deasupra. Se întorsese în acea după-amiază după ce îi luase pe cei doi băieţi ai săi de la şcoală şi i se păruse ciudat să vadă că uşa de la subsol era larg deschisă. S-a uitat în —9—

interiorul apartamentului vecinului său şi a strigat pentru a afla dacă acesta era sau nu acolo. Nu a primit niciun răspuns. S-a uitat cu atenţie în interior şi l-a strigat din nou pe nume, însă tot nu a primit niciun răspuns. Locuiau la etajul de deasupra de mai mulţi ani, însă nu îl cunoşteau prea bine pe bătrânul care stătea la subsol. Fiul mai mare, în vârstă de nouă ani, nu fusese la fel de precaut ca tatăl său şi într-o fracţiune de secundă intrase în camera de zi a vecinului. Câteva clipe mai târziu, copilul se întorsese şi spusese că în apartament era un om mort şi chiar nu părea să fie prea tulburat de acest lucru. — Ai văzut prea multe filme, spusese tatăl băiatului şi cu precauţie îşi croise drum în apartamentul respectiv, unde îl văzuse pe vecinul său zăcând pe podeaua din camera de zi. Erlendur cunoştea numele bărbatului mort. Se afla scris deasupra soneriei de la intrare. Însă pentru a evita riscul de a se face de râs, îşi puse nişte mănuşi subţiri de cauciuc şi extrase portofelul bărbatului dintr-o jachetă ce atârna pe un cuier-pom de lângă uşa de la intrare şi găsi o carte de credit cu o fotografie pe ea. Numele bărbatului era Holberg, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani. Murise în casa lui. Se presupunea că fusese crimă. Erlendur se plimbă prin apartament şi se gândi la cele mai simple întrebări. Asta era meseria lui: să investigheze ceea ce era evident. Legiştii aveau de-a face cu treburile misterioase. Nu se vedea nicio urmă de efracţie, nici la ferestre şi nici la uşi. La prima impresie, bărbatul părea să-i fi dat singur drumul atacatorului în apartament. Vecinii de deasupra lăsaseră urme de tălpi peste tot în holul de la intrare şi pe covorul din camera de zi când veniseră de afară din ploaie, iar atacatorul trebuie să fi făcut şi el acelaşi lucru. Doar dacă nu cumva îşi scosese pantofii în holul de la intrare. Erlendur credea că acesta fusese mult prea grăbit ca să mai aibă ocazia de a-şi scoate pantofii. Echipa de legişti adusese un aspirator pentru a aduna cele mai mici particule şi granule din care să scoată la iveală indicii. Căutaseră amprente şi murdărie care nu proveneau din casă. Căutaseră ceva din exterior. Ceva care lăsase urme de distrugere. Din câte îşi dădea seama Erlendur, bărbatul nu îşi tratase vizitatorul cu cine ştie ce ospitalitate. Nu făcuse cafea. După câte se părea, filtrul de cafea din bucătărie nu fusese folosit în ultimele câteva ore. Nu erau urme că s-ar fi consumat ceai, nicio ceaşcă nu era scoasă din bufet. — 10 —

Paharele stăteau neatinse acolo unde trebuiau să se afle. Bărbatul omorât fusese genul de om ordonat. Totul era curat şi aranjat cu grijă. Probabil că nu îl cunoştea bine pe atacator. Probabil vizitatorul îl atacase fără niciun fel de preambul, în momentul în care uşa se deschisese. Fără a-şi scoate pantofii. Oare poţi omorî pe cineva în şosete? Erlendur se uită peste tot în jurul său şi îşi spuse că trebuia, întradevăr, să-şi ordoneze mai bine gândurile. În orice caz, vizitatorul se grăbise. Nu se sinchisise să închidă uşa în urma lui. Atacul părea să fi fost înfăptuit în grabă şi fără avertisment. Nu erau urme de încăierare în apartament. Din câte se părea, bărbatul căzuse pe podea, se lovise de măsuţa de cafea şi o răsturnase. La o primă impresie, restul era neatins. Erlendur nu vedea nicio urmă cum că apartamentul ar fi fost jefuit. Toate dulapurile erau bine închise, sertarele la fel, iar un computer nou şi o combină stereo veche se aflau la locul lor. Jacheta din cuierul-pom de lângă uşă avea încă portofelul şi în el se găseau o bancnotă de două mii de coroane şi două carduri, unul de debit şi altul de credit. Era ca şi cum atacatorul înşfăcase primul lucru care îi fusese la îndemână şi îl lovise pe bărbat în cap. Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei, fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge. Acestea erau indiciile evidente: bărbatul deschisese uşa şi îşi poftise vizitatorul înăuntru sau cel puţin venise cu el în camera de zi. Pesemne îşi cunoştea vizitatorul, însă nu neapărat. Fusese atacat cu o scrumieră, i se dăduse o lovitură puternică şi atacatorul îşi luase repede tălpăşiţa, lăsând uşa de la intrare deschisă. Cât se poate de simplu. Cu excepţia mesajului. Era scris pe o bucată de hârtie liniată format A4, ce părea să fi fost smulsă dintr-un caiet legat cu spirală şi era singurul indiciu că aici fusese comisă o crimă cu premeditare; sugera că vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârşi un omor. Nu fusese cuprins brusc de impulsul nebunesc de a comite crima în timp ce stătea acolo în camera de zi. Intrase în apartament cu intenţia de a comite o crimă. Scrisese un mesaj. Trei cuvinte care pentru Erlendur nu aveau nici cap, nici coadă. Oare scrisese mesajul înainte de a veni aici? O altă întrebare evidentă — 11 —

care avea nevoie de un răspuns. Erlendur se duse la biroul din colţul camerei de zi. Acolo erau împrăştiate documente, facturi, plicuri şi hârtii. Peste toate acestea stătea un caiet legat cu spirală, cu colţul de la o foaie rupt. Se uită după un creion care ar fi putut fi folosit pentru a scrie mesajul respectiv, însă nu văzu niciunul. Uitându-se îndeaproape pe birou, găsi unul dedesubt. Nu atinse nimic. Privi şi cugetă. — Oare nu e aceasta o crimă tipic islandeză? întrebă detectivul Sigurdur Óli, care intrase în apartamentul de la subsol fără ca Erlendur să-l observe şi stătea acum lângă cadavru. — Poftim? făcu Erlendur, cufundat în gândurile sale. — Murdară, inutilă şi comisă fără nicio încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor. — Da, zise Erlendur. O crimă islandeză jalnică. — Doar dacă nu cumva el a căzut peste masă şi s-a lovit cu capul de scrumieră, zise Sigurdur Óli. Colega lor, Elínborg, era cu el. Erlendur încercase să limiteze mişcările poliţiei, ale echipei de legişti şi ale paramedicilor, în timp ce se plimba prin casă, cu capul înclinat sub pălărie. — Şi în timp ce cădea a scris un mesaj incomprehensibil? zise Erlendur. — E posibil să-l fi ţinut în mâini. — Poţi înţelege ceva anume din acest mesaj? — Poate e Dumnezeu, zise Sigurdur Óli. Poate criminalul, nu ştiu. Accentul pe ultimul cuvânt e ciudat. EL este scris cu majuscule. — Mie nu mi se pare că a fost scris pe fugă. Ultimul cuvânt e cu majuscule, însă primele două sunt cursive. Vizitatorul nu se grăbea când a scris asta. Dar nu a închis uşa în urma lui. Ce înseamnă asta? Îl atacă pe bărbat şi fuge, totuşi scrie un bilet criptic pe o bucată de hârtie şi se străduieşte să sublinieze cuvântul final. — Probabil că se referă la el, zise Sigurdur Óli. La cadavru, vreau să spun. Nu pot face legătura cu nimeni altcineva. — Nu ştiu, zise Erlendur. Care e rostul în a lăsa genul ăsta de mesaj în urma ta şi de a-i aşeza peste cadavru? Ce încearcă să spună făcând asta? Oare ne spune ceva? Oare criminalul vorbeşte cu el însuşi? Vorbeşte cu victima? — Un dement nenorocit, zise Elínborg, aplecându-se ca să ridice mesajul. Erlendur o opri. — 12 —

— Trebuie să fi fost mai mult de unul, zise Sigurdur Óli. Atacatori, vreau să spun. — Aminteşte-ţi de mănuşi, Elínborg, zise Erlendur, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil. Nu distruge probele. Mesajul a fost scris la biroul de acolo, adăugă el, arătând înspre colţul respectiv. Hârtia a fost ruptă dintr-un caiet de-al victimei. — E posibil să fi fost mai mult de unul, repetă Sigurdur Óli. Credea că găsise un punct de vedere interesant. — Da, da, zise Erlendur. Poate. — Cam cu sânge rece, zise Sigurdur Óli. Mai întâi omori un bătrân şi apoi te aşezi să scrii un bilet. Oare pentru asta nu-ţi trebuie nervi de oţel? Oare ăla care a făcut un astfel de lucru nu e un ticălos desăvârşit? — Sau unul fără frică, zise Elínborg. — Sau unul cu un complex mesianic, zise Erlendur. Se aplecă să ridice mesajul şi îl studie în tăcere. Un complex mesianic uriaş, gândi el, pentru sine.

— 13 —

2 Erlendur se întoarse pe la zece seara în apartamentul unde locuia şi băgă nişte mâncare semipreparată în cuptorul cu microunde pentru a o încălzi. Rămase în picioare şi privi cum mâncarea se învârtea în spatele geamului. Era o chestie mai bună decât televizorul, gândi el. Afară, vântul toamnei şuiera şi nu era nimic altceva în afară de ploaie şi întuneric. Se gândi la oamenii care lăsau mesaje şi dispăreau. Într-o astfel de situaţie, ce ar fi putut el să scrie? Cui i-ar lăsa el un mesaj? Fiica sa, Eva Lind, îi apăru în minte. Era dependentă de droguri şi voia probabil să ştie dacă el avea ceva bani. Devenise extrem de insistentă în această privinţă. Fiul său, Sindri Snaer, încheiase de curând a treia perioadă într-un centru de reabilitare psihică. Mesajul pentru el ar fi unul simplu: destul cu Hiroshima! Erlendur zâmbi ca pentru sine în timp ce cuptorul cu microunde emise trei bipuri scurte. Nu că s-ar fi gândit vreodată să dispară de tot. Erlendur şi Sigurdur Óli vorbiseră cu vecinul care găsise cadavrul. Soţia lui venise deja acasă şi discutaseră despre faptul că băieţii trebuiau duşi în altă parte, la mama acesteia. Vecinul, al cărui nume era Ólafur, spusese că el şi familia lui, soţia şi cei doi fii, plecau la şcoală şi la serviciu în fiecare zi la opt dimineaţa şi că niciunul nu se întorcea acasă mai devreme de patru după-amiaza. Era obligaţia lui să ia băieţii de la şcoală. Nu observaseră nimic neobişnuit când plecaseră de acasă în acea dimineaţă. Uşa de la apartamentul bărbatului era închisă. Dormiseră buştean cu o noapte înainte. Nu auziseră nimic. Nu prea aveau de-a face cu vecinul lor. Era un străin în toate privinţele, deşi locuiseră deasupra apartamentului său de câţiva ani buni. Patologul trebuie că stabilise deja momentul exact al morţii, însă Erlendur bănuia că acea crimă fusese comisă în jurul prânzului. La momentul cel mai plin al zilei, după cum se spune. Oare cum era posibil să aibă cineva timp de asemenea lucruri în zilele astea? gândi el pentru sine. Fusese emisă o declaraţie pentru mass-media, cum că un bărbat pe nume Holberg, de aproximativ şaptezeci de ani, fusese găsit mort în apartamentul său din Nordurmýri, probabil asasinat. Oricine observase ceva suspect cu douăzeci şi patru de ore înainte, în zona în care locuise Holberg, era rugat să contacteze poliţia din Reykjavík. — 14 —

Erlendur avea în jur de cincizeci de ani, divorţase cu mulţi ani în urmă şi era tatăl a doi copii. Nu lăsase niciodată pe nimeni să-şi dea seama că nu putea suporta numele copiilor săi. Fosta lui soţie, cu care nu prea mai vorbise de mai mult de douăzeci de ani, crezuse că acele nume sunaseră drăgălaş la momentul respectiv. Divorţul fusese unul urât, iar Erlendur ţinuse mai mult sau mai puţin legătura cu copiii lui când erau mici. Ei îl căutaseră când se făcuseră mai mari şi el îi primise cu bucurie, însă regretase că ajunseseră în halul în care ajunseseră. Era în mod special îndurerat de soarta Evei Lind. Sindri Snaer o ducea mai bine. Însă doar atât. Îşi scoase mâncarea din cuptorul cu microunde şi se aşeză la masa din bucătărie. Era un apartament cu un singur dormitor plin-ochi cu cărţi. Fotografii vechi de familie atârnau pe pereţi, înfăţişând rude din Fiordurile Estice, unde se născuse el. Nu avea fotografii cu el sau cu copiii săi. Un vechi şi rablagit televizor marca Nordmende stătea lipit de perete cu un fotoliu şi mai rablagit în faţa sa. Erlendur ţinea apartamentul destul de îngrijit, cu un minimum de curăţenie. Nu ştia exact ce anume mânca. Ambalajul frumos împodobit promitea ceva în legătură cu nişte delicii orientale, însă mâncarea, ascunsă într-un fel de aluat, avea gust de ulei de păr. Erlendur o împinse deoparte. Se întrebă dacă mai avea pâinea de secară pe care o cumpărase cu câteva zile înainte. Şi drobul de miel. Apoi soneria sună. Eva Lind se hotărâse să treacă pe la el. — Cum o mai duci, sulă? întrebă ea în timp ce năvăli pe uşă şi se lăsă să cadă cu zgomot pe sofaua din camera de zi. Felul ei de a vorbi îl enerva. — Ei, zise Erlendur şi închise uşa. Nu vorbi porcăriile astea cu mine. — Credeam că vrei să-mi aleg cu grijă cuvintele, zise Eva Lind, care fusese dădăcită de către taică-său în mod repetat în legătură cu limbajul folosit. — Atunci spune ceva inteligent. Era dificil să-ţi dai seama ce personalitate imita ea în seara asta. Eva Lind era cea mai bună actriţă pe care o cunoscuse vreodată, cu toate că asta nu spunea prea multe, pentru că el nu se ducea niciodată la teatru sau la cinema, ci, în cea mai mare parte a timpului, urmărea programe educative la televizor. Piesa Evei Lind era în general o dramă de familie într-unul până la trei acte şi trata despre cea mai bună modalitate de a obţine bani de la tatăl ei. Chestia asta nu se întâmpla — 15 —

foarte des, pentru că Eva Lind avea căile ei de a face rost de bani, despre care Erlendur prefera să ştie cât mai puţin posibil. Însă din când în când, atunci când nu avea „niciun nenorocit de bănuţ”, după cum se exprima ea, apela la el. Uneori era fetiţa lui mică, lipindu-se de el şi torcând ca o pisică. Alteori era în pragul disperării, mergând cu paşi apăsaţi prin apartament, complet ieşită din minţi, aruncându-i acuzaţii că era un tată rău pentru că îi părăsise pe ea şi pe Sindri Snaer când erau atât de mici. Putea să fie şi grosolană, maliţioasă şi afurisită. Însă uneori lui Erlendur i se părea că era ea însăşi, aproape normală, dacă exista întradevăr aşa ceva, şi simţea că putea vorbi cu ea aşa cum vorbeşti cu o fiinţă umană. Purta nişte jeanşi rupţi şi o geacă neagră de piele. Avea părul scurt şi negru ca pana corbului, două inele de argint în sprânceana dreaptă şi o cruce de argint atârnându-i dintr-o ureche. Avusese dinţi albi şi frumoşi odinioară, însă începuseră să prezinte semne de distrugere: când zâmbea larg lăsa să se vadă că doi dinţi de sus îi lipseau. Era foarte slabă şi trasă la faţă, cu cearcăne negre sub ochi. Erlendur simţea uneori că vede în Eva asemănarea cu mama ei. Blestemă soarta Evei Lind şi dădu vina pentru halul în care ajunsese pe faptul că o neglijase. — Am vorbit azi cu mama. Sau mai degrabă ea a vorbit cu mine şi m-a întrebat dacă o să vorbesc cu tine. E minunat să ai părinţi divorţaţi. — Şi maică-ta vrea ceva de la mine? întrebă Erlendur cu surprindere. După douăzeci de ani, ea încă îl ura. Nu o zărise decât o dată în tot acest timp şi nu era nicio îndoială în legătură cu aversiunea care i se citise pe chip. Îi vorbise o dată despre Sindri Snaer, însă asta era o conversaţie pe care prefera să o uite. — E o javră snoabă. — Nu vorbi aşa despre maică-ta. — E în legătură cu nişte prieteni de-ai ei putred de bogaţi din Gardabaer. Şi-au căsătorit fiica în weekend şi ea şi-a luat tălpăşiţa de la nuntă. Foarte stânjenitor, pe bune. Asta a fost sâmbătă şi nu au mai luat legătura cu ea de atunci. Mama a fost la nuntă şi a rămas şocată de scandalul care s-a iscat din treaba asta. Eu trebuie să te rog să vorbeşti cu părinţii fetei. Nu vor să pună un anunţ în ziar, ai dracu’ snobi, însă — 16 —

ştiu că tu lucrezi la Departamentul de Investigare a Crimei şi presupun că pot face treaba asta fără prea mult tam-tam. Eu sunt cea care trebuie să te rog să vorbeşti cu oamenii ăia. Nu mama. Ai priceput? Niciodată! — Îi cunoşti pe oamenii ăştia? — Ei bine, nu am fost invitată la nunta pe care târfuliţa aia a stricato. — Atunci o cunoşteai pe fată? — Nu prea. — Şi unde ar fi putut fugi? — De unde să ştiu eu? Erlendur ridică din umeri. — Mă gândeam la tine chiar acum un minut, zise el. — Drăguţ, spuse Eva Lind. Eu tocmai mă întrebam dacă… — Nu am niciun ban, zise Erlendur, aşezându-se în fotoliul lui, cu faţa la ea. Ţi-e foame? Eva Lind îşi arcui spatele. — De ce nu pot niciodată vorbi cu tine fără să aduci vorba de bani? zise ea şi Erlendur simţi de parcă i-ar fi furat replica. — Şi eu de ce nu pot niciodată vorbi cu tine? — Oh, du-te dracu’! — De ce vorbeşti aşa? Care e problema? „Du-te dracu’!”, „Ce mai faci, sulă?” Ce fel de limbaj e ăsta? — Iisuse Hristoase, mormăi Eva Lind. — De data asta cine eşti? Cu cine vorbesc acum? Unde este adevărata persoană sub acest morman de droguri? — Nu începe iar rahatul ăsta. „Cine eşti?” îl imită ea. „Unde este adevărata ta persoană?” Sunt aici. Stau în faţa ta. Eu sunt! — Eva. — Zece mii de coroane! zise ea. Ce înseamnă pentru tine? Nu poţi să scoţi zece mii? Înoţi în bani. Erlendur se uită la fiica sa. Observase că ceva nu era în regulă cu ea din momentul în care venise. Avea respiraţia întretăiată, broboane de sudoare pe frunte şi se foia întruna în scaun. Ca şi cum ar fi fost bolnavă. — Eşti bolnavă? întrebă el. — Sunt în regulă. Am doar nevoie de ceva bani. Te rog, nu fi dificil. — Eşti bolnavă? — 17 —

— Te rog! Erlendur continuă să-şi privească fiica. — Încerci să te laşi? zise el. — Te rog, zece mii! E o nimica toată. O nimica toată pentru tine. Nu o să mă mai întorc niciodată să-ţi mai cer bani. — Da, fireşte. De cât timp… – Erlendur ezită, nesigur cum anume să formuleze – … foloseşti chestia aia? — Nu contează. Am renunţat. Am renunţat să mai renunţ să mai renunţ să mai renunţ să mai renunţ să mai renunţ să mai renunţ! Eva Lind se ridicase în picioare. — Dă-mi zece mii. Te rog! Cinci. Dă-mi cinci mii. Nu ai atâta în buzunar? Cinci! Ăsta e mărunţiş. — De ce încerci să te opreşti acum? Eva Lind se uită la tatăl ei. — Nu pune întrebări idioate. Nu renunţ. La ce să renunţ? La ce ar trebui să renunţ? Tu să renunţi să mai spui aşa nişte prostii! — Ce se întâmplă? De ce eşti atât de pornită? Eşti bolnavă? — Mda, sunt bolnavă moartă. Îmi poţi împrumuta zece mii? E un împrumut, o să ţi-l dau înapoi, ce zici? Ticălos avar ce eşti. — Avar e un cuvânt bun. Eşti bolnavă, Eva? — De ce mă tot întrebi asta? zise ea şi deveni şi mai agitată. — Ai temperatură? — Dă-mi banii. Două mii! E o nimica toată! Nu înţelegi! Jigodie bătrână şi idioată! Erlendur era şi el în picioare acum, iar Eva se năpusti spre el de parcă avea de gând să-l atace. Nu putea înţelege această bruscă agresivitate. O privi de sus în jos. — La ce te uiţi? îi strigă ea în faţă. Ţi-ar plăcea puţin? Ei, ce zici? I-ar plăcea puţin tăticului bătrân şi pervers? Erlendur o lovi peste faţă, însă nu foarte tare. — Ţi-a plăcut asta? zise ea. O lovi din nou, mai tare de data asta. — Ţi s-a sculat? zise Eva, şi Erlendur se îndepărtă de ea. Fiica lui nu-i vorbise niciodată în felul ăsta. Într-o clipă devenise un monstru. Nu o mai văzuse niciodată în starea asta. Se simţea neajutorat în faţa ei şi, încet-încet, furia lui se transformă în milă. — De ce încerci să renunţi acum? repetă el. — Nu încerc să renunţ acum! ţipă ea. Ce e în neregulă cu tine? Nu — 18 —

poţi înţelege ce-ţi spun? Cine a zis ceva de renunţare? — Care e problema, Eva? — Încetează cu „care e problema, Eva”! Nu-mi poţi da pur şi simplu cinci mii? Îmi răspunzi? Părea că se calmează. Poate îşi dăduse seama că ajunsese prea departe, nu putea vorbi în felul ăsta cu tatăl ei. — De ce acum? întrebă Erlendur. — O să-mi dai zece mii dacă-ţi spun? — Ce s-a întâmplat? — Cinci mii. Erlendur o privi fix pe fiică-sa. — Eşti gravidă? întrebă el. Eva Lind se uită la tatăl ei cu un zâmbet supus. — Bingo, zise ea. — Dar cum? gemu Erlendur. — Ce vrei să spui prin „cum”? Vrei să intru în detalii? — Să nu faci pe deşteapta cu mine. Sigur foloseşti mijloace contraceptive? Prezervative? Pilule? — Nu ştiu cum s-a întâmplat. S-a întâmplat pur şi simplu. — Şi vrei să renunţi la droguri? — Nu mai vreau. Nu mai pot. Acum ţi-am spus totul. Totul! Îmi datorezi zece mii. — O să-ţi droghezi şi copilul. — Nu e vorba de un copil, ticălosule. E pentru puţină zăpadă. Nu pot renunţa chiar acum. O să renunţ mâine. Promit. Doar că nu acum. Două mii. Ce e suma asta pentru tine? Erlendur veni înapoi la ea. — Însă ai încercat. Vrei să renunţi. O să te ajut eu. — Nu pot! strigă Eva Lind. Transpiraţia îi curgea pe faţă, iar ea încerca să ascundă tremuratul care îi cuprinsese întregul trup. — De asta ai venit să mă vezi, zise Erlendur. Te-ai fi putut duce în altă parte ca să faci rost de bani. Ai mai făcut-o până acum. Dar ai venit la mine pentru că vrei… — Termină cu căcatul ăsta! Am venit pentru că mama mi-a cerut-o şi pentru că ai bani, nu din alt motiv. Dacă nu vrei să-mi dai, oricum o să fac rost de ei. Nu e o problemă. Sunt o grămadă de tipi bătrâni ca tine care sunt gata să mă plătească. — 19 —

Erlendur refuză să se lase înfrânt de ea. — Ai mai fost gravidă înainte? — Nu, răspunse Eva Lind, privind în altă parte. — Cine e tatăl? Eva Lind rămase cu gura căscată şi privi în sus, cu ochi mari, la tatăl ei. — ALO! strigă ea. Arăt ca şi cum tocmai am venit din apartamentul nupţial al afurisitului de Hotel Saga? Şi înainte ca Erlendur să aibă ocazia să facă ceva, ea îl împinse şi ieşi în goană din apartament, coborî scările şi ajunse în stradă, unde dispăru în ploaia rece de toamnă. El închise încetişor uşa în urma ei, întrebându-se dacă folosise abordarea corectă. Se părea că nu mai puteau vorbi unul cu altul fără să se certe şi fără să ţipe, iar lui îi era lehamite de asta. Fără să mai aibă poftă de mâncare, se aşeză din nou în fotoliu, privind gânditor în gol şi întrebându-se cu îngrijorare la ce ar fi putut recurge Eva Lind. În cele din urmă luă cartea pe care o citea şi care zăcea deschisă pe o măsuţă de lângă fotoliu. Făcea parte dintr-una din colecţiile lui preferate, descriind grele încercări şi dezastre în sălbăticie. Reluă lectura unei povestiri intitulate „Vieţi pierdute pe Mosfellsheidi” şi se cufundă curând într-un vifor neobosit care făcea ca nişte tineri să moară îngheţaţi.

— 20 —

3 Erlendur şi Sigurdur Óli coborâră din maşină în ploaia torenţială şi începură să urce în goană scările către blocul de apartamente de pe Stigahlíd. Sunară la uşă. Avuseseră de gând să aştepte până se oprea rafala de ploaie, însă Erlendur se plictisise şi ţâşnise afară din maşină. Nevrând să fie lăsat deoparte, Sigurdur Óli îl urmă. Se udară până la piele într-o clipită. Ploaia picura din părul lui Sigurdur Óli, şiroindu-i pe spate şi acesta se uită urât la Erlendur în timp ce aşteptau ca uşa să se deschidă. La şedinţa din acea dimineaţă, poliţiştii care se ocupau de investigaţii analizaseră posibilităţile. O teorie era că respectiva crimă nu avusese absolut niciun mobil şi că atacatorul dăduse târcoale prin cartier ceva vreme, probabil chiar câteva zile: vreun hoţ ce căuta un loc unde să dea o spargere. Ciocănise la uşa lui Holberg pentru a vedea dacă era cineva acasă şi apoi intrase în panică atunci când proprietarul deschisese uşa. Mesajul pe care îl lăsase în urma lui fusese doar cu intenţia de a conduce poliţia pe o pistă greşită. Nu avea pentru moment un alt înţeles evident. În aceeaşi zi în care Holberg fusese omorât, locatarii unui bloc de apartamente din Stigahlíd raportaseră că două femei în vârstă, surori gemene, fuseseră atacate de un tânăr îmbrăcat într-o jachetă militară verde. Cineva îi dăduse drumul pe uşa de la intrarea în bloc şi el ciocănise la uşa apartamentului acestora. În momentul în care deschiseseră uşa, năvălise în apartament, trântise uşa în urma lui şi le ceruse bani. În momentul în care ele refuzară, o lovise pe una dintre ele în faţă cu pumnul şi o împinsese pe cealaltă la podea, lovind-o cu piciorul înainte de a-şi lua tălpăşiţa. O voce răspunse la interfon şi Sigurdur Óli îşi spuse numele. Uşa zbârnâi şi ei intrară. Scara era prost luminată şi mirosea urât. Când ajunseră la ultimul etaj, una dintre femei stătea în pragul uşii, aşteptându-i. — L-aţi prins? întrebă ea. — Nu, din nefericire, zise Sigurdur Óli, scuturând din cap, însă am dori să vorbim cu dumneavoastră despre… — L-au prins? se auzi o voce din interiorul apartamentului şi o copie fidelă a primei femei îşi făcu apariţia în faţa lor în pragul uşii. — 21 —

Aveau în jur de şaptezeci de ani şi ambele purtau fuste negre şi pulovere roşii. Aveau o constituţie robustă, părul cărunt şi înfoiat şi o expresie care indica limpede că aşteptau o lămurire. — Nu încă, zise Erlendur. — Era un amărât, spuse femeia numărul unu, al cărei nume era Fjóla. Îi invită înăuntru. — Să nu cumva să-ţi fie milă de el, zise femeia numărul doi, al cărei nume era Birna, şi închise uşa în urma lor. Era o brută urâtă care te-a lovit în cap. Ăsta e un amărât pentru tine, aud? Detectivii se aşezară în camera de zi, privind mai întâi pe rând la femei, apoi unul la altul. Era un apartament mic. Sigurdur Óli observă două dormitoare alăturate. Din camera de zi putea vedea interiorul unei bucătării mici. — V-am citit declaraţia, zise Sigurdur Óli, care o răsfoise în maşină în drum către cele două surori. Ne mai puteţi oferi detalii în legătură cu bărbatul care v-a atacat? — Bărbatul? zise Fjóla. Era mai degrabă un băiat. — Deşi suficient de mare ca să ne atace, spuse Birna. A fost suficient de mare pentru asta. M-a împins la podea şi m-a lovit cu piciorul. — Nu am avut bani, zise Fjóla. — Nu ţinem banii aici, adăugă Birna. Şi i-am spus şi lui asta. — Însă el nu ne-a crezut. — Şi ne-a atacat. — Era sălbatic. — Şi înjura. Ce chestii ne-a spus! — Era îmbrăcat cu jacheta aia verde oribilă. Ca un soldat. — Şi purta genul ăla de ghete cu şireturi; grele, negre şi înalte. — Însă nu a spart nimic. — Nu, doar a rupt-o la goană. — Nu a luat nimic? întrebă Erlendur. — Parcă n-ar fi fost zdravăn la cap, zise Fjóla, care se străduia din răsputeri să-i găsească o scuză atacatorului. Nu a spart nimic şi nu a luat nimic. Doar ne-a atacat când şi-a dat seama că nu o să obţină niciun ban de la noi. Bietul amărât. — Era mai degrabă drogat, izbucni Birna. Bietul amărât? Se întoarse către sora ei. — Uneori eşti o adevărată cretină. Era drogat rău. Îţi puteai da — 22 —

seama după ochi. Nişte ochi sălbatici şi sticloşi. Şi transpira. — Transpira? zise Erlendur. — Îi curgea pe faţă. Transpiraţia. — Aia era ploaia, zise Fjóla. — Nu. Şi tremura din toate încheieturile. — Ploaia, repetă Fjóla şi Birna se uită urât la ea. — Te-a lovit în cap, Fjóla. Asta era tot ce-ţi mai trebuia ţie. — Încă te mai doare acolo unde ţi-a dat cu piciorul? întrebă Fjóla şi se uită la Erlendur. El ar fi putut jura că ochii ei jucau de bucurie. Era încă dimineaţă devreme în momentul în care Erlendur şi Sigurdur Óli sosiră în Nordurmýri. Vecinii lui Holberg, de la parter şi de la etajul întâi, îi aşteptau. Poliţia luase deja o declaraţie de la familia care îl găsise pe Holberg, însă Erlendur voia să mai stea de vorbă cu ei. La ultimul etaj locuia un pilot. Sosise acasă de la Boston pe la prânz, în ziua în care Holberg fusese omorât, se dusese la culcare după-amiază şi nu se mişcase până ce poliţia nu îi bătuse la uşă. Începură cu pilotul, care veni la uşă nebărbierit şi îmbrăcat cu un maiou şi pantaloni scurţi. Avea treizeci şi ceva de ani, locuia singur şi apartamentul lui era un fel de morman de gunoi; haine împrăştiate peste tot, două valize deschise pe o canapea nouă de piele, pungi de plastic de la magazine duty-free pe podea, sticle de vin pe mese şi cutii deschise de bere oriunde era loc pentru aşa ceva. Se uită la amândoi, după care intră înapoi în apartament, fără să spună un cuvânt şi se lăsă să cadă pe un scaun. Ei rămaseră în picioare în faţa lui. Nu putură găsi un loc unde să se aşeze. Erlendur se uită în jurul său prin cameră şi se gândi că nu s-ar urca nici măcar pe un simulator de zbor împreună cu acest bărbat. Fără un motiv anume, pilotul începu să vorbească despre divorţul prin care trecea şi întrebă dacă acesta ar putea deveni o chestiune poliţienească. Târfa începuse să şi-o tragă cu altul. El era departe, zbura cu avionul. A venit într-o zi acasă de la Oslo şi şi-a găsit nevasta cu un mai vechi prieten de şcoală de-al lui. Ceva îngrozitor, adăugă pilotul, şi ei nu ştiură ce anume găsea el mai îngrozitor, faptul că nevastă-sa îi fusese necredincioasă sau faptul că trebuise să stea la Oslo. — În legătură cu crima care a fost comisă în apartamentul de la — 23 —

subsol, zise Erlendur, întrerupând monologul neclar al pilotului. — Aţi fost vreodată la Oslo? întrebă pilotul. — Nu, zise Erlendur. Nu avem de gând să vorbim despre Oslo. Pilotul se uită mai întâi la Erlendur şi apoi la Sigurdur Óli şi, în cele din urmă, păru să priceapă. — Nu îl cunoşteam deloc pe bărbatul respectiv, zise el. Am cumpărat acest apartament acum patru luni şi, din câte am înţeles, fusese gol un timp destul de lung înainte de asta. L-am întâlnit de vreo câteva ori, doar pe afară. Părea în regulă. — În regulă? zise Erlendur. — În regulă când stăteai de vorbă cu el, vreau să spun. — Despre ce aţi vorbit? — Despre zboruri. În cea mai mare parte. Era interesat de pilotaj. — Ce vreţi să spuneţi prin interesat de pilotaj? — De aeronavă, zise pilotul, deschizând o cutie de bere pe care o pescui dintr-una din pungile de plastic. De oraşe, adăugă el şi înghiţi cu zgomot nişte bere. Despre însoţitoarele de bord, zise el şi râgâi. A pus o mulţime de întrebări despre însoţitoarele de zbor. Înţelegeţi. — Nu, zise Erlendur. — Înţelegeţi dumneavoastră. În escale. În străinătate. — Da. — Ce se întâmplă, dacă sunt bune. Chestii de genul ăsta. Auzise că lucrurile se cam încing… în zborurile internaţionale. — Când a fost ultima dată când l-aţi văzut? întrebă Sigurdur Óli. Pilotul căzu pe gânduri. Nu-şi putea aduce aminte. — Acum câteva zile, zise el în cele din urmă. — Aţi observat dacă l-a vizitat cineva în ultimul timp? întrebă Erlendur. — Nu, nu stau prea mult pe acasă. — Aţi observat pe cineva dând târcoale prin cartier, comportânduse suspect sau doar învârtindu-se prin jurul locuinţelor? — Nu. — Pe cineva purtând o jachetă militară de culoare verde? — Nu. — Vreun tânăr purtând ghete de armată? — Nu. El a fost? Ştiţi cine a făcut-o? — Nu, zise Erlendur şi răsturnă o cutie de bere pe jumătate goală în momentul în care se întoarse pentru a ieşi din apartament. — 24 —

Femeia se hotărâse să-i ducă pe copii la mama ei pentru câteva zile şi era gata de plecare. Nu mai voia ca ei să se afle în acea casă, după cele întâmplate. Soţul ei încuviinţă din cap. Era lucrul cel mai bun pentru ei. Părinţii erau în mod vizibil şocaţi. Cumpăraseră apartamentul cu patru ani în urmă şi le plăcea să locuiască în Nordurmýri. Era o locuinţă bună. Şi era şi pentru oameni cu copii. Băieţii stăteau lângă mama lor. — A fost groaznic să-l găsim în halul în care l-am găsit, zise soţul, cu vocea aproape şoptită. Se uită la băieţi. — Le-am spus că dormea, adăugă el. Însă… — Ştim că era mort, zise băiatul mai mare. — Omorât, zise băiatul mai mic. Cuplul schiţă un zâmbet stânjenit. — Suportă bine chestia asta, zise mama şi îl mângâie pe băiatul cel mare pe obraz. — Nu îmi displăcea Holberg, zise soţul. Stăteam uneori de vorbă afară. Locuia în casa asta de multă vreme, vorbeam despre grădină şi întreţinerea acesteia, genul ăsta de lucruri. Aşa cum faci de obicei cu vecinii. — Însă nu era apropiat, zise mama. Contactul nostru cu el, vreau să spun. Cred că aşa trebuie să fie. Nu cred că ar trebui să fie prea apropiat. Ştiţi, dreptul la intimitate. Nu observaseră persoane ciudate în apropierea casei şi nu văzuseră pe nimeni într-o jachetă militară verde dând târcoale prin cartier. Soţia era nerăbdătoare să plece cu băieţii de acolo cât mai repede. — Holberg avea mulţi vizitatori? întrebă Sigurdur Óli. — Nu am observat niciodată pe vreunul, zise soţia. — Era cam singuratic, spuse soţul. — Apartamentul lui puţea, zise fiul mai mare. — Puţea, repetă fratele lui. — E umezeală mare la subsol, zise soţul, parcă scuzându-se. — Se ridică uneori şi până aici sus, spuse soţia. Mirosul de umezeală. — Am vorbit cu el despre asta. — Avea de gând să se ocupe de asta. — Asta a fost acum doi ani. — 25 —

4 Cuplul din Gardabaer îl privi cu suferinţă în ochi pe Erlendur. Fetiţa lor dispăruse. Nu auziseră de ea de trei zile. De la nunta de la care fugise. Fetiţa lor. Erlendur îşi închipuia o copilă cu zulufi aurii, până în momentul în care i se spuse că avea douăzeci şi trei de ani şi că studia psihologia la Universitate. — Nunta? zise Erlendur, privind în jurul său în salonul spaţios; era cât un întreg etaj al blocului în care locuia. — Propria ei nuntă! zise tatăl ca şi cum tot nu putea pricepe acest lucru. Fata a fugit de la propria ei nuntă! Mama îşi duse o batistă mototolită la nas. Era amiază. Din cauza lucrărilor la carosabil pe care le întâlnise venind de la Reykjavík, lui Erlendur îi luase o jumătate de oră să ajungă în Gardabaer şi găsi casa impunătoare şi izolată numai după o îndelungă căutare. Era aproape invizibilă din stradă, înconjurată de o grădină mare cu tot felul de copaci care creşteau în ea, până la o înălţime de şase metri. Cuplul îl întâmpină într-o stare vizibilă de şoc. Erlendur se gândi că era o pierdere de timp. Alte chestiuni, mult mai importante, îl aşteptau, însă deşi nu prea vorbise cu fosta lui soţie de două decenii, tot se simţea înclinat să-i facă o favoare. Mama purta un deux-pièces elegant de un verde-deschis, tatăl purta un costum negru. Îi zise că devenea din ce în ce mai îngrijorat în legătură cu fiica lui. Ştia că avea să vină în cele din urmă acasă şi că era teafără şi nevătămată – refuza să creadă altceva – însă voia să consulte poliţia, cu toate că nu vedea niciun motiv să apeleze imediat la echipe de căutare-salvare sau să trimită anunţuri la radio, ziare şi televiziune. — A dispărut pur şi simplu, zise mama. Cuplul părea puţin mai în vârstă decât Erlendur, probabil aveau în jur de şaizeci de ani. Conduceau o afacere cu haine de import pentru copii şi chestia asta le permitea să se bucure din plin de un stil de viaţă prosper. Nou-îmbogăţiţi. Bătrâneţea fusese blândă cu ei. Erlendur observă în faţa garajului lor dublu două maşini noi, atât de lustruite, că străluceau. Femeia îşi adună toate puterile şi începu să-i spună povestea lui Erlendur. — S-a întâmplat sâmbătă – acum trei zile, Doamne, Dumnezeule, — 26 —

cum mai zboară timpul – şi era o zi atât de minunată. Tocmai fuseseră cununaţi de acel vicar atât de cunoscut. — Descurajant, zise soţul ei. A venit în mare grabă, a spus vreo câteva clişee şi apoi a plecat iar, luându-şi servieta cu el. Nu pot înţelege de ce e atât de faimos. Soţia lui nu ar fi lăsat ca nimic să strice frumuseţea nunţii. — O zi minunată! Soare şi o vreme încântătoare de toamnă, în mod categoric o sută de oameni doar la biserică. Ea are atât de mulţi prieteni. E o fată atât de sociabilă. Am ţinut petrecerea într-un salon aici, în Gardabaer. Cum se numea locul acela? Întotdeauna uit. — Gardaholt, zise tatăl. — Un loc atât de minunat şi de confortabil, continuă ea. A fost plin de lume. Salonul, vreau să spun. Atât de multe cadouri. Şi apoi când… apoi când… — Trebuiau să danseze primul dans, continuă tatăl când soţia lui izbucni în lacrimi, şi idiotul ăla de băiat stătea singur pe ringul de dans. Am strigat-o pe Dísa Rós, dar ea nu a apărut. Am început să o căutăm, însă era de parcă pământul se deschisese şi o înghiţise. — Dísa Rós? zise Erlendur. — S-a dovedit că luase maşina mirilor. — Maşina mirilor? — Limuzina. Aia cu flori şi funde, care îi adusese de la biserică. A fugit pur şi simplu de la nuntă. Fără avertisment! Fără niciun fel de explicaţie! — De la propria ei nuntă! strigă mama. — Şi nu ştiţi ce a determinat-o să facă asta? — Evident, s-a răzgândit, zise mama. E sigur că a regretat toată chestia asta. — Dar de ce? zise Erlendur. — Vă rog, o puteţi găsi? întrebă tatăl. Nu a luat legătura cu noi şi vă puteţi da seama cât suntem de îngrijoraţi. Nunta a fost distrusă. Suntem complet zăpăciţi. Şi fetiţa noastră a dispărut. — Maşina mirilor. S-a găsit? — Da. În Gardastraeti. — De ce acolo? — Nu ştiu. Nu cunoaşte pe nimeni acolo. Hainele ei erau în maşină. Hainele ei de stradă erau în maşină. Erlendur ezită. — 27 —

— Hainele ei de stradă erau în maşină? zise el în cele din urmă, cântărind repede direcţia în care alunecase această conversaţie şi dacă era într-un fel răspunzător de acest lucru. — Şi-a scos rochia de nuntă şi s-a îmbrăcat cu hainele pe care, după câte s-ar părea, le ţinea în maşină, zise soţia. — Credeţi că o puteţi găsi? întrebă tatăl. Am contactat pe toată lumea care o cunoaşte şi nimeni nu ştie nimic. Pur şi simplu nu ştim la cine să apelăm. Am o fotografie de-a ei aici. Îi întinse lui Erlendur o fotografie de şcoală a tinerei şi frumoasei blonde care era acum de negăsit. Ea îi zâmbea din fotografie. — Nu aveţi idee ce s-a întâmplat? — Nu avem nici cea mai vagă idee, replică mama fetei. — Niciuna, zise tatăl. — Şi acestea sunt cadourile? Erlendur se uită la masa gigantică, plină până sus cu pachete colorate, funde drăgălaşe, celofan şi flori. Se duse către masă pe când cuplul îl privea. Nu văzuse atât de multe cadouri în viaţa lui şi se întreba ce se afla în interiorul acelor pachete. Porţelanuri peste porţelanuri, îşi închipui el. Ce mai viaţă! — Şi ce e chestia asta de aici? zise el, arătând către nişte decupaje dintr-un copăcel, care se afla într-un vas mare la un capăt al mesei. Nişte cartoane roşii tăiate în formă de inimă atârnau, legate cu funde, de ramuri. — E un copac cu mesaje. — Un ce? zise Erlendur. Fusese doar la o singură nuntă în viaţa lui şi asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Acolo nu fuseseră copaci cu mesaje. — Invitaţii scriu urări către mireasă şi mire pe cartonaşe şi apoi le atârnă în copac. Au fost atârnate multe cartonaşe înainte ca Dísa Rós să dispară, zise mama, încă ţinându-şi batista la nas. Telefonul mobil al lui Erlendur sună în buzunarul pardesiului. În timp ce cotrobăia după el, telefonul rămase înţepenit în deschizătură şi, în loc să încerce să-l desprindă cu răbdare, lucru care ar fi fost atât de uşor, Erlendur îl smuci cu putere până ce buzunarul cedă. Mâna care ţinea telefonul se trase înapoi şi trimise copacul cu mesaje la podea. Erlendur se uită la cei doi cu o privire prin care încerca să se scuze şi răspunse la telefon. — 28 —

— Vii cu noi în Nordurmýri? întrebă Sigurdur Óli fără nicio introducere. Ca să ne uităm mai bine prin apartament. — Sunteţi deja acolo? întrebă Erlendur. Se retrăsese într-o parte. — Nu. Te vom aştepta şi pe tine, zise Sigurdur Óli. Unde dracu’ eşti? Erlendur închise. — O să văd ce pot face, zise el cuplului. Nu cred că e vorba de niciun fel de pericol. Fiica dumneavoastră s-a pierdut cu firea şi stă la nişte prieteni. Nu ar trebui să vă faceţi prea multe griji. Sunt sigur că o să vă sune în curând. Cuplul se aplecă să ridice cartonaşele care căzuseră pe podea. Erlendur observă că omiseseră câteva cartonaşe care alunecaseră sub un scaun şi se aplecă să le ridice. Apoi citi urările şi se uită la cuplu. — Aţi văzut asta? întrebă el, întinzându-le cartonaşul. Tatăl citi mesajul şi o expresie uimită îi traversă chipul. Îi întinse cartonaşul soţiei. Ea îl citi şi reciti însă nu părea să înţeleagă. Erlendur întinse mâna după cartonaş şi îl citi din nou. Mesajul era nesemnat. — E scrisul fiicei dumneavoastră? întrebă el. — Cred că da, răspunse mama. Erlendur întoarse cartonaşul în mâna sa şi reciti mesajul: E UN MONSTRU. CE AM FĂCUT?

— 29 —

5 — Unde ai fost? îl întrebă Sigurdur Óli pe Erlendur când acesta se întoarse la birou, însă nu primi niciun răspuns. — A încercat să mă contacteze Eva Lind? întrebă el. Sigurdur Óli îi răspunse că nu crede. O cunoştea pe fiica lui Erlendur şi îi ştia problemele, însă niciunul dintre ei nu pomenea vreodată de acest lucru. Chestiunile personale interveneau rar în conversaţiile lor. — Ceva nou despre Holberg? întrebă Erlendur şi se duse drept către biroul său. Sigurdur Óli îl urmă şi închise uşa. Crimele erau rare în Reykjavík şi generau o publicitate enormă în puţinele ocazii când erau comise. Departamentul de Investigare a Crimei îşi făcuse o regulă din a informa mass-media despre detaliile anchetelor pe care le desfăşura doar dacă era absolut necesar. Regula respectivă nu se aplica în acest caz. — Ştim ceva mai multe despre el, zise Sigurdur Óli, deschizând un dosar pe care îl ţinea în mână. S-a născut în Saudárkrákur, avea şaizeci şi nouă de ani. Şi-a petrecut ultimii ani muncind ca şofer de tir la Iceland Transport. Încă mai lucra acolo din când în când. Sigurdur Óli făcu o pauză. — Nu ar trebui să vorbim cu colegii lui de muncă? zise el, îndreptându-şi cravata. Purta un costum nou, era înalt şi chipeş şi studiase criminologia la o universitate americană. Era tot ceea ce Erlendur nu era: modern şi organizat. — Ce cred cei de la birou? întrebă Erlendur, răsucind un nasture slăbit al jachetei sale care, în cele din urmă, îi căzu în palmă. Era robust şi bine clădit, cu un păr stufos şi roşcat, unul dintre cei mai experimentaţi detectivi din echipă. Făcea în general ceea ce voia. Superiorii şi colegii săi renunţaseră de mult să se mai lupte cu el. Lucrurile se petreceau astfel de ani de zile. Lui Erlendur nu-i displăcea asta. — Că a fost probabil un nebun, zise Sigurdur Óli. În acest moment căutăm o jachetă militară de culoare verde. Vreun puşti care voia bani, însă a intrat în panică atunci când Holberg a refuzat. — Ce poţi spune despre familia lui Holberg? Avea familie? — 30 —

— Nu avea familie, însă nu am obţinut toate informaţiile încă. Le adunăm încă; familie, prieteni, colegi de serviciu. — După cum arată apartamentul lui, aş spune că era celibatar şi că aşa era de mult timp. — Tu ţi-ai da seama de treaba asta, bineînţeles, izbucni Sigurdur Óli, însă Erlendur se prefăcu că nu auzise. — Ceva de la patolog? De la legişti? — Raportul provizoriu e aici. Nu e nimic ce să nu cunoaştem în el. Holberg a murit de la lovitura primită în cap. A fost o lovitură dură, însă, în esenţă, forma scrumierei, muchiile ascuţite au fost cele decisive. I-a crăpat cutia craniană şi a murit pe loc… sau aproape. Pare să fi lovit colţul măsuţei de cafea în momentul în care a căzut. Avea o rană urâtă pe frunte care se potrivea cu colţul măsuţei. Amprentele de pe scrumieră sunt ale lui Holberg, însă mai sunt cel puţin şi alte două seturi, dintre care unul e şi pe creion. — Atunci sunt ale asasinului? — Există toate şansele să fie ale asasinului, da. — Exact, o crimă islandeză tipică şi înfăptuită stângaci. — Tipică. Şi asta e ipoteza la care lucrăm. * Ploua încă. Fronturile atmosferice cu presiune scăzută care se deplasau de departe, dinspre Atlantic, în acea perioadă a anului se îndreptau în mod succesiv spre est de-a lungul Islandei, aducând cu ele vânt, umezeală şi amurg întunecat de iarnă. Departamentul de Investigare a Crimei era încă la lucru în clădirea din Nordurmýri. Banda galbenă pe care o pusese poliţia în jurul clădirii îi amintea lui Erlendur de semnul de electricitate; o gaură în şosea, un cort murdar pus deasupra acesteia, o sclipire de lumină în interiorul cortului, toate îngrijit legate cu bandă galbenă. În acelaşi fel, poliţia înconjurase locul crimei cu bandă galbenă de plastic cu numele autorităţii respective imprimată pe ea. Erlendur şi Sigurdur Óli se întâlniră cu Elínborg şi cu ceilalţi detectivi care cercetaseră atent clădirea în timpul nopţii şi al dimineţii de toamnă şi care tocmai îşi terminaseră treaba. Oamenii din clădirile învecinate erau chestionaţi, însă niciunul dintre ei nu observase vreo mişcare suspectă la locul crimei, în intervalul dintre luni dimineaţă şi până când trupul fusese găsit. Curând nu mai rămase nimeni în clădire în afară de Erlendur şi — 31 —

Sigurdur Óli. Sângele de pe covor devenise negru. Scrumiera fusese luată de acolo pentru a fi folosită ca probă. Şi creionul împreună cu caietul. În altă ordine de idei, era ca şi cum nu se întâmplase nimic. Sigurdur Óli se duse să se uite în cămară şi pe coridorul către dormitor, în timp ce Erlendur se învârti prin camera de zi. Îşi puseră mănuşi albe de cauciuc. Pe pereţi erau înrămate şi aşezate gravuri care arătau de parcă fuseseră cumpărate în faţa uşii de la un comis-voiajor. În bibliotecă erau thrillere traduse, volume broşate de la un cerc de lectură, unele dintre ele citite, altele aparent neatinse. Nu erau volume cartonate interesante. Erlendur se aplecă până aproape de podea pentru a citi titlurile de pe raftul de jos şi recunoscu doar unul: Lolita de Nabokov; volum broşat. Îl luă din bibliotecă. Era o ediţie englezească şi fusese în mod evident citită. Puse cartea la loc şi înaintă încet către birou. Era în formă de L şi ocupa un colţ al camerei de zi. Avea un scaun nou şi confortabil, cu un preş sub el pentru a proteja covorul. Biroul părea mult mai vechi decât scaunul. Erau sertare pe ambele părţi sub blatul larg şi unul lung în mijloc, nouă în total. Pe partea mai îngustă a biroului stătea un monitor cu o diagonală de 17 inci cu o tăviţă ajustabilă pentru ca tastatura să aibă loc dedesubt. Unitatea era pe podea. Toate sertarele erau încuiate. Sigurdur Óli scotoci prin şifonierul din dormitor. Era destul de organizat, cu şosete într-un sertar, lenjerie intimă în altul, pantaloni, pulovere. Nişte cămăşi şi trei costume atârnau de o bară, cel mai vechi costum fiind din era disco, gândi Sigurdur Óli, cu dungi maro. Mai multe perechi de pantofi, în partea de jos a şifonierului. Lenjerie de pat, în sertarul de sus. Bărbatul îşi făcuse patul înainte ca vizitatorul său să sosească. O pătură albă acoperea pilota şi perna. Era un pat de o singură persoană. Pe măsuţa de lângă pat se aflau un ceas deşteptător şi două cărţi, una cu o serie de interviuri cu un bine-cunoscut politician, iar cealaltă, o carte cu fotografii de camioane Scania-Vabis. Şi măsuţa de lângă pat avea un dulăpior încorporat în ea, cu medicamente, spirt medicinal, pastile de dormit, Panadol şi un mic borcan cu vaselină. — Vezi pe undeva vreo cheie? întrebă Erlendur, care se afla acum lângă uşă. — Nicio cheie. Chei de uşă, vrei să spui? — Nu, de birou. — 32 —

— Nici dintr-astea. Erlendur se duse în cămară şi de acolo în bucătărie. Deschise sertarele şi dulapurile însă văzu doar cuţite şi pahare, linguri şi farfurii. Nicio cheie. Se duse la cuierele de lângă uşă, cotrobăi prin jachete, dar nu găsi nimic, cu excepţia unui mic portofel cu un inel cu chei şi nişte monede în el. Două chei mici atârnau pe inel împreună cu altele de la uşa de la intrare, de la apartament şi de la camere. Erlendur le încercă la birou. Aceeaşi se potrivea la toate cele nouă sertare. Deschise mai întâi sertarul cel mare din centrul biroului. Conţinea facturi – de telefon, de electricitate, de încălzire şi desfăşurătoare de cărţi de credit – şi, de asemenea, un abonament la ziar. Cele două sertare de jos din stânga erau goale şi în următorul de sus erau formulare fiscale şi fluturaşi de salariu. În sertarul de sus era un album de fotografii. Toate alb-negru, fotografii vechi cu persoane din timpuri diferite, uneori gătite şi instalate în ceea ce părea să fie o cameră de zi în Nordurmýri, alteori la picnicuri: la mestecenii pitici, la cascada Gullfoss şi la Marele Geysir 1. Văzu două fotografii despre care crezu că ar putea fi ale bărbatului asasinat când era tânăr, însă niciuna făcută de curând. Deschise sertarele din dreapta. Cele două de sus erau goale. În al treilea găsi un pachet de cărţi de joc, o tablă de şah şi o călimară veche. Găsi fotografia sub sertarul de jos. Erlendur închidea din nou sertarul de jos, în momentul în care auzi ceea ce părea să fie un fâşâit uşor din interior. Când îl deschise şi îl închise din nou auzi acelaşi fâşâit. Se freca de ceva ce se afla pe făgaşul său. Oftă şi se aplecă pe vine, privi în interior şi nu văzu nimic. Îl trase din nou în afară, însă nu auzi nimic, apoi îl închise şi sunetul se auzi iar. Îngenunche pe podea, scoase sertarul de tot, văzu ceva înţepenit şi întinse mâna după acel lucru. Era o mică fotografie alb-negru, înfăţişând un mormânt într-un cimitir iarna. Nu recunoscu cimitirul. Era o piatră funerară pe mormânt şi aproape toată inscripţia de pe aceasta era extrem de clară. Un nume de femeie era cioplit pe piatra respectivă. AUDUR. Niciun alt Geysir (sau Marele Geysir) este un gheizer situat în partea central-sudică a Islandei, în valea Haukadalur, la 500 km în apropierea vulcanului Heda. Este cel mai vechi gheizer cunoscut şi unul dintre cele mai impresionante exemple ale fenomenului. Originea cuvântului „gheizer” vine de la numele acestui „geysir”, provenit de la verbul „gjósa”, care înseamnă „a erupe” (n.t.). — 33 — 1

nume. Erlendur nu putea vedea foarte clar datele. Scotoci în buzunarul jachetei după ochelari, şi-i puse şi ţinu fotografia aproape de ochi. 1964-1968. Putea foarte vag să distingă un epitaf, însă literele erau mici şi nu reuşi să-l citească. Suflă cu grijă praful de pe fotografie. Fata avea doar patru ani când a murit. Erlendur privi afară la ploaia de toamnă ce se lovea de ferestre. Era miezul zilei, însă cerul era negru şi sumbru.

— 34 —

6 Camionul mare se legăna în furtună ca un animal preistoric şi ploaia se lovea de el. Îi luase ceva timp poliţiei ca să-l localizeze, deoarece nu era parcat în Nordurmýri, unde locuise Holberg, ci într-o parcare din vestul Snorrabrautului, lângă centrul medical Domus Medica, la câteva minute de mers pe jos de acasă de la Holberg. În cele din urmă făcuseră un anunţ prin staţie, cerând informaţii despre locul unde se afla camionul. O patrulă de poliţie îl găsise cam în acelaşi timp în care Erlendur şi Sigurdur Óli părăsiseră apartamentul lui Holberg, luând fotografia cu ei. O echipă de legişti fusese chemată să cerceteze în amănunt vehiculul, în căutare de indicii. Era un model MAN cu o cabină roşie. Tot ceea ce scoase la iveală o percheziţie rapidă fu o colecţie de reviste pornografice. Deciseră să mute camionul la sediul Departamentului de Investigare a Crimei pentru cercetări suplimentare. În timp ce acest lucru era în plină desfăşurare, legiştii se apucară să studieze fotografia. Se dovedi că era imprimată pe hârtie fotografică Ilford, care fusese mult utilizată în anii ’60, însă nu se mai folosea de mult timp. Probabil că fotografia fusese developată chiar de fotograf sau de un amator; începuse să se decoloreze ca şi cum treaba nu fusese făcută cu foarte multă atenţie. Pe spatele fotografiei nu era scris nimic şi nu erau semne după care să se poată recunoaşte cimitirul în care fusese făcută. Ar fi putut fi făcută oriunde în ţară. Fotograful stătuse la o distanţă de aproximativ trei metri de piatra funerară. Cadrul fusese luat mai mult sau mai puţin din faţa acesteia; fotograful trebuie că-şi îndoise genunchii – asta dacă nu era scund de înălţime. Chiar şi de la distanţa aceea unghiul era destul de îngust. Lângă mormânt nu creştea nimic. Solul era acoperit cu zăpadă fină ca o pulbere. Nu se putea vedea un alt mormânt. În spatele mormântului, tot ceea ce era vizibil era un abur alb. Legiştii se concentrară asupra epitafului care era, în mare, imperceptibil pentru că fotograful stătuse atât de departe. Fură făcute mai multe reproduceri ale fotografiei şi epitaful fu mărit până ce fiecare literă fu tipărită pe hârtie A5, numerotată şi aranjată în aceeaşi succesiune ca şi pe piatra funerară. Erau imagini macrogranulare, nimic altceva decât nişte puncte albe şi negre care alternau şi creau — 35 —

nuanţe de lumină şi umbră, însă odată scanate într-un calculator, efectul de ecran şi rezoluţia puteau fi procesate. Unele litere erau mai clare decât altele, iar echipa de legişti trebui să umple golurile. Literele M, F şi O erau în mod clar vizibile. Altele erau mai greu de distins. Erlendur sună acasă la un şef de departament de la Biroul Naţional de Statistică, iar acesta fu de acord, blestemând şi înjurând, să se întâlnească cu el la sediul din Skuggasund. Erlendur ştia că toate certificatele de deces emise începând din 1916 erau adăpostite acolo. Nu era nimeni în clădire, tot personalul plecase de la serviciu cu ceva timp în urmă. Şeful de departament opri maşina în faţa Biroului de Statistică o jumătate de oră mai târziu şi îi strânse scurt mâna lui Erlendur. Introduse un cod PIN în sistemul de securitate şi pătrunseră în clădire cu ajutorul unui card. Erlendur îi prezentă chestiunea, spunându-i doar lucrurile esenţiale. Se uitară la toate certificatele de deces emise în 1968 şi găsiră două cu numele Audur. Pe unul scria că fetiţa avea patru ani. Murise în februarie. Un doctor semnase certificatul de deces şi găsiră curând numele lui în registrul naţional. Locuia în Reykjavík. Numele mamei apărea pe certificat. O găsiră fără niciun fel de problemă. Numele ei era Kolbrún. Ultimul său domiciliu fusese în Keflavík la începutul anilor ’70. Apoi verificară din nou prin certificatele de deces. Kolbrún murise în 1971, la trei ani după fiica ei. Fata murise din cauza unei tumori maligne pe creier. Mama se sinucisese.

— 36 —

7 Mirele îl întâmpină pe Erlendur în biroul său. Era director de calitate şi marketing la o companie de produse angro care importa cereale pentru micul dejun din America, iar Erlendur, care nu gustase în viaţa lui cereale americane pentru micul dejun, se gândi, în momentul în care lua loc în biroul respectiv, ce anume făcea de fapt un director de calitate şi marketing la o companie de produse angro. Nu avea chef să întrebe. Mirele purta o cămaşă albă bine călcată, bretele groase şi îşi suflecase mânecile de parcă a se ocupa de probleme de calitate îi solicita fiece dram de putere. Era de statură medie, puţin durduliu şi avea o mică barbă în jurul gurii cu buze groase. Viggó era numele lui. — Nu am veşti de la Dísa, zise repede Viggó şi se aşeză cu faţa la Erlendur. — A fost ceva ce i-aţi spus… — Asta e ceea ce crede toată lumea, zise Viggó. Toată lumea presupune că e vina mea. Ăsta e cel mai rău lucru. Partea cea mai rea din toată treaba asta. Nu suport asta. — Aţi observat ceva neobişnuit în legătură cu ea înainte de a fugi? Orice care ar fi putut să o supere? — Toată lumea se distra pur şi simplu. Ştiţi dumneavoastră, ca la nuntă, înţelegeţi ce vreau să spun. — Nu. — Cu siguranţă aţi fost la nunţi. — O dată. Cu foarte mult timp în urmă. — Era timpul pentru primul dans. Discursurile se terminaseră şi prietenele Dísei organizaseră un moment distractiv, acordeonistul sosise şi trebuia să dansăm. Eu stăteam la masa noastră şi toată lumea a început să o caute pe Dísa, însă ea dispăruse. — Unde aţi văzut-o ultima dată? — Stătea la masă cu mine şi a zis că trebuie să se ducă la toaletă. — Şi aţi spus ceva care ar fi putut-o face să se bosumfle? — Nu, deloc! Am sărutat-o şi i-am spus să se grăbească. — Cât timp a trecut de când a plecat şi până aţi început să o căutaţi? — Nu ştiu. Am stat de vorbă cu nişte prieteni şi apoi am ieşit să fumez – toţi fumătorii trebuiau să iasă afară –, acolo am vorbit cu nişte — 37 —

persoane, iar când m-am întors, m-am aşezat din nou la masă şi acordeonistul a venit la mine şi am vorbit despre dans şi muzică. Am mai vorbit şi cu alte persoane, cred că trebuie să fi fost o jumătate de oră, nu ştiu. — Şi nu aţi văzut-o deloc în tot acest timp? — Nu. Când ne-am dat seama că plecase a fost un dezastru absolut. Toată lumea se zgâia la mine de parcă era vina mea. — Ce credeţi că s-a întâmplat cu ea? — Am căutat peste tot. Am vorbit cu toţi prietenii ei şi cu toate rudele, însă nimeni nu ştie nimic sau, oricum, asta e ceea ce spun. — Credeţi că cineva minte? — Ei bine, trebuie să fie undeva. — Ştiaţi că a lăsat un mesaj? — Nu. Ce mesaj? Ce vreţi să spuneţi? — A agăţat un cartonaş în copacul ăla. „E un monstru, ce am făcut?” scria pe el. Ştiţi ce a vrut să spună cu asta? — „E un monstru”, repetă Viggó. Despre cine vorbea? — Credeam că poate despre dumneavoastră. — Despre mine? zise Viggó, devenind agitat. Nu i-am făcut nimic, nimic. Niciodată. Nu sunt eu. Nu poate fi vorba despre mine. — Maşina pe care a luat-o a fost găsită în Gardastraeti. Chestia asta vă spune ceva? — Nu ştie pe nimeni acolo. Aveţi de gând să o daţi dispărută? — Cred că părinţii ei vor să-i dea timp să se întoarcă. — Şi dacă nu o face? — Atunci vom vedea. Erlendur ezită. — Mă gândeam că v-ar contacta. Ca să vă spună că totul e în regulă. — Ia staţi puţin, sugeraţi cumva că a fost vina mea şi că nu vrea să vorbească cu mine pentru că i-am făcut ceva? Iisuse Hristoase, ce poveste horror tâmpită. Ştiţi cum a fost să mă întorc luni la serviciu? Toţi colegii mei au fost la nuntă. Şeful meu a fost şi el la nuntă! Credeţi că e vina mea? La dracu’! Toată lumea crede că e vina mea. — Femeile, zise Erlendur în momentul în care se ridica în picioare. O problemă spinoasă pentru controlul calităţii. Erlendur tocmai sosise la birou când sună telefonul. Recunoscu imediat vocea, deşi nu o mai auzise de mult. Era încă limpede şi — 38 —

puternică în ciuda vârstei avansate. Erlendur îl cunoştea pe Marion Briem de aproape treizeci de ani şi nu îi fusese întotdeauna uşor. — Tocmai m-am întors de la cabană, zise vocea, şi am auzit vestea abia acum când am ajuns în oraş. — Vorbeşti despre Holberg? întrebă Erlendur. — Te-ai uitat la rapoartele despre el? — Ştiu că Sigurdur Óli verifica în calculator datele despre el, însă nu ştiu mai multe despre asta. Ce rapoarte? — Întrebarea e dacă mai sunt încă înregistrate în calculatoare. Poate le-au şters. Există vreo lege în legătură cu asta, atunci când rapoartele se învechesc? Sunt distruse? — Unde baţi? — Se pare că Holberg nu era un cetăţean model, zise Marion Briem. — În ce sens? — Există posibilitatea ca el să fi fost un violator. — Există posibilitatea? — A fost acuzat de viol, însă nu a fost condamnat niciodată. Era prin 1963. Trebuie să arunci o privire peste rapoarte. — Cine l-a acuzat? — O femeie cu numele de Kolbrún. Locuia în… — Keflavík? — Da, de unde ştiai asta? — Am găsit o fotografie în biroul lui Holberg. Era ca şi cum ar fi fost ascunsă acolo. Era fotografia pietrei funerare a unei fete pe nume Audur, dintr-un cimitir pe care nu l-am identificat încă. L-am trezit pe unul din morţii vii de la Biroul Naţional de Statistică şi am găsit numele lui Kolbrún pe certificatul de deces. Era mama fetiţei. Mama lui Audur. Şi ea e moartă. Marion nu zise nimic. — Marion? zise Erlendur. — Şi ce îţi spune chestia asta? replică vocea. Erlendur se gândi. — Ei bine, dacă Holberg a violat-o pe mamă e foarte posibil ca el să fie tatăl fetei şi de aceea era fotografia în biroul lui. Fata avea doar patru ani când a murit, era născută în 1964. — Holberg nu a fost niciodată condamnat, zise Marion Briem. S-a renunţat la caz din cauza probelor insuficiente. — Crezi că ea a inventat chestia asta? — 39 —

— Nu prea ar fi fost posibil în acele vremuri, însă nimic nu a putut fi demonstrat. Bineînţeles, nu e niciodată uşor pentru femeile care depun plângere pentru genul ăsta de violenţă. Nu-ţi poţi închipui prin ce ar fi trecut acum aproape patruzeci de ani. Şi astăzi este destul de dificil pentru femei să iasă în faţă, însă pe atunci era cu mult mai dificil. Nu prea e posibil să o fi făcut-o doar ca să se distreze. Poate că fotografia e un fel de dovadă a paternităţii. De ce ar fi ţinut-o Holberg în biroul său? Violul a avut loc în 1963. Kolbrún a născut-o pe fiică-sa în anul următor, spui. Patru ani mai târziu fiica moare. Kolbrún o înmormântează. Holberg e oarecum implicat. Poate a făcut chiar el fotografia. De ce, nu ştiu. Poate chestia asta e irelevantă. — Cu siguranţă n-ar fi putut să fie la înmormântare, însă ar fi putut să se ducă la mormânt mai târziu şi să facă fotografia. Te gândeşti la ceva de genul ăsta? — Mai e şi altă posibilitate. — Da? — Poate Kolbrún a făcut chiar ea fotografia şi i-a trimis-o lui Holberg. Erlendur se gândi o clipă. — Dar de ce? Dacă a violat-o, de ce să-i trimită o fotografie cu mormântul fetiţei? — Bună întrebare. — Scria în certificatul de deces de ce anume a murit Audur? întrebă Marion Briem. A fost din cauza unui accident? — A murit din cauza unei tumori pe creier. Crezi că lucru ăsta ar putea fi important? — S-a făcut autopsie? — Cu siguranţă. Numele doctorului se află pe certificatul de deces. — Şi mama? — A murit brusc acasă. — Sinucidere? — Da. — Nu prea ai mai trecut să mă vezi, zise Marion Briem după o scurtă tăcere. — Prea ocupat, replică Erlendur. Prea al dracului de ocupat.

— 40 —

8 A doua zi dimineaţa încă ploua şi pe şoseaua către Keflavík apa se strângea în urmele adânci lăsate de roţile camioanelor pe care maşinile încercau să le evite. Ploua atât de tare, încât Erlendur cu greu putea vedea prin geamurile maşinii, care erau încărcate de apă şi şuierau în furtuna neîndurătoare ce venea dinspre sud-est. Ştergătoarele nu puteau îndepărta apa de pe parbriz suficient de repede şi Erlendur apucă volanul atât de strâns, încât încheieturile degetelor i se albiră. Putea distinge vag farurile roşii ale maşinilor din faţă şi încerca să le urmeze cât putea de bine. Călătorea singur. I se părea cea mai bună soluţie după o conversaţie telefonică foarte dificilă pe care o avusese cu sora lui Kolbrún ceva mai devreme în acea dimineaţă. Apărea ca următoarea rudă pe certificatul de deces. Sora nu era cooperantă. Refuzase să se întâlnească cu el. Ziarele tipăriseră o fotografie a bărbatului mort împreună cu numele acestuia. Erlendur o întrebă dacă o văzuse şi era gata să întrebe dacă îşi amintea de el în momentul în care ea închise telefonul. Se hotărî să testeze ce ar face dacă ar apărea în pragul uşii. Prefera să nu trimită poliţia după ea. Erlendur dormise prost în acea noapte. Era îngrijorat în legătură cu Eva Lind şi se temea ca ea să nu fi făcut un gest prostesc. Avea telefon mobil, însă de fiecare dată când o suna, un robot îi răspundea, spunându-i că numărul nu era disponibil. Erlendur îşi amintea rar visele. Avea o stare de disconfort când se trezea cu frânturi dintr-un vis urât, trecându-i prin minte înainte de a se şterge în cele din urmă complet. Poliţia avea nişte informaţii preţioase în legătură cu Kolbrún. Se născuse în 1934 şi venise cu acuzaţii de viol împotriva lui Holberg pe 23 noiembrie 1963. Înainte ca Erlendur să o pornească către Keflavík, Sigurdur Óli îi prezentase acuzaţia de viol, inclusiv o descriere a incidentului luată dintr-un dosar de poliţie pe care îl găsise în arhive – după un pont dat de Marion Briem. Kolbrún avea treizeci de ani când o născuse pe fiica ei, Audur. La nouă luni după viol. Potrivit martorilor ei, Kolbrún îl întâlnise pe Holberg la sala de dans Cross, între Keflavík şi Njardvík. Era într-o sâmbătă seara. Kolbrún nu îl cunoştea şi nu îl mai văzuse niciodată — 41 —

înainte. Era cu două prietene, iar Holberg şi alţi doi bărbaţi fuseseră cu ele la dans în acea seară. Când se terminase, se duseseră cu toţii la o petrecere acasă la una dintre prietenele lui Kolbrún. Noaptea, destul de târziu, Kolbrún se pregătise să plece acasă. Holberg se oferise să o însoţească, pentru a fi în siguranţă. Ea nu obiectase. Niciunul dintre ei nu se afla sub influenţa alcoolului. Kolbrún afirmase că băuse două votci şi o Coca-Cola la dans şi nimic după ce plecase. Holberg nu băuse nimic în seara aceea. El spusese, şi Kolbrún îl auzise, că lua penicilină pentru că avea o infecţie la ureche. Un certificat de la medic, împreună cu o chitanţă, confirmau acest lucru. Holberg întrebase dacă putea telefona după un taxi care să-l ducă în Reykjavík. Ea ezitase pentru o clipă, apoi îi spusese unde se afla telefonul. El se dusese în camera de zi ca să dea telefon, în timp ce ea îşi scotea haina în hol şi apoi se dusese în bucătărie după un pahar cu apă. Nu îl auzise terminând conversaţia telefonică, dacă într-adevăr fusese una. Îl simţise brusc în spatele ei în timp ce stătea lângă chiuveta din bucătărie. Se speriase atât de tare, încât scăpase paharul, vărsând apa pe masa din bucătărie. Strigase când mâinile lui îi cuprinseră sânii şi se refugiase într-un colţ. — Ce faci? îl întrebase. — Nu ar trebui să ne distrăm şi noi puţin? zisese Holberg, rămânând în faţa ei, cu statura lui musculoasă şi cu mâinile puternice cu degete groase. — Vreau să pleci, zisese ea cu hotărâre. Acum! Te rog să pleci de aici. — Nu ar trebui să ne distrăm şi noi puţin? repetase el. Făcuse un pas către ea, iar femeia întinsese mâinile încercând să se apere. — Nu te apropia! strigase. O să sun la poliţie! Brusc simţise cât de singură şi lipsită de apărare era în faţa acelui străin pe care îl lăsase în casa ei şi care acum venise aproape de ea, îi răsucise braţele la spate şi încerca să o sărute. Opusese rezistenţă, însă fără folos. Încercase să vorbească cu el, să-l facă să renunţe, însă tot ce putuse simţi fusese propria vulnerabilitate în faţa lui. — 42 —

* Erlendur era cufundat în gândurile sale când brusc, un camion gigantic claxonă şi îl depăşi cu un huruit puternic care trimise valuri de apă de ploaie peste maşina lui. Smuci de volan şi maşina dansă pe apă pentru câteva clipe. Partea din spate a maşinii derapă şi, pentru o secundă, Erlendur crezu că avea să piardă controlul şi să fie aruncat pe câmpul de lavă. Frână cu un scârţâit de roţi până ce maşina aproape că se opri şi reuşi să rămână pe şosea, apoi îl înjură pe şoferul care deja dispăruse din câmpul lui vizual în perdeaua de apă. Douăzeci de minute mai târziu, opri maşina în faţa unei căsuţe învelite cu tablă ondulată, aflată în partea cea mai veche a Keflavíkului. Era vopsită în alb şi avea un mic gard în jurul ei şi o grădină care părea să fie întreţinută cu de-a sila. Numele surorii era Elín. Era cu câţiva ani mai mare decât Kolbrún şi acum era pensionară. Se afla în hol, cu haina pe ea şi gata de plecare, în momentul în care Erlendur sună la uşă. Îl privi cu surprindere, o femeie măruntă şi slabă, cu o expresie dură pe chip, ochi pătrunzători, pomeţi înalţi şi riduri în jurul gurii. — Credeam că v-am spus la telefon că nu vreau să am deloc de-a face cu dumneavoastră sau cu poliţia, zise ea mânioasă când Erlendur se prezentă. — Ştiu, zise Erlendur, însă… — Vă cer să mă lăsaţi în pace, spuse ea. Nu ar fi trebuit să vă pierdeţi timpul bătând atâta drum până aici. Păşi peste prag, închise uşa în urma ei, coborî cele trei trepte ce duceau spre grădină şi deschise portiţa, lăsând-o deschisă ca semn că dorea ca şi Erlendur să plece. Nu se uită deloc la el. Erlendur rămase pe trepte, urmărind-o cum se îndepărtează. — Ştiţi că Holberg e mort, strigă el. Ea nu-i răspunse. — A fost omorât acasă la el. Ştiţi asta. Erlendur se afla la baza treptelor, grăbindu-se să o ajungă din urmă. Ea ţinea o umbrelă neagră peste care ploaia cădea cu putere. El avea doar o pălărie care să-l apere de ploaie. Femeia grăbi pasul. Erlendur fugi ca să o ajungă din urmă. Nu ştia ce să-i spună ca să o determine săl asculte. Nu ştia de ce reacţionase aşa faţă de el. — Voiam să vă întreb despre Audur, îi zise. Elín se opri brusc, se întoarse şi se îndreptă către el cu o privire — 43 —

dispreţuitoare pe chip. — Poliţist nenorocit, şuieră ea printre dinţii încleştaţi. Să nu îndrăzneşti să-i pomeneşti numele. Cum îndrăzneşti? După tot ce i-aţi făcut mamei. Cară-te! Cară-te în clipa asta! Poliţist nenorocit! Se uită la Erlendur cu ură în ochi şi el îi înfruntă privirea. — După tot ce i-am făcut? zise el. Cui? — Pleacă, strigă ea, se întoarse şi se îndepărtă, lăsându-l pe Erlendur în locul unde era. Renunţă să o mai urmărească şi o privi cum dispare în ploaie, uşor încovoiată, cu trenciul ei verde şi cu ghete negre. Se întoarse şi se îndreptă către casă şi locul unde îşi lăsase maşina, adânc cufundat în gânduri. Intră în maşină şi îşi aprinse o ţigară, crăpă puţin geamul, porni motorul şi se îndepărtă încetişor de casă. În timp ce trăgea fumul în piept simţi iar o uşoară durere în capul pieptului. Nu era ceva nou. Era motiv de preocupare pentru Erlendur de aproape un an deja. O durere difuză care îl întâmpina dimineaţa, însă dispărea de cele mai multe ori la scurt timp după ce se ridica din pat. Nu avea o saltea bună de dormit. Uneori îl durea tot corpul dacă stătea prea mult în pat. Trase fumul în piept. Din fericire era salteaua. În timp ce Erlendur stingea ţigara, mobilul îi sună în buzunarul hainei. Era şeful legiştilor, care îi transmise că reuşiseră să descifreze inscripţia de pe mormânt şi că o localizaseră în Biblie. — E luată din Psalmul 64, zise şeful legiştilor. — Da, spuse Erlendur. — „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem!” — Poftim? — Asta scrie pe piatra funerară: „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem!” Din Psalmul 64. — „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem!” — Te ajută chestia asta într-un fel? — N-am idee. — Pe fotografie erau două seturi de amprente. — Da, mi-a spus Sigurdur Óli. — Un set e al lui Holberg, însă pe celelalte nu le avem în dosarele noastre. Sunt destul de şterse. Sunt nişte amprente foarte vechi. — Îţi poţi da seama cu ce fel de aparat foto a fost făcută? întrebă Erlendur. — 44 —

— E imposibil să-ţi dai seama. Însă mă îndoiesc că a fost unul de bună calitate.

— 45 —

9 Sigurdur Óli îşi parcă maşina în curtea companiei Iceland Transport, sperând că nu blochează pe nimeni. Camioanele stăteau aliniate pe rânduri în curte. Unele erau încărcate, altele plecau, altele erau descărcate în hala de mărfuri. O duhoare de motorină şi ulei umplea aerul şi zgomotul motoarelor era asurzitor. Personalul şi clienţii forfoteau prin curte şi hală. Centrul naţional de meteorologie anunţase că o să plouă şi mai mult. Sigurdur Óli încerca să se protejeze de ploaie, trăgându-şi haina peste cap în timp ce fugea spre hală. Era îndrumat către supraveghetorul care stătea într-o gheretă de sticlă verificând nişte hârtii şi părând extrem de ocupat. Supraveghetorul, un bărbat durduliu îmbrăcat cu un hanorac albastru prins cu un singur nasture peste burtă şi ţinând un ciot de trabuc între degete, auzise de moartea lui Holberg şi zise că-l cunoştea destul de bine. Îl descrise drept un om de încredere, o persoană dedicată muncii, care făcuse kilometri întregi dintr-un capăt al ţării într-altul ani de zile, şi cunoştea reţeaua rutieră a Islandei ca-n palmă. Zise că era un tip secretos, nu vorbea niciodată despre el sau în termeni personali, nu-şi făcea niciodată prieteni la companie şi nu vorbea despre ceea ce făcuse înainte, credea că fusese întotdeauna şofer de tir. Vorbea ca unul care fusese. Necăsătorit şi fără copii, din câte ştia el. Nu vorbea niciodată despre cei apropiaţi sau despre cei dragi. — Asta e povestea pe scurt, zise supraveghetorul, de parcă dorea să încheie conversaţia, apoi luă o brichetă din buzunarul hanoracului şi aprinse ciotul de trabuc. E al naibii de păcat – puf, puf – că s-a dus aşa – puf. — Cu cine stătea aici în cea mai mare parte a timpului? întrebă Sigurdur Óli, încercând să nu inhaleze mirosul înecăcios al fumului de trabuc. — Puteţi vorbi cu Hilmar, cred că el îl ştia cel mai bine. Hilmar e afară, în faţă. E din Reydarfjördur, deci stătea uneori în Nordurmýri, acasă la Holberg, atunci când trebuia să rămână ca să se odihnească undeva în oraş. Sunt reguli cărora şoferii trebuie să li se supună, aşa că trebuie să aibă un loc unde să rămână în oraş. — 46 —

— A stat acolo weekendul trecut, ştiţi cumva? — Nu, se afla undeva în est. Însă e posibil să fi fost acolo weekendul dinainte. — Puteţi bănui cine i-ar fi vrut răul lui Holberg? Au fost ceva disensiuni aici la muncă sau… — Nu, nu, nimic – puf – de – puf – de genul ăsta – puf. Bărbatul se chinuia să-şi ţină trabucul aprins. — Vorbiţi cu – puf – colegul – puf – Hilmar. E posibil să vă poată ajuta. Sigurdur Óli îl găsi pe Hilmar după indicaţiile supraveghetorului. Stătea lângă una dintre nişele halei, supraveghind descărcarea unui tir. Hilmar era o huidumă, înalt de doi metri, musculos, roşcovan, bărbos şi cu nişte braţe păroase ce-i ieşeau afară din tricou. Părea să aibă în jur de cincizeci de ani. Nişte bretele albastre demodate îi susţineau jeanşii zdrenţăroşi. Un mic elevator cu furcă descărca tirul. Un alt tir dădea cu spatele în nişa alăturată; în acelaşi timp doi şoferi claxonară şi se înjurară în curte. Sigurdur Óli se duse la Hilmar şi îl bătu uşor pe umăr, însă bărbatul nu-l observă. Îl bătu mai tare şi în cele din urmă Hilmar se întoarse. Îl vedea pe Sigurdur Óli vorbindu-i, însă nu putea auzi ce-i spune şi se uita în jos la el cu nişte ochi bovini. Sigurdur Óli ridică vocea, însă fără folos. Ridică şi mai mult vocea şi crezu că detectează un licăr de înţelegere în ochii lui Hilmar, însă se înşela. Hilmar scutură din cap şi arătă înspre ureche. La asta, Sigurdur Óli îşi dublă eforturile, se arcui, se ridică pe vârfuri şi strigă din toate puterile chiar în momentul în care totul amuţi şi cuvintele lui răsunară în toată splendoarea între pereţii halei gigantice şi în curte: — AI DORMIT CU HOLBERG?

— 47 —

10 Grebla frunzele din grădina sa în momentul în care Erlendur îl văzu. Înălţă capul abia după ce Erlendur stătu şi-l privi o bună bucată de timp, în vreme ce îşi vedea de treaba sa cu mişcările lente ale unui bătrân. Îşi şterse o picătură de pe vârful nasului. Nu părea să conteze că ploua, că frunzele erau lipite unele de altele şi că erau dificil de manevrat. Nu făcea nimic în grabă, agăţa frunzele cu grebla şi încerca să le adune în mici mormane. Locuia încă în Keflavík. Se născuse şi crescuse acolo. Erlendur o rugase pe Elínborg să adune informaţii despre el, iar ea scormonise după detaliile importante referitoare la bătrânul pe care Erlendur îl urmărea acum în grădină: cariera lui de poliţist, numeroasele critici despre conduita lui şi despre metodele sale din perioada mulţilor ani în serviciu, tratarea cazului lui Kolbrún şi mai ales modul în care fusese mustrat din cauza asta. Ea telefonă înapoi cu informaţiile respective, în timp ce Erlendur se afla la masă, încă în Keflavík. Se gândea să amâne vizita pentru ziua următoare, apoi îşi spuse că nu avea chef să conducă până acolo şi înapoi, într-o furtună dezlănţuită, aşa că avea să se ducă acum direct la el. Bărbatul purta un hanorac verde şi o şapcă de baseball. Mâinile lui osoase şi albe ţineau mânerul greblei. Era înalt şi odinioară fusese, în mod evident, mai robust şi avusese o statură mai impunătoare, însă acum era bătrân, ridat şi îi curgea nasul. Erlendur îl urmări, un bătrân care îşi făcea de lucru în grădină. Bărbatul ridică privirea din frunzele pe care le grebla, însă nu dădu o atenţie specială observatorului său. Un răstimp destul de lung trecu astfel, până ce Erlendur se hotărî să facă o mişcare. — De ce nu vrea sora ei să vorbească cu mine? zise el, iar bătrânul ridică privirea tresărind. — Cum? Ce anume? Bărbatul se opri din ceea ce făcea. — Cine eşti? întrebă el. — Cum aţi tratat-o pe Kolbrún când a venit la dumneavoastră să depună plângere? întrebă Erlendur. Bătrânul se uită la acest străin care îi intrase în grădină şi îşi şterse nasul cu dosul palmei. Îl măsură pe Erlendur din cap până în picioare. — 48 —

— Vă cunosc? zise el. Despre ce vorbiţi? Cine sunteţi? — Numele meu e Erlendur. Investighez asasinarea unui bărbat din Reykjavík cu numele de Holberg. A fost acuzat de viol acum aproape patruzeci de ani. Dumneavoastră v-aţi ocupat de investigaţii. Femeia care a fost violată se numea Kolbrún. E moartă. Sora ei nu vrea să vorbească cu poliţia din motive pe care încerc să le stabilesc. Mi-a spus: „După tot ce i-aţi făcut”. Aş vrea să-mi spuneţi la ce se referă. Bărbatul se uită la Erlendur fără să spună un cuvânt. Îl privi în ochi şi rămase tăcut. — Ce i-aţi făcut? repetă Erlendur. — Nu-mi pot aminti… ce drept ai tu? Şi oricum, ce fel de insultă e asta? Vocea îi tremura uşor. — Ieşi afară din grădina mea sau o să sun la poliţie. — Nu, Rúnar, eu reprezint poliţia. Şi nu am timp de aiurelile astea. Rúnar cumpăni puţin. — Asta e o metodă nouă? Să atacaţi oamenii cu acuzaţii şi injurii? — Bine că ai pomenit de metode şi injurii, zise Erlendur. Odată ai adunat opt acuzaţii de abuz în serviciu, inclusiv brutalitate. Nu ştiu pe cine a trebuit să slugăreşti ca să-ţi păstrezi slujba, însă nu l-ai tratat suficient de bine până la sfârşit pentru că, în cele din urmă, ai plecat din poliţie în dizgraţie. Ai fost dat afară… — Taci din gură, zise Rúnar, întorcându-se şi privind în jurul său. Cum îndrăzneşti? — … pentru hărţuire sexuală repetată. Mâinile osoase şi albe ale bărbatului îşi întăriră strânsoarea pe greblă, întinzându-i pielea palidă până ce încheieturile îi ieşiră în afară. Chipul i se strânse, îi apărură nişte riduri pline de ură în jurul gurii, privirea i se îngustă până ce ochii i se închiseră pe jumătate. Pe drum, în vreme ce informaţiile de la Elínborg îi goneau în minte ca un şoc electric, Erlendur se întrebase dacă Rúnar ar trebui să fie condamnat pentru ce făcuse în altă viaţă, când fusese alt om. Erlendur era în poliţie de îndeajuns de mult timp pentru a afla poveştile despre el, despre necazurile pe care le provocase. De fapt, îl întâlnise pe Rúnar cu mulţi ani înainte, însă bărbatul pe care îl vedea acum în grădină era atât de bătrân şi decrepit, încât lui Erlendur îi luă ceva vreme ca să se asigure că era aceeaşi persoană. Poveşti despre Rúnar circulau încă printre poliţişti. Erlendur citise odată că trecutul era o „ţară” diferită şi — 49 —

înţelegea acest lucru. Înţelegea că vremurile se schimbă şi oamenii, la fel. Însă nu era pregătit să şteargă trecutul. Rămaseră în grădină, privindu-se faţă în faţă. — Ce poţi spune despre Kolbrún? zise Erlendur. — Cară-te! — Nu înainte de a-mi spune despre Kolbrún. — Era o curvă nenorocită! zise Rúnar brusc printre dinţii încleştaţi. Aşa că mulţumeşte-te cu asta şi cară-te! Tot ce mi-a spus şi ce a spus despre mine sunt nişte minciuni gogonate. Nu a fost niciun viol. A minţit tot timpul! Erlendur şi-o imagină pe Kolbrún stând în faţa acestui bărbat cu mulţi ani în urmă când scrisese acuzaţia de viol. Şi-o închipui adunându-şi încet-încet curajul, până ce în cele din urmă îndrăznise să meargă la poliţie să spună ce i se întâmplase. Îşi închipui teroarea pe care o trăise şi, mai presus de toate, dorind să uite ca şi cum nu se întâmplase niciodată nimic, ca şi cum nu fusese altceva decât un coşmar din care se trezise într-un final. Apoi şi-o imagină dându-şi seama că nu o să se trezească niciodată din asta. Fusese pângărită. Fusese atacată şi apoi siluită. — Şi-a făcut apariţia la trei zile după incident şi l-a acuzat pe bărbatul ăla de viol, zise Rúnar. Nu era foarte convingătoare. — Aşa că ai dat-o afară, zise Erlendur. — Minţea. — Şi ai râs de ea, ai minimalizat fapta şi i-ai spus să uite. Însă ea nu a uitat, nu-i aşa? Bătrânul se uită la Erlendur cu aversiune în privire. — S-a dus la Reykjavík, nu-i aşa? zise Erlendur. — Holberg nu a fost niciodată condamnat. — Şi mulţumită cui, crezi tu? Erlendur şi-o imagină pe Kolbrún certându-se cu Rúnar în biroul său. Certându-se cu el! Cu bărbatul ăla! Argumentând adevărul faptei prin care trecuse. Încercând să-l convingă că spune adevărul de parcă el era judecătorul suprem al cazului ei. * Trebuise să-şi adune toate puterile ca să-i relateze evenimentele din acea noapte şi încercase să facă un raport îngrijit, însă era pur şi simplu prea dureros. Nu putea descrie acel lucru. Nu putea descrie — 50 —

ceva indescriptibil, respingător, hidos. Într-un fel reuşise să adune laolaltă povestea dezlânată. Oare acela era un rânjet? Nu înţelegea de ce rânjea poliţistul. Avea impresia că era un rânjet, însă nu putea fi adevărat. Apoi el începu să o chestioneze în legătură cu detaliile. — Spune-mi exact cum a fost. Ea se uită la el, confuză. Ezitând, îşi începu iar povestea. — Nu, am auzit asta. Spune-mi exact ce s-a întâmplat. Purtai chiloţi. Cum ţi-a scos chiloţii? Cum a intrat în tine? Vorbea serios? În cele din urmă ea întrebă dacă acolo lucrau şi femei. — Nu. Dacă vrei să-l acuzi pe bărbatul ăsta de viol, trebuie să fii mai clară de atât, înţelegi? L-ai făcut, într-un fel, să creadă că e posibil ca tu să vrei asta? Să vrea ce? Îi spuse cu o voce aproape imperceptibilă că ea cu siguranţă nu dorise asta. — Va trebui să vorbeşti mai tare. Cum ţi-a dat chiloţii jos? Era sigură că era un rânjet. El o chestionă cu neruşinare, o întrebă ce spusese, era grosolan, unele dintre întrebări erau de-a dreptul exagerate, porcoase, se comporta de parcă ea provocase violul, de parcă ea dorise să facă sex cu bărbatul şi, probabil, se răzgândise, însă după aceea fusese prea târziu, se înţelege, prea târziu să mai dea înapoi din genul ăsta de treabă. — Ce sens are să mergi la dans, să flirtezi cu bărbatul ăla şi apoi să te opreşti la jumătate? Nu are deloc sens, zisese el. Ea plângea în hohote în momentul în care deschise în cele din urmă geanta, scoase o pungă de plastic şi i-o înmână. El deschise punga şi scoase de acolo chiloţii ei sfâşiaţi… * Rúnar dădu drumul greblei şi se pregătea să treacă pe lângă Erlendur, însă acesta îi blocă ferm calea şi îl ţintui de zidul casei. Se priviră în ochi. — Ţi-a dat o probă, zise Erlendur. Singura probă pe care o avea. Era sigură că Holberg lăsase ceva în urmă. — Nu mi-a dat niciodată nimic, şuieră Rúnar printre dinţi. Lasă-mă în pace. — Ţi-a dat o pereche de chiloţi. — A minţit. — 51 —

— Ar fi trebuit să fii concediat pe loc. Bestie jalnică şi nenorocită ce eşti. Cu o expresie de repulsie, Erlendur se îndepărtă încetişor de bătrânul ramolit care acum se strânsese de tot lângă perete. — Îi arătam doar la ce să se aştepte dacă depunea plângere, zise el cu o voce piţigăiată. Îi făceam o favoare. Curtea râde de genul ăsta de caz. Erlendur se întoarse şi plecă, întrebându-se cum Dumnezeu, dacă exista, putea justifica faptul că permitea cuiva ca Rúnar să trăiască până la o vârstă înaintată, însă lua viaţa unei fetiţe inocente de patru ani. Plănuia să se întoarcă să o vadă pe sora lui Kolbrún, dar mai întâi se duse la biblioteca din Keflavík. Merse printre rafturile de cărţi, plimbându-şi ochii peste cotoarele cărţilor până ce găsi Biblia. Erlendur cunoştea bine Biblia. O deschise la Psalmi şi găsi Psalmul numărul 64. Găsi versetul care era gravat pe piatra funerară. „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem!” Îşi amintise corect. Epitaful era o continuare a primului verset al Psalmului. Erlendur îl citi de câteva ori, trecându-şi gânditor degetele de-a lungul rândurilor şi repetând încetişor propoziţia pentru sine în timp ce stătea lângă raftul de cărţi. Primul verset al Psalmului era o rugăciune către Dumnezeu. Erlendur aproape că putea auzi plânsetul tăcut al femeii peste ani. — Ascultă-mi glasul, Dumnezeule, când gem!

— 52 —

11 Erlendur parcă în faţa casei albe acoperite cu tablă ondulată şi opri motorul. Rămase în maşină şi îşi termină ţigara. Încerca să renunţe la fumat şi redusese numărul la cinci pe zi când lucrurile mergeau bine. Asta era ţigara numărul opt din acea zi şi nu era nici măcar trei dupăamiază. Ieşi din maşină, urcă treptele spre casă şi sună la uşă. Aşteptă un răstimp destul de lung, însă nu se întâmplă nimic. Sună din nou, dar fără niciun rezultat. Îşi lipi faţa de geam şi văzu haina verde de ploaie, umbrela şi ghetele. Sună a treia oară, rămase pe ultima treaptă şi încercă să se ferească de ploaie. Brusc, uşa se deschise şi Elín îl săgetă cu o privire plină de duşmănie. — Lasă-mă în pace, auzi? Pleacă! Du-te! Încercă să-i trântească uşa în faţă, însă Erlendur fu pe fază, blocândo cu piciorul. — Nu suntem toţi ca Rúnar, zise el. Ştiu că sora ta nu a fost tratată cum trebuie. Am fost şi am vorbit cu Rúnar. Ceea ce a făcut el e de neiertat, însă nu poate fi schimbat acum. E senil şi boşorog şi nu o să vadă niciodată că a făcut rău în ce a făcut. — Nu vrei să mă laşi în pace! — Trebuie să vorbesc cu tine. Dacă nu merge aşa, va trebui să te aduc la poliţie pentru interogatoriu. Vreau să evit asta. Scoase din buzunar fotografia cu cimitirul şi o strecură prin deschizătura uşii. — Am găsit fotografia asta în apartamentul lui Holberg, zise el. Elín nu-i răspunse. Trecu un răstimp destul de lung. Erlendur ţinu fotografia prin deschizătura uşii, dar nu o putea vedea pe Elín, care încă împingea uşa. Încetul cu încetul, simţi că presiunea din piciorul său slăbeşte şi Elín luă fotografia. Curând uşa se deschise. Ea se duse înăuntru ţinând fotografia în mână. Erlendur intră în casă şi închise uşa cu grijă în urmă. Elín dispăru în camera de zi şi, pentru o clipă, Erlendur se întrebă dacă trebuia sau nu să-şi scoată pantofii. Şi-i şterse de preş şi o urmă pe Elín în camera de zi, trecu pe lângă bucătăria curată şi pe lângă birou. În camera de zi erau atârnate pe pereţi fotografii şi goblenuri în rame aurii şi o mică orgă electrică într-un colţ. — 53 —

— Recunoşti fotografia? întrebă Erlendur cu prudenţă. — Nu am văzut-o niciodată, zise ea. — Sora ta a ţinut legătura cu Holberg după… incident? — Nu, din câte ştiu eu. Niciodată. Îţi poţi închipui şi tu. — Şi nu s-a făcut un test de sânge pentru a determina dacă el era tatăl? — Pentru ce? — Ar fi susţinut declaraţia surorii tale. Că a fost violată. Ea ridică privirea din fotografie şi se uită lung la el, apoi spuse: — Sunteţi cu toţii la fel, voi, poliţiştii. Prea leneşi ca să vă faceţi datoria. — Chiar aşa? — Nu ai studiat cazul? — Detaliile importante. Cred. — Holberg nu a negat că au făcut sex. A fost mai deştept de atât. A negat că a fost viol. A zis că soră-mea îl dorea. Că l-a ademenit şi că l-a invitat în casă. Asta a fost marea lui apărare. Că sora mea a făcut sex cu el de bunăvoie. A făcut pe nevinovatul. A făcut pe nevinovatul, ticălosul. — Dar… — Kolbrún nu a vrut să demonstreze paternitatea. Nu dorea ca el să aibă deloc de-a face cu copilul ei. Să demonstreze că Holberg era tatăl lui Audur nu ar fi constituit nicio diferenţă pentru acuzaţia de viol, aşa că un test de sânge ar fi fost inutil. — Nu mi-am dat seama de asta. — Tot ceea ce avea sora mea era o pereche de chiloţi rupţi, continuă Elín. Nu părea să fi fost molestată. Nu era puternică, nu putea opune cine ştie ce rezistenţă şi mi-a spus că era aproape paralizată de frică când el s-a năpustit asupra ei în bucătărie. A împins-o în dormitor şi şia făcut mendrele cu ea acolo. De două ori. A ţinut-o aplecată, a pipăit-o şi i-a vorbit porcos până ce a fost gata să o ia de la capăt. Ei i-au trebuit trei zile ca să-şi ia inima în dinţi şi să se ducă la poliţie. Şi nici examinarea medicală pe care i-au făcut-o nu a ajutat. Nu a înţeles niciodată ce l-a determinat să o atace. S-a învinovăţit că ea a provocat ce a făcut el. A crezut că era posibil ca ea să-l fi provocat în vreun fel la acea petrecere la care s-au dus după ce s-a închis sala de dans. Că a zis sau a sugerat ceva care probabil l-a stârnit. S-a învinovăţit singură. Cred că asta e o reacţie normală. — 54 —

Elín se opri pentru o clipă din vorbit. — Când, în cele din urmă, a acţionat, a dat peste Rúnar, continuă ea. M-aş fi dus cu ea, însă îi era atât de ruşine, încât nu a spus nimănui ce s-a întâmplat decât la mult timp după aceea. Holberg a ameninţat-o. A zis că dacă face ceva în legătură cu asta o să se întoarcă şi o să o tortureze. Când s-a dus la poliţie a crezut că o să fie în siguranţă. Că o să fie ajutată. Că ei vor avea grijă de ea. Abia când Rúnar a trimis-o înapoi acasă, după ce a râs de ea, i-a luat chiloţii şi i-a spus să uite de asta, a venit la mine. — Chiloţii nu au fost niciodată găsiţi, zise Erlendur. Rúnar a negat… — Kolbrún a zis că i-a dat lui şi ştiu că sora mea nu minţea niciodată. Nu ştiu la ce se gândea bărbatul ăla. L-am văzut plimbânduse prin oraş uneori, la supermarket sau la pescărie. O dată am strigat la el. Nu m-am putut controla. Părea că-i face plăcere chestia asta. Rânjea. Kolbrún mi-a vorbit odată despre acel rânjet. A zis că ea nu i-a dat nicio pereche de chiloţi şi că declaraţia ei a fost atât de neclară, încât el a crezut că se afla sub influenţa alcoolului. De asta a trimis-o acasă. — A primit un avertisment până la urmă, zise Erlendur, însă nu a avut cine ştie ce efect. Rúnar primea mereu avertismente. În poliţie era cunoscut ca fiind un bătăuş, însă cineva îl proteja, până nu a mai putut fi protejat. Apoi l-au dat afară. — Nu au fost probe suficiente pentru a se aduce acuzaţii, asta au spus. Ce a spus Rúnar a fost corect, Kolbrún ar fi trebuit să uite pur şi simplu. Bineînţeles că ea a ezitat o bună perioadă de timp, prea mult timp, şi a fost suficient de proastă să cureţe întreaga casă dintr-un colţ într-altul, şi cearşafurile, a îndepărtat toate probele. Chiloţii i-a păstrat. După toate cele întâmplate a încercat să păstreze o probă. De parcă ar fi simţit că era suficient. De parcă acest lucru ar fi fost pur şi simplu suficient ca să spună adevărul. Voia să şteargă cu buretele acel incident din viaţa ei. Nu voia să trăiască cu asta. Şi, după cum a spus, nu părea să fi fost molestată. Avea buza spartă unde el îi ţinuse mâna peste gură şi unul dintre ochi era injectat, însă alte răni nu avea. — A trecut peste asta? — Niciodată. Era o femeie foarte sensibilă, sora mea. Un suflet frumos şi o pradă uşoară pentru oricine dorea să-i facă rău. Unul ca Holberg. Unul ca Rúnar. Ei au simţit asta, amândoi. Au atacat-o fiecare în felul său. Şi-au sfârtecat prada. Femeia privi în podea. — 55 —

— Animalele. Erlendur aşteptă o clipă înainte de a continua. — Cum a reacţionat când a descoperit că era însărcinată? întrebă el. — Foarte înţelept, am crezut. S-a decis din capul locului să se bucure de copil, în ciuda circumstanţelor, şi a iubit-o sincer pe Audur. Erau foarte ataşate una de alta; iar sora mea s-a ocupat extrem de bine de fiica ei. A făcut tot ce a putut pentru ea. Acea biată fetiţă drăgălaşă. — Deci Holberg a ştiut că fetiţa era a lui? — Bineînţeles că a ştiut, însă a negat în totalitate acest lucru. A zis că nu avea nimic de-a face cu el. A acuzat-o pe sora mea că s-a mai culcat şi cu alţii. — Atunci nu au păstrat legătura, nici în ceea ce priveşte fiica lor sau… — Legătura? Niciodată. Cum îţi poţi închipui un asemenea lucru? Asta nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. — Kolbrún nu ar fi putut să-i trimită fotografia? — Nu. Nu, nu-mi pot închipui aşa ceva. Iese din discuţie. — Ar fi putut să o facă singur. Sau cineva care cunoştea povestea a făcut-o şi i-a trimis-o. Poate a văzut anunţul morţii fetiţei în ziare. S-a scris vreun necrolog despre Audur? — A fost un necrolog în ziarul local. Eu am scris un necrolog scurt. Ar fi putut citi asta. — Audur e înmormântată în Keflavík? — Nu, noi suntem din Sandgerdi, eu şi sora mea, şi e un mic cimitir la Hvalsnes, chiar lângă oraş. Kolbrún dorea să fie înmormântată acolo. Era pe la mijlocul iernii. Le-a luat mult timp să sape mormântul. — Certificatul de deces spune că a avut o tumoră pe creier. — Asta a fost explicaţia pe care i-au dat-o surorii mele. A murit pur şi simplu. A murit în braţele noastre, micuţa de ea, şi nu am putut face nimic, la cei patru anişori ai ei. Elín ridică privirea din fotografie şi se uită la Erlendur. — A murit pur şi simplu. * Era întuneric în casă şi cuvintele răsunară în beznă pline de întrebări şi durere. Elín se ridică încet în picioare şi aprinse lumina slabă a unei veioze obişnuite în timp ce ieşea pe hol şi se ducea în bucătărie. Erlendur o auzi deschizând robinetul, umplând ceva cu apă, — 56 —

o turnă, deschise o cutie, iar el simţi aroma de cafea. Se ridică în picioare şi se uită la tablourile atârnate pe pereţi. Erau desene şi picturi. Un pastel făcut de un copil se afla într-o ramă subţire şi neagră. În cele din urmă găsi ceea ce căuta. Erau două, făcute probabil în doi ani diferiţi. Fotografii ale lui Audur. Fotografia mai timpurie fusese făcută într-un studio foto. Era albnegru. Fetiţa nu avea probabil mai mult de un an şi stătea pe o pernă mare purtând o rochie drăguţă, cu o fundă în păr şi o zornăitoare întro mână. Era pe jumătate întoarsă către fotograf şi zâmbea, arătându-şi cei patru dinţişori. În cealaltă avea cam trei ani. Erlendur îşi închipui că maică-sa i-o făcuse. Era color. Fetiţa stătea printre nişte tufe şi soarele cădea direct peste ea. Purta un pulover roşu gros şi o fustiţă, cu şosete albe şi pantofi negri cu catarame strălucitoare. Se uita drept în aparatul de fotografiat. Expresia ei era serioasă. Poate refuza să zâmbească. — Kolbrún nu a trecut niciodată peste asta, zise Elín, din pragul camerei de zi. Erlendur îşi îndreptă spatele. — Chestia asta trebuie să fie cel mai rău lucru prin care ar putea cineva să treacă, zise el, luând o ceaşcă de cafea. Elín se aşeză iar pe sofa cu ceaşca în mână; Erlendur se aşeză cu faţa la ea şi sorbi din cafea. — Poţi fuma dacă vrei, zise ea. — Încerc să mă las, spuse Erlendur, străduindu-se să nu pară că se scuză. Gândurile i se întoarseră la durerea pe care o avea în piept, însă pescui totuşi un pachet mototolit din buzunarul hainei şi luă o ţigară. Era a noua ţigară din ziua respectivă. Ea împinse o scrumieră înspre el. — Slavă Domnului că nu a durat mult până a murit, zise Elín. A început să simtă o durere la cap. De parcă ar fi avut o migrenă, iar doctorul care a examinat-o nu vorbea decât despre o migrenă de copii. I-a dat nişte pilule, însă nu i-au făcut niciun bine. Nu era un doctor bun. Kolbrún mi-a spus că simţise miros de alcool în respiraţia lui şi că îşi făcea griji în legătură cu asta. Apoi totul s-a întâmplat atât de brusc. Starea fetei s-a înrăutăţit. S-a pomenit de o tumoră pe piele pe care doctorul ei ar fi trebuit să o observe. O pată. În spital sunt numite café

— 57 —

au lait2. În special sub braţe. În cele din urmă a fost trimisă la spital

aici, la Keflavík, unde au decis că era un fel de tumoră neurală. S-a dovedit că era o tumoră pe creier. Toată treaba a durat aproape şase luni. Elín tăcu. — După cum am spus, Kolbrún nu a mai fost deloc aceeaşi după asta, oftă ea. Cred că nimeni nu poate trece peste o astfel de tragedie. — Lui Audur i s-a făcut autopsie? întrebă Erlendur, imaginându-şi trupuşorul luminat de lămpi fluorescente pe o masă rece de metal, cu o tăietură în formă de Y de-a lungul pieptului. — Lui Kolbrún nu i-ar fi surâs ideea, zise Elín, însă nu avea ce să spună în situaţia asta. A înnebunit când a descoperit că o deschiseseră. A înnebunit de durere, bineînţeles, după ce i-a murit copilul şi nu voia să asculte pe nimeni. Nu putea suporta gândul ca fetiţa ei să fie deschisă. Era moartă şi nimic nu putea schimba acest lucru. Autopsia a confirmat diagnosticul. I-au găsit o tumoră malignă pe creier. — Şi sora ta? — Kolbrún s-a sinucis trei ani mai târziu. A căzut într-o depresie de necontrolat şi a avut nevoie de îngrijire medicală. Şi-a petrecut ceva timp într-o clinică psihiatrică din Reykjavík, apoi s-a întors acasă în Keflavík. Am încercat să am grijă de ea cât am putut de bine, însă era ca şi cum ar fi fost deconectată de la realitate. Nu mai avea dorinţa de a trăi. Audur îi adusese fericire în viaţă, în ciuda acelor circumstanţe îngrozitoare. Însă acum dispăruse. Elín se uită la Erlendur. — Te întrebi probabil cum a făcut-o. Erlendur nu răspunse. — S-a băgat în baie şi şi-a tăiat venele de la ambele mâini. A cumpărat o lamă pentru asta. Elín se opri din vorbit şi întunericul din camera de zi îi învălui. — Ştii la ce mă gândesc când îmi aduc aminte de acea sinucidere? Nu la sângele din baie. Nu la faptul că sora mea zăcea în apa roşie. Nu la tăieturi. Ci la Kolbrún la magazin cumpărând lamele. Numărând monedele. Elín se opri din vorbit. — Nu crezi că e ciudat felul în care îţi funcţionează mintea? întrebă 2

Cafea cu lapte (fr.). — 58 —

ea, de parcă ar fi vorbit cu sine. Erlendur nu ştia ce să-i răspundă. — Eu am găsit-o, continuă Elín. A făcut în felul următor. Mi-a telefonat şi mi-a cerut să trec pe la ea în seara aceea. Am discutat puţin. Eram totdeauna în gardă din cauza depresiei, însă se părea că lucrurile se îmbunătăţiseră către sfârşit. De parcă s-ar fi ridicat ceaţa. De parcă era capabilă să ia din nou viaţa de la capăt. Nu era niciun semn în vocea ei din acea seară că plănuia să se omoare. Departe de asta. Am vorbit despre viitor. Aveam de gând să călătorim împreună. Când am găsit-o acolo era liniştită într-un fel în care nu o mai văzusem de ani de zile. Pace şi acceptare. Însă ştiu că nu a acceptat asta nici cât negru sub unghie şi că nu a găsit pace în suflet. — Trebuie să te întreb un lucru şi apoi o să plec, zise Erlendur. Trebuie să aud răspunsul tău. — Ce anume? — Ai vreo informaţie despre asasinarea lui Holberg? — Nu, nu am. — Şi nu ai participat la asta, direct sau indirect? — Nu. Rămaseră tăcuţi un scurt răstimp. — Epitaful pe care l-a ales pentru fiica ei era în legătură cu un duşman, zise Erlendur. — „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem!” Ea la ales, cu toate că nu mergea pe piatra sa funerară, zise Elín. Se ridică, se duse la un dulap frumos cu vitrină, deschise un sertar şi scoase o cutiuţă neagră. O deschise cu o cheie, ridică nişte plicuri şi scoase o bucăţică de hârtie. — Am găsit asta pe masa din bucătărie în noaptea în care a murit, însă nu ştiu dacă dorea să o gravez pe propriul ei mormânt. Mă îndoiesc. Nu cred că mi-am dat seama cât de mult a suferit până nu am văzut asta. Îi înmână lui Erlendur bucata de hârtie şi acesta citi primele patru cuvinte din Psalmul pe care el îl căutase în Biblie mai devreme: „Ascultă-mi glasul, Dumnezeule”.

— 59 —

12 Când Erlendur se întoarse acasă în acea seară, fiica sa, Eva Lind, stătea lipită de uşa apartamentului său, aparent adormită. El îi vorbi şi încercă să o trezească. Ea nu îi răspunse, aşa că el o luă de subsuori, o ridică şi o cără înăuntru. Nu ştia dacă dormea sau era drogată. O aşeză pe sofaua din camera de zi. Avea respiraţia regulată. Pulsul părea normal. O privi o vreme şi se întrebă ce să facă. Cel mai mult voia să o ducă în baie. Degaja un miros urât, mâinile îi erau murdare şi părul i se încâlcise de la murdărie. — Unde ai fost? şopti Erlendur pentru el. Se aşeză în fotoliu lângă ea, cu pălăria pe cap şi haina pe el, şi se gândi la fiica lui până căzu într-un somn adânc. Nu voia să se trezească atunci când Eva Lind îl scutură în dimineaţa următoare. Încercă să se agaţe de frânturile de vise care stârniseră acelaşi disconfort în el precum cel avut cu o noapte înainte. Ştia că era acelaşi vis, însă nu reuşea să-l fixeze în minte mai mult decât data trecută, nu putea să-l desluşească. Tot ceea ce rămânea era un disconfort persistent. Nu era încă opt dimineaţa şi afară era întuneric beznă. După câte îşi dădea seama Erlendur, ploaia şi vântul toamnei nu încetaseră. Spre mirarea lui adulmecă o aromă de cafea venind dinspre bucătărie şi abur de parcă cineva făcuse baie. Observă că Eva Lind purta una din cămăşile lui şi nişte jeanşi vechi pe care şi-i încinsese în jurul taliei cu o curea. Era în picioarele goale şi era curată. — Erai într-o formă bună azi-noapte, zise el şi imediat regretă acest lucru. Apoi se gândi că ar fi trebuit să renunţe cu mult timp în urmă să fie delicat cu ea. — Am luat o decizie, zise Eva Lind, ducându-se în bucătărie. O să te fac bunic. Bunicul Erlendur. — Deci azi-noapte a fost ultima ta distracţie, sau ce? — E în regulă să stau aici o perioadă, doar până găsesc altceva? — Nu am nimic împotrivă. Se aşeză la masa din bucătărie împreună cu ea şi sorbi din cafeaua pe care i-o turnase într-o ceaşcă. — Şi cum ai ajuns la această concluzie? — 60 —

— Aşa, pur şi simplu. — Pur şi simplu? — Pot să stau cu tine, sau nu? — Cât vrei tu de mult. Ştii asta. — Şi o să încetezi să-mi pui întrebări? O să încetezi cu interogatoriile alea ale tale? E ca şi cum ai fi tot timpul la serviciu. — Sunt tot timpul la serviciu. — Ai găsit-o pe fata din Gardabaer? — Nu. Cazul ăsta nu are prioritate. Am vorbit ieri cu bărbatu-său. Nu ştie nimic. Fata a lăsat un bilet în care scria: „E un monstru, ce-am făcut?” — Probabil că a şucărit-o cineva la nuntă. — A şucărit-o? zise Erlendur. Ăsta e un cuvânt? — Ce-i poţi face unei mirese la o nuntă ca să o determini să fugă? — Nu ştiu, zise Erlendur fără prea mare interes. Bănuiala mea e că mirele pipăia toate domnişoarele de onoare şi că ea l-a văzut. Sunt fericit că ai de gând să faci copilul. Poate că el o să te ajute să ieşi din acest cerc vicios. E timpul. Se opri. — E ciudat cât de plină de viaţă eşti după starea în care te aflai ieri, zise el în cele din urmă. Se exprimă cât de prudent putu, însă ştia că, în circumstanţe normale, Eva Lind nu ar străluci ca o zi de vară, proaspăt ieşită din baie, făcând cafea şi comportându-se de parcă nu făcuse niciodată altceva decât să aibă grijă de taică-său. Îl privi şi el văzu cum cântăreşte opţiunile şi o aşteptă să vorbească, o aşteptă să sară în picioare şi să ţipe la el. Însă ea nu o făcu. — Am adus nişte pilule cu mine, zise ea foarte calm. Nu se întâmplă de bunăvoie. Şi nu peste noapte. Se întâmplă încet, după o perioadă de timp, însă ăsta e felul în care vreau s-o fac. — Şi copilul? — Nu o să-i facă rău ceea ce folosesc. Nu intenţionez să-i fac rău copilului. Am de gând să-l păstrez. — Ce ştii despre efectul pe care îl au drogurile asupra unui embrion? — Ştiu. — Fă cum vrei tu. Ia ceva, lasă-te sau cum îi spui tu, stai aici în apartament, gândeşte-te bine la tine. Eu pot… — 61 —

— Nu, zise Eva Lind. Să nu faci nimic. Tu continuă să-ţi trăieşti viaţa şi încetează să mă mai spionezi pe mine. Nu te gândi la ceea ce fac. Dacă nu sunt aici când vii acasă, nu contează. Dacă mă întorc târziu sau nu mă întorc deloc aici în apartament, atunci nu te băga. Dacă se întâmplă asta, plec de tot, finito. — Deci nu e treaba mea. — Nu a fost niciodată treaba ta, zise Eva Lind şi sorbi din cafea. Telefonul sună şi Erlendur se ridică şi răspunse. Era Sigurdur Óli, care suna de acasă. — Nu am putut da de tine ieri, zise el. Erlendur îşi aminti că-şi închisese mobilul în timp ce vorbea cu Elín în Keflavík şi nu îl repornise. — Ceva chestii noi? întrebă Erlendur. — Am vorbit ieri cu un bărbat care se numeşte Hilmar. Un alt şofer de tir care dormea uneori la Holberg acasă, în Nordurmýri. Rămânea pentru pauza de odihnă sau cum or numi ei chestia asta. Mi-a spus că Holberg era un coleg bun, nu avea de ce să se plângă, şi că toată lumea de la serviciu părea să-l placă, era săritor şi sociabil, bla, bla, bla. Nu-şi poate închipui că avea vreun duşman, însă a adăugat că nu îl cunoştea foarte bine. Hilmar mi-a mai spus şi că nu era în apele lui ultima dată când a rămas la el, adică cu aproximativ zece zile în urmă. Se pare că se comporta ciudat. — Ciudat în ce fel? — După cum a descris Hilmar, îi era într-un fel frică să răspundă la telefon. A zis că un poponar nu voia să-l lase în pace, după cum s-a exprimat el, îi telefona mereu. Hilmar a zis că a stat la el sâmbătă noaptea şi că Holberg l-a rugat să răspundă la telefon o dată în locul lui. Hilmar a făcut-o, însă când şi-a dat seama că nu Holberg răspunsese, cel care suna închisese telefonul. — Putem afla cine îl suna pe Holberg în ultimul timp? — Verific asta. Apoi mai e ceva. Am primit un desfăşurător de la compania de telefonie cu telefoanele pe care le-a dat Holberg şi ceva interesant a ieşit la iveală. — Ce anume? — Îţi aminteşti calculatorul lui? — Da. — Nu ne-am uitat în el. — Nu. Cei de la tehnic fac asta. — 62 —

— Ai observat că era conectat la telefon? — Nu. — Majoritatea apelurilor lui Holberg, aproape toate de fapt, erau printr-un server de internet. Obişnuia să-şi petreacă zile întregi navigând pe net. — Şi ce înseamnă asta? întrebă Erlendur, care era prost informat în legătură cu tot ceea ce ţinea de calculatoare. — Poate vom vedea asta când îi deschidem calculatorul, replică Sigurdur Óli. Sosiră la apartamentul lui Holberg din Nordurmýri în acelaşi timp. Banda galbenă pusă de poliţie dispăruse şi nu mai era niciun semn vizibil că acolo avusese loc o crimă. Nu erau lumini la etajele de sus. Vecinii nu păreau să fie acasă. Erlendur avea cheia de la apartament. Se duseră direct la calculator şi îl porniră. Începu să zumzăie. — E un calculator destul de puternic, zise Sigurdur Óli, întrebânduse pentru o clipă dacă ar trebui să-i explice lui Erlendur în legătură cu dimensiunea şi tipul, însă se decise să o lase moartă. — OK, zise el, o să mă uit să văd ce adrese de web a stocat el la favorite. O grămadă, o grămadă, ale naibii. Poate a descărcat şi nişte fişiere. Pfiu! — Ce? zise Erlendur. — Are hardul plin până la maxim. — Şi ce înseamnă asta? — Ai nevoie de al dracului de multe chestii ca să umpli o unitate hard. Trebuie să fie o grămadă de filme aici. Uite ceva căruia el îi zice avideo3. Vrei să vedem ce e? — Absolut. Sigurdur Óli deschise fişierul şi apăru o fereastră cu un filmuleţ. Priviră timp de câteva secunde. Era un clip porno. — Ăla pe care îl ţineau deasupra ei era un ţap? întrebă Erlendur neîncrezător. — Sunt 312 fişiere avideo, zise Sigurdur Óli. Ar putea fi clipuri cum e acesta, chiar filme întregi. — Avideo? întrebă Erlendur. — Nu ştiu, zise Sigurdur Óli. Poate clipuri cu animale. Sunt şi nişte gvideo. Să ne uităm şi la, să zicem, gvideo88? Dublu-clic… mărim fereastra… — 63 —

— Dublu…? zise Erlendur, însă se opri în mijlocul propoziţiei în momentul în care patru bărbaţi care făceau sex se întinseră pe tot ecranul monitorului de 17 inchi. — Gvideo trebuie să însemne gay video, zise Sigurdur Óli când scena se încheie. — Era în mod evident obsedat, remarcă Erlendur. Câte filme sunt în total? — Sunt mai mult de o mie de fişiere aici, însă ar putea fi mult mai multe stocate în altă parte pe drive. Telefonul lui Erlendur sună în buzunarul hainei. Era Elínborg. Încercase să dea de cei doi bărbaţi care fuseseră cu Holberg la petrecerea din Keflavík în noaptea în care Kolbrún spusese că fusese violată. Elínborg îi spuse lui Erlendur că unul dintre ei, Grétar, dispăruse cu mulţi ani în urmă. — A dispărut? zise Erlendur. — Da. Una dintre persoanele date dispărute. — Şi celălalt? întrebă Erlendur. — Celălalt e la închisoare, zise Elínborg. A avut întotdeauna probleme. I-a mai rămas un an de ispăşit dintr-o condamnare la patru ani. — Pentru ce? — Spune-mi tu.

— 64 —

13 Erlendur le aminti legiştilor de calculator. O să le ia ceva timp să investigheze tot ce era în el. Le spuse să se uite la toate fişierele, să le listeze, să le clasifice şi să facă un raport detaliat despre conţinutul fiecăruia. Apoi el şi Sigurdur Óli o porniră către închisoarea LitlaHraun, în estul oraşului. Le luă mai mult de o oră să ajungă acolo. Vizibilitatea era slabă, şoseaua era plină de gheaţă şi maşina avea cauciucuri de vară, aşa că trebuiră să fie prudenţi. Vremea se mai încălzi îndată ce ajunseră în trecătoarea Threngslin. Traversară râul Ölfusá şi văzură curând cele două clădiri ale închisorii conturându-se în depărtare pe malurile de pietriş dur. Clădirea mai veche avea trei etaje şi un acoperiş triunghiular. De ani de zile avusese acoperişul din tablă ondulată de culoare roşie şi, de la distanţă, semăna cu o fermă gigantică şi veche. Acum acoperişul fusese vopsit cenuşiu ca să se asorteze cu clădirea cea nouă de alături. Aceea era îmbrăcată în oţel, era de culoare gri-colbalt şi avea un turn de pază, modern şi fortificat – aducea cu o instituţie financiară din Reykjavík. Cum se mai schimbă vremurile, gândi Erlendur pentru sine. Elínborg le spusese autorităţilor închisorii să-i aştepte şi cu ce deţinut doreau să vorbească. Guvernatorul închisorii îi întâmpină pe detectivi şi îi însoţi până în biroul său. Voia să le dea mai întâi nişte detalii despre prizonier. Sosiseră în cel mai prost moment posibil. Prizonierul în chestiune era în regim celular 3 după ce el şi alţi doi atacaseră un pedofil condamnat de curând şi îl omorâseră. Spuse că prefera să nu intre în detalii, însă dorea să informeze poliţia, ca totul să fie clar, că vizita lor era o întrerupere a regimului celular şi că prizonierul ar putea fi, în cel mai bun caz, într-o stare psihică instabilă. După această întâlnire, inspectorii fură conduşi la vorbitor. Se aşezară acolo şi îl aşteptară pe prizonier. Numele lui era Ellidi şi era un recidivist în vârstă de cincizeci şi şase de ani. Erlendur îl cunoştea, de fapt o dată îl însoţise el însuşi la LitlaHraun. Ellidi avusese slujbe diferite în timpul vieţii sale jalnice: fusese pe mare, pe vase de mărfuri şi pescadoare, unde făcuse contrabandă cu Regim celular = regim special la care sunt supuşi, pe anumite perioade, deţinuţii în închisori, prin izolare severă în celule individuale. — 65 — 3

alcool şi droguri şi fusese, în cele din urmă, condamnat pentru asta. Încercase să facă o fraudă de asigurare, incendiind un vas de douăzeci de tone, departe pe coasta de sud-vest, şi scufundându-l. Trei dintre ei „supravieţuiseră”. Al patrulea membru al grupului fusese lăsat acolo din greşeală, încuiat în camera motoarelor, şi se scufundase împreună cu vasul; crima fusese descoperită în momentul în care scafandrii coborâră pe epavă şi ieşi la iveală că focul se declanşase în trei locuri în acelaşi timp. Ellidi făcu patru ani la Litla-Hraun pentru fraudă de asigurare, omor prin imprudenţă şi un număr de delicte minore pentru care fu condamnat în acelaşi timp şi care se acumulaseră la biroul Procurorului Statului. Petrecu doi ani şi jumătate la închisoare cu această ocazie. Ellidi era renumit pentru atacurile fizice violente care, în cele mai rele cazuri, lăsau victimele mutilate şi schilodite pe viaţă. Erlendur îşi aminti de un caz special şi i-l descrise lui Sigurdur Óli, în timp ce mergeau cu maşina prin ţinutul mlăştinos. Ellidi avusese nişte conturi de reglat cu un tânăr într-o casă din Snorrabraut. Când poliţia ajunsese la locul respectiv, el îl bătuse deja pe bărbatul acela atât de rău, că trebuise să stea la terapie intensivă timp de patru zile. Legându-l de un scaun, se amuzase să-i taie faţa cu o sticlă spartă. Înainte de a reuşi să-l imobilizeze, Ellidi doborâse un poliţist şi îi rupsese altuia o mână. Îngăduinţa judecătorilor islandezi fusese proverbială. Primise o condamnare de doi ani pentru delictul acesta şi alte câteva delicte minore acumulate între timp, ca data trecută. Când s-a citit verdictul, el şi-a bătut joc de acest lucru. Uşa se deschise şi Ellidi fu adus la vorbitor de doi gardieni. Era bine făcut, în ciuda vârstei. Cu pielea smeadă şi cu capul ras. Avea urechi mici cu lobi rotunjiţi, însă, cu toate astea, reuşise să-şi facă o gaură într-unul din ei, din care atârna acum o svastică neagră. Dinţii lui falşi şuierau când vorbea. Purta jeanşi rupţi şi un tricou negru care îi scotea în evidenţă bicepşii proeminenţi cu tatuaje până sus pe ambele braţe. Domina cu statura lui de peste un metru optzeci şi cinci. Observară că avea cătuşe la mâini. Unul din ochi era roşu, avea faţa zgâriată şi buza superioară umflată. Un sadic psihopat, îşi spuse Erlendur. Gardienii rămaseră pe poziţii lângă uşă şi Ellidi se duse la masă, unde se aşeză cu faţa înspre Erlendur şi Sigurdur Óli. Îi măsură cu privirea lui cenuşie şi obtuză, total neinteresat. — 66 —

— Ai cunoscut un bărbat pe nume Holberg? întrebă Erlendur. Ellidi nu răspunse. Se prefăcu că nu auzise întrebarea. Se uită pe rând la Erlendur şi la Sigurdur Óli cu aceeaşi privire obtuză. Gardienii vorbiră unul cu altul în şoaptă, lângă uşă. Se auzeau ţipete de undeva din clădire. O uşă se trânti. Erlendur repetă întrebarea, iar cuvintele răsunară în sala pustie. — Holberg! Îţi aminteşti de el? Tot nu obţinu niciun răspuns de la Ellidi, care privi fără ţintă prin cameră, de parcă ei nici n-ar fi fost acolo. Trecu ceva vreme în tăcere. Erlendur şi Sigurdur Óli se uitară unul la altul şi Erlendur puse întrebarea pentru a treia oară. Îl cunoscuse pe Holberg, care fusese relaţia lor? Holberg era mort. Găsit mort. Interesul lui Ellidi fu stârnit când auzi ultimele cuvinte. Îşi puse braţele viguroase pe masă, zornăind cătuşele, incapabil să-şi ascundă surprinderea. Se uită iscoditor la Erlendur. — Holberg a fost omorât acasă la el weekendul trecut, zise Erlendur. Stăm de vorbă cu cei care l-au cunoscut la momente diferite şi se pare că voi doi aţi fost cunoştinţe. Ellidi se uita ţintă la Sigurdur Óli, care îi înfruntă privirea. Nu-i răspunse lui Erlendur. — E o chestiune de rutină… — Nu vreau să vorbesc cu tine cu cătuşele astea la mâini, zise Ellidi brusc, fără să-şi ia ochii de la Sigurdur Óli. Avea vocea răguşită, dură şi provocatoare. Erlendur se gândi o clipă, apoi se ridică şi se duse la cei doi gardieni. Le explică cererea lui Ellidi şi întrebă dacă i-ar putea fi îndepărtate cătuşele. Ei ezitară, însă apoi se duseră la el, îi desfăcură cătuşele şi îşi reluară poziţia lângă uşă. — Ce ne poţi spune despre Holberg? întrebă Erlendur. — Să plece ei mai întâi, zise Ellidi, arătând cu capul înspre gardieni. — Exclus, spuse Erlendur. — Eşti un poponar nenorocit? întrebă Ellidi, cu privirea fixată asupra lui Sigurdur Óli. — Nu ne lua cu rahatul ăsta, zise Erlendur. Sigurdur Óli nu-i răspunse. Se priviră în ochi. — Nu e nimic exclus, zise Ellidi. Să nu-mi spui mie că e exclus ceva. — Ei nu pleacă, spuse Erlendur. — Eşti poponar? zise iar Ellidi, încă privind stăruitor la Sigurdur Óli, care nu schiţă niciun fel de reacţie. — 67 —

Rămaseră în tăcere un răstimp. În cele din urmă, Erlendur se ridică în picioare, se duse la cei doi gardieni, repetă ceea ce spusese Ellidi şi îi întrebă dacă exista vreo şansă de a fi lăsaţi singuri cu el. Gardienii spuseră că lucrul acesta era imposibil, aveau ordine să nu lase prizonierul nesupravegheat. După o oarecare ciondăneală, îl lăsară pe Erlendur să vorbească cu guvernatorul printr-o staţie de emisierecepţie. Erlendur zise că nu era nicio diferenţă de care parte a uşii se aflau gardienii, el şi Sigurdur Óli bătuseră drumul de la Reykjavík şi că prizonierul arăta o oarecare bunăvoinţă de a coopera dacă anumite condiţii erau acceptate. Guvernatorul vorbi cu oamenii lui şi le zise căşi asumă personal răspunderea pentru siguranţa celor doi detectivi. Gardienii ieşiră şi Erlendur se întoarse la masă şi se aşeză. — Acum vrei să vorbeşti cu noi? întrebă el. — Nu ştiam că Holberg a fost asasinat, zise Ellidi. Fasciştii ăştia miau pus regim celular pentru un căcat pe care nu l-am făcut. Cum a fost omorât? Ellidi se uita încă urât la Sigurdur Óli. — Nu e treaba ta, zise Erlendur. — Tata zicea că eram cel mai curios ticălos de pe faţa pământului. Mereu zicea asta. Nu e treaba ta. Nu e treaba ta! E mort. A fost înjunghiat? Holberg a fost înjunghiat? — Asta nu e treaba ta. — Nu e treaba mea! repetă Ellidi şi se uită la Erlendur. Du-te dracu’ atunci. Erlendur se gândi o clipă. Nimeni din afara Departamentului de Investigare a Crimei nu cunoştea detaliile cazului. Se săturase să-i facă atâtea concesii acestui personaj. — A fost lovit în cap. I-a fost zdrobit craniul. A murit aproape pe loc. — A fost un ciocan? — O scrumieră. Ellidi îşi întoarse încet privirea de la Erlendur către Sigurdur Óli. — Ce labagiu foloseşte o scrumieră? zise el. Erlendur observă mici broboane de sudoare formându-se pe fruntea lui Sigurdur Óli. — Asta e ceea ce încercăm să aflăm, zise el. Ai păstrat legătura cu Holberg? — A suferit? — Nu. — 68 —

— Ticălosul. — Îţi aminteşti de Grétar? întrebă Erlendur. A fost cu tine şi cu Holberg în Keflavík. — Grétar? — Îţi aminteşti de el? — De ce întrebi de el? zise Ellidi. Ce-i cu el? — Înţeleg că Grétar a dispărut cu mulţi ani în urmă, zise Erlendur. Ştii ceva în legătură cu dispariţia lui? — Ce ar trebui să ştiu despre asta? zise Ellidi. Ce te face să crezi că ştiu ceva de asta? — Ce făceaţi voi trei – tu, Grétar şi Holberg – în Keflavík… — Grétar era nebun, zise Ellidi, întrerupându-l pe Erlendur. — Ce făceaţi în Keflavík când… — … a violat-o pe pizda aia? i-o tăie Ellidi. — Ce-ai spus? întrebă Erlendur. — De asta aţi venit aici? Să puneţi întrebări despre pizda aia din Keflavík? — Deci îţi aminteşti de treaba asta? — Şi ce are asta a face? — Nu am spus deloc… — Lui Holberg îi plăcea să vorbească despre asta. Se lăuda. Scăpase. I-a tras-o de două ori, ştiai asta? Ellidi zise asta fără ocolişuri şi se uită pe rând la ei. — Vorbeşti despre violul din Keflavík? — Ce culoare de chiloţei porţi, drăguţo? Ellidi se întoarse către Sigurdur Óli, privindu-l din nou fix. Erlendur se uită la colegul său, ai cărui ochi rămaseră fixaţi asupra lui Ellidi. — Ai grijă la gura aia spurcată, zise Erlendur. — El a întrebat-o. Holberg. A întrebat-o de chiloţii ei. Era şi mai nebun decât mine, chicoti Ellidi. Şi ei m-au trimis pe mine la mititica! — Pe cine a întrebat despre chiloţi? — Pe tipa din Keflavík. — Ţi-a spus despre asta? — Toate detaliile, zise Ellidi. Vorbea întotdeauna despre asta. Oricum, de ce întrebi despre Keflavík? Ce are a face Keflavíkul cu asta? Şi de ce întrebi acum despre Grétar? Nu pricep. — E doar o chestiune plictisitoare de rutină, zise Erlendur. — Sigur, deci cum ies de aici? — 69 —

— Ai tot ce ai vrut. Stăm singuri aici cu tine şi ţi-au fost scoase cătuşele. Ţi-am ascultat mizeriile. Nu mai putem face nimic altceva pentru tine. Răspunzi la întrebare acum sau plecăm. Nu putu rezista tentaţiei. Întinzându-se peste masă îi apucă faţa lui Ellidi în mâinile lui puternice şi îl întoarse înspre el. — Nu ţi-a spus niciodată tac-tu că e nepoliticos să te zgâieşti aşa? zise el. Sigurdur Óli se uită la Erlendur. — Mă descurc. E în regulă, zise el. Erlendur slăbi strânsoarea. — Cum l-ai cunoscut pe Holberg? întrebă el. Ellidi îşi frecă falca. Ştia că obţinuse o victorie minoră. Şi că nu se oprea aici. — Să nu crezi că nu-mi amintesc de tine, îi zise el lui Erlendur. Să nu crezi că nu ştiu cine eşti. Să nu crezi că n-o cunosc pe Eva. Erlendur se uită fix la prizonier, ca trăsnit. Nu era prima oară că auzea genul ăsta de lucruri de la delincvenţi, însă nu era niciodată bine pregătit pentru asta. Nu ştia exact cu cine se încurca Eva Lind, însă unii dintre ei erau delincvenţi, dealeri, spărgători, prostituate, mafioţi. Era o listă lungă. Avusese şi ea probleme cu legea. O dată fusese arestată după un pont dat de un părinte, pentru vânzare de droguri într-o şcoală. Putea cu uşurinţă să cunoască un bărbat de felul lui Ellidi. Un bărbat ca Ellidi putea cu uşurinţă să o cunoască. — Cum l-ai cunoscut pe Holberg? repetă Erlendur. — Eva e în regulă, zise Ellidi. Erlendur putea citi nenumărate înţelesuri în vorbele sale. — Dacă o mai pomeneşti iar, plecăm, zise el. Şi atunci nu o să mai ai cu cine să te joci. — Ţigări, un tv în celulă, fără muncă şi fără regim celular. Oare cer prea mult? Nu pot oare doi superpoliţişti să aranjeze asta? Şi ar fi frumos să mi se aducă o tartă aici o dată pe lună sau cam aşa ceva. De la gagica lui, spre exemplu, zise el arătând înspre Sigurdur Óli. Erlendur se ridică, iar Sigurdur Óli începu să se ridice şi el încet. Ellidi începu să râdă. Un râs răguşit care clocotea în interiorul său, transformându-se într-un gâlgâit zgomotos şi culminând cu o tuse şi cu eliminarea unei flegme galbene pe podea. Se îndepărtară de el şi merseră spre uşă. — Mi-a vorbit mult despre violul ăla din Keflavík! strigă Ellidi după — 70 —

ei. Mi-a spus tot despre ea. Cum a guiţat pizda aia ca un porc înjunghiat şi ce i-a şoptit el în ureche în timp ce aştepta să i se scoale iar. Vrei să auzi ce a fost? Vrei să auzi ce i-a spus? Labagii împuţiţi! Vreţi să auziţi ce a fost? Erlendur şi Sigurdur Óli se opriră. Se întoarseră să-l vadă pe Ellidi scuturându-şi capul către ei, făcând spume la gură şi ţipând înjurături şi sudalme. Era în picioare, cu mâinile pe masă, aplecându-se peste ea, întinzându-şi capul lui mare în direcţia lor şi mugind către ei ca un taur furios. Uşa vorbitorului se deschise şi cei doi gardieni intrară înăuntru. — I-a spus despre cealaltă! ţipă Ellidi. I-a spus ce i-a făcut celeilalte pizde nenorocite pe care a violat-o!

— 71 —

14 Când Ellidi văzu gardienii deveni violent. Sări peste masă, se repezi la cei patru bărbaţi, ţipând şi se aruncă peste ei. Ateriză peste Erlendur şi Sigurdur Óli, care fură amândoi răsturnaţi la pământ, înainte de a putea face ceva. Îi dădu un cap în faţă lui Sigurdur Óli, sângele le ţâşni amândurora pe nas şi pumnul i se ridică pentru a lovi faţa lipsită de apărare a lui Erlendur, în momentul în care unul dintre gardieni scoase la iveală un mic dispozitiv negru şi îi dădu un şoc electric într-o parte a corpului. Chestia asta îl încetini pe Ellidi, însă nu-l făcu să se oprească. Ridică din nou braţul. Abia când celălalt paznic îi dădu al doilea şoc electric, se prăbuşi şi căzu peste Erlendur şi Sigurdur Óli. Aceştia ieşiră târându-se de sub el. Sigurdur Óli ţinea o batistă la nas pentru a încerca să oprească sângerarea. Lui Ellidi i se dădu un al treilea şoc electric şi, în cele din urmă, se linişti. Gardienii îi puseră cătuşele şi, cu mare dificultate, îl ridicară. Aveau de gând să-l scoată afară de acolo, însă Erlendur le ceru să aştepte o clipă. Se duse la Ellidi. — Care cealaltă? întrebă el. Ellidi nu avu nicio reacţie. — Care cealaltă pe care a violat-o? repetă Erlendur. Ellidi încercă să zâmbească, zăpăcit de şocul electric, şi o grimasă îi trecu peste chip. Sângele îi curgea din nas în gură şi dinţii lui falşi erau plini de sânge. Erlendur încercă să-şi ascundă nerăbdarea din voce, de parcă nu se sinchisea nici cât negru sub unghie de ce ştia Ellidi. Încercă să nu pară vulnerabil. Încercă să nu aibă nicio expresie. Ştia că cea mai mică urmă de slăbiciune făcea să le crească inima în piept unor bărbaţi precum Ellidi, îi transforma în bărbaţi adevăraţi, le dădea un scop în jalnica lor iluzie de viaţă. Un ton de nerăbdare în glas, o expresie a ochilor, o mişcare a mâinilor, o urmă de nelinişte. Ellidi reuşise să încline balanţa în favoarea lui când o pomenise pe Eva Lind. Erlendur nu avea de gând să-i dea satisfacţia că se târa acum în patru labe în faţa lui. Se priviră amândoi în ochi. — Scoateţi-l de aici, zise Erlendur şi se îndepărtă de Ellidi. Gardienii erau pe cale de a scoate prizonierul afară, însă acesta se opuse şi nu vru să se clintească din loc în momentul în care încercară să-l mişte. Se uită lung la Erlendur, de parcă ar fi cugetat la ceva, însă în — 72 —

cele din urmă renunţă şi le dădu voie să-l scoată din cameră. Sigurdur Óli încă încerca să oprească sângerarea. Nasul i se umflase şi batista era îmbibată de sânge. — E o sângerare urâtă, zise Erlendur şi examină nasul lui Sigurdur Óli. Cu toate astea nimic altceva, nimic grav. Nu sunt tăieturi şi nu ai nasul rupt. Îl apucă cu putere de nas şi Sigurdur Óli scoase un ţipăt de durere. — Oh, poate e rupt, nu sunt doctor, zise Erlendur. — Un ticălos nenorocit, zise Sigurdur Óli. Un ticălos nenorocit. — Se joacă cu noi sau chiar ştie cu adevărat de altă femeie? zise Erlendur în timp ce părăseau vorbitorul. Dacă a mai fost una, probabil că au mai fost şi altele pe care le-a violat şi care nu au ieşit niciodată în faţă. — Sub nicio formă nu se poate vorbi rezonabil cu bărbatul ăsta, zise Sigurdur Óli. O făcea ca să se amuze, ne aburea. Se juca doar cu noi. Nu poţi avea încredere în nimic din ce spune. O javră. O javră nenorocită. Se duseră în biroul guvernatorului şi îi făcură un raport scurt a ceea ce se întâmplase. După părerea lor, ziseră ei, singurul loc pentru Ellidi era o celulă căptuşită într-un spital de psihiatrie. Guvernatorul încuviinţă plictisit, însă spuse că singura soluţie disponibilă pentru autorităţi era să-l ţină la Litla-Hraun. Nu era prima dată că Ellidi fusese pus în regim celular în închisoare pentru violenţă şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultima. Ieşiră la aer curat. În timp ce se îndepărtau cu maşina de închisoare şi aşteptau ca poarta mare şi albastră a parcării să se deschidă, Sigurdur Óli observă că un gardian fuge după ei şi le face semn cu mâna să oprească. Aşteptară până ce el ajunse maşina din urmă. Erlendur coborî geamul. — Vrea să vorbească cu dumneavoastră, zise paznicul, gâfâind. — Cine? întrebă Erlendur. — Ellidi. Ellidi vrea să vorbească cu dumneavoastră. — Am vorbi cu Ellidi, zise Erlendur. Spune-i s-o lase baltă. — Zice că are de gând să vă dea informaţiile pe care le vreţi. — Minte. — Asta a spus el. Erlendur se uită la Sigurdur Óli, care ridică din umeri. Se gândi o clipă. — În regulă. Atunci o să venim, zise el în cele din urmă. — 73 —

— Vrea să vorbească doar cu dumneavoastră, nu şi cu el, zise paznicul, uitându-se la Sigurdur Óli. Lui Ellidi nu i se permise să iasă iar din celula lui izolată, aşa că Erlendur trebui să-i vorbească printr-o mică gaură din uşă. Aceasta se deschidea prin glisarea unui panou într-o parte. Celula era întunecoasă şi, din această cauză, Erlendur nu vedea înăuntru. Auzea vocea lui Ellidi, răguşită şi gâlgâită. Gardianul îl condusese pe Erlendur până la uşă şi apoi îl lăsase singur. — Ce mai face poponarul? fu primul lucru pe care îl întrebă Ellidi. În loc să stea în faţa deschizăturii din uşă, se retrăsese înăuntru. Poate stătea pe pat. Poate stătea lipit de perete. Erlendur avu impresia că vocea venea de undeva de departe, din întunericul celulei. În mod evident Ellidi se calmase. — Ăsta nu e un ceai dansant, replică Erlendur. Tu ai vrut să vorbeşti cu mine. — Cine crezi că l-a omorât pe Holberg? — Nu ştim. Ce poţi să-mi spui despre Holberg? — Numele ei era Kolbrún, gagica aia căreia i-a tras-o în Keflavík. Vorbea deseori despre asta. Spunea că fusese cât pe ce să fie prins când păsărică aia a fost destul de proastă să facă reclamaţie. A descris toate detaliile. Vrei să auzi ce a spus? — Nu, zise Erlendur. Ce relaţie ai avut tu cu el? — Ne întâlneam din când în când. Îi vindeam băutură şi îi cumpăram materiale pornografice când lucram pe vas. Ne-am cunoscut când lucram împreună la Autoritatea pentru Porturi şi Faruri. Înainte ca el să înceapă să lucreze ca şofer de tir. Mergeam împreună prin oraşe. Nu ratam nimic. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am învăţat de la el. Ştia cum să vorbească. Impresionant. Ştia cum să vrăjească femeile. Era un tip haios. — Vă duceaţi prin oraşe? — De aia ne aflam în Keflavík. Vopseam farul Reykjanes. Ale dracului fantome ce erau acolo. Ai fost vreodată acolo? ţipau şi urlau toată noaptea. Era mai rău decât în haznaua asta. Lui Holberg nu-i era frică de fantome. Lui nu-i era frică de nimic. — Şi ţi-a spus pe faţă cum a violat-o pe Kolbrún, când te-a întâlnit? — Mi-a făcut cu ochiul când a condus-o acasă de la petrecere. Ştiam ce însemna asta. Putea fi un vrăjitor atunci când voia. Credea că a fost — 74 —

amuzant să scape din treaba asta. A râs de n-a mai putut de un poliţist la care s-a dus fata şi de cum i-a distrus ăla cazul. — Se cunoşteau, Holberg şi poliţistul ăla? — Nu ştiu. — A vorbit vreodată de fiica pe care Kolbrún a născut-o după viol? — Fiică? Nu. A rămas gravidă? — Ştii despre celălalt viol, zise Erlendur fără să-i răspundă. Cealaltă femeie pe care a violat-o. Cine era? Care era numele ei? — Nu ştiu. — Atunci de ce m-ai chemat înapoi? — Nu ştiu cine a fost, însă ştiu când s-a întâmplat şi unde locuieşte. Mai mult sau mai puţin. E suficient ca să o găseşti. — Când? Şi unde? — Mdea, sigur, şi eu ce obţin la faza asta? — Tu? — Ce poţi face pentru mine? — Nu pot face nimic pentru tine şi nici nu vreau să fac nimic pentru tine. — Sigur că poţi. Atunci o să-ţi spun ce ştiu. Erlendur cumpăni. — Nu-ţi pot promite nimic, zise el. — Nu suport să fiu în regim celular. — De asta m-ai chemat înapoi? — Nu ştii ce-ţi face chestia asta. Înnebunesc în celula asta. Nu aprind niciodată lumina. Nu ştiu ce zi e. Eşti ţinut aici ca un animal într-o cuşcă. Te tratează ca pe o bestie. — Şi ce, eşti cumva Contele de Monte Cristo? zise Erlendur sarcastic. Eşti un sadic, Ellidi. Cea mai rea speţă de psihopat şi sadic din câte există. Un idiot căruia îi place violenţa. Un homofob şi un rasist. Eşti cel mai rău tip de retardat din câţi cunosc. Nu-mi pasă dacă te ţin încuiat aici pentru tot restul vieţii tale. Am să mă duc sus şi chiar am să recomand acest lucru. — O să-ţi spun unde locuieşte dacă mă scoţi de aici. — Nu te pot scoate de aici, idiotule. Nu am autoritatea asta şi, chiar dacă aş avea-o, nu aş face-o. Dacă vrei să nu mai fii ţinut în regim celular probabil că ar trebui să încetezi să mai ataci oameni. — Ai putea să faci un târg pe chestia asta. Să spui că tu m-ai rănit. Să spui că poponarul a început chestia asta. Că eu eram cooperant, însă că — 75 —

el făcea remarci sarcastice. Şi că te-am ajutat în ancheta ta. Ei or să te asculte. Ştiu cine eşti. Or să te asculte. — A mai vorbit Holberg şi despre altele, în afară de astea două? — Ai de gând să faci asta pentru mine? Erlendur se gândi câteva clipe. — O să văd ce pot face. A vorbit despre altele? — Nu. Niciodată. Eu am ştiut doar de astea două. — Minţi? — Nu mint. Cealaltă nu a făcut niciodată reclamaţie. Era la începutul anilor ’60. El nu s-a mai întors în locul ăla. — Care loc? — Ai de gând să mă scoţi de aici? — Care loc? — Promite-mi! — Nu-ţi pot promite nimic, zise Erlendur. O să vorbesc cu ei. Care era acel loc? — Húsavík. — Ce vârstă avea? — A fost acelaşi fel de treabă ca şi cea din Keflavík, doar că mai feroce, zise Ellidi. — Feroce? — Nu vrei să auzi? zise Ellidi, incapabil să-şi ascundă nerăbdarea. Vrei să auzi ce a făcut? Ellidi nu aşteptă răspunsul. Vocea lui se scurse prin deschizătura din uşă şi Erlendur rămase acolo, ascultând confesiunea răguşită ce venea din întuneric. * Sigurdur Óli îl aştepta în maşină. În timp ce se îndepărtau cu maşina de închisoare, Erlendur îi relată pe scurt conversaţia cu Ellidi, însă păstră tăcerea despre monologul de la sfârşit. Hotărâră să se uite în registrul persoanelor care locuiau în Húsavík prin anii ’60. Dacă femeia avea aceeaşi vârstă ca şi Kolbrún, aşa cum presupunea Ellidi, era posibil să poată fi găsită. — Şi ce ai făcut în legătură cu Ellidi? întrebă Sigurdur Óli când se întoarseră în trecătoarea Threngslin, în drumul spre Reykjavík. — I-am întrebat dacă îi pot reduce regimul celular şi au refuzat. Nu am putut face nimic altceva. — 76 —

— Cel puţin ţi-ai ţinut promisiunea, zise Sigurdur Óli, zâmbind. Dacă Holberg le-a violat pe acelea două, nu ar fi putut să fie mai multe? — Ar fi putut, zise Erlendur cu gândul aiurea. — La ce te gândeşti acum? — Sunt două lucruri care mă frământă, zise Erlendur. Aş vrea să ştiu exact de ce a murit fetiţa. Îl putea auzi pe Sigurdur Óli oftând lângă el. — Şi aş vrea să ştiu dacă a fost sigur copilul lui Holberg. — Deci ce anume te nedumereşte în legătură cu asta? — Ellidi mi-a spus că Holberg a avut o soră. — O soră? — Care a murit de tânără. Trebuie să-i găsim fişa medicală. Să o căutăm prin spitale. Vezi ce poţi descoperi. — De ce a murit? Sora lui Holberg? — Posibil din cauza a ceva asemănător cu Audur. Holberg a pomenit ceva o dată în legătură cu capul ei. Sau aşa a descris Ellidi asta. Am întrebat dacă ar fi putut să fie o tumoră pe creier, însă Ellidi nu ştia. — Şi în ce fel ajută chestia asta cazul nostru? întrebă Sigurdur Óli. — Cred că ar putea fi o legătură de rudenie, zise Erlendur. — De rudenie? De ce, din cauza mesajului pe care l-am găsit? — Da, zise Erlendur, din cauza mesajului. Poate e o chestiune de rudenie şi de ereditate.

— 77 —

15 Doctorul locuia într-o casă din oraş, în partea de vest a suburbiei Grafarvogur. Nu mai practica medicina în mod regulat. Îl întâmpină chiar el pe Erlendur la uşă şi îl conduse într-o sală spaţioasă pe care o folosea drept birou. Îi explică lui Erlendur că acum făcea ocazional servicii pentru avocaţi în cazuri de evaluare a invalidităţii. Încăperea era simplu mobilată, curată, cu un mic birou şi o maşină de scris. Doctorul era un bărbat mărunt şi cam slăbuţ, cu trăsături colţuroase. Avea o atitudine vioaie. Avea două stilouri în buzunarul de la pieptul cămăşii pe care o purta. Se numea Frank. Erlendur îi telefonase dinainte pentru a aranja o întâlnire cu el. După-amiaza era pe sfârşite şi începea să se întunece. Întorşi la secţie, Sigurdur Óli şi Elínborg se îngrămădiseră deasupra unei fotocopii a unui registru vechi de patruzeci de ani ce conţinea numele locuitorilor din Húsavík, care le fusese trimis prin fax de administraţia locală din nord. Doctorul îl rugă pe Erlendur să ia loc. — Nu sunt cei care vin să vă vadă o adunătură de mincinoşi? întrebă Erlendur, uitându-se în jurul său în birou. — Mincinoşi? zise doctorul. Nu aş spune asta. Unii dintre ei, fără îndoială. Leziunile la gât sunt cele mai înşelătoare. Chiar nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să-ţi crezi pacienţii care se plâng că şi-au sucit gâtul după un accident auto. Sunt cele mai greu de depistat. Unii simt mai multă durere decât alţii, însă nu cred că sunt mulţi care să nu aibă, într-adevăr, o accentuată stare de disconfort. — Când v-am telefonat, v-aţi amintit imediat de fata din Keflavík. — Astfel de lucruri sunt greu de uitat. E greu să o uiţi pe mamă. Kolbrún era numele ei? Am înţeles că s-a sinucis. — E o tragedie nenorocită de la început şi până la sfârşit, zise Erlendur. Se gândea dacă să-l întrebe pe doctor despre durerea pe care o simţea în piept când se trezea dimineaţa, însă decise că nu era momentul. Doctorul avea să descopere că era foarte bolnav, o să-l trimită la spital, iar el o să dea ortul popii până în weekend. Erlendur încerca să evite veştile proaste ori de câte ori putea şi, pentru că nu se aştepta să audă vreo veste bună în legătură cu el, nu zise nimic. — Aţi zis că are de-a face cu crima din Nordurmýri, spuse doctorul, — 78 —

trezindu-l pe Erlendur la realitate. — Da, Holberg, victima, e posibil să fi fost tatăl fetei din Keflavík, zise Erlendur. Mama a susţinut acest lucru acum mult timp. El a recunoscut că a făcut sex cu Kolbrún, deci violul nu a putut fi dovedit. Adesea sunt puţine probe pe care să se poată baza genul ăsta de caz. Investigăm trecutul bărbatului. Fata s-a îmbolnăvit când avea patru ani. Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? — Nu înţeleg cum acest lucru ar avea de-a face cu cazul. — Ei bine, vom vedea. Îmi puteţi răspunde, vă rog, la întrebare? Doctorul se uită îndelung la Erlendur. — Cel mai bine ar fi să vă spun totul fără ocolişuri, domnule inspector, zise doctorul, de parcă se întărea pentru ceva anume. Eram o persoană diferită la acel moment. — O persoană diferită? — Şi încă una foarte rea. Nu m-am mai atins de alcool de aproape treizeci de ani. O să fiu cinstit în legătură cu asta de la bun început, aşa că nu e nevoie să vă mai bateţi capul, am avut permisul de liberă practică suspendat din 1969 până în 1972. — Din cauza fetiţei? — Nu, nu, nu din cauza ei, deşi acesta ar fi fost un motiv suficient, fără îndoială. A fost din cauza băuturii şi a neglijenţei. Aş dori să nu intru în detalii decât dacă este absolut necesar. Erlendur dorea şi el să lase lucrurile aşa cum erau, însă nu se putu abţine. — Deci în toţi acei ani eraţi mai mult sau mai puţin beat, vreţi să spuneţi? — Mai mult sau mai puţin. — Şi aţi redobândit permisul de liberă practică? — Da. — Şi nu aţi mai avut alte necazuri de atunci? — Nu, nu am mai avut alte necazuri de atunci, zise doctorul, scuturând din cap. Însă, după cum spun, nu eram într-o stare prea bună când am tratat-o pe fiica lui Kolbrún. Pe Audur. Avea dureri şi credeam că e o migrenă de copii. Vomita dimineaţa. Când durerea s-a înrăutăţit, i-am prescris o medicaţie mai puternică. Totul e cam în ceaţă. Am ales să uit cât de mult pot din acea perioadă. Toată lumea face greşeli, chiar şi doctorii. — Care a fost cauza morţii? — 79 —

— Probabil nu ar fi fost cine ştie ce diferenţă dacă aş fi acţionat mai repede şi aş fi trimis-o la spital, zise doctorul gânditor. Cel puţin asta a fost ceea ce am încercat să-mi spun. Atunci nu erau mulţi pediatri pe aici şi nu aveam tomografele astea. Trebuia să ne ghidăm mai mult după ceea ce simţeam şi ce ştiam şi, după cum am spus, nu am simţit altceva în afară de nevoia de a bea în acei ani. Un divorţ neplăcut a încurcat şi mai tare treburile. Nu încerc să mă disculp, zise el privind la Erlendur, deşi, în mod evident, chiar încerca să se disculpe. Erlendur încuviinţă. — După aproximativ două luni, cred, am început să bănuiesc că putea fi altceva, mai grav decât o migrenă. Starea fetei nu se îmbunătăţea. Durerea nu ceda. Se înrăutăţea. Se stingea pe picioare, ajunsese numai piele şi os. Erau câteva posibilităţi. Am crezut că putea fi un fel de infecţie tuberculară la cap. Odinioară, diagnosticul brut era o răceală la cap, atunci când nimeni nu avea nici cea mai vagă idee. Apoi ipoteza a fost meningita, însă simptomele erau absente; şi asta lucrează mult mai repede. Fata a avut ceea ce se numeşte café au lait pe piele, iar eu, în cele din urmă, am început să mă gândesc la o afecţiune oncologică. — Café au lait? zise Erlendur, amintindu-şi că mai auzise pomenindu-se de acest lucru înainte. — Poate însoţi afecţiuni oncologice. — Şi atunci aţi trimis-o la spital în Keflavík? — Acolo a murit, zise doctorul. Îmi amintesc ce tragedie a fost pentru mamă. Şi-a ieşit din minţi. A trebuit să-i dăm tranchilizante. A refuzat categoric să-i lase să-i facă autopsie fetei. A ţipat la noi să nu o facem. — Însă, cu toate astea, s-a făcut autopsie. Doctorul ezită. — Nu s-a putut evita. Nu era altă cale. — Şi ce a ieşit la iveală? — O afecţiune oncologică, după cum am spus. — Şi la ce vă referiţi când spuneţi afecţiune oncologică? — O tumoră pe creier, zise doctorul. A murit din cauza unei tumori pe creier. — Ce fel de tumoră pe creier? — Nu ştiu sigur, zise doctorul. Nu ştiu dacă au studiat acest lucru în amănunt, cu toate că mă aştept să o fi făcut. Parcă îmi amintesc că au — 80 —

pomenit ceva de un fel de boală genetică. — Boală genetică! zise Erlendur, ridicând vocea. — Nu e la modă în zilele noastre? Ce are chestia asta de-a face cu asasinarea lui Holberg? întrebă doctorul. Erlendur rămase acolo, adânc cufundat în gânduri. — De ce întrebaţi despre această fetiţă? — Am nişte vise, zise Erlendur.

— 81 —

16 Eva Lind nu era în apartament când Erlendur se întoarse acasă în acea seară. Încercă să-i urmeze sfatul şi să nu întrebe unde s-ar fi putut afla, dacă se va întoarce sau nu acasă şi în ce stare s-ar afla dacă venea. Trecu pe la o autoservire şi alese un pachet cu pui prăjit pentru cină. Îl aruncă pe un scaun şi îşi dezbrăca haina în momentul în care adulmecă vechea şi familiara aromă de mâncare gătită. Nu mai adulmecase ceva gătit în bucătăria lui de foarte mult timp. Genul ăla de pui care zăcea acum pe scaun era mâncarea lui, hamburgeri, mâncăruri de autoservire dintr-o lingură plină de grăsime, semipreparate de la supermarket, căpăţână rece şi fiartă de oaie, recipiente cu lapte bătut, cine fără gust pregătite la cuptorul cu microunde. Nu-şi putea aminti ultima oară când gătise el însuşi o mâncare ca lumea în bucătărie. Nuşi amintea nici măcar când dorise să facă acest lucru. Erlendur îşi croi prudent drum spre bucătărie, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească un intrus acolo şi văzu că masa fusese aşezată pentru două persoane; cu farfurii frumoase pe care îşi amintea vag că le avea. Pahare de vin cu picior înalt stăteau lângă fiecare farfurie, erau şerveţele şi lumânări roşii ce ardeau în două sfeşnice care nu se asortau şi pe care Erlendur nu le mai văzuse niciodată înainte. Îşi croi încetişor drum mai departe în bucătărie şi văzu ceva fierbând într-o cratiţă mare. Ridicând capacul, văzu o tocană cu carne care arăta de-a dreptul delicios. O pojghiţă de grăsime plutea deasupra napilor, cartofilor, bucăţilor de carne tăiate cubuleţe şi a mirodeniilor, toate degajând o aromă ce umplea tot apartamentul cu mirosul unei gospodării adevărate în care se găteşte în mod frecvent. Se aplecă deasupra cratiţei şi inhală mirosul de carne fiartă şi legume. — Aveam nevoie de mai multe legume, zise Eva Lind din uşa bucătăriei. Erlendur nu o observase intrând în apartament. Era îmbrăcată cu hanoracul şi ţinea în mână o pungă cu morcovi. — Unde ai învăţat să faci tocană cu carne? întrebă Erlendur. — Mama făcea mereu tocană cu carne, zise Eva Lind. Odată, când nu te vorbea de rău, a zis că tocana cu carne obişnuia să fie felul tău de mâncare preferat. Apoi a spus că erai un ticălos. — Ambele chestii erau corecte, zise Erlendur. — 82 —

O urmări pe Eva Lind tăind morcovii şi adăugându-i în cratiţă, împreună cu celelalte legume. Îi trecu prin minte că încerca un sentiment de viaţă de familie adevărată şi că lucrul acesta îl făcea să fie trist şi fericit în acelaşi timp. Nu îşi permitea luxul să se aştepte ca bucuria aceasta să dureze. — Ai găsit criminalul? întrebă Eva Lind. — Ellidi îţi trimite salutările sale, zise Erlendur. Cuvintele îi scăpară înainte ca el să-şi poată da seama că o bestie precum Ellidi nu avea ce căuta în acel mediu. — Ellidi. E la Litla-Hraun. Ştie cine sunt? — Scursorile cu care vorbesc te pomenesc uneori, zise Erlendur. Cred că fac mişto de mine. — Şi fac? — Unii dintre ei. Cum e Ellidi. De unde îl cunoşti? întrebă Erlendur cu precauţie. — Am auzit poveşti despre el. L-am întâlnit o dată, acum câţiva ani. Îşi lipise dinţii falşi cu lipici pentru plastic. Însă nu prea îl cunosc. — E un mare idiot. Nu mai vorbiră despre Ellidi în acea seară. Când se aşezară să mănânce, Eva Lind turnă apă în paharele de vin şi Erlendur mâncă atât de mult, încât de-abia mai putu merge, clătinându-se, în camera de zi. Adormi acolo îmbrăcat şi dormi prost până dimineaţa. De data asta îşi aminti aproape tot visul. Ştia că era acelaşi vis care îl bântuise în ultimele nopţi, însă pe care nu reuşise să şi-l aducă aminte, înainte ca starea de trezie să îl risipească.

Eva Lind îi apăru aşa cum nu o mai văzuse înainte învăluită într-o lumină ce venea de undeva de unde nu-şi putea da seama îmbrăcată într-o rochie frumoasă de vară care îi ajungea până la glezne şi cu un păr lung şi negru lăsat pe spate şi viziunea era perfectă şi aproape că se simţea mirosul verii iar ea se îndrepta către el sau poate că plutea pentru că el se gândi că nu atingea deloc pământul el nu putea identifica împrejurimile tot ce putea vedea era acea lumină orbitoare şi Eva Lind în mijlocul luminii se apropia de el cu zâmbetul până la urechi şi el se văzu deschizându-şi braţele ca să o întâmpine şi aşteptă până putu să o cuprindă şi îşi simţi nerăbdarea însă ea nu se lăsă deloc cuprinsă de braţele lui ci îi întinse o fotografie pe care el o cunoştea atât de bine care fusese făcută în cimitir şi fotografia prinse viaţă şi el — 83 —

era în interiorul acesteia şi privea în sus la cerul întunecat şi simţea cum ploaia i se prelinge pe chip şi în momentul în care privi în jos văzu cum piatra funerară se dă la o parte şi cum mormântul se deschide în beznă până ce apăru sicriul şi acesta se deschise şi el văzu fata în sicriu tăiată în mijlocul pieptului şi până sus la umeri şi brusc fata deschise ochii şi privi fix către el şi deschise gura şi el auzi plânsul ei jalnic de durere din mormânt Se deşteptă cu o tresărire, răsuflând întretăiat şi privi în gol în timp ce încercă să se adune. O strigă pe Eva Lind, dar nu primi niciun răspuns. Se duse până în camera ei, însă simţi pustietatea de acolo înainte ca măcar să apuce să deschidă uşa. Ştia că ea plecase. După ce examinară registrul cu locuitorii din Húsavík, Elínborg şi Sigurdur Óli întocmiră o listă cu 176 de femei, potenţiale victime ale violului lui Holberg. Singurul lucru pe care se puteau baza erau vorbele lui Ellidi că fusese „acelaşi fel de treabă”, aşa că folosiră vârsta lui Kolbrún drept referinţă cu o marjă de zece ani în ambele direcţii. La prima examinare ieşi la iveală că femeile puteau fi, în mare, împărţite în trei grupuri: un sfert din ele locuiau încă în Húsavik, jumătate se mutaseră la Reykjavík şi sfertul celălalt era împrăştiat prin Islanda. — E suficient ca să te ducă la nebunie, oftă Elínborg, privind lista înainte de a i-o înmâna lui Erlendur. Ea observă că era mai neîngrijit decât de obicei. Barba îi era nerasă de câteva zile, părul stufos şi roşcat îi stătea în toate direcţiile, costumul zdrenţăros şi şifonat avea nevoie de curăţare: Elínborg se întreba dacă să-i spună acest lucru, însă expresia lui Erlendur nu invita la niciun fel de glumă. — Cum mai dormi în ultimul timp, Erlendur? îl întrebă ea, prudentă. — Ca dracu’, zise Erlendur. — Şi apoi ce facem? zise Sigurdur Óli. Ar trebui să ne ducem pur şi simplu la fiecare dintre aceste femei şi să le întrebăm dacă au fost violate acum patruzeci de ani? Nu e puţin cam… impertinent? — Nu văd altă cale de a face acest lucru. Hai să începem cu cele care s-au mutat din Húsavík, zise Erlendur. O să începem să căutăm în Reykjavík şi o să vedem dacă putem aduna între timp mai multe informaţii în legătură cu această femeie. Dacă nemernicul ăsta de Ellidi nu minte, Holberg i-a pomenit de ea lui Kolbrún. E posibil ca ea să fi — 84 —

repetat numele surorii ei, poate lui Rünar. Trebuie să mă întorc în Keflavík. E posibil să putem restrânge puţin grupul, zise el, după o clipă de gândire. — Să-l restrângem? Cum? zise Elínborg. La ce te gândeşti? — Tocmai mi-a venit o idee. — Ce anume? Elínborg era deja nerăbdătoare. Venise la birou cu un deux-pièces nou de un verde-pal căruia nimeni nu părea să-i dea nicio atenţie. — Legătură de rudenie, ereditate şi boli, zise Erlendur. — Exact, spuse Sigurdur Óli. — Hai să presupunem că Holberg a fost violatorul. Nu avem nicio idee câte femei a violat. Ştim de două şi, de fapt, de una singură în mod cert. Deşi a negat acest lucru, totul indică faptul că a violat-o pe Kolbrún. A fost tatăl lui Audur, sau, cel puţin, ar trebui să lucrăm asupra acestei supoziţii, însă putea să aibă şi alt copil cu femeia din Húsavík. — Un alt copil? zise Elínborg. — Înaintea lui Audur, răspunse Erlendur. — Oare acest lucru nu e puţin probabil? zise Sigurdur Óli. Erlendur ridică din umeri. — Vrei să restrângem grupul la femeile care au avut copii înainte de, cât era, 1964? — Nu cred că ar fi o idee atât de proastă. — Ar fi putut avea copii oriunde, zise Elínborg. — Adevărat, spuse Erlendur. Nu a comis neapărat mai mult de un viol o dată, aşa că e mult de lucru. Ai aflat de ce a murit sora lui? — Nu, lucrez la asta, zise Sigurdur Óli. Am încercat să aflu detalii despre familia lor şi nu a ieşit nimic la iveală. — L-am verificat pe Grétar, zise Elínborg. A dispărut brusc, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Nu i-a dus nimeni dorul câtuşi de puţin. În momentul în care maică-sa nu a mai avut veşti de la el timp de două luni, a telefonat la poliţie în cele din urmă. I-au pus fotografia în ziare şi la televizor, însă fără niciun rezultat. Era prin 1974, anul marelui festival naţional care a comemorat înfiinţarea statului Islanda. Vara. Ai fost la festivalul de la Thingvellir? — Am fost acolo, zise Erlendur. Ce vrei să spui cu Thingvellir? Crezi că de acolo a dispărut? — Probabil, însă asta e tot ce ştiu, răspunse Elínborg. Au făcut o — 85 —

investigaţie de rutină legată de persoanele dispărute şi au vorbit cu oamenii pe care maică-sa ştia că îi cunoştea el, inclusiv cu Holberg şi cu Ellidi. Au mai chestionat şi pe alţi trei, însă nimeni nu ştia nimic. Nimănui nu-i era dor de Grétar, cu excepţia maică-sii şi a soră-sii. Era născut în Reykjavík, nu avea nevastă sau copii, nu avea iubită, nu avea o familie numeroasă. Cazul a fost lăsat deschis timp de câteva luni şi apoi s-a închis. Avea treizeci şi patru de ani. — Dacă era o persoană la fel de agreabilă ca şi prietenii lui, Ellidi şi Holberg, nu mă surprinde că nimeni nu i-a dus dorul, zise Sigurdur Óli. — Treisprezece persoane au dispărut în Islanda în anii ’70, preciză Elínborg. Douăsprezece în anii ’80, fără să punem la socoteală pescarii pierduţi pe mare. — Treisprezece dispariţii, zise Sigurdur Óli, nu e cam mult? Niciuna dintre ele rezolvată? — Nu trebuie să fie neapărat ceva criminal în spatele acestor dispariţii, zise Elínborg. Oamenii dispar, vor să dispară, îşi planifică singuri dispariţia. — Dacă înţeleg corect, spuse Erlendur, scenariul a fost în felul următor: Ellidi, Holberg şi Grétar ies într-o noapte la dans la Cruce, într-un weekend, în toamna anului 1963. Văzu pe chipul lui Sigurdur Óli un uriaş semn de întrebare. — „Crucea” a fost un vechi spital militar transformat în sală de dans. Obişnuiau să ţină nişte serate dansante destul de ieftine acolo. — Cred că acolo au început să cânte Beatles-ii islandezi, interveni Elínborg. — Au întâlnit nişte femei la dans şi una dintre ele a dat o petrecere la ea acasă după aceea, continuă Erlendur. Trebuie să încercăm să le găsim pe aceste femei. Holberg o conduce pe una dintre ele acasă şi o violează. Se pare că mai făcuse şmecheria asta înainte. Îi şopteşte ce i-a făcut celeilalte femei. E posibil ca aceea să fi locuit în Húsavík şi, după toate probabilităţile, nu a făcut niciodată reclamaţie. Trei zile mai târziu, Kolbrún îşi adună în cele din urmă curajul şi reclamă infracţiunea, însă dă peste un poliţist care nu simpatizează femeile care invită bărbaţii la ele după dans şi apoi strigă că au fost violate. Kolbrún are o fetiţă. Holberg ar fi putut şti despre copil, găsim o fotografie a pietrei sale funerare în biroul lui. Cine a făcut-o? De ce? Fata moare din cauza unei afecţiuni fatale şi mama ei se sinucide trei ani mai târziu. Trei ani după aceea, unul dintre prietenii lui Holberg — 86 —

dispare. Holberg e omorât acum câteva zile şi în urmă e lăsat un mesaj de neînţeles. — De ce a fost Holberg omorât acum, la bătrâneţe? Oare atacatorul său are legătură cu mediul în care se învârtea? Şi, dacă e aşa, de ce nu a fost Holberg atacat mai înainte? De ce să se aştepte atâta? Sau poate că asasinarea lui nu are nimic de-a face cu acest fapt, şi anume că Holberg a fost un violator? — Nu pare să fie o crimă cu premeditare, nu cred că putem ignora acest lucru, interveni Sigurdur Óli. După cum a spus-o Ellidi, ce labagiu foloseşte o scrumieră? Nu pare să fie un lucru gândit şi construit cu mult timp înainte. Mesajul e doar o glumă indescifrabilă. Asasinarea lui Holberg nu are nimic de-a face cu niciun viol. Ar trebui probabil să-l căutăm pe tânărul îmbrăcat cu o jachetă militară verde. — Holberg nu era un înger, zise Elínborg. Poate e o crimă din răzbunare. Probabil că cineva s-a gândit că o merita. — Singura persoană despre care ştim sigur că îl ura pe Holberg este sora lui Kolbrún din Keflavík, zise Erlendur. Nu mi-o pot închipui omorând pe cineva cu o scrumieră. — Oare nu ar fi putut pune pe cineva să o facă? zise Sigurdur Óli. — Pe cine? întrebă Erlendur. — Nu ştiu. Oricum, revin la ideea că cineva dădea târcoale prin cartier plănuind să intre prin efracţie undeva, să dea o spargere în locul respectiv şi poate să şutească ceva, Holberg l-a prins şi a fost lovit în cap cu scrumiera. A fost vreun drogat care nu mai ştia de capul lui. Nu are nimic de-a face cu trecutul, doar cu prezentul. Cu Reykjavíkul, aşa cum este el în zilele noastre. — Cel puţin, cineva a crezut că lucrul cel mai bun pe care putea să-l facă era să-l lichideze, zise Elínborg. Trebuie să luăm mesajul în serios. Nu e o glumă. Sigurdur Óli se uită la Erlendur. — Când ai zis că vrei să ştii precis de ce anume a murit fata, te refereai la ceea ce cred eu că te refereai? întrebă el. — Am sentimentul neplăcut că e posibil, zise Erlendur.

— 87 —

17 Rúnar răspunse chiar el la uşă şi îl privi pe Erlendur un lung răstimp fără a fi capabil să-i recunoască chipul. Erlendur stătea într-un hol de bloc, ud leoarcă după ce alergase din maşină până la clădirea respectivă. În partea dreaptă era o scară care ducea la apartamentul de deasupra. Scările aveau mochetă pe ele, însă aceasta era uzată acolo unde se călcase cel mai mult pe ea. Se simţea un miros de mucegai în aer şi Erlendur se întrebă dacă în clădirea respectivă locuiau iubitori de cai. Erlendur îl întrebă pe Rúnar dacă îşi aduce aminte de el şi Rúnar păru să-şi amintească, pentru că imediat încercă să trântească uşa, însă Erlendur fu mai rapid decât el. Intră în apartament înainte ca Rúnar să apuce să facă vreo mişcare. — Confortabil, zise Erlendur, privind în jurul său în interiorul întunecat. — Vrei să mă laşi în pace? încercă Rúnar să ţipe la Erlendur, însă vocea lui păru spartă şi piţigăiată. — Ai grijă la tensiunea arterială. Detest să fiu nevoit să-ţi dau sărutarea vieţii dacă mi te prăbuşeşti în braţe. Trebuie să obţin nişte detalii de la tine, apoi o să plec şi tu poţi să-ţi aştepţi mai departe moartea aici. Nu ar trebui să-ţi ia foarte mult timp. Nu arăţi deloc ca Super Seniorul Anului. — Cară-te! zise Rúnar, pe un ton atât de mânios pe cât îi permitea vârsta, se întoarse, intră în camera de zi şi se aşeză pe sofa. Erlendur îl urmă şi se aşeză cu greutate într-un fotoliu cu faţa la el. Rúnar nu îl privi. — Ţi-a vorbit Kolbrún despre un alt viol atunci când a venit la tine în legătură cu Holberg? Rúnar nu-i răspunse. — Cu cât răspunzi mai repede, cu atât scapi mai curând de mine. Rúnar ridică privirea şi se zgâi la Erlendur. — Nu a pomenit niciodată de vreun alt viol. Acum vrei să pleci? — Avem motive să credem că Holberg a mai violat pe cineva înainte de a o întâlni pe Kolbrún. E posibil să fi făcut aceeaşi şmecherie după ce a violat-o, nu ştim. Kolbrún este singura femeie care a depus plângere împotriva lui, chiar dacă nu a ieşit nimic din asta, mulţumită ţie. — 88 —

— Ieşi afară! — Eşti sigur că nu a pomenit de vreo altă femeie? Bănuim că Holberg i s-a lăudat lui Kolbrún în legătură cu alt viol. — Nu a spus nimic despre asta, zise Rúnar, privind în jos. — Holberg a fost cu doi prieteni în noaptea aia. Unul dintre ei era Ellidi, un vechi puşcăriaş despre care e posibil să fi auzit. E în închisoare acum, luptându-se cu fantome şi monştri în regim celular. Celălalt era Grétar. Ăsta a dispărut de pe faţa pământului în vara în care s-a ţinut festivalul naţional. Ştii ceva despre anturajul pe care îl avea Holberg? — Nu. Lasă-mă în pace! — Ce făceau în oraş în noaptea în care Kolbrún a fost violată? — Nu ştiu. — Nu ai vorbit niciodată cu ei? — Nu. — Cine se ocupa de investigaţii în Reykjavík? Rúnar îl privi pe Erlendur în faţă pentru prima oară. — Marion Briem. — Marion Briem! — Idiotul ăla nenorocit. Elín nu era acasă când Erlendur ciocăni la uşă, aşa că se duse înapoi în maşină, îşi aprinse o ţigară şi se gândi dacă să-şi continue călătoria către Sandgerdi. Ploaia cădea pe maşină şi Erlendur, care nu urmărea niciodată buletinele meteo, se întrebă dacă aversele or să înceteze vreodată. Poate asta era o versiune în miniatură a potopului lui Noe, se gândi el prin fumul albastru de ţigară. Poate era nevoie de asta ca să spele păcatele oamenilor din când în când. Lui Erlendur îi era teamă să se întâlnească din nou cu Elín şi fu pe jumătate uşurat când văzu că nu era acasă. Ştia că ea o să se năpustească asupra lui şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era să o provoace, la fel ca atunci când îl numise „poliţai împuţit”, însă acest lucru nu putea fi evitat. Nici acum, nici mai târziu. Slobozi un oftat adânc şi fumă ţigara până ce simţi căldură în vârfurile degetelor. Reţinu fumul în timp ce stingea ţigara, apoi expiră cu zgomot. O propoziţie dintr-o campanie antitutun îi trecu prin minte: e nevoie de o singură celulă ca să se declanşeze cancerul. Simţise durerea în piept şi în acea dimineaţă, însă acum dispăruse. — 89 —

Erlendur dădea cu spatele şi voia să se îndepărteze de casă, în momentul în care Elín îi ciocăni în geam. — Veneai să mă vezi? întrebă ea de sub umbrelă, în momentul în care el coborî geamul. Erlendur îşi compuse un zâmbet misterios şi încuviinţă uşor din cap. Ea deschise uşa casei pentru a-l lăsa să intre, iar el se simţi brusc ca un trădător. Ceilalţi o porniseră deja spre cimitir. Îşi scoase pălăria şi o agăţă pe un cuier-pom, îşi scoase haina şi pantofii şi se duse în camera de zi îmbrăcat cu costumul lui şifonat. Purta o vestă maro sub jachetă, însă nu o încheiase cum trebuie la nasturi, aşa că ultimul nasture rămăsese descheiat. Se aşeză în acelaşi fotoliu ca atunci când vizitase casa prima oară. Elín se dusese la bucătărie pentru a porni cafetiera şi aroma începu să umple casa. Când se întoarse, se aşeză într-un scaun cu faţa la el. Trădătorul îşi drese glasul. — Unul dintre cei care au fost în oraş cu Holberg în acea noapte când a violat-o pe Kolbrún se numeşte Ellidi şi e întemniţat la LitlaHraun. A trecut deja mult timp de când îl numim „unul dintre suspecţii obişnuiţi”. Al treilea bărbat se numea Grétar. A dispărut de pe faţa pământului în 1974. Anul festivalului naţional. — Am fost la Thingvellir atunci, zise Elín. Am văzut poeţii acolo. Erlendur îşi drese iar glasul. — Şi ai vorbit cu Ellidi ăsta? continuă Elín. — A fost o treabă extrem de neplăcută, zise Erlendur. Elín se scuză, se ridică în picioare şi se duse la bucătărie. Erlendur auzi clinchet de ceşti. Telefonul îi sună în buzunarul jachetei şi el îşi ţinu respiraţia în momentul în care răspunse. Îşi dădu seama după numărul afişat că era Sigurdur Óli. — Suntem gata, zise Sigurdur Óli. Erlendur putea auzi în telefon cum plouă afară. — Nu face nimic până nu ajung la tine, zise Erlendur. Înţelegi? Să nu faci nicio mişcare până nu ai un semn de la mine sau până nu apar eu acolo. — Ai vorbit cu baborniţa? Fără să răspundă, Erlendur închise şi puse telefonul înapoi în buzunar. Elín veni ducând o tavă, aşeză ceştile pe masă în faţa lui Erlendur şi turnă cafea în ele. Amândoi o băură fără zahăr. Ea puse cafetiera pe masă şi se aşeză cu faţa la Erlendur. Acesta reîncepu. — 90 —

— Ellidi ne-a spus că Holberg mai violase o altă femeie înaintea lui Kolbrún şi probabil i s-a lăudat ei despre acest lucru. Văzu privirea uimită de pe chipul lui Elín. — Dacă sora mea a ştiut despre altcineva, nu mi-a spus niciodată asta, zise ea şi scutură gânditoare din cap. Oare spune adevărul? — Trebuie să ţinem seama de această presupunere, zise Erlendur. Ellidi e atât de furios, încât ar putea să mintă în legătură cu lucrul ăsta. Însă nu am făcut rost de altceva ca să respingem ce spune el. — Nu am vorbit foarte des despre viol, zise Elín. Cred că a fost din cauza lui Audur. Printre altele. Kolbrún era o femeie foarte reticentă, timidă, retrasă şi s-a închis şi mai mult în sine după cele întâmplate. Şi, bineînţeles, era dezgustător să vorbim despre acea experienţă îngrozitoare când a rămas gravidă, ca să nu mai pomenesc de perioada după ce s-a născut copilul. Kolbrún a făcut tot ce a putut să uite că violul se întâmplase vreodată. Tot ce avea legătură cu asta. — Îmi închipui că dacă ar fi ştiut despre altă femeie ar fi spus la poliţie pentru a-şi susţine propria afirmaţie, în orice caz. Însă nu a pomenit nimic de asta în niciun raport pe care l-am citit. — Poate dorea să o menajeze pe femeia respectivă, zise Elín. — Să o menajeze? — Kolbrún ştia cum e să suferi din cauza unui viol. Ştia cum e să raportezi un viol. A ezitat mult timp şi tot ce a ieşit din asta a fost doar umilinţă. Dacă cealaltă femeie nu a vrut să iasă în faţă, poate Kolbrún ia respectat dorinţa. Aşa îmi imaginez eu. Însă e greu de spus, nu ştiu exact la ce te referi. — E posibil ca ea să nu fi ştiut niciun detaliu, niciun nume, poate a avut doar o vagă bănuială. Dacă el doar a făcut aluzie la ceva anume prin ceea ce a spus. — Nu mi-a spus niciodată nimic de genul ăsta. — Când aţi vorbit despre viol, în ce termeni a fost? — Nu a fost chiar despre actul însuşi, zise Elín. Telefonul sună iar în buzunarul lui Erlendur şi Elín se opri din vorbit. Erlendur scoase telefonul şi văzu că era Sigurdur Óli. Îl închise şi îl puse deoparte. — Scuze, zise el. — Nu sunt o adevărată pacoste telefoanele astea? — Absolut, spuse Erlendur. Era în criză de timp. — 91 —

— Continuă, te rog. — A vorbit despre cât de mult o iubea pe fiica ei, pe Audur. Aveau o relaţie foarte specială în ciuda acelor circumstanţe îngrozitoare. Ştiu că e groaznic ceea ce spun, însă nu cred că ar fi vrut să rateze experienţa de a fi mamă. Înţelegi acest lucru? Chiar am crezut că o privea pe Audur ca pe un fel de compensaţie, sau aşa ceva, a acelui viol. Ştiu că e o manieră stângace de exprimare, însă era ca şi cum fata era un dar din cer în toată acea nenorocire. Nu pot şti ce gândea sora mea, cum se simţea sau ce sentimente ţinea în ea, am doar o imagine limitată a acestui lucru şi nu mi-aş permite să vorbesc în numele ei. Însă pe măsură ce timpul trecea, ajunsese să o venereze pe fetiţa ei şi nu o scăpa niciodată din ochi. Niciodată. Relaţia lor era puternic influenţată de ceea ce se întâmplase, însă Kolbrún nu s-a gândit niciodată la ea prin prisma bestiei care îi distrusese viaţa. A văzut copilul frumos care era Audur. Sora mea era exagerat de protectoare cu fiica ei şi dincolo de moarte şi mormânt, după cum arată epitaful. „Ocroteşte-mi viaţa împotriva vrăjmaşului de care mă tem.” — Ştiţi exact la ce anume s-a referit sora dumneavoastră cu aceste cuvinte? — Era o rugăciune către Dumnezeu, după cum veţi vedea dacă veţi citi Psalmul. Fireşte, moartea fetiţei a avut legătură cu asta. Cu felul în care s-a întâmplat şi cu cât de tragic a fost. Kolbrún nu suporta gândul ca lui Audur să i se facă autopsie. Nu putea concepe acest lucru. Erlendur se uită stânjenit în podea, însă Elín nu observă. — Vă puteţi cu uşurinţă închipui, zise Elín, cum acele lucruri groaznice prin care a trecut Kolbrún, violul şi apoi moartea fiicei sale, au avut un efect serios asupra stării ei de sănătate mintală. A suferit o cădere nervoasă. Când au început să vorbească despre autopsie, paranoia ei s-a intensificat şi, în dorinţa ei de a o proteja pe Audur, i-a văzut pe doctori drept duşmani. A avut-o pe fiica ei în acele circumstanţe îngrozitoare şi a pierdut-o mult prea curând. A văzut asta ca fiind voinţa lui Dumnezeu. Sora mea dorea ca fiica ei să fie lăsată în pace. Erlendur aşteptă o clipă, înainte de a spune ceva. — Cred că sunt unul dintre acei duşmani. Elín se uită la el, fără să înţeleagă la ce anume se referea. — Cred că trebuie să scoatem sicriul şi să facem o autopsie mai precisă, dacă acest lucru e posibil. — 92 —

Erlendur vorbi cât putu de prudent. Lui Elín îi luă ceva vreme ca să priceapă cuvintele şi să le aşeze în context, iar când pătrunse înţelesul acestora, se uită la el cu o privire lipsită de expresie. — Ce spui? — E posibil să putem explica de ce anume a murit. — O explicaţie? A fost o tumoră pe creier! — Ar putea fi… — Despre ce vorbeşti? Să o scoţi? Fetiţa? Nu pot să cred asta! Tocmai îţi spuneam… — Avem două motive. — Două motive? — Pentru a face autopsia, zise Erlendur. Elín se ridică în picioare şi începu să păşească prin cameră, într-o stare de agitaţie frenetică. Erlendur stătu ţeapăn şi se afundă mai adânc în fotoliul moale. — Am vorbit cu doctorii de la spital de aici, din Keflavík. Nu au găsit nicio fişă despre Audur cu excepţia unui post-mortem provizoriu făcut de doctorul care a efectuat autopsia. El a menţionat doar tumora pe creier şi a pus decesul pe seama acestui lucru. Vreau să ştiu ce fel de boală i-a cauzat moartea. Vreau să ştiu dacă ar putea fi o boală ereditară. — O boală ereditară! Nu ştiu nimic despre niciun fel de boală ereditară. — O căutăm şi la Holberg, zise Erlendur. Un alt motiv pentru exhumare este ca să ne asigurăm că Audur a fost fiica lui Holberg. Vor face acest lucru cu teste ADN. — Te îndoieşti că ar fi? — Nu neapărat, însă trebuie să fie confirmat acest lucru. — De ce? — Holberg a negat că acel copil a fost al lui. A zis că a făcut sex cu Kolbrún cu consimţământul ei, însă a negat paternitatea. Când cazul sa închis, nu au văzut niciun motiv special pentru a demonstra acest lucru sau altceva. Sora ta nu a insistat niciodată asupra acestui lucru. În mod evident se săturase de asta şi îşi dorea ca Holberg să iasă din viaţa ei. — Cine altcineva ar fi putut fi tatăl? — Avem nevoie de o confirmare din cauza asasinării lui Holberg. Poate acest lucru ne va ajuta să găsim nişte răspunsuri. — 93 —

— Referitoare la asasinarea lui Holberg? — Da. Elín se ridică deasupra lui Erlendur, privindu-l fix. — Monstrul ăsta are de gând să ne mai tulbure mult pe toţi de acolo, din mormânt? Erlendur era gata să-i răspundă, însă ea continuă. — Nu o să o crezi niciodată. Nu eşti mai bun decât Rúnar. Câtuşi de puţin. Se aplecă peste el acolo, unde stătea aşezat în fotoliu. — Poliţai împuţit! şuieră ea printre dinţi. Nu ar fi trebuit să te primesc niciodată în casa mea.

— 94 —

18 Sigurdur Óli văzu farurile maşinii apropiindu-se în ploaie şi ştiu că era Erlendur. Excavatorul hidraulic hurui în timp ce-şi lua poziţia lângă mormânt, gata să înceapă să sape când se dădea semnalul. Era un miniexcavator care pufăia printre morminte cu smucituri şi sărituri. Şenilele sale alunecau în noroi. Scuipa nori de fum negru şi umplea aerul cu o duhoare înecăcioasă de motorină. Sigurdur Óli şi Elínborg stăteau lângă mormânt, împreună cu medicul patolog, un avocat de la biroul Procurorului Public, un preot şi un epitrop, mai mulţi poliţişti din Keflavík şi doi angajaţi de la primărie. Grupul rămase în ploaie, invidiind-o pe Elínborg, care era singura cu umbrelă, şi pe Sigurdur Óli, căruia i se permisese să stea pe jumătate sub ea. Observară că Erlendur era singur în momentul în care ieşi din maşină şi se îndrepta încet către ei. Aveau hârtii ce autorizau exhumarea, care nu putea începe până ce Erlendur nu le dădea permisiunea. Erlendur cuprinse cu privirea zona respectivă, regretând în tăcere distrugerea, stricăciunea şi profanarea. Piatra funerară fusese îndepărtată şi aşezată pe aleea de lângă mormânt. Lângă ea se afla un recipient verde cu un vârf lung la bază care putea fi înfipt în sol. Recipientul conţinea un buchet veştejit de trandafiri şi Erlendur se gândi că Elín trebuie să-l fi pus pe mormânt. Se opri, citi epitaful încă o dată şi scutură din cap. Ţăruşii albi din lemn, care delimitau mormântul şi care stăteau la doar douăzeci de centimetri distanţă de pământ, zăceau acum sfărâmaţi lângă piatra funerară. Erlendur văzuse genul acesta de gard aşezat în jurul mormintelor de copii şi îl durea să îl vadă îndepărtat în felul acesta. Se uită în sus la cerul întunecat. Apa îi picura din borul pălăriei pe umeri şi el îşi ţinea ochii întredeschişi în ploaia care cădea neîndurător. Cercetă cu privirea grupul de lângă excavator, se uită în cele din urmă la Sigurdur Óli şi încuviinţă. Sigurdur Óli făcu un semn către operatorul excavatorului. Bena excavatorului se ridică în aer şi plonjă adânc în solul poros. Erlendur privi cum excavatorul sfâşie nişte răni vechi de treizeci de ani. Se trase înapoi la fiecare împunsătură a benei. Mormanul de sol crescu constant şi, cu cât devenea groapa mai adâncă, cu atât mânca mai mult din acel întuneric. Erlendur rămase la o oarecare distanţă şi — 95 —

privi bena săpând mai adânc şi mai adânc în acea rană. Avu brusc o senzaţie de déjà-vu, de parcă ar fi văzut toate aceste lucruri înainte într-un vis şi, pentru o clipă, scena din faţa lui căpătă un aer ireal: colegii lui stând acolo şi privind în mormântul acela deschis, muncitorii de la primărie îmbrăcaţi în salopetele lor portocalii, aplecându-se şi sprijinindu-se în lopeţile lor, preotul cu un pardesiu mare şi negru, ploaia care se scurgea în mormânt şi se întorcea în benă de parcă acea groapă ar fi sângerat. Oare nu visase el exact asta? Apoi senzaţia dispăru şi, ca întotdeauna când se întâmpla ceva de felul acesta, nu putea înţelege de unde venise; de ce simţea că retrăia evenimente care nu se mai întâmplaseră niciodată. Erlendur nu credea în premoniţii, viziuni sau vise şi nici în reîncarnare sau karmă, nu credea în Dumnezeu, deşi citise adeseori Biblia, nici în viaţa eternă sau că felul în care se comporta în această lume hotăra dacă ajungea în rai sau în iad. Simţi că viaţa oferea o combinaţie a celor două lucruri. Apoi, experimenta uneori acest déjà-vu incomprehensibil şi supranatural, experimenta timpul şi locul de parcă ar fi văzut toate aceste lucruri înainte, de parcă ar fi ieşit afară din el, ar fi devenit spectator al propriei sale vieţi. Nu putea sub niciun chip să explice ce anume se întâmpla sau de ce mintea îi juca lui astfel de feste. Îşi reveni în simţiri în momentul în care bena lovi capacul sicriului şi un pocnet dogit se auzi din interiorul mormântului. Făcu un pas mai aproape de groapă. Prin ploaia care se scurgea în groapă văzu conturul neclar al sicriului. — Cu grijă! strigă Erlendur la operatorul excavatorului, ridicând mâinile în aer. Cu coada ochiului văzu farurile unei maşini apropiindu-se. Toţi priviră în direcţia luminilor şi văzură o maşină înaintând cu greutate prin ploaie, până se opri lângă poarta cimitirului. O doamnă în vârstă, îmbrăcată cu un pardesiu verde coborî. Taxiul se îndepărtă şi doamna veni val-vârtej către mormânt. De îndată ce Erlendur se află îndeajuns de aproape să o poată auzi, ea începu să strige şi să îşi fluture pumnul către el. — Jefuitor de morminte! o auzi pe Elín strigând. Jefuitori de morminte! Hoţi de cadavre! — Ţineţi-o deoparte! le zise Erlendur pe un ton calm poliţiştilor care se duseră la Elín şi o opriră când ea ajunse la câţiva metri de — 96 —

mormânt. Femeia încercă să se lupte cu ei cuprinsă de nebunie, însă ei îi ţinură braţele şi o împiedicară să mai înainteze. Cei doi muncitori de la primărie coborâră în mormânt cu lopeţile, săpară în jurul coşciugului şi puseră frânghii în jurul capetelor acestuia. Era cât se poate de intact. Ploaia cădea pe capac cu o bufnitură surdă, spălând pământul. Erlendur îşi închipui că ar fi trebuit să fie alb. Un coşciug mititel şi alb cu mânere de alamă şi cu o cruce pe capac. Bărbaţii legară frânghiile de bena excavatorului, care, cu foarte mare grijă, ridică sicriul lui Audur şi îl extrase din pământ. Era încă întreg, însă părea extrem de fragil. Erlendur văzu că Elín încetase să se mai agite şi să ţipe la el. Femeia începu să plângă în momentul în care coşciugul alb ieşi la iveală şi rămase atârnând nemişcat de frânghii deasupra mormântului, înainte de a fi aşezat pe pământ. Preotul se duse lângă sicriu, făcu semnul crucii deasupra şi îşi mişcă buzele îngăimând o rugăciune. O furgonetă mică merse încet cu spatele de-a lungul aleii şi apoi se opri. Muncitorii de la primărie desfăcură frânghiile, ridicară sicriul în furgonetă şi închiseră uşile. Elínborg se urcă pe locul din faţă lângă şofer, care porni maşina şi ieşi din cimitir, apoi o luă pe şosea până ce luminile roşii din spate dispărură în ploaie şi întuneric. Preotul se duse la Elín şi îi rugă pe poliţişti să îi dea drumul. Aceştia se conformară imediat. Preotul o întrebă dacă putea face ceva pentru ea. În mod evident se cunoşteau bine şi vorbiră în şoaptă. Elín părea mai calmă. Erlendur şi Sigurdur Óli schimbară priviri şi se uitară în jos în groapă. Apa de ploaie începuse deja să se adune pe fundul acesteia. — Nu o să te iert niciodată pentru asta, îi zise Elín lui Erlendur. Preotul stătea lângă ea. — Niciodată! — Chiar te înţeleg, zise Erlendur, însă investigaţia are prioritate. — Investigaţia? La naiba cu investigaţia ta, strigă Elín. Unde duci trupul? — La Reykjavík. — Şi când îl aduci înapoi? — După două zile. — Uite ce ai făcut din mormântul ei, zise Elín pe un ton de resemnare nedumerită, de parcă n-ar fi priceput încă ce se întâmplase. Trecu pe lângă Erlendur şi se îndreptă către piatra funerară şi către — 97 —

ceea ce mai rămăsese din gard, vasul cu flori şi mormântul deschis. Erlendur hotărî să-i spună despre mesajul care fusese găsit în apartamentul lui Holberg. — A fost lăsat un bilet acasă la Holberg, atunci când l-am găsit, zise Erlendur, urmând-o pe Elín. Nu am înţeles prea multe din el, până Audur nu a intrat în peisaj şi nu am vorbit cu fostul ei doctor. În general, criminalii islandezi nu lasă nimic în urma lor în afara unei harababuri de nedescris, însă cel care l-a omorât pe Holberg a vrut să ne spună ceva cu care să ne batem capetele. Când doctorul a vorbit despre posibilitatea unei boli ereditare, mesajul a căpătat brusc un anumit înţeles. De asemenea, asta s-a întâmplat şi după ceea ce mi-a spus Ellidi la închisoare. Holberg nu mai are rude în viaţă. A avut o soră care a murit la vârsta de nouă ani. Sigurdur Óli, care se află aici, zise Erlendur, arătând înspre colegul său, a găsit fişele ei medicale – Ellidi a avut dreptate. La fel ca şi Audur, sora lui Holberg a murit din cauza unei tumori pe creier. Foarte probabil de aceeaşi boală. — Ce vrei să spui? Care era mesajul? întrebă Elín. Erlendur ezită. Îl privi pe Sigurdur Óli, care se uită mai întâi la Elín şi apoi la Erlendur. — Eu sunt EL, zise Erlendur. — Ce vrei să spui? — Ăsta era mesajul: „Eu sunt EL”, iar ultimul cuvânt era scris cu majuscule. — Eu sunt EL, repetă Elín. Ce înseamnă asta? — E într-adevăr imposibil să-ţi dai seama, însă mă întrebam dacă asta nu implică un fel de relaţie, zise Erlendur. Persoana care a scris „Eu sunt EL” a simţit că avea ceva în comun cu Holberg. Ar putea fi o fantezie a vreunui nebun care nici măcar nu l-a cunoscut. Un nonsens, pur şi simplu. Însă eu nu cred asta. Cred că boala ne va ajuta. Cred că trebuie să descoperim cu exactitate ce anume era. — Ce fel de relaţie? — Potrivit documentelor, Holberg nu a avut niciun copil. Audur nu i-a purtat numele. Numele ei de familie a fost Kolbrúnardottir. Însă dacă Ellidi spune adevărul atunci când susţine că Holberg a violat mai multe femei în afară de Kolbrún, femei care nu au ieşit în faţă, pur şi simplu ar putea fi posibil să mai fi avut şi alţi copii. Kolbrún nu a fost singura victimă care a făcut un copil. Am restrâns căutarea unei posibile victime în Husavík la femeile care au avut copii într-o anumită — 98 —

perioadă şi sperăm ca, în curând, să iasă ceva din asta. — Húsavík? — Se pare că victima anterioară a lui Holberg era de acolo. — Ce vrei să spui printr-o boală ereditară? zise Elín. Ce fel de boală? Este cea care a omorât-o pe Audur? — Trebuie să-l examinăm pe Holberg, să confirmăm că a fost tatăl lui Audur şi să adunăm totul laolaltă. Însă dacă această teorie e corectă, probabil e o boală rară şi transmisă genetic. — Şi a avut-o şi Audur? — E posibil să fi murit de prea mult timp pentru a mai putea obţine nişte rezultate satisfăcătoare, însă asta vrem să descoperim. Acum se îndreptau către biserică, Elín era lângă Erlendur, iar Sigurdur Óli, în spatele lor. Elín mergea în capul coloanei. Biserica era deschisă; intrară înăuntru pentru a se feri de ploaie şi rămaseră în vestibul privind afară la ziua întunecată de toamnă. — Cred că Holberg a fost tatăl lui Audur, zise Erlendur. De fapt, nu am motive să mă îndoiesc de vorbele tale şi de ceea ce ţi-a spus sora ta. Însă avem nevoie de o confirmare. E vital din punctul de vedere al investigaţiei poliţieneşti. Dacă e implicată o boală genetică pe care Audur a moştenit-o de la Holberg, aceasta s-ar putea afla şi în altă parte. E posibil ca boala să aibă legătură cu asasinarea lui Holberg. Nu observară o maşină care se îndepărta încet de cimitir de-a lungul drumului vechi şi bolovănos, cu luminile stinse şi de-abia vizibilă în întuneric. Când ajunse în Sandgerdi prinse viteză, aprinse farurile şi ajunse repede din urmă furgoneta care transporta cadavrul. Pe şoseaua din Keflavík şoferul se asigură că rămâne cu două sau trei maşini în urma furgonetei. În acest fel, urmă sicriul tot drumul până în Reykjavík. În momentul în care furgoneta se opri în faţa morgăi din Barónsstígur, el parcă maşina la o oarecare distanţă şi privi cum sicriul era transportat în clădire şi cum uşile se închiseră în urma lui. Urmări cum furgoneta pleacă şi văzu când femeia care însoţise sicriul părăsi morga şi se urcă într-un taxi. Când totul se linişti din nou, el plecă.

— 99 —

19 Marion Briem îi deschise uşa. Erlendur nu-i spusese că trece pe la el. Venise direct de la Sandgerdi şi se hotărâse să vorbească cu Marion înainte de a se duce acasă. Era ora şase după-amiaza şi afară era deja beznă. Marion îl invită pe Erlendur înăuntru şi îl rugă să scuze deranjul. Era un apartament mic, cu o cameră de zi, un dormitor, baie şi bucătărie; uitându-te în jur, înţelegeai cât de dezordonaţi pot fi oamenii atunci când locuiesc singuri. Nu semăna deloc cu apartamentul lui Erlendur. Ziare, reviste şi cărţi erau împrăştiate peste tot, covorul era ros şi murdar, vasele nespălate erau unele peste altele lângă chiuveta din bucătărie. O lampă de birou încerca imperceptibil să lumineze camera întunecată. Marion îi spuse lui Erlendur să dea la o parte ziarele de pe unul dintre fotolii, să le pună jos pe podea şi să ia loc. — Nu mi-ai spus că ai fost implicat în caz la momentul respectiv, zise Erlendur. — Nu e una dintre marile mele realizări, replică Marion, luând o ţigaretă dintr-o cutie, cu nişte mâini mici şi subţiri, o expresie îndurerată şi un cap mare pe ceea ce era, în alte privinţe, un trup delicat clădit. Erlendur refuză invitaţia lui de a lua o ţigară. Ştia că Marion încă supraveghea cazurile interesante, căuta informaţii de la colegii lui care lucrau încă în poliţie şi, ocazional, chiar intervenea în ele. — Vrei să ştii mai multe despre Holberg, zise Marion. — Şi despre prietenii lui, adăugă Erlendur şi se aşeză, după ce dădu într-o parte grămada de ziare. Şi despre Rúnar din Keflavík. — Da, Rúnar din Keflavík, zise Marion. Era să mă omoare o dată. — Nu prea mai poate azi, hodorogul, zise Erlendur. — Deci l-ai cunoscut, zise Marion. Are cancer, ştiai? E o chestiune de câteva săptămâni mai degrabă decât de câteva luni. — Nu ştiam, zise Erlendur şi vizualiză chipul slab şi osos al lui Rúnar. Picătura de pe vârful nasului în timp ce grebla frunzele din grădină. — A avut nişte prieteni incredibil de influenţi la minister. De asta a rămas în poliţie. Eu am recomandat să fie dat afară. I se dăduse un avertisment. — 100 —

— Îţi aminteşti în vreun fel de Kolbrún? — Cea mai nenorocită victimă pe care am văzut-o în viaţa mea, zise Marion. Nu am apucat să o cunosc foarte bine, însă ştiu că nu ar fi putut spune niciodată o minciună în legătură cu nimic. Şi-a formulat acuzaţiile împotriva lui Holberg şi a descris tratamentul pe care l-a primit din partea lui Rúnar, după cum ştii. A fost cuvântul ei împotriva lui în cazul lui Rúnar, însă declaraţia ei a fost foarte convingătoare. El nu ar fi trebuit să o trimită acasă, cu chiloţi sau fără. Holberg o violase. Acest lucru era evident. I-am confruntat unul cu celălalt, pe Holberg şi pe Kolbrún. Şi nu a fost niciun fel de îndoială. — I-ai confruntat unul cu altul? — A fost o greşeală. Am crezut că lucrul acesta ar ajuta-o. Pe acea biată femeie. — În ce fel? — Am făcut ca asta să pară o coincidenţă sau un accident. Nu mi-am dat seama… nu ar trebui să-ţi spun asta. Ajunsesem într-un punct mort al investigaţiei. Ea a zis un lucru, iar el a zis altceva. I-am chemat pe amândoi deodată şi m-am asigurat că se vor întâlni. — Ce s-a întâmplat? — A devenit isterică şi a trebuit să chemăm un doctor. Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător înainte sau de atunci încoace. — Şi el? — Stătea acolo pur şi simplu şi rânjea. Erlendur tăcu pentru o clipă. — Crezi că a fost copilul lui? Marion ridică din umeri. — Kolbrún a susţinut întotdeauna că a fost. — Ţi-a spus Kolbrún vreodată despre o altă femeie pe care a violato Holberg? — A mai fost una? Erlendur repetă ceea ce-i spusese Ellidi – informaţii care schimbaseră de curând cursul întregii investigaţii. Marion Briem stătu acolo fumându-şi ţigareta, ascultându-l. Privindu-l fix pe Erlendur cu ochi mici, vioi şi pătrunzători. Acei ochi nu ratau niciodată nimic. Ei văzură un bărbat între două vârste cu linii întunecate sub ochi, o barbă de câteva zile, sprâncene stufoase care se proiectau în afară, părul lui stufos şi roşcat care era tot încâlcit, dinţi puternici care uneori se vedeau în spatele unor buze palide, o expresie epuizată care fusese — 101 —

martora celor mai urâte manifestări ale mizeriei umane. Ochii lui Marion Briem arătau milă şi convingerea tristă că priveau propria lor reflecţie. Erlendur se aflase sub îndrumarea lui Marion Briem atunci când se alăturase Departamentului de Investigare a Crimei şi tot ce învăţase în acei primi ani învăţase de la Marion. La fel ca Erlendur, Marion nu fusese niciodată ofiţer-şef şi lucrase întotdeauna la investigaţii de rutină, însă avea o experienţă enormă. O memorie infailibilă care nu se deteriorase câtuşi de puţin odată cu vârsta. Tot ce văzuse şi auzise era clasificat, înregistrat şi salvat într-un spaţiu de depozitare infinit al creierului lui Marion, apoi readus la viaţă fără cel mai mic efort atunci când era nevoie. Marion îşi putea aminti cazurile vechi în cele mai minuţioase detalii, era o fântână de înţelepciune legat de orice aspect al criminologiei islandeze. Agerime, putere de deducţie şi o minte logică. Când lucrai cu el, Marion Briem era un pedant intolerabil, un bătrân ticălos riguros şi nesuferit, după cum i-l prezentase Evei Lind odată, când venise vorba despre el. O fisură adâncă se formase între el şi vechiul său mentor de mulţi ani şi ajunseseră în punctul în care deabia dacă îşi adresau un cuvânt unul altuia. Erlendur simţea că, într-un fel inexplicabil, îl dezamăgise pe Marion. Credea că lucrul acesta era din ce în ce mai evident până ce mentorul său se pensionase în cele din urmă, spre marea uşurare a lui Erlendur. După ce Marion ieşise la pensie era ca şi cum relaţia lor se întorsese la normal. Tensiunea scăzuse şi rivalitatea dispăruse mai mult sau mai puţin. — Din acest motiv mi-a trecut prin minte să-ţi fac o vizită neaşteptată şi să văd dacă îţi mai aminteşti de Holberg, Ellidi şi Grétar, zise Erlendur, în cele din urmă. — Că doar nu speri să-l găseşti pe Grétar după toţi aceşti ani? spuse Marion cu un ton de uimire în glas. Erlendur distinse o oarecare îngrijorare în privirea lui. — Cât de departe ai ajuns cu acel caz? — Nu am ajuns nicăieri, a fost doar o numire temporară, zise Marion. Erlendur se înveseli pentru o clipă când crezu că simte o undă de scuză în glasul lui Marion. — Probabil a dispărut în weekendul festivalului naţional de la — 102 —

Thingvellir. Am vorbit cu maică-sa şi cu prietenii lui, Ellidi şi Holberg, şi cu colegii de serviciu. Grétar lucra pentru Eimskip, ca hamal. Toată lumea a crezut că, probabil, căzuse în mare. Dacă ar fi căzut în cală, au zis ei, nu ar fi avut cum să nu-l găsească. — Unde se aflau Holberg şi Ellidi la momentul în care a dispărut Grétar? Îţi aminteşti? — Ambii au spus că erau la festival şi am putut verifica acest lucru. Însă, bineînţeles, momentul exact al dispariţiei lui Grétar este nesigur. Nimeni nu îl văzuse de două săptămâni când maică-sa ne-a contactat. La ce te gândeşti? Ai o pistă nouă referitoare la Grétar? — Nu, zise Erlendur. Nu pe el îl caut. Atât timp cât nu a apărut din neant şi l-a omorât pe vechiul său prieten, Holberg, în Nordurmýri, atunci poate să dispară pe vecie în ceea ce mă priveşte. Încerc să îmi dau seama ce fel de grup erau, Holberg, Ellidi şi Grétar. — Erau nişte scursori. Cu toţii. L-ai cunoscut tu însuţi pe Ellidi. Nici Grétar nu era mai bun. Era mai degrabă un pămpălău. A trebuit să am de-a face cu el o dată, în legătură cu o spargere şi mi s-a părut că acela era începutul unei cariere criminale jalnice şi neînsemnate. Au lucrat împreună la Autoritatea pentru Porturi şi Faruri. Aşa s-au cunoscut. Ellidi era un sadic tâmpit. Intra în încăierări ori de câte ori avea ocazia. Ataca persoanele mai slabe. Nici nu cred că s-a schimbat. Holberg era un fel de şef de grup. Cel mai inteligent dintre ei. A scăpat basma curată în cazul lui Kolbrún. Când am început să pun întrebări despre el la momentul respectiv, oamenii erau foarte reticenţi şi refuzau să vorbească. Grétar a fost pămpălăul care s-a apropiat de ei timid, laş, însă am avut senzaţia că ascundea mai multe decât puteau percepe ochii mei. — Rúnar şi Holberg se cunoşteau dinainte? — Nu cred asta. — Nu am anunţat încă acest lucru, zise Erlendur, însă am găsit un bilet aşezat deasupra cadavrului. — Un bilet? — Criminalul a scris „Eu sunt EL” pe o bucată de hârtie şi a lăsat-o deasupra lui Holberg. — Eu sunt el? — Oare nu sugerează că e o legătură între ei? — Doar dacă nu cumva e un complex mesianic. Un maniac religios. — Eu m-aş gândi mai degrabă la o legătură de rudenie. — 103 —

— „Eu sunt EL”? Ce spune prin asta? Care e sensul? — Aş vrea să ştiu, zise Erlendur. Se ridică şi îşi puse pălăria, spunând că trebuie să plece acasă. Marion întrebă ce mai face Eva Lind, Erlendur spuse că îşi vedea de treburile ei şi nu mai dădu nicio explicaţie. Marion îl însoţi până la uşă şi îl conduse apoi până afară. Îşi strânseră mâinile. Când Erlendur coborî scările, Marion îl strigă. — Erlendur! Aşteaptă un minut, Erlendur. Erlendur se întoarse şi se uită la Marion, care stătea în pragul uşii şi văzu cum bătrâneţea îşi lăsase urmele pe acel aer de respectabilitate, cum nişte umeri lăsaţi puteau diminua demnitatea şi un chip ridat era martorul unei vieţi grele. Trecuse mult timp de când nu mai fusese în acel apartament şi se gândea, pe când stătea în fotoliu cu faţa către Marion, la felul în care timpul îşi lasă amprenta asupra oamenilor. — Indiferent ce afli despre Holberg, nu lăsa să te afecteze prea tare, zise Marion Briem. Nu-l lăsa să omoare nicio parte din tine de care oricum nu vrei să scapi. Nu-l lăsa să câştige. Asta a fost tot. Erlendur rămase nemişcat în ploaie, fără să ştie exact ce ar fi trebuit să însemne acest sfat. Marion Briem îi făcu semn cu capul. — Ce spargere a fost? — Spargere? întrebă Marion deschizând din nou uşa. — Cea pe care Grétar a dat-o. Ce a spart? — Un magazin foto. Avea un fel de fixaţie în legătură cu fotografiile, zise Marion Briem. Făcea fotografii. Doi bărbaţi, ambii purtând jachete de piele şi ghete negre de piele legate cu şireturi peste gambe, ciocăniră la uşa lui Erlendur şi îl deranjară în timp ce moţăia în fotoliul lui, mai târziu, în acea seară. Erlendur venise acasă, o strigase pe Eva Lind fără să obţină niciun răspuns şi se aşezase pe bucăţile de pui care rămăseseră acolo din noaptea de dinainte, când adormise în fotoliu. Cei doi bărbaţi întrebară de Eva Lind. Erlendur nu îi mai văzuse niciodată şi nu-şi mai văzuse fiica de când îi gătise acea tocană cu carne. Expresiile lor erau pline de cruzime atunci când îl întrebară pe Erlendur unde o puteau găsi şi încercară să se uite în interiorul apartamentului fără a-l împinge şi a-l da la o parte. Erlendur îi întrebă ce treabă aveau cu fiica lui. Ei îl întrebară dacă o ascundea în apartament, perversul bătrân. Erlendur îi întrebă dacă veniseră după vreo datorie. Ei îi spuseră din nou să se — 104 —

ducă dracului. Erlendur le zise să o şteargă. Ei îi spuseră să se ducă dracului. Când Erlendur era gata să închidă, unul din ei îşi vârî genunchiul prin uşa întredeschisă. — Fiică-ta e o târfă împuţită, strigă el. Purta pantaloni de piele. Erlendur oftă. Fusese o zi lungă şi proastă. Auzi genunchiul trosnind şi crăpând când uşa se trânti de el cu o asemenea forţă, că balamalele de sus ieşiră din tocul uşii.

— 105 —

20 Sigurdur Óli se întreba cum să formuleze întrebarea. Avea o listă cu numele a zece femei care locuiseră în Húsavík înainte şi după 1960, însă se mutaseră de atunci la Reykjavík. Două de pe listă erau moarte. Două nu avuseseră copii niciodată. Restul de şase deveniseră toate mame în perioada când era posibil să fi avut loc violul. Sigurdur Óli se îndrepta acum către prima femeie. Locuia în Barmahlíd. Divorţată. Avea trei fii adulţi. Însă cum trebuia să pună întrebarea acestor femei vârstnice? „Scuzaţi-mă, doamnă, sunt de la poliţie şi am fost trimis să vă întreb dacă aţi fost vreodată violată în Húsavík când locuiaţi acolo.” Dezbătuse problema asta cu Elínborg, care avea o listă cu numele altor zece femei, însă ea nu vedea unde anume era problema. Sigurdur Óli considera operaţiunea asta lansată de Erlendur drept una inutilă. Chiar dacă se întâmpla ca Ellidi să spună adevărul, iar momentul şi locul se potriveau şi ei găseau în cele din urmă femeia după o îndelungă căutare, ce anume garanta că ea ar dori să vorbească despre viol? Păstrase tăcerea în legătură cu acest lucru toată viaţa. De ce ar vorbi despre asta tocmai acum? Tot ce putea spune, atunci când Sigurdur Óli sau oricare dintre cei cinci detectivi care aveau aceeaşi listă aveau să-i bată la uşă, era „nu”, iar ei nu ar putea spune mai mult decât „ne pare rău că v-am deranjat”. Chiar dacă, într-adevăr, găseau femeia, nu era nicio garanţie că ea avusese un copil în urma violului. — E o chestiune sensibilă, ar trebui să-ţi foloseşti talentul psihologic, spusese Erlendur atunci când Sigurdur Óli încercase să discute cu el această problemă. Încearcă să le intri în casă, aşază-te, acceptă o cafea, pălăvrăgeşte, bârfeşte puţin. — Psihologie! pufni Sigurdur Óli când ieşi din maşina lui în Barmahlíd şi se gândi la partenera lui de viaţă, Bergthóra. Nu ştia cum să folosească psihologia nici măcar în cazul ei. Se cunoscuseră în nişte circumstanţe neobişnuite cu câţiva ani înainte, atunci când Bergthóra era martoră într-un caz dificil şi după o scurtă poveste de dragoste se hotărâseră să se mute împreună. Se dovedi că se potriveau, aveau preocupări similare şi amândoi voiau să-şi facă un cămin frumos unul altuia, cu mobilier exclusivist şi objets d’art, având amândoi o situaţie materială bună. Se sărutau întotdeauna când se — 106 —

întâlneau după o zi lungă de muncă. Îşi făceau unul altuia mici cadouri. Deschideau chiar şi o sticlă de vin. Uneori făceau dragoste imediat când se întorceau acasă de la muncă, însă în ultimul timp asta se întâmplase de puţine ori. Momentul dificil fusese după ce ea îi dăruise o pereche de cizme finlandeze de cauciuc foarte comune, ca dar de ziua lui. El încercase să radieze de bucurie, însă expresia de dezamăgire îi rămase pe chip prea mult timp, iar ea văzuse că ceva era în neregulă. Când el îi zâmbi în cele din urmă, era ceva fals. — Pentru că nu aveai aşa ceva, spusese ea. — Nu am mai avut cizme de cauciuc de când aveam… zece ani, zisese el. — Şi nu-ţi plac? — Cred că sunt extraordinare, replicase Sigurdur Óli, ştiind că nu răspunsese la întrebare. Şi ea o ştia. — Nu, pe bune, adăugase el şi îşi dădea seama că îşi săpase deja groapa. E un cadou extraordinar. — Nu-ţi plac, spusese ea morocănoasă. — Ba sigur că-mi plac, zisese el, în continuare complet pierdut pentru că nu putea să nu se gândească la faptul că el îi dăruise de ziua ei un ceas-brăţară de treizeci de mii de coroane, îl cumpărase după ce explorase timp de o săptămână peste tot în oraş şi discutase cu ceasornicari despre mărci, despre placare cu aur, mecanisme, curele, rezistenţă la apă, Elveţia şi ceasuri cu cuc. Îşi pusese în aplicare toate talentele lui de detectiv ca să găsească ceasul potrivit, îl găsise în cele din urmă, iar ea fusese în extaz, bucuria şi încântarea ei fuseseră reale. Apoi rămăsese în faţa ei cu zâmbetul îngheţat pe chip şi încercase să pretindă că era încântat la culme, însă pur şi simplu nu putea să o facă cu toată convingerea. — Psihologie? pufni iar Sigurdur Óli. Sună la sonerie în momentul în care ajunse în faţa uşii primei doamne pe care o vizita în Barmahlíd şi puse întrebarea cu cât de multă profunzime psihologică putu, însă eşuă în mod lamentabil. Înainte de a-şi da seama, fiind într-o stare de mare agitaţie, o întrebase pe femeia de pe palier dacă era posibil să fi fost violată. — Despre ce dracu’ vorbeşti? zise doamna, machiată excesiv, cu multe inele pe degete şi o expresie feroce care nu prea părea să se — 107 —

domolească. Cine eşti? Eşti vreun pervers sau ce? — Nu sunt, vă rog să mă iertaţi, zise Sigurdur Óli şi coborî scările într-o fracţiune de secundă. Elínborg avu mai mult noroc, din moment ce era cu mintea la treaba ei şi nu-i era jenă să stea la palavre cu oamenii pentru a le câştiga încrederea. Specialitatea ei era gătitul, era o gospodină competentă şi extrem de interesată de ce făcea şi nu avea probleme în a găsi subiecte de discuţie. Dacă se ivea ocazia, ar fi întrebat ce era acea aromă minunată care venea din bucătărie şi chiar şi cei care nu trăiseră cu altceva în afară de floricele de porumb în ultima săptămână aveau să o poftească cu drag înăuntru. Stătea în camera de zi a unui apartament aflat la subsol în Breidholt şi acceptase o ceaşcă de cafea de la o doamnă din Húsavík, văduvă de mulţi ani deja, şi mamă a doi copii adulţi. Numele ei era Sigurlaug şi era ultima de pe lista lui Elínborg. Îi venise uşor să formuleze întrebarea delicată şi le rugase pe cele cu care vorbise să o contacteze dacă auzeau ceva în cercul lor, bârfe din Húsavík dacă altceva mai bun nu era. — … şi de aceea căutăm o femeie de vârsta dumneavoastră, din Húsavík, care e posibil să-l fi cunoscut pe Holberg în acea perioadă şi chiar să fi avut ceva probleme cu el. — Nu-mi amintesc de cineva pe nume Holberg din Húsavík, zise femeia. La ce fel de probleme vă referiţi? — Holberg a stat în Húsavík o scurtă perioadă de timp, zise Elínborg. Deci nu e neapărat necesar să vă amintiţi ceva în legătură cu el. Nu a locuit niciodată aici. Şi e vorba despre o agresiune fizică. Ştim că a atacat o femeie din oraş cu câteva decenii înainte şi încercăm să o localizăm. — Chestiunea asta trebuie să se afle în rapoartele poliţiei. — Agresiunea nu a fost raportată niciodată. — Ce fel de agresiune? — Viol. Femeia duse instinctiv mâna la gură şi făcu ochii cât cepele. — Doamne-Dumnezeule! zise ea. Nu ştiu nimic în legătură cu asta. Viol! Doamne! Nu am auzit niciodată de nimic de genul ăsta. — Nu, se pare că a fost un secret bine păstrat, zise Elínborg. Evită cu multă abilitate să răspundă la întrebările femeii care voia — 108 —

să cunoască detaliile şi spuse că fuseseră mai degrabă nişte anchete preliminarii şi nimic altceva decât nişte zvonuri. — Mă întrebam, zise ea apoi, dacă ştiţi pe cineva care e posibil să cunoască această chestiune. Femeia dădu numele altor două prietene din Húsavík şi zise că ele nu ratau niciodată nicio bârfă. Elínborg notă numele respective, mai zăbovi ceva vreme pentru a nu fi nepoliticoasă şi apoi plecă. Erlendur avea o tăietură pe frunte peste care pusese un plasture. Unul din vizitatorii lui din noaptea trecută fusese scos din circulaţie, după ce Erlendur îl izbi cu uşa în genunchi, trimiţându-l la podea. Celălalt rămăsese zgâindu-se uluit la tratamentul primit de tovarăşul lui până ce ultimul lucru pe care îl ştiu fu că Erlendur se repezea la el pe palier şi îl împingea, fără să se clintească măcar o clipă, cu spatele pe scări. Reuşise să apuce balustrada şi să evite astfel să cadă pe spate până jos. Nu-i trecuse prin minte să se năpustească la Erlendur care stătea în capul scărilor, cu fruntea umflată şi plină de vânătăi; se uită o clipă la tovarăşul său care zăcea întins pe podea şi urla de durere, apoi din nou la Erlendur, şi hotărî să şteargă putina. Nu avea mai mult de douăzeci de ani. Erlendur telefonă la salvare şi, în timp ce aştepta să vină, află ce voiau bărbaţii aceia de la Eva Lind. Bărbatul şovăi la început, însă în momentul în care Erlendur se oferi să se uite la genunchiul lui deveni imediat mai vorbăreţ. Erau recuperatori. Eva Lind datora atât bani, cât şi droguri unui bărbat despre care Erlendur nu mai auzise niciodată. Erlendur nu dădu nimănui explicaţii în legătură cu plasturele când se duse a doua zi la lucru şi nimeni nu îndrăzni să-l întrebe despre asta. Uşa aproape că-l dărâmase când ricoşase din piciorul recuperatorului şi îl lovise în cap. Fruntea îl durea încă, era neliniştit în legătură cu Eva Lind şi nu reuşise să doarmă prea mult în acea noapte, moţăise în fotoliu din când în când sperând ca fiica lui să se întoarcă înainte ca situaţia să-i scape în totalitate de sub control. Rămase în birou destul timp ca să afle că Grétar avusese o soră şi că mama lui era încă în viaţă şi stătea la azilul pentru bătrâni din Grund. După cum îi spusese lui Marion Briem, nu îl căuta pe Grétar mai mult decât pe fata pierdută din Gardabaer, însă nu credea că ar fi rău să ştie mai multe despre el. Grétar fusese la petrecere în noaptea în care Kolbrún fusese violată. Poate păstrase o amintire în legătură cu — 109 —

acea noapte, un amănunt răzleţ pe care îl putea scoate la iveală. Nu se aştepta să descopere nimic nou în legătură cu dispariţia lui, în ceea ce-l privea pe el, Grétar se putea odihni în pace, însă era interesat de persoane dispărute de mult timp. În spatele fiecărei dispariţii era o poveste de groază, însă în mintea lui era şi ceva contrariant în legătură cu oamenii care dispăreau fără urmă şi fără ca nimeni să ştie de ce. Mama lui Grétar avea nouăzeci de ani şi era oarbă. Erlendur vorbi puţin cu directorul instituţiei respective, care cu greu îşi putea lua ochii de la fruntea lui, şi îi spuse că Theodóra era una dintre cele mai bătrâne şi mai vechi rezidente de acolo, o membră perfectă a comunităţii din toate punctele de vedere, iubită şi admirată de personal şi de toată lumea. Erlendur fu poftit să o vadă pe Theódora şi îi fu prezentat. Bătrâna stătea într-un scaun cu rotile, îmbrăcată cu un capot şi învelită cu o pătură de lână, părul ei lung şi cenuşiu atârna pe spatele scaunului cu rotile, trupul îi era cocârjat, mâinile osoase şi chipul plăcut. Erau puţine obiecte personale acolo. O fotografie înrămată a lui John F. Kennedy stătea agăţată deasupra patului. Erlendur se aşeză într-un fotoliu în faţa ei, privi în ochii care nu mai puteau vedea şi zise că voia să vorbească cu ea despre Grétar. Auzul ei părea să fie bun şi mintea ascuţită. Nu arătă nici urmă de surprindere, ci ajunse direct la subiect. Erlendur îşi putea da seama că ea era din Skagafjördur. Vorbea cu un puternic accent nordic. — Grétar al meu nu a fost un copil perfect, zise ea. Ca să vă spun adevărul, a fost un nenorocit. Nu ştiu de unde a moştenit asta. Un nenorocit de doi bani. Umbla cu alţi nenorociţi, pierde-vară, lepădături cei mai mulţi dintre ei. L-aţi găsit? — Nu, zise Erlendur. Unul dintre prietenii lui a fost omorât de curând. Holberg. Poate aţi auzit despre asta. — Nu ştiam. A fost lichidat, spuneţi? Erlendur fu amuzat şi pentru prima oară după mult timp găsi un motiv să zâmbească. — Acasă la el. Obişnuiau să lucreze împreună pe vremuri, Holberg şi fiul dumneavoastră. La Autoritatea pentru Porturi şi Faruri. — L-am văzut pe Grétar pentru ultima oară, şi pe atunci aveam încă o vedere bună, când a venit acasă în aceeaşi vară cu festivalul naţional şi mi-a furat nişte bani din geantă şi nişte argintărie. Nu am aflat de asta decât după ce plecase, iar banii dispăruseră. Şi apoi a dispărut şi — 110 —

Grétar. De parcă fusese şi el răpit. Ştiţi cine l-a răpit? — Nu, zise Erlendur. Ştiţi ce punea la cale înainte de a dispărea? Cu cine ţinea legătura? — N-am idee, spuse bătrâna. Nu am ştiut niciodată ce punea Grétar la cale. V-am spus asta la momentul respectiv. — Ştiaţi că făcea fotografii? — Da. Făcea fotografii. Făcea mereu fotografii. Nu ştiu de ce. Mi-a spus odată că fotografiile sunt oglinda timpului, însă nu aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea. — Nu era oare o chestie puţin cam pretenţioasă pentru Grétar? — Nu l-am auzit niciodată vorbind astfel. — Ultima lui adresă a fost pe Bergstadastraeti, unde a închiriat o cameră. Ştiţi ce s-a întâmplat cu bunurile lui, cu camera foto şi cu filmele, ştiţi asta? — Poate ştie Klara, zise Theodóra. Fiica mea. Ea a făcut curat în camera lui. A aruncat tot gunoiul ăla, cred. Erlendur se ridică, iar ea îi urmă mişcarea cu capul. El îi mulţumi, îi spuse că îi fusese de foarte mare ajutor şi vru să o laude pentru cât de bine arăta şi pentru cât de lucidă îi era mintea, însă nu o făcu. Nu voia să o trateze de sus. Privi la peretele de deasupra patului ei, la fotografia lui Kennedy şi nu se putu abţine să nu o întrebe. — De ce aveţi o fotografie de-a lui Kennedy deasupra patului? zise el, privind în ochii ei lipsiţi de expresie. — Oh, oftă Theodóra, eram atât de îndrăgostită de el atunci când trăia.

— 111 —

21 Trupurile zăceau unul lângă altul pe lespezile reci de la morga din Barónsstígur. Erlendur încercă să nu se gândească la felul cum îi adusese împreună pe tatăl şi pe fiica lui. Fusese deja făcută o autopsie şi nişte teste pe trupul lui Holberg, însă aşteptau analizele suplimentare care să confirme nişte afecţiuni genetice şi înrudirea lui cu Audur. Erlendur observă că degetele cadavrului erau negre. I se luaseră amprentele. Trupul lui Audur zăcea înfăşurat într-o pânză albă pe o masă lângă Holberg. Era încă neatinsă. Erlendur nu-l cunoştea pe patolog şi îl văzuse de puţine ori. Acesta era înalt, cu nişte mâini mari. Purta mănuşi subţiri de plastic, un şorţ alb legat la spate peste un halat verde şi pantaloni verzi din acelaşi material. Avea o mască de tifon peste gură, o bonetă albastră din plastic pe cap şi pantofi-sport albi. Erlendur fusese destul de des la morgă înainte şi se simţea la fel de rău şi acum. Mirosul de moarte îi umplea simţurile şi i se impregna în haine, mirosul de formol, agenţi sterilizatori şi duhoarea oribilă de trupuri moarte care fuseseră deschise. Lămpi fluorescente puternice erau suspendate din tavan, aruncând o lumină albă şi pură în camera fără ferestre. Pe podea erau lespezi albe şi mari şi pereţii erau parţial acoperiţi cu faianţă, jumătatea de sus era dată cu o vopsea albă plastifiată. Lipite de pereţi stăteau mese cu microscoape şi alt echipament ştiinţific. Pe pereţi erau multe dulapuri, unele cu uşi de sticlă, dezvăluind instrumente şi borcane care depăşeau puterea de înţelegere a lui Erlendur. Cu toate astea, înţelegea rolul scalpelelor, al cleştilor şi fierăstraielor care erau aşezate pe un rând îngrijit pe o masă lungă de instrumente. Erlendur observă un cartonaş îmbibat cu parfum ce atârna de o lampă fluorescentă deasupra uneia din cele două mese de lucru. Avea imprimat pe el o fată în bikini roşii alergând de-a lungul unei plaje cu nisip alb. Pe una din mese era şi un casetofon şi mai multe casete lângă el. Se auzea muzică clasică. Mahler, gândi Erlendur. Prânzul patologului se afla pe o masă lângă unul dintre microscoape. — A încetat să mai emane miros cu mult timp în urmă, însă corpul ei e încă în formă, zise patologul şi privi către Erlendur, care stătea lângă uşă de parcă se întreba dacă să intre sau nu în camera luminoasă — 112 —

plină de moarte şi descompunere. — Poftim? zise Erlendur, incapabil să-şi ia ochii de la grămada de pânză albă. Era un ton de anticipaţie voioasă în vocea patologului, pe care nu o putea înţelege. — Mă refer la fata în bikini, zise patologul încuviinţând din cap către cartonaşul mirositor. Trebuie să cumpăr unul nou. Probabil că nu te obişnuieşti niciodată cu mirosul. Intră, te rog. Nu-ţi fie teamă. E doar carne. Flutură bisturiul pe deasupra trupului lui Holberg. — Nu e suflet, nu e viaţă, doar o carcasă de carne. Crezi în fantome? — Poftim? zise Erlendur din nou. — Crezi că sufletele lor ne privesc? Crezi că zboară prin cameră pe aici sau crezi că şi-au găsit lăcaşul într-un alt trup? Că s-au reîncarnat. Crezi în viaţa de după moarte? — Nu, nu cred, replică Erlendur. — Bărbatul ăsta a murit după ce a fost lovit cu putere în cap, lovitură care i-a perforat scalpul, i-a zdrobit cutia craniană şi i-a străpuns creierul. Mie mi se pare că persoana care l-a lovit a stat în faţa lui. Şi e posibil chiar să se fi privit în ochi. Atacatorul e probabil dreptaci, rana e pe partea stângă. Şi e într-o formă fizică bună, vreun tânăr sau de vârstă medie cel mult, nu prea cred că e femeie, doar dacă nu cumva a făcut ceva muncă fizică. Lovitura l-a omorât aproape instantaneu. Probabil că a văzut tunelul şi luminile strălucitoare. — E mai probabil să o fi apucat pe cealaltă rută, zise Erlendur. — Bun. Intestinele sunt aproape goale, resturi de ouă şi cafea, rectul e plin. Suferea, dacă acesta nu e un cuvânt prea tare, de constipaţie. Nu e un lucru neobişnuit la vârsta asta. Înţeleg că nu a reclamat nimeni trupul, deci am cerut permisiunea de a fi folosit în scopuri didactice. Ce părere ai de asta? — Deci e mai folositor mort decât viu? Patologul se uită la Erlendur, se duse până la masă, luă o bucată roşie de carne de pe o tăviţă de metal şi o ţinu într-o mână. — Eu nu-mi pot da seama dacă oamenii au fost buni sau răi, zise el. Aceasta ar putea cu uşurinţă să fie inima unui sfânt. Ceea ce trebuie să aflăm, dacă înţeleg bine, este dacă pompa sânge rău. Erlendur se uită plin de uimire la patologul care ţinea inima lui Holberg şi o examina. Îl privi cum manevrează muşchiul mort de parcă — 113 —

nimic nu putea fi mai natural pe lumea asta. — E o inimă puternică, vorbi mai departe patologul. Ar mai fi putut să pompeze câţiva ani buni, ar fi putut să-l ducă pe proprietarul ei la peste o sută de ani. Patologul puse inima înapoi pe tăviţa de metal. — E ceva destul de interesant în legătură cu acest Holberg, deşi nu lam examinat în mod special în acest sens. Probabil că vrei să fac acest lucru. Are diverse simptome moderate ale unei anumite boli. Am găsit o mică tumoră pe creier, o tumoră benignă care i-ar fi dat ceva bătăi de cap, şi e şi un café au lait pe piele, mai ales aici, sub braţe. — Café au lait? zise Erlendur. — Café au lait se numeşte în textele de specialitate. Seamănă cu nişte pete de cafea. Ştii ceva în legătură cu asta? — Chiar nimic. — Voi găsi fără îndoială mai multe simptome atunci când mă voi uita mai îndeaproape la el. — S-a vorbit despre acest café au lait şi în privinţa fetei. A dezvoltat o tumoră pe creier. Malignă. Ştiţi ce este această afecţiune? — Vorbim despre o afecţiune genetică? — Nu ştiu. Patologul se duse la masa pe care zăcea Audur. — Ai auzit povestea despre Einstein? întrebă el. — Einstein? zise Erlendur. — Albert Einstein. — Ce poveste? — O poveste ciudată. Adevărată. Thomas Harvey? Nu ai auzit de el? Era un patolog. — Nu. — Era de gardă atunci când a murit Einstein, continuă patologul. Un tip ciudat. A făcut autopsia, însă pentru că era Einstein nu a rezistat şi i-a deschis capul şi s-a uitat la creier. Şi a făcut mai mult decât atât. A furat creierul lui Einstein. Erlendur nu zise nimic. Nu putea pricepe ce voia să spună patologul. — L-a luat acasă la el. Impulsul acela ciudat de a aduna lucrurile pe care le au unii oameni, mai ales atunci când e vorba de oameni celebri. Harvey şi-a pierdut slujba când a fost descoperit furtul şi de-a lungul anilor a devenit o figură misterioasă, o legendă chiar. Tot felul de poveşti au circulat despre el. A ţinut întotdeauna creierul la el acasă. — 114 —

Nu ştiu cum a reuşit să facă asta. Rudele lui Einstein au încercat mereu să recupereze creierul de la el, însă în zadar. În cele din urmă, la bătrâneţe, s-a împăcat cu rudele şi a decis să le returneze creierul. L-a pus în portbagajul maşinii şi a condus de-a lungul Americii până la nepotul lui Einstein în California. — E adevărată chestia asta? — Adevărată ca lumina zilei. — Şi de ce îmi spui asta? întrebă Erlendur. Patologul ridică cearşaful de pe trupul copilei şi privi sub el. — Îi lipseşte creierul, zise el, şi expresia de nonşalanţă îi dispăru de pe chip. — Ce? — Creierul, zise patologul, nu e acolo unde ar trebui să fie.

— 115 —

22 Erlendur nu înţelese imediat ce spusese patologul şi se uită la el de parcă nu îl auzise. Nu putea pricepe ce spunea acesta. Se uită câteva clipe la trupul neînsufleţit, apoi ridică repede privirea când văzu un os de la o mânuţă ieşind de sub cearşaf. Nu credea că poate face faţă priveliştii a ceea ce zăcea dedesubt. Nu voia să ştie cum arătau rămăşiţele pământeşti ale fetei. Nu voia ca imaginea aceea să-i apară de fiecare dată când se gândea la ea. — A mai fost deschisă şi înainte, zise patologul. — Şi îi lipseşte creierul? mormăi Erlendur. — S-a mai făcut o autopsie înainte. — Da, la spitalul din Keflavík. — Când a murit? — În 1968, zise Erlendur. — Şi, dacă înţeleg corect, Holberg i-a fost tată, însă părinţii nu locuiau împreună? — Fata o avea doar pe maică-sa. — S-a obţinut permisiunea ca organele ei să fie folosite în scopuri de cercetare? continuă patologul. Ştii ceva despre acest lucru? Mama şi-a dat acordul? — Nu ar fi făcut acest lucru, zise Erlendur. — Ar fi putut fi luat fără acordul ei. Cine s-a ocupat de ea când a murit? Cine a fost doctorul ei? Erlendur îl numi pe Frank. Patologul rămase tăcut câteva clipe. — Nu pot spune că sunt în totalitate nefamiliarizat cu astfel de incidente. Rudele sunt uneori întrebate dacă organele pot fi scoase în scopuri de cercetare. Totul în numele ştiinţei, bineînţeles. Avem nevoie de asta. Şi în scopuri didactice. Cunosc situaţii când, dacă nu există nicio rudă apropiată, anumite organe sunt scoase pentru cercetare înainte ca trupul să fie înhumat. Însă nu cunosc multe cazuri de organe furate pe faţă după ce rudele au fost consultate. — Cum e posibil să lipsească tocmai creierul? continuă Erlendur să întrebe. — Capul a fost tăiat în jumătate şi s-a scos întreg. — Nu, vreau să spun… — O treabă curată, continuă patologul. Făcută de o persoană — 116 —

calificată. Tai prin măduva spinării, prin spatele gâtului şi scoţi creierul. — Ştiu că a fost studiat în legătură cu tumora, zise Erlendur. Vrei să spui că nu a mai fost pus înapoi? — Asta e o explicaţie, spuse patologul, acoperind cadavrul. Dacă au scos creierul pentru studiu nu prea ar fi putut să-l returneze la timp pentru înmormântare. Trebuie aranjat. — Aranjat? — Ca să poţi lucra mai bine cu el. Se face ca brânza. Creierul are nevoie de ceva timp pentru a fi aranjat. — Şi nu ar fi fost suficient doar dacă luau mostre? — Nu ştiu, zise patologul. Tot ceea ce ştiu e că nu e la locul lui, ceea ce face dificilă determinarea cauzei morţii. Poate ne putem da seama după testele ADN de pe oase. Chestia asta ne-ar putea spune ceva. Privirea de uimire de pe chipul lui Frank era de netăgăduit în momentul în care deschise uşa şi îl văzu pe Erlendur din nou pe scări într-o aversă torenţială. — Am exhumat fata, zise Erlendur fără niciun preambul, şi îi lipseşte creierul. Ştii ceva în legătură cu asta? — Aţi exhumat fata? Creierul? făcu doctorul şi îl pofti pe Erlendur în biroul său. Cum adică lipseşte creierul? — Ăsta e adevărul. Creierul a fost scos. Probabil pentru a-l studia în legătură cu cauza morţii, însă nu a mai fost returnat. Tu ai fost doctorul ei. Ştii ce s-a întâmplat? Ştii ceva în legătură cu chestiunea asta? — Am fost medicul ei specialist, după cum cred că ţi-am explicat ultima oară când ai venit. A fost sub supravegherea spitalului din Keflavík şi a doctorilor de acolo. — Persoana care a efectuat autopsia e moartă. Ni s-a dat o copie după raportul patologului, care este foarte scurt şi menţionează doar o tumoră pe creier. Dacă a făcut mai multe studii, nu e nicio înregistrare a acestora. Nu ar fi fost suficient să ia doar nişte mostre? E nevoie să scoată tot creierul? Doctorul ridică din umeri. — Nu ştiu. Ezită pentru o clipă. — Lipsesc mai multe organe? întrebă el. — Mai multe organe? — 117 —

— Nu a mai fost atins nimic altceva? — Cred că nu. Patologul nu a pomenit nimic. Unde vrei să baţi? Frank se uită la Erlendur, gânditor. — Nu mă aştept ca tu să fi auzit pomenindu-se despre Oraşul Borcanelor, nu-i aşa? — Ce Oraş al Borcanelor? — Cred că acum e închis, însă nu de prea mult timp. Camera era numită aşa. Oraşul Borcanelor. — Ce cameră? — Cea de deasupra morgii din Barónsstígur. Acolo unde ţineau ei organele. — Continuă. — Erau ţinute în formol în borcane de sticlă. Tot felul de organe care erau trimise acolo de la spitale. În scopuri didactice. Pentru facultatea de medicină. Erau ţinute într-o cameră pe care studenţii de la medicină o numeau Oraşul Borcanelor. Păstrau intestine. Inimi, ficaţi şi membre. Şi creier. — De la spitale? — Oamenii mor în spitale. Sunt autopsiaţi. Organele sunt examinate. Nu sunt întotdeauna returnate, unele sunt păstrate în scopuri didactice. La un moment dat, organele erau păstrate în Oraşul Borcanelor. — De ce îmi spui asta? — Nu e obligatoriu ca acel creier să se fi pierdut definitiv. E posibil să fie încă păstrat în vreun Oraş al Borcanelor pe undeva. Mostrele care sunt păstrate în scopuri didactice sunt toate îndosariate şi clasificate, de exemplu. Dacă vrei să localizezi creierul există şansa ca încă să o mai poţi face. — Nu am mai auzit despre asta înainte. Organele sunt scoase fără acord sau se obţine consimţământul rudelor… care e aranjamentul? Doctorul ridică din umeri. — Ca să-ţi spun adevărul, nu ştiu. Depinde. Organele sunt extrem de importante în învăţământul medical. Toate spitalele universitare au colecţii mari de organe. Am auzit chiar că unii doctori, cercetătorii medicali, au propriile lor colecţii particulare, însă nu pot dovedi acest lucru. — Colecţionari de organe? — Există astfel de oameni. — 118 —

— Ce s-a întâmplat cu acest… Oraş al Borcanelor? Dacă nu mai este? — Nu ştiu. — Deci crezi că acolo ar fi putut ajunge creierul? Păstrat în formol? — Destul de uşor. De ce ai exhumat-o pe fată? — Poate a fost o greşeală, oftă Erlendur. Poate întregul caz e o mare greşeală.

— 119 —

23 Elínborg o localizase pe Klara, sora lui Grétar. Căutarea ei pentru a găsi cealaltă victimă a lui Holberg, femeia din Húsavík, aşa cum o numea Erlendur, nu produsese niciun rezultat. Toate femeile pe care le abordase avuseseră aceeaşi reacţie: surprindere enormă şi sinceră urmată de un asemenea interes plin de zel, încât Elínborg trebuise să se folosească de fiece tertip cunoscut pentru ca nu cumva să dea în vileag vreun detaliu al cazului. Ştia că, indiferent cât de mult ea şi ceilalţi poliţişti, care o căutau pe femeie, subliniau că era un caz delicat şi care nu trebuia discutat cu nimeni, acest lucru nu ar împiedica ca bârfa să se răspândească şi să capete proporţii până la căderea serii. Klara o întâmpină pe Elínborg în uşa apartamentului ei îngrijit din cartierul Seljahverfi al suburbiei Breidholt. Era o femeie suplă de vreo cincizeci de ani, cu părul negru, îmbrăcată cu jeanşi şi un pulover albastru. Fuma o ţigară. — Aţi vorbit cu mama? zise ea când Elínborg se prezentă şi Klara o invită să poftească înăuntru, cu un aer prietenos şi interesat. — Acela a fost Erlendur, zise Elínborg, care lucrează cu mine. — Mama mi-a zis că domul acela nu se simţea foarte bine, zise Klara, luând-o în faţa lui Elínborg către camera de zi şi invitând-o să se aşeze. Ea face întotdeauna remarci pe care nu le poţi înţelege. Elínborg nu-i răspunse. — Azi nu mă duc la lucru, zise femeia ca şi cum ar fi vrut să explice de ce se afla acasă în mijlocul zilei, fumând ţigări. Adăugă că lucra la o agenţie de turism. Soţul ei era la lucru, cei doi copii părăsiseră cuibul; fiica studia medicina, zise ea cu mândrie. Deabia dacă stinse ţigara înainte de a scoate alta şi a o aprinde. Elínborg tuşi politicos, însă Klara nu păru să priceapă aluzia. — Am citit despre Holberg în ziare, zise Klara ca şi cum ar fi vrut să se oprească de la a bate câmpii. Mama a zis că bărbatul a întrebat despre Grétar. Eram fraţi pe jumătate. Mama a uitat să-i spună asta. Am avut aceeaşi mamă. Taţii noştri sunt amândoi morţi de mult timp. — Nu am ştiut asta, zise Elínborg. — Locuia într-o văgăună împuţită. L-aţi găsit? Klara se uită la Elínborg şi trase cu poftă fumul în plămâni. — Nu l-am găsit, răspunse Elínborg, şi nu cred că îl căutăm pe el în — 120 —

mod special. Tuşi din nou, politicos. — E mai mult de un sfert de secol de când a dispărut, aşa că… — Nu am idee ce s-a întâmplat, o întrerupse Klara, expirând un nor gros de fum. Nu ţineam legătura prea des. Era ceva mai mare decât mine, un egoist şi o adevărată belea, de fapt. Nu puteai niciodată să scoţi o vorbă de la el, o înjura pe mama şi fura de la amândouă dacă avea ocazia. Apoi a plecat de acasă. — Deci nu l-aţi cunoscut pe Holberg? întrebă Elínborg. — Nu. — Sau pe Ellidi? adăugă ea. — Cine e Ellidi? — Nu mai contează. — Nu ştiam cu cine umbla Grétar. Când a dispărut, cineva pe nume Marion m-a contactat şi m-a dus acolo unde locuia. Era o văgăună împuţită. Un miros dezgustător în cameră şi podeaua acoperită cu mizerie, ciozvârte de oaie pe jumătate mâncate şi piureul de napi cu care obişnuia să se hrănească. — Marion? întrebă Elínborg. Nu lucra în Departamentul de Investigare a Crimei de atâta timp ca să cunoască numele respectiv. — Da, acesta era numele. — Vă amintiţi să fi găsit un aparat foto printre obiectele personale ale fratelui dumneavoastră? — Ăla era singurul lucru întreg din cameră. L-am luat, însă nu l-am folosit niciodată. Poliţia a crezut că era furat, iar eu nu sunt de acord cu asemenea lucruri. Îl ţin jos într-o boxă la subsol. Vreţi să-l vedeţi? Aţi venit în legătură cu aparatul foto? — Mă pot uita la el? întrebă Elínborg. Klara se ridică în picioare. O rugă pe Elínborg să aştepte câteva clipe şi se duse în bucătărie pentru a aduce nişte chei prinse pe un inel. Merseră pe un coridor şi coborâră la subsol. Klara deschise uşa care ducea către camerele de depozitare, aprinse lumina, se duse la una din uşi şi o deschise. Înăuntru erau îngrămădite pretutindeni tot felul de vechituri, scaune de birou şi saci de dormit, echipament de schi şi de camping. Elínborg observă un dispozitiv albastru pentru masajul picioarelor şi un aparat pentru sifoane. — L-am pus într-o cutie aici, zise Klara croindu-şi drum pe lângă — 121 —

vechituri, până la jumătatea camerei de depozitare. Se aplecă şi luă o mică cutie maro din carton. — Am pus toate chestiile lui Grétar în asta. Nu avea nimic în afară de aparatul ăla foto. Ea deschise cutia şi era gata să o golească în momentul în care Elínborg o opri. — Nu scoateţi nimic din cutie, zise ea şi întinse mâinile să o ia. Nu se ştie niciodată ce semnificaţie ar putea avea conţinutul pentru noi, adăugă în loc de explicaţie. Klara îi înmână cutia cu o expresie pe jumătate ofensată, iar Elínborg o deschise. Conţinea trei thrillere broşate şi jerpelite, un briceag, câteva monede şi un aparat foto – un Kodak Instamatic de buzunar de care Elínborg îşi amintea că fusese un cadou foarte popular de Crăciun şi de Confirmare cu mulţi ani în urmă. Nu era o avuţie remarcabilă pentru cineva pasionat de fotografie, însă fără îndoială slujea scopului său. Nu vedea niciun film în cutie. Erlendur îi ceruse să verifice mai ales dacă Grétar lăsase vreun film foto. Ea scoase o batistă, întoarse aparatul şi văzu că în el era un film. În cutie nu erau fotografii. — Apoi mai sunt tot felul de tăviţe şi soluţii aici, zise Klara şi arătă în interiorul camerei de depozitare. Cred că developa fotografiile chiar el. E şi nişte hârtie fotografică. Probabil că nu mai e de niciun folos acum, nu-i aşa? — Ar trebui să iau şi asta, zise Elínborg şi Klara începu să scotocească din nou printre vechituri. — Ştiţi cumva dacă păstra rolele de film sau aţi văzut vreunul la el acasă? întrebă Elínborg. — Nu, niciunul, zise Klara în timp ce se apleca după tăviţe. — Ştiţi unde le-ar fi putut ţine? — Nu. — Şi care era treaba asta cu fotografia? — Păi, îi plăcea, cred, zise Klara. — Mă refer la subiecte: aţi văzut vreuna dintre aceste fotografii? — Nu, nu mi-a arătat niciodată niciuna. După cum am mai spus, nu prea ţineam legătura unul cu altul. Nu ştiu unde îi sunt fotografiile. Grétar era un trântor nenorocit, zise ea, nesigură dacă nu cumva se repeta, apoi ridică din umeri de parcă se hotărâse că nu poţi spune un lucru bun de prea multe ori. — Aş dori să iau această cutie cu mine, spuse Elínborg. Sper că e în — 122 —

regulă. O să v-o returnez în foarte scurt timp. — Ce se întâmplă? întrebă Klara, pentru prima dată arătând un interes faţă de investigaţia întreprinsă de poliţie şi faţă de întrebările referitoare la fratele ei. Ştiţi unde e Grétar? — Nu, accentuă Elínborg, încercând să risipească orice urmă de îndoială. Nu a apărut nimic nou. Absolut nimic. Cele două femei care erau cu Kolbrún în noaptea în care Holberg o atacase erau menţionate în documentele investigaţiei întreprinse de poliţie. Erlendur lansase operaţiunea de căutare a lor şi se dovedi că ambele erau din Keflavík, însă niciuna dintre ele nu mai locuia acolo. Una din ele se măritase cu un american de la baza NATO la scurt timp după incident şi acum trăia în SUA, iar cealaltă se mutase din Keflavík la Stykkishólmur cinci ani mai târziu. Era încă înregistrată ca locuind acolo. Erlendur se întrebă dacă ar trebui să-şi petreacă toată ziua făcând o excursie în vest la Stykkishólmur sau mai bine să-i telefoneze sperând ca lucrul acesta să fie suficient. Engleza lui Erlendur era proastă, aşa că îi ceru lui Sigurdur Óli să o localizeze pe femeia din America. El vorbi cu soţul acesteia. Aceasta murise cu cincisprezece ani mai înainte. De cancer. Femeia era înmormântată în America. Erlendur sună la Stykkishólmur şi nu întâmpină nicio dificultate în a o contacta pe cea de-a doua femeie. Mai întâi îi telefonă acasă şi i se spuse că era la serviciu. Era asistentă la spitalul de acolo. Femeia ascultă întrebările lui Erlendur, însă îi spuse că din nefericire nu-l putea ajuta. Nu putuse să ajute poliţia nici la momentul respectiv şi nimic nu se schimbase de atunci. — Holberg a fost omorât, zise Erlendur, şi credem că asasinarea lui ar putea avea legătură chiar cu acel incident. — Am văzut asta la ştiri, spuse vocea de la telefon. Numele femeii era Agnes şi Erlendur încercă să o vizualizeze după timbrul vocii. La început îşi închipui o femeie eficientă şi hotărâtă pe la vreo şaizeci de ani, supraponderală pentru că răsufla greu. Apoi îi auzi tusea tabagică şi Agnes căpătă o imagine diferită în mintea lui, deveni slabă ca un ţâr, cu pielea galbenă şi ridată. Tuşea cu un sunet neplăcut şi ca din mormânt, la intervale regulate. — Vă amintiţi de acea noapte din Keflavík? întrebă Erlendur. — M-am dus acasă înaintea lor, zise Agnes. — 123 —

— Erau trei bărbaţi cu dumneavoastră. — M-am dus acasă cu un bărbat pe nume Grétar. I-am spus lucrul acesta poliţiei atunci. Găsesc că asta e destul de stânjenitor pentru a discuta despre el. — E o noutate pentru mine că v-aţi dus acasă cu Grétar, zise Erlendur, răsfoind rapoartele pe care le avea în faţă. — Am menţionat asta când mi-au pus aceeaşi întrebare cu mulţi ani în urmă. Ea tuşi iar, însă încercă să-l scutească pe Erlendur de zgomotele guturale. — Mă scuzaţi. Nu am reuşit niciodată să renunţ la afurisitele astea de ţigări. Era cam ratat. Grétar ăla. După aceea, nu l-am mai văzut niciodată. — De unde vă cunoşteaţi, dumneavoastră şi Kolbrún? — Am lucrat împreună. Asta a fost înainte ca eu să fac şcoala de asistente. Lucram într-un magazin din Keflavík care s-a închis cu mulţi ani în urmă. Aceea a fost prima şi ultima oară când am ieşit undeva împreună. E de înţeles. — Aţi crezut-o pe Kolbrún atunci când a vorbit despre viol? — Am auzit despre acest lucru abia după ce poliţia a apărut pe neaşteptate la mine acasă şi a început să îmi pună întrebări despre acea noapte. Nu m-am gândit deloc că ar fi minţit. Kolbrún era foarte respectabilă. Extrem de corectă în legătură cu tot ce făcea, cu toate că probabil era puţin cam plăpândă. Delicată şi bolnăvicioasă. Nu era un caracter puternic. Poate spun ceva îngrozitor, însă nu era genul care să iubească distracţia, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Nu prea era multă acţiune în jurul ei. Agnes se opri din vorbit şi Erlendur o aşteptă să reînceapă. — Nu-i plăcea să iasă în oraş şi chiar a trebuit să trag de ea ca să vină în oraş cu mine şi cu prietena mea, Helga, în seara aceea. Helga s-a mutat în America, însă a decedat cu mulţi ani în urmă, poate ştiţi asta. Kolbrún era atât de rezervată şi cam singuratică, iar eu am vrut să fac ceva pentru ea. A fost de acord să meargă la dans cu noi, apoi a venit cu noi la Helga acasă, însă a vrut să plece acasă la scurt timp după aceea. Am plecat înaintea ei, aşa că nu prea ştiu ce s-a întâmplat acolo. Ea nu şi-a făcut apariţia luni la muncă şi îmi amintesc că i-am telefonat, însă nu a răspuns. Câteva zile mai târziu a venit poliţia să întrebe despre Kolbrún. Nu am ştiut ce să cred. Nu observasem nimic în legătură cu — 124 —

Holberg care să fi fost anormal în vreun fel. Era destul de fermecător, dacă îmi amintesc bine. Am fost foarte surprinsă când poliţia a început să vorbească despre viol. — Se pare că făcea impresie bună, zise Erlendur. Un bărbat cu succes la femei, cred că aşa mi-a fost descris. — Îmi amintesc că venise la magazin. — El? Holberg? — Da, Holberg. Cred că de asta au stat cu noi în noaptea aia. A zis că era contabil şi că stătea în Reykjavík, însă asta a fost doar o minciună, nu-i aşa? — Lucrau cu toţii la Autoritatea pentru Porturi şi Faruri. Ce fel de magazin era? — Un butic. Vindeam haine pentru doamne. Şi lenjerie intimă. — Şi el a venit la magazin? — Da. Cu o zi înainte. Vineri. A trebuit să trec prin toate aceste lucruri la momentul respectiv şi încă îmi amintesc bine. A zis că voia să cumpere un cadou pentru soţia lui. L-am servit şi când ne-am întâlnit la dans el s-a comportat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. — Aţi avut vreun contact cu Kolbrún după incident? Aţi vorbit cu ea despre ce s-a întâmplat? — Nu s-a mai întors niciodată la magazin, după cum am spus, şi am aflat ce se întâmplase abia după ce poliţia a început să mă chestioneze. Nu o cunoşteam atât de bine. Am încercat să-i telefonez de câteva ori când nu a venit la lucru şi o dată m-am dus acolo unde stătea, însă nu am găsit-o acasă. Nu am vrut să intervin prea mult. Aşa era ea. Misterioasă. Apoi sora ei a venit şi a zis că îşi dăduse demisia. Am auzit că a murit la câţiva ani după aceea. Eu deja mă mutasem aici la Stykkishólmur. A fost sinucidere? Asta e ceea ce am auzit. — A murit, zise Erlendur, şi îi mulţumi lui Agnes politicos pentru că vorbise cu el. Gândurile lui se întoarseră către un bărbat pe nume Sveinn despre care citea. Supravieţuise unei furtuni în Mosfellsheidi. Suferinţa şi moartea tovarăşilor săi păreau să aibă un efect minim asupra lui Sveinn. Era cel mai bine echipat dintre călători şi singurul care ajunsese teafăr şi nevătămat, într-un loc civilizat, iar primul lucru pe care îl făcuse după ce îl îndrumaseră către cea mai apropiată fermă din câmpie fusese să-şi pună patinele şi să se distreze pe lacul din — 125 —

apropiere. În acelaşi timp, tovarăşii lui mureau îngheţaţi, pe câmp. După aceea, nu a mai fost numit altfel decât „Sveinn cel fără suflet”.

— 126 —

24 Căutarea femeii din Húsavík nu dusese încă nicăieri în momentul în care, către seară, Sigurdur Óli şi Elínborg se aşezară în biroul lui Erlendur pentru a discuta înainte de a se duce acasă. Sigurdur Óli zise că nu era surprins şi că în felul acesta nu o vor găsi niciodată pe femeie. Când Erlendur întrebă cu iritare dacă ştia o metodă mai bună, el scutură din cap. — Nu am senzaţia că îl căutăm pe asasinul lui Holberg, zise Elínborg, uitându-se fix la Erlendur. E ca şi cum am căuta ceva complet diferit şi nu ştiu sigur care e acel lucru. În primul rând, ai exhumat trupul unei fetiţe, nu am idee de ce anume ai făcut asta. Ai început să cauţi un bărbat care lipseşte de o generaţie şi care nu văd ce ar putea avea de-a face cu cazul. Nu cred că ridicăm întrebarea evidentă, şi anume: ori criminalul era cineva apropiat lui Holberg, ori un străin, cineva care a pătruns prin efracţie cu intenţia de a-l jefui. Personal, cred că aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă. Cred că trebuie să progresăm în căutarea acelei persoane. Vreun drogat. Jacheta verde de armată. Nu am făcut mare lucru în legătură cu asta. — Poate e cineva plătit pentru serviciile sale, zise Sigurdur Óli. Cu toată acea pornografie din calculatorul lui există o şansă destul de mare să fi plătit pe cineva pentru servicii sexuale. Erlendur înghiţi critica în tăcere şi privi în poală. Ştia că majoritatea lucrurilor pe care Elínborg le spusese erau adevărate. Poate judecata lui fusese deformată de faptul că-şi făcea griji în privinţa Evei Lind. Nu ştia unde era, nu ştia în ce stare se afla, era vânată de oameni care doreau să-i facă rău, iar el nu o putea proteja. Nu le spusese nici lui Sigurdur Óli şi nici lui Elínborg ce aflase de la patolog. — Avem biletul, zise el. Nu e o coincidenţă că l-am găsit împreună cu cadavrul. Uşa se deschise brusc şi şeful de la medicină legală băgă capul înăuntru. — Plec, zise el. Voiam doar să vă spun că încă se examinează aparatul foto şi că or să vă sune de îndată ce află ceva demn de raportat. Închise uşa în urma lui fără să-şi ia la revedere. — Poate nu putem vedea pădurea din cauza copacilor, zise — 127 —

Erlendur. Poate e o soluţie extrem de simplă. Poate a fost vreun nebun. Însă, şi cred că tocmai acesta e cazul, poate criminalul are nişte rădăcini mult mai adânci decât ne dăm seama noi. Poate nu e nimic simplu. Pesemne că explicaţia zace în caracterul lui Holberg şi în ce a făcut el în trecut. Erlendur făcu o pauză. — Şi biletul, adăugă el. „Eu sunt EL.” Ce vrei să faci cu ăsta? — Ar putea fi de la vreun „prieten”, zise Sigurdur Óli, punând ghilimelele cu ajutorul degeţelelor. Sau vreun coleg de serviciu. Nu neam concentrat prea mult în acea zonă. Ca să vă spun adevărul, nu ştiu unde trebuie să ne ducă această căutare a unei bătrâne. Nu am nici cea mai vagă idee cum să le întreb dacă au fost violate fără a fi lovit peste cap cu un făcăleţ. — Şi oare nu a mai spus Ellidi minciuna asta şi altă dată în viaţa lui? zise Elínborg. Oare nu tocmai asta vrea, să îşi bată joc de noi? V-aţi gândit la asta? — Ei haide, spuse Erlendur, de parcă nu mai voia să asculte cicăleala asta. Ancheta ne-a condus pe calea asta. Ar fi greşit din partea noastră să nu investigăm indiciile pe care le obţinem, de oriunde ar veni. Ştiu că asasinii islandezi nu sunt sofisticaţi, însă e ceva în treaba asta care nu se leagă, dacă vreţi să puneţi chestia asta doar pe seama coincidenţei. Nu cred că e un act de brutalitate nebunească. Telefonul de pe biroul lui Erlendur sună. El răspunse, ascultă puţin, apoi încuviinţă şi mulţumi înainte de a pune receptorul în furcă. Bănuiala îi fusese confirmată. — Cei de la medicină legală, zise el privindu-i pe Elínborg şi pe Sigurdur Óli. Aparatul foto al lui Grétar a fost folosit pentru a face fotografia mormântului lui Audur. Am făcut o fotografie folosindu-i aparatul şi a apărut acelaşi tip de zgârieturi. Deci, cel puţin acum ştiu că există o foarte mare posibilitate ca Grétar să fi făcut fotografia. Probabil a mai folosit şi altcineva aparatul, însă alternativa e mai puţin probabilă. — Şi ce ne spune chestia asta? întrebă Sigurdur Óli, privind la ceas. O invitase pe Bergthóra în oraş la masă în acea seară şi intenţiona să se revanşeze pentru stângăcia făcută de ziua lui. — De exemplu, ne spune că Grétar ştia că Audur era fiica lui Holberg. Nu mulţi au ştiut asta. Şi ne spune că Grétar a văzut un anumit motiv: a) pentru a localiza mormântul şi b) pentru a-i face o fotografie. — 128 —

A făcut-o pentru că i-a cerut-o Holberg? A făcut-o pentru a-l necăji? Oare dispariţia lui Grétar are legătură cu fotografia? Şi dacă da, cum anume? Ce voia Grétar să facă cu poza? De ce o găsim ascunsă în biroul lui Holberg? Ce fel de persoană face poze mormintelor de copii? Elínborg şi Sigurdur Óli îl priviră pe Erlendur punând aceste întrebări. Observară cum vocea i se transformă aproape în şoaptă şi văzură că nu mai vorbea cu ei, ci dispăruse undeva în interiorul său, pustiu şi îndepărtat. Îşi puse mâinile pe piept şi instinctiv şi-l mângâie, aparent fără să-şi dea seama ce făcea. Se uitară unul la altul, însă nu îndrăzniră să-l întrebe nimic. — Ce fel de persoană face poze mormintelor de copii? zise Erlendur iar. Mai târziu în acea seară, Erlendur îl găsi pe bărbatul care trimisese recuperatorii pe urmele Evei Lind. Primise informaţii de la narcotice, care aveau un dosar destul de gros despre el, şi află că frecventa o cârciumă cu numele de Napoleon, undeva în centrul oraşului. Erlendur se duse acolo şi se aşeză în faţa bărbatului respectiv. Numele lui era Eddi şi părea să aibă în jur de patruzeci de ani, era dolofan şi chel. Puţinii dinţi rămaşi erau îngălbeniţi. — Te aşteptai ca Eva să aibă parte de un tratament special pentru că eşti poliţai? zise Eddi când Erlendur se aşeză la masa lui. Păru să ştie imediat cine era Erlendur, cu toate că nu se mai întâlniseră niciodată. Erlendur avea sentimentul că îl aştepta. — Ai găsit-o? întrebă Erlendur şi se uită în jurul său în camera întunecată la puţinii nefericiţi care stăteau la mese şi aveau gesturi şi expresii de duri. Brusc, numele cârciumii căpătă semnificaţie în mintea lui. — Înţelegi că-i sunt prieten, zise Eddi. Îi dau ceea ce vrea. Uneori mă plăteşte. Alteori îi ia prea mult ca să facă asta. Tipul cu genunchiul îţi trimite complimente. — A ciripit. — E dificil să găseşti nişte oameni ca lumea, zise Eddi, arătând în jurul său în încăpere. — Cât? — De la Eva? Două sute de mii. Şi nu-mi datorează doar mie. — Facem un târg? — Cum vrei. Erlendur scoase douăzeci de mii de coroane, luate de la bancomat în — 129 —

drum spre locul acela, şi le puse pe masă. Eddi luă banii, îi numără cu atenţie şi îi puse în buzunar. — O să-ţi mai dau după o săptămână şi ceva. — E super. Eddi se uită la Erlendur cu o privire scrutătoare. — Credeam că o să mă înjuri, zise el. — De ce? întrebă Erlendur. — Ştiu unde e, spuse Eddi, însă nu vei putea niciodată să o salvezi pe Eva. Erlendur localiză casa. Fusese în genul ăsta de casă şi altă dată cu aceeaşi treabă. Eva Lind stătea pe o saltea în acea cocioabă înconjurată de alte persoane. Unele erau de vârsta ei, altele mult mai în vârstă. Casa era deschisă şi singurul obstacol era un bărbat, pe care Erlendur îl aprecie ca având în jur de douăzeci de ani şi care îl întâmpină în pragul uşii agitându-şi braţele. Erlendur îl lipi de perete şi îl scoase afară. Un bec atârna din tavanul uneia dintre camere. Se aplecă deasupra Evei şi încercă să o trezească. Respiraţia îi era regulată şi normală, inima îi bătea ceva mai repede. O scutură şi o lovi uşor peste obraz şi curând Eva deschise ochii. — Bunicule, zise ea, şi ochii i se închiseră iar. O ridică şi o cără afară din cameră, având grijă să nu calce pe celelalte trupuri nemişcate ce zăceau pe podea. Nu-şi putea da seama dacă oamenii aceia erau treji sau adormiţi. Eva deschise ochii iar. — Ea e aici, şopti, însă Erlendur nu ştia despre ce vorbeşte şi continuă să meargă cu Eva până la maşină. Cu cât o scotea mai repede de acolo cu atât mai bine. O aşeză în picioare pentru a deschide portiera maşinii, iar ea se sprijini de el. — Ai găsit-o? îl întrebă. — Pe cine? Despre ce vorbeşti? O aşeză pe locul din faţă, îi puse centura, el se aşeză pe locul şoferului şi se pregătea să pornească maşina. — E cu tine? întrebă Eva Lind fără să deschidă ochii. — Cine, la naiba? strigă Erlendur. — Mireasa, zise Eva Lind. Gagica din Gardabaer. Eram aşezată lângă ea.

— 130 —

25 Erlendur fu în cele din urmă trezit de sunetul telefonului. Îi răsună în cap până ce deschise ochii şi se uită peste tot în jurul său. Adormise în fotoliu, în camera de zi. Haina şi pălăria lui zăceau pe sofa. În apartament era întuneric. Se ridică încet în picioare şi se întrebă dacă putea purta aceleaşi haine încă o zi. Nu-şi amintea când îşi scosese hainele ultima oară. Se uită în dormitor înainte de a răspunde la telefon şi văzu că cele două fete stăteau în pat, acolo unde le aşezase el cu o noapte înainte. Trase uşa. — Amprentele de pe aparatul de fotografiat se potrivesc cu cele de pe fotografie, zise Sigurdur Óli când Erlendur răspunse în cele din urmă. Trebui să repete propoziţia de două ori, înainte ca Erlendur să-şi dea seama despre ce anume vorbea. — Te referi la amprentele lui Grétar? — Da, la ale lui Grétar. — Erau şi amprentele lui Holberg pe fotografie? zise Erlendur. Ce dracu puneau la cale? — Mi se fâlfâie, zise Sigurdur Óli. — Poftim? — Nimic. Deci Grétar a făcut poza. Puteam presupune asta. I-a arătat-o lui Holberg sau Holberg a găsit-o pe undeva. Vom continua azi să o căutăm pe femeia din Húsavík, nu-i aşa? întrebă Sigurdur Óli. Nu ai nicio pistă nouă? — Ba da, zise Erlendur. Şi nu. — Sunt în drum spre Grafarvogur. Aproape am terminat cu femeile din Reykjavík. Trimitem pe cineva până la Húsavík când terminăm aici? — Da, spuse Erlendur şi închise telefonul. Eva Lind era în bucătărie. Fusese trezită de sunetul telefonului. Era îmbrăcată încă, la fel ca şi fata din Gardabaer. Erlendur se întorsese în cocioabă, o cărase afară şi pe ea şi le adusese pe amândouă în apartamentul lui. Eva Lind se duse la toaletă fără să spună un cuvânt şi Erlendur o auzi vărsând violent. Se duse în bucătărie şi făcu o cafea tare, singura soluţie pe care o cunoştea într-o astfel de situaţie, se aşeză la masa din — 131 —

bucătărie şi aşteptă ca fiica lui să iasă din baie. Trecu ceva vreme, umplu două căni. Eva Lind ieşi în cele din urmă din baie. Îşi ştersese faţa. Erlendur se gândi că arăta îngrozitor. Trupul ei era atât de costeliv, că de-abia stătea în picioare. — Ştiam că se droga uneori, zise Eva Lind cu o voce răguşită când se aşeză lângă Erlendur, însă am cunoscut-o din pură întâmplare. — Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Erlendur. Fata se uită la tatăl ei. — Încerc, zise ea, însă e greu. — Au venit doi tipi aici şi au întrebat de tine. Ce guri spurcate aveau. I-am dat unuia, Eddi, nişte bani pe care i-i datorai. El mi-a spus unde era cocioaba aia. — Eddi e în regulă. — Ai de gând să continui să încerci? — Ar trebui să renunţ? Eva Lind se uită în podea. — Nu ştiu. — Sunt atât de speriată că am stricat totul. — Poate că încerci intenţionat. Eva Lind ridică privirea către tatăl ei. — Eşti al dracului de patetic, zise ea. — Eu! — Da, tu. — Ce ar trebui să gândesc? Spune-mi! strigă Erlendur. Cum poţi să te autocompătimeşti la nesfârşit? Ce ratată nenorocită poţi fi uneori! Chiar te simţi atât de bine în compania pe care o ai că nu te poţi gândi că există ceva mai bun pentru tine? Ce drept ai tu să-ţi baţi joc de viaţa ta în felul ăsta? Tu chiar crezi că lucrurile care ţi se întâmplă sunt atât de îngrozitoare? Investighez moartea unei fete care nu a ajuns nici măcar la vârsta de cinci ani. S-a îmbolnăvit şi a murit. Ceva ce nimeni nu înţelege a distrus-o şi a omorât-o. Sicriul ei era mai mic de un metru. Auzi ce-ţi spun? Ce drept ai tu să trăieşti? Spune-mi asta! Erlendur ţipa. Se ridică şi bătu în masa de bucătărie cu o asemenea forţă, încât cănile începură să sară în sus şi când văzu asta, ridică una şi o trânti de peretele din spatele Evei Lind. Furia lui răbufni şi pentru o clipă îşi pierdu controlul. Răsturnă masa, răsturnă cu mâna tot ce găsi pe suprafeţele din bucătărie, vase şi pahare se izbiră de pereţi şi de podea. Eva Lind rămase nemişcată în scaunul ei, îl urmări pe taică-său — 132 —

cum devine violent şi ochii i se umplură de lacrimi. În cele din urmă furia lui Erlendur se domoli, se întoarse către Eva Lind şi văzu că umerii îi tremurau şi că îşi ascundea faţa în mâini. Se uită la fiica lui, la părul ei murdar, la braţele ei subţiri, la încheieturile ei puţin mai groase decât degetele lui, la trupul ei slab şi tremurător. Era în picioarele goale şi avea mizerie sub unghiile de la picioare. Se duse până la ea şi încercă să-i ia mâinile de pe faţă, însă ea nu-l lăsă. Voia să-i ceară iertare. Voia să o ia în braţe. Nu făcu nici una, nici alta. În loc de asta, se aşeză pe podea lângă ea. Telefonul sună, însă el nu răspunse. Cealaltă fată nu se vedea în dormitor. Telefonul încetă să mai sune şi apartamentul rămase iar în tăcere. Singurul sunet era cel făcut de Eva Lind, care suspina. Erlendur ştia că nu era un tată model şi că discursul pe care îl ţinuse ar fi putut cu uşurinţă să-i fie adresat lui. Probabil îşi vorbea în egală măsură lui însuşi şi era în egală măsură mânios pe el şi pe Eva Lind. Un psiholog ar spune că îşi revărsase mânia pe fată. Însă poate ceea ce spusese chiar avusese, într-un fel, efect. Nu o mai văzuse pe Eva Lind plângând. De când era copil. O părăsise atunci când ea avea doar doi ani. În cele din urmă, Eva Lind îşi luă mâinile de pe faţă, îşi trase nasul şi se şterse la ochi. — A fost tatăl ei, zise ea. — Tatăl ei? întrebă Erlendur. — Monstrul, răspunse Eva Lind. „E un monstru. Ce am făcut?” Tatăl ei era. A început să o atingă după ce i-au crescut sânii şi a mers din ce în ce mai departe. Nu a putut să-şi ţină mâinile acasă nici măcar la propria ei nuntă. A dus-o într-o parte goală a casei. I-a spus că arăta atât de sexy în rochia ei de mireasă, încât nu s-a putut controla. Nu suporta gândul ca ea să-l părăsească. A început să i-o pună. Ea s-a speriat de moarte. — Ce oameni! gemu Erlendur. — Ştiam că se droga uneori. M-a rugat să-i fac rost şi înainte. S-a panicat de tot şi s-a dus la Eddi. De atunci zace în cocioaba aia. Eva Lind se opri. — Cred că maică-sa ştia despre asta, continuă ea. A ştiut tot timpul. Nu a făcut nimic. Casa era prea luxoasă. Mult prea multe maşini. — Fata vrea să se ducă la poliţie? — Aoleu! — Ce? — 133 —

— Să treacă prin mizeria asta pentru o condamnare cu suspendare pe trei luni? Şi asta dacă o crede cineva! Haida-de! — Ce are de gând să facă? — O să se întoarcă la tip. La soţul ei. Cred că ţine la el. — S-a învinuit atunci, nu-i aşa? — Nu ştie ce să creadă. — Pentru că a scris „Ce am făcut?” A luat vina asupra ei. — Nu mă surprinde că e puţin ţicnită. — Se pare că întotdeauna perverşii sunt cei mai fericiţi dintre toţi. Zâmbesc la lume de parcă nu a fost niciodată nimic putred în conştiinţele lor nenorocite. — Să nu-mi mai vorbeşti aşa, zise Eva Lind. Să nu-mi mai vorbeşti niciodată aşa. — Le datorezi mai multor tipi bani în afară de Eddi? întrebă Erlendur. — Câtorva. Însă Eddi e problema principală. Telefonul sună iar. Fata din dormitor se foi în pat şi se ridică în capul oaselor, privind în jur, apoi se dădu jos din pat. Erlendur se întrebă dacă să catadicsească să răspundă. Dacă să catadicsească să se ducă la lucru. Dacă ar trebui să-şi petreacă ziua cu Eva Lind. Să-i ţină companie, poate să o facă să se ducă la doctor cu el şi să se uite la embrion, dacă poţi numi aşa acel lucru. Să afle dacă totul era în regulă. Să stea lângă ea. Însă telefonul refuză să se oprească din sunat. Fata venise pe coridor şi se uita peste tot în jurul ei într-o stare de confuzie vădită. Strigă şi întrebă dacă era cineva în apartament. Eva Lind îi strigă că se aflau în bucătărie. Erlendur se ridică în picioare, o întâmpină pe fată în pragul uşii de la bucătărie şi o salută. Nu primi niciun răspuns. Amândouă dormiseră îmbrăcate, la fel ca Erlendur. Fata se uită în jurul ei în bucătăria pe care Erlendur o distrusese şi îi aruncă o privire piezişă. Erlendur răspunse în cele din urmă la telefon. — A ce mirosea în apartamentul lui Holberg? Lui Erlendur îi luă ceva vreme ca să-şi dea seama că era vocea lui Marion Briem. — A ce mirosea? repetă Erlendur. — Cum era mirosul din apartamentul lui? repetă Marion Briem. — Era un fel de duhoare împuţită de subsol, zise Erlendur. Miros de umezeală. O putoare. Nu ştiu. Ca de cal? — 134 —

— Nu, nu ca de cal, zise Marion Briem. Citeam despre Nordurmýri. Am vorbit cu un prieten instalator de-al meu şi mi-a făcut cunoştinţă cu un alt instalator. Am vorbit cu o mulţime de instalatori. — De ce cu instalatori? — Foarte interesantă, toată treaba. Nu mi-ai spus despre amprentele de pe poză. Era o undă de acuzare în vocea lui Marion. — Nu, zise Erlendur. Nu a venit vorba de asta. — Am auzit despre Grétar şi Holberg. Grétar ştia că era fiica lui Holberg. Poate ştia şi altceva. Erlendur rămase tăcut. — Ce vrei să spui? întrebă el în cele din urmă. — Ştii care e cel mai important lucru în legătură cu Nordurmýri? întrebă Marion Briem. — Nu, răspunse Erlendur, venindu-i greu să urmeze şirul gândurilor lui Marion. — E atât de evident că l-am ratat la acel moment. — Care este? Marion făcu o pauză pentru câteva clipe ca pentru a da o greutate suplimentară cuvintelor sale. — Nordurmýri. Mlaştina din nord. — Aşa, şi? — Casele au fost construite pe teren mlăştinos.

— 135 —

26 Sigurdur Óli fu surprins că femeia care răspunse la uşă ştia despre ce era vorba înainte ca el să apuce să-i explice. Stătea pe o altă scară, de data asta într-un bloc de apartamente de trei etaje din Grafarvogur. De-abia dacă se prezentase şi începuse să-şi explice prezenţa acolo, că femeia îl invită să intre, adăugând că îl aştepta. Era dimineaţa devreme. Afară era înnorat şi burniţa fin, iar întunericul de toamnă se revărsa peste oraş de parcă ar fi confirmat că foarte curând va veni iarna, se va întuneca şi mai mult şi va fi mai frig. La radio, oamenii o descriseseră ca fiind cea mai îngrozitoare perioadă ploioasă de decenii întregi. Femeia se oferi să-i ia haina. Sigurdur Óli i-o înmână, iar ea o agăţă în cuier. Un bărbat de o vârstă similară cu a femeii ieşi din chicinetă şi îl întâmpină cu o strângere de mână. Amândoi aveau în jur de şaptezeci de ani şi purtau acelaşi fel de trening şi şosete albe, de parcă erau pe cale să se ducă să facă jogging. Îi întrerupsese în timpul cafelei de dimineaţă. Apartamentul era foarte mic, însă eficient mobilat, cu o baie mică, o chicinetă, o cameră de zi şi un dormitor spaţios. În interiorul apartamentului era o căldură înăbuşitoare. Sigurdur Óli acceptă oferta unei cafele şi ceru şi un pahar cu apă. Gâtlejul i se uscase instantaneu. Schimbară câteva cuvinte despre vreme, până ce Sigurdur Óli deveni nerăbdător. — Se pare că mă aşteptaţi, zise el, sorbindu-şi cafeaua. Era apoasă şi avea un gust scârbos. — Ei bine, nimeni nu vorbeşte despre altceva în afară de acea biată femeie pe care o căutaţi, zise ea. Sigurdur Óli se uită la ea cu o privire lipsită de expresie. — Toată lumea din Húsavík, continuă femeia, de parcă nu ar fi trebuit să explice ceva atât de evident. Nu am mai vorbit despre nimic altceva de când aţi început să o căutaţi. Avem un club foarte mare pentru cei din Húsavík, aici în oraş. Sunt sigură că toată lumea ştie că o căutaţi pe acea femeie. — Deci se vorbeşte în oraş? o întrebă Sigurdur Óli. — Trei dintre prietenele mele din nord, care acum locuiesc aici, miau telefonat azi-noapte şi în dimineaţa asta am primit un telefon din — 136 —

Húsavík. Bârfesc despre asta tot timpul. — Şi aţi ajuns la vreo concluzie? — Nu prea, zise ea şi se uită la soţul ei. Ce se spune că i-ar fi făcut acel bărbat? Femeia nu încercă să-şi ascundă curiozitatea. Nici că-şi băga nasul unde nu-i fierbea oala. Sigurdur Óli era dezgustat de cât de nerăbdătoare era ea să afle detaliile şi, instinctiv, încercă să fie precaut. — E vorba de un act de violenţă, zise el. Căutăm victima, dar probabil ştiţi asta deja. — Oh, da. Dar de ce? Ce i-a făcut? Şi de ce abia acum? Eu cred sau noi credem, spuse ea, uitându-se la soţul ei, care stătea tăcut şi urmărea discuţia, că e atât de ciudat că lucrul acesta a căpătat importanţă după toţi aceşti ani. Am auzit că a fost violată. Asta a fost? — Din nefericire, nu pot divulga niciun detaliu în legătură cu ancheta, zise Sigurdur Óli. Şi poate nu contează. Nu cred că ar trebui să faceţi prea mare tam-tam în legătură cu asta. Atunci când vorbiţi cu alte persoane, vreau să spun. E ceva ce-mi puteţi spune care ar putea fi folositor poliţiei? Cei doi se uitară unul la altul. — Să facem prea mare tam-tam în legătură cu asta? zise ea, surprinsă. Nu facem mare tam-tam în legătură cu asta. Crezi că facem mare tam-tam în legătură cu asta, Eyvi? Se uită la soţul ei, care părea că nu ştie ce să răspundă. — Haide, răspunde-mi! spuse ea pe un ton ascuţit şi el tresări. — Nu, nu aş spune asta, nu e corect. Telefonul mobil al lui Sigurdur Óli sună. Nu îl ţinea liber în buzunar ca Erlendur, ci într-o husă elegantă ataşată la cureaua de la pantalonii lui bine călcaţi. Sigurdur Óli rugă cuplul să-l scuze, se ridică în picioare şi răspunse la telefon. Era Erlendur. — Te poţi întâlni cu mine în apartamentul lui Holberg? întrebă el. — Ce se întâmplă? zise Sigurdur Óli. — Trebuie să facem mai multe săpături, răspunse Erlendur şi închise. Când Sigurdur Óli ajunse cu maşina în Nordurmýri, Erlendur şi Elínborg erau deja acolo. Erlendur stătea în pragul uşii care ducea la subsol, fumând o ţigară. Elínborg era în interiorul apartamentului. După câte vedea Sigurdur Óli, ea adulmeca prin jur, scotea capul afară — 137 —

şi adulmeca, expirând şi apoi încercând în altă parte. El se uită la Erlendur, care ridică din umeri, îşi aruncă ţigara în grădină şi intrară împreună în apartament. — Ce fel de miros crezi că e aici? îl întrebă Erlendur pe Sigurdur Óli, şi Sigurdur Óli începu să adulmece aerul la fel ca Elínborg. Merseră din cameră în cameră cu nasurile în aer, cu excepţia lui Erlendur, care avea un simţ olfactiv destul de slab după atâţia ani de fumat. — Când am intrat prima oară aici, zise Elínborg, am crezut că trebuie să locuiască crescători de cai în această clădire sau în acest apartament. Mirosul îmi amintea de cai, de cizme de călărie, de şei sau de genul ăsta de lucruri. De balegă de cal. De grajduri, pe bune. Era acelaşi miros ca în primul apartament pe care soţul meu şi cu mine lam cumpărat. Însă nici acolo nu locuiau iubitori de cai. Era o combinaţie de mizerie şi umiditate crescută. Caloriferele curgeau pe covor şi parchet de ani de zile şi nimeni nu le reparase. Transformaserăm, de asemenea, şi baia de serviciu, însă instalatorii o făcuseră atât de prost, doar îndesaseră paie în gaură şi puseseră un strat subţire de ciment peste ea. Deci mirosea întotdeauna a canal, miros care venea prin acea reparaţie prost făcută. — Şi ce înseamnă asta? întrebă Erlendur. — Cred că e acelaşi miros, doar că aici e mai rău. Umiditate crescută, mizerie şi şobolani de canal. — M-am întâlnit cu Marion Briem, zise Erlendur, fără să fie sigur dacă ei cunoşteau numele respectiv. Evident că Marion a citit despre Nordurmýri şi a ajuns la concluzia că e important faptul că aici a fost o mlaştină. Elínborg şi Sigurdur Óli schimbară priviri. — Nordurmýri era pe vremuri un sătuc distinct în mijlocul Reykjavíkului, continuă Erlendur. Casele au fost construite imediat după război. Islanda a devenit republică şi străzile au fost numite după eroiii de saga, Gunnarsbraut, Skeggjagata şi aşa mai departe. Era o adunătură mare de populaţie pe aici, de la persoane destul de înstărite, chiar bogate, şi până la cei care de-abia dacă aveau un bănuţ pe numele lor, aşa că aceia au închiriat apartamente la subsol, ieftine cum e acesta. Mulţi oameni în vârstă ca Holberg locuiesc în Nordurmýri, cu toate că majoritatea sunt mai civilizaţi decât a fost el, şi mulţi dintre ei locuiesc în exact acest tip de apartament la subsol. Marion mi-a spus — 138 —

toate astea. Erlendur făcu o pauză. — Un alt aspect legat de Nordurmýri este acest tip de apartament la subsol. Iniţial nu au existat niciun fel de apartamente la subsol, proprietarii le-au transformat, au adăugat bucătării şi pereţi, au făcut camere, le-au făcut locuibile. Înainte, aceste subsoluri erau locul unde se făcea toată treaba din gospodărie. Cum le zicea Marion? Case autonome. Ştiţi ce e asta? Amândoi scuturară din capete. — Sunteţi prea tineri, bineînţeles, zise Erlendur, conştient că îl vor urî pentru că spusese asta. În astfel de subsoluri erau camerele fetelor. Erau servitoare în casele celor mai înstăriţi. Aveau camere în hrube ca asta. Era şi o spălătorie, o cameră unde se făceau caltaboşii, spre exemplu, şi alte feluri de mâncare, camere de depozitare, o baie şi aşa mai departe. — Să nu uităm că e o mlaştină, remarcă Sigurdur Óli sarcastic. — Încerci să ne spui ceva important? întrebă Elínborg. — Sub aceste subsoluri sunt fundaţii… zise Erlendur. — Chestia asta e destul de neobişnuită, îi spuse Sigurdur Óli lui Elínborg. — … exact la fel ca sub alte case, continuă Erlendur, fără să lase ca zeflemeaua lui Sigurdur Óli să-l deranjeze. Dacă vorbeşti cu un instalator, aşa cum a făcut Marion Briem… — Ce mai e şi rahatul ăsta cu Marion Briem? zise Sigurdur Óli. — … vei descoperi că au fost des chemaţi în Nordurmýri pentru a se ocupa de o problemă care poate apărea după ani, după zeci de ani de la construirea pe teren mlăştinos. Se întâmplă în unele locuri, însă în altele nu. Poţi vedea acest lucru pe partea exterioară a unor case. Multe dintre ele sunt acoperite cu piatră de râu şi poţi vedea unde se sfârşeşte piatra de râu şi peretele neacoperit al casei care începe la parter. O fâşie de unul sau doi metri. Ideea e că şi parterul se afundă în interior. Erlendur observă că ei încetaseră să mai râdă. — În domeniul imobiliar se numeşte o eroare ascunsă şi e greu să ştii cum să rezolvi genul ăsta de problemă. Când casele se afundă, asta pune presiune în ţevile de scurgere, care se sparg şi încep să curgă sub podea. Înainte de a-ţi da seama, tragi apa de la toaletă chiar sub fundaţie. Acest lucru se poate întâmpla timp de ani de zile, pentru că — 139 —

mirosul nu trece prin ciment, însă se formează zone cu mucegai pentru că evacuarea apei calde în multe case e conectată la ţevile de scurgere – apa se revarsă în subsol atunci când ţeava se sparge, se face cald şi aburul ajunge la suprafaţă. Parchetul se deformează. Erlendur avea deja atenţia lor deplină. — Şi Marion ţi-a spus toate astea? întrebă Sigurdur Óli. — Pentru a face reparaţia trebuie să spargi podeaua, continuă Erlendur, şi să cobori în fundaţie pentru a repara ţeava. Instalatorii iau spus lui Marion că, uneori, când au perforat podeaua au dat de o gaură. Pardoseala este foarte subţire în unele locuri şi dedesubt e o pungă de aer. Parterul se prăbuşeşte cu o jumătate de metru, poate chiar cu un metru. Toate astea din cauza mlaştinii. Sigurdur Óli şi Elínborg se uitară unul la altul. — Deci sub podeaua de aici e o gaură? întrebă Elínborg, încercând podeaua cu piciorul. Erlendur zâmbi. — Marion chiar a reuşit să găsească un instalator care a venit în această casă în acelaşi an cu festivalul naţional. Toată lumea îşi aminteşte acel an şi instalatorul şi-a amintit în mod clar că a venit aici din cauza umezelii din pardoseală. — Ce încerci să ne spui? întrebă Sigurdur Óli. — Instalatorul a spart podeaua aici. Pardoseala nu e foarte groasă. Dedesubt sunt multe găuri, în multe locuri. Instalatorul îşi aminteşte de treaba asta atât de clar pentru că a fost şocat că Holberg nu a mai vrut să-l lase să-şi termine treaba. — Cum asta? — A spart podeaua şi a reparat ţeava, apoi Holberg l-a dat afară şi a zis că o să termine singur. Şi aşa a făcut. Ei rămaseră în tăcere, până ce Sigurdur Óli nu mai putu rezista tentaţiei. — Marion Briem? zise el. Marion Briem! Pronunţă numele iar şi iar, ca şi cum s-ar fi străduit să-l înţeleagă. Erlendur avea dreptate. Era prea tânăr ca să-şi amintească de Marion din poliţie. Repetă numele de parcă acesta ar fi fost un fel de enigmă, apoi se opri brusc, privi gânditor şi în cele din urmă întrebă: — Ia stai puţin. Cine e acest Marion? Şi ce fel de nume mai e şi ăsta? E bărbat sau femeie? Sigurdur Óli îi aruncă lui Erlendur o privire întrebătoare. — 140 —

— Uneori mă întreb şi eu acest lucru, replică Erlendur şi îşi scoase telefonul mobil.

— 141 —

27 Cei de la medicină legală începură prin a îndepărta pardoseala în fiecare cameră a apartamentului, în bucătărie, în baie şi în pivniţă. Durase o zi întreagă pentru a se obţine permisiunea necesară pentru această operaţiune. Erlendur îşi argumentase cazul la o şedinţă avută cu comisarul poliţiei, care fusese de acord, deşi fără prea mare tragere de inimă, că existau suficiente suspiciuni pentru a justifica spargerea podelei din apartamentul lui Holberg. Chestiunea a fost accelerată deoarece asasinatul fusese comis în clădirea respectivă. Erlendur prezentă excavaţia ca având legătură cu căutarea asasinului lui Holberg; sugerase că Grétar putea foarte bine să fie în viaţă şi se putea presupune că el ar fi putut fi asasinul. Poliţia ar avea un avantaj dublu în urma săpăturilor respective. Dacă bănuiala lui Marion Briem era una corectă, acest lucru l-ar elimina pe Grétar ca suspect şi ar rezolva misterul persoanei dispărute cu mai bine de un sfert de secol în urmă. Comandară furgoneta cu dimensiunea cea mai mare în care să încarce obiectele de uz casnic ale lui Holberg, în afara dulapurilor şi a conţinuturilor acestora. Începuse să se întunece în momentul în care furgoneta ajunse în faţa casei şi, la scurt timp după aceea, un tractor ajunse şi el cu un utilaj pneumatic pentru forare. O echipă de experţi legişti se adunase acolo şi mai mulţi detectivi li se alăturaseră. Locatarii blocului nu se vedeau pe nicăieri. Plouase toată ziua, la fel ca şi în zilele anterioare. Însă acum era doar o burniţă fină care se unduia în briza rece de toamnă şi se aşeza pe chipul lui Erlendur, care stătea deoparte, cu o ţigară între degete. Sigurdur Óli şi Elínborg erau împreună cu el. O mulţime de oameni se adunase în faţa casei, însă părea să ezite să se apropie prea mult. Această mulţime includea reporteri, cameramani de televiziune şi fotografi de la ziar. Maşini de toate dimensiunile, inscripţionate cu siglele ziarelor şi companiilor de televiziune, erau împrăştiate peste tot prin cartier şi Erlendur, care interzisese orice contact cu media, se întreba dacă să le îndepărteze de acolo. Apartamentul lui Holberg fu repede golit. Furgoneta mare rămase în curte în timp ce se hotăra ce anume să se facă cu obiectele de uz caznic. În cele din urmă, Erlendur ordonă să fie trimise către magazia poliţiei. — 142 —

Văzu cum erau cărate afară din apartament linoleumul şi covoarele, şi apoi încărcate în furgoneta care mai apoi se îndepărtă huruind şi părăsi strada. Şeful legiştilor îl întâmpină pe Erlendur cu o strângere de mână. Avea în jur de cincizeci de ani, se numea Ragnar, era mai degrabă gras şi cu un smoc negru de păr care îi stătea în toate direcţiile. Îşi făcuse studiile în Marea Britanie, citea doar thrillere britanice şi era în special devotat serialelor britanice de televiziune. — În ce prostia naibii ne-ai mai băgat acum? întrebă el, privind către echipele media. Se simţea o undă de amuzament în vocea lui. Credea că era minunat că distrugeau podeaua pentru a căuta un cadavru. — Cum ţi se pare? întrebă Erlendur. — Toate podelele au un strat gros dintr-un fel de vopsea pentru vapoare, zise Ragnar. E imposibil să-ţi dai seama dacă au mai fost deschise sau nu. Nu putem vedea niciun fel de ciment cu o vârstă diferită sau ceva care ar putea reprezenta o reparaţie. Spargem podeaua cu nişte ciocane, însă aceasta sună a gol aproape peste tot. Nu ştiu dacă s-a afundat sau e vorba de altceva. Cimentul clădirii este gros, marfă de calitate. Nu e deloc porcărie din aia alcalină. Însă sunt multe porţiuni de umezeală pe podea. Nu ar putea oare instalatorul ăla pe care l-ai contactat să ne ajute? — E într-un azil în Akureyri şi zice că nu se mai întoarce în sud în viaţa lui. Ne-a dat o descriere foarte precisă a locului unde a spart podeaua. — Inserăm şi o cameră în ţeava de scurgere. Ne uităm la ţevăraie, verificăm dacă e în regulă, pentru a afla dacă putem vedea vechea reparaţie. — E nevoie de un utilaj atât de mare? întrebă Erlendur, făcând semn cu capul către tractor. — Nu am nici cea mai vagă idee. Avem utilaje electrice mai mici, însă acestea nu pot pătrunde în rahat ud. Avem şi pneumatice mai mici şi dacă găsim un gol putem fora prin pardoseală şi putem strecura prin ea o cameră mică la fel ca aceea care se foloseşte pentru inspectarea ţevilor de scurgere cu probleme. — Să sperăm că o să fie cu folos. Nu vrem să dărâmăm întreaga clădire. — Oricum e o duhoare împuţită în văgăuna aia, zise şeful legiştilor, — 143 —

şi se îndreptară către subsol. Trei experţi legişti cu salopete albe de hârtie, mănuşi de plastic şi ciocane, mergeau prin apartament, ciocănind podeaua de piatră şi însemnând cu markere albastre locurile unde li se părea că suna a gol. — Potrivit biroului supraveghetorilor de clădiri, subsolul a fost transformat în apartament în 1959, zise Erlendur. Holberg l-a cumpărat în 1962 şi probabil că s-a şi mutat imediat. De atunci a locuit aici. Unul dintre legişti veni până la ei şi îl salută pe Erlendur. Avea un set de schiţe ale clădirii, una pentru fiecare etaj. — Toaletele sunt în centrul fiecărui etaj. Ţevile de scurgere coboară de la etajele de sus şi pătrund în fundaţie acolo unde este toaleta de la subsol. Aceasta era deja la subsol înaintea transformării şi vă puteţi închipui că apartamentul a fost proiectat în jurul său. Toaleta e legată la ţeava de scurgere din baie, apoi ţeava continuă către est printr-o parte din camera de zi, sub dormitor şi iese afară, în stradă. — Căutarea nu se limitează doar la ţeava de scurgere, zise şeful legiştilor. — Nu, însă am pus o cameră în canalul de scurgere din stradă. Mi se spune că ţeava e spartă acolo unde intră în dormitor şi ne-am gândit să ne uităm acolo mai întâi. E într-un loc asemănător cu acela unde înţeleg că a fost deschisă podeaua. Ragnar încuviinţă şi se uită la Erlendur, care ridică din umeri de parcă ceea ce făceau legiştii nu era treaba lui. — Nu poate fi o spărtură foarte veche, zise şeful legiştilor. Probabil că mirosul vine de acolo. Spui că bărbatul acesta a fost îngropat în fundaţie acum mai mult de douăzeci şi cinci de ani? — Atunci a dispărut, cel puţin, spuse Erlendur. Cuvintele se risipiră în zgomotul utilajelor, care deveni o larmă continuă răsunând între pereţii goi. Expertul legist scoase o apărătoare pentru urechi dintr-un recipient negru şi şi-o puse peste urechi, apoi ridică unul din echipamentele electrice pentru forare şi îl îndreptă către podea. Apăsă mecanismul de declanşare de câteva ori ca să-l testeze, apoi îl vârî în podea şi începu să o spargă. Zgomotul era îngrozitor şi restul echipei de legişti îşi puseră şi ei apărătoarele pentru urechi. Ragnar înaintă puţin. Betonul solid de-abia dacă se fisură. Renunţă să mai încerce şi scutură din cap. — Trebuie să pornim tractorul, zise el, cu faţa acoperită de un praf — 144 —

fin. Şi aduceţi echipamentul pneumatic înăuntru. Şi avem nevoie de măşti. Ce idiot a avut ideea asta strălucită? pufni el şi scuipă pe podea. — Holberg nu prea ar fi putut folosi un echipament pneumatic pentru forare fără să se afle, zise şeful legiştilor. — Nu a avut nevoie să facă nimic pe ascuns, spuse Erlendur. Instalatorul a făcut gaura în podea. — Şi crezi că l-a pus în canalul de scurgere al WC-ului? — Vom vedea. Poate a fost nevoie să rearanjeze lucrurile în fundaţie. Poate toată chestia asta e o neînţelegere. Erlendur ieşi afară în aerul nopţii. Sigurdur Óli şi Elínborg stăteau în maşină, mâncând nişte hotdogi pe care Sigurdur Óli îi cumpărase de la un chioşc din apropiere. Un hotdog îl aştepta şi pe Erlendur pe bord. Îl înfulecă cu poftă. — Dacă găsim cadavrul lui Grétar aici, ce ne spune chestia asta? îl întrebă Elínborg pe Erlendur şi se şterse la gură. — Aş vrea să ştiu dacă e aici, zise Erlendur gânditor. Pur şi simplu aş vrea să ştiu. În acel moment, comisarul-şef veni în grabă până la maşină, ciocăni în geam, deschise uşa şi îi spuse lui Erlendur să vină cu el pentru câteva clipe. Sigurdur Óli şi Elínborg ieşiră şi ei din maşină. Numele comisarului-şef era Hrólfur şi stătuse acasă în ziua aceea pentru că era bolnav, însă acum părea în formă. Era foarte gras şi felul în care se îmbrăca ascundea prost acest lucru. Era tipul letargic şi foarte rar contribuia cu ceva la investigaţii. Stătea acasă pe motiv de boală cu săptămânile în fiecare an. — De ce nu am fost contactat în legătură cu aceste operaţiuni? întrebă el, vizibil mânios. — Erai bolnav, răspunse Erlendur. — Aiurea, zise Hrólfur. Să nu crezi că poţi conduce departamentul după bunul tău plac. Sunt superiorul tău. Cu mine trebuie să vorbeşti despre tipul ăsta de operaţiune înainte de a-ţi pune în aplicare afurisitele tale de inspiraţii idioate! — Ia stai puţin, am crezut că eşti bolnav, repetă Erlendur, simulând surpriza. — Şi cum ţi-a trecut prin minte să-l păcăleşti pe comisar în felul ăsta? zise Hrólfur printre dinţi. Cum ţi-a trecut prin minte că sub podeaua de aici e un bărbat mort? Nu ai nimic de care să te agăţi. Absolut nimic cu excepţia unei prostii în legătură cu fundaţia casei şi — 145 —

cu mirosul. Ai înnebunit? Sigurdur Óli veni ezitant către ei. — E o femeie cu care cred că trebuie să vorbeşti, zise el, ridicând telefonul pe care Erlendur îl lăsase în maşină. E ceva personal. E destul de surescitată. Hrólfur se întoarse către Sigurdur Óli şi îi spuse să se care şi să-i lase în pace. Sigurdur Óli nu renunţă. — Ce înseamnă asta? Te comporţi de parcă nici nu exist! strigă Hrólfur, bătând din picior. E o afurisită de conspiraţie chestia asta? Erlendur, dacă ai de gând să distrugi fundaţiile caselor oamenilor pentru că put, o să ajungem să facem asta la nesfârşit. E complet absurd! E ridicol. — Marion Briem a avut această idee interesantă, zise Erlendur la fel de calm ca înainte, şi eu m-am gândit că merita să investighez. Şi comisarul a crezut asta. Te rog să mă scuzi că nu te-am contactat, însă sunt încântat să văd că eşti din nou pe picioare. Şi chiar trebuie să spun, Hrólfur, că arăţi plin de viaţă. Te rog să mă scuzi. Erlendur trecu pe lângă Hrólfur, care se zgâi la el şi la Sigurdur Óli, gata să spună ceva, însă fără să ştie ce anume. — Mi-a trecut un lucru prin minte, zise Erlendur. Ar fi trebuit să-l fac mai demult. — Ce anume? întrebă Sigurdur Óli. — Să contactez Autoritatea pentru Porturi şi Faruri şi să încerc să aflu de la ei dacă Holberg a fost în Húsavík sau prin împrejurimi, pe la începutul anilor ’60. — În regulă. Uite, vorbeşte cu femeia asta. — Ce femeie? zise Erlendur şi luă telefonul. Nu cunosc nicio femeie. — I-au dat numărul tău de mobil. A întrebat de tine la secţie. I-au spus că eşti ocupat, însă nici n-a vrut să audă de asta. În acel moment echipamentul pneumatic de forare de pe tractor porni. Un zgomot asurzitor veni dinspre subsol şi văzură un nor gros de praf înălţându-se. Poliţia acoperise toate ferestrele, astfel încât nimeni să nu poată vedea înăuntru. Toată lumea, cu excepţia operatorului echipamentului de forare, ieşise afară şi rămase la distanţă, aşteptând. Îşi priveau ceasurile şi păreau să discute despre cât de târziu era. Ştiau că nu puteau continua să facă acel zgomot toată noaptea în zona rezidenţială. Vor trebui să se oprească în curând şi să — 146 —

continue a doua zi dimineaţă sau să întreprindă altceva. Erlendur se grăbi în maşină cu telefonul şi închise portiera. Recunoscu vocea imediat. — E aici, zise Elín, de îndată ce auzi vocea lui Erlendur la telefon. Părea foarte agitată. — Linişteşte-te, Elín, spuse Erlendur. Despre cine vorbeşti? — Stă în faţa casei în ploaie, uitându-se fix la mine. Vocea ei se transformă în şoaptă. — Cine, Elín? Eşti acasă? În Keflavík? — Nu ştiu când a venit, nu ştiu de cât timp stă acolo. Tocmai l-am observat. Nu au vrut să-mi facă legătura cu tine. — Nu prea înţeleg. Despre cine vorbeşti, Elín? — Despre bărbatul ăla, bineînţeles. E bestia aia. Sunt sigură de asta. — Cine? — Bruta aia care a atacat-o pe Kolbrún! — Pe Kolbrún? Despre ce vorbeşti? — Ştiu. Nu poate fi adevărat, însă se află totuşi aici. — Nu cumva încurci lucrurile? — Să nu-mi spui că încurc lucrurile. Nu spune asta! Ştiu exact despre ce vorbesc. — Ce bărbat care a atacat-o pe Kolbrún? — Ei bine, HOLBERG! În loc să ridice vocea, Elín şuieră în telefon. — Stă în faţa casei mele! Erlendur nu spuse nimic. — Eşti acolo? şopti Elín. Ce ai de gând să faci? — Elín, zise Erlendur pe un ton apăsat. Nu poate fi Holberg. Holberg e mort. Trebuie să fie altcineva. — Nu vorbi cu mine de parcă aş fi un copil. Stă aici în ploaie şi se uită fix la mine. Bestia aia.

— 147 —

28 Legătura se întrerupse şi Erlendur porni motorul. Sigurdur Óli şi Elínborg îl urmăriră întorcând prin mulţime şi dispărând în josul străzii. Se uitară unul la altul şi ridicară din umeri de parcă renunţaseră să mai încerce să-l mai înţeleagă cu multă vreme în urmă. Înainte chiar de a părăsi strada, contactase deja poliţia din Keflavík şi îi trimisese acasă la Elín pentru a-l reţine pe bărbatul care purta un hanorac albastru, jeanşi şi pantofi-sport albi. Aşa îl descrisese Elín. El îi spusese sergentului să nu pornească sirenele sau girofarurile, ci să se apropie cât mai discret, în aşa fel încât să nu-l sperie. — Babă proastă, îşi zise Erlendur şi închise telefonul. Ieşi din Reykjavík cât de repede putu, prin Hafnarfjördur şi pe şoseaua către Keflavík. Traficul era aglomerat şi vizibilitatea slabă, însă el merse în zigzag printre maşini pentru a depăşi. Nu ţinu cont de niciun semafor şi ajunse în Keflavík în jumătate de oră. Îl ajută faptul că Departamentului de Investigare a Crimei i se dăduseră de curând girofaruri albastre de poliţie pe care le puteau pune, în cazuri de urgenţă, pe capotele maşinilor lor neinscripţionate. Râsese la momentul respectiv. Îşi amintea dispozitivul pe care îl văzuse la un program despre investigaţii poliţieneşti la televizor şi crezuse că era ridicol să mergi folosind astfel de dispozitive în Reykjavík. Două maşini de poliţie erau parcate în faţa casei lui Elín în momentul în care el ajunse acolo. Elín îl aştepta înăuntru, împreună cu trei poliţişti. Zise că bărbatul dispăruse în întuneric chiar înainte ca maşinile de poliţie să oprească în faţa casei. Le arătă locul unde stătuse şi direcţia în care fugise, însă poliţia nu-i putuse da de urmă. Poliţiştii nu prea ştiau cum trebuie să se comporte cu Elín, care refuza să le spună cine era bărbatul şi de ce era el periculos; singurul lui delict, se pare, era faptul că stătuse în faţa casei ei în ploaie. Când îi puseră întrebări lui Erlendur, el le zise că bărbatul avea legătură cu o anchetă criminalistică din Reykjavík. Le spuse să informeze poliţia din Reykjavík dacă dădeau peste cineva care se potrivea cu descrierea bărbatului. Elín era foarte agitată şi Erlendur hotărî că cea mai înţeleaptă mişcare era să scoată poliţia din casă cât mai repede posibil. Reuşi să facă asta fără prea mare efort. Ei spuseră că aveau lucruri mai bune de — 148 —

făcut decât să alerge după cai verzi pe pereţi, deşi se asigurară că Elín nu-i auzise spunând asta. — Jur că el era cel de afară, îi zise ea lui Erlendur. Nu ştiu cum, însă el era! Erlendur se uita la ea, auzea ceea ce spunea şi înţelegea ce voia să spună cu toată seriozitatea. Ştia că în ultimul timp fusese supusă unui stres foarte mare. — Pur şi simplu nu are sens, Elín. Holberg e mort. L-am văzut la morgă. Se opri să se gândească puţin, apoi adăugă: — I-am văzut inima. Elín se uită la el. — Crezi că sunt nebună. Crezi că-mi imaginez toate astea. Că e un mijloc de a obţine atenţie pentru că… — Holberg e mort, o întrerupse Erlendur. Ce ar trebui să cred? — Atunci era bucăţică ruptă din el, zise Elín. — Descrie-mi-l pe acest bărbat mai în detaliu. Elín se ridică în picioare, se duse la fereastra din camera de zi şi arătă afară în ploaie. — Stătea acolo, lângă aleea care duce către strada dintre case. Stătea complet nemişcat şi se uita la mine. Nu ştiu dacă m-a văzut. Am încercat să mă ascund de el. Citeam şi m-am ridicat când a început să se întunece în camera de zi şi aveam de gând să aprind lumina, când sa întâmplat să mă uit pe fereastră. Avea capul descoperit şi parcă nu iar fi păsat dacă se uda până la piele. Stătea chiar acolo, deşi într-un fel părea la kilometri depărtare. Elín se gândi câteva clipe. — Avea părul negru şi părea în jur de patruzeci de ani. Înălţime medie. — Elín, zise Erlendur. Afară e întuneric. Plouă cu găleata. De-abia dacă poţi vedea ceva pe fereastră. Aleea nu e luminată. Porţi ochelari. Îmi spui că… — De-abia începuse să se întunece şi nu am fugit imediat la telefon. M-am uitat bine la bărbatul respectiv pe această fereastră şi pe cea de la bucătărie. Mi-a luat ceva vreme ca să-mi dau seama că era Holberg, sau cineva care semăna cu el. Aleea nu e luminată, însă e un trafic destul de mare pe stradă şi de fiecare dată când trecea o maşină îl lumina, aşa că i-am putut vedea bine faţa. — 149 —

— Cum poţi fi sigură de asta? — Era imaginea lui Holberg de când era mai tânăr, zise Elín. Nu tipul bătrân din poza din ziare. — L-ai văzut pe Holberg când era mai tânăr? — Da, l-am văzut. Kolbrún a fost chemată la Departamentul de Investigare a Crimei o dată, pe neaşteptate. I-au spus că voiau o explicaţie mai detaliată în legătură cu o parte din declaraţia ei. Toate nişte minciuni sfruntate. Cineva pe nume Marion Briem se ocupa de caz. Ce fel de nume e ăsta? Marion Briem? I-au spus lui Kolbrún să se ducă la Reykjavík. M-a rugat să merg cu ea şi am făcut-o. Avea o întâlnire, cred că era dimineaţa. Am intrat acolo şi Marion ăla ne-a întâmpinat şi ne-a condus într-o cameră. Stăteam acolo de ceva vreme, când uşa s-a deschis brusc şi Holberg a intrat înăuntru. Marion ăla stătea în spatele lui, lângă uşă. Elín făcu o pauză. — Şi ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. — Sora mea a avut o cădere nervoasă. Holberg rânjea şi a făcut un gest obscen cu limba şi Kolbrún m-a apucat de mână de parcă se îneca. Nu putea respira. Holberg a început să râdă şi Kolbrún a avut o criză. Şi-a dat ochii peste cap, a început să facă spume la gură şi a căzut la podea. Marion l-a scos pe Holberg, însă am văzut bestia aia acolo pentru prima şi singura dată şi n-o să uit niciodată mutra aia urâtă a lui. — Şi ai văzut acelaşi chip în faţa ferestrei în seara asta? Elín încuviinţă. — Am fost şocată, admit asta, şi bineînţeles nu are cum să fi fost Holberg în persoană, însă bărbatul arăta exact ca el. Erlendur se întrebă dacă ar trebui să-i spună lui Elín despre gândurile lui din ultimul timp. Cântări cât de multe îi putea spune şi dacă era vreo certitudine că ceea ce ar spune ar avea vreun fundament în realitate. Rămaseră în tăcere în timp ce el se gândea. Era seara târziu şi gândurile lui Erlendur se întoarseră către Eva Lind. Simţi iar durerea aceea şi îşi mângâie pieptul ca şi cum ar fi vrut să o îndepărteze. — Eşti bine? întrebă Elín. — Lucrăm la ceva de curând, dar nu am idee dacă e ceva în spatele acestui lucru, zise Erlendur. Însă ceea ce s-a întâmplat aici susţine teoria. Dacă Holberg a mai avut o victimă, dacă a mai violat o femeie, — 150 —

există şansa ca ea să fi avut un copil exact la fel ca şi Kolbrún. Mă gândeam la această posibilitate din cauza biletului pe care l-am găsit împreună cu cadavrul lui Holberg. E posibil să fi avut un fiu. Dacă violul a avut loc înainte de 1964, acest fiu ar avea azi aproape patruzeci de ani. Şi ar fi putut să fie el cel care stătea în faţa casei tale în seara asta. Elín rămase ca trăsnită, privind la Erlendur. — Fiul lui Holberg? Ar putea fi asta? — Ai zis că era bucăţică ruptă din el. — Da, dar… — Tot răsucesc chestia asta în minte. Undeva în acest caz lipseşte o verigă şi cred că bărbatul acesta ar putea fi indiciul. — Dar de ce? Ce face aici? — Nu crezi că e evident? — Ce e evident? — Că eşti mătuşa surorii lui, zise Erlendur şi privi expresia de pe chipul lui Elín schimbându-se, în timp ce, încet-încet, femeia îşi dădea seama la ce anume se referea el. — Audur era sora lui, spuse ea. Însă de unde să fi ştiut el despre mine? Cum putea să ştie unde locuiesc? Cum putea face legătura între Holberg şi mine? Nu a fost nimic în ziare despre trecutul lui, nimic despre violuri sau despre faptul că a avut o fiică. Nimeni nu a ştiut de Audur. Cum de ştie bărbatul ăsta cine sunt? — Poate că ne va spune atunci când îl găsim. — E asasinul lui Holberg, asta crezi? — Acum tu mă întrebi dacă şi-a omorât propriul tată, zise Erlendur. Elín se gândi. — Doamne, Dumnezeule! exclamă ea. — Nu ştiu, spuse Erlendur. Dacă îl vezi iar afară, sună-mă. Elín se ridicase în picioare şi se dusese la fereastră cu faţa la alee de parcă se aştepta să-l vadă din nou acolo. — Ştiu că am fost puţin isterică când ţi-am telefonat şi am zis că Holberg e aici; pentru un moment am simţit că era posibil să fie el. A fost aşa un şoc îngrozitor să-l văd. Însă nu mi-a fost frică. Am fost din cale afară de mânioasă, însă era ceva ciudat la bărbatul respectiv, un fel de tristeţe. M-am gândit că era posibil să nu se simtă bine. Ţinea legătura cu taică-său? Ştii ceva de asta? — De fapt, nu ştiu sigur dacă există cu adevărat, zise Erlendur. Ceea — 151 —

ce ai văzut susţine o teorie. Nu avem piste care să ne conducă către acest bărbat. Nu sunt fotografii ale lui acasă la Holberg, dacă la asta te referi. Însă cineva i-a telefonat lui Holberg de câteva ori cu puţin timp înainte de a fi asasinat şi era nervos din cauza acelor telefoane. Nu ştim mai mult de atât. Erlendur îşi scoase mobilul şi o rugă pe Elín să-l scuze o clipă. — În ce dracu’ ne-ai mai băgat acum? strigă Sigurdur Óli cu o voce evident furioasă. Au atins ţeava de rahat şi colcăia de gândaci, milioane de gândaci dezgustători sub împuţita de podea. E dezgustător. Unde dracu’ eşti? — La Keflavík. Ceva despre Grétar? — Nu, nu e niciun nenorocit de semn al niciunui nenorocit de Grétar, zise Sigurdur Óli şi închise. — Mai e un lucru, inspectore, spuse Elín, tocmai mi-am dat seama de acest lucru când am vorbit că ar fi înrudit cu Audur. Acum înţeleg că am avut dreptate. Nu mi-am dat seama atunci, însă era o expresie pe chipul lui pe care am crezut că nu o s-o mai văd vreodată. Era un chip din trecutul pe care nu l-am uitat niciodată. — Ce anume? întrebă Erlendur. — De aia nu mi-a fost frică de el. La început nu mi-am dat seama. Îmi amintea de Audur. Era ceva la el care îmi amintea de Audur.

— 152 —

29 Sigurdur Óli puse la loc telefonul mobil în husa de la curea şi se întoarse în casă. Fusese înăuntru cu alţi câţiva poliţişti când echipamentul pneumatic de forare penetrase pardoseala şi duhoarea care se degajă fu atât de copleşitoare, încât îi veni să vomite. Se repezi la uşă la fel ca toţi din interiorul apartamentului şi crezu că avea să vomite înainte de a ieşi la aer proaspăt. Când se întoarseră în casă, purtau ochelari de protecţie şi măşti la gură, însă mirosul înfiorător tot pătrundea prin acestea. Operatorul echipamentului lărgi gaura de deasupra ţevii de scurgere sparte. Era uşor de făcut asta odată ce pătrunsese prin podea. Lui Sigurdur Óli îi era groază să se gândească cu cât timp înainte se spărsese ţeava. Părea că mizeria se adunase într-o zonă extinsă sub podea. Era şi un abur uşor perceptibil care se ridica dinspre gaură. Lumină cu o lanternă în josul peticului de mizerie şi putu să vadă că pământul se afundase cu cel puţin o jumătate de metru de la pardoseală. Peticul de murdărie era ca un trunchi gros ce mişuna de mici gândaci negri. Se trase înapoi în momentul în care văzu un fel de creatură trecând prin fasciculul lanternei. — Aveţi grijă! strigă el şi ieşi din subsol. Sunt şobolani sub nenorocita asta de chestie. Închideţi gaura şi sunaţi la deratizare. Hai să ne oprim aici. Opriţi totul chiar în acest minut! Nimeni nu obiectă. Unul din echipa de legişti întinse o folie de plastic peste gaură şi subsolul se goli într-o clipită. Sigurdur Óli îşi smulse masca când ieşi din subsol şi înghiţi cu poftă aer proaspăt. Toţi făcură asta. În timp ce se întorcea de la Keflavík, Erlendur află despre evoluţia investigaţiei în Nordurmýri. Un angajat de la deratizare fusese chemat, însă poliţia nu mai avea să întreprindă nimic până a doua zi dimineaţă, când tot ce era viu în acea fundaţie avea să fie exterminat. Sigurdur Óli se dusese acasă şi ieşea de sub duş în momentul în care Erlendur îl sună pentru a-i cere lămuriri. Elínborg se dusese şi ea acasă. Apartamentul lui Holberg era păzit în timp ce angajatul de la deratizare îşi făcea treaba. Două maşini de poliţie rămaseră în faţa — 153 —

clădirii toată noaptea. Eva Lind îl întâmpină pe tatăl ei în uşă când se întoarse acasă. Era trecut de nouă seara. Mireasa plecase. Înainte de a pleca, aceasta îi spusese Evei Lind că avea de gând să vorbească cu soţul ei şi să afle cum se simţea. Nu ştia sigur dacă să-i spună sau nu adevăratul motiv pentru care fugise de la nuntă. Eva Lind o îndemnă să facă asta, zise că nu ar trebui să-l mai acopere pe ticălosul ăla. Ultimul lucru pe care trebuia să-l facă era să-l acopere. Se aşezară în camera de zi. Erlendur îi spuse Evei Lind totul despre investigaţie, unde îl dusese aceasta şi la ce se gândea el. Făcu asta îndeosebi pentru a înţelege mai bine cazul, pentru a obţine o imagine mai clară a lucrurilor care se petrecuseră în ultimele câteva zile. Îi spuse aproape tot, de la momentul în care găsiseră cadavrul lui Holberg în subsol, mirosul din apartamentul lui, biletul, fotografia veche din sertar, materialele pornografice din calculatorul lui, epitaful de pe placa funerară, Kolbrún şi sora ei, Elín, Audur şi moartea ei inexplicabilă, visele care îl bântuiau, Ellidi aflat la închisoare şi dispariţia lui Grétar, Marion Briem, căutarea celeilalte victime a lui Holberg şi bărbatul din faţa casei lui Elín, presupusul fiu al lui Holberg. Încercă să facă o relatare sistematică şi discută diverse teorii şi supoziţii, până ce ajunse într-un punct mort şi se opri din vorbit. Nu-i spuse Evei Lind că lipsea creierul din trupul copilului. Încă nu înţelegea cum se putuse întâmpla acest lucru. Eva Lind îl ascultă fără să-l întrerupă şi observă cum Erlendur îşi freca pieptul în timp ce vorbea. Îşi putea da seama cât de tare îl afecta cazul Holberg. Simţea un aer de resemnare la el pe care nu-l observase înainte. Îi putea simţi oboseala când vorbea despre fetiţă. Era de parcă se retrăsese în el însuşi, vocea îi devenise mai înceată, iar el se îndepărtase din ce în ce mai tare. — Audur e fata despre care mi-ai spus când ţipai la mine în dimineaţa asta? întrebă Eva Lind. — Ea a fost, nu ştiu, poate un fel de dar trimis de Dumnezeu pentru mama ei, zise Erlendur. A iubit-o pe fată mai presus de moarte şi mai presus de mormânt. Iartă-mă dacă am fost rău cu tine. Nu am intenţionat asta, însă când văd felul în care trăieşti, când văd atitudinea ta nepăsătoare şi lipsa ta de respect de sine, când văd cum te distrugi, tot ce-ţi faci ţie însăţi şi apoi privesc micul sicriu ieşind din pământ, atunci nu mai pot înţelege nimic. Nu pot înţelege ce se întâmplă şi — 154 —

vreau să… Erlendur tăcu. — Nu ştiu ce vreau să fac. Poate cel mai bun lucru e să nu fac nimic. Poate cel mai bun lucru e să las viaţa să-şi urmeze cursul. Să uit toată povestea. Să încep să fac ceva raţional. De ce să vreau să fiu implicat în asta? În toată mizeria asta. Să vorbesc cu oameni ca Ellidi. Să fac târguri cu scursori ca Eddi. Să văd cum oameni ca Holberg îşi fac mendrele. Să citesc rapoarte despre violuri. Să sap la fundaţia unei case pline de gândaci şi de căcat. Să scot din pământ sicrie de copii. Erlendur se mângâie mai apăsat pe piept. — Crezi că nu te va afecta. Crezi că eşti suficient de puternic ca să faci faţă unor asemenea lucruri. Crezi că îţi poţi pune o armură împotriva lor de-a lungul anilor şi poţi privi toată mizeria de la distanţă, ca şi cum n-ar fi treaba ta, şi încerci să rămâi întreg la minte. Însă nu există niciun fel de distanţă. Şi nu există nicio armură. Nimeni nu e suficient de puternic. Repulsia te bântuie ca un spirit rău care îşi face adăpost în mintea ta până ce crezi că mizeria e viaţa însăşi pentru că ai uitat cât de obişnuit trăiesc oamenii. Aşa e acest caz. Ca un spirit rău care a fost lăsat să se dezlănţuie în mintea ta şi sfârşeşte prin a te schilodi. Erlendur scoase un oftat adânc. — Totul e o nenorocită de mlaştină uriaşă. Se opri din vorbit şi amândoi rămaseră tăcuţi. Trecu ceva timp în felul acesta până ce Eva Lind se ridică, se aşeză lângă tatăl ei, îşi puse braţele în jurul său şi stătu lipită de el. Îi putea auzi inima bătându-i ritmic, ca un ceas liniştitor şi în cele din urmă adormi cu un zâmbet satisfăcut pe chip.

— 155 —

30 A doua zi, pe la ora nouă dimineaţa, echipa de legişti şi cea de la Departamentul de Investigare a Crimei se adunară acasă la Holberg. De-abia dacă se vedea vreun licăr de lumină chiar şi la acea oră matinală. Cerul era înnorat şi încă ploua. La radio se spusese că aversele din Reykjavík se apropiau de recordul înregistrat în octombrie 1926. Ţeava de scurgere fusese curăţată şi nu mai rămăsese nimic viu în fundaţie. Gaura din pardoseală fusese lărgită, astfel încât doi bărbaţi deodată să poată coborî în interior. Proprietarii apartamentelor de deasupra formau un grup în faţa uşii de la subsol, îi ceruseră unui instalator să repare ţeava şi aşteptau să-l cheme de îndată ce poliţia dădea permisiunea. Curând ieşi la iveală că zona liberă din jurul ţevii de scurgere era relativ mică. Măsura aproximativ trei metri pătraţi şi era egală pentru că solul nu se afundase peste tot în placa de pardoseală. Ţeava se spărsese în acelaşi loc ca şi înainte. Vechea reparaţie era vizibilă şi sub ţeavă era un alt tip de pietriş faţă de cel din jurul ei. Specialiştii legişti discutau între ei dacă să lărgească gaura mai mult, să sape în pietrişul din fundaţie şi să-l îndepărteze până ce puteau vedea peste tot sub placa de pardoseală. După câteva discuţii în contradictoriu deciseră că era posibil ca pardoseala să cedeze dacă ceea ce se afla sub ea era îndepărtat în totalitate, aşa că optară pentru o metodă mai sigură şi mai avansată tehnic, forând găuri prin podea din loc în loc şi introducând o cameră miniaturală în fundaţie. Sigurdur Óli privi când începură să facă găuri în podea, după care instalară două monitoare conectate la cele două camere pe care le foloseau legiştii. Camerele nu erau altceva decât nişte ţevi cu o luminiţă la partea din faţă şi care erau strecurate în găurile respective şi puteau fi deplasate cu ajutorul telecomenzii. Imaginea apăru în alb şi negru şi i se păru de foarte proastă calitate lui Sigurdur Óli, care poseda un televizor nemţesc ce îl costase jumătate de milion de coroane. Erlendur sosi chiar în momentul în care începeau să sondeze cu ajutorul camerelor şi, la scurt timp după aceea, apăru şi Elínborg. Sigurdur Óli observă că Erlendur se bărbierise şi purta haine curate, — 156 —

care păreau aproape călcate. — S-a întâmplat ceva? întrebă Erlendur şi îşi aprinse o ţigară, spre întristarea lui Sigurdur Óli. — Vor face o sondare cu camerele, zise Sigurdur Óli. Putem urmări acest lucru pe ecran. — Nu e nimic în scurgere? întrebă Erlendur, trăgând fumul în piept. — Gândaci şi şobolani, nimic altceva. — Acolo jos e o duhoare împuţită, spuse Elínborg şi scoase un şerveţel parfumat pe care îl ţinea în poşetă. Erlendur îi oferi o ţigară, însă ea refuză. — Holberg ar fi putut să folosească gaura pe care a făcut-o instalatorul ca să-l pună pe Grétar sub podea, observă Erlendur. Ar fi putut vedea că sub pardoseală era un spaţiu gol şi ar fi putut aranja pietrişul după ce îl aşeza pe Grétar unde voia. Se adunară în jurul ecranului, însă nu putură înţelege prea multe din ceea ce vedeau. Un mic fascicul de lumină se mişca înainte şi înapoi, în sus şi în jos şi în lateral. Uneori puteau distinge conturul pardoselii şi alteori păreau să vadă doar pietriş. Solul se afundase în grade diferite. În unele locuri era chiar până la baza pardoselii, însă în altele era un spaţiu gol de până la un metru. Rămaseră o bună bucată de timp urmărind camerele. În subsol era zgomot, deoarece echipa de legişti fora încontinuu găuri noi şi Erlendur îşi pierdu în curând răbdarea şi ieşi afară. Elínborg îl urmă la scurt timp şi apoi şi Sigurdur Óli. Se urcară cu toţii în maşina lui Erlendur. Le spusese cu o seară înainte de ce plecase brusc la Keflavík, însă nu avuseseră ocazia să mai discute despre acel lucru. — Bineînţeles, se potriveşte cu mesajul lăsat în Nordurmýri. Şi dacă bărbatul pe care l-a văzut Elín în Keflavík seamănă atât de mult cu Holberg, chestia asta se potriveşte cu teoria legată de cel de-al doilea copil al lui. — E posibil ca Holberg să nu fi avut un fiu în urma violului, zise Sigurdur Óli. Nu avem nicio probă care să susţină acest lucru, doar ceea ce ştia Ellidi despre cealaltă femeie. Asta e tot. Şi în afară de asta, Ellidi e un dobitoc. — Nimeni dintre cei cu care am vorbit şi care îl cunoşteau pe Holberg nu a pomenit că ar fi avut un fiu, zise Elínborg. — Nimeni dintre cei cu care am vorbit nu-l cunoşteau în primul rând pe Holberg, spuse Sigurdur Óli. Asta e ideea. Era un singuratic, — 157 —

socializa cu puţini colegi de serviciu, descărca filme pornografice de pe internet, se asocia cu ticăloşi ca Ellidi şi Grétar. Nimeni nu ştie nimic despre tipul ăsta. — Ceea ce mă întreb e următorul lucru, interveni Erlendur. Dacă fiul lui Holberg chiar există, cum de ştie el despre Elín, mătuşa lui Audur? Nu înseamnă că trebuie să aibă cunoştinţă şi despre Audur, sora lui? Dacă ştie de Elín, presupun că ştie de Kolbrún şi de viol, iar eu nu-mi pot da seama cum anume. Nu a fost niciun detaliu despre investigaţie în media. De unde ar fi putut obţine informaţia asta? — Nu ar fi putut să scoată asta de la Holberg înainte de a-l căsăpi? zise Sigurdur Óli. Nu e posibil? — Poate l-a torturat ca să-l facă să mărturisească, sugeră Elínborg. — În primul rând, nu ştim dacă acest bărbat chiar există, zise Erlendur. Elín a fost foarte afectată când l-a văzut. Chiar presupunând că e real, nu avem idee dacă l-a omorât sau nu pe Holberg. Nici dacă ştia măcar de existenţa tatălui său, de faptul că se născuse în acele circumstanţe, după un viol. Ellidi a zis că a fost o femeie înaintea lui Kolbrún care a primit acelaşi tratament, poate chiar mai rău. Dacă a rămas însărcinată din cauza asta, mă îndoiesc că mama ar fi fost atât de dornică să pomenească de tatăl copilului. Nu a anunţat poliţia în legătură cu ce i s-a întâmplat. Nu avem nimic despre alte violuri ale lui Holberg în dosarele noastre. Trebuie să o găsim pe femeia asta, dacă ea există… — Şi dărâmăm fundaţia unei case pentru a căuta un bărbat care probabil nu are nimic de-a face cu cazul, interveni Sigurdur Óli. — Poate Grétar nu e aici sub fundaţie, adăugă Elínborg. — Cum adică? zise Erlendur. — Poate e încă în viaţă, vrei să spui? replică Sigurdur Óli. — Ştia totul despre Holberg, îmi închipui, zise Elínborg. Ştia despre fiică, altfel nu ar fi făcut o fotografie cu mormântul ei. Cu siguranţă ştia cum a venit pe lume. Dacă Holberg a avut alt copil, un fiu, ar fi ştiut şi despre el. Erlendur şi Sigurdur Óli se uitară la ea cu un interes crescut. — Poate Grétar e încă printre noi, continuă ea, şi păstrează legătura cu fiul lui Holberg. Asta ar veni să explice cum anume fiul ar fi ştiut despre Elín şi Audur. — Dar Grétar a dispărut acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi de atunci nu s-a mai auzit nimic de el, zise Sigurdur Óli. — 158 —

— Doar pentru că a dispărut nu înseamnă neapărat că e mort, observă Elínborg. — Deci… începu Erlendur, însă Elínborg îl întrerupse. — Nu cred că trebuie să-l eliminăm. De ce să nu acceptăm posibilitatea că Grétar e încă în viaţă? Nu s-a găsit niciodată un cadavru. Ar fi putut părăsi ţara. Ar fi fost suficient pentru el să se mute la ţară. Nimănui nu-i păsa. Nimeni nu-i ducea dorul. — Nu-mi amintesc niciun exemplu de felul ăsta, zise Erlendur. — De ce anume? întrebă Sigurdur Óli. — Ca o persoană dispărută să se întoarcă o generaţie mai târziu. Când oamenii dispar în Islanda, e pentru totdeauna. Nimeni nu se întoarce după o absenţă mai mare de douăzeci şi cinci de ani. Niciodată.

— 159 —

31 Erlendur îşi lăsă colegii în Nordurmýri şi se duse în Barónsstígur pentru a se întâlni cu patologul. Acesta terminase autopsia lui Holberg şi acoperea cadavrul când Erlendur ajunse la el. Trupul lui Audur nu se vedea nicăieri. — Ai găsit creierul fetei? întrebă patologul imediat ce Erlendur intră la el. — Nu, zise Erlendur. — Am vorbit cu o profesoară, o fostă prietenă de-a mea de la universitate, şi i-am explicat acest lucru, sper că e totul în regulă, şi nu a fost surprinsă de mica noastră descoperire. Nuvela aceea de Halldór Laxness, ai citit-o? — Cea despre Nebuchadnezzar? Mi-a trecut prin minte în ultimele câteva zile, răspunse Erlendur. — Nu se numeşte „Lily” povestirea aia? E mult timp de când am citit-o, însă e despre nişte studenţi la medicină care fură un cadavru şi pun pietre în sicriu, şi în mare asta e tot ce se întâmplă. Nimeni nu ţinea vreo evidenţă în vremurile de demult, exact cum e descris şi în povestire. Oamenilor care mureau în spital li se făcea autopsie, dacă nimeni nu se opunea şi, bineînţeles, autopsia era folosită în scopuri didactice. Uneori erau luate mostre, iar acestea puteau fi atât organe întregi, cât şi mici mostre de ţesuturi. Apoi totul era închis şi persoanei în chestiune i se făcea o înmormântare ca lumea. În zilele noastre este diferit. Se face o autopsie doar dacă rudele îşi dau acordul şi organele sunt scoase pentru cercetare şi scopuri didactice doar dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Nu cred că în zilele noastre se mai fură ceva. — Nu crezi? Patologul ridică din umeri. — Nu vorbim despre transplant de organe, nu-i aşa? zise Erlendur. — E o chestiune complet diferită. Oamenii sunt în general pregătiţi să-i ajute pe alţii dacă e o chestiune de viaţă şi de moarte. — Şi unde e banca de organe? — Sunt mii de mostre doar în această clădire, zise patologul. Aici, în Barónsstígur. Cea mai vastă e colecţia Dungal, care este cea mai mare bancă de mostre biologice din Islanda. — 160 —

— Mi-o poţi arăta? întrebă Erlendur. E vreun registru acolo care să arate de unde anume provin mostrele? — Totul e documentat cu grijă. Mi-am luat libertatea de a verifica mostra noastră, însă nu am putut-o găsi. — Atunci unde e? — Ar trebui să vorbeşti cu profesoara şi să asculţi ce are de spus. Cred că sunt nişte registre la universitate. — De ce nu mi-ai spus asta de la bun început? întrebă Erlendur. Atunci când ai descoperit că fusese scos creierul? Ai ştiut despre asta? — Vorbeşte cu ea şi întoarce-te aici. Cred că deja ţi-am spus prea multe. — Registrele colecţiei sunt la universitate? — Din câte ştiu eu, da, zise patologul, apoi îi dădu numele profesoarei şi îl rugă să-l lase să-şi facă treaba. — Atunci ai ştiut despre „Oraşul Borcanelor”, remarcă Erlendur. — O cameră de aici se numea „Oraşul Borcanelor”, spuse patologul. Acum e închisă. Nu mă întreba ce s-a întâmplat cu borcanele, nu am nici cea mai vagă idee. — Găseşti incomod să vorbeşti despre asta? — Vrei să încetezi? — Cu ce? — Încetează! Profesoara, Hanna, care era şefa Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii islandeze, se uită peste biroul ei la Erlendur de parcă acesta era vreo tumoră canceroasă care trebuia îndepărtată de acolo cât mai curând posibil. Era puţin mai tânără decât Erlendur, însă extrem de hotărâtă, vorbea şi răspundea repede, şi dădea impresia că nu suporta niciun fel de aberaţie sau digresiuni inutile. Îi ceru lui Erlendur, pe un ton destul de obraznic, să treacă la subiect în momentul în care el se angajă într-un discurs lung în legătură cu motivele pentru care se afla în biroul ei. Erlendur zâmbi în sinea lui. O simpatiză imediat şi ştiu că o să-şi sară unul altuia la beregată înainte ca întâlnirea să se sfârşească. Ea purta un deux-pièces de culoare întunecată, nu era machiată, era măruntă, blondă, cu mâini muncite, expresia feţei serioasă şi profundă. Lui Erlendur i-ar fi plăcut să o vadă zâmbind. Dorinţa nu-i fu împlinită. O deranjase în timpul cursului. Ciocănise la uşă şi întrebase de ea de — 161 —

parcă se pierduse. Ea venise la uşă şi îl rugase politicos să aştepte până ce se termina cursul. Erlendur rămăsese pe coridor, de parcă ar fi fost prins chiulind, timp de un sfert de oră înainte ca uşa să se deschidă. Hanna ieşi pe coridor şi trecu pe lângă Erlendur spunându-i să o urmeze. Lui îi fu greu să facă asta. Ea părea să facă doi paşi la fiecare pas de-al lui. — Nu pot înţelege ce vrea Departamentul de Investigare a Crimei de la mine, zise ea în timp ce gonea, întorcându-şi uşor capul ca pentru a se asigura că Erlendur ţinea pasul cu ea. — Veţi afla, spuse Erlendur, gâfâind. — Sper cu siguranţă asta, zise Hanna şi îl pofti în biroul ei. După ce Erlendur îi expuse problema, ea se aşeză şi se gândi la asta vreme îndelungată. Erlendur reuşi să o mai domolească cu relatarea despre Audur şi mama ei şi despre autopsie, diagnostic şi creierul care fusese scos. — La ce spital spuneaţi că a fost primită fata? întrebă ea în cele din urmă. — Keflavík. Cum obţineaţi organe în scopuri didactice? Hanna se uită fix la Erlendur. — Nu înţeleg unde bateţi. — Folosiţi organe umane în scopuri didactice, zise Erlendur. Mostre biologice, cred că se numesc, nu sunt expert, însă întrebarea e una foarte simplă. De unde le obţineaţi? — Nu cred că trebuie să vă spun nimic despre asta, spuse ea şi începu să se joace cu nişte hârtii ce zăceau pe biroul ei de parcă era prea ocupată pentru a-i da atenţia cuvenită lui Erlendur. — E destul de important pentru noi, zise Erlendur, pentru noi, poliţia, să aflăm dacă acel creier există încă. E posibil să fie în înregistrările dumneavoastră. A fost studiat la momentul respectiv, însă nu a fost returnat la locul cuvenit. Poate fi o explicaţie cât se poate de plauzibilă. A fost nevoie de timp pentru a se examina tumora şi trupul trebuia îngropat. E posibil ca universitatea şi spitalele să fie locurile potrivite pentru păstrarea organelor. Dumneavoastră puteţi să mă priviţi cu indiferenţă, însă eu pot face multe lucruri care vă pot cauza probleme, universităţii şi spitalelor. Gândiţi-vă doar ce belea poate fi media uneori, şi se întâmplă ca pur şi simplu să am vreo câţiva prieteni la ziare. Hanna se uită lung la Erlendur, care o privi la rândul său. — 162 —

— O cioară dacă stă moare de foame, zise ea în cele din urmă. — Însă dacă zboară găseşte de mâncare, completă Erlendur proverbul. — Chiar asta era regula în acest sens, însă nu vă pot spune nimic, după cum probabil vă puteţi închipui. Acestea sunt nişte chestiuni foarte delicate. — Nu investighez acest lucru ca pe o infracţiune, zise Erlendur. Nici măcar nu ştiu dacă a fost vorba de un furt de organe. Ceea ce faceţi cu persoanele moarte nu e treaba mea, dacă acest lucru rămâne în nişte limite rezonabile. Expresia Hannei deveni şi mai feroce. — Dacă de asta are nevoie o profesie medicală, sunt sigur că acest lucru poate fi justificat unor anumite persoane. Trebuie să localizez un anumit organ de la un anumit individ pentru a fi studiat din nou şi, dacă îi putem trasa istoria de la momentul când a fost prelevat până în prezent, v-aş fi extrem de recunoscător. Aceasta e o informaţie personală pentru propriile mele scopuri. — Ce fel de informaţie personală? — Nu sunt interesat ca lucrul acesta să ajungă mai departe. Trebuie să obţinem organul înapoi dacă e posibil. Ceea ce mă întrebam era dacă nu ar fi fost de ajuns să se ia doar o mostră, dacă a fost sau nu nevoie să se preleveze întregul organ. — Bineînţeles, nu cunosc cazul la care vă referiţi, însă acum sunt în vigoare reguli stricte în legătură cu autopsiile, şi nu cum era mai demult, spuse Hanna după o clipă de gândire. Dacă acest caz a fost în anii ’60 e posibil să se fi întâmplat, nu neg acest lucru. Spuneţi că fetei i s-a făcut autopsie împotriva voinţei mamei sale. Nu e primul exemplu în acest sens. Azi, rudele sunt imediat întrebate, după moartea cuiva, dacă se poate face autopsie. Cred că pot spune că dorinţele lor sunt onorate în afara unor cazuri absolut excepţionale. Acest lucru s-ar fi aplicat şi în acest caz. Mortalitatea infantilă e cel mai groaznic lucru cu care te poţi confrunta. Nu se poate descrie tragedia care îi loveşte pe oamenii care îşi pierd un copil şi problema unei autopsii poate fi neplăcută în astfel de cazuri. Hanna făcu o pauză. — Aveam un fel de înregistrări în computerele noastre, continuă ea, şi restul se află în arhiva păstrată în această clădire. Se păstrează nişte înregistrări foarte detaliate. Cea mai mare colecţie de organe din — 163 —

spitale este în Barónsstígur. Vă daţi seama că aici în campus se efectuează puţină practică medicală. Aceasta se face în spitale. De acolo vin informaţiile. — Patologul nu a vrut să-mi arate banca de organe, zise Erlendur. Voia să vorbesc mai întâi cu dumneavoastră. Universitatea are ceva de spus în această chestiune? — Veniţi, zise Hanna, fără să răspundă la întrebarea lui. Haideţi să ne uităm ce e în computere. Se ridică şi Erlendur o urmă. Folosi o cheie pentru a descuia o încăpere spaţioasă şi introduse o parolă într-un dispozitiv de securitate instalat pe peretele de lângă uşă. Se duse la un birou şi porni un calculator în timp ce Erlendur se uita în jurul său. În încăpere nu erau ferestre şi lipite de pereţi stăteau şiruri de fişete. Hanna întrebă numele fetiţei şi data morţii şi le introduse în calculator. — Nu e aici, zise ea gânditoare, privind în monitor. Înregistrările din computer merg doar până în 1984. Centralizăm toate datele de la momentul în care a fost înfiinţată Facultatea de Medicină, însă nu avem mai mult de atât în înregistrările noastre încă. — Deci rămân fişetele atunci, remarcă Erlendur. — Chiar nu am timp de asta, spuse Hanna, uitându-se la ceas. Trase de câte un sertar ici şi colo şi răsfoi printre documente, însă le închise repede la loc. Erlendur nu avea idee ce conţineau acele documente. — Aici aveţi înregistrări medicale? întrebă el. Hanna mormăi. — Să nu-mi spuneţi că sunteţi aici pentru comitetul de date private, zise ea şi trânti alt sertar pentru a-l închide. — Doar întrebam, spuse Erlendur. Hanna scoase un raport şi citi din el. — Aici e ceva despre nişte mostre biologice, zise ea. 1968. Sunt mai multe nume. Nu e nimic care să vă intereseze. Puse raportul la loc în fişet, împinse sertarul şi trase altul. — Aici sunt mai multe, zise ea. Ia stai puţin. Aici e numele fetei, Audur şi numele mamei ei. Uitaţi-vă. Hanna parcurse repede raportul. — Un organ a fost prelevat, zise ea, ca pentru sine. A fost prelevat la spitalul din Keflavík. Cu permisiunea rudei celei mai apropiate… nu e nimic aici. Nu e nimic aici în legătură cu faptul că organul ar fi putut fi — 164 —

distrus. Hanna închise dosarul. — Nu mai este aici. — Pot vedea? întrebă Erlendur, fără să încerce să-şi ascundă nerăbdarea. — Nu o să aflaţi nimic de aici, răspunse Hanna, apoi puse dosarul la loc în sertar şi îl închise. V-am spus ce trebuie să ştiţi. — Ce spune? Ce ascundeţi? — Nimic, zise Hanna, şi acum trebuie să mă întorc la catedră. — Atunci o să obţin mandat de percheziţie, o să mă întorc azi mai târziu şi ar fi bine ca raportul acesta să fie acolo unde trebuie, conchise Erlendur şi se îndreptă către uşă. — Promiteţi că informaţia de aici nu o să ajungă mai departe? întrebă ea în momentul în care Erlendur deschise uşa şi era gata să plece. — V-am spus asta. E o informaţie personală, pentru mine. — Atunci uitaţi-vă, zise Hanna, redeschizând fişetul şi înmânându-i dosarul. Erlendur închise uşa, luă dosarul şi se cufundă în el. Hanna scoase un pachet de ţigări şi aprinse una în timp ce aştepta ca Erlendur să termine de citit. Ea ignoră plăcuţa cu FUMATUL INTERZIS şi curând camera se umplu de fum. — Cine-i Eydal? — Una dintre cele mai renumite somităţi medicale ale noastre. — Ce anume nu voiaţi să văd aici? Pot vorbi cu acest bărbat? Hanna nu-i răspunse. — Ce se întâmplă? zise Erlendur. Hanna oftă. — Înţeleg că el păstrează câteva organe, răspunse ea în cele din urmă. — Bărbatul ăsta colecţionează organe? întrebă Erlendur. — Păstrează câteva organe, e o colecţie mică. — E colecţionar de organe? — Asta e tot ce ştiu, zise Hanna. — Se presupune că el a luat creierul, spuse Erlendur. Scrie aici că i s-a dat o mostră pentru studiu. E o problemă pentru dumneavoastră? — E unul dintre savanţii noştri cei mai de vază, repetă ea printre dinţii încleştaţi. — 165 —

— Păstrează creierul unei fetiţe de patru ani pe şemineul din camera de zi! strigă Erlendur. — Nu mă aştept să înţelegeţi munca ştiinţifică, zise ea. — Ce e de înţeles? — Nu ar fi trebuit niciodată să vă las să intraţi aici, strigă Hanna. — Am mai auzit asta şi înainte, replică Erlendur.

— 166 —

32 Elínborg o găsi pe femeia din Húsavík. Mai avea două nume care îi mai rămăseseră pe listă, aşa că îl lăsă pe Sigurdur Óli în Nordurmýri împreună cu echipa de legişti. Reacţia primei femei fu una familiară, de surprindere într-un fel, auzise povestea din altă parte de câteva ori chiar. Spuse că, sincer, aştepta o vizită din partea poliţiei. A doua femeie, ultima de pe lista lui Elínborg, refuză să vorbească cu ea. Refuză să o lase să intre în casă. Închise uşa spunând că nu ştia despre ce vorbea Elínborg şi că nu o putea ajuta. Însă femeia fu, într-un fel, şovăitoare. Era de parcă trebuia să-şi adune toată energia de care putea da dovadă pentru a spune ce voia, iar Elínborg simţi că rolul fusese repetat. Se comporta de parcă aştepta sosirea poliţiei, însă, spre deosebire de celelalte, nu dorea să ştie nimic. Dorea să scape imediat de Elínborg. Elínborg îşi putea da seama că o găsise pe femeia pe care o căutau. Aruncă încă o privire peste documentele ei. Numele femeii era Katrín şi era şefă de departament la Biblioteca Centrală din Reykjavík. Soţul ei era directorul unei mari agenţii de publicitate. Avea şaizeci de ani. Trei copii, toţi născuţi între 1958 şi 1962. Se mutase din Húsavík în 1962 şi locuise în Reykjavík de atunci. Elínborg sună a doua oară la sonerie. — Cred că trebuie să vorbiţi cu mine, zise ea când Katrín deschise uşa din nou. Femeia se uită la ea. — Nu pot să vă ajut cu nimic, spuse ea imediat, cu un ton al vocii surprinzător de ascuţit. Ştiu cazul. Am auzit bârfe. Însă nu ştiu despre niciun viol. Va trebui să vă mulţumiţi cu asta. Nu mă mai deranjaţi. Încercă să-i închidă lui Elínborg uşa în nas. — Se poate ca eu să mă mulţumesc cu asta, însă un detectiv pe nume Erlendur, care investighează asasinarea lui Holberg, nu o va face. Data viitoare când veţi deschide uşa, el o să stea aici şi nu o să mai vrea să plece. Nu vă va permite să-i trântiţi uşa în nas. Vă poate aduce la secţie dacă lucrurile se înrăutăţesc. — Vreţi să mă lăsaţi în pace, vă rog, zise Katrín în timp ce uşa se lovea de toc. Aş vrea să pot, gândi Elínborg. Îşi scoase mobilul şi îl sună pe — 167 —

Erlendur, care tocmai pleca de la universitate. Elínborg îi descrise situaţia. El zise că va fi acolo în zece minute. Nu o vedea nicăieri pe Elínborg în faţa casei lui Katrín, în momentul în care ajunse, însă îi recunoscu maşina în parcare. Era o casă mare din cartierul Vogar, cu două etaje şi cu garaj dublu. Sună la sonerie şi spre uimirea lui, Elínborg îi deschise uşa. — Cred că am găsit-o, zise ea cu voce joasă şi îl lăsă pe Erlendur să intre în casă. A venit afară la mine chiar acum şi şi-a cerut iertare pentru comportamentul ei. A zis că mai degrabă vorbeşte cu noi aici decât la secţie. A auzit poveşti despre viol şi ne aştepta. Elínborg o luă înaintea lui Erlendur şi ajunse în camera de zi unde Katrín stătea în picioare. Femeia dădu mâna cu el şi încercă să zâmbească, însă nu prea reuşi. Era îmbrăcată clasic, purta o fustă gri şi o bluză albă, avea un păr drept şi des care îi cobora până la umeri, pieptănat într-o parte. Era înaltă, cu picioare subţiri şi umeri înguşti, drăguţă, cu o expresie blândă, însă neliniştită. Erlendur se uită în jurul său în camera de zi. Era dominată de cărţi adăpostite în dulapuri închise şi prevăzute cu geamuri de sticlă. Un scrin frumos se afla lângă unul dintre dulapurile cu cărţi, o sofa veche însă bine păstrată din piele se afla în mijlocul încăperii, o măsuţă pentru fumat într-un colţ. Tablouri pe pereţi. Mici acuarele în rame frumoase, fotografii ale familiei ei. Se uită mai îndeaproape la ele. Toate fotografiile erau vechi. Trei băieţi împreună cu părinţii lor. Cele mai recente fuseseră făcute atunci când primiseră Confirmarea. Nu păreau să fi absolvit şcoala sau universitatea. — Avem de gând să cumpărăm o casă mai mică, zise Katrín aproape scuzându-se în timp ce Erlendur se uita în jurul său în camera de zi. E mult prea mare pentru noi casa asta uriaşă. Erlendur încuviinţă. — Este acasă şi soţul dumneavoastră? — Albert nu va veni acasă decât târziu în seara asta. E în străinătate. Speram că putem vorbi despre asta înainte ca el să se întoarcă. — Nu ar trebui să ne aşezăm? întrebă Elínborg. Katrín se scuză pentru lipsa ei de politeţe şi îi invită să ia loc. Ea se aşeză pe sofa singură, iar Erlendur şi Elínborg luară loc în cele două fotolii de piele din faţa ei. — Ce doriţi mai exact de la mine? întrebă Katrín, privindu-i pe fiecare pe rând. Nu prea înţeleg cum mă încadrez eu în peisaj. Bărbatul — 168 —

e mort. Chestia asta nu are nimic de-a face cu mine. — Holberg a fost un violator, zise Erlendur. A violat o femeie din Keflavík şi, drept rezultat, ea a făcut un copil. O fiică. Atunci când am început să verificăm mai îndeaproape, ni s-a spus că i-a mai făcut asta şi înainte unei femei din Húsavík, cam de aceeaşi vârstă cu cea de-a doua victimă. E posibil ca Holberg să mai fi violat ulterior. Nu ştim. Însă trebuie să o depistăm pe victima lui din Húsavík. Holberg a fost omorât la el acasă şi avem motive să presupunem că explicaţia poate fi găsită în trecutul lui sordid. Erlendur şi Elínborg observară amândoi cum discursul lui nu păru să aibă niciun efect asupra lui Katrín. Nu era şocată să audă despre violurile lui Holberg sau despre fiica lui şi nu întrebă nici despre femeia din Keflavík şi nici despre fată. — Nu sunteţi şocată să auziţi asta? zise el. — Nu, răspunse Katrín, de ce ar trebui să fiu şocată? — Ce ne puteţi spune despre Holberg? întrebă Erlendur după o pauză. — L-am recunoscut imediat după pozele din ziare, zise Katrín, şi era ca şi cum ultima urmă de rezistenţă îi dispăruse din voce. Cuvintele ei se transformară în şoaptă. — Cu toate că s-a schimbat mult, adăugă ea. — Am avut fotografia lui la dosar, zise Elínborg pentru a explica. Poza era de la un permis CE pe care şi l-a reînnoit de curând. Era şofer de tir. Mergea cu tirul peste tot prin ţară. — La momentul respectiv mi-a spus că era avocat în Reykjavík. — Lucra probabil la Autoritatea pentru Porturi şi Faruri la acel moment, zise Erlendur. — Eu tocmai împlinisem douăzeci de ani. Albert şi cu mine aveam doi copii când s-a întâmplat. Am început să locuim împreună de foarte tineri. El era pe mare, Albert vreau să spun. Chestia asta nu se întâmpla foarte des. Avea un mic magazin şi era agent la o companie de asigurări. — Ştie ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. Katrín ezită câteva momente. — Nu, nu i-am spus niciodată. Şi aş prefera să nu-i spuneţi acum. Tăcură. — Nu aţi spus nimănui ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. — Nu am spus nimănui. — 169 —

Ea tăcu din nou. Erlendur şi Elínborg aşteptară. — Mă învinuiesc pentru asta. Dumnezeule mare! oftă ea. Ştiu că nu e corect din partea mea. Ştiu că nu a fost vina mea. S-a întâmplat acum aproape patruzeci de ani şi încă mă învinuiesc cu toate că ştiu că n-ar trebui. Patruzeci de ani. Ei aşteptară. — Nu ştiu în cât de multe detalii vreţi să intru. Ce anume contează pentru dumneavoastră. După cum am spus, Albert era pe mare. Iar eu eram în oraş, distrându-mă cu nişte prietene şi i-am cunoscut pe bărbaţii ăia la dans. — Bărbaţii ăia? interveni Erlendur. — Holberg şi altul care era cu el. Nu o să aflu niciodată care era numele lui. Mi-a arătat un aparat mic de fotografiat pe care îl avea cu el. Am vorbit puţin despre fotografie. Au venit acasă la prietena mea cu noi şi am continuat să bem acolo. Eram un grup de patru prietene care ieşeam împreună în oraş. Două dintre noi erau măritate. După o vreme, am zis că vreau să plec şi el s-a oferit să mă conducă acasă. — Holberg? zise Elínborg. — Da, Holberg. Am zis că nu şi mi-am luat la revedere de la prietenele mele şi am plecat singură acasă. Nu era mult de mers. Însă când am deschis uşa – locuiam într-o căsuţă pe o stradă nouă în construcţie din Húsavík – brusc m-am trezit cu el în spatele meu. A zis ceva ce nu am auzit bine, apoi m-a împins înăuntru şi a închis uşa. Am fost complet luată prin surprindere. Nu ştiam dacă să fiu speriată sau surprinsă. Alcoolul îmi amorţise simţurile. Bineînţeles că nu îl cunoşteam pe acel bărbat câtuşi de puţin, nu-l mai văzusem înainte de acea noapte. — Şi de ce vă învinuiţi? întrebă Elínborg. — Pentru că m-am prostit puţin la dans, zise Katrín după o vreme. L-am invitat la dans. Nu ştiu de ce am făcut-o. Băusem puţin şi nu am putut niciodată să rezist la alcool. Mă distram cu prietenele mele şi îmi lăsasem puţin părul pe spate. Iresponsabilă. Beată. — Dar nu trebuie să vă învinovăţiţi… începu Elínborg. — Nimic din ce spuneţi nu poate schimba lucrul ăsta câtuşi de puţin, răspunse Katrín cu un ton supus şi privind către Elínborg, aşa că nu continuaţi să-mi spuneţi pe cine pot şi pe cine nu pot să învinovăţesc. Nu are rost. Stătea pe lângă noi la dans, vorbi ea după o pauză. Cu — 170 —

siguranţă nu făcea o impresie proastă. Era amuzant şi ştia cum să ne facă pe noi, fetele, să râdem. Juca jocuri cu noi şi ne îndemna şi pe noi să jucăm. Mi-am amintit mai târziu că întrebase de Albert şi aflase că eram singură acasă. Însă a făcut-o în aşa fel, încât nu am bănuit deloc ce zăcea în mintea lui. — În principiu, e un scenariu similar cu cel în care a atacat-o pe femeia din Keflavík, zise Erlendur. Ea i-a dat voie să o conducă până acasă, după cum se ştie. Apoi a întrebat-o dacă poate folosi telefonul şi a atacat-o în bucătărie. — S-a dovedit a fi o cu totul altă persoană. Insuportabil. Chestiile pe care mi le-a spus. Mi-a rupt haina cu care eram îmbrăcată, m-a împins înăuntru şi mi-a adresat nişte cuvinte îngrozitoare. A devenit foarte agitat. Am încercat să vorbesc cu el, însă a fost inutil şi când am început să strig după ajutor a sărit pe mine şi m-a redus la tăcere. Apoi m-a târât în dormitor… Îşi adună tot curajul şi le spuse ce făcuse Holberg, sistematic şi fără să ascundă nimic. Nu uitase nimic din ce se întâmplase în acea noapte. Dimpotrivă, îşi amintea şi cel mai mic detaliu. Relatarea ei era lipsită de sentimentalism. Era ca şi cum citea cu voce tare nişte fapte reci scrise pe o pagină. Vorbi cu atâta precizie şi îşi luă o asemenea distanţă faţă de acel incident, încât Erlendur avu senzaţia că parcă descria ceva care i se întâmplase altei femei. Nu ei personal, ci altcuiva. Altundeva. Altădată. Într-o altă viaţă. La un anumit moment dat pe parcursul relatării, Erlendur făcu o grimasă şi Elínborg înjură printre dinţi. Katrín se opri din vorbit. — De ce nu aţi depus plângere împotriva acelui ticălos? întrebă Elínborg. — Era ca un monstru. A ameninţat că mă termină dacă spun cuiva şi dacă îl arestează poliţia. Şi ceea ce a fost mai rău, a zis că dacă fac mare tam-tam cu asta, o să susţină că eu i-am cerut să mă întâlnesc cu el acasă la mine şi că doream să mă culc cu el. Nu a folosit exact aceste cuvinte, însă ştiam la ce se referea. Era incredibil de puternic, însă deabia dacă mi-a lăsat vreun semn. S-a asigurat că nu face asta. Am început mai târziu să mă gândesc la asta. M-a lovit peste faţă de vreo câteva ori, însă niciodată foarte tare. — Când s-a întâmplat asta? — Era în 1961. Toamna. — 171 —

— Şi nu a mai fost nicio urmare? Nu l-aţi mai revăzut pe Holberg sau… — Nu. Nu l-am mai văzut niciodată după aceea. Nu, până ce i-am văzut poza în ziar. — V-aţi mutat departe de Húsavík? — Era ceea ce oricum plănuiam să facem. Albert a avut întotdeauna chestia asta în minte. Nu m-am mai împotrivit atât de mult după aceea. Oamenii din Húsavík sunt drăguţi şi e un loc bun în care să te stabileşti, însă nu m-am mai întors acolo de atunci. — Aţi avut doi copii înainte, băieţi după cum se vede, zise Erlendur, arătând cu capul în direcţia fotografiilor de la confirmare, şi apoi aţi avut un al treilea fiu… când? — Doi ani mai târziu, răspunse Katrín. Erlendur se uită la ea şi îşi putu da seama că, dintr-un anumit motiv, pentru prima oară în conversaţia lor, ea minţea.

— 172 —

33 — De ce te-ai oprit aici? zise Elínborg în momentul în care părăsiră casa şi ieşiră în stradă. Îi venise greu să-şi ascundă surpriza când Erlendur îi mulţumise brusc lui Katrín pentru că fusese atât de cooperantă. Spusese că ştia cât de greu era pentru ea să vorbească despre aceste lucruri şi o asigurase că nimic din ce discutaseră nu va ajunge mai departe. Elínborg rămăsese cu gura căscată. De-abia dacă începuse să vorbească, de fapt. — A început să mintă, răspunse Erlendur. E un coşmar prea urât pentru ea. Ne vom întâlni cu ea mai târziu. Telefonul ei trebuie ascultat; trebuie să avem o maşină în faţa casei pentru a-i verifica mişcările şi dacă are vizitatori. Trebuie să aflăm ce fac fiii ei, să facem rost de fotografii recente ale lor dacă putem, însă fără să atragem atenţia asupra noastră, şi trebuie să-i localizăm pe cei care au cunoscut-o pe Katrín în Húsavík şi care îşi pot aminti măcar de acea seară, cu toate că e posibil să fie mult prea de demult. L-am rugat pe Sigurdur Óli să contacteze Autoritatea pentru Porturi şi Faruri pentru a vedea dacă ne pot spune când a lucrat Holberg la ei în Húsavík. Poate a făcut deja acest lucru. Fă rost de o copie a certificatului de căsătorie al lui Katrín şi Albert pentru a afla anul în care s-au căsătorit. Erlendur se urcase în maşină. — Şi, Elínborg, poţi veni şi data viitoare când vorbim cu ea. — E oare cineva capabil să facă ce a descris ea? întrebă Elínborg, cu mintea încă la povestea lui Katrín. — Cu Holberg totul pare să fie posibil, replică Erlendur. El se duse în Nordurmýri. Sigurdur Óli era încă acolo. Contactase compania de telefonie în legătură cu apelurile primite de Holberg în weekendul în care fusese omorât. Două erau de la un depozit Iceland Transport unde lucra şi alte trei erau de la telefoane publice: două de la o cabină telefonică din Laekjargata şi unul de la un telefon cu plată din staţia de autobuz Hlemmur. — Altceva? — Da, clipurile porno din computerul lui. Legiştii s-au uitat la destul de multe şi e înspăimântător. De-a dreptul bolnav mintal. Cele mai rele lucruri pe care le poţi găsi pe internet, inclusiv cu animale şi cu copii. — 173 —

Tipul ăla era de-a dreptul pervers. Cred că au renunţat să se mai uite la ele. — Poate nu e nevoie să-i mai supunem la aşa ceva, zise Erlendur. — Chestia asta chiar ne oferă o imagine a individului nenorocit, dezgustător şi murdar care era, spuse Sigurdur Óli. — Vrei să spui că a meritat să fie pocnit în cap şi omorât? întrebă Erlendur. — Tu ce crezi? — Ai întrebat la Autoritatea pentru Porturi şi Faruri despre Holberg? — Nu. — Fă-o atunci. — Nouă ne face semn? întrebă Sigurdur Óli. Stăteau în faţa casei lui Holberg. Un lucrător din echipa de legişti ieşise din subsol şi stătea acolo în salopeta albă, chemându-i cu un semn din mână. Părea destul de agitat. Coborâră din maşină, se duseră în subsol şi expertul legist gesticulă către ei să vină şi să se uite la unul din ecrane. Ţinea o telecomandă despre care le spuse că dirija camera ce fusese introdusă într-una din găurile dintr-un colţ al camerei de zi. Ei priviră ecranul, însă nu putură vedea nimic altceva care să poată fi identificat în vreun fel. Imaginea era pătată, slab luminată, tulbure şi întunecată. Puteau vedea pietrişul şi partea de sub podea, însă nimic neobişnuit. Trecu un timp până ce expertul nu se mai putu abţine. — Chestia asta de aici, zise el, arătând în centrul ecranului în partea de sus. Chiar sub podea. — Ce? întrebă Erlendur, care nu putea vedea nimic. — Nu vedeţi? spuse expertul legist. — Ce? zise Sigurdur Óli. — Inelul. — Inelul? repetă Erlendur. — E foarte clar că am găsit un inel sub podea. Îl vedeţi? Se uitară atenţi la ecran până ce crezură că puteau distinge un obiect care ar fi putut să fie un inel. Era o imagine estompată, de parcă ceva bloca vederea. Nu putură vedea nimic altceva. — Parcă ar sta ceva în drum, zise Sigurdur Óli. — Ar putea fi plastic izolator de felul celui care se foloseşte în construcţii, sugeră expertul. Se adunară şi mai multe persoane în jurul ecranului să privească ce — 174 —

se întâmpla. — Uitaţi-vă la chestia asta de aici, continuă el. Linia asta de lângă inel. Ar putea fi un deget. Ceva zace în colţul ăla şi cred că s-ar cuveni să ne uităm mai bine ce este. — Sparge podeaua, comandă Erlendur. Să vedem ce este. Echipa de legişti se puse imediat pe treabă. Marcară locul din podeaua din camera de zi şi începură să spargă cu echipamentul pneumatic de forare. Un praf fin de ciment se ridică în subsol, iar Erlendur şi Sigurdur Óli îşi puseră măşti de tifon peste gură. Rămaseră în spatele tehnicienilor, urmărind cum gaura se lărgeşte în podea. Placa de pardoseală avea o grosime de optsprezece sau douăzeci de centimetri şi trebuiră să foreze ceva timp pentru a pătrunde prin ea. De îndată ce o sparseră, gaura se lărgi repede. Bărbaţii îndepărtară fragmentele de beton imediat ce fură sparte şi în curând putură să vadă plasticul care ieşise la iveală. Erlendur se uită la Sigurdur Óli, care încuviinţă către el. Plasticul ieşi din ce în ce mai tare la iveală. Erlendur credea că era un plastic gros de izolare. Era imposibil să vezi prin el. Uitase de zgomotul din subsol, de duhoarea insuportabilă şi de praful care se ridicase. Sigurdur Óli îşi scosese masca pentru a vedea mai bine. Se aplecă şi chemă echipa de legişti care spărgea podeaua. — Aşa se deschid mormintele faraonilor în Egipt? întrebă el şi tensiunea se mai domoli puţin. — Doar că mie îmi e teamă că sub asta nu e un faraon, zise Erlendur. — E posibil să-l fi găsit pe Grétar sub podeaua lui Holberg? întrebă Sigurdur Óli nerăbdător şi înflăcărat. După douăzeci şi cinci de afurisiţi de ani! Al dracului de genial! — Mama lui avea dreptate, zise Erlendur. — Mama lui Grétar? — „A fost ca şi cum ar fi fost furat”, a zis ea. — Înfăşurat în plastic şi ascuns sub podea. — Marion Briem, mormăi Erlendur pentru sine şi scutură din cap. Echipa de legişti sfredeli mai departe cu echipamentele electrice de forare, podeaua se desfăcu sub presiune şi gaura se lărgi până ce tot pachetul de plastic putu fi văzut. Avea lungimea unui bărbat de înălţime medie. Echipa de legişti discuta cum ar trebui să procedeze ca să îl deschidă. Deciseră să îl îndepărteze întreg din cavitatea din podea şi să nu îl atingă până ce nu îl duceau la morgă, în Barónsstígur, unde — 175 —

se puteau ocupa de el fără a pierde vreo potenţială probă. Veniră cu o targă pe care o aduseseră în subsol cu o noapte înainte şi o puseră lângă gaura din podea. Doi bărbaţi încercară să ridice pachetul de plastic, însă se dovedi a fi prea greu, aşa că alţi doi coborâră să-i ajute. Curând începură să-l scoată, îl eliberară de acolo, îl ridicară şi îl puseră pe targă. Erlendur se apropie de pachet, se aplecă deasupra lui şi încercă să vadă prin plastic. Crezu că putu distinge o faţă, încreţită şi putrezită, nişte dinţi şi o bucată de nas. Se îndreptă iar de spate. — Nu arată atât de rău, având în vedere circumstanţele, zise el. — Ce e asta? întrebă Sigurdur Óli, aplecându-se deasupra gropii. — Ce? zise Erlendur. — Alea sunt role de film? spuse Sigurdur Óli. Erlendur se duse mai aproape, îngenunche şi văzu nişte role de film foto îngropate pe jumătate în pietriş. Metri întregi de film împrăştiaţi peste tot. Spera că o parte din ei fusese folosită.

— 176 —

34 Katrín nu părăsi casa tot restul zilei. Nu o vizită nimeni şi nu folosi telefonul. Seara, un bărbat la volanul unei maşini break parcă în faţa casei şi intră înăuntru ducând o valiză de dimensiuni medii. Din câte se părea acesta era Albert, soţul ei. Se întorcea dintr-o călătorie de afaceri din Germania în acea după-amiază. Doi poliţişti cu o maşină neinscripţionată supravegheau casa. Telefonul era ascultat. Domiciliile a doi dintre fiii mai mari fuseseră aflate, însă nu se ştia nimic despre locul unde s-ar afla cel mai tânăr dintre ei. Era divorţat şi locuia într-un apartament în cartierul Gerdi, însă nu era nimeni la el acasă. O pază fu instalată în faţa clădirii. Poliţia aduna informaţii despre fiu şi descrierea lui fusese trimisă la secţiile de poliţie de peste tot din ţară. Până acum nu avuseseră suficiente motive pentru a da un anunţ despre el în mass-media. Erlendur parcă în faţa morgii din Barónsstígur. Trupul bărbatului despre care se credea că era Grétar fusese dus acolo. Patologul, acelaşi care îi examinase pe Holberg şi pe Audur, îndepărtase plasticul de pe cadavru. Ieşi la iveală că era trupul unui bărbat cu capul dat pe spate, cu gura deschisă de parcă ar fi ţipat de durere şi cu braţele pe lângă corp. Pielea era uscată, încreţită şi palidă, cu mari porţiuni putrezite ici şi colo pe un trup fără haine pe el. Capul părea să fi fost foarte rău lovit, părul era lung şi lipsit de culoare, atârnând în jos de-o parte şi de alta a feţei. — I-a scos măruntaiele, zise patologul. — Ce? — Persoana care l-a îngropat. O mişcare inteligentă dacă vrei să păstrezi un cadavru. Din cauza mirosului. S-a uscat încet-încet în interiorul plasticului. Bine păstrat în acest sens. — Poţi stabili cauza morţii? — Peste cap era o pungă de plastic care sugerează că e posibil să fi fost sufocat, însă va trebui să mă uit mai bine la el. Vei afla mai multe mai târziu. Totul cere timp. Ştii cine e? E cam pipernicit, bietul nemernic. — Am bănuiala mea, zise Erlendur. — Ai vorbit cu profesoara? — O femeie încântătoare. — 177 —

— Nu-i aşa? Sigurdur Óli îl aştepta pe Erlendur la birou, însă când sosi zise că se duce direct la legişti. Reuşiseră să developeze şi să mărească mai multe poziţii din filmul care fusese găsit în apartamentul lui Holberg. Erlendur îi spuse despre conversaţia pe care el şi Elínborg o avuseseră cu Katrín. Ragnar, şeful legiştilor, îi aştepta în biroul său cu mai multe role de film pe masă şi câteva fotografii mărite. Le înmână fotografiile, iar ei se strânseră în jurul acestora. — Am reuşit să le procesăm doar pe acestea trei, zise Ragnar, şi chiar nu-mi pot da seama ce arată. Erau şapte role Kodak cu douăzeci şi patru de poziţii fiecare. Trei erau complet negre şi nu ne putem da seama dacă au fost folosite, însă de la unul dintre ele am reuşit să mărim puţinele fotografii pe care le putem vedea aici. E ceva ce recunoaşteţi? Erlendur şi Sigurdur Óli priviră fotografiile cu ochii mijiţi. Erau toate alb-negru. Două dintre ele erau pe jumătate negre, de parcă diafragma nu fusese deschisă cum trebuie; imaginile erau atât de nefocalizate şi de neclare, că nu le putură distinge. A treia şi ultima imprimată era intactă şi acceptabil de precisă şi prezenta un bărbat care îşi făcea singur poză în faţa unei oglinzi. Aparatul era mic şi plat, cu un mic bliţ cubic cu patru becuri deasupra, iar bliţul îl lumina pe bărbatul din oglindă. Acesta purta jeanşi, un tricou şi o jachetă de vară scurtă până în talie. — Îţi aminteşti de bliţurile cubice? zise Erlendur cu o umbră de nostalgie în glas. Ce revoluţie. — Îmi amintesc bine de ele, răspunse Ragnar, care era de aceeaşi vârstă cu Erlendur. Sigurdur Óli se uită la ei pe rând şi scutură din cap. — Ăsta e ceea ce se numeşte un autoportret? zise Erlendur. — E dificil să-i vezi faţa cu aparatul ăla care-i stă în cale, spuse Sigurdur Óli, însă nu ar fi posibil să fie chiar Grétar? — Recunoşti ce e în jur, puţinul care e vizibil acolo? întrebă Ragnar. În reflecţie putură distinge o parte din camera din spatele fotografului. Erlendur vedea spătarul unui scaun şi chiar o măsuţă de cafea, covorul şi o parte din ceva care ar fi putut să fie o draperie lungă până în podea, însă altceva era dificil de distins. Chipul bărbatului din — 178 —

oglindă era bine luminat, însă în lateral lumina pălea până la întuneric total. Studiară cu atenţie fotografia timp îndelungat. După mult efort, Erlendur începu să distingă ceva în întunericul din stânga fotografului, despre care crezu că era o formă omenească, chiar un profil, însă era ceva neuniform în lumină, mici umbre care îi aprinseră imaginaţia. — Am putea mări această zonă? îl întrebă el pe Ragnar, care se uită mult timp la aceeaşi parte, însă nu văzu nimic. Sigurdur Óli luă fotografia şi o ţinu ridicată în faţa lui, însă nu putu distinge nici el ceea ce Erlendur crezuse că vede. — O să ne ia doar o secundă, zise Ragnar. Îl urmară din birou şi până la echipa de legişti. — Sunt ceva amprente pe film? întrebă Sigurdur Óli. — Da, zise Ragnar, două seturi, aceleaşi ca pe poza de la cimitir. Ale lui Grétar şi ale lui Holberg. Fotografia fu scanată şi instalată pe un monitor mare. Zona fu mărită. Ceea ce fusese doar ceva inform în lumină se transformă în nenumărate puncte care umplură ecranul. Nu putură distinge nimic în poză şi până şi Erlendur pierdu ceea ce crezuse că văzuse. Expertul butonă ceva pe tastatură pentru câteva clipe, introduse nişte comenzi şi imaginea fu redusă şi comprimată. Continuă, punctele se aranjară singure până ce încet-încet conturul unei feţe începu să iasă la iveală. Era tot neclară, însă Erlendur crezu că-l recunoaşte pe Holberg acolo. — Nu e ticălosul ăla? întrebă Sigurdur Óli. — E ceva mai mult aici, zise tehnicianul şi continuă să facă imaginea mai clară. Apărură curând nişte valuri care îi aminteau lui Erlendur de părul unei femei, şi un alt profil şi mai neclar. Erlendur se uită fix la acea imagine până crezu că îl poate distinge pe Holberg aşezat şi stând de vorbă cu o femeie. O halucinaţie ciudată îl cuprinse în momentul în care văzu asta. Voia să strige către femeie să iasă din apartament, însă era prea târziu. Multe decenii, prea târziu. Un telefon sună în cameră, însă nimeni nu făcu nicio mişcare. Erlendur crezu că suna cel de pe birou. — E al tău, îi spuse Sigurdur Óli lui Erlendur. Lui Erlendur îi luă ceva vreme, însă în cele din urmă reuşi să-şi găsească mobilul şi îl pescui din buzunarul hainei. Era Elínborg. — 179 —

— La ce te joci? îl întrebă când, în cele din urmă, îi răspunse. — Treci la subiect, te rog, spuse Erlendur. — La subiect? De ce eşti aşa stresat? — Ştiam că tu nu poţi spune pur şi simplu ce aveai de gând să spui. — E despre băieţii lui Katrín, zise Elínborg. Sau bărbaţi în toată firea, de fapt, fiindcă sunt cu toţii adulţi acum. — Ce e cu ei? — Toţi sunt nişte tipi drăguţi, probabil, doar că unul dintre ei lucrează într-un loc destul de interesant. Credeam că trebuie să auzi despre asta imediat, însă eşti atât de tensionat şi ocupat şi nu pot suporta gândul unei pălăvrăgeli, aşa că o să-l sun mai bine pe Sigurdur Óli. — Elínborg! — Da? — Doamne, Dumnezeule, femeie! strigă Erlendur şi se uită la Sigurdur Óli, ai de gând să-mi spui ce aveai de gând să-mi spui? — Fiul lucrează la Centrul de Cercetare Genetică. — Ce? — Lucrează la Centrul de Cercetare Genetică. — Care fiu? — Cel mai tânăr. Lucrează la noua lor bază de date. Lucrează cu arbori genealogici şi boli, familii islandeze şi boli ereditare, boli genetice. Bărbatul ăsta e expert în boli genetice.

— 180 —

35 Erlendur ajunse acasă târziu în acea seară. Plănuia să o viziteze pe Katrín devreme în dimineaţa următoare şi să-i povestească despre teoria lui. Spera ca fiul ei să fie găsit curând. O căutare prelungită implica riscul ca povestea să fie făcută senzaţională de către media, iar el voia să evite asta. Eva Lind nu era acasă. Curăţase bucătăria după haosul făcut de Erlendur. El îşi puse în cuptorul cu microunde unul din cele două feluri de mâncare pe care îl cumpărase de la un magazin deschis noaptea, apoi apăsă butonul de pornire. Erlendur îşi amintea momentul când Eva Lind venise la el cu câteva nopţi înainte şi îi spusese că e însărcinată. Simţi de parcă trecuse un an întreg de când ea stătuse acolo în faţa lui, cerşindu-i bani şi evitându-i întrebările, însă trecuseră doar câteva nopţi. Încă avea vise urâte. Nu avusese niciodată multe vise şi uneori îşi amintea doar frânturi din ele când se trezea, însă îl stăpânea un sentiment de disconfort şi nu se putea debarasa de el. Nu ajuta că durerea din piept se făcea simţită constant, o durere arzătoare pe care nu o putea îndepărta. Se gândi la Eva Lind, la copil, la Kolbrún, la Audur, la Elín, la Katrín şi fiii ei, la Holberg, la Grétar şi la Ellidi care era la închisoare, la fata din Gardabaer şi la tatăl ei, la el şi la propriii lui copii, la fiul său, Sindri Snaer, pe care îl vedea rareori, şi la Eva, care făcuse efortul de a-l găsi şi cu care se certa crunt atunci când nu-i plăcea ceea ce făcea ea. Eva avea dreptate. Cine era el să o mustre tot timpul? Se gândi la mame şi la fiice, la taţi şi la fii, la mame şi la fii, la taţi şi la fiice, la copii care se năşteau şi nimeni nu-i voia, la copii care mureau în acea comunitate mică, Islanda, unde toată lumea părea înrudită sau aveau legături unii cu alţii într-un fel. Dacă Holberg era tatăl fiului celui mai mic al lui Katrín, oare fusese omorât de propriul său fiu? Oare tânărul ştia că Holberg era tatăl lui? Cum descoperise? Katrín îi spusese? Când? De ce? Oare el ştiuse tot timpul? Ştia de viol? Katrín îi spusese că Holberg o violase şi că rămăsese gravidă? Ce fel de sentiment e ăsta? Ce fel de sentiment e acela să descoperi că nu eşti persoana care credeai că eşti? Şi nu cine eşti? Că tatăl tău nu e tatăl tău de fapt, că nu eşti fiul lui, ci eşti fiul altcuiva despre care nici nu ştiai că există. Cineva violent: un violator. — 181 —

Cum e? se gândi Erlendur. Cum te poţi împăca cu asta? Te duci, îl găseşti pe tatăl tău şi îl omori? Şi apoi scrii: „Eu sunt EL”. Şi dacă mama nu i-a spus fiului ei despre Holberg, cum a descoperit el adevărul? Erlendur întoarse întrebarea pe toate părţile în minte. Cu cât se gândea mai mult la chestiune şi lua în considerare opţiunile, cu atât gândurile i se întorceau la copăcelul cu mesaje din Gardabaer. Era o singură cale în care fiul ar fi putut descoperi adevărul şi Erlendur intenţiona să verifice asta a doua zi. Şi ce văzuse Grétar? De ce trebuise să moară? Oare îl şantaja pe Holberg? Ştia despre violurile lui Holberg şi plănuia să-l denunţe? făcuse fotografii cu Holberg? Cine era femeia care era împreună cu Holberg în fotografie? Când fusese făcută? Grétar dispăruse în vara festivalului naţional, deci trebuie să fi fost făcută înainte de asta. Erlendur se întreba dacă nu mai erau victime de-ale lui Holberg care nu spuseseră niciodată nimic. Auzi cheia răsucindu-se în broască şi se ridică în picioare. Eva Lind se întorsese acasă. — M-am dus în Gardabaer cu fata, zise ea când îl văzu pe Erlendur ieşind din bucătărie, şi închise uşa în urma ei. A zis că are de gând să-l reclame pe nenorocitul ăla pentru toţi anii în care a abuzat-o. Mama ei a făcut o cădere nervoasă. Apoi am plecat. — Ca să se vadă cu soţul? — Mda, s-a întors la căminul ei mic şi confortabil, zise Eva Lind, scoţându-şi pantofii lângă uşă. El s-a enervat rău, dar s-a calmat când a auzit explicaţia. — Cum a suportat asta? — E un tip pe cinste. Când am plecat se ducea în Gardabaer ca să vorbească cu boşorogul ăla nenorocit. — Pe bune? — Crezi că are vreun rost să-l denunţe pe ticălosul ăla? întrebă Eva Lind. — Sunt cazuri dificile. Bărbaţii neagă totul şi, într-un fel, scapă cu asta. Poate depinde de mamă, de ceea ce spune ea. Poate ea ar trebui să meargă la centrul pentru femei abuzate. Ce mai faci? — Pur şi simplu excelent, răspunse Eva Lind. — Te-ai gândit să faci o ecografie sau cum s-o numi? întrebă Erlendur. Aş putea merge cu tine. — Va veni şi timpul pentru asta, spuse Eva Lind. — 182 —

— Va veni? — Mda. — Bine, zise Erlendur. — Ce ai mai pus la cale? întrebă Eva Lind, şi introduse celălalt fel de mâncare în cuptorul cu microunde. — Nu mă mai gândesc la nimic altceva în afară de copii zilele astea, zise Erlendur. Şi la un copac cu mesaje, care e un fel de arbore genealogic: poate conţine tot felul de mesaje pentru noi, dacă, pur şi simplu, am şti ce ar trebui să căutăm. Şi mă gândesc la obsesiile de a colecţiona lucruri. Cum e cântecul ăla despre calul de ham? Eva Lind se uită la tatăl ei. Acesta ştia că se pricepea la muzică. — Te referi la „Viaţa e ca un cal de ham”? întrebă ea. — „Are capul îndesat cu fân”, zise Erlendur. — „Inima îngheţată”. — „Şi creierul nebun”, termină Erlendur versul. Îşi puse pălăria pe cap şi zise că nu o să lipsească prea mult.

— 183 —

36 Hanna îl prevenise pe doctor, aşa că acesta nu fu surprins să-l vadă pe Erlendur în acea seară. Locuia într-o casă elegantă în partea veche din Hafnarfjördur şi îl întâmpină pe Erlendur la uşă, imaginea însăşi a rafinamentului şi curtoaziei, un bărbat scund, chel ca o bilă de biliard şi corpolent sub halatul gros de casă. Un bon viveur, gândi Erlendur, cu o roşeaţă perpetuă şi uşor feminină în obraji. Avea o vârstă greu de determinat, putea să aibă în jur de şaizeci de ani. Dădu noroc cu Erlendur cu o mână la fel de uscată precum hârtia şi îl invită în salon. Erlendur se aşeză pe o sofa din piele de culoarea vinului şi refuză când bărbatul îi oferi ceva de băut. Doctorul se aşeză cu faţa la el şi îl aşteptă să înceapă. Erlendur se uită în jurul său în salon, care era spaţios şi generos, decorat cu tablouri şi obiecte de artă, şi se întrebă dacă doctorul locuia singur. Rosti întrebarea cu glas tare. — Am locuit întotdeauna singur, răspunse doctorul. Sunt extrem de fericit în acest fel şi aşa am fost dintotdeauna. Se spune că bărbaţii care ajung la vârsta mea regretă că nu au avut familie şi copii. Colegii mei îmi flutură fotografii ale nepoţilor la conferinţe peste tot în lume, însă eu nu am simţit niciodată dorinţa de a-mi întemeia o familie. Nu m-au interesat niciodată copiii. Era vesel, vorbăreţ şi sociabil, ca şi cum Erlendur ar fi fost un prieten foarte apropiat, ca şi cum l-ar fi acceptat în mod implicit pe picior de egalitate. Erlendur nu se lăsă impresionat. — Însă sunteţi interesat de organe în borcane, zise el. Doctorul refuză să-l lase pe Erlendur să încline balanţa în favoarea lui. — Hanna mi-a spus că eraţi furios, spuse el. Nu ştiu de ce ar trebui să fiţi furios. Nu fac nimic ilegal. Da, chiar am o mică colecţie de organe. Majoritatea sunt păstrate în formol în borcane de sticlă. Le ţin în casă aici. Urmau să fie distruse, însă eu le-am luat şi le-am păstrat ceva mai mult timp. Păstrez şi alt tip de mostre biologice, mostre de ţesuturi. Vă întrebaţi probabil de ce, continuă el, însă Erlendur scutură din cap. — Câte organe aţi furat? Asta era de fapt întrebarea pe care aveam de gând să v-o adresez, spuse el, dar o să ajungem mai târziu la asta. — Nu am furat niciun organ, zise doctorul, mângâindu-şi uşor capul chel. Nu înţeleg acest antagonism. Vă deranjează dacă îmi torn un — 184 —

strop de cherry? întrebă şi se ridică în picioare. Erlendur aşteptă în timp ce el se îndreptă către un dulăpior de băuturi şi îşi turnă ceva într-un pahar. Îi oferi unul şi lui Erlendur care refuză şi sorbi din cherry cu buzele lui groase. Era evident după faţa lui rotundă cât de mult savura gustul. — Oamenii nu întreabă în mod normal despre asta, zise apoi, şi nici nu există motiv pentru a o face. Tot ce e mort e nefolositor în lumea noastră, la fel şi un trup omenesc mort. Nu e nevoie să devenim sentimentali pentru asta. Sufletul pleacă. Rămâne doar zgura şi zgura nu e nimic. Trebuie să priviţi asta dintr-o perspectivă medicală. Trupul nu e nimic, înţelegeţi? — Pentru dumneavoastră e în mod evident ceva. Colecţionaţi părţi din trupuri omeneşti. — În alte ţări, spitalele universitare cumpără organe în scopuri didactice, continuă doctorul. Însă în Islanda nu e obiceiul ăsta. Aici cerem permisiunea de a face o autopsie de la caz la caz şi uneori cerem să fie prelevat un organ cu toate că e posibil să nu aibă neapărat legătură cu moartea. Oamenii sunt de acord sau refuză, ăsta e felul în care merg lucrurile. În mare parte e vorba de trupurile persoanelor mai în vârstă. Nimeni nu fură organe. — Însă nu a fost întotdeauna aşa, zise Erlendur. — Nu ştiu cum erau lucrurile în vremurile de demult. Bineînţeles, nu exista un control atât de strict a ceea ce se întâmpla atunci. Pur şi simplu, nu ştiu. Nu ştiu de ce sunteţi şocat. Vă amintiţi de ştirea aceea din Franţa? O fabrică de maşini care folosea cadavre umane la testele lor de impact, şi copii. Ar trebui să fiţi şocat de ei mai ales. Peste tot în lume sunt cumpărate şi vândute organe. Oameni chiar sunt omorâţi pentru organele lor. Colecţia mea cu greu poate fi numită criminală. — Dar de ce? zise Erlendur. Ce faceţi cu ele? — Cercetare, bineînţeles, zise doctorul, sorbindu-şi cherry-ul. Le examinez la microscop. Ce n-ar face un colecţionar? Colecţionarii de timbre se uită la mărci poştale. Colecţionarii de cărţi se uită la anii de publicare. Astronomii au întreaga lume în faţa ochilor lor şi se uită la lucruri de proporţii uluitoare. Eu mă uit fără întrerupere la lumea mea microscopică. — Deci hobby-ul dumneavoastră este cercetarea, aveţi aparatură pentru a studia mostrele sau organele pe care le posedaţi? — Da. — 185 —

— Aici în casă? — Da. Dacă mostrele sunt bine păstrate pot întotdeauna să fie studiate. Când obţii informaţii medicale noi sau vrei să te uiţi la ceva în mod special sunt perfect utilizabile în scop de cercetare. Perfect. Doctorul se opri din vorbit. — Întrebaţi despre Audur, zise el apoi. — Ştiţi de ea? făcu Erlendur surprins. — Ştiţi că dacă nu i s-ar fi făcut autopsie şi nu i s-ar fi scos creierul nu aţi fi aflat niciodată din ce cauză a murit. Ştiţi asta. A zăcut în pământ prea mult timp. Nu ar fi fost posibil să i se studieze eficient creierul după treizeci de ani de stat în sol. Deci, lucrul de care sunteţi atât de dezgustat v-a ajutat, de fapt. Probabil că vă daţi seama de asta. Doctorul se gândi câteva clipe. — Aţi auzit despre Ludovic al XVII-lea? A fost fiul lui Ludovic al XVIlea şi al Mariei Antoaneta, întemniţat în timpul Revoluţiei Franceze, mort la vârsta de zece ani. Povestea lui a fost la ştiri acum un an şi ceva. Oamenii de ştiinţă francezi au descoperit că el a murit în închisoare şi nu că a fost eliberat pe ascuns, aşa cum au pretins unii. Ştiţi cum au descoperit asta? — Nu îmi amintesc povestea, zise Erlendur. — I-a fost scoasă inima şi păstrată în formol. Când au putut face teste ADN şi altfel de teste, au descoperit că aşa-zisele rude îşi bazaseră înrudirea cu familia regală franceză pe minciuni. Nu erau înrudite cu prinţul. Ştiţi când a murit Ludovic? — Nu. — Acum mai mult de două sute de ani. În 1795. Formolul e un fluid unic. Erlendur deveni gânditor. — Ce ştiţi despre Audur? — Diverse lucruri. — Cum a ajuns mostra în mâinile dumneavoastră? — Printr-o terţă persoană. Nu cred că aş vrea să intru în astfel de detalii. — Din „Oraşul Borcanelor”? — Da. — V-au dat „Oraşul Borcanelor”? — În parte. Nu e nevoie să vorbiţi cu mine de parcă aş fi un infractor. — 186 —

— Aţi stabilit vreodată cauza morţii? Doctorul se uită la Erlendur şi sorbi din nou din cherry-ul său. — De fapt, da, zise el. Am fost întotdeauna mai înclinat către cercetare decât către practică. Cu această obsesie a mea de a colecţiona lucruri, am putut să le combin pe amândouă, deşi doar la o scară mică, bineînţeles. — Raportul medicului legist din Keflavík menţionează doar o tumoră pe creier, fără nicio altă explicaţie suplimentară. — Am văzut asta. Raportul este incomplet, nu a fost niciodată mai mult decât preliminar. După cum am spus, am urmărit chestia asta mai îndeaproape şi cred că am răspunsul la unele din întrebările dumneavoastră. Erlendur se aplecă în faţă în scaunul său. — Şi? — O boală genetică. Se întâmplă doar la câteva familii din Islanda. A fost un caz extrem de complex şi nici măcar după examinarea sa în amănunt nu am fost sigur multă vreme. În cele din urmă am crezut că tumora era cel mai probabil legată de o boală genetică, neurofibromatoză. Nu mă aştept să fi auzit de asta înainte. În unele cazuri nu există niciun fel de simptom. În alte cazuri, oamenii pot muri fără ca boala să iasă vreodată la iveală. Există purtători fără simptome. E mult mai comun ca simptomele să apară într-o fază timpurie sub forma unor pete pe piele şi tumori. Doctorul sorbi din nou din cherry. — Cei din Keflavík nu au descris nimic de felul acesta în raportul lor, însă nu ştiu sigur nici dacă ştiau ce căutau. — Le-au spus rudelor despre piele. — Au spus, într-adevăr? Diagnosticul nu e întotdeauna unul sigur. — Această boală poate fi transmisă de la tată la fiică? — Poate fi. Însă transmiterea genetică nu se limitează la asta. Ambele sexe pot purta şi contracta boala. Se spune că o tulpină a acesteia a apărut şi la Omul Elefant. Aţi văzut filmul? — Nu, zise Erlendur. — Anumiţi oameni suferă de o creştere extremă a oaselor care cauzează diformitate, ca în acel caz special. Dar există şi alţii care pretind că neurofibromatoza nu are nimic de-a face cu Omul Elefant. Însă asta e o poveste diferită. — De ce aţi început să căutaţi asta? îl întrerupse Erlendur pe doctor. — 187 —

— Bolile creierului sunt domeniul meu de specialitate, zise el. Fata asta e unul dintre cele mai interesante cazuri ale mele. Am citit toate rapoartele despre ea. Nu sunt foarte precise. Doctorul care a avut grijă de ea era unul prost pregătit, bea mult la momentul respectiv sau, cel puţin, aşa mi s-a spus. Oricum, a scris despre o infecţie tuberculară acută a capului într-un loc, care era termenul folosit uneori atunci când apărea boala. Ăla a fost punctul meu de plecare. Raportul medicului legist din Keflavík nu a fost nici ăla unul foarte precis, aşa cum am mai spus şi înainte. Au găsit tumora şi s-au mulţumit cu asta. Doctorul se ridică în picioare şi se duse către o bibliotecă mare aflată în salon. Scoase o revistă şi i-o înmână lui Erlendur. — Nu ştiu dacă veţi înţelege toate astea, însă am scris un scurt articol ştiinţific despre studiul meu într-o foarte respectată revistă medicală americană. — Aţi scris un articol ştiinţific despre Audur? întrebă Erlendur. — Audur ne-a ajutat pe drumul nostru către înţelegerea bolii. A fost foarte importantă atât pentru mine, cât şi pentru ştiinţa medicală. Sper că nu vă dezamăgesc. — Tatăl fetei ar fi putut fi purtătorul genei, zise Erlendur, încercând încă să priceapă ceea ce doctorul îi spusese. Şi a transmis boala fiicei sale. Dacă ar fi avut un fiu, acesta nu ar fi moştenit şi el boala? — Nu ar fi fost neapărat necesar să se manifeste şi la el, spuse doctorul, însă ar putea fi purtător al genei, la fel ca tatăl lui. — Deci? — Da. Dacă ar avea un copil, copilul ar putea şi el să aibă boala. Erlendur se gândi la ceea ce îi spusese doctorul. — Însă trebuie să vorbiţi cu oamenii de ştiinţă de la Centrul de Cercetare Genetică, zise doctorul. Ei au răspunsuri la întrebările legate de genetică. — Ce? — Vorbiţi la Centrul de Cercetare Genetică. Ăsta e noul nostru „Oraş al Borcanelor”. Ei au răspunsurile. Ce se întâmplă? De ce sunteţi şocat? Cunoaşteţi pe cineva acolo? — Nu, zise Erlendur, însă în curând voi cunoaşte. — Vreţi să o vedeţi pe Audur? întrebă doctorul. La început Erlendur nu pricepu aluzia doctorului. — Vreţi să spuneţi…? — Am un mic laborator aici jos. Sunteţi bine-venit ca să aruncaţi o — 188 —

privire. Erlendur ezită. — În regulă, zise el. Se ridicară în picioare şi Erlendur îl urmă pe doctor în josul unor scări înguste. Doctorul aprinse lumina şi în faţa ochilor apăru un laborator imaculat, cu microscoape, calculatoare, eprubete şi echipament pentru nişte scopuri pe care Erlendur nu putea nici măcar începe să şi le imagineze. Îşi aminti o remarcă pe care se întâmpla să o fi citit undeva, referitoare la colecţionari. Colecţionarii fac o lume din ei înşişi. Creează o mică lume în jurul lor, selectează anumite obiecte din realitate şi le transformă în personaje-cheie în acea lume artificială. Holberg era şi el un colecţionar. Obsesia lui de a colecţiona lucruri era legată de pornografie. Din asta îşi făcuse lumea lui personală, exact la fel cum făcuse doctorul cu organele. — E aici, zise doctorul. Se duse către un dulap din lemn mare şi vechi, singurul articol de mobilier din încăpere şi nelalocul lui în acel mediu sterilizat, îl deschise şi scoase un borcan din sticlă groasă prevăzut cu capac. Îl puse cu grijă pe masă şi Erlendur putu vedea în lumina puternic fluorescentă un mic creier de copil plutind în formol. Când plecă de la doctor, Erlendur luă cu el o mică geantă de piele conţinând rămăşiţele pământeşti ale lui Audur. Se gândi la „Oraşul Borcanelor” în timp ce conducea spre casă pe străzile goale, sperând ca nicio parte din el să nu fie ţinută vreodată într-un laborator. Ploua încă atunci când parcă în faţa blocului unde locuia. Opri motorul, aprinse o ţigară şi privi afară în noapte. Erlendur se uită la geanta neagră de pe locul din faţă. Avea de gând să o pună pe Audur înapoi acolo unde îi era locul.

— 189 —

37 Pe la ora unsprezece în aceeaşi noapte, poliţiştii care erau de pază în faţa casei lui Katrín îl văzură pe soţul ei plecând, trântind uşa în urma lui, intrând val-vârtej în maşină şi demarând în trombă. Părea să fie foarte grăbit şi observară că ducea aceeaşi valiză ca atunci când sosise acasă mai devreme în acea zi. Poliţiştii nu mai văzură nicio altă mişcare în timpul nopţii şi Katrín nu se văzu deloc. O patrulă de poliţie fu chemată în cartier şi îl urmări pe Albert până la Hotel Esja unde se cază peste noapte. Erlendur îşi făcu apariţia în faţa casei lui Katrín la ora opt, a doua zi dimineaţă. Elínborg era cu el. Încă ploua. Soarele nu mai apăruse de zile întregi. Sunară la sonerie de trei ori, înainte de a auzi un foşnet în interior şi înainte ca uşa să se deschidă. Katrín apăru în prag. Elínborg observă că purta aceleaşi haine ca şi în ziua anterioară şi că plânsese. Era trasă la faţă şi ochii îi erau roşii şi umflaţi. — Mă scuzaţi, zise Katrín de parcă era buimacă. Probabil că am adormit în fotoliu. Cât este ceasul? — Putem intra? întrebă Erlendur. — Nu i-am spus niciodată lui Albert ce s-a întâmplat, zise ea şi intră în casă, fără să-i invite şi pe ei. Erlendur şi Elínborg schimbară o privire şi o urmară. — M-a părăsit azi-noapte, zise Katrín. Cât este ceasul? Cred că trebuie să fi adormit în fotoliu. Albert era atât de furios. Nu l-am văzut niciodată atât de furios. — Putem contacta pe cineva din familia dumneavoastră? întrebă Elínborg. Cineva care să vină şi să stea cu dumneavoastră? Pe fiii dumneavoastră? — Nu, Albert se va întoarce şi totul va fi în regulă. Nu vreau să-i tulbur pe băieţi. Va fi în regulă. Albert se va întoarce. — De ce era atât de furios? întrebă Erlendur. Katrín se aşeză pe sofaua din camera de zi, Erlendur şi Elínborg se aşezară în faţa ei exact ca mai înainte. — Era furios. Şi el e în general atât de calm. Albert e un om bun, un om atât de bun şi a fost întotdeauna atât de bun cu mine. E o căsnicie frumoasă. Întotdeauna am fost fericiţi. — Poate vreţi să ne întoarcem mai târziu, zise Elínborg. — 190 —

Erlendur se uită urât la ea. — Nu, zise Katrín, e în regulă. Va fi în regulă. Albert se va întoarce. Trebuie doar să treacă peste asta. Dumnezeule, ce greu e! Ar fi trebuit să-i spun de la bun început, a zis. Nu a putut înţelege cum am putut să tac în tot acest timp. A ţipat la mine. Katrín se uită la ei. — El nu a ţipat niciodată la mine înainte. — Vreţi să vă ajutăm cu ceva? Să-l sun pe doctorul dumneavoastră? zise Elínborg şi se ridică în picioare. Erlendur se uită la ea năucit. — Nu, e totul în regulă, spuse Katrín. Nu e necesar. Sunt doar puţin somnoroasă. Totul va fi în regulă. Ia loc, drăguţă. Totul va fi în regulă. — Ce i-aţi spus soţului dumneavoastră? întrebă Erlendur. I-aţi spus despre viol? — Am vrut să o fac în toţi aceşti ani, însă nu am avut niciodată curajul. Nu am spus niciodată nimic nimănui despre acest incident. Am încercat să-l uit, m-am prefăcut că nu s-a întâmplat niciodată. A fost de multe ori greu, însă am reuşit, într-un fel. Apoi aţi venit şi m-am pomenit spunându-vă totul. Într-un fel, m-am simţit mai bine. Era ca şi cum m-aţi fi eliberat de o mare povară. Ştiam că puteam în cele din urmă să vorbesc deschis şi că era singurul lucru bun pe care îl puteam face. Chiar şi după tot acest timp. Katrín se opri din vorbit. — S-a supărat pe dumneavoastră pentru că nu i-aţi spus despre viol? întrebă Erlendur. — Da. — Nu v-a înţeles punctul de vedere? întrebă Elínborg. — A zis că ar fi trebuit să-i spun imediat despre asta. E de înţeles, normal. A zis că el a fost întotdeauna cinstit cu mine şi că nu a meritat asta. — Însă eu nu prea înţeleg, zise Erlendur. Albert pare să fie o persoană mai bună de atât. M-am gândit că o să încerce mai degrabă să vă liniştească şi să stea lângă dumneavoastră, nu să iasă val-vârtej pe uşă. — Ştiu, spuse Katrín. Poate nu i-am spus despre chestia asta aşa cum trebuia. — Aşa cum trebuia, zise Elínborg, fără să încerce să-şi ascundă neîncrederea. Cum poţi spune cuiva despre genul ăsta de lucru aşa — 191 —

cum trebuie? Katrín scutură din cap. — Nu ştiu. Vă jur, nu ştiu. — I-aţi spus tot adevărul? întrebă Erlendur. — I-am spus ceea ce v-am spus şi dumneavoastră. — Şi nimic altceva? — Nu, zise Katrín. — Doar despre viol? — Doar, repetă Katrín. Doar! Ca şi cum asta n-ar fi suficient. Ca şi cum nu e suficient pentru el să audă că am fost violată şi că nu i-am spus niciodată despre asta. Nu e oare suficient? Ei tăcură. — Nu i-aţi spus despre fiul cel mai mic al dumneavoastră? întrebă Erlendur în cele din urmă. Katrín îi străfulgeră brusc cu privirea. — Ce să-i spun despre fiul cel mic? repetă ea, scuipând parcă cuvintele. — L-aţi numit Einar, zise Erlendur, care se uitase pe informaţiile pe care Elínborg le adunase despre familia respectivă cu o zi înainte. — Ce e cu Einar? Erlendur se uită la ea. — Ce e cu Einar? repetă ea. — E fiul dumneavoastră, zise Erlendur. Însă nu e fiul tatălui său. — Despre ce vorbiţi? Nu e fiul tatălui său? Bineînţeles că e fiul tatălui său! Cine nu e fiul tatălui său? — Scuzaţi-mă, nu sunt foarte exact. Nu este fiul tatălui care credea el că era, zise Erlendur cu calm. Este fiul bărbatului care v-a violat. Fiul lui Holberg. I-aţi spus asta soţului dumneavoastră? De asta a plecat în felul în care a făcut-o? Katrín rămase tăcută. — I-aţi spus tot adevărul? Katrín se uită la Erlendur. Acesta simţi că ea se pregătea să reziste. Trecură câteva clipe şi apoi văzu cum buzele îi cedară. Umerii i se lăsară, ea închise ochii, se prăbuşi pe jumătate în fotoliu şi izbucni în plâns. Elínborg se uită urât la Erlendur, însă el o privi pur şi simplu pe Katrín în fotoliu şi îi lăsă timp să se adune. — I-aţi spus despre Einar? întrebă el din nou când i se păru că ea reuşise să se adune. — 192 —

— Nu a crezut asta, zise ea. — Că Einar nu era fiul lui? zise Erlendur. — Ei sunt extrem de apropiaţi, Einar şi Albert, aşa au fost întotdeauna. Chiar de când s-a născut. Albert îşi iubeşte şi ceilalţi fii, bineînţeles, însă mai ales pe Einar. Chiar de la început. El e mezinul şi Albert l-a cocoloşit. Katrín făcu o pauză. — Poate de asta nu am spus niciodată nimic. Am ştiut că Albert nu ar fi fost capabil să suporte asta. Anii au trecut şi m-am prefăcut că nu era nimic în neregulă. Nu am spus niciodată nimic. Şi a funcţionat. Holberg a lăsat o rană şi de ce să n-o las să se vindece în pace? De ce ar trebui el să ne distrugă viitorul? Să ignor acest lucru a fost felul meu de a suporta acea oroare. — Aţi ştiut imediat că Einar era fiul lui Holberg? întrebă Elínborg. Katrín tăcu din nou. — De unde ştiţi toate astea? — Seamănă cu Holberg, nu-i aşa? zise Erlendur. Cu Holberg când era tânăr. L-a văzut o femeie în Keflavík şi a crezut că era Holberg. — E o anumită asemănare între ei. — Dacă nu i-aţi spus niciodată fiului dumneavoastră nimic şi soţul dumneavoastră nu a ştiut de Einar, de ce e acest mare scandal între dumneavoastră şi Albert? Ce a declanşat acest lucru? — Ce femeie din Keflavík? zise Katrín. Ce femeie care locuieşte în Keflavík îl cunoaşte pe Holberg? A trăit cu o femeie acolo? — Nu, zise Erlendur, întrebându-se dacă trebuia să-i spună despre Kolbrún şi Audur. O să audă în curând despre ele şi el nu putea vedea niciun motiv întemeiat pentru care Katrín să nu afle adevărul acum. Deja îi spusese despre violul din Keflavík, însă acum pomeni numele victimei lui Holberg şi îi spuse despre Audur, care murise de mică după o boală gravă şi grea. Îi spuse cum găsiseră fotografia mormântului în biroul lui Holberg şi cum îi condusese în Keflavík şi la Elín, şi îi spuse despre tratamentul la care fusese supusă Kolbrún, atunci când încercase să-l denunţe. Katrín înregistră fiece cuvânt din acea relatare. Ochii i se umplură de lacrimi în momentul în care Erlendur îi spuse despre moartea lui Audur. Îi spuse şi despre Grétar, bărbatul cu aparatul foto, pe care ea îl văzuse cu Holberg şi cum dispăruse el fără urmă, însă fusese găsit sub — 193 —

podeaua de beton a apartamentului de la subsol al lui Holberg. — Despre toată nebunia asta din Nordurmýri s-a relatat la ştiri? întrebă Katrín. Erlendur încuviinţă. — Nu am ştiut că Holberg a violat şi alte femei. Am crezut că am fost doar eu. — Ştim doar despre dumneavoastră amândouă, zise Erlendur. Ar putea fi şi altele. Nu putem fi siguri că vom afla vreodată. — Deci Audur era soră cu Einar pe jumătate, zise Katrín, adâncită în gânduri. Bietul copil. — Sunteţi sigură că nu aţi ştiut asta? întrebă Erlendur. — Bineînţeles că sunt sigură, zise ea. Nu am avut nici cea mai vagă idee despre asta. — Einar ştie de ea, spuse Erlendur. A dat de urma lui Elín în Keflavík. Katrín nu răspunse. El se hotărî să încerce altă întrebare. — Dacă fiul dumneavoastră nu a ştiut nimic şi nu i-aţi spus niciodată soţului despre viol, cum de a descoperit Einar adevărul acum? — Nu ştiu, răspunse Katrín. Spuneţi-mi cum a murit biata fetiţă. — Ştiţi că fiul dumneavoastră e suspect de omorârea lui Holberg, zise Erlendur, fără să-i răspundă. Încercă să formuleze ce avea de spus cât de atent putu. Avea senzaţia că femeia era neaşteptat de calmă, ca şi cum nu ar fi surprinso că fiul ei era suspect de crimă. — Fiul meu nu e un asasin, zise ea încet. Nu ar putea să omoare niciodată pe nimeni. — Există o foarte mare probabilitate ca el să-l fi lovit pe Holberg în cap. Poate nu a intenţionat să-l omoare. Probabil a făcut-o într-un acces de furie. A lăsat un mesaj pentru noi. Zicea: „Eu sunt EL”. Înţelegeţi ce înseamnă asta? Katrín nu zise nimic. — A ştiut că Holberg era tatăl lui? A ştiut ce v-a făcut Holberg? A ştiut despre Audur şi Elín? Cum anume? Katrín rămase cu ochii aţintiţi în poală. — Unde e fiul dumneavoastră acum? întrebă Elínborg. — Nu ştiu, zise Katrín încet. Nu am veşti de la el de câteva zile. Se uită la Erlendur. — 194 —

— A aflat dintr-odată despre Holberg. Ştia că ceva era în neregulă. A descoperit la serviciu. A zis că nu mai putem ţine secrete în ziua de azi. A zis că totul se afla în baza de date.

— 195 —

38 Erlendur se uită la Katrín. — Aşa a aflat informaţii despre adevăratul său tată? întrebă el. — A descoperit că nu avea cum să fie fiul lui Albert, zise Katrín cu o voce joasă. — Cum? întrebă Erlendur. Ce anume căuta? De ce s-a căutat în baza de date? A fost o coincidenţă? — Nu, zise Katrín. Nu a fost o coincidenţă. Elínborg auzise destul. Dorea să oprească interogatoriul şi să o lase pe Katrín în pace. Se ridică în picioare şi zise că dorea un pahar cu apă şi îi făcu un semn lui Erlendur să vină cu ea. El o urmă în bucătărie. Elínborg îi spuse că ea credea că femeia trecuse prin destule pentru moment şi că ar trebui să o lase în pace şi să-i spună să consulte un avocat, înainte de a mai zice altceva. Trebuiau să lase interogatoriul suplimentar pentru mai târziu în acea zi, să vorbească cu familia ei, să roage pe cineva să stea cu ea şi să o ajute. Erlendur scoase în evidenţă faptul că femeia nu fusese arestată, nu era suspectă de nimic, că acesta nu era un interogatoriu oficial, că ei doar strângeau informaţii, iar că ea era foarte cooperantă pentru moment. Trebuiau să continue. Elínborg scutură din cap. — Să batem fierul cât e cald, zise Erlendur. — Ce mai exprimare! şuieră Elínborg printre dinţi. Katrín apăru în uşa bucătăriei şi întrebă dacă vor să continue discuţia. Era pregătită să le spună adevărul şi să nu mai ascundă nimic de data asta. — Vreau să termin cu treaba asta, zise ea. Elínborg o întrebă dacă voia să contacteze un avocat, însă Katrín spuse că nu. Spuse că nu cunoştea niciun avocat şi că nu avusese niciodată ocazia să consulte vreunul. Nu ştia cum să se descurce cu treaba asta. Elínborg se uită acuzatoare la Erlendur. El o rugă pe Katrín să continue. Când se aşezară cu toţii, Katrín îşi reîncepu povestea. Îşi frânse mâinile şi îşi începu cu tristeţe povestea. * Albert pleca în străinătate în acea dimineaţă. Se treziseră foarte — 196 —

devreme. Ea făcuse cafea pentru amândoi. Vorbiră din nou despre vânzarea casei şi cumpărarea uneia mai mici. Vorbiseră adeseori despre asta, însă niciodată nu făcuseră nimic în sensul ăsta. Poate părea un pas prea important, ca şi cum acest lucru ar fi scos în evidenţă cât erau de bătrâni. Nu se simţeau bătrâni, însă părea să fie o chestiune incredibil de presantă pentru ei aceea de a cumpăra o casă mai mică. Albert zise că o să vorbească cu un agent imobiliar când se va întoarce şi apoi se urcă în Cherokee şi plecă. Ea se întoarse înapoi în pat. Avea să meargă la serviciu abia peste două ore, însă nici nu putea să se culce la loc. Stătu acolo învârtindu-se şi zvârcolindu-se în pat până la ora opt. Apoi se dădu jos din pat. Era în bucătărie în momentul în care îl auzi pe Einar intrând în casă. Avea şi el o cheie de la casă. Îşi putu da seama imediat că el era supărat, însă nu ştia de ce anume. Îi spuse că stătuse treaz toată noaptea. Intră în camera de zi şi se duse în bucătărie, însă refuză să se aşeze. — Ştiam eu că era ceva care nu se potrivea, zise el, şi se uită la maică-sa cu o privire mânioasă. Am ştiut-o tot timpul! Ea nu putea înţelege de ce era mânios. — Ştiam că o afurisită de chestie nu se potrivea, repetă el aproape ţipând. — Despre ce vorbeşti, iubire, întrebă ea, fără să ştie de ce era atât de mânios. Ce nu se potriveşte? — Am spart codul, răspunse el. Am încălcat nişte reguli ca să sparg codul. Voiam să ştiu cum se transmite boala în familii – şi se transmite în familii, îţi pot spune asta. E în câteva familii, însă nu e în familia noastră. Nu e în familia tatei şi nici într-a ta. De asta nu se potriveşte. Înţelegi? Înţelegi ce spun? * Telefonul mobil al lui Erlendur îi sună în buzunarul hainei şi el o rugă pe Katrín să-l scuze. Se duse la bucătărie ca să răspundă. Era Sigurdur Óli. — Te caută fata bătrână din Keflavík, zise el fără să se prezinte. — Fata bătrână? Te referi la Elín? — Da, la Elín. — Ai vorbit cu ea? — Da, zise Sigurdur Óli. A zis că trebuie să vorbească cu tine — 197 —

imediat. — Ştii ce vrea? — A refuzat categoric să-mi spună. Ce mai faci? — I-ai dat numărul meu de mobil? — Nu. — Dacă sună iar dă-i numărul meu, spuse Erlendur şi închise. Katrín şi Elínborg îl aşteptau în camera de zi. — Mă scuzaţi, îi spuse el lui Katrín. Ea îşi continuă povestea. * Einar se duse în camera de zi. Katrín încercă să-l liniştească şi să-şi dea seama ce anume îl făcea pe fiul ei să fie atât de supărat. Se aşeză şi îl rugă să se aşeze lângă ea, însă el nici nu vru să audă. Se plimbă înainte şi înapoi în faţa ei. Ştia că avea probleme de mult timp şi că divorţul nu ajutase la nimic. Soţia lui îl părăsise. Ea dorea să o ia de la capăt. Nu voia să se lase copleşită de supărările lui. — Spune-mi ce s-a întâmplat, zise ea. — Atât de multe, mamă, pur şi simplu atât de multe. Şi apoi veni întrebarea pe care ea o aşteptase în toţi acei ani. — Cine e tatăl meu? întrebă fiul ei şi se opri în faţa ei. Cine este tatăl meu adevărat? Ea îl privi. — Nu mai avem secrete, mamă, zise el. — Ce ai aflat? întrebă ea. Ce ai mai făcut? — Ştiu cine nu e tatăl meu, spuse el, şi ăla e tata. Izbucni în hohote de râs. — Ai auzit asta. Tata nu e tata! Şi dacă nu e tatăl meu, cine sunt eu atunci? De unde am apărut? Fraţii mei. Brusc îmi sunt fraţi doar pe jumătate. De ce nu mi-ai spus niciodată nimic? De ce m-ai minţit în tot acest timp? De ce? De ce? Ea se uită fix la el şi ochii i se umplură de lacrimi. — L-ai înşelat pe tata? întrebă el. Îmi poţi spune. Nu o să spun nimănui. L-ai înşelat? Nimeni nu trebuie să ştie în afară de noi, însă trebuie să o aud de la tine. Trebuie să-mi spui adevărul. De unde am apărut? Cum am fost conceput? Se opri din vorbit. — Sunt adoptat? Orfan? Ce sunt? Cine sunt? Mamă? — 198 —

Katrín izbucni în hohote de plâns cu sughiţuri. El o privi fix, începând să se calmeze, în timp ce ea plângea pe sofa. Îi luă ceva timp să-şi dea seama cât de mult o supăraseră cuvintele lui. În cele din urmă, se aşeză lângă ea şi o cuprinse cu braţele. Rămaseră o vreme în tăcere, până ce ea începu să-i spună despre noaptea din Húsavík, atunci când tatăl lui fusese pe mare. Era în oraş cu prietenele ei şi cunoscuseră nişte bărbaţi, inclusiv pe Holberg, care pătrunsese în casă. El îi ascultă povestea fără să o întrerupă. Katrín îi spuse cum Holberg o violase şi o ameninţase şi cum ea se hotărâse să păstreze copilul şi să nu spună nimănui niciodată nimic din ceea ce se întâmplase. Nici tatălui lui şi nici lui. Şi chestia asta fusese în regulă. Duseseră o viaţă fericită. Ea nu-i permisese lui Holberg să-i fure fericirea. El nu reuşise să-i omoare familia. Îi spuse că, deşi el era fiul bărbatului care a violat-o, lucrul acesta nu o împiedicase să îl iubească la fel de mult ca pe ceilalţi doi fii, iar ea ştia că Albert ţinea în mod special la el. Aşa că Einar nu suferise niciodată din cauza a ceea ce făcuse Holberg. Niciodată. Lui îi luă câteva minute să priceapă ceea ce ea îi spusese. — Iartă-mă, zise el în cele din urmă. Nu am vrut să fiu furios pe tine. Am crezut că ai avut o aventură şi aşa am apărut eu. Nu am avut idee despre viol. — Bineînţeles că nu, spuse ea. De unde să fi ştiut? Nu am spus niciodată nimic nimănui până acum. — Ar fi trebuit să mă gândesc şi la această posibilitate, replică el. Era şi o altă posibilitate, însă eu nu m-am gândit la ea. Îmi pare rău. Trebuie să te fi simţit îngrozitor în toţi aceşti ani. — Nu ar trebui să te gândeşti la asta, răspunse ea. Nu ar trebui să suferi din cauza a ceea ce a făcut bărbatul ăla. — Am suferit deja, mamă, zise el. Un chin nesfârşit. Şi nu doar eu. De ce nu ai făcut avort? Ce te-a oprit? — Oh, Dumnezeule mare! Nu spune asta, Einar. Să nu vorbeşti niciodată aşa. * Katrín se opri. — Nu v-aţi gândit niciodată să faceţi avort? o întrebă Elínborg. — Tot timpul. Întotdeauna. Până a fost prea târziu. M-am gândit la asta în fiecare zi după ce am descoperit că eram însărcinată. Oricum, — 199 —

copilul ar fi putut foarte bine să fie al lui Albert. Chestia asta a făcut probabil toată diferenţa. Şi apoi am făcut depresie după naştere. Depresie postnatală, nu-i aşa? Am făcut tratament psihiatric. După trei luni eram suficient de sănătoasă ca să mă ocup de băiat şi l-am iubit de atunci. Erlendur aşteptă o clipă înainte de a-şi continua interogatoriul. — De ce a început fiul dumneavoastră să caute boli genetice în baza de date a Centrului de Cercetare Genetică? întrebă el în cele din urmă. Katrín se uită la el. — Cum a murit fata aceea din Keflavík? întrebă ea. — Din cauza unei tumori pe creier, zise Erlendur. Boala se numeşte neurofibromatoză. Ochii lui Katrín se umplură de lacrimi şi scoase un oftat adânc. — Nu ştiaţi? zise ea. — Ce anume? — Micuţa noastră a murit acum trei ani, zise Katrín. Fără motiv. Absolut fără motiv. — Micuţa dumneavoastră? întrebă Erlendur. — Iubita noastră, zise ea. Fiica lui Einar. Bietul copilaş!

— 200 —

39 O tăcere adâncă se lăsă în încăpere. Katrín stătea cu capul înclinat. Elínborg se uită mai întâi la ea şi apoi la Erlendur, buimăcită. Erlendur se uită în gol şi se gândi la Eva Lind. Ce făcea acum? Era la apartament? Simţi dorinţa de a vorbi cu fiica lui. Simţi dorinţa de a o îmbrăţişa, să se cuibărească lângă ea şi să-i dea drumul abia după ce avea să-i spună cât de mult însemna ea pentru el. — Nu pot să cred, zise Elínborg. — Fiul dumneavoastră e purtătorul genei, nu-i aşa? întrebă Erlendur. — Asta a fost exprimarea pe care a folosit-o el, zise Katrín. Purtător al genei. Amândoi sunt. El şi Holberg. A zis că a moştenit-o de la bărbatul care m-a violat. — Însă niciunul nu s-a îmbolnăvit, zise Erlendur. — Se pare că numai femeile se îmbolnăvesc, zise Katrín. Bărbaţii poartă boala, însă nu prezintă în mod neapărat vreun simptom. Însă apare în tot felul de forme, nu pot explica. Fiul meu înţelege acest lucru. A încercat să-mi explice şi mie, însă eu nu prea mă pricepeam la ce vorbea el. Era dărâmat. Şi eu la fel, bineînţeles. — Şi a descoperit toate astea din baza de date pe care o făceau, zise Erlendur. Katrín încuviinţă. — Nu putea înţelege de ce fetiţa lui a făcut boala, aşa că a început să o caute la familia mea şi a lui Albert. A vorbit cu rudele şi, pur şi simplu, nu a vrut să renunţe. Noi am crezut că acesta era felul lui de a face faţă şocului. Toată acea căutare nesfârşită pentru a găsi cauza. Să caute răspunsuri acolo unde noi nu credeam că se puteau găsi răspunsuri. S-au despărţit acum ceva vreme, el şi Lára. Nu mai puteau trăi împreună şi s-au hotărât să se separe temporar, însă eu nu văd ca lucrurile să se îmbunătăţească vreodată. Katrín se opri din vorbit. — Şi apoi a găsit răspunsul, spuse Erlendur. — A devenit convins că Albert nu era tatăl lui. A zis că nu avea cum conform informaţiei pe care o avea din baza de date. De aceea a venit la mine. A crezut că fusesem necredincioasă şi că aşa apăruse el. Sau că fusese adoptat. — 201 —

— L-a găsit pe Holberg în baza de date? — Nu cred. Abia mai târziu. După ce i-am spus despre Holberg. Era atât de absurd. Atât de ridicol! Fiul meu făcuse o listă cu posibilii lui taţi şi Holberg era acolo. A urmărit istoricul bolii la anumite familii, folosind genetica şi bazele de date genealogice şi a descoperit că nu putea fi fiul tatălui său. Era o deviaţie. O altă tulpină. — Ce vârstă avea fiica lui? — Avea şapte ani. — O tumoră pe creier i-a provocat moartea, nu-i aşa? zise Erlendur. — Da. — A murit de aceeaşi boală ca Audur. Neurofibromatoză. — Da. Mama lui Audur trebuie să se fi simţit îngrozitor; mai întâi Holberg, apoi fiica ei care a murit. Erlendur ezită o clipă. — Kolbrún, mama ei, s-a sinucis la trei ani după moartea lui Audur. — Dumnezeule! oftă Katrín. — Unde e fiul dumneavoastră acum? întrebă Erlendur. — Nu ştiu, răspunse Katrín. Sunt îngrijorată de moarte ca el să nu facă ceva îngrozitor. E atât de deprimat, băiatul. E atât de îngrozitor. — Credeţi că l-a contactat pe Holberg? — Nu ştiu. Ştiu doar că nu e un criminal. Asta o ştiu sigur. — Credeţi că seamănă cu tatăl lui? întrebă Erlendur şi se uită la fotografiile de la confirmare. Katrín nu-i răspunse. — Puteţi vedea vreo asemănare între ei? întrebă Erlendur. — Ei haide, Erlendur, pufni Elínborg, incapabilă să mai suporte. Nu crezi că am mers prea departe, zău aşa? — Mă scuzaţi, îi spuse Erlendur lui Katrín. Sunt pur şi simplu prea băgăcios. Ne-aţi fost extrem de folositoare şi dacă există vreo consolare mă îndoiesc că vom găsi vreodată o persoană mai hotărâtă şi mai puternică decât dumneavoastră, care să fie capabilă să sufere în tăcere atâţia ani. — E totul în regulă, îi spuse Katrín lui Elínborg. Copiii pot semăna cu oricine din familie. Eu nu l-am putut vedea niciodată pe Holberg în băiatul meu. A zis că nu a fost vina mea. Einar mi-a spus asta. Nu eram de învinovăţit pentru felul în care murise fiica lui. Katrín făcu o pauză. — Ce se va întâmpla cu Einar? întrebă ea. — 202 —

Acum nu mai opunea niciun fel de rezistenţă. Fără minciuni. Doar resemnare. — Trebuie să-l găsim, zise Erlendur, să vorbim cu el şi să auzim ce are de spus. El şi Elínborg se ridicară în picioare. Erlendur îşi puse pălăria pe cap. Katrín rămase pe sofa. — Dacă vreţi, pot vorbi eu cu Albert, zise Erlendur. A stat la Hotel Esja noaptea trecută. De ieri v-am supravegheat casa în ideea că ar fi apărut fiul dumneavoastră. Îi pot explica lui Albert ce se întâmplă. O să-i vină mintea la cap. — Vă mulţumesc, spuse Katrín. Îi voi telefona eu. Ştiu că se va întoarce. Trebuie să rămânem împreună de dragul băiatului nostru. Ea îl privi pe Erlendur fix în ochi. — E băiatul nostru, zise ea. Întotdeauna va fi băiatul nostru.

— 203 —

40 Erlendur nu se aştepta ca Einar să fie acasă. Se duseră la apartamentul lui din Stóragerdi direct de acasă de la Katrín. Era amiază şi traficul era aglomerat. În drum către Einar, Erlendur îi telefonă lui Sigurdur Óli pentru a-i prezenta evoluţia lucrurilor. Trebuiau să întrebe la primărie de domiciliul lui Einar. Să găsească o fotografie de-a lui pentru a o pune în ziare şi la televizor împreună cu un scurt anunţ. Aranjară să se întâlnească în Stóragerdi. Când Erlendur sosi acolo, coborî din maşină şi Elínborg plecă mai departe. Erlendur îl aşteptă ceva vreme pe Sigurdur Óli. Apartamentul se afla la subsolul unei case cu trei etaje cu uşa de la intrare la nivelul străzii. Sunară şi ciocăniră la uşă, însă nu primiră niciun răspuns. Încercară la etajele de mai sus şi descoperiră că Einar închiriase de la proprietarul unuia din celelalte apartamente. Acesta venise acasă pentru masa de prânz, însă fu dispus să coboare cu ei şi să le deschidă apartamentul chiriaşului său. Spuse că nu-l mai văzuse pe Einar de câteva zile, probabil chiar de o săptămână; le zise că era un om liniştit, că nu avea nicio reclamaţie la adresa lui. Plătea întotdeauna chiria la timp. Nu-şi putea închipui ce dorea poliţia de la el. Pentru a evita speculaţiile, Sigurdur Óli zise că familia lui nu mai avusese veşti de la el şi că încercau să afle unde era. Proprietarul apartamentului întrebă dacă aveau mandat pentru a percheziţiona casa. Nu aveau, însă or să facă rost de unul mai târziu, în acea zi. Îl rugară să-i scuze în momentul în care le deschise uşa şi ei intrară înăuntru. Toate draperiile erau trase, aşa că în interior era întuneric. Era un apartament foarte mic. O cameră de zi, un dormitor, o bucătărie şi o baie. Covoare peste tot cu excepţia băii şi bucătăriei, care aveau linoleum. Un televizor în camera de zi. O sofa în faţa televizorului. Aerul din apartament era înăbuşitor. În loc de a trage draperiile, Erlendur aprinse lumina în camera de zi, astfel încât să poată vedea mai bine. Se uitară la pereţii din apartament şi apoi unul la altul. Pereţii erau acoperiţi cu cuvintele pe care le ştiau atât de bine din apartamentul lui Holberg, scrise cu pix, marker şi vopsea spray. Trei cuvinte care odată fuseseră indescifrabile pentru Erlendur, însă care acum deveniseră clare. — 204 —

Eu sunt EL Peste tot în jur erau împrăştiate ziare şi reviste, islandeze şi străine, lucrări ştiinţifice erau stivuite ici şi colo pe podeaua camerei de zi şi a dormitorului. Albume mari de fotografii erau incluse în acele stive. În bucătărie erau postere de la nişte restaurante cu autoservire. — Paternitate, zise Sigurdur Óli, punându-şi mănuşile de cauciuc. Putem fi vreodată siguri de asta în Islanda? Erlendur începu să se gândească din nou la cercetarea genetică. Centrul de Cercetare Genetică începuse de curând să adune date medicale în legătură cu toţi islandezii, din trecut şi prezent, pentru a le introduce într-o bază de date ce conţinea informaţii legate de starea de sănătate a întregii naţiuni. Avea legătură cu o bază de date genealogică în care familia fiecărui islandez era urmărită din Evul Mediu; numeau acest lucru stabilirea fondului genetic islandez. Scopul principal era să se descopere în ce fel erau transmise bolile ereditare şi alte boli. Se spunea că omogenitatea naţiunii şi lipsa miscegenaţiei făceau din Islanda un laborator viu pentru cercetarea genetică. Centrul de Cercetare Genetică şi Ministerul Sănătăţii, care emisese licenţa pentru baza de date, garantau că niciun intrus nu putea pătrunde în baza de date şi anunţa un sistem de encriptare complex care era imposibil de spart. — Eşti îngrijorat în legătură cu paternitatea? întrebă Erlendur. Îşi pusese şi el mănuşi de cauciuc şi înaintă cu grijă în camera de zi. Luă unul dintre albumele foto şi îl răsfoi. Era vechi. — Toată lumea mi-a zis întotdeauna că nu semănăm deloc cu tata sau cu mama sau cu oricine altcineva din familia mea. — Şi eu am avut acest sentiment întotdeauna, zise Erlendur. — Ce vrei să spui? — Că eşti un pui de lele. — Mă bucur că ţi-a revenit simţul umorului, zise Sigurdur Óli. Ai fost puţin cam distant în ultimul timp. — Ce simţ al umorului? făcu Erlendur. Răsfoi alt album. Acestea erau fotografii alb-negru vechi. Crezu că o recunoaşte pe mama lui Einar într-una dintre ele. Deci bărbatul ar putea fi Albert şi băieţii, cei trei fii ai lor. Einar era cel mai mic. Erau fotografii făcute de Crăciun şi în vacanţele de vară, multe dintre ele instantanee obişnuite făcute băieţilor în stradă sau la masa din — 205 —

bucătărie, purtând pulovere tricotate cu un model pe care Erlendur şi-l amintea de pe la sfârşitul anilor şaizeci. Fraţii mai mari îşi lăsaseră părul să crească lung. Mai departe în album băieţii erau mai mari şi cu părul mai lung şi purtau costume cu revere largi şi pantofi negri cu tocuri pătrate. Katrín avea părul ondulat. Fotografiile erau color acum. Albert începea să încărunţească. Erlendur îl căută pe Einar şi când îi compară trăsăturile cu cele ale fraţilor săi şi cu ale părinţilor îşi putu da seama cât de diferite erau. Ceilalţi doi băieţi aveau trăsături puternice de la părinţii lor, mai ales de la tatăl lor. Einar era răţuşca cea urâtă. Puse albumul vechi jos şi luă altul mai recent. Fotografiile păreau să fi fost făcute de Einar şi îi prezentau familia. Nu spuneau o poveste lungă. Era ca şi cum Erlendur se afundase în cursul vieţii lui Einar atunci când o cunoscuse pe soţia lui. Se întrebă dacă erau fotografii din luna de miere. Călătoriseră prin Islanda, fuseseră la Hornstrandir, gândi el. Thórsmörk. Herdubreidarlindir. Uneori erau pe biciclete. Alteori conduceau o maşină veche şi rablagită. Fotografii din campinguri. Erlendur presupuse că fuseseră făcute pe la mijlocul anilor optzeci. Răsfoi repede albumul, îl puse jos şi luă unul care i se păru să fie cel mai recent. În el văzu o fetiţă pe un pat de spital cu tuburi în braţe şi o mască de oxigen pe faţă. Avea ochii închişi şi era înconjurată de echipament medical. Părea să se afle la terapie intensivă. Ezită câteva clipe înainte de a continua. Erlendur fu surprins de sunetul brusc al telefonului mobil. Puse albumul jos fără să-l închidă. Era Elín din Keflavík şi era foarte agitată. — A fost la mine în dimineaţa asta, zise ea imediat. — Cine? — Fratele lui Audur. Numele lui e Einar. Am încercat să dau de tine. A fost la mine în dimineaţa asta şi mi-a spus toată povestea, bietul om. Şi-a pierdut fiica, la fel ca şi Kolbrún. Ştia de ce a murit Audur. E o boală din familia lui Holberg. — Unde e acum? întrebă Erlendur. — Era atât de îngrozitor de deprimat, zise Elín. E posibil să facă ceva nebunesc. — Cum adică, nebunesc? — A zis că s-a sfârşit. — Ce s-a sfârşit? — 206 —

— Nu a zis, doar a zis că s-a sfârşit. — Ştii unde e acum? — A zis că se întoarce în Reykjavík. — În Reykjavík? Unde? — Nu a spus, răspunse Elín. — A dat vreo lămurire referitoare la ce avea de gând să facă? — Nu, zise Elín, niciuna. Trebuie să-l găsiţi înainte de a face ceva nebunesc. Se simte atât de îngrozitor, bietul om. E groaznic. Absolut groaznic. Dumnezeule, nu am mai pomenit niciodată aşa ceva. — Ce? — Seamănă cu tatăl lui. E bucăţică ruptă din Holberg şi nu poate suporta asta. Pur şi simplu nu poate. După ce a auzit ce i-a făcut Holberg maică-sii. A zis că e prizonier în propriul lui trup. A zis că sângele lui Holberg îi curge prin vene şi nu suportă asta. — Despre ce vorbeşte? — De parcă s-ar urî, zise Elín. A zis că nu mai e persoana care era, ci altcineva, şi se învinovăţeşte pentru ce s-a întâmplat. Indiferent ce am spus, nu a vrut să mă asculte. Erlendur privi în jos la albumul foto, la fata de pe patul de spital. — De ce a vrut să se vadă cu tine? — Dorea să ştie de Audur. Totul despre Audur. Ce fel de fată era, cum a murit. A zis că eu eram noua lui familie. Ai mai auzit vreodată ceva asemănător? — Unde s-ar fi putut duce? zise Erlendur, uitându-se la ceasul lui. — Pentru numele lui Dumnezeu! Încearcă să-l găseşti înainte de a fi prea târziu. — Vom face tot ce putem, zise Erlendur şi era cât pe ce să-şi ia la revedere, însă simţi că Elín mai avea şi altceva de spus. Ce? Mai e şi altceva? întrebă el. — A văzut când aţi exhumat-o pe Audur, zise Elín. A aflat unde stăteam, ne-a urmărit până la cimitir şi a văzut când aţi scos sicriul din pământ.

— 207 —

41 Erlendur intensificase căutarea lui Einar. Fotografii ale lui fură trimise către secţiile de poliţie din şi de lângă Reykjavík şi în principalele oraşe de provincie; anunţuri au fost date şi în media. Ordonă ca bărbatul să fie lăsat în pace; dacă cineva îl zărea, trebuia să-l contacteze pe Erlendur imediat şi să nu facă nimic altceva. Avu o scurtă convorbire telefonică cu Katrín, care zise că nu ştia unde era fiul ei. Ceilalţi doi fii mai mari erau cu ea. Le spusese adevărul. Nu ştiau nimic de locul unde s-ar fi putut afla fratele lor. Albert stătuse în camera lui de la Hotel Esja toată ziua. Dăduse două telefoane, ambele la birou. — Ce tragedie afurisită, mormăi Erlendur, întorcându-se în biroul său. Nu găsiseră niciun indiciu în apartamentul lui Einar despre locul în care era posibil să se afle. Ziua trecu şi oamenii îşi împărţiră atribuţiile. Elínborg şi Sigurdur Óli vorbiră cu fosta soţie a lui Einar în timp ce Erlendur se duse la Centrul de Cercetare Genetică. Noile clădiri mari ale companiei se aflau pe Şoseaua Naţională de Vest de la periferia Reykjavík-ului. Era o clădire cu cinci etaje cu o securitate strictă la intrare. Două gărzi de pază îl întâmpinară pe Erlendur în holul impresionant. Îşi anunţase sosirea, iar directoarea companiei se simţise obligată să vorbească cu el câteva minute. Directoarea era una dintre patronii companiei, un genetician molecular islandez, care îşi făcuse studiile în Marea Britanie şi în America şi care apărase ideea că Islanda era o bază pentru cercetarea genetică ce ţintea către producţia farmaceutică. Folosind baza de date, toate înregistrările medicale din ţară puteau fi centralizate, iar informaţia referitoare la starea de sănătate procesată şi în felul acesta puteau ajuta la identificarea tulburărilor genetice. Directoarea îl aştepta pe Erlendur în biroul ei, era o femeie în jurul vârstei de cincizeci de ani, pe nume Karítas, suplă şi delicată, cu păr scurt şi negru ca smoala şi cu un zâmbet prietenos. Era mai măruntă decât îşi închipuise Erlendur când o văzuse la televizor, însă cordială. Nu înţelegea ce dorea Departamentul de Investigare a Crimei de la compania ei. Îl invită pe Erlendur să ia loc. În timp ce se uita pe pereţii împodobiţi cu artă islandeză contemporană, el îi spuse pe şleau că — 208 —

aveau dovezi să suspecteze că cineva pătrunsese în baza de date şi aflase de acolo informaţii posibil dăunătoare. Nici el nu prea ştia multe despre asta, însă ea părea să înţeleagă perfect. Şi nu se învârti în jurul cozii, spre marea uşurare a lui Erlendur. Se aşteptase la o oarecare opoziţie din partea ei. O conspiraţie a tăcerii. — Chestiunea este atât de sensibilă din cauza caracterului personal al datelor, zise ea de îndată ce Erlendur termină de vorbit, şi de aceea trebuie să vă cer ca lucrurile acestea să rămână completamente între noi doi. Ştim de ceva vreme despre o accesare neautorizată a bazei de date. Am făcut o anchetă internă în această chestiune. Bănuielile noastre se îndreaptă către un anumit biolog, însă nu am putut să vorbim cu el deoarece se pare că a dispărut de pe faţa planetei. — Einar? — Da, el este. Încă proiectăm la baza de date, ca să spun aşa, însă în mod normal nu vrem să se împrăştie zvonuri că encriptarea poate fi spartă şi că oamenii pot valsa prin ea după bunul lor plac. Înţelegeţi asta. Cu toate că, de fapt, nu e o chestiune de encriptare. — De ce nu aţi informat poliţia? — După cum am spus, doream să rezolvăm noi problema aceasta. E stânjenitor pentru noi. Oamenii au încredere că informaţiile din baza de date nu sunt aflate sau folosite în scopuri dubioase sau că sunt, pur şi simplu, furate. Comunitatea e extrem de sensibilă faţă de lucruri de genul acesta, după cum probabil ştiţi, şi voiam să evităm isteria în masă. — Isteria în masă? — Uneori e de parcă întreaga ţară ar fi împotriva noastră. — A spart codul? Şi de ce nu este vorba despre o problemă de encriptare? — Dumneavoastră faceţi ca toată chestia asta să sune ca o poveste de capă şi spadă. Nu, nu a spart codul. Nu chiar. S-a ocupat de problema asta în alt fel. — Ce a făcut? — A iniţiat un proiect de cercetare pe care nimeni nu l-a autorizat. A falsificat semnăturile, inclusiv pe a mea. A pretins faptul că noi, compania, cercetam transmiterea genetică a unei boli oncologice, găsită la câteva familii din Islanda. A tras pe sfoară comitetul de date private, un fel de agenţie de monitorizare a bazei de date. A păcălit comitetul de etică ştiinţifică. Ne-a păcălit pe toţi de aici. — 209 —

Ea se opri din vorbit pentru o clipă şi se uită la ceas. Se ridică în picioare, se duse la birou şi o sună pe secretară ca să amâne o întâlnire timp de zece minute, apoi se aşeză iarăşi lângă Erlendur. — Cam asta a fost mişcarea până acum, zise ea. — Mişcarea? zise Erlendur. Ea se uită gânditoare la el. Telefonul mobil din buzunarul lui Erlendur începu să sune. El se scuză şi răspunse. Era Sigurdur Óli. — Legiştii au cotrobăit prin apartamentul lui Einar din Stóragerdi, zise el. I-am sunat şi nu prea au găsit nimic, în afară de faptul că Einar şi-a luat un permis de port-armă acum doi ani şi ceva. — Un permis de port-armă? repetă Erlendur. — E în înregistrările noastre. Însă asta nu e tot. Are o puşcă şi am găsit ţeava sub pat. — Ţeava? — A scos ţeava. Se face asta uneori. Le e mai uşor să se împuşte. — Crezi că ar putea fi periculos? — Atunci când o să-l găsim, zise Sigurdur Óli, trebuie să-l abordăm cu mare grijă. Nu putem şti ce ar face cu o armă. — Nu prea cred că intenţionează să omoare pe nimeni cu ea, zise Erlendur, care se ridicase în picioare şi se întorsese cu spatele către Karítas pentru puţină intimitate. — De ce nu? — E posibil să fi folosit-o deja, zise Erlendur cu voce înceată. Pe Holberg. Nu crezi? — Sincer să fiu, nu ştiu. — Ne vedem, spuse Erlendur, închise telefonul şi îşi repetă scuzele înainte de a se aşeza iar. — Cam acestea au fost demersurile până acum, rezumă Karítas de unde rămăseseră. Apelăm la aceste autorităţi pentru a obţine permisiunea de a efectua proiectul de cercetare, pentru a studia transmiterea genetică a unei anumite boli, aşa cum a procedat şi Einar. Ni s-a dat o listă encriptată cu numele oamenilor care suferă de boala respectivă sau care sunt posibili purtători şi o comparăm cu baza encriptată de date genealogice. Apoi producem un fel de arbore genealogic encriptat. — La fel ca un copac cu mesaje, spuse Erlendur. — Poftim? — Nu, continuaţi, vă rog. — 210 —

— Comitetul pentru date private decodează lista cu numele oamenilor pe care vrem să-i studiem, ceea ce numim un grup eşantion, atât pacienţi, cât şi rude, şi creează o listă de participanţi cu codurile lor numerice personale. Înţelegeţi? — Şi în felul ăsta a obţinut Einar numele şi codurile numerice personale ale celor care au boala în familia lor. Ea încuviinţă. — Şi toate aceste lucruri trec prin comitetul de date personale? — Nu ştiu cât de mult vreţi să intraţi în asta. Lucrăm cu doctori şi diverse instituţii. Ei transmit numele pacienţilor către comitetul de date personale, care encriptează numele şi codurile numerice personale şi le trimit aici la Centrul de Cercetare Genetică. Avem un program de depistare genealogică bine pus la punct, care aranjează pacienţii în grupuri compacte pe baza relaţiei dintre ei. Folosind acest program, putem selecta pacienţii care oferă cea mai bună informaţie statistică pentru a cerceta anumite boli genetice. Apoi rugăm indivizii din acest grup să ia parte la studiu. Genealogia este preţioasă pentru a vedea dacă e vorba de o boală genetică, pentru a selecta un eşantion bun şi este o unealtă importantă în cercetarea bolilor genetice. — Tot ce a trebuit Einar să facă a fost să simuleze crearea unui eşantion şi să decodeze numele, totul cu ajutorul comitetului de date personale. — A minţit şi a păcălit pe toată lumea şi a scăpat cu asta. — Înţeleg cum anume acest lucru poate fi stânjenitor pentru dumneavoastră. — Einar e unul dintre directorii importanţi de aici şi unul din cei mai capabili oameni de ştiinţă ai noştri. Un om extraordinar. De ce a făcut-o? întrebă directoarea. — Şi-a pierdut fiica, zise Erlendur. Nu ştiaţi asta? — Nu, spuse ea, privindu-l fix. — De cât timp lucrează aici? — De doi ani. — S-a întâmplat cu ceva vreme înainte. — Cum şi-a pierdut fiica? — A avut o boală neurală transmisă genetic. El a fost purtător, însă nu a ştiut că boala aceasta există în familia sa. — O chestiune de paternitate? Erlendur nu-i răspunse. Simţi deja că spusese destul. — 211 —

— Asta e una din problemele legate de această bază de date genealogice. Bolile au tendinţa de a sări la întâmplare din arborele genealogic şi apoi reapar acolo unde te aştepţi cel mai puţin. Erlendur se ridică în picioare. — Şi dumneavoastră păstraţi toate aceste secrete. Secrete vechi de familie. Tragedii, durere şi moarte, toate cu grijă îndosariate în computere. Poveşti despre mine şi despre dumneavoastră. Păstraţi întregul secret şi îl înviaţi ori de câte ori doriţi. Un „Oraş al Borcanelor” al unei întregi naţiuni. — Nu ştiu la ce vă referiţi, zise Karítas. Un „Oraş al Borcanelor”? — Nu, bineînţeles că nu, zise Erlendur şi îşi luă rămas-bun.

— 212 —

42 Când Erlendur se întoarse în apartamentul lui în acea seară tot nu auzise nicio veste despre Einar. Familia lui Einar se adunase acasă la părinţi. Albert plecase de la hotel după-amiază şi se întorsese acasă după o conversaţie telefonică emoţionantă cu Katrín. Fiii lor mai mari erau acolo împreună cu soţiile lor şi fosta soţie a lui Einar li se alăturase. Elínborg şi Sigurdur Óli vorbiseră cu ea mai devreme în acea zi, însă ea spusese că nu-şi putea imagina unde s-ar fi putut afla Einar. Nu mai ţinuse legătura cu el de aproape jumătate de an. Eva Lind sosi acasă la scurt timp după Erlendur, iar el îi povestise totul despre investigaţie. Amprentele găsite în apartamentul lui Holberg se potriveau cu amprentele lui Einar, de acasă de la el, din Stóragerdi. Se dusese în cele din urmă să se întâlnească cu tatăl lui şi îl omorâse. Erlendur îi spuse Evei Lind şi despre Grétar, cum singura teorie palpabilă referitoare la dispariţia şi moartea lui era că Grétar îl şantajase pe Holberg într-un fel, probabil cu fotografii. Ce anume arătau acestea era neclar, însă pe baza dovezilor pe care le aveau, Erlendur crezu că era posibil ca Grétar să fi fotografiat ce pusese Holberg la cale, chiar violuri despre care nu ştia nimeni şi care probabil nu ar fi ieşit niciodată la iveală după tot acest timp. Fotografia pietrei funerare a lui Audur sugera că Grétar ştiuse ce se întâmplase, că voia să depună poate mărturie şi că strângea informaţii despre Holberg, cu scopul de a-l şantaja. Stătură amândoi de vorbă în acea noapte, în timp ce ploaia bătea în geamuri şi vântul toamnei şuiera. Ea îl întrebă de ce îşi freca pieptul, aproape imperceptibil. Erlendur îi spuse despre durerea pe care o simţea. Dădu vina pe salteaua lui veche, însă Eva Lind îi ordonă să se ducă la doctor. Lui nu-i prea surâdea ideea. — Cum adică, nu te duci la doctor? zise ea şi Erlendur regretă imediat că-i spusese despre durere. — Nu e nimic, răspunse el. — Câte ai fumat azi? — Ce înseamnă asta? — Ia stai, ai dureri în piept, fumezi ca un turc, nu te duci nicăieri decât cu maşina, trăieşti cu mâncare semipreparată şi refuzi să fii — 213 —

examinat! Şi apoi îmi arunci mie vorbe de ocară în legătură cu stilul meu de viaţă până ce încep să plâng ca un bebeluş. Crezi că e normal? Eşti ţicnit? Eva Lind se ridicase în picioare şi privea cu mânie în jos ca un zeu al tunetului la tatăl ei, care evita să ridice privirea către ea şi se uita timid în podea. — O să mă las examinat, zise el. — Examinat! Să fii sigur că o să fii examinat! strigă Eva Lind. Şi ar fi trebuit să o faci demult. Tăntălăule! — Mâine-dimineaţă, la prima oră, spuse el, uitându-se la fiica lui. — Nu are importanţă. Erlendur se ducea la culcare când telefonul sună. Era Sigurdur Óli, care voia să-i spună că poliţia primise un denunţ că cineva pătrunsese în morga din Barónsstígur. — La morga din Barónsstígur, repetă Sigurdur Óli când nu primi niciun răspuns de la Erlendur. — Oh, Hristoase! gemu Erlendur. Şi? — Nu ştiu, zise Sigurdur Óli. Tocmai a sosit denunţul. M-au sunat şi eu am zis că o să te contactez. Nu ştiu nimic în legătură cu motivul. Mai e altceva acolo în afară de cadavre? — Ne vedem acolo, spuse Erlendur. Cheamă-l şi pe patolog acolo, adăugă el şi puse telefonul jos. Eva Lind dormea în camera de zi în momentul în care se îmbrăcă, îşi puse pălăria şi se uită la ceas. Era trecut de miezul nopţii. Închise cu grijă uşa în urma lui, în aşa fel încât să nu-şi trezească fiica, apoi coborî în grabă scările şi se sui în maşină. Când ajunse la morgă, trei maşini de poliţie cu girofaruri erau parcate în faţă. Recunoscu maşina lui Sigurdur Óli şi, chiar în momentul când intra în clădire, îl văzu pe patolog dând colţul, cu cauciucurile scârţâind pe asfaltul ud. Patologul avea o privire feroce. Erlendur se grăbi pe coridorul lung înţesat de poliţişti şi Sigurdur Óli ieşi din sala de autopsie. — Se pare că nu lipseşte nimic, zise Sigurdur Óli când îl văzu pe Erlendur venind în goană pe coridor. — Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Erlendur şi intră în sală cu el. Mesele de autopsie erau goale, toate dulapurile închise şi nu era nicio urmă de pătrundere prin efracţie. — 214 —

— Erau urme de paşi peste tot pe podeaua de aici, însă aproape că s-au uscat acum, zise Sigurdur Óli. Clădirea e conectată la un sistem de alarmă care anunţă sediul central al companiei de securitate şi ei ne-au contactat acum vreo cincisprezece minute. Se pare că a spart o fereastră din spate, a băgat mâna şi a deschis încuietoarea. Nu foarte complicat. De îndată ce a intrat în clădire, alarma s-a declanşat. Nu ar fi avut prea mult timp să facă ceva. — Cu siguranţă, suficient timp, spuse Erlendur. Patologul li se alăturase şi era vizibil tulburat. — Cine dracu pătrunde prin efracţie într-o morgă? făcu el. — Unde sunt Holberg şi Audur? întrebă Erlendur. — Chestia asta are de-a face cu asasinarea lui Holberg? replică el. — E posibil, zise Erlendur. Repede, repede, repede. — Cadavrele sunt ţinute într-o cameră secundară de aici, zise patologul şi îi conduse către o uşă pe care o deschise. — Uşile astea sunt întotdeauna descuiate? întrebă Sigurdur Óli. — Cine fură cadavre? pufni patologul, însă se opri brusc când se uită în interiorul camerei. — Ce mai e acum? întrebă Erlendur. — Fata a dispărut, zise patologul, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Traversă în grabă camera de depozitare, deschise o altă cameră din interiorul acesteia şi aprinse lumina. — Ce? întrebă Erlendur. — Şi sicriul i-a dispărut, zise patologul. Se uită pe rând la Sigurdur Óli şi la Erlendur. — Îi luasem un sicriu nou. Cine face astfel de lucruri? Cine s-ar gândi vreodată la o astfel de perversiune? — Numele lui e Einar, zise Erlendur, şi nu e o perversiune. Se întoarse pe călcâie. Sigurdur Óli îl urmă cu paşi repezi şi ieşiră în grabă din morgă.

— 215 —

43 Pe şoseaua către Keflavík nu era mult trafic în acea noapte şi Erlendur conduse cât de repede îi permitea maşina lui japoneză veche de zece ani. Ploaia cădea pe parbriz cu o viteză mult prea mare pentru ca ştergătoarele să-l poată curăţa, iar Erlendur se întoarse cu gândul la prima oară când se dusese să o vadă pe Elín, cu câteva zile în urmă. Era de parcă ploaia nu o să se oprească niciodată. Îi ordonase lui Sigurdur Óli să pună poliţia din Keflavík în alertă şi să se asigure că o divizie de rezervă din Reykjavík era disponibilă. De asemenea, să o contacteze pe mama lui Einar şi să o avertizeze în legătură cu întorsătura actuală a evenimentelor. Voia să se ducă direct la cimitir cu speranţa că Einar s-ar fi aflat acolo împreună cu cadavrul lui Audur. Îşi închipuia că Einar intenţiona să o înapoieze pe sora lui mormântului său. Când Erlendur opri în faţa porţii cimitirului Hvalsnes, văzu că maşina lui Einar era acolo, cu portiera dinspre şofer şi cu uşa din spate deschise. Erlendur opri motorul, ieşi afară în ploaie şi se uită la maşina lui Einar. Se concentră să asculte, însă auzea doar ploaia căzând vertical pe pământ. Vântul nu bătea deloc şi el privi cerul negru. La distanţă putea zări o lumină deasupra intrării în biserică şi când se uită în cimitir văzu un licăr de lumină acolo unde se afla mormântul lui Audur. Crezu că poate distinge ceva mişcându-se lângă mormânt. Şi un sicriu alb în miniatură. Păşi cu grijă şi se strecură către bărbatul pe care îl luă drept Einar. Lumina provenea de la o lanternă puternică pe care bărbatul o adusese cu el şi o aşezase pe pământ, lângă sicriu. Erlendur păşi încetişor în lumină. El ridică privirea de la ce făcea şi se uită fix în ochii lui Erlendur. Erlendur văzuse fotografii ale lui Holberg în tinereţe şi nu era nicio îndoială în legătură cu asemănarea. Fruntea îi era îngustă şi uşor bombată, sprâncenele groase, ochii apropiaţi, pomeţii proeminenţi, un chip slab şi dinţi uşor ieşiţi în afară. Avea nasul ascuţit şi buzele subţiri, însă bărbia era lată şi gâtul lung. Se priviră în ochi o clipă. — Cine eşti? întrebă Einar. — Sunt Erlendur. Holberg e cazul meu. — Eşti surprins cât de mult semăn cu el? zise Einar. — 216 —

— Există o anumită asemănare, zise Erlendur. — Ştii că a violat-o pe mama, spuse Einar. — Asta nu e vina ta, zise Erlendur. — A fost tatăl meu. — Nici asta nu e vina ta. — Nu ar fi trebuit să faci asta, zise Einar, arătând înspre sicriu. — Am simţit că trebuia să o fac, spuse Erlendur. Am descoperit că murise de aceeaşi boală ca şi fiica ta. — Am de gând să o pun înapoi acolo unde îi e locul, zise Einar. — Este în regulă, răspunse Erlendur, croindu-şi drum încetişor către sicriu. Cu siguranţă vrei să pui şi asta înapoi în sicriu. Erlendur ridică geanta neagră de piele pe care o ţinuse în maşină de când plecase de la colecţionar. — Ce e asta? întrebă Einar. — Boala, zise Erlendur. — Nu înţeleg… — E mostra biologică a lui Audur. Cred că se cuvine să i-o returnăm. Einar se uită pe rând la geantă şi la Erlendur, nesigur ce anume trebuia să facă. Erlendur veni şi mai aproape, până se află lângă sicriul care îi despărţea, şi puse geanta în el şi cu calm se retrase în locul unde stătuse mai înainte. — Vreau să fiu incinerat, zise Einar brusc. — Ai o viaţă întreagă ca să aranjezi asta, zise Erlendur. — Oh, da! O viaţă întreagă, zise Einar, ridicând vocea. Cum vine asta? Ce e o viaţă atunci când e vorba de şapte ani? Îmi poţi spune? Ce fel de viaţă e asta? — Nu pot răspunde, zise Erlendur. Ai puşca cu tine? — Am vorbit cu Elín, zise Einar, ignorându-i întrebarea. Probabil că ştii. Am vorbit despre Audur. Sora mea. Ştiam de ea, însă nu am aflat că e sora mea decât mai târziu. Te-am văzut vorbind cu ea în faţa mormântului. Am înţeles-o pe Elín atunci când a încercat să te atace. — Cum ai ştiut despre Audur? — Din baza de date. I-am găsit pe toţi cei care au murit din cauza acestei tulpini a bolii. Atunci nu ştiam că sunt fiul lui Holberg şi că Audur era sora mea. Am aflat asta mai târziu. Felul cum am fost conceput. Atunci când am vorbit cu mama. Se uită la Erlendur. — După ce am descoperit că eram purtător. — 217 —

— Cum ai făcut legătura între Holberg şi Audur? — Cu ajutorul bolii. Al tulpinii. Tumora pe creier este rară. Einar tăcu o clipă şi apoi începu, metodic şi fără nicio digresiune sau sentimentalism, o relatare exactă a faptelor sale, de parcă fusese pregătit să facă asta. Nu ridică deloc vocea, ci vorbi tot timpul pe acelaşi ton scăzut care uneori se transforma în şoaptă. Ploaia cădea pe pământ şi sicriu şi ecoul sec putea fi auzit în tăcerea nopţii. Descrise cum se îmbolnăvise fiica lui din senin atunci când avea doar patru ani. Boala se dovedise a fi greu de diagnosticat şi trecuseră luni întregi până ce doctorii ajunseseră la concluzia că era o boală neurală rară. Se crezuse că e transmisă genetic şi că se limita la anumite familii, însă chestia ciudată era că nu se întâmplase nici în familia mamei şi nici a tatălui său. Era un fel de deviaţie sau o tulpină diferită, pe care doctorii nu şi-o prea explicau, doar dacă nu cumva avusese loc vreun fel de mutaţie. Îi spuseseră că boala se afla în creierul copilului şi că o putea omorî în câţiva ani. Ceea ce urmă fu o perioadă pe care Einar zise că nu i-o putea descrie lui Erlendur. — Ai copii? întrebă el. — Doi, zise Erlendur. Un băiat şi o fată. — Noi am avut-o doar pe ea, zise el, şi ne-am despărţit când ea a murit. Într-un fel, nu mai era nimic care să ne ţină împreună, doar durerea şi amintirile şi lupta din spital. Când toate astea s-au terminat, s-au încheiat şi vieţile noastre. Nu mai rămăsese nimic. Einar se opri din vorbit şi închise ochii de parcă era gata-gata să adoarmă. Ploaia îi curgea peste faţă. — Am fost unul dintre primii angajaţi ai noii companii, zise el apoi. Când s-a înfiinţat baza de date, am revenit la viaţă. Nu puteam accepta răspunsurile doctorilor. Trebuia să găsesc explicaţii. Mi-am recâştigat interesul în a afla cum fusese boala transmisă fiicei mele, dacă era posibil. Baza de date medicale e legată de o bază de date genealogice şi dacă ştii ce cauţi şi ai cheia encriptării, poţi vedea unde se află boala şi o poţi repera de-a lungul arborelui genealogic. Poţi să vezi chiar şi deviaţiile. Deviaţii ca mine. Şi ca Audur. — Am vorbit cu Karítas de la Centrul de Cercetare Genetică, zise Erlendur. Ea mi-a descris păcăleala pe care le-ai tras-o. Toate astea au fost o noutate pentru noi. Oamenii nu înţeleg exact ce se poate face cu toate informaţiile care sunt adunate. Ce conţin şi cine se poate folosi de — 218 —

ele. — Începusem să bănuiesc ceva. Doctorii fiicei mele aveau o teorie că boala era transmisă genetic. La început, am crezut că am fost pur şi simplu adoptat şi ar fi fost cu siguranţă mai bine să fie aşa. Apoi am început să o bănuiesc pe mama. Am păcălit-o să-mi dea o probă de sânge. Şi pe tata. Nu am găsit nimic la ei. La niciunul. Însă am găsit la mine. — Nu ai niciun simptom? — Foarte puţine, zise Einar. Mi-am pierdut aproape tot auzul întrun an. Am o tumoră lângă nervul aural. Benignă. Şi am semne pe piele. — Café au lait? — Ţi-ai făcut temele. Aş fi putut contacta boala printr-o modificare genetică. Însă am crezut că cealaltă explicaţie era mai plauzibilă. În cele din urmă, am intrat în baza de date şi am făcut rost de numele câtorva purtători cu care mama ar fi putut avea relaţii. Holberg a fost unul dintre ei. Mi-a spus toată povestea de la bun început când am adus în discuţie bănuielile mele. Cum a păstrat ea tăcerea în legătură cu violul şi că eu nu am suferit niciodată din cauza originii mele. Dimpotrivă. Sunt fiul cel mai mic, zise el pentru a explica. Băieţelul cel mic. — Ştiu, zise Erlendur. — Ce mai chestie! ţipă Einar în tăcerea nopţii. Eu nu eram fiul tatălui meu; adevăratul meu tată o violase pe mama; eram fiul unui violator; îmi dăduse gene stricate care nu mă atinseseră pe mine, însă îmi omorâseră fiica; aveam o soră vitregă care murise de aceeaşi boală. Tot nu pot înţelege acest lucru. Tot nu am reuşit să înţeleg asta. Când mama mi-a spus despre Holberg, furia a clocotit în mine şi am izbucnit pur şi simplu. Era un personaj respingător. — Ai început să-i telefonezi. — Voiam să-i aud vocea. Oare nu toţi bastarzii vor să-şi întâlnească tatăl? zise Einar, şi un zâmbet îi apăru pe buze. Chiar şi o singură dată.

— 219 —

44 Ploaia scăzuse în intensitate încet-încet, iar acum se oprise. Lanterna arunca o lumină galbenă pe pământ şi în apa care curgea în mici şuvoaie în josul potecii de lângă morminte. Ei rămaseră nemişcaţi, stând faţă în faţă, cu sicriul între ei, privindu-se în ochi. — Trebuie să fi fost şocat atunci când te-a văzut, zise Erlendur, în cele din urmă. Ştia că poliţia se îndrepta spre cimitir şi voia să profite de acest timp înainte ca nebunia să se declanşeze. Ştia, de asemenea, aproape sigur că Einar era înarmat. Nu se vedea nici urmă de puşcă, însă nu putea exclude faptul că Einar o avea cu el. Einar îşi ţinea o mână în interiorul hainei. — Ar fi trebuit să-i vezi faţa, zise Einar. Era de parcă văzuse o fantomă din trecut, iar fantoma era propria lui persoană. * Holberg rămase în pragul uşii privind la bărbatul care sunase la uşă. Nu îl mai văzuse niciodată înainte, însă cu toate astea recunoscu chipul imediat. — Bună, tată, zise Einar pe un ton sarcastic. Nu-şi putea ascunde furia. — Cine eşti? zise Holberg, uimit. — Sunt fiul tău, răspunse Einar. — Ce e toată chestia asta… tu eşti ăla care mă tot sună? Vreau să te rog să mă laşi în pace. Nu te cunosc câtuşi de puţin. Nu eşti zdravăn la cap. Aveau aceeaşi înălţime şi înfăţişare, însă ceea ce Einar găsi foarte surprinzător fu cât de bătrân şi fragil părea Holberg. Când vorbea, o făcea cu un şuierat de undeva din interiorul plămânilor, după decenii întregi de fumat. Era palid, cu trăsături ascuţite, cu cearcăne negre sub ochi. Părul lui murdar şi cenuşiu îi stătea bine lipit de cap. Avea pielea ridată, buricele degetelor galbene, o uşoară gârbovire, ochii lipsiţi de culoare şi obtuzi. Holberg era gata să închidă uşa, însă Einar era mai puternic şi îşi croi drum în apartament. Simţi imediat mirosul. La fel ca mirosul de la cai, însă mai rău. — 220 —

— Ce ţii aici înăuntru? zise Einar. — Vrei să ieşi chiar în această clipă? Vocea lui Holberg fu piţigăiată când ţipă la Einar şi se retrase cu spatele în camera de zi. — Am tot dreptul să mă aflu aici, zise Einar, privind în jurul lui la raftul de cărţi şi la calculatorul din colţ. Sunt fiul tău. Fiul risipitor. Pot să te întreb un lucru, tată? Ai violat mai multe femei în afară de mama? — O să chem poliţia! Şuieratul din piept se intensifica pe măsură ce el era tot mai surescitat. — Cineva ar fi trebuit să facă asta demult, spuse Einar. Holberg ezită. — Ce vrei de la mine? zise el. — Nu ai idee de ce s-a întâmplat şi nu e deloc treaba ta. Nici măcar nu ţi-a păsat de asta. Am dreptate, nu-i aşa? — Chipul ăsta, zise Holberg, însă nu termină propoziţia. Se uită la Einar cu ochii lui lipsiţi de culoare şi îl urmări îndelung, până ce îşi dădu seama despre ce anume vorbea Einar, că era fiul lui. Einar îl observă cum ezită, văzu cât de mult îl uimise ceea ce spusese. — Nu am violat niciodată pe nimeni în viaţa mea, zise Holberg în cele din urmă. E o minciună sfruntată. Au zis că am avut o fiică în Keflavík şi mama ei m-a acuzat de viol, însă nu a putut niciodată demonstra asta. Nu am fost niciodată condamnat. — Ştii ce s-a întâmplat cu fiica aia a ta? — Cred că fata a murit de mică. Nu am păstrat niciodată legătura cu ea sau cu mama ei. Cu siguranţă înţelegi acest lucru. M-a acuzat de viol, la dracu’! — Poate ştii care e mortalitatea infantilă în familia ta? întrebă Einar. — Despre ce vorbeşti? — Au mai murit copii în familia ta? — Despre ce e vorba? — Cunosc câteva cazuri în acest secol. Unul dintre ele a fost sora ta. Holberg se uită fix la Einar. — Ce ştii despre familia mea? Cum…? — Fratele tău, cu douăzeci de ani mai mare decât tine, a murit acum cincisprezece ani. Şi-a pierdut fiica în 1941. Tu aveai unsprezece ani. Aţi fost doar doi fraţi şi v-aţi născut atât de departe unul de altul. Holberg nu zise nimic şi Einar continuă. — 221 —

— Boala ar fi trebuit să moară odată cu tine. Tu ar fi trebuit să fii ultimul purtător. Ultimul descendent. Necăsătorit. Fără copii. Fără familie. Însă ai fost un violator. Un violator nenorocit şi incurabil! Einar se opri din vorbit şi se uită fix la Holberg, cu ochi plini de ură. — Şi acum eu sunt ultimul purtător. — Despre ce vorbeşti? — Audur a luat boala de la tine. Fiica mea a luat-o de la mine. E foarte simplu. Am găsit asta în baza de date. Nu au fost cazuri noi de boală în această familie de când a murit Audur, în afara fiicei mele. Noi suntem ultimii. Einar făcu un pas mai aproape, ridică o scrumieră grea de sticlă şi o răsuci în mâini. — Şi acum s-a terminat! * — Nu m-am dus acolo ca să-l omor. Trebuie să fi crezut că era în mare pericol. Nu ştiu de ce am ridicat scrumiera. Poate aveam de gând să o arunc înspre el. Poate voiam să-l atac. El a făcut prima mişcare. Ma atacat şi m-a apucat de beregată, însă l-am lovit peste cap şi a căzut la podea. Am făcut asta fără să mă gândesc. Eram nervos şi e posibil să-l fi atacat. Mă întrebasem cum avea să se sfârşească întâlnirea noastră, însă nu am anticipat niciodată asta. Niciodată. S-a lovit cu capul de masă când a căzut şi apoi s-a lovit de podea şi a început să sângereze. Am ştiut că a murit când m-am aplecat deasupra lui. M-am uitat în jurul meu, am văzut o bucată de hârtie şi un creion şi am scris că eu eram el. Era singurul lucru la care mă puteam gândi, după ce l-am văzut la uşă. Că eu eram el. Că eu eram acel bărbat. Şi că acel bărbat era tatăl meu. Einar privi în jos la mormântul deschis. — E apă înăuntru, zise el. — O să ne ocupăm noi de asta, spuse Erlendur. Dacă ai arma cu tine, dă-mi-o mie. Erlendur se apropie mai mult de el, însă lui Einar nu părea să-i pese. — Copiii sunt filosofi. Fiica mea m-a întrebat odată la spital: „De ce avem ochi?” Eu am zis că pentru a vedea. Einar se opri. — Ea m-a corectat, zise el ca pentru sine. Se uită la Erlendur. — 222 —

— A zis că avem ochi ca să putem plânge. Apoi păru să ia o decizie. — Cine eşti, dacă nu poţi fi tu însuţi? zise el. — Linişteşte-te, spuse Erlendur. — Cine eşti atunci? — Totul va fi în regulă. — Nu am plănuit ca lucrul acesta să ia o astfel de întorsătură, însă acum e prea târziu. Erlendur nu-şi putea da seama la ce anume se referea. — S-a terminat. Erlendur se uită la el în lumina lanternei. — Se sfârşeşte aici, zise Einar. Erlendur îl văzu pe Einar scoţând puşca de sub haină şi îndreptândo către el în timp ce se apropia. Erlendur se opri. Într-o clipită, Einar întoarse ţeava şi o îndreptă către inimă. O făcu într-o fracţiune de secundă. Erlendur făcu o mişcare spre el, strigând. Se auzi o împuşcătură puternică. Erlendur fu asurzit pentru o clipă. Se aruncă peste Einar şi amândoi căzură la pământ.

— 223 —

45 Uneori simţea de parcă viaţa îl părăsise şi că îi rămăsese doar trupul golit, privind fix cu ochi goi în întuneric. Erlendur rămase pe marginea mormântului şi privi în jos, la Einar întins. Ridică lanterna, lumină şi văzu că Einar era mort. După ce puse lanterna jos, începu să coboare sicriul în pământ. Îl deschise mai întâi, puse borcanul înăuntru şi îl închise iar. Trebui să se lupte să coboare sicriul de unul singur, însă reuşi în cele din urmă. Găsi o lopată care fusese lăsată pe un morman de pământ. După ce făcu semnul crucii deasupra sicriului începu să arunce pământ peste sicriu. Îl durea de fiecare dată când pământul greu se lovea de capacul alb cu o bufnitură. Erlendur luă ţăruşii albi care zăceau sfărâmaţi lângă mormânt, încercă să-i pună la loc şi fu nevoie de toată puterea lui ca să ridice piatra funerară. Îşi termina treaba când auzi primele maşini şi oameni strigând în timp ce soseau în cimitir. Îi auzi pe Sigurdur Óli şi pe Elínborg strigând pe rând la el. Auzi vocile oamenilor care erau luminaţi de faruri şi văzu umbrele lor gigantice în noaptea întunecată. Văzu din ce în ce mai multe raze de lanternă apropiindu-se de el. O văzu pe Katrín şi curând după aceea o observă şi pe Elín. Katrín îi aruncă o privire întrebătoare şi, în momentul în care realiză ce se întâmplase, se aruncă peste Einar, plângând şi îmbrăţişându-l. El nu încercă să o oprească. O văzu pe Elín îngenunchind lângă ea. Îl auzi pe Sigurdur Óli întrebând dacă era în regulă şi o văzu pe Elínborg ridicând puşca de pe pământ. Văzu alţi poliţişti sosind şi bliţuri ale aparatelor foto în depărtare scânteind ca nişte fulgere. Ridică privirea. Începuse iar să plouă, însă crezu că ploaia era ceva mai blândă. Einar fu înmormântat lângă fiica lui, în cimitirul Grafarvogur. Fu o ceremonie restrânsă. Erlendur o contactă pe Katrín. Îi spuse despre întâlnirea dintre Einar şi Holberg. Erlendur vorbi despre autoapărare, însă Katrín ştia că el încerca să-i mai aline durerea. Continuă să plouă, însă vântul de toamnă se domoli. Curând aveau să vină iarna şi îngheţul şi întunericul. Erlendur întâmpina cu bucurie asta. La insistenţele fiicei lui, Erlendur se duse în cele din urmă la doctor. — 224 —

Doctorul spuse că durerea din piept era cauzată de un cartilagiu costal rănit, care era probabil din cauză că dormea pe o saltea proastă şi de o lipsă generală de mişcare. * Într-o zi, deasupra unei farfurii aburinde de tocană cu carne, Erlendur o întrebă pe Eva Lind dacă ar putea alege el numele în cazul în care ea ar da naştere unei fetiţe. Eva spuse că se aştepta ca el să-i dea nişte sugestii. — Cum vrei să o cheme? întrebă ea. Erlendur o privi. — Audur, zise el. Cred că ar fi drăguţ să o cheme Audur.

— 225 —

— 226 —

ARNALDUR INDRIDASON

LINIŞTEA MORMÂNTULUI Original: Grafarpögn (2001) Titlul în limba engleză: Silence of the Grave Traducere şi note de MONICA VLAD Postfaţă de BOGDAN SUCEAVĂ

virtual-project.eu

Editura Trei, 2011 — 227 —

— 228 —

— 229 —

1 Îşi dădu imediat seama că era un os uman, în momentul în care îl luă de la copilaşul care stătea aşezat pe podea cu el în guriţă. Petrecerea aniversară tocmai atinsese punctul culminant cu un zgomot asurzitor. Băiatul care livra pizza venise şi plecase, iar copiii se îndopau acum şi sorbeau hulpav din coca-cola, acoperindu-se unii pe alţii prin strigăte în tot acest timp. Apoi se ridicară cu toţii de la masă, ca la un semnal, şi începură din nou să alerge de colo-colo, unii înarmaţi cu mitraliere şi pistoale, iar cei mici ţinând strâns în mâini maşinuţe sau dinozauri din plastic. El nu-şi putea da seama despre ce fel de joc era vorba. Pentru el, nu era altceva decât o hărmălaie care te scotea din sărite. Mama sărbătoritului făcea floricele la cuptorul cu microunde. Îi spuse bărbatului că o să încerce să-i potolească pe copii, o să deschidă televizorul şi o să le pună ceva la care să se uite. Dacă asta dădea greş, o să-i scoată afară. Era a treia oară când sărbătoreau cea de-a opta aniversare a fiului ei, şi nervii îi erau întinşi la maximum. A treia petrecere aniversară la rând! Prima oară, toată familia ieşise în oraş să ia masa într-un loc foarte scump, unde se serveau hamburgeri şi se asculta muzică rock de simţeai că-ţi pocneau urechile. Apoi, ea dăduse o petrecere pentru rude şi prieteni de familie, atât de grandioasă, de parcă ar fi fost petrecerea de confirmare. Astăzi, băiatul îşi invitase colegii de clasă şi prietenii din cartier. Ea deschise uşa cuptorului cu microunde, scoase punga cu floricele care se umflaseră, puse alta în loc şi se gândi că anul următor o să facă ceva mai simplu. O singură petrecere şi cu asta basta. Ca atunci când era ea mică. Nu ajuta cu nimic că tânărul care stătea pe canapea era foarte rezervat. Încercase să vorbească cu el, însă renunţase şi se simţise stânjenită de prezenţa lui în camera ei de zi. Nici nu se punea problema unei conversaţii: zgomotul şi hărmălaia pe care le făceau copiii o zăpăciseră de tot. El nu se oferise să-i sară în ajutor. Doar stătea acolo privind în gol, fără să spună nimic. Foarte timid, îşi spuse în sinea ei. Nu îl mai văzuse în viaţa ei pe bărbatul acela. Avea probabil în jur de douăzeci şi cinci de ani şi era fratele unuia dintre prietenii fiului ei care veniseră la petrecere. O diferenţă de aproape douăzeci de ani între ei. — 230 —

Era slab ca un ţâr, iar mâna pe care i-o strânsese în faţa uşii de la intrare, în momentul în care sosise, avea degete lungi şi şovăitoare, palma umedă şi lipicioasă. Venise să-l ia pe fratele lui, care refuzase categoric să plece atât timp cât petrecerea era încă în toi. Hotărâră că ar fi fost mai bine ca el să intre în casă şi să mai aştepte puţin. Curând avea să se sfârşească, zise ea. Tânărul îi explică faptul că părinţii lor, care locuiau într-o casă în josul străzii, erau plecaţi în străinătate şi că el avea grijă de fratele lui; închiriase în prezent un apartament în oraş. Se fâţâia stânjenit de pe un picior pe altul în holul de la intrare. Frăţiorul lui se pierduse iar în acea hărmălaie. Acum stătea pe canapea, uitându-se cum sora de numai un an a sărbătoritului mergea de-a buşilea prin faţa unuia dintre dormitoarele copiilor. Fetiţa purta o rochiţă albă cu volănaşe, avea o fundiţă în păr şi gângurea. Îl înjură în gând pe fratele lui. Prezenţa sa într-o casă pe care nu o cunoştea îl făcea să se simtă stingher. Se întrebă dacă să se ofere să dea o mână de ajutor. Mama îi spuse că tatăl băiatului lucra până seara târziu. El încuviinţă şi încercă să zâmbească. Refuză când i se oferi pizza şi coca-cola. Observă că fetiţa ţinea în mânuţă un fel de jucărie pe care o rodea când stătea aşezată pe podea, salivând din abundenţă. Se părea că o mâncau gingiile. Probabil din cauza dentiţiei, gândi el. În momentul în care fetiţa se apropie de el cu jucăria în mânuţă, se întrebă ce putea fi acel lucru. Ea se opri, se răsuci pe spate, apoi se aşeză pe podea cu guriţa deschisă, uitându-se la el. O dâră de salivă i se scurse pe piept. Băgă jucăria în guriţă şi începu să muşte din ea, apoi merse de-a buşilea către el, ţinând jucăria strâns între gingii. În momentul în care se întinse înainte, se strâmbă şi gânguri, jucăria îi căzu din guriţă. Cu o oarecare dificultate, o găsi din nou şi se duse drept către el, ţinând-o în mânuţă, apoi se ridică în picioare, sprijinindu-se de braţul canapelei, şi rămase lângă el, bălăbănindu-se, însă încântată de reuşita ei. El îi luă obiectul din mânuţă şi îl studie. Fetiţa se uită la el derutată, apoi începu să plângă cât o ţineau plămânii. Nu-i luă mult să-şi dea seama că ţinea în mână un os uman – o coastă, lungă de zece centimetri. Era de culoare alb-gălbuie şi se înmuiase acolo unde se rupsese, aşa că muchiile nu mai erau ascuţite, iar în interiorul spărturii se vedeau pete maronii, ca de noroi. El bănui că era partea din faţă a coastei şi văzu că era destul de — 231 —

veche. Când mama o auzi pe fetiţă plângând, aruncă o privire în camera de zi şi o văzu stând în faţa canapelei lângă acel străin. Puse jos castronul cu floricele, se duse la fiica ei, o luă în braţe şi se uită la bărbat, care părea să fi uitat de prezenţa ei sau a fetiţei care plângea. — Ce s-a întâmplat? întrebă mama pe un ton îngrijorat, în timp ce încerca să-şi liniştească copilul. Ridicase vocea pentru a se face auzită peste hărmălaia din cameră. Bărbatul înălţă privirea, se ridică încetişor în picioare şi îi înmână mamei osul. — De unde are chestia asta? o întrebă. — Ce anume? făcu ea. — Osul ăsta, zise el. De unde are osul ăsta? — Os? întrebă mama. Când fetiţa văzu din nou osul se linişti şi încercă să-l înşface, privindu-l cruciş şi cu foarte mare concentrare, mai multă salivă atârnându-i din guriţa deschisă. Fetiţa înhăţă osul şi îl studie, ţinându-l cu mânuţele ei. — Cred că ăla e un os, zise bărbatul. Fetiţa îl băgă în guriţă şi se linişti iar. — Chestia pe care o roade, adăugă el. Cred că e un os de om. Mama se uită la copilaşul care muşca din os. — Nu l-am mai văzut niciodată. Cum adică un os de om? — Cred că e o bucată dintr-un os uman, zise el. Sunt student la medicină – adăugă, ca pentru a oferi o explicaţie – în anul cinci. — Prostii! Tu l-ai adus? — Eu? Nu. Ştiţi de unde a apărut? întrebă el. Mama se uită la copil, apoi îi smulse osul din guriţă şi îl aruncă pe podea. Din nou, copilaşul începu să urle. Bărbatul ridică osul pentru a-l studia mai îndeaproape. — Poate fratele ei ar putea şti… Se uită la mamă, care, la rândul ei, îl privi nedumerită. Femeia se uită la fetiţa care plângea. Apoi la os, apoi prin fereastra camerei de zi la casele în construcţie din împrejurimi, apoi din nou la os şi la necunoscut, şi, în cele din urmă, la fiul ei, care ieşea în fugă dintr-unul din dormitoarele copiilor. — Tóti! strigă ea. Băiatul nu o băgă în seamă. Ea se repezi către grupul de copii, îl — 232 —

scoase cu oarecare dificultate de acolo pe fiul ei şi îl aduse în faţa studentului la medicină. — E al tău? îl întrebă el pe băiat, înmânându-i osul. — L-am găsit, zise Tóti. Nu dorea să piardă nimic din petrecerea lui aniversară. — Unde? îl întrebă maică-sa. Ea aşeză fetiţa pe podea, iar aceasta rămase privind către mama sa fără să ştie dacă să înceapă sau nu să zbiere. — Afară, zise băiatul. E o piatră ciudată. Am spălat-o. Respira anevoios. O picătură de sudoare i se scurgea pe obraz. — Unde afară? întrebă ea. Când? Ce făceai? Băiatul se uită la maică-sa. Nu ştia dacă făcuse ceva rău, însă privirea de pe chipul mamei sugera destul de multe şi se întreba ce anume putea fi. — Ieri, cred, zise el. În fundaţia de la capătul străzii. De ce? Maică-sa şi necunoscutul se priviră în ochi. — Ai putea să-mi arăţi cu exactitate unde l-ai găsit? întrebă ea. — Chiar trebuie? E ziua mea, spuse el. — Da, zise maică-sa. Arată-ne. Ea înhăţă copilaşul de pe podea şi îşi împinse fiul afară din cameră, în direcţia uşii de la intrare. Bărbatul o urmă îndeaproape. Copiii tăcură în momentul în care gazda lor era pedepsită şi priviră cum maică-sa îl împingea pe Tóti afară din casă cu o expresie aspră pe chip, ţinând-o pe surioara lui mai mică în braţe. Se uitară unii la alţii, apoi se luară după ei. Asta se întâmpla în noul imobil de lângă drumul care ducea în sus spre Lacul Reynisvatn. În Cartierul Millennium. Era construit pe dealul Grafarholt, în vârful căruia rezervoarele monstruoase vopsite maro, pline cu apă geotermală tronau ca o fortăreaţă deasupra suburbiei. De o parte şi de alta a rezervoarelor fuseseră amenajate drumuri, iar un şir de case se construiau de-a lungul acestora, câte una etalând o grădină, un gazon proaspăt şi copaci tineri, care aveau să crească în cele din urmă şi să facă umbră pentru proprietarii lor. Gloata o porni cu înverşunare pe urmele lui Tóti de-a lungul celei mai înclinate străzi de lângă rezervoare. Case noi se întindeau de-a lungul câmpului, în timp ce departe, în nord şi în est, se vedeau vechile coloane ale celor din Reykjavík. La fel ca în toate cartierele noi, copiii se jucau în casele în construcţie, se căţărau pe schele, se ascundeau în — 233 —

umbra zidurilor sau coborau în fundaţiile recent săpate, ca să se bălăcească în apa care se aduna acolo. Tóti îi conduse pe necunoscut, pe maică-sa şi toată gaşca jos, întruna din acele fundaţii, şi le arătă unde găsise ciudata piatră albă, care era atât de uşoară şi de fină la atingere, că o băgase în buzunar şi se hotărâse să o păstreze. Băiatul îşi aminti cu exactitate locul, coborî în fundaţie înaintea lor şi se duse chiar acolo unde aceasta zăcuse în pământul uscat. Maică-sa îi porunci să stea deoparte şi, cu ajutorul tânărului, coborî în fundaţie. Tóti luă osul de la ea şi îl vârî în pământ. — Stătea aşa, zise el, însă închipuindu-şi că osul era o piatră interesantă. Era o după-amiază de vineri şi nimeni nu lucra la fundaţie. Pe două laturi fusese bătută cherestea în vederea cimentării, însă în locurile unde încă nu erau ziduri pământul rămăsese dezgropat. Tânărul se urcă pe movila de pământ şi examină locul de deasupra aceluia unde copilul găsise osul. Râcâi pământul cu degetele şi fu îngrozit să constate că ceea ce semăna cu osul unui braţ era adânc îngropat în pământ. Mama băiatului privi cum tânărul cerceta cu atenţie mormanul de pământ şi îi urmări privirea până ce văzu şi ea osul. Apropiindu-se, crezu că poate distinge un maxilar şi unu sau doi dinţi. Tresări, se uită din nou la tânăr, apoi la fiica ei şi, în mod instinctiv, îi şterse guriţa cu mâna. * Cu greu înţelese ce se întâmplase, până când simţi durerea în tâmplă. Din senin, el o lovise în cap cu pumnul încleştat, atât de repede, încât ea nu-şi dăduse seama. Sau, probabil, nu a crezut că o lovise. Acesta era primul pumn, iar în anii care urmară, ea avea să se întrebe de nenumărate ori dacă viaţa ei ar fi fost diferită în cazul în care l-ar fi părăsit chiar atunci. Dacă el i-ar fi permis acest lucru. Se uită uimită la el, confuză, fără să ştie de ce o lovise aşa, dintrodată. Nu o mai lovise nimeni înainte. Se întâmpla la trei luni după nunta lor. — M-ai lovit? întrebă ea, ducându-şi mâna la tâmplă. — Crezi că nu am văzut cum te uitai la el? zise el printre dinţi. — El? Ce…? Te referi la Snorri? Că mă uitam la Snorri? — 234 —

— Crezi că n-am observat cum te comportai, de parcă erai în călduri? Ea nu mai văzuse niciodată această latură a lui. Nu-l mai auzise niciodată folosind acea expresie. În călduri. Despre ce vorbea? Schimbase la repezeală câteva cuvinte cu Snorri în faţa uşii de la demisol, ca să-i mulţumească pentru că-i înapoiase ceva ce uitase să ia din casa unde lucrase ca servitoare; nu voia să-l invite în casă deoarece soţul ei, care fusese irascibil toată ziua, spusese că nu dorea să-l vadă. Snorri făcuse o glumă despre negustorul pentru care lucrase ea, râseseră şi îşi luaseră la revedere. — Era doar Snorri, zise ea. Nu te mai comporta aşa. De ce ai fost atât de indispus toată ziua? — Mă contrazici? întrebă el, apropiindu-se din nou de ea. Te-am văzut pe fereastră. Te-am văzut cum îi dădeai târcoale. Ca o târfă! — Nu, nu poţi… El o lovi din nou peste faţă cu pumnul încleştat, trântind-o peste dulapul cu veselă din bucătărie. Se întâmplase atât de repede, că ea nu avusese timp să-şi acopere capul cu mâinile. — Să nu cumva să îndrăzneşti să mă minţi! strigă el. Am văzut felul în care te uitai la el. Te-am văzut flirtând cu el! Am văzut-o cu propriii mei ochi! Împuţito! O altă expresie pe care îl auzea folosind-o pentru prima oară. — Dumnezeule! zise ea. Sângele i se prelinse în gură din buza spartă. Gustul se amestecă cu lacrimile sărate care îi curgeau pe faţă. — De ce ai făcut asta? El rămase deasupra ei, gata de atac. Faţa roşie îi ardea de mânie. Scrâşni din dinţi şi bătu din picior, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi cu paşi mari din cameră. Ea rămase acolo, incapabilă să priceapă ce se întâmplase. Mai târziu, se gândise de multe ori la acel moment şi dacă s-ar fi schimbat ceva în cazul în care ea ar fi încercat să răspundă violenţei lui părăsindu-l chiar atunci, lăsându-l baltă, în loc să găsească motive şi să se culpabilizeze. Probabil că făcuse ea ceva care provocase o astfel de reacţie. Ceva de care nu-şi dădea seama probabil, însă ceva ce el observase şi despre care urmau să stea de vorbă atunci când el se va întoarce; îi va promite că se îndreaptă, şi totul va reveni la normal. Nu îl mai văzuse niciodată comportându-se aşa, nici cu ea şi nici cu — 235 —

altcineva. Era un om tăcut şi foarte serios. Chiar unul care gândea prea mult. Asta îi plăcuse la el când începuseră să iasă împreună şi să se cunoască. El lucra în Kjós pentru fratele negustorului care o angajase pe ea şi livra mărfuri. Aşa se cunoscuseră, cu aproape un an şi jumătate înainte. Aveau cam aceeaşi vârstă, şi el se gândea să renunţe la munca grea şi să plece, poate, pe mare. Se câştigau bani frumoşi din pescuit, iar el voia să-şi ia casă. Să fie propriul lui stăpân. Munca era apăsătoare, demodată şi prost plătită. Ea îi spuse că se plictisise să muncească pentru negustor. Bărbatul acela era un zgârcit, care întotdeauna le pipăia pe cele trei fete pe care le angajase; soţia lui era o baborniţă cu apucături de tiran. Nu avea niciun plan deosebit în legătură cu ce urma să facă. Nu se gândise niciodată la viitor. Munca grea era tot ce ştiuse, încă din fragedă pruncie. Viaţa ei nu însemna nimic altceva în afară de asta. El tot găsea scuze ca să treacă pe la negustor şi venea destul de des să o caute la bucătărie. Lucrurile avansară şi, curând, ea îi spuse despre copilul pe care îl avea. El îi răspunse că ştia că era mamă. Pusese întrebări despre ea unora şi altora. Aceasta fusese prima dată când se arătase interesat să o cunoască mai bine. Fetiţa va face în curând trei ani, îi spuse ea, şi se duse să o aducă din grădină, unde se juca împreună cu copiii negustorului. Când se întoarse cu fiica ei, el o întrebă zâmbind câţi bărbaţi erau în viaţa ei, ca şi cum fusese o glumă nevinovată. Mai târziu, se folosise fără milă de aşa-zisa ei promiscuitate pentru a o distruge. El nu îi spunea niciodată fiicei ei pe nume, folosea doar porecle: o numea bastardă sau schiloadă. Nu existaseră mulţi bărbaţi în viaţa ei. Îi povestise despre tatăl fetiţei, un pescar ce se înecase în Kollafjördur. Avea doar douăzeci şi doi de ani atunci când echipajul format din patru oameni pierise într-o furtună pe mare. Cam tot pe atunci descoperise şi ea că era însărcinată. Nu erau căsătoriţi, aşa că nu se prea putea spune că era văduvă. Plănuiseră să se căsătorească, însă el murise şi o lăsase cu un copil care se născuse în afara căsătoriei. În timp ce el se afla în bucătărie, ea observă că fata nu voia să se afle în prezenţa lui. De obicei nu era timidă, însă se agăţă de fusta maică-sii şi nu mai vru să-i dea drumul în momentul în care el o strigă. El scoase o bomboană din buzunar şi i-o întinse, însă ea pur şi simplu îşi îngropă şi mai tare faţa în fusta maică-sii şi începu să plângă, voia să se — 236 —

întoarcă afară, la ceilalţi copii. Bomboanele erau dulciurile ei preferate. Două luni mai târziu, el o ceru de soţie. Nu fusese deloc acel moment romantic despre care citise ea. Se întâlniseră de câteva ori, seara, şi se plimbaseră prin oraş sau se duseseră la un film cu Chaplin. Râzând din inimă la trăsnăile făcute de vagabond, se uită la însoţitorul ei. El nici măcar nu zâmbea. Într-o seară, după ce plecară de la cinematograf, iar ea aştepta maşina pe care el o rezervase ca să îi ducă înapoi în Kjós, o întrebă, din senin, dacă nu ar trebui să se căsătorească. O trase spre el. — Vreau să ne căsătorim, zise el. Cu toate astea, ea rămase atât de surprinsă, încât nu îşi aminti decât mult mai târziu, abia când totul se sfârşi cu adevărat, că aceasta nu fusese o cerere în căsătorie, nu fusese o întrebare în legătură cu ce îşi dorea ea. — Vreau să ne căsătorim. Ea se gândise la posibilitatea ca el să o ceară de nevastă. Relaţia lor atinsese practic acel stadiu. Avea nevoie de un cămin pentru fetiţă şi voia să aibă un loc al ei. Să mai facă şi alţi copii. Puţini alţi bărbaţi se arătaseră interesaţi de persoana ei. Poate din cauza copilului pe care îl avea. Poate pentru că nu reprezenta o alegere foarte interesantă, era măruntă şi durdulie, cu trăsături ascuţite, cu dinţii uşor ieşiţi în afară şi cu degete mici, însă abile, care nu păreau să se oprească niciodată din mişcare. Poate nu avea să mai primească niciodată o cerere mai bună în căsătorie. — Ce spui de asta? întrebă el. Ea încuviinţă. El o sărută şi se îmbrăţişară. Curând după aceea, se căsătoreau într-o biserică din Mosfell. A fost o ceremonie mică, la care nu participă nimeni altcineva în afara miresei şi a mirelui, a prietenilor lui din Kjós şi a două dintre prietenele ei din Reykjavík. Pastorul îi invită să bea o cafea după ceremonie. Ea îl întrebase despre ai lui, despre familia lui, însă păstrase tăcerea în legătură cu acest subiect. Îi spuse că era singur la părinţi, că era încă mic atunci când taică-său murise, iar maică-sa, care nu-şi permitea să-l păstreze, îl dăduse spre adopţie. Înainte de a lucra în agricultură în Kjós, lucrase la mai multe ferme. Nu părea curios în legătură cu ai ei. Nu părea să-i pese prea mult de trecutul ei. Ea îi spuse că circumstanţele lor fuseseră asemănătoare: nu ştia cine îi erau adevăraţii părinţi. Fusese adoptată şi crescută în diverse medii, în nenumărate case din Reykjavík, până ce ajunsese să lucreze pentru negustor. El încuviinţă, — 237 —

— O să o luăm de la început, zise el. O să uităm trecutul. Închiriară un mic apartament aflat la demisolul unui imobil din Lindargata, care nu era altceva în afară de un living şi o bucătărie. Aveau o toaletă afară, în curte. Ea încetă să mai lucreze pentru negustor. Îi spuse că nu mai trebuia să-şi câştige singură existenţa. El îşi luă o slujbă în port, până când avea să-şi găsească una pe un vas pescăresc. Visa să plece pe mare. Ea rămase în picioare lângă masa din bucătărie, ţinându-se cu mâna de burtă. Deşi nu îi spusese încă, era sigură că era însărcinată. Ar fi fost de aşteptat. Discutaseră despre faptul de a mai avea copii, însă ea nu ştia sigur ce simţea el în legătură cu acest lucru. Uneori putea fi atât de misterios. Dacă copilul era băiat, ea îi alesese deja un nume. Ea îşi dorea un băiat. O să-l cheme Símon. Auzise despre bărbaţi care îşi băteau nevestele. Auzise despre femei care au fost nevoite să îndure violenţă din partea soţilor. Auzise tot felul de poveşti. Nu-i venea să creadă că era una dintre ele. Nu-l credea în stare de asta. Trebuie să fi fost un incident izolat, îşi spuse ea. A crezut că am flirtat cu Snorri, gândi ea. Trebuie să fiu atentă, ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Îşi şterse faţa şi îşi trase nasul. Ce agresiune! Deşi plecase, se va întoarce, cu siguranţă, curând acasă şi o să-şi ceară iertare. Nu o putea trata în felul ăsta. Pur şi simplu, nu putea. Nu trebuia. Năucită, se duse în dormitor ca să arunce o privire la fetiţă. Numele fetei era Mikkelína. Se trezise cu temperatură în acea dimineaţă, apoi dormise aproape toată ziua şi încă dormea. Mama o luă în braţe şi observă că frigea. Rămase aşezată pe pat cu fetiţa în braţe şi începu să fredoneze un cântecel de leagăn, încă şocată şi confuză din cauza atacului.

Trei fetiţe cu fustiţe Stau cuminţi pe trei lădiţe, Au ciorapi şi-au şi cosiţe Şi nu sunt mironosiţe.

Fata respira cu greutate. Pieptul se înălţa şi cobora slobozind un uşor şuierat pe nas. Feţişoara părea că-i luase foc. Mama Mikkelínei încercă să o trezească, însă ea nu se clinti. Ţipă. Fetiţa era foarte bolnavă. — 238 —

2 Elínborg preluă apelul în legătură cu oasele găsite în Cartierul Millennium. Era singură în birou şi gata de plecare în momentul în care telefonul sună. Ezită o clipă, se uită la ceas şi apoi din nou la telefon. Plănuise o cină în acea seară şi îşi petrecuse toată ziua gândindu-se la pui tandoori 4. Oftă şi ridică receptorul. Elínborg avea o vârstă nedeterminată, patruzeci şi ceva, bine făcută, fără a fi considerată grasă şi îi plăcea să mănânce. Era divorţată şi avea patru copii, unul dintre ei adoptat, care acum se mutase de acasă. Se recăsătorise cu un mecanic auto, căruia îi plăcea să gătească, şi locuia cu el şi cu cei trei copii ai lor într-o căsuţă în Grafarvogur. Îşi luase diploma în geologie cu mult timp în urmă, însă nu lucrase niciodată în acel domeniu. Începuse să lucreze pentru poliţia din Reykjavík, ca slujbă de vară, dar sfârşise alăturându-se forţelor poliţieneşti. Era una dintre puţinele femei detectiv. Sigurdur Óli era angajat într-o partidă de sex sălbatic cu Bergthóra, partenera lui, în momentul în care începu să-i sune pagerul. Acesta era agăţat de cureaua pantalonilor, care zăceau pe podeaua din bucătărie, şi suna insuportabil. Ştia că nu avea să înceteze până ce nu se dădea jos din pat. Plecase devreme de la lucru. Bergthóra era deja acasă şi îl întâmpină cu un sărut apăsat şi pasional. Lucrurile îşi urmară cursul firesc, iar el îşi lăsase pantalonii în bucătărie, deconectase telefonul şi îşi închisese mobilul. Uitase de pager. Cu un oftat profund, Sigurdur Óli se uită la Bergthóra care stătea călare pe el. Era transpirată şi roşie la faţă. După expresia chipului ei, îşi putea da seama că nu era pregătită încă să-i dea drumul. Ea închise ochii, se aplecă în faţă şi îşi mişcă şoldurile uşor şi ritmic până ce orgasmul izbucni şi fiecare muşchi al trupului său se putu din nou relaxa. În ceea ce-l priveşte, va trebui să aştepte o ocazie mai potrivită. În viaţa lui, pagerul avea prioritate. Se furişă de sub Bergthóra, care stătea cu capul pe pernă de parcă era inconştientă. În mod tradiţional, în nordul Indiei şi în Pakistan, această reţetă se găteşte pe cărbuni, într-un cuptor de pământ numit „tandoor”, provenit din Afganistan, de unde a fost adus de mongoli. — 239 — 4

Erlendur se afla în restaurantul Skúlakaffi, în faţa unei farfurii cu carne sărată. Mânca uneori acolo, pentru că era singurul restaurant din Reykjavík care oferea mâncare tradiţională islandeză, aşa cum ar fi pregătit-o el dacă ar fi avut chef să gătească. Şi designul interior al restaurantului îi plăcea: mobilier uzat de culoare maro, scaune vechi de bucătărie, unele al căror burete se iţea prin tapiseria de plastic, şi linoleum pe podea, care se subţiase de la ghetele târşite ale şoferilor de tir, ale taximetriştilor, macaragiilor, meseriaşilor şi ale muncitorilor necalificaţi. Erlendur se afla singur la o masă într-un colţ, cu capul aplecat deasupra unei farfurii cu carne, cartofi fierţi, mazăre şi napi, care pluteau într-un rântaş dulceag. Agitaţia orei prânzului încetase de mult, însă el îl convinsese pe bucătar să-i pregătească nişte carne sărată. Îşi tăie o bucată mare de carne, îngrămădi cartofi şi napi deasupra acesteia şi mânji întregul trofeu cu sos, ajutându-se de cuţit, şi totul dispăru în gura larg deschisă. Erlendur pregăti alt ospăţ în furculiţă şi tocmai deschisese gura, în momentul în care telefonul mobil începu să sune în locul în care îl lăsase pe masă, lângă farfurie. Opri furculiţa la jumătatea drumului către gură, se uită pentru o clipă la telefon, la furculiţa bine garnisită, apoi din nou la telefon şi, în cele din urmă, puse furculiţa jos cu multă părere de rău. — De ce nu pot fi lăsat niciodată în pace? zise el înainte ca Sigurdur Óli să apuce să spună ceva. — S-au găsit nişte oase în Cartierul Millennium, zise Sigurdur Óli. Mă îndrept într-acolo. La fel şi Elínborg. — Ce fel de oase? — Nu ştiu. M-a sunat Elínborg şi mă duc acolo. Am alertat şi medicina legală. — Sunt la masă, zise Erlendur alene. Sigurdur Óli fu pe punctul de a-i spune ce făcea el, însă reuşi să se oprească la timp. — Ne vedem acolo, zise el. E pe drumul către lacul Reynisvatn, în partea de nord, în josul rezervoarelor cu apă caldă. Nu departe de drumul de ieşire din oraş. — Cât are un sfert de mileniu? 5 întrebă Erlendur. 5

În engleză, Millennium Quarter; „quarter” are sens şi de „cartier”, dar şi de „sfert”. — 240 —

— Ce zici? făcu Sigurdur Óli, încă iritat pentru faptul că fusese întrerupt din interludiul său cu Bergthóra. — E vorba de un sfert de mileniu? Adică două sute cincizeci de ani? Ce înseamnă asta? — Iisuse Hristoase – gemu Sigurdur Óli şi închise telefonul. La scurt timp după aceea, Erlendur îşi parcă maşina veche şi hodorogită şi oprea pe strada Grafarholt, lângă fundaţia imobilului respectiv. Poliţia sosise acolo şi încercuise zona cu o bandă galbenă pe sub care se strecură Erlendur. Elínborg şi Sigurdur Óli coborâseră în fundaţie şi se aflau lângă movila de pământ. Studentul la medicină care anunţase poliţia despre existenţa oaselor era împreună cu ei. Mama sărbătoritului îi adunase pe băieţi şi îi trimisese înapoi în casă. Medicul legist al circumscripţiei din Reykjavík, un bărbat grăsuţ în vârstă de aproape cincizeci de ani, cobora cu greutate una din cele trei scări care fuseseră rezemate de fundaţie. Erlendur îl urma. Mass-media părea destul de interesată de acele oase. Reporterii se adunaseră la faţa locului, unde se strânseseră şi vecinii. Unii se mutaseră deja în cartier, în timp ce alţii, care lucrau la casele lor fără acoperişuri, rămăseseră cu ciocanele şi cleştii în mâini, fără să înţeleagă toată acea agitaţie. Era sfârşitul lunii aprilie, iar vremea de primăvară era blândă şi frumoasă. Legiştii se puseseră pe treabă, luând cu grijă mostre din mormanul de pământ. Luau pământ în nişte lopăţele, pe care le goleau în saci de plastic. Partea superioară a scheletului rămăsese descoperită în interiorul mormanului de pământ, lăsând la vedere un braţ, o parte din cutia toracică şi maxilarul inferior. — Ăsta e Omul Mileniului? întrebă Erlendur, apropiindu-se de movila de pământ. Elínborg îi aruncă o privire întrebătoare lui Sigurdur Óli, care, aflat în spatele lui Erlendur, îşi duse degetul arătător la tâmplă şi începu să-l răsucească. — Am telefonat la Muzeul Naţional, zise Sigurdur Óli şi începu să se scarpine în cap în momentul în care Erlendur se întoarse brusc şi se uită la el. Au trimis un arheolog încoace. Poate ne spune el ce reprezintă chestia asta. — Nu avem nevoie şi de un geolog? întrebă Elínborg. Ca să ne dea lămuriri în legătură cu solul. Să ne spună în ce stadiu sunt oasele, în — 241 —

funcţie de vechimea straturilor. — Tu nu ne poţi ajuta în legătură cu acest lucru? întrebă Sigurdur Óli. Nu asta ai studiat? — Nu-mi mai amintesc nimic, zise Elínborg. Ştiu doar că materia asta maro e pământ. — Nu e îngropat la doi metri sub pământ, zise Erlendur. E la un metru, unu şi jumătate cel mult. Îngropat la repezeală. Din câte văd, sunt nişte rămăşiţe pământeşti ale cuiva care nu se află de mult timp îngropat aici. Nu e vorba de un viking. — De ce crezi că e vorba de un el? întrebă medicul legist. — Un el? zise Erlendur. — Vreau să spun, preciză doctorul, că ar putea la fel de bine să fie o ea. De ce eşti atât de sigur că e un bărbat? — Sau o femeie, atunci, zise Erlendur. N-are importanţă. Ridică din umeri. — Ne poţi spune ceva în legătură cu aceste oase? — De-abia dacă se vede ceva, zise medicul. E mai bine să nu spunem prea multe lucruri până nu sunt scoase toate din pământ. — Bărbat sau femeie? Vârsta? — E imposibil să ne dăm seama. Un bărbat îmbrăcat în jeanşi şi cu un pulover tradiţional islandez din lână, înalt, cu o barbă dezordonată şi sură şi cu o gură mare, din care doi canini galbeni îi ieşeau în afară, veni spre ei şi le spuse că era arheologul. Se uită la legiştii care lucrau de zor şi îi rugă, pentru numele lui Dumnezeu, să înceteze toată acea prostie. Cei doi bărbaţi cu lopăţelele ezitară. Purtau salopete albe, mănuşi de plastic şi ochelari de protecţie. Erlendur se gândi că aşa ar fi trebuit să arate şi nişte lucrători ai unei centrale nucleare. Ei se uitară la el, aşteptând instrucţiuni. — Trebuie să săpăm în jurul lui, pentru numele lui Dumnezeu, zise Colţatul, agitându-şi mâinile. Cu lopăţelele alea aveţi voi de gând să-l scoateţi? Cine e şeful aici? Erlendur se prezentă. — Chestia asta nu e o descoperire arheologică, zise Colţatul, scuturând din cap. Bună ziua, mă numesc Skarphédinn, însă cel mai bine ar fi să o tratăm ca şi cum ar fi. Înţelegi? — N-am nici cea mai mică idee la ce anume te referi, zise Erlendur. — Oasele nu sunt în pământ de prea mult timp. Aş spune că nu mai — 242 —

mult de şaizeci sau şaptezeci de ani. Poate şi mai puţin. Hainele cu care a fost îngropat sunt încă acolo. — Hainele? — Da, uite aici, zise Skarphédinn, arătând cu un deget noduros. Şi în alte locuri, sunt sigur de asta. — Credeam că e piele, zise Erlendur cu timiditate. — Cel mai înţelept lucru în această situaţie pentru a păstra dovezile intacte ar fi să lăsaţi ca echipa mea să facă săpăturile cu metodele noastre. Legiştii ne pot ajuta. Trebuie să încercuim zona până aici, să săpăm în jurul scheletului şi să nu mai îndepărtăm solul aici. Nu avem obiceiul de a pierde dovezile. Numai după felul în care zac oasele în pământ ne putem da seama de al dracului de multe lucruri. Ceea ce găsim în jurul lor ne poate oferi indicii. — Ce crezi că s-a întâmplat? întrebă Erlendur. — Nu ştiu, zise Skarphédinn. E mult prea devreme ca să facem speculaţii. Trebuie să-l scoatem la suprafaţă şi să sperăm că atunci va ieşi la iveală ceva folositor. — E posibil să fi fost cineva care a murit îngheţat şi pământul să-l fi acoperit? — Nimeni nu se afundă atât de adânc în pământ. — Atunci e un mormânt. — Aşa se pare, zise Skarphédinn pompos. Totul pare să indice asta. Ce zici dacă săpăm în jurul lui? Erlendur încuviinţă. Skarphédinn se îndreptă cu paşi mari către scară, o urcă şi ieşi afară din fundaţie. Erlendur îl urmă îndeaproape. Rămaseră deasupra scheletului, iar arheologul explică în ce fel era cel mai bine să se organizeze săpăturile. Pe Erlendur îl impresionă acest bărbat şi tot ce spusese şi, curând, Skarphédinn începu să dea tot felul de telefoane şi să-şi convoace echipa. Participase la câteva dintre descoperirile arheologice importante în ultimele decenii şi ştia despre ce vorbea. Erlendur îi acordă toată încrederea. Şeful legiştilor nu era de acord. Critică vehement ideea de a încredinţa săpăturile unui arheolog care nu avea nici cea mai vagă idee despre investigaţiile poliţieneşti. Scheletul trebuia scos din acea movilă de pământ, pentru ca ei să-i poată studia stadiul şi indiciile – în cazul în care existau –, dacă fusese sau nu comis un act de violenţă. Erlendur îi ascultă discursul câteva clipe, apoi declară că Skarphédinn — 243 —

şi echipa lui aveau voie să sape în jurul scheletului, chiar dacă acest lucru le va lua mai mult decât anticipaseră. — Oasele zac acolo de jumătate de secol, câteva zile în plus nu reprezintă nimic, zise el, şi chestiunea fu rezolvată. Erlendur se uită în jurul său la casele în construcţie. Privi în sus la rezervoarele maro cu apă geotermală şi înspre locul în care ştia că se află lacul Reynisvatn, apoi se întoarse spre est şi se uită peste câmpul care începea acolo unde se sfârşea cartierul cel nou. Îi atraseră atenţia patru tufe care se înălţau, pe neaşteptate, la vreo treizeci de metri mai încolo. Se îndreptă către ele şi se gândi că erau nişte tufe de coacăzi roşii. Erau adunaţi laolaltă, în linie dreaptă, în partea de est a fundaţiei, iar el se întrebă, în timp ce-şi trecea mâinile peste ramurile goale şi noduroase, cine i-ar fi putut planta acolo, în acel pământ al nimănui.

— 244 —

3 Arheologii sosiră îmbrăcaţi cu hanorace şi costume de fâş, înarmaţi cu linguri pentru probe şi lopeţi, şi îngrădiră o zonă destul de mare în jurul scheletului. Până seara, deja începură să dea cu prudenţă deoparte pământul năpădit de iarbă. Era lumină încă, soarele avea să apună abia după ora nouă seara. Echipa era formată din patru bărbaţi şi două femei, care lucrau calm şi metodic, cercetând cu atenţie fiecare lopăţică excavată. Nu se vedea niciun semn că solul fusese deranjat de către cel care săpase mormântul. Timpul şi lucrul la fundaţia casei se ocupaseră de asta. Elínborg găsi la universitate un geolog care fu mai mult decât bucuros să ajute poliţia, lăsă totul baltă şi îşi făcu apariţia la fundaţie fix la jumătate de oră după ce vorbiseră la telefon. Era un bărbat între două vârste, suplu, cu părul negru, cu o voce neobişnuit de gravă şi cu un doctorat luat la Paris. Elínborg îl conduse la movila de pământ. Poliţia aşezase un cort deasupra movilei, pentru a o feri de ochii curioşilor, aşa că îi făcu semn geologului să intre în cort. Cortul era luminat de un bec mare şi fosforescent, care arunca nişte umbre întunecate peste groapa în care se afla scheletul. Geologul nu se grăbi deloc. Studie solul, luă o mână de pământ din movilă şi îl fărâmiţă în pumn. Compară straturile de lângă schelet cu cele de deasupra şi de dedesubt şi analiză densitatea solului dimprejurul oaselor. Îi spuse cu mândrie lui Elínborg că fusese odată chemat să ajute în ancheta unui caz şi să analizeze o grămadă de pământ găsit la locul unei crime, şi contribuţia lui fusese considerabilă. Apoi continuă să discute despre activitatea ştiinţifică în domeniul criminologiei şi geoştiinţelor, un fel de geologie legală, dacă Elínborg îl înţelegea corect. Ea îl ascultă bătând câmpii, până îşi pierdu răbdarea. — De cât timp se află acolo? întrebă ea. — E dificil de spus, zise geologul, cu vocea lui gravă, luând o poză academică. N-ar trebui să fie de mult. — Adică, din punct de vedere geologic? întrebă Elínborg. O mie de ani? Zece? Geologul se uită la ea. — Dificil de spus, repetă el. — Cât de precis e răspunsul pe care îl poţi da? întrebă Elínborg. — 245 —

Măsurat în ani. — Dificil de spus. — Cu alte cuvinte, e dificil de spus orice? Geologul se uită la Elínborg şi zâmbi. — Scuze, mă gândeam. Ce vrei să ştii? — De cât timp? — Ce anume? — Zace acolo, oftă Elínborg. — Bănuiesc că între cincizeci şi şaptezeci de ani. Trebuie să mai fac nişte teste aprofundate, însă eu aşa cred. După densitatea solului, e exclus să fie un viking sau vreun mormânt păgân. — Ştim asta, zise Elínborg, sunt resturi de îmbrăcăminte… — Linia asta verde de aici, zise geologul şi arătă la stratul din partea inferioară a movilei de pământ, e argilă din epoca de gheaţă. Liniile astea care apar la intervale regulate – continuă el, arătând mai sus – sunt tufuri6 vulcanice. Cel superior e de la sfârşitul secolului al XV-lea. Este cel mai gros strat de tuf din zona Reykjavíkului de la întemeierea statului. Acestea sunt straturi mai vechi, de la erupţiile din Hekla şi Katla. Ne întoarcem cu mii de ani în timp. După cum poţi vedea aici, nu e departe de roca-mamă – arătă înspre un strat mare în fundaţie. Acesta e doleritul 7 de Reykjavík, care acoperă întreaga zonă din jurul oraşului. Se uită la Elínborg. — În comparaţie cu povestea spusă de mine, mormântul a fost săpat acum o microsecundă 8. Arheologii opriră lucrul în jurul orei 9.30 seara, iar Skarphédinn îi spuse lui Erlendur că se vor întoarce în dimineaţa următoare, devreme. Nu găsiseră nimic demn de luat în seamă în sol şi de-abia dacă începuseră să înlăture vegetaţia de deasupra acestuia. Erlendur îi întrebă dacă nu puteau grăbi cumva lucrul, însă Skarphédinn îl privi batjocoritor şi îl întrebă dacă voia să distrugă probele. Căzură de acord TUF, tufuri, s.n. Rocă formată prin acumularea şi consolidarea cenuşii, nisipului etc. provenite din erupţiile vulcanice. Tuf calcaros = rocă sedimentară, formată prin depunerea bicarbonatului de calciu din apele calcaroase. – Din fr. tuf. 7 DOLERIT, s.n. (geol.) Rocă magmatică efuzivă, având compoziţia bazaltului, de care se deosebeşte însă prin lipsa olivinei. – Din germ. Dolerit. 8 MICROSECUNDĂ, microsecunde, s.f. (fiz.) Unitate de timp egală cu a milioana parte dintr-o secundă. – Din germ. Mikrosekunde, fr. microseconde. — 246 — 6

că încă nu aveau de ce să se grăbească. Becul fosforescent din cort fu stins. Toţi reporterii plecară. Descoperirea scheletului era ştirea-bombă a serii. Erau fotografii cu Erlendur şi echipa lui, la lucru, la fundaţie, şi un post de televiziune îl prezenta pe un reporter de-al lor care încercase să-i ia un interviu lui Erlendur, acesta fluturând mâinile în faţă şi îndepărtându-se. Calmul se lăsase din nou peste complexul imobiliar. Zgomotul ciocanelor încetase. Toată lumea care lucrase la casele în construcţie plecase. Cei care se mutaseră deja se duseseră la culcare. Nu se mai auzeau copii ţipând. Se hotărî ca o maşină de poliţie, cu un echipaj format din două persoane, să rămână să supravegheze zona în timpul nopţii. Elínborg şi Sigurdur Óli se duseseră acasă. Legiştii care îl ajutaseră pe arheolog plecaseră şi ei acasă. Erlendur vorbise cu Tóti şi cu maică-sa despre osul găsit de băiat. Tóti era în culmea fericirii datorită atenţiei acordate. „Ce subiect de roman”, oftase mama băiatului. „Asta e cea mai frumoasă petrecere aniversară pe care am avut-o eu vreodată”, îi spuse Tóti lui Erlendur. Studentul la medicină se întorsese acasă, luându-şi fratele mai mic cu el. Erlendur şi Sigurdur Óli vorbiseră foarte puţin cu el. Acesta povesti cum se uita la fetiţă fără să observe la început osul pe care aceasta îl molfăia. Când se uitase mai îndeaproape, se dovedise că era o coastă de om. — Cum ţi-ai putut da seama imediat că e o coastă de om? întrebă Erlendur. Ar fi putut să fie de oaie, spre exemplu. — Da, nu era mai probabil să fi fost de oaie? întrebă Sigurdur Óli, care era băiat de la oraş şi nu ştia nimic despre animalele crescute în fermele islandeze. — Nu aveam cum să mă înşel, zise studentul. Am făcut multe autopsii şi nu a fost nicio îndoială. — Ne poţi spune cam de cât timp apreciezi tu că se află oasele îngropate acolo? întrebă Erlendur. Ştia că, până la urmă, or să i se comunice descoperirile geologului pe care îl chemase Elínborg, ale arheologului şi ale medicului patolog, însă nu îl deranja să audă şi părerea studentului. — Am aruncat o privire la solul respectiv şi, bazându-ne pe gradul de putrefacţie, am putea vorbi despre o perioadă de aproape şaptezeci de ani. Nu mai mult de atât. Însă eu nu sunt expert. — Nu, e corect, zise Erlendur. Arheologul a crezut acelaşi lucru, şi — 247 —

nici el nu e un expert. Se întoarse către Sigurdur Óli. — Trebuie să verificăm în dosarele oamenilor dispăruţi din acea perioadă, prin 1930 sau 1940. Poate chiar ceva mai devreme. Să vedem ce putem afla. Erlendur rămase lângă fundaţie, în lumina soarelui care apunea, privi spre nord către oraşul Mosfellsbaer, către Kollafjördur şi muntele Esja şi putu vedea casele de dincolo de golful Kjalarnes. Putu vedea maşinile de pe Autostrada de Vest, ocolind poalele muntelui Ulfarsfell în drumul lor către Reykjavík. Auzi o maşină ce sosea la fundaţie, iar un bărbat coborî din ea. Era cam de aceeaşi vârstă cu Erlendur, gras, îmbrăcat cu o geacă de ploaie şi cu o şapcă pe cap. Trânti uşa şi se uită la Erlendur şi la maşina de poliţie, la pământul răvăşit de lângă fundaţie şi la cortul care acoperea scheletul. — Eşti de la fisc? întrebă el cu obrăznicie, îndreptându-se către Erlendur. — De la fisc? făcu Erlendur. — Al dracului să fiu dacă pot avea şi eu o clipă de respiro din partea voastră, zise bărbatul. Ai hotărâre judecătorească sau…? — E terenul tău? întrebă Erlendur. — Cine eşti? Ce e cu cortul ăsta? Ce se întâmplă aici? Erlendur îi explică bărbatului, care spuse că se numea Jón, ce se întâmplase. Se dovedi că era antreprenor în construcţii şi proprietarul terenului pe care se afla construcţia; era în pragul falimentului şi hărţuit de recuperatorii de datorii. De ceva vreme nu se mai lucrase la fundaţie, însă el spuse că venea în mod regulat să verifice dacă cofrajul fusese vandalizat; afurisiţii ăia de copii din suburbiile astea noi se joacă jocuri prosteşti în casele aflate în construcţie. Nu auzise despre descoperirea scheletului şi privi cu neîncredere înspre fundaţie, în timp ce Erlendur îi explica ce făceau poliţia şi arheologii. — Nu am ştiut despre asta, iar dulgherii cu siguranţă nu au văzut oasele alea. E un mormânt vechi? întrebă Jón. — Nu ştim încă, zise Erlendur, nedorind să dea mai multe informaţii. Ştii ceva despre terenul ăla de acolo, din partea de est? întrebă el, arătând înspre tufele de coacăzi roşii. — Tot ce ştiu e că terenul e bun pentru construcţii, zise Jon. Nu credeam că o să apuc ziua în care Reykjavíkul o să se întindă până aici. — Poate că oraşul s-a extins în mod exagerat, zise Erlendur. Se — 248 —

întâmplă să ştii cumva dacă coacăzii roşii cresc în mod sălbatic în Islanda? — Coacăzi roşii? N-am idee. N-am auzit niciodată de aşa ceva. Mai vorbiră puţin, iar Jón plecă. Erlendur rămase cu impresia că terenul lui Jón era pe cale de a fi confiscat de către creditori, însă mai era un licăr de speranţă dacă el reuşea să obţină un alt împrumut. Erlendur voia să se ducă acasă. Soarele la apus răspândea o lumină roşie extraordinar de frumoasă în partea de vest a cerului, întinzânduse de la mare şi peste câmp. Începea să se răcorească. Examină cortul de culoare închisă. Lovi cu piciorul solul şi se învârti de colo-colo, fără să ştie de ce şovăia. Nu-l aştepta nimeni acasă, gândi el, lovind pământul cu piciorul. Nu avea familie care să-l întâmpine, nu avea soţie care să-i povestească despre cum fusese ziua ei. Nu avea copii care să-i spună ce au făcut la şcoală. Avea doar televizorul vechi, un fotoliu, un covor uzat, ambalaje de la mâncarea la pachet în bucătărie şi pereţi întregi cu cărţi, pe care le citise în singurătatea sa. Multe dintre ele erau despre persoane dispărute în Islanda, despre necazurile suferite de călători în zone sălbatice, cu mult timp în urmă, şi despre moartea pe drumuri de munte. Brusc, simţi ceva dur lovindu-se de piciorul său. Semăna cu o pietricică ieşind din pământ. O lovi de câteva ori cu piciorul, însă rămase nemişcată. Se aplecă şi începu să râcâie cu grijă pământul de pe ea. Skarphédinn îi spusese să nu mişte nimic atât timp cât arheologii nu erau acolo. Erlendur trase de pietricică fără prea mare tragere de inimă, însă nu reuşi să o scoată din pământ. Săpă mai adânc, şi mâinile lui se murdăriseră deja în momentul în care, în cele din urmă, dădu peste o piatră asemănătoare, apoi o a treia, o a patra şi o a cincea. Erlendur se lăsă în genunchi, împrăştiind pământul în toate direcţiile. Obiectul apăru încet-încet la vedere şi, curând, Erlendur rămase privind fix la acel lucru, iar din câte îşi putu da seama, era vorba despre o mână. Cinci falange, apoi osul unei palme ieşind din pământ. Se ridică încetişor în picioare. Cele cinci falange erau depărtate, de parcă persoana de acolo ar fi întins mâna ca să se agaţe de ceva sau ca să se apere, sau probabil să ceară îndurare. Erlendur rămase acolo, ca trăsnit. Oasele se întindeau către el din pământ ca şi cum ar fi cerut îndurare, şi un fior rece îi străbătu trupul în briza serii. În viaţă, gândi Erlendur. Se uită în direcţia tufişurilor de coacăzi — 249 —

roşii. — Erai în viaţă? îşi zise el în gând. Chiar în acel moment îi sună mobilul. Aşa cum stătea în liniştea serii, afundat în gânduri, îi luă ceva vreme să-şi dea seama că îi suna telefonul. Îl scoase din buzunarul hainei şi răspunse. La început, tot ce putu auzi fu zgomot. — Ajută-mă, zise o voce pe care el o recunoscu imediat. Te rog. Apoi convorbirea se întrerupse.

— 250 —

4 Nu-şi dădea seama de unde era apelul. Afişajul ecranului telefonului mobil arăta „număr necunoscut”. Era vocea fiicei lui, Eva Lind. Se cutremură şi rămase cu ochii aţintiţi asupra telefonului, de parcă îi intrase o aşchie în mână, însă acesta nu mai sună. El nu avea cum să sune. Eva Lind avea numărul lui şi îşi amintea că ultima oară când vorbiseră fusese atunci când îl sunase să-i spună că nu mai dorea să-l vadă niciodată. Rămase încremenit, consternat, aşteptând un al doilea apel, care însă nu veni. Apoi sări în maşină. Nu mai ştia nimic de Eva Lind de două luni. Nu era nimic neobişnuit în asta. Fiică-sa îşi trăia viaţa fără să-i dea ocazia să se amestece prea mult în ea. Avea douăzeci de ani. Era dependentă de droguri. Ultima lor întâlnire se încheiase cu încă o ceartă violentă. Se întâmplase în blocul în care locuia el, iar ea izbucnise spunându-i că era dezgustător. Erlendur mai avea un fiu, Sindri Snaer, care nu prea păstra legătura cu tatăl său. El şi Eva Lind erau copii atunci când Erlendur plecase de acasă şi îi lăsase în grija mamei lor. Soţia lui Erlendur nu-l iertase niciodată după divorţ şi nu îi permisese să-şi vadă copiii. Regreta din ce în ce mai mult că o lăsase pe ea să decidă. Copiii îl căutaseră singuri atunci când fuseseră suficient de mari. Amurgul liniştit de primăvară cobora peste Reykjavík în momentul în care Erlendur se grăbea să iasă din Cartierul Millennium spre şoseaua principală, îndreptându-se spre oraş. Verifică dacă avea mobilul deschis şi îl aşeză pe locul din faţă. Erlendur nu ştia multe despre viaţa personală a fiică-sii şi nu avea idee unde să înceapă să o caute, până ce îşi aminti de un apartament ce se afla la subsolul unui imobil din cartierul Vogar, unde Eva Lind stătuse cu aproximativ un an înainte. Mai întâi, verifică dacă se dusese la el acasă, însă acolo nu era nici urmă de Eva Lind. Dădu ocol blocului unde locuia şi urcă pe scara din spate. Eva avea cheie de la apartamentul lui. O strigă, însă nu era în apartament. Se întrebă dacă să o sune pe maică-sa, însă nu se putu hotărî să facă asta. Nu prea mai vorbiseră de douăzeci de ani. Ridică telefonul şi îl sună pe fiul său. Ştia că ei ţineau legătura, cu toate că doar din când în când. Află numărul de telefon al lui Sindri de la — 251 —

Informaţii. Se dovedi că Sindri lucra în alt oraş şi nu ştia unde s-ar fi putut afla soră-sa. Erlendur ezită. — La dracu’! gemu el. Ridică din nou telefonul şi întrebă de numărul soţiei lui la Informaţii. — Sunt Erlendur, zise el în momentul în care ea răspunse. Cred că Eva are probleme. Ştii cumva unde ar putea fi? Tăcere. — A sunat să-mi ceară să o ajut, dar s-a întrerupt şi nu ştiu unde e. Cred că e ceva în neregulă cu ea. Tot niciun răspuns. — Halldóra? — Mă suni după douăzeci de ani? Simţi ura rece din vocea ei, chiar şi după tot acel timp, şi îşi dădu seama că făcuse o greşeală. — Eva Lind are nevoie de ajutor, însă eu nu ştiu unde se află. — Ajutor? — Cred că e ceva în neregulă cu ea. — Şi e vina mea, oare? — Vina ta? Nu. Nu este… — Şi crezi că eu nu am avut nevoie de ajutor? Singură cu doi copii? Tu nu m-ai ajutat. — Hali… — Iar acum copiii tăi au luat-o razna. Amândoi! Începi să-ţi dai seama ce ai făcut? Ce ne-ai făcut? Ce mi-ai făcut mie şi copiilor tăi? — Ai refuzat să mă laşi… — Nu crezi că a trebuit să o aduc pe linia de plutire de mii de ori? Nu crezi că a trebuit să mă aflu acolo să o ajut? Unde erai tu atunci? — Halldóra, eu… — Ticălosule, izbucni ea. Îi trânti telefonul. Erlendur se blestemă că o sunase. Se urcă în maşină, conduse până în cartierul Vogar şi opri în faţa unei clădiri dărăpănate cu apartamente la subsol. La unul dintre acele apartamente, apăsă soneria care atârna de cadrul uşii, însă nu o auzi sunând, aşa că ciocăni la uşă. Aşteptă cu nerăbdare să audă pe cineva venind să răspundă la uşă, însă nu se întâmplă nimic. Puse mâna pe clanţă. Uşa nu era încuiată, iar Erlendur pătrunse cu precauţie — 252 —

înăuntru. Pe când intra în holul îngust, auzi un plânset slab de copil, de undeva din interior. Un miros de urină şi fecale îl izbi în nas pe măsură ce se apropie de camera de zi. O fetiţă în jur de un an stătea pe podeaua camerei de zi, epuizată de atâta plâns. Era cutremurată de hohote mari de plâns şi, în afară de un maiou, era în pielea goală. Podeaua era plină de cutii goale de bere, sticle de vodcă, ambalaje de mâncare fast-food şi cutii de produse lactate care mucegăiseră, iar duhoarea acră se combina cu cea care venea dinspre copil. Erau puţine lucruri în camera de zi, în afara canapelei ponosite pe care stătea întinsă o femeie, în pielea goală, cu spatele la Erlendur. Copilaşul nu-i dădu nicio atenţie lui Erlendur în timp ce el se îndreptă către canapea. Apucă încheietura femeii şi îi luă pulsul. Pe braţul ei se vedeau urme de ac. Camera de zi dădea spre o bucătărie şi spre o cameră mică alături, în care Erlendur găsi o pătură, pe care o aşeză peste trupul femeii de pe canapea. Camera dădea spre o altă uşă, care ducea către o baie micuţă cu un duş. Erlendur ridică fetiţa de pe podea, o duse în baie, o spălă cu grijă cu apă călduţă şi o înveli într-un prosop. Fetiţa încetă din plâns. Pielea dintre picioruşe i se iritase de la urină. Bănui că fetiţa trebuie să fie lihnită de foame, însă nu găsi nimic comestibil în afara unui baton de ciocolată pe care se întâmplă să-l aibă în buzunar. Rupse o bucăţică şi i-o dădu fetiţei, vorbindu-i cu o voce liniştitoare. În momentul în care observă urmele de pe braţele şi spatele ei, avu o grimasă. Găsi un pătuţ de copil, aruncă o cutie de bere şi ambalajul unui hamburger care se aflau înăuntru şi aşeză cu grijă copilaşul în el. Clocotind de furie, se întoarse în camera de zi. Nu ştia dacă femeia de pe canapea era mama fetiţei. Şi nici nu-i păsa. Ridică femeia în braţe şi o duse în baie, o aşeză în duş şi dădu drumul la apă. Ea se smuci, trase aer în piept şi ţipă în timp ce încerca să se apere de şuvoiul rece. Erlendur lăsă apa să curgă ceva vreme peste femeie, aruncă pătura peste ea, o duse în camera de zi şi o aşeză pe canapea. Era trează, însă buimacă şi se uita la Erlendur cu nişte ochi cârpiţi. Privi în jurul ei de parcă ceva îi lipsea. Brusc, îşi aminti ce anume. — Unde-i Perla? întrebă ea, tremurând toată sub pătură. — Perla? zise Erlendur cu mânie. Ăsta e nume de căţel! — Unde-i fetiţa mea? repetă femeia. Părea de vreo treizeci şi ceva de ani, avea părul scurt, iar machiajul — 253 —

îi cursese tot şi i se întinsese pe toată faţa. Avea buza superioară umflată, o umflătură pe frunte, iar ochiul drept era vânăt. — N-ai dreptul nici măcar să întrebi de ea, zise Erlendur. — Ce? — Să stingi ţigări pe ea? — Ce? Nu! Cine…? Cine eşti? — Sau bruta care te bate şi pe tine îi face asta? — Care mă bate? Ce? Cine eşti? — O să ţi-o iau pe Perla, zise Erlendur. Am să-l prind pe bărbatul care îi face asta. Aşa că trebuie să-mi spui două lucruri. — Să mi-o iei? — Aici locuia o fată acum câteva luni, poate chiar un an, ştii ceva de ea? Numele ei e Eva Lind. Slabă, păr negru… — Perla e o pacoste. Plânge. Tot timpul. — Săraca de tine… — Îl scoate din sărite. — Haide să începem cu Eva Lind. O cunoşti? — Nu mi-o lua. Te rog. — Ştii unde e Eva Lind? — Eva s-a mutat de aici acum câteva luni. — Ştii unde? — Nu. Era cu Baddi. — Baddi? — E paznic într-un bar. O să spun la ziare dacă mi-o iei. Ce zici de asta? O să spun la ziare. — Unde e paznic? Ea îi spuse. Erlendur se ridică şi chemă o ambulanţă şi personalul pentru cazuri de urgenţă de la Protecţia Copilului, povestindu-le pe scurt circumstanţele. — Apoi, mai e un al doilea lucru, zise el pe când aştepta să vină ambulanţa. Unde e ticălosul ăla care te bate? — Lasă-l în pace, zise ea. — Ca să continue să facă asta? Asta vrei? — Nu. — Deci, unde e? — Doar că… — Da, ce anume? Doar ce… — Dacă îl înhaţi… — 254 —

— Da. — Dacă îl înhaţi, asigură-te că îl omori. Dacă nu o faci, o să mă omoare el pe mine, zise ea zâmbind rece la Erlendur. Baddi era musculos, avea un cap neobişnuit de mic şi lucra ca paznic într-un club de striptease care se numea Contele Rossodin, în centrul Reykjavíkului. Nu era la uşă atunci când sosi Erlendur; un alt paznic îi spuse lui Erlendur unde îl putea găsi. — Păzeşte privatele, îi explică paznicul, şi Erlendur nu-l înţelese imediat. — Dansurile private, explică paznicul. Show-urile private. Apoi dădu ochii peste cap, în semn de resemnare. Erlendur intră în clubul luminat de becuri roşii, opace. În încăpere erau un singur bar, câteva mese şi scaune şi câţiva bărbaţi care priveau o fată ce se lăsa să alunece pe o bară aflată pe o scenă înălţată, în ritmul monoton al unei melodii pop. Ea se uită la Erlendur, începu să danseze în faţa lui ca şi cum ar fi fost un posibil client şi îşi scoase sutienul minuscul. Erlendur îi aruncă o privire încărcată de o milă atât de profundă, că ea deveni agitată şi îşi pierdu echilibrul, apoi şi-l regăsi şi se îndepărtă unduindu-se, înainte de a-şi arunca sutienul pe podea cu un gest firesc, în încercarea de a păstra o oarecare demnitate. Pe când se străduia să-şi dea seama unde s-ar putea afla show-urile private, văzu un coridor lung, care era chiar în partea opusă scenei, şi se îndreptă spre acesta. Coridorul era vopsit în negru şi avea nişte scări la capăt ce duceau jos, la subsol. Erlendur nu putea vedea prea bine, însă coborî atent scările, până ajunse la un alt coridor negru. Un singur bec roşu atârna din tavan, iar la capătul coridorului se afla un paznic masiv şi musculos, cu braţe puternice, încrucişate peste piept, care îi aruncă o privire cruntă lui Erlendur. Pe coridorul care stătea între ei erau şase uşi, câte trei pe fiecare parte. Putea auzi acordurile unei viori care interpreta o muzică melancolică într-una dintre camere. Paznicul musculos se îndreptă către Erlendur. — Eşti Baddi? îl întrebă Erlendur. — Unde ţi-e fata? întrebă paznicul, capul lui mic proiectându-se ca un neg pe gâtul lui gros. — Acelaşi lucru voiam să te întreb şi eu, zise Erlendur surprins. — Eu? Nu, nu eu fac lipeala fetelor. Trebuie să te duci sus, să-ţi alegi una şi apoi să o aduci aici, jos. — 255 —

— Oh, înţeleg, zise Erlendur, dându-şi seama că fusese o neînţelegere. O caut pe Eva Lind. — Pe Eva? A plecat de mult. Ai fost cu ea? Erlendur făcu ochii mari. — A plecat de mult? Ce vrei să spui? — Că a fost aici odată. Cum ai ajuns să o cunoşti? O uşă se deschise pe coridor şi un tânăr ieşi, trăgându-şi fermoarul pantalonilor. Erlendur putu vedea o fată în pielea goală care se apleca să adune nişte haine de pe podeaua camerei. Tânărul se strecură pe lângă ei, îl bătu pe Baddi pe umăr şi dispăru în susul scărilor. Fata din cameră îl privi pe Erlendur în faţă, apoi trânti uşa. — Vrei să spui aici, jos? zise Erlendur uimit. Eva Lind a fost aici, jos? — Demult. E una care seamănă foarte bine cu ea în camera asta, zise Baddi cu entuziasmul unui vânzător de maşini vechi şi arătă către uşă. E o studentă la medicină din Lituania. Şi fata aia care cântă la vioară. O auzi? E la o şcoală renumită în Polonia. Au venit aici. Să facă ceva bani. Apoi să-şi continue studiile. — Ştii unde o pot găsi pe Eva Lind? — Noi nu dăm niciodată adresele fetelor, zise Baddi cu o expresie foarte fericită pe chip. — Nu vreau să ştiu unde locuiesc fetele, zise Erlendur plictisit. Avea grijă să nu-şi piardă cumpătul, ştia că trebuia să fie precaut, trebuia să obţină informaţia în mod diplomatic, chiar dacă simţea că-i venea să-i sucească gâtul acelui bărbat. — Cred că Eva Lind are probleme şi mi-a cerut să o ajut, zise el pe un ton cât se poate de calm. — Şi cine eşti tu, tat’-su? zise Baddi pe un ton sarcastic, cu un hohot de râs. Erlendur se uită la el, întrebându-se cum ar putea să-l apuce de acel cap mic şi chel. Rânjetul îngheţă pe chipul lui Baddi când îşi dădu seama că o nimerise. Din întâmplare, ca de obicei. Făcu un uşor pas înapoi. — Eşti poliţaiu’? întrebă el. Erlendur încuviinţă. — Ăsta e un local cât se poate de în regulă din punct de vedere legal. — Asta nu-i treaba mea. Ştii ceva despre Eva Lind? — A dispărut? — Nu ştiu, zise Erlendur. Pentru mine a dispărut. Am vorbit cu ea — 256 —

mai devreme şi mi-a cerut să o ajut, însă nu ştiu unde e. Mi s-a spus că tu o cunoşti. — Am fost cu ea o vreme, ţi-a zis asta? Erlendur scutură din cap. — Nu prea poţi să stai cu ea. E ţicnită. — Ştii unde e? — N-am mai văzut-o de mult. Te urăşte. Ştiai asta? — Când erai cu ea, cine-i aducea marfă? — Te referi la dealeru’ ei? — Da, la dealerul ei. — O să-l înfunzi? — N-am de gând să înfund pe nimeni. Trebuie să o găsesc pe Eva Lind. Mă poţi ajuta sau nu? Baddi îşi cântări opţiunile. Nu era obligat să-i ajute nici pe bărbatul ăsta, nici pe Eva Lind. Din partea lui, ea se putea duce la dracu’. Însă chipul detectivului avea o expresie care îi spunea că ar fi mai bine să-l aibă de partea lui decât împotrivă. — Nu ştiu nimic despre Eva, zise el. Vorbeşte cu Alli. — Alli? — Şi nu-i spune că eu te-am trimis.

— 257 —

5 Erlendur se duse cu maşina în partea cea mai veche a oraşului, coborând pe lângă port, gândindu-se la Eva Lind şi la Reykjavík. Se născuse în altă parte şi se considera un intrus, cu toate că locuise la oraş cea mai mare parte a vieţii şi îl văzuse extinzându-se de-a lungul golfurilor şi al dealurilor, pe măsură ce comunităţile rurale se depopulau. Un oraş modern, plin cu oameni care nu mai voiau să locuiască la ţară sau în satele de pescari, sau nu puteau trăi acolo, şi veneau la oraş ca să-şi clădească vieţi noi, însă îşi pierdeau rădăcinile şi rămâneau fără trecut şi cu un viitor nesigur. El nu se simţise niciodată la locul lui la oraş. Se simţea ca un străin. Alli avea vreo douăzeci de ani, era uscat, roşcat şi pistruiat; dinţii din faţă îi lipseau, era tras la faţă şi palid şi avea o tuse urâtă. Îl găsise acolo unde Baddi îi spusese că ar putea fi, la Kaffi Austurstraeti, singur la o masă, cu o sticlă goală de bere în faţă. Părea adormit, cu capul aplecat în faţă şi cu mâinile încrucişate peste piept. Purta un hanorac verde şi murdar, cu guler de blană. Baddi îi făcuse o descriere bună. Erlendur se aşeză la masa lui. — Tu eşti Alli? întrebă el, însă nu primi niciun răspuns. Înăuntru era întuneric şi doar câţiva oameni se aflau la câte o masă. Un amărât de cântăreţ de muzică country interpreta un cântec trist despre o dragoste pierdută, la boxa de deasupra capetelor lor. Un barman între două vârste stătea pe un scaun în spatele barului, citind o carte cu colţurile îndoite. Erlendur repetă întrebarea şi îl împunse în umăr cu mâna. El se trezi şi se uită la Erlendur cu o privire prostească. — Încă o bere? întrebă Erlendur, încercând din răsputeri să zâmbească. O grimasă îi străbătu chipul. — Cine eşti? întrebă Alli, cu ochii sticloşi. Nu făcea nicio încercare să-şi ascundă expresia idioată de pe chip. — O caut pe Eva Lind. Sunt tatăl ei şi mă grăbesc. Mi-a dat telefon şi mi-a cerut ajutorul. — Eşti poliţaiu’? întrebă Alli. — Da, sunt poliţaiu’, zise Erlendur. — 258 —

Alli se ridică în scaun şi se uită pe furiş în jurul lui. — De ce mă întrebi pe mine? — Ştiu că o cunoşti pe Eva Lind. — Cum aşa? — Ştii unde e? — Îmi cumperi o bere? Erlendur se uită la el şi se întrebă pentru o clipă dacă folosea abordarea corectă, însă merse oricum mai departe, pentru că era în criză de timp. Se ridică în picioare şi se îndreptă repede către bar. Barmanul îşi ridică fără nicio tragere de inimă privirea din carte, o lăsă din mână cu un aer de regret şi se ridică de pe scaun. Erlendur îi ceru o bere mare. În timp ce scotocea prin buzunare după portofel, observă că Alli dispăruse. Se uită repede în jurul lui şi văzu uşa închizându-se. Lăsându-l pe barman cu paharul de bere suspendat în aer, ieşi în goană afară şi îl văzu pe Alli îndreptându-se către casele vechi din Grjótathorp. Alli nu fugea foarte repede şi nici nu rezista prea mult la fugă. Se uită în jurul lui, îl văzu pe Erlendur care îl urmărea şi încercă să mărească viteza, însă nu avu putere. Erlendur îl ajunse în curând şi îl trimise gemând la pământ cu un brânci. Două sticluţe cu pilule se rostogoliră din buzunarele lui, iar Erlendur le ridică. Păreau a fi Ecstasy. Îi sfâşie haina lui Alli şi auzi alte sticle zornăind. În momentul în care îi goli toate buzunarele, Erlendur avea suficiente sticle ca să umple un dulap de medicamente destul de mare. — O să mă… omoare… gâfâi Alli, în timp ce se ridica în picioare. Erau puţini oameni prin preajmă. Un cuplu de vârstnici de pe partea cealaltă a străzii, care urmărise toată acţiunea, o luă la sănătoasa în momentul în care îl văzură pe Erlendur ridicând una după alta sticluţele cu pilule. — Nu-mi pasă, zise Erlendur. — Nu mi le lua. Tu nu ştii că ei… — Cine? Alli se lipi de zidul unei case şi începu să plângă. — E ultima mea şansă, zise el, cu mucii curgându-i din nas. — Mi se fâlfâie mie de şansa ta. Când ai văzut-o ultima oară pe Eva Lind? Alli îşi trase nasul, se uită urât la Erlendur, ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare. — 259 —

— OK. — Ce? — Dacă îţi spun de Eva, mi le dai înapoi? întrebă el. Erlendur se gândi. — Dacă ştii ceva despre Eva, o să ţi le dau. Dacă minţi, mă întorc şi te calc în picioare. — OK, OK. Eva a venit la mine azi. Dacă o vezi, spune-i că îmi datorează o grămadă de bani. Am refuzat să-i mai dau. Nu dau droguri la gagici gravide. — Nu, zise Erlendur. Eşti un bărbat cu principii, bănuiesc. — Şi-a făcut apariţia cu burta la gură, a început să se vaite şi să facă pe nebuna în momentul în care i-am spus că nu o să-i dau nimic, apoi a plecat. — Ştii unde s-a dus? — N-am idee. — Unde locuieşte? — O tipă fără bani. Eu am nevoie de bani, înţelegi. Sau ei mă omoară. — Ştii unde locuieşte? — Unde locuieşte? Nicăieri. Trage pe unde apucă. Şterpeleşte. Crede că poate să obţină ceva gratis. Alli pufni dispreţuitor. — Ca şi cum ai putea să dai aşa ceva gratis. Ca şi cum ar fi pur şi simplu moca. Lipsa celor doi dinţi din faţă îl făcea să vorbească puţin sâsâit şi păru, brusc, un copil mare, aşa cum era îmbrăcat cu hanoracul murdar, încercând să facă pe grozavul. Începuseră să-i curgă iar mucii. — Unde s-ar fi putut duce? întrebă Erlendur. Alli se uită la el şi smiorcăi din nas. — Îmi dai alea înapoi? — Unde e? — Mi le dai dacă îţi spun? — Dacă nu minţi. Unde e? — Era o fată cu ea. — Cine? Cum o cheamă? — Ştiu unde stă. Erlendur se dădu un pas mai aproape de el. — 260 —

— O să ţi le dau pe toate înapoi, zise el. Cine e fata asta? — Ragga. Stă chiar după colţ. Pe Tryggvagata. La ultimul etaj al clădirii ce are vedere spre doc. Alli întinse o mână ezitantă. — OK? Ai promis. Dă-mi-le înapoi. Ai promis. — N-am cum să ţi le dau înapoi, idiotule, zise Erlendur. Dacă aş avea timp, te-aş duce la secţie şi te-aş băga la zdup. Ca să primeşti ce ţi se cuvine pentru asta. — Nu, ei or să mă omoare! Nu face asta! Dă-mi-le, te rog. Dă-mi-le înapoi! Ignorându-l, Erlendur îl lăsă pe Alli smiorcăindu-se lipit de clădire, unde începu să se înjure singur şi se dădu cu capul de zid cu o furie neputincioasă. Erlendur putea auzi înjurăturile de departe, însă, spre surprinderea lui, Alli nu le îndreptă către Erlendur, ci către el însuşi. — Idiotu’ dracului, eşti un dobitoc… Se întoarse şi îl văzu pe Alli lovindu-se cu palmele peste faţă. Un băieţel, probabil de vreo patru anişori, îmbrăcat cu pantaloni de pijama, cu picioarele goale, cu părul murdar, deschise uşa şi se uită la Erlendur, care se aplecă spre el. În momentul în care Erlendur întinse mâna să-l mângâie pe obraz, băieţelul îşi trase capul înapoi. Erlendur îl întrebă dacă maică-sa era acasă, însă băiatul se uită la el cu o privire întrebătoare şi nu răspunse nimic. — Eva Lind e cu tine, băiete? întrebă el. Erlendur avea impresia că se afla în criză de timp. Trecuseră două ore de când sunase Eva Lind. Încercă să înlăture gândul că era deja prea târziu ca să o mai ajute. Încercă să-şi închipuie în ce fel de încurcătură se afla ea, însă, în curând, încetă să se mai tortureze în felul acesta şi se concentră să o găsească. Acum ştia cu cine era atunci când plecase de la Alli în acea seară. Simţea că începea să se apropie de ea. Fără să răspundă, băiatul se repezi înapoi în apartament şi dispăru. Erlendur îl urmă, însă nu putu vedea unde se dusese. În apartament era întuneric beznă, iar Erlendur orbecăi ca să găsească întrerupătorul aflat pe perete. După câteva încercări nereuşite, ajunse pe bâjbâite într-o cameră mică. În cele din urmă, văzu un singur bec, care atârna din tavan şi pâlpâia. Pe podea nu era nimic, doar ciment rece. Nişte saltele murdare erau întinse peste tot în apartament, iar pe una dintre — 261 —

ele stătea întinsă o fată, ceva mai tânără decât Eva Lind, cu jeanşi zdrenţuiţi şi cu un tricou roşu. O cutie de metal care conţinea două ace hipodermice stătea deschisă lângă ea. Un tub subţire de plastic zăcea răsucit pe podea. Doi bărbaţi dormeau pe saltelele aflate de o parte şi de alta. Erlendur îngenunche lângă fată şi o împinse cu mâna, însă nu primi niciun răspuns. Îi ridică capul, o aşeză în fund şi o bătu uşor peste obraz. Ea bolborosi ceva. O ridică în picioare, încercă să meargă câţiva paşi cu ea şi, curând, ea păru să-şi vină în simţiri. Deschise ochii. Erlendur observă un scaun de bucătărie în acel întuneric şi o aşeză pe el. Ea se uită la el, dar capul îi căzu în piept. O lovi uşor cu palma peste faţă, iar ea îşi reveni. — Unde e Eva Lind? întrebă Erlendur. — Eva, mormăi fata. — Ai fost ieri cu ea. Unde s-a dus? — Eva… Capul îi căzu iar. Erlendur văzu băieţelul stând în pragul uşii. Ţinea o păpuşă într-o mână şi în cealaltă avea un biberon gol, pe care îl întinse către Erlendur. Apoi băgă biberonul în gură, iar Erlendur îl auzi cum trage aer prin tetină. Se uită la băieţel şi scrâşni din dinţi înainte de a lua telefonul mobil şi de a cere ajutor. Un medic sosi împreună cu ambulanţa, aşa cum insistase Erlendur. — Va trebui să vă rog să-i faceţi o injecţie, zise Erlendur. — O injecţie? întrebă doctorul. — Cred că e heroină. Aveţi naloxon9 sau narcanti 10? — Da, eu… — Trebuie să vorbesc cu ea. Imediat. Fiica mea e în pericol. Fata asta ştie unde se află. Doctorul se uită la fată şi apoi la Erlendur. Încuviinţă. Erlendur o aşezase pe fată pe saltea, şi ei îi luă ceva vreme să-şi revină. Paramedicii stăteau aplecaţi deasupra acesteia, ţinând targa Naloxon face parte din grupa medicamentelor antagonist-opioide, acţionând ca substanţă concurentă a opioidelor de blocare a receptorilor opioizi. Prin acest mecanism, blochează parţial sau total acţiunea opioidelor. Naloxonul are o acţiune farmacologică ce durează cam două ore, având o durată mai scurtă decât cele mai multe opioide, astfel încât este necesară repetarea injectării medicamentului. 10 Narcanti este un antagonist pur al derivaţilor din opiu şi pentazocină. — 262 — 9

între ei. Băieţelul se ascundea în cameră. Cei doi bărbaţi zăceau inconştienţi pe saltelele lor. Erlendur stătea ghemuit lângă fata care, încet-încet, îşi recăpăta cunoştinţa. Se uită la Erlendur, la doctor şi la paramedici. — Ce se întâmplă? întrebă ea cu voce joasă, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. — Ştii ceva despre Eva Lind? întrebă Erlendur. — Eva? — A fost cu tine aseară. Cred că e posibil să se afle în pericol. Ştii unde s-a dus? — Eva are probleme? întrebă ea, apoi se uită în jurul ei. Unde-i Kiddi? — E un băieţel în camera de dincolo, zise Erlendur. Te aşteaptă. Spune-mi unde o pot găsi pe Eva Lind. — Cine eşti? — Tatăl ei. — Poliţaiu’? — Da. — Nu te poate suferi. — Ştiu. Ştii unde e? — Începuse să aibă dureri. I-am spus să se ducă la spital. Avea de gând să se ducă acolo. — Dureri? — O durea rău burta. — Şi de unde a plecat? De aici? — Eram în staţia de autobuz. — În staţia de autobuz? — Se ducea la Spitalul Naţional. Nu e acolo? Erlendur se ridică, iar doctorul îi spuse numărul centralei spitalului. El telefonă acolo, ca să i se spună că nicio persoană cu numele Eva Lind nu fusese internată în ultimele câteva ore. Nicio femeie de vârsta ei nu fusese acolo. I se făcu legătura la maternitate şi încercă să-şi descrie fiica cât de bine putu, însă moaşa care era de serviciu nu credea că o văzuse. Ieşi în goană din apartament, se urcă în maşină şi goni până la staţia de autobuz. Nu era nimeni în staţie. Nu mai circula nimic de la miezul nopţii. Îşi lăsă maşina acolo şi merse repede de-a lungul străzii Snorrabraut, o rupse la fugă în susul străzii de dincolo de casele din — 263 —

Nordurmýri şi scrută cu privirea grădinile în căutarea fiică-sii. Începu să o strige, pe măsură ce se apropia de spital, însă nu primi niciun răspuns. În cele din urmă, o găsi zăcând într-o baltă de sânge, pe o pajişte acoperită de copaci, la vreo cincizeci de metri de vechea maternitate. Însă ajunsese prea târziu. Iarba de sub ea era îmbibată de sânge şi la fel îi erau şi jeanşii. Erlendur îngenunche lângă fiică-sa, se uită la clădirea maternităţii şi se văzu intrând înăuntru cu Halldóra, în urmă cu mulţi ani, când se născuse Eva Lind. Avea oare să moară exact în acelaşi loc? Erlendur o mângâie pe Eva pe frunte, fără să ştie dacă să o mişte sau nu. Bănuia că era însărcinată în şapte luni. * Încercase să fugă de el, însă renunţase cu mult timp în urmă. Îl părăsise de două ori. De fiecare dată, în timp ce locuiau încă în apartamentul de la subsol, în Lindargata. Se scursese un an de când o bătuse şi se pierduse din nou cu firea. Aşa numea el chestia asta. Când încă vorbea despre violenţa la care o supunea. Ea nu privise niciodată chestia asta ca pe o pierdere cu firea. Ei i se părea că el nu avea niciodată un mai mare autocontrol decât atunci când o bătea de suna apa în ea şi o bombarda cu înjurături. Chiar în culmea freneziei, el era rece, stăpân pe situaţie şi sigur de ceea ce făcea. Întotdeauna. În timp, îşi dădu seama că şi ea va trebui să-şi cultive această calitate pentru a putea să-l învingă. Prima ei încercare de a fugi fu destinată eşecului. Nu se pregătise, nu ştia care îi erau opţiunile, n-avea idee unde să se ducă şi rămăsese dintr-odată afară, în aerul rece al unei nopţi de februarie, cu cei doi copii, ţinându-l pe Símon de mână şi ducând-o pe Mikkelína în spate, însă n-avea idee unde să se ducă. Tot ce ştia era că trebuia să scape din acea casă. Vorbise cu vicarul, care îi spusese că o soţie bună nu-şi părăseşte soţul. Căsătoria era sacră în ochii Domnului, iar oamenii trebuie să îndure multe ca să rămână împreună. — Gândeşte-te la copiii tăi, zisese vicarul. — Mă gândesc la copii, replicase ea, iar vicarul îi zâmbise cu blândeţe. — 264 —

Nu încercase să se ducă la poliţie. Vecinii ei chemaseră poliţia de două ori atunci când el o atacase, iar poliţiştii se duseseră acolo să pună capăt unei certe domestice şi apoi plecaseră. În momentul în care ea apăruse în faţa poliţiştilor cu un ochi umflat şi buza spartă, ei sfătuiseră cuplul să o lase mai moale. Spuseseră că deranjau liniştea publică. A doua oară, doi ani mai târziu, poliţiştii îl scoseseră afară ca să stea de vorbă cu el. Ea ţipase că el o atacase şi că ameninţase că o omoară, şi că nu era prima dată. Ei întrebaseră dacă ea băuse ceva. Ea nu pricepuse întrebarea. Ei repetaseră întrebarea. Nu, spusese ea. Ea nu bea niciodată. Ei îi spuseseră ceva afară, în faţa uşii de la intrare. Dăduseră mâna cu el şi plecaseră. După ce poliţiştii plecaseră, el îi lipise briceagul de obraz. În aceeaşi seară, după ce el adormise, o luase pe Mikkelína în cârcă, îl împinsese încetişor pe Símon în faţa ei şi începuseră să urce scările de la subsol. Făcuse un căruţ pentru Mikkelína dintr-un landou vechi, pe care îl găsise la groapa de gunoi, însă el îl sfărâmase într-un acces de furie, de parcă ar fi simţit că ea avea de gând să-l părăsească şi considerând că acest lucru ar împiedica-o. Fuga ei fusese complet neplanificată. În cele din urmă, se dusese la Armata Salvării 11 şi i se dăduse un loc unde să doarmă peste noapte. Nu avea rude, nici în Reykjavík şi nici în altă parte, iar, în momentul în care el se trezise a doua zi dimineaţă şi văzuse că ei plecaseră, se dusese să-i caute. Cutreierând oraşul prin frig, doar cu cămaşa pe el, îi văzuse plecând de la Armata Salvării. Primul lucru pe care ea şi-l aminti fu că el smulsese băiatul din mâna ei, o ridicase în braţe pe fiica ei şi o pornise spre casă fără să spună un cuvânt. Copiii erau prea îngroziţi ca să opună rezistenţă, însă ea o văzu pe Mikkelína întinzându-şi braţele spre ea şi izbucnind, în tăcere, în lacrimi. Unde îi stătuse capul? Apoi o rupsese la goană după ei. După cea de-a doua încercare, el ameninţase că îi omoară copiii, iar după aceea nu mai încercase să fugă. De data asta, fusese mai bine pregătită. Îşi închipuise că putea lua viaţa de la capăt. Că se putea muta în nord, împreună cu copiii, într-un oraş de pescari, că putea să închirieze o cameră sau un apartament micuţ, să lucreze într-o fabrică de peşte şi să se asigure că nu duceau lipsă de nimic. La a doua 11

Organizaţie religioasă filantropică în Anglia şi în SUA. — 265 —

încercare, plănuise totul din timp. Se hotărâse să se mute la Siglufjördur pentru început. Acolo erau multe slujbe, acum că anii cei mai răi ai crizei se sfârşiseră, străinii se adunau acolo ca să muncească, iar ea putea să stea în umbră, singură cu doi copii. Putea sta o vreme în dormitorul muncitorilor, înainte de a-şi găsi o cameră. Călătoria cu autobuzul pentru ea şi copii nu era ieftină, iar soţul ei ţinea socoteala fiecărui bănuţ pe care îl câştiga în port. După ceva vreme, reuşise să pună deoparte câţiva bănuţi, până avu suficient de mulţi pentru costul călătoriei. Luă toate hainele copiilor ce putură încăpea într-o valijoară, câteva obiecte personale şi căruţul, care încă o putea căra pe Mikkelína după ce îl reparase. Se grăbi spre staţia de autobuz, privind în jurul ei îngrozită, de parcă s-ar fi aşteptat să se întâlnească cu el la următorul colţ de stradă. El venise acasă la prânz, ca de obicei, şi imediat îşi dăduse seama că îl părăsise. Ea ştia că trebuia să pregătească prânzul atunci când venea el acasă, iar el nu-i permisese niciodată să nu facă acest lucru. Văzu că lipsea şi căruţul. Şifonierul rămăsese deschis. Amintindu-şi de încercarea ei anterioară, se dusese direct la Armata Salvării şi făcuse mare tam-tam în momentul în care i se spusese că ea nu era acolo. Nu-i crezuse şi fugise peste tot în clădire, căutase în camere şi la subsol, şi când văzuse că nu-s de găsit, îl atacase pe şeful de la Armata Salvării, îl trântise la pământ şi ameninţase că-l omoară dacă nu-i spunea unde erau. Când, în cele din urmă, îşi dădu seama că ea nu se dusese la Armata Salvării, colindă prin tot oraşul, fără să o vadă pe nicăieri. Dădu năvală prin magazine şi restaurante, însă nu era nici urmă de ea. Furia şi disperarea lui sporiră pe măsură ce ziua trecea şi se întoarse acasă, ieşit din minţi de furie. Întoarse apartamentul cu fundul în sus, căutând indicii referitoare la locul unde s-ar fi putut duce ea, apoi dădu fuga la două dintre prietenele ei din vremea când lucrase pentru negustor, dădu buzna în casele lor şi îi strigă pe ea şi pe copii, apoi ieşi în goană, fără să spună un cuvânt, şi dispăru. Ea sosi în Siglufjördur la ora două dimineaţa, după ce călătorise întreaga zi aproape fără oprire. Şoferul făcuse trei opriri, pentru a le permite pasagerilor să se dezmorţească, să mănânce din ceea ce luaseră cu ei de acasă sau să-şi cumpere ceva de mâncare. Ea luase sandviciuri şi sticle cu lapte, însă li se făcuse din nou foame când autobuzul trase în oraşul Haganesvík, din Fljót, unde o ambarcaţiune — 266 —

aştepta să ducă pasagerii la Siglufjördur, în noaptea friguroasă. După ce găsi dormitorul muncitorilor, şeful de echipă o conduse într-o cameră mică, cu un singur pat, şi îi împrumută o saltea ca să o pună pe jos, cu două pături, iar ei îşi petrecură acolo prima noapte în libertate. Copiii adormiră chiar din momentul în care puseră căpşoarele pe saltea, însă ea rămase în pat, privind fix în întuneric şi, neputând să-şi controleze tremuratul care îi străbătea tot trupul, izbucni în lacrimi. El o găsi câteva zile mai târziu. Îi trecuse prin minte că era posibil ca ea să fi părăsit oraşul, probabil cu autobuzul, aşa că se duse la autogară, întrebă încoace şi încolo şi descoperi că soţia şi copiii lui luaseră autobuzul care ducea în nord, la Siglufjördur. Vorbi cu şoferul, care îşi aminti clar de femeie şi de nişte copii, mai ales de fetiţa cu handicap. Luă următorul autobuz spre nord şi fu în Siglufjördur chiar imediat după miezul nopţii. Strecurându-se dintr-un dormitor întraltul, o găsi în cele din urmă adormită în camera ei, unde şeful de echipă îl dusese după ce îl trezise din somn. Îi dăduse nişte explicaţii şefului de echipă. Ea venise în oraş înaintea lui, spusese el, însă probabil că nu vor rămâne prea mult timp acolo. Intră în cameră. O lumină nedesluşită se strecura din stradă în cameră printr-o fereastră mică, iar el trecu pe deasupra copiilor care dormeau pe saltea, se aplecă deasupra ei până ce feţele lor aproape se atinseră şi o zgâlţâi. Ea dormea profund, iar el o zgâlţâi din nou, mai brutal, până ce deschise ochii, şi rânji în momentul în care văzu groaza nedisimulată din ochii ei. Ea era gata-gata să ţipe, însă îi puse mâinile pe gură. — Tu chiar credeai că o să reuşeşti? şoptise ameninţător. Ea rămase cu ochii ţintă asupra lui. — Tu chiar credeai că o să fie atât de simplu? Ea scutură din cap încetişor. — Ştii ce vreau cu adevărat să fac acum? şuieră el printre dinţii încleştaţi. Vreau să duc fata aia în munţi, să o omor şi să o îngrop acolo unde nimeni nu o să o mai găsească vreodată, apoi să spun că biata nemernică a căzut în mare. Şi ştii ceva? Asta am să şi fac. O să o fac chiar în acest moment. Şi dacă aud măcar un scâncet din partea băiatului, am să-l omor şi pe el. O să spun că şi el s-a dus în mare după ea. Femeia scânci uşor în momentul în care aruncă o privire spre copii, iar el rânji. Îi eliberă gura. — 267 —

— Nu o să mai fac niciodată, gemu ea. Niciodată. Nu o să mai fac niciodată. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Nu ştiu unde mi-a fost capul. Îmi pare rău. Sunt nebună. Ştiu. Sunt nebună. Nu-i pedepsi pe copii pentru asta. Loveşte-mă. Loveşte-mă. Cât de tare poţi tu. Loveşte-mă cât de tare poţi. Putem pleca dacă vrei. Disperarea ei îi repugna. — Nu, nu, zise el. Asta e ceea ce vrei tu. Aşa că să facem ce vrei tu. El se întinse ca şi cum ar fi vrut să o înşface pe Mikkelína care dormea lângă Símon, însă mama fetiţei îi apucă mâna, speriată de moarte. — Uite, zise ea, lovindu-se peste faţă. Uite. Se trase de păr. — Uite. Se ridică în capul oaselor şi se aruncă pe spate, lovindu-se cu capul de cadrul de metal al patului, şi, fie că dorise sau nu acest lucru, îşi pierdu cunoştinţa şi se prăbuşi în faţa lui. O porniră înapoi spre casă a doua zi dimineaţă. Ea lucrase la fabrica de peşte câteva zile, iar el merse cu ea, ca să-şi ia plata cuvenită. Lucrând în hala de sărare a peştelui, putea astfel să-şi supravegheze copii, care se jucau în apropiere sau rămâneau în cameră. El îi explică şefului de echipă că se întorceau în Reykjavík. Primiseră veşti care le schimbaseră planurile şi i se cuveneau nişte bani pentru munca prestată. Şeful de echipă mâzgăli ceva pe o foaie de hârtie şi arătă spre casierie. Se uită la ea în timp ce-i înmâna hârtia. Ea părea că vrea să spună ceva. El luă frica ei drept timiditate. — Eşti bine? întrebă şeful de echipă. — E bine, spuse soţul ei şi plecă ţanţoş împreună cu ea. Când se întoarseră în Reykjavík, în apartamentul lor de la subsol, nu se atinse de ea. Ea rămase în picioare în camera de zi, îmbrăcată cu haina ponosită şi cu valiza în mână, aşteptându-se să primească ciomăgeala vieţii ei, însă nu se întâmplă nimic. Lovitura pe care şi-o dăduse singură îl luase prin surprindere. În loc să se ducă să caute ajutor de specialitate, el încercă să o îngrijească şi să o pună pe picioare, primul gest de grijă faţă de ea pe care i-l arătase de când erau căsătoriţi. Când ea se înzdrăveni, el îi spuse că trebuia să înţeleagă că nu-l putea părăsi niciodată. Că asta l-ar face să-i omoare pe ea şi pe copii. Că era nevasta lui şi că aşa va fi mereu. Mereu. — 268 —

După asta, ea nu mai încercă niciodată să fugă. Anii trecură. Planurile lui de a deveni pescar se năruiră după doar trei ieşiri pe mare. Suferea de un rău de mare de care nu se putea descotorosi. Şi, colac peste pupăză, descoperi că-i era şi frică de mare, şi că nici peste acest lucru nu trecuse niciodată. Îi era frică de faptul că vasul avea să se scufunde. Îi era frică să nu cadă peste bord. Îi era frică de vremea proastă. În ultima călătorie izbucnise o furtună şi, convins că vasul avea să se răstoarne, rămăsese plângând în toată acea nebunie, gândindu-se că zilele îi erau numărate. După aceea, nu se mai dusese niciodată pe mare. Părea incapabil să-i arate vreun gest de tandreţe. În cel mai bun caz, o trata cu o indiferenţă totală. În primii doi ani de căsătorie, păruse să regrete faptul că o lovise sau că o înjurase atât de vulgar, încât o făcuse să plângă. Însă, pe măsură ce timpul trecea, el încetă să mai arate vreun semn de vină, ca şi cum ceea ce îi făcuse încetase să fie nefiresc sau să reprezinte o destrămare a relaţiei lor şi devenise ceva necesar, chiar îndreptăţit. Uneori, ei îi trecea prin minte, lucru pe care probabil şi el îl ştia în adâncul fiinţei, că violenţa pe care o răsfrângea asupra ei era mai ales o manifestare a propriei sale slăbiciuni. Cu cât o lovea mai tare, cu atât el devenea mai abject. O învinovăţea pe ea pentru asta. Ţipa că era vina ei că o trata în felul acela. Ea era cea care îl făcea să o lovească. Aveau puţini prieteni şi niciunul comun, iar după ce începură să locuiască împreună, ea deveni curând o singuratică. În rarele ocazii când se întâlnea cu vechile ei prietene de la muncă, nu vorbea niciodată despre violenţa pe care trebuia să o îndure din partea bărbatului său şi, în timp, pierdu orice fel de contact cu ele. Îi era ruşine. Îi era ruşine pentru că era bătută şi maltratată, atunci când se aştepta cel mai puţin. Îi era ruşine de ochii vineţi, de buzele sparte şi de vânătăile de pe tot corpul. Îi era ruşine de viaţa pe care o trăia, care, pentru alţii, era cu siguranţă de neînţeles, îngrozitoare. Voia să o ascundă. Voia să se ascundă în temniţa pe care el i-o făcuse. Voia să se încuie înăuntru, să arunce cheia şi să spere că nimeni nu avea să o găsească. Trebuia să-i accepte comportamentul urât. Într-un fel, acesta era destinul ei, absolut şi de neschimbat. Copiii însemnau totul pentru ea. Şi, într-adevăr, ei deveniră prietenii şi sufletele pereche pentru care trăia, mai ales Mikkelína, însă şi Símon, — 269 —

când crescu mai mare, şi băieţelul cel mai mic, care primi numele de Tómas. Ea singură alesese numele copiilor. Singura atenţie pe care le-o acorda el era atunci când se plângea de ei. Că mâncau prea multă mâncare. Că făceau gălăgie noaptea. Copiii sufereau din pricina violenţei la care el o supunea pe mama lor şi îi aduceau alinare în momentele în care avea nevoie. El o făcu să-şi piardă şi puţinul respect de sine pe care îl avea. Reticentă şi modestă din fire, era dornică să mulţumească pe toată lumea, amabilă, săritoare şi chiar supusă. Zâmbea stângaci atunci când i se vorbea şi trebuise să se călească, astfel încât să nu pară ruşinoasă. O asemenea slăbiciune îl umplea pe el cu o energie care îl determina să o maltrateze până nu mai rămase nimic din propria ei persoană. Întreaga sa existenţă se învârtea în jurul lui. A capriciilor lui. Slujindu-l. Încetă să mai aibă grijă de propria sa persoană, aşa cum făcea odinioară. Încetă să se spele în mod regulat. Încetă să se mai preocupe de aspectul exterior. Începură să-i apară cearcăne negre la ochi, chipul i se ofili şi părul îi albi, începu să meargă cu umerii aduşi în faţă şi cu capul aplecat în piept, ca şi cum nu îndrăznea să privească pe cineva în faţă. Părul ei des şi frumos deveni lipsit de viaţă şi de luciu, murdar şi stându-i lipit de cap. Şi-l tăia cu regularitate, folosind foarfeca de bucătărie, atunci când credea că era prea lung. Sau atunci când el credea că era prea lung. Se transformase într-o cotoroanţă.

— 270 —

6 Arheologii continuară să sape şi în dimineaţa care urmă descoperirii oaselor. Poliţiştii care patrulaseră în zonă în acea noapte le arătară locul unde Erlendur scosese la iveală mâna, iar Skarphédinn se înfurie când văzu cum dăduse Erlendur pământul deoparte. Amatori afurisiţi, fu auzit bodogănind în barbă până după prânz. Pentru el, săpăturile erau un ritual sacru, în care solul era dat deoparte strat cu strat, până ce povestea tuturor lucrurilor îngropate ieşea la lumină şi secretele erau date în vileag. Fiecare detaliu conta, era posibil ca fiecare pumn de pământ să conţină probe vitale, iar escrocii puteau distruge date importante. Predică toate acestea lui Elínborg şi lui Sigurdur Óli, care nu greşiseră cu nimic, în timp ce dădea ordine echipei sale. Lucrul progresa foarte încet după aceste metode arheologice migăloase. De-a lungul şi de-a latul zonei fuseseră întinse funii care marcau zonele potrivit unui anumit sistem, cunoscut numai de ei. Era foarte important ca scheletul să rămână în aceeaşi poziţie în timpul săpăturilor; ei se asigurară că mâna nu se mişcă nici măcar cu un centimetru în momentul în care îndepărtară cu o perie pământul de pe ea şi cercetară fiece firicel de pământ. — De ce iese mâna asta din pământ? îl întrebă Elínborg pe Skarphédinn, oprindu-l în momentul în care trecea în goană şi cu un aer preocupat pe lângă ea. — Imposibil de spus, zise Skarphédinn. În cel mai rău caz, persoana care zace acolo ar fi putut fi în viaţă atunci când a fost acoperită cu pământ, încercând să opună o oarecare rezistenţă. A încercat să dea pământul deoparte şi să iasă la suprafaţă. — În viaţă! gemu Elínborg. Să iasă la suprafaţă? — Nu e obligatoriu să fi fost aşa. Nu putem exclude ca mâna să fi ajuns în acea poziţie în momentul în care trupul a fost băgat în pământ. E prea curând ca să spunem ceva în legătură cu asta. Sigurdur Óli şi Elínborg fură surprinşi că Erlendur nu îşi făcu apariţia la locul săpăturilor. Ciudat şi imprevizibil cum era, ei îi cunoşteau şi fascinaţia pentru cazurile de persoane dispărute, din trecut şi prezent, iar scheletul îngropat ar fi putut foarte bine să fie cheia unei dispariţii vechi, pe care i-ar fi făcut plăcere să o scoată la — 271 —

lumină din documentele îngălbenite de vreme. Pe la amiază, Elínborg încercă să-i telefoneze acasă şi pe mobil, însă în zadar. Pe la ora două, telefonul lui Elínborg sună. — Sunteţi acolo? spuse o voce gravă la telefon, iar ea o recunoscu pe dată. — Unde eşti? — Am întârziat. Sunteţi la săpături? — Da. — Poţi vedea tufişurile? Cred că sunt coacăzi. La vreo treizeci de metri la est de fundaţie, aproape în linie dreaptă, înspre sud. — Tufişuri de coacăzi? Elínborg se uită cruciş, căutând cu privirea tufişurile. — Da, zise ea. Le văd. — Au fost plantate mai demult. — Da. — Verifică de ce. Dacă a locuit cineva acolo. Dacă a fost o casă acolo în vremuri îndepărtate. Du-te la Biroul de urbanism şi fă rost de nişte planuri ale zonei, chiar fotografii aeriene dacă au. Probabil va trebui să cauţi nişte documente de la începutul secolului până în 1960 cel puţin. Poate chiar mai târziu. — Crezi că a fost o casă pe dealul de acolo? zise Elínborg, privind în jurul ei. Nu încercă să-şi ascundă neîncrederea. — Cred că trebuie să verificăm. Ce face Sigurdur Óli? — Răsfoieşte dosarele cu persoane dispărute începând cu al Doilea Război Mondial încoace. Te aştepta. Zicea că ţi-ar plăcea aşa ceva. — Am vorbit cu Skarphédinn chiar acum şi mi-a spus că-şi aminteşte că a existat o tabără militară acolo, pe partea cealaltă, spre sud, în Grafarholt, în timpul războiului. Unde se află acum terenul de golf. — O tabără militară? — O tabără britanică sau americană. Militară. Cu cazărmi. Nu şi-a putut aminti cum se numea. Trebuie să verifici şi asta. Verifică dacă britanicii au anunţat dispariţia cuiva din tabără. Sau americanii, care au preluat tabăra de la ei. — Britanicii? Americanii? În timpul războiului? Ia stai puţin, de unde să aflu asta? întrebă Elínborg cu surprindere. Când au preluat americanii tabăra de la ei? — În 1941. Ar fi putut fi o magazie de provizii. Oricum, asta e ceea — 272 —

ce crede Skarphédinn. Apoi, mai e chestiunea cabanelor de pe dealul dimprejur. Dacă vreo persoană care să aibă legătură cu ele ar putea fi dispărută. Chiar dacă e vorba numai de poveşti sau de bănuieli. Trebuie să vorbim cu proprietarii cabanelor de acolo. — Cam multă muncă pentru nişte oase vechi, zise Elínborg cu iritare, lovind cu piciorul pietrişul fundaţiei în care se afla. Tu ce faci? întrebă ea apoi, pe un ton aproape acuzator. — Asta-i treaba mea, zise Erlendur şi închise. El se întoarse la terapie intensivă îmbrăcat cu un halat verde din hârtie subţire şi cu o mască de tifon la gură. Eva Lind zăcea într-o rezervă a secţiei respective. Era conectată la tot felul de aparate şi dispozitive pe care Erlendur nu le mai văzuse înainte, iar o mască de oxigen îi acoperea gura şi nasul. Rămase la capul patului, privind în jos la fiică-sa. Era în comă. Nu-şi recăpătase cunoştinţa încă. În afară de ceea ce se putea vedea pe chipul ei, domnea şi un aer de pace, pe care Erlendur nu-l mai văzuse până atunci. Un calm necunoscut lui. Când zăcea aşa, trăsăturile îi deveneau mai puternice, sprâncenele mai arcuite, pielea obrajilor întinsă şi ochii afundaţi în orbite. Sunase la salvare în momentul în care nu reuşise să o facă pe Eva săşi recapete cunoştinţa în locul în care zăcea în faţa vechii maternităţi. Simţise un puls slab şi îşi aşezase haina peste ea, încercând să o întindă cât putu de bine, însă fără a îndrăzni să o mişte. Următorul lucru pe care şi-l aminti a fost apariţia aceleiaşi ambulanţe care venise şi în Tryggvagata, cu acelaşi medic. Eva Lind fu ridicată cu grijă pe o targă şi urcată în ambulanţă, care se grăbi să parcurgă distanţa scurtă ce mai rămăsese până la Urgenţă. Fu internată direct la chirurgie, iar intervenţia dură aproape toată noaptea. Erlendur măsură cu pasul camera de aşteptare de lângă sala de operaţie, întrebându-se dacă ar trebui să o anunţe pe Halldóra. Se ferea să o sune. În cele din urmă, găsi o soluţie. Îl trezi pe Sindri Snaer, îi spuse despre sora lui şi îl rugă să o contacteze pe Halldóra, astfel încât ea să poată veni să o vadă la spital. Schimbară câteva cuvinte. Sindri nu avea de gând să vină în oraş prea curând. Nu vedea niciun motiv pentru care să bată atâta drum doar de dragul Evei Lind. Conversaţia lor se încheie repede. Erlendur fumă o ţigară sub un semn care spunea că fumatul era strict interzis – până ce un chirurg cu o mască de tifon trecu pe lângă el — 273 —

şi îi ţinu o prelegere pentru că nu respectase interdicţia. Telefonul mobil al lui Erlendur sună după plecarea doctorului. Era Sindri cu un mesaj din partea Halldórei: „I-ar prinde bine lui Erlendur să-şi asume responsabilitatea măcar o dată”. Chirurgul care condusese echipa ce o operase pe Eva Lind vorbi cu Erlendur către dimineaţă. Starea ei era gravă. Nu reuşiseră să salveze copilul şi nu era sigur nici dacă Eva Lind putea fi salvată. — E într-o stare foarte proastă, zise chirurgul, un bărbat înalt şi chipeş, în jurul vârstei de patruzeci de ani. — Înţeleg, zise Erlendur. — Malnutriţie prelungită şi consum de droguri. Nu prea erau şanse ca bebeluşul să se fi născut sănătos în asemenea condiţii… deşi, bineînţeles, e urât să spunem asta… — Înţeleg, zise Erlendur. — S-a gândit vreodată să facă un avort? În cazuri ca acesta e… — Voia să facă copilul, zise Erlendur. Se gândea că acest lucru ar fi putut-o ajuta, iar eu am încurajat-o. Voia să înceteze consumul de droguri. Există o părticică în Eva care vrea să scape din iadul ăsta. O părticică ce uneori iese la iveală şi vrea să renunţe la tot. Însă, în mod normal, o altă Eva, una complet diferită, e stăpână pe situaţie. Una mai crudă şi mai lipsită de milă. O Eva care se fereşte de mine. O Eva care caută această distrugere. Acest iad. Dându-şi seama că vorbea cu un bărbat pe care nu-l cunoştea câtuşi de puţin, Erlendur tăcu. — Îmi dau seama că trebuie să fie greu pentru părinţii care sunt nevoiţi să treacă prin asta, zise chirurgul. — Ce s-a întâmplat? — Placenta abruptio. O hemoragie internă masivă, care a avut loc în momentul în care s-a rupt placenta, combinată cu nişte efecte toxice ale căror rezultate încă le aşteptăm. A pierdut foarte mult sânge şi nu am reuşit să o facem să-şi recapete cunoştinţa. Acest lucru nu înseamnă nimic în mod special. Este extrem de slăbită. După o pauză, chirurgul spuse: — Ai luat legătura cu familia? Ca să fie lângă tine sau… — Nu mai sunt „familia mea”, zise Erlendur. Am divorţat. Maică-sa şi cu mine. Am anunţat-o. Şi pe fratele Evei. Lucrează în provincie. Nu ştiu dacă maică-sa va veni aici. E ca şi cum s-ar fi săturat. A fost foarte greu pentru ea. Tot timpul. — 274 —

— Înţeleg. — Mă îndoiesc, zise Erlendur. Nici eu unul nu prea înţeleg. Scoase nişte punguţe de plastic şi o cutie cu nişte pilule din buzunarul hainei şi i le arătă doctorului. — E posibil să fi luat unele dintr-astea, zise el. Chirurgul luă drogurile de la el şi se uită cu atenţie la ele. — Ecstasy? — Seamănă. — Asta ar fi o explicaţie. Am identificat nişte substanţe în sângele ei. Erlendur ezită. El şi chirurgul rămaseră în tăcere câteva clipe. — Ştii cine e tatăl? întrebă chirurgul. — Nu. — Crezi că ea ştie? Erlendur se uită la el şi ridică din umeri în semn de resemnare. Rămaseră din nou tăcuţi. — O să moară? întrebă Erlendur după o vreme. — Nu ştiu, zise chirurgul. Să sperăm că nu. Erlendur ezită în legătură cu întrebarea. Se luptase cu ea în toată grozăvia ei şi nu ajunsese la nicio concluzie. Nu ştia dacă voia să insiste. În cele din urmă, îi dădu bice. — Pot să-l văd? — Să-l vezi? Te referi la…? — Pot vedea fetusul? Pot vedea copilul? Chirurgul se uită la Erlendur fără nici cea mai mică urmă de surpriză pe chip, înţelegându-l. Încuviinţă şi îi spuse lui Erlendur să-l urmeze. Merseră de-a lungul coridorului şi intrară într-o cameră goală. Chirurgul apăsă un buton, iar luminile fosforescente din tavan pâlpâiră înainte de a revărsa o lumină alb-albăstruie în cameră. Se îndreptă către o masă rece din metal şi ridică o păturică, dezvăluind un bebeluş mort. Erlendur îl privi şi îi mângâie obrăjorul cu degetul. Era o fetiţă. — Fiica mea o să iasă din comă, îmi poţi spune lucrul ăsta? — Nu ştiu, zise doctorul. E imposibil de spus. Va trebui să vrea şi ea asta. Depinde mult de ea. — Biata fetiţă, zise Erlendur. — Se spune că timpul vindecă rănile, zise chirurgul în momentul în care simţi că Erlendur era pe cale să se piardă cu firea. E la fel de — 275 —

adevărat atât pentru trup, cât şi pentru suflet. — Timpul, zise Erlendur, punând păturica peste copil, nu vindecă nicio rană.

— 276 —

7 Rămase la căpătâiul fiicei sale până pe la ora şase seara. Halldóra nu apăru. Sindri Snaer se ţinu de cuvânt şi nu veni în oraş. Nu mai era nimeni altcineva. Starea Evei Lind rămase neschimbată. Erlendur nici nu mâncase şi nici nu dormise de o zi şi se simţea epuizat. Ţinu legătura cu Elínborg la telefon în timpul zilei şi se hotărî să se întâlnească cu ea şi cu Sigurdur Óli la birou. O mângâie pe fiică-sa pe obraz şi o sărută pe frunte, apoi plecă. Nu vorbi despre evenimentele din timpul nopţii în momentul în care se întâlni cu Sigurdur Óli şi cu Elínborg în acea seară. Cei doi auziseră pe căi neoficiale despre ceea ce i se întâmplase fiică-sii, însă nu îndrăzniră să-l întrebe nimic. — Încă sapă în jurul scheletului, zise Elínborg. Merge îngrozitor de încet. Cred că acum folosesc scobitori. Mâna pe care ai găsit-o se ridică din pământ, ei au ajuns doar până la încheietură. Legistul a examinat-o, însă singurul lucru cert pe care îl poate spune e că aparţine unei fiinţe cu nişte mâini foarte mici. Nu prea sunt motive de bucurie. Arheologii nu au găsit nimic în sol care să sugereze ce s-a întâmplat sau cine e îngropat acolo. Ei cred că până mâine după-amiază sau mâine spre seară vor săpa până la tors, însă asta nu înseamnă că vom avea parte de nişte răspunsuri clare în legătură cu persoana îngropată. Evident, pentru ele va trebui să căutăm în altă parte. — M-am uitat la statisticile referitoare la persoanele dispărute din zona Reykjavíkului, zise Sigurdur Óli. Sunt mai mult de patruzeci de dispariţii din anii ’30 şi ’40 care au rămas nerezolvate până în ziua de astăzi şi, pesemne, asta e o astfel de dispariţie. Am sortat dosarele după sexul şi vârsta persoanelor dispărute şi aştept doar raportul despre oase al patologului. — Vrei să spui că a dispărut cineva de la deal? întrebă Erlendur. — Nu, potrivit adreselor din rapoartele poliţiei, zise Sigurdur Óli – cu toate că nu le-am parcurs pe toate. Unele nume de locuri nu le cunosc. După ce vom scoate scheletul la suprafaţă şi patologul va stabili cu exactitate vârsta, înălţimea şi sexul, vom putea cu siguranţă să restrângem puţin grupul. Mă aştept să fie cineva din Reykjavík. Oare nu e o presupunere justă? — Unde e patologul? întrebă Erlendur. Singurul patolog pe care-l — 277 —

avem. — E în vacanţă, zise Elínborg. În Spania. — Ai verificat dacă a fost vreodată o casă pe lângă arbuştii ăia? o întrebă Erlendur. — Ce casă? întrebă Sigurdur Óli. — Nu, n-am avut timp să fac asta, zise Elínborg. Se uită la Sigurdur Óli. — Erlendur crede că erau case în partea de nord a dealului şi că armata britanică sau americană a avut o bază militară în partea de sud. Vrea să vorbim cu toţi proprietarii cabanelor din Reynisvatn până aici şi cu bunicile lor; şi bănuiesc că eu va trebui să fac o şedinţă de spiritism şi să schimb vreo două vorbe cu Churchill. — Şi asta doar pentru început, zise Erlendur. Ce teorii ai în legătură cu scheletul? — Nu e oare evident că e vorba despre o crimă? zise Sigurdur Óli. Comisă în urmă cu jumătate de secol şi mai bine. Ascunsă în pământ în tot acest timp şi despre care nimeni nu a ştiut absolut nimic. — El, sau mai degrabă această persoană, se corectă Elínborg, a fost în mod evident îngropat acolo pentru a ascunde o crimă. Cred că putem lua lucrul ăsta de bun. — Nu e adevărat că nimeni nu ştie nimic, zise Erlendur. Există întotdeauna cineva care ştie ceva. — Ştim că are coastele rupte, zise Elínborg. Ăsta poate fi semnul unei lupte. — Aşa e? zise Sigurdur Óli. — Ei bine, nu e aşa? — Şi nu poate fi din cauză că a stat în pământ atât timp? întrebă Sigurdur Óli. Din cauza greutăţii solului. Chiar şi din cauza schimbării de temperatură. Efectele îngheţului şi ale dezgheţului. Am vorbit cu geologul pe care l-ai adus tu şi a zis ceva în legătură cu asta. — Trebuie să fi avut loc o luptă, pentru că cineva a fost îngropat. E evident, nu-i aşa? Elínborg se uită la Erlendur şi văzu că avea gândurile în altă parte. — Erlendur? zise ea. Eşti de acord cu mine? — Dacă e o crimă, zise Erlendur, revenindu-şi din visare. — Dacă e o crimă? întrebă Elínborg. — Nu ştim nimic în legătură cu asta, zise Erlendur. Poate este vorba despre un mormânt vechi de familie. Poate nu şi-au putut permite o — 278 —

înmormântare ca lumea. Poate sunt oasele vreunui individ bătrân care a dat ortul popii şi a fost înmormântat acolo cu ştiinţa tuturor. Poate trupul a fost înmormântat acolo cu o sută de ani în urmă. Poate cu cincizeci. Lucrul de care avem nevoie e o pistă ca lumea. Apoi, putem bate apa-n piuă cât poftim. — Nu există o lege care spune că oamenii trebuie îngropaţi într-un loc sfinţit? întrebă Sigurdur Óli. — Cred că te poţi înmormânta oriunde vrei, zise Erlendur, dacă cineva e pregătit să te primească în grădina lui. — Ce părere ai de mâna care iese din pământ? zise Elínborg. Nu e oare un semn că acolo a avut loc o luptă? — Aşa pare să fie, zise Erlendur. Cred că ceva a fost ţinut secret în toţi aceşti ani. Cineva a fost vârât într-un loc care nu trebuia găsit niciodată. Însă Reykjavíkul, care se extinde cu repeziciune, i-a dat de urmă, iar acum depinde de noi să descoperim ce s-a întâmplat. — Dacă el… să spunem pur şi simplu că el, Omul Mileniului… zise Sigurdur Óli, dacă a fost omorât cu foarte mulţi ani în urmă, nu e la fel de sigur să credem că asasinul a murit deja de bătrâneţe? Şi dacă nu e mort încă, trebuie să fie, probabil, cu un picior în groapă, aşa că e ridicol să-l descoperim şi să-l pedepsim. Oricine are legătură cu acest caz e probabil mort deja, aşa că nu vom avea martori chiar dacă descoperim vreodată ce s-a întâmplat. Aşa că… — Unde vrei să baţi? — Nu ar trebui, în primul rând, să ne întrebăm dacă are sens să continuăm această investigaţie? Adică, merită? — Vrei să spui că trebuie, pur şi simplu, să o lăsăm baltă? întrebă Erlendur. Sigurdur Óli ridică din umeri cu indiferenţă. — O crimă e o crimă, zise Erlendur. Nu contează cu câţi ani în urmă a fost comisă. Dacă este o crimă, trebuie să descoperim ce s-a întâmplat, cine a fost omorât, de ce şi cine a fost ucigaşul. Cred că trebuie să abordăm chestia asta ca pe oricare altă investigaţie. Să obţinem informaţii. Să vorbim cu oameni. Cu ceva noroc, poate găsim o soluţie. Erlendur se ridică în picioare. — Trebuie să găsim ceva. Vorbeşte cu proprietarii cabanelor şi cu bunicile lor. Se uită la Elínborg. — 279 —

— Află dacă a existat vreo casă lângă tufişurile alea. Interesează-te de treaba asta. Le spuse un „la revedere” absent şi ieşi afară, pe coridor. Elínborg şi Sigurdur Óli se uitară unul la altul, iar Sigurdur Óli făcu semn cu capul către uşă. Elínborg se ridică în picioare şi se duse după Erlendur. — Erlendur, zise ea oprindu-l. — Da, ce e? — Cum se simte Eva Lind? întrebă ea pe un ton ezitant. Erlendur se uită la ea şi nu zise nimic. — Am auzit aici, la secţie, despre ceea ce s-a întâmplat. Cum a fost găsită. Ne-a părut foarte rău. Dacă putem face ceva pentru tine, eu sau Sigurdur Óli, te rog să nu eziţi să ne-o ceri. — Nu se poate face nimic, zise Erlendur cu o voce sfârşită. Ea zace pur şi simplu acolo la spital şi nimeni nu poate face nimic. Ezită. — Am intrat în acea lume a ei atunci când am căutat-o. O cunoşteam oarecum, pentru că a trebuit să o caut în acele locuri şi înainte, pe acele străzi, în acele case, însă sunt întotdeauna surprins de viaţa pe care o duce, de felul în care se comportă cu ea însăşi, de felul în care abuzează de ea însăşi. I-am văzut grupul cu care pierde vremea, cei la care apelează din disperare, cei pentru care face lucruri de nedescris. Făcu o pauză. — Însă ăsta nu e cel mai rău lucru dintre toate. Nu cocioabele sau escrocii neînsemnaţi sau dealerii de droguri. Are dreptate în ce spune maică-sa. Erlendur se uită la Elínborg. — Eu sunt cel mai rău lucru dintre toate aceste lucruri, zise el, pentru că eu am fost cel care i-a abandonat. Când ajunse acasă, Erlendur se aşeză în fotoliu, epuizat. Sună la spital ca să întrebe de Eva Lind şi i se spuse că starea ei era neschimbată. Urmau să-l contacteze de îndată ce avea loc o schimbare. Vorbi cu ei şi apoi închise. Rămase privind în gol, adâncit în gânduri. Se gândi la Eva Lind, care zăcea la terapie intensivă, la fosta lui soţie şi la ura care încă îi anima viaţa, la fiul lui, cu care vorbea doar atunci când lucrurile nu mergeau bine. În toate aceste gânduri, simţi tăcerea profundă care îi stăpânea viaţa. Simţi singurătatea din jurul său. Povara zilelor monotone — 280 —

adunându-se pe un lanţ indestructibil care îl învăluia, care se strângea în jurul lui şi îl sufoca. Tocmai când era pe cale să adoarmă, gândurile i se întoarseră la copilărie, când zilele creşteau din nou luminoase după o iarnă întunecată şi viaţa era nevinovată, lipsită de griji şi de preocupări. Deşi acest lucru se întâmpla rar, uneori putea scăpa în tihna zilelor din trecut şi apoi, pentru scurt timp, se simţea bine. Dacă ar fi putut acoperi pierderea. Se trezi cu o tresărire în momentul în care cineva îl suna de ceva vreme, mai întâi pe telefonul mobil din buzunar şi apoi pe telefonul fix, care se afla pe biroul cel vechi, una dintre puţinele piese de mobilier ale camerei de zi. — Ai avut dreptate, zise Elínborg în momentul în care el răspunse în cele din urmă. Oh, scuze, te-am trezit din somn? întrebă ea. E abia ora zece, adăugă ea pe un ton de scuză. — În legătură cu ce am avut dreptate? zise Erlendur, încă adormit. — A existat o construcţie în acel loc. Cel de lângă tufişuri. — Tufişuri? — Cele de coacăzi. În Grafarholt. A fost construită în anii ’30 şi demolată prin ’80. Le-am cerut celor de la Biroul de urbanism să mă contacteze de îndată ce descoperă ceva şi tocmai am vorbit cu ei la telefon, au lucrat toată noaptea la chestia asta. — Şi ce fel de clădire a fost? întrebă Erlendur, obosit. O casă, un grajd, un coteţ, o cabană? — O casă. Un fel de cabană sau ceva de genul ăsta. — De când? — De dinainte de 1940. — Şi cine era proprietarul? — Numele lui era Benjamín. Benjamín Knudsen. Un negustor. — Era? — A murit. Cu mulţi ani în urmă.

— 281 —

8 Mulţi dintre proprietarii cabanelor din partea de nord a Grafarholtului erau ocupaţi cu treburile de primăvară în momentul în care Sigurdur Óli trecu încet cu maşina pe colină, căutând un drum suficient de bun ca să-l poată urca. Elínborg era împreună cu el. Unii dintre ei tăiau gardurile vii, alţii îşi izolau cabanele sau reparau gardurile, alţii îşi înşeuau caii şi se pregăteau să plece la o plimbare călare. Era amiază, iar vremea era senină şi frumoasă. După ce vorbiră cu mai mulţi proprietari de cabane fără niciun rezultat, Sigurdur Óli şi Elínborg se îndreptară încetişor către casele cele mai apropiate de colină. Pe o vreme atât de frumoasă, nu se grăbeau deloc. Se bucurau de o plimbare în afara oraşului, umblând prin soare şi stând de vorbă cu proprietarii cabanelor, care fură surprinşi de vizita poliţiei dimineaţa, atât de devreme. Unii auziseră de la ştiri despre scheletul găsit pe deal. Alţii nu aveau absolut nicio idee. — O să supravieţuiască sau…? întrebă Sigurdur Óli în momentul în care se urcară în maşină pentru a nu ştiu câta oară şi o porniră către următoarea cabană. Vorbiseră despre Eva Lind de când plecaseră din oraş şi reveniseră la acel subiect la intervale regulate. — Nu ştiu, zise Elínborg. Nu cred că ştie cineva. Biata fată, zise ea, slobozind un oftat adânc. Şi el, adăugă ea. Bietul Erlendur. — E o drogată, zise Sigurdur Óli cu seriozitate. Rămâne gravidă şi se droghează fără nicio grijă şi sfârşeşte prin a omorî copilul. Nu-mi poate părea rău pentru astfel de oameni. Nu-i înţeleg şi nu-i voi înţelege niciodată. — Nu-ţi cere nimeni să-ţi pară rău pentru ei, zise Elínborg. — Aa, nu? Atunci când se vorbeşte despre astfel de oameni tot ce aud e ce greu le este lor. Din câte am văzut eu… Făcu o pauză. — Nu-mi poate părea rău pentru ei, repetă el. Sunt nişte rataţi. Şi nimic altceva. Nişte labagii. Elínborg oftă. — Cum e să fii atât de perfect? întotdeauna elegant îmbrăcat, proaspăt bărbierit şi ferchezuit, cu diploma aia din America, cu unghii — 282 —

frumoase, fără o grijă în afara aceleia de a putea să-ţi permiţi hainele alea ţipătoare? Nu te plictiseşti niciodată de chestia asta? Nu te plictiseşti niciodată de tine? — Nu, zise Sigurdur Óli. — Ce e rău dacă le arăţi oamenilor ăstora puţină înţelegere? — Sunt nişte rataţi şi o ştii bine. Doar pentru că e fiica bătrânului, nu o face mai bună decât restul. E la fel precum ceilalţi vagabonzi care sunt pe străzi şi se droghează, iar apoi dorm prin adăposturi şi pe la centre de dezintoxicare, înainte de a se droga iar, pentru că ăsta e singurul lucru pe care-l vor nenorociţii ăia. Să trândăvească pe ici, pe colo şi să se drogheze. — Cum te mai înţelegi cu Bergthóra? întrebă Elínborg, renunţând la orice speranţă de a face schimb de opinii în legătură cu orice subiect. — Bine, zise Sigurdur Óli istovit, în timp ce parcă în faţa unei alte cabane. Bergthóra pur şi simplu nu voia să-l lase în pace. Era avidă de sex, voia seara, dimineaţa şi în mijlocul zilei, în orice poziţie posibilă şi în orice loc din apartament, în bucătărie, în camera de zi, chiar şi la spălătorie, culcată şi în picioare. Şi, deşi la început îi plăcuse, începuse să observe că se cam plictisea şi cam ştia care erau motivele. Nu că viaţa lor sexuală ar fi fost vreodată monotonă, departe de asta. Însă ea nu avusese niciodată înainte o dorinţă atât de puternică sau atât de mult zel. Nu discutaseră cu seriozitate posibilitatea de a avea copii, cu toate că erau împreună de destul de mult timp. Ştia că Bergthóra lua pilule anticoncepţionale, însă nu se putea abţine să nu simtă că ea voia să-l lege de ea prin apariţia unui copil. Nu era nevoie să facă asta, pentru că el ţinea mult la ea şi nu dorea să trăiască cu nimeni altcineva, însă femeile sunt imprevizibile, gândi el. Nu ştii niciodată de ce sunt în stare. — E ciudat că Biroul Naţional de Statistică nu a făcut rost de numele celor care au locuit în acea casă, dacă a locuit cineva vreodată, zise Elínborg, ieşind din maşină. — Dosarele din acea perioadă sunt o mare harababură. Reykjavíkul a fost năpădit de mulţi oameni în timpul războiului şi după aceea, iar înregistrarea acestora era mare lucru şi chiar lipsea atunci când începuseră deja să se mute aici. Şi cred că s-au pierdut unele dintre înregistrările referitoare la populaţie. E o mare zăpăceală. Bărbatul cu care am vorbit a zis că nu va putea să găsească nimic imediat. — 283 —

— Poate chiar nu a locuit nimeni acolo. — Probabil că nu sunt acolo de mult timp. E posibil să fi fost notate în altă parte şi să nu fi înregistrat noua adresă. Poate au locuit pe deal câţiva ani, chiar câteva luni, în timpul crizei locuinţelor, apoi s-au mutat într-una dintre barăcile care au fost transformate în locuinţe după război. Ce zici de teoria asta? — Se potriveşte ca un costum Burberry. Proprietarul cabanei îi întâmpină în pragul uşii. Era un bărbat foarte bătrân, fusiform şi rigid în mişcări, cu păr alb şi subţire, îmbrăcat cu o cămaşă bleu şi un maiou cu găurele, care se vedea foarte clar pe sub cămaşă, cu pantaloni gri din velur şi cu pantofi sport noi. În momentul în care Elínborg văzu toată dezordinea din interior, se întrebă dacă era posibil să fi locuit acolo tot anul. Îl întrebă asta. — Bănuiesc că se poate spune şi asta, răspunse bărbatul, aşezânduse într-un fotoliu, şi le făcu semn să se aşeze pe nişte scaune aflate în mijlocul camerei. Am început construcţia acestei case acum patruzeci de ani şi am mutat totul aici cu ajutorul vechii mele maşini Lada, acum vreo cinci ani. Sau acum şase ani? Totul începe să mi se învălmăşească în cap. Nu prea mai doream să locuiesc în Reykjavík. Un loc îngrozitor oraşul ăla, aşa că… — A fost o casă acolo pe deal, poate o cabană de vară ca asta, însă care să nu fi fost folosită neapărat cu acel scop? se grăbi Sigurdur Óli să întrebe, nedorind să asculte cine ştie ce poveste. Vreau să spun acum patruzeci de ani, atunci când aţi început să o construiţi pe asta? — O cabană de vară, însă nu neapărat o cabană de vară…? — Care era singură pe partea asta a Grafarholtului, zise Elínborg. Construită cu ceva vreme înainte de război. Privi afară pe fereastra camerei de zi. — Aţi fi putut să o vedeţi de la această fereastră. — Îmi amintesc că era o casă acolo, una netencuită, nu era finisată cum trebuie. A dispărut cu mulţi ani în urmă. Era cu siguranţă o cabană destul de mare, sau ar fi trebuit să fie, mai mare decât a mea, însă ceva fără cap şi fără coadă. Stătea aproape să se prăbuşească. Nu mai avea uşi, iar geamurile erau sparte. Obişnuiam să merg în plimbare până acolo uneori, când încă îmi făcea plăcere să pescuiesc în lac. Am renunţat la chestia asta cu ani în urmă. — Deci, nu locuia nimeni în acea casă? întrebă Sigurdur Óli. — Nu, atunci nu era nimeni în casa aceea. Nu ar fi putut să stea — 284 —

nimeni în ea. Era în pragul prăbuşirii. — Şi nu a fost niciodată locuită, din câte ştiţi dumneavoastră? zise Elínborg. Vă amintiţi să fi locuit cineva în casa aia? — De ce, mă rog, vreţi să ştiţi de casa aia? — Am găsit un schelet uman pe deal, zise Sigurdur Óli. Nu v-aţi uitat la ştiri? — Un schelet? Nu. Al cuiva din casa aia? — Nu ştim. Încă nu ştim povestea casei respective şi a celor care au locuit acolo, zise Elínborg. Ştim cine a fost proprietarul, însă a murit cu foarte mult timp în urmă şi încă nu am găsit pe nimeni înregistrat ca locuind acolo. Îţi aminteşti de barăcile din timpul războiului de pe partea cealaltă a dealului? În partea de sud. O magazie sau ceva de genul ăsta? — În toată regiunea erau barăci, zise bătrânul. Ale britanicilor şi ale americanilor. Nu-mi amintesc în mod special de niciunele aflate pe deal, asta a fost înainte de a veni eu. Cu mult timp înainte de a veni eu. Trebuie să vorbiţi cu Róbert. — Cu Róbert? zise Elínborg. — Dacă nu o fi murit cumva. A fost unul dintre primii oameni care au construit o baracă pe dealul ăsta. Ştiu că era la azil. Róbert Sigurdsson. O să-l găsiţi, dacă e încă în viaţă. De vreme ce nu era nicio sonerie la intrare, Erlendur lovi cu palma uşa groasă de stejar, sperând să fie auzit de cineva dinăuntru. Casa îl avusese odinioară proprietar pe Benjamín Knudsen, un om de afaceri din Reykjavík, care murise pe la începutul anilor ’60. O moşteniseră fratele şi sora lui, se mutaseră în ea atunci când el murise şi locuiseră acolo tot restul vieţii. Erau amândoi necăsătoriţi, din câte ştia Erlendur, însă sora avea o fiică. Era medic, locuia acum la etajul din mijloc şi închiriase apartamentele de deasupra şi de dedesubt. Erlendur vorbise cu ea la telefon. Urmau să se întâlnească la prânz. Starea Evei Lind era neschimbată. Trecuse să o vadă înainte de a se duce la lucru şi stătuse la căpătâiul ei o lungă perioadă de timp, privind echipamentele care îi monitorizau semnele vitale, tuburile din gură, din nas şi din venele ei. Nu putea respira singură, iar pompa scotea un sunet de aspirare, pe măsură ce se ridica şi cobora. Electrocardiograma era stabilă. După ce plecă de la terapie intensivă stătu de vorbă cu un doctor care îi spuse că nu se observase nicio — 285 —

schimbare a stării în care se afla pacienta. Erlendur întrebă dacă putea face ceva, doctorul îi răspunse că, deşi fiica lui era în comă, el ar trebui să-i vorbească cât de des putea. Aşa încât ea să-i audă vocea. La fel de bine era şi pentru familie să-i vorbească pacientului aflat în asemenea circumstanţe. Îl ajuta să facă faţă şocului. Eva Lind nu era, cu siguranţă, pierdută pentru el, şi trebuia să o trateze în consecinţă. Uşa grea de stejar se deschise, iar o femeie în vârstă de şaizeci de ani întinse mâna şi se prezentă drept Elsa. Era suplă şi avea o figură prietenoasă, machiată discret, cu părul vopsit negru, tuns scurt şi cu cărare într-o parte; era îmbrăcată cu nişte jeanşi şi cu o cămaşă albă, nu avea inele, brăţări sau vreun colier la gât. Îl invită în camera de zi şi îl pofti să se aşeze. Era o femeie hotărâtă şi încrezătoare. — Şi ce credeţi că e cu oasele astea? întrebă ea de îndată ce el îi povesti despre ce era vorba. — Nu ştim încă, însă o teorie ar fi că au legătură cu cabana care se afla în apropiere şi al cărei proprietar a fost unchiul dumneavoastră. Îşi petrecea mult timp acolo? — Nu cred că s-a dus vreodată la cabană, zise ea cu voce joasă. A fost o tragedie. Mama ne povestea întotdeauna cât de frumos şi de inteligent era şi cum câştigase el o avere, însă îşi pierduse logodnica. Într-o zi, ea a dispărut pur şi simplu. Era însărcinată. Gândurile lui Erlendur se întoarseră la fiica lui. — A făcut o depresie, şi-a pierdut interesul în legătură cu magazinul şi cu proprietăţile, iar totul a ajuns o ruină, cred, până ce singurul lucru care i-a mai rămas a fost casa asta de aici. A murit în floarea vârstei, ca să spun aşa. — Cum a dispărut logodnica lui? — Au fost zvonuri că s-ar fi aruncat în mare, zise Elsa. Cel puţin, asta e ceea ce am auzit eu. — Era o persoană depresivă? — Nimeni nu a pomenit vreodată de aşa ceva. — Şi nu au găsit-o niciodată? — Nu. Ea… Elsa se opri la mijlocul propoziţiei. Brusc, păru să-i urmeze şirul gândurilor şi rămase privindu-l fix, fără să-i vină a crede la început, apoi rănită, şocată şi furioasă, toate aceste lucruri laolaltă. Roşi. — Nu-mi vine să cred. — Ce anume? zise Erlendur, văzând-o cum brusc devine ostilă. — 286 —

— Credeţi că e ea. Că e scheletul ei! — Nu cred nimic. E prima oară când aud despre această femeie. Nu avem nici cea mai vagă idee cine e îngropat în pământul de acolo. Este mult prea devreme să spunem cine ar putea fi şi cine nu. — Atunci, de ce sunteţi atât de interesat de ea? Ce ştiţi dumneavoastră şi eu nu? — Nimic, zise Erlendur încurcat. V-a trecut prin minte chestia asta atunci când v-am spus despre scheletul găsit acolo? Unchiul dumneavoastră avea o cabană în apropiere. Logodnica lui a dispărut. Noi am găsit un schelet. Nu e o ecuaţie dificilă. — Sunteţi nebun? Sugeraţi oare… — Nu sugerez nimic. — … că el ar fi omorât-o? Că unchiul Benjamín şi-a omorât logodnica şi că a îngropat-o fără să spună nimănui în toţi aceşti ani până să moară, un om distrus? Elsa se ridicase în picioare şi mergea încoace şi încolo prin cameră. — Ia stai puţin, nu am spus aşa ceva, zise Erlendur, întrebându-se dacă ar fi putut să fie mai diplomat. Nimic de genul ăsta, zise el. — Credeţi că e ea? Scheletul ăla pe care l-aţi găsit? E ea? — Cu siguranţă nu, zise Erlendur, fără să ştie de ce spusese asta. Voia să o calmeze cu orice preţ. Fusese lipsit de tact. Sugerase ceva ce nu se baza pe niciun fel de probă şi regreta acest lucru. Totul era atât de neaşteptat pentru ea. — Ştii ceva în legătură cu cabana? zise el, făcând un efort de a schimba subiectul. Dacă a locuit cineva acolo acum cincizeci sau şaizeci de ani? În timpul războiului sau după? Pentru moment, nu s-au putut găsi detalii în arhivă. — Dumnezeule mare, ce idee! gemu Elsa, cu mintea în altă parte. Scuze. Ce spuneai? — E posibil ca unchiul dumneavoastră să fi închiriat cabana, zise Erlendur repede. După război a fost o criză de locuinţe în Reykjavík, chiriile au crescut şi mă gândeam că era posibil să fi închiriat-o ieftin. Sau chiar să o fi vândut. Ştiţi ceva în legătură cu asta? — Da, se spunea ceva despre faptul că a închiriat casa respectivă, însă nu ştiu cui, dacă acolo vreţi să ajungeţi. Scuzaţi-mă că m-am comportat aşa. E pur şi simplu… Ce fel de oase sunt? Scheletul e de bărbat, femeie, copil? Era mai calmă. Îşi revenise. Se aşeză din nou şi îl privi iscoditor în — 287 —

ochi. — Pare un schelet intact, însă nu l-am dezgropat încă pe tot, zise Erlendur. Unchiul dumneavoastră a păstrat ceva însemnări referitoare la afacerea sau la proprietăţile sale? Ceva care să nu fi fost aruncat? — Pivniţa e plină cu lucrurile lui. Tot felul de hârtii şi cutii, pe care nu am fost niciodată în stare să le arunc şi nu m-am sinchisit niciodată să fac ordine în ele. Biroul şi câteva dintre dulapurile lui sunt jos. Curând voi avea timp să mă uit la toate lucrurile. Spuse acestea cu un aer de regret, iar Erlendur se întrebă dacă era posibil ca ea să nu fi fost mulţumită cu rostul ei în viaţă, cu faptul că locuia singură într-o casă mare, care era o moştenire a unor vremuri trecute. Se uită în jurul lui prin cameră şi avu sentimentul că, într-un fel, întreaga ei viaţă era o moştenire. — Credeţi că putem să…? — Vă rog. Uitaţi-vă cât poftiţi, zise ea cu un zâmbet absent. — Mă întrebam ceva, zise Erlendur, ridicându-se în picioare. Ştiţi cumva de ce ar fi vrut să închirieze Benjamín cabana? Era strâmtorat? Nu părea să aibă atât de mare nevoie de bani, având casa asta de aici şi afacerea lui. Aţi spus că a pierdut-o în cele din urmă, însă în timpul războiului trebuie să fi dus o viaţă decentă, şi chiar mai bine de atât. — Nu, nu cred că avea nevoie de bani. — Deci, care a fost motivul? — Cred că cineva i-a cerut să facă acest lucru. Când oamenii au început să se mute în Reykjavík, din provincie, în timpul războiului. Cred că trebuie să-i fost milă de cineva. — Atunci, e posibil să nu fi luat niciun fel de chirie? — Nu ştiu nimic în legătură cu acest lucru. Nu pot să cred că dumneavoastră credeţi că Benjamín… Se opri la mijlocul propoziţiei, ca şi cum ar fi ezitat să articuleze lucrul la care se gândea. — Nu cred nimic, zise Erlendur, încercând să zâmbească. E mult prea devreme să încep să mă gândesc la ceva. — Pur şi simplu, nu-mi vine să cred. — Spuneţi-mi altceva. — Da? — Ea mai are vreo rudă care mai e încă în viaţă? — Cine? — Logodnica lui Benjamín. Există cineva cu care aş putea vorbi? — 288 —

— De ce? De ce vreţi să continuaţi cu treaba asta? El nu i-ar fi făcut niciodată nimic. — Înţeleg acest lucru. Totuşi, am găsit oasele astea şi sigur aparţin cuiva, nu putem nega acest lucru. Trebuie să investighez toate aspectele. — Avea o soră care, din câte ştiu eu, e încă în viaţă. Numele ei e Bára. — Când a dispărut fata asta? — Era în 1940, zise Elsa. Mi s-a spus că era într-o zi frumoasă de primăvară.

— 289 —

9 Róbert Sigurdsson era încă în viaţă, dar nu pentru mult timp, gândi Sigurdur Óli. Se afla împreună cu Elínborg în camera bătrânului, gândindu-se, în timp ce privea chipul palid al lui Róbert, că el nu şi-ar dori să ajungă să aibă nouăzeci de ani. Se cutremură. Bătrânul era ştirb, avea nişte buze foarte subţiri, obrajii supţi, smocuri de păr care i se ridicau în toate direcţiile pe capul lui cadaveric. Era conectat la un tub de oxigen care se afla pe un cărucior, lângă el. Ori de câte ori dorea să spună ceva, îşi scotea masca de oxigen cu o mână tremurătoare şi slobozea câteva cuvinte înainte de a-şi pune masca la loc. Róbert îşi vânduse cabana cu mult timp în urmă, iar aceasta schimbase încă doi proprietari înainte de a fi, în cele din urmă, demolată şi de a se construi una nouă în apropiere. Sigurdur Óli şi Elínborg îl treziseră pe proprietarul noii cabane cu puţin timp înainte de prânz, ca să audă această poveste mai degrabă neclară şi incoerentă. Puseseră pe cei de la birou să-l localizeze pe bătrân în timp ce se întorceau de pe deal. Se dovedi că el se afla la Spitalul Naţional şi că tocmai făcuse nouăzeci de ani. Elínborg vorbi la spital şi îi explică situaţia lui Róbert, în timp ce el stătea zbârcit într-un scaun cu rotile, aspirând oxigen pur dintr-un tub. Un fumător înrăit. Părea să fie în deplinătatea facultăţilor mintale, în ciuda stării fizice jalnice, şi încuviinţa tot timpul, ca să le arate că înţelegea tot şi că ştia foarte bine ce doreau detectivii să afle. Infirmiera care îi condusese la el şi care rămăsese în spatele scaunului cu rotile le spuse că era bine să nu-l obosească prea tare. — Îmi amintesc… zise el cu o voce joasă şi răguşită. Mâna îi tremură în momentul în care îşi puse masca la loc şi inhală oxigenul. Apoi îşi scoase din nou masca. — … acea casă, însă… Masca la loc pe figură. Sigurdur Óli se uită la Elínborg şi apoi la ceas, fără să încerce să-şi ascundă nerăbdarea. — Nu vreţi să… începu ea, însă masca coborî din nou. — … îmi amintesc doar… –, interveni Róbert, aproape sufocându-se. Masca la loc pe figură. — 290 —

— De ce nu te duci tu la cantină să iei ceva de mâncare? îi spuse Elínborg lui Sigurdur Óli, care se uită iar la ceas, la bătrân şi apoi la ea, oftă, se ridică şi dispăru din cameră. Masca jos. — … că locuia o familie acolo. Masca sus. Elínborg aşteptă o clipă să vadă dacă el avea de gând să continue, însă Róbert nu mai spuse nimic, iar ea se gândi cum să formuleze întrebările astfel încât el să nu poată răspunde doar cu „da” sau „nu” şi să-şi poată folosi capul fără să fie nevoit să vorbească. Ea îi spuse că voia să încerce acest lucru, iar el încuviinţă. Clar ca bună ziua, gândi ea. — Aţi avut o cabană acolo în timpul războiului? Róbert încuviinţă. — Vă amintiţi numele celor care locuiau în acea casă la momentul respectiv? Róbert scutură din cap. Nu. — Era o familie numeroasă? Róbert scutură din nou din cap. Nu. — Un cuplu cu vreo doi, trei copii sau mai mulţi? Róbert încuviinţă şi ridică trei degete anemice. — Un cuplu cu trei copii. V-aţi întâlnit vreodată cu oamenii ăştia? Aţi venit în contact cu ei sau nu-i cunoşteaţi deloc? Elínborg îşi uitase regula în legătură cu „da” şi „nu”, iar Róbert îşi scoase masca. — Nu-i cunoşteam. Masca sus din nou. Infirmiera începea să-şi piardă răbdarea în timp ce se afla în spatele scaunului cu rotile, privind-o cu duşmănie pe Elínborg, ca şi cum aceasta ar fi trebuit să înceteze imediat; şi părea gata să intervină în orice secundă. Róbert îşi scoase masca. — … a murit. — Cine? Oamenii ăia? Cine a murit? Elínborg se aplecă mai mult spre el, aşteptând să-şi scoată masca din nou. El duse din nou o mână tremurândă înspre masca de oxigen şi o scoase. — … nefolositoare… Elínborg îşi dădea seama că lui îi venea foarte greu să vorbească şi se strădui din toate puterile să-l îndemne să vorbească mai departe. Se uită fix la el şi aşteptă ca el să spună mai mult. — 291 —

Masca jos. — … plante. Róbert scăpă masca, ochii i se închiseră şi capul îi căzu în piept. — Of, zise infirmiera pe un ton tăios. L-aţi epuizat de tot. Ea ridică masca şi o puse peste nasul şi gura lui Róbert cu o forţă inutilă, în timp ce el stătea cu capul în piept şi cu ochii închişi de parcă aţipise. Poate că murea cu adevărat, gândi Elínborg. Se ridică în picioare şi se uită la infirmieră, care îl împingea pe Róbert înspre pat, ridicându-l din scaunul cu rotile de parcă ar fi fost o frunză şi aşezându-l pe pat. — Încercaţi să-l omorâţi pe bietul om cu prostiile astea? zise infirmiera, o femeie voinică, în jur de cincizeci de ani, cu părul prins într-un coc, îmbrăcată cu halat alb, pantaloni albi şi saboţi albi. Se uită cu ferocitate la Elínborg. — Nu ar fi trebuit să permit niciodată lucrul ăsta, mormăi ea, autoincriminându-se. Nu cred că mai apucă dimineaţa, zise ea cu voce tare, adresându-se lui Elínborg, pe un ton evident acuzator. — Îmi pare rău, zise Elínborg, fără să ştie prea bine pentru ce îşi cerea scuze. Am crezut că ne-ar putea ajuta în legătură cu nişte oase pe care le-am găsit. Sper că nu se simte prea rău. Aşa cum zăcea pe spate, Róbert deschise brusc ochii. Se uită în jurul său de parcă treptat îşi dădea seama unde se afla şi îşi scoase masca de oxigen în ciuda protestelor infirmierei. — Venea des, gâfâi el… după aceea. Verde… o femeie… tufişuri… — Tufişuri? zise Elínborg. Se gândi timp de câteva clipe. — Vă referiţi la coacăzi? Infirmiera îi puse din nou masca lui Róbert, însă Elínborg crezu că-l văzuse pe Róbert făcând un semn cu capul înspre ea. — Cine era? Vă referiţi la dumneavoastră? Vă amintiţi de tufişurile de coacăzi? V-aţi dus acolo? V-aţi dus la acele tufişuri? Róbert scutură încetişor din cap. — Plecaţi şi lăsaţi-l în pace, îi ordonă infirmiera lui Elínborg, care se ridicase şi stătea aplecată deasupra lui Róbert, însă nu prea aproape, astfel încât să nu o provoace mai mult decât o făcuse. — Îmi puteţi spune ceva despre asta? continuă Elínborg. Ştiaţi cine era? Cine obişnuia să vină la tufişurile de coacăzi? Róbert închisese ochii. — 292 —

— După aceea? continuă Elínborg. La ce vă referiţi când spuneţi „după aceea”? Róbert deschise ochii şi ridică mâinile bătrâne şi osoase pentru a arăta că voia un creion şi o bucată de hârtie. Infirmiera scutură din cap şi îi spuse să se odihnească, trecuse prin multe. El o apucă de mână şi se uită implorator la ea. — Nici nu se pune problema, zise infirmiera. Vreţi, vă rog, să ieşiţi afară de aici?! îi spuse ea lui Elínborg. — N-ar trebui să-l lăsăm pe el să hotărască? Dacă moare cumva în noaptea asta… — Să-l lăsăm noi? zise infirmiera. Care noi? Aţi avut grijă de aceşti pacienţi timp de treizeci de ani? pufni ea. Vreţi să ieşiţi înainte de a pune eu pe alţii să vă dea afară de aici? Elínborg se uită în jos la Róbert, care închisese din nou ochii şi părea că doarme. Se uită la infirmieră şi, fără prea mare tragere de inimă, începu să se îndrepte spre uşă. Infirmiera o urmă şi închise uşa în urma ei chiar în momentul în care Elínborg păşi pe coridor. Elínborg se gândi să-l cheme pe Sigurdur Óli ca să se certe cu infirmiera şi să o informeze cât de important era ca Róbert să le zică ceea ce voia să le spună. Abandonă ideea. Cu siguranţă, Sigurdur Óli ar fi înrăit-o şi mai tare pe infirmieră. Elínborg merse pe coridor şi îl văzu pe Sigurdur Óli la cantină devorând o banană, având o privire ca de maimuţă. Se îndreptă spre el, însă se opri. La capătul coridorului era o nişă, iar ea se strecură acolo şi se ascunse în spatele unei plante ornamentale, care se afla într-un ghiveci uriaş şi care se înălţa până aproape de tavan. Aşteptă acolo, cu ochii aţintiţi pe uşă, ca o leoaică ascunsă în iarbă. Nu peste mult timp, infirmiera ieşi din camera lui Róbert, goni în josul coridorului, trecu prin cantină şi se îndreptă către cealaltă secţie. Nu îl observă pe Sigurdur Óli şi nici el pe ea, atât era de ocupat cu înfulecatul bananei. Elínborg se strecură afară din ascunzătoarea din spatele pomişorului ornamental şi merse în vârful degetelor înapoi în camera lui Róbert. Acesta dormea în patul său cu masca pe faţă, exact ca atunci când ea plecase. Draperia era trasă, însă strălucirea slabă a unei lămpi revărsa lumină în acel întuneric. Se duse drept la el, ezită pentru o clipă şi se uită în jurul ei pe furiş înainte de a-şi aduna toate puterile şi a-l împinge cu mâna pe bătrân. — 293 —

Róbert nici nu mişcă. Ea încercă din nou, însă el dormea buştean. Elínborg presupuse că el trebuie să fi dormit profund, dacă nu era chiar mort, şi îşi muşcă unghiile, întrebându-se dacă să-l împingă mai tare cu mâna sau să-şi ia tălpăşiţa şi să uite toată această poveste. El nu spusese prea multe. Doar că cineva se învârtise pe lângă acele tufişuri de pe deal. O femeie în verde. Se întorcea să plece în momentul în care Róbert deschise ochii şi se uită fix la ea. Elínborg nu ştia dacă o recunoscuse, însă el încuviinţă, iar ea fu sigură că detectase un zâmbet în spatele măştii de oxigen. El făcu acelaşi semn ca înainte, cerând hârtie şi creion, iar ea îşi căută în haină carnetul şi stiloul. I le puse în mâini şi el începu să scrie cu litere mari, cu o mână tremurândă. Îi luă destul de mult timp, iar Elínborg aruncă o privire îngrozită spre uşă, aşteptându-se ca infirmiera să intre în orice moment şi să înceapă să înjure. Voia să-i spună lui Róbert să se grăbească, însă nu îndrăznea. În momentul în care el termină de scris, mâinile lui palide se prăbuşiră pe pătură, şi, odată cu ele, carnetul şi pixul, iar el închise ochii. Elínborg luă carnetul şi era gata să citească ceea ce scrisese bătrânul, când electrocardiograma la care el era conectat începu brusc să sune. Sunetul fu strident în momentul în care izbucni în camera liniştită, iar Elínborg tresări atât de tare, încât se trase înapoi. Se uită la Róbert pentru o clipă, fără să ştie ce să facă, apoi ieşi în goană din cameră, pe coridor, şi intră în cantina unde Sigurdur Óli, care îşi terminase banana, stătea tot aşezat la masă. O alarmă sună undeva. — Ai aflat ceva de la pacostea aia bătrână? o întrebă Sigurdur Óli pe Elínborg în momentul în care se aşeză lângă el, abia trăgându-şi sufletul. Hei, eşti în regulă? adăugă el, observând că ea gâfâia. — Da, sunt bine, zise Elínborg. O echipă de doctori, asistente şi paramedici trecură în goană prin cantină şi ieşiră pe coridor în direcţia camerei lui Róbert. Curând după aceea, apăru un bărbat în halat alb, împingând un aparat despre care Elínborg crezu că era un dispozitiv pentru masaj cardiac, şi o luă în jos pe coridor. Sigurdur Óli privi cum toată acea mulţime de oameni dispare după colţ. — Ce ai făcut? zise Sigurdur Óli, întorcându-se către Elínborg. — Eu? mormăi Elínborg. Nimic. Eu? La ce te referi? — Atunci de ce transpiri aşa? întrebă Sigurdur Óli. — Nu transpir. — 294 —

— Ce s-a întâmplat? De ce fuge toată lumea? — N-am idee. — Ai scos ceva de la el? El e ăla care moare? — Ei, haide, încearcă să arăţi şi tu puţin respect, zise Elínborg, privind în jurul ei. — Ce ai scos de la el? — Nu am verificat încă, zise Elínborg. Nu ar trebui să plecăm de aici? Se ridicară şi ieşiră din cantină, părăsiră spitalul şi intrară în maşina lui Sigurdur Óli. Acesta porni maşina. — Deci, ce ai scos de la el? întrebă Sigurdur Óli nerăbdător. — A scris un bilet, oftă Elínborg. Bietul om. — A scris un bilet? Ea scoase carnetul din buzunar şi îl răsfoi până ce găsi locul în care scrisese Róbert. Un singur cuvânt era notat acolo, cu mâna tremurândă a unui muribund, cu un scris aproape ilizibil. Îi luă ceva vreme să descifreze ce scrisese el în carnet, apoi înţelese de-a binelea, cu toate că nu pricepea sensul. Se uită fix la ultimul cuvânt al lui Róbert din această viaţă efemeră: COCOŞATĂ. * În seara aceea fusese din cauza cartofilor. El nu credea că erau suficient de bine fierţi. Ar fi putut la fel de bine să fie prea fierţi, fierţi terci, cruzi, prost curăţaţi, prea mult curăţaţi, netăiaţi în jumătăţi, fără sos, cu sos, prăjiţi, neprăjiţi, piure, tăiaţi prea gros, tăiaţi prea subţire, prea dulci, insuficient de dulci… Cu el, nu ştia niciodată la ce să se aştepte. Asta era una dintre armele lui cele mai puternice. Atacurile aveau întotdeauna loc fără să-i dea de ştire şi în momentul în care ea se aştepta cel mai puţin, atât atunci când totul părea roz, cât şi atunci când ea putea simţi că ceva îl deranja. Era un geniu în a ţine în şah, iar ea nu se putea simţi niciodată în siguranţă. Era întotdeauna tensionată în prezenţa lui, gata să fie la dispoziţia lui. Să pregătească mâncarea la momentul potrivit. Să-i pregătească hainele dimineaţa. Să-i ţină pe băieţi sub control. Să o ţină pe Mikkelína cât mai departe de ochii lui. Să-l slujească în orice chip, chiar dacă ştia că acest lucru era inutil. Renunţase de mult la orice speranţă că lucrurile aveau să se îmbunătăţească vreodată. Casa lui era închisoarea ei. — 295 —

După cină, el luă farfuria, morocănos ca de obicei, şi o puse în chiuvetă. Apoi se întoarse la masă ca şi cum ar fi vrut să iasă din bucătărie, însă se opri în locul unde stătea ea aşezată. Neîndrăznind să ridice privirea, ea îi urmări pe cei doi băieţi care se aflau aşezaţi lângă ea şi continuă să mănânce. Fiecare muşchi al trupului ei era în alertă. Poate el o să plece fără să o atingă. Băieţii se uitară la ea şi puseră încetişor furculiţele jos. O tăcere de moarte se lăsă în bucătărie. Brusc, o apucă de ceafă şi o trânti cu faţa în farfurie, care se sparse, apoi o înşfăcă, o ridică de păr şi o aruncă pe spate, trântind-o de pe scaun jos, pe podea. Trânti cu mâna vesela de pe masă şi dădu un picior scaunului ei, care se lovi de perete. Ea era prea ameţită de la căzătură. Întreaga bucătărie părea să se învârtă. Încercă să se ridice în picioare, cu toate că ştia din experienţă că era mai bine să zacă nemişcată, însă ceva îndărătnic din fiinţa ei voia să-l provoace. — Stai nemişcată, vacă ce eşti! strigă el la ea, apoi, în momentul în care ea cu greu se ridică în picioare, el se aplecă deasupra ei şi urlă: — Deci, vrei să te ridici în picioare? O ridică de păr şi o izbi cu faţa de perete, lovind-o cu picioarele în coapse până ce ea îşi pierdu toată puterea pe care o mai avea în picioare, scoase un ţipăt strident şi căzu înapoi pe podea. Sângele îi ţâşni din nas şi de-abia îl mai putea auzi din cauza ţiuitului din urechi. — Încearcă şi acum să te mai ridici în picioare, împuţito! scrâşni el. De data asta rămase nemişcată, acoperindu-şi capul cu mâinile, aşteptând ca loviturile cu picioarele să se reverse asupra ei. El ridică piciorul şi o lovi cu toată puterea într-o parte, iar ea icni din cauza durerii sfâşietoare pe care o simţi în piept. Aplecându-se, o apucă de păr, o ţinu cu faţa în sus şi o scuipă drept în faţă, înainte de a o izbi cu capul de podea. — Jegoaso, zise el printre dinţi. Apoi se ridică şi se uită la haosul lăsat în urmă. — Uite ce mizerie faci întotdeauna, nemernico! urlă în jos către ea. Să faci curat chiar în acest moment, sau te omor! Se îndepărtă încetişor de ea şi încercă din nou să o scuipe, însă avea gura uscată. — Jigodie nenorocită, zise el. Nu eşti bună de nimic. Tu chiar nu poţi să faci niciodată ceva ca lumea, curvă nenorocită şi inutilă? N-ai de gând să-ţi dai seama de asta într-o zi? N-ai de gând să-ţi dai seama? — 296 —

Lui nu-i păsa dacă ei îi rămâneau semne. Ştia că nu era nimeni care să intervină. Rar venea cineva pe la ei. Cabanele erau împrăştiate ici şi colo în zona de şes, însă puţini veneau pe deal, cu toate că drumul principal între Grafarvogur şi Grafarholt trecea prin apropiere, şi nu venea nimeni întâmplător să-i facă o vizită acelei familii. Casa în care locuiau era o cabană mare, pe care el o închiriase de la un bărbat din Reykjavík; fusese construită doar pe jumătate în momentul în care proprietarul îşi pierdu interesul pentru acea casă şi fusese de acord să i-o închirieze ieftin dacă el avea să o termine. La început, fusese entuziasmat de ideea de a lucra la casă şi aproape că o terminase, până ce se dovedi că proprietarului nu-i mai păsa nicicum, iar după aceea începuse să cadă în paragină. Era din lemn şi avea o cameră de zi şi o bucătărie alături, cu sobe cu cărbuni pentru încălzit şi un hol între camere. Dimineaţa aduceau apă de la o fântână aflată aproape de casă, două găleţi în fiecare zi, pe care le aşezau pe o masă în bucătărie. Se mutaseră acolo cam cu un an înainte. După ocuparea Islandei de către englezi, oamenii începuseră să plece din provincie în Reykjavík, în căutarea unor slujbe. Familia îşi pierduse apartamentul de la subsol. Nu şi-l mai putea permite. Afluxul mare de oameni dusese la creşterea foarte mare a preţurilor locuinţelor şi la scumpirea chiriilor. În momentul în care el luase în primire cabana pe jumătate construită din Grafarholt, iar întreaga familie se mutase acolo, începuse să-şi caute o slujbă care să se potrivească cu noua situaţie şi găsise una de distribuitor de cărbune la fermele din împrejurimile Reykjavíkului. În fiecare dimineaţă, cobora la intersecţia drumului care ducea către Grafarholt, unde un camion cu cărbune îl lua şi-l lăsa acolo în fiecare seară. Uneori, ea se gândea că singurul motiv pentru care se mutaseră din Reykjavík era ca nimeni să nu-i audă ţipetele de ajutor atunci când el o bătea. Unul dintre primele lucruri pe care ea le făcu după ce se mutară pe deal fu acela de a face rost de tufele de coacăzi. Considerând că e un teren sterp, plantă tufişurile în partea de sud a casei. Trebuia să marcheze locul unde se termina grădina, în care ea avea de gând să planteze tot felul de legume. Voia să planteze mai mulţi arbuşti, însă el credea că era o pierdere de timp şi îi interzisese să o facă. Zăcea nemişcată pe podea, aşteptându-l să se calmeze sau să se ducă în oraş ca să se întâlnească cu prietenii lui. Uneori, se ducea în — 297 —

Reykjavík şi se întorcea abia a doua zi dimineaţă. Îşi simţea faţa arzând din cauza durerii şi simţea aceeaşi arsură şi în piept, ca atunci când îi rupsese coastele, cu doi ani înainte. Ştia că nu era din cauza cartofilor. Nu mai mult decât pata pe care el o observase pe cămaşa lui proaspăt spălată. Nu mai mult decât rochia pe care şi-o făcuse singură, însă despre care el crezuse că era de târfă şi i-o rupsese în fâşii. Nu mai mult decât copiii care plângeau noaptea, lucru pentru care el o învinovăţea tot pe ea. „Mamă neisprăvită! Fă-i să tacă sau îi omor!” Ea ştia că era capabil de asta. Ştia că putea ajunge atât de departe. Băieţii ţâşniră afară din bucătărie în momentul în care îl văzură atacându-le mama, însă Mikkelína rămase pe loc, ca de obicei. Nu prea putea să se mişte fără ajutor. În bucătărie era un divan unde dormea şi îşi petrecea toată ziua, pentru că acela era locul cel mai potrivit pentru a fi ţinută sub supraveghere. În general, rămânea nemişcată după ce el venea acasă, iar când începea să o bată cu sălbăticie pe maică-sa, ea îşi punea pătura peste cap cu mâna cea bună, ca şi cum încerca să se facă nevăzută. Nu vedea ce se întâmpla. Nu voia să vadă. Prin pătură îl auzea ţipând, iar pe maică-sa icnind de durere, şi se cutremură în momentul în care auzi că o loveşte de perete şi o trânteşte la podea. Ghemuinduse sub pătură, începu să recite încetişor, ca pentru sine:

Trei fetiţe cu fustiţe Stau cuminţi pe trei lădiţe Au ciorapi şi-au şi cosiţe Şi nu sunt mironosiţe.

Când se opri din cântat, în bucătărie era linişte din nou. O bună perioadă de timp, fata nu îndrăzni să dea pătura la o parte. Se uită pe furiş de sub pătură, cu precauţie, însă nu-l văzu. În josul holului văzu uşa de la intrare deschisă. El sigur plecase. Fata se ridică în capul oaselor şi o văzu pe maică-sa zăcând pe podea. Aruncă pătura deoparte, se târî din locul ei de dormit şi îşi croi drum de-a lungul podelei şi pe sub masă până la maică-sa, care zăcea tot cu capul între umeri şi nemişcată. Mikkelína se cuibări lângă maică-sa. Fata era slabă ca un ţâr şi neputincioasă, iar podeaua dură era dificil de traversat pentru ea. De obicei, dacă trebuia să se deplaseze, fraţii ei sau maică-sa o duceau în braţe. El nu o făcea niciodată. Ameninţase în mod repetat că „o omoară pe cretina aia”. „O să sugrum monstrul care zace în patul ăla — 298 —

dezgustător! Pe schiloada aia!” Maică-sa nu se mişcă. Simţi cum Mikkelína o atinge pe spate şi o mângâie pe cap. Durerea din coaste nu încetase şi încă îi curgea sânge din nas. Nu ştia dacă leşinase sau nu. Crezuse că el era încă în bucătărie, însă, din moment ce Mikkelína se dăduse jos din pat, era exclus ca el să se mai afle acolo. Mikkelínei îi era frică de tatăl ei vitreg mai mult decât orice pe lume. Cu băgare de seamă, maică-sa se îndreptă, gemând de durere şi ţinându-se de locul unde o lovise cu piciorul. Sigur îi rupsese coastele. Se rostogoli pe spate şi se uită la Mikkelína. Fata plânsese şi avea o expresie îngrozită pe chip. Şocată să-i vadă chipul maică-sii plin de sânge, izbucni din nou în lacrimi. — E în regulă, Mikkelína, oftă maică-sa. O să ne fie bine. Încetişor şi cu mare dificultate se ridică în picioare, sprijinindu-se de masă. — O să supravieţuim. Duse mâna într-o parte, la locul lovit, şi simţi cum durerea îi străpunge trupul ca o suliţă. — Unde sunt băieţii? întrebă ea, uitându-se în jos la Mikkelína, care se afla pe podea. Mikkelína arătă înspre uşă şi scoase un sunet care comunica agitaţie şi groază. Maică-sa o tratase întotdeauna ca pe un copil normal. Tatăl ei vitreg o numea întotdeauna „cretina” sau şi mai rău. Mikkelína făcuse meningită la vârsta de trei ani, iar atunci nu se aşteptase nimeni ca ea să supravieţuiască. Zile întregi se zbătuse între viaţă şi moarte la spitalul Landakot, care era administrat de călugăriţe, iar maică-sii nu i se permisese să stea cu ea, indiferent de cât de mult se rugase şi plânsese ea în afara salonului. Când febra Mikkelínei scăzu, îşi pierduse deja toată capacitatea de mişcare a braţului drept şi a picioarelor, precum şi a muşchilor feţei, lăsând-o cu o expresie diformă, cu un ochi pe jumătate închis şi cu gura atât de strâmbă, încât nu avea cum să nu îi picure tot timpul saliva din ea. Băieţii ştiau că nu o puteau apăra pe mama lor: cel mic avea şapte ani, iar cel mai mare avea doisprezece ani. Deja cunoşteau dispoziţia tatălui lor atunci când o bătea pe mama lor, toate insultele pe care le folosea ca să ajungă la o anumită stare de enervare, iar apoi furia care îl cuprindea când o înjura. Apoi părăseau scena. Símon, cel mare, pleca primul. Avea să-l înşface şi să-l ia de acolo şi pe frate-său, împingându-l — 299 —

ca pe un mieluşel speriat, îngroziţi de moarte ca nu cumva taică-său săşi reverse furia asupra lor. Într-o zi, el o să o poată lua şi pe Mikkelína cu ei. Şi, într-o zi, o să o poată apăra pe maică-sa. Frăţiorii îngroziţi ieşiră în goană din casă şi se îndreptară către tufişurile de coacăzi. Era toamnă, iar tufişurile erau în floare, cu frunziş des şi mici fructe roşii pline cu zeamă, care li se scurgea printre degete când le culegeau şi umpleau cutiile şi borcanele pe care mama lor li le dădea. Se aruncară la pământ pe partea cealaltă a tufişurilor, ascultând înjurăturile şi sudalmele tatălui lor, zgomotul farfuriilor sparte şi ţipetele mamei lor. Băieţelul cel mic îşi acoperi urechile, însă Símon privi prin geamul de la bucătărie, care răspândea o strălucire aurie în amurg, şi se obligă să-i asculte urletele. Încetase să-şi mai acopere urechile. Trebuia să asculte dacă urma să facă ceea ce trebuia să facă.

— 300 —

10 Elsa nu exagerase în legătură cu pivniţa casei lui Benjamín. Era plină ochi cu vechituri şi, o clipă, Erlendur găsi priveliştea prea descurajantă. Se întreba dacă să-i sune pe Elínborg şi pe Sigurdur Ólí, însă decise că lucrul acesta mai putea aştepta. Pivniţa măsura în jur de nouăzeci de metri pătraţi şi era împărţită în câteva încăperi cu dimensiuni diferite, fără uşi sau ferestre, plină de cutii şi cutiuţe, unele etichetate, însă cele mai multe neetichetate. Erau cutii de carton, care conţinuseră odinioară sticle de vin şi ţigări, şi lăzi de lemn, în toate dimensiunile posibile, pline cu o adunătură nesfârşită de prostii. În pivniţă mai erau şi dulapuri, scrinuri, geamantane şi articole diverse, care se adunaseră de-a lungul unei perioade de timp: biciclete prăfuite, maşini de tuns gazonul şi un grătar vechi. — Puteţi cotrobăi prin chestiile astea cât doriţi, zise Elsa atunci când îl însoţise în pivniţă. Dacă e ceva cu care vă pot ajuta, strigaţi-mă. Îi era, într-un fel, milă de acest detectiv încruntat, care părea cu mintea în altă parte, îmbrăcat ponosit, cu un pulover zdrenţăros pe sub un sacou vechi, cu petice la coate. Simţise o oarecare mâhnire la el în momentul în care îi vorbise şi îl privise în ochi. Erlendur zâmbi imperceptibil şi îi mulţumi. Două ore mai târziu, găsi primele documente ale negustorului Benjamín Knudsen. Îi fusese foarte greu să lucreze în pivniţă. Totul era dezorganizat. Obiecte uzate, mai vechi sau mai noi, erau îngrămădite în mormane uriaşe, pe care trebuise să le examineze şi să le pună în ordine, pentru a putea avansa în acea grămadă. Cu toate astea, cu cât înainta mai încet de-a lungul podelei camerei, cu atât păreau mai vechi lucrurile pe care le tria. Simţi nevoia să bea o cafea şi să fumeze o ţigară, întrebându-se dacă să o sâcâie pe Elsa sau să facă o pauză şi să meargă la o cafea. Se gândea tot timpul la Eva Lind. Avea mobilul la el şi aştepta un telefon de la spital în orice clipă. Îl mustra conştiinţa că nu se afla cu ea. Poate ar trebui să-şi ia câteva zile libere, să rămână lângă fiica lui şi să-i vorbească, aşa cum îl îndemnase doctorul să o facă. Să fie cu ea, în loc să o lase la terapie intensivă, inconştientă, fără nimeni apropriat din familie şi fără cuvinte de mângâiere, de una singură. Însă ştia că nu putea să stea fără să facă nimic şi să aştepte lângă patul ei. Munca era o formă de mântuire. Trebuia să-şi ţină mintea ocupată. Să se împiedice — 301 —

să se gândească la tot ce era mai rău. La lucrurile de neconceput. Încercă să se concentreze pe măsură ce-şi croia drum în pivniţă. Într-un birou vechi, găsi nişte facturi de la nişte angrosişti, pe adresa prăvăliei lui Knudsen. Erau scrise de mână şi greu de descifrat, însă părea să fie vorba despre nişte livrări de marfă. Chitanţe similare se aflau şi în bufet, iar prima impresie a lui Erlendur fu aceea că Knudsen ţinuse o băcănie. Facturile menţionau cantităţi de cafea şi zahăr, cu nişte cifre în dreptul lor. Nimic în legătură cu lucrul la o cabană în afara Reykjavíkului, unde acum se construia Cartierul Millennium. În cele din urmă, nevoia de a fuma o ţigară îl doborî pe Erlendur şi găsi o uşă în pivniţă, ce dădea către o grădină frumos întreţinută. Florile tocmai începeau să îmbobocească după sezonul hibernal, cu toate că Erlendur nu dădu nicio atenţie deosebită acestui lucru, pe când trăgea cu poftă din ţigară. Termină repede de fumat două ţigări. Telefonul mobil îi sună în jachetă în momentul în care era gata să se întoarcă în pivniţă. Era Elínborg. — Ce mai face Eva Lind? întrebă ea. — Tot inconştientă, zise Erlendur scurt. Nu voia să stea la taifas. — Ceva lucruri noi? întrebă el. — Am vorbit cu bătrânul ăla, Róbert. A avut o cabană sus pe deal. Nu ştiu sigur la ce se referea, însă şi-a amintit că cineva dădea târcoale tufişurilor tale. — Tufişurilor? — Alea de lângă oase. — Cele de coacăzi? Cine? — Şi apoi cred că a murit. Erlendur îl auzi pe Sigurdur Óli chicotind în fundal. — Persoana din tufişuri? — Nu, Róbert, zise Elínborg. Aşa că nu o să mai scoatem altceva de la el. — Şi cine era în tufişuri? — Totul e foarte neclar, zise Elínborg. Era cineva care obişnuia să se ducă acolo des după aceea. Asta e ceea ce am scos de la el. Apoi a început să spună ceva. A zis „femeia verde” şi apoi totul s-a sfârşit. — Femeie verde? — Da. Verde. — 302 —

— „Des” şi „după aceea” şi „verde”, repetă Erlendur. După ce? Ce a vrut să spună cu asta? — După cum am spus, totul era foarte dezlânat. Cred că e posibil să fi fost… cred că era… Elínborg ezită. — Ce era? întrebă Erlendur. — Cocoşată. — Cocoşată? — A fost singura descriere pe care a făcut-o el acelei persoane. Şi-a pierdut capacitatea de vorbire şi a scris acest singur cuvânt, „cocoşată”. Apoi a adormit şi cred că i s-a întâmplat ceva, pentru că echipa medicală s-a grăbit să se ducă la el şi… Vocea lui Elínborg se stinse. Erlendur cugetă o vreme la cuvintele ei. — Deci, se pare că o femeie obişnuia să se ducă la tufişurile de coacăzi ceva mai târziu. — Probabil după război, zise Elínborg. — Şi-a amintit dacă locuia cineva în casă? — O familie, zise Elínborg. Un cuplu cu trei copii. Nu am putut scoate mai mult de la el în legătură cu asta. — Deci, a locuit cineva acolo, lângă tufişuri? — Se pare că da. — Iar ea era cocoşată. Ce înseamnă a fi cocoşat? Ce vârstă are Róbert? — Are… sau avea… nu ştiu… peste nouăzeci de ani. — Imposibil să ne dăm seama ce vrea să spună cu acest cuvânt, zise Erlendur, ca pentru sine. O femeie încovoiată lângă tufişurile de coacăzi. Mai locuieşte cineva în cabana lui Róbert? Casa e încă în picioare? Elínborg îi spuse că ea şi Sigurdur Óli vorbiseră cu actualii proprietari ceva mai devreme în acea zi, însă ei nu pomeniseră de nicio femeie. Erlendur le spuse să se întoarcă şi să-i întrebe pe proprietari în mod direct dacă nişte persoane, mai ales o femeie, fuseseră văzute vreodată în jurul zonei cu tufişurile de coacăzi. De asemenea, să încerce să localizeze nişte rude pe care e posibil ca Róbert să le fi avut şi să descopere dacă el a vorbit vreodată despre familia din cabana de pe deal. Erlendur spuse că o să-şi mai petreacă ceva vreme cotrobăind prin pivniţă înainte de a se duce la spital să-şi viziteze fiica. Se întoarse să mai răsfoiască prin lucrurile lui Benjamín, întrebându-se, pe când se uita în jurul său prin pivniţă, dacă nu i-ar lua — 303 —

mai multe zile să-şi facă drum prin toate vechiturile care se aflau acolo. Se strecură înapoi la biroul lui Benjamín, care, din câte îşi dădea seama, conţinea doar documente şi facturi ce aveau legătură cu prăvălia lui. Erlendur nu şi-o amintea, însă se pare că prăvălia se aflase în Hverfisgata. Două ore mai târziu, după ce băuse o cafea cu Elsa şi mai fumase alte două ţigări în curtea din spate, el ajunsese la scrinul vopsit în gri ce se afla pe podea. Era încuiat, însă cheia era în broască. Erlendur trebui să se întindă ca să o răsucească şi să deschidă scrinul. Înăuntru erau şi mai multe documente şi plicuri legate cu bandă elastică, însă nicio factură. Câteva fotografii se amestecau cu scrisorile, unele înrămate şi altele nu. Erlendur se uită la ele. Nu ştia cine erau persoanele din fotografii, însă presupunea că Benjamín însuşi se afla în unele. Una era a unui bărbat înalt şi chipeş, căruia începea să-i crească burta şi care se afla în faţa unei prăvălii. Prilejul era evident. Deasupra uşii se monta o firmă: PRĂVĂLIA KNUDSEN. Studiind mai multe fotografii, Erlendur văzu acelaşi bărbat. În unele dintre ele era împreună cu o femeie mai tânără şi zâmbeau în direcţia aparatului de fotografiat. Toate fotografiile erau făcute afară şi în soare. Le puse jos, luă teancul de plicuri şi descoperi că erau scrisori de dragoste de la Benjamín către viitoarea lui mireasă. Numele ei era Sólveig. Unele erau doar nişte mesaje scurte şi confesiuni amoroase, altele, ceva mai detaliate, relatau întâmplări de zi cu zi. Erau toate scrise cu multă afecţiune pentru iubita lui. Scrisorile păreau aranjate în ordine cronologică, iar Erlendur citi una, deşi nu cu prea mare tragere de inimă. Se simţea ca şi cum s-ar fi vârât în ceva sacrosanct şi păru aproape ruşinat. Ca şi cum ar fi stat la o fereastră şi s-ar fi uitat înăuntru.

Iubita mea, Cât de dor îmi e de tine, dragostea mea. Mă gândesc toată ziua la tine şi număr minutele până te vei întoarce. Viaţa fără tine e ca o iarnă rece, atât e de mohorâtă şi goală. Imaginează-ţi cum e să fii plecată două săptămâni întregi. Sincer să fiu, nu ştiu cum pot suporta acest lucru. Al tău iubitor, Benjamín K. — 304 —

Erlendur puse scrisoarea înapoi în plic şi scoase alta din teanc, care era o relatare detaliată a intenţiei viitorului negustor de a deschide o prăvălie în Hverfisgata. Avea planuri mari de viitor. Citise că în oraşele mari din America erau magazine uriaşe care vindeau tot felul de mărfuri, atât haine, cât şi mâncare, unde oamenii îşi alegeau de pe rafturi ceea ce doreau să cumpere. Apoi le puneau în cărucioare pe care le împingeau de-a lungul prăvăliei. Se duse la spital spre seară, cu intenţia de a sta lângă Eva Lind. Îi mai telefonă lui Skarphédinn, care spuse că săpăturile progresau bine, însă refuză să prezică momentul când aveau să ajungă la oase. Încă nu găsiseră nimic în sol care să indice cauza morţii Omului Mileniului. Erlendur îi telefonă şi doctorului Evei Lind înainte de a o porni spre spital şi i se spuse că starea ei era neschimbată. Când sosi la terapie intensivă, văzu o femeie care purta un pardesiu de culoare maro şi care se afla lângă patul fiică-sii. Aproape intrase în cameră când îşi dădu seama cine era acea femeie. Se încordă, se opri locului şi merse încetişor cu spatele spre uşă până ieşi pe coridor, privind-o pe fosta soţie de la distanţă. Ea era cu spatele la el, însă ştia că era ea. O femeie durdulie, îmbrăcată într-un trening violet pe sub pardesiul maro, ţinându-şi batista la nas şi vorbind cu Eva Lind cu voce joasă. Nu putea auzi ce spunea ea. Observă că îşi vopsise părul, însă, din câte se părea, cu ceva timp în urmă, deoarece o dungă albă era vizibilă la rădăcini. Realiză cât de în vârstă trebuie să fi fost ea acum. Era cu trei ani mai mare decât el. Nu o mai văzuse de aproape douăzeci de ani. De când plecase şi o lăsase cu doi copii. Ea, la fel ca Erlendur, nu se recăsătorise, însă trăise cu mai mulţi bărbaţi, unii mai buni decât alţii. Eva Lind îi povestise despre ei când se făcuse mai mare şi îl căutase. Deşi fata fusese circumspectă în privinţa lui la început, ajunseseră la o oarecare înţelegere, iar el încercase să o ajute ori de câte ori putuse. Acelaşi lucru se aplica şi în cazul băiatului, care era mult mai distant faţă de el. Erlendur nu păstra practic niciun fel de contact cu fiul său. Erlendur îşi privi fosta soţie şi se trase şi mai înapoi pe coridor. Se întrebă dacă să i se alăture, însă nu se putu hotărî să facă acest lucru. Se aştepta la tot ce era mai rău din partea ei şi nu voia o scenă în acel loc. Nu voia genul acela de scenă nicăieri. Nu voia acest lucru în viaţa lui, dacă îl putea evita. Ei niciodată nu ajunseseră cum se cuvine la o — 305 —

înţelegere în legătură cu relaţia lor ratată, care, după cum îi spusese Eva Lind, era lucrul care o rănise cel mai mult. Felul în care el plecase. Se întoarse şi începu să meargă încetişor în josul coridorului, gândindu-se la scrisorile de dragoste din pivniţa lui Benjamín K. Erlendur nu îşi putu aminti cum trebuia, iar chestiunea rămase tot nerezolvată în momentul în care se întoarse acasă, se trânti în fotoliu şi îi dădu voie somnului să o înlăture din mintea sa. Oare Halldóra fusese vreodată iubita lui?

— 306 —

11 Se luă decizia ca doar Erlendur, Sigurdur Óli şi Elínborg să se ocupe de Misterul Oaselor, aşa cum era numit de către mass-media. Departamentul de Investigare a Crimei nu-şi putea permite să angajeze mai mulţi detectivi în ceea ce nu era considerat un caz prioritar. O anchetă amplă care privea un trafic de droguri era în plină desfăşurare şi solicita foarte mult timp şi foarte multă mână de lucru, iar departamentul nu putea dispune de şi mai mulţi oameni care să se ocupe de nişte investigaţii istorice, după cum se exprimase Hrolfur, şeful lor. Pentru moment, nimeni nu ştia măcar dacă era vorba de un caz penal. Erlendur trecu pe la spital devreme a doua zi, în drum spre serviciu, şi rămase la căpătâiul fiicei sale vreo două ore. Starea ei era stabilă. Maică-sa nu se vedea nicăieri. O lungă perioadă de timp rămase în tăcere, privind faţa trasă şi osoasă a fiicei sale, iar gândurile îi zburară în trecut. Încercă să-şi amintească timpul pe care îl petrecuse cu fiica lui atunci când era mică. Eva Lind abia făcuse doi ani când părinţii ei se despărţiseră, iar el şi-o aminti cum dormea între ei în pat. Refuzase să doarmă în pătuţul ei, chiar dacă se afla în aceeaşi cameră, pentru că aveau doar un apartament mic, cu un singur dormitor, o cameră de zi şi o bucătărie. Se dădea jos din pătuţul ei, se arunca în patul dublu şi se cuibărea între ei. Şi-o amintea lângă uşa apartamentului său, adolescentă deja, după ce-i dăduse de urmă. Halldóra refuzase cu înverşunare să-i permită săşi vadă copiii. Ori de câte ori încercase să-i vadă, îi aruncase vorbe de ocară, iar el simţise că fiece cuvânt pe care ea îl spusese era adevărul adevărat. Treptat, încetase să-i mai sune. În tot acest timp, nu o văzuse deloc pe Eva Lind, iar apoi iat-o brusc, în faţa uşii. Expresia chipului îi părea cunoscută. Trăsăturile feţei îi semănau lui. — Nu ai de gând să mă inviţi înăuntru? zise ea după ce el o privise îndelung. Purta o jachetă neagră de piele, jeanşi rupţi şi era dată cu ruj negru pe buze. Avea unghiile vopsite cu ojă neagră. Fuma, scoţând fumul pe nas. Chipul ei avea o privire de adolescentă, aproape neîntinată. El şovăi. Îl luase prin surprindere. Apoi o invită înăuntru. — 307 —

— Mama a făcut o criză când i-am spus că vin să te văd, zise ea şi trecu pe lângă el, lăsând în urma ei o dâră de fum; se lăsă să cadă în fotoliul lui. A zis că eşti un ratat. Mereu spune asta. Mie şi lui Sindri. „Un ratat nenorocit, ăsta e tatăl vostru.” Şi apoi: „Sunteţi exact ca el, nişte rataţi nenorociţi”. Eva Lind râse. Căută o scrumieră ca să stingă ţigara, însă el luă mucul şi îl stinse. — De ce… începu el, însă nu reuşi să termine propoziţia. — Voiam doar să te văd, zise ea. Voiam să văd cum dracu’ arăţi. — Şi cum arăt? întrebă el. Ea se uită la el. — Ca un ratat, zise ea. — Deci nu suntem chiar atât de diferiţi, zise el. Se uită fix la el o lungă perioadă de timp, şi el crezu că zăreşte un zâmbet pe chipul ei. * Când Erlendur ajunse la birou, Elínborg şi Sigurdur Óli veniră să-i spună că nu aflaseră nimic de la actualii proprietari ai cabanei lui Róbert. După cum se exprimaseră noii proprietari, ei nu observaseră niciodată vreo femeie cocoşată pe deal. Soţia lui Róbert murise cu zece ani înainte. Avuseseră doi copii. Unul dintre ei, fiul, murise cam tot pe atunci, în jurul vârstei de şaizeci de ani, şi celălalt, o femeie de şaptezeci de ani, aştepta ca Elínborg să treacă pe la ea. — Dar în ceea ce-l priveşte pe Róbert, mai scoatem ceva de la el? întrebă Erlendur. — Róbert a murit azi-noapte, zise Elínborg cu o urmă de vină în voce. Cred că se cam săturase de viaţa asta. Pe bune. Cred că voia să se sfârşească. O biată legumă bătrână. Asta a spus el. Dumnezeule, aş urî să sfârşesc în felul acesta într-un spital. — A scris câteva cuvinte într-un carnet înainte de a muri, zise Sigurdur Óli: „Ea m-a omorât”. — Aoleu, ce mai simţ al umorului ai, mormăi Elínborg. — Nu e nevoie să-l mai vezi astăzi, zise Erlendur, arătând cu capul înspre Sigurdur Óli. Am de gând să-l trimit în pivniţa lui Benjamín ca să găsească nişte indicii. — Şi ce te aştepţi să găseşti acolo? zise Sigurdur Óli, iar zâmbetul de pe faţă îi deveni acru. — 308 —

— Trebuie să fi notat ceva dacă şi-a închiriat cabana. Nu e nicio îndoială în privinţa acestui lucru. Avem nevoie de numele oamenilor care au locuit acolo. Biroul Naţional de Statistică nu prea pare să îi găsească. Odată ce avem numele, putem verifica în registrul persoanelor dispărute şi dacă vreunul dintre oamenii ăştia mai este în viaţă. Şi trebuie făcută o analiză care să determine sexul şi vârsta, de îndată ce scheletul e dezgropat în totalitate. — Róbert a pomenit de trei copii, zise Elínborg. Cel puţin unul dintre ei trebuie să mai fie încă în viaţă. — Ei bine, asta e ceea ce trebuie să facem, zise Erlendur. Şi nu e mult: o familie compusă din cinci membri a locuit într-o cabană în Grafarholt, un cuplu cu trei copii, cu ceva vreme înainte, în timpul războiului sau după acesta. Ei sunt singurii oameni pe care îi ştim care să fi locuit în casă, însă e posibil să mai fi locuit şi alţii. Nu pare să fi fost înregistraţi ca locuind acolo. Deci, pentru moment, putem presupune că unul dintre ei este înmormântat acolo sau cineva care a avut legătură cu ei. Şi cineva care avea legătură cu ei, femeia despre care Róbert şi-a amintit, obişnuia să vină acolo… — Des, şi după aceea, şi era încovoiată, termină Elínborg propoziţia în locul lui. Oare încovoiată ar putea însemna că era şchioapă? — N-ar fi scris „şchioapă”, atunci? întrebă Sigurdur Óli. — Ce s-a întâmplat cu casa aia? întrebă Elínborg. Nu se mai vede nimic din ea pe deal. — Poate asta o să descoperi tu în pivniţa lui Benjamín sau de la nepoata lui, îi spuse Erlendur lui Sigurdur Óli. Eu am uitat cu desăvârşire să întreb. — Tot ce ne trebuie sunt numele rezidenţilor apoi trebuie să le verificăm pe lista persoanelor dispărute din acea perioadă, iar atunci totul o să se lege. Nu e evident? zise Sigurdur Óli. — Nu neapărat, zise Erlendur. — De ce nu? — Tu vorbeai doar despre oamenii care au fost daţi dispăruţi. — Atunci, despre ce persoană care a dispărut ar trebui să vorbesc? — Despre dispariţiile care nu au fost raportate. Nu poţi fi sigur că toţi anunţă la poliţie în momentul în care dispare cineva din vieţile lor. Cineva se mută în provincie şi nu mai e văzut niciodată. Cineva se mută în străinătate şi nu mai e văzut niciodată. Cineva fuge din ţară şi e, încet-încet, uitat. Şi apoi, mai sunt călătorii care îngheaţă de frig. Dacă — 309 —

avem o listă a oamenilor care au fost raportaţi ca pierduţi sau morţi în acea zonă la momentul respectiv, trebuie să o examinăm şi pe aceea. — Cred că putem fi cu toţii de acord că nu este genul acela de caz, zise Sigurdur Óli cu un ton autoritar, care începea să-l calce pe nervi pe Erlendur. Iese din discuţie posibilitatea ca acest bărbat, sau oricine s-o afla acolo, să fi murit îngheţat. A fost o acţiune deliberată. Cineva l-a îngropat. — Tocmai asta vreau să spun şi eu, zise Erlendur, care era o enciclopedie ambulantă în privinţa încercărilor pe care le presupune supravieţuirea în sălbăticie. Cineva pleacă de la o fermă, să spunem. E în mijlocul ierni, iar buletinul meteorologic nu e favorabil. Toată lumea încearcă să-l facă să se răzgândească. El le ignoră sfaturile, convins că o să reuşească. E ca şi cum moartea îi ademeneşte. Aşa pare să le fie sortit. Ca şi cum ar vrea să-şi pună soarta la încercare. Totuşi, acest om crede că va reuşi. Doar că atunci când izbucneşte viscolul, e mult mai rău decât şi-a putut închipui. Îşi pierde reperele. Se rătăceşte. În cele din urmă, e acoperit de zăpadă şi moare îngheţat. Deja se află la kilometri depărtare de drumul cel bun. De aceea, trupul nu e niciodată găsit. E dat dispărut. Elínborg şi Sigurdur Óli schimbară câteva priviri, fără să ştie la ce se referea Erlendur. — Acesta e un scenariu tipic islandez de dispariţie de persoane, ni-l putem explica şi îl putem înţelege pentru că trăim în această ţară şi ştim cum vremea se înrăutăţeşte brusc şi cum povestea acestui om se repetă la intervale regulate, fără să o pună cineva la îndoială. Asta e Islanda cred oamenii, şi scutură din capete. Bineînţeles, era mult mai comună în zilele de demult, când aproape toată lumea călătorea pe jos. O întreagă serie de cărţi s-au scris despre acest subiect; nu sunt singurul care e interesat de el. Felurile de a călători s-au schimbat cu adevărat abia în ultimii şaizeci, şaptezeci de ani. Oamenii obişnuiau să dispară şi, cu toate că nu te puteai împăca niciodată cu acest lucru, le înţelegeai soarta. Rareori erau motive ca astfel de dispariţii să fie tratate ca nişte chestiuni penale sau poliţieneşti. — La ce te referi? zise Sigurdur Óli. — Despre ce era această prelegere? zise Elínborg. — Şi dacă unii dintre aceşti bărbaţi sau femei nu au plecat niciodată de la fermă, în primul şi în primul rând? — Unde vrei să baţi? întrebă Elínborg. — 310 —

— Şi dacă oamenii spun că o anumită persoană a pornit către mlaştini sau către altă fermă sau că s-a dus să pună un năvod în lac şi nu s-a mai auzit niciodată despre ea? Se organizează o căutare, însă persoana nu e găsită niciodată şi e dată dispărută. — Deci, întreaga casă conspiră să omoare acea persoană? făcu Sigurdur Óli, sceptic în legătură cu teoria lui Erlendur. — De ce nu? — Apoi, acea persoană e înjunghiată şi bătută sau împuşcată şi îngropată în grădină? adăugă Elínborg. — Până într-o zi, când Reykjavíkul se dezvoltă atât de mult, încât acea persoană nu se mai poate odihni în linişte, zise Erlendur. Sigurdur Óli şi Elínborg se uitară unul la altul, apoi la Erlendur. — Benjamín Knudsen a avut o logodnică, iar aceasta a dispărut în circumstanţe misterioase, zise Erlendur. În perioada în care se construia acea cabană. S-a spus că s-a aruncat în mare şi că Benjamín nu a mai fost acelaşi după eveniment. Pare să fi avut planuri de a revoluţiona comerţul cu amănuntul în Reykjavík, însă totul s-a năruit când fata a dispărut, iar ambiţia lui s-a evaporat. — Doar dacă ea nu a dispărut deloc, potrivit noii tale teorii, zise Sigurdur Óli. — Oh, ba da. Ea a dispărut. — Însă el a omorât-o. — De fapt, îmi vine greu să-mi închipui acest lucru, zise Erlendur. Am citit câteva dintre scrisorile pe care i le-a scris şi, judecând după ele, nu s-ar fi atins nici măcar de un fir de păr din capul ei. — Atunci a fost vorba de gelozie, zise Elínborg, o cititoare avidă a romanelor de dragoste. A omorât-o din gelozie. Dragostea lui pentru ea pare să fi fost una reală. A îngropat-o şi nu s-a mai întors niciodată acolo. Finito. — Lucrul la care mă gândesc e acesta, zise Erlendur. Oare un tânăr nu exagerează puţin dacă o ia razna atunci când iubita lui moare? Chiar dacă aceasta se sinucide? Mi-am dat seama că Benjamín a fost un om distrus după dispariţia ei. Ar putea să mai fie şi altceva? — Nu ar fi păstrat o şuviţă de păr de la ea? cumpăni Elínborg, şi Erlendur se gândi că mintea ei era tot la romanele de duzină. Poate în interiorul unei rame a unui tablou sau într-un medalion? adăugă ea. Dacă o iubea atât de mult. — O şuviţă de păr? repetă Sigurdur Óli. — 311 —

— Se prinde atât de greu, zise Erlendur, care înţelesese la ce se gândea Elínborg. — La ce te referi când spui o şuviţă de păr? întrebă Sigurdur Óli. — Chestia asta ar exclude-o în totalitate. — Pe cine? Sigurdur Óli se uită pe rând la ei. Vorbeşti despre ADN? — Apoi, mai e femeia de pe deal, zise Elínborg. Ar fi bine să-i dăm şi ei de urmă. — Femeia verde, zise Erlendur gânditor, ca pentru sine. — Erlendur, făcu Sigurdur Óli. — Da? — E clar că nu poate fi verde. — Sigurdur Óli. — Da? — Crezi că sunt complet idiot? Telefonul de pe biroul lui Erlendur sună. Era Skarphédinn, arheologul. — Ne apropiem, zise Skarphédinn. Am putea dezgropa şi restul scheletului cam în două zile. — Două zile! tună Erlendur. — Sau cam pe acolo. Încă nu am găsit nimic care să semene cu o armă. Poate tu crezi că suntem puţin cam prea meticuloşi în această privinţă, însă cred că e mai bine să facem treburile cum se cuvine. Vrei să vii şi să arunci o privire? — Da, chiar voiam să fac asta, zise Erlendur. — Poate ai putea să cumperi ceva de la o patiserie când vii încoace, zise Skarphédinn, şi Erlendur îi văzu cu ochii minţii colţii îngălbeniţi. — Ceva de la patiserie? — Da, ceva dulce, zise Skarphédinn. Erlendur trânti telefonul, îi ceru lui Elínborg să-l însoţească în Grafarholt şi îi spuse lui Sigurdur Óli să se ducă în pivniţa lui Benjamín şi să încerce să găsească ceva în legătură cu cabana pe care negustorul o construise, însă pentru care îşi pierduse interesul după ce viaţa lui se transformase în suferinţă. În drum spre Grafarholt, Erlendur, gândindu-se încă la oamenii care dispăruseră şi se pierduseră în timpul unor vifore cumplite, îşi aminti povestea despre Jón Austmann. Acesta murise îngheţat, probabil în Blöndugil, în anul 1780. Calul fusese descoperit cu gâtul tăiat, iar tot ceea ce găsiseră din Jón fusese doar una din mâini. — 312 —

Se afla într-o mănuşă albastră tricotată. * Tatăl lui Símon era monstrul din toate coşmarurile sale. Aşa fusese de când îşi putea el aminti. Îi era frică de monstru mai mult decât de orice pe lume, iar când o bătea pe maică-sa, singurul lucru la care se putea gândi Símon era să-i sară în apărare. Îşi imagina bătălia inevitabilă ca pe o poveste de aventuri, în care cavalerul învingea dragonul ce scuipa flăcări, însă, în visele sale, Símon nu câştiga niciodată. Monstrul din visele lui Símon se numea Grímur. Nu era niciodată tatăl lui sau Tati, era doar Grímur. Símon era treaz când Grímur le dăduse de urmă în dormitorul pescăriei din Siglufjördur şi auzise când îi şoptise maică-sii cum avea el de gând să o ducă pe Mikkelína pe munte şi să o omoare. Surprinsese groaza de pe chipul maică-sii şi văzuse când ea, brusc, păruse să-şi piardă autocontrolul, se dăduse cu capul de pat şi îşi pierduse cunoştinţa. Grímur o readusese în simţiri, lovind-o în mod repetat peste faţă. Băiatul simţise duhoarea supărătoare a lui Grímur şi îşi îngropase faţa în saltea, atât de speriat, încât îi ceruse Domnului Iisus Hristos să-l ia în ceruri, chiar în acel moment. Nu mai auzise nimic altceva din ce-i şoptise Grímur maică-sii. Auzise doar tânguiala ei. Reprimată, ca sunetul scos de un animal rănit, amestecându-se cu înjurăturile lui Grímur. Cu ochii întredeschişi, o văzuse pe Mikkelína privind în întuneric cu o groază de nedescris. Símon încetase să se mai roage Dumnezeului său şi încetase să vorbească cu „bunul său frate Iisus”, cu toate că maică-sa nu-i spusese niciodată să-şi piardă credinţa în El. Deşi credea altceva, Símon încetase să-i spună maică-sii despre acest lucru, deoarece îşi dădea seama, după expresia feţei, că ceea ce spunea el nu-i făcea plăcere. Ştia că nimeni, şi cel mai puţin Dumnezeu, nu avea să o ajute pe maică-sa să-l înfrângă pe Grímur. Din câte i se spusese, Dumnezeu era creatorul omnipotent şi omniscient al cerului şi al pământului, cel care îl crease pe Grímur ca pe oricine altcineva, cel care îl ţinuse în viaţă pe acel monstru şi cel care îl făcea să o bată pe maică-sa, să o târască de păr de-a lungul podelei bucătăriei şi să o scuipe. Uneori, Grímur o ataca şi pe Mikkelína, pe „cretina aia nenorocită”, aşa cum o numea el, maltratând-o şi bătându-şi joc de ea, şi uneori îl ataca şi pe Símon şi îl — 313 —

lovea cu piciorul şi îi dădea pumni, o dată cu aşa o forţă, încât băiatul îşi pierduse unul dintre dinţii de sus din faţă şi scuipase sânge. — Bunul meu frate Iisus, prietenul tuturor copiilor… Grímur nu avea dreptate că Mikkelína era retardată. Símon avea senzaţia că ea era mai inteligentă decât toţi la un loc. Însă ea nu spunea niciodată un cuvânt. Era sigur că putea vorbi, însă că nu voia să o facă. Cu siguranţă alesese tăcerea, pentru că îi era la fel de frică de Grímur ca şi celorlalţi, probabil chiar mai mult, pentru că Grímur spunea uneori că ei ar trebui să o arunce la groapa de gunoi împreună cu nenorocitul ăla de căruţ al ei, că nu le era de niciun folos şi că el se săturase până peste cap să o vadă cum mânca mâncarea adusă de el, fără să facă nimic prin casă, în afară de a fi o povară. Zicea că, pentru toată familia şi pentru el, ea era un obiect al batjocurii celorlalţi, pentru că era o cretină. Grímur se asigura că Mikkelína auzea când vorbea astfel şi râdea de încercările slabe ale maică-sii de a o apăra de vorbele sale de ocară. Mikkelína nu protesta când el tuna şi fulgera şi i se adresa cu ce îi venea la gură, pentru că nu voia ca maică-sa să sufere din cauza ei. Símon îşi dădea seama de asta când se uita la ea. Relaţia Mikkelínei cu el fusese întotdeauna una apropiată, mai apropiată decât cu micul Tómas, care era mai retras şi mai singuratic. Mama lor ştia că Mikkelína nu era retardată. Făcea în mod regulat exerciţii cu ea, însă doar atunci când Grímur nu era acolo ca să vadă. O ajuta să-şi dezmorţească muşchii. Îi ridica braţul atrofiat, care era răsucit în interior şi ţeapăn, şi îi fricţiona partea paralizată cu o unsoare pe care o făcea din ierburi sălbatice adunate de pe deal. Credea chiar că Mikkelína va putea să meargă într-o bună zi. O cuprindea cu braţele şi mergea clătinându-se cu ea de colo-colo, de-a lungul podelei, îndemnând-o şi încurajând-o. Vorbea întotdeauna cu Mikkelína la fel cum vorbeşti cu orice copil normal şi sănătos şi le spunea lui Símon şi lui Tómas să facă şi ei acelaşi lucru. O includea şi pe ea în orice făceau împreună când Grímur nu era acasă. Mama şi fiica se înţelegeau una cu cealaltă. Şi fraţii ei o înţelegeau. Orice mişcare, orice expresie a feţei. Cuvintele erau inutile. Chiar dacă Mikkelína ştia cuvintele, nu le întrebuinţase niciodată. Mama ei o învăţase să citească, iar singurul lucru care îi plăcea mai mult decât să fie dusă şi aşezată la soare era să citească sau să i se citească. — 314 —

Şi apoi, într-o zi, cuvintele începură să iasă, în vara după izbucnirea războiului şi după ce armata britanică îşi instalase tabăra pe deal. Atunci când Símon o ducea pe Mikkelína înapoi în casă, la adăpost de soarele puternic. Ea fusese extrem de vioaie în timpul zilei, atentă la toate în jurul ei, deschizând gura şi scoţând limba. Símon era gata să o pună înapoi pe divanul din bucătărie, în momentul în care Mikkelína scoase, brusc, un sunet care o făcu pe maică-sa să tresară şi să scape o farfurie în ligheanul în care spăla vasele, unde se sparse. Uitând pentru o clipă de groaza care, de obicei, o cuprindea după o astfel de neîndemânare, se răsuci pe călcâie şi se uită fix la Mikkelína. — EMAAEMAAA, repetă Mikkelína. — Mikkelína, zise maică-sa cu respiraţia întretăiată. — EMAAEMAAA, strigă Mikkelína, răsucindu-şi capul şi bucurânduse grozav de tare de reuşita ei. Maică-sa merse încetişor către ea, ca şi cum nu-i venea să-şi creadă urechilor, apoi privi, cu gura deschisă, la fiică-sa, şi Símon crezu că-i văzuse ochii plini de lacrimi. — Maammmmmaa, zise Mikkelína, şi maică-sa o luă din braţele lui Símon şi o aşeză încetişor şi cu blândeţe pe pat, mângâind-o pe cap. Símon nu o mai văzuse niciodată pe maică-sa plângând. Indiferent de ceea ce îi făcea Grímur, ea nu plângea niciodată. Ţipa de durere, cerea ajutor, îl ruga să înceteze sau îi îndura în tăcere loviturile, însă Símon nu o văzuse niciodată plângând. Gândindu-se că poate era supărată, o cuprinse cu braţele, însă ea îi spuse să nu-şi facă griji. Acesta era cel mai bun lucru care i se putuse întâmpla în viaţă. El îşi dădea seama că ea plângea nu doar în legătură cu starea în care se afla Mikkelína, ci şi în legătură cu reuşita ei, care o făcuse mai fericită decât i se permisese vreodată să fie. Lucrul acesta se întâmplase cu doi ani înainte, iar Mikkelína adăugase cu sârguinţă la vocabularul ei multe cuvinte de atunci, iar acum putea spune propoziţii întregi, cu faţa roşie de la atâta încordare, scoţând limba şi bălăbănindu-şi capul înainte şi înapoi în spasme atât de violente din cauza efortului, încât ei aveau impresia că o să-şi dea duhul. Grímur nu ştia că ea putea vorbi. Mikkelína refuzase să spună ceva când el ar fi putut să o audă, iar maică-sa îi ascundea lucrul acesta, pentru că nu încerca niciodată să-i atragă atenţia asupra fetei, nici măcar când asemenea victorii aveau loc. Se prefăceau că nu se întâmplase sau nu se schimbase nimic. De câteva ori, Símon o auzise pe — 315 —

maică-sa pomenindu-i cu foarte mare precauţie lui Grímur că ar trebui să încerce să caute ajutor pentru Mikkelína. Că ea ar putea deveni mai mobilă şi mai puternică odată cu vârsta şi că părea capabilă să înveţe. Ar putea citi şi ar putea învăţa să scrie cu mâna bună. — E o cretină, zicea Grímur. Să nu crezi niciodată că e altceva decât o cretină. Şi încetează să-mi mai vorbeşti de ea. Aşa că ea încetă, pentru că nu-i ieşea din cuvânt lui Grímur; singurul ajutor pe care Mikkelína îl primise vreodată era de la maică-sa, de la Símon şi de la Tómas, care o cărau pe braţe afară la soare şi se jucau cu ea. Símon îl evita pe taică-său cât putea de mult, însă, din când în când, era obligat să iasă în oraş cu el. Când Símon crescu, îi deveni şi mai folositor lui Grímur, care îl lua la Reykjavík şi îl punea să care provizii până acasă pe deal. Călătoria până în oraş dura două ore, până în Grafarvogur; traversau podul peste Ellidaár şi ocoleau cartierele Sund şi Laugarnes. Uneori, o luau pe drumul care urca către Háaleiti şi dincolo de Sogamýri. Símon mergea cu patru sau cinci paşi în urma lui Grímur, care nu vorbea niciodată cu el sau nu-i dădea nicio atenţie, până îl încărca cu provizii şi îi ordona să le care acasă. Călătoria înapoi putea dura trei sau patru ore, în funcţie de cât de multe lucruri trebuia Símon să care. Uneori, Grímur rămânea în oraş şi nu se mai întorcea cu zilele acasă pe deal. Când acest lucru se întâmpla, în cămin domnea o bucurie de nedescris. În drumurile sale la Reykjavík, Símon descoperi o latură a lui Grímur pe care o percepu cu greu şi nu o înţelese niciodată în totalitate. Acasă, Grímur era morocănos şi violent. Detesta să i se vorbească. Avea o gură spurcată atunci când vorbea şi era grosolan şi obişnuia să-i insulte pe copii şi pe mama lor; îi punea să-i îndeplinească orice nevoie şi vai şi amar dacă se întâmpla ca vreunul să nu-şi ducă la îndeplinire obligaţiile. Însă, în comportamentul său faţă de alţii, monstrul părea să-şi schimbe năravul şi să devină aproape uman. La prima călătorie a lui Símon în oraş, se aşteptase ca Grímur să se comporte la fel cum se comporta întotdeauna acasă, arătându-şi colţii şi împărţind pumni în stânga şi-n dreapta. Îi era frică de acest lucru, însă nu se întâmplă aşa ceva. Dimpotrivă. Brusc, Grímur îşi dorea să placă tuturor. Pălăvrăgea voios cu negustorul, se înclina şi rânjea la oamenii care intrau în prăvălie. Li se adresa politicos, zâmbea — 316 —

chiar. Dădea mâna cu ei. Uneori, când Grímur se întâlnea întâmplător cu anumite persoane, izbucnea în hohote de râs – însă nu era acel râs straniu, sec şi aspru pe care îl slobozea uneori, atunci când îşi ocăra nevasta. Când oamenii arătau înspre Símon, Grímur îşi punea mâna pe capul băiatului şi spunea că era fiul său, care crescuse atât de mare. Símon se ferea la început, ca şi cum se aştepta să-l lovească, şi Grímur făcea glume în legătură cu acest lucru. Îi luă lui Símon un timp destul de lung pentru a pricepe această duplicitate de neînţeles în privinţa lui Grímur. Noua înfăţişare a tatălui său era de nerecunoscut. Nu înţelegea cum Grímur putea fi unul acasă şi altul complet schimbat în momentul în care pleca. Símon nu-şi dădea seama cum putea fi linguşitor şi slugarnic şi cum se putea înclina plin de politeţe, când acasă domnea ca un tiran absolut asupra vieţii şi a morţii. Când Símon discută acest lucru cu maică-sa, ea scutură istovită din cap şi îi spuse, ca de obicei, să aibă grijă în privinţa lui Grímur. Să aibă grijă şi să nu-l provoace. Indiferent dacă Símon, Tómas şi Mikkelína erau aceia care îl provocau sau dacă era ceva care se întâmplase când fusese plecat şi care îl scosese din sărite, Grímur aproape invariabil o bătea pe mama copiilor. Uneori, treceau luni întregi între bătăi, chiar un an întreg, însă acestea nu conteneau niciodată de tot, iar câteodată erau destul de frecvente. Era o chestiune de săptămâni. Intensitatea furiei sale varia. Uneori, doar un pumn, aşa din senin, alteori, izbucnea într-o furie de necontrolat, o dobora la pământ şi o lovea fără milă cu picioarele. Şi nu doar violenţa fizică era cea care apăsa familia şi căminul. Limbajul pe care îl folosea era ca un bici peste faţă. Remarci denigratoare la adresa Mikkelínei, acea „cretină schiloadă”. Tirada sarcastică pe care Tómas o îndura pentru că uda patul noaptea. Atunci când Símon se comporta ca un „ticălos puturos”. Şi toate lucrurile pe care maică-sa era obligată să le audă, iar ei încercau să-şi pună dopuri în urechi. Lui Grímur nu-i păsa dacă copiii lui vedeau că o bătea pe mama lor sau că o umilea prin cuvinte care înjunghiau precum pumnalele. În restul timpului, practic, nu le dădea nicio atenţie, în mod normal, se comporta ca şi cum ei nici n-ar fi existat. Foarte rar juca cărţi cu băieţii şi chiar îi permitea lui Tómas să câştige. Uneori, sâmbăta, mergeau cu toţii în Reykjavík şi le cumpăra dulciuri băieţilor, foarte rar i se permitea Mikkelinei să meargă cu ei, iar Grímur aranja să fie — 317 —

luaţi cu camionul care transporta cărbuni, pentru a nu fi nevoiţi să o care în braţe de pe deal. În aceste călătorii – care erau rare – Símon îl simţea pe tatăl lui aproape uman. Aproape ca pe un tată. În rarele ocazii când Símon îl vedea pe tatăl lui altfel decât ca pe un tiran, acesta era misterios şi de nepătruns. Într-o zi, în timp ce stătea la masa din bucătărie, bându-şi cafeaua, privindu-l pe Tómas care se juca pe podea şi mângâind suprafaţa mesei cu podul palmei, îi ceru lui Símon, care era gata-gata să se strecoare afară din bucătărie, să-i mai aducă o ceaşcă de cafea. Şi, în timp ce Símon îi turna cafeaua, el spuse: — Mă enervează foarte tare când mă gândesc la acest lucru. Símon se opri, ţinând cana de cafea cu ambele mâini, şi rămase nemişcat lângă el. — Mă enervează foarte tare, zise el, încă mângâind suprafaţa mesei. Símon se îndepărtă încetişor şi puse cana pe plita sobei. Privindu-l în continuare pe Tómas care se juca pe podea, Grímur spuse: — Mă enervează foarte tare când mă gândesc că nu eram cu mult mai mare decât el. Símon nu şi-l închipuise niciodată pe tatăl lui mai tânăr sau mai diferit. Acum, el devenea brusc un copil, la fel ca Tómas, şi o latură complet nouă a caracterului tatălui său ieşea la suprafaţă. — Tu şi Tómas sunteţi prieteni, nu-i aşa? Símon încuviinţă. — Nu-i aşa? repetă el, şi Símon spuse că da. Tatăl lui continuă să mângâie masa. — Şi noi am fost prieteni. Apoi tăcu. — Femeia aia, zise Grímur în cele din urmă. Am fost trimis acolo. Aveam aceeaşi vârstă ca a lui Tómas. Am petrecut câţiva ani buni acolo. Tăcu iarăşi. — Şi bărbatul ei. Încetă să mai atingă masa cu mâna şi îşi încleştă pumnul. — Ticălosul ăla nenorocit. Afurisitul ăla ticălos. Símon se retrase încetişor. Apoi, tatăl lui păru să-şi recapete calmul. — Nici eu nu înţeleg asta, zise el. Şi nu o pot controla. Îşi termină cafeaua, se ridică în picioare, se duse în dormitor şi închise uşa în urma lui. În drumul său, îl ridică pe Tómas de pe podea — 318 —

şi îl luă cu el. Símon simţi o schimbare la maică-sa, pe măsură ce anii trecură şi pe măsură ce el crescu, se maturiză şi dobândi un simţ al responsabilităţii. Nu era o schimbare bruscă, precum momentul când Grímur se transforma dintr-odată şi devenea aproape uman; dimpotrivă, maicăsa se schimbă încetul cu încetul şi subtil, de-a lungul unei perioade lungi de timp, a mai multor ani, iar el îşi dădu seama de înţelesul din spatele acestei schimbări, cu o sensibilitate ieşită din comun. Avu din ce în ce mai mult sentimentul că această schimbare a ei era periculoasă, nu mai puţin periculoasă decât cea a lui Grímur, şi că, în mod inexplicabil, ar fi de datoria lui să intervină înainte de a fi prea târziu. Mikkelína era prea neputincioasă, iar Tómas prea mic. Doar el o putea ajuta. Símon înţelegea cu greu această schimbare sau ceea ce însemna, însă deveni conştient de ea mai mult ca oricând cam în momentul în care Mikkelína strigase cu voce tare primul cuvânt. Evoluţia Mikkelínei o mulţumi incomensurabil pe maică-sa. Pentru o clipă, a fost ca şi cum bezna în care se afla fusese înlăturată, ea zâmbise şi îşi strânsese fata şi pe cei doi băieţi la piept. În următoarele săptămâni şi luni, o ajută pe Mikkelína să înveţe să vorbească, desfătându-se cu progresele ei cele mai neînsemnate. Însă nu dură mult până ce maică-sa se întoarse la vechea ei rutină, ca şi cum bezna care fusese înlăturată revenise cu o intensitate mai mare decât oricând. Uneori, stătea pe marginea patului, privind în gol ore întregi, după ce ştersese şi cel mai mic firicel de praf din acea căsuţă. Privea meditativ, cu o nefericire tăcută şi cu ochii pe jumătate închişi, cu o expresie infinit de tristă, părând atât de singură pe lume. Odată, când Grímur o lovise cu pumnul în faţă şi ieşise val-vârtej afară, Símon o găsise ţinând cuţitul de curăţat în mână, cu podul palmei în sus, atingându-şi încetişor cu lama încheietura mâinii. În momentul în care îl observă, ea zâmbi silit şi puse cuţitul la loc în sertar. — Ce faci cu cuţitul ăla? întrebă Símon. — Verific dacă e ascuţit. Lui îi plac cuţitele ascuţite. — E complet altul atunci când e în oraş, zise Símon. Acolo nu e rău. — Ştiu. — Acolo e fericit şi zâmbeşte. — Da. — 319 —

— De ce nu e aşa şi acasă? Cu noi? — Nu ştiu. Nu se simte bine. — Aş vrea să fie diferit. Aş vrea să fie mort. Maică-sa se uită la el. — Nu spune asta. Nu vorbi ca el. Nu trebuie să gândeşti aşa. Tu nu eşti ca el şi nu vei fi niciodată. Nici tu şi nici Tómas. Niciodată. Mă auzi? Îţi interzic să gândeşti aşa! Nu trebuie. Símon se uită la maică-sa. — Povesteşte-mi despre tatăl Mikkelínei, zise el. Símon o auzise uneori vorbindu-i Mikkelínei despre el şi încerca săşi închipuie cum ar fi fost lumea ei dacă el n-ar fi murit şi n-ar fi lăsat-o singură. Se imagina fiul acelui bărbat, într-o familie în care tatăl lui nu era un monstru, ci un prieten şi un tovarăş care îşi iubea copiii. — A murit, zise maică-sa cu o undă de vină în glas. Şi asta-i tot. — Dar el era altfel, zise Símon. Tu puteai fi altfel. — Dacă n-ar fi murit? Dacă Mikkelína nu s-ar fi îmbolnăvit? Dacă nu l-aş fi întâlnit pe tatăl tău? Ce rost are să gândeşti în felul ăsta? — De ce e el atât de rău? O întreba acest lucru în repetate rânduri şi uneori ea îi răspundea, alteori nu spunea, pur şi simplu, nimic, ca şi cum ea însăşi ar fi căutat răspunsul la acea întrebare ani buni, fără să-l fi găsit niciodată. Ea privea, pur şi simplu, dincolo de Símon, singură pe lume, şi vorbea singură, tristă şi îndepărtată, ca şi cum nimic din ce spunea sau făcea nu mai conta. — Nu ştiu. Ştiu doar că nu trebuie să ne acuzăm pe noi. Nu e vina noastră. E ceva în interiorul său. La început, m-am învinovăţit pe mine. Am încercat să găsesc ceva ce făceam greşit şi îl enerva, am încercat să schimb acel lucru. Însă niciodată nu am ştiut ce anume, şi nimic din ce făceam nu schimba lucrurile. Am încetat să mă mai învinuiesc cu mult timp în urmă şi nu vreau ca tu sau Tómas şi Mikkelína să credeţi că felul în care se comportă e cauzat de voi. Chiar şi atunci când vă înjură şi vă bate. Nu e vina voastră. Se uită la Símon. — Puţina putere pe care o are pe lumea asta se răsfrânge asupra noastră şi nu are de gând să renunţe la ea. Nu o să renunţe niciodată la ea. Símon se uită la sertarul unde erau ţinute cuţitele de curăţat. — Şi nu putem face nimic? — 320 —

— Nu. — Ce aveai de gând să faci cu cuţitul? — Ţi-am spus. Verificam doar cât era de ascuţit. Lui îi plac cuţitele ascuţite. Símon o iertă pe maică-sa pentru că minţea, fiindcă ştia că se străduia, ca de obicei, să-l protejeze, să-l ferească, să se asigure că viaţa lor îngrozitoare de familie nu ar avea nici cea mai mică influenţă asupra lui. Când Grímur se întoarse acasă în acea seară, negru din cap până în picioare de la descărcatul cărbunelui, era extrem de binedispus şi începu să vorbească cu mama lor despre ceva ce auzise el în Reykjavík. Se aşeză pe un scaun de bucătărie, îi zise să-i aducă nişte cafea şi îi spuse că numele ei fusese pomenit la muncă. Că ea era unul dintre acei copii apocaliptici care fuseseră concepuţi la Uzina de Gaz. Ea rămase cu spatele la Grímur şi nu spuse un cuvânt. Símon stătea la masă. Tómas şi Mikkelína erau afară. — La Uzina de Gaz!? Apoi Grímur slobozi un râs urât şi gâlgâitor. Uneori, scuipa o flegmă neagră de la praful de cărbune şi era negru în jurul ochilor, urechilor şi gurii. — În timpul orgiei apocaliptice în afurisitul de rezervor de gaz! strigă el. — Nu e adevărat, zise ea încetişor, şi Símon fu surprins, pentru că rareori o auzise contestând orice spunea Grímur. Se uită la maică-sa, iar un fior rece îi trecu pe şira spinării. — Şi-o trăgeau şi beau toată noaptea, fiindcă credeau că se apropie sfârşitul lumii, şi aşa ai apărut tu, jigodie. — E o minciună, zise ea, mai hotărâtă decât înainte, însă tot fără săşi ridice privirea de la ceea ce făcea la chiuvetă. Rămase cu spatele întors la Grímur, capul îi căzu mai tare în piept, iar umerii ei micuţi i se arcuiră în sus, de parcă voia să se ascundă între ei. Grímur încetase să mai râdă. — Mă faci mincinos? — Nu, zise ea, însă nu e adevărat. E o neînţelegere. Grímur se ridică în picioare. — E o neînţelegere, o imită el. — Ştiu când a fost construit rezervorul de gaz. Eu m-am născut — 321 —

înainte. — Nu asta am auzit eu. Eu am auzit că maică-ta a fost o curvă şi tactu un vagabond şi că te-au aruncat la gunoi atunci când te-ai născut. Sertarul era deschis, ea privea înăuntru, iar Símon o văzu uitându-se la cuţitul mare de curăţat. Se uită la Símon şi din nou la cuţit şi, pentru prima oară, el crezu că era capabilă să-l folosească.

— 322 —

12 Skarphédinn aranjase ca un cort mare, alb să fie pus peste locul unde se efectuau săpăturile, iar în momentul în care Erlendur intră ca să se adăpostească de soarele primăvăratic, văzu că săpăturile avansau incredibil de încet. Săpaseră lângă fundaţie o porţiune de zece metri pătraţi, iar scheletul se afla într-o latură a acelei porţiuni. Braţul era tot ridicat în sus, ca înainte, şi doi bărbaţi stăteau în genunchi cu pensule şi linguri în mâini, îndepărtând pământul şi punându-l în nişte recipiente de metal. — Nu e puţin cam prea minuţioasă toată această treabă? întrebă Erlendur în momentul în care Skarphédinn îi veni în întâmpinare. În felul ăsta, nu o să terminaţi nici la paştele cailor. — Nu poţi, pur şi simplu, să fii suficient de atent în momentul în care se fac săpături, zise Skarphédinn mai infatuat ca oricând, mândru că metodele sale produceau rezultate. Şi voi, cel mai mult dintre toţi, trebuie să ştiţi treaba asta, adăugă el. — Nu vă folosiţi de locul ăsta ca teren de practică? — Teren de practică? — Pentru arheologi. Nu asta predai la universitate? — Ascultă, Erlendur. Noi lucrăm metodic. Nu există altă cale de a face asta. Crede-mă. — Da, poate că nu e nicio grabă, zise Erlendur. — Vom ajunge acolo în cele din urmă, zise Skarphédinn, trecându-şi limba peste colţi. — Mi s-a spus că patologul e în vacanţă în Spania, zise Erlendur. Vine abia peste câteva zile. Deci, chiar avem o grămadă de timp, cred. — Cine ar putea zăcea acolo? întrebă Elínborg. — Nu putem determina dacă e vorba despre un bărbat sau despre o femeie, un trup de tânăr sau unul de bătrân, zise Skarphédinn. Şi poate nu e treaba noastră să spunem asta. Însă nu cred că mai există nici cea mai mică îndoială că aici a fost vorba de o crimă. — Ar putea fi o femeie tânără şi însărcinată? întrebă Erlendur. — O să aflăm treaba asta în curând, zise Skarphédinn. — În curând? zise Erlendur. Nu dacă ne mişcăm în ritmul ăsta. — Răbdarea este o virtute, zise Skarphédinn. Aminteşte-ţi asta. Erlendur ar fi vrut să-i spună unde să-şi vâre virtutea, dacă Elínborg — 323 —

nu i-ar fi întrerupt. — Crima nu trebuie să aibă neapărat legătură cu locul acesta, zise ea ca din senin. Fusese de acord cu aproape tot ce spusese Sigurdur Óli cu o zi înainte, atunci când începuse să-l critice pe Erlendur pentru că era prea preocupat cu prima lui bănuială referitoare la oase, şi anume că persoana îngropată acolo locuise pe deal, chiar într-una din acele cabane. După părerea lui Sigurdur Óli, era un lucru prostesc să te concentrezi asupra unei case care existase acolo şi asupra unor oameni care putuseră sau nu să fi locuit în ea. Erlendur era la spital când Sigurdur Óli îi ţinuse această predică, iar Elínborg se hotărâse să audă părerea lui Erlendur despre asta. — Ar fi putut fi omorât, să zicem, în vestul oraşului şi adus aici, zise ea. Nu putem fi siguri că această crimă chiar a fost comisă pe deal. Vorbeam despre acest lucru ieri cu Sigurdur Óli. Erlendur cotrobăi adânc în buzunarele hainei, până ce-şi găsi bricheta şi pachetul de ţigări. Skarphédinn îi aruncă o privire dispreţuitoare. — Nu poţi fuma în cort, zise el printre dinţi. — Hai afară, îi zise Erlendur lui Elínborg. Nu vrem ca virtutea să-şi piardă răbdarea. Ieşiră din cort, iar Erlendur aprinse ţigara. — Ai dreptate, bineînţeles, zise el. Nu ştim deloc precis, în caz că e vorba într-adevăr de o crimă, că a fost comisă aici. După câte văd eu – continuă el, scoţând un nor gros de fum –, avem trei teorii, în mod egal plauzibile. Prima, logodnica lui Benjamín Knudsen, care era însărcinată, a dispărut, iar toată lumea a crezut că s-a aruncat în mare. Nu se ştie de ce, probabil din gelozie, aşa cum spui tu, el a omorât-o pe fată şi i-a ascuns trupul aici, lângă cabană; şi după aceea nu a mai fost deloc acelaşi. A doua, cineva a fost omorât în Reykjavík, chiar în Keflavík sau Akranes, la drept vorbind; oriunde în împrejurimi. Adus aici, îngropat şi uitat. A treia, există posibilitatea ca oamenii care au locuit pe acest deal să fi comis o crimă şi să fi îngropat trupul în pragul uşii, pentru că nu aveau unde să se ducă. E posibil să fi fost un călător, un musafir, poate unul dintre britanicii care au venit aici în timpul războiului şi au construit barăcile de pe partea cealaltă a dealului sau unul dintre americanii care le-au preluat de la ei, poate chiar un membru din casa respectivă. — 324 —

Erlendur aruncă mucul de ţigară pe jos şi îl strivi cu piciorul. — Personal, şi nu pot explica acest lucru, sunt de partea ultimei teorii. Cea în legătură cu logodnica lui Benjamín ar fi cea mai uşoară, dacă putem face legătura între ADN-ul ei şi schelet. A treia s-ar putea dovedi cea mai rezistentă pentru noi, fiindcă vorbim despre cineva care a dispărut, presupunând că acea persoană a fost dată dispărută vreodată, într-o zonă mare şi populată, cu foarte mult timp în urmă. Acea opţiune rămâne larg deschisă. — Dacă împreună cu scheletul găsim rămăşiţele unui embrion, oare nu am aflat răspunsul mai mult sau mai puţin? făcu Elínborg. — Asta ar fi o soluţie foarte simplă, după cum am spus. Ştim ceva despre sarcină? întrebă Erlendur. — Ce vrei să spui? — Ştim sigur că a fost vorba despre asta? — Vrei să spui că e posibil ca Benjamín să fi minţit? Şi ca ea să nu fi fost însărcinată? — Nu ştiu. Ar fi putut să fie însărcinată, însă nu neapărat cu el. — Să-l fi înşelat? — Putem specula mult şi bine până ce arheologii ăştia ne aduc ceva palpabil. — Ce i s-ar fi putut întâmpla acelei persoane? oftă Elínborg, gândindu-se la oasele acoperite cu pământ. — Poate a meritat-o, zise Erlendur. — Ce? — Acea persoană. Haide să sperăm asta, oricum. Haide să sperăm că nu a fost o victimă nevinovată. Gândurile sale se întoarseră la Eva Lind. Oare merita să zacă la terapie intensivă, mai mult moartă decât vie? Fusese asta vina lui? Cine altcineva în afară de ea trebuia învinovăţit? Starea în care se găsea nu şi-o făcuse cu mâna ei? Dependenţa ei de droguri nu era oare problema ei personală? Sau avusese şi el o parte de vină în toată treaba asta? Ea era convinsă că avusese şi îi spusese asta când simţise că era nedrept cu ea. — Nu ar fi trebuit să ne părăseşti niciodată, îi strigase ea cândva. Bine, mă dispreţuieşti. Da’ nici tu nu eşti mai bun. Şi tu eşti tot un ratat nenorocit! — Nu te dispreţuiesc, zisese el, însă ea nici măcar nu-l ascultase. — Mă dispreţuieşti de parcă aş fi un rahat, strigase ea. Ca şi cum tu — 325 —

ai fi mai important decât mine. Ca şi cum tu ai fi mai deştept şi mai bun. Ca şi cum tu ai fi mai bun decât mama sau Sindri! Ne-ai părăsit de parcă ai fi fost cine ştie ce ştab, apoi ne-ai ignorat. De parcă ai fi, de parcă ai fi Dumnezeu Atotputernic. — Am încercat… — Ai încercat pe dracu’! Ce-ai încercat? Nimic. Ai dat dracu’ totul. Ai dat bir cu fugiţii, ca o jigodie ce eşti. — Nu te-am dispreţuit niciodată, zisese el. E greşit să crezi asta. Nu înţeleg de ce spui asta. — Oh, ba da, înţelegi. De-aia ai plecat. Pentru că noi suntem atât de banali. Atât de banali, încât nu ne-ai putut suporta. Întreab-o pe mama! Ea ştie. Ea zice că e numai vina ta. Toată această chestiune. E numai vina ta. Şi starea în care sunt eu. Ce părere ai de asta, domnule Dumnezeu Atotputernic? — Nu tot ce spune maică-ta e adevărat. E supărată şi înverşunată, şi… — Supărată şi înverşunată! Dacă ai şti măcar cât de supărată şi de înverşunată este ea cu adevărat şi te urăşte din tot sufletul şi îşi urăşte copiii, pentru că nu a fost vina ei că tu ai plecat, pentru că ea e Fecioara Maria. A fost vina NOASTRĂ. A lui Sindri şi a mea. Nu pricepi, ticălos nenorocit. Nu pricepi, nenorocitule… — Erlendur? — Ce e? — Eşti bine? — Excelent. Cât se poate de bine. — Am de gând să trec pe la fiica lui Róbert. Elínborg îşi flutură mâna prin faţa lui ca şi cum ar fi vrut să-l scoată din transă. — Te duci la Ambasada Marii Britanii? — Poftim? Erlendur îşi reveni în simţiri. — Da, hai să facem aşa, zise el de departe. Hai să facem aşa. Un singur lucru, Elínborg. — Da? — Cheamă-l pe medicul legist înapoi aici, ca să se uite la oase atunci când or să fie scoase la suprafaţă. Skarphédinn nu ştie nimic. Îmi aminteşte din ce în ce mai mult de o monstruozitate ieşită din basmele Fraţilor Grimm. — 326 —

13 Înainte ca Erlendur să se ducă la Ambasada Marii Britanii, merse până în cartierul Vogar şi parcă foarte aproape de apartamentul de la subsol în care Eva Lind locuise odinioară şi de unde îşi începuse el căutarea. Se gândi la copilul pe care îl găsise în apartament, cu urme de arsuri de ţigară pe trup. Ştia că fetiţa fusese luată de la mama ei şi se afla în grija celor de la Protecţia Copilului şi ştia că bărbatul cu care trăia ea era tatăl fetiţei. O anchetă rapidă scosese la iveală că mama fusese de două ori la Urgenţă în ultimul an, o dată cu un braţ rupt, iar a doua oară cu răni multiple, despre care pretinsese că fuseseră rezultatul unui accident rutier. O altă verificare simplă arătă că partenerul mamei avea cazier, cu toate că niciodată pentru violenţă. Îşi aştepta sentinţa pentru acuzaţiile de spargere şi trafic de droguri. O dată fusese la închisoare pentru că acumulase nişte delicte minore. Unul dintre aceste delicte fusese un jaf dintr-un magazin, care se soldase însă cu un eşec. Erlendur rămase în maşină o lungă perioadă de timp, privind atent uşa apartamentului. Se abţinu să fumeze şi era gata-gata să pornească maşina şi să plece, în momentul în care uşa se deschise. Din imobil ieşi un bărbat, învăluit în fumul unei ţigări pe care o aruncă în grădina din faţă. Avea o statură medie, era bine făcut, avea un păr lung şi negru şi era îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Înfăţişarea lui se potrivea descrierii din rapoartele poliţiei. În momentul în care bărbatul dispăru după colţ, Erlendur demară fără prea mult zgomot. Fiica lui Róbert o întâmpină pe Elínborg în uşă. Elínborg îi telefonase dinainte. Femeia, al cărei nume era Harpa, era imobilizată într-un scaun cu rotile, avea picioarele atrofiate şi lipsite de viaţă, însă trunchiul şi braţele puternice. Elínborg fu oarecum surprinsă, însă nu zise nimic. Harpa îi zâmbi şi o invită în casă. Lăsă uşa deschisă, Elínborg intră şi o închise în urma ei. Apartamentul era mic, însă primitor, făcut pe comandă pentru proprietara sa. — Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastră, zise Elínborg, urmândo pe Harpa în camera de zi. — Vă mulţumesc, zise femeia din scaunul cu rotile. Era foarte bătrân. Sper să nu trăiesc atât de mult. Nimic nu urăsc mai tare decât — 327 —

să sfârşesc ca pacient într-un azil de bătrâni şi să aştept să mor. Să mă sting încetul cu încetul. — Facem o anchetă în legătură cu nişte oameni care e posibil să fi locuit într-o cabană în Grafarholt, în partea de nord, zise Elínborg. Nu foarte departe de voi. În timpul războiului sau cam pe-acolo. Am vorbit cu tatăl dumneavoastră cu puţin timp înainte să moară şi ne-a spus că ştia că acolo locuia o familie, însă, din nefericire, nu a putut să ne spună mai mult. Elínborg se gândi la masca de pe chipul lui Róbert. La mâinile lui lipsite de viaţă şi anemice. — Aţi pomenit ceva de găsirea unor oase, zise Harpa, îndepărtânduşi cu mâna o şuviţă de păr care îi căzuse peste frunte. Cele despre care s-a vorbit şi la ştiri. — Da, am găsit un schelet acolo şi încercăm să descoperim al cui ar putea fi. Vă amintiţi de această familie despre care a vorbit tatăl dumneavoastră? — Aveam şapte ani când războiul a ajuns şi în Islanda, zise Harpa. Îmi amintesc de soldaţii din Reykjavík. Noi locuiam în centru, însă nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce se întâmpla. Ei erau şi pe deal. În partea de sud. Au construit nişte barăci şi un buncăr. În buncăr era o despicătură lungă, prin care ieşea ţeava unui tun. Totul era foarte spectaculos. Părinţii noştri ne-au spus să stăm departe de el, mie şi fratelui meu. Îmi amintesc vag de gardul din jurul lui. Era din sârmă ghimpată. Nu ne prea duceam pe-acolo. Petreceam mult timp în cabana pe care tata o construise, mai ales vara, şi normal că am ajuns să ne cunoaştem cât de cât vecinii. — Tatăl dumneavoastră a spus că erau trei copii în acea casă. E posibil să fi fost cam de vârsta dumneavoastră, zise Elínborg şi privi în jos la scaunul cu rotile în care se afla Harpa. Poate nu prea vă puteaţi deplasa. — Oh, ba nu, zise Harpa, lovind cu degetele scaunul cu rotile. Asta sa întâmplat mai târziu. Un accident de maşină. Aveam treizeci de ani. Nu-mi amintesc de niciun copil de pe deal. Îmi amintesc de copiii din alte cabane, însă nu de acolo de sus. — Lângă locul vechii case cresc nişte tufe de coacăzi, în locul unde am găsit oasele. Tatăl dumneavoastră a pomenit despre o femeie care se ducea acolo, după aceea, cred. Se ducea des acolo… cred că a spus acest lucru… probabil îmbrăcată în verde şi că era cocoşată. — 328 —

— Cocoşată? — Asta e ceea ce a spus el sau, mai degrabă, ceea ce a scris. Elínborg scoase biletul pe care îl scrisese Róbert şi i-l înmână. — Cred că acest lucru se întâmpla când încă mai aveaţi cabana, continuă Elínborg. Înţeleg că aţi vândut-o la ceva vreme după 1970. — 1972, zise Harpa. — Aţi observat-o pe această femeie? — Nu, şi nu l-am auzit niciodată pe tata vorbind despre ea. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta, însă nu am văzut-o niciodată pe femeia aceea şi nu ştiu nimic despre ea, cu toate că îmi amintesc de nişte oameni care locuiau în locul la care vă referiţi. — Vă puteţi da seama la ce s-a referit tatăl dumneavoastră când a folosit acest cuvânt? Cocoşată? — La ceea ce înseamnă. El spunea întotdeauna lucrurilor pe nume şi nimic mai mult. Era o persoană foarte exactă. Un om bun. Bun cu mine. După accidentul meu. Şi atunci când soţul meu m-a părăsit – a rămas vreo trei ani după accident, apoi m-a părăsit. Elínborg crezu că observă un zâmbet, însă nu era niciun zâmbet pe chipul ei. Oficialul de la Ambasada Marii Britanii îl întâmpină pe Erlendur cu o curtoazie şi o etichetă ireproşabile, încât Erlendur aproape îi mulţumi cu o plecăciune. Zise că era secretar. Îmbrăcat într-un costum impecabil şi cu pantofi negri din piele, cu scârţ, era neobişnuit de înalt şi de slab şi vorbea o islandeză foarte corectă, spre marea încântare a lui Erlendur, care vorbea engleză prost şi o înţelegea la fel de prost. Oftă cu uşurare în momentul în care îşi dădu seama că, dacă unul din ei urma să facă o impresie uşor preţioasă în conversaţia lor, acela avea să fie secretarul. Biroul era la fel de impecabil ca secretarul însuşi, şi Erlendur se gândi la locul său de muncă, ce arăta întotdeauna de parcă îl lovise o bombă. Secretarul, care se numea Jim, îi oferi un loc. — Îmi place că sunteţi atât de neprotocolari aici, în Islanda, zise Jim. — Sunteţi aici de mult timp? întrebă Erlendur, fără să ştie cu exactitate de ce se comporta ca o bătrână la o serată dansantă. — Da, deja de aproape douăzeci de ani, încuviinţă Jim. Şi întâmplarea face ca al Doilea Război Mondial să mă intereseze în mod special. Vreau să spun al Doilea Război Mondial în Islanda. Am obţinut — 329 —

o diplomă pe acest subiect la London School of Economics 12. Când aţi sunat să întrebaţi despre acele barăci, m-am gândit că aş putea să vă fiu de ajutor. — Stăpâniţi bine limba. — Mulţumesc, soţia mea e islandeză. — Deci ce puteţi spune despre acele barăci? întrebă Erlendur, ajungând la subiectul care îl interesa. — Ei bine, nu am avut prea mult timp la dispoziţie, însă am găsit nişte rapoarte ale ambasadei despre taberele pe care le-am construit în timpul războiului. Probabil va trebui să trimitem după mai multe informaţii. Asta dumneavoastră hotărâţi. Au existat câteva barăci acolo unde se află acum terenul de golf Grafarholt. Jim ridică nişte hârtii de pe masă şi le răsfoi. — A existat, de asemenea, cum se numeşte, o fortificaţie acolo. Sau un buncăr? O cazemată de artilerie. Un tun uriaş. Un pluton din Batalionul al doisprezecelea scoţian Tyneside arma tunul, însă tot nu am descoperit cine stătea în barăci. Pentru mine, seamănă cu o magazie. De ce se afla pe deal nu ştiu sigur, însă au existat barăci şi buncăre peste tot acolo, în drum către Mosfellsdalur, în Kollafjördur şi Hvalfjördur. — Ne întrebam despre persoana dispărută de pe deal, după cum vam spus la telefon. Ştiţi dacă dintre soldaţii care erau acolo s-a pierdut vreunul sau a fost dat dispărut? — Credeţi că scheletul pe care l-aţi găsit ar putea fi al unui soldat britanic? — E puţin probabil, însă credem că trupul a fost îngropat acolo în timpul războiului iar, dacă britanicii se aflau în zonă, ar fi o idee bună să putem, cel puţin, să-i excludem. — O să verific eu asta pentru dumneavoastră, însă nu ştiu cât timp se păstrează asemenea date. Cred că americanii au preluat tabăra şi tot ce era acolo când am plecat noi, în 1941. Majoritatea trupelor noastre au fost trimise în alte ţări, însă nu toate. — Deci, americanii au întreţinut acea tabără? — O să verific şi chestia asta. Pot vorbi la Ambasada SUA despre acest lucru, să văd ce spun şi ei. Asta o să vă scutească de formalităţi. — Aţi avut poliţie militară aici. 12

Şcoala londoneză de economie. — 330 —

— Întocmai. Ar putea fi cel mai bun loc pentru a începe. O să dureze câteva zile. Poate chiar săptămâni. — Avem suficient timp, zise Erlendur, gândindu-se la Skarphédinn. Cotrobăind printre bunurile lui Benjamín, Sigurdur Óli se plictisise de moarte. Elsa îl întâmpinase în faţa uşii de la intrare, îl condusese în pivniţă şi îl lăsase acolo, iar el îşi petrecuse patru ore întorcând cu fundul în sus dulapuri, sertare şi nenumărate cutii, fără să ştie exact ce anume căuta. Principala preocupare a gândurilor sale era Bergthóra. Se întrebă dacă o să fie la fel de nimfomană când el o să se întoarcă acasă la fel cum fusese în ultimele câteva săptămâni. Se hotărî să o întrebe pe faţă dacă exista un anumit motiv pentru puternicul său apetit faţă de el şi dacă acel motiv putea fi doar faptul că ea îşi dorea un copil. Însă acea întrebare, ştia el, însemna să pună în discuţie altă chestiune despre care discutaseră uneori fără să ajungă la vreo concluzie: oare nu era timpul să se căsătorească, cu toată ceremonia şi rânduielile potrivite? Aceasta era întrebarea care îi ardea pe buze între săruturile pasionale cu care îl înăbuşea. El încă trebuia să se hotărască în legătură cu această chestiune şi întotdeauna evita să răspundă. Cursul gândurilor sale era următorul: viaţa lor împreună decurgea lin, dragostea lor era înfloritoare, de ce să o distrugă căsătorindu-se? Atâta tam-tam. O petrecere a burlacilor. Ceremonia de la biserică. Toţi acei invitaţi. Prezervative umflate în camera nupţială. De foarte mare prost gust. Bergthóra nu voia o porcărie de ceremonie civilă. Ea vorbea despre artificii şi amintiri frumoase, care să-i ţină de cald la bătrâneţe. Sigurdur Óli mormăia. Credea că era prea devreme să se gândească la bătrâneţe. Problema rămăsese nerezolvată, rezolvarea depindea evident de el, iar el nu ştia ce anume voia, în afară de faptul că nu îşi dorea o nuntă la biserică şi nici să o rănească pe Bergthóra. La fel ca Erlendur, în momentul în care citi scrisorile, simţi dragostea adevărată a lui Benjamín pentru fata care dispăruse de pe străzile Reykjavíkului într-o zi şi despre care se spunea că se aruncase în mare. Dragostea mea. Iubita mea. Cât de dor îmi e de tine. Câtă dragoste, gândi Sigurdur Óli. Era oare această dragoste capabilă să ucidă? Mormanul de hârtii priveau prăvălia lui Knudsen, şi Sigurdur Óli renunţase la orice speranţă de a găsi ceva cât de cât constructiv, când — 331 —

scoase un bilet dintr-un fişier vechi şi citi:

Höskuldur Thórarínsson. Chirie în avans pentru Grafarholt. 8 krónur.13 Semnat Benjamín Knudsen. Erlendur pleca de la ambasadă în momentul în care îi sună mobilul. — Am găsit un chiriaş, zise Sigurdur Óli. Cred. — Pentru ce? zise Erlendur. — Pentru cabană. Ies acum din pivniţa lui Benjamín. Nu am văzut în viaţa mea o asemenea harababură. Am găsit un bilet care indică faptul că un anume Höskuldur Thórarínsson a plătit chirie în Grafarholt. — Höskuldur? — Da. Thórarínsson. — Ce dată are biletul? — Nu are dată. Nu are an. De fapt, e doar o factură de la prăvălia lui Knudsen. Chitanţa pentru chirie e scrisă pe spate. Şi am găsit, de asemenea, facturi pentru ceea ce ar putea foarte bine să fie materiale de construcţie pentru cabană. Toate sunt trecute în contul prăvăliei, iar facturile au ca dată anul 1938. E posibil să fi început construirea cabanei cam prin acea perioadă sau să fi lucrat la ea. — În ce an am zis că a dispărut logodnica lui? — Stai puţin, am notat asta. Erlendur aşteptă până ce Sigurdur Óli verifică. Lua notiţe la şedinţe, un obicei cu care Erlendur nu reuşise niciodată să se acomodeze. Îl putea auzi pe Sigurdur Óli răsfoind prin hârtii şi revenind la telefon. — A dispărut în 1940. Primăvara. — Deci, Benjamín construieşte cabana până la acel moment, apoi renunţă şi, în schimb, o închiriază. — Iar Höskuldur e unul dintre chiriaşi. — Ai descoperit ceva despre acest personaj Höskuldur? — Nu, nu încă. Nu ar trebui să începem cu el? întrebă Sigurdur Óli, sperând să scape din acea pivniţă. — O să-l verific eu, zise Erlendur şi, spre marea întristare a lui Sigurdur Óli, adăugă: Vezi dacă poţi găsi şi altceva despre el sau despre 13

8 coroane islandeze. — 332 —

altcineva în toată mizeria aia. Dacă e un bilet, e posibil să mai fie şi altele.

— 333 —

14 Erlendur rămase la căpătâiul Evei Lind destul de mult timp după ce sosi de la ambasadă şi îşi stoarse creierii gândindu-se ce anume să-i spună. Făcu câteva încercări, însă în zadar. De când doctorul subliniase faptul că ar ajuta dacă ar vorbi cu ea, se întrebase în mod repetat ce anume să-i spună, însă nu ajunsese la nicio concluzie. Începu să vorbească despre vreme, însă curând renunţă. Apoi îl descrise pe Sigurdur Óli şi îi spuse cât de obosit arătase în ultimul timp. Însă nu prea era altceva de spus despre el. Încercă să găsească ceva de spus despre Elínborg, însă renunţă şi la asta. Apoi îi spuse despre logodnica lui Benjamín Knudsen, despre care se presupunea că se înecase, şi despre scrisorile de dragoste pe care le găsise în pivniţa negustorului. Îi spuse Evei Lind că o văzuse pe maică-sa la căpătâiul ei. Apoi tăcu. — Care e treaba cu tine şi cu mama? întrebase odată Eva Lind, când era în vizită la el. De ce nu vă mai vorbiţi? Sindri Snaer o însoţise, însă nu zăbovise prea mult, lăsându-i împreună, în timp ce se lăsa întunericul. Era decembrie, iar la radio se transmiteau cântece de Crăciun. Erlendur închisese radioul şi Eva Lind îl repornise, spunând că voia să le asculte. Era însărcinată în câteva luni şi, pentru moment, era pe drumul cel bun. Ca de obicei atunci când stăteau împreună, ea începu să vorbească despre familia pe care nu o avea. Sindri Snaer nu pomenea niciodată despre acest lucru, nici despre mama sau sora lui sau despre lucrurile care nu se întâmplaseră. Era tăcut şi retras atunci când Erlendur îi vorbea. Nu-l plăcea pe tatăl lui. Aceasta era diferenţa dintre soră şi frate. Eva Lind voia să ajungă să-şi cunoască tatăl şi nu pierdea ocazia să-l facă răspunzător pentru tot ce se întâmplase. — Vrei să vorbim despre mine şi despre mama ta? zise Erlendur. Nu putem opri cântecele alea de Crăciun? Încerca să câştige timp. Incursiunile Evei în trecut îl puneau întotdeauna în încurcătură. Nu ştia ce răspunsuri să-i dea în legătură cu căsătoria lor de scurtă durată, cu copiii pe care îi avuseseră şi cu motivul pentru care plecase. Nu avea răspunsuri la toate întrebările ei şi, uneori, chestia asta o înfuria. Îi sărea repede muştarul când era — 334 —

vorba despre familia ei. — Nu, eu vreau să aud cântece de Crăciun, zise Eva Lind, şi Bing Crosby continuă să viseze la un Crăciun alb. Nu am auzit-o niciodată să spună un lucru bun despre tine, însă trebuie totuşi să fi văzut ceva la tine. Măcar la început. Atunci când v-aţi cunoscut. Ce a fost? — Ai întrebat-o şi pe ea? — Da. — Şi ce ţi-a spus? — Nimic. Chestia asta ar putea să însemne că ar avea ceva pozitiv de spus despre tine şi nu poate face faţă acestui lucru. Nu poate face faţă ideii că există ceva bun în legătură cu tine. Ce a fost? De ce s-a terminat totul între voi? — Nu ştiu, zise Erlendur şi fu sincer. Încerca să fie sincer. — Ne-am întâlnit la o discotecă. Nu ştiu. Nu a fost nimic planificat. Sa întâmplat, pur şi simplu. — Ce aveai în cap? Erlendur nu răspunse. Se gândi la copiii care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii; care nu au aflat niciodată cine erau cu adevărat. Care apăruseră în viaţa părinţilor lor când aceasta era deja la jumătate şi nu îi cunoşteau deloc. Îi cunoscuseră doar ca tată şi ca mamă, ca autoritate şi ca protectori. Nu le descoperiseră niciodată secretele comune şi separate, şi acest lucru avusese drept rezultat faptul că părinţii lor erau nişte străini la fel ca oricare alţii pe care copiii îi întâlniseră în cursul vieţii. Se gândi cum unii părinţi reuşeau să-şi ţină copiii la distanţă, până când tot ceea ce rămânea între ei era comportamentul politicos, izvorât dintr-o sinceritate artificială şi din experienţa comună, mai degrabă decât din dragostea adevărată. — Ce era în capul tău? întrebările Evei Lind deschideau răni pe care ea le zgândărea întruna. — Nu ştiu, zise Erlendur, ţinând-o la distanţă, aşa cum făcuse întotdeauna. Ea simţea acest lucru. Poate se comporta tocmai pentru a stârni o asemenea reacţie. Ca să capete încă o confirmare. Ca să simtă cât de distant era faţă de ea şi cât de greu îi era să-l înţeleagă. — Trebuie să fi găsit ceva la ea. Cum putea ea să înţeleagă, când, uneori, nici el nu înţelegea? — Ne-am întâlnit la discotecă, repetă el. Nu m-am aşteptat să existe — 335 —

un viitor în aşa ceva. — Şi atunci ai plecat, pur şi simplu. — Nu am plecat pur şi simplu, zise Erlendur. Nu a fost aşa. Însă am plecat în cele din urmă, şi totul s-a sfârşit. Nu am făcut-o… Nu ştiu. Poate nu există o manieră corectă de a face acest lucru. Dacă există, noi nu am găsit-o. — Însă nu s-a terminat, zise Eva Lind. — Nu, zise Erlendur. Îl ascultă pe Bing Crosby la radio. Se uită pe fereastră la fulgii mari purtaţi în zbor către pământ. Se uită la fiica sa. La cerceii ei din sprânceană. La ţinta din nas. La bocancii ei militari din picioarele care se odihneau pe măsuţa de cafea. La mizeria de sub unghiile ei. La abdomenul dezgolit, care începuse să-i crească şi care se iţea de sub tricoul ei negru. — Nu se termină niciodată, zise el. Höskuldur Thórarínsson locuia într-un apartament la subsolul elegantei case decomandate a fiicei sale, în Árbaer, şi dădea impresia că era mulţumit cu soarta sa. Era un bărbat mic de statură, sprinten, cu păr grizonant şi barbă la fel în jurul unei guri mici, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri şi cu pantaloni bej din velur. Elínborg îi dăduse de urmă. Nu erau mulţi oameni în registrul naţional cu numele de Höskuldur şi trecuţi de vârsta pensionării. Ea îi sună aproape pe toţi, indiferent de locul unde se aflau în Islanda, iar acest Höskuldur din Árbaer îi spusese că, bineînţeles, închiriase cabana de la Benjamín Knudsen, acel biet băiat de treabă. Îşi amintea bine, deşi nu petrecuse prea mult timp în cabana de pe deal. Erlendur şi Elínborg au intrat în camera de zi; el făcuse cafea şi vorbeau despre una-alta. Le spuse că se născuse şi crescuse în Reykjavík, apoi începu să se plângă despre cum aceşti afurisiţi de conservatori storceau viaţa bieţilor pensionari, de parcă erau o adunătură de paraziţi care nu se puteau întreţine singuri. Erlendur se hotărî să reteze scurt divagaţiile bătrânului. — De ce v-aţi mutat pe deal? Nu era mai degrabă ceva cam rustic pentru cineva născut şi crescut în Reykjavík? — Bineînţeles că era, zise Höskuldur în timp ce le turna cafea în ceşti. Însă nu era alternativă. Nu pentru mine. Nu puteai găsi casă de închiriat în Reykjavík la momentul respectiv. Oamenii se înghesuiau în — 336 —

camere foarte mici în timpul războiului. Dintr-odată, toţi ţărănoii puteau veni la oraş şi câştiga bani peşin în locul unui castron cu iaurt şi al unei sticle cu băutură. Dormeau şi în corturi dacă era nevoie. Preţul caselor o luase razna, şi atunci m-am mutat pe deal. Ce e cu oasele alea pe care le-aţi găsit acolo? — Când v-aţi mutat pe deal? întrebă Elínborg. — Din câte îmi aduc aminte, a fost cam prin 1943. Sau prin ’44. Cred că era toamnă. Era în timpul războiului. — Cât aţi locuit acolo? — Am stat cam un an. Până în toamna următoare. — Locuiaţi singur? — Cu soţia mea. Cu draga de Ellý. E moartă acum. — Când a murit? — Acum trei ani. Credeţi că am îngropat-o pe deal? Par eu genul ăla de om, drăguţă? — Nu reuşim să găsim persoane înregistrate ca locuind în acea casă, zise Elínborg fără să răspundă comentariului său. Nici pe dumneavoastră şi nici pe alţii. Nu v-aţi înregistrat cu domiciliul acolo? — Nu-mi amintesc cum a fost. Nu ne-am înregistrat niciodată. Nu aveam casă. Alţii erau întotdeauna dispuşi să dea mai mulţi bani decât noi, apoi am auzit despre cabana lui Benjamín şi am vorbit cu el. Chiriaşii lui tocmai se mutaseră şi lui i s-a făcut milă de mine. — Ştiţi cine au fost acei chiriaşi? Cei dinaintea dumneavoastră? — Nu, însă îmi amintesc că locul arăta impecabil în momentul în care ne-am mutat. Höskuldur îşi termină cana de cafea, o umplu din nou şi luă o înghiţitură. — Curat lună. — Cum adică „curat lună”? — Ei bine, îmi amintesc că Ellý chiar a comentat ceva în legătură cu treaba asta. I-a plăcut. Totul curat, lustruit şi nu se vedea niciun firicel de praf. A fost de parcă ne mutaserăm la hotel. Nu că noi am fi fost nişte ţărănoi, luaţi seama de asta. Însă casa era extraordinar de bine întreţinută. O gospodină care, în mod evident, îşi făcea bine treaba, a spus Ellý a mea. — Deci, nu aţi văzut niciun semn de violenţă sau ceva asemănător? întrebă Erlendur, care tăcuse până atunci. Urme de sânge pe pereţi, spre exemplu. — 337 —

Elínborg se uită la el. Îl hărţuia oare pe bătrân? — Sânge? Pe pereţi? Nu, nu era sânge. — Totul în ordine, aşadar? — Totul în ordine. Categoric. — Erau nişte tufişuri lângă casă când aţi stat acolo? — Da, erau câteva tufe de coacăzi. Îmi amintesc de ele pentru că erau încărcate cu fructe în acea toamnă şi am făcut gem de coacăze. — Nu dumneavoastră le-aţi plantat? Sau soţia dumneavoastră, Ellý? — Nu, nu le-am plantat noi. Erau acolo când ne-am mutat. — Şi nu bănuiţi cui aparţin oasele pe care le-am găsit îngropate acolo? întrebă Erlendur. — De asta sunteţi aici? Ca să aflaţi dacă am omorât pe cineva? — Credem că cineva a fost îngropat acolo în timpul războiului sau cam aşa ceva, zise Erlendur. Însă nu sunteţi suspect de crimă. Departe de asta. Aţi vorbit vreodată cu Benjamín despre oamenii care au locuit în cabană înaintea voastră? — Întâmplător am vorbit, zise Höskuldur. Odată, când plăteam chiria şi lăudam condiţiile impecabile în care chiriaşii anteriori lăsaseră casa. Însă nu părea interesat de subiect. Era un bărbat misterios. Îşi pierduse soţia. Se aruncase în mare, din câte am auzit. — Logodnica. Nu erau căsătoriţi. Vă amintiţi de trupele britanice care au avut o tabără pe deal? Sau mai degrabă americane, ceva mai târziu, în timpul războiului? — Mişuna de britanici după ocupaţia din 1940. Îşi ridicaseră barăci pe partea cealaltă a dealului şi aveau un tun pentru apărarea Reykjavíkului împotriva atacurilor. Eu am crezut întotdeauna că era o glumă, însă Ellý mi-a spus să nu glumesc cu asta. Apoi, britanicii au plecat, iar americanii au preluat tabăra. Aveau tabăra pe deal când mam mutat acolo. Britanicii plecaseră ceva mai înainte. — I-aţi cunoscut? — Nu prea. Erau numai ei cu ai lor. Nu puţeau la fel de tare ca englezii, zicea Ellý a mea. Mai curaţi şi mai deştepţi. Eleganţi. Mult mai eleganţi decât ei. Ca în filme. Clark Gable. Sau Cary Grant. Cary Grant era englez, gândi Erlendur, însă nu se sinchisi să-l corecteze pe un atotştiutor. Observă că şi Elínborg ignorase acest lucru. — Şi au construit barăci mai bune, continuă nestingherit Höskuldur. Barăci mult mai bune decât ale englezilor. Americanii au betonat — 338 —

podelele, nu au folosit scânduri putrezite, aşa cum folosiseră englezii. Locuri mult mai bune. Ca tot ce au atins americanii: mult mai bun şi mai curat. — Ştiţi cine a preluat cabana când dumneavoastră şi Ellý v-aţi mutat de acolo? întrebă Erlendur. — Da, noi le-am arătat împrejurimile. El lucra la fermă în Gufunes, avea soţie, doi copii şi un câine. Nişte oameni încântători, însă nu pot, cu niciun chip, să-mi mai amintesc numele lor. — Ştiţi ceva despre oamenii care au locuit acolo înaintea voastră şi care au lăsat casa în condiţii atât de bune? — Doar ce mi-a spus Benjamín când am început să vorbim despre cât de frumos fusese întreţinută casa şi când i-am zis că Ellý şi cu mine ne fixaserăm standardele la fel de sus. Erlendur ciuli urechile, iar Elínborg îşi îndreptă spatele în fotoliu. Höskuldur nu zise nimic. — Da? făcu Erlendur. — Ce a spus? Era despre soţia lui. Höskuldur făcu din nou o pauză şi mai luă o înghiţitură de cafea. Erlendur aşteptă cu nerăbdare ca el să-şi termine povestea. Nerăbdarea lui nu-i scăpă lui Höskuldur, care ştia că-i stârnise curiozitatea detectivului. — A fost foarte interesant, puteţi fi siguri de asta, zise Höskuldur. Poliţia nu va pleca cu mâinile goale de la el. Nu de la Höskuldur. Sorbi din nou din cafea, fără să se grăbească. Dumnezeule, gândi Elínborg. Oare pacostea asta bătrână o să ajungă vreodată la povestea pe care voia să o spună? Se săturase de hodorogi care fie îi muriseră sub ochi, fie trebuise să fie ventilaţi. — El credea că soţul ei o cotonogea. — O cotonogea? repetă Erlendur. — Cum se numeşte chestia asta în zilele noastre? Violenţă domestică? — El îşi bătea soţia? zise Erlendur. — Asta e ceea ce mi-a spus Benjamín. Era unul dintre acei nenorociţi care îşi bat nevestele şi copiii. Eu nu am ridicat nici măcar un deget împotriva lui Ellý. — V-a spus numele lor? — Nu, sau, dacă a făcut-o, le-am uitat de mult. Însă mi-a mai spus un lucru la care m-am gândit deseori de atunci. A zis că ea, soţia acelui — 339 —

bărbat, fusese concepută în vechea Uzină de Gaz din Raudarárstígur. Acolo, în Hlemmur. Cel puţin aşa se spunea. Aşa cum se spunea şi despre Benjamín că şi-a omorât nevasta. Adică, logodnica. — Benjamín? Uzina de Gaz? Despre ce vorbiţi? Erlendur pierduse cu desăvârşire şirul ideilor. — Oamenii spuneau că Benjamín şi-a omorât logodnica? — Unii aşa credeau. La momentul respectiv. Aşa spunea şi el. — Că el a omorât-o? — Că oamenii credeau că el îi făcuse ceva. Nu a spus că a omorât-o. Nu mi-a spus asta niciodată. Nu-l cunoşteam prea bine. Însă era sigur că oamenii îl bănuiau şi îmi amintesc că s-a vorbit de gelozie. — Bârfă? — Bârfă, bineînţeles. Trăim cu asta. Trăim ca să spunem lucruri urâte despre alţi oameni. — Staţi puţin, care e treaba în legătură cu Uzina de Gaz? — Asta-i cea mai bună bârfă dintre toate. Nu aţi auzit-o? Oamenii credeau că sfârşitul lumii era aproape, aşa că făceau orgii care ţineau toată noaptea la Uzina de Gaz. Mai mulţi copii s-au născut după aceea, iar această femeie era unul dintre acei copii, sau aşa credea Benjamín. Erau numiţi copiii apocalipsei. Erlendur se uită la Elínborg şi din nou la Höskuldur. — Faceţi mişto de noi? Höskuldur scutură din cap. — Era din cauza cometei. Oamenii credeau că o să se lovească de Pământ. — Care cometă? — Cometa Halley, bineînţeles! aproape că strigă Domnul Ştie-Tot, indignat de ignoranţa lui Erlendur. Cometa Halley! Oamenii credeau că Pământul o să se lovească de ea şi o să se transforme în scrum!

— 340 —

15 Mai devreme în acea zi, Elínborg o găsise pe sora logodnicei lui Benjamín şi, în momentul în care plecară de la Hóskuldur, îi spuse lui Erlendur că voia să vorbească cu aceasta. Erlendur încuviinţă, spunând că se ducea la Biblioteca Naţională ca să încerce să găsească articole din ziare în legătură cu cometa Halley. Ca majoritatea „atotştiutorilor”, după cum se dovedi, Höskuldur nu ştia prea multe despre ceea ce se întâmplase în realitate. Se învârti în jurul cozii, până ce Erlendur nu mai avu chef să-l mai asculte şi îşi luă rămas-bun, mai degrabă tăios. — Ce părere ai despre ce spunea Höskuldur? o întrebă Erlendur pe Elínborg în momentul în care se întoarseră în maşină. — Că treaba cu Uzina de Gaz e de tot râsul, zise Elínborg. Ar fi interesant să vedem ce poţi afla despre asta. Însă ce a spus despre bârfă e perfect adevărat. Găsim o plăcere deosebită în a spune lucruri urâte despre alţi oameni. Bârfa nu confirmă că Benjamín chiar a fost un criminal, şi tu ştii asta. — Da, cum e proverbul ăla? Nu iese fum fără foc? — Proverbe, murmură Elínborg. O voi întreba pe sora ei. Ia spunemi altceva. Ce mai face Eva Lind? — Zace, pur şi simplu, în pat. Ai impresia că doarme liniştită. Doctorul mi-a spus să vorbesc cu ea. — Să vorbeşti cu ea? — El crede că ea poate auzi vocile, cu toate că se află în comă, şi că acest lucru i-ar face bine. — Şi ce vorbeşti cu ea? — Nu prea multe, zise Erlendur. Nu ştiu ce anume să-i spun. Sora logodnicei lui Benjamín auzise bârfele, însă negă categoric că ar fi fost vreun adevăr în ele. Numele ei era Bára şi era mult mai tânără decât cea care dispăruse. Locuia într-o casă decomandată şi mare în Grafarvogur, era încă măritată cu un angrosist bogat şi trăia într-un lux care se manifesta printr-un mobilier flamboaiant, bijuteriile scumpe pe care le purta şi atitudinea ei condescendentă faţă de detectivul care se afla acum în camera ei de zi. Elínborg, care îi rezumase la telefon lucrurile despre care voia să vorbească, gândi că această femeie nu trebuise să-şi facă niciodată griji în privinţa banilor, că îşi permisese — 341 —

întotdeauna tot ce-i poftise inima şi că nu trebuise să aibă de-a face decât cu cei de teapa ei. Avea sentimentul că aceasta era viaţa care ar fi aşteptat-o şi pe sora Bárei, la momentul la care dispăruse. — Sora mea era foarte ataşată de Benjamín, lucru pe care eu nu prea l-am înţeles niciodată. Mă frapa prin faptul că era extraordinar de plictisitor. Era de familie bună, bineînţeles. Familia Knudsen e printre cele mai vechi familii din Reykjavík. Însă el nu era genul interesant. Elínborg zâmbi. Nu ştia la ce se referea. Bára observă. — Era un visător. Foarte rar se întâmpla să fie cu picioarele pe pământ, cu idei mari în legătură cu comerţul cu amănuntul, ceea ce chiar s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, cu toate că el nu a trăit ca să tragă foloase de pe urma acestui lucru. Şi era amabil cu oamenii simpli. Servitoarele lui nu trebuia să i se adreseze cu „domnule”. Oamenii nu mai fac acest lucru acum. Nu mai există politeţe. Şi nu mai sunt servitoare. Bára şterse cu mâna praful imaginar de pe măsuţa de cafea. Elínborg observă nişte tablouri mari într-un capăt al camerei, două portrete separate, al Bárei şi al soţului ei. Soţul părea destul de posac şi obosit, cu gândurile departe. Bára părea să aibă un surâs perfid pe chipul ei perfect, iar Elínborg nu se putu abţine să se gândească la faptul că ea era cea care ieşise victorioasă din acest mariaj. Îi fu milă de bărbatul din tablou. — Însă, dacă vă gândiţi că el a omorât-o pe sora mea, vă înşelaţi amarnic, zise Bára. Oasele despre care spuneţi că s-au găsit lângă cabană nu sunt ale ei. — De unde ştiţi asta? — Ştiu, pur şi simplu. Benjamín nu ar fi făcut rău nici măcar unei muşte. Era un mare tăntălău. Un visător, după cum am spus. Lucrul acesta a fost evident în momentul în care ea a dispărut. Bărbatul ăsta sa pierdut cu totul. A încetat să-i mai pese de afacerea pe care o avea. A renunţat să mai socializeze. A renunţat la tot. Nu a trecut niciodată peste asta. Mama i-a înapoiat scrisorile de dragoste pe care i le trimisese surorii mele. Citise şi ea câteva dintre ele şi zicea că erau frumoase. — Dumneavoastră şi sora dumneavoastră eraţi apropiate? — Nu, nu pot spune asta. Eu eram cu mult mai mică. Ea e deja mare în cele mai vechi amintiri pe care le am despre ea. Mama spunea întotdeauna că ea era ca tata. Capricioasă şi ţâfnoasă. Depresivă. Şi el a — 342 —

făcut tot asta. Bára dădu impresia că lăsase să-i scape din greşeală ultima propoziţie. — Tot asta? zise Elínborg. — Da, zise Bára cu iritare în glas. Tot asta. S-a sinucis. Spuse cuvintele cu o detaşare absolută. — Însă el nu a dispărut ca ea. Oh, nu. El s-a spânzurat în sufragerie. De cârligul candelabrului. Ca să-l vadă toată lumea. Aşa de mult i-a păsat de familia lui. — Trebuie să vă fi fost greu, zise Elínborg doar de dragul de a spune ceva. Bára se uită acuzator la Elínborg, aşa cum stătea cu faţa la ea, ca şi cum ar fi învinovăţit-o pentru că trebuise să-şi amintească toate acele lucruri. — Cel mai greu a fost pentru sora mea. Ei erau foarte apropiaţi. Genul acesta de lucru te marchează, evident. Biata fată. Pentru o clipă, fu o urmă de compasiune în vocea ei. — A fost…? — S-a întâmplat cu câţiva ani înainte de propria ei dispariţie, zise Bára, şi Elínborg îşi dădea seama că ascundea ceva. Că povestea ei fusese repetată dinainte. Că era golită de orice emoţie. Însă pesemne aşa era femeia aceea. Autoritară, cu inima rece şi indiferentă. — Trebuie să recunosc că Benjamín s-a purtat bine cu ea, continuă Bára. I-a scris scrisori de dragoste, chestii de genul ăsta. În acele zile, logodnicii făceau plimbări lungi pe jos prin Reykjavík. Şi a lor a fost o curte obişnuită. S-au cunoscut la Hótel Borg, care, în acele vremuri, era locul de întâlnire, se vizitau, se plimbau, călătoreau împreună, iar lucrurile s-au întâmplat aşa cum se întâmplă cu toţi tinerii de oriunde. El a cerut-o în căsătorie, şi cred că mai erau doar două săptămâni până la nuntă în momentul în care ea a dispărut. — Am înţeles că oamenii au spus că s-a aruncat în mare, zise Elínborg. — Da, oamenii au ţesut o întreagă poveste din acea întâmplare. Au căutat-o peste tot în Reykjavík. Zeci de oameni au luat parte la căutare, însă nu au găsit nici măcar un fir de păr. Mama mi-a adus la cunoştinţă. Sora mea dispăruse în acea dimineaţă. Se dusese la cumpărături şi în alte câteva locuri, nu erau prea multe magazine în acele zile, însă nu cumpărase nimic. Se întâlnise cu Benjamín la magazinul lui, plecase de — 343 —

la el şi nu mai fusese văzută niciodată. El ne-a spus nouă şi poliţiştilor că s-au certat. Din această cauză s-a învinovăţit pentru ce s-a întâmplat şi a suportat atât de greu toată povestea. — Şi de ce s-a spus că s-a aruncat în mare? — Unii oameni au crezut că au văzut o femeie care se îndrepta spre plajă, acolo unde se sfârşeşte astăzi şoseaua Tryggvagata. Era îmbrăcată cu o haină asemănătoare cu a surorii mele. Era cam de aceeaşi statură. Asta a fost tot. — Şi de ce s-au certat? — O chestiune neînsemnată. Care avea legătură cu nunta lor. Cu pregătirile de nuntă. Sau cel puţin asta a spus Benjamín. — Şi nu credeţi că a fost vorba despre altceva? — Nu am idee. — Nu credeţi că e posibil ca scheletul pe care l-am găsit pe deal să fie al ei? — Exclus. Bineînţeles, nu am argumente pentru a susţine această afirmaţie şi nu o pot demonstra, însă mi se pare pur şi simplu o poveste trasă de păr. Nu o pot concepe. — Ştiţi ceva despre chiriaşii care au locuit în cabana lui Benjamín din Grafarholt? Nişte persoane care au locuit acolo în timpul războiului? Poate o familie formată din cinci membri, un cuplu cu trei copii. Aveţi vreo idee? — Nu, însă ştiu că au locuit oameni în cabana lui în timpul războiului. Din cauza crizei locuinţelor. — Păstraţi ceva de la sora dumneavoastră, cum ar fi, de exemplu, vreo şuviţă de păr? Într-un medalion, poate? — Nu, însă Benjamín avea o şuviţă din părul ei. Am văzut-o tăinduşi-o pentru el. I-a cerut un suvenir în vara când sora mea s-a dus câteva săptămâni în nord, în Fljót, în vizită la nişte rude. Când Elínborg se urcă în maşină, îi telefonă lui Sigurdur Óli. Se îndrepta către pivniţa lui Benjamín după o zi lungă şi plictisitoare, şi ea îi spuse să caute cu foarte mare atenţie o şuviţă de păr care îi aparţinuse logodnicei lui Benjamín. Îi spuse că era posibil să se afle într-un medalion. Îl auzi pe Sigurdur Óli oftând. — Ei, haide, zise Elínborg. Putem demonstra că e scheletul ei dacă găsim o şuviţă de păr. Este foarte simplu. Închise şi era gata-gata să demareze în momentul în care îi veni — 344 —

brusc o idee şi opri motorul. După ce se gândi câteva clipe, muşcânduşi cu nervozitate buza de jos, se hotărî să acţioneze. Când Bára deschise uşa, aceasta fu mirată să o vadă din nou pe Elínborg. — Aţi uitat ceva? întrebă ea. — Nu, am doar o întrebare, zise Elínborg cu stângăcie. Apoi plec. — Ei bine, ce este? zise Bara nerăbdătoare. — Aţi zis că sora dumneavoastră purta un pardesiu în ziua dispariţiei. — Aşa, şi? — Ce fel de pardesiu era? — Ce fel? Un pardesiu obişnuit, pe care i-l dăduse mama. — Vreau să spun, ce culoare? Ştiţi cumva? — De ce întrebaţi? — Sunt curioasă, zise Elínborg, fără să vrea să intre în detalii. — Nu-mi amintesc. — Nu, bineînţeles că nu, zise Elínborg. Înţeleg. Vă mulţumesc şi îmi cer scuze pentru deranj. — Însă mama spunea că era verde. * Multe lucruri se schimbară în timpul acelor ani ciudaţi. Tómas încetase să mai ude patul. Încetase să-l mai enerveze pe tatăl său şi, dintr-un motiv care îi scăpa lui Símon, Grímur începuse să-i arate mai multă atenţie băiatului cel mic. Se gândi că era posibil ca Grímur să se fi schimbat după sosirea trupelor. Sau poate Tómas era cel care se schimba. Mama lui Símon nu vorbea niciodată despre Uzina de Gaz cu care Grímur o tachinase atât, aşa că, în cele din urmă, el se plictisi de subiectul respectiv. Biată bastardă, obişnuia el să-i spună, o numea „Gazoasa” şi vorbea despre marele rezervor de gaz şi orgia care avusese loc acolo în noaptea în care se spunea că Pământul urma să piară, sfărâmat în bucăţele în timpul coliziunii cu o cometă. Cu toate că înţelegea puţin din ce spunea tatăl lui, Símon observă că aceste lucruri o supărau pe mama lui. Símon ştia că vorbele lui o dureau la fel de tare cum o durea bătaia lui. Odată, când se ducea în oraş cu tatăl lui, trecură pe lângă Uzina de Gaz, iar Grímur arătă înspre rezervorul cel mare, râzând şi spunând că — 345 —

de acolo apăruse maică-sa. Apoi râse şi mai tare. Uzina de Gaz era una dintre cele mai mari construcţii din Reykjavík, iar Símon fu impresionat de dimensiunile ei. Se hotărî să o întrebe pe maică-sa despre construcţie şi despre rezervorul cel mare care îi stârnise curiozitatea. — Nu asculta toate prostiile pe care le spune, zise ea. Pesemne că ştii deja că el îndrugă vrute şi nevrute. Nu ar trebui să crezi un cuvânt din ce spune. Niciun cuvânt. — Ce s-a întâmplat la Uzina de Gaz? — Din câte ştiu eu, nimic. Sunt invenţii. Nu ştiu de unde a auzit povestea asta. — Dar unde sunt mama şi tatăl tău? Se uită la fiul ei şi tăcu. Se luptase cu această întrebare toată viaţa, iar acum fiul ei o formulase atât de inocent, încât nu ştia ce să-i răspundă. Nu-şi cunoscuse părinţii niciodată. Când era mai tânără întrebase de ei, însă nu reuşise să afle nimic. Prima ei amintire era că se afla într-un loc, în Reykjavík, cu mulţi copii, şi când crescuse i se spusese că nu era sora şi fiica nimănui; că primăria plătise ca ea să se afle acolo. Ea cumpăni la acele vorbe, însă află ce însemnau abia mult mai târziu. Într-o zi fusese luată de la cămin şi se dusese să locuiască la un cuplu mai în vârstă, ca servitoare în casă, şi când crescuse lucrase pentru negustor. Asta fusese viaţa ei înainte de a-l întâlni pe Grímur. Îi lipsea faptul că nu avea părinţi sau un loc pe care să-l numească „acasă”, o familie cu verişori, mătuşi şi unchi, bunici şi fraţi, şi în perioada dintre adolescenţă şi maturitate se întrebase de nenumărate ori cine era ea şi cine-i erau părinţii. Nu ştia unde să caute răspunsuri. Îşi imagină că muriseră într-un accident. Aceasta era consolarea ei, pentru că nu suporta gândul ca ei să o fi părăsit, să-şi fi părăsit propriul copil. Îşi închipui că îi salvaseră viaţa şi că muriseră făcând acest lucru. Ba chiar că-şi sacrificaseră vieţile pentru ea. Îi vedea întotdeauna în această lumină. Ca pe nişte eroi care se luptaseră pentru vieţile lor şi a ei. Nu putea concepe că părinţii ei erau în viaţă. Pentru ea, acest lucru era de neacceptat. Când l-a cunoscut pe pescar, pe tatăl Mikkelínei, l-a convins şi pe el să o ajute să găsească un răspuns, aşa încât merseră la nenumărate birouri, fără a reuşi să afle nimic, doar că era orfană; numele părinţilor ei lipseau din rubrica registrului naţional. Era descrisă ca fiind orfană. Certificatul ei de naştere nu era de găsit. Ea şi pescarul s-au dus la — 346 —

familia unde locuise ea împreună cu toţi ceilalţi copii şi au vorbit cu femeia care fusese mama ei adoptivă, însă nici aceasta nu putu să-i dea niciun răspuns. „Au plătit pentru tine”, zisese ea. „Aveam nevoie de bani.” Ea nu întrebase niciodată de unde era fetiţa. Renunţase de mult să-şi mai pună întrebări în legătură cu părinţii ei atunci când Grímur venise acasă susţinând că descoperise cine erau şi cum apăruse ea pe lume, iar ea văzuse plăcerea morbidă de pe chipul lui în momentul în care vorbi despre orgia care avusese loc în rezervorul de gaz. Toate aceste gânduri îi trecură prin minte în timp ce se uita la Símon şi, pentru o clipă, păru să fie pe punctul de a-i spune ceva important, înainte de a-i cere să înceteze să-i mai pună întruna astfel de întrebări. Războiul se dezlănţuise în mai toată lumea şi ajunsese până sus, pe partea cealaltă a dealului, unde forţele de ocupaţie britanice începuseră să ridice nişte construcţii care aveau formă de felii de pâine, pe care le numeau barăci. Símon nu înţelegea cuvântul. În interiorul barăcilor trebuia să se găsească ceva cu un alt nume greu de înţeles. Se numea intendenţă. Uneori, el dădea fuga pe deal împreună cu Tómas ca să privească soldaţii. Transportaseră cherestea până sus pe deal, căpriori pentru acoperişuri, tablă ondulată şi scânduri pentru gard, rulouri de sârmă ghimpată, saci cu ciment, o betonieră şi un buldozer, pentru a nivela pământul pe care se construiau barăcile. Şi construiră buncărul care dădea către Grafarvogur; şi, într-o zi, fraţii îi văzură pe englezi aducând un tun uriaş cu o ţeavă imensă care ieşea câţiva metri printr-o deschizătură, gata să spulbere duşmanul. Apărau Islanda de nemţi, care începuseră războiul şi care îi omorâseră pe toţi cei ce le încăpuseră în mâini, chiar şi băieţei precum Símon şi Tómas. Soldaţii ridicară un gard în jurul a ceea ce se dovediră a fi opt barăci în total, care se înălţară în doi timpi şi trei mişcări, construiră o poartă şi puseră o tăbliţă pe care scria în islandeză că accesul neautorizat era strict interzis. Un soldat cu o puşcă era întotdeauna de gardă într-o gheretă de lângă poartă. Soldaţii îi ignorară pe băieţi, care se asigurară să păstreze, prudent, distanţa necesară. Când vremea era bună, Símon şi Tómas îşi duceau sora pe deal, o aşezau pe iarbă şi o lăsau să privească la ceea ce construiau soldaţii şi îi arătau ţeava care se proiecta afară din buncăr. Mikkelína stătea şi privea la toate lucrurile — 347 —

din jurul ei, era însă tăcută şi meditativă, iar Símon avea sentimentul că îi era frică de lucrurile pe care le vedea. De soldaţi şi de tunul cel mare. Toate trupele purtau uniforme kaki cu centuri şi ghete negre şi grele, ale căror şireturi erau înfăşurate în jurul pulpelor. Unii purtau căşti şi aveau puşti sau pistoale pe care le ţineau în tocuri. Când afară era cald, îşi scoteau vestoanele şi cămăşile şi rămâneau cu piepturile goale în soare. Din când în când, pe deal aveau loc exerciţii militare, în care soldaţii se camuflau, fugeau din locurile lor de ascunzătoare, se aruncau la pământ şi trăgeau cu armele. Noaptea, în tabără era gălăgie şi se auzea muzică. Uneori, aveau un aparat care scârţâia şi interpreta o muzică piţigăiată. Alteori, soldaţii cântau noaptea cântece din ţara lor, despre care Símon ştia că se numea Marea Britanie, iar Grímur spunea că era un imperiu. Povestiră mamei lor tot ce se întâmpla pe partea cealaltă a dealului, însă ea nu părea să fie prea interesată. Cu toate astea, odată, o luară şi pe ea pe vârful dealului, iar ea privi lung la tabăra engleză. Apoi, când se întoarseră din nou acasă, le vorbi despre necazurile şi pericolele care îi păşteau acolo şi le interzise băieţilor să privească pe furiş la soldaţi, fiindcă nu aveau de unde să ştie ce se putea întâmpla când bărbaţii aveau arme, iar ea nu voia ca lor să li se întâmple ceva rău. Timpul trecu şi, într-o zi, tabăra se umplu de americani; aproape toţi englezii plecaseră. Grímur le spuse că fuseseră cu toţii trimişi la moarte, însă că americanii aveau să o ducă bine în Islanda, lipsiţi de orice grijă. Grímur renunţă la încărcatul cărbunelui şi începu să lucreze pentru americanii de pe deal, deoarece în tabără era mult de muncă şi se puteau obţine bani frumoşi. Le spuse că, într-o zi, pe când se plimba pe deal, întrebase dacă era ceva de muncă la intendenţă şi, fără a mai lungi vorba, i se dăduse o slujbă la magazia cu provizii şi la cantină. După aceea, dieta lor de-acasă se schimbă în bine. Grímur veni într-o zi cu o cutie roşie, ce avea o cheie într-o parte. Deschise capacul cu cheia, întoarse cutia cu susul în jos, iar o bucată de carne roz căzu cu un „pleosc” pe farfuria acoperită de un aspic limpede. Tremura, iar gustul era delicios. — Şuncă, zise Grímur. Direct din America. Símon nu gustase niciodată ceva atât de bun în toată viaţa lui. La început, nu se întrebă cum noul fel de mâncare îşi găsise loc pe — 348 —

masa lor, însă observă privirea îngrijorată a mamei lui atunci când Grímur aduse o cutie plină cu conserve şi le ascunse în casă. Uneori, Grímur pleca la Reykjavík cu un sac plin cu astfel de conserve şi cu alte bunuri, pe care Símon nu le cunoştea. Când se întorcea, număra banii pe masă, şi Símon îl văzu fericit aşa cum nu-l mai văzuse niciodată. Grímur încetă să mai fie atât de răutăcios cu mama lor. Încetă să-i vorbească despre Uzina de Gaz. Îl mângâia pe Tómas pe cap. Pe măsură ce timpul trecea, casa se umplu cu mărfuri. Ţigări americane, conserve delicioase, fructe şi chiar dresuri de nailon, despre care mama lor spunea că toate femeile din Reykjavík tânjeau să le aibă. Niciuna dintre aceste mărfuri nu zăbovea prea mult timp în casa lor. Odată, Grímur aduse un pacheţel cu cea mai minunată aromă pe care o mirosise Símon vreodată. Grímur îl deschise şi îi lăsă pe toţi să guste, spunându-le că americanii mestecau aşa ceva tot timpul, aşa cum rumegă vacile. Nu trebuia să o înghiţi, însă după ceva timp o puteai scuipa şi puteai lua o fâşie nouă. Lui Símon, lui Tómas şi până şi Mikkelínei li se dădu o bucată roz şi parfumată ca să o mestece, să o rumege cât pofteau, apoi să o scuipe şi să ia alta. — Se numeşte gumă de mestecat, zise Grímur. Grímur învăţă curând să se descurce în engleză şi se împrieteni cu soldaţii. Dacă erau liberi, îi invita uneori acasă la el, şi atunci Mikkelína trebuia să se încuie în cămară, băieţii îşi pieptănau părul, iar mama lor îşi punea o rochie şi se făcea prezentabilă. Soldaţii soseau şi se comportau politicos, îi întâmpinau pe membrii familiei cu strângeri de mână, se prezentau şi le dădeau copiilor dulciuri. Apoi stăteau la masă şi beau. Plecau în jeepul lor la Reykjavík şi se lăsa din nou tăcerea în cabana pe care, altfel, nu o vizita nimeni. Totuşi, în mod normal, soldaţii se duceau direct la Reykjavík şi se întorceau noaptea cântând. Dealul răsuna de strigătele şi urletele lor, şi, o dată sau de două ori, se auzi un sunet ca de focuri trase de armă, însă nu de tun, deoarece, după cum se exprimă Grímur, acest lucru ar însemna „că afurisiţii de nazişti sunt în Reykjavík şi or să ne omoare pe toţi în câteva secunde”. Se ducea deseori noaptea cu soldaţii în oraş, iar când se întorcea, cânta cântece americane. Până în acea vară, Símon nu îl mai auzise niciodată pe Grímur cântând. Şi, o dată, Símon fu martor la o întâmplare ciudată. Într-o zi, unul dintre soldaţii americani se duse pe deal cu o undiţă, — 349 —

se opri pe malul lacului Reynisvatn şi încercă să pescuiască păstrăv. Apoi, coborî dealul cu undiţa la spinare şi fluieră tot drumul până la lacul Hafravatn, unde îşi petrecu aproape toată ziua. Era o zi frumoasă de vară, iar el se plimbă pe malul lacului, întinzând undiţa ori de câte ori avea chef. În loc să pescuiască cu mai multă motivaţie, el părea să se bucure că se afla pe malul lacului pe o vreme atât de frumoasă. Şezu, fumă şi se bronză. Cam pe la ora trei păru să se sature, îşi strânse undiţa şi o traistă care conţinea cei trei păstrăvi pe care îi prinsese în acea zi şi o porni cât se poate de degajat dinspre lac în sus, către deal. Însă, în loc să treacă mai departe de casa lor, se opri şi îi zise ceva incomprehensibil lui Símon, care îi urmărise îndeaproape mişcările şi acum se afla în picioare în faţa uşii. — Are your parents in? 14 îl întrebă soldatul, zâmbitor, pe Símon în engleză şi privi înspre casă. Pe vreme frumoasă, uşa era întotdeauna ţinută deschisă. Tómas o ajutase pe Mikkelína să ajungă în locul însorit din spatele casei şi stătea acolo împreună cu ea. Mama lor era înăuntru, ocupată cu treburile casei. Símon nu îl înţelese pe soldat. — You don’t understand me? zise soldatul. My name is Dave. I’m

American. 15

Deducând că numele lui era Dave, Símon încuviinţă. Dave întinse traista în faţa băiatului, o puse jos pe pământ, o deschise, scoase cei trei păstrăvi şi îi aşeză lângă ea. — I want you to have this. You understand? Keep them. They should

be great. 16

Símon se uita fix la Dave, fără să înţeleagă. Dave zâmbi, iar dinţii lui albi îi scânteiară în soare. Era mărunt de statură şi slab, cu o faţă osoasă şi părul negru şi des, cu cărare într-o parte. — Your mother, is she in? întrebă el. Or your father? 17 Símon rămase cu gura căscată, neînţelegând. Dave îşi descheie buzunarul cămăşii, scoase un carnet negru şi răsfoi prin el până la locul unde Părinţii tăi sunt acasă? (Engl.). Nu mă înţelegi? Numele meu este Dave. Sunt american (Engl.). 16 Vreau să îi iei. Înţelegi? Păstrează-i. Sunt foarte buni (Engl.). 17 Mama ta e acasă? Sau tatăl tău? (Engl.). — 350 — 14 15

dorea să ajungă. Se duse până la Símon şi arătă înspre o propoziţie din carnet. — Can you read? 18 întrebă el. Símon citi propoziţia pe care i-o indica Dave. O înţelese, pentru că era în islandeză, însă era urmată de altceva, în altă limbă, pe care nu-l putea înţelege. Dave citi propoziţia în islandeză cu voce tare, cât putu de atent. — Ég heiti Dave, zise el. My name is Dave, zise el din nou, în engleză. Mai arătă o dată cu degetul înspre propoziţie, apoi îi înmână caietul lui Símon, care o citi cu voce tare. — Numele meu e… Símon, zise el cu un zâmbet. Dave zâmbi şi mai larg. Găsi altă propoziţie şi i-o arătă băiatului. — Ce mai faci, domnişoară? citi Símon. — Yes, but not miss, just you 19, râse Dave, însă Símon nu înţelese. Dave găsi alt cuvânt şi i-l arătă lui Símon. Mamă, citi Símon cu voce tare, iar Dave făcu un semn cu capul către el. — Unde e? întrebă în islandeză, şi Símon înţelese că el îl întreba de mama lui. Símon îi făcu semn cu capul lui Dave să-l urmeze şi îl duse în bucătărie, unde mama lui stătea la masă şi cârpea şosete. Ea zâmbi când îl văzu pe Símon intrând, însă în momentul în care îl văzu pe Dave în spatele lui Símon, zâmbetul îi îngheţă pe buze, scăpă şoseta şi sări în picioare, răsturnând scaunul. Dave, la rândul său luat prin surprindere, făcu un pas înainte fluturându-şi mâinile. — Sorry20, zise el. Please, I am so sorry. I didn’t want to scare you.

Please. 21

Mama lui Símon se duse în grabă la chiuveta din bucătărie şi privi fix în ea, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să ridice privirea. — Te rog scoate-l afară, Símon, zise ea. — Please, I will go, zise Dave. It’s okay. I’m sorry. I’m going. Please,

I…22

— Scoate-l afară, Símon, repetă maică-sa. Uluit de reacţia ei, Símon se uită la ei pe rând şi îl văzu pe Dave

Ştii să citeşti? (Engl.). Da, însă nu domnişoară, tu doar (Engl.). 20 Îmi pare rău (Engl.). 21 Vă rog, îmi pare atât de rău. Nu am vrut să vă sperii. Vă rog (Engl.). 22 Vă rog, o să plec. E în regulă. Îmi pare rău. Plec. Vă rog, eu… (Engl.). — 351 — 18 19

ieşind cu spatele din bucătărie în curte. — De ce mi-ai făcut asta? zise ea şi se întoarse către Símon. Să aduci un bărbat aici. De ce să faci asta? — Îmi pare rău, zise Símon. Am crezut că era în regulă. Numele lui e Dave. — Ce voia? — Voia să ne dea peşte, zise Símon. Ăla pe care l-a prins în lac. Am crezut că era în regulă. Voia doar să ne dea nişte peşte. — Dumnezeule, ce sperietură! Dumnezeule mare, ce sperietură! Nu trebuie să mai faci asta niciodată. Niciodată! Unde sunt Mikkelína şi Tómas? — Afară în spate. — Sunt bine? — Bine? Da, Mikkelína voia să stea la soare. — Nu trebuie să mai faci asta niciodată, repetă ea, în timp ce ieşea să vadă ce făcea Mikkelína. Auzi? Niciodată. Ea dădu colţul casei şi îl văzu pe soldat aplecat deasupra lui Tómas şi a Mikkelinei, uitându-se consternat la fată. Mikkelína se strâmba şi îşi întindea gâtul ca să vadă cine se afla lângă picioarele ei. Nu îi putea vedea faţa soldatului, pentru că el avea soarele în spate. Soldatul se uită la mama ei, apoi din nou la Mikkelína, care se zvârcolea în iarbă. — I… zise Dave şovăielnic. I didn’t know, zise el. I am sorry. Really I

am. This is none of my business. I’m sorry.23

Apoi se întoarse şi plecă în mare grabă, şi ei îl urmăriră dispărând încet-încet dincolo de deal. — Sunteţi bine? întrebă mama lor, îngenunchind lângă Mikkelína şi Tómas. Era mai calmă acum că soldatul plecase fără ca, aparent, să vrea să le facă vreun rău. O ridică pe Mikkelína în braţe, o cără în casă şi o aşeză pe divanul din bucătărie. Símon şi Tómas fugiră în urma ei. — Dave nu e rău, zise Símon. E diferit. — Numele lui e Dave? zise maică-sa cu gândurile în altă parte. Dave, repetă ea. Nu e la fel ca David în islandeză? întrebă ea, adresându-şi întrebarea mai degrabă sieşi. Şi apoi se întâmplă ceva care îl frapă pe Símon. Eu... Nu am ştiut. Îmi pare rău. Chiar îmi pare. Nu e treaba mea. Îmi pare rău (Engl.). — 352 — 23

Mama lui zâmbi. Tómas fusese întotdeauna misterios, reticent, singuratic, puţin nervos şi timid, genul tăcut. Cu o iarnă înainte, Grímur păruse să observe ceva la el care îi stârni interesul mai mult decât pentru Símon. Avea să-i dea mai multă atenţie lui Tómas şi să-l ia cu el în altă cameră. Când Símon îl întrebă pe fratele lui despre ce vorbiseră, Tómas nu zisese nimic, însă Símon insistă şi stoarse de la el că vorbiseră despre Mikkelína. — Ce îţi spunea despre Mikkelína? întrebă Símon. — Nimic, zise Tómas. — Ba da, îţi spunea. Ce anume? zise Símon. — Nimic, zise Tómas cu o privire stânjenită, ca şi cum încerca să ascundă ceva de fratele său. — Spune-mi. — Nu vreau. Nu vreau ca el să vorbească cu mine. Nu vreau. — Nu vrei ca el să vorbească cu tine? Vrei să spui că nu vrei ca el să spună lucrurile pe care le spune? Asta vrei să spui? — Nu vreau nimic, asta-i tot, zise Tómas. Şi tu încetează să mai vorbeşti cu mine. Săptămânile şi lunile treceau, iar Grímur îşi manifesta preferinţele lui pentru fiul mai mic în diverse feluri. Cu toate că Símon nu lua parte niciodată la conversaţiile lor, descoperi ce făceau, într-o seară, cam spre sfârşitul verii. Grímur se pregătea să ducă nişte marfă de la magazie la Reykjavík. Îl aştepta pe un soldat pe nume Mike, care avea să-l ajute. Mike avea un jeep la dispoziţie şi ei urmau să-l umple cu marfă pe care să o vândă în oraş. Mama copiilor gătea ceva care fusese luat tot de la magazie. Mikkelína stătea în pat. Símon observă că Grímur îl împingea pe Tómas spre Mikkelína, şoptindu-i ceva la ureche şi rânjind aşa cum o făcea când făcea remarci răutăcioase la adresa băieţilor. Mama lor nu observase nimic, iar Símon nu prea avea idee despre ceea ce se întâmpla, până ce Tómas se duse la Mikkelína, îndemnat de Grímur, şi îi zise: — Târfă. Apoi se întoarse la Grímur, care râse şi îl mângâie pe cap. Símon se uită înspre chiuvetă, acolo unde se afla mama lui. Cu toate că nu avea cum să nu fi auzit, ea nu făcu nicio mişcare şi, la început, nu avu nicio reacţie, ca şi cum ar fi încercat să ignore acest lucru. Doar că — 353 —

o văzu că ţinea cuţitul într-o mână şi curăţa cartofi, iar încheietura mâinii i se albi în timp ce ţinea mâna încleştată pe plăsea. Apoi se întoarse încet cu cuţitul în mână şi se uită fix la Grímur. — Chestia asta nu o s-o mai faci niciodată, zise ea cu o voce tremurătoare. Grímur se uită la ea şi rânjetul îi îngheţă pe chip. — Eu? zise Grímur. Cum adică să nu mai fac niciodată? Nu am făcut nimic. Puştiul a fost. A fost băiatul meu, Tómas. Mama lor făcu un pas către Grímur, cu cuţitul tot în mână. — Să-l laşi în pace pe Tómas. Grímur se ridică în picioare. — Ce ai de gând să faci cu cuţitul ăla? — Să nu-i faci asta, zise ea, şi Símon simţi că începea să bată în retragere. Auzi jeepul care se apropia de casă. — E aici, strigă Símon. Mike e aici. Grímur privi pe fereastra de la bucătărie şi apoi la mama copiilor, iar tensiunea se mai domoli pentru câteva clipe. Ea puse cuţitul jos. Mike apăru în pragul uşii. Grímur zâmbi. Când se întoarse în acea noapte, o bătu pe mama lor fără niciun motiv. Dimineaţa următoare, avea un ochi vânăt şi şchiopăta. Copiii auziseră gemetele ei când Grímur o lovise cu pumnii. Tómas se târâse până în patul lui Símon şi se uitase la fratele lui prin întunericul nopţii, şocat, murmurând încontinuu, ca şi cum acest lucru ar fi putut şterge ceea ce se întâmplase. — … îmi pare rău, nu am vrut, îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău…

— 354 —

16 Elsa îi deschise uşa lui Sigurdur Óli şi îl invită la o cană cu ceai. În timp ce o urmărea pe Elsa în bucătărie, se gândea la Bergthóra. Se certaseră în acea dimineaţă, înainte de a pleca la lucru. După ce îi refuzase avansurile amoroase, el începuse cu stângăcie să-i descrie preocupările sale, până ce Bergthóra devenise foarte agitată. — Hei, ia stai puţin, zisese ea. Deci noi nu o să ne căsătorim niciodată? Ăsta e planul tău? Ca noi să trăim în păcat, fără niciun fel de act oficial, şi copiii noştri să fie nişte bastarzi? Pentru totdeauna. — Bastarzi? — Da. — Iar te gândeşti la marea nuntă? — Îmi pare rău că te deranjează acest lucru. — Chiar vrei să mergi la biserică? În rochie de mireasă, cu bucheţel şi… — Tu dispreţuieşti atât de tare această idee, nu-i aşa? — Şi care e treaba cu copiii? zise Sigurdur Óli, dar imediat regretă, în momentul în care văzu că faţa Bergthórei se înnegri şi mai tare. — Tu nu vrei niciodată să ai copii? — Da, nu, da, adică, nu am discutat lucrul ăsta, zise Sigurdur Óli. Cred că trebuie să discutăm despre asta. Nu poţi hotărî singură dacă să avem copii sau nu. Nu e corect şi nu e ceea ce vreau. Nu acum. Nu chiar imediat. — Va veni timpul, zise Bergthóra. Să sperăm. Avem amândoi treizeci şi cinci de ani. Nu peste mult timp, va fi prea târziu. Ori de câte ori încerc să aduc vorba despre asta, tu schimbi subiectul. Nu vrei să discuţi despre asta. Nu vrei copii sau căsătorie sau orice altceva. Nu vrei nimic. Devii la fel de rău ca boşorogul ăla de Erlendur. — Ce? Sigurdur Óli rămase ca trăsnit. Cum adică? Însă Bergthóra plecase deja la serviciu, lăsându-l cu o viziune îngrozitoare în privinţa viitorului. Elsa observă că Sigurdur Óli avea gândurile în altă parte, pe când stătea în bucătăria ei şi privea la cana cu ceai. — Mai vreţi ceai? întrebă ea încetişor. — Nu, mulţumesc, zise Sigurdur Óli. Elínborg, care lucrează împreună cu mine la acest caz, voia ca eu să vă întreb dacă ştiţi cumva — 355 —

ca unchiul dumneavoastră Benjamín să fi avut vreo şuviţă din părul logodnicei sale, poate într-un medalion sau într-un recipient, ori în ceva asemănător. Elsa se gândi puţin. — Nu, zise ea. Nu-mi amintesc de vreo şuviţă de păr, însă nu sunt sută la sută sigură de ceea ce se află acolo jos. — Elínborg a zis că ar trebui să existe aşa ceva, potrivit surorii logodnicei lui Benjamín, care i-a spus ieri că aceasta i-a dat unchiului dumneavoastră o şuviţă de păr când a plecat într-o călătorie undeva, cred. — Nu am auzit niciodată despre o şuviţă din părul ei sau al altcuiva, la drept vorbind. Familia mea nu e prea romantică şi nu a fost niciodată. — Sunt lucruri în pivniţă care să-i fi aparţinut logodnicei? — De ce vă trebuie o şuviţă din părul ei? întrebă Elsa, în loc să răspundă la întrebarea lui. Avea o privire curioasă pe chip, care îl făcu pe Sigurdur Óli să ezite. Nu ştia cât de mult îi spusese Erlendur. Îl scuti să mai întrebe. — Puteţi demonstra că ea e îngropată acolo sus pe deal, zise ea. Dacă aveţi ceva de la ea. Puteţi face un test ADN ca să descoperiţi dacă scheletul e al ei, iar dacă e, o să pretindeţi că unchiul meu a omorât-o şi a lăsat-o acolo. Asta e ideea? — Noi doar investigăm toate posibilităţile, zise Sigurdur Óli, dorind cu orice preţ să evite să o provoace, iar Elsa să se dezlănţuie într-o furie la scara celei care o aprinsese pe Bergthóra cu doar o jumătate de oră înainte. Ziua aceasta nu începuse foarte bine. Cu siguranţă, nu. — Celălalt detectiv, ăla trist, a venit aici şi a insinuat că Benjamín a fost răspunzător de moartea logodnicei lui. Şi acum puteţi cu toţii confirma asta dacă găsiţi o şuviţă din părul ei. Pur şi simplu nu pot înţelege acest lucru. Că aţi putut crede că Benjamín a fost capabil să o omoare pe fata asta. De ce ar fi făcut-o? Ce motiv ar fi putut avea? Niciunul. Absolut niciunul. — Nu, bineînţeles că nu, zise Sigurdur Óli pentru a o calma. Însă trebuie să ştim cui au aparţinut oasele şi, până acum, nu avem prea multe de care să ne agăţăm, cu excepţia faptului că Benjamín a avut o casă şi că logodnica lui a dispărut. Cu siguranţă sunteţi şi dumneavoastră curioasă în legătură cu asta. Sigur vreţi să ştiţi ale cui sunt acele oase. — 356 —

— Nu sunt sigură că vreau să ştiu, zise Elsa, oarecum mai calmă acum. — Însă pot să continui să caut în pivniţă, nu-i aşa? zise el. — Da, bineînţeles. Nu prea cred că vă pot împiedica să faceţi lucrul ăsta. Îşi termină ceaiul şi coborî în pivniţă, gândindu-se încă la Bergthóra. El nu păstra o şuviţă din părul ei într-un medalion şi nu simţea că avea nevoie de ceva care să-i amintească de ea. Nici măcar fotografia ei în portofel, ca pozele soţiei şi ale copiilor, pe care ştia că unii bărbaţi le poartă cu ei peste tot. Se simţea rău. Trebuia să stea de vorbă cu Bergthóra. Să pună lucrurile în ordine. Nu voia deloc să fie ca Erlendur. * Sigurdur Óli se uită printre lucrurile lui Benjamín Knudsen până la prânz, apoi ieşi şi se duse la un fast-food, cumpără un hamburger din care de-abia dacă muşcă şi citi ziarul în timp ce-şi bea cafeaua. Pe la ora două, se îndreptă iar spre pivniţă, înjurându-l pe Erlendur pentru încăpăţânarea lui. Nu găsise nici cel mai mic indiciu al motivului pentru care logodnica lui Benjamín dispăruse şi nicio dovadă a prezenţei în cabană a altor chiriaşi în timpul războiului, în afara lui Höskuldur. Nu găsise şuviţa de păr despre care Elínborg era atât de convinsă că exista, după ce citise toate romanele alea de dragoste. Era a doua zi petrecută de Sigurdur Óli în pivniţă şi se simţea la capătul răbdării. Elsa se afla în uşă în momentul în care el se întoarse şi îl invită înăuntru. Încercă să găsească un pretext ca să-i refuze invitaţia, însă nu fu suficient de rapid, astfel încât să nu pară lipsit de politeţe, aşa că o urmă pe Elsa în camera de zi. — Aţi găsit ceva acolo jos? îl întrebă ea, iar Sigurdur Óli ştiu că, în spatele acestei remarci amabile, ea încerca de fapt să smulgă nişte informaţii. Nu-i trecu prin minte că era posibil ca ea să se simtă singură, impresie pe care Erlendur o avusese la doar câteva minute după ce intrase în casa ei întunecoasă. — Nu am găsit acea şuviţă de păr, zise Sigurdur Óli, bându-şi tacticos ceaiul. Ea îl aşteptase. Se uită la ea, întrebându-se ce urma. — Nu, zise ea. Eşti căsătorit? Scuze, bineînţeles, asta nu e treaba mea. — 357 —

— Nu, adică… da, nu, nu sunt căsătorit, însă trăiesc cu cineva, zise Sigurdur Óli cu stânjeneală. — Ai copii? — Nu, n-am copii, zise Sigurdur Óli. Nu încă. — De ce nu? — Poftim? — De ce nu ai copii? Ce se întâmplă aici? gândi Sigurdur Óli în timp ce sorbea din ceai, ca să mai câştige timp. — Stresul, bănuiesc. Atât de ocupat la serviciu tot timpul. Ambii avem slujbe solicitante şi, ei bine, nu avem timp. — Nu aveţi timp pentru copii? Chiar nu aveţi altceva mai bun de făcut cu timpul vostru? Cu ce se ocupă iubita ta? — E partener într-o firmă de calculatoare, zise Sigurdur Óli, apoi se gândi să-i mulţumească pentru ceai şi să-i spună că trebuia să plece. Nu avea de gând să fie interogat de o fată bătrână snoabă, care, în mod evident, devenise ciudată din cauză că trăia singură, aşa cum femeile ca ea păţesc în cele din urmă, până ce ajung să-şi bage nasul în oalele altora. — E o femeie bună? întrebă Elsa. — Numele ei e Bergthóra, zise Sigurdur Óli, pe punctul de a deveni nepoliticos. E o femeie extraordinar de bună. El zâmbi. — De ce…? — Nu am avut niciodată o familie, zise Elsa. Nu am avut copii. Niciun soţ, că tot veni vorba. Nu-mi pasă de asta, însă mi-ar fi plăcut să am copii. Ar avea treizeci de ani azi, probabil. Treizeci şi ceva de ani. Uneori, mă gândesc la asta. Adulţi. Cu copii la rândul lor. Nu prea ştiu ce s-a întâmplat. Brusc, te trezeşti la vârsta mijlocie. Eu sunt medic. Nu multe femei studiau medicina atunci când m-am înscris eu la facultate. Eram ca tine, nu aveam timp. Nu aveam timp pentru o viaţă proprie. Ceea ce faci tu acum nu e viaţa ta. E doar muncă. — Da, păi, bănuiesc că ar trebui… — Nici Benjamín nu a avut o familie, continuă Elsa. Asta era tot ceea ce voia el, o familie. Cu fata aia. Elsa se ridică în picioare şi la fel făcu şi Sigurdur Óli. Aşteptă ca ea să-i spună la revedere, însă ea se duse până la un dulap mare de stejar, cu nişte uşi frumoase de sticlă şi cu sertare sculptate, deschise unul — 358 —

dintre ele, scoase o cutiuţă-ornament chinezească, ridică uşor capacul şi scoase un medalion de argint aflat pe un lănţişor subţire. — El chiar a păstrat o şuviţă din părul ei, zise ea. E şi o fotografie a ei în medalion. Numele ei era Sólveig. Elsa schiţă un zâmbet. — Lumina ochilor lui Benjamín. Nu cred că ea e îngropată sus pe deal. Gândul este de nesuportat. Asta ar însemna că Benjamín i-a făcut rău. Nu i-a făcut. Nu putea. Sunt convinsă de acest lucru. Această şuviţă de păr o va demonstra. Îi înmână lui Sigurdur Óli medalionul. El se aşeză din nou, îl deschise cu grijă şi văzu o mică şuviţă de păr negru deasupra unei fotografii a celei căreia îi aparţinea. Fără să atingă părul, mută şuviţa pe capacul medalionului pentru a putea să vadă fotografia. Aceasta arăta chipul unei fete de douăzeci de ani, brunetă şi cu nişte sprâncene frumos arcuite deasupra unor ochi mari, care priveau enigmatic la obiectiv. Buze care sugerau hotărârea, o bărbie mică, chipul ascuţit şi frumos. Logodnica lui Benjamín. Sólveig. — Vă rog să mă scuzaţi că am ascuns asta, zise Elsa. M-am tot gândit la lucrul acesta şi l-am cumpănit şi nu m-am putut hotărî să distrug această şuviţă de păr. Orice o ieşi la iveală din investigaţie. — De ce aţi ascuns-o? — Trebuia să mă gândesc bine la aceste lucruri. — Da, însă chiar… — A fost un şoc foarte mare când colegul dumneavoastră Erlendur, nu-i aşa?, a început să insinueze că era posibil ca ea să fie acolo, însă când m-am gândit mai bine la asta… Elsa ridică din umeri în semn de resemnare. — Chiar dacă un test ADN se dovedeşte pozitiv, zise Sigurdur Óli, asta nu înseamnă neapărat că Benjamín a omorât-o. Analiza nu va oferi răspunsuri la aceste lucruri. Dacă acolo pe deal e logodnica lui, ar putea fi şi un alt motiv… Elsa îl întrerupse. — Ea… cum se spune în zilele noastre… i-a dat papucii. „A rupt logodna” e probabil expresia veche. Atunci când oamenii obişnuiau să se logodească. A făcut acest lucru în ziua în care a dispărut. Benjamín nu a dezvăluit acest lucru decât mult mai târziu. Mamei mele, pe patul de moarte. Ea mi-a spus mie. Eu nu am spus niciodată nimănui. Şi aş fi dus acest secret cu mine în mormânt dacă nu aţi fi găsit voi acele oase. — 359 —

Ştiţi cumva dacă e vorba despre un bărbat sau despre o femeie? — Nu, nu încă, zise Sigurdur Óli. A spus ceva în legătură cu motivul pentru care a rupt logodna? De ce l-a părăsit? Simţi că Elsa ezita. Se priviră amândoi în ochi şi el ştiu că ea dezvăluise deja prea multe ca să mai poată da acum înapoi. Simţi că voia să-i spună ceea ce ştia. Ca şi cum purta o cruce grea şi venise vremea să o lase jos. În sfârşit, după toţi aceşti ani. — Nu era copilul lui, zise ea. — Nu era copilul lui Benjamín? — Nu. — Nu era gravidă cu el? — Nu. — Atunci al cui era? — Trebuie să înţelegi că vremurile erau diferite atunci, zise Elsa. Astăzi femeile fac avorturi la fel de uşor cum s-ar duce la dentist. Căsătoria nu are un înţeles special, chiar dacă oamenii vor să aibă copii. Trăiesc împreună. Se despart. Încep să trăiască cu alte persoane. Mai fac şi alţi copii. Se despart iar. Atunci nu era aşa. Nu în acele vremuri. A avea un copil în afara căsătoriei era de neconceput pentru femei. Era ceva ruşinos, femeile erau văzute ca nişte proscrise. Oamenii erau nemiloşi, le numeau stricate. — Înţeleg, zise Sigurdur Óli. Mintea lui se întoarse la Bergthóra şi, încetul cu încetul, îi deveni clar de ce Elsa îl tot întrebase de viaţa lui. — Benjamín era gata să o ia de nevastă, continuă Elsa. Sau cel puţin asta i-a spus el mai târziu mamei mele. Sólveig nu voia asta. Voia să rupă logodna şi i-a spus-o pe şleau. Aşa, pur şi simplu. Fără să prevină pe nimeni. — Şi atunci cine era tatăl? — Când l-a părăsit pe Benjamín, l-a rugat să o ierte pentru că îl părăsea. Însă el nu a făcut-o. Avea nevoie de mai mult timp. — Şi ea a dispărut? — Nu a mai fost văzută niciodată după ce şi-a luat la revedere de la el. Când nu s-a mai întors acasă în acea seară, ei au început să o caute, iar Benjamín a luat parte din toată inima la acea căutare. Însă nu a fost niciodată găsită. — Şi tatăl copilului? întrebă din nou Sigurdur Óli. Cine era? — Ea nu i-a spus lui Benjamín. A plecat fără ca măcar să-i zică. Cel puţin asta e ceea ce i-a spus mamei. Dacă a ştiut asta, cu siguranţă nu i— 360 —

a spus niciodată. — Cine ar fi putut să fie? — Ar fi putut să fie? repetă Elsa. Nu contează cine ar fi putut să fie. Singurul lucru important e cine era. — Vreţi să spuneţi că tatăl copilului a fost implicat în dispariţia ei? — Dumneavoastră ce credeţi? întrebă Elsa. — Dumneavoastră şi mama dumneavoastră nu aţi bănuit niciodată pe nimeni? — Nu, pe nimeni. Şi nici Benjamín, din câte ştiu eu. — E posibil ca el să fi inventat toată povestea asta? — Nu pot şti sigur, însă nu cred că Benjamín a minţit vreodată în toată viaţa lui. — Vreau să spun, ca să distragă atenţia de la propria sa persoană. — Nu ştiu să fi fost vreodată suspectat şi abia după o bună bucată de timp el i-a spus mamei toate aceste lucruri. A fost chiar înainte de a muri. — Nu a încetat niciodată să se gândească la ea. — Asta e ceea ce zicea mama. Sigurdur Óli se gândi câteva clipe. — E posibil ca ruşinea să fi condus la sinuciderea ei? — Cu siguranţă. Nu doar că l-a înşelat pe Benjamín, era şi însărcinată şi a refuzat să spună al cui era copilul. — Elínborg, femeia cu care lucrez, a vorbit cu sora ei. Ea a zis că tatăl lor s-a sinucis. S-a spânzurat. Că acest lucru a fost foarte greu de suportat de către Sólveig, pentru că erau foarte apropiaţi. — Greu de suportat pentru Sólveig? — Da. — E ciudat! — Cum aşa? — S-a spânzurat, însă nu prea îmi vine să cred că acest lucru a afectat-o pe Sólveig. — Ce vreţi să spuneţi cu asta? — S-a spus că acest lucru a fost determinat de supărare. — De supărare? — Da, asta e impresia mea. — Supărare din ce cauză? — Din cauza dispariţiei fiică-sii, zise Elsa. S-a spânzurat după ce ea a dispărut. — 361 —

17 În cele din urmă, Erlendur găsi ce să vorbească cu fiica lui. Făcuse multe investigaţii la Biblioteca Naţională, adunând informaţii din ziarele şi revistele care se publicau în Reykjavík prin 1910, anul în care cometa Halley trecuse pe lângă Pământ cu coada, după câte se presupunea, plină de cianură. Obţinu permisiunea specială să răsfoiască prin ziarele respective, în loc de a se uita la ele prin cititorul pentru microfilme. Îi plăcea la nebunie să studieze cu atenţie ziarele şi revistele vechi, auzindu-le cum fâşâie şi inhalând mirosul hârtiei îngălbenite, trăind atmosfera timpului pe care ele o păstrau în paginile lor fragile, atunci, acum şi pentru totdeauna. Se făcuse seară când se aşeză la căpătâiul Evei Lind şi începu să-i povestească despre descoperirea scheletului din Grafarholt. Îi spuse cum arheologii demarcaseră mici zone deasupra locului unde se găseau oasele, îi povesti despre Skarphédinn cu colţii lui care îl făceau să nu poată închide gura de tot. Îi spuse despre tufişurile de coacăzi şi descrierea ciudată a lui Róbert referitoare la o femeie cocoşată şi verde. Îi relată despre Benjamín Knudsen şi logodnica lui, care dispăruse într-o zi, şi efectul pe care dispariţia ei îl avusese asupra iubitului său în tinereţe, şi îi spuse despre Höskuldur, care închiriase cabana în timpul războiului, şi despre ceea ce menţionase Benjamín despre femeia care locuise pe deal şi care fusese concepută în rezervorul de gaz, în noaptea în care toată lumea credea că lumea avea să fie distrusă. — A fost anul în care a murit Mark Twain, zise Erlendur. Cometa Halley se îndrepta spre Pământ cu o viteză inimaginabilă, cu coada plină de gaze otrăvitoare. Chiar dacă Pământul scăpa din a fi făcut bucăţele în urma unei coliziuni, oamenii credeau că va trece prin coada cometei, iar toate formele de viaţă vor dispărea; aceia care se temeau cel mai tare se închipuiau mistuiţi de foc şi de acid. Panica se dezlănţui nu doar în Islanda, ci peste tot în lume. În Austria, la Trieste şi în Dalmaţia, oamenii îşi vândură toate posesiile pe nimica toată, ca să petreacă scurtul timp pe care presupuneau ei că îl mai aveau de trăit. În Elveţia, pensioanele de domnişoare rămaseră goale, deoarece familiile crezură că trebuia să fie împreună în momentul în care cometa avea să distrugă Pământul. Clericii fură instruiţi să vorbească — 362 —

despre astronomie în termeni laici, pentru a potoli temerile oamenilor. În Reykjavík, se afirma că femeile căzuseră la pat din cauza fricii sfârşitului lumii, iar multe chiar credeau acest lucru, după cum se exprimase unul dintre ziare, „gripa de primăvară din anul acela fusese cauzată de cometă”. Oamenii în vârstă vorbeau despre cât de cumplită fusese vremea ultima oară când cometa se apropiase de Pământ. Cam pe atunci, în Reykjavík gazul era privit ca fiind cheia către viitor. Lămpile cu gaz erau pe larg întrebuinţate în oraş, cu toate că nu atât de mult în privinţa asigurării unei iluminări stradale adecvate, însă oamenii îşi luminau şi ei casele cu gaz. Următorul pas era să se ridice uzine moderne de gaz la periferia oraşului, pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor populaţiei în privinţa gazului în deceniile ce vor urma. Primarul Reykjavíkului negocie cu o firmă germană, iar inginerul Carl Franke sosi în timp util în Islanda, din Bremen, împreună cu o echipă de experţi, şi începu să construiască Uzina de Gaz din Reykjavík. Aceasta a fost inaugurată în toamna anului 1910. Rezervorul însuşi era o drăcie uriaşă, cu un volum de 1.500 de metri cubi, şi era cunoscut drept „clopotul”, deoarece plutea în apă, înălţându-se sau coborând în funcţie de cât de mult gaz conţinea. Nemaivăzând niciodată un asemenea spectacol, oamenii se adunaseră să vadă cum era construit. În momentul în care construcţia rezervorului se apropie de final, un grup de oameni se adună în interiorul acestuia, în noaptea de 18 mai. Ei credeau că rezervorul era singurul loc din Islanda care oferea cât de cât o protecţie împotriva gazelor otrăvitoare ale cometei. Se zvoni că avu loc o petrecere în rezervor şi că oamenii se înghesuiră să participe la o noapte de abandon sălbatic, înaintea sfârşitului lumii. Poveşti despre lucrurile care se întâmplaseră în rezervor se răspândiră precum focul grecesc în următoarele câteva zile. Se afirma că petrecăreţii beţi făcuseră o orgie până în zori, până ce fusese clar că Pământul nu avea să piară, nici în urma unei coliziuni cu cometa Halley şi nici în flăcările cozii sale. Se zvonise, de asemenea, că un număr de copii fuseseră concepuţi în rezervor în acea noapte, iar Erlendur se întreba dacă nu cumva unul dintre acei copii îşi întâlnise soarta în Grafarholt, mulţi ani mai târziu, şi fusese îngropat acolo. — Biroul directorului Uzinei de Gaz e încă în picioare, îi spuse el Evei Lind, fără să ştie dacă îl putea auzi sau nu. Însă, în afară de asta, — 363 —

orice urmă a existenţei Uzinei de Gaz a dispărut. În cele din urmă, izvorul de energie al viitorului s-a dovedit a fi electricitatea şi nu gazul. Uzina de Gaz se afla în Raudarárstígur, unde este acum staţia de autobuz Hlemmur, şi încă îndeplineşte o funcţie utilă, în ciuda faptului că e un lucru care aparţine trecutului; pe vreme proastă, cu geruri muşcătoare, oamenii fără casă se adăpostesc înăuntru pentru a se încălzi lângă arzătoare, mai ales noaptea, şi adeseori e aglomerat în clădirea rezervorului, în partea cea mai întunecată a iernii. Eva Lind nu făcu nicio mişcare în timp ce Erlendur îşi spuse povestea. Şi nici el nu se aştepta ca ea să facă; nu se aştepta la miracole. — Uzina de Gaz a fost construită pe o bucată de pământ numită Elsumýrarblettur, continuă el, zâmbind de ironia providenţei. Elsumýrarblettur a rămas nedezvoltat ani buni după ce Uzina de Gaz a fost demolată şi rezervorul a fost înlăturat. Apoi, o clădire de birouri a fost construită pe locul respectiv, vizavi de staţia de autobuz. Acea clădire găzduieşte acum sediul poliţiei din Reykjavík. Biroul meu se află acolo. Exact în locul în care s-a aflat odinioară rezervorul. Erlendur făcu o scurtă pauză. — Aşteptăm cu toţii sfârşitul lumii, zise el. Fie că e o cometă sau altceva. Cu toţii avem propria noastră apocalipsă. Unii o duc cu ei. Alţii o evită. Majoritatea ne temem de ea, îi arătăm respect. Tu nu. Tu nu ai putut avea respect niciodată pentru nimic. Şi nu îţi e frică de mica ta apocalipsă. Erlendur rămase tăcut privind-o pe fiica lui, întrebându-se dacă acest lucru însemna ceva, să vorbească cu ea când nu părea să audă niciun cuvânt din cele pronunţate de el. Se gândi din nou la ce spusese doctorul şi chiar simţi o undă de uşurare vorbind astfel cu fiica lui. Rareori reuşise să vorbească cu ea calm şi degajat. Tensiunea dintre ei colorase întreaga lor relaţie, iar ei nu avuseseră des ocazia să stea şi să aibă o conversaţie liniştită. Însă de-abia dacă îşi vorbeau. Erlendur zâmbi strâmb. El vorbea şi ea nu asculta. În privinţa asta, nimic nu se schimbase între ei. Poate nu ăsta era lucrul pe care voia ea să-l audă. Descoperirea scheletului, Uzina de Gaz, cometa şi orgia. Poate voia ca el să vorbească despre ceva completamente diferit. Despre el însuşi. Despre ei. Se ridică în picioare, se aplecă, o sărută pe frunte şi părăsi camera. — 364 —

Cufundat în gândurile sale, în loc să facă la dreapta pe coridor şi să iasă din secţie, fără să-şi dea seama, merse în direcţie opusă, la terapie intensivă, trecu pe lângă nişte încăperi slab luminate, unde alţi pacienţi zăceau în paturi, cu vieţile atârnându-le de un fir de păr, conectaţi la tot felul de echipamente ultramoderne. Ieşi din transă abia la capătul coridorului. Era gata-gata să se întoarcă din drum, când o femeie mărunţică ieşi din cea mai ascunsă cameră şi dădu nas în nas cu el. — Scuzaţi-mă, zise ea cu o voce uşor piţigăiată. — Nu, dumneavoastră scuzaţi-mă, zise el uşor ameţit, privind în jurul său. Nu am vrut să o iau în direcţia asta. Plecam din secţie. — Am fost chemată aici, zise femeia cea mărunţică. Avea un păr foarte rar, era durdulie şi cu un piept voluminos, pe care abia îl cuprindea un tricou de culoare violet, şi avea o faţă rotundă şi prietenoasă. Erlendur observă urma unei mustăţi negre deasupra buzei superioare. O privire aruncată în camera de unde ieşise scoase la iveală un bărbat în vârstă învelit cu un cearşaf, cu un chip tras şi palid. Într-un scaun, lângă patul lui, stătea o femeie împopoţonată cu o haină luxoasă de blană, care îşi tampona nasul cu o batistă pe care o ţinea într-o mână înmănuşată. — Există încă unii oameni care mai cred în mediumuri, zise femeia cu o voce joasă, ca pentru sine. — Scuzaţi-mă, nu am înţeles prea… — Mi s-a cerut să vin aici, zise ea, conducându-l uşor pe Erlendur afară din încăperea respectivă. El e pe moarte. Ei nu pot face nimic. Soţia lui e cu el. Ea mi-a cerut să aflu dacă pot lua legătura cu el. El e în comă şi ei spun că nu mai poate fi făcut nimic, însă refuză să moară. Ca şi cum nu ar vrea să renunţe la viaţă. Ea m-a rugat să o ajut, însă nu lam putut găsi. — Găsi? zise Erlendur. — În viaţa de dincolo. — În viaţa de… eşti medium? — Ea nu înţelege că el moare. El a plecat în oraş acum câteva zile, iar următorul lucru de care ea îşi aminteşte a fost că a sunat poliţia să-i spună despre un accident de maşină petrecut pe Şoseaua de Vest. El mergea spre Borgarfjördur. Un camion i-a tăiat calea. Ei spun că nu e nicio speranţă în a-l salva. Moarte cerebrală. Ea se uită la Erlendur, care se privi, la rândul lui, pierdut. — Ea e prietena mea. — 365 —

Erlendur nu avea nicio idee despre ce vorbea femeia sau de ce îi spunea lui toate aceste lucruri pe un coridor slab luminat, şoptind pe un ton conspirativ. Spuse un „la revedere” mai degrabă nepoliticos acestei femei, pe care nu o mai văzuse niciodată înainte, şi era gata să plece, în momentul în care ea îl apucă de braţ. — Aşteptaţi, zise ea. — Poftim? — Aşteptaţi. — Scuzaţi-mă, însă nu e treaba m… — E un băiat acolo afară, zise femeia cea mărunţică. Erlendur se uită la ea uimit şi îşi trase mâna din strânsoarea ei, ca şi cum ar fi fost înjunghiat. — Despre ce vorbiţi? zise el. — Vreţi să ştiţi cine este? întrebă femeia, ridicând privirea către Erlendur. — Nu am nici cea mai vagă idee despre ce tot vorbeşti, pufni Erlendur, se răsuci pe călcâie şi o porni în jos pe coridor, către plăcuţa de ieşire. — Nu aveţi de ce să vă temeţi, strigă ea după el. El acceptă acest lucru. S-a împăcat cu ceea ce s-a întâmplat. Nu a fost vina nimănui. Erlendur se opri brusc, se întoarse încetişor şi se uită fix la femeia micuţă aflată la capătul celălalt al coridorului. Insistenţa ei era peste puterea lui de înţelegere. — Cine e băiatul ăla? întrebă ea. De ce e cu dumneavoastră? — Nu e niciun băiat, gâfâi Erlendur. Nu ştiu la ce vă referiţi. Nu vă cunosc câtuşi de puţin şi n-am idee despre ce băiat vorbiţi. Lăsaţi-mă în pace! strigă el. Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi val-vârtej din secţie. — Lăsaţi-mă în pace, rosti el şuierător printre dinţii încleştaţi.

— 366 —

18 Edward Hunter fusese ofiţer al forţelor americane de război comasate în Islanda, unul dintre puţinii membri ai armatei care nu plecaseră când pacea fusese restabilită. Jim, secretarul de la Ambasada Marii Britanii, îl localizase fără prea mare dificultate, cu ajutorul Ambasadei SUA. Îi căuta pe membrii forţelor de ocupaţie britanice şi americane, însă, potrivit sediului central din Londra, puţini mai erau încă în viaţă. Majoritatea soldaţilor britanici care fuseseră în Islanda îşi pierduseră viaţa în luptele din nordul Africii şi în Italia sau pe frontul de vest, în invazia Normandiei din 1944. Doar puţini americani rămaşi în Islanda intraseră ulterior în luptă; majoritatea rămăseseră atât timp cât durase războiul. Câţiva rămăseseră, se căsătoriseră cu islandeze şi, în cele din urmă, deveniseră cetăţeni islandezi. Unul dintre ei era Edward Hunter. Erlendur primi un telefon de la Jim dimineaţă devreme. — Am vorbit la Ambasada Americii, iar ei m-au îndrumat către acest bărbat pe nume Hunter. Am vorbit cu el ca să vă scutesc pe dumneavoastră. Sper că am făcut bine. — Mulţumesc, zise Erlendur. — Locuieşte în Kópavogur. — A rămas aici de la război încoace? — Din nefericire, nu ştiu asta. — Însă, cu alte cuvinte, acest Hunter locuieşte încă aici, zise Erlendur, frecându-se la ochi. Nu dormise bine în acea noapte, moţăise şi avusese vise urâte. Cuvintele femeii micuţe, cu părul rar, de la spital, din seara de dinainte, îi chinuiau mintea. Nu avea încredere în mediumuri, care serveau drept intermediari între lumea de aici şi cea de dincolo şi nu credea că ele puteau să vadă ce se ascundea în alte persoane. Dimpotrivă, le respingea, considerându-le pe toate nişte şarlatane: inteligente în a stoarce informaţii de la oameni şi buni cititori ai limbajului trupului pentru a stabili detalii în legătură cu persoana în chestiune, care, în jumătate din cazuri, era posibil să se potrivească, dar în cealaltă jumătate era posibil să fie foarte greşite – o simplă chestiune de probabilitate. Erlendur vorbise dispreţuitor despre acest subiect, considerându-l o prostie crasă în momentul în care fusese adus în — 367 —

discuţie odată la birou, spre marea amărăciune a lui Elínborg. Ea credea în mediumuri şi în viaţa de după moarte şi, într-un fel, se aştepta ca el să fie deschis la astfel de idei. Poate pentru că el era de la ţară. Însă asta se dovedi a fi o mare neînţelegere. Nu era, cu siguranţă, deschis către supranatural. Cu toate astea, era ceva în legătură cu femeia de la spital şi cu ceea ce-i spusese ea, la care Erlendur nu se putea abţine să nu se gândească şi care nu-l lăsase să doarmă. — Da, încă locuieşte aici, zise Jim, cerându-şi scuze exagerate pentru că-l trezise pe Erlendur; el credea că toţi islandezii se trezeau devreme. El însuşi făcea acest lucru, lumina fără sfârşit a primăverii nu îl ierta. — Staţi puţin, deci e căsătorit cu o islandeză? — Am vorbit cu el, zise Jim din nou cu accentul lui englezesc, ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea. Aşteaptă să-l sunaţi. Colonelul Hunter a fost înrolat o vreme în poliţia militară din Reykjavík şi îşi aminteşte de un incident petrecut la magazia de pe deal, despre care e gata să vă povestească. — Ce incident? întrebă Erlendur. — O să vă spună el despre asta. Iar eu o să continui să încerc să fac săpături, ca să aflu ceva despre soldaţii care au murit sau au fost daţi dispăruţi aici. Ar trebui să-l întrebaţi şi despre acest lucru pe colonelul Hunter. Îşi luară la revedere, iar Erlendur se duse cu greutate în bucătărie să-şi pregătească o cafea. Era cufundat încă în gânduri. Era oare posibil ca un medium să-şi dea seama în ce parte se aflau oamenii care erau la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte? Fără să accepte câtuşi de puţin acest lucru, se gândi că, dacă aceasta oferea consolare oamenilor care îi pierduseră pe cei dragi, nu avea de gând să se opună. Lucrul care conta era consolarea şi nu din ce parte venea ea. Cafeaua fierbinte îi arse limba în momentul în care sorbi din ea. Evita să se gândească la lucrul care îl bântuise cu adevărat în acea noapte şi pe parcursul dimineţii şi reuşi să-l ţină la distanţă. Mai mult sau mai puţin. Fostul colonel de armată Edward Hunter făcu o impresie mai mult de islandez decât de american atunci când, îmbrăcat într-un pulover de lână cu nasturi, având o barbă albă şi neîngrijită, îi întâmpină pe Erlendur şi pe Elínborg în casa lui decomandată din Kópavogur. Avea — 368 —

părul zburlit şi nepieptănat, însă fu deopotrivă prietenos şi politicos în momentul în care dădu mâna cu ei şi le spuse să i se adreseze simplu, Ed. Din acest punct de vedere, îi amintea lui Erlendur de Jim. Le spuse că soţia lui era în SUA, în vizită la sora lui. El mergea acolo din ce în ce mai rar. În drum spre Ed, Elínborg îi spuse lui Erlendur că, potrivit Bárei, logodnica lui Benjamín purta un pardesiu verde în ziua dispariţiei. Elínborg crezu că acest lucru era interesant, însă Erlendur înăbuşi orice discuţie suplimentară, spunând, mai degrabă pripit, că el nu credea în poveşti cu fantome. Elínborg avu sentimentul că discuţia se încheiase. Ed îi conduse într-o cameră mare de zi, iar Erlendur văzu puţine dovezi ale vieţii militare uitându-se în jurul său: în faţa lui se aflau două tablouri cu nişte peisaje islandeze întunecate, statui ceramice islandeze şi fotografii de familie înrămate. Nimic care să-i amintească lui Erlendur de serviciul militar sau de cel de-al Doilea Război Mondial. Fiindcă îi aştepta, Ed pregătise cafea, ceai şi biscuiţi, şi, după o pălăvrăgeală politicoasă, care mai degrabă îi plictisi pe toţi trei, bătrânul soldat deschise subiectul şi îi întrebă cum le putea fi de ajutor. Vorbea islandeza aproape perfect, în fraze scurte şi concise, ca şi cum disciplina armatei îl învăţase să respecte lucrurile esenţiale. — Jim, de la Ambasada Marii Britanii, ne-a spus că ai servit aici în timpul războiului, inclusiv un răstimp în poliţia militară şi că ai fost implicat într-un caz care a avut legătură cu magazia care se afla pe actualul loc al terenului de golf din Grafarholt. — Da, joc regulat golf acolo, zise Ed. Am auzit ştirea despre oasele găsite pe deal. Jim mi-a spus că voi aţi crezut că e posibil să fi aparţinut vreunuia dintre băieţii noştri. Unui englez sau unui american. — A fost un incident la magazie? întrebă Erlendur. — Obişnuiau să fure, zise Ed. Se întâmplă la majoritatea magaziilor. Bănuiesc că astea se numesc „pierderi”. Unii dintre soldaţi furau provizii şi le vindeau islandezilor. Au început la scară mică, însă, încetul cu încetul, au devenit mai încrezători şi, în cele din urmă, a devenit o operaţiune destul de extinsă. Intendentul era şi el băgat în treaba asta, împreună cu ei. Au fost cu toţii condamnaţi. Au părăsit ţara. Îmi amintesc acest lucru foarte bine. Am ţinut un jurnal şi am răsfoit prin el după ce m-a sunat Jim. Mi-am amintit toată întâmplarea cu furtul. L-am sunat şi pe prietenul meu din acea perioadă, pe Phil, — 369 —

care era superiorul meu. Am rememorat împreună incidentul. — Cum a fost descoperit furtul? întrebă Elínborg. — S-au lăsat conduşi de lăcomie. Furtul la scara la care îl practicau e dificil de ascuns şi s-au răspândit zvonuri despre asemenea nereguli. — Cine a fost implicat? zise Erlendur, scoţând o ţigară, iar Ed făcu semn cu capul că nu îl deranja. Elínborg îi aruncă lui Erlendur o privire plină de reproş. — În cea mai mare parte, civili. Intendentul avea gradul cel mai mare. Şi cel puţin un islandez. Un bărbat care locuia pe deal, de cealaltă parte a depozitului. — Îţi aminteşti numele lui? — Nu. Locuia împreună cu familia lui într-o cocioabă netencuită. Am găsit multă marfă acolo de la magazie. Am scris în jurnalul meu că avea trei copii, unul dintre ei era handicapat, o fată. Ceilalţi doi erau băieţi. Mama… Ed tăcu. — Ce e cu mama? zise Elínborg. Aveai de gând să spui ceva despre mamă. — Cred că o ducea foarte greu. Ed tăcu din nou şi deveni gânditor, ca şi cum ar fi încercat să se transpună în acel timp îndepărtat când investigase furtul, intrase într-o casă islandeză şi întâlnise o femeie despre care îşi putuse foarte bine da seama că era o victimă a violenţei. Şi nu victima doar a unui singur atac întâmplat de curând; era evident că suferea un abuz repetat şi sistematic, atât fizic, cât şi psihologic. Abia dacă o observă în momentul în care intră în casă împreună cu alţi patru poliţişti militari. Primul lucru pe care îl văzu fu copilul handicapat, care zăcea pe patul său improvizat în bucătărie. Îi văzu pe cei doi băieţi stând de-o parte şi de alta a fetei, încremeniţi şi îngroziţi în momentul în care soldaţii dădură buzna în casă. Îl văzu pe bărbat sărind în sus de pe scaunul din bucătărie. Sosiseră pe neaşteptate şi, în mod evident, el nu-i aştepta. Îşi puteau da seama dintr-o ocheadă dacă oamenii erau sau nu duri. Dacă reprezentau sau nu o ameninţare. Acest bărbat nu avea să le facă niciun fel de problemă. Apoi o văzu pe femeie. Era primăvară timpurie şi vremea era întunecată, astfel că îi luă ceva timp să se obişnuiască cu întunericul din interiorul casei. Ca şi cum s-ar fi ascuns, femeia se afla în picioare în locul unde crezuse că poate vedea un culoar care ducea către celelalte camere. La început, o luă drept unul dintre hoţi, care încerca — 370 —

să fugă. Merse drept către culoar, scoţându-şi pistolul din teacă. Strigă în direcţia culoarului şi îşi îndreptă în întuneric arma spre acel loc. Fata infirmă începu să ţipe la el. Cei doi băieţi se repeziră amândoi la el, strigând ceva ce el nu înţelese. Şi din întuneric ieşi femeia, pe care nu o va uita cât timp va trăi. Îşi dădu imediat seama de ce se ascundea. Avea faţa foarte vânătă, buza superioară spartă şi un ochi atât de umflat, încât nu îl putea deschide. Se uită la el cu teamă, cu celălalt ochi, apoi îşi înclină capul ca din instinct. Ca şi cum ar fi crezut că avea de gând să o lovească. Purta o rochie zdrenţuită peste o alta, şosete şi nişte pantofi vechi şi murdari. Părul ei murdar îi atârna pe umeri în bucle dese. Din câte îşi dădu el seama, şchiopăta. Era cea mai jalnică fiinţă pe care o văzuse vreodată în viaţa lui. O privi cum încerca să-şi liniştească copiii şi înţelese că nu înfăţişarea încerca ea să şi-o ascundă, îşi ascundea ruşinea. Copiii tăcură. Băiatul mai mare se înghesui în maică-sa. Ed se uită la bărbat, se îndreptă spre el şi îl plesni peste faţă cu o palmă răsunătoare. — Şi asta a fost tot, îşi încheie Ed povestea. Nu m-am putut controla. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce m-a apucat. A fost un lucru de neînţeles, zău aşa. Erai antrenat, ştiţi, antrenat ca să înfrunţi orice. Antrenat să rămâi calm indiferent de ceea ce se întâmpla. După cum vă puteţi închipui, era crucial să îţi păstrezi autocontrolul în orice moment, cu războiul care era în plină desfăşurare şi cu toate acele lucruri neplăcute. Însă, în momentul în care am văzut-o pe acea femeie… când am văzut ce trebuise să îndure – şi, în mod evident, nu doar o dată –, i-am putut vedea viaţa în mâinile acelui bărbat şi ceva sa rupt în interiorul meu. S-a întâmplat ceva ce nu am putut controla. Ed făcu o pauză. — Am fost poliţist în Baltimore timp de doi ani înainte de izbucnirea războiului. Atunci nu se numea violenţă domestică, însă era o chestiune la fel de urâtă. M-am întâlnit şi acolo cu aşa ceva şi am fost întotdeauna dezgustat de acest lucru. Mi-am putut da seama imediat ce se întâmpla acolo, iar el furase de la noi din magazie… însă, ei bine, a fost condamnat de tribunalul vostru, zise Ed, ca şi cum ar fi încercat să înlăture din minte amintirea femeii de pe deal. Nu cred că a primit cine ştie ce sentinţă. S-a asigurat că se întoarce acasă ca să-şi bată biata nevastă înainte de terminarea celor câteva luni de detenţie. — 371 —

— Deci, vorbeşti despre violenţă domestică gravă, zise Erlendur. — Una foarte greu de imaginat. Vederea acelei femei a fost îngrozitoare, zise Ed. Teribilă. După cum am spus, mi-am dat seama pe loc despre ce era vorba. Am încercat să vorbesc cu ea, însă nu înţelegea o boabă englezeşte. Am povestit poliţiei islandeze despre ea, însă ei au zis că nu prea aveau ce face. Acest lucru nu s-a schimbat mult, înţeleg. — Nu-ţi aminteşti numele lor, nu-i aşa? întrebă Elínborg. Nu sunt scrise în jurnalul tău? — Nu, însă trebuie să aveţi un raport referitor la acel incident. Din cauza furtului. Iar el lucra la magazie. Trebuie să existe liste ale angajaţilor, ale muncitorilor islandezi care au lucrat la tabăra de pe deal. E adevărat însă că asta s-a petrecut cu mult prea mult timp în urmă. — Şi soldaţii? întrebă Erlendur. Cei pe care i-a condamnat tribunalul vostru. — Şi-au petrecut ceva vreme într-o închisoare militară. Furtul de provizii era un delict foarte grav. Apoi, au fost trimişi pe front. Un fel de condamnare la moarte. — Şi tu i-ai prins pe toţi. — Cine ştie? Însă furtul a încetat. Inventarele s-au întors la normal. Chestiunea a fost clarificată. — Deci, nu crezi că ceva din toată povestea asta are legătură cu oasele pe care le-am găsit? — N-aş putea spune. — Nu-ţi aminteşti ca să fi fost cineva dat dispărut din rândurile voastre sau din cele ale britanicilor? — Te referi la un dezertor? — Nu. La o dispariţie inexplicabilă. Din cauza scheletului găsit. Dacă ştii cine ar putea fi. Poate vreun soldat american de la magazie? — Pur şi simplu, nu am nicio idee. Nicio idee. Mai vorbiră cu Ed o bună perioadă de timp. Dădea impresia că îi plăcea să stea de vorbă cu ei. Părea să-i placă să-şi amintească de vremurile de demult, înarmat cu preţiosul său jurnal, şi curând începură să discute despre anii războiului în Islanda şi impactul prezenţei militare, până ce Erlendur reveni cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să irosească timpul în acest fel. Se ridică în picioare, la fel şi Elínborg, şi amândoi îi mulţumiră călduros lui Ed. Ed se ridică în picioare şi îi conduse la uşă. — 372 —

— Cum ai descoperit furtul? întrebă Erlendur la uşă. — Cum l-am descoperit? repetă Ed. — Care a turnat? — Oh, înţeleg. Un apel telefonic. Cineva a sunat la sediul poliţiei şi a raportat un furt de proporţii din magazie. — Cine a făcut denunţul? — Mă tem că nu am descoperit niciodată. Nu am ştiut niciodată cine a fost. * Símon rămase lângă mama lui şi privi, împietrit, cum soldatul se răsuci pe călcâie cu un amestec de uimire şi furie, se îndreptă direct spre bucătărie şi îl plesni pe Grímur peste faţă atât de tare, încât îl răsturnă la pământ. Ceilalţi trei soldaţi rămaseră nemişcaţi în pragul uşii, în timp ce atacatorul lui Grímur stătu deasupra lui şi strigă ceva la el; ceva ce islandezii nu înţeleseră. Lui Símon nu-i venea să-şi creadă ochilor. Se uită la Tómas, încremenit de ceea ce se întâmpla, şi apoi la Mikkelína, care se uita cu groază la Grímur care zăcea la podea. Se uită la mama lor şi văzu lacrimi în ochii ei. Grímur fusese luat pe nepregătite. În momentul în care auziseră cele două jeepuri trăgând în faţa casei, mama lor se grăbise să se ascundă pe hol, astfel încât să nu o vadă nimeni. Să nu o vadă cu ochiul vânăt şi buza spartă. Grímur nici măcar nu se ridicase de la masă, ca şi cum nu ar fi fost îngrijorat că lucrurile pe care le făcea cu pungaşii de la magazie ar fi fost vreodată descoperite. Îi aştepta pe prietenii lui soldaţi cu un lot de marfă, pe care plănuiau să o depoziteze în casă, iar în acea noapte se duceau în oraş ca să vândă din captură. Grímur avea mulţi bani şi începuse să vorbească despre mutarea de pe deal, despre cumpărarea unui apartament, şi chiar se gândea la cumpărarea unei maşini, însă doar atunci când era extrem de bine dispus. Soldaţii îl luară pe Grímur cu ei. Îl băgară într-unul din jeepurile lor şi demarară. Şeful lor, cel care îl dărâmase pe Grímur la podea fără cel mai mic efort – care se dusese pur şi simplu la el şi îl lovise de parcă nu ştia cât de puternic era Grímur –, îi spuse ceva mamei lor şi apoi îşi luă la revedere, fără să salute, doar cu o strângere de mână, şi se urcă în celălalt jeep. Curând, se reinstală tăcerea în căsuţă. Mama lor rămase în picioare — 373 —

pe coridor, ca şi cum incidentul fusese peste puterile ei de înţelegere. Îşi mângâie cu grijă ochiul lovit, care era fixat pe ceva ce doar ea putea vedea. Ei nu îl văzuseră niciodată pe Grímur zăcând la podea. Nu îl văzuseră niciodată făcut arşice. Nu auziseră pe nimeni ţipând la el. Nu îl văzuseră niciodată atât de neajutorat. Nu puteau pricepe ce se întâmplase. Cum se putuse întâmpla, de ce Grímur nu îi atacase pe soldaţi şi nu îi bătuse măr. Copiii se uitară unii la alţii. În casă, tăcerea era înăbuşitoare. Se uitau la mama lor, pe când se auzi un sunet ciudat. Venea dinspre Mikkelína. Se ghemuise în patul ei, apoi auziră sunetul iar şi văzură că începea să chicotească, şi chicotul se transformă treptat într-un râs pe înfundate, pe care ea încercă să-l reprime la început, însă nu putu şi izbucni într-un râs în hohote. Símon zâmbi şi începu şi el să râdă, Tómas îl imită şi, curând, toţi trei hohoteau cu nişte spasme de necontrolat, care răsunară în casă şi fură purtate pe deal în acea vreme frumoasă de primăvară. Două ore mai târziu, un camion militar trase în faţa casei şi o goli de toată prada pe care Grímur şi colegii lui o ascunseseră înăuntru. Băieţii urmăriră camionul îndepărtându-se, fugiră pe deal şi îl văzură întorcându-se la magazie, unde fu descărcat. Símon nu ştia exact ce se întâmplase şi nici dacă maică-sa cunoştea situaţia, însă Grímur primi condamnare la închisoare şi nu avea să vină acasă în următoarele câteva luni. La început, viaţa continuă ca de obicei. Nu păreau să-şi dea seama că Grímur nu mai era prin preajmă. Cel puţin, nu pentru moment. Mama lor se ocupa de treburile casnice aşa cum o făcuse dintotdeauna şi nu avu niciun fel de scrupule în a folosi câştigurile obţinute prin mijloace necinstite pentru a se întreţine pe ea şi pe copii. Mai târziu, îşi găsi o slujbă la ferma Gufunes, cam la o jumătate de oră de mers pe jos de acasă. Atunci când vremea o permitea, băieţii o cărau pe Mikkelína afară la soare. Uneori, o luau cu ei când se duceau să pescuiască în lacul Reynisvatn. Dacă prindeau suficienţi păstrăvi, mama lor îi prăjea într-o tigaie şi gătea o masă delicioasă. Încet-încet, se eliberară de dominaţia pe care Grímur încă o exercita asupra lor chiar şi atunci când era departe. Dimineţile puteau mai uşor să se trezească, ziua se scurgea fără griji, iar serile treceau într-un calm neobişnuit, care era atât de confortabil, încât rămâneau treji până noaptea târziu, vorbind şi jucându-se, până ce nu-şi mai puteau ţine ochii deschişi. Absenţa lui Grímur totuşi avu cel mai mare efect asupra mamei lor. — 374 —

Într-o zi, când îşi dădu în cele din urmă seama că el nu avea să se întoarcă în viitorul foarte apropiat, spălă centimetru cu centimetru patul lor dublu. Aerisi saltelele în curte şi le scutură de praf şi de murdărie. Apoi scoase afară şi păturile şi le bătu şi pe ele, schimbă lenjeria de pat, îmbăie copiii pe rând cu săpun verde şi apă fierbinte într-o albie mare, pe care o aşeză pe podeaua din bucătărie şi sfârşi prin a-şi spăla cu grijă părul, faţa – care încă purta urmele ultimului atac al lui Grímur – şi tot trupul. Ezitând, luă o oglindă şi se uită în ea. Îşi trecu mâna peste ochi şi peste buză. Slăbise şi expresia feţei era mai dură, dinţii îi ieşiseră puţin în afară, ochii i se adânciseră mai tare în orbite, iar nasul, care fusese odinioară rupt, era uşor curbat. Către miezul nopţii, îi luă pe toţi copiii la ea în pat şi toţi patru dormiră împreună acolo. După asta, copiii dormiră în patul cel mare împreună cu mama lor, Mikkelína singură în dreapta ei, iar cei doi băieţi, fericiţi, în stânga. Nu îl vizită niciodată pe Grímur la închisoare. Nu îi pomeniră niciodată numele tot timpul cât fu plecat. Într-o dimineaţă, la scurt timp după ce Grímur fusese luat, Dave, soldatul, mergea tacticos pe deal cu undiţa la spinare, trecu de casa lor, îi făcu cu ochiul lui Símon, care stătea în faţa casei, şi îşi continuă drumul către Hafravatn. Símon o porni după el, rămânând la o distanţă potrivită pentru a-l putea spiona. Dave îşi petrecu ziua lângă lac, mai relaxat ca oricând, fără ca, aparent, să-i pese dacă prindea sau nu vreun peşte. Prinse trei. Când se lăsă seara, se întoarse pe deal şi se opri la casa lor cu cei trei peşti legaţi de cozi cu o bucată de sfoară. Dave nu era prea sigur pe el, sau cel puţin aşa i se păru lui Símon, care fugise înapoi acasă pentru a-l urmări prin fereastra bucătăriei, asigurându-se că Dave nu îl putea vedea. În cele din urmă, soldatul se hotărî, se îndreptă spre casă şi ciocăni la uşă. Símon îi spusese mamei lui despre soldat, acelaşi care le dăduse păstrăvi înainte, iar ea ieşi şi se uită după el, intră înapoi în casă, se uită în oglindă şi îşi aranjă părul. Parcă simţise că el avea să treacă pe la ei în drumul său spre barăci. Era gata să-i iasă în întâmpinare în momentul în care el sosi. Ea deschise uşa şi Dave zâmbi, zise ceva ce ea nu înţelese şi îi înmână peştele. Ea luă peştii şi îl invită în casă. Intră şi rămase stânjenit în bucătărie. Făcu semn cu capul către băieţi şi către — 375 —

Mikkelína, care se întinse şi se încordă ca să-l vadă mai bine pe acest soldat care bătuse atâta drum doar ca să se afle în bucătăria lor, în uniforma lui, cu pălăria aia cu formă ciudată ca de barcă răsturnată, pe care el brusc îşi aduse aminte că uitase să şi-o scoată în momentul în care intrase în casă şi pe care şi-o smulse jenat de pe cap. Avea o înălţime medie, cu siguranţă era mai în vârstă de treizeci de ani, suplu, cu nişte mâini foarte frumoase, care se jucau cu barca răsturnată, răsucind-o de parcă storcea rufe. Ea îi făcu semn să se aşeze la masa din bucătărie, iar el se aşeză împreună cu băieţii, în timp ce mama lor făcu cafea, cafea adevărată de la magazie, cafea pe care Grímur o furase şi soldaţii nu o descoperiseră. Dave îi ştia numele lui Símon şi descoperi că Tómas se numea Tómas, care era uşor de pronunţat. Numele Mikkelínei îl amuza şi îl spuse de nenumărate ori într-un fel atât de amuzant, încât râseră cu toţii. Le zise că numele lui era Dave Welch şi că era dintr-un loc numit Brooklyn, din America. Le spuse că era un simplu soldat, dar ei nu aveau idee despre ce vorbea. — A private 24, repetă el, însă ei doar se uitară fix la el. Îşi bău cafeaua şi păru foarte încântat. Mama stătea cu faţa la el, la celălalt capăt al mesei. — I understand your husband is in jail, 25 zise el. For stealing. 26 Nu primi niciun răspuns. Uitându-se la copii, scoase o bucată de hârtie din sân şi o răsuci între degete, fără să ştie ce să facă cu ea. Apoi îi trecu biletul peste masă mamei lor. Ea luă bucata de hârtie, o despături şi citi ce era scris. Se uită uimită la el şi apoi din nou la bilet. Împături biletul şi îl puse în buzunarul şorţului. Tómas reuşi să-l facă pe Dave să înţeleagă că el ar trebui să mai încerce încă o dată să spună numele Mikkelínei şi, în momentul în care el făcu acest lucru, începură cu toţii să râdă iar, şi chipul Mikkelínei se încreţi, cuprinsă fiind de o bucurie desăvârşită. Dave Welch îi vizită frecvent în acea vară şi se împrieteni cu copiii şi cu mama lor. Pescui în cele două lacuri şi le dădu lor captura, de asemenea, le aduse nişte lucruri de la magazie care se dovediră Soldat (Engl.). Înţeleg că soţul dumneavoastră e la închisoare (Engl.). 26 Pentru furt. — 376 — 24 25

folositoare. Se jucă cu copiii, care simţeau o plăcere deosebită în a-l avea acolo, iar el purta întotdeauna carneţelul în buzunar pentru a se face înţeles în islandeză. Se tăvăliră pe jos de râs când el rosti o frază în islandeză. Expresia lui serioasă era absolut în contradicţie cu ceea ce rostea şi felul în care o spuse sună ca vorbirea unui copil de trei ani. Însă învăţa repede; curând le fu uşor să-l înţeleagă, iar lui să ştie despre ce vorbeau. Băieţii îi arătară cele mai bune locuri pentru pescuit şi se plimbau ţanţoşi împreună cu el pe deal şi în jurul lacului. Învăţară cuvinte englezeşti de la el şi cântece americane, pe care le auziseră înainte de la magazie. El dezvoltă o relaţie specială cu Mikkelína. Nu peste mult timp, o câştigă în totalitate de partea lui şi avea să o ducă pe braţe afară în curte când vremea era bună şi să verifice lucrurile pe care era ea capabilă să le facă. Felul său de a se purta cu ea era asemănător cu cel al mamei fetei: îi mişca braţele şi picioarele, o susţinea în timp ce mergea, o ajuta cu tot felul de exerciţii fizice. Într-o zi, aduse un medic militar să o vadă pe Mikkelína. Medicul aprinse o lanternă şi se uită la ochii ei şi în gât, îi roti capul şi îi pipăi grumazul şi coloana vertebrală. Avea cu el nişte bucăţi de lemn de diferite forme geometrice şi o puse să le aşeze în găurile în care se potriveau. Ea făcu lucrul acesta fără prea mare efort. I se spuse că se îmbolnăvise la vârsta de trei ani şi că înţelegea ce i se spunea, însă nu prea putea să vorbească. Dar că putea citi şi că mama ei o învăţa să scrie. Doctorul încuviinţă, ca şi cum ar fi priceput, cu o expresie plină de înţeles pe chip. Stătu mult de vorbă cu Dave după consultaţie şi, când plecă, Dave reuşi să-i facă să înţeleagă că mintea Mikkelínei era complet sănătoasă. Ei ştiau deja acest lucru. Însă, apoi, el zise că, în timp, cu exerciţii potrivite şi cu mult efort, Mikkelína ar putea chiar să meargă neajutată. — Să meargă! Mama ei se prăbuşi în scaun. — Şi chiar să vorbească normal, adăugă Dave. E posibil. Nu a mai fost niciodată la un doctor? — Toate aceste lucruri sunt peste puterile mele, zise ea cu tristeţe. — She is okay,27 zise Dave. Just give her time. 28 Mama lor încetase să mai asculte ce spunea el. — E un bărbat îngrozitor, zise ea dintr-odată, şi copiii îşi ciuliră 27 28

Ea e în regulă (Engl.). Are nevoie doar de timp (Engl.). — 377 —

urechile, pentru că nu o mai auziseră niciodată vorbind despre Grímur în felul acesta. Un bărbat îngrozitor, continuă ea. O creatură mizerabilă, care nu merită să trăiască. Nu ştiu de ce li se permite să trăiască. Nu înţeleg. De ce li se permite să facă ceea ce vor? Ce face ca oamenii să ajungă aşa? Ce anume îl face să se transforme într-un monstru? De ce se comportă ca un animal an după an, atacându-şi copiii şi umilindu-i, atacându-mă pe mine şi bătându-mă până ce îmi doresc să mor şi mă gândesc cum să… Ea dădu drumul unui oftat profund şi se duse să se aşeze lângă Mikkelína. — Te face să-ţi fie ruşine că eşti victima unui astfel de bărbat, te scufunzi într-o singurătate absolută şi nu dai voie nimănui să intre în lumea ta, nici măcar propriilor tăi copii, pentru că nu vrei ca nimeni să pună piciorul aici, cu atât mai puţin ei. Şi stai încordându-ţi toate puterile pentru următorul atac care vine din senin şi e plin de ură pentru un lucru sau altul, nu ştii care anume, şi îţi petreci toată viaţa gândindu-te când va fi, cât de violent va fi, care e motivul, cum poate fi evitat. Cu cât arăt mai multă supunere şi teamă, cu atât are el mai multe motive să mă bată măr. Nu ai cum să faci lucrurile bine. Nu ai cum. Până ce singurul lucru la care te gândeşti e cum să scapi de asta. Nu contează cum. Doar să scapi. O tăcere de moarte se lăsă. Mikkelína zăcea nemişcată în patul ei, iar băieţii se apropiaseră mai tare de mama lor. Ascultară, uluiţi, fiece cuvânt. Ea nu deschisese niciodată nicio fereastră către chinul pe care trebuise să-l îndure atât de mult timp, încât uitase de orice altceva. — Totul va fi bine, zise Dave. — O să te ajut eu, zise Símon cu o voce serioasă. Ea se uită la el. — Ştiu, Símon, zise ea. Am ştiut întotdeauna asta, bietul meu Símon. Zilele treceau, iar Dave îşi dedica tot timpul său liber familiei care locuia pe deal şi îşi petrecea din ce în ce mai mult timp cu mama copiilor, fie în casă, fie plimbându-se pe lângă lacul Reynisvatn sau dincolo de deal, la lacul Hafravatn. Băieţii voiau să-l vadă mai mult, însă el încetase să se mai ducă la pescuit cu ei şi avea mai puţin timp pentru Mikkelína. Însă lor nu le păsa. Observară schimbarea petrecută cu mama lor, o asociară cu Dave şi se bucurară pentru ea. Într-o zi frumoasă de toamnă, la aproape jumătate de an după ce — 378 —

Grímur fusese luat de pe deal de poliţia militară, Símon îi văzu pe Dave şi pe mama lor la distanţă, îndreptându-se către casă. Mergeau foarte aproape unul de altul şi, din câte putu vedea, se ţineau de mână. Pe măsură ce se apropiară, încetară să se mai ţină de mână şi se îndepărtară unul de altul, iar Símon îşi dădu seama că nu doreau să fie văzuţi în acea ipostază. — Ce aveţi de gând să faceţi tu şi Dave? o întrebă Simón pe mama lui, într-o seară de toamnă, după ce amurgul căzuse peste deal. Se aflau în bucătărie. Tómas şi Mikkelína jucau cărţi. Dave îşi petrecuse ziua cu ei, apoi se întorsese la magazie. Întrebarea plutise în aer toată vara. Copiii discutaseră între ei şi îşi închipuiseră tot felul de situaţii care sfârşeau prin faptul că Dave devenea tatăl lor şi îl înlătura pe Grímur din faţa ochilor lor pentru totdeauna. — Ce vrei să spui cu asta? făcu maică-sa. — Când el se va întoarce, zise Símon, observând că Mikkelína şi Tómas încetaseră să mai joace cărţi şi acum se uitau foarte atenţi la el. — Avem timp suficient să ne gândim la asta, zise mama lor. Nu o să se întoarcă prea curând. — Însă ce aveţi de gând să faceţi? Mikkelína şi Tómas îşi întoarseră capetele de la Símon la mama lor. Ea se uită la Símon şi apoi la ceilalţi doi copii. — El are de gând să ne ajute, zise ea. — Cine? zise Símon. — Dave. Are de gând să ne ajute. — Ce o să facă? Símon se uită la maică-sa, încercând să-şi dea seama la ce anume se referea ea. Ea îl privi drept în ochi. — Dave cunoaşte genul ăsta de persoană. Ştie cum să scape de un astfel de om. — Ce o să facă? repetă Símon. — Nu-ţi face tu griji în legătură cu asta, replică maică-sa. — O să ne scape de el? — Da. — Cum? — Nu ştiu. Cu cât ştim mai puţin, cu atât mai bine, zice el, şi eu nici măcar nu ar trebui să-ţi spun asta. Poate o să vorbească cu el. Să-l sperie, ca să ne lase în pace. El zice că are prieteni în armată care îl pot ajuta dacă e nevoie. — Şi dacă Dave pleacă? — 379 —

— Dacă pleacă? — Dacă pleacă din Islanda, zise Símon. N-o să fie la nesfârşit aici. E soldat. Ei întotdeauna trimit trupe de aici. Şi aduc altele noi în barăci. Dacă pleacă? Ce vom face atunci? Ea se uită la fiul ei. — O să găsim noi o cale, zise ea cu voce joasă. Atunci, vom găsi noi o cale.

— 380 —

19 Sigurdur Óli îi telefonă lui Erlendur, îi povesti despre întâlnirea cu Elsa şi despre faptul că ea credea că alt bărbat – cel care o lăsase însărcinată pe logodnica lui Benjamín – era implicat, identitatea lui fiind necunoscută. Dezbătură chestiunea o vreme, iar Erlendur îi spuse lui Sigurdur Óli ce aflase de la fostul militar Ed Hunter în legătură cu furtul de la magazie şi cum un familist care locuia pe deal fusese arestat pentru că luase parte la acel furt. Ed credea că soţia bărbatului fusese victima violenţei domestice, lucru care confirmă povestea lui Höskuldur, pe care o auzise de la Benjamín. — Toţi aceşti oameni sunt morţi şi îngropaţi de mult, zise Sigurdur Óli plictisit. Nu ştiu de ce îi mai vânăm. E ca şi cum ai vâna nişte fantome. Nu o să întâlnim niciodată pe vreunul dintre ei şi nu vom vorbi niciodată cu ei. Fac cu toţii parte dintr-o poveste cu fantome. — Vorbeşti despre femeia verde de pe deal? întrebă Erlendur. — Elínborg a zis că Róbert a văzut fantoma lui Sólveig purtând un pardesiu verde, deci suntem implicaţi într-o veritabilă vânătoare de fantome. — Dar nu vrei să ştii cine e în mormântul ăla şi a cui e mâna ridicată în sus, de parcă persoana respectivă ar fi fost înmormântată de vie? — Mi-am petrecut două zile încuiat într-o pivniţă împuţită şi nu mă interesează câtuşi de puţin, zise Sigurdur Óli. Nu mă interesează câtuşi de puţin toată prostia asta, bombăni el şi închise. Ca întotdeauna, mintea lui Erlendur era la Eva Lind, care zăcea la terapie intensivă şi nu prea erau speranţe că avea să trăiască. Gândurile i se întorceau la ultima ceartă pe care o avuseseră în apartamentul lui, cu două luni înainte. Era încă iarnă atunci, ninsese mult, era întuneric şi frig. Nu intenţionase să se certe cu ea. Nu plănuise să-şi piardă răbdarea. Însă ea nu voia deloc să cedeze. Ca de obicei. — Nu-i poţi face asta copilului, zisese el, făcând încă un efort să o convingă. Presupunea că era însărcinată în cinci luni. Făcuse un efort atunci când aflase că era însărcinată şi, după două încercări, părea că reuşise să renunţe la dependenţa de droguri. El o sprijinea cât putea, însă amândoi ştiau că acest sprijin cântărea puţin şi că relaţia lor era de aşa natură încât, cu cât se implica el mai mult, cu atât era mai puţin — 381 —

posibil ca ea să reuşească. Eva Lind avea o atitudine ambivalentă faţă de tatăl ei. Îi căuta compania, însă îi găsea vină pentru orice făcea. — Ce ştii tu despre asta? zise ea. Ce ştii tu despre copii? Sigur că vreau să fac copilul. Şi am de gând să am grijă singură de el. El nu ştia dacă ea lua droguri sau dacă bea alcool, ori şi una, şi alta, însă nu prea părea lucidă în momentul în care el îi deschisese uşa şi o lăsase să intre. Nu se aşeză pe sofa, se lăsă să cadă pe ea. Burtica i se vedea pe sub jacheta de piele deschisă la fermoar, sarcina începând să devină vizibilă. Purta doar un tricou subţire pe dedesubt. Afară, temperatura era de cel puţin minus zece grade. — Am crezut că noi am… — Noi nu avem nimic, îl întrerupse ea. Tu şi cu mine. Nu avem nimic. — Credeam că te-ai hotărât să ai grijă de copilul tău. Să te asiguri că nu o să i se întâmple nimic rău. Să te asiguri că drogurile nu or să-l afecteze. Aveai de gând să renunţi, însă probabil că e peste puterile tale. Probabil că e peste puterile tale să ai grijă cum trebuie de copilul tău. — Taci din gură. — De ce ai venit aici? — Nu ştiu. — E din cauza conştiinţei. Nu-i aşa? Conştiinţa ta nu-ţi dă pace şi aştepţi compasiunea mea pentru starea îngrozitoare în care te afli. De asta vii aici. Ca să ai parte de milă şi să te simţi mai bine în legătură cu propria ta persoană. — Exact. Exact ăsta e locul unde trebuie să vii dacă vrei o conştiinţă, ipocritule. — Tu ai ales numele. Îţi aminteşti? Dacă este o fetiţă. — Tu l-ai ales. Nu eu. Tu. Aşa cum faci întotdeauna. Tu hotărăşti totul. Dacă vrei să pleci, atunci pleci, pur şi simplu, nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de mine sau de oricine altcineva. — Ar trebui să o cheme Audur. Tu ai vrut asta. — Şi crezi că nu-ţi cunosc jocul? Să nu crezi că nu pot vedea prin tine. Ţi-e frică ca dracu’… Ştiu ce am în burtă. Ştiu că e o fiinţă umană. Ştiu asta. Nu trebuie să-mi reaminteşti. Nu e nevoie. — Bine, zise Erlendur. Uneori, pare că uiţi. Să uiţi că nu mai trebuie să te gândeşti doar la tine. Nu e bine să te droghezi. Când te droghezi, şi copilul tău se droghează, iar el e mai afectat de droguri decât tine. — 382 —

El făcu o pauză. — Poate a fost o greşeală, zise el, aceea de a nu face un avort. Ea se uită la el. — Du-te dracu’! — Eva… — Mama mi-a spus. Ştiu exact ce ai vrut. — Ce anume? — Şi poţi să spui despre ea că e o mare mincinoasă, însă ştiu că e adevărat. — Despre ce vorbeşti? — Ea a zis că tu o să negi. — Ce să neg? — Că nu m-ai vrut. — Ce? — Nu m-ai vrut. Atunci când ai lăsat-o gravidă. — Ce ţi-a spus maică-ta? — Că tu nu m-ai vrut. — Minte. — Tu ai vrut ca ea să facă avort… — Asta e o minciună… — … şi apoi mă judeci pe mine, indiferent de cât de mult încerc. Tu întotdeauna mă judeci. — Asta nu e adevărat. Nici măcar nu m-am gândit la asta. Nu ştiu de ce ţi-a spus asta, însă nu e adevărat. Nu a fost vorba despre o alegere. Noi nici măcar nu am pomenit de acest lucru. — Ştia că o să spui asta. M-a prevenit. — Te-a prevenit? Când ţi-a spus ea toate aceste lucruri? — Atunci când a aflat că sunt gravidă. A zis că ai vrut să o trimiţi să facă avort şi ea mi-a spus că o să negi că i-ai cerut asta. A zis că o să spui tot ce tocmai ai spus. Eva Lind se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. — Minte, Eva. Crede-mă. Nu ştiu de ce a spus asta. Ştiu că mă urăşte, însă, cu siguranţă, nu atât de tare. Te montează împotriva mea. Trebuie să-ţi dai seama de asta. Să spui un astfel de lucru este… este… dezgustător. Poţi să-i spui asta. — Spune-i-o tu, strigă Eva Lind. Dacă îndrăzneşti. — E dezgustător să-ţi spună asta. Să inventeze poveşti, doar ca să ne otrăvească relaţia. — 383 —

— De fapt, chiar o cred. — Eva… — Taci din gură. — O să-ţi spun de ce nu poate fi adevărat. De ce eu niciodată nu aş putea… — Nu te cred! — Eva… Eu am… — Tacă-ţi fleanca. Nu cred niciun cuvânt din ce spui. — Atunci, trebuie să pleci de aici, zise el. — Mdeah, sigur, îl provocă ea. Vrei să scapi de mine. — Ieşi afară! — Eşti dezgustător! strigă ea şi ieşi val-vârtej pe uşă. — Eva! strigă el după ea, însă plecase deja. Nu mai auzi de ea şi nici nu o mai văzu, până ce îi sună mobilul când se afla aplecat deasupra scheletului de pe deal, două luni mai târziu. Erlendur rămase în maşină, fumând şi gândindu-se că ar fi trebuit să reacţioneze diferit, să-şi înfrângă mândria şi să-i dea de urmă Evei când furia i se domolise. Să-i spună că maică-sa minţise, că el nu ar fi sugerat niciodată un avort. Nu ar fi putut-o face niciodată. Nu ar fi trebuit să o lase să ajungă în stadiul în care să trimită un SOS. Ea nu era pur şi simplu suficient de matură ca să treacă prin toate astea, nu realiza în ce se băgase şi nu avea deloc simţul răspunderii. Lui Erlendur îi era frică să-i dea vestea când avea să-şi recapete cunoştinţa. Dacă îşi recăpăta vreodată cunoştinţa. De dragul de a face ceva, luă telefonul şi-l sună pe Skarphédinn. — Ai puţină răbdare, zise arheologul, şi nu mă mai suna tot timpul. O să te anunţăm noi atunci când dezgropăm oasele. Skarphédinn se comporta de parcă el se ocupa de investigaţie, devenind tot mai arogant pe zi ce trece. — Şi când va fi asta? — Dificil de spus, zise el, şi Erlendur îşi imagină dinţii lui galbeni pe sub barbă. Trebuie să văd. Lasă-ne în pace, ca să ne ocupăm cum trebuie de treabă. — Trebuie să îmi poţi spune ceva. A fost bărbat? Femeie? — Răbdarea este cheia tuturor enigmelor… Erlendur îi închise telefonul. Îşi aprindea altă ţigară în momentul în care sună telefonul. Era Jim, de la ambasada britanică. Ed şi ambasada — 384 —

americană descoperiseră o listă cu numele angajaţilor islandezi de pe vremea când englezii administrau depozitul. Erau nouă nume pe listă, iar Jim i le citi lui Erlendur la telefon. Erlendur nu recunoscu niciunul dintre ele şi îi dădu lui Jim numărul de fax de la birou, ca să i-o poată trimite acolo. Merse până în Vogar şi parcă maşina, ca şi mai înainte, la o oarecare distanţă de subsolul în care dăduse buzna în căutarea Evei Lind. Aşteptă, întrebându-se ce anume îi făcea pe bărbaţi să se comporte în felul în care se comporta acesta faţă de nevasta şi copilul lui, însă concluzia la care ajunse fu una obişnuită: erau nişte idioţi nenorociţi. Nu putea spune ce voia să-i facă acelui bărbat. Dacă voia şi altceva în afară de a-l spiona din maşină. Nu-şi putea şterge din minte imaginea fetiţei cu urme de arsuri de ţigară pe spate. Bărbatul negase că-i făcuse ceva copilului, iar mama îi susţinuse afirmaţia, aşa că autorităţile nu putură face prea multe, în afară de a le lua copilul. Cazul bărbatului se afla la procurorul general. Poate urma să fie condamnat. Poate nu. Erlendur cugetă la opţiunile care îl aşteptau. Nu erau multe, iar toate erau rele. Dacă bărbatul s-ar fi întors în apartament în noaptea în care el o căutase pe Eva Lind şi copilaşul se afla pe podea cu urme de arsuri pe spate, Erlendur l-ar fi atacat pe acel sadic. Trecuseră câteva zile de atunci şi nu îl putea ataca din senin pentru ceea ce făcuse. Nu se putea duce drept la el să-l pocnească, deşi asta îşi dorea cel mai mult. Erlendur ştia că nu putea vorbi cu el. Astfel de bărbaţi râdeau când erau ameninţaţi. Avea să-i râdă lui Erlendur în faţă. Erlendur nu văzu pe nimeni intrând sau ieşind din clădire în cele două ore cât stătu în maşină şi fumă. În cele din urmă, renunţă şi plecă la spital ca să o vadă pe fiica lui. Încercă să uite toate aceste lucruri, ca atât de multe altele pe care trebuia să le uite, din trecut.

— 385 —

20 Ajungând la birou, Elínborg primi un telefon de la Sigurdur Óli. Îi spuse că, probabil, Benjamín nu era tatăl copilului pe care logodnica sa îl aştepta, lucru care dusese la ruperea logodnei. În plus, tatăl lui Sólveig se spânzurase după ce fiica lui dispăruse, şi nu înainte, aşa cum Bára, sora ei, spusese la început. Elínborg se duse la Biroul Naţional de Statistică şi răsfoi prin certificatele de deces înainte de a se duce în Grafarvogur. Nu-i plăcea să fie minţită, mai ales de către nişte snoabe condescendente. Bára ascultă relatarea lui Elínborg a ceea ce Elsa spusese despre tatăl neidentificat al copilului lui Sólveig şi rămase cu chipul la fel de inexpresiv ca întotdeauna. — Aţi mai auzit înainte povestea asta? întrebă Elínborg. — Că sora mea a fost o târfă? Nu, nu am mai auzit înainte şi nu înţeleg de ce mi-o serviţi pe tavă acum. După atâţia ani. Nu înţeleg. Ar trebui să o lăsaţi pe sora mea să se odihnească în pace. Nu merită să se bârfească pe socoteala ei. De unde a auzit această… această Elsa povestea? — De la mama ei, zise Elínborg. — Iar ea a auzit-o de la Benjamín? — Da. El nu a spus nimănui până pe patul de moarte. — Aţi găsit o şuviţă din părul ei acasă la el? — Am găsit, din întâmplare. — Şi o să o trimiteţi la teste împreună cu oasele? — Bănuiesc că da. — Deci, voi credeţi că el a omorât-o. Benjamín ăla, sfrijitul ăla şi-a omorât logodnica. Cred că e ridicol. Absolut ridicol. Mă depăşeşte cum puteţi crede aşa ceva. Bára se opri din vorbit şi căzu pe gânduri. — O să fie în ziare? întrebă ea. — N-am idee, zise Elínborg. Li s-a făcut foarte multă publicitate oaselor. — Vreau să spun, faptul că sora mea a fost omorâtă? — Dacă asta e concluzia la care ajungem. Dumneavoastră ştiţi cine ar fi putut fi tatăl copilului ei? — Benjamín a fost singurul. — 386 —

— Nu s-a pomenit niciodată de altcineva? Nu v-a vorbit sora dumneavoastră despre vreun alt bărbat? Bára scutură din cap. — Sora mea nu a fost o stricată. Elínborg îşi drese glasul. — Mi-aţi spus că tatăl vostru s-a sinucis cu ceva vreme înainte ca sora dumneavoastră să dispară. Se priviră repede în ochi. — Cred că ar trebui să plecaţi acum, zise Bára, ridicându-se în picioare. — Nu eu am început să vorbesc despre tatăl dumneavoastră. I-am verificat certificatul de deces, care se află la Biroul Naţional de Statistică. Spre deosebire de alţi oameni, Biroul de Statistică rareori spune minciuni. — Nu mai am ce să vă spun, zise Bára, însă fără aroganţa ei de mai devreme. — Nu cred că l-aţi fi pomenit dacă nu doreaţi să vorbiţi despre el. În interiorul dumneavoastră. — Porcăria naibii! izbucni ea. Faceţi pe psihologul acum? — A murit la şase luni după dispariţia surorii dumneavoastră. În certificatul de deces nu se specifică faptul că s-a sinucis. Nu e dată nicio cauză a morţii. Probabil prea snobi ca să folosiţi cuvântul suicid. A murit subit, acasă, scrie în certificat. Bára se întoarse cu spatele la Elínborg. — E vreo speranţă să începeţi să-mi spuneţi adevărul? zise Elínborg, ridicându-se şi ea. Ce legătură a avut tatăl dumneavoastră cu chestia asta? De ce l-aţi pomenit pe el? Cine a lăsat-o gravidă pe Sólveig? El? Nu primi niciun răspuns. Tăcerea dintre ele era aproape tangibilă. Elínborg se uită în jurul ei în salonul spaţios, la toate obiectele frumoase, la tablourile Barei şi ale soţului ei, la mobila scumpă, la pianul negru, la o fotografie a Bárei aşezată ostentativ, împreună cu liderul Partidului Progresist. Ce viaţă goală, gândi ea. — Oare nu orice familie are secrete? zise Bára în cele din urmă, cu spatele încă întors către Elínborg. — Îmi închipui că da, zise Elínborg. — Nu a fost tatăl meu, zise Bára fără prea mare tragere de inimă. Nu ştiu de ce am minţit în legătură cu moartea lui. Mi-a scăpat, pur şi — 387 —

simplu. Dacă vreţi să vă jucaţi de-a psihologul, puteţi să spuneţi că, în adâncul sufletului, am vrut să vă mărturisesc totul. Că am păstrat tăcerea pentru prea mult timp, că atunci când aţi început să vorbiţi despre Sólveig ecluzele s-au deschis. Nu ştiu. — Atunci, cine a fost? — Nepotul lui, zise Bára. Fiul fratelui lui, din Fljót. S-a întâmplat într-una din vizitele ei din timpul verii. — Şi cum a aflat familia dumneavoastră? — Era complet schimbată când s-a întors. Mama… mama noastră a observat imediat şi, bineînţeles, ar fi fost imposibil să ascunzi acest lucru prea mult timp. — I-a spus mamei voastre ce s-a întâmplat? — Da. Tata s-a dus în nord. Nu ştiu mai multe despre asta. Când s-a întors, băiatul fusese trimis în străinătate. Aşa au spus cei de acolo. Bunicul avea o fermă mare. Erau doar doi fraţi. Tata s-a mutat aici, în sud, şi-a deschis o afacere şi a devenit bogat. A devenit un stâlp al societăţii. — Ce s-a întâmplat cu nepotul? — Nimic. Sólveig a zis că şi-a făcut mendrele cu ea. Că a violat-o. Părinţii mei nu au ştiut ce să facă, nu au vrut să depună plângere, cu toată tevatura legală şi cu bârfa pe care avea să o stârnească această poveste. Băiatul s-a întors câţiva ani mai târziu şi s-a stabilit aici, în Reykjavík. Şi-a întemeiat o familie. A murit acum aproape douăzeci de ani. — Şi Sólveig şi copilul? — Lui Sólveig i s-a ordonat să facă un avort, însă ea a refuzat. A refuzat să scape de copil. Apoi, într-o zi, a dispărut. Bára se răsuci şi o privi pe Elínborg drept în faţă. — Aţi putea spune că această poveste ne-a distrus, acea călătorie în Fljót din acea vară. Ne-a distrus ca familie. Cu siguranţă, mi-a marcat întreaga viaţă. Muşamalizare. Orgoliul familiei. A fost o chestiune tabu. Nu puteam niciodată să pomenim despre acel lucru. Mama mea s-a asigurat de asta. Ştiu că a vorbit cu Benjamín, mai târziu. I-a explicat situaţia. Chestia asta a făcut ca moartea lui Sólveig să fie doar treaba ei. A lui Sólveig, adică. Secretul ei, alegerea ei. Noi am fost în regulă. Eram puri şi respectabili. Ea a înnebunit şi s-a aruncat în mare. Elínborg se uită la Bára şi, brusc, simţi milă pentru minciuna în care fusese obligată să trăiască. — 388 —

— A făcut-o singură, continuă Bára. Nu a avut nimic de-a face cu noi. A fost treaba ei. Elínborg încuviinţă. — Nu ea zace acolo sus pe deal, zise Bára. Ea zace pe fundul mării şi e acolo de mai bine de şaizeci de ani îngrozitori. Erlendur se aşeză lângă Eva Lind după ce vorbi cu doctorul, care îi zise acelaşi lucru ca şi înainte: starea ei era neschimbată, doar timpul putea să spună ce avea să se întâmple. El rămase la căpătâiul fiicei sale, întrebându-se despre ce ar putea să-i vorbească, însă nu se putu decide. Timpul trecea. În secţia de terapie intensivă era linişte. Din când în când, un doctor trecea pe lângă uşă sau o asistentă cu nişte pantofi moi şi albi, care scârţâiau la contactul cu linoleumul. Scârţâitul ăla. Erlendur o privi pe fiica lui şi, aproape automat, începu să-i vorbească cu voce joasă, spunându-i despre o persoană dispărută care îi pusese creierul pe moaţe de o bună perioadă de timp şi, pesemne, chiar după atâţia ani, trebuia încă să înţeleagă cu totul această poveste. Începu să-i povestească despre un tânăr care se mutase în Reykjavík împreună cu părinţii, însă îi fusese întotdeauna dor de locul natal de la ţară. Băiatul era prea tânăr ca să înţeleagă de ce se mutaseră ei la oraş, care, la momentul respectiv, nu era un oraş mare, ci un orăşel cu ieşire la mare. Mai târziu, îşi dăduse seama că decizia fusese o îmbinare a mai multor factori. Noua lui casă fu ciudată de la bun început. Fusese crescut într-o viaţă rurală simplă şi în izolare – cu veri calde, ierni aspre şi poveşti despre familia lui care trăise la ţară tot timpul, majoritatea arendaşi şi extrem de săraci de secole întregi. Acei oameni erau eroii lui. Auzise despre ei în poveşti ale vieţii de zi cu zi, care fuseseră spuse de ani şi zeci de ani, poveşti ale unor călătorii temerare sau ale unor dezastre, ori poveşti care erau atât de hazlii, încât povestitorii rămâneau fără suflu între hohotele de râs sau izbucneau în accese de tuse care îi făceau să se ghemuiască, să bolborosească şi să se scuture de veselie pură. Toate aceste poveşti erau despre oamenii în mijlocul cărora trăise şi pe care îi cunoscuse sau despre aceia care locuiseră la ţară, generaţie după generaţie: unchi şi nepoate, bunici şi stră-străbunici, cu mult timp în urmă. Cunoştea toate aceste personaje din poveşti, chiar — 389 —

şi pe acelea care muriseră de mult şi erau îngropate în micul cimitir de lângă biserica parohială: moaşe care străbăteau râuri îngheţate ca să ajute femeile să nască; fermieri care îşi salvaseră ca nişte eroi turmele în timpul unor furtuni neîndurătoare; lucrători la fermă care muriseră îngheţaţi în drum spre saivane; preoţi beţi, fantome şi monştri; poveşti ale vieţilor care făceau parte din propria lui viaţă. Adusese toate aceste poveşti cu el atunci când părinţii lui se mutară la oraş. Cumpărară o baie publică din vremea războiului, construită de militarii britanici la periferia oraşului, şi o transformară într-o căsuţă, pentru că asta era tot ce-şi puteau permite ei. Viaţa la oraş nu i se potrivea tatălui său, care avea o inimă slabă şi care muri la scurt timp după ce se mutară. Mama lui vându baia publică, cumpără un mic apartament înghesuit într-un subsol, nu departe de port, şi munci întro fabrică de peşte. Băiatul nu ştiu ce să facă în momentul în care îşi termină şcoala obligatorie. Făcu muncă fizică. Pe şantiere. Pe pescadoare. Văzu într-un ziar o reclamă la un post liber în cadrul poliţiei. Nu mai auzi poveşti, iar acestea se pierdură pentru el. Toţi ai lui pieriră, uitaţi şi îngropaţi în zone rurale părăsite. El, în schimb, fu purtat de vânt într-un oraş în care nu avea ce căuta. Ştia că nu era genul urban. Nu prea îşi dădea cu adevărat seama ce era. Însă nu-şi pierdu niciodată dorul după o viaţă diferită, se simţi dezrădăcinat şi stânjenit şi îşi dădu seama că şi ultimele sale legături cu trecutul se evaporară în momentul în care mama lui muri. Se duse prin discoteci. La una dintre ele, Glaumbaer, întâlni o femeie. Mai cunoscuse şi altele, însă niciodată nu fuseseră mai mult decât nişte întâlniri ocazionale. Aceasta era diferită, mai statornică, şi el simţi că îl domina. Totul se întâmplă prea repede ca el să apuce să-şi dea seama. Ea avea multe pretenţii pe care el le satisfăcea fără nicio motivaţie specială şi, înainte de a-şi da seama, se căsătoriseră deja şi avură o fiică. Închiriară un mic apartament. Ea avea planuri mari pentru viitorul lor şi vorbea despre a face mai mulţi copii şi a cumpăra un apartament, repede şi cu un ton de aşteptare în glas, ca şi cum îşi vedea viaţa pe un făgaş sigur, pe care nimic nu-l va umbri vreodată. El se uita la ea, începând să-i devină tot mai clar că nu o cunoştea deloc pe acea femeie. Făcură un alt copil, iar ea deveni din ce în ce mai conştientă de cât de mult se îndepărtase de ea. Când fiul lor veni pe lume, fu puţin fericit — 390 —

să fie tată din nou şi deja începuse să-i spună că voia să pună capăt tuturor acestor lucruri, că voia să plece. Ea simţi. Îl întrebă dacă era vorba despre o altă femeie, însă el se uită pur şi simplu cu privirea în gol, fără ca măcar să-şi dea seama de sensul întrebării. Nu se aşteptase la o astfel de întrebare. „Trebuie să fie vorba despre o altă femeie”, zisese ea. „Nu e asta”, zisese el, însă ea nu voia să-l asculte. Avea doi copii cu el şi nu putea vorbi serios în ceea ce priveşte decizia de a o părăsi. De a-i părăsi pe ei. Pe copiii lui. Copiii lui. Eva Lind şi Sindri Snaer. Nume de animale de companie, pe care ea le alesese. El nu-i privea ca parte din el. Îi lipsea orice sentiment patern, însă recunoscu responsabilitatea pe care o purta. Datoria lui faţă de ei, care nu avea absolut nimic de-a face cu mama lor sau cu relaţia lui cu ea. Spuse că voia să-i întreţină pe copii şi să divorţeze în termeni amiabili. Ea zise că nu va fi nimic amiabil în legătură cu asta, în timp ce o ţinea în braţe pe Eva Lind şi o strângea cu putere la piept. Impresia lui era că ea avea să se folosească de copii ca să nu-i dea drumul, şi acest lucru îi întări decizia că nu putea trăi cu această femeie. Fusese o greşeală imensă de la bun început şi ar fi trebuit de mult să facă acest lucru. Nu ştia la ce-i fusese capul în tot acest timp, însă acum trebuia să se sfârşească. Încercă să o facă să fie de acord ca el să aibă grijă de copii o parte din săptămână sau din lună, însă ea refuză categoric şi îi spuse că nu avea să-i mai vadă niciodată dacă o părăsea. O să aibă ea grijă de asta. Şi apoi el dispăru. Dispăru din viaţa fetiţei de doi ani, care era în chiloţei şi ţinea în mânuţă o jucărie, în timp ce-l privea cum iese pe uşă. O jucărie mică şi albă, care ţiuia în momentul în care muşca din ea. — Am pornit-o pe un drum greşit, zise Erlendur. Scârţâitul acela. El îşi înclină capul. Se gândi că sora trecea din nou prin dreptul uşii. — Nu ştiu ce s-a întâmplat cu bărbatul acela, zise Erlendur cu o voce care abia se auzea, privind chipul fiicei lui, care era mai liniştit decât îl văzuse vreodată. Trăsăturile mai pronunţate. Se uită la maşinăriile care o ţineau în viaţă. Apoi se uită din nou în podea. Trecu o bună bucată de timp în acest fel, până când el se ridică în picioare, se aplecă deasupra Evei Lind şi o sărută pe frunte. — A dispărut şi cred că e încă pierdut şi este de mult timp, şi nu ştiu dacă va fi vreodată găsit. Nu e vina ta. S-a întâmplat înainte de a veni tu pe lume. Cred că el se caută pe sine, însă nu ştie exact de ce şi ce caută, — 391 —

şi, în mod evident, nu va găsi niciodată acel lucru. Erlendur se uită în jos la Eva Lind. — Doar dacă îl ajuţi tu. Chipul ei era ca o mască rece în lumina lămpii de lângă pat. — Ştiu că îl cauţi şi ştiu că, dacă cineva îl poate găsi, acea persoană eşti tu. Se întoarse cu spatele la ea, gata de plecare, în momentul în care o văzu pe fosta lui soţie stând în pragul uşii. Nu ştia de cât timp se afla acolo. Nu ştia cât auzise din ce-i spusese Evei Lind. Era îmbrăcată cu acelaşi pardesiu maro ca şi înainte, peste un trening, însă acum purta şi pantofi cu toc ascuţit, lucru care o făcea să pară ridicolă. Erlendur de-abia dacă o văzuse de mai bine de douăzeci de ani şi observă cât de mult îmbătrânise ea în tot acest timp, cum trăsăturile feţei îşi pierduseră ascuţimea, pomeţii i se rotunjiseră şi o bărbie dublă începuse să se formeze. — A fost o minciună dezgustătoare aia pe care i-ai spus-o Evei Lind în legătură cu avortul. Erlendur clocotea de furie. — Lasă-mă în pace, zise Halldóra. Şi vocea îi îmbătrânise. Devenise răguşită. Fuma prea mult. De prea mult timp. — Ce alte minciuni le-ai mai spus copiilor? — Ieşi afară, zise ea, dându-se la o parte din uşă ca el să poată trece. — Halldóra… — Ieşi afară, repetă ea. Ieşi şi lasă-mă în pace. — Amândoi am vrut copii. — Nu regreţi asta? zise ea. Erlendur nu pricepu. — Crezi că au avut de ce să vină pe lumea asta? — Ce s-a întâmplat? zise Erlendur. Ce te-a făcut să fii aşa? — Ieşi afară, zise ea. Te pricepi foarte bine la plecări. Aşa că pleacă! Lasă-mă să stau liniştită cu ea. Erlendur se uită fix la ea. — Halldóra… — Pleacă, am spus. Ea ridică vocea. Ieşi de aici. Chiar în acest moment. Pleacă! Nu te vreau prin preajmă! Nu vreau să te mai văd niciodată! Erlendur trecu pe lângă ea şi ieşi din cameră, iar aceasta închise uşa în urma lui. — 392 —

21 Sigurdur Óli terminase de făcut cercetări în pivniţă în acea seară, fără să mai descopere ceva despre chiriaşii lui Benjamín din cabana de pe deal. Nu-i păsa. Fu uşurat să scape de sarcina respectivă. Bergthóra îl aştepta în momentul în care ajunse acasă. Cumpărase vin roşu şi se afla în bucătărie, sorbind dintr-un pahar. Scoase un alt pahar şi i-l înmână lui Sigurdur Óli. — Nu sunt ca Erlendur, zise Sigurdur Óli. Să nu mai spui niciodată ceva atât de urât despre mine. — Dar tu vrei să fii ca el, zise Bergthóra. Pregătea paste şi aprinsese nişte lumânări în sufragerie. Un decor frumos pentru o execuţie, gândi Sigurdur Óli. — Toţi bărbaţii vor să fie ca el, zise Bergthóra. — Hei, de ce spui asta? — Să aibă tabieturile lor. — Nu e drept. Îţi poţi închipui ce viaţă jalnică duce Erlendur. — Cel puţin, trebuie să ne îmbunătăţim relaţia, zise Bergthóra, turnând vin în paharul lui Sigurdur Óli. — Bine, hai să ne îmbunătăţim relaţia. Sigurdur Óli nu întâlnise niciodată o femeie mai practică decât Bergthóra. Această conversaţie nu avea să fie despre dragostea lor. — Suntem împreună de, ia să vedem, trei sau patru ani deja, şi nimic nu se întâmplă. Te schimbi la faţă ori de câte ori încep să vorbesc despre ceva ce seamănă cât de cât cu un angajament. Încă avem venituri separate. O nuntă la biserică pare ieşită din discuţie; nu prea sunt lămurită nici în legătură cu un alt fel de nuntă. Nu suntem înregistraţi ca locuind împreună. A avea copii este o chestiune la fel de îndepărtată pentru tine ca o galaxie aflată la ani-lumină depărtare. Deci, te întreb: ce mai rămâne? Nu era nici urmă de mânie în cuvintele Bergthorei. Până acum, ea încerca doar să înţeleagă relaţia lor şi încotro se îndrepta aceasta. Sigurdur Óli hotărî să profite de acest lucru înainte ca lucrurile să-i scape de sub control. Avusese suficient timp să cântărească astfel de întrebări în timpul activităţii sale neplăcute din pivniţa lui Benjamín. — Noi rămânem, zise Sigurdur Óli. Noi doi. Găsi un CD, îl puse în player şi alese o melodie care îl bântuise de — 393 —

când Bergthóra începuse să-l preseze în legătură cu angajamentul. Marianne Faithfull cânta despre Lucy Jordan, casnica, femeia care, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, visa să gonească prin Paris într-o maşină sport, cu vântul rece suflându-i în păr. — Am vorbit destul despre asta, zise Sigurdur Óli. — Despre ce? zise Bergthóra. — Despre călătoria noastră. — Te referi la Franţa? — Da. — Sigurdur… — Hai să mergem la Paris şi să închiriem o maşină sport, zise Sigurdur Óli. Erlendur era prins într-un viscol orbitor şi năprasnic. Zăpada îi lovea şi îi izbea faţa, frigul şi întunericul îl învăluiam se lupta cu furtuna, însă nu înainta deloc, aşa că se întoarse cu spatele la vânt şi se cuibări, în timp ce zăpada se aduna în jurul său. Ştia că avea să moară şi nu putea face nimic în legătură cu acest lucru. Telefonul începu să sune şi continuă să sune, penetrând viscolul, până ce, brusc, vremea se însenină, furtuna care urla tăcu, iar el se trezi acasă în fotoliul său. Pe birou, telefonul suna cu o intensitate din ce în ce mai mare, fără milă. Se ridică ţeapăn în picioare şi tocmai se pregătea să răspundă, când telefonul încetă să mai sune. Rămase atent la telefon, aşteptând să înceapă din nou să sune, însă nu se întâmplă nimic. Telefonul era prea vechi ca să păstreze memoria apelurilor, aşa că Erlendur n-avea idee cine ar fi putut încerca să-l contacteze. Îşi închipui că era vreun agent de vânzări care încerca să-i vândă un aspirator, cu un prăjitor de pâine drept bonus. Îi mulţumi în gând agentului de vânzări că îl scosese din acel viscol năprasnic. Se duse în bucătărie. Era opt seara. Încercă să împiedice lumina serii de primăvară să pătrundă înăuntru şi trase draperiile, însă aceasta îşi croi drum printre ele în unele locuri, prin nişte raze de soare pline de praf, care luminau întunericul din apartamentul său. Primăvara şi vara nu erau pe placul lui Erlendur. Erau nişte anotimpuri prea luminoase. Prea frivole. Îşi dorea nişte ierni grele şi întunecate. Negăsind nimic comestibil în bucătărie, se aşeză la masă, cu bărbia în palmă. Era încă ameţit de somn. După ce se întorsese de la spitalul unde se — 394 —

afla Eva Lind, pe la ora şase, se aşezase în scaun, adormise şi moţăise până la ora opt. Se gândi la viscolul din visul său şi cum îi întorsese spatele, aşteptându-şi moartea. Visase adeseori acest vis, în versiuni diferite. Totuşi, era întotdeauna acelaşi viscol neînduplecat şi îngheţat care îi pătrundea până la oase. Ştia cum ar fi continuat visul dacă somnul nu i-ar fi fost întrerupt de acel telefon. Telefonul începu să sune din nou, iar Erlendur se întrebă dacă să-l ignore sau nu. În cele din urmă, îşi făcu vânt din scaun, se duse în camera de zi şi ridică receptorul. — Da, Erlendur? — Da, zise Erlendur, dregându-şi glasul. Recunoscu imediat vocea. — Jim, de la Ambasada Marii Britanii. Scuzaţi-mă că vă sun acasă. — Aţi sunat şi mai devreme? — Mai devreme? Nu. Doar acum. Ei bine, tocmai am vorbit cu Ed şi m-am gândit că trebuie să iau legătura cu dumneavoastră. — Serios, ceva nou? — Vrea să vă ajute în acest caz, iar eu am vrut să vă ţin la curent. A sunat în America, s-a uitat prin jurnalul său, a mai vorbit cu diverse persoane şi crede că ştie cine a făcut denunţul în legătură cu furtul de la magazie. — Cine a fost? — Nu mi-a spus. M-a rugat pe mine să vă anunţ şi a zis că aşteaptă să-l sunaţi. — În seara asta? — Da, sau nu, mâine-dimineaţă. S-ar putea să fie mai bine mâinedimineaţă. Se pregătea de culcare. Se duce devreme la culcare. — Cel care i-a turnat a fost un islandez? — O să vă spună el. Noapte bună şi scuzele mele că v-am deranjat. Erlendur se afla încă lângă telefon în momentul în care începu din nou să sune. Era Skarphédinn. Se afla pe deal. — Mâine dezgropăm oasele, zise Skarphédinn fără niciun fel de introducere. — Era şi timpul, zise Erlendur. Ai mai sunat şi înainte? — Da, abia ai intrat în casă? — Da, zise Erlendur. Ai găsit ceva folositor acolo sus? — Nu, nimic, eu doar voiam să-ţi spun că… bună seara, seara, îî, stai să te ajut, aşa… îî, ce ziceam? — Îmi spuneai că o să dezgropaţi oasele mâine. — 395 —

— Da, spre seară, sper. Nu am găsit niciun indiciu referitor la felul în care a ajuns trupul să fie îngropat acolo. Poate o să găsim ceva sub oase. — Atunci, ne vedem mâine. — La revedere. Erlendur puse telefonul jos. Acum era treaz de-a binelea. Se gândi la Eva Lind şi se întrebă dacă ceva din ce-i spusese ajunsese până la ea. Se gândi şi la Halldóra, la ura pe care încă o simţea pentru el, după toţi acei ani. Şi se gândi, pentru a nu ştiu câta oară, la cum ar fi fost viaţa lui şi vieţile lor dacă el nu s-ar fi hotărât să plece. Nu ajunsese niciodată la vreo concluzie. Nu privea la nimic în mod special. Când şi când, o rază de soare care apunea pătrundea prin draperiile camerei de zi, făcând o tăietură luminoasă în întunericul din jurul său. Privi la draperii. Erau din catifea şi atârnau până jos în podea. Nişte draperii groase de culoare verde, pentru a ţine lumina primăverii la distanţă. Bună seara. Seara. Stai să te ajut. Erlendur se uită la verdele draperiilor. Cocoşată. Verde. — „Care era numărul lui Skarphédinn?” Erlendur sări în picioare şi înşfăcă telefonul. Neamintindu-şi numărul telefonului mobil al lui Skarphédinn, sună disperat la informaţii. Apoi îl sună pe arheolog. — Skarphédinn. Skarphédinn? izbucni el la telefon. — Ce? Iar tu? — Cui tocmai i-ai spus bună seara? Pe cine ai ajutat? — Ce? — Cu cine vorbeai? — De ce eşti atât de surescitat? — Cine era cu tine? — Vrei să spui cui i-am spus „bună seara”? — Ăsta nu e Videotelefon. Nu pot să văd până acolo pe deal unde te afli tu. Te-am auzit spunând cuiva „bună seara”. Cine era cu tine? — Nu era cu mine. S-a dus undeva, ia stai, aşteaptă lângă tufiş. — Tufiş? Vrei să spui lângă coacăzi? Se află lângă tufişurile de coacăzi? — 396 —

— Da. — Cum arată? — E… o cunoşti? De ce te panichezi aşa? — Cum arată? repetă Erlendur, încercând să rămână calm. — Linişteşte-te. — Cât de bătrână e? — De vreo şaptezeci de ani. Nu, cam de optzeci. Dificil de spus. — Ce poartă? — Poartă un pardesiu verde, lung până la glezne. O femeie cam de înălţimea mea. Şi e şchioapă. — Cum adică şchioapă? — Adică şchioapătă. Mai mult decât atât, zău aşa, pe bune. E cam, nu ştiu… — Ce?! Ce? Ce încerci să spui? — Nu ştiu cum să descriu chestia asta… e ca şi cum ar fi cocoşată. Erlendur aruncă telefonul cât colo şi fugi afară în seara de primăvară, uitând să-i spună lui Skarphédinn să o reţină acolo pe femeie cu orice preţ. * Dave nu mai fusese la ei de câteva zile bune atunci când Grímur se întoarse acasă. Toamna sosise cu un vânt pătrunzător dinspre nord, iar un covor subţire de zăpadă se aşternuse pe pământ. Dealul se ridica deasupra nivelului mării şi iarna venise mai devreme decât la şes, acolo unde Reykjavíkul începea să ia un fel de formă urbană. Dimineaţa, Símon şi Tómas luau autobuzul şcolii până în Reykjavík şi se întorceau seara. În fiecare zi, mama lor mergea până în Gufunes, unde mâna vacile şi făcea şi alte treburi la fermă. Pleca înaintea băieţilor, însă era întotdeauna înapoi când se întorceau de la şcoală. Mikkelína stătea acasă în timpul zilei, plictisindu-se de moarte. În momentul în care maică-sa se întorcea acasă, Mikkelína cu greu se mai putea controla din cauza bucuriei, iar încântarea ei era şi mai mare în momentul în care Símon şi Tómas năvăleau în casă şi îşi aruncau cărţile de şcoală într-un colţ. Dave era un musafir obişnuit în casa lor. Mama lor şi Dave se înţelegeau din ce în ce mai uşor şi stăteau aproape unul de altul la masa din bucătărie, dorindu-şi ca Mikkelína şi băieţii să-i lase în pace. Uneori, când voiau să fie doar ei singuri, se duceau în dormitor şi — 397 —

închideau uşa. Símon îl văzuse uneori pe Dave mângâind-o pe maică-sa pe obraz sau îndepărtându-i câte o şuviţă de păr care îi cădea peste faţă. Sau o mângâia pe mână. Se plimbau mult în jurul lacului Reynisvatn şi în sus, pe dealurile dimprejur, iar în unele zile chiar se plimbau până la Mosfellsdalur şi Helgufoss, luând mâncare cu ei, pentru că o astfel de excursie putea dura o zi întreagă. Uneori îi luau şi pe copii cu ei, iar Dave o căra pe Mikkelína în cârcă fără efort. Símon şi Tómas se amuzau că el numea acele excursii ale lor „picnic” şi spuneau cuvântul pe rând: pic-nic, pic-nic, pic-nic. Câteodată, Dave şi mama lor stăteau de vorbă cu foarte mare seriozitate la picnicurile lor sau la masa din bucătărie, şi odată în dormitor, unde Símon îi văzuse când deschisese uşa. Stăteau pe marginea patului, Dave o ţinea de mână şi se uitară spre uşă zâmbindu-i lui Símon. Nu ştia despre ce vorbeau, însă ştia că nu avea cum să fie ceva plăcut, pentru că el cunoştea expresia maică-sii atunci când se simţea rău. Şi, apoi, într-o zi rece de toamnă, totul se sfârşi. Grímur se întoarse devreme, într-o dimineaţă când mama lor se dusese la fermă, iar Símon şi Tómas se îndreptau către locul de unde trebuia să-i ia autobuzul şcolii. Era un frig pătrunzător pe deal şi se întâlniră cu Grímur în timp ce urca poteca spre casă, strângându-şi jacheta zdrenţuită pe lângă trup, pentru a se apăra de vântul care bătea dinspre nord. El nu-i băgă în seamă. Nu-i putură vedea bine faţa în întunericul dimineţii de toamnă, însă Símon îşi închipuia că avea o expresie dură şi rece în timp ce se îndrepta spre casă. Băieţii îl aşteptaseră în ultimele câteva zile. Mama lor le spusese că aveau să-i dea drumul din închisoare după terminarea sentinţei şi că urma să se întoarcă pe deal la ei; că îl puteau aştepta dintr-un moment într-altul. Símon şi Tómas îl priviră pe Grímur îndreptându-se către casă şi se uitară unul la altul. Ambii se gândeau la acelaşi lucru. Mikkelína era singură acasă. Se trezea întotdeauna odată cu ei şi cu mama lor, însă se culca din nou şi dormea în cea mai mare parte a dimineţii. Ea o să-l întâmpine singură pe Grímur. Símon încercă să ghicească reacţia tatălui lor în momentul în care avea să descopere că mama lor nu era acasă şi nici băieţii, doar Mikkelína, pe care el o urâse dintotdeauna. Autobuzul şcolii sosi şi claxonă de două ori. Cu toate că şoferul îi văzu pe băieţi pe deal, în momentul în care nu-i mai putu aştepta, — 398 —

demară şi autobuzul dispăru în josul drumului. Ei rămaseră nemişcaţi, fără să spună un cuvânt, apoi plecară încetişor şi îşi croiră drum către casă. Nu voiau să o lase pe Mikkelína singură acasă. Símon se gândi să fugă după maică-sa sau să-l trimită pe Tómas să o aducă, însă îşi spuse că nu era nicio grabă ca ei să se reîntâlnească; mama lor se putea bucura de ultima ei zi de linişte. Băieţii îl văzură pe Grímur intrând în casă şi închizând uşa după el şi o rupseră la fugă. Nu ştiau la ce să se aştepte. Singurul lucru la care se gândeau era Mikkelína adormită în patul dublu, unde nu trebuia să fie găsită sub nicio formă. Deschizând cu precauţie uşa, se strecurară în interior: Símon înainte şi Tómas urmându-l îndeaproape, ţinându-l de mână. În momentul în care intrară în bucătărie, îl văzură pe Grímur stând în faţa blatului de lucru. Era cu spatele la ei. Îşi trase nasul şi scuipă în chiuvetă. Aprinsese lumina de deasupra mesei şi ei îi puteau vedea doar conturul trupului. — Unde e mama voastră? zise el, cu spatele încă întors. Símon se gândi că îi văzuse în momentul în care urcase dealul şi îi auzise apoi intrând în casă. — Munceşte, zise Símon. — Munceşte? Unde munceşte? zise Grímur. — La lăptăria Gufunes, zise Símon. — Nu ştia că vin astăzi? Grímur se întoarse cu faţa la ei şi ieşi la lumină. Cei doi fraţi căscară ochii cât cepele când îi văzură chipul în lumina slabă. Ceva i se întâmplase lui Grímur. De-a lungul unuia din obraji, o urmă de arsură se întindea până sus la ochi, care era pe jumătate închis, pentru că pleoapa i se contopise cu pielea. Grímur zâmbi. — Nu-i aşa că tati e frumuşel? Fraţii se holbau la faţa lui desfigurată. — Mai întâi îţi fac o cafea, după care ţi-o aruncă în faţă. Făcu un pas spre ei. — Nu pentru că vor ca tu să mărturiseşti. Ei ştiu deja totul, pentru că cineva le-a spus. Nu de asta îţi aruncă în faţă cafea clocotită. Nu de asta îţi distrug faţa. Băieţii nu înţelegeau despre ce era vorba. — Du-te după maică-ta, ordonă Grímur, uitându-se la Tómas, care — 399 —

se făcuse mic în spatele fratelui său. Du-te la afurisita de văcărie şi adu vaca acasă! Cu colţul ochiului, Símon văzu o mişcare în dormitor, însă nu îndrăzni nici în ruptul capului să privească într-acolo. Mikkelína era trează şi pregătită. Putea să stea într-un picior şi se putea mişca de colo-colo dacă se sprijinea în ceva, însă nu riscă să vină până în bucătărie. — Afară! strigă Grímur. Acum! Tómas sări cât colo. Símon nu ştia dacă fratele lui avea să găsească drumul. Tómas fusese la fermă cu mama lui o dată sau de două ori în timpul verii, însă acum era întuneric şi frig, iar Tómas nu era decât un copilaş. — Mă duc eu, zise Símon. — Să fiu al dracului dacă te duci tu undeva, mârâi Grímur. Cară-te! strigă el la Tómas, care se îndepărtă de fratele lui împleticindu-se, deschise uşa în aerul rece şi o închise cu grijă în urma lui. — Haide, Símon, băiatul meu, vino şi aşază-te lângă mine, zise Grímur, şi furia păru că îi dispăruse brusc. Símon orbecăi până la bucătărie şi se aşeză pe un scaun. Văzu din nou o mişcare în dormitor. Spera ca Mikkelína să nu iasă de acolo. Pe coridor era o cămară şi se gândi că ea avea să se strecoare acolo fără ca Grímur să o observe. — Nu ţi-a fost dor de bătrânul tău tată? zise Grímur, aşezându-se şi uitându-se la el. Símon nu-şi putea lua ochii de la urmele de arsură de pe chipul său. Încuviinţă. — Ce aţi făcut cu toţii în vara asta? întrebă Grímur, şi Símon se uită la el fără să spună un cuvânt. Nu ştia de unde să înceapă să spună minciuni. Nu-i putea spune despre Dave, despre vizitele lui şi despre întâlnirile misterioase cu mama lui, despre excursiile şi picnicurile lor. Nu-i putea spune că dormiseră cu toţii în patul cel mare, tot timpul. Nu-i putea spune că mama lor devenise o persoană complet schimbată de când Grímur plecase, lucru care i se datora numai lui Dave. Acesta adusese înapoi setea de viaţă. Nu-i putea spune cum se făcea ea frumoasă dimineţile. Despre înfăţişarea ei schimbată. Despre cum expresia chipului ei devenea din ce în ce mai frumoasă în fiecare zi pe care o petrecea cu Dave. — Ce, nimic? zise Grímur. Nu s-a întâmplat nimic toată vara? — V… v… vremea a fost excelentă, murmură Símon, cu ochii aţintiţi — 400 —

asupra urmei de arsură. — Vreme excelentă. Vremea a fost excelentă, zise Grímur. Şi voi vaţi jucat pe aici şi pe lângă barăci. Cunoşti pe cineva de la barăci? — Nu, lăsă Símon să-i scape. Pe nimeni. Grímur zâmbi. — Ai învăţat să spui minciuni în vara asta. Uimitor cât de repede învaţă oamenii să spună minciuni. Ai învăţat să spui minciuni în vara asta, Símon? Buza inferioară a lui Símon începu să-i tremure. Era un reflex pe care nu şi-l putea controla. — Doar o singură persoană, zise el. Însă nu-l cunosc bine. — Cunoşti o persoană. Măi să fie. Nu ar trebui să spui niciodată minciuni, Símon. Cei ca tine, care spun minciuni, sfârşesc prin a avea probleme şi îi pot băga şi pe alţii în bucluc. — Da, zise Símon, sperând că acest lucru avea să se termine în curând. Spera ca Mikkelína să iasă din dormitor şi să-i deranjeze. Se întreba dacă să-i spună lui Grímur că Mikkelína era pe coridor şi că dormise în patul lui. — Pe cine ştii de la barăci? întrebă Grímur, şi Símon simţea că alunecă din ce în ce mai în jos în mlaştină. — Doar o singură persoană, zise el. — Doar o singură persoană, repetă Grímur, mângâindu-şi obrazul şi scărpinându-se uşor pe urma de arsură cu degetul arătător. Cine e această persoană? Mă bucur că e vorba doar de o singură persoană. — Nu ştiu. Se duce uneori la pescuit la lac. Uneori ne dă păstrăvii pe care îi prinde. — Şi e bun cu voi, copiii? — Nu ştiu, zise Símon, foarte conştient că Dave era cel mai bun om pe care îl întâlnise vreodată. Comparativ cu Grímur, Dave era un înger trimis din rai ca să o salveze pe mama lor. Unde era Dave? gândi Símon. Ce bine ar fi ca Dave să fie aici. Se gândi la Tómas, care era afară în frig, în drum spre Gufunes, şi la mama lor care nici măcar nu ştia că Grímur se întorsese pe deal. Şi se gândea la Mikkelína, care se afla pe coridor. — Vine des aici? — Nu, din când în când. — A venit aici înainte ca eu să fiu băgat la zdup? Când eşti băgat la zdup, Símon, înseamnă că eşti băgat la zdup. Nu trebuie să însemne că — 401 —

eşti vinovat de ceva rău dacă te duci la închisoare, doar că cineva te-a băgat acolo. La zdup. Şi nu le-a luat mult. Vorbeau mult despre a da un exemplu. Islandezii nu trebuie să fure de la armată. O treabă îngrozitoare. Aşa că a trebuit să mă condamne pe mine, fără drept de apel. Ca nimeni altcineva să nu-mi urmeze exemplul şi să fure. Pricepi? Toată lumea trebuia să înveţe din greşelile mele. Însă ei fură cu toţii. Cu toţii o fac şi cu toţii fac bani din asta. A venit aici înainte de a fi eu băgat la zdup? — Cine? — Soldatul ăla. A venit aici înainte de a fi eu băgat la zdup? Ăla. — Obişnuia să pescuiască în lac înainte ca tu să fii dus la închisoare. — Şi el i-a dat maică-tii păstrăvii pe care i-a prins? — Da. — Prindea mulţi peşti? — Uneori. Însă nu era un bun pescar. Doar stătea acolo lângă lac şi fuma. Tu prinzi mult mai mulţi decât el. Cu plasa. Tu întotdeauna prinzi atât de mulţi cu plasa. — Şi când i-a dat maică-tii peştele, s-a oprit pe aici? A venit aici la o cafea? A stat la masa asta? — Nu, zise Símon, incapabil să se hotărască dacă minciuna pe care o spunea era prea evidentă. Era speriat şi confuz, îşi ţinea degetul apăsat pe buză ca să o facă să nu mai tremure şi încerca să răspundă aşa cum credea că Grímur voia ca el să răspundă, însă fără să o acuze pe maicăsa dacă spunea ceva ce Grímur nu trebuia să ştie. Símon descoperea o nouă latură a lui Grímur. Tatăl lui nu mai vorbise niciodată atât de mult cu el înainte, iar acest lucru îl luase pe nepregătite. Símon se exprima cu greu. Nu ştia exact ce nu trebuia să ştie Grímur, însă încerca din răsputeri să o apere pe maică-sa. — Nu a intrat niciodată aici? zise Grímur, şi vocea i se transformă din blândă şi şireată în inflexibilă şi hotărâtă. — Doar de două ori, ceva de genu’ ăsta. — Şi ce a făcut atunci când a venit? — Doar a intrat. — Oo, deci aşa. Iar ai început să spui minciuni? Iar mă minţi? Mă întorc aici după luni bune în care am fost tratat ca dracu’ şi tot ce aud sunt minciuni. Ai de gând să-mi spui iar minciuni? Întrebările lui îi loviră faţa lui Símon ca un bici. — Ce ai făcut la închisoare? întrebă Símon ezitant, cu speranţa vagă — 402 —

că va putea să vorbească despre altceva în afară de Dave şi de mama lui. De ce nu venise Dave? Nu ştiau că Grímur ieşise din închisoare? Nu discutaseră ei asta în timpul întâlnirilor secrete, când Dave o mângâia pe mână şi îi aranja părul? — În închisoare? zise Grímur, schimbându-şi din nou vocea într-un ton blând şi viclean. Am ascultat tot felul de poveşti în închisoare. Tot felul de poveşti. Auzi atât de multe lucruri şi vrei să auzi atât de multe, pentru că nimeni nu vine să te viziteze, şi singurele veşti pe care le afli de acasă sunt cele pe care le auzi acolo, pentru că ei trimit mereu oameni la închisoare şi ajungi să cunoşti paznici care îţi mai spun şi ei una-alta. Şi ai o grămadă de timp ca să te gândeşti la toate acele poveşti. O scândură din duşumea scârţâi pe culoar, iar Grímur făcu o pauză, apoi continuă ca şi cum nimic nu se întâmplase. — Bineînţeles, tu eşti atât de tânăr… ia stai, câţi ani ai, Símon? — Am paisprezece şi o să fac cincisprezece în curând. — Eşti aproape adult, deci poate înţelegi despre ce vorbesc. Toată lumea ştie că islandezele îşi desfac repede picioarele când vine vorba de soldaţi. E ca şi cum şi-ar pierde controlul asupra propriei persoane când văd un bărbat în uniformă, şi auzi despre cât de domni sunt soldaţii şi cum le deschid ei tot felul de uşi şi că sunt politicoşi şi că vor să danseze şi nu se îmbată niciodată şi au ţigări şi cafea şi tot felul de lucruri şi vin din nişte locuri unde toate fetele vor să meargă. Iar noi, Símon, suntem de toată jena. Suntem doar nişte bădărani, Símon, la care fetele nici măcar nu se uită. De-aia vreau să ştiu ceva mai mult despre acest soldat care se duce să pescuiască în lac, Símon, pentru că tu m-ai dezamăgit. Símon se uită la Grímur, iar toată puterea păru să i se prelingă din trup. — Am auzit atât de multe lucruri despre acel soldat de aici de pe deal, iar tu n-ai auzit niciodată nimic despre el. Doar dacă, bineînţeles, nu cumva mă minţi, şi nu cred că e prea frumos să-l minţi pe tatăl tău când un soldat vine aici în fiecare zi şi iese la plimbare cu soţia tatălui tău toată vara. Nu ştii nimic despre treaba asta? Símon nu zise nimic. — Nu ştii nimic despre treaba asta? repetă Grímur. — Se duceau uneori la plimbare, zise Símon, cu lacrimi şiroindu-i din ochi. — 403 —

— Vezi, zise Grímur. Ştiam că suntem încă prieteni. Şi poate că te duceai şi tu cu ei? Părea că acest lucru nu avea să se sfârşească niciodată. Grímur se uită la el cu chipul lui ars şi cu un ochi pe jumătate închis. Símon simţi că nu mai poate ascunde nimic de el. — Ne duceam uneori la lac şi făceam un picnic. Aducea chestii din alea pe care le aduceai şi tu în cutiile alea de conserve pe care le deschizi cu o cheie. — Şi a sărutat-o pe maică-ta? Acolo la lac? — Nu, zise Símon, uşurat că nu mai trebuia să răspundă cu o minciună. El nu-i văzuse niciodată pe Dave şi pe maică-sa sărutânduse. — Şi ce făceau atunci? Se ţineau de mână? Şi ce făceau? De ce l-ai lăsat pe bărbatul ăla să o ducă pe maică-ta la plimbare la lac? Nu ţi-a trecut niciodată prin cap că eu s-ar putea să nu fiu de acord? Nu ţi-a trecut prin cap? — Nu, zise Símon. — Nimeni nu se gândea la mine în timpul acelor plimbări. Nu-i aşa? — Nu, zise Símon. Grímur se aplecă în faţă sub lumină, iar cicatricea roşie de la arsură ieşi şi mai tare în evidenţă. — Şi care e numele acestui bărbat care fură familiile altora şi crede că e în regulă şi nimeni nu face nimic în legătură cu asta? Símon nu-i răspunse. — Cel care a aruncat cafeaua, Símon, cel care a făcut ca faţa mea să arate aşa, îi ştii numele? — Nu, zise Símon cu o voce care de-abia se auzi. — El m-a atacat şi m-a ars, însă ei nu l-au băgat la zdup pentru asta. Ce părere ai? Ca şi cum ar fi nişte sfinţi toţi soldaţii ăştia. Crezi că sunt nişte sfinţi? — Nu, zise Símon. — S-a îngrăşat maică-ta în vara asta? întrebă Grímur, ca şi cum o idee nouă îi intrase brusc în cap. Nu pentru că e o vacă de la lăptărie, Símon, ci pentru că s-a dus la plimbare cu soldaţii de la barăci. Crezi că s-a îngrăşat în vara asta? — Nu, zise el. — Cred că e posibil. O să aflăm mai târziu. Bărbatului ăstuia care mi-a aruncat cafea în faţă îi ştii numele? — 404 —

— Nu, zise Símon. — Avea ideea ciudată, nu ştiu de unde o auzise, că nu o tratam pe maică-ta cum se cuvine. Că îi făceam lucruri urâte. Tu ştii că eu trebuie să o învăţ uneori cum să se comporte. El ştia de asta, însă nu înţelegea de ce. Nu putea înţelege că stricatele ca maică-ta trebuie să ştie cine e şeful, cu cine sunt măritate şi cum trebuie să se comporte. Nu putea înţelege că trebuie uneori să le tratezi ca pe un nimic. Era cu adevărat furios când vorbea cu mine. Eu cunosc puţină engleză, pentru că am avut nişte prieteni buni la barăci, şi am înţeles în mare ce spunea el şi că era foarte nervos pe mine din cauza maică-tii. Ochii lui Símon erau încremeniţi pe arsură. — Bărbatul ăsta, Símon, numele lui e Dave. Nu vreau să mă minţi: soldatul care a fost atât de amabil cu maică-ta s-a aflat aici din primăvară şi toată vara şi bună parte din toamnă, e posibil ca numele lui să fie Dave? Símon îşi tortură creierii, privind încă la arsură. — Or să-i vină de hac, zise Grímur. — Să-i vină de hac? Símon nu ştia ce voia Grímur să spună, însă nu putea fi un lucru prea drăguţ. — Şobolanul e pe coridor? zise Grímur, făcând semn cu capul către uşă. — Ce? Símon nu înţelegea despre ce vorbea. — Cretina? Crezi că ne ascultă? — Nu ştiu nimic de Mikkelína, zise Símon. Ăsta era un fel de adevăr. — Numele lui e Dave, Símon? — E posibil, zise Símon, într-o doară. — E posibil? Nu eşti sigur. Cum îţi spune, Símon? Când vorbeşte cu tine sau poate când te strânge în braţe şi te mângâie, atunci cum te strigă? — El nu mă mângâie… — Care e numele lui? — Dave! zise Símon. Grímur se lăsă pe spate şi ieşi din lumină. Îşi coborî vocea. — Vezi tu, eu am auzit că o fute pe maică-ta. În acel moment, uşa se deschise şi mama copiilor intră cu Tómas în urma ei, iar rafala rece de vânt care îi însoţea trimise un fior pe şira spinării asudate a lui Símon. — 405 —

22 Erlendur fu pe deal în cincisprezece minute după convorbirea telefonică cu Skarphédinn. Nu avea telefonul mobil cu el. Altfel, l-ar fi sunat pe Skarphédinn şi iar fi spus să o reţină pe femeie până ce sosea el. Era sigur că trebuia să fie femeia pe care Róbert o văzuse lângă tufişurile de coacăzi, femeia cocoşată. Traficul pe Miklabraut era lejer, iar el urcă panta pe Ártúnsbrekka cât de repede putu, apoi de-a lungul şoselei de ieşire din Reykjavík, unde făcu la dreapta spre Grafarholt. Skarphédinn era gata să plece cu maşina de la locul săpăturilor, însă se opri. Erlendur ieşi din maşină, iar arheologul coborî geamul maşinii sale. — Ce, ai venit până aici? De ce mi-ai trântit telefonul în nas? E ceva în neregulă? De ce te uiţi aşa la mine? — Femeia e încă aici? întrebă Erlendur. — Ce femeie? Erlendur se uită în direcţia tufişurilor şi crezu că vede o mişcare. — Ea e? întrebă el, cu ochii întredeschişi. Nu putea vedea bine de la distanţa aia. Femeia în verde. E încă acolo? — Da, e acolo, zise Skarphédinn. Ce se întâmplă? — O să-ţi spun mai târziu, zise Erlendur, îndepărtându-se. Tufişurile de coacăzi începură să se vadă bine pe măsură ce se apropia de ele, iar silueta verde luă formă. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca femeia să dispară în orice moment, grăbi pasul. Ea stătea lângă tufişurile fără frunze, cu mâna pe o rămurică, privind înspre Muntele Esja, aparent cufundată în gânduri. — Bună seara, zise Erlendur în momentul în care fu sigur că îl putea auzi. Femeia se întoarse. — Bună seara, zise ea. — Frumoasă vreme în seara asta, zise Erlendur de dragul de a spune ceva. — Primăvara a fost întotdeauna cel mai frumos anotimp aici pe deal, spuse femeia. Trebuia să facă un efort pentru a vorbi. Capul i se bălăbănea, iar Erlendur îşi putea da seama că trebuia să se concentreze din greu la — 406 —

fiecare cuvânt. Cuvintele nu ieşeau lesne. Unul din braţele ei era ascuns în interiorul mânecii. El putea vedea că avea un picior strâmb, care îi ieşea afară din pardesiul lung şi verde, iar părul lung până la umeri era des şi sur. Faţa era prietenoasă, însă tristă. Erlendur îi observă capul mişcându-se încetişor ca din reflex, cu spasme regulate. Nu părea să rămână absolut nemişcat. — Sunteţi de prin părţile astea? întrebă Erlendur. — Acum, oraşul se întinde până aici, spuse ea fără a-i răspunde. N-ai fi zis că aşa se va întâmpla. — Într-adevăr, oraşul se răspândeşte peste tot. — Vă ocupaţi cu investigarea oaselor ălora? întrebă ea brusc. — Da, zise Erlendur. — V-am văzut la ştiri. Uneori vin aici sus, mai ales primăvara. Ca acum, în serile când totul e liniştit şi când încă avem lumina asta încântătoare de primăvară. — E frumos aici sus, zise Erlendur. Sunteţi de aici sau, poate, de undeva de prin apropiere? — De fapt, aveam de gând să vin eu la dumneavoastră, zise femeia, tot fără să-i răspundă. Aveam de gând să vă contactez mâine. Însă e bine că m-aţi găsit dumneavoastră pe mine. Era şi timpul. — Timpul? — Ca povestea să iasă la iveală. — Ce poveste? — Am locuit aici, lângă tufişuri. Cabana a dispărut de mult. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. S-a dărăpănat încetul cu încetul. Mama mea a plantat tufişurile de coacăzi şi făcea gem toamna, însă nu le-a vrut doar pentru gem. Voia un gard viu, care să ţină adăpost în locul unde putea cultiva legume şi flori frumoase, spre sud, voia să utilizeze cabana ca să oprească vântul care venea dinspre nord. El nu voia să-i dea voie. La fel s-a întâmplat şi cu alte lucruri. Se uită la Erlendur, capul smucindu-i-se în timp ce vorbea. — Obişnuiau să mă aducă în braţe aici, afară, când soarele strălucea, zise ea zâmbind. Fraţii mei. Nimic nu iubeam mai mult decât să stau afară în soare şi obişnuiam să ţip de bucurie când ieşeam în grădină. Şi jucam jocuri. Ei inventau întotdeauna jocuri noi ca să se joace cu mine, pentru că nu mă puteam deplasa prea mult. Din cauza infirmităţii mele, care era mai rea în acele zile. Încercau să mă includă şi pe mine în orice făceau. Chestia asta o moşteniseră de la mama noastră. Ambii fraţi, la — 407 —

început. — Ce moşteniseră de la ea? — Bunătatea. — Un bătrân ne-a spus despre o femeie în verde care vine uneori aici şi are grijă de tufişurile astea. Descrierea lui vi se potriveşte. Am crezut că e posibil să fie cineva de la cabana care a fost aici odinioară. — Ştiţi despre cabană. — Da, şi despre unii dintre chiriaşi, însă nu despre toţi. Noi credem că o familie compusă din cinci membri a locuit aici în timpul războiului, posibile victime ale violenţei din partea tatălui. I-aţi pomenit pe mama şi pe fraţii dumneavoastră, în număr de doi, şi dacă sunteţi cel de-al treilea copil, asta se potriveşte cu informaţiile pe care le avem noi. — A vorbit despre o femeie în verde? zise ea zâmbind. — Da. Femeia în verde. — Verdele e culoarea mea. A fost dintotdeauna. De când mă ştiu. — Nu se spune că oamenii care iubesc culoarea verde sunt nişte persoane cu picioarele pe pământ? — E posibil să fie adevărat, zise ea zâmbind. Sunt o persoană îngrozitor de cu picioarele pe pământ. — Cunoaşteţi familia asta? — Am locuit în casa care se afla acolo. — Violenţă domestică? Ea se uită la Erlendur. — Da, violenţă domestică. — Ar fi fost… — Cum vă numiţi? îl întrerupse ea pe Erlendur. — Numele meu e Erlendur, zise el. — Aveţi o familie? — Nu, da, ei bine, un fel de familie, cred. — Nu sunteţi sigur. Vă trataţi bine familia? — Cred… Erlendur ezită. Nu anticipase că avea să fie luat la întrebări şi nu ştia ce să spună. Oare îşi tratase bine familia? Nu prea, gândi în sinea lui. — Poate sunteţi divorţat, zise femeia, privind la hainele şifonate ale lui Erlendur. — Întâmplarea face că sunt divorţat, zise el. Aveam de gând să vă întreb… cred că vă întrebam ceva despre violenţa domestică. — 408 —

— Ce termen convenabil pentru asasinarea sufletului. Un termen atât de inofensiv pentru oamenii care nu ştiu ce se află în spatele acestui lucru. Ştiţi cum e să trăieşti într-o frică permanentă toată viaţa? Erlendur nu zise nimic. — Să trăieşti cu ură în fiecare zi, acest lucru nu încetează să existe, indiferent de ceea ce faci, şi nu poţi să faci niciodată nimic ca să schimbi acest lucru, până îţi pierzi voinţa şi aştepţi, pur şi simplu, şi speri că următoarea bătaie nu o să fie la fel de rea ca aceea de dinainte. Erlendur nu ştia ce să spună. — Încetul cu încetul, bătăile se transformă în sadism, pentru că singura putere pe care bărbatul violent o are pe lume este puterea lui faţă de femeia care îi este soţie, şi această putere este absolută, pentru că el ştie că ea nu poate face nimic. Ea e completamente neajutorată şi completamente dependentă de el, pentru că el nu o ameninţă doar, nu o torturează doar cu ura şi cu furia lui împotriva ei, ci şi cu dezgustul faţă de copiii ei, şi îi dă de înţeles că o să le facă rău dacă ea încearcă să se elibereze de sub puterea lui. Toată violenţa fizică, toată durerea şi bătăile – oasele rupte, rănile, vânătăile, ochii învineţiţi, buzele sparte – nu sunt nimic în comparaţie cu tortura mentală. Teama permanentă, care nu dispare niciodată, în primii ani, când ea încă dă nişte semne de viaţă, încearcă să găsească ajutor şi încearcă să fugă, însă el o prinde şi îi şopteşte că o să-i omoare fiica şi o să o îngroape în munţi. Şi ea ştie că el e capabil de asta, aşa că renunţă. Renunţă şi îşi pune viaţa în mâinile lui. Femeia se uită spre Esja şi spre vest, unde se vedeau contururile gheţarului Snaefellsnesjökull. — Şi viaţa ei devine doar o umbră a vieţii lui, continuă ea. Rezistenţa ei cedează şi, odată cu ea, dorinţa ei de a trăi, viaţa ei devine viaţa lui şi ea nu mai este vie, ci moartă, şi se deplasează de colo-colo ca o creatură a întunericului, într-o căutare nesfârşită a unei scăpări. O scăpare din bătăi, din tortură şi din viaţa lui, pentru că ea nu-şi mai trăieşte propria viaţă, ci există doar ca obiect al urii lui. — În cele din urmă, el o distruge. Şi e aproape moartă. Una dintre moartele vii. Ea tăcu şi îşi trecu mâna peste ramurile dezgolite ale tufişurilor. — Până în primăvara aia. În timpul războiului. Erlendur nu zise nimic. — Cine îi judecă pe cei care ucid sufletul? continuă ea. Îmi puteţi — 409 —

spune asta? Cum poţi acuza un bărbat de ucidere a sufletului, să-l duci la tribunal şi să-l condamni? — Nu ştiu, zise Erlendur, fără a pricepe întru totul. — Aţi dezgropat oasele? întrebă ea, ca şi cum mintea i-ar fi fost în altă parte. — O vom face mâine, replică Erlendur. Ştiţi ceva despre cine e îngropat acolo? — Ea s-a dovedit a fi ca tufişurile astea, zise femeia cu o voce slabă. — Cine? — Ca tufişurile de coacăzi. Nu au nevoie să fie îngrijite. Sunt deosebit de rezistente, ţin piept oricărui fel de vreme şi celor mai aspre ierni, însă sunt întotdeauna verzi şi frumoase din nou vara, iar fructele pe care le fac sunt la fel de roşii şi de suculente, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ca şi cum iarna nu ar fi venit niciodată. — Scuzaţi-mă, dar care e numele dumneavoastră? întrebă Erlendur. — Soldatul a readus-o la viaţă. Femeia se opri din vorbit şi se uită la tufe, ca şi cum s-ar fi transpus într-un alt loc şi într-un alt timp. — Cine sunteţi? întrebă Erlendur. — Mamei îi plăcea verdele. Zicea că verdele este culoarea speranţei. Ea ieşi din transă. — Numele meu e Mikkelína, zise ea. Apoi păru să ezite. El era un monstru, zise ea. Plin de ură şi de furie incontrolabilă.

— 410 —

23 Era aproape ora zece seara, temperatura scăzuse pe deal, iar Erlendur o întrebă pe Mikkelína dacă nu cumva ar trebui să intre în maşină. Sau ar putea sta de vorbă a doua zi. Era târziu şi… — Hai să urcăm în maşina dumneavoastră, zise ea, şi o porni spre maşină. Se deplasa încetişor şi se înclina într-o parte, cu fiecare pas pe care-l făcea cu piciorul ei strâmb. Erlendur merse înaintea ei şi o conduse la maşină, deschise uşa şi o ajută să urce. Apoi o luă prin faţa maşinii. Nu-şi putea da seama cum ajunsese Mikkelína pe deal. Nu părea să fi condus până acolo. — Aţi luat un taxi până aici? întrebă el în momentul în care se aşeză la volan. Porni motorul, care era încă încins, şi curând se încălziră. — Símon m-a adus cu maşina, zise ea. O să se întoarcă să mă ia de aici în curând. — Am încercat să strângem informaţii despre oamenii care au locuit pe deal – bănuiesc că e vorba despre familia dumneavoastră –, şi o parte din ceea ce am auzit, în mare de la persoane în vârstă, sună straniu. O poveste este despre Uzina de Gaz de lângă Hlemmur. — El o tachina în legătură cu Uzina de Gaz, zise Mikkelína, însă nu cred că ea a fost produsul vreunei orgii apocaliptice care a avut loc acolo, aşa cum a spus el. Ar fi putut la fel de bine să fie el. Cred că acea insultă i-a fost adresată lui odată, e posibil chiar să fi fost tachinat în legătură cu asta, poate atunci când era mai tânăr, poate mai târziu, şi el i-a transferat-o ei. — Deci, credeţi că tatăl dumneavoastră a fost unul dintre copiii Uzinei de Gaz? — Nu era tatăl meu, zise Mikkelína. Tatăl meu a dispărut pe mare. Era pescar, iar mama mea îl iubea. Asta a fost singura mea consolare în viaţă când eram copil. Că el nu era tatăl meu. El mă ura pe mine în mod special. Infirmitatea mea. Din cauza dizabilităţii mele. Am făcut o boală la vârsta de trei ani, care m-a lăsat paralizată şi mi-am pierdut aptitudinea de a vorbi. El credea că eram retardată, însă mintea mea era normală. Nu am făcut niciodată terapie, lucru pe care, în zilele noastre, oamenii îl fac ca pe ceva de la sine înţeles. Şi nu am spus nimănui niciodată, pentru că trăiam în permanentă teamă faţă de omul ăla. Nu e un lucru neobişnuit pentru copiii care trăiesc o traumă să — 411 —

devină interiorizaţi şi chiar muţi. Presupun că acest lucru mi s-a întâmplat şi mie. Abia mai târziu am învăţat să merg, am început să vorbesc şi am mers la şcoală. Acum am o diplomă. În psihologie. Ea făcu o pauză. — Am descoperit cine îi erau părinţii, continuă ea. Am făcut investigaţii. Ca să înţeleg ce s-a întâmplat şi de ce anume. Am încercat să scot la lumină câte ceva în legătură cu copilăria lui. A lucrat ca muncitor agricol ici şi colo, ultimul loc a fost în Kjós, cam pe când a cunoscut-o pe mama. Partea în legătură cu educaţia lui care mă interesa pe mine cel mai mult a avut loc în Mýrarsýsla, la un mic teren agricol care se numea Melur. Nu mai există. Cuplul care locuia acolo avea trei copii ai lor, iar consiliul parohial i-a plătit ca să ia şi alţi copii în grijă. În zonele rurale erau încă oameni foarte săraci la momentul respectiv. Cuplul avea reputaţia că i-ar trata rău pe copiii sărmani. Oamenii de la fermele vecine vorbeau despre acest lucru. Părinţii lui vitregi au fost daţi în judecată după ce un copil aflat în grija lor a murit de malnutriţie şi din neglijenţă. S-a făcut o autopsie la fermă, în nişte condiţii foarte primitive, chiar şi după standardele timpului aceluia. A fost vorba despre un băieţel de opt ani. Au scos o uşă din ţâţâni şi au făcut autopsia pe ea. I-au spălat măruntaiele în pârâul de la fermă. Au descoperit că era supus unui „tratament exagerat de dur”, aşa cum obişnuiau să-l numească, însă nu au putut demonstra că murise din această cauză. El ar fi văzut tot. Pesemne erau chiar prieteni. Se afla la Melur cam prin acea perioadă. E pomenit şi în documentele cazului: subnutrit şi cu răni pe spate şi pe picioare. Ea făcu o pauză. — Nu încerc să justific ce ne-a făcut şi felul în care ne-a tratat, zise ea. Nu există justificare pentru asta. Însă am vrut să ştiu cine a fost. Ea se opri iar. — Şi mama dumneavoastră? întrebă Erlendur, cu toate că simţi că Mikkelína intenţiona să-i spună tot ce considera important şi avea să facă acest lucru în felul său. Nu voia să o preseze. Trebuia să-şi spună povestea în ritmul ei. — Ea era nefericită, zise Mikkelína direct, ca şi cum aceasta era singura concluzie raţională. Nu a avut noroc să ajungă în braţele acelui bărbat. Ăsta e adevărul. Nu avea familie, însă, în general vorbind, avea o educaţie decentă în Reykjavík şi era fată într-o casă respectabilă când l-a cunoscut pe el. Nu am reuşit să descopăr cine i-au fost părinţii. — 412 —

Dacă acest lucru a fost vreodată notat pe undeva, hârtiile s-au pierdut. Mikkelína se uită la Erlendur. — Însă ea a găsit dragostea adevărată înainte de a fi prea târziu. El a intrat în viaţa ei la momentul potrivit, cred. — Cine? Cine a intrat în viaţa ei? — Şi Símon. Fratele meu. Nu ne-am dat seama ce simţea el. Stresul la care a fost supus în toţi acei ani. Eu simţeam tratamentul pe care tatăl meu vitreg i-l aplica mamei mele şi sufeream pentru ea, însă eram mai tare decât Símon. Bietul Símon. Şi apoi Tómas. Era prea mult din tatăl lui în el. Prea multă ură. — Scuzaţi-mă, însă am pierdut şirul. Cine a intrat în viaţa mamei dumneavoastră? — Era din New York. Un american. Din Brooklyn. Erlendur încuviinţă. — Mama avea nevoie de dragoste, de o formă de dragoste, de admiraţie şi de recunoaşterea faptului că exista, că era o fiinţă umană. Dave i-a redat respectul de sine, a făcut-o din nou om. Obişnuiam să ne întrebăm mereu de ce îşi petrecea atât de mult timp cu mama. Ce văzuse el la ea, când nimeni altcineva nu s-ar fi uitat la ea în afară de tatăl meu vitreg, şi asta doar ca să o bată. Apoi, i-a spus mamei de ce voia să o ajute. A zis că simţise acest lucru din momentul în care a văzut-o prima oară când ne-a adus nişte păstrăvi; obişnuia să meargă la pescuit pe lacul Reynisvatn. El a recunoscut toate semnele violenţei domestice. A putut-o vedea în ochii ei, pe chipul ei, în mişcările ei. Întro clipă, i-a ştiut toată povestea. Mikkelína se opri şi se uită peste deal înspre tufişuri. — Dave era familiarizat cu acest lucru. Fusese crescut cu aşa ceva, exact ca mine, Símon şi Tómas. Tatăl lui nu a fost niciodată acuzat şi condamnat şi nu a fost niciodată pedepsit pentru că şi-a bătut soţia până în ziua morţii. Au trăit într-o sărăcie lucie, iar ea a contractat TBC şi a murit. Tatăl lui a bătut-o chiar înainte de a muri. Dave era adolescent atunci, însă nu era ca tatăl său. A plecat de acasă în ziua morţii mamei sale şi nu s-a mai întors niciodată. S-a înrolat în armată câţiva ani mai târziu, înainte de izbucnirea războiului. L-au trimis în Reykjavík în timpul războiului, când a intrat într-o cocioabă şi a văzut din nou chipul maică-sii. Rămaseră în tăcere. — Însă acum era suficient de mare ca să facă ceva în legătură cu — 413 —

asta, zise Mikkelína. O maşină trecu încetişor pe lângă ei şi se opri lângă fundaţiile casei. Şoferul ieşi din maşină şi se uită în jurul său către tufişurile de coacăzi. — A venit Símon să mă ia, zise Mikkelína. E târziu. Vă supăraţi dacă o să continuăm mâine? Mă puteţi vizita acasă dacă vreţi. Ea deschise portiera maşinii şi îl strigă pe bărbatul care se întoarse. — Ştiţi cine e îngropat acolo? întrebă Erlendur. — Mâine, zise Mikkelína. Vom vorbi mâine. Nu e nicio grabă, zise ea. Nu trebuie să ne grăbim în legătură cu nimic. Bărbatul ajunsese deja la maşină, ca să o ajute pe Mikkelína să coboare. — Mulţumesc, Símon, zise ea şi ieşi din maşină. Erlendur se întinse ca să-l vadă mai bine. Apoi deschise portiera dinspre el şi ieşi din maşină. — Nu poate fi Símon, îi spuse el Mikkelinei, privind la bărbatul care o ajuta. Nu avea cum să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani. — Ce? zise Mikkelína. — Símon nu era fratele dumneavoastră? întrebă Erlendur, privindul pe bărbat. — Ba da, zise Mikkelína, apoi păru să înţeleagă uluirea lui Erlendur. Oo, nu e acel Símon, zise ea cu un zâmbet. Acesta e fiul meu, căruia iam dat acelaşi nume.

— 414 —

24 În dimineaţa următoare, Erlendur ţinu o şedinţă cu Elínborg şi cu Sigurdur Óli în biroul lui, le spuse despre Mikkelína şi despre ce îi relatase ea şi că avea să se întâlnească din nou cu ea, mai târziu, în acea zi. Era sigur că ea avea să-i spună cine era îngropat pe deal, cine îl băgase acolo şi de ce. Apoi, către seară, oasele aveau să fie dezgropate. — De ce nu ai scos chestia asta de la ea ieri? întrebă Sigurdur Óli, care se trezise plin de viaţă după o seară liniştită petrecută împreună cu Bergthóra. Discutaseră despre viitor, inclusiv despre copii, şi fuseseră de acord în legătură cu cel mai bun aranjament pentru toate; la fel şi despre excursia la Paris şi maşina sport pe care aveau să o închirieze. — Ca să încetăm odată cu acest afurisit de învârtit în jurul cozii, adăugă el. M-am săturat până peste cap de oasele astea. M-am săturat până peste cap de pivniţa lui Benjamín. M-am săturat până peste cap de voi amândoi. — Vreau să vin cu tine atunci când o să te duci să o vezi, zise Elínborg. Crezi că e fata handicapată pe care a văzut-o Ed în casă când l-au arestat pe bărbatul acela? — După toate probabilităţile, da. A avut doi fraţi după mamă, pe Símon şi pe Tómas. Asta se potriveşte cu cei doi băieţi pe care i-a văzut el. Şi a mai fost şi un soldat american acolo, cunoscut sub numele de Dave, care i-a ajutat într-un fel. O să vorbesc cu Ed despre el. Nu am numele lui de familie. — Am crezut că o abordare delicată e cea mai bună manieră de a discuta cu ea, o să ne spună tot ce trebuie să ştim. Nu are sens să grăbim această chestiune. Se uită la Sigurdur Óli. — Ai terminat treaba în pivniţa lui Benjamín? — Da, am terminat-o ieri. Nu am găsit nimic. — Poţi exclude ipoteza că logodnica lui este îngropată acolo sus pe deal? — Da, cred că da. S-a aruncat în mare. — E vreo modalitate de a confirma violul? întrebă Elínborg. — Cred că acea confirmare se află pe fundul mării, zise Sigurdur Óli. — Cum au numit-o ei, o călătorie de-o vară la Fljót? — 415 —

— O adevărată poveste de dragoste de la ţară, zise Sigurdur Óli cu un zâmbet. — Ticălosule! zise Erlendur. Ed îi întâmpină pe Erlendur şi pe Elínborg în uşa de la intrare şi îi conduse în camera de zi. Masa era acoperită cu documente care făceau referire la magazie. Erau faxuri şi fotocopii pe podea şi jurnale deschise şi cărţi împrăştiate peste tot în cameră. Erlendur avea sentimentul că el făcuse o investigaţie serioasă. Ed răsfoi printr-un teanc de hârtii de pe masă. — Undeva aici am o listă cu islandezii care au lucrat la depozit, zise el. Ambasada a găsit-o. — L-am găsit pe unul dintre chiriaşii din casa în care ai fost tu, zise Erlendur. Cred că este fata handicapată despre care vorbiţi. — Bun, zise Ed, ocupat cu căutarea. Bun. Iată. Îi dădu lui Erlendur o listă cu numele a nouă islandezi care lucraseră la magazie. Erlendur recunoscu lista. Jim i-o citise la telefon şi avea de gând să-i trimită o copie. Erlendur îşi aminti că uitase să o întrebe pe Mikkelína numele tatălui ei vitreg. — Am descoperit cine a făcut denunţul, zise Ed. Cel care a dat informaţia despre hoţi. Vechiul meu coleg de la poliţia militară din Reykjavík locuieşte acum în Minneapolis. Am păstrat legătura când şi când, aşa că i-am telefonat. Şi-a amintit chestiunea, a sunat pe altcineva şi a aflat numele informatorului. — Şi cine a fost? întrebă Erlendur. — Numele lui era Dave, David Welch, din Brooklyn. Soldat. Acelaşi nume pe care îl pomenise Mikkelína, gândi Erlendur. — E în viaţă? întrebă el. — Nu ştim. Prietenul meu încearcă să-i dea de urmă cu ajutorul Pentagonului. E posibil să fi fost trimis pe front. Elínborg îl însărcină pe Sigurdur Óli cu investigarea identităţii muncitorilor de la magazie şi cu aflarea domiciliilor acestora şi ale descendenţilor lor. Erlendur o rugă să se întâlnească din nou cu el în acea după-amiază, înainte de a se duce să o viziteze pe Mikkelína. Mai întâi se ducea la spital să o vadă pe Eva Lind. Merse în josul coridorului secţiei de terapie intensivă şi intră în camera unde se afla fiica lui, care zăcea nemişcată ca de obicei, cu ochii închişi. Spre enorma sa uşurare, Halldóra nu se vedea nicăieri. Se uită — 416 —

în josul coridorului secţiei unde ajunsese întâmplător atunci când avusese ciudata conversaţie cu femeia cea mărunţică despre băiatul care se afla în bătaia viscolului. Croindu-şi drum în jos pe coridor către camera cea mai îndepărtată, observă că acum acea cameră era goală. Femeia îmbrăcată cu haină de blană plecase, iar în patul în care bărbatul zăcuse între lumea de aici şi cea de dincolo nu se mai afla nimeni. Femeia care se pretindea medium plecase şi ea, iar Erlendur se întrebă dacă acest lucru chiar se întâmplase sau dacă fusese doar un vis. Rămase în pragul uşii câteva clipe, apoi se întoarse şi se duse în camera fiicei lui, închizând încetişor uşa în urma sa. Voia să o încuie, însă nu avea încuietoare. Se aşeză lângă Eva Lind. Rămase în tăcere la căpătâiul ei, gândindu-se la băiatul aflat în bătaia viscolului. Trecu o bună perioadă de timp înainte ca Erlendur să-şi adune în cele din urmă curajul şi să dea drumul unui oftat profund. — Avea opt ani, îi spuse el Evei Lind. Era cu doi ani mai mic decât mine. Se gândi la ce spusese mediumul că băiatul acceptase acel lucru, că nu fusese vina nimănui. Aceste cuvinte simple, rostite ca din senin, nu-i ziceau nimic. Se luptase cu acel viscol toată viaţa, iar trecerea timpului nu făcuse altceva decât să-l intensifice. — M-au lăsat puterile, îi spuse el Evei Lind. El auzi ţipătul în furtună. — Nu ne puteam vedea, zise el. Ne ţineam de mâini, aşa că nu eram departe unul de altul, însă tot nu-l puteam vedea, din cauza viscolului. Şi apoi m-au lăsat puterile. El făcu o pauză. — De aceea nu trebuie să renunţi. De aceea trebuie să-i supravieţuieşti acestui lucru şi să te întorci şi să te faci bine. Ştiu că viaţa ta n-a fost uşoară, însă tu o distrugi ca şi cum nu ar valora nimic. Ca şi cum tu nu ai valora nimic. Însă nu e drept. Nu ai dreptul să gândeşti aşa. Şi nu trebuie să gândeşti asta. Erlendur se uită la fiica lui în lumina slabă care venea de la lampa aflată pe noptieră. — El avea opt ani. Am spus asta? Era un băiat, un băiat ca oricare altul, simpatic şi întotdeauna zâmbitor, eram prieteni. Nu poţi să iei chestia asta drept sigură. De obicei, există o oarecare rivalitate. Bătăi, lăudăroşenii şi certuri. Însă nu între noi. Poate pentru că eram complet diferiţi. El îi impresiona pe oameni. În mod inconştient. Aşa sunt unii — 417 —

oameni. Eu nu sunt aşa. E ceva în oamenii ăştia care dărâmă toate barierele, pentru că se comportă exact aşa cum sunt, nu au nimic de ascuns, nu se ascund niciodată în spatele vreunui alt lucru, sunt pur şi simplu ei înşişi, sinceri. Copiii de felul ăsta… Erlendur tăcu. — Tu îmi aminteşti de el uneori, continuă el. Nu am văzut lucrul ăsta decât abia mai târziu. Când mi-ai dat de urmă după toţi acei ani. E ceva în legătură cu tine care îmi aminteşte de el. Ceva ce tu distrugi, şi de aceea mă doare felul în care îţi tratezi viaţa, totuşi, nu par să pot face ceva în legătură cu asta. Sunt la fel de neajutorat ca atunci când am stat în viscolul ăla şi am simţit că mă lasă puterile. Ne ţineam de mâini şi m-au părăsit puterile şi am simţit că acel lucru se întâmpla şi că venea sfârşitul. Amândoi aveam să murim. Mâinile ne erau îngheţate şi nu mai puteam rezista. Nu-i mai puteam simţi mâna, în afară de acea fracţiune de secundă când am lăsat să-mi scape acea mână. Erlendur se opri şi privi în podea. — Nu ştiu dacă asta e cauza a tot ceea ce se întâmplă. Eu aveam zece ani, însă, de atunci, mă tot învinovăţesc. Nu m-am putut descotorosi de această vină. Nu vreau să mă descotorosesc de această vină. Durerea e ca o fortăreaţă în jurul unei supărări pe care nu vreau să o eliberez. Poate că ar fi trebuit să fac asta cu mult timp în urmă, să mă împac cu viaţa care a fost salvată şi să-i dau un ţel. Însă acest lucru nu s-a întâmplat, şi cu greu se va întâmpla în acest stadiu. Cu toţii avem crucile noastre. Poate nu sufăr mai mult decât altcineva care a pierdut o persoană dragă, însă nu mai pot deloc face faţă. — Ceva s-a închis în mine. Nu l-am mai găsit şi l-am visat tot timpul şi ştiu că e încă pe undeva pe acolo, orbecăind prin viscol, singur, abandonat şi rece, până se prăbuşeşte acolo unde nu mai poate fi găsit şi nu va mai fi niciodată, iar furtuna se loveşte cu furie de spatele lui şi el e îngropat în zăpadă cât ai clipi şi, indiferent cât îl caut şi îl strig, nu-l pot găsi, iar el nu mă poate auzi şi e pierdut pentru totdeauna pentru mine. Erlendur se uită la Eva Lind. — A fost ca şi cum s-ar fi dus direct la Dumnezeu. Eu am fost găsit. Am fost găsit şi am supravieţuit şi l-am pierdut pe el. Nu le-am putut spune nimic. Nu am putut spune unde eram atunci când l-am pierdut. Nu puteam să văd, din cauza afurisitului ăluia de viscol. Aveam zece — 418 —

ani şi aproape murisem îngheţat şi nu le-am putut spune nimic. Ei au organizat o expediţie de căutare şi au scotocit în mlaştină de dimineaţa până seara, strigându-l şi împungând zăpada cu beţe. S-au separat apoi şi au luat şi câini cu ei, şi puteam auzi strigătele şi lătratul câinilor, însă nimic nu s-a întâmplat. Niciodată. — Nu a fost niciodată găsit. — Apoi, în secţia spitalului de aici, am întâlnit o femeie care a zis că avea un mesaj pentru mine de la un băiat care se afla în bătaia viscolului. Şi ea a zis că nu era vina mea şi că nu trebuia să-mi fie frică de nimic. Ce înseamnă asta? Nu cred în genul ăsta de lucruri, însă ce trebuie să gândesc? Toată viaţa mea a fost vina mea, deşi sunt foarte conştient, şi am fost mult timp, că eram prea tânăr ca să-mi asum orice vină. Însă vina te torturează ca un cancer, care, în cele din urmă, te omoară. — Pentru că nu i-am dat drumul la mână unui băieţel oarecare. — Pentru că băiatul din bătaia viscolului… era fratele meu. * Mama lor trânti uşa în faţa vântului rece de toamnă şi, în lumina întunecată din bucătărie, îl văzu pe Grímur stând în faţa lui Símon la masă. Nu-i putea vedea clar faţa lui Grímur. Era pentru prima oară când îl vedea de când fusese luat, însă, de îndată ce-i simţi prezenţa în casă şi îl văzu iar în lumina crepusculară, teama o învălui. Îl aşteptase toată toamna, însă nu ştia exact când aveau să-i dea drumul de la închisoare. Când îl văzu pe Tómas venind în fugă la ea, îşi dădu imediat seama ce se întâmplase. Símon nu îndrăzni să se mişte, dar, ţinându-şi spatele ţeapăn, îşi întoarse capul spre uşă şi o văzu pe mama lui privindu-i fix. Ea nu-l mai ţinea pe Tómas de mână, care se strecurase pe coridorul unde se afla Mikkelína. Ea văzu teroarea din ochii lui Símon. Grímur stătea pe scaunul din bucătărie şi nu se mişca deloc. Trecură câteva clipe, iar singurele sunete care se auziră fură şuieratul vântului şi respiraţia întretăiată a maică-sii, după ce urcase în fugă dealul. Frica ei de Grímur, care scăzuse din primăvară, izbucni iar cu forţă deplină şi, într-o clipă, se găsea din nou în vechea stare. Ca şi cum nimic nu se întâmplase cât timp fusese plecat. Picioarele i se înmuiară, durerea din stomac începu să o chinuie din ce în ce mai tare, expresia ei îşi pierdu demnitatea nou descoperită, îşi băgă capul între umeri, se făcu cât — 419 —

putu de mică. Supusă. Ascultătoare. Pregătită pentru tot ce era mai rău. Copiii văzură schimbarea care o cuprinse în timp ce stătea în pragul uşii. — Símon şi cu mine stăteam de vorbă, zise Grímur, vârându-şi capul din nou în lumină, pentru a scoate la iveală urma de arsură de pe faţă. Mama lor tresări în momentul în care îl privi în faţă şi văzu cicatricea roşie şi vizibilă. Deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească sau să ţipe, însă nu ieşi nimic şi rămase cu ochii holbaţi la Grímur, împietrită. — Nu crezi că e frumoasă? zise el. Era ceva ciudat în legătură cu Grímur. Ceva ce Símon nu putea pricepe. Era mai încrezător în sine. Mai înfumurat. Era un tiran, fapt evident din întreaga sa atitudine faţă de familia lui, şi fusese dintotdeauna, însă acum era altceva, ceva periculos, şi Símon se întreba ce putea fi, în momentul în care Grímur se ridică de la masă. Se îndreptă către mama copiilor. — Símon mi-a spus despre soldatul care se numeşte Dave şi care aduce peşte aici. Mama lor nu spuse nimic. — Un soldat cu numele Dave mi-a făcut asta, zise el, arătând înspre cicatrice. Nu pot deschide ochiul cum trebuie, pentru că el a crezut că a fost bine să-mi arunce cafea în faţă. Mai întâi, a încălzit-o într-un ibric până a fost atât de fierbinte, încât ţinea ibricul cu o cârpă, şi, când credeam că avea de gând să toarne în ceşti, mi-a azvârlit ibricul în faţă. Mama lor îşi îndepărtă privirea de la chipul lui Grímur înspre podea, însă nu făcu nicio mişcare. — I-au dat drumul înăuntru când aveam mâinile legate cu cătuşe la spate. Cred că ştiau ce avea de gând să facă. Se îndreptă ameninţător spre Mikkelína şi Tómas, care se aflau pe coridor. Símon stătea la masă de parcă era ţintuit în scaun. — A fost ca şi cum l-ar fi recompensat, zise el. Şi ştii de ce? — Nu, zise mama lor cu voce joasă. — Nu, o imită Grímur. Erai prea ocupată ca să te fuţi cu el. El rânji. — Nu aş fi deloc surprins dacă o să apară plutind pe lac. Ca şi cum ar fi căzut în apă, în timp ce pescuia păstrăvi. Grímur stătu aproape de mama lor şi îi puse cu brutalitate mâna pe abdomen. — Crezi că a lăsat ceva în urma lui? întrebă el cu o voce joasă şi — 420 —

ameninţătoare. Ceva de la picnicurile alea de lângă lac? Crezi asta? Crezi că a lăsat ceva? Eu îţi spun că, dacă a lăsat ceva, o să omor acel ceva. Cine ştie, poate o să-l ard, aşa cum mi-a ars el mie faţa. — Nu vorbi în felul ăsta, zise mama lor. Grímur se uită la ea. — Cum a ştiut ticălosul ăla că noi ciordeam? întrebă el. Cine crezi tu că i-a spus ce făceam? Ştii ceva despre asta? Poate nu am fost suficient de precauţi. Poate ne-a văzut. Sau poate i-a dat cuiva nişte păstrăvi şi a văzut toată marfa de aici, s-a întrebat de unde provenea şi a întrebat-o pe stricata care locuieşte aici dacă ştia ceva. Grímur îşi întări strânsoarea pe abdomenul ei. — Tu nu te poţi uita la o uniformă fără să-ţi dai chiloţii jos. Pe tăcute, Símon se ridică în picioare în spatele tatălui său. — Ce spui de o ceaşcă de cafea? îi zise Grímur mamei copiilor. Ce spui de nişte cafea clocotită şi reconfortantă la micul dejun? Dacă ne dă voie Dave. Crezi că o să ne dea voie? Grímur râse. — Poate o să bea şi el o gură cu noi. Îl aştepţi? Crezi că o să vină să te salveze? Grímur îşi eliberă strânsoarea, iar mama lor se întoarse către Símon. — Nu face asta, zise Símon. — Símon! izbucni maică-sa. Încetează! — Las-o pe mama în pace, zise Símon cu o voce tremurătoare. Grímur se întoarse cu spatele la maică-sa. Mikkelína şi Tómas priveau de pe coridor. Se aplecă spre ea şi îi şopti ceva la ureche. — Poate o să dispari şi tu într-o zi, ca iubita lui Benjamín. Mama lor se uită la Grímur, pregătită de un atac despre care ştia că nu putea fi evitat. — Ce ştii despre asta? întrebă ea. — Oamenii dispar. Tot felul de oameni. Şi snobii. Aşa că şi scursori ca tine pot dispărea. Cine o să întrebe de tine? Doar dacă nu cumva maică-ta de la Uzina de Gaz te caută. Crezi că e posibil? — Las-o în pace, zise Símon, încă în picioare lângă masa de la bucătărie. — Símon? zise Grímur. Credeam că suntem prieteni. Tu, eu şi Tómas. — Las-o în pace, zise Símon. Trebuie să încetezi să-i mai faci rău. — 421 —

Trebuie să încetezi şi să pleci. Pleacă şi să nu te mai întorci niciodată. Grímur se îndreptase către el şi se holba la el de parcă era un străin. — Am fost plecat. Am fost plecat şase luni, iar asta e primirea de care am parte. Cucoana care şi-o trage cu soldaţii şi micuţul Símon vor să-l dea afară pe tata. Eşti destul de mare ca să-i faci faţă tatălui tău, Símon? Crezi asta? Crezi că o să fii vreodată suficient de mare ca să te baţi cu mine? — Símon! zise mama lui. E în regulă. Du-i pe Tómas şi pe Mikkelína jos, la Gufunes, şi aşteptaţi-mă acolo. Auzi, Símon? Fă ce ţi s-a spus. Grímur îi rânji lui Símon în faţă. — Şi acum cucoana e protagonista principală a spectacolului. Cine se crede? Ciudat cum se mai schimbă oamenii într-un timp atât de scurt. Grímur se uită în josul coridorului care ducea către camere. — Dar ciudata? O să-mi răspundă şi schiloada? Da, da, da, da, schiloada aia nenorocită, pe care ar fi trebuit să o strangulez cu ani în urmă. Asta e mulţumirea de care am parte? Asta e mulţumirea? strigă el în josul coridorului. Mikkelína fugi din pragul uşii pe coridorul întunecat. Tómas rămase acolo, urmărindu-l pe Grímur, care îi zâmbi. — Însă eu şi Tómas suntem prieteni, zise Grímur. Tómas nu o să-şi trădeze niciodată tăticul. Vino aici, fiule. Vino la tati. Tómas se duse la el. — Mama a dat telefon, zise el. — Tómas! strigă mama lor.

— 422 —

25 — Nu cred că Tómas intenţiona să-l ajute. Mai degrabă credea că o ajuta pe mama. Probabil voia să-l sperie ca să o protejeze pe ea. Însă cred că, probabil, nu ştia ce făcea. Era atât de mic, bietul copilaş. Mikkelína se uită la Erlendur. El şi Elínborg erau în camera ei de zi şi îi ascultaseră povestea despre mama ei şi despre Grímur, despre cum se cunoscuseră şi despre cum o lovise el prima oară, despre cum violenţa se intensifică încetul cu încetul şi despre cum încercase ea de două ori să fugă de el, despre cum o ameninţase el că-i omoară copiii. Le spuse despre viaţa dusă pe deal, despre soldaţi, despre magazie, despre furturi şi despre soldatul pe nume Dave, care se ducea la pescuit pe lac, şi despre vara în care tatăl lor fusese întemniţat, iar mama ei şi soldatul se îndrăgostiseră, despre cum fraţii ei o cărau afară la soare, despre cum Dave îi lua la picnicuri şi despre dimineaţa rece de toamnă când tatăl ei vitreg se întorsese acasă. Mikkelína nu se grăbi deloc în relatarea poveştii şi încercă să nu omită nicio parte din istoria familiei, despre care credea că putea fi relevantă. Erlendur şi Elínborg stătură şi ascultară, bându-şi cafeaua pe care Mikkelína le-o făcuse şi mâncând din prăjitura pe care o preparase ea pentru că, zise ea, ştia că Erlendur avea să vină. O întâmpină cu multă sinceritate pe Elínborg şi întrebă dacă erau multe femei care practicau meseria de detectiv. — Aproape niciuna, zise zâmbind Elínborg. — Păcat, zise Mikkelína, invitând-o să ia loc. Femeile ar trebui să se afle în linia întâi peste tot. Elínborg se uită la Erlendur, care zâmbi cu jumătate de gură. Venise să-l ia de la birou după-amiază, conştientă că se-ntorsese de la spital, şi îl găsise extrem de posomorât. Îl întrebase despre starea Evei Lind, gândindu-se că era posibil să se fi înrăutăţit, însă el îi spuse că era stabilă şi, în momentul în care îl întrebă cum se simţea şi dacă putea face ceva pentru el, Erlendur doar scutură din cap şi îi spuse că nu era nimic de făcut, doar să aştepte. Ea avea impresia că aşteptarea se dovedea a fi o tensiune îngrozitoare pentru el, însă nu riscă să abordeze subiectul. Lunga experienţă cu Erlendur o învăţase că acesta nu simţea nevoia să vorbească cu nimeni despre problemele lui personale. — 423 —

Mikkelína locuia la parterul unui mic bloc din Breidholt. Casa ei era mică, însă confortabilă, şi în timp ce se afla în bucătărie preparând cafeaua, Erlendur se plimbă prin camera de zi, uitându-se la fotografiile despre care presupunea că erau ale familiei ei. Nu erau multe fotografii şi niciuna nu părea să fie făcută pe deal. Mikkelína începu cu o mică relatare despre ea, în timp ce-şi vedea de treabă în bucătărie, iar ei o ascultară din camera de zi. Mersese târziu la şcoală, cam pe când se apropia de douăzeci de ani – în acelaşi timp când începuse şi prima terapie pentru handicapul ei –, şi făcuse progrese enorme. Erlendur simţi că trecuse cam repede peste propria sa poveste, însă nu făcu nicio remarcă în legătură cu acest lucru. Cu timpul, Mikkelína îşi termină liceul la fără frecvenţă, se înscrise la universitate şi îşi luă diploma în psihologie. Avea deja patruzeci de ani. Acum era pensionară. Adoptase băiatul pe care îl numise Símon înainte de a merge la universitate. Întemeierea unei familii ar fi fost dificilă, din motive pe care nu era nevoie să le expună, zise ea, cu un zâmbet sarcastic. Mergea în mod regulat pe deal primăvara şi vara, ca să se uite la tufele de coacăzi, şi toamna culegea fructe, ca să facă gem. Mai avea încă un borcan, din care mai rămăsese puţin, din recolta toamnei trecute şi îi invită şi pe ei să guste. Elínborg, o expertă în ale gătitului, o lăudă. Mikkelína îi spuse să păstreze restul şi se scuză pentru că mai rămăsese atât de puţin în borcan. Apoi le spuse cum văzuse ea crescând oraşul de-a lungul anilor şi deceniilor, mai întâi extinzându-se către Breidholt şi apoi spre Grafarvogur, apoi, cu viteza fulgerului, de-a lungul şoselei către Mosfellsbaer şi, în cele din urmă, până sus în Grafarholt, dealul unde locuise ea odinioară şi de unde păstra unele dintre cele mai dureroase amintiri. — Am numai amintiri urâte despre locul ăla, zise ea. În afara acelei scurte veri. — V-aţi născut cu această dizabilitate? întrebă Elínborg. Încercă să formuleze întrebarea cât de politicos putu, însă se hotărî că nu avea cum să facă acest lucru. — Nu, zise Mikkelína. M-am îmbolnăvit când aveam trei ani. Am fost la spital. Mama mi-a spus că părinţilor li se interzicea să stea în secţie împreună cu copiii lor. Nu putea înţelege o regulă atât de lipsită de milă şi atât de dezgustătoare: să nu ţi se dea voie să stai cu un copil — 424 —

care era foarte bolnav sau chiar la un pas de moarte. I-a luat câţiva ani ca să-şi dea seama că puteam recâştiga, cu ajutorul terapiei, ceea ce pierdusem, însă tatăl meu vitreg nu i-a dat niciodată voie să se ocupe de mine, să mă trimită la un doctor sau să se intereseze despre tratamente. Am o amintire de dinainte de a mă îmbolnăvi, nu ştiu dacă este un vis sau o întâmplare reală – soarele străluceşte şi eu mă aflu în grădina unei case, probabil acolo unde mama mea era fată în casă, şi eu alerg cât mă ţin picioarele, chicotind, iar mama pare să alerge după mine. Altceva nu-mi mai amintesc. Doar că am putut alerga de colocolo după voia inimii. Mikkelína zâmbi. — Am adeseori genul ăsta de vis. În care sunt sănătoasă şi mă pot mişca după bunul plac, fără să-mi clatin capul tot timpul când vorbesc, şi îmi controlez muşchii feţei, iar trăsăturile nu mi se schimbă tot timpul. Erlendur puse ceaşca jos. — Mi-aţi spus ieri că i-aţi pus fiului dumneavoastră acelaşi nume ca al unuia dintre fraţii după mamă, Símon. — Símon era un băiat minunat. Nu era nimic din tatăl lui în el. Cel puţin, eu nu am văzut niciodată. El era ca mama. Bun, înţelegător şi serviabil. Avea o milă nesfârşită. Îşi ura tatăl, şi ura lui i-a făcut rău. Nu ar fi trebuit niciodată să fie nevoie să urască nimic. Şi, la fel ca noi, ceilalţi, a fost zdrobit de frică toată copilăria. Era îngrozit când tatăl lui se purta ca un apucat. Privea cum mama noastră era bătută măr. Obişnuiam să-mi ascund capul sub o pătură, însă am observat că Símon rămânea uneori privind bătăile, ca şi cum se călea ca să atace mai târziu, când a fost suficient de puternic ca să-i ţină piept tatălui său. Când a fost suficient de mare ca să-i vină de hac. — Uneori, încerca să intervină. Stătea în faţa mamei noastre, înfruntându-l. Mamei îi era mai frică de acest lucru decât de bătăi. Nu putea suporta gândul că li s-ar fi putut întâmpla ceva copiilor ei. — Era un băiat atât de bun Símon… — Vorbiţi despre el de parcă ar fi încă un copil, zise Elínborg. A murit? Mikkelína zâmbi, însă nu spuse nimic. — Şi Tómas? zise Erlendur. Eraţi trei. — Da, Tómas, zise Mikkelína. Era diferit de Símon. Tatăl lor şi-a dat seama de acest lucru. — 425 —

Mikkelína tăcu. — Unde a sunat mama dumneavoastră? întrebă Erlendur. Înainte de a se întoarce pe deal. Fără să-i răspundă nici lui, Mikkelína se ridică şi se duse în dormitor. Elínborg şi Erlendur se uitară unul la altul. O clipă mai târziu, Mikkelína se întoarse cu o bucată de hârtie în mână. Despături biletul, îl citi şi i-l înmână lui Erlendur. — Mama mi-a dat biletul ăsta, zise ea. Îmi amintesc clar că Dave i l-a strecurat peste masă, însă nouă nu ni s-a permis niciodată să ştim ce scria în el. Mama mi l-a arătat abia mai târziu. Mulţi ani mai târziu. Erlendur citi mesajul. — Dave l-a pus pe un islandez sau pe un soldat care vorbea islandeză să îi scrie biletul. Mama l-a păstrat mereu şi, bineînţeles, eu o să-l iau cu mine în mormânt. Erlendur se uită la bilet. Deşi era scris cu nişte litere mari şi stângace, cuvintele erau foarte clare. ŞTIU CE ÎŢI FACE. — Mama şi Dave vorbeau despre faptul că ea trebuia să-l contacteze de îndată ce tatăl meu vitreg ieşea din închisoare, iar el avea să vină să o ajute. Nu ştiu aranjamentul exact. — Nu putea nimeni de la Gufunes să o ajute? întrebă Elínborg. Trebuie să fi lucrat multă lume acolo. Mikkelína se uită la ea. — Mama mea a fost maltratată de el timp de un deceniu şi jumătate. A fost violenţă fizică, el o bătea adeseori atât de brutal, încât era imobilizată la pat multe zile după aceea. Şi a fost şi o violenţă psihologică, poate cea mai rea formă de violenţă, deoarece, după cum i-am spus ieri lui Erlendur, acest lucru a redus-o pe mama la a fi un nimic. A început să se dispreţuiască la fel de mult cum o dispreţuia soţul ei; s-a gândit, o bună perioadă de timp, la sinucidere, însă, în parte datorită nouă, copiii ei, nu a făcut altceva decât să se gândească la acest lucru. Dave a recuperat o parte din asta în cele şase luni pe care le-a petrecut cu ea şi a fost singura persoană căreia i-ar fi putut cere ajutorul. Ea nu a pomenit nimănui despre lucrurile prin care trecuse în toţi acei ani, şi cred că era pregătită să sufere bătăile din nou dacă era nevoie. În cel mai rău caz, el avea să o bată pe ea, iar totul avea să se întoarcă la normal. Mikkelína se uită la Erlendur. — 426 —

— Dave nu a venit. Ea se uită la Elínborg. — Şi nimic nu s-a întors la normal. * — Deci, ea a dat telefon, nu-i aşa? Grímur îl luă pe Tómas de după umeri. — Pe cine a sunat, Tómas? Nu ar trebui să avem secrete unul faţă de altul. Poate mama ta crede că poate avea secrete, însă asta e o mare neînţelegere. Păstrarea secretelor poate fi periculoasă. — Nu te folosi de băiat, zise mama lor. — Acum începe să-mi dea ordine, zise Grímur, mângâindu-l pe Tómas pe umeri. Cum se mai schimbă lucrurile. Ce mai urmează acum? Símon se aşeză lângă mama lui. Mikkelína îşi croi drum spre ei. Tómas începu să plângă. O pată neagră începu să se întindă între cracii pantalonilor. — Şi a răspuns cineva? întrebă Grímur. Zâmbetul îi pierise de pe chip, tonul sarcastic dispăruse, expresia lui era una serioasă. Ei nu-şi puteau lua ochii de la cicatrice. — Nu a răspuns nimeni, zise mama. — Nu vine Dave să te salveze? — Nu vine Dave, zise mama. — Mă întreb cine m-a turnat, zise Grímur. A plecat un vas în dimineaţa asta. Încărcat ochi cu soldaţi. Se pare că e nevoie de soldaţi în Europa. Nu pot să rămână liniştiţi cu toţii în Islanda, unde nu e altceva de făcut în afară de a şi-o trage cu nevestele noastre. Sau poate că i-au venit de hac. A fost o chestiune mult mai amplă decât mi-am închipuit eu vreodată. Au căzut capete. Capete mult mai importante decât al meu. Capete de ofiţeri. Nu au fost foarte încântaţi de asta. El îl împinse pe Tómas. — Nu au fost deloc foarte încântaţi de treaba asta. Símon rămase aproape de maică-sa. — Doar un singur lucru în toată această chestiune nu înţeleg, zise Grímur. Acum era chiar lângă mama lor şi ei îi simţeau duhoarea înţepătoare pe care o degaja. Pur şi simplu, nu îl pot înţelege. Înţeleg că ţi-ai dat jos chiloţii în faţa primului individ care s-a uitat la tine cât timp am fost plecat. Că doar eşti o curvă. Însă lui la ce îi stătea capul? Aproape că se atinseră. — 427 —

— Ce a văzut el la tine? Îi apucă capul cu ambele mâini. — Târfă nenorocită şi urâtă. * — Am crezut că avea de gând să o bată şi să o omoare chiar atunci. Eram pregătiţi de asta. Eu tremuram de frică şi nici lui Símon nu-i era mai bine. Mă întrebam dacă puteam lua cuţitul din bucătărie. Însă nu sa întâmplat nimic. Se priviră în ochi şi, în loc să o bată, se trase înapoi. Mikkelína făcu o pauză. — Nu mi-a fost niciodată în viaţa mea mai frică decât atunci. Şi Símon nu a mai fost acelaşi după aceea. S-a îndepărtat din ce în ce mai mult de noi. Bietul Símon. Ea privi în podea. — Dave a ieşit din viaţa noastră la fel de brusc cum a intrat, zise ea. Mama nu a mai auzit niciodată de el. — Numele lui de familie era Welch, zise Erlendur. Iar noi investigăm ce i s-a întâmplat. Care era numele tatălui dumneavoastră vitreg? — Numele lui era Thorgrímur, zise Mikkelína. I se spunea întotdeauna Grímur. — Thorgrímur, repetă Erlendur. Îşi aminti numele din lista cu islandezii care lucraseră la magazie. Telefonul mobil îi sună în buzunarul hainei. Era Sigurdur Óli, care se afla la locul unde se efectuau săpăturile. — Trebuie să vii aici, zise Sigurdur Óli. — Aici? zise Erlendur. Unde „aici”? — Pe deal, bineînţeles, zise Sigurdur Óli. Au ajuns la oase şi cred că am reuşit să aflăm cine e îngropat aici. — Cine e? — Logodnica lui Benjamín. — De ce? Ce te face să crezi că e ea? Erlendur se ridicase în picioare şi se dusese în bucătărie ca să aibă parte de mai multă intimitate. — Vino aici şi ai să vezi, zise Sigurdur Óli. Nu are cum să fie altcineva. Vino şi ai să vezi singur. Apoi închise.

— 428 —

26 Cincisprezece minute mai târziu, Erlendur şi Elínborg se aflau în Grafarholt. Îi spuseră un „la revedere” grăbit Mikkelínei, care îi privi surprinsă în momentul când ieşiră pe uşă. Erlendur nu-i zisese ce aflase de la Sigurdur Óli despre logodnica lui Benjamín, doar că trebuia să se ducă pe deal, pentru că scheletul fusese în cele din urmă scos la suprafaţă, şi o rugă să ţină deoparte povestea pentru moment. Îşi ceru scuze. Aveau să vorbească mai multe mai târziu. — Nu ar trebui să vin şi eu cu voi? întrebă Mikkelína din hol, unde rămase privindu-i cum ies pe uşă. Am… — Nu acum, o întrerupse Erlendur. Vom vorbi mai multe mai târziu. A apărut o situaţie nouă şi neprevăzută. Sigurdur Óli îi aştepta pe deal şi îi duse la Skarphédinn, care se afla în picioare lângă mormânt. — Erlendur, îl întâmpină arheologul. Ne apropiem. Nu a durat atât de mult până la urmă. — Ce ai descoperit? întrebă Erlendur. — E vorba despre o femeie, zise Sigurdur Óli plin de importanţă. Nu e nicio îndoială în privinţa asta. — Cum aşa? zise Elínborg. Brusc, eşti doctor? — Nu e nevoie de un doctor ca să-ţi dai seama, zise Sigurdur Óli. E evident. — Sunt două schelete în mormânt, zise Skarphédinn. Unul de adult, probabil o femeie, celălalt al unui bebeluş, poate chiar nenăscut. Se află colo, în schelet. Erlendur se uită la el uluit. — Două schelete? Se uită la Sigurdur Óli, făcu doi paşi înainte şi privi în jos către mormânt, unde văzu imediat la ce se referea Skarphédinn. Scheletul mai mare era aproape dezgropat şi se afla expus în faţa lui cu o mână în aer, cu maxilarul deschis şi plin de pământ şi cu coastele rupte. În orbitele goale era pământ, smocuri de păr stăteau căzute pe frunte, iar pielea de pe faţă nu era complet putrezită. Pe acest schelet zăcea un schelet mai mititel, răsucit în poziţie fetală. Arheologii îndepărtaseră cu grijă pământul de pe el. Oasele braţelor şi femururile erau de dimensiunea unor creioane, iar craniul, de — 429 —

dimensiunea unei mingi de tenis. Se afla sub cutia toracică a scheletului mai mare, cu capul în jos. — Ar putea fi al altcuiva? întrebă Sigurdur Óli. Nu e oare asta logodnica? Era însărcinată. Care era numele ei? — Sólveig, zise Elínborg. Sarcina ei era atât de avansată? zise ea ca pentru sine, privind în jos la cele două schelete. — În stadiul ăsta se numeşte copil sau fetus? întrebă Erlendur. — Nu am idee, zise Sigurdur Óli. — Nici eu, zise Erlendur. Avem nevoie de un expert. Putem lua scheletele aşa cum se găsesc şi să le ducem la morga din Barónsstígur? îl întrebă pe Skarphédinn. — Cum adică, aşa cum se găsesc? — Unul peste altul. — Încă mai trebuie să dezgropăm scheletul cel mare. Dacă mai îndepărtăm ceva pământ de pe el, cu mături şi pensule, şi ajungem cu grijă sub el, e posibil să putem să îl ridicăm cu totul, da. Cred că ar trebui să funcţioneze chestia asta. Nu vrei ca patologul să se uite la ele aici? În poziţia asta? — Nu, vreau în interior, zise Erlendur. Trebuie să examinăm toate aceste lucruri în condiţii optime. Pe la ora cinei, scheletele erau scoase intacte din pământ. Erlendur, Sigurdur Óli şi Elínborg priviră cum erau ridicate oasele. Arheologii se ocupară de această treabă cu foarte mare profesionalism, iar Erlendur nu avea regrete pentru că apelase la ei. Skarphédinn reuşise să conducă operaţiunea cu aceeaşi eficienţă pe care o manifestase şi în timpul săpăturilor. Îi spuse lui Erlendur că începuseră să prindă drag de schelet, pe care îl numeau „Omul Mileniului”, în onoarea lui Erlendur, şi că avea să le fie dor de el. Însă treaba lor nu se terminase. Dezvoltând un interes pentru criminologie în tot acest timp, Skarphédinn intenţiona să continue să examineze solul, împreună cu echipa lui, ca să găsească indicii în legătură cu incidentul de pe deal petrecut cu atâţia ani înainte. Făcuse fotografii şi filme ale fiecărui stadiu al săpăturilor şi spuse că ar putea constitui un curs interesant la universitate, mai ales dacă Erlendur descoperea vreodată cum ajunseseră oasele acolo, în primul şi în primul rând, adăugă el, cu un zâmbet care îi dezveli colţii. Scheletele fură duse la morga din Barónsstígur. Patologul era în vacanţă cu familia, în Spania, şi nu avea să se întoarcă timp de cel puţin — 430 —

o săptămână, îi spuse lui Erlendur la telefon, chiar în acea dupăamiază, în timp ce se încălzea la soare la un grătar, beat criţă, gândi detectivul. De îndată ce oasele fură exhumate şi încărcate într-o furgonetă a poliţiei, medicul legist supraveghe operaţiunea şi se asigură că fură depozitate în locul potrivit la morgă. După cum insistase Erlendur, îl loc de a fi separate, scheletele fură transportate împreună. Pentru a păstra poziţiile respective cât mai intacte posibil, arheologii lăsaseră mult pământ între ele. Aşadar, era un morman destul de mare de pământ care zăcea pe masă în faţa lui Erlendur şi a medicului legist în momentul în care rămaseră împreună, scăldaţi de lumina fosforescentă şi strălucitoare a sălii de autopsie. Scheletele erau învelite într-o pătură mare şi albă, pe care medicul legist o dăduse deoparte, şi cei doi bărbaţi rămaseră contemplând oasele. — Lucrul pe care trebuie să-l facem în primul şi în primul rând este să datăm ambele schelete, zise Erlendur şi se uită la medicul legist. — Da, datarea, zise medicul legist gânditor. Ştii că există într-adevăr o mică diferenţă importantă între scheletul unui bărbat şi cel al unei femei, în afara pelvisului, pe care nu o putem vedea destul de clar din cauza scheletului mititel şi a stratului de pământ dintre ele. Toate cele două sute şase oase par să fie la locul lor la scheletul cel mare. Coastele sunt rupte, aşa cum ştiam şi noi. E destul de mare, o femeie destul de înaltă. Asta e prima mea impresie, însă, de fapt, aş prefera să nu am nimic de-a face cu chestiunea asta. Te grăbeşti? Nu mai poţi aştepta o săptămână? Nu sunt specialist în autopsii sau în datarea trupurilor. E posibil să pierd din vedere tot felul de detalii pe care un patolog calificat le-ar observa, cântări, intui. Dacă vrei o treabă făcută ca lumea, ar trebui să aştepţi. E vreo grabă? Nu poate aştepta? repetă el. Erlendur observă broboane de sudoare pe fruntea medicului legist şi îşi aminti că cineva spunea că el întotdeauna evita să-şi asume o răspundere prea mare. — Mi-e indiferent, zise Erlendur. Nu e nicio grabă. Nu cred, oricum. Doar dacă săpăturile scot la iveală un lucru despre care nu ştim, vreo tragedie. — Vrei să spui că cineva care a stat cu ochii pe săpături ştie ce se întâmplă şi declanşează un şir de evenimente? — Vom vedea, zise Erlendur. Hai să-l aşteptăm pe patolog. Nu e o chestiune de viaţă şi de moarte. Însă vezi ce poţi face pentru noi totuşi. — 431 —

Uită-te cu atenţie la schelete. Poate poţi îndepărta scheletul mititel fără să distrugi probele. Medicul legist încuviinţă de parcă nu era sigur de următoarea sa mişcare. — O să văd ce pot face, zise el. Erlendur se hotărî să vorbească cu nepoata lui Benjamín Knudsen imediat, în loc să aştepte până a doua zi dimineaţă, şi se duse să o vadă împreună cu Sigurdur Óli chiar în acea seară. Elsa răspunse la uşă şi îi invită în camera de zi. Luară cu toţii loc. Lui Erlendur îi părea mai obosită şi se temu de reacţia ei referitoare la descoperirea celor două schelete; îşi închipui că trebuia să existe un oarecare stres pentru ea ca toată această poveste veche să fie scoasă la lumină după atâţia ani şi să descopere că unchiul ei fusese implicat într-o crimă. Îi povesti despre ceea ce dezgropaseră arheologii pe deal: era probabil logodnica lui Benjamín. Elsa se uită la fiecare detectiv pe rând, în timp ce Erlendur îşi termina relatarea, şi nu putu să-şi înăbuşe neîncrederea. — Nu te cred, strigă ea. Vreţi să spuneţi că Benjamín şi-a omorât logodnica? — Există o oarecare probabilitate… — Şi că a îngropat-o pe dealul unde se afla cabana lor? Trebuie să existe o altă explicaţie. Pur şi simplu, trebuie să existe. Benjamín nu a fost un criminal, vă pot spune eu asta. Vi s-a permis să hoinăriţi de colo-colo în casa asta şi să cotrobăiţi în pivniţă după bunul plac, însă chestia asta întrece orice măsură. Credeţi că v-aş fi dat drumul în pivniţă dacă eu sau familia mea avea ceva de ascuns? Nu, chestia asta întrece orice măsură. Trebuie să plecaţi, zise ea şi se ridică în picioare. Acum! — Nu e vorba că aţi fi implicată, zise Sigurdur Óli. El şi Erlendur rămăseseră neclintiţi în scaun. Nu e vorba că aţi fi ştiut ceva şi că aţi fi tăinuit acel lucru. Sau…? — Ce insinuaţi? zise Elsa. Că am ştiut ceva? Mă acuzaţi de complicitate? Aveţi de gând să mă arestaţi? Vreţi să mă băgaţi la închisoare? Ce mai comportament aveţi şi voi! Se uită fix la Erlendur. — Calmaţi-vă, zise Erlendur. Am găsit scheletul unui bebeluş împreună cu cel al unui adult. A ieşit la lumină că logodnica lui Benjamín era însărcinată. Concluzia normală ar fi că este ea. Nu credeţi — 432 —

asta? Nu insinuăm nimic. Noi doar încercăm să rezolvăm cazul. Aţi fost extrem de serviabilă şi apreciem acest lucru. Nu oricine ar fi făcut tot ce aţi făcut dumneavoastră. Cu toate astea, adevărul e că unchiul dumneavoastră, Benjamín, este suspectul principal, acum că am scos oasele la suprafaţă. Elsa se uită urât la Erlendur, de parcă era un intrus în casa ei. Apoi, păru să se mai calmeze puţin. Se uită la Sigurdur Óli, pe urmă din nou la Erlendur şi se aşeză din nou. — E o neînţelegere, zise ea. Şi v-aţi da seama de asta dacă l-aţi fi cunoscut pe Benjamín aşa cum l-am cunoscut eu. Nu ar fi făcut rău nici măcar unei muşte. Niciodată. — A descoperit că logodnica lui era însărcinată, zise Sigurdur Óli. Aveau de gând să se căsătorească. El era evident îndrăgostit nebuneşte de ea. Viitorul lui se învârtea în jurul dragostei lui, al familiei pe care avea de gând să o întemeieze, al afacerii lui, al poziţiei lui în societate. A avut o cădere nervoasă. Poate a mers prea departe. Trupul ei nu a fost găsit niciodată. Se bănuia că s-a aruncat în mare. Ea a dispărut. Poate noi am găsit-o. — I-aţi spus lui Sigurdur Óli că Benjamín nu ştia cine a lăsat-o gravidă pe logodnica lui, zise Erlendur cu prudenţă. Se întreba dacă nu cumva se pripiseră şi îl înjură pe patologul care se afla în Spania. Probabil ar fi trebuit să lase vizita asta pentru mai târziu. Să aştepte o confirmare. — Aşa e, zise Elsa. Nu ştia. — Am auzit că mama lui Sólveig s-a dus să-l vadă mai târziu şi i-a spus povestea. După ce a trecut totul. După ce Sólveig a dispărut. Expresia Elsei se schimbă într-una de surpriză. — N-am ştiut, zise ea. Când s-a întâmplat asta? — Mai târziu, zise Erlendur. Nu ştiu exact. Sólveig a păstrat tăcerea în legătură cu tatăl copilului. Nu se ştie de ce a tăcut. Nu i-a spus lui Benjamín ce s-a întâmplat. A rupt logodna şi nu a vrut să spună cine a fost tatăl copilului ei. Poate pentru a-şi proteja familia. Reputaţia numelui tatălui ei. — Cum adică reputaţia numelui tatălui ei? — Nepotul lui a violat-o pe Sólveig când se afla în vizită la rudele ei în Fljót. Elsa se lăsă să cadă în fotoliu şi, instinctiv, îşi duse şocată mâna la gură. — 433 —

— Nu pot să cred asta, suspină ea. În acelaşi timp, în celălalt capăt al oraşului, Elínborg îi spunea Bárei ce se găsise în mormânt şi că cea mai plauzibilă ipoteză arăta că era trupul lui Sólveig, logodnica lui Benjamín. Pe care Benjamín, probabil, o îngropase acolo. Elínborg accentuă că singurul lucru pe care se baza poliţia era că el fusese singura persoană care o văzuse în viaţă şi că scheletul unui copil fusese găsit împreună cu scheletul de pe deal. Alte analize suplimentare ale oaselor erau în curs de desfăşurare. Bára ascultă relatarea lui Elínborg fără să clipească. Ca de obicei, era singură în acea casă imensă, înconjurată de bogăţie, şi nu avu niciun fel de reacţie. — Tata voia ca ea să facă avort, zise ea. Mama voia să o ducă la ţară, să nască copilul acolo, să-l dea şi să revină ca şi cum nimic nu se întâmplase şi să se căsătorească apoi cu Benjamín. Părinţii mei au vorbit mult despre acest lucru, apoi au chemat-o pe Sólveig la ei. Bára se ridică în picioare. — Mama mi-a spus asta mai târziu. Se duse la un dulap impunător din stejar, deschise un sertar şi scoase o mică batistă albă cu care îşi tamponă nasul. — Ei i-au prezentat cele două opţiuni. A treia opţiune nu a fost discutată niciodată. Şi anume să păstreze copilul, iar acesta să facă parte din familie. Sólveig a încercat să-i convingă, însă ei nici n-au vrut să o asculte. Nu voiau să ştie de asta. Voiau să omoare copilul sau să-l dea. Nu existau alternative. — Şi Sólveig? — Nu ştiu, zise Bára. Biata fată, nu ştiu. Ea voia copilul, nu se putea gândi la altceva. Era doar un copil ea însăşi. Nu era altceva decât un copil. Erlendur se uită la Elsa. — Ar fi putut Benjamín să interpreteze acest lucru ca pe un act de trădare? întrebă el. Dacă Sólveig a refuzat să spună numele tatălui copilului? — Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat între ei la ultima lor întâlnire, zise Elsa. Benjamín i-a spus mamei mele aspectele importante, însă e imposibil să ştiu dacă a pomenit toate detaliile importante. Chiar a fost violată? Dumnezeule mare! — 434 —

Elsa se uită pe rând la Erlendur şi la Sigurdur Óli. — E posibil ca Benjamín să fi luat acest lucru drept o trădare, zise ea cu voce joasă. — Scuze, ce aţi spus? o întrebă Erlendur. — E foarte posibil ca Benjamín să fi crezut că ea l-a trădat, repetă Elsa. Însă acest lucru nu înseamnă că el a omorât-o şi i-a îngropat trupul pe deal. — Pentru că ea a păstrat tăcerea, zise Erlendur. — Da, pentru că ea a păstrat tăcerea, zise Elsa. A refuzat să spună numele tatălui copilului. El nu a ştiut de viol. Cred că acest lucru e destul de clar. — E posibil să fi avut vreun complice? întrebă Erlendur. Poate a pus pe cineva să facă treaba asta în locul lui? — Nu înţeleg. — Şi-a închiriat cabana din Grafarholt unuia care îşi bătea nevasta şi care mai era şi hoţ pe deasupra. Asta nu ne spune nimic în sine, însă e totuşi o realitate. — Nu ştiu despre ce vorbiţi. Unuia care îşi bătea nevasta? — Nu, probabil că e suficient pentru moment. Poate tragem concluzii pripite, Elsa. Probabil cel mai bine e să aşteptăm raportul patologului. Te rog să ne scuzi dacă… — Nu, în niciun caz, îţi mulţumesc că mă ţineţi la curent. Apreciez acest lucru. — O să vă anunţăm cum evoluează cazul, zise Sigurdur Óli. — Aveţi şi şuviţa de păr, zise Elsa. Pentru identificare. Elínborg se ridică în picioare. Fusese o zi lungă şi voia să meargă acasă. Îi mulţumi Bárei şi se scuză că o deranjase seara atât de târziu. Bára îi spuse să nu-şi facă probleme. O însoţi pe Elínborg până la uşă şi o închise în urma ei. O clipă mai târziu, soneria se auzi din nou şi Bára deschise iar uşa. — Era înaltă? întrebă Elínborg. — Cine? zise Bára. — Sora dumneavoastră, zise Elínborg. Era neobişnuit de înaltă, de înălţime medie sau mică? Ce fel de statură avea? — Nu, nu era înaltă, zise Bára cu umbra unui zâmbet pe chip. Departe de asta. Era surprinzător de mărunţică. Excepţional de minionă. O mână de fată, aşa cum obişnuia mama noastră să spună. Şi — 435 —

era amuzant să îi vezi pe ea şi pe Benjamín plimbându-se de mână, pentru că el era atât de înalt, încât o domina. Medicul legist îi telefonă lui Erlendur, care se afla la căpătâiul fiicei sale la spital, chiar înainte de miezul nopţii. — Sunt la morgă, zise legistul, şi am separat cele două schelete. Sper că nu am stricat nimic. Nu sunt patolog. E pământ peste tot pe mese şi pe podea, o adevărată mizerie. — Şi? zise Erlendur. — Da, scuze, ei bine, avem scheletul fetusului, care avea cel puţin şapte luni. — Da, zise Erlendur nerăbdător. — Şi nu e nimic ciudat în legătură cu asta. Doar că… — Continuă. — E posibil să fi fost deja născut atunci când a murit. Sau poate născut mort. E imposibil de precizat. Însă nu mama lui zace sub el. — Ia stai… Ce te face să spui asta? — Nu poate fi scheletul mamei acela care se află sub copil sau care e îngropat împreună cu el, sau cum vrei să-i spui. — Nu e mama? Ce vrei să spui? Atunci cine e? — Nu e nicio îndoială, zise legistul. Îţi poţi da seama după pelvis. — După pelvis? — Scheletul adult este al unui bărbat. Sub copil a fost îngropat un bărbat.

— 436 —

27 Iarna pe deal fu lungă şi aspră. Mama copiilor continuă să lucreze la lăptăria Gufunes, iar băieţii continuară să ia autobuzul şcolii în fiecare dimineaţă. Grímur se întoarse la livrarea de cărbuni. După ce furtul fu descoperit, armata nu a mai vrut să-i dea vechea slujbă. Magazia fu închisă, iar barăcile mutate în bloc în Hálogaland. Rămaseră doar gardul, stâlpii şi curtea betonată care se aflase în faţa barăcilor. Tunul fu luat din buncăr. Oamenii spuneau că războiul se apropia de sfârşit. Germanii se retrăgeau în Rusia şi se spunea că o contraofensivă majoră era aşteptată pe Frontul de Vest. Grímur o ignoră mai mult sau mai puţin pe mama copiilor în acea iarnă. De-abia dacă îi spunea ceva, în afară de a-i arunca vorbe de ocară. Nu mai dormeau împreună. Mama dormea în camera lui Símon, în timp ce Grímur dorea ca Tómas să stea în cameră cu el. Toată lumea, în afara lui Tómas, observă cum abdomenul ei începu să se umfle încetişor în timpul iernii, până ce se proiectă în afară ca o amintire dulce-amăruie a evenimentelor din acea vară şi un memento înfiorător a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Grímur se ţinea de ameninţările sale. Ea îşi ascunse starea în care se afla cât putu de bine. Grímur o ameninţa în mod regulat. Zicea că nu are să o lase să păstreze copilul. Că avea să-l omoare la naştere. Zicea că o să fie un retardat ca Mikkelína şi cel mai bun lucru ar fi să-l omoare imediat. „Târfa împuţită a yankeilor” o numea el. Însă nu o molestă fizic în acea iarnă. Stătu retras, furişându-se pe lângă ea în linişte, ca o fiară care se pregăteşte să se repeadă asupra prăzii. Ea încercă să vorbească despre divorţ, însă Grímur îi râse în faţă. Nu discută despre starea ei cu cei de la lăptărie şi ascunse faptul că era însărcinată. Probabil, până la sfârşit, a crezut că Grímur avea să-şi ia vorbele înapoi, că ameninţările lui erau goale, că atunci când avea să-i vină sorocul, el nu o să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările, că va fi ca un tată pentru copil, în ciuda tuturor lucrurilor. În cele din urmă, ea recurse la măsuri disperate. Nu pentru a se răzbuna pe Grímur, deşi avea motive întemeiate, ci ca să se protejeze pe ea şi pe copilul pe care urma să-l aducă pe lume. — 437 —

Mikkelína simţi cu putere o tensiune care creştea între mama ei şi Grímur în timpul iernii aspre şi observă o schimbare şi la Símon, pe care nu o găsi mai puţin deranjantă. El ţinuse întotdeauna la mama lui, însă acum de-abia dacă o slăbea din ochi din momentul în care se întorcea de la şcoală şi ea termina munca la ferma de vaci. Era mai nervos după ce Grímur se întorsese de la închisoare, în acea dimineaţă rece de toamnă. Cât putea, îl evita pe tatăl lui, iar neliniştea în legătură cu mama lui îl bântuia mai mult cu fiece zi care trecea. Mikkelína îl auzi vorbind cu cineva pe care nu-l putea vedea şi care nu avea cum să se afle în casă: o persoană imaginară. Uneori, îl auzea spunând cu voce tare ce trebuia să facă pentru a o proteja pe mama lor şi pe copilul pe care urma să-l aducă pe lume şi care era al prietenului său Dave. Cum căzuse în grija lui să o apere împotriva lui Grímur. Cum viaţa copilului depindea de el. Nu mai era altcineva prin preajmă. Dave, prietenul lui, nu avea să se mai întoarcă niciodată. Símon luă ameninţările lui Grímur foarte în serios. Credea cu putere că Grímur nu avea să-i permită copilului să trăiască. Că avea să-l ia şi că ei nu or să-l mai vadă niciodată. Că o să-l ducă pe munte şi că o să se întoarcă fără el. Tómas era mai tăcut ca oricând, însă Mikkelína simţi o schimbare la el pe măsură ce iarna era pe sfârşite. Grímur îi permitea lui Tómas săşi petreacă noaptea în camera lui, după ce îi interzisese mamei copiilor să doarmă în patul dublu şi o obligase să doarmă în patul lui Tómas, care era prea mic pentru ea şi lipsit de confort. Mikkelína nu ştia ce-i spunea Grímur lui Tómas, însă, curând, Tómas adoptă o atitudine foarte diferită faţă de ea. Nu mai voia să aibă deloc de-a face cu ea şi se îndepărtă şi de Símon, în ciuda faptului că fuseseră dintotdeauna foarte apropiaţi. Mama lor încercă să vorbească cu Tómas, dar întotdeauna îi întorcea spatele, furios, tăcut şi neajutorat. — Símon devine puţin cam ciudat, îl auzi Mikkelína pe Grímur spunându-i odată lui Tómas. Devine puţin cam ciudat, la fel ca mama ta. Fereşte-te de el. Asigură-te că nu devii ca el. Pentru că atunci o să fii şi tu ciudat. Odată, Mikkelína o auzi pe mama lor vorbind cu Grímur despre copil, singura dată când el îi permise să vorbească deschis, din câte îşi amintea ea. Abdomenul maică-sii devenise deja proeminent, iar el îi interzisese să mai lucreze la ferma de vaci. — Renunţă la slujbă şi zi-le că trebuie să ai grijă de familia ta, îl auzi — 438 —

Mikkelína ordonându-i maică-sii. — Dar poţi spune că e al tău, zise mama ei. Grímur îi râse în faţă. — Poţi. — Tacă-ţi fleanca. Mikkelína observă că Símon trăgea şi el cu urechea. — Ai putea lesne să spui că este copilul tău, zise mama lor cu o voce liniştitoare. — Nu încerca asta, zise Grímur. — Nimeni nu trebuie să ştie nimic. Nimeni nu trebuie să afle nimic. — E prea târziu să încerci să pui lucrurile în ordine acum. Ar fi trebuit să te gândeşti la asta când te împerecheai pe afară cu afurisitul ăla de yankeu. — Sau aş putea spune că l-am adoptat, zise ea cu prudenţă. Nu sunt prima căreia i s-a întâmplat aşa ceva. — Sigur că nu eşti, zise Grímur. Jumate din afurisitul ăsta de oraş şia tras-o cu ei. Dar nu care cumva să crezi că eşti mai bună din cauza asta. — Nu va trebui să-l vezi niciodată. O să-l dau de îndată ce se naşte şi nu va trebui să-l vezi niciodată. — Toată lumea ştie că nevastă-mea şi-o trage cu yankei, zise Grímur. Ştiu cu toţii că te-ai culcat cu unul şi cu altul. — Nu ştie nimeni, zise ea. Nimeni. Nu a ştiut nimeni despre mine şi Dave. — Cum crezi că am ştiut eu de asta, proasta dracului? Pentru că miai spus tu? Nu crezi că o astfel de poveste se răspândeşte? — Ba da, însă nu ştie nimeni cine e tatăl. Nu ştie nimeni. — Tacă-ţi fleanca, zise Grímur. Taci sau… Aşteptau cu toţii să vadă ce avea să aducă acea iarnă lungă şi care era, într-un fel teribil, inevitabil să se întâmple. Totul se declanşă în momentul în care Grímur începu, treptat, să se îmbolnăvească. * Mikkelína se uită fix la Erlendur. — Ea începu să-l otrăvească în acea iarnă. — Să-l otrăvească? zise Erlendur. — 439 —

— Nu ştia ce făcea. — Cum l-a otrăvit? — Vă amintiţi de cazul Dúkskot din Reykjavík? — Când o tânără şi-a omorât fratele cu otravă de şoareci? Da, s-a întâmplat cam pe la începutul secolului trecut. — Mama nu a intenţionat să-l omoare cu otravă. Voia să îl facă doar să se îmbolnăvească. Ca să poată naşte copilul şi să-l facă să dispară din calea lui, înainte ca el să-şi dea seama. Femeia din Dúkskot i-a dat fratelui ei otravă de şoareci. I-a pus doze mari în brânza de vaci, el chiar a văzut-o făcând acest lucru, însă nu a ştiut ce era, şi a reuşit totuşi să-i spună cuiva, pentru că nu a murit decât câteva zile mai târziu. Ea îi dădea un şnaps împreună cu brânza de vaci, ca să dispară mirosul. La ancheta oficială i-au găsit fosfor în trup, care are un efect toxic lent. Mama cunoştea povestea, a fost o crimă celebră în Reykjavík. A făcut rost de otravă de şoareci de la ferma de vaci Gufunes. Fura doze mici, pe care i le punea în mâncare. Folosea foarte puţină o dată, ca el să nu-i simtă gustul sau să bănuiască ceva. În loc de a ţine otrava acasă, aducea de la ferma de vaci cât avea nevoie de fiecare dată, însă, în momentul în care a renunţat la slujba ei, a adus o doză mare acasă şi a ascuns-o. Nu ştia ce efect ar avea asupra lui sau dacă astfel de doze mici ar avea vreun efect, însă, după ceva vreme, efectele părură să apară. El începu să slăbească, se simţea adeseori rău sau obosit, vomita. Nu se mai putea duce la muncă. Zăcea în pat şi suferea. — A bănuit vreodată ceva? întrebă Erlendur. — Nu înainte de a fi prea târziu, zise Mikkelína. Nu avea încredere în doctori. Şi, bineînţeles, ea nu l-a încurajat să se ducă să-şi facă un control. — Dar atunci când a spus că o să se ocupe de Dave? A mai pomenit vreodată de asta? — Nu, niciodată, zise Mikkelína. Cred că blufa. Spunea nişte lucruri doar ca să o sperie. Ştia că ea îl iubea pe Dave. Erlendur şi Elínborg erau în camera de zi a Mikkelínei, ascultându-i povestea. Îi spuseseră că era scheletul unui bărbat îngropat sub cel al bebeluşului în Grafarholt. Mikkelína scutură din cap; ea le-ar fi spus acest lucru când se grăbiseră să plece fără să-i spună de ce anume. Voia să ştie despre scheletul bebeluşului şi, în momentul în care Erlendur întrebă dacă voia să-l vadă, ea zise că nu. — 440 —

— Însă aş vrea să ştiu când nu o să mai aveţi nevoie de schelet, zise ea. E timpul să fie lăsată să se odihnească în pământ sfinţit. — Ea? zise Elínborg. — Da. Ea, zise Mikkelína. Sigurdur Óli îi spuse Elsei ce descoperise medicul legist: trupul din groapă nu putea fi al logodnicei unchiului ei, Benjamín. Elínborg îi telefonă surorii lui Solveig, Bára, ca să-i spună aceeaşi veste. În timp ce Erlendur o pornea împreună cu Elínborg să o vadă pe Mikkelína, Ed sună pe telefonul mobil ca să-l anunţe că tot nu reuşise să afle ce se întâmplase cu Dave Welch; nu ştia dacă fusese trimis din Islanda sau când era posibil să se fi întâmplat acest lucru. Zise că o să continue să facă cercetări. Mai devreme în acea dimineaţă, Erlendur se dusese la terapie intensivă să-şi viziteze fiica. Starea ei era neschimbată, iar Erlendur rămase la căpătâiul ei o bună perioadă de timp, rezumându-i povestea despre fratele lui care murise îngheţat de frig în mlaştinile de dincolo de Eskifjördur, atunci când Erlendur avea doar zece ani. Strângeau oile împreună cu tatăl lor, când, dintr-odată, izbucnise furtuna de zăpadă. Fraţii îl scăpaseră din vedere pe tatăl lor şi, curând după aceea, se pierduseră şi ei unul de altul. Tatăl lor reuşise să se întoarcă epuizat la fermă. Se organizaseră expediţii de căutare a celor doi copii. — M-au găsit din pură întâmplare, zise Erlendur. Nu ştiu de ce. Am avut prezenţa de spirit să-mi sap un adăpost într-un morman de zăpadă. Eram mai mult mort decât viu în momentul în care, împingând cu beţele zăpada, un băţ s-a întâmplat să-mi atingă umărul. Ne-am mutat de acolo. Nu mai puteam trăi acolo, ştiind că trupul lui zăcea pe undeva prin mlaştini. Am încercat să-mi întemeiez o viaţă nouă, în Reykjavík… În zadar. În acel moment intră doctorul. El şi Erlendur se salutară şi discutară pe scurt despre starea de sănătate a Evei Lind. Neschimbată, zise doctorul. Nu era nicio urmă de recuperare sau că ea începea să-şi recapete cunoştinţa. Tăcură. Îşi luară „la revedere”. Doctorul se întoarse din pragul uşii. — Să nu vă aşteptaţi la miracole, zise el, şi observă un zâmbet rece pe chipul lui Erlendur. Acum, Erlendur se afla în faţa Mikkelínei, gândindu-se la fiica lui — 441 —

aflată pe patul de spital şi la fratele lui care zăcea îngropat în zăpadă. Cuvintele Mikkelínei îi pătrunseseră în minte. — Mama mea nu a fost o criminală, zise ea. Erlendur se uită la ea. — Nu era o criminală, repetă Mikkelína. S-a gândit că putea salva bebeluşul. Îi era teamă pentru copilul ei. O săgetă cu privirea pe Elínborg. — La urma urmelor, el nu a murit, zise ea. Nu a murit din cauza otrăvii. — Însă aţi zis că a bănuit când a fost deja prea târziu, zise Elínborg. — Da, zise Mikkelína. Era deja prea târziu atunci. * În noaptea în care s-a întâmplat, Grímur părea mai liniştit, după ce toată ziua zăcuse în pat chinuit de durere. Mama lor simţise dureri în abdomen şi, către seară, intrase în travaliu cu nişte contracţii foarte intense. Ştia că era prea devreme. Copilul avea să fie prematur. Îi pusese pe băieţi să aducă saltelele de pe paturile din camera lor şi pe cea de la divanul Mikkelínei din bucătărie, le răspândise pe podeaua din bucătărie şi, către ora cinei, se întinse pe ele. Le spuse lui Símon şi Mikkelínei să aibă pânză curată şi apă caldă ca să spele copilul. După trei naşteri, cunoştea procedura. Era încă iarnă şi întuneric afară, însă vremea se încălzise pe neaşteptate şi plouase în timpul zilei; primăvara avea să sosească în curând. Mama lor stătuse afară în acea zi, curăţând straturile de lângă tufişurile de coacăzi şi tăind ramurile moarte. Spusese că fructele aveau să fie bune când va face gem în acea toamnă. Símon nu o pierduse din ochi şi se dusese lângă tufe împreună cu ea. Ea încercă săl calmeze, spunând că totul avea să fie bine. — Nimic nu va fi bine, zise Símon şi repetă acest lucru: Nimic nu va fi bine. Nu trebuie să faci copilul ăsta. Nu trebuie. Asta e ceea ce spune el şi el o să-l omoare. Aşa spune el. Când trebuie să se nască copilul? — Nu-ţi face griji, zise mama lui. Când copilul o să se nască, o să-l duc în oraş şi el nu o să-l mai vadă niciodată. El este bolnav şi neputincios. Zace în pat toată ziua şi nu poate să facă nimic. — Dar când trebuie să se nască copilul? — Se poate întâmpla în orice moment, zise mama lui cu o voce — 442 —

liniştitoare. Poate curând, apoi se va termina şi lucrurile se vor încheia cu bine. Nu-ţi fie teamă, Símon. Trebuie să fii puternic. De dragul meu, Símon. — De ce nu te duci la spital? De ce nu pleci de aici ca să naşti copilul? — El nu mi-ar da voie, zise ea. Ar trimite după mine şi mi-ar ordona să fac copilul acasă. El vrea ca nimeni să nu afle. Noi o să spunem că lam găsit. O să-l lăsăm în grija unor oameni buni. Aşa vrea el. Totul va fi bine. — Însă el spune că o să-l omoare. — Nu va face asta. — Sunt atât de speriat, zise Símon. De ce trebuie să fie aşa? Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac, repetă el, iar ea îşi dădea seama că era chinuit de nelinişte. Acum stătea şi se uita în jos la maică-sa, care stătea întinsă pe saltele în bucătărie. În afară de patul dublu, acesta era singurul loc în casă suficient de larg, iar ea începu să împingă într-o tăcere absolută. Tómas se afla în camera lui Grímur. Símon se strecurase până la uşă şi o închisese. Mikkelína stătea întinsă lângă maică-sa, care încerca să nu facă niciun fel de zgomot. Uşa dormitorului dublu se deschise, Tómas ieşi pe coridor şi se duse la bucătărie. Grímur stătea pe marginea patului, gemând. Îl trimisese pe Tómas în bucătărie ca să ducă un castron cu terci de care nici nu se atinsese. Îi spusese să mănânce şi el dacă voia. În momentul în care Tómas trecu pe lângă maică-sa, Símon şi Mikkelína, observă că apăruse capul copilului. Mama lor împinse cu toată puterea, până ce ieşiră şi umerii. Tómas luă castronul de terci şi o lingură, şi, brusc, mama lui văzu cu coada ochiului că el era gata-gata să ia o îmbucătură. — Tómas! Pentru numele lui Dumnezeu, să nu care cumva să te atingi de terciul ăla! strigă ea cu disperare. O tăcere de moarte coborî peste casa aceea, iar copiii se uitară la mama lor, care stătea cu copilul nou-născut în braţe şi se uita fix la Tómas, iar el fu atât de surprins, încât scăpă castronul pe podea, unde se sparse în bucăţi. Patul scârţâi. Grímur veni pe coridor şi intră în bucătărie. Se uită la mama lor şi la copilul nou-născut din braţele ei, cu o expresie de dezgust pe chip. Se — 443 —

uită la Tómas, apoi la terciul de pe podea. — E oare posibil? zise Grímur cu o voce joasă şi uimită, ca şi cum, brusc, găsise răspunsul la o enigmă care de mult timp îl nedumerea. Se uită din nou la mama copiilor. — Mă otrăveşti? strigă el. Mama se uită în sus la Grímur. Mikkelína şi Símon nu îndrăzniră să ridice privirea. Tómas stătea nemişcat lângă terciul pe care îl împrăştiase pe podea. — Al dracului să fiu dacă nu am bănuit ceva de genul ăsta! Toată letargia asta. Durerea asta. Greaţa… Grímur se uită în jurul lui în bucătărie. Apoi se repezi la dulapuri şi trase de sertare. Îşi ieşise din minţi. Răsturnă conţinutul sertarelor pe podea. Ridică un săculeţ vechi de făină de porumb şi îl izbi de perete. Când se sparse, auzi cum se rostogoleşte un borcan din el. — Asta e? strigă el, ridicând borcanul. De cât timp faci asta? zise el printre dinţi. Mama copiilor se uită fix în ochii lui. O lumânare ardea pe podea lângă ea. În timp ce el căuta otrava, ea luase în grabă o foarfecă mare pe care o ţinea lângă ea şi o încălzi la flacără, apoi tăie cordonul ombilical şi îl înnodă cu mâini tremurătoare. — Răspunde-mi! urlă Grímur. Nu era nevoie să-i răspundă. Îşi putea da seama din ochii ei. Din expresia ei. Din încăpăţânarea ei. Cum ea întotdeauna, în interiorul ei, îl sfidase, fără să şovăie, indiferent de cât de des o bătea, văzu în opoziţia ei mută provocarea, uitându-se urât la el, cu bastardul mânjit de sânge al soldatului în braţe. Văzu acest lucru în copilul pe care ea îl strângea la piept. — Las-o pe mama în pace, zise Símon cu voce joasă. — Dă-mi-l! ţipă Grímur. Dă-mi copilul, şarpe nenorocit ce eşti! — Las-o pe mama în pace, zise Símon mai tare. — Dă-mi-l aici! ţipă Grímur. Sau vă omor pe amândoi. O să vă omor pe toţi! Vă omor! Pe toţi! Spumega de furie. — Târfă nenorocită! Încerci să mă omori? Crezi că mă poţi omorî? — Încetează! strigă Símon. Mama copiilor ţinu strâns bebeluşul într-o mână şi căută pe bâjbâite foarfeca cu cealaltă, însă nu o putu găsi. Îşi îndepărtă privirea de la Grímur şi o căută în jurul ei cu disperare, însă aceasta dispăruse. — 444 —

* Erlendur se uită la Mikkelína. — Cine a luat foarfeca? întrebă el. Mikkelína stătea în picioare lângă fereastră. Erlendur şi Elínborg se uitară unul la altul. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru. — Sunteţi singura care a rămas şi care ne poate spune ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. — Da, zise Mikkelína. Nu mai e altcineva. — Cine a luat foarfeca? întrebă Elínborg.

— 445 —

28 — Vreţi să-l cunoaşteţi pe Símon? întrebă Mikkelína. Avea ochii umeziţi de lacrimi. — Símon? zise Erlendur, fără să ştie la ce se referea. Apoi îşi aminti. Bărbatul care o luase cu maşina de pe deal. Vă referiţi la fiul dumneavoastră? — Nu, nu la fiul meu, la fratele meu, zise Mikkelína. Fratele meu Símon. — E în viaţă? — Da, e în viaţă. — Atunci, trebuie să vorbim cu el, zise Erlendur. — Nu o să scoateţi prea multe de la el, zise Mikkelína cu un zâmbet. Însă haideţi să mergem să-l vedem oricum, îi plac vizitele. — Nu aveţi de gând să terminaţi povestea? întrebă Elínborg. Ce fel de bestie era omul ăla? Nu-mi vine să cred că cineva se poate purta în felul acesta. Erlendur se uită la ea. — O să vă spun pe drum, zise Mikkelína. Haideţi să mergem să-l vedem pe Símon. * — Símon! strigă mama lor. — Las-o pe mama în pace, ţipă Símon cu o voce tremurătoare şi, înainte ca ei să apuce să-şi dea seama, înfipse foarfecă în pieptul lui Grímur. Símon îşi trase mâna şi văzu că foarfeca se împlântase până la mâner. Grímur se uită cu neîncredere la fiul său, de parcă nu-şi dădea întru totul seama de ceea ce se întâmplase. Se uită în jos la foarfecă, însă păru că nu se poate mişca. Se uită din nou la Símon. — Mă omori? gâfâi Grímur şi căzu în genunchi. Sângele îi ţâşni din rana făcută de foarfecă şi se împrăştie pe podea, şi, încetişor, se prăbuşi pe spate şi se lovi de perete. Mama lor strânse bebeluşul la piept cu o groază mută. Mikkelína stătea nemişcată lângă ea. Tómas se afla tot în locul unde scăpase terciul pe jos. Símon începu să tremure lângă maică-sa. Grímur nu mai mişca. — 446 —

Totul în jurul lor tăcu. Până ce mama lor slobozi un urlet pătrunzător şi plin de durere. * Mikkelína făcu o pauză. — Nu ştiu dacă copilul s-a născut mort sau dacă mama l-a strâns atât de tare, încât l-a sufocat în braţe. Era însă prematur. Se aştepta să nască în primăvară, însă era încă sfârşitul iernii când s-a născut copilul. Nu l-am auzit scoţând niciun scâncet. Mama nu i-a curăţat guriţa şi l-a ţinut cu faţa îngropată în hainele ei, de frica lui Grímur. De frică să nu i-l ia. La îndrumările Mikkelínei, Erlendur trase lângă o casă decomandată obişnuită. — Ar fi murit în acea vară? întrebă Erlendur. Soţul ei? Ea conta pe acest lucru? — Nu cred asta, zise Mikkelína. Îl otrăvea de trei luni. Nu era suficient. Erlendur trase pe aleea din faţa casei şi opri motorul. — Aţi auzit de hebefrenie? întrebă ea, deschizând portiera maşinii. * Mama lor se uită la bebeluşul mort din braţele ei, îl legănă ca o nebună înainte şi înapoi, suspină şi plânse cu sughiţuri. Aparent insensibil la plânsetele ei, Símon se uita fix la trupul tatălui său, de parcă nu credea ce vedea. O băltoacă de sânge începea să se adune sub el. Símon tremura ca o frunză în vânt. Mikkelína încercă să o consoleze pe mama ei, însă îi fu imposibil. Tómas trecu pe lângă ei, se duse în dormitor şi închise uşa fără să spună un cuvânt. Fără niciun fel de schimbare a expresiei chipului. Trecu o bună perioadă de timp. În cele din urmă, Mikkelína reuşi să o calmeze pe maică-sa. În momentul în care îşi reveni în simţiri şi încetă din plâns, se uită bine în jurul său. Îl văzu pe Grímur zăcând în propriul lui sânge, îl văzu pe Símon tremurând lângă ea, văzu expresia chinuită de pe chipul Mikkelínei. Apoi începu să spele bebeluşul cu apa caldă pe care Símon o adusese, curăţându-l cu meticulozitate şi cu mişcări încete şi atente. Părea să ştie ce trebuie făcut, fără a se gândi la detalii. Puse bebeluşul pe jos, se ridică în picioare şi îl îmbrăţişă pe Símon, care rămăsese — 447 —

împietrit în acelaşi loc, iar el încetă să mai tremure şi izbucni în nişte hohote puternice de plâns. Ea îl conduse către un scaun şi îl făcu să şadă, întorcându-i capul de la cadavru. Apoi se duse la Grímur, scoase foarfeca din rană şi o aruncă în chiuvetă. Apoi se aşeză pe un scaun, epuizată după naştere. Vorbi cu Símon despre ce trebuia să facă şi îi dădu instrucţiuni până şi Mikkelínei. Îl înfăşurară pe Grímur într-o pătură şi îi târâră trupul până la uşa de la intrare. Se duse afară cu Símon şi merseră la o bună distanţă de casă, unde el începu să sape o groapă. Ploaia, care se oprise în timpul zilei, începuse din nou – o ploaie rece şi grea de iarnă. Pământul era doar parţial îngheţat. Símon desfăcu pământul cu un târnăcop şi, după ce săpă timp de două ore, aduseră trupul şi îl traseră până la groapă. Puseră pătura peste groapă, trupul căzu în ea şi traseră pătura înapoi de sub el. Cadavrul rămase în groapă cu mâna stângă în aer, însă nici Símon şi nici mama lui nu se putură hotărî să o mişte din acea poziţie. Mama lor se târî înapoi în casă şi aduse copilul, reveni cu el afară în ploaia rece şi îl aşeză împreună cu trupul lui Grímur. Era gata-gata să facă semnul crucii deasupra mormântului, însă se opri. — El nu există, zise ea. Apoi începu să arunce pământ cu lopata peste cele două trupuri. Símon stătea lângă groapă, privind cum pământul ud şi întunecat cade cu zgomot peste cadavre şi văzu cum acestea începură, încetul cu încetul, să dispară sub mormanul de pământ. Mikkelína începuse să cureţe prin bucătărie. Tómas nu se vedea pe nicăieri. Un strat gros de noroi era deja adunat în groapă, în momentul în care Símon avu brusc impresia că Grímur se zvârcoleşte. Se uită cu un fior la maică-sa, care nu observase nimic, apoi privi din nou în jos către groapă şi, spre oroarea lui, văzu faţa lui Grímur, care era pe jumătate acoperită cu pământ mişcându-se. Ochii i se deschiseră. Símon îngheţă. Grímur se uită în sus la el din groapă. Símon slobozi un strigăt puternic, iar mama lui se opri. Se uită la Símon, apoi în jos la groapă şi văzu că Grímur era încă în viaţă. Rămase în picioare pe marginea gropii. Ploaia care cădea din abundenţă curăţă noroiul de pe faţa lui Grímur. Pentru o clipă se priviră în ochi, apoi — 448 —

buzele lui Grímur se mişcară. — Te rog! Ochii i se închiseră iar. Ea se uită la Símon. Apoi în jos la groapă. Apoi iar la Símon. Pe urmă luă lopata şi continuă să umple groapa, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Grímur dispăru, îngropat în pământ. — Mamă, se tângui Símon. — Du-te în casă, Símon, zise ea. S-a terminat. Du-te în casă şi ajut-o pe Mikkelína. Te rog, Símon. Du-te în casă. Símon se uită la maică-sa, care era aplecată, cu lopata în mână, udă până la piele de ploaia rece, în timp ce termina de astupat groapa. Apoi plecă, fără să mai spună vreun cuvânt. * — Tómas a crezut probabil că fusese numai vina lui, zise Mikkelína. Nu a pomenit niciodată despre asta şi a refuzat să vorbească cu noi. S-a închis cu totul în sine. Când mama a strigat, iar el a scăpat castronul pe podea, s-a declanşat o succesiune de evenimente care ne-au schimbat vieţile şi au condus la moartea tatălui său. Se aflau într-o cameră de zi foarte ordonată şi îl aşteptau pe Símon. El ieşise la o plimbare prin împrejurimi, li se spusese, însă avea să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. — Aici sunt nişte oameni cu adevărat drăguţi, zise Mikkelína. Nimeni nu l-ar putea trata mai bine. — Şi nu i-a fost nimănui niciodată dor de Grímur, sau…? zise Elínborg. — Mama a făcut curat în casă, din pod până în pivniţă şi, patru zile mai târziu, a anunţat că soţul ei o pornise pe jos către Selfoss, prin mlaştina Hellisheidi, dar că ea nu mai auzise nimic de el de atunci. Nimeni nu a ştiut că ea fusese gravidă, sau cel puţin nu fusese niciodată întrebată. Expediţii de căutare au fost organizate în mlaştină, însă bineînţeles că trupul lui nu a fost niciodată găsit. — Ce treabă ar fi trebuit să aibă la Selfoss? — Mama nu a trebuit niciodată să intre în astfel de detalii, zise Mikkelína. Nu i s-a cerut niciodată o explicaţie referitoare la plecările lui. El era un fost puşcăriaş. Un hoţ. De ce le-ar fi păsat ce făcea el în Selfoss? Nu conta acest lucru pentru ei. Câtuşi de puţin. Erau multe alte lucruri la care se puteau gândi. În ziua în care mama a anunţat că el — 449 —

dispăruse, nişte soldaţi americani trăseseră asupra unui islandez şi îl omorâseră. Mikkelína zâmbi pe jumătate. — Trecuseră mai multe zile. Acestea se transformară în săptămâni. El nu a mai apărut niciodată. A fost uitat. Pierdut. Un caz islandez tipic de dispariţie de persoane. Ea oftă. — Pe Símon l-a plâns mama cel mai tare. * Când totul se termină, casa păru straniu de tăcută. Mama lor se aşeză la masa din bucătărie, încă udă până la piele de la ploaia torenţială, privind în gol, cu mâinile murdare aşezate pe masă şi fără să dea nicio atenţie copiilor săi. Mikkelína stătea lângă ea, mângâindu-i mâinile. Tómas era încă în dormitor şi nu ieşise deloc. Símon stătea în picioare în bucătărie şi privea afară la ploaie, lacrimile şiroindu-i în jos pe obraji. Se uită la mama lui şi la Mikkelína şi apoi din nou pe fereastră, către locul unde se vedeau contururile tufelor de coacăzi. Apoi ieşi afară. Era ud, îi era frig şi tremura atunci când merse către tufe, se opri lângă ele şi începu să mângâie ramurile goale. Privi în sus către cer, cu chipul în ploaie. Cerul era negru şi tunete bubuiau în depărtare. — Ştiu, zise Símon. Nu se putea face nimic altceva. Se opri şi îşi înclină capul, ploaia curgând şiroaie peste el. A fost atât de greu. A fost atât de greu şi atât de rău pentru atât de mult timp. Nu ştiu de ce a fost el aşa. Nu ştiu de ce a trebuit să-l omor. — Cu cine vorbeşti, Símon? întrebă mama lui. Îl urmase afară şi îl cuprinse cu braţele. — Sunt un criminal, zise Símon. L-am omorât. — Nu în ochii mei, Símon. Nu poţi să fii niciodată un criminal în ochii mei. Nu mai mult decât mine. Poate a fost o soartă pe care şi-a croit-o singur. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este ca tu să suferi pentru felul în care era el, acum că e mort. — L-am omorât, mamă. — Pentru că nu puteai face altceva. Trebuie să înţelegi asta, Símon. — Însă mă simt atât de îngrozitor. — Ştiu, Símon. Ştiu. — Nu mă simt bine. Nu m-am simţit niciodată, mamă. — 450 —

Ea se uită la tufe. — Or să fie fructe la toamnă, iar totul va fi bine atunci. Auzi asta, Símon? Totul va fi bine atunci.

— 451 —

29 Se uitară înspre intrare, în momentul în care uşa se deschise şi intră un bărbat în vârstă de aproximativ şaptezeci de ani, încovoiat, cu un păr alb şi rar şi cu o faţă prietenoasă şi zâmbitoare, îmbrăcat cu un pulover gros şi elegant şi cu nişte pantaloni de culoare gri. Uneia dintre persoanele care îl însoţeau i se spuse că rezidentul avea vizitatori. Símon fu îndrumat în direcţia camerei de zi. Erlendur şi Elínborg se ridicară în picioare. Mikkelína se duse către bărbat şi îl îmbrăţişă, iar el îi zâmbi, cu chipul radiindu-i ca al unui copil. — Mikkelína, zise bărbatul cu o voce uimitor de tânără. — Bună, Símon, zise ea. Am adus nişte persoane cu mine care doreau să te cunoască. Ea este Elínborg, iar numele acestui bărbat este Erlendur. — Numele meu e Símon, zise bărbatul, dând mâna cu ei. Mikkelína e sora mea. Erlendur şi Elínborg încuviinţară. — Símon este foarte fericit, zise Mikkelína. Chiar dacă noi, restul, nu am fost niciodată, Símon e fericit şi asta e tot ce contează. Simón se aşeză lângă ei, îi luă mâna Mikkelínei, îi zâmbi şi o mângâie pe faţă, apoi le zâmbi lui Erlendur şi lui Elínborg. — Cine sunt oamenii ăştia? întrebă el. — Sunt prietenii mei, zise Mikkelína. — Vă simţiţi bine aici? se interesă Erlendur. — Care e numele tău? întrebă Símon. — Numele meu e Erlendur. Símon zâmbi. — Eu sunt fratele Mikkelínei. Mikkelína îl mângâie pe braţ. — Ei sunt detectivi, Símon. Símon se uită pe rând la Erlendur şi la Elínborg. — Ei ştiu ce s-a întâmplat, zise Mikkelína. — Mama a murit, spuse Símon. — Da, mama a murit, repetă Mikkelína. — Vorbeşte tu, zise Símon pe un ton implorator. Vorbeşte tu cu ei. Se uită la sora lui şi îi evită pe Erlendur şi pe Elínborg. — 452 —

— În regulă, Símon, zise Mikkelína. O să vin să te văd mai târziu. Símon zâmbi şi se ridică în picioare, se duse pe hol şi dispăru târşâindu-şi picioarele în josul unui coridor. — Hebefrenie, zise Mikkelína. — Hebefrenie? repetă Erlendur. — Nu am ştiut ce era, zise Mikkelína. Într-un fel, a încetat să mai crească. Era acelaşi băiat bun şi amabil, însă emoţiile lui nu s-au maturizat odată cu trupul lui. Hebefrenia e o variantă a schizofreniei. Símon e ca Peter Pan. Uneori, această boală are legătură cu pubertatea. Probabil că el era deja bolnav. A fost întotdeauna sensibil şi, când acele incidente groaznice au avut loc, a părut să dea semne de slăbiciune. A trăit întotdeauna în frică şi a simţit povara responsabilităţii. A crezut că depindea de el să o apere pe mama, pur şi simplu pentru că altcineva nu o putea face. El era cel mai mare şi cel mai puternic dintre noi, chiar dacă s-a dovedit a fi cel mai mic şi cel mai slab. — Şi se află în astfel de instituţii din tinereţe? întrebă Elínborg. — Nu, a locuit cu mama şi cu mine până ce ea a murit. Sunt douăzeci şi şase de ani de când ea a murit. Oamenii ca Símon sunt nişte pacienţi foarte docili, de obicei blânzi şi ascultători, însă au nevoie de multă atenţie, iar mama i-a oferit multă, atât timp cât a trăit. El lucra pentru primărie atunci când putea. Ca măturător sau strângea excremente de câine cu ajutorul unui băţ ascuţit. Mergea în lung şi-n lat prin Reykjavík şi număra gunoiul pe care îl aduna într-un sac. Rămaseră în tăcere un timp. — Şi David Welch nu a mai încercat niciodată să vă contacteze? întrebă Elínborg în cele din urmă. Mikkelína se uită la ea. — Mama l-a aşteptat până în ziua morţii ei, zise ea. El nu s-a mai întors niciodată. Tăcu un timp. — I-a telefonat de la fermă în acea dimineaţă când tatăl meu vitreg s-a întors de la închisoare, zise ea în cele din urmă. Şi a vorbit cu el. — Dar de ce nu a venit pe deal? întrebă Erlendur. Mikkelína zâmbi. — Îşi luaseră la revedere, zise ea. El se ducea pe continent. Vasul lui pleca în acea dimineaţă, iar ea nu i-a telefonat ca să-i spună de pericolul la care era expusă, ci ca să-i spună „la revedere” şi să-l asigure că totul era în regulă. El a zis că avea să se întoarcă. Probabil a — 453 —

fost omorât pe front. Nu a mai aflat nicio veste despre el, însă când el nu s-a mai întors după război… — Dar de ce… — Ea a crezut că Grímur o să-l omoare. De aceea s-a întors singură pe deal. Nu voia ca el să o ajute. Era treaba ei să pună ordine în lucruri. — El trebuie să fi ştiut că tatăl dumneavoastră vitreg urma să fie eliberat; iar bârfa despre Dave şi mama dumneavoastră se răspândise, zise Erlendur. Tatăl dumneavoastră vitreg ştia de acea poveste, auzise ceva. — Nu aveau de unde să ştie că el aflase. Era povestea lor secretă de dragoste. Nu ştim cum a aflat tatăl meu vitreg. — Şi copilul…? — Nu ştiau că era gravidă. Erlendur şi Elínborg rămaseră tăcuţi o vreme, în timp ce cumpăneau la vorbele Mikkelínei. — Şi Tómas? întrebă Erlendur. Ce s-a întâmplat cu el? — Tómas e mort acum. A trăit doar până la cincizeci şi doi de ani. A divorţat de două ori. A avut trei copii, trei băieţi. Nu păstrez nicio legătură cu ei. — De ce nu? întrebă Erlendur. — Era exact ca tatăl lui. — Cum adică? — A avut o viaţă jalnică. — Poftim? — L-a făcut să fie ca tatăl său. — Vă referiţi…? Elínborg se uită la Mikkelína cu o privire scrutătoare. — Violent. Îşi bătea soţia. Îşi bătea copiii. Bea mult. — Relaţia lui cu tatăl dumneavoastră vitreg? A fost…? — Noi nu ştim, zise Mikkelína. Nu cred asta. Sper că nu. Încerc să nu mă gândesc la asta. — La ce s-a referit tatăl dumneavoastră vitreg când a vorbit din groapă? „Te rog!” O ruga pe ea să-l ajute? Îi cerea iertare? — Am discutat mult despre chestiunea asta cu mama, şi ea avea o explicaţie care o mulţumea şi care mă mulţumea şi pe mine. — Care era aceea? — Grímur ştia cine era. — 454 —

— Nu pricep, zise Erlendur. — Grímur ştia cine era şi cred că ştia, înăuntrul lui, motivul pentru care era aşa, cu toate că nu a pomenit niciodată de asta. Noi ştiam că avusese o copilărie grea. Era băieţel atunci şi trebuie să fi avut o oarecare legătură cu acel băiat; era o parte a sufletului său care îl striga. Chiar când se afla în starea cea mai îngrozitoare şi furia lui nu cunoştea limite, acel băieţel îi striga să se oprească. — Mama dumneavoastră a fost o femeie incredibil de curajoasă, zise Elínborg. — Pot vorbi cu el? întrebă Erlendur după o scurtă tăcere. — Vă referiţi la Símon? zise Mikkelína. — E în regulă dacă mă duc să-l văd? Singur? — Nu a vorbit niciodată despre acele incidente. Deloc, în tot acest timp. Mama a crezut că era cel mai bine să se comporte ca şi cum niciunul dintre acele lucruri nu se întâmplase vreodată. După ce ea a murit, am încercat să-l fac pe Símon să se destăinuie, însă mi-am dat seama imediat că era un lucru lipsit de speranţă. De parcă avea doar amintiri de după acea întâmplare. De parcă restul lucrurilor dispăruseră. Însă, dacă insist, el o să spună câte o propoziţie în mod accidental. Altfel, e complet închis în sine. Aparţine unei lumi diferite şi mai liniştite, pe care şi-a creat-o el însuşi. — Vă deranjează? zise Erlendur. — E în regulă în ceea ce mă priveşte, zise Mikkelína. Erlendur se ridică în picioare, ieşi pe hol şi o luă în josul coridorului. Majoritatea uşilor de la camere erau deschise. Îl văzu pe Símon stând aşezat pe marginea patului, privind afară pe fereastră. Erlendur ciocăni la uşă şi Símon privi în direcţia lui. — Pot să intru? întrebă Erlendur, aşteptând permisiunea de a intra. Símon se uită la el, încuviinţă, se întoarse iar către fereastră şi continuă să privească afară. Cu toate că în cameră se aflau un scaun şi un birou, Erlendur se aşeză pe pat lângă Símon. Pe birou erau nişte fotografii. Erlendur o recunoscu pe Mikkelína şi se gândi că femeia în vârstă din una dintre fotografii ar fi putut să fie mama lor. Întinse mâna şi ridică fotografia. Femeia stătea la o masă într-o bucătărie, îmbrăcată într-un halat subţire din nailon, cu un model colorat, pe care multe femei de vârsta ei îl purtau în acea perioadă, şi schiţa un zâmbet încordat şi enigmatic către cameră. Símon stătea lângă ea şi râdea. Erlendur se gândi că era — 455 —

posibil ca fotografia să fi fost făcută în bucătăria Mikkelinei. — Aceasta e mama dumneavoastră? îl întrebă pe Símon. Símon se uită la fotografie. — Da. Asta e mama. E moartă. — Ştiu. Símon privi pe fereastră din nou, iar Erlendur puse fotografia înapoi pe birou. Rămaseră în tăcere o vreme. — La ce vă uitaţi? întrebă Erlendur. — Mama mi-a spus că totul e în regulă, zise Símon, privind în continuare pe fereastră. — Este în regulă, repetă Erlendur. — O să mă arestaţi? — Nu, nu am de gând să vă duc nicăieri. Doar am vrut să vă cunosc. — Poate putem fi prieteni. — Cu siguranţă, zise Erlendur. Rămaseră în tăcere, iar acum amândoi priveau pe fereastră. — Aţi avut un tată bun? întrebă Símon brusc. — Da, zise Erlendur. A fost un om bun. Tăcură. — O să-mi povestiţi despre el? întrebă Símon în cele din urmă. — Da, cândva o să vă povestesc despre el, zise Erlendur. El… Erlendur făcu o pauză. — Ce? — Şi-a pierdut fiul. Se uitară amândoi pe fereastră. — Un singur lucru vreau să ştiu, spuse Erlendur. — Ce anume? zise Símon. — Care era numele ei? — Al cui? — Al mamei dumneavoastră. — De ce vreţi să ştiţi? — Mikkelína mi-a povestit despre ea, însă nu mi-a spus niciodată cum o chema. — Numele ei era Margrét. — Margrét. În acel moment, Mikkelína apăru în pragul uşii, iar când Símon o văzu, se ridică în picioare şi se duse la ea. — Mi-ai adus fructe? întrebă el. Mi-ai adus nişte coacăze? — 456 —

— O să-ţi aduc coacăze la toamnă, zise Mikkelína. În toamna asta. O să-ţi aduc coacăze atunci.

— 457 —

30 Chiar în acel moment, o mică lacrimă începu să se formeze într-unul din ochii Evei Lind, în timp ce zăcea nemişcată în întunericul camerei de la terapie intensivă. Se transformă într-o picătură mare, care îi alunecă încetişor peste obraz, pe sub masca de oxigen şi peste buze. Câteva minute mai târziu, deschise ochii.

— 458 —

O poveste despre trecutul oraşului Reykjavík de Bogdan Suceavă

Liniştea mormântului e cel mai bun roman poliţist pe care l-am citit vreodată. Istoria aceasta ne pasionează atunci când o parcurgem prima oară şi rămâne cu noi după ce am terminat cartea. Prima scenă din roman e impresionantă, pe orice scală de valori a literaturii: urmele unei tragedii sunt descoperite din întâmplare. Apoi, la începutul investigaţiei, o părere de expert: acestea nu sunt rămăşiţe pământeşti de pe vremea vikingilor. Trecutul are mai multe straturi şi oricare dintre ele ar putea să joace un rol în istoria aceasta. Pe măsură ce detectivul Erlendur avansează cu investigaţia, începem să avem o imagine a locului, a oraşului Reykjavík, din perioada în care el se extinde spre periferiile de altădată, cam la fel cum şi Bucureştiul şi-a înghiţit şi el vechile periferii. Ne imaginăm decorul iernatic şi auster. Cele două planuri ale romanului sunt convergente. Începem să bănuim cum se va dezvolta intriga, dar povestea devine spectaculoasă prin ceea ce ne dezvăluie gradual. Cel mai interesant personaj al acestei serii de romane ale lui Arnaldur Indridason este, fără îndoială, Erlendur Sveinsson, un investigator dotat cu un spirit cartezian şi o logică impecabilă, în spatele cărora simţim empatie şi înţelepciune. O combinaţie rară, dublată de un autentic interes intelectual pentru munca de investigator. Nu ştiu dacă ni-l putem imagina pe Sherlock Holmes plin de căldură, dar Erlendur nu poate fi imaginat plin de rece indiferenţă. Informaţiile care ne parvin din biografia lui sunt relevante: istoria personală a lui Erlendur a fost marcată de o lungă suită de episoade care au lăsat în urmă regrete imposibil de depăşit. Un mariaj ratat, care a avut consecinţe dintre cele mai nefericite pentru cei doi copii. În Liniştea mormântului au loc episoade dramatice pentru fiica lui Erlendur, Eva Lind. Şi mai e ceva: istoria tragică a fratelui lui Erlendur, o istorie tipic islandeză; în îndepărtatul nord e posibil să te rătăceşti într-o furtună de zăpadă, iar trupul să nu-ţi mai fie găsit vreodată. Natura poate fi redutabilă şi neiertătoare, iar Erlendur nu a uitat nicio clipă tragedia care i-a marcat copilăria. La fel de tragică e şi istoria pe — 459 —

care Erlendur o va descoperi atunci când avansează pe urmele acestei investigaţii care ne va ţine trează curiozitatea până la ultima pagină a cărţii. Cum a fost posibil ca un astfel de roman să fie scris într-o ţară altfel liniştită şi cu un nivel al criminalităţii foarte redus? E o întrebare cât se poate de firească. Probabil calitatea romanului poliţist care se scrie într-o literatură nu are legătură cu nivelul criminalităţii din respectiva zonă geografică, ci cu o anumită vârstă a maturităţii unei literaturi. Or, pentru Islanda, cu o limbă literară păstrată neschimbată din perioada istorică când la noi Basarab I descăleca în Valahia, tradiţia literară este absolut remarcabilă. Cât oare a ajuns până în faţa publicului de limbă română din ceea ce s-a scris în literatura islandeză? Trebuie să admit că, pe vremea când locuiam în România, înainte să încep să călătoresc foarte mult, nu ştiam mai nimic despre Islanda, iar despre literatura islandeză ştiam încă şi mai puţin. Atunci când am citit o carte de dialoguri cu Jorge Luis Borges, am văzut că el menţiona tradiţia literară a Islandei cu un respect pe care eu l-aş fi crezut rezervat numai tradiţiei clasice greco-latine. Primul meu gând a fost că un asemenea interes cultural ar putea indica o excentricitate a unui scriitor celebru. Adevărul era că din marea literatură a Islandei nu s-a tradus decât foarte puţin în română şi că eu, în calitate de cititor, nu eram deloc informat. Mulţi ani mai târziu am învăţat să apreciez tradiţia literară a Islandei şi să renunţ la prejudecata pe care mi-ar fi putut-o sugera datele demografice, din pricina căreia aş fi putut crede că o ţară a cărei populaţie e egală numeric cu cea a Clujului n-ar avea mare lucru de oferit. De fapt, aici e un paradox: nu cunosc niciun alt caz al unei ţări cu o populaţie atât de mică şi care să aducă în cadrul culturii universale contribuţii de o comparabilă calitate. Cele mai multe dintre saga din vechime au fost scrise în secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi sunt şi azi, pentru cititorul din vremurile noastre, care citeşte şi pe Kindle sau pe iPad, o experienţă culturală extraordinară. În Saga lui Njal cel Ars (tradusă în română de Ioan Comşa în 1963 şi reluată mai târziu într-o ediţie a colecţiei „Biblioteca pentru toţi”) aflăm enorm de multe lucruri despre regulile societăţii din lumea nordului, din perioada ce a precedat convertirea la creştinism, episod istoric important consemnat în detaliu în aceste cronici din vechime. Aflăm despre cum se reglau conflictele în Islanda acum o mie de ani. Atunci când o investigaţie contemporană îşi pune — 460 —

problema dacă rămăşiţele pământeşti sunt din vremea vikingilor, despre era lui Njal este vorba. Scala timpului în Islanda are o vechime de o mie de ani acoperiţi de cronici. În secolul al XX-lea, în limba islandeză şi-a scris opera Halldór Kiljan Laxness (1902-1999), căruia în 1955 i-a fost decernat premiul Nobel. Laxness este, între altele, autorul romanului Oameni independenţi, comparat pe bună dreptate cu Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez (din păcate, Oameni independenţi e un mare roman al secolului al XX-lea care nu a apărut încă în română). Personajul Bjartur e un truditor solitar al cărui singur vis e acela de a se vedea stăpân pe bucata lui de pământ, la casa lui, fără datorii. Scriind povestea lui şi a familiei lui, Laxness evocă şi imaginarul de inspiraţie medievală al culturii tradiţionale islandeze, plin de umbre şi legende, printre care personajele cărţii se mişcă întocmai ca printre obiecte reale. În ultimul deceniu, câţiva autori islandezi au reţinut atenţia publicului şi a criticii pe plan internaţional. Cu un stil foarte personal, impregnat de lirism şi viziune, romanul lui Jón Kalman Stefánsson (născut în 1963) intitulat Rai şi iad a fost recent tradus în franceză şi engleză şi atrage azi multe aprecieri critice. Autoarea Yrsa Sigurdardóttir (născută în 1963) are Ultimul ritual tradus în română la Editura Humanitas. Mi-aş îngădui să amintesc aici o preferinţă personală, romanul Turnul albastru al prozatorului Thórarinn Eldjárn (născut în 1949), a cărui acţiune se petrece în secolul al XVII-lea, într-o perioadă istorică marcată de dominaţia coroanei daneze asupra Islandei. Aşadar, iată că seria de romane scrise de Arnaldur Indridason provine dintr-o literatură bogată şi interesantă, cu o lungă tradiţie a calităţii în arta naraţiunii, iar autorul face parte dintr-o generaţie literară care nu a pierdut nimic din inspiraţia generaţiilor precedente. Seria al cărui protagonist e detectivul Erlendur include volume pline de forţă pentru că, înainte de a fi romane poliţiste, sunt literatură de foarte bună calitate. Dialogurile au o dinamică remarcabilă şi sunt impregnate de dramatism. Personajele sunt excelent construite, fidel redate şi pline de consistenţă. Atunci când încep un roman semnat de Arnaldur sunt captivat de conţinut şi sfârşesc prin a admira întreaga construcţie. În fond, ce ne-am dori mai mult atunci când citim un roman? — 461 —

ianuarie 2011

— 462 —

— 463 —

ARNALDUR INDRIDASON

VOCILE Original: Röddin (2002) Traducerea: MONICA VLAD

virtual-project.eu

Editura: Trei, 2011 — 464 —

Dar când vine iarna, unde voi mai găsi florile, lumina soarelui, umbrele pământului? Zidurile rămân mute şi reci giruetele zornăie în vânt. Din „La mijlocul vieţii” de Friedrich Hölderlin29

Friedrich Hölderlin (n. 20 martie 1770 – d. 6 iunie 1843), poet german, unul dintre principalii reprezentanţi ai romantismului în literatura europeană (n.red.). — 465 — 29

Sosi, în cele din urmă, momentul. Cortina se ridică, sala ieşi la iveală; se simţea minunat la vederea tuturor acelor oameni care îl priveau şi sfiala îi dispăru într-o clipă. Îi văzu pe unii dintre colegii de şcoală şi pe unii dintre profesori, îl zări şi pe director, care părea să dea aprobator din cap înspre el. Însă mare parte din public îi era necunoscută. Toţi aceşti oameni veniseră să-i asculte vocea frumoasă, care fusese remarcată chiar şi în afara graniţelor Islandei. Murmurul din sală se stinse încetul cu încetul şi toţi ochii se îndreptară înspre el, într-o aşteptare mută. Îl văzu pe tatăl lui în mijlocul primului rând, cu ochelarii săi negri cu ramă de baga, stând picior peste picior şi ţinându-şi pălăria pe genunchi. Îi observă privirea prin ramele groase ale ochelarilor şi zâmbetul încurajator; acesta era marele moment al vieţii lor. De acum înainte, nimic nu va mai fi la fel. Dirijorul corului îşi ridică braţele. În sală se aşternu tăcerea. Şi începu să cânte cu acea voce limpede şi încântătoare pe care tatăl său o descrisese drept divină.

— 466 —

Prima zi

— 467 —

1 Elínborg îi aştepta la hotel. În hol se afla un brad mare şi pretutindeni erau decoraţiuni, ramuri de brad şi globuri strălucitoare. Colindul „Noapte de vis” 30 se auzea parcă în nişte boxe invizibile. Un autocar era parcat în faţa hotelului şi un grup se apropia de biroul de la recepţie. Erau turişti care intenţionau să-şi petreacă şi Crăciunul, şi Anul Nou în Islanda, deoarece li se părea o ţară provocatoare şi captivantă. Deşi tocmai aterizaseră, se pare că mulţi îşi cumpăraseră deja tradiţionalele pulovere islandeze şi începuseră să cerceteze patria exotică a iernii. Erlendur îşi şterse lapoviţa de pe impermeabil. Sigurdur Óli, care se afla şi el în holul hotelului, se uită în jurul său şi o zări pe Elínborg lângă lifturi. Îl trase de mânecă pe Erlendur şi se îndreptară amândoi spre ea. Femeia cercetase deja scena crimei. Primii ofiţeri de poliţie care ajunseseră acolo se asiguraseră ca locul respectiv să rămână totuşi neatins. Directorul hotelului îi rugase să nu facă prea mare tam-tam. Folosise exact acea expresie atunci când dăduse telefon la poliţie. Acesta era un hotel, iar hotelurile au o reputaţie de apărat, aşa că îi rugase să aibă în vedere acest lucru. În consecinţă, afară nu se auzea nicio sirenă, şi nici n-au fost văzuţi ofiţeri de poliţie în uniformă care să dea buzna în holul hotelului. Directorul le spusese că trebuiau să evite cu orice preţ să stârnească frica printre oaspeţi. Islanda nu trebuie să fie prea captivantă, prea provocatoare. Acum stătea lângă Elínborg şi îi întâmpină pe Erlendur şi pe Sigurdur Óli cu o strângere de mână. Era atât de gras, încât costumul abia dacă îi cuprindea trupul. Sacoul era încheiat peste burtă cu un singur nasture gata-gata să cedeze. Betelia pantalonilor era ascunsă sub un burdihan care se revărsa afară din sacou, şi bărbatul transpira atât de abundent, încât nu putea să lase din mână batista mare şi albă cu care îşi ştergea fruntea şi ceafa la intervale regulate. Gulerul alb al cămăşii era ud leoarcă de transpiraţie. Erlendur îi strânse mâna lipicioasă. — Mulţumesc, zise directorul, suflând ca o balenă. 30

Silent Night = colind popular de Crăciun (n.red.). — 468 —

În cei douăzeci de ani de când se afla la conducerea hotelului nu mai întâlnise niciodată ceva de felul ăsta. — Şi tocmai în toiul pregătirilor de Crăciun, spuse el oftând. Nu înţeleg cum de s-a putut întâmpla aşa ceva! Cum s-a putut întâmpla? repetă el, lăsându-i să vadă cât de năucit era. — E sus sau jos? întrebă Erlendur. — Sus sau jos? pufăi directorul cel gras. Vreţi să spuneţi dacă s-a dus sau nu în rai? — Da, zise Erlendur. E exact ceea ce trebuie să aflăm… — Luăm liftul să mergem la etaj? întrebă Sigurdur Óli. — Nu, zise directorul, aruncându-i lui Erlendur o privire iritată. E jos, la subsol. Are o cămăruţă acolo. Nu am vrut să-l dăm afară. Şi uite ce primeşti în schimb pentru eforturile pe care le faci. — Şi de ce aţi fi vrut să-l daţi afară? întrebă Erlendur. Directorul se uită la el, însă nu-i răspunse. O luară încet pe scările de lângă lift, cu directorul înaintea lor. Coborârea era un efort foarte mare pentru el, şi Erlendur se întrebă cum o să le urce la întoarcere. Cu excepţia lui Erlendur, toţi fuseseră de acord să arate un anumit respect şi să încerce să vină la hotel cât mai discret posibil. Trei maşini de poliţie erau parcate în spatele clădirii, lângă o ambulanţă. Ofiţerii de poliţie şi paramedicii intraseră pe uşa din spate. Medicul legist era în drum spre hotel. Urma să constate moartea şi apoi să ceară ca trupul să fie transportat cu o furgonetă. Merseră de-a lungul unui coridor lung, în frunte cu directorul, care respira greu. Îi întâmpinară nişte poliţişti în civil. Coridorul se întuneca şi mai mult pe măsură ce înaintau, din cauză că becurile din tavan se arseseră şi nimeni nu se sinchisise să le înlocuiască. În cele din urmă, pe întuneric, ajunseră la o uşă care dădea către o cămăruţă. Era mai degrabă un spaţiu de depozitare decât o cameră de locuit, însă înăuntru se afla un pat îngust, un mic birou şi un covor zdrenţăros pe dalele pardoselii murdare. Era şi o fereastră mică, sus, aproape de tavan. Bărbatul stătea aşezat pe pat, sprijinit de perete. Purta un costum roşu-deschis de Moş Crăciun, cu o căciuliţă care îi alunecase peste ochi. O barbă mare şi artificială îi ascundea faţa. Îşi desfăcuse cureaua lată din jurul taliei şi se descheiase la nasturii jachetei. Sub acea jachetă purta doar un maiou alb. În zona inimii avea o rană mortală. Cu toate — 469 —

că erau şi alte semne pe trup, înjunghierea în inimă fusese cauza morţii. Mâinile aveau urme de tăieturi, de parcă încercase să-i opună rezistenţă atacatorului. Avea pantalonii căzuţi în vine. Un prezervativ îi atârna de penis. — Rudolf, renul cu nas roşu, cântă Sigurdur Óli, privind în jos spre cadavru. Elínborg îi făcu semn să tacă. În cameră se afla un şifonier micuţ cu uşa deschisă, în care erau perechi de pantaloni şi pulovere împăturite, cămăşi călcate, lenjerie de corp şi şosete. O uniformă atârna pe un umeraş, era bleumarin cu epoleţi aurii şi nasturi strălucitori de alamă. O pereche de pantofi bine lustruiţi din piele neagră se afla lângă şifonier. Ziare şi reviste zăceau împrăştiate pe podea. Lângă pat se aflau o măsuţă şi o veioză. Pe măsuţă era o singură carte: Povestea corului de

băieţi din Viena.

— Bărbatul acesta locuia aici? întrebă Erlendur în timp ce examina locul crimei. El şi Elínborg intraseră în cameră. Sigurdur Óli şi directorul stăteau afară, pe coridor. Era prea mică să încapă toţi în ea. — L-am lăsat să stea aici, zise directorul stânjenit, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Lucra pentru noi de foarte mulţi ani. Chiar de dinainte de a veni eu aici. Era portar. — Uşa era deschisă când a fost găsit? întrebă Sigurdur Óli, încercând să pară oficial, de parcă voia să compenseze gafa cu cântecelul de mai înainte. — I-am cerut să vă aştepte, zise directorul. Fetei care l-a găsit. Se află în cafeneaua personalului. S-a speriat destul de tare, biata de ea, după cum vă puteţi închipui. Directorul evita să privească în cameră. Erlendur se duse până la cadavru şi se uită la rana din dreptul inimii. N-avea idee ce fel de lamă îl omorâse pe bărbatul acela. Ridică privirea. Deasupra patului se afla un poster vechi şi şters dintr-un film cu Shirley Temple, lipit la colţuri cu scotch. Erlendur nu cunoştea filmul. Se numea Mica prinţesă. Posterul era singurul obiect de decoraţiune din cameră. — Cine e? întrebă Sigurdur Óli din pragul uşii, când văzu posterul. — Scrie pe el, zise Erlendur. Shirley Temple. — Şi cine e? E moartă? — Cine e Shirley Temple? Elínborg era uimită de ignoranţa lui — 470 —

Sigurdur Óli. Nu ştii cine a fost? N-ai studiat în America? — A fost vreo vedetă de la Hollywood? întrebă Sigurdur Óli, privind în continuare posterul. — A fost un copil-vedetă, zise Erlendur scurt. Deci, într-un anumit sens, e moartă oricum. — Cum? făcu Sigurdur Óli, nereuşind să prindă remarca respectivă. — Un copil-vedetă, zise Elínborg. Cred că e încă în viaţă. Nu-mi amintesc. Cred că e ceva pe la Naţiunile Unite. Erlendur îşi dădu seama că în cameră nu mai erau alte bunuri personale. Se uită în jur, însă nu văzu niciun raft de cărţi, CD-uri sau vreun computer, vreun aparat de radio sau vreun televizor. Doar un birou, un scaun, un dulap şi un pat cu o pernă şifonată şi o pilotă murdară. Cămăruţa asta îi amintea de o celulă de închisoare. Ieşi pe coridor şi privi în întuneric până în capătul celălalt, simţind un uşor miros de ars, de parcă cineva se jucase cu chibriturile acolo sau probabil încercase să-şi lumineze drumul. — Ce e acolo? îl întrebă pe director. — Nimic, răspunse acesta şi privi în sus spre tavan. Doar capătul coridorului. S-au ars nişte becuri. O să cer să fie înlocuite. — De cât timp locuia aici acest bărbat? întrebă Erlendur în timp ce se întorcea în cameră. — Nu ştiu, de dinainte să vin eu. — Deci, era aici când aţi devenit director? — Da. — Vreţi să spuneţi că a locuit în văgăuna asta timp de douăzeci de ani? — Da. Elínborg se uită la prezervativ. — Cel puţin făcea sex protejat, zise ea. — Nu suficient de protejat, spuse Sigurdur Óli. Chiar în acel moment sosi medicul legist, însoţit de un membru al personalului hotelului care se întoarse înapoi pe coridor. Legistul era şi el foarte gras, însă nu îl întrecea nici pe departe pe directorul hotelului. În momentul în care acesta se strecură în cameră, Elínborg se retrase pe coridor ca să ia o gură de aer. — Bună, Erlendur, zise legistul. — Ce părere ai? îl întrebă Erlendur. — Atac de cord, dar trebuie să mă uit mai bine, răspunse legistul, — 471 —

care era cunoscut pentru umorul său sinistru. Erlendur aruncă o privire afară, pe coridor, la Sigurdur Óli şi Elínborg, care rânjeau cu gura până la urechi. — Ştii cumva când s-a întâmplat? îl întrebă Erlendur. — Nu de foarte mult timp. Undeva în aceste ultime două ore. Nu prea a apucat să se răcească. I-aţi localizat renul? Erlendur mormăi ceva. Legistul luă mâna de pe cadavru. — O să semnez certificatul de deces, zise el. Tu trimite-l la morgă şi acolo îl vor deschide ei. Se spune că orgasmul e o clipă asemănătoare cu moartea, adăugă el, privind în jos la cadavru. Înseamnă că a avut parte de unul dublu. — Unul dublu? se miră Erlendur neînţelegând. — Orgasm, vreau să spun, zise legistul. O să faceţi fotografii, da? — Da, zise Erlendur. — Or să arate drăguţ în albumul lui de familie. — Se pare că n-are familie, spuse Erlendur şi se uită din nou în jurul lui, prin cameră. Deci, ai terminat deocamdată? întrebă el, dorind să pună capăt vorbelor de duh ale legistului. Acesta încuviinţă, se strecură afară din cameră şi o porni de-a lungul coridorului. — Va trebui să închidem hotelul? întrebă Elínborg, şi observă că directorul trase aer în piept în momentul în care ea puse acea întrebare. Să oprim această mulţime de oameni care vin şi pleacă, să-i interogăm pe toţi cei care stau aici şi tot personalul? Să închidem aeroporturile. Să oprim vapoarele care pleacă din port… — Pentru numele lui Dumnezeu, spuse directorul, gemând şi strângându-şi batista în mână, cu o privire imploratoare înspre Erlendur. E vorba doar despre portar! Mariei şi lui Iosif nu li s-ar fi dat niciodată o cameră aici, gândi Erlendur în sinea lui. — Această… această… mizerie n-are nimic de-a face cu oaspeţii mei, bolborosi directorul plin de indignare. Sunt turişti, aproape toţi, şi oameni din provincie, oameni de afaceri, şi aşa mai departe. Nimeni nare nimic de-a face cu portarul. Nimeni. Acesta este unul dintre cele mai mari hoteluri din Reykjavík. E arhiplin de sărbători. Nu puteţi să-l închideţi pur şi simplu! Pur şi simplu, nu puteţi! — Am putea, dar n-o s-o facem, zise Erlendur, încercând să-l — 472 —

calmeze pe director. Va trebui să-i interogăm pe unii dintre oaspeţi şi majoritatea personalului, cred. — Slavă Domnului, oftă directorul, recăpătându-şi sângele rece. — Care era numele bărbatului? — Gudlaugur, zise directorul. Cred că are în jur de cincizeci de ani. Şi aveţi dreptate în legătură cu familia, nu cred că are una. — Cine îl vizita? — N-am nici cea mai vagă idee, pufăi directorul. — S-a întâmplat ceva neobişnuit la hotel, ceva în care să fi fost implicat acest bărbat? — Nu. — Vreun furt? — Nu. Nu s-a întâmplat nimic. — Au existat vreodată reclamaţii în legătură cu el? — Nu. — N-a fost implicat în nimic care ar putea să explice acest incident? — Nu, din câte ştiu eu. — A fost implicat în vreun conflict cu cineva din acest hotel? — Nu, din câte ştiu eu. — Din afara hotelului? — Nu, din câte ştiu, dar nu-l cunosc foarte bine. Nu-l cunoşteam, se corectă directorul. — Nici măcar după douăzeci de ani? — Nu, nu prea. Nu era foarte sociabil, cred. Era cât se poate de retras. — Credeţi că hotelul era un loc potrivit pentru un bărbat ca el? — Eu? Nu ştiu… Era întotdeauna foarte politicos şi n-au prea fost reclamaţii în legătură cu el. — N-au prea fost? — Nu, n-au fost niciodată reclamaţii în legătură cu el. Chiar nu era un angajat problemă. — Unde este cafeneaua personalului? întrebă Erlendur. — O să vă arăt. Directorul hotelului îşi şterse fruntea, uşurat că poliţia n-o să închidă hotelul. — Avea oaspeţi? întrebă Erlendur. — Poftim? zise directorul. — Oaspeţi, repetă Erlendur. Se pare că cineva care îl cunoştea bine — 473 —

a fost aici, nu-i aşa? Directorul se uită la cadavru şi ochii săi zăboviră asupra prezervativului. — Nu ştiu nimic în legătură cu iubitele lui, zise el. Absolut nimic. — Nu prea ştiţi multe lucruri despre acest bărbat, zise Erlendur. — A fost portar aici, spuse directorul, şi simţi că Erlendur ar trebui să accepte această explicaţie în lipsa alteia. Părăsiră camera amândoi. Echipa de la medicină legală intră apoi în cameră, cu echipament cu tot, şi mai mulţi ofiţeri de poliţie îi urmară. Le era greu tuturor să se strecoare pe lângă director. Erlendur le ceru să examineze cu atenţie coridorul şi nişa întunecată care se afla ceva mai departe, în capătul holului. Sigurdur Óli şi Elínborg rămaseră în cămăruţă, examinând cadavrul. — Nu mi-ar plăcea să fiu găsit aşa, zise Sigurdur Óli. — Pe el nu îl mai interesează acest lucru, spuse Elínborg. — Nu, probabil că nu, zise Sigurdur Óli. — E ceva în el? întrebă Elínborg, în timp ce scotea din buzunar o punguţă de arahide sărate. Ronţăia întotdeauna câte ceva. Sigurdur Óli credea că era din cauza nervilor. — În el? făcu Sigurdur Óli. Ea arătă cu capul înspre cadavru. După ce se uită fix la ea pentru o clipă, Sigurdur îşi dădu seama la ce se referea. Ezită, apoi îngenunche lângă cadavru şi se uită la prezervativ. — Nu, zise el. E gol. — Deci, ea l-a omorât înainte de orgasm, zise Elínborg. Doctorul credea… — Ea? zise Sigurdur Óli. — Da, nu e evident? replică Elínborg, aruncându-şi un pumn de arahide în gură. Îi oferi câteva şi lui Sigurdur Óli, dar el refuză. — N-o fi ceva legat de vreo prostituată? A primit o femeie aici, zise ea. Nu-i aşa? — Asta e cea mai simplă teorie, răspunse Sigurdur Óli, ridicându-se în picioare. — Nu crezi c-ar putea fi asta? întrebă Elínborg. — Nu ştiu. N-am nici cea mai vagă idee. — 474 —

2 Cafeneaua personalului avea puţine lucruri în comun cu holul splendid al hotelului şi cu camerele lui bine dotate. Aici nu erau decoraţiuni de Crăciun, nu se auzeau colinde, erau doar câteva mese şi scaune uzate, linoleum pe podea, jupuit într-un loc, şi într-un colţ se afla o chicinetă cu nişte dulăpioare, un espressor de cafea şi un frigider. Arăta de parcă nimeni nu făcuse vreodată curat aici. Pe mese erau pete de cafea şi ceşti murdare peste tot. Espressorul vechi de cafea era pornit şi apa gâlgâia în el. Câţiva angajaţi ai hotelului stăteau în semicerc, adunaţi în jurul unei tinere, încă traumatizată după ce găsise cadavrul. Plânsese şi rimelul negru i se scursese pe obraji. Ridică privirea în momentul în care Erlendur intră împreună cu directorul hotelului. — Iat-o, zise directorul, de parcă fata era vinovată că tulburase atmosfera sacră a Crăciunului, şi îi dădu afară pe ceilalţi membri ai personalului. Erlendur îl pofti şi pe director afară, spunând că voia să vorbească între patru ochi cu fata. Acesta se uită la el surprins, însă nu protestă, mormăind ceva în legătură cu faptul că avea o grămadă de lucruri de făcut. Erlendur închise uşa în urma lui. Fata îşi şterse rimelul de pe obraji şi se uită la Erlendur, fără să ştie la ce trebuia să se aştepte. Erlendur zâmbi, îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa ei. Avea cam aceeaşi vârstă cu fiica lui, vreo douăzeci şi ceva de ani, era emoţionată şi încă şocată de ceea ce văzuse. Avea părul negru şi era slăbuţă, îmbrăcată cu o uniformă de cameristă şi un sacou de culoare bleu. De buzunarul de la piept avea prins un ecuson cu numele: Ösp. — Lucrezi de mult aici? întrebă Erlendur. — De aproape un an, zise Ösp încet. Se uită la el. Nu părea c-o să-i facă probleme. Cu un fornăit, îşi îndreptă spatele în scaun. Descoperirea cadavrului avusese în mod clar un efect puternic asupra ei. Tremura uşor. Numele ei, Ösp – care însemna plop tremurător – i se potrivea, îşi spuse Erlendur în sinea lui. Era ca o rămurică în vânt. — Şi îţi place să lucrezi aici? întrebă Erlendur. — Nu, zise ea. — 475 —

— Atunci de ce lucrezi? — Trebuie să lucrez undeva. — Şi ce e aşa de rău în legătură cu slujba asta? Ea îl privi parcă sugerându-i că nu era nevoie să o întrebe aşa ceva. — Schimb aşternuturi, zise ea. Curăţ toalete. Dau cu aspiratorul. Dar, totuşi, e mai bine decât o slujbă într-un supermarket. — Şi oamenii? — Directorul e o jigodie. — Seamănă cu un hidrant care are o fisură. Ösp zâmbi. — Şi unii dintre oaspeţi cred că te afli aici doar ca să te pipăie ei. — De ce te-ai dus la subsol? întrebă Erlendur. — Ca să-l aduc pe Moş Crăciun. Îl aşteptau copiii. — Care copii? — Cei de la balul de Crăciun. Facem o petrecere de Crăciun pentru personal. Pentru copiii lor şi pentru oricare dintre copiii care stau la hotel, şi el făcea pe Moş Crăciun. Şi pentru că n-a apărut, am fost trimisă să-l aduc. — Treaba asta n-a fost, probabil, plăcută. — N-am mai văzut niciodată un cadavru. Şi prezervativul ăla… Ösp încercă să-şi scoată din minte acea imagine. — Avea vreo iubită de la hotel? — Nu, din câte ştiu eu. — Ştii ceva în legătură cu vreuna dintre cunoştinţele sale din afara hotelului? — Nu ştiu nimic despre bărbatul ăla, cu toate că am văzut mai multe lucruri în legătură cu el decât ar trebui. — Decât ar fi trebuit, o corectă Erlendur. — Poftim? — Trebuia să spui „ar fi trebuit”, nu „ar trebui”. Ea îi aruncă o privire plină de milă. — Credeţi că are vreo importanţă? — Da, cred, zise Erlendur. El scutură din cap, cu o expresie rezervată pe chip. — Uşa era închisă când l-ai găsit? Ösp se gândi o clipă. — Nu, eu am deschis-o. Am ciocănit şi n-am primit niciun răspuns, aşa că am aşteptat şi eram gata-gata să plec când mi-a trecut prin — 476 —

minte să deschid uşa. Am crezut că era încuiată, dar s-a deschis brusc şi el stătea acolo în pielea goală cu un cauciuc pe… — De ce ai crezut că ar fi încuiată? Uşa, se grăbi Erlendur să spună. — Pur şi simplu. Ştiam că era camera lui. — Ai văzut pe cineva când ai coborât să-l aduci? — Nu, pe nimeni. — Deci, el se pregătea pentru petrecerea de Crăciun, însă cineva a venit acolo jos şi l-a deranjat. Era îmbrăcat cu costumul de Moş Crăciun. Ösp ridică din umeri. — Cine îi făcea patul? — La ce vă referiţi? — Cine schimba aşternuturile? Nu mai fuseseră înlocuite de mult timp. — Nu ştiu. Probabil că făcea asta singur. — Cred că ai fost şocată. — A fost o privelişte insuportabilă, zise Ösp. — Ştiu, răspunse Erlendur. Ar trebui să încerci s-o uiţi cât poţi de repede. Dacă poţi. Era un Moş Crăciun bun? Fata se uită la el. — Ce e? zise Erlendur. — Nu cred în Moş Crăciun. Femeia care organizase petrecerea de Crăciun era îmbrăcată elegant, mărunţică şi, se gândi Erlendur, avea în jur de treizeci de ani. Îi spuse că era directorul de marketing şi PR al hotelului, însă pe Erlendur nu-l interesa câtuşi de puţin lucrul acesta; majoritatea oamenilor pe care îi întâlnea în ultima vreme erau „ceva” în marketing. Avea un biroul la etajul al doilea şi Erlendur o găsi acolo vorbind la telefon. Presa auzise nişte zvonuri despre un incident care se întâmplase în hotel şi Erlendur se gândi că îndruga şi ea nişte minciuni vreunui reporter. Conversaţia se încheie foarte abrupt. Femeia trânti telefonul spunând că nu avea absolut niciun comentariu de făcut. Erlendur se prezentă, îi strânse mâna uscată şi o întrebă când vorbise ultima dată cu, ăăăă… bărbatul de la subsol. Nu ştia dacă să spună portar sau Moş Crăciun, îi uitase numele. Nu prea putea să-i spună Moş Crăciun. — Cu Gulli? întrebă ea, rezolvând problema. În dimineaţa asta, ca — 477 —

să-i reamintesc de petrecerea de Crăciun. L-am întâlnit lângă uşile turnante. Era de serviciu. Lucra ca portar aici, după cum probabil ştiţi. Şi mai mult decât un simplu portar, era şi un fel de îngrijitor. Repara lucruri, şi aşa mai departe. — Simpatic? — Pardon? — Săritor, simpatic, era o persoană pe care nu era nevoie să o cicăleşti prea mult? — Nu ştiu. Contează asta? Pentru mine n-a făcut niciodată nimic. Sau mai degrabă n-am avut niciodată nevoie de ajutorul lui. — De ce făcea pe Moş Crăciun? Îi plăceau copiii? Era haios? Amuzant? — Chestia asta s-a întâmplat înainte de a veni eu aici. Lucrez la hotel de trei ani şi aceasta este a treia petrecere de Crăciun pe care am organizat-o. A fost Moş Crăciun şi ultimele două dăţi, chiar şi înainte. Era OK. Ca Moş Crăciun. Copiii îl plăceau. Moartea lui Gudlaugur nu părea să fi avut nici cel mai mic efect asupra acestei femei. Nu era treaba ei. Crima aceea nu făcuse decât să deranjeze marketingul şi PR-ul pentru o vreme. Erlendur se întreba cum de puteau oamenii să fie atât de insensibili şi de plicticoşi. — Dar ce fel de persoană era? — Nu ştiu. Nu am apucat niciodată să-l cunosc. Era portar aici. Şi Moş Crăciun. Astea au fost, într-adevăr, singurele dăţi când am vorbit cu el. Când era Moş Crăciun. — Ce s-a întâmplat cu petrecerea de Crăciun? Când aţi aflat că Moş Crăciun a murit? — Am contramandat-o. N-aveam ce să facem. În plus, ar fi fost un lucru lipsit de respect pentru el, adăugă ea, parcă vrând să arate o oarecare urmă de sensibilitate, în cele din urmă. Era inutil. Erlendur îşi putea da seama că nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cadavrul de la subsol. — Cine îl cunoştea cel mai bine pe acest bărbat? întrebă el. Aici, la hotel, vreau să spun. — Nu ştiu. Încercaţi să vorbiţi cu şeful de la recepţie. Portarul îi era subordonat. Telefonul de pe biroul ei sună şi ea răspunse. Îi aruncă o privire lui Erlendur care sugera că o incomoda, iar el se ridică şi ieşi, gândindu-se că femeia asta nu putea să spună minciuni la nesfârşit la telefon. — 478 —

Şeful de la recepţie nu avea timp să stea la discuţii cu Erlendur. Turiştii roiau în jurul recepţiei şi, cu toate că alţi trei angajaţi ajutau la cazări, cu greu puteau face faţă acelei mulţimi. Erlendur îi urmărea cum se uită la paşapoarte, cum le înmânează cardurile pentru accesul în camere, zâmbindu-le şi adresându-se apoi următorului oaspete. Mulţimea se strecura înapoi prin uşile turnante, prin care Erlendur văzu încă un autocar cu turişti ce tocmai oprea în faţa hotelului. Poliţiştii, majoritatea în civil, erau peste tot în clădire interogând personalul. Un centru de raportare a incidentelor fusese improvizat în cafeneaua personalului, aflată de subsol, şi de acolo era condusă ancheta. Erlendur contemplă decoraţiunile de Crăciun din holul hotelului. O melodie sentimentală de sărbători se auzea în boxe. Se îndreptă către restaurantul mare aflat într-una din aripile holului. Primii oaspeţi se adunaseră în jurul unui splendid bufet de Crăciun. Trecu pe lângă masă şi admiră heringul, friptura de miel afumat, şunca rece, limba de vită şi toate garniturile, apoi deserturile delicioase, îngheţata, prăjiturile cu cremă şi spuma de ciocolată sau ce-o fi fost aia. Lui Erlendur îi ploua în gură. Nu mâncase aproape nimic toată ziua. Se uită în jurul lui şi, prea rapid pentru a fi văzut de cineva, vârî o felie de limbă de vită condimentată în gură. Nu credea că îl observase cineva şi aproape că-i sări inima din piept în momentul în care auzi o voce ascuţită în spatele lui. — Nu, ascultă, nu se face aşa ceva. Nu trebuie să faci asta! Erlendur se întoarse şi un bărbat cu o bonetă mare de bucătar pe cap se îndreptă spre el cu o uitătură urâtă. — Ce înseamnă asta, să iei mâncarea cu mâna? Cum numeşti tu astfel de maniere? — Uşurel, zise Erlendur, întinzând mâna după o farfurie. Începu să îngrămădească o varietate de delicatese pe farfurie de parcă intenţionase de la bun început să servească ceva de la bufet. — Îl cunoşteai pe Moş Crăciun? întrebă el pentru a schimba subiectul. — Moş Crăciun? zise bucătarul. Care Moş Crăciun? Şi te rog să nu-ţi mai bagi mâinile în mâncare. Nu e… — Gudlaugur, îl întrerupse Erlendur. Îl cunoşteai? Era portar şi om bun la toate aici, din câte mi s-a spus. — Te referi la Gulli? — 479 —

— Da, la Gulli. Erlendur îi repetă porecla în timp ce-şi punea pe farfurie o felie generoasă de şuncă rece şi un strop de sos de iaurt deasupra. Se întreba dacă s-o cheme pe Elínborg pentru a evalua bufetul respectiv; ea era expertă în gastronomie şi strângea de mulţi ani reţete culinare pentru a scoate o carte. — Nu, eu… ce vrei să spui prin „l-ai cunoscut”? întrebă bucătarul. — N-ai auzit? — Ce anume? S-a întâmplat ceva? — E mort. Asasinat. N-a ajuns încă la tine vestea? — Asasinat? gemu bucătarul. Asasinat! Cum, aici? Cine eşti? — În cămăruţa lui. Jos, la subsol. Sunt de la poliţie. Erlendur continuă să aleagă bunătăţi şi să le aşeze pe farfurie. Bucătarul uitase de limba de vită. — Cum a fost omorât? — Cu cât spun mai puţin cu atât mai bine. — La hotel? — Da. Bucătarul se uită în jurul lui. — Nu cred asta, zise el. Şi nu vor fi urmări serioase? — Ba da, zise Erlendur. Vor fi urmări serioase. El ştia că hotelul nu va putea să se descotorosească niciodată de acea crimă. Nu va şterge niciodată acea pată. După această întâmplare va fi întotdeauna cunoscut drept hotelul unde Moş Crăciun fusese găsit mort, cu un prezervativ atârnat de penis. — Îl cunoşteai? întrebă Erlendur. Pe Gulli? — Nu, nu prea. Era portar aici şi cârpea tot felul de lucruri. — Cârpea? — Da, repara. Nu îl cunoşteam deloc. — Ştii cine îl cunoştea cel mai bine? — Nu, zise bucătarul. Nu ştiu nimic despre bărbatul ăsta. Cine ar fi putut să-l omoare? Aici? La hotel? Dumnezeule! Erlendur îşi dădea seama că bucătarul îşi făcea mai multe griji în legătură cu hotelul decât cu bărbatul ucis. Vru să-i spună că era posibil ca acea crimă să facă să crească rata de ocupare a hotelului. Aşa gândesc oamenii în ziua de azi. Ar putea chiar să facă reclamă hotelului ca fiind locul unde se întâmplase o crimă. Să dezvolte un turism bazat pe crimă. Însă lui nu-i păsa. Voia doar să stea jos şi să-şi mănânce — 480 —

mâncarea din farfurie. Să aibă un moment de linişte. Sigurdur Óli apăru din senin. — Ai aflat ceva? întrebă Erlendur. — Nu, zise Sigurdur Óli, uitându-se la bucătar, care dădu fuga în bucătărie ca să anunţe vestea. Mănânci acum? adăugă el cu indignare în glas. — Ei haide, nu începe cu prostiile astea. Era o situaţie compromiţătoare. — Bărbatul ăsta n-avea nimic sau, dacă avea, nu-l ţinea în cameră, zise Sigurdur Óli. Elínborg a găsit vreo două discuri de vinil în şifonier. Asta-i tot. N-ar trebui să închidem hotelul? — Să închidem hotelul, ce prostie mai e şi asta? zise Erlendur. Cum ai de gând să închizi hotelul? Şi pentru cât timp ai de gând să faci asta? Ai de gând să trimiţi în fiecare cameră o echipă de investigaţie? — Nu, însă criminalul ar putea fi unul dintre invitaţi. Nu putem ignora asta. — Chestia asta e absolut îndoielnică. Există două posibilităţi. Fie el e la hotel, un oaspete sau unul dintre angajaţi, fie nu are nimic de-a face cu hotelul. Ceea ce trebuie să facem este să vorbim cu tot personalul şi cu toţi cei care pleacă din hotel în următoarele câteva zile, mai ales aceia care vor să plece mai devreme decât plănuiseră. Cu toate că mă îndoiesc că persoana care a făcut-o ar încerca să atragă atenţia asupra sa în felul acesta. — Nu, ai dreptate. Mă gândeam la prezervativ, zise Sigurdur Óli. Erlendur căută o masă liberă, găsi una şi se aşeză. Sigurdur Óli se aşeză şi el împreună cu Erlendur, se uită la farfuria încărcată cu vârf şi începu să-i plouă şi lui în gură. — Ei bine, dacă e vorba despre o femeie, ea are încă vârsta la care poate concepe copii, nu-i aşa? Din cauza prezervativului. — Da, chestia asta ar fi fost cazul acum douăzeci de ani, zise Erlendur, savurând şunca uşor afumată. Astăzi, prezervativul este mai mult decât un mijloc contraceptiv. Este o protecţie împotriva a orice, chlamydia, HIV… — E posibil ca prezervativul să ne spună şi faptul că nu cunoştea foarte bine… persoana care a fost în camera lui. Că, probabil, a fost vorba doar de „una mică”. Dacă ar fi cunoscut bine acea persoană, poate nu ar fi folosit un prezervativ. — Trebuie să ne amintim că prezervativul nu exclude faptul că era — 481 —

posibil să fi fost şi cu un bărbat, zise Erlendur. — Ce fel de ustensilă ar putea fi? Arma crimei? — Vom vedea ce reiese de la autopsie. În mod evident, nu e nicio problemă să faci rost de un cuţit în hotelul ăsta, dacă persoana care l-a atacat a fost de aici. — E bun? întrebă Sigurdur Óli. Se uita la Erlendur cum devora mâncarea şi era foarte tentat să-şi ia şi el, însă îi era teamă să nu provoace un scandal şi mai mare: doi poliţişti care investigau o crimă petrecută într-un hotel stând la bufet de parcă nimic nu se întâmplase. — Am uitat să verific dacă era ceva în el, zise Erlendur printre îmbucături. — Crezi că se cuvine să mănânci la locul crimei? — Ăsta e un hotel. — Da, însă… — Ţi-am spus, m-am pomenit într-o situaţie compromiţătoare. Acesta era singurul mod de a scăpa din ea. Era ceva în el? În prezervativ? — Gol, zise Sigurdur Óli. — Legistul a crezut că a avut orgasm. De fapt, chiar de două ori, însă eu nu prea îmi dau seama cum a ajuns el la concluzia asta. — Nu ştiu pe nimeni care să-şi dea seama despre ce vorbeşte el. — Deci, crima a fost comisă în plină desfăşurare a actului sexual. — Da. Ceva s-a întâmplat când toate erau bune şi frumoase. — Dacă toate erau bune şi frumoase, atunci de ce să aduci cu tine un cuţit? — Poate făcea parte din joc. — Ce joc? — Sexul a devenit mult mai complex decât vechea şi clasica poziţie a misionarului, zise Sigurdur Óli. Deci, ar putea fi oricine? — Oricine, zise Erlendur. De ce se vorbeşte întotdeauna despre poziţia misionarului? Care este misiunea? — Nu ştiu, oftă Sigurdur Óli. Uneori, Erlendur punea întrebări care îl enervau pentru că erau atât de simple şi, în acelaşi timp, atât de infinit de complicate şi prosteşti. — O fi ceva din Africa? — Sau care are legătură cu catolicismul, zise Sigurdur Óli. — Dar de ce a misionarului? — 482 —

— Nu ştiu. — Prezervativul nu exclude nici sexul, zise Erlendur. Haide să stabilim asta. Prezervativul nu exclude nimic. L-ai întrebat pe director de ce voia să scape de Moş Crăciun? — Nu, voia să scape de Moş Crăciun? — A pomenit chestia asta fără să dea vreo explicaţie. Trebuie să descoperim la ce s-a referit. — O să-mi notez asta, zise Sigurdur Óli, care întotdeauna avea cu el un carneţel şi un creion. — Şi apoi există un grup care foloseşte prezervativele mai mult decât alţi oameni. — Pe bune? făcu Sigurdur Óli, având pe chip un mare semn de întrebare. — Prostituatele. — Prostituatele? repetă Sigurdur Óli. Târfele? Crezi că aici sunt dintr-astea? Erlendur încuviinţă. — Depun foarte multă activitate de misionariat în hoteluri. Sigurdur Óli se ridică în picioare şi rămase în faţa lui Erlendur care terminase deja ce avusese în farfurie şi era acum din nou cu ochii pe bufet. — Ăăâî, unde vei petrece Crăciunul? întrebă Sigurdur Óli cu stânjeneală. — Crăciunul? făcu Erlendur. O să fiu… cum adică unde o să-mi petrec Crăciunul? Unde ar trebui să-mi petrec Crăciunul? Ce, e treaba ta? Sigurdur Óli ezită, apoi făcu pasul hotărâtor. — Bergthóra se întreba dacă vei fi singur. — Eva Lind are alte planuri. Şi la ce se referea Bergthóra? Că ar trebui să vă fac o vizită? — Nu ştiu, zise Sigurdur Óli. Femeile! Cine le înţelege vreodată? Apoi plecă de lângă masă şi se duse înapoi la subsol. Elínborg stătea în faţa camerei bărbatului ucis şi îi privea pe cei de la medicină legală în timp ce lucrau, când Sigurdur Óli apăru pe coridorul întunecat. — Unde e Erlendur? întrebă ea, strângând punguţa de arahide în mână. — La restaurant, zise iritat Sigurdur Óli. — 483 —

Un test preliminar făcut în acea seară scoase la iveală faptul că prezervativul era acoperit de salivă.

— 484 —

3 Cei de la medicină legală îl contactară pe Erlendur de îndată ce rezultatele biopsiei fură disponibile. Acesta era încă la hotel. Pentru o vreme locul crimei semănă cu un studio foto. La intervale regulate de timp bliţurile luminau coridorul întunecat. Cadavrul era fotografiat din toate unghiurile, împreună cu tot ceea ce se găsea în camera lui Gudlaugur. Cadavrul fu transportat apoi la morga din Barónsstígur, unde urma să fie făcută o autopsie. Cei de la medicina legală cercetaseră amănunţit camera portarului, în căutare de amprente, şi găsiseră mai multe seturi care urmau să fie verificate în baza de date pe care o deţinea poliţia. Tuturor membrilor personalului de la hotel urma să li se ia amprente, iar descoperirea celor de la medicină legală însemna că aveau să fie luate şi mostre de salivă. — Şi oaspeţii? întrebă Elínborg. Va trebui să facem acelaşi lucru şi cu ei? Era nerăbdătoare să ajungă acasă şi regretă imediat întrebarea; voia să îşi termine tura. Elínborg lua Crăciunul foarte în serios şi îi era dor de familia ei. Agăţa crengi de brad şi decoraţiuni peste tot în casa ei. Pregătea prăjituri delicioase, pe care le depozita în cutiile ei Tupperware, etichetate cu grijă în funcţie de conţinut. Friptura ei de Crăciun era legendară chiar în afara familiei sale numeroase. Felul principal de mâncare, la fiecare Crăciun, era o pulpă de porc pregătită în stil suedez, pe care o ţinea pe balcon la marinat timp de douăsprezece zile, având atâta grijă de ea, de parcă ar fi fost însuşi pruncul Iisus în scutece. — Cred că, iniţial, trebuie să presupunem că asasinul este islandez, zise Erlendur. Haideţi să lăsăm oaspeţii pe o listă de rezervă. Acum, de Crăciun, hotelul e plin ochi şi puţine persoane părăsesc hotelul. Vom vorbi cu cei care pleacă, vom lua mostre de salivă, chiar şi amprente. Nu îi putem împiedica să părăsească ţara. Pentru asta ar trebui să fie suspecţi principali. Şi avem nevoie de lista persoanelor străine care se aflau în hotel la momentul crimei, o să-i lăsăm deoparte pe cei care au venit după aceea. Haideţi să încercăm să simplificăm lucrurile. — Şi dacă nu este chiar atât de simplu? întrebă Elínborg. — Nu cred că vreunul din oaspeţi ştie că aici a avut loc o crimă, zise Sigurdur Óli, care voia şi el să ajungă acasă. — 485 —

Bergthóra, partenera lui de viaţă, îi telefonase spre seară şi îl întrebase dacă era în drum către casă. Acum era chiar momentul potrivit şi îl aştepta acasă, îi spusese ea. Sigurdur Óli ştiu imediat la ce se referea prin „momentul potrivit”. Încercau să conceapă un copil, dar acest lucru nu le reuşea şi îi spusese lui Erlendur că au început să se gândească deja la fertilizarea în vitro. — Nu cumva trebuie să le dai un borcan plin? întrebase Erlendur. — Un borcan plin? făcuse Sigurdur Óli. — Dimineaţa? Sigurdur Óli se uită la Erlendur până ce îşi dădu seama, în cele din urmă, la ce se referea acesta. — N-ar fi trebuit să-ţi spun niciodată chestia asta, mârâi el. Erlendur sorbi din cafeaua cu gust scârbos. Toţi trei stăteau singuri în cafeneaua personalului aflată la subsol. Toată agitaţia se terminase, poliţiştii şi cei de la medicina legală plecaseră, camera fusese sigilată. Erlendur nu se grăbea. Nu avea la cine să se ducă, doar la apartamentul său întunecat dintr-un bloc. Crăciunul nu însemna nimic pentru el. Primea câteva zile de concediu şi n-avea ce să facă cu ele. Probabil că o să-l viziteze fiica lui şi vor fierbe nişte carne afumată de miel. Uneori, venea şi fratele ei cu ea. Iar Erlendur stătea şi citea, lucru pe care oricum îl făcea tot timpul. — Trebuie să vă duceţi acasă, zise el. Eu mă mai învârt puţin pe aici. Să văd dacă pot vorbi cu şeful recepţiei care nu are timp niciodată. Elínborg şi Sigurdur Óli se ridicară. — O să fii bine? întrebă Elínborg. De ce nu te duci tu, pur şi simplu, acasă? Vine Crăciunul şi… — Ce aveţi, tu şi Sigurdur Óli? De ce nu mă lăsaţi în pace? — E Crăciunul, zise Elínborg cu un oftat. Ezită o clipă. Apoi spuse: — Las-o baltă. Ea şi Sigurdur Óli se răsuciră pe călcâie şi părăsiră cafeneaua. Erlendur mai zăbovi o bună perioadă de timp, adâncit în gânduri. Cântări în minte întrebarea lui Sigurdur Óli în legătură cu locul unde avea de gând să petreacă Crăciunul şi se gândi la grija pe care i-o purta Elínborg. Văzu în minte imaginea apartamentului său, fotoliul, televizorul vechi şi rablagit şi rafturile de cărţi înşirate pe pereţi. Uneori, cumpăra o sticlă de Chartreuse de Crăciun şi avea un pahar lângă el în timp ce citea despre chinuri şi moarte, de pe vremea când — 486 —

oamenii călătoreau pretutindeni pe jos, iar Crăciunul putea fi cea mai înşelătoare perioadă a anului. Hotărâţi să-şi viziteze persoanele dragi lor, oamenii înfruntau forţele naturii, se rătăceau şi piereau; iar pentru cei care îi aşteptau înapoi acasă, Crăciunul se transforma dintr-o sărbătoare a mântuirii într-un coşmar. Trupurile unora dintre călători erau găsite. Altele, nu. Nu erau găsite niciodată. Acestea erau colindele de Crăciun ale lui Erlendur. Şeful de la recepţie îşi scosese jacheta care făcea parte din uniforma hotelului şi se îmbrăca cu impermeabilul în momentul în care Erlendur îl găsi la garderobă. Zise că era epuizat şi că voia să se ducă acasă la familia lui, ca oricine altcineva. Auzise despre crimă, da, era un lucru îngrozitor, însă nu ştia cum îi putea fi de ajutor. — Înţeleg că îl cunoşteaţi mai bine decât majoritatea celorlalţi din hotel, zise Erlendur. — Nu, nu cred că e aşa, zise şeful de la recepţie în timp ce-şi înfăşură un fular gros în jurul gâtului. Cine v-a spus asta? — Lucra pentru dumneavoastră, nu-i aşa? replică Erlendur, ignorându-i întrebarea. — Lucra pentru mine, da, probabil. Era portar, eu răspund de recepţie, de cazare, după cum probabil aţi aflat. Ştiţi cumva până la ce oră sunt deschise magazinele în seara asta? Dădea impresia că nu prea era interesat de Erlendur şi de întrebările lui, lucru care îl enervă pe detectiv. Şi îl scotea din sărite faptul că nimănui nu părea să-i pese nici cât negru sub unghie de soarta bărbatului de la subsol. — Toată noaptea, nu ştiu. Cine ar fi vrut să-l înjunghie pe portarul dumneavoastră în piept? — Al meu? Nu era portarul meu. Era portarul hotelului. — Şi de ce avea pantalonii în vine şi un prezervativ pe sculă? Cine era cu el? Cine venea în mod obişnuit în vizită la el? Care erau prietenii lui de la hotel? Care erau prietenii lui din afara hotelului? Care îi erau duşmanii? De ce stătea la hotelul ăsta? Care era treaba? Ce ascundeţi? De ce nu-mi puteţi răspunde la întrebări ca orice persoană civilizată? — Hei, eu, ce…? Bărbatul tăcu. — Eu vreau doar să mă duc acasă, zise el, în cele din urmă. Nu ştiu răspunsurile la toate aceste întrebări. Vine Crăciunul. Putem vorbi — 487 —

mâine? Nu am avut nicio clipă de linişte toată ziua. Erlendur se uită la el. — Vorbim mâine, zise el. Pe când se pregătea să părăsească vestiarul, îşi aminti brusc întrebarea care îl contrariase de când îl întâlnise pe directorul hotelului. Se întoarse pe călcâie. Bărbatul se îndrepta către uşă în momentul în care Erlendur îl strigă. — De ce voiaţi să scăpaţi de el? — Poftim? — Voiaţi să scăpaţi de el. De Moş Crăciun. De ce? Şeful de la recepţie ezită. — Fusese concediat. Erlendur îl găsi pe directorul hotelului care se pregătea să mănânce. Se afla la o masă mare în bucătărie, cu un şorţ de bucătar în faţă, devorând conţinutul unor tăvi pe jumătate pline care fuseseră aduse de la bufet. — Nici nu vă puteţi închipui cât de mult îmi place să mănânc, zise el, ştergându-se la gură, în momentul în care observă că Erlendur se zgâia la el. În linişte, adăugă el. — Ştiu exact la ce anume vă referiţi, zise Erlendur. Erau singuri în bucătăria mare şi lustruită. Erlendur nu putea decât să-l admire. Mânca repede, însă cu dexteritate şi fără lăcomie. Era ceva aproape elegant în mişcările mâinilor sale. Îmbucătură după îmbucătură dispăreau în gura lui, lin şi cu o vizibilă plăcere. Era mai calm acum, că trupul neînsufleţit al portarului fusese luat din clădire şi că poliţia plecase, împreună cu reporterii care stătuseră în faţa hotelului; poliţia le ordonase să stea afară, întreaga clădire era considerată locul crimei. Hotelul se întorcea la treburile sale obişnuite. Foarte puţini turişti ştiau despre cadavrul de la subsol, însă mulţi observaseră activitatea poliţiei şi puseseră întrebări. Directorul îşi instruise personalul să spună ceva în legătură cu un bătrân care suferise un atac de cord. — Ştiu ce credeţi. Credeţi că sunt un porc, nu-i aşa? zise el, făcând o pauză pentru a sorbi dintr-un pahar cu vin roşu. Degetul lui mic, de dimensiunea unui cârnat polonez, ţâşni în sus. — Nu, însă înţeleg de ce vreţi să conduceţi un hotel, zise Erlendur. Apoi îşi pierdu răbdarea. — Vă sinucideţi făcând asta, ştiţi bine, zise el pe un ton impertinent. — 488 —

— Cântăresc o sută optzeci de kilograme, zise directorul. Nici porcii de fermă nu sunt atât de graşi. Mereu am fost gras. N-am fost niciodată altfel. N-am ţinut niciodată un regim. Nu am reuşit niciodată să decid să-mi schimb stilul de viaţă, cum se spune. Mă simt bine. Mai bine decât dumneavoastră, după cum se vede, adăugă el. Erlendur îşi aminti că auzise undeva că persoanele grase erau probabil mai vesele decât cele slabe. Nu credea acest lucru. — Mai bine decât mine? zise el, cu o urmă de zâmbet. Sunteţi ultima persoană de pe lumea asta care are dreptul să judece acest lucru. De ce l-aţi concediat pe portar? Directorul reîncepuse să mănânce şi trecu ceva vreme până să pună cuţitul şi furculiţa jos. Erlendur aşteptă răbdător. Putea vedea că directorul cântărea în minte cel mai bun răspuns şi cum să-l formuleze, având în vedere că Erlendur aflase despre concediere. — Nu ne merge prea bine, zise el, în cele din urmă. Suntem foarte aglomeraţi în timpul verii şi întotdeauna hotelul e arhiplin de Crăciun şi de Anul Nou, însă apoi urmează perioade moarte care pot fi al naibii de dificile. Patronii au spus că trebuie să mai reducem din cheltuieli. Să mai dăm afară din personal. N-am considerat că era necesar să avem tot anul un portar angajat cu normă întreagă. — Însă mi s-a spus că era mai mult decât un simplu portar. Era şi Moş Crăciun, spre exemplu. Era mai degrabă un fel de îngrijitor. Directorul se întorsese din nou la înfulecatul său şi urmă o altă pauză în conversaţia lor. Erlendur se uită în jurul lui. După ce le notase numele şi adresele, poliţia le permisese membrilor personalului care îşi terminaseră turele să meargă acasă; încă nu fusese stabilită ultima persoană care vorbise cu victima, şi nici ce se întâmplase în ultima zi a vieţii sale. Nimeni nu observase ceva neobişnuit în legătură cu Moş Crăciun. Nimeni nu văzuse pe cineva coborând la subsol. Nimeni nu ştia ca el să fi primit vizitatori acolo. Doar câteva persoane aveau habar că el locuia acolo permanent, că acea cămăruţă era casa lui, şi, din câte se părea, voiau să ştie cât mai puţine lucruri despre el. Foarte puţini au spus că îl cunoşteau şi se părea că n-avea niciun prieten la hotel. Iar angajaţii nu ştiau nici de vreo cunoştinţă din afara hotelului. Un adevărat Lup Singuratic, îşi spuse Erlendur în sinea lui. — Nimeni nu e de neînlocuit, zise directorul, cu degetul lui ca un cârnat ridicându-i-se iar, în timp ce lua o altă înghiţitură de vin roşu. Bineînţeles, să concediezi oameni nu este niciodată un lucru distractiv, — 489 —

însă nu ne putem permite să avem un portar tot anul. De aceea a fost concediat. Nu din alt motiv. Şi, în realitate, nu prea avea multă treabă de făcut, ca portar. Îşi punea uniforma când veneau vedete de film sau demnitari străini, şi îi dădea afară pe cei care nu erau doriţi în hotel. — A suportat greu asta? Să fie concediat? — A înţeles, cred. — Lipseşte vreun cuţit de la bucătărie? întrebă Erlendur. — Nu ştiu. Pierdem cuţite şi furculiţe şi pahare care valorează sute de coroane în fiecare an. Şi prosoape… Credeţi că a fost înjunghiat cu un cuţit de la bucătărie? — Nu ştiu. Erlendur îl urmări pe director mâncând. — A lucrat aici timp de douăzeci de ani şi nimeni nu-l cunoştea. Nu vi se pare neobişnuit lucrul acesta? — Angajaţii vin şi pleacă, zise directorul, ridicând din umeri. E un rulaj foarte mare de personal în această afacere. Cred că oamenii îl cunoşteau, însă cine ştie pe cine cu adevărat? Nu mă întrebaţi pe mine. Nu cunosc pe nimeni de aici atât de bine. — Aţi rezistat acestor schimbări de personal. — Eu sunt mai dificil de strămutat. — De ce aţi spus că voiaţi să-l daţi afară? — Am spus asta? — Da. — Atunci a fost doar un mod de exprimare. Nu am intenţionat să spun nimic cu asta. — Însă l-aţi concediat şi aveaţi de gând să-l daţi afară de aici, zise Erlendur. Apoi vine cineva şi-l omoară. Nu prea i-a fost bine în ultimul timp. Directorul se comporta de parcă Erlendur nici măcar nu era acolo, îndopându-se cu prăjituri şi spumă de ciocolată, cu mişcările lui delicate şi gurmande, încercând să savureze toate acele dulciuri. — De ce era încă aici, dacă fusese concediat? — Trebuia să plece de la sfârşitul lunii trecute. L-am grăbit să facă asta, însă nu l-am presat. Ar fi trebuit să o fac. Atunci aş fi evitat această porcărie. Erlendur îl urmări în continuare pe director hăpăind mâncarea şi nu zise nimic. Poate era din cauza bufetului. Poate din cauza blocului întunecat. Poate era din cauza acelui moment al anului. Poate din — 490 —

cauza mâncării încălzite la microunde care îl aştepta acasă. Singurătatea Crăciunului. Erlendur nu ştia. Într-un fel, întrebarea îi ieşi, pur şi simplu, pe gură, înainte ca el să-şi dea seama. — O cameră? zise directorul, de parcă nu înţelesese la ce se referea Erlendur. — Nu trebuie să fie ceva special, zise Erlendur. — Vreţi să spuneţi pentru dumneavoastră? — O cameră single e în regulă, zise Erlendur. — Toate camerele sunt rezervate. Din nefericire. Directorul hotelului se uită fix la Erlendur. Nu voia ca detectivul să-i stea în coaste zi şi noapte. — Şeful de la recepţie a zis că mai era o cameră liberă, minţi Erlendur, mai hotărât de data asta. A zis că n-ar fi nicio problemă dacă aş vorbi cu dumneavoastră. Directorul se holbă la el. Privi în jos la spuma de ciocolată neterminată. Apoi împinse farfuria deoparte. Îi pierise pofta de mâncare. În cameră era frig. Erlendur rămase privind meditativ pe fereastră, însă nu văzu nimic în afara propriei sale reflexii în geam. Nu îl mai privise pe acel bărbat în faţă de ceva vreme şi observă în întuneric cât de mult îmbătrânise. Fulgi de zăpadă cădeau uşor pe pământ, de parcă cerurile se desfăcuseră şi praful de acolo era cernut peste lume. O cărticică de versuri pe care o avea acasă îi veni brusc în minte, erau nişte poeme ale lui Hölderlin extraordinar de frumos traduse. Îşi lăsă mintea să hoinărească prin ele, până ce se opri la un vers despre care ştia că se adresa bărbatului care se uita la el din geamul ferestrei.

Zidurile rămân mute şi reci, giruetele zornăie în vânt.

— 491 —

4 Tocmai aţipise în momentul în care auzi un ciocănit la uşă şi o voce îi şopti numele. Ştiu imediat cine era. Când deschise uşa o văzu pe fiica lui, pe Eva Lind, stând pe coridor. Se priviră în ochi, ea îi zâmbi şi se strecură pe lângă el în cameră. Închise uşa. Ea se aşeză la măsuţă şi scoase un pachet de ţigări. — Nu cred c-ai voie să fumezi aici, zise Erlendur, care se supusese deja politicii ce interzicea fumatul. — Mdeah, mdeah, făcu Eva Lind, pescuind o ţigară din pachet. De ce e atât de frig aici? — Cred că e defect caloriferul. Erlendur se aşeză pe marginea patului. Era îmbrăcat doar în lenjeria de corp, îşi trase pătura peste cap şi umeri şi se înfăşură cu ea. — Ce faci? îl întrebă Eva Lind. — Mi-e frig, zise Erlendur. — Mă refer la camera de hotel, de ce nu te duci tu, pur şi simplu, acasă? Ea trase cu putere fumul în plămâni, aproape o treime din ţigară sfârâind şi arzându-se, şi apoi îi dădu drumul, umplând camera de fum. — Nu ştiu. Eu nu… Erlendur se opri. — Nu prea-ţi vine să te duci acasă? — Într-un fel, nu mi se părea în regulă să mă duc acasă. Un bărbat a fost omorât astăzi în acest hotel, ai auzit de asta? — Era Moş Crăciun, nu-i aşa? A fost asasinat? — Era portarul. Trebuia să facă pe Moş Crăciun pentru copiii din hotel. Ce mai faci? — Excelent, zise Eva Lind. — Încă mai lucrezi? — Da. Erlendur se uită la ea. Arăta mai bine. Era tot foarte slabă, însă cearcănele de sub frumoşii ei ochi albaştri se estompaseră şi nu mai avea obrajii atât de supţi. O credea că nu se mai atinsese de droguri de aproape opt luni. De când pierduse o sarcină şi zăcuse în comă la spital, zbătându-se între viaţă şi moarte. În momentul în care fusese externată din spital, se mutase cu el şi îşi luase o slujbă stabilă, pentru — 492 —

prima dată în ultimii doi ani. De câteva luni îşi închiriase o cameră în oraş. — Cum ai aflat unde eram? întrebă Erlendur. — N-am putut lua legătura cu tine pe mobil, aşa că am sunat la secţie şi mi s-a spus că ai închiriat o cameră la hotel. Ce se întâmplă? De ce nu te duci acasă? — Nu prea ştiu ce să spun, zise Erlendur. Crăciunul este o perioadă ciudată. — Mdeah, zise Eva Lind, şi amândoi tăcură. — Ai vreo veste de la fratele tău? întrebă Erlendur. — Sindri lucrează în provincie, zise Eva Lind, şi ţigara sfârâi şi arse până la filtru. Scrumul căzu pe podea. Ea se uită după o scrumieră, însă nu văzu niciuna, aşa că puse ţigara cu filtrul în jos pe marginea mesei, lăsând-o să se stingă singură. — Şi mama ta? zise Erlendur. Erau întotdeauna aceleaşi întrebări şi răspunsurile erau, de obicei, aceleaşi. — E OK. Se speteşte muncind, ca de obicei. Erlendur nu zise nimic. Eva Lind urmări fumul albastru al ţigării ridicându-se în rotocoale, de pe măsuţă. — Nu ştiu dacă mai pot să rezist, zise ea, privind fix fumul. Erlendur îşi ridică privirea de sub pătură. Se auzi un ciocănit în uşă şi ei schimbară priviri surprinse. Eva se ridică în picioare şi merse să deschidă uşa. Un membru al personalului stătea pe coridor, îmbrăcat în uniforma hotelului. Spuse că lucra la recepţie. — Fumatul este interzis aici, fu primul lucru pe care îl zise după ce se uită în cameră. — Am rugat-o s-o stingă, zise Erlendur, stând în lenjeria intimă sub pătură. Nu mă ascultă niciodată. — Şi e interzis şi să aduci fete în cameră, zise bărbatul. Din cauză a ceea ce s-a întâmplat. Eva Lind zâmbi uşor şi îi aruncă o privire tatălui ei. Erlendur se uită la fiica lui şi, apoi, la angajat. — Ni s-a spus că a venit aici, sus, o fată, continuă el. Nu este permis. Va trebui să pleci. Acum. Rămase în prag, aşteptând ca Eva Lind să-l însoţească. Erlendur se ridică în picioare, încă cu pătura peste lenjeria de corp, şi se îndreptă către acel bărbat. — 493 —

— Este fiica mea, zise el. — Bineînţeles, zise bărbatul de la recepţie, de parcă nu era treaba lui. — Serios, zise Eva Lind. Bărbatul îi privi pe fiecare pe rând. — Nu vreau probleme, zise el. — Cară-te şi lasă-ne în pace, zise Eva Lind. Rămase pe loc, uitându-se la Eva Lind şi la Erlendur care era în lenjeria de corp pe sub pătură, şi nu se clinti. — E ceva în neregulă cu caloriferul de aici, zise Erlendur. Nu se încălzeşte. — Ea va trebui să vină cu mine, zise bărbatul. Eva Lind se uită la tatăl ei şi ridică din umeri. — O să vorbim mai târziu, zise ea. Nu suport porcăria asta. — Ce-ai vrut să spui prin faptul că nu ştii cât mai rezişti? zise Erlendur. — O să vorbim mai târziu, zise Eva Lind şi ieşi. Bărbatul îi zâmbi lui Erlendur. — Ai de gând să faci ceva în legătură cu caloriferul de aici? întrebă Erlendur. — O să anunţ la întreţinere, zise el şi închise uşa. Erlendur se aşeză din nou pe marginea patului. Eva Lind şi Sindri Snaer erau roadele unei căsătorii eşuate care luase sfârşit cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Erlendur nu mai păstrase practic niciun fel de legătură cu copiii săi după divorţ. Fosta lui soţie, Halldóra, avusese grijă de acest lucru. Se simţise trădată şi se folosise de copii pentru a se răzbuna pe el. Erlendur se resemnase. De atunci, regretase că nu insistase asupra dreptului său de a-şi vedea copiii. Regretase că lăsase totul în seama Halldórei. Când se făcuseră mai mari îi dăduseră singuri de urmă. La momentul respectiv, fiica lui consuma droguri. Fiul lui fusese deja într-o clinică de dezalcoolizare. Ştia la ce se referise Eva când spusese că nu ştia dacă mai putea rezista. Nu urmase niciun fel de tratament. Nu fusese în nicio instituţie specializată pentru problema pe care o avea. Abordase această problemă de una singură. Fusese întotdeauna reticentă, duşmănoasă şi încăpăţânată când venise vorba despre stilul ei de viaţă. Chiar şi când fusese gravidă nu reuşise să se lase de obiceiul de a lua droguri. Făcuse încercări şi renunţase pentru o vreme, însă îi lipsise voinţa de a se lăsa — 494 —

de tot. Încercase, şi Erlendur ştia că făcuse acest lucru cu toată seriozitatea, însă era prea mult, aşa că se întorcea întotdeauna la vechile ei obiceiuri. Nu ştia ce anume o făcea atât de dependentă de droguri, încât acestea să aibă prioritate faţă de orice altceva în viaţă. Nu cunoştea miezul autodistrugerii ei, însă îşi dădea seama că, într-un fel, el îi înşelase aşteptările. Că, într-un fel, el era vinovat şi pentru situaţia în care se afla ea. * Stătuse la căpătâiul Evei, la spital, când fusese în comă, vorbindu-i, pentru că doctorul îi spusese că era posibil ca ea să-i audă vocea şi chiar să-i simtă prezenţa. Câteva zile mai târziu ea, îşi revenise şi primul lucru pe care îl ceruse fusese să-l vadă pe tatăl ei. Era atât de slăbită, încât de-abia vorbea. Când a vizitat-o, era adormită şi a stat lângă ea, aşteptând-o să se trezească. În cele din urmă, când ea a deschis ochii şi l-a văzut, a părut că încearcă să zâmbească, însă începuse să plângă, şi el s-a ridicat în picioare şi a luat-o în braţe. Tremura în braţele lui şi el a încercat să o calmeze, a aşezat-o la loc pe pernă şi i-a şters lacrimile de la ochi. — Unde ai fost în toate aceste zile? i-a zis el, mângâindu-i obrazul şi încercând să zâmbească în semn de încurajare. — Unde e copilaşul? a întrebat ea. — Nu ţi-au spus ce s-a întâmplat? — L-am pierdut. Nu mi-au spus unde este. Nu mi s-a dat voie să-l văd. Nu au încredere în mine… — Am fost foarte aproape să te pierd. — Unde e? Erlendur fusese să vadă copilaşul mort când acesta se afla încă în sala de operaţie, o fetiţă căreia i s-ar fi putut da numele Audur. — Vrei să vezi copilaşul? a întrebat el. — Iartă-mă, a zis Eva Lind cu vocea stinsă. — Pentru ce? — Pentru felul în care sunt. Pentru felul în care copilaşul… — Nu trebuie să te iert pentru felul în care eşti, Eva. N-ar trebui să-ţi ceri scuze pentru felul în care eşti. — Ba da, ar trebui. — Soarta e doar în mâinile tale. — Ai vrea să…? — 495 —

Eva Lind se oprise din vorbit şi continuase să zacă în pat, epuizată. Erlendur a aşteptat-o în tăcere în timp ce ea îşi aduna puterile. A trecut o lungă perioadă de timp. În cele din urmă, se uitase la tatăl ei. — Mă ajuţi s-o înmormântez? zise ea. — Bineînţeles, răspunse el. — Vreau s-o văd, zise Eva. — Crezi că…? — Vreau s-o văd, repetă ea. Te rog. Lasă-mă s-o văd. După o clipă de ezitare, Erlendur se dusese la morgă şi se întorsese cu trupul fetiţei pe care, în mintea lui, o numise Audur, pentru că nu voise ca ea să fie o anonimă. Purtase trupuşorul de-a lungul coridorului spitalului într-un prosop alb, fiindcă Eva era prea slăbită pentru a se deplasa, şi i-l adusese la terapie intensivă. Eva îşi luase copilaşul în braţe, se uitase la el, şi apoi îşi ridicase privirea către tatăl ei. — Este vina mea, zise ea cu o voce stinsă. Erlendur crezuse că ea era gata-gata să izbucnească în lacrimi şi fusese surprins în momentul în care ea nu făcuse asta. Plutise un oarecare calm în jurul ei, care ascundea repulsia pe care o simţea faţă de propria-i persoană. — Poţi să plângi, zise el. Eva se uitase la el. — Nu merit să plâng, zise ea. Stătuse într-un scaun cu rotile în cimitirul Fossvogur şi îl urmărise pe vicar presărând trei lopeţi cu pământ peste sicriu, cu o expresie de duritate neclintită pe chip. Putuse sta în picioare cu dificultate, însă îl împinsese pe Erlendur în momentul în care venise către ea. Făcuse semnul crucii deasupra mormântului fiicei sale şi buzele îi tremuraseră; Erlendur nu-şi putuse da seama dacă încercase să-şi înfrângă lacrimile sau dacă spusese o rugăciune în gând. Fusese o zi frumoasă de primăvară, soarele strălucise pe suprafaţa apei din golf şi jos, în Nauthólsvík, se vedeau oameni plimbându-se afară pe vremea aceea splendidă. Halldóra stătuse la o oarecare distanţă, iar Sindri Snaer, pe marginea mormântului, departe de tatăl său. Nici că ar fi putut sta mai departe unii de alţii; erau un grup disparat care nu avea nimic în comun în afară de nefericirea din vieţile lor. Erlendur se gândise că familia lor nu mai fusese împreună de aproape un sfert de secol. Se uitase la Halldóra, care evitase să — 496 —

privească în direcţia lui. Nu vorbise cu ea, şi nici ea cu el. Eva Lind se prăbuşise în scaunul său cu rotile; Erlendur îi venise în ajutor şi o auzise mormăind. — S-o ia dracu’ de viaţă! Erlendur îşi reveni din gândurile sale în momentul în care îşi aminti ceva ce spusese bărbatul de la recepţie şi asupra căruia voia să insiste să i se dea o explicaţie. Se ridică în picioare, ieşi pe coridor şi îl văzu pe bărbat dispărând în lift. Eva nu se vedea nicăieri. Îl strigă pe bărbat care ţinu uşa liftului, el ieşi şi îl măsură pe Erlendur din cap până în picioare în timp ce acesta stătea în faţa lui, în picioarele goale, în lenjeria de corp şi cu pătura încă înfăşurată în jurul trupului. — Ce ai vrut să spui prin „din cauza a ceea ce s-a întâmplat”? întrebă Erlendur. — Din cauza a ceea ce s-a întâmplat? repetă bărbatul cu o expresie năucită. — Ai zis că nu pot primi o fată în camera mea din cauza a ceea ce s-a întâmplat. — Da. — Te referi la ceea ce i s-a întâmplat lui Moş Crăciun la subsol. — Da. Ce ştii despre…? Erlendur privi în jos la lenjeria sa de corp şi ezită pentru câteva clipe. — Mă ocup de anchetă, zise el. De ancheta poliţiei. Bărbatul se uită la el, neputând să-şi ascundă o expresie de neîncredere. — De ce ai făcut acea legătură? se grăbi Erlendur să spună. — Nu înţeleg, zise bărbatul, ezitând în faţa lui. — Deci, dacă Moş Crăciun n-ar fi fost ucis, ar fi fost în regulă să primesc o fată în cameră. În felul ăsta ai spus-o. Înţelegi la ce mă refer? — Nu, zise bărbatul. Am spus eu „din cauza a ceea ce s-a întâmplat”? Nu-mi mai amintesc asta. — Ai spus asta, pur şi simplu. Fetei nu i s-a permis să stea în camera mea din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Ai crezut că fiica mea era o… Erlendur încercă să se exprime cu delicateţe, însă nu reuşi. Ai crezut că fiica mea era o târfă şi ai venit s-o dai afară din cauză că Moş Crăciun a fost asasinat. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, ar fi fost în regulă ca fata să se afle în cameră. Le permiteţi fetelor să vină în camere? Atunci când — 497 —

totul este în regulă? Bărbatul se uită la Erlendur. — La ce te referi când spui fete? — La târfe, zise Erlendur. Târfele se învârt prin hotel şi se strecoară în camere, şi ignoraţi lucrul ăsta cu excepţia momentului prezent din cauza a ceea ce s-a întâmplat? Ce-a avut Moş Crăciun de-a face cu chestia asta? Avea, în vreun fel, legătură cu lucrul acesta? — N-am nici cea mai vagă idee la ce anume vă referiţi, zise bărbatul. Erlendur schimbă placa. — Înţeleg că vreţi să fiţi precauţi din moment ce în hotel are loc o crimă. Nu vreţi să atrageţi atenţia asupra a nimic neobişnuit sau anormal, chiar dacă e un lucru nevinovat, şi nu e nimic de spus în legătură cu acest lucru. Oamenii pot face ce vor şi pot să plătească pentru ceea ce fac, din punctul meu de vedere. Ceea ce trebuie să ştiu este dacă Moş Crăciun avea legătură cu prostituţia în acest hotel. — Nu ştiu nimic în legătură cu prostituţia, zise bărbatul. După cum aţi văzut, suntem vigilenţi în privinţa fetelor care se duc singure în camere. Chiar era fiica dumneavoastră? — Da, zise Erlendur. — Mi-a zis să mă car. — Ea e. Erlendur închise uşa camerei, se aşeză pe pat şi curând adormi, visând că cerurile se revărsau peste el şi că auzea zgomotul giruetelor zornăind în vânt.

— 498 —

A doua zi

— 499 —

5 Şeful de la recepţie nu sosise la muncă în momentul în care Erlendur coborî în holul hotelului şi întrebă de el. Nu dăduse niciun fel de explicaţie pentru absenţa lui şi nici nu telefonase ca să anunţe că era bolnav sau că trebuia să-şi ia o zi liberă pentru că avea nişte treburi de rezolvat. O femeie de vreo treizeci de ani care lucra la recepţie îi spuse lui Erlendur că era, fără îndoială, un lucru neobişnuit ca şeful de la recepţie să nu apară la timp, deoarece el era mereu o persoană foarte punctuală, şi era un lucru de neînţeles de ce nu luase legătura cu nimeni, dacă dorise să-şi ia o zi liberă. Îi spuse lui Erlendur toate aceste lucruri în pauze, în timp ce o biotehniciană de la Spitalul Naţional îi lua mostre de salivă. Trei biotehnicieni strângeau mostre de la ceilalţi membri ai personalului hotelului, iar un alt grup se dusese acasă la angajaţii care nu se aflau la lucru. În curând biotehnicienii urmau să aibă ADN-urile întregului personal al hotelului spre a le compara cu saliva găsită pe prezervativul lui Moş Crăciun. Detectivii interogaseră personalul în legătură cu relaţia lor cu Gudlaugur şi cu locul unde se aflase fiecare cu o zi înainte. Întregul departament de investigare a crimei din Reykjavík lua parte la anchetă în timp ce aduna informaţii şi probe. — Dar persoanele care au plecat de curând sau care au lucrat aici cu un an şi ceva înainte şi care îl cunoşteau pe Moş Crăciun? întrebă Sigurdur Óli. Se aşeză lângă Erlendur în sala de mese şi îl urmări cum se înfruptă dintr-un hering cu pâine de secară, cu şuncă rece, cu pâine prăjită şi cum soarbe cafeaua fierbinte. — Haide să vedem ce descoperim pentru început din chestia asta, zise Erlendur, în timp ce-şi savura cafeaua. Ai aflat ceva despre acest Gudlaugur? — Nu prea multe. Se pare că nu se ştiu prea multe despre el. Avea patruzeci şi opt de ani, fără copii. A lucrat aici douăzeci şi ceva de ani. Înţeleg că locuia în cămăruţa aia de la subsol de ani de zile. Trebuia să fie doar o soluţie temporară la momentul respectiv, a insinuat directorul cel gras. Însă el zice că nu cunoaşte problema. Ne-a spus să — 500 —

vorbim cu directorul dinaintea lui. El a fost cel care a făcut învoiala cu Moş Crăciun. Grasu’ a zis că Gudlaugur îşi pierduse camera pe care o avea închiriată şi i s-a permis să-şi ţină lucrurile în camera de la subsol, şi că de atunci nu a mai plecat niciodată de acolo. Sigurdur Óli făcu o pauză, apoi zise: — Elínborg mi-a spus că ai stat la hotel noaptea trecută. — Nu prea aş recomanda nimănui să stea aici. Camera e răcoroasă şi personalul nu te lasă o clipă în pace. Însă mâncarea e bună. Unde e Elínborg? Sala de mese era aglomerată şi oaspeţii hotelului făceau gălăgie în timp ce se răsfăţau cu oferta bogată a micului dejun. Majoritatea erau turişti îmbrăcaţi cu pulovere islandeze tradiţionale, bocanci de munte şi haine groase de iarnă, cu toate că nu mergeau mai departe de centrul oraşului, la o distanţă de doar zece minute pe jos. Chelnerii se asigurau ca ceştile de cafea să le fie mereu pline şi farfuriile folosite luate de pe mese. În boxe se auzeau, în surdină, cântece de Crăciun. — Audierea principală începe astăzi. Ştiai asta, nu-i aşa? întrebă Sigurdur Óli. — Da. — Elínborg e-acolo. Cum crezi că o să iasă? — Bănuiesc că o să fie o amânare de vreo câteva luni. Întotdeauna se întâmplă la fel cu afurisiţii ăştia de judecători. — Cu siguranţă nu i se va permite să păstreze băiatul. — Nu ştiu, zise Erlendur. — Ticălosul, zise Sigurdur Óli. Ar trebui să fie bătut cu pietre în piaţa oraşului. Elínborg se ocupa de această investigaţie. Un băiat de opt ani ajunsese la spital după ce fusese foarte serios abuzat fizic. Nimeni nu putuse scoate un cuvânt de la el în legătură cu abuzul. Teoria iniţială era că nişte copii mai mari se năpustiseră asupra lui undeva, în afara şcolii, şi îl bătuseră atât de tare, încât suferise o fractură la mână, la unul dintre pomeţi şi avea şi doi dinţi de sus rupţi. Se târâse până acasă într-o stare groaznică. Tatăl lui fusese cel care anunţase poliţia în momentul în care copilul se întorsese acasă, la scurt timp după nefericita întâmplare. O ambulanţă dusese băiatul la spital. Copilul era singur la părinţi. Mama lui se afla internată la spitalul de boli psihice din Kleppur atunci când avusese loc incidentul. Locuia împreună cu tatăl său, care era proprietarul şi managerul unei — 501 —

companii de internet, într-o casă mare şi frumoasă, cu două niveluri, cu o panoramă impresionantă a oraşului, în suburbia Breidholt. Fireşte, tatăl fusese foarte supărat după incident şi vorbise despre răzbunare împotriva băieţilor care îi răniseră fiul într-un mod atât de oribil. Insistase ca Elínborg să-i aducă în faţa justiţiei. Şi probabil că Elínborg nu ar fi aflat niciodată adevărul, dacă ei n-ar fi locuit într-o casă cu două etaje, iar camera băiatului nu s-ar fi aflat la etaj. — Se identifică destul de mult cu povestea asta, zise Sigurdur Óli. Elínborg are un băiat de aceeaşi vârstă. — N-ar trebui să laşi chestia asta să te influenţeze prea mult, zise Erlendur, cu gândurile aiurea. — Cine spune asta? Atmosfera liniştită a micului dejun fu tulburată de un zgomot venit din bucătărie. Toţi oaspeţii ridicară privirile, apoi se uitară unii la alţii. Un bărbat cu vocea puternică tuna şi fulgera în legătură cu ceva. Erlendur şi Sigurdur Óli se ridicară în picioare şi se duseră în bucătărie. Vocea îi aparţinea bucătarului-şef, cel care îl prinsese pe Erlendur când acesta şterpelise limba de vită. Ţipa la biotehniciana care voia să-i ia o mostră de salivă. — … şi cară-te de-aici cu afurisitele tale de tampoane, strigă bucătarul către o femeie în jur de cincizeci de ani care avea o cutiuţă cu mostre deschisă pe masă. Ea continuă să insiste pe un ton politicos, în ciuda furiei lui, care însă nu-i domoli deloc nervii. Când îi văzu pe Erlendur şi pe Sigurdur Óli, furia sa crescu şi mai mult. — Sunteţi nebuni? strigă el. Credeţi că am fost acolo jos, cu Gulli, şi că i-am pus un prezervativ pe sulă? Sunteţi nebuni? Cretinilor! Sub nicio formă. Sub nicio afurisită de formă. Nu dau nicio ceapă degerată pe ce spui tu! Poţi să mă bagi la închisoare şi să mă uiţi acolo, da’ eu nu vreau să iau parte la eşecul ăsta împuţit! Să înţelegeţi bine asta! Idioţii dracului! Bucătarul ieşi cu paşi mari din bucătărie, tot bubuind o justificată indignare bărbătească pe care, totuşi, boneta sa albă şi înaltă cât un coş o cam submina, şi Erlendur începu să zâmbească. Se uită la biotehniciana care zâmbi şi ea şi apoi începură să râdă. Tensiunea din bucătărie se mai eliberă. Bucătarii şi chelnerii care se adunaseră râdeau şi ei în hohote. — 502 —

— Aveţi probleme? o întrebă Erlendur pe biotehniciană. — Nu, deloc, zise ea. Toată lumea este foarte înţelegătoare. El e primul care a făcut o scenă. Ea zâmbi şi lui Erlendur i se păru că zâmbetul ei era frumos. Avea cam aceeaşi înălţime cu el, un păr des şi blond, tuns scurt, şi purta un pulover colorat, încheiat cu nasturi în faţă. Pe sub pulover avea o bluză albă. Purta jeanşi şi pantofi eleganţi din piele neagră. — Mă cheamă Erlendur, zise el, aproape instinctiv, şi întinse mâna. Ea deveni puţin agitată. — Da, zise ea, strângându-i mâna. Eu sunt Valgerdur. — Valgerdur? repetă el. Nu vedea nicio verighetă pe degetul ei. Telefonul mobil îi sună lui Erlendur în buzunar. — Scuză-mă, zise el, răspunzând. Auzi o voce bătrână şi familiară care îi pronunţa numele. — Tu eşti? întrebă vocea. — Da, eu sunt, zise Erlendur. — N-o să mă obişnuiesc niciodată cu telefoanele astea mobile, zise vocea. Unde eşti? Eşti la hotel? Poate te grăbeşti undeva? Sau eşti în lift. — Sunt la hotel. Erlendur puse mâna peste difuzorul telefonului şi o rugă pe Valgerdur să aştepte o clipă, apoi se întoarse în sala de mese şi, într-un final, ieşi în holul hotelului. La telefon era Marion Briem. — Dormi la hotel? întrebă Marion. S-a întâmplat ceva? De ce nu te duci acasă? Marion Briem lucrase la vechiul Departament de Investigaţie al Poliţiei, pe vremea când acea instituţie mai exista încă, şi fusese mentorul lui Erlendur. Era deja acolo în momentul în care el se alăturase acelei instituţii şi îl învăţase meseria de detectiv. Marion îi mai telefona uneori lui Erlendur şi i se plângea de faptul că nu-l vizita niciodată. Lui Erlendur nu-i prea plăcuse, de fapt, fostul lui şef şi nu simţea niciun imbold deosebit de a-şi revizui sentimentele acum că Marion îmbătrânise. Poate era din cauză că erau atât de asemănători. Poate era din cauză că în Marion îşi vedea propriul său viitor, şi voia să-l evite. Marion ducea o viaţă singuratică şi ura faptul că era bătrân. — De ce mă suni? întrebă Erlendur. — Unii oameni încă mă mai ţin la curent cu una, cu alta, chiar dacă tu n-o faci, zise Marion. — 503 —

Erlendur era cât pe ce să încheie brusc conversaţia, dar se opri la timp. Marion îl ajutase înainte, fără ca el să i-o ceară. Nu era cazul să fie mitocan. — Te pot ajuta cu ceva? întrebă Erlendur. — Dă-mi numele bărbatului acestuia. E posibil să găsesc ceva ce ţie ţi-a scăpat. — Tu nu renunţi niciodată. — Mă plictisesc, zise Marion. Nici nu-ţi poţi închipui cât de plictisit sunt. M-am pensionat acum aproape zece ani şi pot să-ţi spun că fiecare zi în iadul ăsta e o eternitate. Ca o mie de ani, fiecare zi a vieţii mele. — Sunt o grămadă de lucruri de făcut când eşti pensionar, zise Erlendur. Ai încercat să joci bingo? — Bingo! răcni Marion. Erlendur îi spuse numele lui Gudlaugur. Îi expuse pe scurt cazul, apoi îşi luară la revedere. Telefonul îi sună aproape imediat după aceea. — Da, zise Erlendur. — Am găsit un bilet în camera bărbatului, zise o voce la telefon. Era şeful de la medicină legală. — Un bilet? — Scrie: Henry 18.30. — Henry? Ia stai o clipă, când l-a găsit fata pe Moş Crăciun? — Cam pe la şapte. — Deci, e posibil ca acest Henry să se fi aflat în camera lui când a fost omorât? — Nu ştiu. Şi mai e ceva. — Continuă. — E posibil ca prezervativul să fi fost al lui Moş Crăciun. Avea un pachet în buzunarul uniformei sale de portar. E un pachet de zece prezervative şi lipsesc trei. — Altceva? — Nimic, doar un portofel cu o bancnotă de cinci sute de coroane, o carte veche de identitate şi un bon de la supermarket cu data de alaltăieri. A, da, şi un inel cu două chei pe el. — Ce fel de chei? — Una seamănă cu o cheie de casă, însă cealaltă ar putea fi de la un dulăpior sau ceva de genul ăsta. Pare mult mai mică. — 504 —

Îşi luară la revedere şi Erlendur se uită în jurul său după biotehniciană, însă aceasta plecase. Doi oaspeţi ai hotelului aveau numele Henry. Henry Bartlet, un american, şi Henry Wapshott, un englez. Cel de-al doilea nu răspunsese când sunaseră în camera lui, însă Bartlet era în cameră şi păru foarte surprins în momentul în care află că poliţia islandeză voia să stea de vorbă cu el. Povestea directorului hotelului, despre bătrânul care avusese un atac de cord, se răspândise deja. Erlendur îl luă pe Sigurdur Óli cu el pentru a-l cunoaşte pe Henry Bartlet; Sigurdur Óli studiase criminologia în Statele Unite şi era destul de mândru de acest lucru. Vorbea limba ca un vorbitor nativ, dar, cu toate că avea o oarecare antipatie faţă de vorbirea tărăgănată a americanilor, Erlendur reuşise să se împace cu asta. În drum spre etajul unde stătea Bartlet, Sigurdur Óli îi spuse lui Erlendur că vorbiseră deja cu majoritatea angajaţilor hotelului care erau de serviciu când Gudlaugur fusese asasinat. Toţi aveau alibiuri şi numiseră şi nişte persoane care să le confirme poveştile. Bartlet avea în jur de treizeci de ani şi era agent de bursă în Colorado. El şi soţia lui văzuseră o emisiune despre Islanda la un program matinal american, cu câţiva ani înainte, şi fuseseră încântaţi de peisajul incredibil şi de Laguna Albastră – fuseseră de atunci de trei ori acolo. Se hotărâseră ca visul să devină realitate şi să petreacă şi Crăciunul, şi Anul Nou pe acest tărâm îndepărtat al iernii. Peisajul frumos îi captivase, însă li s-a părut că preţurile erau exorbitante la restaurantele şi barurile din oraş. Sigurdur Óli încuviinţă. Pentru el, America era paradisul pe pământ. Era impresionat de întâlnirea cu acel cuplu şi discută cu ei despre baseball şi pregătirile americane de Crăciun, până ce Erlendur se sătură şi îi dădu un ghiont. Sigurdur Óli le povesti despre moartea portarului şi le spuse despre biletul găsit în camera lui. Doamna şi domnul Henry Bartlet se uitară fix la cei doi detectivi, de parcă brusc fuseseră transportaţi pe o altă planetă. — Nu-l cunoşteaţi pe portar, nu-i aşa? zise Sigurdur Óli, în momentul în care le văzu expresiile de uluire. — O crimă? mormăi Henry. În hotelul acesta? — Of, Doamne-Dumnezeule, zise soţia lui şi se aşeză pe patul dublu. — 505 —

Sigurdur Óli se hotărî să nu pomenească despre prezervativ. Le explică faptul că biletul sugera faptul că Gudlaugur aranjase să se întâlnească cu un bărbat pe nume Henry, însă ei nu ştiau în ce zi, şi dacă întâlnirea avusese loc sau dacă trebuia să aibă loc peste două zile, o săptămână, zece zile. Henry Bartlet şi soţia lui negară că l-ar fi cunoscut pe portar în vreun fel. Nici măcar nu-l observaseră când au sosit la hotel, cu patru zile în urmă. Întrebările lui Erlendur şi ale lui Sigurdur Óli îi afectaseră în mod evident. — Iisuse, zise Henry. O crimă! — Sunt crime în Islanda? îl întrebă soţia lui – Cindy, îşi spusese numele în momentul în care făcuseră cunoştinţă –, privind la o broşură islandeză aflată pe noptieră. — Foarte rar, zise el, încercând să zâmbească. — Personajul ăsta, Henry, nu trebuie să fie neapărat un oaspete al hotelului, zise Sigurdur Óli în timp ce aşteptau liftul pentru a coborî. Nici măcar nu trebuie să fie străin. Sunt şi islandezi care au numele Henry.

— 506 —

6 Sigurdur Óli aflase unde era fostul director al hotelului, aşa că îşi luă la revedere de la Erlendur în momentul în care ajunseră în hol şi plecă să-l întâlnească. Erlendur întrebă de şeful de la recepţie, însă acesta tot nu-şi făcuse apariţia la lucru şi nici nu dăduse vreun telefon. Henry Wapshott lăsase cardul de la cameră la recepţie foarte devreme în acea dimineaţă, fără ca cineva să-l observe. Petrecuse aproape o săptămână la hotel şi se presupunea că va mai sta alte câteva zile. Erlendur ceruse să fie anunţat de îndată ce Wapshott reapărea la hotel. Directorul hotelului, cu mersul său greoi, trecu pe lângă Erlendur. — Sper că nu-mi deranjezi oaspeţii, zise el. Erlendur îl luă deoparte. — Care sunt legile referitoare la prostituţie în acest hotel? Erlendur pusese această întrebare făţiş, în timp ce se aflau lângă bradul din hol. — Prostituţie? Despre ce vorbeşti? Directorul slobozi un oftat adânc, apoi îşi şterse ceafa cu o batistă murdară. Erlendur se uită la el parcă aşteptând ceva. — Să nu amesteci cine ştie ce prostie nenorocită în toată povestea asta, zise directorul. — Portarul avea legătură cu târfele? — Ei, haide, zise directorul. Nu sunt târf… nu sunt prostituate în hotelul acesta. — Sunt prostituate în toate hotelurile. — Pe bune? zise directorul. Vorbeşti din experienţă? Erlendur nu-i răspunse. — Vrei să spui că portarul era peşte? zise directorul pe un ton uluit. În viaţa mea n-am auzit aşa o tâmpenie! Aici nu e un bar de striptease. Acesta este unul dintre cele mai mari hoteluri din Reykjavík! — Chiar nu sunt femei în baruri sau în hol care agaţă bărbaţi? Care urcă în camere împreună cu ei? Directorul ezită. Se comporta de parcă voia să evite să se pună rău cu Erlendur. — Acesta este un hotel mare, zise el, în cele din urmă. Nu putem să supraveghem tot ce se întâmplă. Dacă este vorba de prostituţie pe faţă, şi nu este nicio îndoială că despre asta vorbim, încercăm s-o evităm, — 507 —

însă este o chestiune greu de abordat. Altfel, oaspeţii sunt liberi să facă ce doresc în camerele lor. — Turişti şi oameni de afaceri, provinciali, nu aşa v-aţi descris oaspeţii? — Ba da, şi mai mult de-atât, bineînţeles. Însă asta nu este o casă de rendez-vous. Este o instituţie de calitate şi, de regulă, oaspeţii pot să-şi permită cu uşurinţă cazarea în acest loc. Nu se întâmplă nimic murdar aici şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu care cumva să răspândiţi astfel de zvonuri! Concurenţa este şi-aşa foarte dură; e dificil să ştergi urmele unei crime. Directorul hotelului făcu o pauză. — Aveţi de gând să continuaţi să dormiţi la hotel? îl întrebă el. Nu e un lucru neobişnuit? — Singurul lucru neobişnuit este Moş Crăciunul mort din subsolul dumneavoastră, zise Erlendur zâmbind. Apoi o văzu pe biotehniciana pe care o întâlnise în bucătărie părăsind barul de la parter cu trusa de mostre în mână. Făcând semn cu capul înspre manager, se îndreptă spre ea. Era cu spatele la el şi mergea spre garderoba de lângă uşa laterală. — Te descurci? întrebă Erlendur. Ea se întoarse şi îl recunoscu imediat, însă îşi continuă drumul. — Tu te ocupi de investigaţie? întrebă ea, intrând în vestiar, de unde îşi luă haina de pe un umeraş. Îl rugă pe Erlendur să-i ţină trusa cu mostre. — Da, mi se dă voie să mă ţin scai de unii şi de alţii, zise Erlendur. — Nu toată lumea a fost încântată de ideea cu mostra de salivă, zise ea, – şi nu mă refer doar la bucătarul-şef. — În primul rând, am eliminat personalul din anchetele noastre, am crezut că ţi s-a spus să dai această explicaţie. — N-a funcţionat. Ai şi altele? — Ăsta e un nume islandez vechi, Valgerdur, nu-i aşa? zise Erlendur, fără să răspundă la întrebarea ei. Ea zâmbi. — Deci, n-ai voie să vorbeşti despre anchetă? — Nu. — Te deranjează? Că Valgerdur este un nume vechi, adică… — Pe mine? Nu, eu… se bâlbâi Erlendur. — Voiai să-mi spui ceva în mod special? zise Valgerdur, întinzând — 508 —

mâna după geanta ei. Îi zâmbi acestui bărbat din faţa ei, îmbrăcat cu un cardigan încheiat la nasturi, pe sub o jachetă ponosită cu coatele tocite, privind-o cu nişte ochi trişti. Erau de aceeaşi vârstă, însă ea părea cu zece ani mai tânără. Fără să-şi da seama întru totul ce face, Erlendur lăsă să-i scape o propoziţie. Era ceva în legătură cu acea femeie. Şi nu văzuse nicio verighetă pe degetul ei. — Mă întrebam dacă te-aş putea invita la bufetul hotelului, în seara asta, mâncarea de aici este delicioasă. Îi spuse acest lucru fără să ştie nimic despre ea, de parcă n-ar fi avut nicio şansă la un răspuns afirmativ, însă i-o spuse, totuşi, iar acum aştepta, gândindu-se în sinea lui că probabil ea va începe să râdă, că probabil era căsătorită şi avea patru copii, o casă mare şi o căsuţă de vacanţă, petreceri de atestare şi de absolvire, şi îşi căsătorise fiul cel mare, şi aştepta să îmbătrânească în tihnă, alături de soţul ei mult iubit. — Mulţumesc, zise ea. E frumos din partea ta că m-ai invitat. Însă… din păcate, nu pot. Mulţumesc, totuşi. Ea luă trusa de mostre din mâna lui, ezită un moment şi îl privi, apoi se îndepărtă şi părăsi hotelul. Erlendur rămase în vestiar, pe jumătate împietrit. Nu mai invitase de ani de zile o femeie la o întâlnire. Telefonul mobil începu să-i sune în buzunarul jachetei şi îl scoase, în cele din urmă, cu mintea în altă parte, apoi răspunse. Era Elínborg. — Intră în sala de judecată, aproape că şoptea în telefon. — Poftim? zise Erlendur. — Tatăl, vine împreună cu doi avocaţi. De-atât e nevoie ca să iasă basma curată. — E cineva acolo? întrebă Erlendur. — Foarte puţini. Par să fie nişte rude ale mamei băiatului, şi e şi presa aici. — Cum arată? — Calm, ca de obicei, îmbrăcat cu costum şi cu cravată, de parcă ia cina în oraş. N-are nicio fărâmă de conştiinţă măcar. — Nu-i adevărat, zise Erlendur. Cu siguranţă are o conştiinţă. Erlendur se dusese la spital împreună cu Elínborg pentru a vorbi cu băiatul de îndată ce doctorii le permiseseră. Copilul suportase deja o operaţie şi era într-un salon împreună cu alţi copii. Peste tot pe pereţi — 509 —

erau desene ale celor mici, jucării pe paturi, părinţi la căpătâiul copiilor, obosiţi după nopţi nedormite, făcându-şi la nesfârşit griji în privinţa fiilor lor. Elínborg se aşeză lângă el. Bandajul din jurul capului îi lăsa la vedere puţin din chip, cu excepţia gurii şi a ochilor, care priveau plini de suspiciune către cei doi ofiţeri de poliţie. Braţul era în ghips, suspendat de un mic cârlig. Pansamentele de după operaţie erau ascunse de pătură. Reuşiseră să-i salveze splina. Doctorul spusese că puteau vorbi cu băiatul, însă, dacă băiatul voia sau nu să vorbească cu ei, era o cu totul altă chestiune. Elínborg începu prin a vorbi despre sine, spuse cine era şi ce făcea în poliţie, şi că voia să-i prindă pe cei care îi făcuseră asta. Erlendur stătea la distanţă, privindu-i. Băiatul se uita fix la Elínborg. Ea ştia că trebuia să-i vorbească doar în prezenţa unuia dintre părinţi. Elínborg şi Erlendur aranjaseră să se întâlnească cu tatăl la spital, însă trecuse o jumătate de oră şi acesta nu-şi făcuse încă apariţia. — Cine a fost? zise Elínborg, în cele din urmă, în momentul în care crezu că era timpul să treacă la subiect. Băiatul se uită la ea şi nu zise nimic. — Cine ţi-a făcut asta? E în regulă dacă-mi spui. Nu te vor mai bate. Îţi promit asta. Băiatul aruncă o privire înspre Erlendur. — Au fost băieţii de la tine de la şcoală? îl întrebă Elínborg. Băieţii mai mari? Am aflat că doi dintre suspecţi sunt scandalagii notorii. Au mai bătut băieţi ca tine şi înainte, dar nu atât de violent. Ei susţin că nu ţi-au făcut nimic, însă ştim că erau la şcoală în momentul în care ai fost bătut. Băiatul o urmări în linişte pe Elínborg spunându-şi povestea. Fusese la şcoală şi vorbise cu directorul şi cu profesorii, apoi se dusese acasă la cei doi băieţi pentru a afla mediul din care proveneau, şi acolo îi auzise negând că-i făcuseră ceva. Tatăl unuia dintre ei se afla la închisoare. Pediatrul intră în cameră. Le spuse că băiatul trebuia să se odihnească şi că este indicat să se întoarcă mai târziu. Elínborg încuviinţă şi plecară. Erlendur o însoţise pe Elínborg şi atunci când se întâlnise cu tatăl băiatului, acasă la el, mai târziu, în aceeaşi zi. Explicaţia tatălui pentru faptul că nu putuse veni la spital fusese că trebuise să participe la o — 510 —

teleconferinţă importantă, împreună cu colegii lui din Germania şi Statele Unite. — S-a ivit în mod neaşteptat, le spuse el. Când, în cele din urmă, reuşise să scape, ei deja plecaseră de la spital. În timp ce spunea asta, soarele începu să strălucească prin fereastra mare a salonului, luminând pardoseala de marmură şi mocheta de pe scară. Elínborg era în picioare ascultând, când observă pata de pe una din treptele mochetate şi o alta pe treapta de deasupra acesteia. Mici pete, aproape invizibile, dacă soarele nu s-ar fi revărsat atunci pe fereastră. Pete care aproape că fuseseră curăţate de pe mochetă şi, la o primă impresie, păreau că făceau parte din textura materialului. Pete care se dovediră a fi mici urme de paşi. — Eşti acolo? zise Elínborg la telefon. Erlendur? Eşti acolo? Erlendur îşi reveni în simţiri. — Anunţă-mă când pleacă, zise el, şi închise. Ospătarul-şef avea în jur de patruzeci de ani, slab ca un ţâr, îmbrăcat cu un costum negru şi încălţat cu pantofi negri de piele lăcuită. Era într-un separeu al sălii de mese, verificând rezervările pentru acea seară. În momentul în care Erlendur se prezentă şi îl întrebă dacă îl putea deranja câteva clipe, Ospătarul-şef ridică privirea din caietul de rezervări cu coperţile îndoite pentru a scoate la iveală o mustaţă neagră şi subţire, o barbă ţepoasă şi neagră pe care, în mod evident, trebuia să o bărbierească de două ori pe zi, un ten măsliniu şi nişte ochi căprui. — Nu-l cunoşteam câtuşi de puţin pe Gulli, zise bărbatul, al cărui nume era Rósant. E îngrozitor ce i s-a întâmplat. Aţi reuşit să descoperiţi ceva? — Absolut nimic, zise Erlendur scurt. Mintea îi era la biotehniciană şi la tatăl care îşi bătea fiul, şi, în plus se gândea şi la fiica lui, Eva Lind, care îi spusese că nu ştia cât mai putea rezista. Cu toate că ştia la ce se referise, spera totuşi să se fi înşelat. — Sunteţi ocupaţi în preajma Crăciunului, zise Erlendur, nu-i aşa? — Încercăm să profităm de acest sezon. Încercăm să umplem restaurantul de trei ori pentru fiecare bufet, lucru care poate fi foarte — 511 —

dificil, din cauză că unii oameni cred că, atunci când au plătit, e ca la „împinge tava”. Şi crima care-a avut loc la subsol nu ne e de prea mare ajutor. — Nu, zise Erlendur fără prea mare interes. Deci, nu lucraţi aici de mult timp, dacă nu-l cunoaşteţi pe Gudlaugur. — De doi ani. Însă n-am avut prea multe contacte cu el. — Cine credeţi că îl cunoştea cel mai bine din personalul hotelului? — Pur şi simplu, nu ştiu, zise Ospătarul-şef, mângâindu-şi mustaţa neagră cu degetul arătător. Nu ştiu nimic despre acel bărbat. Poate cei de la curăţenie. Când aflăm ceva în legătură cu testele de salivă? — Ce să aflăm? — Despre cine era cu el. Nu e vorba de un test ADN? — Ba da, zise Erlendur. — Trebuie să-l trimiteţi în străinătate? Erlendur încuviinţă. — Ştiţi cumva dacă îl vizita cineva la subsol? Persoane din afara hotelului? — E atât de aglomerat aici. Aşa sunt hotelurile. Oamenii sunt precum furnicile, intră şi ies, urcă şi coboară, n-ai niciodată un moment de linişte. La şcoala de ospătari ni s-a spus că un hotel nu reprezintă doar o clădire sau nişte camere, sau nişte servicii, ci oameni. Un hotel înseamnă doar oamenii din el. Nimic altceva. Meseria noastră este să-i facem să se simtă bine. Să se simtă ca acasă. Aşa sunt hotelurile. — O să încerc să ţin minte asta, zise Erlendur, şi îi mulţumi. Verifică dacă Henry Wapshott se întorsese la hotel, însă era tot în oraş. Totuşi, şeful de la recepţie se întorsese la lucru şi îl întâmpină pe Erlendur. Însă un alt autocar parcă în faţa hotelului, plin cu turişti care dădeau năvală în hol, aşa că schiţă un zâmbet stânjenit către Erlendur. Apoi ridică din umeri, parcă vrând să spună că nu era vina lui că nu puteau sta de vorbă şi că treaba pe care o aveau de discutat va trebui să mai aştepte.

— 512 —

7 Gudlaugur Egilsson se angajase la hotel în 1982, la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Avusese diverse slujbe înainte, cea mai recentă fusese cea de paznic de noapte la Ministerul Afacerilor Externe. În momentul în care se luase decizia de a se angaja un portar cu normă întreagă la hotel, obţinuse slujba. Turismul era înfloritor la momentul respectiv. Hotelul se extinsese şi angaja mai mult personal. Fostul director al hotelului nu mai ştia cu exactitate de ce anume fusese selecţionat Gudlaugur, însă nu-şi amintea să fi fost mulţi care să aplice pentru slujba respectivă. Îi lăsase o impresie bună directorului hotelului. Cu comportamentul lui manierat, politicos şi serios, se dovedise a fi un bun angajat. Nu avea familie, nici soţie şi nici copii, lucru care îi dăduse de gândit directorului, deoarece familiştii erau adeseori nişte angajaţi mai loiali. În alte privinţe, Gudlaugur nu spusese prea multe despre sine şi despre trecutul său. La scurt timp după ce se alăturase personalului, se dusese la director şi îl întrebase dacă exista vreo cameră la hotel pe care o putea folosi până îşi găsea o altă locuinţă. După ce fusese anunţat, de o zi pe alta, că trebuia să-şi găsească altă locuinţă, rămăsese pe drumuri. Îi atrăsese directorului atenţia că, la capătul îndepărtat al coridorului de la subsol, exista o cămăruţă unde putea rămâne până găsea o altă locuinţă de închiriat. Coborâseră pentru a inspecta camera. Acolo fuseseră depozitate tot felul de gunoaie şi Gudlaugur spusese că ştia un loc unde să ţină toate acele lucruri, cu toate că majoritatea acelora meritau oricum aruncate. În cele din urmă, Gudlaugur, pe atunci portar şi mai târziu Moş Crăciun, se mutase în acea cămăruţă unde avea să rămână tot restul zilelor sale. Directorul hotelului crezuse că va sta acolo cel mult câteva săptămâni. Asta ceruse Gudlaugur, şi camera nu era locul unde şi-ar fi dorit cineva să locuiască permanent. Însă portarul invocase tot felul de motive în legătură cu găsirea unui cartier decent şi curând se luase de bun faptul că locuia la hotel, mai ales după ce slujba lui se transformă mai degrabă în aceea a unui îngrijitor decât a unui simplu portar. Pe măsură ce timpul trecu, li se păru un aranjament convenabil pentru hotel, acela de a-l avea la datorie la orice oră, în cazul în care se defecta — 513 —

ceva şi era nevoie de un om bun la toate. — La scurt timp după ce Gudlaugur s-a mutat în acea cameră, fostul director a plecat, zise Sigurdur Óli, care se afla în camera lui Erlendur, descriindu-i întâlnirea cu acesta. Era după-amiază târziu şi începea deja să se întunece. — Şi ştii de ce anume? îl întrebă Erlendur. Stătea întins pe pat, privind în tavan. — Hotelul tocmai se extinsese, fusese recrutat mult personal, şi el a plecat la scurt timp după aceea. Nu ţi se pare ciudat acest lucru? — N-am intrat în detaliile astea. O să aflu la ce se referea, dacă tu crezi că este cât de cât important. Nu ştia că Gudlaugur făcea şi pe Moş Crăciun. Chestia asta s-a întâmplat după plecarea lui, şi a fost, întradevăr, şocat să afle că a fost găsit asasinat în camera de la subsol. Sigurdur Óli se uită în jurul său în camera goală. — Ai de gând să-ţi petreci Crăciunul aici? Erlendur nu-i răspunse. — De ce nu te duci acasă? Tăcere. — Invitaţia este încă valabilă. — Îţi mulţumesc. Transmite-i salutările mele Bergthórei, zise Erlendur, adâncit în gânduri. — Cum se numeşte jocul ăsta al tău? — Nu e treaba ta, dacă jocul… chiar are vreun nume. — Plec acasă, oricum, zise Sigurdur Óli. — Cum merge cu întemeierea familiei? — Nu prea bine. — E problema ta sau amândoi aveţi probleme? — Nu ştiu. Nu ne-am controlat. Însă Bergthóra a început să vorbească despre lucrul acesta. — Tu vrei copii? — Da. Nu ştiu. Nu ştiu ce vreau. — Cât e ceasul? — E trecut de şase şi jumătate. — Du-te acasă, zise Erlendur. O să-l verific eu pe celălalt Henry. Henry Wapshott se întorsese la hotel, însă nu era în camera lui. Erlendur îi puse pe cei de la recepţie să-l sune, urcă la etajul la care stătea şi ciocăni la uşa camerei acestuia, însă nu primi niciun răspuns. — 514 —

Se întreba dacă să-l pună pe director să-i deschidă uşa, însă mai întâi avea nevoie de un mandat de percheziţie de la un judecător, mandat a cărui obţinere putea dura până noaptea târziu, şi, în afară de asta, nu era foarte sigur dacă Henry Wapshott era, de fapt, acel Henry pe care Gudlaugur trebuia să-l întâlnească la 18:30. Erlendur stătea pe coridor cântărind în minte opţiunile, când un bărbat în jur de şaizeci şi ceva de ani apăru de după colţ şi se îndreptă în direcţia lui. Purta o jachetă de tweed ponosită, pantaloni de culoare kaki şi o cămaşă albastră cu o cravată de un roşu-aprins; avea chelie, peste care îşi pieptănase cu foarte mare grijă o şuviţă de păr negru. — Tu eşti? întrebă el în engleză în momentul în care ajunse lângă Erlendur. Mi s-a spus că întreba cineva de mine. Un islandez. Eşti colecţionar? Ai vrut să mă vezi? — Numele tău este Wapshott? întrebă Erlendur. Henry Wapshott? Engleza lui nu era strălucită. Înţelegea limba destul de bine, însă o vorbea prost. Departamentul de crimă organizată îi obligase pe cei din poliţie să organizeze cursuri speciale de limbă engleză, la care Erlendur participase şi îi plăcuseră. Începuse să citească şi cărţi în limba engleză. — Numele meu e Henry Wapshott, zise bărbatul. De ce ai vrut să mă vezi? — Poate n-ar trebui să stăm aici, afară, pe coridor, zise Erlendur. Am putea merge în camera ta? Sau…? Wapshott se uită la uşă, apoi la Erlendur. — Poate ar trebui să mergem jos în hol, zise el. De ce ai vrut să te întâlneşti cu mine? Cine eşti? — Haide să mergem jos, zise Erlendur. Ezitant, Henry Wapshott îl urmă către lift. În momentul în care ajunseră jos, în hol, Erlendur se duse la locurile şi mesele de fumători care se aflau într-o latură a sălii de mese şi se aşezară. O chelneriţă apăru imediat. Oaspeţii începeau să se aşeze la bufetul pe care Erlendur îl găsi nu mai puţin ispititor decât cu o zi înainte. Comandară cafea. — E foarte ciudat, zise Wapshott. Trebuia să mă întâlnesc cu cineva exact în acest loc acum o jumătate de oră, însă bărbatul respectiv n-a apărut. N-am primit niciun mesaj de la el, şi apoi apari tu chiar în faţa uşii mele şi mă aduci aici, jos. — Cu ce bărbat urma să te întâlneşti? — 515 —

— E islandez. Lucrează la hotelul acesta. Numele lui e Gudlaugur. — Şi urma să te întâlneşti cu el aici, astăzi, la şase şi jumătate? — Exact, zise Wapshott. Ce…? Cine eşti? Erlendur îi spuse că era de la poliţie, îi descrise moartea lui Gudlaugur şi faptul că găsiseră un bilet în camera lui care făcea referire la o întâlnire cu un bărbat care se numea Henry, care era, în mod evident, el. Poliţia voia să ştie de ce urmau să se întâlnească. Erlendur nu-i pomeni bănuiala sa că era foarte posibil ca Wapshott să fi fost în cameră atunci când Moş Crăciun fusese omorât. Pomeni doar că Gudlaugur lucrase la hotel timp de douăzeci de ani. Wapshott se uită fix la Erlendur îi timp ce îi povestea aceste lucruri, scuturând neîncrezător din cap de parcă nu reuşise să priceapă sensurile adânci a ceea ce i se spunea. — E mort? — Da. — Asasinat? — Da. — Oh, Doamne Dumnezeule, mormăi Wapshott. — De unde îl cunoşteai pe Gudlaugur? întrebă Erlendur. Wapshott părea să fie foarte departe cu gândul, aşa că repetă întrebarea. — Îl cunosc de ani de zile, zise Wapshott, în cele din urmă, zâmbind pentru a dezvălui nişte dinţi mici şi pătaţi de tutun, unii dintre cei de jos având pete negre pe ei. Erlendur crezu că o fi fost fumător de pipă. — Când v-aţi întâlnit prima dată? întrebă Erlendur. — Nu ne-am întâlnit niciodată, zise Wapshott. Nu l-am văzut niciodată. Aveam de gând să-l întâlnesc astăzi pentru prima oară. De aceea am venit în Islanda. — Ai venit în Islanda ca să-l întâlneşti? — Da, printre altele. — Cum de-l cunoşteai? Dacă nu v-aţi întâlnit niciodată, ce fel de relaţie aveaţi? — Nu era niciun fel de relaţie, zise Wapshott. — Nu înţeleg. — N-a fost niciodată niciun fel de „relaţie”, repetă Wapshott, punând cuvântul final între ghilimele cu ajutorul degetelor. — Atunci? întrebă Erlendur. — Era doar un sentiment de veneraţie, zise Wapshott. Din partea — 516 —

mea. Erlendur îl rugă să repete ultimele cuvinte. Nu putea înţelege cum acest bărbat, care venise tocmai din Anglia şi nu-l întâlnise niciodată pe Gudlaugur, putea să-l venereze pe acesta din urmă. Pe un portar. Un bărbat care locuise într-o cămăruţă sărăcăcioasă de la subsolul unui hotel şi fusese găsit mort, cu pantalonii în vine şi cu o rană de cuţit în inimă. Un sentiment de veneraţie faţă de un om care făcuse pe Moş Crăciun la petrecerile de copii. — Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Erlendur. Apoi îşi aminti că, pe coridorul de sus, Wapshott îl întrebase dacă era colecţionar. — De ce ai vrut să ştii dacă eram colecţionar? întrebă el. La ce te-ai referit? — Am crezut că erai colecţionar de discuri, zise Wapshott. La fel ca mine. — Ce fel de colecţionar de discuri? Discuri? Te referi…? — Eu colecţionez discuri vechi, zise Wapshott. Plăci vechi de gramofon. LP-uri, EP-uri, single-uri. Aşa l-am cunoscut pe Gudlaugur. Urma să-l întâlnesc aici, acum şi abia aşteptam asta, aşa că trebuie să înţelegi că este un şoc pentru mine să aflu că e mort. Asasinat! Cine ar fi vrut să-l asasineze? Surpriza lui părea una reală. — Poate te-ai întâlnit cu el seara trecută? întrebă Erlendur. La început, Wapshott nu-şi dădu seama la ce anume se referea Erlendur până ce îi pică fisa şi îl privi fix pe detectiv în ochi. — Insinuezi că… crezi că te mint? Sunt…? Vrei să spui că sunt suspect? Crezi că am de-a face cu moartea lui? Erlendur îl privi şi nu zise nimic. — Ce absurd! ridică vocea Wapshott. Eu de-abia aşteptam să-l întâlnesc pe bărbatul acesta de foarte mult timp. De ani de zile. Nu poţi vorbi serios. — Unde erai seara trecută cam pe la ora asta? întrebă Erlendur. — În oraş, zise Wapshott. Eram în oraş. Eram într-un magazin al unui colecţionar, care se află pe strada principală, apoi am luat cina la un restaurant indian nu departe de acel loc. — Eşti în hotel de câteva zile. De ce nu te-ai întâlnit cu Gudlaugur înainte? — Dar… n-ai spus că e mort? Ce vrei să spui? — 517 —

— N-ai vrut să-l întâlneşti imediat ce te-ai cazat la hotel? Ai zis că de-abia aşteptai să-l întâlneşti. De ce ai aşteptat atât? — El a hotărât ora şi locul. Oh, Dumnezeule, în ce m-am băgat? — Cum l-ai contactat? Şi ce ai vrut să spui prin faptul că-l venerai? — M-am referit la… începu Wapshott, însă Erlendur nu-i dădu voie să-şi termine propoziţia. — Ştiai că lucra la acest hotel? — Da. — De unde? — Am aflat. Am obiceiul să adun informaţii despre subiecţii mei. Pentru colecţiile mele. — Şi de aceea te-ai cazat în acest hotel? — Da. — Cumpărai discuri de la el? continuă Erlendur. Aşa vă cunoşteaţi? Doi colecţionari, acelaşi interes? — După cum am spus, nu-l cunoşteam, însă urma să-l întâlnesc personal. — Adică? — N-ai nici cea mai vagă idee cine era, nu-i aşa? zise Wapshott, surprins că Erlendur nu auzise niciodată de Gudlaugur Egilsson. — Era îngrijitor sau portar şi Moş Crăciun, zise Erlendur. Mai e altceva ce trebuie să ştiu? — Ştii care este domeniul meu de specializare? replică Wapshott. Nu ştiu cât de multe cunoşti despre colecţionat în general sau despre colecţionatul de discuri în special, însă majoritatea colecţionarilor se specializează într-un anumit domeniu. Oamenii pot fi destul de excentrici în legătură cu asta. E incredibil ce colecţionează oamenii. Am auzit de un bărbat care colecţionează pungi pentru vomă de la fiecare companie aeriană din lumea asta. Cunosc, de asemenea, o femeie care colecţionează şuviţe de păr de la păpuşi Barbie. Wapshott se uită la Erlendur. — Ştii în ce sunt specialist? Erlendur scutură din cap. Nu era pe deplin convins că înţelesese partea cu pungile pentru vomă ale companiilor aeriene. Şi care era treaba cu păpuşile Barbie? — Sunt specialist în coruri. — Coruri? — Nu doar coruri. Interesul meu deosebit e pentru corurile de — 518 —

băieţi. Erlendur ezită, fără să fie sigur dacă înţelesese bine sau nu. — Corurile de băieţi? — Da. — Colecţionezi discuri cu coruri de băieţi? — Da. Bineînţeles, colecţionez şi alt fel de discuri, însă corurile de băieţi sunt – cum să mă exprim? – pasiunea mea. — Şi ce legătură are Gudlaugur cu toate astea? Henry Wapshott zâmbi. Întinse mâna după o servietă neagră din piele pe care o avea cu el. Deschizând-o, scoase coperta unui single de 45 de rotaţii pe minut. Îşi scoase ochelarii din buzunarul de la piept şi Erlendur observă că scăpă o mică bucată albă de hârtie pe podea. Erlendur întinse mâna şi văzu, tipărită cu verde, pe inscripţia Brenner. — Mulţumesc. E un şerveţel de la un hotel din Germania, zise Wapshott. Colecţionarea lucrurilor este o obsesie, adăugă el ca pentru a se scuza. Erlendur încuviinţă. — Aveam de gând să-i cer autograful pe această copertă, zise Wapshott, înmânându-i-o lui Erlendur. Pe partea din faţă a copertei era numele „GUDLAUGUR EGILSSON” cu nişte litere aurii, mici şi arcuite, şi o fotografie alb-negru a unui băiat, nu mai mare de doisprezece ani, uşor pistruiat, cu părul pieptănat cu grijă, care îi zâmbea lui Erlendur. — Avea o voce extraordinar de sensibilă, zise Wapshott. Apoi a venit pubertatea şi… Ridică din umeri a resemnare. Era o undă de tristeţe şi regret în tonul vocii sale. — Sunt uimit că n-ai auzit de el sau că nu ştii cine a fost, din moment ce îi investigaţi moartea. Trebuie să fi fost un nume cunoscut în acea perioadă. Potrivit surselor mele, e posibil chiar să fi fost cunoscut drept un copil-vedetă. Erlendur ridică privirea din coperta albumului şi îl privi pe Wapshott. — Un copil-vedetă? — A înregistrat două discuri, cântând solo şi împreună cu nişte coruri bisericeşti. Trebuie să fi fost un nume destul de celebru în această ţară, pe vremea lui. — 519 —

— Un copil-vedetă, repetă Erlendur. Vrei să spuneţi ca Shirley Temple? Genul ăsta de copil-vedetă? — Probabil, după standardele voastre, vreau să spun de aici, din Islanda, o ţară mică şi ruptă de lume. Trebuie să fi fost foarte celebru, cu toate că toată lumea pare să-l fi uitat acum. Shirley Temple a fost, bineînţeles… — Mica prinţesă, mormăi Erlendur ca pentru sine. — Poftim? — Nu ştiam că a fost un copil-vedetă. — Asta a fost cu mulţi ani în urmă. — Şi? A înregistrat discuri? — Da. — Pe care le colecţionezi? — Încerc să achiziţionez copii. Sunt specialist în coruri de băieţi, băieţi ca el. Era un băiat care avea o voce de soprană. — Coruri de băieţi? zise Erlendur aproape ca pentru sine. Îşi aminti de posterul cu Mica prinţesă şi era gata-gata să-i ceară lui Wapshott mai multe detalii despre copilul-vedetă Gudlaugur, dar cineva îl deranjă. — Deci, aici erai, Erlendur auzi pe cineva spunând deasupra capului său. Valgerdur stătea în spatele lui, zâmbind. Nu mai avea cu ea trusa de mostre. Purta un mantou lung până la genunchi, din piele fină şi neagră, şi un frumos pulover roşu dedesubt, şi se machiase atât de discret, că abia dacă se vedea. — Invitaţia e încă valabilă? întrebă ea. Erlendur sări în picioare. Însă Wapshott se ridicase deja. — Scuze, zise Erlendur, nu mi-am dat seama… Bineînţeles. Zâmbi. — Bineînţeles.

— 520 —

8 Merseră în barul de lângă sala de mese unde mâncară pe săturate de la bufet şi după aceea serviră o cafea. Erlendur aduse ceva de băut şi stătură de vorbă la bar. Ea îi spuse că nu putea zăbovi mult timp, cuvinte în care Erlendur citi o prudenţă politicoasă. Nu că ar fi intenţionat s-o invite sus, în camera lui – acest gând nici măcar nu-i trecu prin minte, şi ea ştia asta –, însă simţi o oarecare nesiguranţă în legătură cu ea şi aceleaşi bariere pe care le întâlnise şi la cei care îi erau trimişi la interogatoriu. Probabil că nici ea nu ştia ce făcea. Faptul că stătea de vorbă cu un detectiv o intriga şi voia să ştie totul despre meseria lui, despre crime şi despre cum proceda pentru a-i prinde pe criminali. Erlendur îi spuse că, în mare parte, era o activitate administrativă plicticoasă. — Însă crimele au devenit din ce în ce mai urâte, zise ea. Se scrie despre aceste lucruri şi în ziare. Crime din ce în ce mai urâte. — Nu ştiu, zise Erlendur. Crimele sunt întotdeauna urâte. — Auzi întotdeauna poveşti despre lumea drogurilor; despre recuperatori ce atacă copii care le datorează bani pentru drogurile pe care le consumă, şi dacă puştii respectivi nu pot plăti, sunt atacate familiile lor. — Da, zise Erlendur, care îşi făcea griji uneori în legătură cu Eva Lind din exact acelaşi motiv. Este o lume foarte diferită. Mai brutală. Tăcură. Erlendur încercă să găsească un subiect de conversaţie, însă habar n-avea cum trebuiau abordate femeile. Cele cu care interacţiona nu-l pregăteau pentru ceea ce se numea o seară romantică precum aceasta. El şi Elínborg erau buni prieteni şi colegi, şi între ei exista o afecţiune care se formase de-a lungul anilor de colaborare şi în urma experienţelor împărtăşite de amândoi. Eva Lind era fata lui şi o sursă permanentă de griji. Halldóra era femeia cu care se căsătorise cu o generaţie în urmă, apoi divorţase de ea şi îşi atrăsese ura ei pentru asta. Acestea erau singurele femei din viaţa lui, cu excepţia aventurilor ocazionale de o noapte, care nu aduceau niciodată ceva bun în afară de dezamăgire şi stânjeneală. — Dar tu? întrebă el. Cum de te-ai răzgândit? — Nu ştiu, zise ea. N-am mai fost invitată în felul acesta de ani de — 521 —

zile. Ce te-a făcut să te gândeşti să îmi ceri o întâlnire? — N-am idee. Pur şi simplu, mi-a scăpat la bufet. Nici eu n-am mai făcut lucrul acesta de mult timp. Zâmbiră amândoi. Îi spuse despre Eva Lind şi despre fiul său, Sindri Snaer, şi ea îi mărturisise că avea doi fii, amândoi adulţi. Erlendur avea senzaţia că nu voia să spună prea multe despre ea şi despre circumstanţele în care se afla, şi lui îi plăcea acest lucru. Nu voia să-şi vâre nasul în viaţa ei. — Ai ajuns la vreo concluzie în legătură cu bărbatul acela care a fost asasinat? — Nu, nu prea. Bărbatul cu care vorbeam în hol… — Te-am întrerupt? Nu ştiam că avea legătură cu ancheta. — E în regulă, zise Erlendur. Colecţionează discuri de vinil, şi se pare că bărbatul de la subsol a fost un copil-vedetă. Cu ani în urmă. — Un copil-vedetă? — A înregistrat nişte discuri. — Îmi închipui că este dificil să fii un copil-vedetă, zise Valgerdur. Un copil cu tot felul de visuri şi aşteptări care rareori duc la ceva bun. Ce crezi că se întâmplă după aceea? — Te închizi într-o cameră la subsol şi speri ca nimeni să nu-şi amintească de tine. — Crezi asta? — Nu ştiu. E posibil ca cineva să-şi amintească de el. — Crezi că asta are legătură cu asasinarea lui? — Ce anume? — Faptul că a fost un copil-vedetă. Erlendur încerca să spună cât mai puţin posibil despre anchetă, fără să pară distant. Nu avusese timp să cântărească acea întrebare şi nu ştia dacă ea conta sau nu. — Nu ştim încă, zise el. Însă vom descoperi. Se opriră din vorbit. — Deci, tu n-ai fost un copil-vedetă, zise apoi Valgerdur. — Nu, zise Erlendur. Lipsit de talent în toate domeniile. — Şi eu la fel, zise Valgerdur. Eu încă desenez ca un copil de trei ani. Ce faci atunci când nu eşti la lucru? îl întrebă ea după o scurtă tăcere. Nepregătit pentru această întrebare, Erlendur ezită până ce ea începu să zâmbească. — N-am intenţionat să-ţi invadez intimitatea, zise ea în momentul — 522 —

în care văzu că el nu-i răspunde. — Nu, doar că… nu sunt obişnuit să vorbesc despre mine, zise Erlendur. Nu putea afirma că juca golf sau că făcea alte sporturi. La un moment dat fusese interesat de box, însă chestia asta dispăruse încetul cu încetul. Nu mergea niciodată la cinema şi rareori se uita la televizor. Călătorea singur prin Islanda vara, dar în ultimii ani o făcuse mai puţin. Cu ce se ocupa atunci când nu era la lucru? Nici el nu ştia. În cea mai mare parte a timpului era pur şi simplu singur. — Citesc mult, zise el deodată. — Şi ce citeşti? îl întrebă. El ezită încă o dată şi ea zâmbi din nou. — E atât de dificil? îl întrebă. — Citesc despre moarte şi chinuri, îi răspunse. Despre moarte în munţi. Despre oameni care mor îngheţaţi. E o întreagă serie de cărţi despre astfel de lucruri. Odată fuseseră foarte populare. — Despre moarte şi chinuri? zise ea. — Şi despre multe alte lucruri, bineînţeles. Citesc mult. Istorie. Istorie locală. Cronici. — Despre tot ce e vechi şi demult apus, zise ea. El încuviinţă. — Dar de ce despre moarte? Despre oameni care mor îngheţaţi? Nu e groaznic? Erlendur zâmbi ca pentru sine. — Ar trebui să fii poliţistă, zise el. În scurta discuţie din acea seară, ea pătrunsese într-o zonă din mintea lui de care el însuşi avea grijă să se ţină departe. Nu voia să vorbească despre asta. Eva Lind ştia, însă nu era pe deplin familiarizată cu subiectul şi nu-l lega de interesul lui pentru poveştile despre moarte. Rămase tăcut o lungă perioadă. — Chestia asta vine odată cu vârsta, zise el, regretând imediat minciuna respectivă. Dar tu? Ce faci după ce termini de vârât tampoane de vată în gurile oamenilor? Încercă să o ia de la capăt şi să facă o glumă, dar conexiunea dintre ei se stricase şi era din vina lui. — Nu prea am timp pentru nimic altceva în afară de muncă, zise ea, dându-şi seama că fără să vrea atinsese o coardă sensibilă. Se fâstâci şi el îşi dădu seama. — 523 —

— Cred că ar trebui să repetăm chestia asta, zise el pentru a mai detensiona lucrurile. Minciuna asta era deja prea mult. — Cu siguranţă, zise ea. Ca să-ţi spun drept, am ezitat foarte mult, dar acum nu regret. Vreau să ştii asta. — Nici eu, zise el. — Bun, zise ea. Îţi mulţumesc pentru tot. Mulţumesc pentru Drambuie, adăugă ea în timp ce-şi termina băutura. Comandase şi el Drambuie, să-i ţină companie, însă nici măcar nu se atinsese de pahar. Erlendur zăcea întins în pat în camera lui de hotel, uitându-se la tavan. În cameră era tot frig şi el era îmbrăcat cu hainele de stradă. Afară ningea. Era o ninsoare moale, caldă şi frumoasă, ce cădea încetişor pe pământ şi se topea instantaneu. Nu rece, dură şi nemiloasă, ca zăpada care provoca moarte şi distrugere. — Ce sunt petele alea? îl întrebă Elínborg pe tatăl băiatului. — Pete? făcu el. Ce pete? — De pe covor, zise Erlendur. El şi Elínborg tocmai se întorseseră de la spital, unde fuseseră să-l viziteze pe băiat. Soarele lumina covorul de pe scările care duceau la etaj, unde se afla camera băiatului. — Nu văd nicio pată, zise tatăl, aplecându-se şi uitându-se atent la covor. — Sunt foarte vizibile în lumina aceasta, zise Elínborg, în timp ce se uita la soare prin fereastra salonului. Soarele era jos acum şi deranja ochii. Lui Elínborg i se părea că pardoseaua de marmură de culoare crem luase foc. Aproape de casa scării se afla un foarte frumos dulăpior pentru băuturi. Conţinea băuturi spirtoase, lichioruri scumpe, vinuri albe şi roşii care se odihneau pe rafturile lor. Dulapul avea două vitrine de sticlă şi Erlendur observă o pată pe una dintre ele. Pe latura dinspre casa scării fusese vărsată o picătură, având în jur de un centimetru şi jumătate. Elínborg puse degetul pe picătura respectivă şi observă că era lipicioasă. — S-a întâmplat ceva lângă dulăpior? întrebă Erlendur. Tatăl se uită la el. — 524 —

— Despre ce vorbiţi? — Arată ca şi cum s-ar fi vărsat ceva pe el. L-aţi curăţat de curând. — Nu, zise tatăl. Nu de curând. — Şi urmele de pe scară, continuă Elínborg. Mie mi se pare că seamănă cu urmele paşilor de copil. — Nu văd nicio urmă de paşi pe scară, zise tatăl. Adineaori vorbeaţi despre pete. Acum sunt urme de paşi. Ce insinuaţi? — Eraţi acasă când fiul dumneavoastră a fost bătut? Tatăl nu spuse nimic. — A fost atacat şcoală, continuă Elínborg. Orele se terminaseră, însă el a rămas să joace fotbal şi când a pornit-o spre casă au sărit pe el. Asta credem noi că s-a întâmplat. Nu a fost în stare să vorbească cu dumneavoastră şi nici cu noi. Nu cred că vrea. Nu are curaj. Poate pentru că băieţii i-au spus că-l omoară dacă vorbeşte cu poliţia. Poate pentru că cineva a zis că-l omoară dacă vorbeşte cu noi. — Unde vreţi să ajungeţi cu toate astea? — De ce aţi venit mai devreme de la lucru în acea zi? Aţi venit acasă în jurul prânzului. El s-a târât până acasă, a urcat în camera lui şi, la scurt timp după aceea, aţi sosit şi aţi sunat la poliţie şi la salvare. Elínborg începuse deja să se întrebe ce căuta tatăl acasă la prânz, într-o zi lucrătoare, dar nu-l întrebase până atunci. — Nimeni nu l-a văzut venind acasă de la şcoală, zise Erlendur. — Insinuaţi că mi-am bătut… propriul copil în halul ăsta? Nu se poate să vă gândiţi la aşa ceva? — Vă deranjează dacă luăm o mostră de pe covor? — Cred că ar trebui să vă căraţi, zise tatăl. — Eu nu insinuez nimic, zise Erlendur. În cele din urmă, băiatul o să spună ce s-a întâmplat. Poate nu acum şi poate nu după o săptămână sau o lună, poate nu după un an, însă până la urmă tot o va face. — Afară, zise tatăl, deja înfuriat şi indignat. Să nu îndrăzniţi… să nu vă pună dracu’ să… Plecaţi! Ieşiţi afară! Afară! Elínborg se duse direct la spital şi intră în secţia de pediatrie. Băiatul dormea întins în pat, cu braţul suspendat de un cârlig. Se aşeză lângă el şi îl aşteptă să se trezească. După ce stătu lângă patul lui timp de cincisprezece minute, băiatul se foi şi o observă pe poliţista cu chip obosit, însă bărbatul cu ochi trişti în cardigan de lână nu se vedea pe nicăieri. Ochii lor se întâlniră şi Elínborg făcu tot posibilul să-i zâmbească. — 525 —

— Tatăl tău a fost? Elínborg s-a întors însoţită de nişte experţi de la medicină legală acasă la tatăl băiatului la căderea nopţii, cu un mandat de percheziţie. Au examinat urmele de pe covor. Au cercetat pardoseala de marmură şi dulapul de băuturi. Au luat mostre. Au adunat mici granule de pe marmură. Au răzuit picătura vărsată pe dulapul de băuturi. S-au dus sus în camera băiatului şi au luat mostre de la capătul patului său. Au intrat în spălătorie şi s-au uitat la rufe şi la prosoape. Au examinat lenjeria murdară. Au deschis aspiratorul. Au luat mostre de pe mătură. S-au dus afară, la pubelă, şi au cotrobăit în gunoi. Au găsit o pereche de şosete de-ale băiatului, aruncată în pubelă. Tatăl stătea în bucătărie. Îşi sunase avocatul, care era un prieten deal său, de îndată ce apăruse echipa de la medicină legală. Avocatul veni imediat şi se uitase la mandatul magistratului. Îşi sfătuise clientul să nu vorbească cu poliţia. Erlendur şi Elínborg îi urmăriră pe cei de la medicină legală la lucru. Elínborg se uita urât la tată, care scutura din cap şi se uita în altă parte. — Nu înţeleg ce vreţi, zise el. Nu pricep. Băiatul nu spusese că fusese tatăl lui. Numai că, în momentul în care Elínborg îl întrebase, i se umpluseră ochii de lacrimi. Şeful de la medicină legală telefonă două zile mai târziu. — E în legătură cu petele de pe covor, zise el. — Da, zise Elínborg. — Drambuie. — Drambuie? Lichior? — Sunt urme peste tot în camera de zi şi e o pată şi pe mocheta de pe scările care duc la camera băiatului. Erlendur încă se uita în tavan în momentul în care auzi un ciocănit în uşă. Se ridică în picioare, deschise uşa şi Eva Lind ţâşni în cameră. Erlendur se uită la stânga şi la dreapta coridorului, apoi închise uşa în urma ei. — Nu m-a văzut nimeni, zise Eva. Ai uşura lucrurile dacă te-ai duce acasă. Nu-mi dau seama de-a ce te joci. — O să mă duc acasă, zise Erlendur. Nu-ţi face griji în legătură cu chestia asta. Ce faci aici? Ai nevoie de ceva? — Am nevoie de un motiv special ca să vin să te văd? zise Eva. Se aşeză la măsuţă şi scoase un pachet de ţigări. Aruncă o pungă de — 526 —

plastic pe podea şi făcu semn cu capul în direcţia ei. — Ţi-am adus nişte haine, zise ea. Dacă ai de gând să mai stai la hotelul ăsta, va trebui să te schimbi. — Mulţumesc, zise Erlendur. Se aşeză pe pat în faţa ei şi împrumută o ţigară de la ea. Eva le aprinse pe amândouă. — Mă bucur să te văd, zise el, slobozind fumul de ţigară. — Ce ai mai aflat despre Moş Crăciun? — Puţine. Ce mai e nou în legătură cu tine? — Nimic. — Ai văzut-o pe maică-ta? — Da. E la fel ca de obicei. Nu se întâmplă nimic nou în viaţa ei. Muncă, televizor şi somn. Muncă, televizor, somn. Muncă, televizor, somn. Asta-i tot? Asta te aşteaptă? Să stau cuminte şi să mă spetesc muncind până dau ortul popii? Şi uită-te la tine! O lălăi într-un hotel, vai de capul tău, în loc să-ţi mişti fundul înapoi acasă! Erlendur trase fum în piept şi îi dădu drumul pe nas. — Nu am vrut să… — Nu, ştiu, îl întrerupse Eva. — Cedezi? zise el. Ieri când ai venit… — Nu ştiu dacă mai pot suporta. — Ce anume să suporţi? — Viaţa asta împuţită! Au continuat să fumeze şi în felul ăsta au trecut câteva minute bune. — Te mai gândeşti uneori la copil? întrebă Erlendur în cele din urmă. Eva era gravidă în şapte luni când pierduse copilul şi intrase într-o depresie în momentul în care se mutase la el, după externare. Erlendur ştia că nu reuşise să scape de acea stare depresivă. Se simţea vinovată pentru moartea copilului. În noaptea în care se întâmplase, îl sunase să o ajute şi o găsise zăcând într-o baltă de sânge în faţa Spitalului Naţional, după ce leşinase, în timp ce se îndrepta către maternitate. Fusese la un pas de a-şi pierde viaţa. — Viaţa asta împuţită! zise ea iarăşi, şi stinse ţigara de blatul măsuţei. Telefonul de pe noptieră sună după plecarea Evei Lind şi după ce Erlendur se băgase în pat. Era Marion Briem. — 527 —

— Ştii cât e ceasul? întrebă Erlendur, privindu-şi ceasul. Era trecut de miezul nopţii. — Nu, zise Marion. Mă gândeam la salivă. — La saliva de pe prezervativ? zise Erlendur, prea letargic pentru a se enerva. — Bineînţeles că vor descoperi singuri asta, însă nu văd niciun rău dacă ai pomeni tu de cortizol 31. — Trebuie să vorbesc cu criminaliştii, cu siguranţă ne vor spune ceva în legătură cu cortizolul. — Din asta ai putea deduce câteva lucruri. Ai putea să-ţi dai seama ce s-a întâmplat în camera de la subsol. — Ştiu, Marion. Altceva? — Voiam doar să-ţi amintesc de cortizol. — Noapte bună, Marion. — Noapte bună.

Cortizolul este un hormon principal al corticosuprarenalei, secretat numai la nivelul straturilor interne (n.red.). — 528 — 31

A treia zi

— 529 —

9 Erlendur, Sigurdur Óli şi Elínborg ţinură o şedinţă devreme în dimineaţa următoare. Se aşezară la o măsuţă rotundă într-o latură a sălii de mese şi serviră micul dejun de la bufet. Ninsese în timpul nopţii, apoi se făcuse mai cald şi acum străzile erau curate. Cei de la meteo prognozau un Crăciun verde. Cozi lungi de maşini se formau la fiecare intersecţie şi oraşul mişuna de oameni. — Şi Wapshott ăsta, zise Sigurdur Óli. Cine e? Mult zgomot pentru nimic, îşi spuse Erlendur, în timp ce-şi sorbea cafeaua şi privea pe fereastră. Ciudate locuri, hotelurile astea. Găsea şederea la hotel o schimbare bine-venită, însă era însoţită de experienţa ciudată că cineva îi intra în cameră când nu era acolo, pentru a face curat. Dimineaţa îşi părăsea camera şi, când se întorcea, constata că cineva intrase şi făcuse ordine: aranjase patul, schimbase prosoapele, lăsase un săpun nou pe lavoar. Era conştient de prezenţa unei persoane care îi făcea curat în cameră, însă nu vedea pe nimeni, nu ştia cine îi punea ordine în viaţă. A doua zi dimineaţă, când coborî, ceru la recepţie să nu i se mai facă curat în cameră. Mai târziu în acea dimineaţă, Wapshott urma să-l întâlnească din nou şi să-i spună mai multe despre colecţionarea de discuri şi despre cariera de cântăreţ a lui Gudlaugur Egilsson. Îşi strânseseră mâinile când se despărţiseră, cu o seară înainte, când Valgerdur îi întrerupsese. Wapshott rămăsese, aşteptând ca Erlendur să-l prezinte femeii, dar văzând că nu se întâmpla nimic de felul ăsta, întinsese mâna, se prezentase şi se înclinase. Apoi îi rugase să fie scuzat; era obosit şi flămând şi voia să urce în camera lui să rezolve ceva, înainte de a cina şi de a se duce la culcare. Nu-l văzură coborând la cină când erau la masă, şi crezură că probabil comandase ceva de mâncare în cameră. Valgerdur spusese că arăta într-adevăr obosit. Erlendur o însoţise la vestiar şi o ajutase să-şi îmbrace haina elegantă de piele, apoi merseseră împreună până la uşile rotative, unde mai zăboviră câteva clipe, înainte ca ea să iasă afară, în ninsoare. Când se aşeză în pat, după plecarea Evei Lind, zâmbetul lui Valgerdur îl însoţi în timpul somnului, împreună cu mirosul vag de parfum, care îi — 530 —

rămăsese de când îşi strânseseră mâinile, în momentul despărţirii. — Erlendur? zise Sigurdur Óli. Alo! Wapshott ăsta, cine e? — Tot ce ştiu este că e un colecţionar de discuri englez, zise Erlendur, după ce îi informase despre întâlnirea cu el. Şi că mâine părăseşte hotelul. Trebuie să suni în Anglia şi să afli mai multe despre el. O să ne întâlnim înainte de prânz şi o să văd ce mai pot să scot de la el. — Un corist? zise Elínborg. Cine să vrea să omoare un băiat care cânta în corul bisericii? — Evident nu mai cânta în corul bisericii, zise Sigurdur Óli. — A fost celebru cândva, zise Erlendur. A scos nişte discuri care sunt, evident, obiecte preţioase de colecţie în zilele noastre. Henry Wapshott vine până aici tocmai din Anglia pentru ele, pentru el. E specialist în coruri de băieţi şi ştie totul despre băieţii care cântă în coruri bisericeşti din lumea întreagă. — Singurul de care am auzit este Corul de Băieţi din Viena, zise Sigurdur Óli. — Specialist în coruri de băieţi, repetă Elínborg. Ce fel de persoană colecţionează discuri cu coruri de băieţi? Nu ar trebui să ne gândim puţin la chestia asta? Nu vi se pare nimic ciudat aici? Erlendur şi Sigurdur Óli se uitară la ea. — Ce vrei să spui? întrebă Erlendur. — Cum adică? expresia lui Elínborg se transformă într-una de uluire. — Crezi că e ceva ciudat în a colecţiona discuri? — Nu în a colecţiona discuri, ci în a colecţiona discuri cu coruri bisericeşti de băieţi, zise Elínborg. Cu înregistrări cu coruri de băieţi. Cred că e o mare diferenţă aici. Voi nu vedeţi nimic pervers în chestia asta? Ea se uită la amândoi pe rând. — Eu n-am o minte atât de perversă ca tine, zise Sigurdur Óli, uitându-se la Erlendur. — Minte perversă! Oare eu mi l-am închipuit pe Moş Crăciun cu pantalonii în vine într-o cămăruţă de la subsolul unui hotel şi cu un prezervativ pe puţulică? Pentru asta îmi trebuie o minte perversă? După aia, un bărbat care îl venerează pe Moş Crăciun, însă doar pe când avea în jur de doiş’pe ani, se întâmplă pur şi simplu să stea în acelaşi hotel şi vine tocmai din Anglia să-l întâlnească? Sunteţi încuiaţi — 531 —

la minte? — Pui chestia asta într-un context sexual? întrebă Erlendur. Elínborg îşi dădu ochii peste cap. — Parcă aţi fi doi călugări! — E doar un colecţionar de discuri, zise Sigurdur Óli. Aşa cum a spus şi Erlendur, unii oameni colecţionează pungi pentru vomitat de la diverse companii aeriene. Cum ar arăta viaţa lor sexuală, potrivit teoriei tale? — Nu-mi vine să cred cât de orbi sunteţi amândoi! Sau de frustraţi. De ce sunt bărbaţii întotdeauna atât de frustraţi? — Oh, te rog să nu începi, zise Sigurdur Óli. De ce vorbesc întotdeauna femeile despre cât de frustraţi sunt bărbaţii? De parcă femeile nu sunt frustrate cu toate chestiile alea ale lor, „Of, nu-mi găsesc rujul…” — Călugări orbi şi frustraţi, zise Elínborg. — Ce înseamnă să fii colecţionar? întrebă Erlendur. De ce colecţionează oamenii diverse obiecte pentru a le avea în preajma lor şi de ce consideră un obiect ca fiind mai valoros decât altul? — Unele obiecte sunt mai valoroase decât altele, zise Sigurdur Óli. — Probabil caută ceva unic, zise Erlendur. Ceva ce nu mai are nimeni altcineva. Oare nu ăsta e scopul final? Să posezi o comoară pe care nimeni din întreaga lume n-o mai are? — Şi nu sunt oamenii ăştia adeseori nişte personaje foarte ciudate? zise Elínborg. — Ciudate? — Nişte singuratici. Nu-i aşa? Nişte ciudaţi! — Ai găsit nişte discuri în dulapul lui Gudlaugur, îi spuse Erlendur. Ce ai făcut cu ele? Nu te-ai uitat deloc la ele? — Le-am văzut pur şi simplu în dulap, zise Elínborg. Nu m-am atins de ele şi sunt încă acolo, dacă vrei să arunci o privire. — Cum a luat legătura o persoană ca Wapshott cu unul ca Gudlaugur? continuă Elínborg. Cum a auzit de el? Prin intermediari? Ce să ştie el despre înregistrările unor coruri de băieţi din Islanda anilor 1960? Despre un solist care cânta aici, în Islanda, cu mai bine de treizeci de ani în urmă? — Prin reviste? sugeră Sigurdur Óli. De pe Internet? Prin telefon? Prin intermediul altor colecţionari? — Ştim şi altceva despre Gudlaugur? întrebă Erlendur. — 532 —

— Că a avut o soră, zise Sigurdur Óli. Şi un tată care e încă în viaţă. Au fost informaţi în legătură cu moartea lui, bineînţeles. Sora l-a identificat. — Ar trebui, fără îndoială, să-i luăm lui Wapshott o mostră de salivă, zise Elínborg. — Da, o să ne ocupăm de asta, zise Erlendur. Sigurdur Óli începu să adune informaţii despre Henry Wapshott; Elínborg se ocupă cu aranjarea unei întâlniri cu tatăl şi cu sora lui Gudlaugur, iar Erlendur se îndreptă către camera portarului, aflată la subsol. Trecând pe lângă recepţie, îşi aminti că trebuia să vorbească cu şeful despre absenţa sa de la lucru. Decise să o facă mai târziu. Găsi discurile în dulapul lui Gudlaugur. Două single-uri. Pe una dintre coperţi era scris: Gudlaugur cântă Ave Maria de Schubert. Era acelaşi disc pe care i-l arătase şi Henry Wapshott. Cealaltă copertă îl înfăţişa pe băiat stând în faţa unui mic cor. Dirijorul corului, un tânăr, stătea într-o parte. Gudlaugur Egilsson cântă solo era tipărit cu litere mari de-a lungul copertei discului. Pe spate era o scurtă prezentare a copilului-minune.

Gudlaugur Egilsson a atras o binemeritată atenţie, împreună cu Corul de copii din Hafnarfjördur şi deja se poate afirma că acest cântăreţ în vârstă de doisprezece ani are un viitor strălucit în faţă. La a doua înregistrare a sa, cântă cu o expresivitate fără seamăn cu frumoasa sa voce de soprano, sub bagheta lui Gabríel Hermannsson, dirijorul Corului de copii din Hafnarfjördur. Niciun iubitor de muzică bună n-ar trebui să rateze acest disc. Gudlaugur Egilsson dovedeşte pe deplin că este un cântăreţ dintr-o clasă aparte. În prezent se pregăteşte pentru un turneu în Peninsula Scandinavă. Un copil-vedetă, îşi spuse Erlendur, în timp ce privea posterul filmului Mica prinţesă cu Shirley Temple. Ce faci aici? întrebă posterul. De ce te ţinea aici? Scoase mobilul din buzunar. — Marion, spuse în momentul în care i se răspunse. — Tu eşti, Erlendur? — Ceva nou? — Ştiai că Gudlaugur înregistra cântece, când era copil? — 533 —

— Tocmai am descoperit chestia asta, zise Erlendur. — Compania de discuri a dat faliment acum douăzeci de ani şi nu a mai rămas nimic din ea. Un bărbat pe nume Gunnar Hansson era patronul şi administratorul acestei companii. Se numea GH Records. A scos câteva chestii hippy, însă totul s-a dus pe apa sâmbetei. — Ştii cumva ce s-a întâmplat cu stocul? — Cu stocul? făcu Marion Briem. — Cu discurile. — Cred că au fost folosite pentru a-i plăti datoriile. Nu aşa se întâmplă de obicei? Am vorbit cu familia lui, cu cei doi fii. Compania nu a scos prea multe discuri şi la început, când am pus întrebări, nu şi-au mai amintit nimic în legătură cu acest lucru. Fiii lui nu mai auziseră de zeci de ani pomenindu-se de acea companie. Gunnar a murit pe la mijlocul anilor optzeci şi tot ce a lăsat în urma lui au fost datoriile. — Aici, la hotel, stă un bărbat care colecţionează muzică corală, coruri de băieţi. Avea de gând să se întâlnească cu Gudlaugur, dar n-a mai fost să fie. Mă întrebam dacă e posibil ca discurile lui să valoreze ceva. Cum pot să aflu? — Găseşte nişte colecţionari şi vorbeşte cu ei, zise Marion. Vrei să mă ocup eu? — Ar mai fi ceva. Ai putea să dai de un bărbat pe nume Gabríel Hermannsson? A fost dirijorul corului din Hafnarfjördur în anii şaizeci. E posibil să-l găseşti în cartea de telefoane, dacă mai trăieşte. E posibil să fi fost profesorul lui Gudlaugur. Am o copertă de disc aici cu o fotografie de-a lui şi părea să aibă douăzeci şi ceva de ani când a fost făcută fotografia. Bineînţeles, dacă e mort, totul se opreşte aici. — În general, cam aşa se întâmplă. — Cum adică? — Dacă mori, se opreşte totul. — Exact, Erlendur ezită. De ce vorbeşti de moarte? — Fără un motiv anume. — Totul e în regulă, nu? — Mulţumesc că-mi arunci şi mie nişte firimituri, îi răspunse Marion. — Nu asta voiai? Să-ţi petreci bătrâneţile purecând chichiţe? — Îmi face o plăcere nebună, zise Marion. Ai verificat ce e cu cortizolul din salivă? — O să mă ocup de asta, zise Erlendur şi închise. — 534 —

* Recepţionerul avea propria cămăruţă lângă biroul din holul hotelului şi punea nişte hârtii în ordine în momentul în care Erlendur intră şi închise uşa în urma lui. Bărbatul se ridică în picioare şi începu să protesteze, spunându-i că nu are timp să stea de vorbă, că tocmai se ducea la o întâlnire, însă Erlendur se aşeză şi îşi împreună mâinile în faţă. — De ce anume fugiţi? întrebă el. — La ce vă referiţi? — Nu aţi venit ieri la muncă, în plin sezon de vârf al hotelului. Când am încercat să stăm de vorbă în seara în care portarul a fost asasinat, v-aţi comportat ca un fugar. Acum sunteţi foarte ţâfnos. După mine, sunteţi în fruntea listei de suspecţi. Mi s-a spus că dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Gudlaugur mai bine decât oricine altcineva din acest hotel. Dumneavoastră negaţi acest lucru – spuneţi că nu ştiţi nimic despre el. Cred că minţiţi. Eraţi şeful lui. Se cuvine să fiţi mai cooperant. Nu e de glumă să vă petreceţi Crăciunul la închisoare. Bărbatul se uită la Erlendur fără să ştie ce să facă, apoi se lăsă încetişor pe spate în scaunul său. — Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise el. E o prostie să credeţi că eu i-am făcut toate astea lui Gudlaugur. Că am fost în camera lui şi… mă refer la prezervativ şi… ştiţi dumneavoastră. Erlendur voia să ştie cum se putuseră scurge detaliile referitoare la caz şi cum întreg personalul se bălăcea în ele după bunul-plac. Bucătarul-şef ştia cu exactitate pentru ce anume strângeau mostre de salivă. Şeful de la recepţie putea să reconstruiască scena din camera portarului. Poate tocmai directorul hotelului lăsase să-i scape detaliile, poate fata care găsise cadavrul, poate poliţiştii. — Unde aţi fost ieri? întrebă Erlendur. — Mi-am luat o zi liberă pentru că am fost bolnav, răspunse şeful de la recepţie. Am fost acasă toată dimineaţa. — Nu aţi spus nimănui. Aţi fost la doctor? V-a prescris ceva? Pot să stau de vorbă cu el? Cum îl cheamă? — Nu am mers la doctor. Am stat în pat. Acum mă simt mai bine. Tuşi forţat. Erlendur zâmbi. Bărbatul acesta era cel mai prost mincinos pe care îl întâlnise vreodată. — De ce toate aceste minciuni? — 535 —

— Nu aveţi nimic care să mă incrimineze, zise şeful de la recepţie. Tot ce puteţi face este să mă ameninţaţi. Vreau să mă lăsaţi în pace. — Aş putea vorbi şi cu soţia dumneavoastră, întrebă Erlendur. Să o întreb dacă v-a adus o cană de ceai ieri la pat. — Nu o amestecaţi pe ea în treaba asta, ripostă şeful de la recepţie, şi trecu brusc la un ton mai dur şi mai apăsat. Se înroşi. — Ba exact asta am de gând să fac, îl informă Erlendur. Şeful se uită urât la el. — Să nu vorbiţi cu ea, îi spuse. — De ce nu? Ce ascundeţi? Aţi devenit prea misterios ca să mai puteţi să scăpaţi de mine. Bărbatul privi în gol, apoi slobozi un oftat. — Lăsaţi-mă în pace. Nu are nicio legătură cu Gudlaugur. Sunt nişte probleme personale în care m-am băgat şi pe care încerc să le rezolv. — Ce fel de probleme? — Nu sunt obligat să vă spun nimic. — Mă tem că eu hotărăsc asta. — Nu mă puteţi obliga. — După cum am spus, pot solicita să fiţi reţinut sau pot pur şi simplu să vorbesc cu soţia dumneavoastră. Bărbatul murmură ceva în barbă. Se uită la Erlendur. — Chestia asta nu o să ajungă mai departe? — Nu, dacă nu are nicio legătură cu Gudlaugur. — Nu are nicio legătură cu el. — Atunci e în regulă. — Soţia mea a primit un telefon alaltăieri, începu recepţionistul-şef să povestească. În aceeaşi zi în care Gudlaugur a fost găsit mort. La telefon, o femeie, a cărei voce soţia şefului de la recepţie nu o recunoscu, ceru cu el. Asta se întâmpla în mijlocul unei zile lucrătoare, însă nu era ceva neobişnuit ca el să primească telefoane acasă la astfel de ore. Cei care îl cunoşteau ştiau că avea un program neregulat. Soţia lui, doctoriţă, lucra în schimburi şi telefonul o trezise din somn: seara era de serviciu. După voce, femeia de la telefon părea în relaţii familiare cu recepţionistul-şef, dar se supără imediat când soţia lui îi ceru să se prezinte. — Cine sunteţi? o întrebase. Pentru ce sunaţi? — Îmi datorează bani, urmă vocea de la telefon. — Ameninţase că o să telefoneze la mine acasă, îi spuse şeful de la — 536 —

recepţie lui Erlendur. — Cine era? Ieşise să bea ceva, cu zece zile în urmă. Soţia lui era plecată la o conferinţă medicală în Suedia şi el ieşise la restaurant cu trei prieteni vechi. Se distraseră foarte tare, după restaurant o luaseră din crâşmă în crâşmă şi ajunseseră, în cele din urmă, într-un bine cunoscut local de noapte din oraş. Acolo se pierduse de prietenii lui, se dusese la bar unde se întâlnise cu nişte cunoştinţe din breasla hotelieră, se postase lângă ringul de dans şi se uitase la cei care dansau. Cu toate că era destul de cherchelit, nu era atât de beat încât să facă tâmpenii. De asta nu înţelegea. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva. Ea se apropiase de el, exact ca într-o scenă de film, ţinând o ţigară între degete, şi îi ceruse un foc. Cu toate că nu fuma, din cauza slujbei pe care o avea se învăţase să aibă în permanenţă o brichetă la el. Era un obicei din zilele în care oamenii puteau fuma oriunde doreau. Ea începuse să vorbească despre ceva, nu-şi mai amintea acum despre ce, şi îl întrebase dacă n-avea de gând să-i ia ceva de băut. El o privise. Sigur. Rămăseseră la bar în timp ce el cumpără băuturile, apoi, când sa mai eliberat s-au aşezat la o masă. Femeia era extraordinar de atrăgătoare şi flirta într-un mod foarte discret cu el. Fără să ştie ce se întâmplă, intră în joc. Femeile nu îl tratau aşa de obicei. Ea se aşezase aproape de el, era îndrăzneaţă şi sigură pe ea. În momentul în care se ridicase să ia al doilea rând de băuturi, îl mângâiase pe coapsă. O privise şi ea îi zâmbise. O femeie încântătoare şi frumoasă care ştia ce voia. Era posibil să fi fost cu zece ani mai tânără decât el. Mai târziu, ea îl rugase să o conducă acasă. Locuia în apropiere. El era tot nesigur şi indecis, dar îi şi plăcea. Era atât de bizar totul, încât i se părea că păşeşte pe lună. Timp de douăzeci şi trei de ani îi fusese credincios soţiei. De două sau de trei ori avusese probabil ocazia să sărute o altă femeie, dar nimic de felul ăsta nu i se mai întâmplase până acum. — Mi-am pierdut capul cu totul, îi mărturisi el lui Erlendur. O parte din mine voia să fugă acasă şi să uite toată povestea. O altă parte din mine voia să meargă după acea femeie. — Pun pariu că ştiu care parte, zise Erlendur. — 537 —

Stăteau în faţa uşii apartamentului ei, în casa scării unui bloc modern de apartamente, şi ea introduse cheia în broască. Făcut de mâinile ei, chiar şi un gest mărunt ca ăsta devenea voluptos. Uşa se deschise şi ea se lipi de el. „Hai înăuntru cu mine”, îi zise, mângâindu-i organele genitale. El o urmă în apartament. Femeia prepară mai întâi nişte băuturi. El se aşeză pe canapea. Ea puse nişte muzică, veni spre el cu un pahar în mână şi zâmbi, arătându-şi dinţii albi şi frumoşi de sub buzele date cu ruj roşu. Apoi se aşeză lângă el, puse paharul jos, îi apucă cureaua pantalonilor şi îi descheie fermoarul încetişor. — Eu niciodată… A fost… Femeia asta ştia să facă nişte lucruri cu adevărat incredibile, continuă recepţionistul-şef. Erlendur se uită la el fără să spună un cuvânt. — Aveam de gând să mă furişez ca un hoţ afară din apartament, dimineaţa, dar ea s-a trezit înaintea mea. Mă mustra conştiinţa, mă simţeam ca dracu’ realizând că îmi înşelasem soţia şi copiii. Avem trei copii. Aveam de gând să plec şi să uit de cele întâmplate. Dar în momentul în care am început să mă furişez prin cameră în întuneric, ea era trează de-a binelea. S-a ridicat în capul oaselor şi a aprins veioza de lângă pat. — Pleci? m-a întrebat. El a zis că da, că era în întârziere. Că se ducea la o întâlnire importantă. Ceva de genul ăsta. — Ţi-a plăcut noaptea trecută? l-a întrebat. Cu pantalonii în mână, bărbatul s-a uitat la ea. — A fost fantastic, i-a zis. Dar pur şi simplu chestia asta nu poate continua. Nu pot s-o fac. Îmi pare rău. — Vreau optzeci de mii de coroane, îi spuse ea calm, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru posibil. El se uită la ea de parcă nu auzise ce-i spusese. — Optzeci de mii, repetă. — Poftim? — Pentru azi-noapte, îi spuse. — Pentru azi-noapte? făcu el. Cum, te vinzi? — Tu ce crezi? El nu înţelegea nimic. — Crezi că poţi avea gratis o femeie ca mine? — 538 —

Încetul cu încetul, pricepu şi el la ce se referea. — Dar n-ai zis nimic de asta! — Trebuia să spun ceva? Dă-mi optzeci de mii şi, cine ştie, poate chiar te mai las să mă mai conduci acasă încă o dată. — Am refuzat să plătesc, îi spuse şeful de la recepţie lui Erlendur. Am plecat. Ea şi-a ieşit din minţi. A sunat la muncă şi a ameniţat că o sună pe soţia mea dacă nu plătesc. — Cum îi zice uneia ca ea? zise Erlendur… Curvă? Asta să fi fost? Asta vreţi să spuneţi? — Nu ştiu ce era, dar ştia ce făcea şi, în cele din urmă, a sunat acasă şi i-a spus soţiei mele ce s-a întâmplat. — De ce nu aţi plătit-o pur şi simplu? Atunci aţi fi scăpat de ea. — Nu sunt sigur că aş fi scăpat de ea nici dacă i-aş fi dat banii, zise recepţionistul. Eu şi soţia mea am discutat ieri despre chestia asta. Iam povestit ce s-a întâmplat exact aşa cum v-am povestit şi dumneavoastră. Suntem împreună de douăzeci şi trei de ani şi, cu toate că nu am nicio scuză, după cum văd eu lucrurile, a fost o capcană. Dacă femeia aia nu ar fi urmărit să obţină bani, acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată. — Deci a fost numai vina ei? — Nu, bineînţeles că nu, însă… tot o capcană a fost. Făcură o pauză. — Chestii de genul ăsta se întâmplă aici în hotel? îl întrebă Erlendur. Prostituţie? — Nu, răspunse recepţionerul-şef. — Nu e ceva ce aţi omis? — Mi s-a spus că o să întrebaţi chestia asta. Nimic de genul acesta nu se întâmplă aici. — Desigur, zise Erlendur. — O să păstraţi tăcerea în legătură cu asta? — Am nevoie de numele femeii, dacă îl ştiţi. Şi de adresa ei. N-am să merg mai departe. Recepţionistul ezită. — A dracului târfă, zise el, ieşindu-şi pentru o clipă din rolul hotelierului liniştit. — Aveţi de gând să o plătiţi? — E un lucru asupra căruia ne-am pus de acord, eu şi soţia mea. Nu — 539 —

o să obţină nicio leţcaie. — Credeţi că e posibil să fi fost o glumă proastă? — O glumă proastă? zise şeful. Nu înţeleg. La ce vă referiţi? — Vreau să spun, e posibil ca cineva să vrea atât de tare să vă facă rău, încât să vă însceneze aşa ceva? Cineva cu care v-aţi certat? — Nici prin gând nu mi-a trecut. Sugeraţi că am duşmani care ar putea fi în stare de una ca asta? — Nu trebuie neapărat să fie duşmani. Unii care fac feste, poate dintre prietenii dumneavoastră. — Nu, prietenii mei nu sunt aşa. Şi în afară de asta, ca farsă, ar fi mers un pic cam prea departe – dincolo de orice glumă. — Dumneavoastră l-aţi concediat pe Moş Crăciun? — Ce vreţi să spuneţi? — Dumneavoastră i-aţi dat vestea? Sau a primit o notificare, cum a fost…? — Eu i-am spus. — Şi cum a reacţionat? — Nu prea bine. E de înţeles. Lucra aici de ani de zile. Cu mult înaintea mea. — Credeţi că e posibil să fi fost în spatele acestei farse, dacă luăm în calcul varianta aceasta? — Gudlaugur? Nu, nu-mi pot închipui aşa ceva. Să facă una ca asta? Nu cred. Nu tocmai era genul glumeţ. Sigur nu. — Ştiaţi că Gudlaugur a fost un copil-vedetă? — Un copil-vedetă? Cum aşa? — Înregistra discuri. Cânta într-un cor de băieţi. — Habar n-aveam, zise recepţionistul. — Doar un ultim lucru, zise Erlendur, ridicându-se în picioare. — Da? — Puteţi să aduceţi un pick-up în camera mea? întrebă Erlendur şi văzu că şeful de la recepţie nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume se referea. Când Erlendur se întoarse în holul hotelului, îl văzu pe şeful criminaliştilor urcând scările de la subsol. — Cum merge treaba cu analiza salivei pe care aţi găsit-o pe prezervativ? întrebă Erlendur. Aţi verificat cortizolul? — Lucrăm la asta. Ce ştii despre cortizol? — Ştiu că dacă e prea mult în salivă, se poate dovedi periculos. — 540 —

— Sigurdur Óli întreba de arma crimei, zise şeful criminaliştilor. Legistul nu crede că vorba de un cuţit mai special. Mai degrabă de unul nu foarte lung, cu o lamă subţire şi zimţată. — Deci nu e un cuţit de vânătoare sau de tăiat carnea. — Nu, mie mi se pare că e unul foarte obişnuit, zise şeful legiştilor. Un cuţit destul de banal.

— 541 —

10 Erlendur luă cele două discuri din camera lui Gudlaugur şi le duse sus în camera lui, apoi sună la spital şi întrebă de Valgerdur. I se făcu legătura la secţia ei. Răspunse o altă femeie. El ceru din nou cu Valgerdur. Femeia îi spuse: „Un moment, vă rog”, şi în cele din urmă răspunse Valgerdur la telefon. — Ţi-au mai rămas din tampoanele alea de vată? întrebă el. — Cine e la telefon, domnul Moarte şi Chinuri? făcu ea. Erlendur zâmbi. — E un turist la hotel pe care trebuie să-l testăm. — E ceva urgent? — Va trebui făcut astăzi. — O să fii şi tu acolo? — Da. — Vin spre tine. Erlendur închise. Domnul Moarte şi Chinuri, chicoti în sinea lui. Trebuia să se întâlnească cu Henry Wapshott în barul hotelului. Coborî, se aşeză la bar şi aşteptă. Chelnerul îl întrebă dacă voia ceva, dar refuză. Se răzgândi şi îl strigă să-i aducă un pahar cu apă. Se uită la rafturile pline cu sticle de băutură din spatele barului, şiruri de sticle în toate culorile curcubeului, şiruri întregi numai cu alcool. * Pe podeaua de marmură din salon găsiseră sticlă sub formă de pulbere, prea fină pentru a putea fi observată. Urme de Drambuie pe băuturile din dulăpior, Drambuie pe şosetele băiatului şi pe scară. Găsiseră cioburi de sticlă în mătură şi în aspirator. Toate semnele arătau că o sticlă de lichior căzuse pe podeaua de marmură. Probabil că băiatul călcase în balta făcută, apoi fugise direct în camera lui. Urmele de pe scară indicau mai degrabă că fugise, decât că mersese. Erau urmele unor picioruşe speriate. Traseră concluzia că băiatul spărsese sticla, iar tatăl îşi pierduse cumpătul şi îl bătuse cu atâta brutalitate, că îl băgase în spital. Elínborg îl dusese la secţia de poliţie din Hverfisgata pentru interogatoriu, unde îi spusese despre rezultatele testelor medicolegale, despre reacţia băiatului în momentul în care fusese întrebat — 542 —

dacă tatăl său îl lovise şi despre convingerea ei personală că el era vinovatul. Erlendur fu şi el prezent la interogatoriu. Ea îl informă pe tatăl băiatului că se afla în situaţia juridică de a fi suspect şi i se permitea să fie însoţit de un avocat. Probabil că avea unul. Tatăl afirmă vehement că era nevinovat şi repetă că era uluit să fie suspectat pentru simplul motiv că, la el în casă, o sticlă de lichior căzuse pe podea şi se spărsese. Erlendur pornise reportofonul în camera de interogare. — Uitaţi ce credem noi că s-a întâmplat, zise Elínborg, comportându-se de parcă citea cu voce tare dintr-un raport; încerca să-şi lase propriile emoţii şi sentimente deoparte. Băiatul a venit acasă de la şcoală. Era trecut de ora trei. La scurt timp după aceea aţi apărut şi dumneavoastră. Am înţeles că aţi plecat devreme de la lucru în acea zi. Poate eraţi acasă când s-a întâmplat. Dintr-un motiv oarecare, băiatul a scăpat o sticlă mare de Drambuie pe podea. Panicat, a fugit în camera lui. V-a sărit muştarul, şi chiar mai mult de atât. V-aţi pierdut complet controlul şi aţi urcat în camera băiatului, ca să-l pedepsiţi. Situaţia v-a scăpat din mână şi v-aţi bătut fiul atât de tare, încât după aceea a trebuit să chemaţi o ambulanţă. Tatăl o privi pe Elínborg fără a spune un cuvânt. — Aţi folosit o armă pe care nu am reuşit să o identificăm, un instrument rotund sau cel puţin contondent; probabil că l-aţi izbit de tăblia patului. L-aţi lovit în mod repetat cu picioarele. Înainte de a chema o ambulanţă aţi făcut curat în salon. Aţi şters lichiorul cu trei prosoape, pe care l-aţi aruncat la pubela care se află în curte. Aţi aspirat şi cele mai mici cioburi de sticlă. Aţi dat cu mătura şi pe marmură şi aţi lustruit-o la repezeală. Aţi spălat cu foarte mare atenţie dulăpiorul. I-aţi scos şosetele băiatului şi le-aţi aruncat în pubelă. Aţi folosit detergent pentru petele de pe trepte, dar nu aţi reuşit să le îndepărtaţi în totalitate. — Nu puteţi demonstra nimic, din moment ce oricum este o mare porcărie. Băiatul nu a spus nimic. Nu a spus niciun cuvânt despre cine l-a bătut. Mai bine aţi încerca să daţi de colegii lui de clasă. — De ce nu ne-aţi spus despre sticla de lichior? — Nu are nicio legătură cu povestea asta. — Şi şosetele din pubelă? Micile urme de paşi de pe scară? — S-a spart într-adevăr o sticlă de lichior, dar eu am fost cel care a spart-o. S-a întâmplat cu două zile înainte ca băiatul meu să fie bătut. — 543 —

Îmi turnam ceva de băut când am scăpat-o din mână şi s-a făcut praf. Addi a văzut scena şi s-a speriat. I-am spus să aibă grijă pe unde calcă, dar deja călcase în băutura vărsată pe jos şi a fugit pe scări, până în camera lui. Chestia asta n-are nicio legătură cu faptul că a fost bătut şi trebuie să spun că scenariul ăsta mă uimeşte. Nu aveţi nici cea mai mică dovadă! V-a spus el că l-am lovit? Mă îndoiesc. Şi nu o va spune niciodată, pentru că nu am fost eu. Eu nu i-aş face niciodată aşa ceva. Niciodată. — De ce nu ne-aţi spus povestea cu sticla de la bun început? — De la bun început? — De când am găsit petele. N-aţi suflat o vorbă despre treaba asta atunci. — E exact ce am crezut că o să se întâmple. Am ştiut că o să legaţi incidentul de faptul că Addi a fost bătut. Nu am vrut să complic lucrurile. Băieţii de la şcoală au făcut-o. — Compania dumneavoastră se îndreaptă spre faliment, zise Elínborg. Aţi dat afară douăzeci de angajaţi şi se aşteaptă să faceţi şi mai multe concedieri. Bănuiesc că sunteţi foarte stresat. Vă pierdeţi şi casa… — În afaceri se mai întâmplă ca lucrurile să meargă şi prost. — Avem motive să credem că aţi mai fost violent şi înainte. — Hei, ia staţi puţin… — Am verificat fişele medicale. De două ori în ultimii patru ani băiatul a avut degetul rupt. — Aveţi copii? Copiii au întotdeauna accidente. Asta e o prostie. — Un pediatru a constatat degetul rupt a doua oară şi a informat Protecţia Copilului. Era acelaşi deget. Protecţia Copilului a trimis pe cineva acasă la dumneavoastră. Au examinat condiţiile de trai. Nu au găsit nimic de semnalat. Pediatrul a venit şi a găsit înţepături pe mâna băiatului. Tatăl nu spuse nimic. Elínborg nu se putu controla. — Ticălosule, zise ea printre dinţi. — Vreau să vorbesc cu avocatul meu, zise el şi se uită în altă parte. * — Bună dimineaţa, am spus! Erlendur reveni la realitate şi îl văzu pe Henry Wapshott stând în — 544 —

picioare în faţa lui. Cufundat în gândurile sale în legătură cu băiatul abuzat, nu îl observase pe Wapshott intrând în bar şi nici nu auzise când acesta îl salută. Sări în picioare şi îi strânse mâna. Wapshott purta aceleaşi haine pe care le avusese şi cu o zi înainte. Părul îi era mai zburlit şi părea obosit. Comandă cafea. Erlendur făcu la fel. — Vorbeam despre colecţionari, îi reaminti. — Da, zise Wapshott, schiţând un zâmbet speriat. Nişte singuratici, la fel ca mine. — Cum a aflat un colecţionar tocmai din Anglia că, acum patruzeci de ani, a existat un băiat cu o voce frumoasă care cânta într-un cor din Hafnarfjördur, în Islanda? — Oh, avea mai mult decât o voce frumoasă, zise Wapshott. Mult, mult mai mult de atât. Avea o voce nemaipomenită, băiatul acela. — Cum ai aflat despre Gudlaugur Egilsson? — Prin intermediul unor persoane care manifestă acelaşi interes ca şi mine. Specialişti în colecţionarea de discuri de vinil, după cum cred că ţi-am spus ieri. Să luăm drept exemplu muzica de cor: colecţionarii pot fi împărţiţi în cei care colecţionează doar anumite melodii sau anumite aranjamente muzicale şi alţii care colecţionează anumite coruri. Iar alţii, ca mine, coruri de băieţi. Unii colecţionează doar coruri de băieţi care au înregistrat doar pe discuri de patefon la o turaţie de 78 de turaţii pe minut, dintre cele care nu se mai fabrică din anii şaizeci. Alţii se ocupă cu colecţionarea single-urilor de 45 de turaţii pe minut, însă doar de la o anumită marcă. Sunt o infinitate de tipuri de specializări. Unii caută toate versiunile unui cântec, să spunem „Stormy Weather” 32, pe care sunt sigur că o ştii. Doar ca să înţelegi despre ce este vorba. Am auzit despre Gudlaugur prin intermediul unui grup sau a unei asociaţii de colecţionari japonezi care administrează un site foarte mare unde se comercializează astfel de discuri. Nimeni nu colecţionează muzică occidentală la nivelul la care o fac japonezii. Au ajuns peste tot şi cumpără tot ce-a fost scos vreodată pe piaţă, tot ce le cade în mână. În special Beatles şi muzică hippy. Sunt renumiţi pe piaţa de discuri şi calitatea lor numărul unu este că au bani. Erlendur se întreba dacă fumatul era permis în bar şi se hotărî să 32

Vreme ploioasă, un standard de jazz (n.tr.). — 545 —

facă o încercare. Văzând că era pe cale să-şi aprindă o ţigară, Wapshott scoase un pachet mototolit de Chesterfield şi Erlendur îi dădu o brichetă. — Crezi că putem fuma aici? întrebă Wapshott. — Vom vedea, zise Erlendur. — Japonezii aveau o copie a primului single al lui Gudlaugur, zise Wapshott. Cel pe care ţi l-am arătat aseară. De la ei l-am cumpărat. M-a costat o avere, dar nu regret. Când am întrebat despre provenienţa discului, mi-au zis că l-au cumpărat de la un colecţionar din Bergen, Norvegia, la un târg de discuri din Liverpool. Am luat legătura cu colecţionarul norvegian şi am aflat că a cumpărat nişte discuri de la un agent comisionar din Trondheim. E posibil ca acea copie să-i fi fost trimisă din Islanda, probabil chiar de cineva care voia să promoveze băiatul în străinătate. — Foarte multe investigaţii pentru un disc vechi, zise Erlendur. — Colecţionarii sunt precum genealogii. O parte a distracţiei este depistarea originii. De atunci am încercat să obţin mai multe copii ale discurilor lui, dar e foarte dificil. A făcut doar două înregistrări. — Ai zis c-ai dat o avere pe exemplarul luat de la japonezi. Discurile astea chiar valorează ceva? — Pentru colecţionari, da, zise Wapshott. Dar nu vorbim de sume uriaşe. — Totuşi suficient de mari cât să merite să vii până în Islanda şi să mai cumperi. De-aia voiai să te întâlneşti cu Gudlaugur. Ca să afli dacă mai avea copii. — E ceva timp de când sunt în relaţii cu vreo doi sau trei colecţionari islandezi. Asta se întâmpla cu mult înainte ca eu să devin interesat de Gudlaugur. Din nefericire, practic niciunul dintre discurile sale nu mai există. Colecţionarii islandezi nu au putut localiza niciunul. E posibil să mi se trimită chiar acum o copie din Germania, comandată prin internet. Am venit aici să mă întâlnesc cu colecţionarii ăştia şi să-l cunosc pe Gudlaugur, pentru că ador interpretarea lui şi pentru că vreau să bat magazinele de discuri şi să văd cum stă piaţa. — Câştigi bani din chestia asta? — Nu prea, zise Wapshott, pufăind din ţigară, cu degetele îngălbenite după zeci de ani de fumat. Am primit o moştenire. Nişte proprietăţi în Liverpool. Le administrez, însă cea mai mare parte a timpului mi-o petrec cu colecţionarea discurilor. Zi-i pasiune, dacă — 546 —

vrei. — Şi colecţionezi coruri de băieţi. — Da. — Ai găsit ceva interesant în această călătorie? — Nu. Nimic. Aici se pare că nu există un prea mare interes în a conserva ceva. Totul trebuie să fie modern. Chestiile vechi sunt gunoaie. Nimic nu merită să mai fie păstrat. Am impresia că aici oamenii tratează foarte prost discurile. Le aruncă pur şi simplu. Dacă cel care le deţinea a murit, de exemplu, nu e nimeni chemat să le evalueze. Sunt aruncate pur şi simplu la groapa de gunoi. O bună perioadă de timp am crezut că o companie din Reykjavík, numită „Sorpa”, era o asociaţie de colecţionari. Se făcea mereu referire la ea în corespondenţă. S-a dovedit a fi uzină de reciclare, care administrează în acelaşi timp şi un magazin la mâna a doua. Colecţionarii de aici găsesc tot felul de lucruri valoroase printre gunoaie şi le vând pe internet pe sume frumuşele. — Prezintă Islanda un interes special pentru colecţionari? întrebă Erlendur. — Marele avantaj al Islandei stă în dimensiunile reduse ale pieţei. Sunt scoase doar câteva copii ale fiecărui disc şi nu e nevoie de prea mult timp până dispar şi nu le mai dai de urmă. La fel cum s-a întâmplat şi cu discurile lui Gudlaugur. — Trebuie să fie palpitant să fii colecţionar într-o lume în care oamenii urăsc tot ce e vechi şi nefolositor. Probabil că eşti fericit când te gândeşti că salvezi lucruri care au o valoare culturală. — Suntem câţiva ţicniţi care se încăpăţânează să se pună de-a curmezişul distrugerii, zise Wapshott. — Şi care se aleg şi cu profit. — Se poate. — Ce s-a întâmplat cu Gudlaugur Egilsson? Ce s-a întâmplat cu copilul-vedetă? — Ce se întâmplă cu toţi copiii-vedetă, răspunse Wapshott. A crescut. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu el, dar n-a mai cântat niciodată ca adolescent sau adult. Cariera lui a fost scurtă şi frumoasă, apoi a dispărut în mulţime şi a încetat să mai fie unic. Nu i-a mai aruncat nimeni nicio provocare şi, cu siguranţă, lucrul ăsta i-a lipsit. Ai nevoie de nervi tari ca să faci faţă admiraţiei şi faimei la o vârstă atât de fragedă, şi de nervi şi mai tari atunci când oamenii îţi întorc spatele. — 547 —

Wapshott se uită la ceasul care atârna deasupra barului, apoi la ceasul de la mână, şi îşi drese glasul. — Am avion în seara asta către Londra şi trebuie să fac nişte cumpărături înainte de a pleca. Mai era şi altceva ce voiai să afli? Erlendur se uită la el. — Nu, cred că asta e tot. Aveam impresia că urma să pleci mâine. — Dacă nu vă mai pot ajuta cu nimic, îţi las cartea mea de vizită, zise Wapshott în timp ce scotea o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o înmâna lui Erlendur. — L-ai schimbat, zise Erlendur. Zborul. — Da, pentru că nu m-am întâlnit cu Gudlaugur, îl lămuri Wapshott. Am terminat aproape tot ce-mi propusesem să fac în călătoria asta şi vreau să mă scutesc de plata încă unei nopţi în acest hotel. — Ar mai fi un lucru, zise Erlendur. — OK. — O biotehniciană vine chiar acum pentru a-ţi lua o mostră de salivă, dacă nu te deranjează. — O mostră de salivă? — Pentru ancheta referitoare la crimă. — Şi de ce salivă? — Nu-ţi pot spune, pentru moment. — Sunt suspect? — Luăm mostre de la toţi cei care l-au cunoscut pe Gudlaugur. Pentru anchetă. N-are legătură cu tine, în mod special. — Înţeleg, zise Wapshott. Salivă!… Ce ciudat! Zâmbi şi Erlendur se uită fix la dinţii de jos, care aveau pete negre de nicotină.

— 548 —

11 Intrară în hotel prin uşile turnante: el bătrân şi plăpând într-un scaun cu rotile; şi ea în urma lui, mărunţică şi slabă, cu un nas subţire şi coroiat şi cu nişte ochi inflexibili şi pătrunzători cu care scruta holul hotelului. Femeia avea cincizeci şi ceva de ani, purta un palton maro gros şi nişte cizme lungi din piele şi împingea scaunul cu rotile. Bărbatul părea să aibă în jur de optzeci de ani, de sub borul pălăriei îi ieşeau smocuri de păr alb, iar chipul său numai piele şi os avea o paloare cadaverică. Stătea cu capul adus între umeri, iar mâinile albe şi osoase i se iţeau de sub mânecile unui pardesiu negru. Avea un fular înfăşurat în jurul gâtului şi purta nişte ochelari cu rame groase de baga, prin care ochii i se vedeau bulbucaţi, ca la peşte. Femeia îl împinse către biroul de la recepţie. Recepţionistul-şef, care tocmai ieşea din birou, îi văzu apropiindu-se. — Vă pot ajuta cu ceva? îi întrebă când ajunseră la ghişeu. Bărbatul din scaunul cu rotile îl ignoră, dar femeia întrebă de un detectiv pe nume Erlendur, despre care i se spusese că îşi desfăşura investigaţiile la hotel. Erlendur îi văzuse intrând chiar în momentul în care părăsea barul împreună cu Wapshott. Îi atrăseseră imediat atenţia. Emanau ceva care aducea a moarte. Se întreba dacă să-l reţină pe Wapshott şi să-l împiedice să se întoarcă în Anglia, pentru moment însă nu se putu gândi la un motiv suficient de bun pentru asta. Tocmai cântărea în minte cine ar fi putut fi cei doi, bărbatul cu ochi de eglefin 33 şi femeia cu nasul ca un cioc de vultur, în momentul în care şeful de la recepţie îl văzu şi îi făcu semn cu mâna. Erlendur era gata să-şi ia la revedere de la Wapshott, însă brusc acesta dispăruse. — Întrebau de dumneavoastră, zise şeful de la recepţie în timp ce Erlendur se apropia de biroul de la recepţie. Erlendur se duse în spatele biroului. Ochii de eglefin se uitară fix la el de sub borul pălăriei. — Sunteţi Erlendur? întrebă bărbatul din scaunul cu rotile, cu o voce bătrână şi gâjâită. Peşte marin din familia gadidae (cod), de 50-90 de centimetri lungime, foarte apreciat ca peşte de consum (n.red.). — 549 — 33

— Voiaţi să vorbiţi cu mine? întrebă Erlendur. Ciocul de vultur se înălţă în aer. — Anchetaţi uciderea lui Gudlaugur Egilsson, care a avut loc în acest hotel? întrebă femeia. Erlendur îi spuse că da. — Sunt sora lui, zise ea. Şi el tatăl nostru. Putem vorbi undeva în linişte? — Vreţi să vă ajut? se oferi Erlendur. Ea păru jignită şi împinse scaunul cu rotile. Îl urmară pe Erlendur la bar şi până la masa unde stătuse împreună cu Wapshott. Erau singurii oamenii din bar. Până şi chelnerul dispăruse. Erlendur nu ştia dacă barul era deschis în timpul prânzului de obicei. Dar de vreme ce uşa era deschisă, presupuse că trebuie să fi fost, numai că puţini păreau să ştie. Femeia împinse scaunul cu rotile până la masă şi blocă roţile. Apoi se aşeză în faţa lui Erlendur. — Tocmai aveam de gând să vin să vă văd, minţi Erlendur; intenţionase să-i lase pe Sigurdur Óli şi pe Elínborg să vorbească cu familia lui Gudlaugur. Nu-şi amintea dacă chiar le ceruse să o facă. — Am prefera ca poliţia să nu vină acasă, zise femeia. Chestia asta nu s-a întâmplat niciodată. Ne-a telefonat o femeie, probabil colega dumneavoastră, cred că a zis că numele ei este Elínborg. Am întrebat cine se ocupa de anchetarea cazului şi ea ne-a spus că unul dintre ei sunteţi dumneavoastră. Speram că am putea termina o dată pentru totdeauna cu chestia asta şi că ne veţi lăsa apoi în pace. Nu se citea nicio urmă de suferinţă în comportamentul ei. Nu afişa nicio urmă de tristeţe pentru pierderea cuiva drag. Doar impetinenţă rece. Simţeau că aveau unele îndatoriri de îndeplinit, se simţeau obligaţi să dea o declaraţie la poliţie, dar era limpede că o făceau cu repulsie şi că nu se sfiau s-o arate. Se comportau de parcă trupul găsit la subsolul hotelului n-ar fi avut nicio legătură cu ei. Ca şi cum ar fi fost dincolo de toate astea. — Cunoaşteţi circumstanţele în care a fost găsit Gudlaugur, zise Erlendur. — Ştim că a fost omorât, zise bătrânul. Ştim că a fost înjunghiat. — Ştiţi cine ar fi putut s-o facă? — N-avem nici cea mai vagă idee, zise femeia. Nu păstram niciun fel de legătură cu el. Nu ştim cu cine se însoţea. Nu-i cunoaştem prietenii — 550 —

şi nici duşmanii, dacă avea vreunul. — Când l-aţi văzut ultima oară? Elínborg intră în bar. Se apropie de ei şi se aşeză lângă Erlendur. Se prezentă, dar cei doi nu afişară niciun fel de reacţie, rămânând la fel de hotărâţi să nu se lase tulburaţi de nimic. — Presupun că trebuie să fi avut în jur de douăzeci de ani pe atunci, zise femeia. Ultima oară când l-am văzut. — Douăzeci? Erlendur crezu că nu auzise bine. — După cum am spus, nu am păstrat niciun fel de legătură cu el. — Şi de ce nu? întrebă Elínborg. Femeia nici măcar nu se uită la ea. — Nu e suficient că vorbim cu dumneavoastră? îl întrebă ea pe Erlendur. Trebuie să fie şi femeia asta aici? Erlendur se uită la Elínborg. Părea să se fi înveselit într-o oarecare măsură. — Nu păreţi să-i plângeţi foarte tare soarta, zise el, fără să-i răspundă. E vorba despre Gudlaugur. Fratele dumneavoastră, adăugă, şi se uită din nou la femeie. Fiul dumneavoastră, completă, şi se uită la bătrân. De ce? De ce nu l-aţi mai văzut de treizeci de ani? Şi după cum v-am spus, numele ei este Elínborg, adăugă el. Dacă mai aveţi de făcut comentarii, vă vom duce la secţia de poliţie şi vom continua acolo; puteţi chiar depune o plângere oficială. Avem afară o maşină de poliţie. Ciocul de vultur se ridică, ofensat. Ochii de eglefin se strânseră. — Îşi vedea de viaţa lui, zise ea,. Noi, de-a noastră. Altceva nu mai avem ce să vă spunem. N-am avut niciun fel de contact. Asta a fost. Nam avut o problemă cu asta. Şi nici el. — Vreţi să-mi spuneţi că ultima oară când l-aţi văzut a fost pe la mijlocul anilor şaptezeci? făcu Erlendur. — Nu a existat niciun fel de contact, repetă ea. — Nici măcar o singură dată, în tot acest timp? Niciun telefon? Nimic? — Nu, zise ea. — Şi de ce nu? — Asta e o chestiune de familie, zise bătrânul. Nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat aici. Niciuna. S-a terminat şi ne-am împăcat cu chestia asta. Ce altceva mai doriţi să ştiţi? — Ştiaţi că lucra la acest hotel? — Auzeam de el din când în când, zise femeia. Ştiam că era portar — 551 —

aici. Că se îmbrăca cu o uniformă idioată şi că deschidea uşa pentru oaspeţii hotelului. Şi înţeleg că mai făcea pe Moşu’ la petrecerile de Crăciun. Ochii lui Erlendur erau aţintiţi asupra ei. Spusese toate astea de parcă Gudlaugur n-ar fi putut să-şi umilească mai mult familia, asta dacă lăsăm la o parte faptul că a fost găsit asasinat şi pe jumătate dezbrăcat, la subsolul unui hotel. — Nu ştim multe despre el, zise Erlendur. Nu pare să fi avut mulţi prieteni. Locuia într-o cămăruţă în acest hotel. Se pare că era o persoană agreabilă. Oamenii credeau că se purta frumos cu copiii. După cum aţi spus, făcea pe Moşu’ la petrecerile de Crăciun. Totuşi, am auzit că a fost un interpret talentat. Un tânăr care înregistra discuri, cred că a făcut vreo două, însă, bineînţeles, dumneavoastră ştiţi mai multe despre asta. Am aflat de pe o copertă de disc că a făcut un turneu în Peninsula Scandinavă şi că părea să aibă toată lumea la picioarele lui. Apoi, nu se ştie de ce, totul a luat sfârşit. În afară de câţiva ţicniţi care colecţionează discuri vechi, astăzi nimeni nu mai ştie de el. Ce s-a întâmplat? În timp ce Erlendur vorbea, ciocul de vultur coborî şi ochii de eglefin se întunecară. Bătrânul îşi îndepărtă privirea şi se uită în jos la masă, iar femeia, care încerca încă să-şi păstreze aerul autoritar şi postura superioară, nu mai părea la fel de sigură pe sine. — Ce s-a întâmplat? repetă Erlendur, amintindu-şi brusc că sus, în camera lui, avea înregistrările lui Gudlaugur. — Nu s-a întâmplat nimic, zise bătrânul. Şi-a pierdut vocea. S-a maturizat devreme şi şi-a pierdut vocea la vârsta de doisprezece ani şi cu asta s-a sfârşit totul. — Şi după aceea nu a mai putut cânta? întrebă Elínborg. — I se urâţise vocea, răspunse bătrânul cu iritare. Nu mai putea fi învăţat nimic. Şi nu se mai putea face nimic pentru el. S-a întors împotriva cântatului. Revolta şi furia au pus stăpânire pe el şi s-a întors împotriva tuturor. S-a întors şi împotriva mea. I s-a opus surorii lui, care a încercat să facă totul pentru el. M-a lovit şi a dat vina pe mine pentru toate cele întâmplate. — Dacă nu mai e nimic… zise femeia, aruncându-i o privire lui Erlendur. N-am spus destule? N-aţi auzit destule? — N-am găsit prea multe în camera lui Gudlaugur, continuă Erlendur, prefăcându-se că n-o auzise. Am găsit câteva discuri de-ale — 552 —

lui şi două chei. Le ceruse celor de la medicină legală să-i înapoieze cheile pe care le examinaseră. Le scoase din buzunar şi le aşeză pe masă. Atârnau de un breloc cu un briceag în miniatură. Avea un mâner roz de plastic şi, întro parte, imaginea unui pirat cu picior de lemn, cuţit şi clapă peste un ochi. Sub acea imagine era scris în engleză cuvântul PIRATE. După ce aruncă o privire la chei, femeia spuse că nu le cunoştea. Bărbatul îşi aşeză ochelarii pe nas şi se uită şi el, apoi scutură din cap. — Una este probabil de uşă, zise Erlendur. Cealaltă pare să fie de la un dulap sau de la un vestiar. Se uită la ei, dar, neprimind niciun răspuns, băgă cheile la loc în buzunar. — I-aţi găsit discurile? întrebă femeia. — Da, două, zise Erlendur. A mai înregistrat şi altele? — Nu, n-au mai fost altele, zise bătrânul, săgetându-l, o clipă, cu duşmănie pe Erlendur, dar întorcându-şi repede privirea în altă parte. — Ne puteţi da discurile? întrebă femeia. — Presupun că veţi moşteni tot ce a lăsat, replică Erlendur. Când vom considera că ancheta s-a sfârşit, vă vom da tot ce a avut. Nu avea altă familie, nu? Nu avea copii? Nu am reuşit să lămurim nimic în privinţa asta. — Ultima dată când l-am văzut era necăsătorit, zise femeia. Vă mai putem ajuta cu ceva? îl întrebă apoi, de parcă îşi aduseseră cine ştie ce contribuţie majoră la anchetă dându-şi osteneala să treacă pe la hotel. — N-a fost vina lui că s-a maturizat şi că şi-a pierdut vocea, zise Erlendur. Nu le mai putea suporta indiferenţa şi aroganţa. Un fiu îşi pierduse viaţa. Un frate fusese asasinat. Cu toate astea, era ca şi cum nimic nu sar fi întâmplat. Ca şi cum chestia asta nu avea niciun fel de legătură cu ei. Ca şi cum viaţa lui încetase cu mult timp în urmă să mai facă parte din vieţile lor, din cauza unui lucru care, pentru Erlendur, era momentan secret. Femeia se uită la Erlendur. — Dacă nu mai e altceva… zise ea din nou, şi eliberă frâna scaunului cu rotile. — Vom vedea, zise Erlendur. — Credeţi că nu arătăm suficientă compasiune, nu? zise ea brusc. — Cred că nu arătaţi niciun fel de compasiune, îi răspunse Erlendur. — 553 —

Dar asta nu e treaba mea. — Nu, zise femeia. Nu e treaba dumneavoastră. — Aş vrea totuşi să ştiu dacă aţi avut vreun sentiment faţă de omul ăsta. A fost fratele dumneavoastră. Erlendur se întoarse către bătrânul din scaunul cu rotile. — Fiul dumneavoastră. — Era un străin pentru noi, zise femeia şi se ridică în picioare. Bătrânul făcu o grimasă. — Pentru că nu s-a ridicat la aşteptările dumneavoastră? zise Erlendur ridicându-se şi el în picioare. Pentru că v-a dezamăgit pe când avea doisprezece ani, pe când era un copil. Ce-aţi făcut? L-aţi dat afară? L-aţi aruncat în stradă? — Cum îndrăzniţi să ne vorbiţi, tatălui meu şi mie, pe acest ton? zise femeia printre dinţii încleştaţi. Cum îndrăzniţi? Cine v-a numit conştiinţa lumii? — Cine v-a luat conştiinţa? mârâi Erlendur, la rândul său. Femeia îl săgetă cu privirea. Apoi păru să dea înapoi. Trase scaunul cu rotile înspre ea, îl îndepărtă de lângă masă şi începu să-l împingă în faţă spre ieşirea din bar. Merse cu paşi mari de-a lungul holului hotelului spre uşile turnante. În boxe, o soprană islandeză cânta melancolic… O, atinge-mi harpa, tu, zeiţă celestă… Erlendur şi Elínborg se luară după ei şi îi priviră cum părăsesc hotelul: femeia îşi ţinea capul semeţ, dar bărbatul se cufundase atât de adânc în scaunul cu rotile, că nu se mai vedea decât capul, care se clătina.

…Şi alţii vor continua să rămână pentru totdeauna copii…

— 554 —

12 Când Erlendur se întoarse în cameră, la puţin timp după prânz, şeful de la recepţie aranjase să-i fie instalat un pick-up şi două boxe. Hotelul avea câteva platane vechi, care nu mai fuseseră folosite de ceva vreme. Erlendur avea şi el unul acasă, aşa că îşi dădu repede seama cum funcţiona. Nu avusese niciodată un CD-player şi nu mai cumpărase de ani de zile un disc. Nu asculta muzică modernă. Când îşi auzise colegii de la serviciu vorbind despre hip-hop, crezuse multă vreme că era un fel de şotron. Elínborg se îndrepta spre Hafnarfjördur. Erlendur îi spusese să se ducă acolo şi să afle unde făcuse Gudlaugur şcoala. Avusese de gând săi întrebe pe tatăl şi pe sora acestuia, dar, cum întâlnirea dintre ei se încheiase atât de brusc, nu mai apucase. O să vorbească din nou cu ei, ceva mai târziu. Între timp, voia ca Elínborg să-i localizeze pe cei care îl cunoscuseră pe Gudlaugur pe când era un copil-vedetă şi să stea de vorbă cu colegii lui de şcoală. Voia să ştie ce efect avusese faima asupra băiatului, la o vârstă atât de fragedă. Ce crezuseră despre asta colegii lui de şcoală, şi dacă îşi amintea vreunul ce se întâmplase când îşi pierduse vocea şi în primii ani după aceea. Se întreba şi dacă ştia cineva ca Gudlaugur să fi avut duşmani pe atunci. Insistând pe fiecare lucru în parte, în timpul discuţiei cu Elínborg din holul hotelului, observă că o irită să i se explice punct cu punct ce trebuia să facă. Ştia ce presupunea cazul şi era în stare să-şi traseze şi singură sarcinile. — Îţi poţi lua şi o îngheţată bună pe drum, adăugă pentru a o tachina şi mai mult. Mormăind câteva înjurături în barbă despre faptul că bărbaţii erau nişte porci misogini, femeia ieşi. — Şi cum îl recunosc pe turistul ăsta? auzi o voce în spatele lui, şi, în momentul în care se întoarse, o văzu pe Valgerdur cu o trusă pentru luat mostre în mână. — Pe Wapshott? L-ai întâlnit aseară. E englezul ăla în vârstă, tras la faţă şi cu dinţii pătaţi de tutun, care colecţionează discuri înregistrate cu coruri de băieţi, zise Erlendur. Ea zâmbi. — Cu dinţii pătaţi de tutun? Şi care colecţionează discuri — 555 —

înregistrate cu coruri de băieţi? — E o poveste foarte, foarte lungă pe care am să ţi-o spun cândva. Ai vreo veste în legătură cu celelalte mostre? Era neobişnuit de încântat să o revadă. Aproape că îi stătuse inima în piept când îi auzise vocea în spatele lui. Melancolia îl părăsi pentru o clipă şi vocea i se însufleţi. Simţi că i se cam taie respiraţia. — Nu ştiu ce se întâmplă cu ele, zise ea. E o cantitate foarte mare de mostre. — Am, ăă… Erlendur bâjbâi după o scuză în legătură cu ce se întâmplase cu o seară mai înainte. Am monopolizat discuţia aseară. Despre moarte şi fatalitate. Nu prea ţi-am spus adevărul, când m-ai întrebat despre interesul meu pentru povestirile cu oameni care mor în sălbăticie. — Nu trebuie să-mi spui nimic, îi răspunse femeia. — Ba da, cu siguranţă trebuie să-ţi spun, zise Erlendur. Există vreo şansă să ne mai vedem? — Nu… Ea făcu o pauză. — Nu-ţi face griji din cauza asta. A fost minunat. Haide să uităm de chestia aia. OK? — OK, dacă aşa vrei tu, zise Erlendur, împotriva voinţei sale. — Unde e Wapshott ăsta? Erlendur o însoţi la recepţie, de unde află în ce cameră stătea. Îşi strânseră mâinile şi ea se îndreptă spre lift. El o urmări. Ea aşteptă liftul fără să se uite înapoi. El se întreba dacă să se repeadă asupra ei şi să o îmbrăţişeze şi era gata-gata să o facă, când uşa se deschise şi intră în lift. Îi aruncă în treacăt o privire, schiţând un zâmbet aproape imperceptibil, chiar când se închidea uşa. Erlendur rămase nemişcat câteva clipe şi privi cum liftul afişa etajele până ce se opri la etajul la care stătea Wapshott. Apoi apăsă butonul şi chemă liftul. Simţi parfumul lui Valgerdur tot drumul până în camera lui. Puse un disc al lui Gudlaugur Egilsson pe platan şi se asigură că viteza era setată la 45 de turaţii pe minut. Apoi se întinse pe pat. Discul era nou-nouţ. Suna ca şi cum n-ar fi fost niciodată ascultat. N-avea nicio zgârietură ori vreun fir de praf pe el. După un uşor păcănit de început, veni preludiul şi, în cele din urmă, o voce pură şi celestă de soprano începu să cânte „Ave Maria”. — 556 —

* Stătea singur pe hol, deschise cu grijă uşa de la camera tatălui său şi îl văzu aşezat pe marginea patului, privind în gol, cuprins de o suferinţă tăcută. Tatăl său nu participase la căutare. Îşi croise drum înapoi la fermă, după ce-i pierduse pe cei doi fii ai săi prin mlaştină, în viscolul care izbucnise din senin. Orbecăise prin vifor strigându-i, incapabil să vadă la doi metri în faţă, în urletul furtunii care îi înăbuşea strigătele. Disperarea lui nu putea fi descrisă în cuvinte. Îi luase pe băieţi să-l ajute să strângă oile şi să le aducă înapoi la stână. Venise iarna, dar când porniseră în căutarea oilor, părea să fi fost o zi frumoasă. Fusese un singur buletin meteo şi o singură atenţionare. Furtuna venise pe neaşteptate. Erlendur se apropie şi se opri lângă tatăl său. Nu înţelegea de ce stătea pe pat, în loc să se alăture echipei de căutare care o pornise înspre mlaştină. Fratele lui încă nu fusese găsit. Poate mai trăia, deşi era puţin probabil. Erlendur citea deznădejdea pe chipurile bărbaţilor epuizaţi, care se întorceau acasă pentru a se odihni şi pentru a îmbuca ceva, înainte de a o porni iarăşi înspre mlaştină. Veneau din satele şi fermele din împrejurimi, care cum puteau, aducând câini şi beţe lungi, pe care le înfigeau în zăpadă. În felul ăsta îl găsiseră pe Erlendur. Aşa aveau să-l găsească şi pe fratele lui. Se duseseră în mlaştină în echipe de câte opt până la zece oameni, înfigându-şi beţele în zăpadă şi strigându-l pe fratele lui. Trecuseră două zile de când îl găsiseră pe Erlendur şi trei de când furtuna îi despărţise pe cei trei călători. Fraţii rămăseseră unul lângă celălalt o bună bucată de vreme. Strigaseră în plin vifor şi se chinuiseră să fie atenţi, doar-doar or auzi vocea tatălui lor. Cu doi ani mai mare, Erlendur îl ţinea pe fratele său de mână, dar degetele le erau amorţite de ger şi nici nu-şi dăduse seama când îl lăsaseră puterile. Credea că încă îl mai ţinea pe fratele său de mână, când se întorsese şi nu-l mai văzu. Mult mai târziu crezuse că-şi aminteşte că mâna fratelui său alunecase dintr-a sa, însă era doar o născocire. De fapt, nu simţise nimic. Fusese convins că o să moară atunci, la zece ani, într-un viscol care părea că nu se mai opreşte. Îl izbea din toate părţile, îl sfâşia, îl sfârteca şi îl orbea, rece, aspru şi fără milă. În cele din urmă, se prăbuşise în zăpadă şi încercă să se îngroape acolo. Zăcuse acolo, gândindu-se la — 557 —

fratele lui care murea şi el undeva prin mlaştină. Îl trezise o împunsătură tăioasă în umăr şi, dintr-odată dăduse cu ochii de un chip pe care nu-l recunoscu. Nu auzea ce spunea acel bărbat. Ar fi vrut să doarmă. Fusese ridicat din zăpadă şi bărbaţii îl căraseră cu rândul din mlaştină, chiar dacă îşi amintea foarte puţine din călătoria înapoi spre casă. Auzise voci. O auzise pe mama lui cum îl îngrijea. Un doctor îl examinase. Avusese degerături la picioare, însă nu foarte grave. Îşi privi îndelung tatăl, cum stătea singur în cameră. Îl văzuse stând pe marginea patului, de parcă nimic din ce se întâmplase nu l-ar fi afectat. Două zile mai târziu, Erlendur fusese din nou pe picioare. Rămăsese lângă tatăl lui, neajutorat şi speriat. Mustrări ciudate de conştiinţă îl bântuiseră în momentul în care începuse să-şi revină şi să-şi recapete puterile. De ce el? De ce el şi nu fratele lui? Şi dacă nu l-ar fi găsit pe el, era posibil să-l fi găsit pe fratele lui în locul lui? Voise să-l întrebe pe tatăl său acest lucru şi voise să întrebe de ce nu luase şi el parte la expediţia de căutare, însă nu-l întrebase nimic. Se uitase pur şi simplu la el, la cutele care i se adânciseră pe chip, la barba ţepoasă, la ochii negri de supărare. Petrecuse aşa o vreme, timp în care tatăl său îl ignorase. Erlendur puse mâna pe mâna tatălui şi îl întrebase dacă era vina lui. Că fratele lui dispăruse. Că nu-l ţinuse suficient de strâns de mână, că ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de el, că ar fi trebuit să fie lângă el atunci când fusese găsit. Pusese toate aceste întrebări cu o voce slabă şi ezitantă, dar îşi pierduse cumpătul şi începu să plângă. Tatăl său înclinase capul. Ochii i se umpluseră de lacrimi, îl cuprinsese pe Erlendur în braţe şi începu şi el să plângă, până ce trupul lui masiv se zgâlţâise şi se cutremurase în braţele fiului. Toate acestea îi trecură lui Erlendur prin minte până ce discul începu din nou să foşnească. De mult nu-şi mai permisese astfel de momente de reflecţie şi se trezi, pe neaşteptate, năpădit de amintiri; simţi din nou acea durere grea, pe care ştia că nu o va putea niciodată îngropa sau uita cu totul. Atât de puternică era vocea coristului.

— 558 —

13 Telefonul de pe noptieră sună. Bărbatul se ridică în capul oaselor, ridică acul de pe disc şi închise pick-up-ul. Suna Valgerdur. Îi spuse că Henry Wapshott nu era în cameră. Când pusese pe cineva din personalul hotelului să sune în camera lui şi să-l caute, nu putu fi găsit nicăieri. — Urma să aştepte pentru mostră, zise Erlendur. A plecat de la hotel? Am înţeles că avea un zbor rezervat pentru seara aceasta. — Nu am întrebat, zise Valgerdur. Nu mai pot aştepta aici şi… — Nu, bineînţeles că nu, îmi pare rău, zise Erlendur. O să-l trimit la tine, când îl găsesc. Îmi pare rău de chestia asta. — OK atunci, eu plec. Erlendur ezită. Cu toate că nu ştia ce să spună, n-ar fi vrut s-o lase să plece imediat. Tăcerea se prelungi şi dintr-odată auzi o bătaie în uşă. Crezu că era Eva Lind, care venise în vizită. — Mi-ar plăcea foarte tare să ne mai întâlnim, zise el, însă înţeleg dacă n-ai chef. Din nou se auzi o bătaie în uşă, mai tare de data asta. — Voiam să-ţi spun adevărul despre chestia aia cu moartea şi cu chinurile, zise Erlendur. Dacă ai chef să asculţi. — La ce te referi? — Ţi-ar plăcea? Nu ştia nici el cu exactitate la ce se referea. De ce voia să-i spună acestei femei ceea ce nu spusese nimănui înainte, cu excepţia fiicei sale. De ce să nu termine cu chestiunea asta, să-şi trăiască viaţa şi să nu se lase deranjat de nimic, nici acum şi nici altă dată. Valgerdur nu-i răspunse imediat, şi se auzi un al treilea ciocănit la uşă. Erlendur puse telefonul jos şi deschise fără să se uite să vadă cine e; presupuse că nu putea fi altcineva decât Eva Lind. Când ridică din nou telefonul, Valgerdur închisese. — Alo, zise el. Alo? Nu primi niciun răspuns. Puse din nou receptorul jos şi se întoarse. În camera lui se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată. Era mic de statură şi purta un palton gros de culoare bleumarin, avea un fular la gât şi pe cap o şapcă albastră. Picături de apă, de la ninsoarea care se topise, îi luceau pe — 559 —

şapcă şi pe palton. Era destul de gras la faţă, avea buze groase şi nişte pungi enorme şi negre sub ochii mici şi obosiţi. Lui Erlendur îi amintea de fotografiile poetului W. H. Auden. O picătură de apă îi atârna pe vârful nasului. — Sunteţi Erlendur? zise el. — Da. — Mi s-a spus să vin la acest hotel şi să vorbesc cu dumneavoastră, zise bărbatul. Îşi scoase şapca, o bătu de palton şi îşi şterse picătura de pe nas. — Cine v-a spus asta? întrebă Erlendur. — Cineva pe nume Marion Briem. Nu ştiu cine e. A zis că e în legătură cu ancheta despre Gudlaugur Egilsson şi că vorbeşte cu toţi cei care l-au cunoscut în trecut. Eu l-am cunoscut şi Marion mi-a spus să vorbesc cu dumneavoastră. — Cine sunteţi? zise Erlendur, încercând să-şi amintească unde îi mai văzuse chipul. — Numele meu este Gabríel Hermannsson şi am dirijat odinioară Corul de Copii din Hafnarfjördur, zise bărbatul. Pot să mă aşez pe pat? Coridoarele astea lungi… — Gabríel? Vă rog. Luaţi loc. Bărbatul se descheie la palton şi îşi desfăcu fularul. Erlendur ridică una dintre coperţile discurilor lui Gudlaugur şi se uită la fotografia Corului de Copii din Hafnarfjördur. Dirijorul corului privea vesel la aparatul de fotografiat. — Dumneavoastră sunteţi aici? îl întrebă, întinzându-i coperta. Gabríel se uită la copertă şi încuviinţă. — De unde îl aveţi? întrebă el. Discurile astea nu se mai găsesc de zeci de ani de zile. Eu l-am pierdut dintr-o prostie pe al meu. L-am împrumutat cuiva. Niciodată n-ar trebui să împrumuţi nimănui nimic. — I-a aparţinut lui Gudlaugur, zise Erlendur. — Aici aveam doar – cât să fi fost? – douăzeci şi opt de ani, zise Gabríel. Atunci când a fost făcută fotografia. E incredibil cum zboară timpul. — Ce v-a spus Marion? — Nu prea multe. I-am povestit ce ştiam despre Gudlaugur şi mi s-a spus să vorbesc cu dumneavoastră. Oricum veneam în Reykjavík, aşa că m-am gândit că ar fi ideal să mă folosesc de acest prilej. Gabríel ezită. — 560 —

— Nu prea mi-am putut da seama după voce, zise el, însă mă întreb dacă e bărbat sau femeie. Marion. M-am gândit că ar fi nepoliticos să întreb, însă nu m-am împăcat cu gândul. În mod normal îţi dai seama după voce. Ciudat nume. Marion Briem. Erlendur sesiză o notă de interes în vocea lui, aproape ardoare, ca şi cum acea informaţie ar fi contat. — Nu m-am gândit niciodată la asta, zise Erlendur. La nume. Marion Briem. Tocmai ascultam acest disc, continuă, arătând spre copertă. Vocea lui are un efect puternic, fără îndoială. Ţinând cont de cât de tânăr era puştiul. — Gudlaugur a fost probabil cel mai bun corist pe care l-am avut vreodată, zise Gabríel, şi se uită la copertă. Privind în retrospectivă. Nu cred că ne-am dat seama ce am avut în mâini decât mult mai târziu, poate abia acum câţiva ani. — Când l-aţi cunoscut prima dată? — Tatăl lui l-a adus la mine. Pe atunci, familia sa locuia în Hafnarfjördur, şi cred că mai locuiesc încă. Mama lui a murit la scurt timp după aceea şi tatăl şi-a crescut singur copiii: Gudlaugur şi sora lui, care era cu câţiva ani mai mare. Tatăl său ştia că tocmai mă întorsesem din străinătate, unde studiasem muzica. Predam muzică, dădeam lecţii în particular, lucruri de felul ăsta. Am fost numit dirijorul corului când am reuşit să adun destui copii pentru a forma unul. Predominau fetele, ca de obicei, însă dădusem anunţuri în special pentru băieţi, şi tatăl lui Gudlaugur l-a adus, într-o zi, la mine acasă. Avea zece ani pe atunci şi o voce minunată. Doamne, ce voce! Şi ştia să cânte. Mi-am dat imediat seama că tatăl lui avea aşteptări mari de la băiat şi că era foarte sever cu el. Zicea că îl învăţase tot ce ştia despre cântat. Mai târziu am aflat că era dur cu băiatul, că îl pedepsea, îl ţinea închis în casă când voia să iasă afară să se joace. Nu cred că poţi numi aşa ceva un model de educaţie: se aştepta atât de mult de la el şi nu i se dădea voie să stea prea mult cu prietenii lui. Era exemplul tipic de părinte care îşi controlează copiii şi care încearcă să-i transforme în ce-şi doreşte el. Nu cred că Gudlaugur a avut o copilărie prea fericită. Gabríel se opri. — V-a preocupat mult chestiunea asta, nu-i aşa? zise Erlendur. — Am văzut pur şi simplu ce se întâmpla. — Ce anume? — Disciplina strictă şi cerinţele ferme pot avea un efect îngrozitor — 561 —

asupra copiilor. Nu vorbesc de disciplină atunci când copiii sunt obraznici şi au nevoie de restricţii sau de îndrumare, asta e o cu totul altă chestiune. Bineînţeles, copiii au nevoie de disciplină. Eu vorbesc despre situaţiile în care copiilor nu li se permite să fie copii. Când nu li se permite să se bucure de ceea ce sunt şi de ceea ce vor să fie, ci sunt modelaţi şi chiar călcaţi în picioare pentru a-i transforma în cu totul altceva. Gudlaugur avea această voce frumoasă de soprano şi tatăl lui urmărea un rol important pentru el în viaţă. Nu spun că îl trata rău într-un fel conştient şi calculat, ci că pur şi simplu l-a privat de propriai viaţă. I-a furat copilăria. Erlendur se gândi la propriul lui tată, care nu făcuse decât să-l înveţe să se poarte frumos şi care îi dăduse mereu dovezi de afecţiune. Singura lui pretenţie fusese să se poarte cum trebuie şi să-i trateze pe ceilalţi cu amabilitate. Tatăl său nu încercase niciodată să-l transforme în ceva ce nu era. Erlendur se gândi la tatăl care-şi aştepta sentinţa pentru atacul brutal asupra propriului fiu, şi şi-l închipui pe Gudlaugur încercând în continuu să se ridice la aşteptările părintelui său. — Poate că acest lucru se vede cel mai bine în cazul religiei, continuă Gabríel. Copiii din anumite religii sunt obligaţi să adopte credinţa părinţilor şi trăiesc viaţa acestora mai mult decât pe-a lor. Nu au niciodată şansa să fie liberi, să părăsească lumea în care s-au născut, să ia decizii independente în legătură cu propriile vieţi. Sigur, copiii nu-şi dau seama de asta decât mult mai târziu, iar unii niciodată. Dar se întâmplă ca, ajunşi adolescenţi sau adulţi chiar, să spună: „Gata, m-am săturat!”, şi atunci se pot ivi conflicte. Dintr-odată, copilul nu mai vrea să trăiască viaţa părinţilor săi, şi asta poate duce la o adevărată tragedie. Se vede peste tot: doctorul care vrea că odrasla sa să fie tot doctor. Avocatul. Directorul de companie. Pilotul. Peste tot sunt oameni care cer imposibilul de la copii lor. — Asta s-a întâmplat şi în cazul lui Gudlaugur? A spus: „Aici trag linie”? S-a revoltat? Gabríel făcu o pauză înainte să-i răspundă. — L-aţi cunoscut pe tatăl lui Gudlaugur? îl întrebă. — Am vorbit cu el în această dimineaţă, zise Erlendur. Cu el şi cu fiica lui. Sunt plini de ură şi de antipatie şi, în mod evident, nu au avut nişte sentimente prea bune faţă de Gudlaugur. Nu au vărsat nicio lacrimă pentru el. — Şi el e în scaunul cu rotile? Tatăl? — 562 —

— Da. — Asta s-a întâmplat la câţiva ani după aceea, zise Gabríel. — După ce anume? — La câţiva ani după spectacol. După acel spectacol îngrozitor, chiar înainte ca băiatul să plece în turneu în Peninsula Scandinavă. Nu se mai întâmplase înainte ca un băiat să părăsească Islanda pentru a cânta solo împreună cu diverse coruri din Peninsula Scandinavă. Tatăl lui a trimis primul disc în Norvegia, o companie de înregistrări de acolo a devenit interesată şi a organizat un turneu cu scopul de a-i promova discurile în Scandinavia. Tatăl lui mi-a spus odată că visul lui, nota bene visul lui, nu al lui Gudlaugur, era ca puştiul să cânte cu Corul de băieţi din Viena. Şi era posibil, fără nicio îndoială. — Şi ce s-a întâmplat? — S-a întâmplat ce se întâmplă mai devreme sau mai târziu în viaţa unui soprano; a intervenit natura, zise Gabríel. În cel mai inoportun moment din viaţa băiatului. S-ar fi putut întâmpla la o repetiţie, s-ar fi putut întâmpla în timp ce era singur acasă. Dar s-a întâmplat acolo şi bietul copil… Gabríel se uită la Erlendur. — Eram cu el în culise. Corul trebuia să cânte nişte cântece şi erau şi o mulţime de copii din cartier acolo, muzicieni de renume din Reykjavík, chiar şi câţiva critici de la ziare. Concertul fusese promovat peste tot şi tatăl lui avea un loc în faţă, bineînţeles. Băiatul a venit la mine mai târziu, mult mai târziu, după ce plecase de acasă, şi mi-a povestit ce a simţit în acea noapte fatidică, şi de atunci m-am gândit adesea cum un singur incident poate marca o persoană pe viaţă. * Toate locurile cinematografului din Hafnarfjördur erau ocupate şi publicul fremăta. Fusese de două ori înainte în acea minunată clădire pentru a vedea filme şi era încântat de tot ceea ce vedea: sala frumos luminată şi scena înălţată, unde se jucau piese de teatru. Mama lui îl dusese la Pe aripile vântului şi fusese împreună cu tatăl şi sora lui să vadă un desen animat de Walt Disney. Dar oamenii ăştia nu veniseră să-i vadă pe eroii marelui ecran, ci săl asculte pe el. Pe el, cântând cu vocea aceea care fusese deja prezentată pe două discuri. În loc de timiditate, era acum copleşit de nesiguranţă. Cântase şi înainte în public, în biserica din Hafnarfjördur — 563 —

şi la şcoală, în faţa unui public numeros. Adesea era timid şi speriat dea binelea. Mai târziu îşi dăduse seama că ceilalţi îşi doreau să-l asculte, lucru care îl ajutase să-şi înfrângă reţinerile. Exista un motiv pentru care oamenii veneau să-l audă cântând, un motiv pentru care voiau să-l asculte şi nu avea de ce să-i fie ruşine. Motivul era vocea şi interpretarea lui. Nimic altceva. El era vedeta. Tatăl lui îi arătase reclama din ziar: cel mai renumit sopran al Islandei are spectacol în seara aceasta. Nimeni nu era mai bun ca el. Tatăl lui îi era alături, încântat şi mult mai emoţionat decât băiatul. Vorbiseră despre asta zile în şir. Dacă ar trăi mama ta să te vadă cântând aici, îi spusese. I-ar fi făcut atâta plăcere. O plăcere de nedescris. Oameni din alte ţări erau impresionaţi de interpretarea lui şi îşi doreau să ţină spectacole şi în ţările lor. Doreau să-i lanseze discurile acolo. Ştiam eu, zicea întruna tatăl său. Ştiam eu. Se străduise foarte mult cu pregătirile călătoriei. Concertul din Hafnarfjördur era detaliul care ar fi încununat toate eforturile de până atunci. Regizorul îi arătă cum să privească pe furiş în public şi să-i vadă pe spectatorii care se aşezau la locurile lor. Ascultă murmurele şi văzu persoane pe care ştia că nu o să le întâlnească niciodată. O văzu pe soţia dirijorului corului aşezându-se împreună cu cei trei copii la capătul rândului al treilea. Îi zări pe câţiva dintre colegii lui de clasă însoţiţi de părinţii lor, îi văzu chiar şi pe unii care îl tachinaseră, şi îşi văzu tatăl aşezându-se în centrul rândului întâi, împreună cu sora lui, care privea în sus, la tavan. Era şi familia mamei sale acolo, mătuşi pe care de-abia dacă le cunoştea, bărbaţi care îşi ţineau pălăriile în mâini şi aşteptau să se ridice cortina. Voia ca tatăl său să fie mândru de el. Ştia cât se sacrificase pentru a face din el un cântăreţ de succes, şi acum roadele acestei trude urmau să fie văzute. Această muncă istovitoare însemnase o pregătire asiduă. Văicăreala era în zadar. Încercase să facă asta şi îl enervase foarte tare pe tatăl său. Avea încredere deplină în el. Aşa fusese dintotdeauna. Chiar şi atunci când cânta în public împotriva voinţei sale. Tatăl său îl îndrumase, îl încurajase şi, în cele din urmă, îşi impusese propria dorinţă. Fusese un adevărat chin pentru băiat să cânte prima dată în faţa unor necunoscuţi: avusese trac, îi fusese ruşine de acei străini. Dar tatăl său nu renunţa deloc, nici măcar atunci când băiatul ajunsese — 564 —

ţinta tuturor răutăţilor, din cauza cântatului. Cu cât cânta mai mult în public, la şcoală şi în biserică, cu atât îl tratau mai urât băieţii şi chiar şi unele fete, înjurându-l, şi chiar bătându-şi joc de vocea lui. Nu înţelegea ce anume îi făcea să se poarte aşa. Nu voia să stârnească furia tatălui său. Fusese devastat după moartea mamei lor. Făcuse leucemie şi murise în câteva luni. Tatăl lor stătuse la căpătâiul ei zi şi noapte, o însoţise la spital şi dormise acolo, timp în care viaţa ei se apropia de sfârşit. Ultimele cuvinte pe care tatăl lui i le spusese înainte de a pleca de acasă fuseseră: „Gândeşte-te la mama ta. La cât de mândră ar fi fost ea de tine”. Corul îşi ocupase locul pe scenă. Toate fetele erau îmbrăcate în rochii identice, plătite de consiliul municipal. Băieţii purtau cămăşi albe şi pantaloni negri, exact ca el. Vorbeau în şoaptă între ei, încântaţi de toată atenţia de care se bucura corul, hotărâţi să dea ce era mai bun. Gabríel, dirijorul, vorbea cu regizorul. Prezentatorul stinsese ţigara în podea. Totul era pregătit. În curând cortina urma să se ridice. Gabríel îl strigă. — E totul în regulă? îl întrebă. — Da. Sala e plină ochi. — Şi au venit cu toţii să te vadă pe tine. Aminteşte-ţi acest lucru. Au venit cu toţii să te vadă şi să te audă pe tine cântând. Pe nimeni altcineva. Şi trebuie să fii mândru, mulţumit şi să nu fii timid. Poate acum eşti puţin stresat, dar când vei începe să cânţi totul o să treacă. Ştii asta. — Da. — Atunci începem? Încuviinţă. Gabríel puse mâna pe umărul băiatului. — O să-ţi fie greu să-i priveşti pe toţi acei oameni în ochi, însă trebuie doar să cânţi şi totul va fi bine. — Da. — Prezentatorul nu-şi va face apariţia pe scenă decât după primul cântec. Am repetat toate lucrurile astea. Începi să cânţi şi totul va fi bine. Gabríel făcu un semn către regizor. Gesticulă către corul care imediat tăcu şi se alinie. Fiecare lucru era la locul său. Erau cu toţii pregătiţi. Luminile din sală se stinseră. Freamătul încetă. Cortina se ridică. — 565 —

Gândeşte-te la mama ta. Ultimul gând care îi trecu prin minte, înainte ca sala să se deschidă în faţa sa, fu la mama lui, pe patul de moarte, cum o văzuse ultima oară, şi, pentru o secundă, îşi pierdu concentrarea. Se afla împreună cu tatăl lui, stăteau lângă pat, iar ea era atât de slăbită, încât cu greu îşi putea ţine ochii deschişi. Îi închisese şi părea să fi adormit, apoi îi deschisese încetişor, se uitase la el şi încercase să zâmbească. Nu-şi mai puteau vorbi. Când venise vremea să-şi ia la revedere, se ridicară în picioare, şi el regretase întotdeauna că nu o sărutase la plecare, pentru că fusese ultima dată când stătuseră împreună. Se ridicase, pur şi simplu, în picioare şi ieşise din salon împreună cu tatăl său, şi uşa se închisese în urma lor. Cortina se ridică şi întâlni privirea tatălui. Sala dispăru din raza lui vizuală şi tot ce văzu fură ochii scânteietori ai acestuia. Cineva din sală începu să râdă. Îşi reveni în simţiri. Corul începu să cânte şi dirijorul îi făcuse semn să înceapă, dar el nu-l văzuse. Încercând să treacă peste acel incident, dirijorul parcurse împreună cu corul încă o dată strofa, iar acum băiatul interveni în locul potrivit şi tocmai se pregătea să cânte, când ceva se întâmplă. Ceva se întâmplă cu vocea lui. * — Urla un lup, zise Gabríel, stând în camera rece a lui Erlendur. Prin vocea lui urla un lup, cum se spune. Chiar de la primul cântec, după care totul luă sfârşit.

— 566 —

14 Gabríel stătea nemişcat pe pat, privind drept în faţă, transpus înapoi în timp, pe scena cinematografului din Hafnarfjördur, în momentul în care glasurile din cor se stingeau treptat. Gudlaugur, care nu înţelegea ce se întâmpla cu vocea, îşi tot dregea glasul şi încerca să cânte. Tatăl său se ridicase în picioare şi sora sa dăduse fuga pe scenă, să-l oprească. Oamenii şuşoteau între ei, la început, dar nu trecu mult şi în curând izbucni ici-colo câte un râset, pe jumătate înfundat, care crescu treptat, şi câteva persoane fluierară. Gabríel se duse să-l ia pe Gudlaugur de pe scenă, însă băiatul părea ţintuit în podea. Regizorul încercă să coboare cortina. Prezentatorul îşi făcu apariţia pe scenă cu o ţigară în mână, însă nu ştiu ce să facă. În cele din urmă, Gabríel reuşi să-l urnească pe Gudlaugur şi să-l împingă afară de pe scenă. Sora lui îl însoţea şi striga înspre public să înceteze cu râsul. Tatăl rămăsese în acelaşi loc, pe rândul din faţă, ca trăsnit. Gabríel îşi reveni din visare şi îl privi Erlendur. — Încă mă cutremur când mă gândesc la scena asta, zise el. — Un lup care urla prin glasul lui? făcu Erlendur. Nu prea sunt familiarizat cu… — Este un idiom pentru schimbarea vocii. Se întâmplă următorul lucru: la pubertate, corzile vocale se întind, doar că tu continui să-ţi foloseşti vocea în acelaşi mod, şi ea coboară cu o octavă. Rezultatul nu e tocmai plăcut, ajungi să falsezi, ca şi cum ai cânta un jodel. Chestia asta distruge toate corurile de băieţi. Ar mai fi putut dura doi sau trei ani, dar Gudlaugur s-a maturizat devreme. Hormonii lui au început să lucreze prematur şi au dus la cea mai tragică noapte a vieţii sale. — Trebuie să-i fi fost bun prieten, dacă aţi fost prima persoană la care a venit mai târziu să discute despre toată această întâmplare. — Se poate spune şi asta. M-a privit ca pe un confident. Apoi şi asta s-a sfârşit încetul cu încetul, aşa cum se întâmplă de obicei. Am încercat să-l ajut cât am putut de mult, iar el a continuat să cânte împreună cu mine. Tatăl său nu voia să se dea bătut. Îşi pusese în cap să-şi facă fiul cântăreţ. Vorbea despre intenţia de a-l trimite în Italia sau în Germania. Chiar şi în Anglia. În ţările respective erau instruiţi cei mai mulţi soprani şi aveau sute de talente irosite. Nimic n-are viaţă mai scurtă ca un copil-vedetă. — 567 —

— Dar n-a devenit niciodată cântăreţ? — Nu. S-a terminat. Ca adult, avea o voce acceptabilă, nimic deosebit, dar îşi pierduse cu totul interesul pentru cântat. Toată truda dedicată cântatului, întreaga copilărie s-au năruit în acea seară. Tatăl său l-a dus la alt profesor, însă nu a ieşit nimic bun din chestia asta. Scânteia se stinsese. A continuat să cânte de dragul tatălui, apoi a renunţat definitiv. Mi-a spus că nu-şi dorise niciodată cu adevărat acest lucru. Să fie cântăreţ şi să cânte în public. Toate astea fuseseră numai dorinţa tatălui său. — Înainte aţi pomenit un incident care s-a întâmplat câţiva ani mai târziu, zise Erlendur. La câţiva ani după concertul din sala de cinema. Cred că era în legătură cu faptul că tatăl său se află acum în scaunul cu rotile. M-am înşelat? — Treptat s-a ridicat un zid între ei. Între Gudlaugur şi tatăl său. Miaţi descris felul în care bătrânul s-a comportat când a venit să vă vadă împreună cu fiica sa. Nu cunosc toată povestea. Doar un fragment din ea. — Dar din cele ce mi-aţi spus am avut impresia că Gudlaugur şi sora sa erau apropiaţi. — Nu e nicio îndoială în legătură cu asta, zise Gabríel. Venea des la cor ca să exerseze împreună cu el şi era mereu prezentă când cânta la şcoală şi în biserică. Era bună cu el, însă devotată şi tatălui ei. El avea un caracter extrem de puternic. Era ferm şi de neclintit atunci când voia ca lucrurile să iasă după dorinţa lui, însă putea fi uneori şi afectuos. În cele din urmă, a rămas de partea tatălui ei. Băiatul s-a revoltat. Nu pot să-mi explic ce-a fost, dar a sfârşit prin a-şi urî tatăl şi a-l învinovăţi pentru ce se întâmplase. Nu doar pentru ce se întâmplase pe scenă, ci pentru tot. Gabríel făcu o pauză. — Într-una din ultimele dăţi când am vorbit cu el, mi-a zis că tatăl său îi furase copilăria. Că îl transformase într-un monstru. — Într-un monstru? — Ăsta a fost cuvântul pe care l-a folosit, însă nu ştiu mai mult decât dumneavoastră ce a vrut să spună cu asta. Asta a fost la scurt timp după accident. — Accident? — Da. — Ce s-a întâmplat? — 568 —

— Cred că Gudlaugur trebuie să fi fost adolescent pe atunci. După aceea, s-a mutat din Hafnarfjördur. Deja nu mai păstram niciun fel de legătură unul cu altul, însă mi-am închipuit că accidentul a fost provocat de revolta lui. De furia care crescuse în el. — După acest accident a plecat de acasă? — Da, aşa am înţeles. — Ce s-a întâmplat? — Scara interioară de la ei de acasă era înaltă şi foarte abruptă. Am fost odată acolo. Ducea la etaj, din holul de la intrare. Treptele erau din lemn şi casa scării era foarte îngustă. Se pare că totul a început cu o ceartă între Gudlaugur şi tatăl său, care avea biroul la etaj. Se aflau în capul scării şi mi s-a spus că Gudlaugur l-a împins şi că el a căzut pe scară. A fost o căzătură destul de serioasă. N-a mai putut merge niciodată. Şi-a rupt coloana. A paralizat de la mijloc în jos. — A fost un accident? Ştiţi cumva? — Doar Gudlaugur a ştiut asta. Şi tatăl său. L-au înlăturat definitiv după aceea, tatăl şi fiica. Au întrerupt orice fel de contact cu el şi au refuzat să mai aibă câtuşi de puţin de-a face cu el. Chestia asta e posibil să sugereze că şi-a atacat tatăl. Că nu a fost un simplu accident. — De unde ştiţi asta? Dacă nu păstraţi legătura cu oamenii aceştia? — S-a vorbit în oraş că el şi-a împins tatăl pe scări. Poliţia a anchetat chestiunea. Erlendur se uită la bărbatul din faţa lui. — Când l-aţi văzut ultima dată pe Gudlaugur? — Eram aici la hotel, din pură coincidenţă. Nu ştiam pe unde mai era. Ieşisem în oraş să iau cina şi l-am zărit îmbrăcat cu uniforma de portar. Nu l-am recunoscut imediat. Trecuse atâta timp. Chestia asta sa întâmplat acum cinci sau şase ani. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă îşi mai amintea de mine şi am stat puţin la taclale. — Despre ce? — Despre una, despre alta. L-am întrebat ce mai făcea şi aşa mai departe. A păstrat tăcerea în legătură cu treburile lui – nu părea să se simtă în largul lui că stătea de vorbă cu mine. Era ca şi cum i-aş fi amintit de un trecut de care nu mai voia să ştie. Am avut sentimentul că-i era ruşine că era îmbrăcat cu o uniformă de portar. Poate era altceva. Nu ştiu. L-am întrebat despre familia lui şi mi-a zis că nu păstraseră legătura. Apoi, conversaţia s-a sfârşit şi ne-am luat la revedere. — 569 —

— Aveţi idee cine ar fi vrut să-l omoare pe Gudlaugur? întrebă Erlendur. — Câtuşi de puţin, zise Gabríel. Cum a fost atacat? Cum a fost asasinat? Întrebase cu precauţie, cu o expresie tristă în priviri. Nu era niciun indiciu că ar fi vrut să savureze povestea mai târziu; pur şi simplu, voia să ştie cum se sfârşise viaţa unui băiat talentat, care odinioară îi fusese elev. — Sincer, nu pot intra în astfel de detalii, spuse Erlendur. Sunt informaţii pe care încercăm să le ţinem secrete din cauza anchetei. — Da, bineînţeles, zise Gabríel. Înţeleg. Este vorba de o anchetă criminalistică… şi faceţi ceva progrese? Desigur, nu puteţi vorbi nici despre asta, uite cum mă ia gura pe dinainte. Nu-mi pot închipui cine ar fi vrut să-l omoare, însă am pierdut orice legătură cu el cu foarte mult timp în urmă. Ştiam doar că lucra la acest hotel. — Lucra de ani de zile ca portar aici şi ca om bun la toate. Făcea şi pe Moş Crăciun. Gabríel oftă. — Ce soartă! — Singurul lucru pe care l-am găsit în camera lui, în afara acestor discuri, este un poster dintr-un film. Este dintr-un film din 1939 cu Shirley Temple, care se numeşte Mica prinţesă. Aveţi idee de ce l-ar fi păstrat, ce-ar fi văzut la el? Nu era aproape nimic altceva în camera lui. — Shirley Temple? — Copilul-vedetă. — Legătura este evidentă, zise Gabríel. Gudlaugur s-a văzut drept un copil-vedetă şi la fel toată lumea din jurul său. Nu văd însă altă semnificaţie în afară de asta. Gabríel se ridică, îşi puse şapca, se încheie la palton şi îşi înfăşură fularul în jurul gâtului. Erlendur deschise uşa şi ieşi cu el pe coridor. — Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi, îi spuse, întinzându-i mâna. — Pentru puţin, răspunse Gabríel. Măcar atât să fac pentru dumneavoastră. Şi pentru bietul băiat. Şovăi de parcă ar fi vrut să mai adauge ceva, fără să ştie cum să formuleze acel ceva. — Era îngrozitor de inocent, zise el în cele din urmă. Un băiat inofensiv. Era convins că era unic şi că, dacă ar fi devenit celebru, ar fi — 570 —

avut toată lumea la picioarele lui. Corul de băieţi din Viena. Se face atâta tam-tam în legătură cu lucruri lipsite de importanţă aici în Islanda, şi mai mult acum decât pe vremuri; e o trăsătură naţională într-o ţară de mediocri. La şcoală era agresat pentru că era diferit; a suferit din cauza asta. Apoi s-a dovedit că era un băiat la fel de obişnuit ca oricare altul şi lumea întreagă i s-a năruit într-o singură seară. Trebuia să fie puternic pentru a face faţă unor astfel de lucruri. Îşi luară la revedere şi Gabríel se întoarse încet în josul coridorului. Erlendur îl urmări plecând, cu sentimentul că povestea lui Gudlaugur Egilsson îl storsese de tot de puteri pe bătrânul dirijor al corului. Erlendur închise uşa. Se aşeză pe pat şi se gândi la corist şi la cum îl găsise îmbrăcat într-un costum de Moş Crăciun cu pantalonii în vine. Se întrebă cum îl purtaseră paşii către acea cămăruţă şi către moarte, la capătul unei vieţi pavate cu dezamăgiri. Se gândi la tatăl lui Gudlaugur, paralizat într-un scaun cu rotile, cu ochelarii lui cu rame groase de baga, la sora sa cu nasul acvilin şi la antipatia ei faţă de propriul frate. Se gândi la directorul cel gras al hotelului, care îl dăduse afară, şi la bărbatul de la recepţie care se prefăcea că nu-l cunoştea. Se gândi la angajaţii hotelului, care nu ştiau cine fusese Gudlaugur. Se gândi la Henry Wapshott, care venise tocmai din Anglia pentru a-l căuta pe corist, deoarece copilul Gudlaugur, cu vocea lui fermecătoare, încă exista şi va exista întotdeauna. Fără să-şi dea seama, începu să se gândească la propriul frate. Puse acelaşi disc pe platan, se întinse pe pat, închise ochii şi lăsă cântecul să-l poarte înapoi acasă. Poate că era şi cântecul său.

— 571 —

15 Când Elínborg se întoarse spre seară din Hafnarfjördur, se duse direct la hotel, pentru a se întâlni cu Erlendur. Urcă la etajul la care stătea Erlendur, ciocăni la uşă şi, neprimind niciun răspuns, ciocăni din nou, şi apoi insistă pentru a treia oară. Se pregătea să plece când, în cele din urmă, uşa se deschise şi Erlendur o pofti înăuntru. Stătuse în pat, meditând, şi îl furase somnul, aşa că era puţin confuz când Elínborg începu să-i povestească despre ce reuşise să dezgroape în Hafnarfjördur. Stătuse de vorbă cu fostul director de la şcoala primară, un bătrânel care îşi amintea bine de Gudlaugur; soţia lui, care murise cu zece ani înainte, fusese chiar apropiată de băiat. Cu ajutorul directorului, îi spuse Elínborg, dăduse de urma a trei colegi de şcoală de-ai lui Gudlaugur, care locuiau încă în Hafnarfjördur. Unul din ei fusese la concertul fatal. Vorbise cu foştii vecini ai familiei lui Gudlaugur, care ţineau legătura cu ei pe atunci. — Nimeni n-a fost vreodată lăsat să-şi depăşească statutul de pitic, începu Elínborg, aşezându-se pe pat. Nimănui nu i se permite să fie diferit. Toată lumea ştia că viaţa lui Gudlaugur trebuia să fi fost una ieşită din comun. El nu vorbea niciodată despre asta, de fapt nu vorbea deloc despre propria-i persoană, însă toată lumea ştia. Luase lecţii de pian şi învăţase să cânte, mai întâi de la tatăl său, apoi de la dirijorul corului de copii şi, în cele din urmă, de la un renumit cântăreţ, care odinioară locuise în Germania, dar se întorsese în Islanda. Oamenii îl ridicau în slăvi, îl aplaudau, şi el făcea o plecăciune, îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni negri, politicos şi sofisticat. Gudlaugur era un copil atât de frumos, se spunea. Şi scosese discuri cu cântecele pe care le interpreta. Curând avea să devină celebru şi în alte ţări. Nu era din Hafnarfjördur. Familia lui era din nord şi locuise o perioadă în Reykjavík. Se spunea că tatăl lui era fiul unui organist care studiase în străinătate în tinereţe. Lumea zicea că-şi cumpărase casa din Hafnarfjördur cu ceea ce moştenise de la tatăl lui, care făcuse bani din afacerile pe care le avusese cu militarii americani după război. Se spunea că moştenise destui bani pentru a trăi decent. Însă nu făcea paradă de averea lui. În comunitate, stătea retras. Îşi scotea pălăria când ieşea la plimbare în oraş cu soţia sa şi îi saluta politicos pe — 572 —

oameni. Despre soţia lui se spunea că era fiica unui proprietar de traulere. Nimeni nu ştia unde anume. Îşi făcuseră puţini prieteni în oraş. Majoritatea prietenilor lor erau în Reykjavík, dacă aveau. Nu păreau să primească prea mulţi vizitatori. Când băieţii din oraş şi colegii de clasă ai lui Gudlaugur treceau pe la el, răspunsul pe care-l primeau de obicei era că trebuia să stea în casă şi să-şi facă temele, fie pentru şcoală, fie pentru lecţiile de pian şi de canto. Uneori i se permitea şi lui să iasă şi observară că nu era la fel de vulgar ca ei şi că era neobişnuit de sensibil. Hainele lui nu se murdăreau niciodată, nu sărea niciodată în băltoace, era cam neîndemânatic la fotbal şi vorbea foarte corect. Uneori vorbea despre unii cu nume străine. Despre un tip pe nume Schubert. Şi când îi povestiră despre ultimele reviste de benzi desenate pe care le citeau, sau despre ceea ce văzuseră la cinema, le spuse că el citea poezii. Poate nu neapărat pentru că-şi dorea cu adevărat acest lucru, ci pentru că tatăl lui îi spusese că era bine să citească poezii. Bănuiau că tatăl lui îi dădea lecţii de făcut şi că era foarte strict în această privinţă. Câte un poem de citit în fiecare seară. Sora lui era altfel. Mai rezistentă. Semăna mai mult cu tatăl ei, care lor nu părea să aibă prea multe cerinţe de la ea, cum proceda în cazul băiatului. Lua şi ea lecţii de pian şi, asemeni fratelui ei, se alăturase corului de copii atunci când se înfiinţase. Prietenele o caracterizaseră ca fiind uneori geloasă pe fratele ei când tatăl îl lăuda; mama părea să-l favorizeze la rândul ei pe băiat. Oamenii credeau că Gudlaugur şi mama lui erau apropiaţi. Că era un fel de înger păzitor pentru el. Odată, unul dintre colegii lui Gudlaugur fusese poftit în salon în timp ce ai lui se certau dacă să-l lase să iasă sau nu afară, la joacă. Tatăl stătea pe scară cu ochelarii cu rame groase pe nas, Gudlaugur pe palier şi mama lângă uşa salonului; spusese că nu era nicio problemă dacă băiatul ieşea afară, la joacă. Nu avea mulţi prieteni şi nu veneau aşa de des pe la el. Putea să continue să exerseze mai târziu. — Continuă să exersezi! strigase tatăl. Crezi că e o chestie de care să te-apuci şi pe care s-o laşi baltă după bunul-plac? Nu înţelegi câtă dăruire cere lucrul ăsta, nu? N-ai să înţelegi niciodată! — E doar un copil, zise mama lui. Şi nu are mulţi prieteni. Nu-l poţi ţine închis toată ziua în casă. Trebuie să i se permită să fie şi copil. — E în regulă, zise Gudlaugur, şi se îndreptă către băiatul care venise în vizită la el. Ies mai târziu. Du-te acasă şi vin şi eu dup-aia. — 573 —

Pe când băiatul pleca, înainte ca uşa să se închidă în urma lui, îl auzi pe tatăl lui Gudlaugur strigând în jos pe scări: „Să nu mai faci aşa ceva niciodată, să nu mă contrazici în faţa necunoscuţilor”. Cu timpul, Gudlaugur se izolă la şcoală, şi băieţii din clasele mai mari începură să-l tachineze. La început, această tachinare fusese foarte nevinovată. Se hârjoneau, se băteau pe terenul de joacă şi îşi jucau feste la fel ca în toate şcolile, însă pe la unsprezece ani Gudlaugur devenise în mod evident ţinta intimidărilor şi a glumelor proaste. După standardele moderne, nu era o şcoală mare şi toată lumea ştia că Gudlaugur era diferit. Era palid şi bolnăvicios. Era dintre cei cărora le plăcea să stea mereu în casă. Băieţii care stăteau aproape de el încetară să-l mai viziteze şi începură să îl tachineze la şcoală. Îi ascundeau sau îi goleau ghiozdanul. Băieţii îl împingeau. Îi rupeau hainele. Era bătut. Era înjurat. Nimeni nu-l invita la petreceri aniversare. Gudlaugur nu ştia să riposteze. Nu înţelegea ce se întâmpla. Tatăl lui se plânse directorului, care promise că va face să înceteze aceste lucruri, dar se dovedi a fi peste puterile lui, şi Gudlaugur avea să se întoarcă de la şcoală la fel ca înainte, plin de vânătăi şi strângând în mâini ghiozdanul gol. Tatăl său se gândi să-l înscrie la altă şcoală, chiar să se multe în alt oraş, însă era încăpăţânat şi refuză să se dea bătut, pentru că luase parte la înfiinţarea corului de copii. Era mulţumit de tânărul dirijor al corului şi ştia că în acel loc Gudlaugur putea exersa, că, în cele din urmă, avea să atragă atenţia asupra sa; consideră deci că hărţuirea – pentru care, în acele zile, cuvântul nu exista în limba islandeză, interveni Elínborg – era un lucru cu care Gudlaugur trebuia pur şi simplu să se împace. Băiatul reacţionă printr-o supunere totală şi se transformă într-un visător singuratic. Se concentră asupra cântatului şi asupra lecţiilor de pian şi păru că găseşte o oarecare linişte sufletească în acele lucruri. Acolo se simţea pe terenul lui. Putea să-şi dea seama de ce era în stare, însă în mare parte a timpului se simţea rău şi, când i-a murit mama, a simţit că se prăbuşeşte. Era văzut mai mereu singur şi încerca să zâmbească dacă se întâlnea cu copiii de la şcoală. A înregistrat un disc despre care s-a scris şi în ziare. Era ca şi cum tatăl lui ar fi avut dreptate tot timpul. Gudlaugur avea să fie cineva în viaţă. Dar curând, din cauza unui secret bine păstrat, căpătă un nume nou în cartier. — 574 —

— Care e acela? întrebă Erlendur. — Directorul nu ştia, zise Elínborg, – şi colegii lui s-au prefăcut că nici ei nu-şi amintesc, sau n-au vrut să-mi spună. Însă acest nume nou a avut un efect foarte puternic asupra băiatului. Au fost cu toţii de acord în această privinţă. — Cât e ceasul? întrebă Erlendur brusc, cuprins, parcă, de panică. — Presupun că trebuie să fie trecut de ora şapte, zise Elínborg. S-a întâmplat ceva? — La dracu, am dormit toată ziua, zise Erlendur, sărind în picioare. Trebuie să-l găsesc pe Henry Wapshott. Trebuia să i se ia o mostră de salivă la prânz şi n-a fost de găsit. Elínborg se uită la pick-up, la boxe şi la discuri. — E ceva de capul lui? întrebă ea. — E genial, zise Erlendur. Trebuie să-l asculţi şi tu. — Mă duc acasă, zise Elínborg, ridicându-se şi ea în picioare. Ai de gând să stai la hotel de Crăciun? Nu vrei să te duci acasă? — Nu ştiu, zise Erlendur. O să văd eu. — Eşti bine-venit, dacă vrei să vii la noi. Ştii asta. De Crăciun o să avem pulpă rece de porc. Şi limbă de bou. — Nu-ţi face griji, zise Erlendur, în timp ce deschidea uşa. Du-te acasă. Mă duc să văd ce-i cu Wapshott. — Unde a fost toată ziua Sigurdur Óli? îl întrebă Elínborg. — S-a dus să vadă dacă poate afla ceva despre Wapshott de la Scotland Yard. Probabil că acum e deja acasă. — De ce e atât de frig la tine în cameră? — E stricat caloriferul, zise Erlendur, închizând uşa în urma lor. Când ajunseră jos în hol, îşi luă la revedere de la Elínborg şi îl găsi pe şeful de la recepţie în birou. Henry Wapshott nu fusese toată ziua la hotel. Cardul de la cameră nu era în compartimentul său şi el nu eliberase camera. Încă nu plătise. Erlendur ştia că Wapshott trebuia să prindă zborul de seară către Londra, iar el nu avea nimic concret ca săl împiedice să părăsească Islanda. Nu primise nicio veste de la Sigurdur Óli. Şovăi în hol. — M-aţi putea lăsa să intru în camera lui? îl întrebă el pe recepţionistul-şef. Acesta scutură din cap în semn că nu. — E posibil să fi fugit, zise Erlendur. Ştiţi cumva când pleacă avionul spre Londra în seara asta? La ce oră? — 575 —

— Zborul de după-amiază a fost foarte mult amânat, zise bărbatul. Făcea parte din meseria lui să ştie totul despre zboruri. — Estimează că avionul o să decoleze în jur de ora nouă. Erlendur dădu câteva telefoane. Descoperi că Henry Wapshott îşi rezervase un bilet către zborul de Londra, încă nu se prezentase la aeroport pentru check-in. Luă măsuri ca la aeroport, la controlul paşapoartelor, să fie reţinut şi trimis înapoi la Reykjavík. Fiind nevoit să găsească un motiv pentru care poliţia din Keflavík să-l reţină, ezită o clipă şi se gândi dacă să inventeze ceva. Ştia că presa o să jubileze dacă spunea adevărul, însă nu se putea gândi pe loc la nicio minciună plauzibilă şi, în cele din urmă spuse, ceea ce era adevărat, că Wapshott era suspect într-o investigaţie criminalistică. — Nu mă puteţi lăsa să intru în camera lui? îl întrebă Erlendur din nou pe şeful de la recepţie. Nu ating nimic. Trebuie doar să ştiu dacă a fugit. Mi-ar lua foarte mult timp să fac rost de un mandat de percheziţie. Trebuie să arunc o privire din uşă. — E posibil să se mai întoarcă la hotel, zise băţos şeful. Mai e până decolează avionul şi are destul timp să se întoarcă aici, să-şi facă bagajele, să plătească şi să ia autobuzul până la aeroportul din Keflavík. Nu vreţi să mai aşteptaţi puţin? Erlendur se gândi câteva clipe. — Nu puteţi trimite pe cineva să facă curat în cameră, iar eu să trec prin faţa uşii, când e deschisă? E vreo problemă? — Trebuie să înţelegeţi situaţia în care mă aflu eu, zise recepţionistul-şef. Mai presus de toate, noi protejăm interesele oaspeţilor noştri. Au dreptul la intimitate, e ca şi cum s-ar afla la ei acasă. Dacă încalc această regulă şi se aude, sau dacă se raportează în fişele de evaluare, clienţii noştri nu vor mai avea încredere în noi. E foarte simplu. Trebuie să înţelegeţi. — Anchetăm o crimă care a fost comisă în acest hotel, zise Erlendur. Oare reputaţia dumneavoastră nu e, oricum, pusă în primejdie? — Aduceţi un mandat şi nu va mai fi niciun fel de problemă. Erlendur se îndepărtă de recepţie oftând. Îşi scoase mobilul şi îl sună pe Sigurdur Óli. Telefonul sună mult timp înainte ca acesta să-i răspundă. Erlendur auzea voci în fundal. — Unde Dumnezeu eşti? întrebă Erlendur. — Fac turtă dulce, zise Sigurdur Óli. — Faci turtă dulce? — 576 —

— Fac modele de turtă dulce. Pentru Crăciun. Sunt împreună cu familia Bergthórei. Facem de obicei chestia asta de Crăciun. Eşti acasă? — Ce ai aflat de la Scotland Yard despre Henry Wapshott? — Aştept încă veşti. Voi afla mâine-dimineaţă. S-a întâmplat ceva cu el? — Cred că încearcă să se fofileze şi să nu dea mostra de salivă pentru test, zise Erlendur, observând că recepţionistul-şef venea spre el cu o foaie de hârtie în mână. Cred că încearcă să părăsească ţara fără să ne spună la revedere. Vorbim mâine. Ai grijă să nu-ţi tai degetele. Erlendur băgă mobilul în buzunar. Recepţionistul stătea în faţa lui. — M-am decis să fac o verificare în ceea ce-l priveşte pe Henry Wapshott, zise el, înmânându-i lui Erlendur o foaie de hârtie. Ca să vă ajut puţin. Nu ar fi trebuit s-o fac, însă… — Ce este? zise Erlendur în timp ce arunca o privire pe hârtia respectivă. Văzu numele lui Henry Wapshott şi nişte date. — A petrecut Crăciunul în acest hotel în ultimii trei ani, zise şeful recepţiei. Dacă asta vă ajută în vreun fel. Erlendur se uită la date. — A zis că nu a mai fost niciodată înainte în Islanda. — Nu ştiu nimic în legătură cu asta, zise bărbatul. Însă a mai fost în acest hotel şi înainte. — Vă amintiţi de el? E un client obişnuit? — Nu-mi amintesc să-l fi cazat vreodată eu. Sunt mai bine de două sute de camere în acest hotel şi Crăciunul este întotdeauna o perioadă aglomerată, aşa că poate foarte uşor să se piardă în mulţime, şi în afară de asta, stă puţin. Doar vreo două zile. Nu l-am observat nici de data asta, însă mi-a picat fisa când m-am uitat la documentul tipărit. E exact ca dumneavoastră într-o anumită privinţă. Are aceleaşi nevoi speciale. — Cum adică e ca mine? Ce nevoi speciale? Erlendur nu reuşea să-şi dea seama ce avea în comun cu Henry Wapshott. — Pare să fie interesat de muzică. — Despre ce vorbiţi? — Uitaţi-vă aici, răspunse recepţionistul-şef, arătând înspre foaia de hârtie. Notăm cerinţele speciale ale oaspeţilor noştri. În majoritatea cazurilor. Erlendur citi lista. — 577 —

— A cerut un pick-up în camera lui, zise şeful. Nu a vrut un CD player modern, ci o chestie mare şi veche. Exact ca cel din camera dumneavoastră. — Al naibii mincinos, zise Erlendur printre dinţi, şi scoase din nou mobilul din buzunar.

— 578 —

16 În acea seară fu emis un mandat pentru arestarea lui Henry Wapshott. Fu arestat la aeroport când voia să se urce în avionul către Londra. Wapshott fu dus într-o celulă a secţiei de poliţie din Hverfisgata, iar Erlendur obţinu un mandat pentru a-i fi percheziţionată camera. Echipa de criminalişti sosi la hotel pe la miezul nopţii. Cercetară amănunţit camera în căutarea armei crimei, însă nu descoperiră nimic. Tot ce găsiră fură o valiză pe care Wapshott în mod evident intenţionase să o lase acolo, trusa lui de bărbierit în baie, un pick-up vechi, asemănător cu cel pe care Erlendur îl împrumutase de la hotel, un televizor, un video şi mai multe ziare şi reviste englezeşti. Inclusiv Record Collector34. Experţii în amprente digitale căutară indicii cum că Gudlaugur fusese în acea cameră, răzuind marginile mesei şi cadrul uşii. Erlendur rămase afară pe coridor, urmărindu-i pe criminalişti. Ar fi vrut să fumeze o ţigară şi să bea un pahar de Chartreuse pentru că venea Crăciunul, ar fi vrut să stea în fotoliul său şi să-şi citească volumele preferate. Avea de gând să se ducă acasă. Nu prea ştia de ce stătea în hotelul ăla care îi amintea de moarte. Nu prea ştia ce să facă. Praf alb, pentru prelevarea amprentelor, se împrăştie pe podea. Erlendur îl văzu pe directorul hotelului deplasându-se cu mersul lui bălăbănit pe coridor. Îşi făcea de lucru cu batista, tuna şi pufnea. După ce aruncă o privire în camera în care criminaliştii se aflau la lucru, zâmbi cu toată faţa. — Am auzit că l-aţi prins, zise el, ştergându-şi grumazul. Şi că e un străin. — De unde aţi auzit? întrebă Erlendur. — De la radio, zise directorul, fără să poată să-şi ascundă satisfacţia la auzul acestei veşti bune. Bărbatul care comisese crima fusese găsit, nu era islandez şi nu era din rândul personalului. Directorul gâfâi: — Au zis la ştiri că a fost arestat pe aeroportul din Keflavík, în drum spre Londra. E englez? 34

Record Collector = revistă englezească de muzică ce apare lunar încă din anul

1979 (n.red.).

— 579 —

Mobilul lui Erlendur începu să sune. — Nu ştim dacă el este cel pe care îl căutăm, zise în timp ce îşi scotea mobilul din buzunar. — Nu trebuie să vii la secţie, zise Sigurdur Óli în momentul în care Erlendur răspunse. Nu e cazul, pentru moment. — N-ar trebui să faci turtă dulce pentru Crăciun? îl întrebă Erlendur şi, cu mobilul în mână, se întoarse cu spatele la director. — E beat, zise Sigurdur Óli. Henry Wapshott. Nu are sens să încerci să vorbeşti cu el. Îl lăsăm să doarmă în noaptea asta şi vorbim cu el mâine-dimineaţă? — Le-a făcut probleme celor care l-au arestat? — Nu, deloc. Mi-au spus că s-a dus cu ei fără să scoată un cuvânt. Lau oprit imediat la controlul paşapoartelor şi l-au ţinut în camera de percheziţie corporală, iar când a venit poliţia, l-au băgat direct în dubă şi l-au dus la Reykjavík. Nu le-a creat niciun fel de problemă. Din câte se pare, a fost foarte tăcut şi a adormit în dubă în drum spre oraş. Acum doarme în celula lui. — Mi s-a spus că s-a dat la ştiri, zise Erlendur. Povestea cu arestarea. Se uită la directorul hotelului. — Oamenii speră că l-am arestat pe vinovat. — Avea doar o servietă cu el. Una mare. — E ceva în ea? — Discuri. Vechi. Aceeaşi porcărie de vinil pe care am găsit-o în camera de la subsol. — Te referi la discurile lui Gudlaugur? — Semănau cu ele. Nu erau multe. Şi avea şi altele. O să le poţi studia pe toate mâine. — E în căutarea discurilor lui Gudlaugur. — Poate a reuşit să şi le adauge la colecţie, zise Sigurdur Óli. Ne întâlnim aici la secţie, mâine-dimineaţă? — Avem nevoie de o mostră de salivă de la el, zise Erlendur. — O să mă ocup de asta, îl asigură Sigurdur Óli, şi închiseră. Erlendur băgă mobilul înapoi în buzunar. — A mărturisit? îl întrebă directorul hotelului. A recunoscut? — Vă amintiţi să-l fi văzut în acest hotel şi înainte? Pe Henry Wapshott. Englezul din Liverpool. Pare să aibă în jur de şaizeci de ani. Mi-a spus că asta este prima lui călătorie în Islanda, iar acum se — 580 —

dovedeşte că a mai stat şi înainte aici. — Nu-mi amintesc de nimeni cu numele ăsta. Aveţi vreo fotografie de-a lui? — Trebuie să fac rost de una. Vă rog să aflaţi dacă vreo persoană din personalul hotelului îl recunoaşte. E posibil să se aprindă vreun beculeţ pe undeva. Chiar şi cel mai neînsemnat detaliu ar putea fi important. — Să sperăm că se termină cu povestea asta o dată pentru totdeauna, grohăi directorul hotelului. S-au anulat multe rezervări din cauza acestei crime. Islandezi, în cea mai mare parte. Turiştii nu au auzit prea multe despre chestia asta. Însă bufetul nu mai e la fel de aglomerat şi rezervările sunt la pământ. Nu ar fi trebuit să-i permit niciodată să stea la subsol. Amabilitatea asta păcătoasă o să mă omoare într-o bună zi. — Fără doar şi poate daţi pe dinafară de amabilitate, zise Erlendur. Directorul se uită la Erlendur, fără să-şi dea seama dacă îşi bătea joc de el. Şeful criminaliştilor ieşi pe coridor şi veni spre ei, îl salută pe director şi îl luă pe Erlendur de-o parte. — După câte se pare, nu e decât genul de turist tipic dintr-o cameră dublă a unui hotel din Reykjavík, zise el. Arma crimei nu se află pe noptieră, dacă asta sperai, şi în valiza lui nu există nicio haină pătată de sânge – nimic care să facă legătura cu bărbatul găsit asasinat la subsol. Camera e plină de amprente. Însă e evident că şi-a luat tălpăşiţa. A lăsat camera de parcă s-ar fi dus la bar. Aparatul electric de ras este încă în priză. Perechi de pantofi zac împrăştiate pe podea. Şi nişte papuci pe care i-a adus cu el. Asta e cam tot ce putem spune în acest stadiu. Bărbatul ăsta era tare grăbit. Să spele putina, mai precis. Şeful criminaliştilor se întoarse în cameră şi Erlendur se duse la director. — Cine face curăţenie pe acest palier? întrebă el. Cine intră în camere? Cei de la curăţenie îşi împart etajele între ei? — Ştiu ce femei fac curăţenie la acest etaj, zise directorul. Nu sunt bărbaţi. Dintr-un motiv sau altul. Spuse acest lucru sarcastic, ca şi cum curăţenia n-ar fi fost o treabă de bărbaţi. — Şi cine sunt aceste femei? întrebă Erlendur. — Ei bine, fata cu care aţi vorbit, spre exemplu. — Care fată cu care am vorbit? — 581 —

— Cea de la subsol, zise directorul. Cea care a găsit cadavrul. Fata care l-a găsit pe Moş Crăciun mort. Ăsta e etajul ei. * Când Erlendur se întoarse în cameră, două etaje mai sus, Eva Lind îl aştepta pe coridor. Stătea pe jos, sprijinindu-se de perete, cu genunchii sub bărbie şi părea că doarme. Când se îndreptă spre ea, ridică privirea şi îşi netezi hainele. — E extraordinar să vii la hotelul ăsta, zise ea. Când ai de gând să-ţi mişti fundul înapoi acasă? — În curând, sau, cel puţin, aşa plănuisem, zise Erlendur. Şi eu mam plictisit de locul ăsta. Vârî cardul în fantă, să descuie uşa. Eva Lind se ridică şi îl urmă în cameră. Erlendur închise uşa şi Eva se aruncă, cât era de mare, pe pat. El se aşeză la măsuţă. — Şi, se mişcă ceva cu chestia asta? întrebă Eva Lind, lungindu-se pe burtă, cu ochii închişi, de parcă încerca să adoarmă. — Nu mare lucru, zise Erlendur. Şi încetează să o mai numeşti „chestie”. Ce nu-ţi place la „treabă” sau chiar „caz”? — Pfui, mai taci, răspunse Eva Lind, cu ochii tot închişi. Erlendur zâmbi. Se uită la fiica lui, care stătea întinsă pe pat, şi se întrebă ce fel de părinte ar fi fost. Ar fi avut cerinţe mari de la ea? Ar fi înscris-o la lecţii de balet? Ar fi sperat să fie un mic geniu? Ar fi lovit-o dacă i-ar fi trântit sticla de Chartreuse pe podea? — Eşti aici? întrebă ea, cu ochii tot închişi. — Da, sunt aici, zise Erlendur plictisit. — De ce nu spui nimic? — Ce ar trebui să spun? Ce ar trebui să spună oamenii? — Păi, ce faci în hotelul ăsta, spre exemplu. Pe bune. — Nu ştiu. N-am vrut să mă întorc în apartament. E un fel de schimbare. — Schimbare! Care e diferenţa dintre a sta singur în camera asta şi a sta singur acasă? — Vrei să asculţi nişte muzică? întrebă Erlendur, încercând să îndepărteze conversaţia de la propria-i persoană. Începu să-i expună cazul fiicei lui, punct cu punct, ca să reuşească să-şi facă el însuşi o imagine. Îi povesti despre fata care îl găsise pe Moş înjunghiat şi despre faptul acesta fusese odinioară un foarte — 582 —

talentat corist, care înregistrase două discuri căutate de colecţionari. Avea o voce deosebită. Întinse mâna după discul pe care voia să-l asculte şi el. Conţinea două imnuri şi era evident pentru Crăciun. Pe copertă era Gudlaugur, cu o căciuliţă de Moş Crăciun pe cap, zâmbind larg şi arătându-şi toţi dinţii, iar Erlendur se gândi la ironia sorţii. Puse discul şi vocea coristului răsună în cameră într-un cântec dulce-amar. Eva Lind deschise ochii şi se ridică în capul oaselor în pat. — Glumeşti? zise ea. — Nu crezi că e magnific? — Nu am mai auzit vreodată ca un copil să cânte aşa, zise Eva. Nu cred că am auzit vreodată pe cineva care să cânte atât de frumos. Rămaseră tăcuţi şi ascultară cântecul până la sfârşit. Erlendur întinse mâna până la pick-up, întoarse discul şi puse imnul de pe cealaltă parte. Îl ascultară şi, când se sfârşi, Eva Lind îl rugă să-l pună din nou. Erlendur îi povesti despre familia lui Gudlaugur, despre concertul din Hafnarfjördur, despre tatăl şi sora lui care nu păstraseră legătura cu el de mai bine de treizeci de ani şi despre colecţionarul englez care încercase să părăsească ţara şi era interesat doar de corurile de băieţi. Îi spuse că era posibil ca discurile lui Gudlaugur să fie de mare valoare astăzi. — Crezi că de la asta i s-a tras? întrebă Eva Lind. De la discuri? Pentru că sunt valoroase acum? — Nu ştiu. — Mai există şi altele? — Nu cred, zise Erlendur, – şi probabil că asta le face să fie obiecte de colecţie. Elínborg zice că toţi colecţionarii caută lucruri unice. Dar e posibil ca acest detaliu să nu fie important. Poate l-a atacat cineva din hotel. Cineva care nici să nu fi ştiut că a fost un corist celebru. Erlendur se hotărî să nu-i spună fiicei sale despre cum fusese găsit Gudlaugur. Ştia că, pe vremea când consuma droguri, ea se prostituase şi ştia cum funcţiona prostituţia în Reykjavík. Cu toate astea, evită să-i pună pe tapet acel subiect. Avea viaţa ei, aşa cum şi-o dorea, fără ca el să poată spune vreodată ceva în această privinţă. Însă din moment ce credea că era posibil ca Gudlaugur să fi plătit pentru sex, o întrebă dacă ştia să fi existat prostituţie în acel hotel. Eva Lind se uită la tatăl ei. — 583 —

— Săracu’ de el, zise ea fără să-i răspundă. Era cu mintea tot la corist. — A fost o fată la fel ca el la mine la şcoală. La şcoala primară. A scos puţine discuri. Numele ei era Vala Dögg. Îţi aminteşti vreun cântec deal ei? Ajunsese foarte pe val. Cânta cântece de Crăciun. Era o fetiţă blondă şi drăguţă. Erlendur scutură din cap. — Era un copil-vedetă. Cânta la emisiunile de copii şi la show-rile de televiziune, şi cânta foarte bine, era genul ăla de copiliţă foarte drăgălaşă. Tatăl ei era un cântăreţ pop obscur, iar maică-sa era un pic ţăcănită şi îşi dorea să facă din ea o vedetă pop. Toată lumea se lua de ea. Era foarte drăguţă, nu era deloc încrezută sau pretenţioasă, dar o sâcâiau tot timpul. Islandezii sunt invidioşi şi se plictisesc atât de repede. Colegii o agresau, aşa că s-a lăsat de şcoală şi s-a angajat undeva. O întâlneam des pe vremea când mă drogam, şi ajunsese ca vai de capul ei. Mai rău ca mine. Extenuată şi uitată. Mi-a spus că a fost cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată. — Să fie copil-vedetă? — Chestia asta a distrus-o. Nu a scăpat niciodată de ea. Niciodată nu i s-a permis să fie ea însăşi. Mama ei era foarte autoritară. Nu a întrebat-o niciodată dacă asta era ceea ce-şi dorea. Îi plăcea să cânte, să fie în lumina reflectoarelor şi aşa mai departe, dar habar n-avea ce se întâmpla. N-a putut niciodată să fie altceva decât acea fetiţă drăgălaşă de la emisiunile pentru copii. I s-a permis să aibă doar o singură dimensiune. Era micuţa şi drăgălaşa Vala Dögg. Şi apoi era tachinată din cauza asta, şi nu înţelegea de ce, până a mai crescut şi şi-a dat seama că nu fusese niciodată altceva decât o păpuşă care cânta îmbrăcată cu rochiţă frumoasă. Că nu va fi niciodată o vedetă pop cunoscută în toată lumea, aşa cum îi spusese mama ei tot timpul. Eva Lind tăcu şi se uită la tatăl ei. — A fost distrusă. Îmi spunea că nu e lucru mai rău decât să fii agresat. Că ajungi să ai exact aceeaşi părere despre tine ca cei care te persecută. — Probabil că şi Gudlaugur a trecut prin asta, zise Erlendur. A plecat de acasă de mic. Trebuie să fie greu pentru copii să treacă prin toate astea. Tăcură. — Bineînţeles că sunt curve în hotelul ăsta, zise brusc Eva Lind, — 584 —

aruncându-se înapoi pe pat. Evident că sunt. — Ce ştii tu despre chestia asta? Mă poţi ajuta cu ceva? — Sunt curve peste tot. Formezi un număr şi te aşteaptă la hotel. Curve de lux. Nu se mai numesc curve, ci oferă „servicii de escortă”. — Cunoşti unele care lucrează în acest hotel? Fete sau femei care fac treaba asta? — Nu trebuie să fie neapărat islandeze. Pot fi şi din import. Vin câteva săptămâni ca turiste, după care nu mai au nevoie de niciun act. Apoi se întorc câteva luni mai târziu. Eva Lind se uită la tatăl ei. — Ai putea vorbi cu Stína. E prietena mea. Ştie cum stă treaba. Crezi că l-a omorât o curvă? — N-am idee. Tăcură. Afară, în întuneric, fulgii de zăpadă scânteiau, în timp ce cădeau pe pământ. Erlendur îşi amintea vag de o trimitere la zăpadă din Biblie, la păcate şi la zăpadă, şi încercă să o evoce: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada” 35. — Sunt speriată de moarte, zise Eva Lind. Nu era nicio emoţie în vocea ei. Niciun fel de entuziasm. — Poate nu poţi să faci faţă acestui lucru de una singură, zise Erlendur; o îndemnase pe fiica lui să caute ajutor specializat. Poate ai nevoie de altcineva în afară de mine care să te ajute. — Nu mă lua cu prostii de-astea psihologice, zise Eva. — N-ai reuşit să depăşeşti chestia asta şi nu arăţi bine deloc, curând o să pleci şi o să termini cu durerea în vechiul stil, după care o să te trezeşti în acelaşi haos ca înainte. Erlendur era pe punctul de a spune fraza pe care nu îndrăznise încă să i-o zică cu voce tare fiicei lui. — Tot timpul ţii predici, zise Eva Lind de pe marginea patului, apoi se ridică brusc în picioare. El era hotărât să continue. — O să-l dezamăgeşti pe copilaşul care a murit. Eva Lind se uită la tatăl ei, cu ochii încă negri de furie. — Cealaltă opţiune este să te împaci viaţa asta nenorocită, cum o numeşti tu, şi să accepţi suferinţa care vine odată cu ea. Să accepţi suferinţa pe care trebuie să o îndurăm cu toţii, mereu, s-o depăşeşti, să 35

Isasia 1:18 — 585 —

găseşti fericirea şi bucuria pe care viaţa ni le aduce, de asemenea. — Tu vorbeşti! Tu nu poţi nici măcar să te duci acasă de Crăciun, pentru că n-ai la ce! Nu poţi să te întorci pentru că ştii bine că nu-i decât o groapă unde nu te aşteaptă absolut nimic pentru care să merite să te târăşti înapoi. — Sunt totdeauna acasă de Crăciun, zise Erlendur. Eva Lind păru confuză. — Despre ce vorbeşti? — Asta e partea cea mai urâtă a Crăciunului, zise Erlendur. Că mă duc întotdeauna acasă. — Nu te înţeleg, zise Eva Lind, deschizând uşa. N-o să te înţeleg niciodată. Trânti uşa în urma ei. Erlendur se ridică şi fugi după ea, dar se opri. Ştia că se va întoarce. Se duse la fereastră şi îşi privi reflexia în geam, până când reuşi să străpungă întunericul şi să privească fulgii scânteietori. Uitase de hotărârea de a merge acasă, în groapa unde nu era nimic, după cum se exprimase Eva Lind. Se întoarse de la fereastră şi puse din nou imnurile lui Gudlaugur, se întinse pe pat şi îl ascultă pe băiatul care, mult mai târziu, avea să fie găsit asasinat într-o cămăruţă dintrun hotel, şi se gândi la păcate la fel de albe precum zăpada.

— 586 —

A patra zi

— 587 —

17 Se trezi devreme în zori, cu hainele încă pe el, prăbuşit peste aşternuturile nedesfăcute. Îi luă ceva timp să se dezmeticească. Un vis cu tatăl lui îl urmărise spre dimineaţă şi se strădui să şi-l amintească în întuneric, dar nu reuşi să lege decât câteva frânturi: tatăl lui, cumva mai tânăr şi mai în putere, îi zâmbea dintr-o pădure pustie. Camera de hotel era întunecată şi rece. Mai erau câteva ore bune până la răsărit. Rămase în pat, gândindu-se la vis, la tatăl lui şi la pierderea fratelui. La faptul că acea dispariţie de nesuportat lăsase un gol în lumea lui. Şi golul respectiv tot creştea, iar el se îndepărtă, ca de marginea unei prăpăstii, să privească vidul care se căsca, gata să-l înghită în momentul în care nu va mai opune rezistenţă. Se scutură de aceste rătăciri provocate de nesomn şi se gândi la ce avea de făcut în ziua respectivă. Ce ascundea Henry Wapshott? De ce minţea şi de ce încercase cu disperare să-şi ia tălpăşiţa, beat şi fără bagaje la el? Comportamentul lui îl bulversa pe Erlendur. Şi nu peste mult timp, gândurile i se opriră la băiatul aflat pe patul de spital şi la tatăl acestuia: cazul lui Elínborg, care îi fusese expus în amănunt. Elínborg credea că băiatul mai fusese maltratat şi înainte şi existau indicii serioase că acest lucru se întâmplase în acea casă. Tatăl era suspect. Ea insistă să fie ţinut în custodie pe parcursul anchetei. Urma să fie privat de libertate timp de o săptămână, în ciuda protestelor vehemente, atât ale tatălui, cât şi ale avocatului său. În momentul în care mandatul fu emis, Elínborg se duse să-l aducă împreună cu patru ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în uniformă şi îl însoţiră până în Hversfigata. Îl conduse pe coridorul închisorii şi încuie ea însăşi celula. Deschise trapa de pe uşă şi se uită la bărbatul care stătea în acelaşi loc cu spatele la ea, cu capul între umeri şi cam neajutorat, cum sunt toţi oamenii excluşi din societate şi ţinuţi ca nişte animale în cuşcă. El se întoarse încetişor şi o privi în ochi de partea cealaltă a uşii de oţel, iar ea închise trapa. A doua zi, dimineaţa devreme, începu să-l chestioneze. Erlendur participă şi el, însă Elínborg era însărcinată cu interogatoriul. Se aflau amândoi în faţa lui, în camera de interogatoriu. Pe masa dintre ei era o scrumieră, prinsă de masă în nişte şuruburi. Tatăl era nebărbierit, — 588 —

purta un costum şifonat, o cămaşă albă mototolită, încheiată până la gât, şi o cravată cu un nod impecabil, ca şi cum astea ar fi fost ultimele rămăşiţe ale respectului de sine. Elínborg porni reportofonul şi înregistră întrevederea, numele celor prezenţi şi numărul cazului. Se pregătise bine. Se întâlnise cu diriginta băiatului, care îi vorbise despre dislexie, deficit de atenţie şi performanţă scăzută la învăţătură; cu o psiholoagă, o prietenă de-a ei, care discutase despre dezamăgire, stres şi negare; stătuse de vorbă şi cu prietenii băiatului, cu vecinii, rudele, cu oricine se gândise c-ar fi putut să-i spună ceva despre băiat şi tatăl său. Bărbatul nu voia să cedeze. Îi acuză de persecuţie, le spuse că o să-i dea în judecată şi refuză să răspundă la întrebările ei. Elínborg se uită la Erlendur. Veni un gardian care îl însoţi pe bărbat înapoi în celulă. Două zile mai târziu, se prezentă din nou la interogatoriu. Avocatul îi adusese haine mai confortabile de acasă şi acum era îmbrăcat cu jeanşi şi purta un tricou cu logoul unei mărci de lux pe unul dintre buzunarele de la piept, afişat ca un fel de medalie care îl răsplătea pentru că îşi cumpăra nişte haine absurd de scumpe. Acum era într-o dispoziţie diferită. Trei zile de custodie îi mai domoliseră aroganţa, cum se întâmplă de obicei, şi văzu că de el depindea dacă mai rămânea sau nu în celulă. Elínborg se asigură că vine desculţ la interogatoriu. Pantofii şi şosetele îi fuseseră luate fără niciun fel de explicaţie. În momentul în care se aşeză în faţa lor, încercă să-şi tragă picioarele sub scaun. Elínborg şi Erlendur îl înfruntau, implacabili. Reportofonul torcea încetişor. — Am vorbit cu profesoara fiului dumneavoastră, zise Elínborg. Şi cu toate că ceea ce se întâmplă şi se discută între părinte şi profesor este ceva confidenţial, iar ea a fost foarte hotărâtă în această privinţă, a vrut să facă ceva pentru băiat, să ajute în acest caz penal. Mi-a spus că odată l-ai agresat în faţa ei. — L-am agresat, auzi! A fost o palmă uşoară, pe obraz. Nu prea cred că poţi să-i spui agresiune. Era foarte neastâmpărat, asta-i tot. Se foia de colo-colo. E un copil dificil. Habar n-aveţi cum e. Ce înseamnă stresul ăsta. — Deci e normal să-l pedepsiţi? — Suntem prieteni buni, eu şi băiatul, zise tatăl. Îl iubesc. Îl cresc singur. Mama lui… — 589 —

— Ştiu despre mama lui, zise Elínborg. Şi bineînţeles că e foarte greu să creşti singur un copil. Însă ceea ce i-aţi făcut şi ce îi faceţi e… e de nedescris. Tatăl nu spuse nimic. — N-am făcut nimic, zise în cele din urmă. Elínborg îşi încrucişă picioarele şi îl lovi ca din greşeală în fluierul piciorului. — Scuze, făcu Elínborg. El tresări, fără să-şi dea seama dacă o făcuse intenţionat. — Profesoara mi-a spus că aveţi nişte cerinţe absurde în ce-l priveşte pe fiul tău, zise ea cu seninătate. E adevărat? — Ce anume e absurd? Vreau să înveţe carte şi să ajungă cineva. — E de înţeles, zise Elínborg. Însă are opt ani, suferă de dislexie şi are o hiperactivitate extraordinară. Nici dumneavoastră nu v-aţi terminat şcoala. — Deţin şi administrez propria afacere. — Care este în faliment. Vă pierdeţi casa, maşina de lux, averea care v-a adus un oarecare statut social. Oamenii te tratează cu respect. Când mergeţi la o reuniune cu foştii colegi de şcoală, aveţi grijă să fiţi cel mai tare. Ca să nu mai vorbim despre excursiile de golf, împreună cu colegii. Pierdeţi totul. Ce frustrant trebuie să fie, mai ales când ştiţi că soţia dumneavoastră e internată într-o clinică de psihiatrie şi că fiul nu ţine pasul cu colegii de clasă. Toate astea se acumulează şi explodezi, în cele din urmă, când Addi, care sigur a vărsat laptele pe jos şi a scăpat farfuriile din mână tot timpul, sparge o sticlă de Drambuie pe podeaua de marmură a salonului. Tatăl se uită la ea. Expresia nu i se schimbă. Elínborg o vizitase pe soţia lui la spitalul de boli nervoase din Kleppur. Suferea de schizofrenie şi se interna uneori, când începea să aibă halucinaţii şi când vocile nu-i mai dădeau pace. Când Elínborg se întâlnise cu ea, i se administrase o medicaţie atât de puternică că abia putea vorbi. Se legăna înainte şi înapoi şi îi ceruse o ţigară lui Elínborg. Nu ştia de ce anume o vizita. — Încerc să-l cresc cât pot de bine, zise tatăl în camera de interogatoriu. — Înfigându-i ace în podul palmei. — Tacă-ţi fleanca! Elínborg vorbise cu sora bărbatului, care-i mărturisise îngrijorarea — 590 —

că băiatul era crescut mult prea sever. Îi povesti ce s-a întâmplat când au venit odată în vizită. Băiatul avea patru anişori pe atunci şi le spusese că nu se simţea bine, plânsese chiar, şi ea crezuse că era posibil să aibă gripă. Cum băiatul se tot văicărea, fratele ei îşi pierduse răbdarea, îl ridicase de subsuori şi îl ţinuse ceva vreme în acea poziţie. — S-a întâmplat ceva? îl întrebase pe copil cu asprime în glas. — Nu, răspunsese Addi, cu o voce stinsă şi precipitată, de parcă se dăduse bătut. — N-ar trebui să plângi. — Nu, zisese băiatul. — Dacă totul e-n regulă, atunci încetează să te mai văicăreşti. — Da. — Deci totul e OK. — Da. — Bun. N-ar trebui să te smiorcăi degeaba. Elínborg îi repovesti această întâmplare tatălui, însă expresia lui rămase neschimbată. — Sora mea şi cu mine nu ne prea înţelegem, zise el. Nu-mi amintesc această întâmplare. — V-aţi molestat fiul în aşa hal, încât a ajuns la spital? îl întrebă Elínborg. Tatăl se uită la ea. Elínborg repetă întrebarea. — Nu, zise el. N-am făcut aşa ceva. Ce tată crezi că ar face aşa ceva? A fost bătut la şcoală. Băiatul fusese externat. Protecţia copilului îi găsise un părinte social şi Elínborg se dusese să-l vadă, când interogatoriul se sfârşise. Se aşeză lângă el şi îl întrebă ce mai face. De când se întâlniseră prima oară, băiatul nu-i adresase o vorbă, dar acum o privea ca şi cum ar fi vrut săi spună ceva. Îşi drese glasul şi îngăimă nedesluşit, înghiţindu-şi plânsul: — Mi-e dor de tata. Erlendur stătea la o masă şi îşi lua micul dejun când îl văzu pe Sigurdur Óli intrând, urmat de Henry Wapshott. Doi detectivi se aşezară la o altă masă, în spatele lor. Colecţionarul englez era mai şleampăt decât de obicei, părul zburlit îi stătea în toate direcţiile şi avea o privire de om suferind, în care se citea o umilinţă totală şi o — 591 —

bătălie pierdută cu mahmureala şi cu detenţia. — Ce se întâmplă? îl întrebă Erlendur pe Sigurdur Óli, şi se ridică. De ce l-ai adus aici? Şi de ce nu e pus la punct? — Pus la punct? — De ce nu are cătuşe? — Ţi se pare necesar? Erlendur se uită la Wapshott. — Eşti invitatul meu, făcu Sigurdur Óli. Îl putem reţine doar până diseară, aşa că va trebui să iei o decizie în privinţa acuzaţiilor cât mai repede posibil. El a vrut să se întâlnească cu tine aici. A refuzat să vorbească cu mine. A acceptat să vorbească numai cu tine. Ca şi cum aţi fi prieteni vechi. N-a insistat în privinţa cauţiunii, n-a cerut servicii juridice gratuite sau ajutor din partea ambasadei engleze. I-am spus că poate contacta ambasada, dar a dat din cap că nu. — Aţi aflat ceva despre el de la Scotland Yard? întrebă Erlendur, aruncându-i o privire lui Wapshott, care stătea în spatele lui Sigurdur Óli, cu capul plecat. — O să mă ocup de asta după ce-l preiei tu, zise Sigurdur Óli, care nu făcuse nimic în acea privinţă. O să te anunţ ce găsesc despre el, dacă e cazul. Sigurdur Óli îşi luă la revedere de la Wapshott, se opri puţin să vorbească cu cei doi detectivi, apoi plecă. Erlendur îl invită pe englez să ia loc. Wapshott rămase cocoţat pe scaun, privind în podea. — Nu l-am omorât eu, zise cu o voce stinsă. Nu l-aş fi putut omorî. Niciodată n-am putut omorî nimic, nici măcar muşte. Darămite pe coristul ăla extraordinar. Erlendur se uită la Wapshott. — Vorbeşti despre Gudlaugur? — Da, zise Wapshott. Bineînţeles. — Nu mai era de mult corist, îi spuse Erlendur. Gudlaugur avea aproape cincizeci de ani şi făcea pe Moşu’ la petrecerile de Crăciun. — Nu înţelegi, zise Wapshott. — Nu, nu înţeleg, zise Erlendur. Poate îmi poţi explica. — Nu eram în hotel când a fost atacat, zise Wapshott. — Unde erai? — Căutam discuri. Wapshott ridică privirea şi un zâmbet chinuit îi traversă chipul. — Mă uitam la chestiile pe care voi, islandezii, le aruncaţi. Vedeam — 592 —

ce iese dintr-o fabrică de reciclare. Mi-au spus că ajunsese la ei tot ce aparţinuse unei persoane decedate. Inclusiv nişte discuri de gramofon care urmau să fie aruncate. — Cine? — Cine ce? — Cine ţi-a spus despre lucrurile unei persoane decedate? — Personalul. Le dau un bacşiş dacă mă anunţă. Au cartea mea de vizită. Ţi-am spus deja. Merg în magazinele destinate colecţionarilor, mă întâlnesc cu alţi colecţionari şi ne ducem prin pieţe. Kolaportid, parcă aşa se numeşte, nu? Fac tot ceea ce fac şi alţi colecţionari, încerc să găsesc ceva care să merite să fie păstrat. — Era cineva cu tine la momentul atacului? Cineva cu care am putea vorbi? — Nu, zise Wapshott. — Însă probabil că-şi amintesc de tine în locurile pe unde ai fost. — Bineînţeles. — Şi ai găsit ceva care să merite achiziţia? Ceva coruri de băieţi? — Nimic. În această călătorie nu am găsit nimic. — De ce fugi de noi? întrebă Erlendur. — Voiam să ajung acasă. — Şi ţi-ai lăsat toate lucrurile personale la hotel? — Da. — În afara câtorva discuri de-ale lui Gudlaugur. — Da. — De ce mi-ai spus că nu ai mai fost în Islanda înainte? — Nu ştiu. Nu am vrut să atrag inutil atenţia. Nu am nimic de-a face cu această crimă. — Este foarte uşor de demonstrat opusul. Probabil că ai ştiut, atunci când ai minţit, că o să aflu. Că o să descopăr că ai mai fost în acest hotel. — Nu am nimic de-a face cu această crimă. — Însă acum m-ai convins că ai o oarecare legătură. Nu puteai să atragi şi mai mult atenţia asupra ta. — Nu l-am omorât eu. — Care era relaţia ta cu Gudlaugur? — Ţi-am spus toată povestea şi nu am minţit. Am devenit interesat de interpretarea lui, de discurile vechi de pe vremea când era corist, şi când am aflat că trăia, l-am contactat. — 593 —

— De ce ai minţit? Ai mai fost în Islanda şi înainte, ai mai stat în acest hotel şi cu siguranţă te-ai mai întâlnit cu Gudlaugur şi înainte. — N-are nimic de-a face cu mine. Crima. Când am auzit, mi-a fost teamă că o să descoperiţi că îl cunoşteam. Am devenit din ce în ce mai paranoic şi a trebuit să mă controlez foarte tare ca să nu fug imediat, lucru care ar fi îndreptat toate suspiciunile asupra mea. A trebuit să mai las să treacă câteva zile, dar n-am mai suportat şi a trebuit să fug. Am cedat nervos. Dar nu l-am omorât eu. — Cât de multe ştiai despre situaţia lui Gudlaugur? — Nu prea multe. — Nu tocmai asta e ideea când colecţionezi diverse lucruri, să cauţi informaţii despre ceea ce colecţionezi? Ai făcut-o? — Nu ştiu prea multe, zise Wapshott. Ştiu că şi-a pierdut vocea în timpul unui concert şi că a scos pe piaţă două discuri, că s-a certat cu tatăl lui… — Ia stai puţin, de unde ai aflat de felul în care a murit? — La ce te referi? — Oaspeţilor hotelului nu li s-a spus că a avut loc o crimă, ci un accident sau un atac de cord. Cum ai aflat că a fost asasinat? — Cum am aflat? Tu mi-ai spus. — Da, ţi-am spus şi ai fost foarte surprins, însă acum îmi spui că, atunci când ai auzit despre crimă, ţi-a fost teamă să nu facem legătura cu tine. Cu alte cuvinte, s-a întâmplat înainte ca noi doi să ne întâlnim. Înainte ca noi să ne gândim la tine. Wapshott se zgâi la el. Erlendur îşi dădea seama când oamenii trăgeau de timp şi îi lăsă lui Wapshott tot timpul de care avea nevoie. Cei doi detectivi stăteau calmi, la distanţa potrivită. Erlendur întârziase la micul dejun şi erau puţini oameni în sala de mese. Îl zări pe masivul bucătar-şef, care turbase când au trebuit să-i ia mostra de salivă. Gândurile lui Erlendur se întoarseră către Valgerdur, biotehniciana. Oare ce-o fi făcând? Înfigea ace în mânuţe de copii care îşi înăbuşeau lacrimile ori încercau să o lovească cu picioarele? — N-am vrut să fiu implicat în asta, zise Wapshott. — Ce ascunzi? De ce nu vrei să vorbeşti cu ambasada engleză? De ce nu vrei un avocat? — Am auzit nişte persoane de-aici vorbind despre asta. Oaspeţi deai hotelului. Spuneau că cineva fusese asasinat. Nişte americani. Aşa am aflat. Şi mi-am făcut griji ca nu cumva să faceţi legătura între mine — 594 —

şi el şi ca nu cumva să sfârşesc în exact aceeaşi situaţie în care mă găsesc acum. De aceea am fugit. E cât se poate de simplu. Erlendur îşi aminti de americanul Henry Bartlet şi de soţia lui. Cindy, îi spusese ea zâmbind lui Sigurdur Óli. — Cât de mult valorează discurile lui Gudlaugur? — La ce te referi? — Trebuie să valoreze mult, dacă ai venit tocmai până aici în nordul cel rece, în toiul iernii, ca să pui mâna pe ele. Cât de mult valorează? Un disc. Cât costă? — Dacă vrei să-l vinzi, îl licitezi, chiar şi pe E-bay, şi nu ai cum să ştii câţi bani îţi va aduce în cele din urmă. — Aşa, la o primă estimare. Cu cât crezi că s-ar vinde? — Nu-mi dau seama. — L-ai întâlnit pe Gudlaugur înainte de a muri? Henry Wapshott ezită. — Da, zise el în cele din urmă. — Biletul pe care l-am găsit, 18:30, era ora întâlnirii voastre? — Asta a fost înainte de a fi găsit mort. Am stat în camera lui şi am avut o discuţie. — Despre ce? — Despre discurile lui. — Ce aţi vorbit despre discurile lui? — Voiam să ştiu, vreau să ştiu de multă vreme, dacă mai avea şi altele. Dacă cele câteva despre care ştiu, cele din colecţia mea proprie şi din ale altora, sunt singurele copii din lume. Dintr-un motiv sau altul, nu a vrut să-mi răspundă. L-am întrebat prima oară într-o scrisoare, pe care i-am scris-o acum câţiva ani, şi a fost una dintre primele întrebări pe care i le-am pus când l-am întâlnit. — Şi, avea sau nu discuri pentru tine? — A refuzat să-mi spună. — Ştia cât valorau discurile lui? — I-am oferit o imagine cât se poate de clară. — Şi cât de mult valorează cu adevărat aceste discuri? Wapshott nu răspunse imediat. — Când l-am întâlnit ultima dată, a cedat, zise el. Voia să vorbească despre discurile lui. I-am… Wapshott ezită din nou. Se uită în spatele lui şi îi văzu pe cei doi detectivi care îl păzeau. — 595 —

— I-am dat jumătate de milion. — Jumătate de milion? — De coroane. Ca plată pe loc sau… — Ziceai că nu vorbim despre sume uriaşe. Wapshott ridică din umeri şi Erlendur avu impresia că detectează un zâmbet. — Deci asta e altă minciună, zise Erlendur. — Da. — Plata pe loc pentru ce anume? — Pentru discurile pe care le avea. Dacă le avea. — Şi i-ai dat banii ultima dată când te-ai întâlnit cu el fără să ştii dacă mai avea sau nu discuri? — Da. — Şi apoi? — Apoi a fost omorât. — Nu am găsit niciun ban la el. — Nu ştiu nimic despre asta. I-am dat jumătate de milion cu o zi înainte să moară. Erlendur îşi aminti că îi ceruse lui Sigurdur Óli să verifice contul bancar al lui Gudlaugur. Trebuia să-şi amintească să-l întrebe ce aflase. — Ai văzut discurile în camera lui? — Nu. — De ce te-aş crede? M-ai minţit în legătură cu tot. De ce aş mai crede orice din ce spui? Wapshott ridică din umeri. — Deci avea jumătate de milion la el când a fost atacat? — Nu ştiu. Tot ce ştiu e că i-am dat banii şi că mai târziu a fost omorât. — De ce nu mi-ai spus despre bani de la bun început? — Voiam să fiu lăsat în pace, zise Wapshott. Nu voiam să crezi că lam omorât pentru bani. — Şi aşa e? — Nu. Făcură o pauză. — Ai de gând să depui vreo plângere împotriva mea? întrebă Wapshott. — Cred că încă mai ascunzi ceva, zise Erlendur. Pot să te mai reţin până diseară. Apoi vom vedea. — 596 —

— Nu l-aş fi putut omorî niciodată. Îl veneram şi încă îl venerez. Nam mai auzit niciodată o voce atât de frumoasă la niciun alt băiat. Erlendur se uită la Henry Wapshott. — E ciudat cât de singur eşti în toată treaba asta, zise el, fără să-şi dea seama. — La ce te referi? — Eşti atât de singur pe lume. — Nu l-am omorât eu, zise Wapshott. Nu l-am omorât eu.

— 597 —

18 Wapshott părăsi hotelul însoţit de doi poliţişti, în timp ce Erlendur afla că Ösp, fata care descoperise cadavrul, lucra acum la etajul al patrulea. Luă liftul şi, când sosi, o zări încărcând un cărucior cu lenjeria murdară dintr-una din camere. Ea nu-l observă decât în momentul în care se duse la ea şi îi rosti numele. Fata ridică privirea şi îl recunoscu imediat. — Oh, dumneavoastră iarăşi? zise ea cu indiferenţă. Părea mai obosită şi mai deprimată decât atunci când o întâlnise în cafeneaua personalului, şi Erlendur se gândi că, probabil, Crăciunul nu era nici în viaţa ei un prilej de bucurie. Fără să-şi dea seama, o şi întrebă acest lucru. — Crăciunul te deprimă? În loc să-i răspundă, ea împinse căruciorul înspre uşa următoare, ciocăni şi aşteptă câteva clipe, înainte să scoată şperaclul şi să deschidă uşa. Strigă, în caz că era cineva înăuntru şi nu o auzise ciocănind, apoi intră şi se apucă de curăţenie, făcu patul, ridică prosoapele de pe podeaua băii, împroşcă o soluţie de curăţat pe oglindă. Erlendur intră în cameră după ea şi o privi la lucru, şi, după ceva vreme, fata păru să observe că el se afla încă acolo. — Nu aveţi voie să intraţi în cameră, zise ea. E vorba despre dreptul la intimitate al clienţilor. — Tu faci curat şi în camera 312 de la etajul de dedesubt, zise Erlendur. Acolo a stat un englez ciudat. Henry Wapshott. Ai observat ceva neobişnuit în camera lui? Ea îi aruncă o privire care spunea că nu prea înţelegea la ce anume se referea. — Ca de exemplu un cuţit pătat de sânge? zise Erlendur şi încercă să zâmbească. — Nu, zise Ösp. Se opri şi se gândi o clipă. Apoi întrebă: — Ce cuţit? El l-a omorât pe Moş Crăciun? — Nu-mi amintesc exact cum te-ai exprimat ultima dată când am vorbit, dar ai zis că unul dintre oaspeţi te-a pipăit. Am crezut că era vorba de hărţuire sexuală. El a fost? — Nu, l-am văzut doar o singură dată. — 598 —

— Şi nu a fost nimic care să… — S-a enervat foarte tare, zise ea. Când am intrat în cameră. — S-a enervat? — L-am deranjat şi m-a dat afară. M-am dus să verific ce se întâmpla şi am descoperit că solicitase la recepţie să nu i se facă ordine în cameră. Nimeni nu-mi spusese nimic. Nimeni din echipa asta nenorocită nu ne spune niciodată nimic. Aşa că am intrat şi, când m-a văzut, s-a pierdut de tot cu firea. S-a repezit la mine, al dracului moş. De parcă aş şi avea eu ceva de spus în acest hotel. Ar fi trebuit să se ducă la directorul hotelului. — Este un individ cam misterios. — E un ticălos. — Eu mă refer la Wapshott ăsta. — Da, amândoi. — Deci nu ai observat nimic neobişnuit în camera lui? — Era o harababură, nu c-ar fi fost ceva neobişnuit. Ösp se opri din treabă, rămase nemişcată preţ de o clipă şi privi gânditoare la Erlendur. — Aţi aflat ceva? În legătură cu ancheta, cu Moş Crăciun? — Oarecum, zise Erlendur. De ce întrebi? — Hotelul ăsta e ciudat, zise Ösp, coborându-şi vocea şi privind afară pe coridor. — Ciudat? Erlendur avu brusc sentimentul că nu mai părea la fel de sigură pe ea. — Ţi-e teamă de ceva? De ceva de aici, de la hotel? Ösp nu răspunse. — Ţi-e frică să nu-ţi pierzi slujba? Ea se uită la Erlendur. — Mdeah, sigur, e şi genul de slujbă pe care n-ai vrea să-l pierzi. — Atunci ce e? Ösp ezită, apoi păru să se fi hotărât. Ca şi cum nu mai avea rost să-şi facă griji în legătură cu ceea ce voia să-i spună. — La bucătărie se fură, zise ea. Tot ce se poate fura. Cred că mulţi ani de-acum încolo n-or să mai aibă nevoie să meargă la cumpărături. — Se fură? — Fură tot ce prind. — Cine fură? — 599 —

— Să nu spuneţi că eu v-am spus. Bucătarul-şef. El în primul rând. — De unde ştii? — Gulli mi-a spus. El ştia tot ce se petrecea în hotelul ăsta. Erlendur îşi aminti de momentul când furase limba de bou de la bufet şi fusese văzut şi mustrat de bucătarul-şef. Îşi aminti cât era de indignat. — Când ţi-a spus asta? — Acum câteva luni. — Şi ce? Îl îngrijora chestia asta? Avea de gând să spună cuiva? De ce ţi-a spus ţie? Credeam că nu-l cunoşteai. — Nu-l cunoşteam, zise Ösp şovăind. Se tot luau de mine la bucătărie, continuă ea. Vorbeau porcos. „Cum te simţi acolo jos?”, chestii de genul ăsta. Tot ce le trece prin minte jigodiilor. Gulli a auzit şi mi-a spus. Mi-a spus să nu-mi fac griji. A zis că erau cu toţii nişte hoţi şi că ar putea să-i dea de gol dacă voia. — A ameninţat că-i dă de gol? — Nu a ameninţat deloc, zise Ösp. A zis-o doar ca să mă facă să mă simt mai bine. — Ce se fură? întrebă Erlendur. A pomenit de ceva în mod special? — A zis că directorul ştie, dar nu face nimic, că e şi el băgat. Cumpără chestii de pe piaţa neagră. Pentru baruri. Tot Gulli mi-a spus. E şi ospătarul-şef implicat, împreună cu directorul. — Gudlaugur ţi-a spus asta? — Da, şi că diferenţa şi-o bagă în buzunar. — De ce nu mi-ai spus de lucrurile astea când am stat de vorbă prima dată? — E ceva relevant? — Ar putea fi. Ösp ridică din umeri. — Nu ştiu şi nu prea eram în apele mele după ce l-am găsit acolo. Pe Gudlaugur. Cu prezervativul. Şi cu rănile de cuţit. — Ai văzut bani la el în cameră? — Bani? — I se dăduseră de curând nişte bani, însă nu ştiu dacă îi avea la el când a fost atacat. — N-am văzut nicio leţcaie. — Nu, zise Erlendur. Ai luat tu banii? Când l-ai găsit? Ösp se opri din treabă şi îşi lăsă mâinile să alunece pe lângă corp. — 600 —

— Vreţi să spuneţi, dacă i-am furat? — Se pot întâmpla lucruri de genul acesta. — Credeţi că… — I-ai luat? — Nu. — Ai avut ocazia. — La fel şi persoana care l-a omorât. — E adevărat, zise Erlendur. — N-am văzut nicio leţcaie. — Nu, e în regulă. Ösp se întoarse la activitatea ei. Pulveriză dezinfectant în vasul toaletei şi continuă să frece cu peria, comportându-se de parcă Erlendur nici măcar nu se afla acolo. El o mai urmări ceva vreme, după care îi mulţumi. — Ce ai vrut să spui că l-ai deranjat? zise el, oprindu-se în uşă. Pe Henry Wapshott. Nu văd cum ai fi putut să intri prea mult în camera lui dacă mai întâi ai strigat, aşa cum ai făcut-o acum. — Nu m-a auzit. — Ce făcea? — Nu ştiu dacă pot… — N-o să spun mai departe. — Se uita la televizor, zise Ösp. — N-ar vrea să-i iasă vorbe din cauza asta, şopti Erlendur pe un ton conspiraţional. — Sau mai bine zis, vedeţi dumneavoastră, se uita la un film, zise Ösp. Era unul porno. Dezgustător. — Se dau filme porno în acest hotel? — Nu genul acela de film, alea sunt interzise oriunde. — Ce fel de film? — Era un film porno cu copii. I-am spus directorului. — Un film porno cu copii? Ce fel de film porno cu copii? — Ce fel? Vreţi să vi-l descriu? — În ce zi se întâmpla asta? — Un pervers împuţit! — Când se întâmpla asta? — În ziua în care l-am găsit pe Gulli. — Şi directorul ce-a făcut? — Nimic, zise Ösp. Mi-a spus să-mi ţin gura în legătură cu treaba — 601 —

asta. — Ştii cine a fost Gudlaugur? — Vă referiţi la portar? Păi, era portar. Ce altceva? — În copilărie. A cântat într-un cor şi avea o voce foarte frumoasă. Iam ascultat discurile. — A cântat într-un cor? — Era un copil-vedetă, pe bune. Apoi toată viaţa lui s-a năruit. A crescut şi totul s-a terminat. — N-am ştiut asta. — Nu, nimeni nu mai ştia nimic despre Gudlaugur, zise Erlendur. Tăcură, adânciţi în propriile gânduri. Se scurseră astfel câteva minute. — Crăciunul te deprimă? întrebă Erlendur din nou. Era de parcă şi-ar fi găsit un suflet-pereche. Ea se întoarse spre el. — Crăciunul e pentru oameni fericiţi. Erlendur se uită la Ösp şi o urmă de zâmbet silit îi traversă chipul. — Te-ai înţelege cu fiică-mea, zise el, şi scoase telefonul mobil. Sigurdur Óli fu surprins când Erlendur îi povesti despre banii care fuseseră, probabil, în camera lui Gudlaugur. Discutară despre necesitatea de a verifica ceea ce declarase Wapshott, şi anume că bântuise prin pieţele de discuri vechi la momentul în care fusese comisă crima. Sigurdur Óli se afla în faţa celulei lui Wapshott când Erlendur îi telefonă şi îi descrise condiţiile în care fusese luată mostra de salivă. Celula în care stătea adăpostise mulţi nenorociţi, un întreg spectru de la târfe, vai de capul lor, până la cuţitari şi asasini, şi toţi râcâiseră pereţii şi îi acoperiseră cu comentarii despre viaţa în puşcărie. În celulă se afla un vas de toaletă şi un pat fixat cu şuruburi în podea. Pe pat era o saltea subţire şi o pernă tare. Celula nu avea ferestre, dar sus, deasupra prizonierului, se găsea un bec puternic, fosforescent care nu era stins niciodată, făcându-le deţinuţilor imposibil să-şi dea seama dacă era zi sau noapte. Henry Wapshott stătuse ţeapăn, cu spatele lipit de perete şi cu faţa la uşa grea de oţel. Doi gardieni îl ţinuseră. Elínborg şi Sigurdur Óli se aflau şi ei în celulă cu un mandat care solicita ca testul să fie făcut, era şi Valgerdur acolo, ţinând în mână un tampon pentru prelevare de — 602 —

mostre, gata să-l testeze. Wapshott o privea fix, de parcă ea ar fi fost dracul în persoană, venit să-l ia în focul etern al iadului. Ochii îi ieşiseră din orbite, se îndepărtă cât de mult putu de ea, şi oricât încercară, nu îl putură determina să deschidă gura. În cele din urmă, îl puseră pe podea şi îl ţinură de nas până ce renunţă şi deschise gura ca să poată să respire. Valgerdur profită de ocazie şi îi vârî tamponul de bumbac în gură, îl răsuci încoace şi încolo până ce Wapshott icni, apoi îl scoase şi se grăbi să părăsească celula.

— 603 —

19 Când Erlendur se întoarse în hol, în drum spre bucătărie, îl văzu pe Marion Briem în faţa biroului de la recepţie, îmbrăcat într-un pardesiu ponosit, cu o pălărie pe cap şi fâţâindu-se de colo-colo. Observă cât de tare îmbătrânise fostul său şef de când se văzuseră ultima dată, cu câţiva ani în urmă; însă avea aceiaşi ochi vigilenţi şi iscoditori şi nu pierdea niciodată timpul cu formalităţi. — Arăţi groaznic, îi zise Marion, aşezându-se. Ce te-a adus în halul ăsta? Un trabuc subţire apăru de undeva de sub pardesiu şi, odată cu el, şi o cutie cu chibrituri. — Se pare că asta e o zonă pentru nefumători, observă Erlendur. — Nu mai poţi fuma unde vrei, completă Marion, aprinzându-şi trabucul. Marion avea o expresie suferindă, iar pielea cenuşie îi era flască şi ridată. Buzele subţiri făceau cute în jurul trabucului. Avea unghii anemice şi degete osoase pe care le întindea după trabuc, de îndată ce plămânii i se umpleau cu fum. În ciuda istoriei lungi şi pline de evenimente a relaţiei lor, Marion şi Erlendur nu se înţeleseseră niciodată foarte bine. Marion fusese şeful lui Erlendur mulţi ani de zile şi încercase să-l înveţe meserie. Erlendur era ursuz şi nu accepta de bunăvoie să fie îndrumat; la vremea respectivă nu-şi putea suporta superiorii şi nimic nu se schimbase între timp. Marion se simţea jignit din această cauză şi intrau adeseori în conflict, dar, în acelaşi timp, ştia că un detectiv mai bun era greu de găsit, şi măcar Erlendur nu avea obligaţii de familie care să-i condiţioneze programul. Erlendur nu făcea altceva decât să muncească. Marion era la fel, un pustnic până la moarte. — Ceva nou? îl întrebă Marion, pufăind din trabuc. — Nimic, zise Erlendur. — Crăciunul te irită? — N-am înţeles niciodată care-i faza cu Crăciunul, îngăimă Erlendur, în timp ce privea atent în bucătărie, aşteptând să zărească boneta bucătarului-şef. — Nu, normal, zise Marion. Prea multă veselie şi distracţie, presupun. De ce nu-ţi faci o iubită? Nu eşti chiar atât de bătrân. Sunt o — 604 —

mulţime de femei care n-ar zice nu unui boşorog ca tine. — Am încercat, zise Erlendur. Ce ai aflat despre… — Te referi la soţia ta? Erlendur n-avea de gând să-şi petreacă timpul discutând despre viaţa lui personală. — Nu vrei să încetezi, te rog? — Am auzit că… — Ţi-am spus să încetezi, zise Erlendur mânios. — În regulă, zise Marion. Nu e treaba mea cum îţi trăieşti viaţa. Tot ce ştiu e că singurătatea e o moarte înceată şi dureroasă. Marion şovăi. — Dar ai bineînţeles, copiii, nu-i aşa? — N-am putea pur şi simplu să trecem peste asta? zise Erlendur. Eşti… Nu spuse mai mult. — Ce sunt? — Ce faci aici? Nu puteai să dai un telefon? Marion se uită la Erlendur şi umbra unui zâmbet îi traversă chipul bătrân. — Mi s-a spus că dormi aici, în hotel. Că nu vrei să te duci acasă de Crăciun. Ce se întâmplă cu tine? De ce nu te duci acasă? Erlendur nu-i răspunse. — Atât de tare te-ai săturat de tine însuţi? — N-am putea vorbi despre altceva? — Cunosc sentimentul. Să fii sătul de tine însuţi. De ticălosul care eşti şi pe care nu ţi-l poţi scoate din minte. Poţi să scapi de el o vreme, dar se întoarce întotdeauna şi începe cu aceleaşi rahaturi vechi. Poţi încerca să-l îneci în băutură. Să schimbi decorul. Să stai în hoteluri, dacă se înrăutăţesc lucrurile. — Marion, insistă Erlendur, lasă-mă-n-pace. — Cine are discurile lui Gudlaugur Egilsson, zise Marion, trecând brusc la subiect, stă pe o mină de aur. — Ce te face să spui asta? — Acestea sunt o comoară astăzi. Adevărul e că nu mulţi le au sau ştiu de ele, însă cei care se pricep sunt pregătiţi să plătească sume incredibile pentru ele. Discurile lui Gudlaugur sunt o raritate în lumea colecţionarilor şi sunt foarte căutate. — Ce sume incredibile? Zeci de mii? — 605 —

— Ar putea fi sute de mii, zise Marion. Pentru o copie single. — Sute de mii? Glumeşti. Erlendur se ridică în scaun. Se gândi la Henry Wapshott. Ştia că venise în Islanda în căutarea lui Gudlaugur. În căutarea discurilor lui. Nu doar admiraţia pentru corurile de băieţi îi stârnise interesul, după cum voia să-l facă să creadă. Acum înţelegea de ce îi dăduse lui Gudlaugur jumătate de milion, la plesneală. — După câte am putut afla, băiatul a înregistrat doar două discuri, zise Marion Briem. Şi ceea ce le face valoroase, în afară de interpretarea lui muzicală extraordinară, e faptul că au fost scoase foarte puţine exemplare şi nu prea s-au vândut. Nu sunt mulţi astăzi care să aibă aceste discuri. — Contează şi interpretarea propriu-zisă? — Se pare că da, însă regula spune că muzica şi calitatea a ceea ce se află pe disc sunt mai puţin importante decât starea în care se află discul. E posibil ca muzica să fie proastă, însă dacă se întâmplă să se nimerească interpretul potrivit, cântecul potrivit şi marca potrivită la momentul potrivit, discul devine de nepreţuit. Nimeni nu e interesat doar de valoarea artistică. — Ce s-a întâmplat cu restul exemplarelor? Ştii cumva? — Au dispărut. S-au pierdut în decursul timpului sau au fost aruncate, pur şi simplu. Se mai întâmplă. Probabil nu au fost mai mult de câteva sute de la bun început. Motivul principal pentru care discurile sunt atât de valoroase este că există doar câteva în toată lumea. Cariera scurtă a artistului respectiv ajută şi ea. Am înţeles că şia pierdut vocea şi că n-a mai cântat niciodată. — I s-a întâmplat în timpul unui concert, bietul băiat, zise Erlendur. A început să urle ca un lup, aşa numesc specialiştii chestia asta care se întâmplă atunci când ai vocea în schimbare. — Apoi, câteva decenii mai târziu este găsit asasinat. — Dacă acele discuri valorează sute de mii…? — Ei bine? — Oare nu e un motiv suficient pentru a fi asasinat? La el în cameră am găsit câte un exemplar din fiecare disc. Nu mai era nimic altceva. — Atunci înseamnă că persoana care l-a înjunghiat nu şi-a dat seama cât de mult valorează aceste discuri, zise Marion Briem. — Pentru că, altfel, ar fi furat discurile? — Cum erau copiile? — 606 —

— Impecabile, zise Erlendur. Nu era nicio pată sau vreo zgârietură pe coperte şi mi-am dat seama că nu fuseseră ascultate niciodată… Se uită la Marion Briem. — E posibil ca Gudlaugur să fi primit toate copiile? zise el. — De ce nu? — Am găsit nişte chei în camera lui despre care nu ştim de unde sunt. Unde ar fi putut să le ţină pe celelalte? — Nu era musai să fie tot tirajul, zise Marion. Poate doar câteva dintre ele. Cine altcineva ar fi putut să le deţină, în afara coristului? — Nu ştiu, zise Erlendur. Am reţinut un colecţionar care a venit din Anglia ca să se întâlnească cu Gudlaugur. Un individ bătrân şi misterios, care a încercat să fugă de noi şi care îl venerează pe fostul corist. Pare să fie singura persoană de aici care îşi dă seama cât de mult valorează discurile lui Gudlaugur. — E vreun ţicnit? întrebă Marion Briem. — Sigurdur Óli încearcă să afle, zise Erlendur. Gudlaugur era Moş Crăciunul hotelului, adăugă el, de parcă a fi Moş Crăciun era o slujbă oficială acolo. Un zâmbet traversă chipul bătrân şi cenuşiu al lui Marion. — Am găsit un bilet în camera lui Gudlaugur pe care scria Henry şi ora 18.30, ca şi cum ar fi fost vorba despre o întâlnire sau ar fi trebuit să se ducă undeva la acea oră. Henry Wapshott zice că s-a întâlnit cu el la şase şi jumătate, cu o zi înaintea crimei. Erlendur tăcu, adâncit în gânduri. — Ce-ţi cloceşte mintea? întrebă Marion. — Wapshott mi-a spus că i-a dat lui Gudlaugur jumătate de milion de coroane ca să-i arate că are intenţii serioase, sau ceva de genul ăsta. Că voia să cumpere discurile. Se poate ca banii să fi fost în cameră când a fost atacat. — Vrei să spui că cineva ştia despre Wapshott şi despre tranzacţiile pe care le făcea cu Gudlaugur? — E posibil. — Un alt colecţionar? — Poate. Nu ştiu. Wapshott este un individ ciudat. Ştiu că ne ascunde ceva. Nu ştiu dacă în legătură cu el sau cu Gudlaugur. — Şi, bineînţeles, când l-aţi găsit, banii dispăruseră. — Aşa e. — Trebuie să plec, zise Marion, ridicându-se. — 607 —

Erlendur făcu la fel. — Cu greu mai pot rezista jumătate de zi, zise Marion. Mor de epuizare. Ce mai face fiica ta? — Eva? Nu ştiu. Nu cred că se simte prea bine. — Poate ar trebui să-ţi petreci Crăciunul cu ea. — Da, poate. — Şi viaţa ta sentimentală? — Încetează să mai vorbeşti despre viaţa mea sentimentală, zise Erlendur, şi gândurile i se întoarseră înspre Valgerdur. Voia să-i telefoneze, însă îi lipsea îndrăzneala. Ce să-i spună? Ce o interesa pe ea trecutul lui? Pe cine interesa viaţa lui? Ce ridicol, să o invite în oraş în felul ăla. Nu ştia ce-l apucase. — Am aflat că ai luat cina cu o femeie, zise Marion. Chestia asta nu sa mai întâmplat de ani de zile, din câte ştiu eu. — Cine ţi-a spus asta? întrebă Erlendur surprins. — Cine e femeia? îl întrebă Marion fără să-i răspundă. Am auzit că e atrăgătoare. — Nu există nicio femeie, mârâi Erlendur, şi plecă ţanţoş. Marion Briem îl urmări şi apoi ieşi încetişor din hotel, râzând pe înfundate. În drum spre holul hotelului, Erlendur se întrebase cum l-ar putea acuza politicos pe bucătarul-şef de furt, însă Marion îi abătuse gândurile. După ce îl luă pe bărbatul respectiv deoparte în bucătărie, nu îi mai rămăsese nici măcar o fărâmă de discreţie în el. — Eşti hoţ? îl întrebă el direct. Tu şi toţi ceilalţi, de la bucătărie? Furaţi orice prindeţi? — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că e posibil ca Moş Crăciun să fi fost înjunghiat din cauză că ştia despre o operaţiune masivă de ciordeală care avea loc în acest hotel. Poate a fost înjunghiat pentru că ştia cine conducea escrocheria asta. Poate că te-ai strecurat până în magherniţa lui de la subsol şi l-ai înjunghiat ca să nu trăncănească. Cum îţi sună teoria asta? Şi dacă tot te-ai apucat, l-ai mai şi jefuit. Bucătarul se uită fix la Erlendur. — Eşti nebun! mormăi. — Furi de la bucătărie? — Cu cine ai vorbit? îl întrebă bucătarul pe un ton extrem de serios. — 608 —

Cine ţi-a împuiat capul cu minciuni? E cineva din hotel? — Ţi-au luat mostra de salivă? — Cine ţi-a spus? — De ce n-ai vrut să dai o mostră de salivă? — Am făcut-o până la urmă. Cred că eşti tâmpit. Să iei mostre de la tot personalul hotelului! Şi pentru ce? Ca să ne faci pe toţi să părem o adunătură de labagii! După care vii aici şi mă faci hoţ. N-am furat niciodată, nici măcar o căpăţână de varză din bucătăria asta. Niciodată! Cine îţi îndrugă minciunile astea? — Dacă Moş Crăciun te avea la mână cu ceva murdar în legătură cu furtul, e oare posibil să te fi şantajat ca să-i faci nişte favoruri? Cum ar fi să-i su… — Opreşte-te! strigă bucătarul. Peştele a fost? Cine ţi-a spus minciunile astea? Erlendur avu senzaţia că bucătarul mai avea puţin şi-i sărea la gât. Se apropiase atât de tare de el, încât feţele aproape că li se atinseseră. Boneta bucătarului se aplecase în faţă. — Nenorocitu’ ăla de peşte a fost? îl întrebă bucătarul, printre dinţi. — Cine e peştele? — Ticălosul ăla nenorocit şi umflat de director, răspunse bucătarul printre dinţii încleştaţi. Mobilul lui Erlendur începu să-i sune în buzunar. Se priviră în ochi, niciunul dintre ei nefiind pregătit să cedeze. În cele din urmă, Erlendur scoase mobilul. Bucătarul se îndepărtă, clocotind. La telefon era şeful legiştilor. — E în legătură cu saliva de pe prezervativ, îi spuse el lui Erlendur. — Da, zise Erlendur, – ştii a cui e? — Nu, e cale lungă până acolo, zise şeful legiştilor. Însă ne-am uitat mai îndeaproape la mostră, la compoziţie, vreau să spun, şi am găsit urme de tutun. — Tutun? Vrei să spui tutun de pipă? — Ei bine, pare mai degrabă de mestecat, zise vocea din telefon. — De mestecat? Nu pricep. — Compoziţia chimică. Pe vremuri puteai cumpăra tutun de mestecat de la tutungerie, dar nu ştiu dacă se mai găseşte. Poate în magazinele de dulciuri, însă nu am idee dacă mai au voie să-l vândă acolo. Trebuie să verificăm, îl ţii sub buză, ori ca un bulgăre mic, ori înfăşurat într-o bucăţică de tifon, trebuie să fi auzit şi tu de asta. — 609 —

Bucătarul dădu cu piciorul în uşa unui dulap şi înjură. — Vorbeşti despre tutun de mestecat, făcu Erlendur. Sunt urme de tutun de mestecat în mostra de pe prezervativ? — Bingo, zise vocea. — Şi ce înseamnă asta? — Că persoana care a fost cu Moş Crăciun mestecă tutun. — Şi ce câştigăm dacă ştim lucrul ăsta? — Nimic. Încă. M-am gândit doar că ai fi vrut să ştii. Şi mai e ceva. Întrebai despre cortizolul din salivă. — Da. — Nu era foarte mult, de fapt era la valori normale. — Şi asta ce ne spune? Că totul era calm pe acel front? — Un nivel ridicat de cortizol indică o creştere a tensiunii arteriale cauzată de excitare sau de stres. Persoana care era cu portarul a fost tot timpul la fel de calmă ca apa unui heleşteu. Nu tu stres. Nu tu excitare. N-aveau nimic de care să se teamă. — Până când ceva s-a întâmplat, zise Erlendur. — Da, zise şeful legiştilor. Până când ceva s-a întâmplat. Conversaţia se încheie şi Erlendur puse mobilul înapoi în buzunar. Bucătarul rămase zgâindu-se la el. — Cunoşti pe cineva de aici care mestecă tutun? întrebă Erlendur. — Cară-te! Erlendur trase cu putere aer în piept, îşi luă faţa în mâini şi îşi masă plictisit obrajii, după care, îi apăru brusc, în faţa ochilor, imaginea dinţilor pătaţi de tutun ai lui Henry Wapshott.

— 610 —

20 Erlendur întrebă la recepţie de directorul hotelului şi i se spuse că ieşise puţin. Bucătarul-şef refuzase să-i explice apelativul „peşte” atunci când vorbise despre „Ticălosul ăla nenorocit şi umflat de director”. Rareori întâlnise Erlendur pe cineva cu un astfel de temperament. Bucătarul îşi dăduse, probabil, seama că, în surescitarea lui, lăsase să-i scape ceva. Erlendur nu avusese niciun fel de succes. Tot ce putuse scoate de la el fuseseră nişte comentarii sarcastice şi nişte înjurături, pentru că în bucătărie bărbatul era practic ca la el acasă. Ca să echilibreze situaţia şi să-l enerveze şi mai tare pe bucătar, Erlendur se gândi să aranjeze ca patru ofiţeri de poliţie în uniformă să apară la hotel şi să-l ia la un interogatoriu, la secţia de poliţie din Hverfisgata. După ce cochetă o vreme cu ideea, se hotărî s-o abandoneze, pentru moment. În schimb, se duse în camera lui Henry Wapshott. Rupse sigiliul pus de poliţie pe uşă. Echipa de criminalişti avusese grijă să nu mute nimic. Erlendur rămase nemişcat o bună perioadă, scanând totul în jur. Căuta ambalajul unui pachet cu tutun de mestecat. Era o cameră cu două paturi, ambele nefăcute, de parcă Wapshott fie dormise în amândouă, fie avusese un oaspete peste noapte. Pe o măsuţă se afla un pick-up vechi, conectat la un amplificator, şi două boxe mici, şi pe cealaltă măsuţă, un televizor cu o diagonală de 14 inchi şi un video. Lângă video erau două casete. Erlendur puse una în video şi porni televizorul, însă îl opri de îndată ce văzu imaginile. Ösp avusese dreptate în legătură cu pornografia. Deschise sertarul noptierei, se uită cu atenţie în valiza lui Wapshott, verifică şifonierul şi se duse în baie, însă nu găsi nicăieri tutun de mestecat. Se uită în coşul de gunoi, dar acesta era gol. — Elínborg avea dreptate, zise Sigurdur Óli, care îşi făcu brusc apariţia în cameră. Erlendur se întoarse. — La ce te referi? zise el. — Scotland Yard-ul ne-a trimis nişte informaţii despre el, în cele din urmă, zise Sigurdur Óli, privind în jur, prin cameră. — Caut nişte tutun de mestecat, zise Erlendur. Au găsit urme pe prezervativ. — 611 —

— Cred că ştiu de ce nu vrea să contactăm ambasada sau un avocat şi speră ca toate astea să treacă pur şi simplu, zise Sigurdur Óli înainte de a-i transmite informaţiile despre colecţionarul de discuri. Henry Wapshott, necăsătorit şi fără copii, se născuse în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1938, la Liverpool. Familia tatălui său deţinea câteva proprietăţi valoroase în oraş. Unele fuseseră bombardate în timpul războiului şi reconstruite ca locuinţe rezidenţiale de lux şi sedii de birouri, surse frumuşele de venit. Wapshott nu trebuise să muncească niciodată. Fiind singur la părinţi, avusese parte de cea mai bună educaţie, la Eton şi Oxford, însă nu-şi luase nicio diplomă. Când tatăl său murise, preluase afacerea familiei, dar, spre deosebire de bătrân, se arătase puţin interesat de administrarea proprietăţilor şi, în scurt timp, ajunsese să participe doar la cele mai importante şedinţe, până când încetă să mai facă şi asta, şi lăsă toate operaţiunile pe mâna directorilor săi. Locuise întotdeauna în casa părinţilor şi vecinii îl considerau un excentric singuratic; amabil şi politicos, însă ciudat şi retras. Singurul său interes era colecţionarea de discuri şi îşi umpluse casa cu albume pe care le cumpăra direct de pe proprietăţile unor persoane care decedaseră sau din pieţele de vechituri. Călătorea mult, mânat de pasiunea sa, şi se spunea că deţinea una dintre cele mai mari colecţii particulare de discuri din Anglia. Fusese găsit de două ori vinovat de infracţiuni şi figura pe lista de violatori a celor de la Scotland Yard. Prima dată fusese închis pentru că violase un băiat de doisprezece ani. Băiatul era un vecin de-al lui şi ajunseseră să se cunoască datorită interesului comun pentru colecţionarea de discuri. Incidentul avusese loc în casa părinţilor lui Wapshott, şi când mama lui aflase de comportamentul fiului, făcuse o cădere nervoasă; incidentul fusese amplu descris în media britanice, mai ales în tabloide, unde Wapshott, care se născuse într-o clasă privilegiată, era înfăţişat ca o bestie. Investigaţiile scoseseră la iveală şi că plătise băieţi şi bărbaţi tineri cu sume frumuşele pentru a întreţine relaţii sexuale cu el. Până să termine de executat sentinţa, mama lui murise deja, şi el vându casa părinţilor şi se mută într-un alt cartier. Câţiva ani mai târziu, reapărea la buletinele de ştiri, când doi adolescenţi dezvăluiră că Wapshott le oferise bani ca să se dezbrace, la el acasă, şi din nou fu condamnat pentru viol. Când chestiunea ieşi la lumină, Wapshott se — 612 —

afla la Baden Baden, în Germania, şi a fost arestat la Hotelul Brenner. A doua învinuire de viol n-a putut fi dovedită şi Wapshott s-a mutat în străinătate, în Thailanda, însă şi-a păstrat cetăţenia britanică şi colecţia de discuri în Anglia, ţară pe care o vizita deseori când venea în misiuni de colecţionare. Pe atunci folosea numele de familie al mamei sale, Wapshott; numele său adevărat era Henry Wilson. Nu mai avusese neplăceri cu legea de când emigrase din Anglia, dar se cunoştea puţin din ce făcea în Thailanda. — Nu mă surprinde că voia să se dea la fund, zise Erlendur în momentul în care Sigurdur Óli termină de povestit. — Mie mi se pare un mare pervers, spuse Sigurdur Óli. Şi îţi dai seama de ce a ales Thailanda. — Şi au ceva despre el în acest moment? întrebă Erlendur. Cei de la Scotland Yard? — Nu, însă fac pariu că ar fi o uşurare să scape de el, zise Sigurdur Óli. Se întorseseră la parter şi intrară în bar. La bufet, masa era plină ochi. Turiştii erau veseli şi gălăgioşi şi dădeau impresia că erau mulţumiţi de tot ce văzuseră şi de tot ce făcuseră, rumeni în obraji şi îmbrăcaţi cu tradiţionalele pulovere islandeze. — Ai găsit vreun cont bancar pe numele lui Gudlaugur? întrebă Erlendur. Îşi aprinse o ţigară, se uită în jur şi observă că era singurul fumător din bar. — Trebuie să mai verific chestia asta, zise Sigurdur Óli, sorbindu-şi berea. Elínborg apăru în prag şi Sigurdur Óli îi făcu semn cu mâna. Ea încuviinţă şi îşi croi drum spre bar, luă o bere şi se aşeză lângă ei. Sigurdur Óli îi făcu lui Elínborg un rezumat al dosarului pe care Scotland Yard-ul îl avea despre Wapshott, şi ea zâmbi. — Să fiu a naibii! Ştiam eu! zise ea. — Ce anume? — Că interesul pentru colecţionarea corurilor de băieţi avea o motivaţie sexuală. Că şi interesul lui pentru Gudlaugur era, cu siguranţă, de aceeaşi natură. — Vrei să spui că se distra puţin cu Gudlaugur, la subsol? zise Sigurdur Óli. — Se poate ca Gudlaugur să fi fost obligat să participe, zise — 613 —

Erlendur. De cineva care avea un cuţit. — Ce mai stil de a-ţi petrece Crăciunul, să-ţi baţi capul cu toate astea, oftă Elínborg. — Nu chiar genul care să-ţi deschidă pofta de mâncare, zise Erlendur, şi îşi termină de băut paharul de Chartreuse. Mai voia unul. Se uită la ceas. Dacă s-ar fi aflat la birou, ar fi terminat deja lucrul. Barul nu era aşa de aglomerat şi îi făcu semn chelnerului. — Trebuie să fi fost cel puţin două persoane acolo cu el, pentru că nu poţi ameninţa dacă eşti în genunchi. Sigurdur Óli aruncă o privire înspre Elínborg şi crezu că poate mersese cam prea departe. — E din ce în ce mai bine, zise Elínborg. — Chestia asta strică gustul prăjiturilor de Crăciun, zise Erlendur. — OK, dar de ce l-a înjunghiat pe Gudlaugur? făcu Sigurdur Óli. Şi nu o singură dată, ci în mod repetat. De parcă ar fi pierdut controlul asupra propriei persoane. Dacă Wapshott l-a atacat primul, ceva trebuie să se fi întâmplat sau spus la subsol, cât să-l facă pe pervers să reacţioneze aşa. Erlendur se gândea să-şi mai comande ceva de băut, dar ceilalţi refuzară şi se uitară la ceas – Crăciunul se apropia cu repeziciune. — Cred că a fost cu o femeie acolo, în subsol, zise Sigurdur Óli. — Au măsurat nivelul de cortizol din saliva de pe prezervativ, îi anunţă Erlendur. Era unul normal. Femeia care a fost cu Gudlaugur trebuie să fi plecat demult în momentul în care a fost asasinat. — Nu prea cred, judecând după felul în care l-am găsit, zise Elínborg. — Oricine a stat cu el, nu a fost forţat să facă nimic din ce nu voia, zise Erlendur. Cred că lucrul ăsta e clar. Dacă ar fi fost găsit un nivel mai ridicat de cortizol, ar fi fost un semn de excitare sau de tensiune în corp. — Atunci a fost o curvă, zise Sigurdur Óli, care îşi făcea meseria. — N-am putea vorbi despre ceva mai drăguţ? întrebă Elínborg. — E posibil ca cineva să fi dat cu jula prin hotel şi Moş Crăciun să se fi prins, zise Erlendur. — Şi de-asta a fost omorât? întrebă Sigurdur Óli. — Nu ştiu. Se poate şi să existe prostituţie, cu complicitatea directorului aici, în hotel. Încă nu ne e clar, dar e posibil să fie nevoie să investigăm şi chestia asta. — 614 —

— Gudlaugur era implicat în vreun fel în toată povestea? întrebă Elínborg. — Judecând după felul în care a fost găsit, nu putem exclude treaba asta, zise Sigurdur Óli. — Ce se mai întâmplă cu bărbatul de care te ocupi? o întrebă Erlendur pe Elínborg. — La tribunal a afişat o mină impenetrabilă, zise Elínborg, sorbind din bere. — Băiatul tot n-a făcut mărturisiri împotriva tatălui său, nu-i aşa? întrebă Sigurdur Óli, care cunoştea şi el cazul. — E mut ca peştele, bietul puşti, zise Erlendur. Şi ticălosul ăla îşi menţine declaraţia. Neagă cu vehemenţă că l-ar fi lovit. Mai are şi nişte avocaţi buni, pe deasupra. — Deci o să-l ia înapoi pe băiat? — E foarte posibil. — Şi el? întrebă Erlendur. Vrea să se întoarcă acasă? — Asta e cea mai ciudată parte din toată povestea, zise Elínborg. E încă ataşat de tatăl lui. Ca şi cum ar simţi că a meritat ce i s-a întâmplat. Tăcură cu toţii. — Ai de gând să-ţi petreci Crăciunul în hotelul ăsta, Erlendur? îl întrebă Elínborg. În vocea ei se simţea un ton acuzator. — Nu, cred că o să mă duc acasă, zise Erlendur. O să petrec ceva timp cu Eva. O să fierb nişte carne afumată de miel. — Ce mai face Eva? întrebă Elínborg. — Aşa şi aşa, zise Erlendur. Bine, cred. Presupuse că ei îşi vor da seama de minciuna lui. Cunoşteau foarte bine problemele pe care le avusese fiica lui de curând, însă rareori pomeneau despre ele. Ştiau că voia să discute cât mai puţin despre aceste lucruri şi nu cereau niciodată amănunte. — Mâine e ziua Sfântului Thorlac 36, zise Sigurdur Óli. Ţi-ai terminat treburile, Elínborg? — N-am făcut nimic. Ea oftă. — Mă tot gândeam la povestea asta cu colecţionarea de discuri, zise Sfântul Thorlac (1133-1193) este protectorul Islandei, ziua Sfântului Thorlac este sărbătorită pe 23 decembrie (n.red.). — 615 — 36

Erlendur. — La ce anume? făcu Elínborg. — Nu e ceva ce începe în copilărie? zise Erlendur. Nu că aş şti ceva despre treburile astea. N-am colecţionat niciodată nimic. Însă nu e un interes care apare atunci când eşti puşti, când colecţionezi cartonaşe şi motoplanoare, timbre, bineînţeles, programe de teatru, discuri? Majoritatea oamenilor depăşesc stadiul ăsta, dar sunt unii care continuă să colecţioneze cărţi şi discuri până în ziua morţii. — Ce încerci să ne spui? — Mă gândeam la colecţionari aşa cum e Wapshott, cu toate că, bineînţeles, nu sunt toţi la fel de perverşi ca el; dacă nu cumva toana de a colecţiona are legătură cu un oarecare dor după tinereţea pierdută. Are legătură cu nevoia de a nu scăpa din mână ceva care, altfel, ar dispărea din vieţile lor, un lucru pe care vor să-l păstreze cât mai mult. Oare colecţionarea nu e o încercare de a păstra ceva din copilărie? Ceva care are legătură cu amintirile, un lucru de care nu vrei să te desparţi şi pe care continui să-l cultivi şi să-l hrăneşti prin această obsesie? — Deci pasiunea de a colecţiona discuri a lui Wapshott, referitoare la corurile de băieţi, ar fi un fel de nostalgie a tinereţii pierdute? întrebă Elínborg. — Şi când nostalgia tinereţii îi apare în faţa ochilor în carne şi oase, aici în hotel, ceva vibrează, pe dinăuntru? zise Sigurdur Óli. Băiatul transformat într-un bărbat de vârstă mijlocie. La asta te-ai referit? — Nu ştiu. Cu gândurile aiurea, Erlendur îi urmări pe turiştii din bar şi îi atrase atenţia unul de vârstă mijlocie, asiatic după înfăţişare şi american după felul în care vorbea. Avea o cameră video nouă şi îşi filma prietenii. Brusc, lui Erlendur îi trecu prin minte că era posibil să existe camere de supraveghere în hotel. Directorul hotelului nu pomenise de asta şi nici şeful de la recepţie. Se uită la Sigurdur Óli şi la Elínborg. — Aţi întrebat dacă sunt camere de supraveghere în hotel? Ei se uitară unul la altul. — Nu trebuia să te ocupi tu? întrebă Sigurdur Óli. — Pur şi simplu, am uitat, răspunse Elínborg. Cu Crăciunul şi cu restul lucrurilor. Adevărul e că mi-a ieşit din minte. Recepţionistul-şef se uită la Erlendur şi scutură din cap. Zise că — 616 —

hotelul avea o politică foarte fermă în privinţa acestei chestiuni. Nu existau camere de supraveghere în interiorul hotelului, nici în hol şi nici în lifturi, pe coridoare sau în camere. Cu atât mai puţin în camere. — În cazul ăsta n-am mai avea niciun client, zise recepţionistul cu foarte mare seriozitate. — Da, mă gândisem şi eu, zise Erlendur, dezamăgit. Preţ de o clipă, întreţinuse o vagă speranţă că ceva fusese surprins pe cameră, ceva care nu s-ar fi potrivit cu restul poveştilor şi declaraţiilor, ceva în contradicţie cu ceea ce descoperise poliţia. Se întoarse cu spatele la biroul de la recepţie pentru a se îndrepta înapoi spre bar, când se auzi strigat de recepţionistul-şef. — În partea cealaltă a clădirii, în aripa de sud, e o bancă. Sunt nişte magazine de suveniruri şi o bancă, şi se poate intra şi de-acolo în hotel. Puţini o folosesc ca intrare. Banca trebuie să aibă camere de supraveghere. Însă nu arată înregistrările nimănui, în afara clienţilor lor. Erlendur observase banca şi magazinele de suveniruri şi se duse direct acolo, dar constată că era închisă. Ridicând privirea, văzu deasupra uşii obiectivul aproape invizibil al unei camere de supraveghere. În bancă nu era nimeni. Ciocăni în uşa de sticlă atât de tare, că o făcu să se zdruncine, dar nu se întâmplă nimic. În cele din urmă, scoase mobilul şi insistă să fie adus directorul băncii. În timp ce aştepta, Erlendur se uită la suvenirurile din magazine, toate cu preţuri umflate: farfurii pictate cu imagini de la Gullfoss şi Geysir, o statuetă sculptată a lui Thor cu ciocanul, brelocuri cu blană de vulpe, postere cu specii de balene de pe coasta islandeză, o jachetă din piele de focă pentru care ar fi trebuit să plătească salariul pe o lună. Se gândi să cumpere un suvenir tipic pentru turiştii care vizitează Islanda şi care există doar în minţile străinilor bogaţi, dar nu văzu nimic suficient de ieftin. Directorul băncii, o femeie în jur de patruzeci de ani, era în drum spre o petrecere de Crăciun şi nu i se păru deloc amuzant să fie întoarsă din drum; la început crezu că avusese loc o spargere. Nu i se spusese despre ce era vorba în momentul în care doi ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în uniformă îi ciocăniseră la uşă şi o rugaseră să-i însoţească. Se uită încruntată la Erlendur când acesta îi explica de ce trebuia să aibă acces la camerele de supraveghere. Îşi aprinse o altă ţigară cu mucul de la cea pe care tocmai o fumase şi Erlendur îşi spuse în sinea — 617 —

lui că, de ani de zile, nu mai întâlnise un fumător atât de înrăit ca ea. — Şi chestia asta nu putea aştepta până mâine-dimineaţă? îl întrebă rece, atât de rece încât Erlendur aproape că auzi cum ţurţuri de gheaţă îi cădeau din cuvinte, şi se gândi că nu i-ar plăcea să-i datoreze bani acestei femei. — Chestiile astea or să vă omoare, zise Erlendur, arătând înspre ţigară. — N-au făcut-o încă, zise ea. De ce m-aţi adus până aici? — Din cauza crimei, zise Erlendur. De la hotel. — Aşa, şi? zise ea, fără să fie impresionată la auzul cuvântului „crimă”. — Încercăm să grăbim puţin ancheta. El zâmbi, dar în zadar. — Ce farsă nenorocită mai e şi asta, zise ea, şi îi spuse lui Erlendur să o urmeze înăuntru. Cei doi ofiţeri de poliţie plecaseră, în mod evident uşuraţi că scăpaseră de femeia care îi înjurase tot drumul. Ea îl duse la intrarea personalului, tastă codul PIN, deschise uşa şi îi ordonă să se grăbească. Era o mică sucursală, şi în birou, directoarea avea patru monitoare conectate la nişte camere de supraveghere: una în spatele fiecărei casierii, în zona de aşteptare şi deasupra intrării. Aprinse monitoarele şi îi explică lui Erlendur că respectivele camere erau pornite toată ziua şi toată noaptea, iar casetele erau păstrate timp de trei săptămâni şi apoi reînregistrate. Aparatele de redare se aflau într-o cămăruţă, la subsol, chiar sub incinta băncii. Deja la a treia ţigară, îl conduse la subsol şi îi arătă casetele, pe care erau lizibil etichetate datele şi poziţiile de amplasare ale camerelor de supraveghere. Casetele erau pătrate într-un seif. — Un agent de securitate vine aici în fiecare zi, îl informă ea, şi se ocupă de toate astea. Nu ştiu cum se foloseşte şi v-aş ruga să nu butonaţi nimic. — Vă mulţumesc, zise Erlendur cu modestie. Vreau să încep cu ziua în care a fost comisă crima. — Vă rog, zise ea, lăsând mucul ţigării să cadă pe podea şi strivindul cu zel. Erlendur găsi data pe care o căuta pe o casetă cu eticheta „Intrare” şi o puse într-un video conectat la un mic monitor. Nu considera că era necesar să se uite şi la casetele casieriilor. — 618 —

Directoarea băncii privi la ceasul ei de aur. — Fiecare casetă înseamnă douăzeci şi patru de ore de înregistrare, mormăi ea. — Cum vă descurcaţi? întrebă Erlendur. La muncă? — Cum adică, cum mă descurc? — Cu fumatul? Ce faceţi? — Asta e treaba dumneavoastră? — Nu, deloc, făcu Erlendur. — Nu puteţi să luaţi pur şi simplu casetele? zise ea. N-am timp de asta acum. Trebuia să mă aflu în altă parte de foarte mult timp şi n-am de gând să-mi mai pierd vremea pe aici, în timp ce dumneavoastră vă uitaţi la toate casetele astea. — Nu, aveţi dreptate, zise Erlendur. Se uită la casetele din dulap. — O să le iau pe cele înregistrate cu două săptămâni înainte de crimă. Adică paisprezece casete. — Ştiţi cine l-a omorât pe bărbatul acela? — Nu încă, zise Erlendur. — Mi-l amintesc bine, zise ea. Pe portar. Sunt directoare aici de şapte ani, adăugă ea, în loc de explicaţie. M-a frapat ca fiind un individ destul de amabil. — Aţi vorbit cu el de curând? — N-am vorbit niciodată cu el. Niciun cuvânt. — Asta era banca lui? întrebă Erlendur. — Nu, nu avea un cont aici. Din câte ştiu eu. Nu l-am văzut niciodată în sucursala asta. Avea bani? Erlendur luă cele patru casete în cameră şi ceru să i se instaleze un televizor şi un video acolo. Către seară, începuse deja să se uite la prima casetă, în momentul în care îi sună mobilul. Era Sigurdur Óli. — Trebuie să-l acuzăm de ceva sau trebuie să-i dăm drumul, zise el. N-avem nimic împotriva lui. — Se plânge de ceva? — N-a scos niciun cuvânt. — A cerut un avocat? — Nu. — Acuză-l de pornografie cu copii. — Pornografie cu copii? — 619 —

— În cameră avea casete care conţineau pornografie cu copii. Deţinerea unor astfel de casete este ilegală. Avem un martor care l-a văzut uitându-se la mizeria asta. Îl acuzăm de pornografie şi după aia mai vedem. Nu vreau să-l las să se întoarcă încă în Thailanda. Trebuie să aflăm dacă povestea lui cu ieşitul în oraş în ziua în care Gudlaugur a fost asasinat stă în picioare. Lasă-l să transpire puţin în celulă şi mai vedem ce se întâmplă.

— 620 —

21 Erlendur se uită la casete aproape toată noaptea. Curând începu să se obişnuiască să deruleze înainte, când nu trecea nimeni prin faţa camerei. După cum era de aşteptat, tropăitul cel mai intens în faţa băncii se petrecea în intervalul de la nouă dimineaţa până la patru după-amiaza, după care se reducea drastic, şi scădea chiar mai mult când se închideau magazinele de suveniruri, la ora şase. Intrarea în hotel era deschisă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi era şi un bancomat acolo, însă trecea puţină lume pe la el în toiul nopţii. Nu văzu nimic demn de luat în seamă în ziua în care Gudlaugur fusese asasinat. Chipurile oamenilor care treceau prin hol erau destul de vizibile, însă Erlendur nu recunoscu niciunul dintre ele. În momentul în care derula înainte înregistrările din timpul nopţii, figurile ţâşneau prin uşă şi, înainte de a ţâşni înapoi afară, se opreau la bancomat. Din când în când, câte o persoană intra în hotel. Studie cu atenţie fiecare figură, dar nu putu lega niciuna de Gudlaugur. Observă că personalul hotelului folosea intrarea de la bancă. Recepţionistul-şef, directorul cel gras al hotelului şi Ösp însăşi puteau fi văzuţi trecând în grabă şi se gândi la cât de uşurată s-o fi simţit ea să scape de ziua obositoare de lucru de la hotel. Într-un loc, îl văzu pe Gudlaugur traversând holul hotelului şi opri banda. Acest lucru se întâmpla cu trei zile înainte de crimă. Gudlaugur, singur, trecu încet prin faţa camerei de supraveghere, aruncă o privire în bancă, întoarse capul, privi înspre magazinele de suveniruri şi apoi se întoarse la hotel. Erlendur derulă şi îl privi din nou pe Gudlaugur, o luă de la capăt şi repetă pentru a patra oară. I se păru ciudat să-l vadă în viaţă. Opri caseta în momentul în care Gudlaugur privea în interiorul băncii şi îi studie chipul îngheţat acum pe ecran. Era însuşi coristul, în carne şi oase. Bărbatul care odinioară avusese vocea aia încântătoare, micul soprano, capabil să smulgă hohote de plâns. Băiatul care îl obligase pe Erlendur să plonjeze în cele mai dureroase amintiri, în momentul în care îi auzise vocea. Se auzi un ciocănit în uşă, aşa că opri videoul şi îi deschise uşa Evei Lind. — Dormeai? îl întrebă, strecurându-se pe lângă el. Ce e cu casetele — 621 —

astea? — Au legătură cu cazul, zise Erlendur. — Ai descoperit ceva? — Nu. Nimic. — Ai vorbit cu Stína? — Cu Stína? — Fata despre care ţi-am spus. Stína! Întrebai despre târfe şi hoteluri. — Nu, n-am vorbit cu ea. Spune-mi altceva, cunoşti vreo fată de vârsta ta, care se numeşte Ösp şi care lucrează în hotelul ăsta? Aveţi o atitudine asemănătoare faţă de viaţă. — Şi ce vrea să însemne asta? Eva Lind îi oferi tatălui ei o ţigară, i-o aprinse şi se trânti pe pat. Erlendur se aşeză la birou şi privi pe fereastră, în noaptea neagră ca smoala. Două zile până la Crăciun, gândi el. Apoi ne vom întoarce la normal. — Că e destul de negativistă, zise el. — Tu chiar crezi că eu sunt negativistă? făcu Eva Lind. Erlendur nu zise nimic şi Eva pufni, trimiţând vălătuci de fum prin nas. — Şi ce, tu oi fi imaginea fericirii… Erlendur zâmbi. — Nu cunosc nicio Ösp, continuă Eva. Ce legătură are ea cu toate astea? — N-are nicio legătură, răspunse Erlendur. Cel puţin nu cred. Ea a găsit cadavrul şi pare să ştie câte ceva despre ce se întâmplă în acest loc. E o fată destul de deşteaptă. O supravieţuitoare, cu gura mare. Îmi aminteşte, într-un fel, de tine. — N-o cunosc, zise Eva. Apoi tăcu şi rămase privind în gol, iar el se uită la ea, nu spuse nici el nimic şi timpul trecu. Uneori nu aveau ce să-şi spună unul altuia. Alteori se certau violent. Nu făceau niciodată conversaţie. Nu vorbeau niciodată despre vreme sau despre preţurile din magazine, despre politică, sport sau haine, sau despre orice altceva mai discută oamenii când îşi petrec timpul împreună, chestii pe care amândoi le considerau vorbărie goală. Vorbeau doar despre ei, despre trecutul şi prezentul lor, despre familia care nu fusese niciodată o familie, pentru că Erlendur o părăsise, despre circumstanţele tragice prin care trecuseră — 622 —

Eva şi fratele ei, Sindri, despre răutăţile mamei lor faţă de Erlendur – asta era tot ce conta, era subiectul de conversaţie care le colora fiecare întâlnire. — Ce vrei de Crăciun? zise Erlendur, rupând brusc tăcerea. — De Crăciun? zise Eva. — Da. — Nu vreau nimic. — Trebuie să vrei ceva. — Tu ce-ai primit de Crăciun? Când erai copil? Erlendur se gândi. Îşi aminti de o pereche de mănuşi cu un singur deget. — Nimicuri, zise el. — Eu am crezut întotdeauna că mama îi dădea lui Sindri cadouri mai frumoase decât mie, zise Eva Lind. Apoi a încetat să-mi mai dea cadouri. Zicea că le vând ca să-mi cumpăr droguri. Mi-a dat odată un inel şi l-am vândut. Fratele tău primea cadouri mai frumoase decât ale tale? Erlendur simţi felul atent în care ea îl studia. De obicei, mergea drept la ţintă şi îl şoca prin candoarea ei. Alteori, de puţine ori, dădea impresia că ar fi vrut să fie delicată. Când Eva era în comă, la terapie intensivă, după ce pierduse sarcina, doctorul îi spusese lui Erlendur să încerce să stea cu ea cât mai mult posibil şi să-i vorbească. Erlendur îi povesti atunci Evei despre dispariţia fratelui său şi despre felul în care fusese el însuşi salvat din mlaştină. Când Eva îşi recăpătase cunoştinţa şi se mutase la el, o întrebase dacă îşi amintea ce-i povestise, însă ea nu-şi aducea aminte niciun cuvânt. Devenise, în schimb, curioasă şi stărui până când îi repetă tot ce-i spusese, lucruri pe care nu le spusese niciodată nimănui înainte şi despre care nimeni nu ştia nimic. Nu vorbise niciodată cu ea despre trecutul lui şi Eva, care nu obosea niciodată să-i ceară să povestească, simţi că se apropiase de el cu un milimetru în plus, cu un milimetru în plus, că-şi cunoştea tatăl un picuţ mai bine, cu toate că ştia că era cale lungă până să-l înţeleagă cu totul. O întrebare care o bântuia pe Eva o făcuse să fie răutăcioasă cu el şi definise relaţia lor mai mult decât orice altceva. Divorţurile erau un lucru obişnuit, îşi dădea şi ea seama de asta. Cuplurile se despărţeau întotdeauna, unele divorţuri erau mai rele decât altele şi partenerii nu-şi mai vorbeau niciodată după o astfel de experienţă. Conştientă de acest lucru, nu întreba despre asta. Însă era absolut incapabilă să priceapă de ce — 623 —

Erlendur divorţase şi de copiii lui. De ce nu-l interesase deloc soarta lor, după divorţ. De ce îi neglijase în mod repetat, până ce Eva însăşi pornise în căutarea lui şi îl găsise singur, într-un bloc întunecos. Discutase toate aceste lucruri cu tatăl ei, care până acum nu-i putuse oferi niciun răspuns la întrebările ei. — Cadouri mai frumoase, zici? îi răspunse Erlendur. Primeaţi amândoi acelaşi lucru. La fel ca în vechiul cântecel de Crăciun: o lumânare şi un pachet de cărţi de joc. Uneori ne-ar fi plăcut să vă oferim ceva mai interesant, dar familia noastră era săracă. Toată lumea era săracă în vremurile alea. — Şi după ce a murit? Fratele tău. Erlendur tăcu. — Erlendur? zise Eva. — Crăciunul a dispărut odată cu el, spuse Erlendur. * Naşterea Mântuitorului nu a mai fost sărbătorită după moartea fratelui său. Trecuse mai bine de o lună de la dispariţia lui şi în casă nu mai era niciun pic de veselie, niciun cadou şi niciun musafir. Era un obicei ca familia mamei lui Erlendur să vină în vizită la ei în Ajunul Crăciunului şi cântau cu toţii colinde de Crăciun. Stăteau cu toţii, împreună, în mica lor casă, răspândind căldură şi lumină. Mama lui refuză orice musafir în acel Crăciun. Tatăl se adâncise într-o depresie profundă şi îşi petrecea cea mai mare parte a zilelor în pat. Nu luă parte la căutarea fiului său, ca şi cum ar fi ştiut că era în zadar; că fiul lui era mort şi că el nu putea face nimic să schimbe lucrurile – şi nici altcineva vreodată –, şi că era numai vina lui şi a nimănui altcuiva. Mama lui era neobosită. Se asigurase că Erlendur era îngrijit cum trebuie. Îi susţinuse pe căutători şi participase ea însăşi la căutare. Era singura care se întorcea din mlaştini abia după ce cădea întunericul şi prima care o pornea înapoi, în munţi, când se lumina iarăşi de ziuă. Chiar când era clar pentru toată lumea că fiul ei murise, ea continuase să-l caute cu aceeaşi energie. Abia când iarna s-a instalat definitiv, cu o zăpadă pân’ la gât şi vremea haină, a fost obligată să renunţe. A fost obligată să se confrunte cu faptul că băiatul murise în sălbăticie şi că ea va trebui să aştepte până la primăvară ca să poată să-i caute rămăşiţele pământeşti. Se întorcea spre munte în fiecare zi, uneori blestemând. „Să te mănânce trolii, ăl de mi-ai luat băiatul!” — 624 —

Gândul la trupul mort al fratelui său care zăcea pe undeva a fost de nesuportat pentru Erlendur, care începuse să-l vadă în coşmaruri – din care se trezea ţipând şi plângând –, luptându-se cu viscolul, îngropat în zăpadă, cu spatele întors la vântul care urla şi la moartea care îi dădea târcoale. Erlendur nu înţelegea cum tatăl său putea rămâne nemişcat acasă, în timp ce toţi ceilalţi căutau din răsputeri. Incidentul părea să-l fi dărâmat complet, de parcă l-ar fi transformat într-un zombie, şi Erlendur se gândi atunci la puterea suferinţei, pentru că tatăl lui fusese un bărbat voinic şi viguros. Pierderea fiului său îl secătui, încetul cu încetul, de dorinţa de a trăi şi nu-şi mai reveni niciodată. Mai târziu, când totul se terminase, părinţii lui s-au certat pentru prima şi ultima dată în legătură cu ceea ce se întâmplase, şi Erlendur a aflat că mama lui nu voise ca tatăl lor să se ducă la mlaştină, în ziua aceea, dar el n-o ascultase. „Ei bine, îi zisese – din moment ce tu oricum vrei să te duci, lasă-i atunci pe băieţi acasă”. El nu-i dăduse ascultare. Şi Crăciunul n-a mai fost niciodată la fel. Odată cu trecerea timpului părinţii lui ajunseră la un fel de înţelegere. Ea nu pomeni niciodată că el călcase peste dorinţa ei. El nu suflă niciodată o vorbă despre faptul că se încăpăţânase să plece tocmai pentru că ea insistase spunându-i să nu se ducă şi să nu ia băieţii cu el. Nu era nimic în neregulă cu vremea şi avea senzaţia că ea îl cicălea. Aleseră să nu vorbească niciodată despre ceea ce se întâmplase între ei, de parcă, dacă ar fi rupt tăcerea, nimic nu i-ar mai fi putut ţine împreună. În această tăcere, Erlendur se confruntase cu sentimentul de vinovăţie care îl copleşise pentru că el era cel care supravieţuise. — De ce e atât de frig aici? întrebă Eva Lind, strângându-şi haina mai aproape de trup. — Din cauza caloriferului, zise Erlendur. Nu se încălzeşte. Ceva noutăţi în legătură cu tine? — Nimic nou. Mama se vede cu un tip. L-a întâlnit la sala de dans din Ölver. Nici nu-ţi poţi imagina cât de scârbos e ciudatul ăsta. Cred că încă foloseşte Brylcreem, îşi aranjează părul cu o buclă pe frunte, poartă nişte cămăşi cu gulere foarte înalte şi pocneşte din degete când aude cine ştie ce porcărie de melodie veche la radio. „My bonnie lies over the ocean…” Erlendur zâmbi. Eva era întotdeauna răutăcioasă când îi descria pe — 625 —

„tipii” maică-sii, care păreau să devină din ce în ce mai jalnici pe măsură ce anii treceau. Apoi tăcură din nou. — Încerc să-mi aduc aminte cum eram când aveam opt ani, zise Eva brusc. Nu prea-mi amintesc mai nimic, în afară de ziua mea de naştere. Nu-mi pot aminti petrecerea în sine, ci numai ziua în care a fost aniversarea mea. Stăteam în parcarea din faţa blocului şi ştiam că în acea zi era aniversarea mea şi că aveam opt ani; în mod bizar această amintire – care este absolut irelevantă – mi-a rămas de atunci în minte. Doar atât, că ştiam că e aniversarea mea şi că am opt ani. Se uită la Erlendur. — Ai zis că avea opt ani. Când a murit. — În acea vară fusese ziua lui. — De ce n-a fost găsit niciodată? — Nu ştiu. — Dar e acolo, în mlaştină? — Da. — Scheletul lui. — Da. — Opt ani. — Da. — A fost vina ta? Că a murit? — Aveam zece ani. — Da, dar… — N-a fost vina nimănui. — Însă tu trebuie să fi crezut… — Unde vrei să ajungi, Eva? Ce vrei să ştii? — De ce n-ai păstrat legătura cu mine şi cu Sindri, după ce ne-ai părăsit, zise Eva Lind. De ce n-ai încercat să fii cu noi? — Eva… — Nu meritam, nu? Erlendur privi pe fereastră în tăcere. Începuse din nou să ningă. — Încerci să faci o paralelă? zise el, în cele din urmă. — Mie nu mi s-a dat niciodată o explicaţie. Mi-a trecut prin minte că… — … că ar fi putut avea o legătură cu fratele meu. Cu felul în care a murit. Vrei să asociezi cele două lucruri? — Nu ştiu, zise Eva. Nu te cunosc câtuşi de puţin. Sunt câţiva ani de — 626 —

când te ştiu, şi eu am fost cea care ţi-a dat de urmă. Treaba aia cu fratele tău e tot ce ştiu despre tine, în afara faptului că eşti poliţai. Nam înţeles niciodată cum ai putut să ne părăseşti, pe Sindri şi pe mine. Propriii tăi copii. — Am lăsat-o pe mama ta să hotărască. Poate ar fi trebuit să fi fost mai ferm în legătură cu obţinerea custodiei, însă… — Nu te-a interesat, termină Eva propoziţia în locul lui. — Nu-i adevărat. — Ba sigur că e. De ce n-ai avut grijă de copiii tăi, aşa cum trebuia so faci? Erlendur nu zise nimic şi privi în podea. Eva îşi stinse şi cea de-a treia ţigară. Apoi se ridică în picioare, se duse la uşă şi o deschise. — Stína o să se întâlnească cu tine mâine, aici la hotel, zise ea. Pe la prânz. N-ai cum să o ratezi, la ce ţâţe are. — Mulţumesc c-ai vorbit cu ea. — Pentru puţin, zise Eva. Ea ezită în pragul uşii. — Ce vrei? întrebă Erlendur. — Nu ştiu. — Nu, mă refer ce vrei de Crăciun. Eva se uită la tatăl ei. — Îl vreau înapoi pe bebeluşul meu, zise ea, şi închise încetişor uşa în urma ei. Erlendur slobozi un oftat adânc şi rămase pe marginea patului o bună bucată de timp, înainte de a continua să se uite din nou la casete. Oameni ocupaţi cu drumurile de Crăciun treceau repede pe ecran, mulţi dintre ei cărând sacoşe şi pachete cu cumpărături. Ajunsese la a cincea zi de dinaintea asasinării lui Gudlaugur, în momentul în care o văzu. Iniţial trecu pe mai departe, dar într-un colţ al minţii i se aprinse un beculeţ, aşa că opri videoul, derulă banda şi se întoarse la scena respectivă. Nu chipul ei îi atrăsese atenţia lui Erlendur, ci ţinuta; mersul şi aroganţa ei. Apăsă încă o dată butonul „Play” şi o văzu clar, intrând în hotel. Derulă din nou înainte. Cam o jumătate de oră mai târziu, apăru iar pe ecran, când părăsea hotelul şi trecea pe lângă bancă şi pe lângă magazinele de suveniruri, fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Se ridică de pe pat şi privi fix ecranul. — 627 —

Era sora lui Gudlaugur. Aceeaşi care nu-şi mai văzuse fratele de zeci de ani.

— 628 —

A cincea zi

— 629 —

22 Era deja târziu când zgomotul îl trezi pe Erlendur a doua zi dimineaţă. Îi luă destul de mult să se mişte după o noapte fără vise, şi la început nu-şi dădu seama ce era larma aia îngrozitoare din camera lui. Stătuse treaz toată noaptea, privind casetă după casetă, dar pe sora lui Gudlaugur o văzuse doar în acea zi. Nu putea să creadă că ea se dusese la acel hotel din pură coincidenţă – pentru altă treabă, şi nu pentru a se întâlni cu fratele ei, cu care pretindea că nu se mai văzuse de zeci de ani. Erlendur descoperise o minciună şi ştia că, într-o anchetă criminalistică, nu exista altceva mai valoros. Zgomotul nu înceta şi, uşor-uşor, îşi dădu seama că era telefonul lui. Răspunse şi auzi vocea directorul hotelului. — Trebuie să veniţi jos, la bucătărie, zise directorul. E cineva aici cu care trebuie să staţi de vorbă. — Cine este? întrebă Erlendur. — Un tip care s-a simţit rău şi a plecat acasă în ziua în care l-am găsit pe Gudlaugur, zise directorul. Trebuie să veniţi. Erlendur se ridică din pat. Adormise cu hainele pe el. Se duse la baie, se uită în oglindă şi îşi studie barba ţepoasă de câteva zile, pe care o simţi ca pe o bucată de şmirghel frecat pe lemn brut, când îşi trecu mâna peste ea. Barba îi era deasă şi aspră, la fel ca a tatălui său. Înainte de a coborî, îi telefonă lui Sigurdur Óli şi îi spuse să se ducă împreună cu Elínborg în Hafnarfjördur şi s-o aducă pe sora lui Gudlaugur la interogatoriu. Urma să se întâlnească cu ei mai târziu, în aceeaşi zi. Nu-i explică de ce voia să vorbească cu ea. N-ar fi vrut să le scape niciun indiciu de faţă cu ea. Voia să-i vadă expresia feţei în momentul în care îşi dădea seama că el ştia că minţise. Când Erlendur intră în bucătărie, îl văzu pe directorul hotelului în picioare, lângă un bărbat foarte slab, în jur de douăzeci şi ceva de ani. Se întrebă dacă nu cumva contrastul cu directorul îi juca feste; pe lângă el, toată lumea părea slabă. — În sfârşit aţi venit, zise directorul. Toată lumea o să creadă că eu mă ocup de ancheta asta, că localizez martorii şi aşa mai departe. Se uită la angajatul său. — Spune-i ce ştii. — 630 —

Tânărul îşi începu relatarea. Era foarte precis în legătură cu detaliile şi le povesti că începuse să se simtă rău pe la prânz, în ziua în care Gudlaugur fusese găsit în camera lui. Până la urmă, vomitase într-o pungă de gunoi pe care reuşise să o înşface la repezeală, în ultimul moment, din bucătărie. Bărbatul se uită la director cu o privire ruşinată. I se permisese să plece acasă şi se băgase în pat cu frisoane, cu temperatură şi cu dureri musculare. Şi pentru că locuia singur şi nu se uitase la ştiri, nu pomenise nimănui ce ştia, până în acea dimineaţă, când se întorsese la muncă şi auzise despre moartea lui Gudlaugur. Cu siguranţă, fu surprins să afle de cele întâmplate, şi cu toate că nu-l cunoştea bine pe bărbat – lucra în acest hotel doar de un an şi ceva –, vorbise uneori cu el şi chiar se dusese în camera lui şi… — Da, da, da, îl repezi directorul. Nu ne interesează asta, Denni. Treci pur şi simplu peste. — Înainte de a mă duce acasă în acea dimineaţă, Gulli a venit la bucătărie şi m-a întrebat dacă îi pot face rost de un cuţit. — A cerut să împrumute un cuţit de la bucătărie? zise Erlendur. — Da. La început a vrut nişte foarfece, dar n-am găsit, şi apoi a cerut un cuţit. — De ce avea nevoie de foarfece sau de cuţit, nu ţi-a spus? — Cred că-i trebuiau pentru costumul de Moş Crăciun. — Pentru costumul de Moş Crăciun? — N-a intrat în detalii, a zis că erau nişte capse pe care voia să le desfacă. — Şi a adus înapoi cuţitul? — Nu, nu cât am fost acolo, apoi la prânz am plecat şi asta e tot ce ştiu. — Ce fel de cuţit? — A zis că trebuia să fie unul ascuţit, spuse Denni. — Era la fel ca ăsta, interveni directorul, care băgă mâna într-un sertar şi scoase un cuţit mic pentru friptură, cu un mâner de lemn şi o lamă foarte crestată. Avem cuţitele acestea pentru cei care comandă friptura noastră de vită cu os. Aţi încercat-o? E delicioasă. Cuţitele astea trec prin ea ca prin unt. Erlendur luă cuţitul, îl examină şi se gândi că era posibil ca Gudlaugur să-i fi oferit asasinului arma, pe care acesta o folosise pentru a-l omorî. Se întrebă dacă treaba cu capsele de pe costumul de — 631 —

Moş Crăciun nu fusese o simplă stratagemă. Dacă nu cumva Gudlaugur aşteptase pe cineva în camera lui şi voi să aibă cuţitul la îndemână; sau, dimpotrivă, dacă nu cumva cuţitul rămăsese pe masă, pentru că trebuia să-şi repare costumul de Moş, şi atacul survenise brusc, nepremeditat şi declanşat de ceva ce se întâmplase acolo, în cămăruţă? În acest caz, atacatorul nu se dusese înarmat în camera lui, nu intrase acolo cu scopul de a-l omorî. — Trebuie să iau cuţitul, zise Erlendur. Trebuie să ştim dacă dimensiunea şi tipul lamei se potrivesc rănilor. E în regulă? Directorul hotelului încuviinţă. — Nu e englezul acela? zise el. Aveţi pe altcineva? — Aş dori să stau puţin de vorbă cu Denni, zise Erlendur, fără să-i răspundă. Directorul încuviinţă din nou şi rămase pe loc, până îi pică fisa şi-i aruncă lui Erlendur o privire ofensată. Era obişnuit să se afle în centrul atenţiei. În momentul în care pricepu mesajul, inventă cu voce tare o treabă pe care o avea de făcut în birou şi se făcu nevăzut. Uşurarea lui Denni în momentul în care şeful nu mai fu prezent se dovedi a fi de scurtă durată. — Te-ai dus la subsol şi l-ai înjunghiat? îl întrebă Erlendur. Denni se uită la el ca un condamnat. — Nu, zise el cu ezitare, de parcă nici el nu era foarte sigur de asta. Următoarea întrebare îl băgă şi mai tare în ceaţă. — Mesteci tutun? întrebă Erlendur. — Nu, zise el. Să mestec tutun? Ce…? — Ţi s-a luat o mostră? — Poftim? — Foloseşti prezervativ? — Prezervativ? făcu Denni, tot năucit. — Cu prietena? — Prietena? — Ca să te asiguri că nu rămâne însărcinată? Denni nu zise nimic. — N-am prietenă, zise el în cele din urmă; Erlendur simţi o nuanţă de regret în vocea lui. De ce mă întrebaţi toate astea? — Nu-ţi face griji în privinţa asta, zise Erlendur. Îl cunoşteai pe Gudlaugur. Ce fel de bărbat era? — Era un tip grozav. — 632 —

Denni îi spuse lui Erlendur că Gudlaugur se simţise bine la hotel, că nu dorise să plece şi că, de fapt, îi fusese teamă să se mute după ce fusese concediat. Folosise toate serviciile hotelului şi era singurul membru din rândul angajaţilor care reuşise să facă asta ani de zile. Mânca ieftin la hotel, îşi dădea hainele la curăţat la spălătoria hotelului şi nu plătea niciun ban pentru cămăruţa de la subsol. Concedierea venise ca un şoc pentru el, însă zisese că se putea descurca dacă trăia din puţin, ba chiar că era posibil să nu mai fie nevoit să muncească pentru a avea din ce trăi. — Ce-a vrut să spună cu asta? întrebă Erlendur. Denni ridică din umeri. — Nu ştiu. Era destul de misterios uneori. Zicea multe lucruri pe care eu nu le pricepeam. — Cum ar fi? — Nu ştiu, ceva în legătură cu muzica. Uneori. Când bea. În cea mai mare parte a timpului, era o persoană obişnuită. — Bea mult? — Nu, deloc. Uneori în weekenduri. Nu a lipsit nicio zi de la muncă. Niciodată. Era mândru de asta, cu toate că nu-i o slujbă extraordinară. Să fii portar şi treburi de genul ăsta. — Ce ţi-a spus în legătură cu muzica? — Îi plăcea muzica frumoasă. Nu-mi amintesc exact ce-a spus. — De ce crezi că a zis că nu mai avea nevoie să-şi câştige existenţa? — Părea să aibă bani. Şi nu plătise niciodată pentru nimic, deci putuse să facă economii tot timpul. Cred că la asta s-a referit. Că economisise destui bani. Erlendur îşi aminti că îl rugase pe Sigurdur Óli să verifice conturile bancare ale lui Gudlaugur şi se hotărî să-i reamintească de asta. Îl lăsă pe Denni în bucătărie într-o stare de confuzie, gândindu-se la tutun de mestecat, la prezervative şi la prietene. În timp ce trecea prin holul hotelului, zări o tânără care se certa zgomotos cu recepţionistul-şef. Părea că acesta voia s-o dea afară din hotel, dar ea refuza să plece. Lui Erlendur îi trecu prin cap că femeia care voise să-i ceară bani recepţionistului pentru acea noapte de distracţie îşi făcuse apariţia la hotel, şi era gata să treacă mai departe, când tânăra îl observă şi se uită fix la el. — Eşti poliţaiul? strigă ea. — Ieşi afară de aici! îi strigă recepţionistul pe un ton neobişnuit de — 633 —

aspru. — Arăţi exact aşa cum te-a descris Eva Lind, zise ea, studiindu-l pe Erlendur. Sunt Stína. Mi-a spus să stau de vorbă cu tine. * Se aşezară în bar. Erlendur cumpără cafea pentru amândoi. Încercă să-i ignore sânii, dar chestia asta îi dădu multă bătaie de cap. Niciodată în viaţa lui nu mai văzuse un piept atât de uriaş pe un trup atât de suplu şi delicat. Purta un pardesiu bej, lung până la glezne, cu guler de blană; îl scoase şi îl aşeză peste scaunul de la masa lor, lăsând să se vadă o bluză roşie, mulată, care de-abia dacă îi acoperea abdomenul, şi nişte pantaloni negri, evazaţi, care de-abia-i acoperea despicătura dintre fese. Era machiată excesiv, îşi dăduse cu un ruj de culoare închisă şi zâmbea, afişând o dantură foarte frumoasă. — Trei sute de mii, zise ea, frecându-se cu grijă sub sânul drept, de parcă ar fi avut o mâncărime. Te întrebai ce e cu cu ţâţele astea? — Eşti bine? — E din cauza firelor, îi spuse, înfiorându-se ca la un gând neplăcut. Nu trebuie să le scarpin prea tare. Trebuie să am grijă. — Ce…? — Silicoane noi, îl întrerupse Stína. Mi-am făcut alaltăieri o operaţie de mărire a sânilor. Erlendur avu grijă să nu se zgâiască la noii ei sâni. — De unde o cunoşti pe Eva Lind? o întrebă. — A zis că o să mă întrebi asta şi mi-a spus să-ţi spun că n-ai vrea să ştii. Are dreptate. Crede-mă. Şi mi-a mai spus că o să mă ajuţi cu o trebuşoară şi apoi aş putea să te ajut şi eu pe tine, ştii ce vreau să spun? — Nu, zise Erlendur. Nu ştiu ce vrei să spui. — Eva a zis că o să ştii. — Eva minţea. Despre ce vorbeşti? O trebuşoară, despre ce vorbeşti? Stína oftă. — Prietenul meu a fost prins cu nişte haşiş pe aeroportul din Keflavík. Nu cu prea mult, dar destul cât să-l ţină la răcoare cam trei ani. Îi condamnă ca pe nişte criminali, nenorociţii. Pentru un pic de haşiş. Şi pentru câteva pastile! A zis c-o să primească trei ani. Trei! Pedofilii primesc trei luni, cu suspendare. Ai dracu’ labagii! — 634 —

Erlendur nu vedea cum ar fi putut s-o ajute. Vorbea ca un copil, fără să aibă habar cât de complicat şi de dificil era să ai de-a face cu lumea. — A fost prins pe terminal? — Mdeah. — Nu pot face nimic, zise Erlendur. Şi nici n-am de gând. N-ai o companie prea bună. Traficanţi de droguri şi prostituţie. Ce-ai zice de o slujbă cinstită de birou? — Da’ nu vrei măcar să încerci? zise Stína. Să vorbeşti cu cineva. Nu trebuie să primească trei ani! — Ca să înţeleg bine, zise Erlendur dând uşor din cap, eşti prostituată? — Prostituată, prostituată, zise Stína, scoţând o ţigară dintr-o mică poşetă neagră pe care o ţinea pe umăr. Dansez la The Marquis. Se aplecă în faţă şi îi şopti lui Erlendur pe un ton complice: — Ies mai mulţi bani din cealaltă chestie. — Şi ai avut clienţi din hotelul ăsta? — Câţiva, zise Stína. — Ai lucrat aici, în hotel? — N-am lucrat niciodată aici. — Mă refer dacă îţi agăţi clienţii de aici sau dacă îi aduci din oraş? — Cum îmi convine mie. Mă lăsau să stau chiar şi pe aici, până când m-a dat Grasu’ afară. — De ce? Stína începu să se scarpine iarăşi sub sân şi se masă cu foarte mare atenţie. Faţa i se schimonosi şi se forţă să-i zâmbească lui Erlendur, dar se vedea clar că nu se simţea bine. — Ştiu o tipă care s-a dus să-şi pună nişte implanturi şi toată treaba a ieşit foarte prost, zise ea. Acum are ţâţele ca nişte şosete. — Chiar ai nevoie de nişte sâni atât de mari? Erlendur nu se putu abţine să n-o întrebe. — Nu-ţi plac? zise ea, împingându-şi sânii înainte şi strâmbându-se de durere. Firele astea mă omoară, gemu. — Păi, sunt… mari, admise Erlendur. — Şi sunt ultimul răcnet, se făli Stína. Erlendur îl văzu pe directorul hotelului intrând în bar împreună cu recepţionistul-şef şi îndreptându-se, cu pieptul înainte, către ei. După ce se uită în jur, să se asigure că nu mai era nimeni altcineva în bar, îi spuse printre dinţi Stínei, care se afla la doar câţiva metri de el. — 635 —

— Ieşi afară! Ieşi imediat afară, fato! În clipa asta! Pleacă de aici! Stína se uită peste umăr la directorul hotelului, apoi din nou la Erlendur şi îşi dădu ochii peste cap. — Hristoase, zise ea. — Nu vrem târfe ca tine în acest hotel! strigă directorul. O înşfăcă, vrând s-o dea afară. — Lasă-mă în pace, zise Stína. Stau de vorbă cu omul ăsta. — Ia uitaţi-vă ce ţâţe are! strigă Erlendur, fără să ştie ce altceva să spună. Directorul hotelului se uită la el, năucit. — Sunt noi, adăugă Erlendur, în loc de explicaţie. Se ridică în picioare, îi blocă directorului calea şi încercă să-l împingă, însă fără succes. Stína făcu tot ce putu ca să-şi protejeze sânii, în timp ce recepţionistul-şef se ţinea deoparte, privind la ce se întâmpla. În cele din urmă, veni în ajutorul lui Erlendur şi reuşiră să-l îndepărteze de Stína pe directorul care fierbea de furie. — Tot… ce… spune… despre mine… sunt… minciuni sfruntate! zise el, abia respirând. Efortul era prea mare pentru el; faţa îi şiroia de transpiraţie şi gâfâia după încleştare. — N-a spus nimic despre tine, zise Erlendur pentru a-l calma. — Vreau… să… plece… de aici. Directorul hotelului se prăbuşi într-un scaun, îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă faţa. — Ia calmează-te, Grasule, zise Stína. E negustor de carne, ştiai? — Negustor de carne? Erlendur nu prinse sensul imediat. — Ia câte o felie de la noi toate, care lucrăm aici, în hotel, zise Stína. — O felie? făcu Erlendur. — O felie. Comisionul lui! Îşi ia partea de la noi. — Minciuni! strigă directorul. Ieşi afară de aici, târfă împuţită! — A vrut mai mult de jumătate pentru el şi pentru ospătarul-şef, zise Stína în timp ce-şi rearanja cu grijă sânii, şi când am refuzat mi-a spus să mă car şi să nu mă mai întorc niciodată. — Minte, zise directorul hotelului, ceva mai calm. Eu le-am dat întotdeauna afară pe fetele astea, şi pe ea la fel. Nu vrem târfe în acest hotel. — Ospătarul-şef? zise Erlendur, căruia îi veni în minte mustăcioara subţire. — 636 —

Parcă Rósant îl chema. — „Le-am dat întotdeauna afară”, pufni Stína, întorcându-se către Erlendur. El e ăla care ne sună. Dacă ştie că vreunul dintre oaspeţi vrea aşa ceva sau că are bani, ne dă telefon să ne spună şi ne plantează în bar. Zice că asta face hotelul mai popular. Sunt oaspeţi care merg la conferinţe şi treburi de genul ăsta. Străini. Bătrâni singuri. Dacă e vreo conferinţă mare, ne sună. — Sunt multe ca tine? întrebă Erlendur. — Câteva dintre noi oferă servicii de escortă, zise Stína. De calitate superioară. Stína lăsa impresia că de nimic nu era mai mândră decât să fie prostituată; de asta şi, probabil, de noii ei sâni. — Ba pe dracu’ oferă servicii de escortă, zise directorul, respirând din nou normal. Se învârt prin hotel şi încearcă să agaţe turişti şi să-i ducă în camere şi minte că-i dau telefon. Curvă mincinoasă şi nenorocită! Considerând nerecomandabil să continue conversaţia cu Stína la bar, Erlendur le spuse că avea nevoie să împrumute puţin biroul recepţionistului-şef – altfel, puteau să meargă cu toţii la secţia de poliţie şi să continue acolo. Directorul hotelului scoase un oftat şi se uită urât la Stína. Erlendur o urmă afară din bar, în biroul şefului de la recepţie. Directorul hotelului rămase în urmă. Spumega, plin de draci, şi îl repezi pe recepţionistul-şef când se oferi să se facă util. — Minte, Erlendur, strigă după ei. Sunt numai minciuni! Erlendur se aşeză la birou, în timp ce Stína rămase în picioare şi îşi aprinse o ţigară, ca şi cum nu i-ar fi păsat că fumatul era interzis peste tot în hotel, probabil doar cu excepţia barului. — Îl cunoşteai pe portarul acestui hotel? întrebă Erlendur. Pe Gudlaugur? — Era chiar simpatic. Strângea partea Grasului de la noi. Apoi a fost omorât. — Era… — Crezi că Grasu’ l-a omorât? îl întrerupse Stína. Este cel mai mare nenorocit pe care îl cunosc. Ştii de ce nu mi se mai permite să vin în hotelul ăsta căcăcios? — Nu. — Nu voia doar o parte de la noi fetele, ci şi, ştii tu… — Ce? — 637 —

— Voia să facem şi diverse chestii pentru el. Intime. Ştii tu… — Şi? — Am refuzat. Am pus piciorul în prag. Colacii ăia de grăsime. E scârbos. Putea să-l omoare pe Gudlaugur. Îl văd făcând asta. Pun pariu că l-a aranjat. — Dar care era relaţia ta cu Gudlaugur? Ai făcut şi pentru el chestii? — Niciodată. Nu era interesat. — Cu siguranţă era, zise Erlendur, imaginându-şi cadavrul lui Gudlaugur în cămăruţă, cu pantalonii în vine. Mi-e teamă că nu era întru totul dezinteresat. — Oricum, de mine n-a fost niciodată interesat, zise Stína, ridicându-şi cu grijă sânii. Şi de niciuna dintre fete. — E şi ospătarul-şef băgat în chestia asta, împreună cu directorul? — Rósant? Mdeah. — Dar bărbatul de la recepţie? — Nu ne vrea. El nu vrea nicio târfă, ăia doi hotărăsc. Bărbatul de la recepţie vrea să scape de Rósant, dar Grasu’ face prea mulţi bani de pe urma lui. — Spune-mi altceva. Ai mestecat vreodată tutun? Într-un fel de tifon, ca nişte pliculeţe de ceai minuscule. Se ţin sub buză. Lipite de gingii. — Câh, nu, zise Stína. Eşti nebun? Chiar am grijă de dinţii mei. — Dar cunoşti pe cineva care mestecă tutun? — Nu. Nu mai spuseră nimic, când Erlendur simţi nevoia să ţină o predică. Se gândea la Eva Lind. La felul în care fusese înghiţită de droguri, şi sigur începuse să se prostitueze ca să poată să-şi plătească dependenţa, cu toate că probabil n-o făcea în vreunul dintre hotelurile bune din oraş. Se gândi ce lucru îngrozitor era pentru o femeie să-şi vândă favorurile oricărui moş nenorocit, pe orice sumă, oriunde şi ori de câte ori era nevoie. — De ce faci asta? întrebă el, încercând să-şi ascundă tonul acuzator din voce. Implanturi de silicon în sâni. Sex cu invitaţii de la conferinţe, în camere de hotel. De ce? — Eva Lind a zis că o să întrebi şi asta. Nu încerca să înţelegi, zise Stína, şi îşi stinse ţigara în podea. Să nu încerci niciodată. Stína aruncă întâmplător o privire pe hol, prin uşa deschisă a biroului, şi o văzu pe Ösp trecând. — 638 —

— Ösp încă mai lucrează aici? întrebă. — Ösp? O cunoşti? Mobilul lui Erlendur începu să-i sune în buzunar. — Credeam că şi-a dat demisia. Mai stăteam de vorbă cu ea atunci când eram aici. — De unde o cunoşti? — Pur şi simplu eram împreună în… — Se prostitua şi ea, nu-i aşa? Erlendur scoase mobilul şi se pregătea să răspundă. — Nu, zise Stína. Ea nu e ca fratele ei mai mic. — Fratele ei? zise Erlendur. Are un frate? — Ăla e o curvă mai mare decât mine.

— 639 —

23 Erlendur rămase privind fix la Stína în timp ce încerca să priceapă comentariul în legătură cu fratele lui Ösp. Stína şovăi în faţa lui. — Ce e? zise ea. Ce s-a întâmplat? N-ai de gând să răspunzi la telefon? — De ce credeai că Ösp şi-a dat demisia? — Pentru că e o slujbă de căcat. Erlendur răspunse la telefon aproape absent. — Era şi timpul, zise Elínborg la capătul celălalt al firului. Ea şi Sigurdur Óli se duseseră în Hafnarfjördur să o aducă pe sora lui Gudlaugur la interogatoriu, la secţia de poliţie din Reykjavík, dar femeia nu acceptă să-i însoţească. Când le ceru o explicaţie, refuzară să i-o dea, apoi le spusese că nu-şi putea lăsa singur tatăl, imobilizat în scaunul cu rotile. Se oferiră să-i facă rost de un îngrijitor şi o poftiră să vorbească cu un avocat, care avea dreptul s-o însoţească, dar femeia părea să nu-şi dea seama de seriozitatea chestiunii. Nu dădea nici cel mai mic semn c-ar vrea să meargă la secţia de poliţie, aşa că Elínborg sugeră un compromis, categoric împotriva voinţei lui Sigurdur Óli. O vor duce la hotel, la Erlendur, şi după ce stătea de vorbă cu ea, aveau să decidă care era următorul pas. Femeia cântări alternativa. Pe punctul de a-şi pierde răbdarea, Sigurdur Óli se pregătea să o târască cu forţa la secţie, când, în cele din urmă, acceptă. Telefonă unei vecine care veni imediat, în mod evident obişnuită să aibă grijă de bătrân când era nevoie. Apoi începu din nou să se împotrivească, lucru care îl scoase din minţi pe Sigurdur Óli. — Vine cu ea către tine, îi spuse Elínborg la telefon. Ar fi preferat cu siguranţă să o închidă. Ne tot întreba de ce vrem să stăm de vorbă cu ea şi nu ne-a crezut când i-am spus că nu ştim. Şi, oricum, de ce vrei să vorbeşti cu ea? — A fost la hotel cu câteva zile înainte ca fratele ei să fie asasinat, dar ne-a spus că nu-l mai văzuse de zeci de ani. Vreau să ştiu de ce n-a pomenit de asta, de ce minte. Să văd ce faţă face. — Poate fi o adevărată pacoste, zise Elínborg. Sigurdur Óli n-a fost tocmai încântat de modul în care s-a comportat. — Ce s-a întâmplat? — O să-ţi spună el. — 640 —

Erlendur închise. — La ce te referi când zici că e o curvă mai mare ca tine? îi spuse Stínei, care se tot uita în geantă şi se întreba dacă să-şi mai aprindă sau nu o ţigară. Fratele lui Ösp. Despre ce vorbeşti? — Ce? — Fratele lui Ösp. Ai zis că e o curvă mai mare decât tine. — Întreab-o pe ea, zise Stína. — O s-o întreb, dar ce… e fratele ei mai mic, aşa ai spus, nu? — Da, şi e… bi. — Bi. Vrei să spui că e…? — Bisexual. — Şi, se prostituează? întrebă Erlendur. La fel ca tine? — Bineînţeles. E un drogat. E întotdeauna cineva care vrea să-l bată pentru că-i datorează bani. — Şi Ösp? De unde o cunoşti? — Am fost la şcoală împreună. La fel şi cu el. E doar cu un an mai mic decât ea. Avem amândouă aceeaşi vârstă. Am fost în aceeaşi clasă. Nu e prea deşteaptă. Stína arătă înspre cap. — N-o prea duce, zise ea. S-a lăsat de şcoală la cincisprezece ani. A picat multe examene. Eu le-am luat pe toate. Am terminat liceul. Stína zâmbi larg. Erlendur o măsură cu privirea. — Ştiu că eşti prietenă cu fiică-mea şi mi-ai fost de mare ajutor, zise el, însă n-ar trebui să te compari cu Ösp. Până una-alta, ea n-are fire care s-o mănânce. Stína se uită la el, păstrând încă un zâmbet în colţul gurii, apoi ieşi din birou fără să scoată o vorbă şi traversă holul. Îşi aruncă peste umeri, din mers, pardesiul cu guler de blană, dar acum mişcările îi erau lipsite de orice demnitate. Dădu nas în nas cu Sigurdur Óli şi cu sora lui Gudlaugur, când aceştia intrau în holul hotelului, şi Erlendur îl văzu pe Sigurdur Óli holbându-se la sânii Stínei. Se gândi că, la urma urmei, operaţia îşi meritase toţi banii. Directorul hotelului rămăsese prin preajmă, de parcă aştepta ca întâlnirea lui Erlendur să ia sfârşit. Ösp stătea lângă lift şi o urmări cu privirea pe Stína, care părăsea hotelul. Era evident că Ösp o recunoscuse. Când Stína trecu pe lângă recepţionistul-şef, care stătea la birou, acesta ridică privirea şi o urmări cum iese pe uşă. Îl văzu pe — 641 —

directorul hotelului, care plecă bălăbănindu-se către bucătărie, Ösp intră în lift, iar uşile se închiseră în urma ei. — Pot să întreb ce e în spatele acestei mascarade? o auzi Erlendur pe sora lui Gudlaugur spunând, în timp ce se apropia de el. Ce înseamnă toată insolenţa şi grosolănia asta? — Insolenţă şi grosolănie? zise Erlendur cu o voce zeflemitoare. Nu înţeleg la ce vă referiţi. — Bărbatul ăsta, zise femeia fără să cunoască, evident, numele lui Sigurdur Óli, bărbatul acesta a fost grosolan cu mine şi aştept să mi se ceară scuze. — Nici nu se pune problema, zise Sigurdur Óli. — M-a împins şi m-a scos afară din casă ca pe un criminal de drept comun. — I-am pus cătuşele, zise Sigurdur Óli. Şi nu o să-mi cer scuze. Poate să-şi ia adio de la chestia asta. Ne-a făcut în toate felurile, pe mine şi pe Elínborg, şi a opus rezistenţă. Vreau să fie reţinută. A împiedicat un ofiţer de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii. Stefanía Egilsdóttir se uită la Erlendur şi nu zise nimic. — Nu sunt obişnuită cu un astfel de tratament, zise ea în cele din urmă. — Du-o la secţie, îi zise Erlendur lui Sigurdur Óli. Bag-o în celula de lângă cea a lui Henry Wapshott. Mâine o să stăm de vorbă cu ea. Se uită la femeie. — Sau poimâine. — Nu puteţi face asta, zise Stefanía, şi Erlendur îşi dădu seama că era şocată de-a binelea. N-aveţi niciun motiv să vă purtaţi aşa cu mine. Ce vă face să credeţi că puteţi să mă băgaţi la închisoare? Ce-am făcut? — Aţi minţit, zise Erlendur. La revedere. Şi apoi, către Sigurdur Óli: — Ţinem legătura. Se întoarse cu spatele la ei şi o porni în direcţia în care o apucase directorul hotelului. Sigurdur Óli o luă pe Stefanía de braţ şi se pregătea să plece cu ea, dar femeia rămase pironită locului, privind fix la spatele lui Erlendur, care se îndepărta. — În regulă, strigă ea după el. Încercă să se elibereze din strânsoarea lui Sigurdur Óli. — Nu e nevoie să faceţi asta, zise ea. Putem să stăm jos şi să discutăm despre chestia asta ca nişte fiinţe umane civilizate. — 642 —

Erlendur se opri şi se întoarse. — Despre fratele meu, zise ea. Haideţi să vorbim despre fratele meu, dacă vreţi. Însă nu ştiu ce o să câştigaţi din asta. Se aşezară în cămăruţa lui Gudlaugur. Ea spusese că voia să meargă acolo. Erlendur o întrebă dacă mai fusese acolo înainte şi ea negă. Când o întrebă dacă îl întâlnise sau nu pe fratele ei în toţi acei ani, ea repetă ceea ce spusese şi înainte, că nu mai păstrase legătura cu el. Erlendur era convins că minţea. Că treaba pentru care venise la hotel, cu cinci zile înaintea asasinării lui Gudlaugur, avea, într-un fel, legătură cu el, şi nu era doar pură coincidenţă. Ea se uită la posterul cu Shirley Temple în rolul Micii Prinţese, fără ca expresia feţei să i se schimbe câtuşi de puţin şi fără să facă vreun comentariu. Deschise şifonierul şi îi văzu uniforma de portar. În cele din urmă, se aşeză pe singurul scaun din cameră, iar Erlendur se sprijini de şifonier. Sigurdur Óli avea nişte întâlniri stabilite în Hafnarfjördur cu mai mulţi dintre colegii de clasă ai lui Gudlaugur şi plecă în momentul în care cei doi coborâră la subsol. — Aici a murit, zise sora lui, fără nicio urmă de regret în voce, şi Erlendur se întrebă, la fel cum o făcuse şi la prima lor întâlnire, de ce acestei femei părea că-i lipseşte orice sentiment pentru fratele ei. — A fost înjunghiat în inimă, zise Erlendur. Probabil cu un cuţit luat de la bucătărie, adăugă el. E sânge pe pat. — Ce puţine lucruri, zise ea, privind în jur, prin cameră. Îţi vine greu să crezi că a locuit aici, în toţi aceşti ani. Ce-o fi fost în mintea lui? — Speram să mă puteţi ajuta dumneavoastră cu chestia asta. Se uită la el şi nu zise nimic. — Nu ştiu, continuă Erlendur. Probabil considera cămăruţa asta suficient de mare pentru el. Unii oameni pot locui doar într-o vilă de cinci sute de metri pătraţi. Înţeleg că a beneficiat de pe urma faptului că a stat şi a lucrat la hotel. Au fost o mulţime de avantaje. — Aţi găsit arma crimei? întrebă ea. — Nu, dar am găsit probabil ceva care seamănă cu ea, zise Erlendur. Apoi se opri şi aşteptă ca ea să vorbească, însă femeia nu scoase niciun cuvânt şi se scurse o vreme până ce ea rupse din nou tăcerea. — De ce susţineţi că mint? — Nu ştiu cât din ce spuneţi este minciună, însă ştiu că nu-mi spuneţi tot. Nu-mi spuneţi adevărul. Şi, bineînţeles, cel mai grav e că — 643 —

nu-mi spuneţi nimic şi sunt uimit de reacţia dumneavoastră şi a tatălui dumneavoastră faţă de moartea lui Gudlaugur. De parcă n-ar avea nicio legătură cu voi. Îl studie îndelung pe Erlendur, apoi păru că se hotărăşte. — Sunt trei ani între noi, zise ea brusc, – şi, aşa mică cum eram, încă îmi amintesc ziua când a fost adus acasă. Cred că e una dintre primele mele amintiri din viaţă. Din prima zi a fost lumina ochilor tatălui său. Tata l-a iubit întotdeauna şi cred că avea planuri mari pentru el chiar de la început. Dar n-a fost ceva consimţit, de comun acord, cum probabil ar fi trebuit să se întâmple – tata a avut mereu propriile gânduri în legătură cu viitorul măreţ care îl aştepta pe Gudlaugur. — Şi dumneavoastră? o întrebă Erlendur. Pe tine nu te vedea ca pe un geniu? — Era întotdeauna bun cu mine, zise ea, însă pe Gudlaugur îl venera. — Şi l-a tot împins până când s-a prăbuşit. — Aţi vrea ca lucrurile să fie simple, zise ea. Rareori sunt aşa. Îmi închipuiam că un bărbat ca dumneavoastră, un poliţist, şi-a dat deja seama de asta. — Nu cred că discuţia asta ar trebui să se învârtă în jurul meu, zise Erlendur. — Nu, zise ea. Bineînţeles că nu. — Cum a ajuns Gudlaugur să sfârşească singur şi abandonat, în cămăruţa asta? De ce îl uraţi atât de tare? Aş putea, într-o oarecare măsură, să înţeleg atitudinea tatălui, dacă ce a făcut Gudlaugur l-a costat sănătatea, însă nu înţeleg de ce aţi fost şi dumneavoastră atât de pornită împotriva lui. — L-a costat sănătatea? zise ea, uitându-se surprinsă la Erlendur. — Când l-a împins pe scări, zise Erlendur. Am auzit povestea asta. — De la cine? — Nu are importanţă. E adevărat? L-a schilodit pe tatăl vostru? — Nu cred că vă priveşte pe dumneavoastră. — Cu siguranţă că nu, zise Erlendur. Doar dacă nu cumva lucrul ăsta priveşte ancheta. În acest caz, mi-e teamă că este treaba a mai mult de două persoane. Fără să spună nimic, Stefanía se uită la sângele de pe pat, în timp ce Erlendur se întreba de ce voise să stea de vorbă cu el în camera unde fusese asasinat propriul frate. Se gândi să o întrebe, dar nu se putu — 644 —

hotărî să o facă. — Nu se poate să fi fost mereu aşa, zise el, în schimb. Dirijorul corului mi-a spus că aţi sărit în ajutorul lui Gudlaugur când şi-a pierdut vocea pe scenă. Cândva fuseserăţi prieteni. Cândva, vă era frate. — De unde ştiţi ce s-a întâmplat? Cum aţi dezgropat chestia asta? Cu cine aţi vorbit? — Strângem informaţii. Cei din Hafnarfjördur îşi amintesc bine acest episod. La acea vreme, nu obişnuiaţi să-l trataţi cu indiferenţă. Când eraţi copii. Stefanía rămase tăcută. — Toată acea întâmplare a fost un coşmar, zise ea în cele din urmă. Un coşmar îngrozitor. * În casa lor din Hafnarfjördur îşi petrecuseră toată ziua aşteptând cu nerăbdare momentul în care el va cânta în sala cinematografului. Ea se trezise devreme, pregătise micul dejun şi se gândise la mama ei, simţind că îşi asumase acel rol în gospodărie şi că era mândră de asta. Tatăl ei o lăudase pentru că avea grijă de amândoi după moartea mamei, pentru ajutorul pe care i-l dădea. Pentru cât de matură şi de responsabilă era în tot ce făcea. De obicei, el nu spunea nimic despre ea. O ignora. Întotdeauna o ignorase. Îi era dor de mama ei. Unul dintre ultimele lucruri pe care i le spusese mama ei la spital era că acum ea va trebui să aibă grijă de tatăl şi de fratele ei. Nu trebuia să-i dezamăgească. „Promite-mi”, o rugase mama. „Nu va fi întotdeauna uşor. N-a fost mereu uşor. Tatăl tău poate fi încăpăţânat şi sever şi nu ştiu dacă Gudlaugur poate face faţă. Însă dacă se ajunge vreodată la asta, tu trebuie să fii alături de el, de Gudlaugur, promite-mi şi asta”, îi spusese mama, şi ea încuviinţase şi îi promisese. Se ţinuseră de mâini până ce mama lor adormise, şi apoi ea îi mângâiase părul şi o sărutase pe frunte. Două zile mai târziu murise. — O să-l lăsăm pe Gudlaugur să doarmă un pic mai mult, zise tatăl ei când coborî în bucătărie. E o zi importantă pentru el. O zi importantă pentru el. Nu-şi amintea de nicio zi importantă pentru ea. Totul se învârtea în jurul lui. În jurul cântatului lui. În jurul şedinţelor de înregistrare. În jurul celor două discuri pe care le scosese. În jurul invitaţiei de a face — 645 —

un turneu în Peninsula Scandinavă. În jurul concertelor din Hafnarfjördur. În jurul concertului din seara aceea. A vocii sale. A lecţiilor lui de canto, când ea trebuia să se strecoare în casă fără să-i deranjeze, în timp ce el stătea în picioare, lângă pian, iar tatăl lui îl acompania, îl învăţa, îl încuraja şi îi arăta dragoste şi înţelegere dacă simţea că făcea lucrurile bine, rămânând însă ferm şi neînduplecat dacă credea că nu se concentra destul. Uneori îşi pierdea răbdarea şi îl certa. Alteori îl îmbrăţişa şi îi spunea că fusese minunat. Să fi primit şi ea măcar o fărâmă din atenţia revărsată asupra lui şi din încurajarea pe care el o primea în fiecare zi pentru că avea acea voce minunată. Se simţea lipsită de importanţă, lipsită de orice fel de talent care ar fi putut atrage atenţia tatălui ei. Îl auzea adeseori spunând că era păcat că n-avea şi ea voce. Considera că ar fi fost pierdere de vreme s-o înveţe să cânte, dar ea ştia că nu era cazul. Ştia că el nu se obosea să-şi consume din energie cu ea, pentru că nu avea o voce deosebită. Îi lipsea talentul fratelui ei. Putea să cânte într-un cor şi să se descurce, cât de cât, la pian, însă atât tatăl ei, cât şi profesorul de pian la care o trimisese pentru că nu avea timp să se ocupe de ea, vorbeau despre lipsa ei de talent muzical. Fratele ei, pe de altă parte, avea o voce minunată şi un profund simţ al muzicii, dar era totuşi doar un băiat obişnuit, la fel cum şi ea era o fată obişnuită. Nu ştia ce îi deosebea unul de celălalt. Nu era diferit de ea. Într-un fel, ea se ocupa de creşterea lui, mai ales după ce mama lor se îmbolnăvise. El o asculta, făcea ce îi spunea şi o respecta. La fel, şi ea îl iubea, dar era şi invidioasă pe laudele pe care le primea. Îi era frică de acel sentiment şi nu îl pomenea nimănui. Îl auzi pe Gudlaugur coborând scările, apoi apăru în bucătărie şi se aşeză lângă tatăl lor. — Exact ca mama, zise el în timp ce o urmărea pe sora lui turnând cafeaua în ceaşca tatălui lor. Băiatul vorbea des despre mama lor şi sora lui ştia că îi era foarte tare dor de ea. La ea se ducea de fiecare dată când ceva era în neregulă, când băieţii îl bruscau sau când tatăl lor îşi pierdea cumpătul, şi, pur şi simplu, când avea nevoie să-l strângă cineva în braţe, fără ca asta să fie o recompensă specială pentru o interpretare bună. Aşteptarea şi emoţia au umplut casa toată ziua şi au atins un grad aproape insuportabil în momentul în care, spre seară, s-au îmbrăcat cu cele mai bune haine şi au pornit către cinematograf. Îl însoţiră — 646 —

amândoi pe Gudlaugur în culise, tatăl lor îl salută pe dirijorul corului şi apoi se strecurară afară, în sala care începea să se umple. Luminile se stinseră. Cortina se ridică. Destul de mare pentru vârsta lui, chipeş şi afişând un aer deosebit de hotărât, în timp ce se afla pe scenă, Gudlaugur începu în cele din urmă să cânte cu vocea lui melancolică de soprano. Ea îşi ţinu respiraţia şi închise ochii. Următorul lucru pe care şi-l aminti a fost că tatăl ei o apucase de braţ atât de strâns, încât o duru, şi îl auzi gemând: „Oh, Dumnezeule!” Ea deschise ochii şi văzu chipul tatălui, palid ca de mort, iar când se uită sus, pe scenă, îl văzu pe Gudlaugur chinuindu-se să cânte, numai că se întâmplase ceva cu vocea lui. Parcă ar fi cântat un jodel. Se ridică în picioare, privi în jur, în sală, şi văzu că oamenii începuseră să zâmbească şi că unii dintre ei râdeau. Fugi pe scenă la fratele ei şi încercă să-l ia de acolo. Dirijorul corului îi veni în ajutor şi în cele din urmă reuşiră să-l ducă în culise. Îl văzu pe tatăl ei stând ţeapăn pe rândul din faţă, ţintuind-o cu privirea, ca zeul tunetului. Când mai târziu, în aceeaşi seară, se aşeză în pat şi se gândi la acel moment îngrozitor, inima i se opri în loc, nu de frică sau de oroare, la gândul celor întâmplate, ori imaginându-şi cum trebuie să se fi simţit fratele ei, ci din cauza unei bucurii misterioase, pentru care nu avea nicio explicaţie şi pe care şi-o reprimă ca pe o mârşăvie. * — Aţi avut conştiinţa încărcată din cauza acelor gânduri? întrebă Erlendur. — Îmi erau complet străine, zise Stefanía. Nu mă mai gândisem niciodată înainte la ceva asemănător. — Nu cred că e ceva anormal să te bucuri de nefericirea altora, zise Erlendur. Chiar şi de a celor apropiaţi nouă. Poate e din instinct, un fel de mecanism de apărare pentru a face faţă şocului. — Nu ar trebui să vă povestesc lucrurile astea în amănunt, zise Stefanía. Nu compun o imagine tocmai atrăgătoare despre mine. Şi poate că aveţi dreptate. Cu toţii suferisem un şoc. Un şoc enorm, după cum vă puteţi închipui. — Care a fost relaţia lor după acest episod? întrebă Erlendur. Dintre Gudlaugur şi tatăl lui. Stefanía îi ignoră întrebarea. — 647 —

— Ştiţi cum e să nu fii tu favoritul? întrebă ea, în schimb. Cum e să fii o persoană obişnuită şi să nu primeşti niciodată o atenţie specială. E ca şi cum nu ai exista. Nu eşti apreciat la valoarea ta, nu eşti susţinut, nu ţi se acordă o atenţie specială. Şi în tot acest timp altcineva, cineva pe care îl consideri egalul tău, este văzut drept cel ales, născut să aducă o bucurie infinită părinţilor săi şi lumii întregi. Vezi chestia asta zi după zi, săptămână după săptămână şi an după an şi nu se sfârşeşte niciodată, ci, dimpotrivă, creşte odată cu timpul, aproape… aproape ca un ritual de veneraţie. Ridică privirea şi îl privi pe Erlendur. — Nu poate duce decât la gelozie, îi spuse. Orice altceva nu ar fi omenesc. Şi în loc să o suprimi, descoperi în curând că te hrăneşti cu ea, pentru că, într-un fel ciudat, te face să te simţi mai bine. — Asta este explicaţia pentru faptul că v-aţi bucurat de nefericirea fratelui dumneavoastră? — Nu ştiu, zise Stefanía. Nu am putut controla acel sentiment. M-a lovit ca o palmă peste faţă şi am tremurat, şi m-au trecut fiorii, şi am încercat să scap de el, însă n-a mers. Nu am crezut că se putea întâmpla aşa ceva. Tăcură. — V-aţi invidiat fratele? zise apoi Erlendur. — Poate aşa e, un timp. Mai târziu a început să-mi fie milă de el. — Şi în cele din urmă, aţi ajuns să-l urâţi. Ea se uită la Erlendur. — Ce ştiţi despre ură? îl întrebă. — Nu prea multe, zise Erlendur. Însă ştiu că poate fi periculoasă. De ce ne-aţi spus că n-aţi păstrat legătura cu fratele dumneavoastră timp de aproape trei decenii? — Pentru că este adevărat, zise Stefanía. — Nu este adevărat, zise Erlendur. Minţiţi. De ce minţiţi? — Aveţi de gând să mă trimiteţi la închisoare pentru că mint? — Dacă trebuie, am să o fac, zise Erlendur. Ştim că aţi venit în acest hotel cu cinci zile înainte ca el să fie asasinat. Ne-aţi spus că nu l-aţi văzut şi nu aţi avut niciun contact cu fratele dumneavoastră zeci de ani. Apoi descoperim că aţi venit la hotel cu câteva zile înainte de moartea lui. Cu ce treabă? Şi de ce ne-aţi minţit? — Aş fi putut veni la hotel fără să-l întâlnesc. E un hotel mare. Nu va trecut prin minte deloc chestia asta? — 648 —

— Mă îndoiesc de asta. Nu cred că este o coincidenţă că aţi venit la hotel chiar înainte ca el să moară. Văzuse că ea ocolea adevărul. Observase că chibzuia dacă să facă sau nu următorul pas. Se pregătise în mod clar pentru a-i oferi o relatare mai detaliată decât la prima întâlnire şi acum era momentul să se hotărască dacă să facă sau nu pasul hotărâtor. — Avea o cheie, zise ea cu o voce atât de stinsă că Erlendur de-abia o auzi. Cea pe care ne-aţi arătat-o mie şi tatălui meu. Erlendur îşi amintea şirul de chei care fusese găsit în camera lui Gudlaugur şi briceagul mic şi roz cu imaginea unui pirat. Pe inel erau două chei, una despre care crezuse că era cheia de la o uşă şi cealaltă, care se putea potrivi foarte bine la un geamantan, un dulap sau o cutie. — Ce e cu acea cheie? întrebă Erlendur. Aţi recunoscut-o? Ştiţi unde se potriveşte? Stefanía zâmbi. — Am o cheie identică, zise ea. — Ce cheie este? — Este cheia de la casa noastră din Hafnarfjördur. — De la casa dumneavoastră, vreţi să spuneţi? — Da, zise Stefanía. De acolo de unde locuim eu şi tatăl meu. Cheia se potriveşte la uşa de la subsolul din spatele casei. Nişte scări înguste duc din subsol în hol şi de acolo se poate ajunge în camera de zi şi în bucătărie. — Vreţi să spuneţi…? Erlendur încercă să-şi dea seama de implicaţiile lucrurilor pe care le spunea ea. Vreţi să spuneţi că venea în casă? — Da. — Dar credeam că nu ţineaţi legătura. Aţi zis că dumneavoastră şi tatăl dumneavoastră nu aţi mai avut de-a face cu el de ani de zile, că nu aţi vrut să aveţi niciun contact cu el. De ce aţi minţit? — Pentru că tata nu ştia. — Ce anume nu ştia? — Că el venea acasă la noi. Lui Gudlaugur trebuie să-i fi fost dor de noi. Nu l-am întrebat, însă aşa trebuie să fi fost. Altfel, de ce să facă acest lucru? — Ce anume nu ştia tatăl dumneavoastră? — Că Gudlaugur venea uneori acasă, noaptea, fără ca noi să ştim, se aşeza în camera de zi fără să facă vreun zgomot şi pleca înainte ca noi — 649 —

să ne trezim. O făcea de ani de zile şi noi nu am ştiut niciodată. Ea se uită la petele de sânge de pe pat. — Până când, odată, m-am trezit în toiul nopţii şi l-am văzut.

— 650 —

24 Erlendur o urmărea pe Stefanía şi cuvintele ei i se învălmăşeau în minte. Nu mai era la fel de arogantă ca la prima lor întâlnire, când Erlendur fusese indignat de lipsa ei de sentimente faţă de propriul frate, şi crezu că poate se grăbise să o judece. Nu o cunoştea nici pe ea şi nu-i cunoştea nici povestea suficient cât să poată s-o privească de sus şi regretă brusc comentariul despre lipsa ei de conştiinţă. Nu se cuvenea să-i judece pe alţii, deşi mereu cădea în această plasă. În fond, nu ştia nimic despre această femeie care, dintr-odată, ajunsese în ochii lui atât de demnă de milă şi îngrozitor de singură. Îşi dădea seama că nu avusese o viaţă uşoară, mai întâi copil fiind şi trăind în umbra fratelui ei, apoi ca adolescentă care crescuse fără mamă şi, în cele din urmă, ca femeie care nu-şi părăsise niciodată tatăl şi probabil că îşi sacrificase viaţa pentru el. Trecu astfel un timp destul de lung, fiecare rămânând cufundat în propriile gânduri. Uşa camerei era deschisă şi Erlendur ieşi pe coridor. Dintr-odată simţea nevoia să se asigure că nu era nimeni afară, că nu trăgea nimeni cu urechea. Se uită de-a lungul coridorului slab luminat, dar nu văzu nimic. Întorcându-se, privi către celălalt capăt, însă era întuneric beznă. Se gândi că, dacă ar fi coborât cineva, ar fi trecut chiar prin faţa uşii şi l-ar fi observat. Coridorul era pustiu. Totuşi, când se întoarse în cameră, avu un sentiment puternic că nu erau singuri la subsol. Mirosul de pe coridor era acelaşi ca prima dată când fusese acolo: mirosea a ceva ars, dar nu-şi putea da seama ce era. Nu se simţea în largul lui. Prima imagine a cadavrului îl bântuia şi cu cât afla mai multe despre bărbatul în costum de Moş Crăciun, cu atât îi apărea mai îngrozitoare, şi ştia că nu se va putea descotorosi niciodată de ea. — E totul în regulă? întrebă Stefanía, tot aşezată pe scaun. — Da, e în regulă, zise Erlendur. Mi-a trecut prin cap o idee prostească. Am avut senzaţia că era cineva pe coridor. N-aţi vrea să mergem în altă parte? Să bem o cafea, poate? Ea se uită prin cameră, încuviinţă şi se ridică. Merseră în tăcere pe coridor, o luară în sus pe scări şi pe holul care dădea către sala de mese, unde Erlendur comandă două cafele. Se aşezară într-o parte şi încercară să nu se lase deranjaţi de turişti. — Tatăl meu nu ar fi mulţumit de mine în acest moment, zise — 651 —

Stefanía. Mi-a interzis mereu să vorbesc despre familie. Nu suportă niciun fel de invazie în intimitatea lui. — Cum stă cu sănătatea? — E destul de bine pentru vârsta lui. Însă nu ştiu… Cuvintele se stinseră treptat. — Nu există intimitate atunci când intervine poliţia, zise Erlendur. Ca să nu mai vorbim de situaţia în care se comite o crimă. — Încep să-mi dau seama că aşa stau lucrurile. Aveam de gând să ne descotorosim de chestia asta de parcă n-ar fi fost treaba noastră, însă acum nu mă aştept ca cineva să poată cere imunitate în astfel de circumstanţe. Nu cred că aşa merge treaba. — Dacă v-am înţeles corect, zise Erlendur, dumneavoastră şi tatăl dumneavoastră aţi întrerupt orice fel de legătură cu Gudlaugur, însă el se strecura noaptea în casă fără să fie observat. Care era motivul? Ce făcea? De ce făcea asta? — Nu am primit niciodată un răspuns satisfăcător de la el. Stătea pur şi simplu nemişcat în camera de zi, timp de o oră sau două. Altfel laş fi observat mult mai devreme. O făcea de mai multe ori pe an, de mulţi ani de zile. Apoi, într-o noapte, acum doi ani, nu puteam dormi şi, cum stăteam în pat lipsită de vlagă, cam pe la ora patru dimineaţa, am auzit un scârţâit jos, care bineînţeles că m-a speriat. Camera tatălui meu se află la parter şi uşa lui rămâne întotdeauna deschisă noaptea, aşa că am crezut că încerca să-mi atragă atenţia. Am auzit un alt scârţâit şi m-am întrebat dacă nu cumva era vreun hoţ, aşa că m-am strecurat jos. Am văzut că uşa de la camera tatălui meu era exact aşa cum o lăsasem, însă în momentul în care am intrat în hol am observat că cineva a ţâşnit în jos pe scări, şi am strigat la el. Spre oroarea mea, el s-a oprit, s-a întors şi a început să urce din nou scările. Stefanía făcu o pauză şi privi fix în faţă, de parcă era transportată din timp şi spaţiu. — Am crezut că mă va ataca, reîncepu ea. Am rămas în pragul uşii de la bucătărie şi am aprins lumina, şi atunci l-am văzut. Nu mai stătusem faţă în faţă de ani de zile, din tinereţe, şi mi-a luat ceva vreme până să-mi dau seama că era fratele meu. — Cum aţi reacţionat? întrebă Erlendur. — M-a bulversat total. Eram şi îngrozită, pentru că, dacă ar fi fost un hoţ, aş fi sunat la poliţie în loc de a face atâta tam-tam. Tremuram de frică şi am ţipat în momentul în care am aprins lumina şi i-am văzut — 652 —

chipul. Trebuie să i se fi părut caraghios să mă vadă atât de speriată şi de panicată, pentru că a început să râdă. * — Nu-l trezi pe tata, zise el, punându-şi un deget la buze ca s-o facă să tacă. Ei nu-i venea să-şi creadă ochilor. — Tu eşti? bolborosi. Nu era tocmai imaginea lui din tinereţe, şi văzu cât de mult îmbătrânise. Avea pungi sub ochi şi buzele lui subţiri erau palide; smocuri de păr îi stătea în toate direcţiile şi o privea cu nişte ochi infinit de trişti. Realiză instantaneu cât de bătrân era el, de fapt. Părea atât de bătrân. — Ce faci aici? şopti sora lui. — Nimic, zise el. Nu fac nimic. Uneori vreau doar să vin acasă. * — Asta e singura explicaţie pe care mi-a dat-o pentru faptul că se furişa uneori în camera de zi fără ca cineva să ştie, zise Stefanía. Uneori voia doar să vină acasă. Nu ştiu ce-a vrut să spună cu asta. Dacă asocia acest lucru cu copilăria, când mama încă trăia, sau dacă se referea la anii de dinainte de a-l împinge pe tata pe scări. Nu ştiu. Poate casa însăşi însemna ceva pentru el, pentru că nu a avut niciodată altă locuinţă. Doar o cămăruţă murdară la subsolul acestui hotel. * — Trebuie să pleci, zise ea. E posibil să se trezească. — Da, ştiu, zise el. Ce mai face? E bine? — Face bine. Însă are nevoie de îngrijire permanentă. Trebuie să fie hrănit, şi spălat, şi îmbrăcat, şi scos afară şi aşezat în faţa televizorului. Îi plac filmele. — Nu ştii cât de rău m-am simţit din cauza asta, zise el. În toţi anii ăştia. Nu am vrut să se întâmple aşa. A fost o greşeală imensă. — Da, a fost, zise ea. — N-am vrut niciodată să fiu celebru. Ăsta a fost visul lui. Rolul meu a fost doar să-l fac să se îndeplinească. Tăcură. — Întreabă vreodată de mine? — 653 —

— Nu, zise ea. Niciodată. Am încercat să-l fac să vorbească despre tine, însă nici nu vrea măcar să-ţi audă numele pomenit. — Încă mă urăşte. — Nu cred că o să poată uita vreodată chestia asta. — Din cauza felului în care sunt. Nu mă poate suporta pentru că sunt… — Chestia asta vă priveşte pe voi şi… — Aş fi făcut totul pentru el, ştii asta. — Da. — Întotdeauna. — Da. — Toate acele cerinţe pe care le avea de la mine. Repetiţii fără sfârşit. Concerte. Înregistrări. Toate au fost visurile lui, nu ale mele. El era fericit şi atunci totul era bine. — Ştiu. — Atunci de ce nu mă poate ierta? De ce nu se poate împăca cu mine? O să-i spui asta? Mi-e dor de vremurile când eram împreună. Când cântam pentru el. Voi sunteţi familia mea. — O să încerc să vorbesc cu el. — O să vorbeşti? O să-i spui că mi-e dor de el? — O să-i spun. — Nu mă poate suporta din cauza felului în care sunt. Stefanía nu zise nimic. — Poate că m-am revoltat împotriva lui. Nu ştiu. Am încercat să ascund lucrul ăsta, însă nu pot fi altceva decât ceea ce sunt. — Trebuie să pleci acum, zise ea. — Da. El ezită. — Dar tu? — Ce e cu mine? — Şi tu mă urăşti? — Trebuie să pleci. Se poate trezi. — Pentru că a fost numai vina mea. Situaţia în care te afli, faptul că trebuie să ai grijă de el tot timpul. Probabil că… — Pleacă, zise ea. — Îmi pare rău. * — 654 —

— După ce a plecat de acasă, după accident, ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. A fost pur şi simplu scos din sistem, ca şi cum n-ar fi existat niciodată? — Mai mult sau mai puţin. Ştiu că tata îi asculta discurile din când în când. Nu voia ca eu să ştiu, dar descopeream uneori când mă întorceam de la serviciu. Uita să ascundă coperta sau să scoată discul. Din când în când mai auzeam câte ceva despre el, iar acum câţiva ani am citit un interviu cu el într-o revistă. Era un articol despre foştii copii-vedetă. „Unde sunt ei acum?” era titlul, sau ceva la fel de inspirat. Revista îl găsise şi el părea dispus să vorbească despre fosta lui glorie. Nu ştiu de ce s-a lăsat descoperit în felul ăsta. Nu a spus nimic în interviu, cu excepţia faptului că era distractiv să fie atracţia principală. — Deci cineva şi-a amintit de el. N-a fost cu totul uitat. — Întotdeauna este cineva care îşi aminteşte. — În revistă nu a pomenit nimic despre faptul că era agresat la şcoală sau despre cerinţele tatălui vostru, despre faptul că şi-a pierdut mama şi despre modul în care speranţele lui, pe care cred că tatăl vostru le aprinsese, s-au năruit; şi nici că a fost nevoit să plece de acasă. — Ce anume ştiţi despre faptul că era agresat la şcoală? — Ştim că era agresat pentru că era diferit. Am dreptate? — Nu cred că tatăl meu a aprins nişte speranţe în el. Este o persoană cu picioarele pe pământ şi e foarte realist. Nu ştiu de ce vorbiţi în felul ăsta. O vreme am fost cu toţii încredinţaţi că fratele meu va avea ani buni în faţă, în care va continua să cânte, să facă turnee în străinătate şi să se bucure de o faimă fără precedent în mica noastră comunitate. Tatăl meu i-a explicat toate aceste lucruri, dar cred că i-a spus şi că, în ciuda faptului că acest plan va presupune multă muncă, dăruire şi talent, nu ar trebui să-şi facă nişte speranţe foarte mari. Tata nu e prost. Să n-aveţi impresia asta. — Nu cred nimic de felul ăsta. — Bine. — Şi Gudlaugur nu a încercat să vă contacteze niciodată? Sau voi pe el? În tot acest timp? — Nu. Cred că deja v-am răspuns la întrebare. În afară de a se strecura uneori în casă fără ca noi să-l observăm. Mi-a spus că făcea asta de ani de zile. — Nu aţi încercat să daţi de el? — 655 —

— Nu, nu am încercat. — El şi mama lui erau apropiaţi? o întrebă Erlendur. — Ea a însemnat totul pentru el, zise Stefanía. — Deci moartea ei a fost o tragedie pentru el. — Moartea ei a fost o tragedie pentru noi toţi. Stefanía slobozi un suspin profund. — Cred că ceva a murit în noi în momentul în care ea s-a stins. Ceva care ne făcea să fim o familie. Nu cred că mi-am dat seama decât abia mult timp după aceea că ea era cea care ne ţinea uniţi, crea un echilibru. Ea şi tata n-au căzut niciodată de acord în privinţa lui Gudlaugur şi se certau în legătură cu educaţia lui, dacă acest lucru se poate numi ceartă. Ea ar fi vrut să-l lase să fie exact aşa cum era şi, chiar dacă într-adevăr cânta frumos, să nu se agite prea multe în privinţa asta. Se uită la Erlendur. — Nu cred că tatăl nostru l-a privit vreodată ca pe un copil, ci mai degrabă ca pe o îndatorire. Ceva ce doar el ar fi putut modela şi crea. — Şi care era punctul dumneavoastră de vedere? — Al meu? N-am fost întrebată niciodată. Tăcură, ascultară murmurele din sala de mese şi îi priviră pe turiştii care stăteau de vorbă şi râdeau. Erlendur se uită la Stefanía, care părea să se fi retras în cochilia ei şi în amintirile vieţii ei fragile de familie. — Aţi avut vreo implicare în asasinarea fratelui dumneavoastră? o întrebă Erlendur cu precauţie. Era ca şi cum n-ar fi auzit ce-i spusese, aşa că repetă întrebarea. Ea ridică privirea. — Câtuşi de puţin, zise ea. Aş vrea să fie în viaţă ca să pot să… Stefanía nu-şi termină fraza. — Ce anume să poţi? întrebă Erlendur. — Nu ştiu, poate să recuperez… Se opri din nou. — Totul a fost atât de îngrozitor. Totul. A început cu nişte lucruri banale şi apoi a degenerat în ceva imposibil de controlat. Nu încerc să-i găsesc circumstanţe atenuante pentru faptul că l-a împins pe tata pe scări. Dar suntem părtinitori şi nu facem prea multe să schimbăm acest lucru. Pentru că nu vrem, cred. Şi timpul trece, şi anii trec până când uiţi cu adevărat sentimentul, motivul care a declanşat totul, şi uiţi, intenţionat sau accidental, ocaziile pe care le-ai avut pentru a te — 656 —

revanşa pentru tot ce n-a mers bine, şi apoi, brusc, e prea târziu ca să mai îndrepţi lucrurile. Toţi acei ani care au trecut şi… A oftat cu greutate. — Ce aţi făcut după ce l-aţi prins în bucătărie? — Am vorbit cu tata. Nu voia să ştie nimic de Gulli, şi apoi asta a fost tot. Nu i-am spus nimic despre vizitele lui nocturne. De câteva ori am încercat să vorbesc cu el despre o împăcare. I-am spus că am dat întâmplător peste Gulli pe stradă şi că ar fi vrut să-şi vadă tatăl, dar a fost de neclintit. — Şi după asta n-a mai venit niciodată la dumneavoastră acasă? — Nu, din câte ştiu eu. Ea se uită la Erlendur. — Asta s-a întâmplat acum doi ani şi atunci a fost ultima dată când l-am văzut.

— 657 —

25 Stefanía se ridică, gata de plecare. Ca şi cum ar fi spus tot ce avusese de spus. Erlendur avea încă bănuiala că făcuse mărturisiri selective şi că păstra restul pentru ea. Se ridică, la rândul lui, întrebându-se dacă să se mulţumească cu ce primise, pentru moment, sau dacă să insiste. Se hotărî să o lase pe ea să aleagă. Fusese mult mai cooperantă decât înainte şi, deocamdată, acest lucru îi convenea lui Erlendur. Însă nu se putea abţine să nu-i pună o întrebare în legătură cu o enigmă pe care o lăsase neexplicată. — Înţeleg că, din cauza accidentului, tatăl dumneavoastră i-a purtat toată viaţa supărare, zise Erlendur. Că l-a învinuit pentru paralizia de atunci care l-a ţinut imobilizat într-un scaun cu rotile. Însă nu înţeleg atitudinea dumneavoastră. De ce aţi reacţionat în acelaşi fel? De ce nu i-aţi luat apărarea fratelui tău? De ce v-aţi întors împotriva lui şi nu aţi mai păstrat nicio legătură cu el în toţi aceşti ani? — Cred că am ajutat destul, a spus Stefanía. Moartea lui nu are nicio legătură cu tatăl meu sau cu mine. Are legătură cu viaţa pe care fratele meu a dus-o şi despre care nici eu şi nici tatăl meu nu ştim nimic. Sper că apreciaţi faptul că am încercat să fiu cinstită şi de ajutor, şi mai sper că nu o să ne mai deranjaţi. Că nu o să-mi mai puneţi cătuşele în propria casă. Ea întinse mâna ca şi cum ar fi vrut să încheie cine ştie ce pact că, în viitor, ea şi tatăl ei nu vor mai fi deranjaţi. Erlendur îi strânse mâna şi încercă să zâmbească. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, pactul va fi rupt. Prea multe întrebări, gândi în sinea lui. Prea puţine răspunsuri adevărate. Nu era încă pregătit să o lase să scape basma curată şi se gândi că era sigur că încă îl minţea sau că, cel puţin, încă ocolea adevărul. — Nu ai venit la hotel ca să te întâlneşti cu fratele tău cu câteva zile înainte de moartea lui? întrebă el. — Nu, m-am întâlnit cu o prietenă în această sală de mese. Am băut o cafea împreună. Întrebaţi-o, dacă credeţi că nu e adevărat. Uitasem că el lucra aici şi nu l-am văzut cât timp am stat aici. — Poate am să verific, zise Erlendur, şi notă numele femeii. Apoi mai e şi altceva: cunoşti un bărbat pe nume Henry Wapshott? E englez şi a ţinut legătura cu fratele tău. — 658 —

— Wapshott? — E un colecţionar de discuri. E interesat de discurile fratelui tău. Colecţionează discuri de muzică corală şi e specializat în coruri de băieţi. — Nu am auzit niciodată de el, zise Stefanía. E specializat în coruri de băieţi? — De fapt, există colecţionari şi mai ciudaţi decât el, zise Erlendur, însă nu îndrăzni să-i povestească despre cei care colecţionau pungi pentru vomă de la diverse companii aeriene. Zice că discurile fratelui tău sunt foarte valoroase astăzi, ştii ceva în legătură cu asta? — Nu, nimic, zise Stefanía. Ce a sugerat? La ce se referă? — Nu ştiu sigur, zise Erlendur. Dar sunt suficient de valoroase ca Wapshott să vrea să vină până în Islanda ca să-l întâlnească. Gudlaugur mai avea exemplare din discurile sale? — Nu, din câte ştiu eu. — Ştii ce s-a întâmplat cu copiile care au fost scoase pe piaţă? — Cred că s-au epuizat, zise Stefanía. Ar mai valora ceva dacă ar mai fi disponibile? Erlendur defectă o notă de înflăcărare în vocea ei şi se întrebă dacă nu cumva juca teatru, dacă nu cumva era mai bine informată decât el în legătură cu toate aceste lucruri şi doar încerca să-şi dea seama ce anume ştia el. — E posibil, zise Erlendur. — Englezul ăsta este încă în ţară? întrebă ea. — E reţinut, zise Erlendur. E posibil să ştie mai multe despre fratele tău şi despre moartea lui decât vrea să ne spună. — Credeţi că el l-a omorât? — Nu v-aţi uitat la ştiri? — Nu. — E unul dintre candidaţi, nimic mai mult de atât. — Cine e bărbatul ăsta? Erlendur era gata să-i dea informaţiile obţinute de la Scotland Yard şi să-i spună despre casetele pornografice cu copii, găsite în camera lui Wapshott. În loc de asta, repetă că Wapshott era un colecţionar de discuri interesat de corurile de băieţi, că stătuse la hotel, luase legătura cu Gudlaugur şi că era suficient de dubios pentru a fi reţinut. Schimbară un la revedere cordial şi Erlendur o privi părăsind camera de mese şi îndreptându-se către holul hotelului. Mobilul îi sună — 659 —

în buzunar. Scotoci după el şi răspunse. Spre surprinderea lui, la celălalt capăt era Valgerdur. — Am putea să ne vedem în seara asta? îl întrebă fără niciun fel de introducere. O să fii la hotel? — Da, sigur, zise Erlendur, fără să se sinchisească să-şi ascundă surprinderea din voce. Credeam că… — Atunci să zicem pe la opt? La bar? — În regulă, zise Erlendur. Aşa să fie. Ce…? Avea de gând să o întrebe pe Valgerdur ce o preocupa, dar închisese brusc şi se făcu tăcere. Băgându-şi mobilul înapoi în buzunar, se întrebă ce-o fi vrut cu întâlnirea asta. Îşi luase adio de la orice ocazie de a ajunge să o cunoască mai bine şi ajunsese la concluzia că, probabil, era un mare ratat în ceea ce priveşte femeile. Apoi, din senin, venise acest telefon şi nu ştia ce să mai creadă. Era trecut bine de prânz şi lui Erlendur îi era o foame de lup, însă, în loc să mănânce în sala de mese, urcă în cameră şi comandă ceva prin room-service. Mai avea încă nişte casete de vizionat, aşa că puse una în video şi o lăsă să ruleze în timp ce-şi aştepta mâncarea. În scurt timp, îşi pierdu puterea de concentrare, mintea îi fugi de la ecran şi începu să întoarcă pe toate părţile cuvintele Stefaníei. De ce se strecura Gudlaugur noaptea în casa lor? Îi spusese surorii lui că voia să vină acasă. Uneori vreau doar să vin acasă. Ce implicau acele cuvinte? Să fi ştiut sora lui? Ce însemna acasă pentru mintea lui Gudlaugur? De ce îi era dor? Nu mai făcea parte din familie şi persoana care fusese cea mai apropiată de el, mama lui, murise cu mult timp în urmă. Nu îi deranja pe tatăl şi pe sora lui când îi vizita. Nu venea ziua, aşa cum ar face orice persoană normală – dacă există persoane normale – pentru a-şi regla conturile, pentru a ataca divergenţele, furia şi chiar ura care se născuse între el şi familia lui. Venea incognito, noaptea, având grijă să nu deranjeze pe nimeni, şi se strecura afară fără să fie observat. În locul împăcării sau al iertării, părea să caute ceva, probabil mai important pentru el, ceva ce doar el putea înţelege şi care era dincolo de orice fel de explicaţie, păstrat cu sfinţenie în acel singur cuvânt. Acasă. Ce însemna asta? Probabil un sentiment al copilăriei pe care o petrecuse în casa părinţilor săi, înainte ca destinul şi complexitatea de neînţeles a vieţii să se abată asupra lui. Când alergase de colo-colo prin acea casă ştiind — 660 —

că tatăl, mama şi sora lui erau prietenii şi persoanele iubite. Probabil că se dusese acasă pentru a strânge amintiri pe care nu voia să le piardă şi din care se hrănea când viaţa devenea împovărătoare. Probabil se ducea acasă pentru a ajunge la o înţelegere cu ceea ce soarta îi rezervase. Cerinţele de neclintit ale tatălui său, agresiunea care însoţea faptul că era diferit, dragostea maternă, care era mai preţioasă pentru el decât toate celelalte lucruri, şi sora mai mare care îl apăra şi ea; şocul când se întorsese acasă, după concertul de la cinematograful din Hafnarfjördur, lumea lui distrusă şi speranţele tatălui său năruite. Ce putea fi mai rău pentru un băiat ca el decât să eşueze să se ridice la aşteptările tatălui? După tot efortul depus de el, după tot efortul depus de tatăl său, după toate eforturile depuse de familia lui. Îşi sacrificase copilăria pentru ceva mult prea mare pentru a-l putea înţelege sau controla – şi care apoi nu se mai împlinise. Tatăl său se jucase cu copilăria lui, şi într-adevăr îl lipsise de aceasta. Erlendur oftă. Cine nu vrea să se întoarcă uneori acasă? Stătea întins în pat când auzi un zgomot în cameră. La început, nu-şi putu da seama de unde venea. Se gândi că pornise platanul şi că sărise acul. Se ridică, se uită la pick-up şi văzu că era închis. Auzi acelaşi zgomot din nou şi se uită în jur. Era întuneric şi nu vedea foarte bine. O lumină neclară venea de la felinarul de pe partea cealaltă a şoselei. Era gata să stingă veioza, când auzi din nou zgomotul, mai tare ca înainte. Nu îndrăzni să se mişte. Apoi îşi aminti unde mai auzise zgomotul. Se ridică în capul oaselor în pat şi se uită înspre uşă. În lumina slabă văzu o siluetă mică, vânătă de frig, chircită în nişa de lângă uşă, care-l privea fix, în timp ce se scutura din toate încheieturile, tremura dând convulsiv din cap, şi fornăia. Fornăitul, asta era. Erlendur îl recunoscu. Se uită la silueta chircită şi ea îi întoarse privirea, încercând să zâmbească, dar nu putu, paralizată de frig. — Tu eşti? zise Erlendur, cu răsuflarea întretăiată. În acea clipă silueta dispăru din nişă, iar Erlendur se trezi din vis, pe jumătate ridicat din pat, cu ochii aţintiţi înspre uşă. — Tu ai fost? gemu el, încă tulburat de crâmpeiele din vis pe care părea că le vede aievea, în faţa ochilor: mănuşile de lână, căciula, — 661 —

hăinuţa de iarnă şi fularul. Îmbrăcămintea pe care o purtau atunci când plecaseră de acasă. Hainele fratelui său. Care stătea, tremurând, în camera rece.

— 662 —

26 Rămase multă vreme tăcut, în faţa ferestrei, privind cum cade zăpada. În cele din urmă, se aşeză şi continuă să se uite la casete. Sora lui Gudlaugur nu mai apăru, şi nici altcineva cunoscut, cu excepţia câtorva angajaţi ai hotelului, pe care îi recunoscu, şi care se grăbeau să ajungă sau să plece de la serviciu. Telefonul din camera de hotel sună şi Erlendur răspunse. — Cred că Wapshott spune adevărul, zise Elínborg. E destul de cunoscut la magazinele de colecţionari şi în pieţele de vechituri. — A fost acolo la ora la care a afirmat că a fost? — Le-am arătat fotografii de-ale lui, am întrebat şi despre ore, şi au fost pe aproape. Suficient de aproape încât să ne oprească să-l plasăm în hotel în intervalul în care Gudlaugur a fost atacat. — Nici nu dă impresia că e criminal. — E pedofil, însă poate că nu e criminal. Ce-ai de gând să faci în legătură cu el? — Cred că o să-l trimitem înapoi în Marea Britanie. Conversaţia luă sfârşit şi Erlendur rămase gândindu-se la asasinarea lui Gudlaugur, fără să ajungă la nicio concluzie. Se gândi la Elínborg şi, curând, mintea i se întoarse la cazul băiatului al cărui tată îl abuzase, iar Elínborg îl ura din cauza asta. * — Nu sunteţi singurul, îi spusese Elínborg tatălui. Nu încerca să-l consoleze. Tonul ei era acuzator, de parcă ar fi vrut ca el să ştie că era unul dintre mulţii sadici care îşi maltratau copiii. Ar fi vrut ca el să audă din ce grup făcea parte. Să ştie despre statisticile care se refereau la el. Studiase statisticile. În perioada 1980-1999, mai bine de trei sute de copii fuseseră examinaţi la Spitalul de copii în legătură cu un presupus abuz. Dintre aceştia, 232 de cazuri implicau un presupus abuz sexual şi 43 un presupus abuz fizic sau violenţă. Inclusiv otrăvire. Elínborg repetă cuvintele pentru a spori efectul. Inclusiv otrăvire şi neglijare intenţionată. Citi de pe o foaie, calmă şi stăpână pe sine: răni la cap, fracturi, arsuri, tăieturi, muşcături. Reciti lista şi se uită fix în ochii — 663 —

tatălui. — Se bănuieşte că doi copii au murit din cauza violenţei fizice, în aceşti douăzeci de ani, spuse ea. Niciunul dintre cazuri n-a ajuns la tribunal. Experţii, îi spuse ea, au considerat că asta a fost o problemă secundară, care în cuvinte simple a însemnat că au existat, probabil, mult mai multe cazuri. — În Marea Britanie, adăugă, patru copii mor în fiecare săptămână din cauza abuzurilor. Patru copii, repetă ea. În fiecare săptămână. — Vreţi să ştiţi ce motive sunt date? continuă ea. Erlendur stătea în camera de interogatoriu, însă se ţinea deoparte. Era acolo doar pentru a o ajuta pe Elínborg dacă era nevoie, dar ea părea stăpână pe situaţie. Tatăl privea în jos. Se uită la reportofon. Nu era pornit. Nu era un interogatoriu propriu-zis. Avocatul lui nu fusese anunţat, însă tatăl nu obiectase şi nici nu se plânsese, deocamdată. — Voi numi câteva, zise Elínborg, şi începu să enumere motivele pentru care părinţii sunt violenţi cu copiii lor. Stres, zise ea. Probleme financiare, boală, şomaj, izolare, lipsa ajutorului cerut din partea partenerului de viaţă şi un moment de nebunie. Elínborg se uită la tată. — Credeţi că vreunul dintre astea se potriveşte în cazul dumneavoastră? Un moment de nebunie? Bărbatul nu răspunse. — Unii oameni îşi pierd controlul asupra propriei persoane, şi s-au înregistrat cazuri de părinţi care sunt atât de răvăşiţi de mustrări de conştiinţă, încât îşi doresc să fie prinşi. Vă sună cunoscut? El nu zise nimic. — Duc copilul la doctor, poate la medicul lor generalist, pentru că are, să spunem, o răceală care nu mai trece. Însă nu răceala e adevăratul motiv; ei vor, de fapt, ca doctorul să observe rănile copilului, vânătăile. Vor să fie prinşi. Ştiţi de ce? El tot nu scotea un cuvânt. — Pentru că vor ca toate acestea să se sfârşească. Vor ca cineva să intervină. Să intervină într-o situaţie în care ei nu au niciun fel de control. Sunt incapabili să facă ei înşişi acest lucru şi speră că doctorul va vedea că ceva e în neregulă. Ea se uită la tată. Erlendur îi privi în tăcere. Îi era teamă că Elínborg — 664 —

ajunsese prea departe. Părea să-şi stoarcă fiece gram de putere pentru a acţiona cu profesionalism, pentru a arăta că nu era afectată de acel caz. Părea o luptă inutilă şi crezu că ea îşi dădea seama de asta. Era prea sentimentală. — Am vorbit cu medicul generalist, zise Elínborg. A zis că de două ori a raportat rănile băiatului la Protecţia copilului. Aceasta a investigat de ambele dăţi, însă nu a găsit dovezi hotărâtoare. Nu a ajutat cu nimic nici faptul că băiatul n-a scos o vorbă şi că dumneavoastră n-aţi recunoscut nimic. Sunt două lucruri diferite, să vrei să fii descoperit pentru că eşti violent şi să recunoşti că eşti violent. Am citit rapoartele. În al doilea, fiul dumneavoastră este întrebat despre relaţia lui cu dumneavoastră, însă nu pare să înţeleagă întrebarea. Ei o repetă: „În cine ai cea mai multă încredere?” Şi el răspunde: „În tata. În tata am cea mai multă încredere”. Elínborg făcu o pauză. — Nu credeţi că e îngrozitor? zise ea. Ea se uită înspre Erlendur şi înapoi la tată. — Nu credeţi că este pur şi simplu îngrozitor? Erlendur se gândi că a fost odată când şi el ar fi dat acelaşi răspuns. L-ar fi numit pe tatăl său. Când a venit primăvara şi zăpada s-a topit, tatăl său se dusese în munţi pentru a-şi căuta fiul pierdut, încercând să estimeze pe unde ar fi putut să ajungă în timpul viscolului din ziua când Erlendur fusese găsit. Părea să se fi recuperat parţial, dar era în continuare chinuit de vină. A hoinărit prin mlaştină şi prin munţi, dincolo de locurile unde exista cât de cât o şansă să fi ajuns fiul său, însă n-a găsit nimic. A rămas acolo în cort; Erlendur s-a dus cu el şi mama lui a luat şi ea parte la căutare, şi uneori au mai venit localnici să-i ajute, însă băiatul n-a fost niciodată descoperit. Era crucial să se găsească trupul. Până atunci, el nu fusese mort în sensul propriu al cuvântului, ci doar pierdut. Rana a rămas deschisă şi o durere imensă s-a prelins din ea. Erlendur a luptat singur cu acea durere. Se simţea rău, şi nu doar din cauză că-şi pierduse fratele. Propria lui salvare fusese doar o chestiune de noroc, însă un sentiment ciudat de vină nu-i dădea pace din cauză că el, şi nu fratele lui mai mic, fusese cel salvat. Nu numai că îi dăduse drumul din strânsoare fratelui său, în timpul furtunii, dar era — 665 —

bântuit şi de gândul că mai degrabă el ar fi trebuit să moară. El era mai mare şi era răspunzător pentru fratele lui. Aşa fusese mereu. Avusese grijă de el. În toate jocurile lor. Când erau singuri acasă. Când erau trimişi să facă diverse treburi. Îşi îndeplinise cu succes aceste îndatoriri. De data aceasta, dăduse greş, şi probabil nu merita să fie salvat, din moment ce fratele lui murise. Nu ştia de ce supravieţuise. Însă uneori se gândea că ar fi fost mai bine dacă el s-ar fi pierdut în mlaştină. Nu le pomenise niciodată părinţilor săi aceste gânduri şi, în singurătate, avea uneori sentimentul că ei, la rândul lor, trebuie să fi crezut acelaşi lucru despre el. Tatăl se cufundase în propria vină şi nu voia decât să fie lăsat în pace. Mama lui era copleşită de durere. Amândoi se condamnau unul pe celălalt pentru ceea ce se întâmplase. Între ei se aşezase o tăcere stranie, care înăbuşea cele mai tari ţipete, în timp ce Erlendur îşi ducea propria luptă, de unul singur, reflectând asupra responsabilităţii, a vinei şi a norocului. Dacă nu l-ar fi găsit pe el, l-ar fi găsit, în locul lui, pe fratele său? În faţa ferestrei hotelului, încerca să înţeleagă ce urmă lăsase asupra vieţii lui moartea fratelui şi dacă era ceva mai mult decât îşi putea da seama. Chibzuise la cele întâmplate în momentul în care Eva Lind începuse să-i pună întrebări. Deşi nu avea răspunsuri simple, în adâncul sufletului ştia unde ar fi putut să le găsească. Îl chinuiseră deseori aceleaşi întrebări ca cele puse de Eva Lind când încercase să afle câte ceva despre trecutul lui. Erlendur auzi un ciocănit în uşă şi se îndepărtă de fereastră. — Intră! strigă el. Nu e încuiat. Sigurdur Óli deschise uşa şi intră. Îşi petrecuse toată ziua în Hafnarfjördur, stând se vorbă cu cei care îl cunoscuseră pe Gudlaugur. — Ceva nou? întrebă Erlendur. — Am aflat cum era numit. Îţi aminteşti, după ce totul s-a năruit pentru el. — Da, cine ţi-a spus? Sigurdur Óli oftă şi se aşeză pe pat. Soţia lui, Bergthóra, se tot plângea de faptul că în ultima vreme tot fusese plecat de-acasă, că se apropia Crăciunul şi că trebuia să se ocupe singură de toate pregătirile. Voia să se ducă acasă şi să meargă împreună să cumpere bradul, însă — 666 —

mai întâi trebuia să se vadă cu Erlendur. La telefon, în drum spre hotel, îi explicase cum stăteau lucrurile şi îi spusese c-o să se grăbească, numai că ea auzise aceeaşi placă de prea multe ori ca să-l mai creadă şi, până să termine de vorbit, era deja cu capsa pusă. — Ai de gând să-ţi petreci Crăciunul în camera asta? întrebă Sigurdur Óli. — Nu, zise Erlendur. Ce-ai aflat în Hafnarfjördur? — De ce e atât de frig aici? — Din cauza caloriferului, zise Erlendur. Nu se încălzeşte. Nu vrei să treci la subiect? Sigurdur Óli zâmbi. — Îţi cumperi brad? De Crăciun? — Dacă o să cumpăr brad – de Crăciun o să fie. — Am localizat un bărbat care, după ce a bătut apa în piuă o vreme, mi-a spus că l-a cunoscut pe Gudlaugur în tinereţe, zise Sigurdur Óli. Ştia că avea informaţii care puteau schimba cursul investigaţiei şi îi făcea plăcere să-l ţină pe Erlendur în şah. Sigurdur Óli şi Elínborg îşi fixaseră drept obiectiv să vorbească cu toţi cei care fuseseră la şcoală cu Gudlaugur sau care îl cunoscuseră, copil fiind. Majoritatea îl ştiau şi îşi aminteau vag de cariera lui promiţătoare ca solist şi de agresiunile care îi însoţiseră celebritatea. Când şi când, câte unul şi-l amintea bine şi ştia ce se întâmplase când îl lăsase paralizat pe tatăl său. Cu una dintre persoanele intervievate avusese însă o relaţie mult mai apropiată decât şi-ar fi putut Sigurdur Óli imagina vreodată. O fostă colegă de şcoală de-a lui Gudlaugur îi atrăsese atenţia lui Sigurdur Óli. Locuia într-o casă mare, în cel mai nou cartier din Hafnarfjördur. O sunase în acea dimineaţă, aşa că îl aştepta. Îşi strânseră mâinile şi ea îl pofti înăuntru. Era soţie de pilot şi lucrase cu jumătate de normă într-o librărie; avea copii mari deja, care nu mai locuiau cu ea. Îi povesti în amănunt despre modul în care îl cunoscuse pe Gudlaugur, cu toate că îl ştia destul de puţin, şi-o amintea oarecum şi pe sora lui, despre care ştia că era mai mare decât Gudlaugur. Credea că-şi aminteşte cum îşi pierduse vocea, însă n-avea idee ce făcuse după ce terminaseră şcoala, şi avu un adevărat şoc să afle că el era bărbatul care fusese găsit asasinat în cămăruţa de la subsolul hotelului. Sigurdur Óli ascultă neatent toate aceste lucruri. Le mai auzise, în — 667 —

mare parte, de la foştii colegi de şcoală ai lui Gudlaugur. Când termină, o întrebă dacă ştia vreo poreclă de-a lui Gudlaugur din copilărie, una cu care era tachinat. Ea nu-şi aminti de niciuna, dar când văzu că Sigurdur Óli se pregătea să plece, îşi aminti că auzise ceva în legătură cu el acum mult timp, un lucru de care poliţia era posibil să fie interesată, dacă nu cumva ştiau deja despre ce era vorba. — Ce anume? întrebă Sigurdur Óli, ridicându-se să plece. Ea îi spuse şi fu încântată să vadă că reuşise să stârnească interesul detectivului. — Şi bărbatul ăsta mai trăieşte? o întrebă Sigurdur Óli pe femeie, care spuse că, din câte ştia, da, şi-i dădu numele acestuia. Femeia se ridică să aducă de dincolo cartea de telefon şi Sigurdur Óli găsi numele şi adresa bărbatului respectiv. Locuia în Reykjavík. Numele lui era Baldur. — Sunteţi sigură că ăsta e tipul? întrebă Sigurdur Óli. — Da, din câte ştiu eu, zise femeia, zâmbind, în speranţa că fusese de ajutor. Aşa se vorbea prin oraş, adăugă. Sigurdur Óli se hotărî să se ducă acolo imediat, sperând să-l găsească acasă. Era noaptea târziu. Traficul din Reykjavík era aglomerat şi pe drum Sigurdur Óli o sună pe Bergthóra, care… — Încetează, te rog, să te mai învârţi în jurul cozii, îi întrerupse Erlendur nerăbdător povestirea lui Sigurdur Óli. — Stai aşa, chestia asta te priveşte pe tine, zise Sigurdur Óli cu un rânjet răutăcios. Bergthóra voia să ştie dacă te-am invitat la noi în Ajunul Crăciunului. I-am spus că te-am invitat, dar că tu nu mi-ai dat niciun răspuns. — Îmi petrec Ajunul Crăciunului cu Eva Lind, zise Erlendur. Ăsta e răspunsul. Vrei, te rog, să treci la subiect? — Imediat, zise Sigurdur Óli. — Şi încetează să mai spui „imediat”. — Imediat. * Baldur locuia într-o căsuţă de lemn îngrijită în cartierul Thingholt, lângă centrul oraşului, şi tocmai se întorsese acasă; era arhitect. Sigurdur Óli sună la uşă şi se prezentă ca fiind un detectiv care ancheta asasinarea lui Gudlaugur Egilsson. Bărbatul nu se arătă deloc surprins, îl studie pe Sigurdur Óli din cap şi până-n picioare şi îl pofti înăuntru. — 668 —

— Ca să vă spun adevărul, vă aşteptam, zise el. Pe dumneavoastră sau pe oricine de la poliţie. Mă gândeam să vă contactez eu, dar am tot amânat. Nu e niciodată prea plăcut să stai de vorbă cu poliţia. Zâmbind din nou, se oferi să agaţe în cuier haina lui Sigurdur Óli. În casă era lună. În camera de zi erau lumânări aprinse şi un brad împodobit. Bărbatul îi oferi lui Sigurdur Óli un pahar cu lichior, pe care acesta îl refuză. Era de statură mijlocie, suplu, binedispus şi cu început de chelie, şi îşi vopsise părul care îi mai rămăsese ca să-şi accentueze roşcatul. Sigurdur Óli crezu că recunoaşte, din boxe, vocea lui Frank Sinatra fredonând o melodie. — De ce mă aşteptaţi pe mine sau pe noi? întrebă Sigurdur Óli, în timp ce se aşeza pe o canapea mare, de culoare roşie. — Din cauza lui Gulli, zise bărbatul, aşezându-se în faţa lui. Ştiam că o să dezgropaţi chestia asta. — Ce anume? întrebă Sigurdur Óli. — Că am fost cu Gulli în tinereţe, zise bărbatul. — Ce vrei să spui, cum adică a fost cu Gudlaugur în tinereţe? interveni Erlendur din nou. Ce-a vrut să spună cu asta? — Aşa s-a exprimat el, zise Sigurdur Óli. — Că a fost cu Gudlaugur? — Da. — Ce înseamnă asta? — Că au fost împreună? — Vrei să spui că Gudlaugur era…? Nenumărate gânduri îi trecură lui Erlendur prin cap, toate aducându-i în minte, cu un scârţâit strident, expresiile aspre de pe chipul surorii lui Gudlaugur şi al tatălui aflat în scaunul cu rotile. — Asta mi-a spus Baldur ăsta, zise Sigurdur Óli. Însă Gudlaugur nu voia să ştie nimeni. — Nu voia să ştie nimeni despre relaţia lor? — Voia să ascundă faptul că era homosexual.

— 669 —

27 Bărbatul din Thingholt îi spuse lui Sigurdur Óli că relaţia lui cu Gudlaugur începuse când aveau în jur de douăzeci şi cinci de ani. Era cam în perioada disco atunci când Baldur se hotărâse să închirieze un apartament la subsol, în cartierul Vogar. Niciunul din ei nu-şi recunoscuse preferinţele sexuale. — Atitudinea faţă de homosexuali era diferită pe atunci, spuse el zâmbind. Dar începea să se schimbe. — Şi nu locuiam chiar împreună, adăugă Baldur. Bărbaţii nu locuiau împreună pe atunci, aşa cum o fac astăzi, fără ca acest lucru să dea de bănuit. Homosexualii puteau supravieţui cu greu în Islanda, în acele vremuri. Majoritatea se simţeau constrânşi să plece în străinătate, după cum poate ştiţi. Obişnuia să mă viziteze des, ca să spunem aşa. Rămânea la mine peste noapte. Avea o cameră închiriată în partea de vest a oraşului şi am fost şi eu acolo de vreo câteva ori, dar nu arăta prea bine pentru gustul meu, aşa că nu m-am mai dus acolo. Ne vedeam cel mai des la mine. — Cum v-aţi cunoscut? întrebă Sigurdur Óli. — Erau câteva locuri unde se întâlneau homosexualii. Unul era la periferia oraşului, de fapt aproape de Thingholt. Nu era un club, ci un fel de loc de întâlnire în casa cuiva. Nu ştiai niciodată la ce te puteai aştepta în cluburi şi uneori erai dat afară pentru că dansai cu alţi bărbaţi. Casa asta era un fel de loc bun la toate: cafenea, cameră de oaspeţi, club de noapte, centru de consiliere şi adăpost. El a venit acolo într-o seară cu nişte prieteni. Atunci a fost prima dată când l-am văzut. Scuze, unde mi-e capul, pot să vă ofer o cafea? Sigurdur Óli se uită la ceas. — Sau vă grăbiţi foarte tare, zise bărbatul, netezindu-şi cu grijă părul rar şi vopsit. — Nu, nu e asta, aş vrea mai bine o ceaşcă cu ceai dacă aveţi, zise Sigurdur Óli, cu gândul la Bergthóra. Soţia lui se enerva uneori, când nu reuşea să fie punctual. Era foarte strictă în legătură cu punctualitatea şi îl bătea la cap multă vreme după, dacă ajungea târziu acasă. Bărbatul se duse în bucătărie să facă ceaiul. — Era îngrozitor de inhibat, zise el din bucătărie, ridicând vocea — 670 —

astfel încât Sigurdur Óli să-l audă mai bine. Uneori aveam senzaţia căşi ura propria sexualitate. Ca şi cum nu şi-ar fi asumat-o în întregime. Cred că, în parte, se folosea de relaţia cu mine ca să-şi găsească drumul. Chiar şi la vârsta aia era confuz. Dar, sigur, nu e nimic nou. Unii îşi dau seama de sexualitatea lor pe la patruzeci de ani, poate chiar după ce se căsătoresc şi au deja patru copii. — Da, se întâmplă tot felul de mutaţii, zise Sigurdur Óli, care habar n-avea despre ce vorbea. — Ah, aşa e, dragule. Îţi place ceaiul mai tare? — Aţi fost împreună mult timp? întrebă Sigurdur Óli, adăugând că, într-adevăr, ceaiul îi plăcea mai tare. — Vreo trei ani şi ceva, însă spre sfârşit ne vedeam din ce în ce mai rar. — Şi de atunci n-aţi mai păstrat legătura cu el? — Nu. Ştiam de el, oarecum, zise bărbatul, întorcându-se în camera de zi. Comunitatea gay nu e mare. — Şi în ce sens era inhibat? întrebă Sigurdur Óli, în timp ce bărbatul aşeza două ceşti pe masă. Adusese un bol cu prăjiturele, identice cu cele pe care le cocea Bergthóra de fiecare dată de Crăciun. Încercă în zadar să-şi aducă aminte cum se numeau. — Era teribil de misterios, rareori se deschidea, sau doar dacă se îmbăta. Era ceva în legătură cu tatăl lui, cred. Nu mai ţinea legătura cu el sau cu sora lui mai mare, care se întorsese împotriva lui, dar îi era îngrozitor de dor de ei. Mama lui murise de ani de zile, când l-am cunoscut, însă vorbea mai mult despre ea decât despre restul familiei. Era în stare să vorbească la nesfârşit despre mama lui, lucru care putea fi foarte obositor, ca să fiu sincer. — Cum s-a întors împotriva lui? La sora lui mă refer. — S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, iar el n-a povestit niciodată exact cum a fost. Tot ce ştiu e că se lupta cu felul în care era. Ştiţi ce vreau să spun? De parcă ar fi trebuit să fie altfel. Sigurdur Óli scutură din cap. — Credea că era ceva murdar. Ceva nefiresc în legătură cu el. Faptul că era homosexual. — Şi nu voia să accepte? — Da şi nu. Era confuz. Nu cred că ştia încotro s-o apuce. Bietul de el! Nu avea prea mare încredere în propria persoană. Uneori cred că se — 671 —

ura, pur şi simplu. — Îi cunoşteaţi trecutul? De copil-vedetă? — Da, zise bărbatul, apoi se ridică să se ducă în bucătărie şi se întoarse cu un recipient plin cu ceai fierbinte, pe care îl turnă în ceşti. Duse ceainicul înapoi în bucătărie şi îşi băură ceaiul. — Nu vrei să te grăbeşti puţin? îi zise Erlendur lui Sigurdur Óli, fără să încerce deloc să-şi ascundă nerăbdarea, în timp ce stătea la măsuţa din camera de hotel, ascultându-i povestea. — Încerc să povestesc cât mai în detaliu posibil, zise Sigurdur Óli aruncând o privire la ceas. Întârziase deja cu trei sferturi de oră la întâlnirea cu Bergthóra. — Da, da, continuă… — Vorbea vreodată despre asta? întrebă Sigurdur Óli, punând ceaşca jos şi servindu-se cu o prăjitură. Despre copilăria lui atinsă de celebritate? — A zis că şi-a pierdut vocea, zise Baldur. — Şi era supărat din cauza asta? — Îngrozitor. S-a întâmplat într-un moment groaznic pentru el. Însă n-a vrut să-mi povestească niciodată despre asta. A zis că era agresat la şcoală pentru că era celebru şi că lucrul ăsta l-a doborât. Însă nu numea chestia asta faimă. Nu considera c-ar fi fost vreodată celebru. Tatăl lui îşi dorea ca el să fie celebru şi, din câte se pare, aproape ajunsese. Dar se simţea nefericit şi, în plus, începuseră să iasă la iveală şi aceste sentimente, latura lui homosexuală. Se ferea să vorbească despre asta. Prefera să spună cât mai puţine lucruri despre familia lui. Mai vrei un fursec? — Nu, mulţumesc, zise Sigurdur Óli. Cunoaşteţi pe cineva care să fi vrut să-l omoare? Cineva care dorea să-i facă rău? — Doamne Dumnezeule, nu! Era atât de blând, n-ar fi făcut rău nici unei muşte. Nu ştiu cine ar fi fost în stare de aşa ceva. Bietul de el, să i se întâmple asta! Aţi ajuns la vreun rezultat, cu ancheta? — Nu, zise Sigurdur Óli. I-aţi ascultat vreodată discurile, le aveţi? — Bineînţeles, zise bărbatul. Era absolut genial. Felul în care cânta era incredibil. Nu cred că am mai auzit vreodată un copil care să cânte atât de bine. — Când a mai crescut, era mândru de felul în care cânta? Pe vremea — 672 —

când vă cunoşteaţi? — Nu se asculta niciodată. Nu voia să-şi asculte discurile. Niciodată. Indiferent cât de mult am încercat să-l conving. — De ce nu? — Era pur şi simplu imposibil să-l convingi să le asculte. Nu dădea niciodată niciun fel de explicaţie, pur şi simplu, nu-şi asculta propriile discuri. Baldur se ridică, se duse la comoda din camera de zi, aduse două discuri de-ale lui Gudlaugur şi le puse pe masă în faţa lui Sigurdur Óli. — Mi le-a dat după ce l-am ajutat să se mute. — Să se mute? — Şi-a pierdut camera din partea de vest a oraşului şi m-a rugat să-l ajut să se mute. Şi-a făcut rost de o altă cameră şi şi-a dus toate lucrurile acolo. N-a avut niciodată nimic, în afară de discuri. — Avea multe? — O mulţime. — Asculta ceva, în mod special? — Nu, vedeţi dumneavoastră, zise Baldur, erau aceleaşi discuri. Cele de aici, zise el, arătând către cele două discuri ale lui Gudlaugur. A zis că a primit toate exemplarele. — Deci avea cutii pline cu discuri dintr-astea? zise Sigurdur Óli, fără să-şi poată ascunde nerăbdarea. — Da, cel puţin două cutii. — Ştiţi unde ar putea fi? — Eu? N-am nici cea mai vagă idee. Sunt pe val, acum, sau cum? — Ştiu pe cineva care ar fi gata să omoare pentru ele, zise Sigurdur Óli. Chipul lui Baldur se transformase într-un mare semn de întrebare. — La ce vă referiţi? — La nimic, zise Sigurdur Óli, uitându-se la ceas. Trebuie să plec. E posibil să fie nevoie să vă contactez din nou, pentru a stabili câteva detalii. De asemenea, mi-ar fi de foarte mare ajutor dacă m-aţi suna, în caz că vă mai amintiţi ceva, indiferent de cât de lipsit de importanţă ar putea părea. — Ca să fiu sincer, nu aveam prea multe opţiuni pe vremea aia, zise bărbatul. Nu e ca astăzi, când jumătate din populaţie e gay şi cealaltă jumătate vrea să pară gay. Îi zâmbi lui Sigurdur Óli, care se înecă cu ceaiul. — 673 —

— Scuzaţi-mă, zise Sigurdur Óli. — Este puţin cam tare. Sigurdur Óli se ridică şi la fel făcu şi Baldur, care îl conduse până la uşă. — Ştim că Gudlaugur era agresat la şcoală, zise Sigurdur Óli, când tocmai era pe punctul să plece, şi îi puneau diverse porecle. Vă amintiţi dacă v-a pomenit vreodată de asta? — Era destul de evident că fusese agresat la şcoală pentru că făcea parte dintr-un cor, pentru că avea o voce frumoasă, pentru că nu juca fotbal şi pentru că era puţin efeminat. Dădea impresia că era uşor nesigur pe el în prezenţa altor persoane. Când vorbea cu mine părea că înţelesese de ce fusese tachinat. Însă nu-mi amintesc să fi pomenit vreo poreclă… Baldur ezită. — Da, zise Sigurdur Óli. — Când eram împreună, ştiţi… Sigurdur Óli scutură vag din cap. — În pat… — Aşa… — Uneori voia să-i spun „Mica mea prinţesă”, zise Baldur, şi un zâmbet îi apăru pe buze. Erlendur se uită fix la Sigurdur Óli. — Mica mea prinţesă? — Asta a zis. Sigurdur Óli se ridică de pe patul lui Erlendur. — Şi acum chiar trebuie să plec. Cred că Bergthóra face ca trenul. Te duci, până la urmă, acasă de Crăciun? — Şi ce s-a întâmplat cu cutiile cu discuri? zise Erlendur. Unde ar putea fi? — Tipul nu avea nicio idee. — Mica prinţesă? Ca în filmul cu Shirley Temple? Cum se pupă toate aceste lucruri? Ţi-a zis ceva, bărbatul ăsta? — Nu, nu ştia ce-ar putea să însemne. — Nu trebuie neapărat să însemne ceva în mod special, zise Erlendur, de parcă ar fi gândit cu voce tare. Sau poate că e vreo referinţă din cultura gay, una care celorlalţi nu le spune nimic. Poate nu este nimic mai ciudat decât multe alte lucruri. Se ura pe sine, zici? — Nu prea avea încredere în propria persoană, mi-a spus prietenul — 674 —

lui. Era nehotărât. — În legătură cu homosexualitatea lui sau în legătură cu altceva? — Nu ştiu. — Ai întrebat? — Putem oricând să stăm de vorbă cu el, însă nu părea să ştie prea multe lucruri despre Gudlaugur. — Şi nici noi, zise Erlendur apatic. Dacă acum douăzeci sau treizeci de ani voia să ascundă faptul că era homosexual, atunci să presupunem că în tot acest timp a continuat să-şi ascundă latura asta? — Asta e întrebarea. — N-am întâlnit pe nimeni care să fi pomenit faptul că era homo. — Da, ei bine, în orice caz, eu plec, zise Sigurdur Óli, îndreptându-se către uşă. Mai era şi altceva de făcut pe ziua de azi? — Nu, zise Erlendur. E în regulă. Mulţumesc pentru invitaţie. Transmite-i complimentele mele Bergthórei şi încearcă să te porţi frumos cu ea. — Întotdeauna o fac, zise Sigurdur Óli, şi se grăbi să iasă. Erlendur se uită la ceas şi văzu că era timpul să se întâlnească cu Valgerdur. Scoase din video ultima casetă de la bancă şi o puse peste celelalte. Imediat, mobilul începu să-i sune. Era Elínborg. Îi spuse că se interesase la procuratura generală în legătură cu tatăl care-şi bătuse fiul. — Şi cât estimează ei că o să primească? întrebă Erlendur. — Ei cred că e posibil să scape, zise Elínborg. Nu va fi condamnat dacă stă ferm pe poziţie. Dacă va continua să nege. N-o să-şi petreacă nici măcar un minut la zdup. — Şi dovezile? Urmele de paşi de pe scară? Sticla de Drambuie? Totul sugerează faptul că… — Nu ştiu de ce ne mai obosim. Ieri s-a pronunţat sentinţa în cazul unui act de violenţă. Un bărbat a fost în mod repetat înjunghiat cu un cuţit. Atacatorul a primit opt luni de închisoare, dintre care patru cu suspendare, ceea ce înseamnă că face doar două luni. Unde mai e justiţia aici? — O să primească băiatul înapoi? — E posibil. Singurul lucru pozitiv, dacă se poate numi pozitiv, este că băiatului chiar pare să-i fie dor de tatăl lui. Asta e ceva ce eu nu înţeleg. Cum se poate simţi ataşat de tatăl lui, dacă omu’ ăsta îl snopeşte în bătaie? Pur şi simplu, nu pot să pricep ce-i cu cazul ăsta. — 675 —

Probabil ceva lipseşte. Ceva ce mi-a scăpat. Pur şi simplu, nu se leagă. — Te sun mai târziu, zise Erlendur, şi se uită la ceas. Întârzia la întâlnirea cu Valgerdur. — Poţi să faci ceva pentru mine? Stefanía Egilsdottir a zis că a fost cu o prietenă la hotel deunăzi. Nu vrei să vorbeşti tu cu femeia respectivă şi să verifici? Erlendur îi dădu numele femeii. — N-ai de gând să ieşi din hotelul ăsta şi să te cari acasă? întrebă Elínborg. — Nu mă mai cicăli, zise Erlendur, şi închise.

— 676 —

28 Când Erlendur coborî în holul hotelului, îl văzu pe Rósant, ospătarul-şef. Ezită, fără să ştie dacă să-l abordeze sau nu. Valgerdur probabil îl aştepta. Erlendur se uită la ceas, se strâmbă şi se îndreptă către ospătarul-şef. Chestia asta nu va dura prea mult. — Povesteşte-mi despre curve, zise el fără nicio introducere. Rósant stătea politicos de vorbă cu doi oaspeţi ai hotelului. Aceştia erau în mod evident islandezi, pentru că se uitară surprinşi la el. Rósant zâmbi şi mustăcioara i se ridică. Se scuză politicos faţă de oaspeţi, se înclină şi îl luă pe Erlendur deoparte. — Un hotel înseamnă oameni şi treaba noastră este să-i facem să se simtă bine, nu asta era porcăria pe care mi-ai îndrugat-o? zise Erlendur. — Nu e porcărie. Aşa ne-au învăţat la şcoala de ospătari. — Şi i-au învăţat pe ospătarii-şefi să fie şi peşti? — Nu ştiu despre ce vorbiţi. — Atunci o să-ţi spun eu despre ce este vorba. În acest hotel tu administrezi un mic bordel. Rósat zâmbi. — Un bordel? — Ocupaţia asta a ta de peşte l-a implicat în vreun fel pe Gudlaugur? Rósant scutură din cap. — Cu cine era Gudlaugur când a fost asasinat? Se priviră fix în ochi, până ce Rósant renunţă şi îşi plecă privirea în podea. — Cu niciuna dintre persoanele pe care le cunosc, zise el, în cele din urmă. — N-ai fost tu? — Unul dintre oamenii voştri mi-a luat o declaraţie. Am alibi. — Gudlaugur avea legătură cu curvele? — Nu. Şi nu am nicio curvă în grijă. Nu ştiu de unde aţi auzit poveştile astea în legătură cu furturile de la bucătărie şi cu prostituatele. Sunt prostii. Nu sunt peşte. — Dar… — Putem să dăm anumite informaţii dacă ne întreabă oamenii, clienţii. Străinii care vin la conferinţe. Chiar şi islandezii. Solicită — 677 —

companie şi noi încercăm să le sărim în ajutor. Dacă întâlnesc femei drăguţe în barurile de aici şi se simt bine… — Atunci toată lumea e fericită. Şi clienţii nu vă sunt recunoscători? — Foarte recunoscători. — Deci eşti furnizor de dame de companie, ca să spunem aşa, zise Erlendur. — Păi… — Şi cât de romantic faci să sune toate aceste lucruri! Directorul hotelului e băgat şi el în asta împreună cu tine. E şi recepţionistul-şef? Rósant ezită. — E şi recepţionistul-şef? repetă Erlendur. — Nu împărtăşeşte aceeaşi dorinţă de a satisface diversele nevoi ale clienţilor. — Diversele nevoi ale clienţilor, îl imită Erlendur. Unde ai învăţat să vorbeşti aşa? — La şcoala de ospătari. — Şi cum se armonizează concepţiile recepţionistului-şef cu ale tale? — Din când în când apar mici conflicte. Erlendur îşi aminti că bărbatul de la recepţie negase că ar fi fost prostituate în hotel şi se gândi că probabil el era singurul membru din conducere care încerca să salveze reputaţia hotelului. — Însă încercaţi să eliminaţi aceste conflicte, nu-i aşa? — Nu ştiu la ce vă referiţi. — Vă stă în cale? Rósant nu răspunse. — Tu ai trimis o curvă la el, nu? Un mic avertisment, în caz că avea de gând să spună ceva. Erai în oraş, l-ai văzut şi ai trimis una dintre curvele tale la el. Rósant ezita. — Nu ştiu despre ce vorbiţi, repetă el. — Nu, pun pariu că nu ştii. — E imposibil de cinstit, zise Rósant, mustaţa ridicându-i-se alarmant de tare. Refuză să înţeleagă că e mai bine să ne ocupăm noi înşine de treburile astea. Valgerdur îl aştepta pe Erlendur la bar. La fel ca la întâlnirea anterioară, avea un machiaj discret care îi accentua trăsăturile şi purta — 678 —

o bluză albă de mătase pe sub o jachetă de piele. Îşi strânseră mâinile şi ea îi zâmbi ezitant. El se întrebă dacă această întâlnire ar fi putut fi un nou început, ca să se cunoască mai bine. Nu-şi dădea seama ce voia de la el, după ce aparent puseseră punct prieteniei lor, când se întâlniseră în hol. Ea îl întrebă, zâmbind, dacă putea să-i facă cinste cu ceva de băut de la bar, asta dacă nu era la datorie. — În filme, poliţiştii nu trebuie să bea dacă sunt la datorie, zise ea. — Nu mă uit la filme, zâmbi Erlendur. — Nu, zise ea. Tu citeşti cărţi despre durere şi moarte. Se aşezară într-un colţ al barului şi rămaseră tăcuţi, privindu-i pe cei care se foiau de colo-colo. Pe măsură ce Crăciunul se apropia, Erlendur simţea că oaspeţii deveneau din ce în ce mai zgomotoşi, în boxe se auzeau colinde interminabile, iar turiştii cărau pachete colorate şi beau bere, de parcă nu ar fi ştiut că era cea mai scumpă din Europa, dacă nu cumva din lume. — Ai reuşit să-i iei lui Wapshott o mostră de salivă, zise el. — Ce fel de persoană e Wapshott ăsta? A trebuit să fie trântit la podea şi să i se deschidă gura cu forţa. A fost ceva de groază să vezi cum s-a comportat, cum s-a luptat cu ei în celulă. — Nu prea pot să-mi dau seama, zise Erlendur. Nu ştiu exact ce face aici şi nici ce ascunde. Nu voia să intre în detalii în legătură cu Wapshott, nici să vorbească despre casetele porno cu copii şi despre sentinţele pe care le primise în Marea Britanie pentru violuri. Nu credea că era un subiect potrivit de conversaţie cu Valgerdur, şi, în afară de asta, Wapshott avea totuşi dreptul, în ciuda tuturor acestor lucruri, ca Erlendur să nu îndruge verzi şi uscate despre viaţa lui cu toţi cei cu care se întâlnea. — Bănuiesc că eşti mult mai obişnuit cu asta decât mine, zise Valgerdur. — N-am luat niciodată o mostră de salivă de la un bărbat care a fost trântit la podea şi care se zbate şi urlă întins pe jos. Valgerdur râse. — Nu la asta mă refeream, zise ea. Ce vreau să spun e că n-am mai stat de vorbă în felul ăsta cu un alt bărbat în afară de soţul meu de – să tot fie treizeci de ani. Aşa că trebuie să mă scuzi dacă mă comport… prosteşte. — Sunt la fel de neîndemânatic, zise Erlendur. Nici eu n-am mai multă experienţă. A trecut aproape un sfert de secol de când am — 679 —

divorţat de soţia mea. Poţi număra femeile din viaţa mea pe trei degete de la o mână. — Cred că voi divorţa de el, zise Valgerdur cu tristeţe, privindu-l pe Erlendur. — Ce vrei să spui? Cum adică divorţezi de soţul tău? — Cred că totul s-a terminat între noi şi am vrut să-mi cer scuze faţă de tine. — Faţă de mine? — Da, faţă de tine, zise Valgerdur. Sunt atât de proastă, oftă ea. Aveam de gând să mă folosesc de tine ca să mă răzbun. — Nu pricep, zise Erlendur. — De-abia dacă mă mai recunosc. Trec prin momente oribile de când am aflat. — Ce anume? — Că are o aventură. O spuse ca pe un lucru cu care trebuia să se obişnuiască, iar Erlendur nu-şi putu da seama ce simţea, sesiză doar vidul din spatele cuvintelor ei. — Nu ştiu când a început sau de ce, continuă ea. Apoi ea tăcu, şi Erlendur, fără să ştie ce să spună, rămase şi el tăcut. — Ţi-ai înşelat soţia? îl întrebă ea dintr-odată. — Nu, zise Erlendur. N-a fost aşa. Eram tineri şi nu eram compatibili. — Compatibili, repetă Valgerdur după el, vag. Cum adică? — Ai de gând să divorţezi de el? — Încerc să-mi dau seama ce se întâmplă, zise ea. Depinde de ce face el. — Ce fel de aventură este? — Ce fel? Există vreo diferenţă între aventuri? — Se întâmplă de ani de zile sau tocmai a început? Au fost mai multe aventuri, poate? — A zis că e cu aceeaşi femeie de doi ani. Nu am avut curajul să-l întreb despre trecut, dacă au mai fost şi altele. Relaţii despre care n-am ştiut niciodată nimic. Niciodată nu ştii nimic. Ai încredere în ai tăi, în soţul tău, şi într-o zi te trezeşti că începe să vorbească despre căsătorie, să spună că a cunoscut-o pe femeia asta şi că o ştie de doi ani şi brusc te simţi ca o proastă. Nu înţelegi despre ce vorbeşte. Apoi afli că se întâlnesc în hoteluri ca ăsta… — 680 —

Valgerdur se opri. — E căsătorită, femeia asta? — Divorţată. E cu cinci ani mai tânără ca el. — Ţi-a dat vreo explicaţie în legătură cu aventura? De ce… — Vrei să spui dacă e vina mea? interveni Valgerdur. — Nu, vreau să spun… — Poate că este vina mea, zise ea. Nu ştiu. N-a existat niciun fel de explicaţii. Doar furie şi neputinţa de a înţelege, cred. — Şi băieţii? — Nu le-am spus. Nu mai stau cu noi. Cât timp am stat împreună, nam avut timp pentru noi, acum, că s-au mutat, am avut prea mult. Poate că nu mai ştim cine suntem. Ca doi străini, după toţi aceşti ani. Tăcură. — Nu trebuie să-mi ceri iertare pentru nimic, zise Erlendur într-un final, uitându-se la ea. În niciun caz. Eu sunt cel care ar trebui să-şi ceară scuze, pentru că nu am fost sincer cu tine. Pentru că te-am minţit. — M-ai minţit? — M-ai întrebat de ce mă interesează poveştile cu oameni morţi în munţi, în timpul unor furtuni sau în mlaştini, şi nu ţi-am spus adevărul. E din cauză că nu am vorbit niciodată despre asta şi probabil că mi-e greu s-o fac. Nu cred că e treaba nimănui altcuiva. Nici măcar a copiilor mei. Fiica mea a trecut printr-o experienţă care aproape i-a fost fatală şi am crezut că o să moară – abia atunci am simţit nevoia să vorbesc cu ea despre lucrul ăsta. Să-i spun ce s-a întâmplat. — Despre ce să-i vorbeşti? întrebă Valgerdur. Ce s-a întâmplat? — Fratele meu a murit îngheţat, zise Erlendur. Când avea opt ani. Nu l-au mai găsit, nici atunci şi nici acum. Îi spusese unei persoane complet străine, unei femei din barul unui hotel, ce îl apăsase pe suflet de foarte mult timp. Poate că era un vis îndelung aşteptat. Poate pur şi simplu nu mai voia să poarte acest război. — Într-una din cărţile despre tragedii pe care o citesc tot timpul e o poveste despre noi, zise el. Povestea a ceea ce s-a întâmplat când a murit fratele meu, căutarea, tristeţea şi durerea care au înghiţit casa noastră. Este, într-adevăr, o relatare remarcabil de precisă, făcută de unul dintre liderii echipei de căutare, şi scrisă de un prieten de-al tatălui meu. Sunt date numele noastre, e descrisă gospodăria noastră şi — 681 —

reacţia tatălui meu – considerată ciudată, pentru că a fost copleşit de o deznădejde absolută şi de sentimentul culpabilităţii şi a rămas în camera lui ţeapăn, cu privirea în gol, în timp ce toţi ceilalţi îl căutau pe băiat din răsputeri. Nu ni s-a cerut acordul când s-a publicat cartea şi părinţii meu au fost foarte supăraţi din cauza asta. Ţi-o voi arăta cândva dacă vrei. Valgerdur încuviinţă. Şi Erlendur începu să-i povestească; ea rămase şi ascultă, iar când el termină, femeia se lăsă pe spate în scaun şi oftă. — Deci nu l-aţi mai găsit niciodată? zise ea. Erlendur scutură din cap. — Mult timp după ce s-a întâmplat, uneori chiar şi astăzi, îmi imaginez că nu e mort. Că a reuşit să scape din mlaştină, dar că, doborât de viscol, şi-a pierdut memoria şi că o să-l reîntâlnesc într-o bună zi. Îl caut în mulţime şi încerc să-mi imaginez cum arată. Se pare că nu e o reacţie neobişnuită atunci când rămăşiţele pământeşti nu sunt găsite. Ştiu asta pentru că lucrez în poliţie. Speranţa trăieşte chiar şi atunci când nimic altceva nu mai rămâne. — Trebuie să fi fost apropiaţi, zise Valgerdur. Tu şi fratele tău. — Eram prieteni buni, zise Erlendur. Rămaseră într-o tăcere profundă, urmărind forfota din hotel, fiecare din lumea lui. Paharele erau goale şi niciunul nu se gândi să mai comande altceva. Trecu un răstimp până ce Erlendur îşi drese glasul, se aplecă spre ea şi îi puse, cu o voce şovăitoare, o întrebare care nu-i dăduse pace de când ea începuse să vorbească despre infidelitatea soţului ei. — Tot mai vrei să te răzbuni pe el? Valgerdur se uită la el şi încuviinţă. — Dar nu încă, zise ea. Nu pot… — Nu, zise Erlendur. Ai dreptate. Bineînţeles. — Nu vrei mai bine să-mi povesteşti despre persoanele astea dispărute, de care eşti atât de interesat? Despre care citeşti mereu? Erlendur zâmbi, se gândi câteva clipe şi apoi începu să-i povestească despre un bărbat care dispăruse chiar de sub nasul tuturor: Jón Bergthórsson, un hoţ din Skagafjördur. Se dusese pe marea îngheţată, în largul coastei Skagi, pentru a prinde un rechin care ieşise să ia aer printr-o copcă făcută cu o zi înainte. Brusc, se pornise un vânt dinspre sud, începuse să plouă şi o — 682 —

bucată de gheaţă se rupsese şi o pornise pe mare cu Jón pe ea. Din cauza furtunii era exclus să fie salvat cu barca, şi bucata de gheaţă se îndreptă spre nord, departe de fiord, purtată de vântul ce sufla dinspre sud. Ultima dată când îl văzuseră pe Jón fusese printr-un binoclu: fugea înainte şi înapoi pe acel iceberg, în orizontul nordic îndepărtat.

— 683 —

29 Muzica în surdină de la bar avea un efect soporific şi rămaseră amândoi tăcuţi până ce Valgerdur se întinse şi îi luă mâna într-a ei. — Mai bine aş pleca acum, îi zise. Erlendur încuviinţă şi amândoi se ridicară. Ea îl sărută pe obraz şi rămase câteva clipe lipită de el. Niciunul nu o observă pe Eva Lind intrând în bar şi ea îi privi de la distanţă. Îi văzu ridicându-se, o văzu pe ea sărutându-l şi, din câte se părea, cuibărindu-se la pieptul lui. Eva Lind simţi că i se urcă sângele-n cap şi o porni spre ei. — Cine e vaca asta bătrână? zise Eva, privindu-i fix. — Eva, o mustră Erlendur, tresărind când se trezi, dintr-odată, cu fiică-sa în bar. Te rog să fii politicoasă. Valgerdur întinse mâna şi Eva se uită la ea, o privi pe Valgerdur drept în faţă şi se uită din nou la mâna întinsă. Erlendur le observă pe amândouă pe rând şi o fixă, încruntat, pe Eva. — Ea e Valgerdur şi e o foarte bună prietenă de-a mea, spuse el. Eva Lind se uită la tatăl ei şi din nou la Valgerdur, însă nu-i strânse mâna. Cu un zâmbet jenat, Valgerdur se întoarse cu spatele. Erlendur o urmă afară din bar şi o privi cum străbate holul hotelului. Eva Lind se duse la el. — Ce-a fost asta? zise ea. Ai început să plăteşti curve de-aici, de la bar? — Cum ai putut să fii atât de prost crescută? zise Erlendur. Ce ţi-a venit să te porţi în felul ăsta? Nu e treaba ta. Lasă-mă naibii în pace! — Sigur! Tu să-ţi vâri nasul în treburile mele douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, dar eu nu am voie să ştiu cui i-o tragi tu prin hotel! — Încetează cu porcăriile! Ce te face să crezi că poţi să-mi vorbeşti în felul ăsta? Eva Lind tăcu, dar se uită urât la tatăl ei. El o fixa cu privirea, furios. — Ce dracu’ vrei de la mine, copile? îi strigă el, drept în faţă, apoi o luă la fugă după Valgerdur. Ea ieşise deja din hotel şi prin uşile turnante o văzu urcându-se întrun taxi. Când Erlendur păşi pe caldarâmul din faţa hotelului, văzu farurile roşii din spate ale taxiului pălind în depărtare şi dispărând, în — 684 —

final, după colţ. Înjură în timp ce privea cum dispăreau farurile. I se tăiase cheful să se întoarcă în barul unde îl aştepta Eva Lind; intră înapoi în hotel cu gândurile în altă parte, coborî scările către subsol şi, până să-şi dea seama, se afla deja pe coridorul unde era camera lui Gudlaugur. Găsi un întrerupător şi îl aprinse; câteva becuri care încă mai funcţionau răspândiră o lumină slabă pe hol. Înaintă până ajunse în faţa cămăruţei, deschise uşa şi aprinse lumina. Posterul cu Shirley Temple îl întâmpină.

Mica prinţesă.

Auzi nişte paşi uşori pe coridor şi se trezi cu Eva Lind în pragul uşii. — Fata de sus mi-a zis că te-a văzut coborând la subsol, zise ea, uitându-se în cameră. Privirea se opri asupra petelor de sânge de pe pat. — Aici s-a întâmplat? întrebă ea. — Da, zise Erlendur. — Ce e cu posterul ăla? — Nu ştiu, zise Erlendur. Nu înţeleg modul în care te comporţi uneori. N-ar fi trebuit să o numeşti „vacă bătrână” şi să refuzi să-i strângi mâna. Nu ţi-a făcut niciun rău. Eva Lind nu zise nimic. — Ar trebui să-ţi fie ruşine de tine, îi spuse Erlendur. — Îmi pare rău, zise Eva. Erlendur nu-i răspunse. Se ridică şi se uită fix la poster. Shirley Temple, îmbrăcată într-o rochiţă drăguţă de vară şi cu o fundiţă în păr, zâmbea în Technicolor. Mica prinţesă. Film făcut în 1939, după povestea scrisă de Frances Hodgson Burnett. Temple juca rolul unei fetiţe adorabile care fusese trimisă la Londra, la pension, când tatăl ei trebuise să plece în străinătate: o lăsase în grija unei directoare de pension foarte severe. Sigurdur Óli găsise un articol despre acest film pe internet. Nu reuşise să-i lămurească de ce agăţase Gudlaugur posterul în camera lui. Mica prinţesă, îşi spuse Erlendur. — Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la mama, zise Eva Lind în spatele lui. Când am văzut-o cu tine la bar. Şi la mine şi la Sindri, faţă de care nu te-ai arătat niciodată interesat. Am început să mă gândesc la noi toţi. La noi ca familie, pentru că, oricum ai privi tu chestia asta, noi — 685 —

suntem totuşi o familie. În mintea mea suntem oricum o familie. Apoi tăcu. Erlendur se întoarse şi se uită la ea. — Nu înţeleg lipsa asta de grijă, continuă ea. Mai ales faţă de mine şi de Sindri. Nu o pricep. Şi nici tu nu mă ajuţi prea tare. Nu vrei să vorbeşti niciodată despre lucrurile care te privesc pe tine. Nu vorbeşti niciodată despre nimic. Nu spui niciodată nimic. E ca şi cum aş vorbi cu un zid. — De ce ai nevoie de explicaţii pentru tot? zise Erlendur. Unele lucruri nu pot fi explicate. Şi altele nu trebuie explicate. — Spuse poliţaiu’! — Oamenii vorbesc prea mult, zise Erlendur. Oamenii ar trebui să tacă mai des. Atunci nu s-ar trăda atât de tare. — Vorbeşti despre infractori. Tu întotdeauna te gândeşti la infractori. Noi suntem familia ta! Tăcură amândoi. — Probabil că am făcut greşeli, zise Erlendur, în cele din urmă. Nu cu mama ta, cred. Cu toate că e posibil. Nu ştiu. Oamenii divorţează tot timpul şi pur şi simplu n-am mai suportat să trăiesc cu ea. Însă cu siguranţă am greşit în privinţa ta şi a lui Sindri. Şi probabil că nici măcar nu m-am gândit la lucrul ăsta, până nu m-ai găsit şi ai început să mă vizitezi şi să-l aduci uneori şi pe fratele tău cu tine. Nu mi-am dat seama că aveam doi copii cu care nu păstrasem legătura toată copilăria lor şi care o luaseră razna atât de devreme şi am început să mă întreb dacă lipsa mea de implicare nu contribuise la toate astea. M-am gândit mult. La fel ca tine. De ce nu m-am dus la tribunal să-mi cer drepturile parentale, să mă lupt din răsputeri să vă iau cu mine. Sau să încerc mai mult să o înduplec pe mama voastră şi să ajung la o înţelegere cu ea. Sau să aştept pur şi simplu în faţa şcolii unde învăţaţi voi şi să vă răpesc. — Nu te-a interesat de noi, zise Eva Lind. Nu asta e ideea? Erlendur nu zise nimic. — Nu asta e ideea? repetă Eva. Erlendur scutură din cap. — Nu, zise el. Aş fi vrut eu să fie atât de simplu. — Simplu? La ce te referi? — Cred… — Ce? — 686 —

— Cred că şi eu mi-am pierdut viaţa, acolo, în mlaştină. — Când a murit fratele tău? — E greu de explicat şi poate că nu sunt în stare. E posibil să nu poţi explica totul şi poate că e mai bine ca unele lucruri să rămână aşa. — Cum adică, ţi-ai pierdut viaţa? — Nu sunt… o parte din mine a murit. — Te rog… — Am fost găsit şi salvat, dar am murit şi eu. Ceva în interiorul meu. Ceva ce am avut înainte. Nu ştiu exact ce a fost. Fratele meu a murit şi cred că a murit şi ceva înăuntrul meu. Am simţit întotdeauna că el era responsabilitatea mea şi că l-am părăsit. De atunci aşa simt. M-am considerat vinovat că am fost eu, şi nu el cel care a supravieţuit. De atunci am evitat să privesc lucrurile în faţă. Şi chiar dacă n-am fost în mod direct neglijat, aşa cum v-am neglijat eu pe tine şi pe Sindri, a fost ca şi cum n-aş mai fi contat. Nu ştiu dacă am dreptate şi nu voi şti niciodată, însă am simţit asta de îndată ce m-am întors din mlaştină, şi o simt întruna, de atunci încoace. — În toţi aceşti ani? — Nu poţi măsura timpul în sentimente. — Pentru că ai supravieţuit tu, şi nu el. — În loc să încerc să reconstruiesc ceva din mine, ceea ce cred că voiam să fac atunci când am cunoscut-o pe mama voastră, m-am afundat mai adânc, pentru că acolo e linişte şi arată ca într-un sanctuar. E ca atunci când iei droguri. E mai simplu aşa. Şi, după cum ştii, chiar dacă eşti conştient că le faci rău altora, propria ta persoană contează cel mai mult. De asta continui să consumi droguri. De asta mă afund din ce în ce mai mult în troiene de zăpadă. Eva Lind se uită la tatăl ei şi, cu toate că nu îl înţelegea cu totul, îşi dădea seama că făcea o încercare absolut nevinovată de a-i explica ceva ce o nedumerise tot timpul şi o îndemnase să-l caute, cu ani în urmă. Înţelegea că îi intrase într-un colţişor de suflet în care nu mai ajunsese nimeni altcineva vreodată, nici măcar el, decât poate ca să se asigure că totul acolo rămânea intact. — Şi femeia aia? Unde apare ea în toată povestea asta? Erlendur ridică din umeri şi închise uşa care rămăsese întredeschisă. — Nu ştiu, zise el. — 687 —

Rămaseră tăcuţi un răstimp, până când Eva Lind se scuză şi dădu să plece. Fără să ştie în ce direcţie să o apuce, se zgâi în întunericul de la capătul coridorului şi Erlendur observă brusc că adulmeca aerul, ca un câine. — Simţi mirosul ăsta? îl întrebă ea, ridicându-şi nasul în aer. — Ce miros? zise Erlendur. Despre ce vorbeşti? — Haşiş, zise Eva Lind. Iarbă. Vrei să-mi spui că tu nu ştii cum miroase haşişul? — Haşiş? — Simţi mirosul? Erlendur ieşi pe coridor şi începu să adulmece şi el aerul. — Asta să fie? zise el. — Vorbeşti cu un expert, îi răspunse fata. Ea încă adulmeca aerul. — Cineva a fumat haşiş aici jos, şi nu cu mult timp în urmă, zise ea. Erlendur ştia că criminaliştii luminaseră capătul coridorului când cadavrul fusese luat de acolo, dar nu ştia dacă locul respectiv fusese bine examinat. Se uită la Eva Lind. — Haşiş? — Eşti pe drumul cel bun, zise ea. Se întoarse în cameră, luă un scaun şi îl puse pe coridor, sub unul dintre becurile funcţionale, pe care îl deşurubă. Becul ardea şi trebui să-şi folosească mâneca pentru a-l putea apuca. Găsi un bec ars în capătul întunecat al coridorului şi le înlocui între ele. Se lumină brusc şi Erlendur sări de pe scaun. La început nu văzu nimic demn de luat în seamă, până ce Eva Lind îi atrase atenţia tatălui său că nişa din capăt părea impecabil de curată în comparaţie cu restul coridorului. Erlendur încuviinţă. Părea că fiece pată de pe podea fusese curăţată şi pereţii şterşi. Erlendur se aşeză în patru labe şi privi cu atenţie podeaua. La nivelul acesteia, ţevi de încălzit străbăteau pereţii; se uită pe dedesubt şi se târî pe sub ele. Eva Lind îl văzu oprindu-se şi pipăind sub ţeavă pentru a scoate la iveală ceva care îi atrăsese atenţia. Erlendur se ridică, se duse la ea şi îi arătă ce găsise. — La început am crezut că erau excremente de şobolan, îi zise, ţinând între degete un mic bulgăre de culoare maronie. — 688 —

— Ce este? întrebă Eva Lind. — Este un tifon, zise Erlendur. — Un tifon? — Da, cu tutun de mestecat pe care îl ţii sub buza inferioară. Cineva a aruncat sau şi-a scuipat tutunul aici, pe acest coridor. — Dar cine? Cine să fi umblat pe coridorul ăsta? Erlendur se uită la Eva Lind. — „Cineva care e o târfă mai mare decât mine”, zise el.

— 689 —

Ajunul Crăciunului

— 690 —

30 Află că Ösp lucra la etajul de deasupra camerei sale şi o luă pe scări, după ce bău o cafea şi mâncă nişte pâine prăjită de la bufetul aranjat pentru micul dejun. Îl contactă pe Sigurdur Óli în legătură cu nişte informaţii pe care trebuia să le strângă şi o sună pe Elínborg, ca să afle dacă îşi amintise să o chestioneze pe femeia cu care Stefanía afirmase că se întâlnise la hotel, când fusese înregistrată de camerele de supraveghere. Elínborg nu era acasă şi nu răspundea nici la telefonul mobil. Erlendur stătuse treaz în pat până aproape de dimineaţă, în întuneric beznă. În cele din urmă, se ridicase din pat şi se uitase pe fereastră. Anul acesta avea să fie un Crăciun cu multă zăpadă la cum ningea. O vedea în lumina felinarelor. O zăpadă groasă ce cădea în lumina acestora, formând un aşa-zis decor pentru Ajunul Crăciunului. Eva Lind îşi luase la revedere de la el pe coridorul de la subsol. Urmau să se întâlnească acasă, seara. Vor fierbe carne afumată de miel şi, când se trezi, se întrebă ce cadou să-i facă de Crăciun. După ce începuseră să-şi petreacă Crăciunul împreună îi făcuse mici cadouri, iar ea îi dăruise şosete, pe care recunoscuse că le furase, şi, odată, o pereche de mănuşi, pe care spusese că le cumpărase, dar pe care el le pierduse la scurt timp. Nu-l întrebase niciodată de ele. Probabil că una dintre trăsăturile de caracter care-i plăceau cel mai mult la fiica sa era că nu punea întrebări inutile. Sigurdur Óli îl sună să-i dea informaţii noi. Nu erau prea multe, însă destule pentru a face progrese. Erlendur nu ştia ce anume căuta, dar credea că ipoteza lui merita să fie luată în calcul. O urmări cum spăla podeaua hotelului, aşa cum o mai făcuse şi înainte, până ce ea îl observă. Nu se arătă deloc surprinsă când dădu cu ochii de el. — Te-ai trezit? zise ea, de parcă ar fi fost cel mai leneş oaspete al hotelului. — Mi-a luat foarte mult timp să adorm, îi răspunse. De fapt, m-am gândit toată noaptea la tine. — La mine? zise Ösp, punând un teanc de prosoape în coşul de rufe. Nimic porcos, sper. Am avut parte de destui moşi porcoşi în hotelul ăsta. — 691 —

— Nu, zise Erlendur. Nimic porcos. — Grăsanul m-a întrebat dacă am ciripit ceva faţă de tine, dacă ţiam spus tot felul de prostii. Şi bucătarul-şef a ţipat la mine că am furat de la bufet. Ştiu amândoi că am ciripit. — Toată lumea în hotelul ăsta ştie mai mult sau mai puţin despre toată lumea, zise Erlendur. Dar nu spun niciodată cu adevărat nimic despre nimeni. Cu astfel de oameni e întotdeauna foarte dificil să ajungi la o înţelegere. Ca tine, spre exemplu. — Ca mine? Ösp intră în camera în care făcea curat şi Erlendur o urmă, la fel cum făcuse şi înainte. — Tu îmi spui tot şi cred fiecare cuvinţel, pentru că laşi impresia de persoană sinceră şi demnă de încredere, însă tu, de fapt, îmi spui doar o parte din ce ştii, şi asta e tot un fel de minciună. Nu mai puţin gravă pentru noi, poliţiştii. E un anume gen de minciună. Ştii despre ce vorbesc? Ösp nu-i răspunse. Era ocupată cu schimbatul aşternuturilor. Erlendur o privi. Nu putea să-şi dea seama ce se petrecea în mintea ei. Se comporta de parcă el nici n-ar fi fost în cameră. De parcă ar fi putut scăpa de el dacă se prefăcea că nu era acolo. — De exemplu, nu mi-ai spus că ai un frate, zise Erlendur. — De ce ar fi trebuit să-ţi spun asta? — Pentru că are probleme. — N-are niciun fel de problemă. — Nu din cauza mea, zise Erlendur. Nu eu i-am făcut probleme. Însă are probleme şi vine uneori la sora lui să-i ceară ajutorul, dacă are nevoie. — Nu înţeleg unde baţi, zise Ösp. — O să-ţi spun. A fost la închisoare de două ori, nu mult timp, pentru spargere şi furt. Unele lucruri s-au aflat, altele, fără îndoială, nu, aşa se întâmplă de obicei. Sunt infracţiuni mărunte, tipice pentru un infractor neînsemnat. Delicte tipice pentru un drogat care are datorii. E dependent de cea mai scumpă marfă şi niciodată n-are destui bani. Numai că dealerii nu fac lucrurile pe jumătate. L-au prins – şi nu o singură dată – şi l-au bătut măr. Odată l-au ameninţat că-l împuşcă în genunchi. Aşa că, pe lângă furturi, trebuie să mai facă şi diverse treburi ciudate ca să-şi cumpere droguri. Şi să-şi acopere datoriile. Ösp puse cearşaful jos. — 692 —

— Se bagă în tot felul de prostii ca să-şi finanţeze dependenţa de droguri, zise Erlendur. Probabil ştii asta. La fel ca toţi puştii ăia care se droghează. Dependenţi fără speranţă. Ösp rămase tăcută. — Înţelegi ce spun? — De la Stína ştii? zise Ösp. Am văzut-o ieri. Am văzut-o des pe aici şi, dacă e să fie cineva târfă, apoi aia e ea. — Nu mi-a spus nimic din toate astea, zise Erlendur, fără să-i dea voie să schimbe subiectul. Nu demult fratele tău a fost pe coridorul unde stătea Gudlaugur. E posibil să fi fost chiar aici, de la asasinat încoace. E posibil să fi fost aici de curând. Mirosul lui e acolo, pentru cine îl recunoaşte. Pentru fumători de haşiş, pentru ăia care sunt pe amfetamine sau pentru heroinomani. Ösp se uită la el. Erlendur nu avusese multe indicii pe care să se bazeze când se dusese să o vadă. Doar faptul că nişa era impecabil de curată, dar după reacţia ei îşi putea da seama că ceea ce spunea nu era tocmai departe de adevăr. Se întreba dacă să pluseze. După ce se gândi un timp, se hotărî să facă o încercare. — I-am găsit şi tutunul de mestecat, zise Erlendur. Consumă de mult? Ösp se uita încă la el, fără să spună un cuvânt. În cele din urmă, îşi plecă privirile pe pat. Îl fixă îndelung, până când păru că se resemnează. — De când avea cincisprezece ani, zise, aproape imperceptibil. O aşteptă să continue, însă ea nu mai adăugă nimic şi rămaseră faţă în faţă în camera de hotel, iar Erlendur lăsă tăcerea să se aşeze între ei un răstimp. În cele din urmă, Ösp oftă şi se aşeză pe pat. — E mereu lefter, zise ea încetişor. Datorează bani tuturor. Tot timpul. Apoi e ameninţat şi bătut măr, dar continuă să se drogheze şi datoriile cresc. Uneori face rost de bani şi achită o parte din ele. Mama şi tata şi-au luat mâna de pe el cu foarte mulţi ani în urmă. L-au dat afară din casă de la şaptesprezece ani. L-au trimis la dezintoxicare, însă a fugit de acolo. N-a ajuns pe acasă o săptămână şi ceva şi au dat un anunţ la ziar, la persoane dispărute. Nu i-a păsat câtuşi de puţin. De atunci doarme pe unde apucă. Sunt singura din familie care ţine legătura cu el. Uneori, iarna, îl las să stea la subsol. Doarme în nişă când trebuie să stea ascuns. I-am interzis să consume droguri aici, însă nu-l pot controla. Nimeni nu are niciun control asupra lui. — 693 —

— I-ai dat bani? Ca să-şi achite datoriile? — Uneori, însă banii nu-i ajung niciodată. Ăia s-au dus şi pe la mama şi tata şi i-au ameninţat urât de tot şi au distrus maşina tatei, aşa că acum plătesc ca să scape de bestiile alea, dar e prea mult. Pun nişte dobânzi imposibile la datorii şi, când au vorbit la poliţie, cu nişte tipi ca tine, poliţaii le-au zis că nu pot face nimic pentru că sunt doar ameninţări, şi se pare că e în regulă să ameninţi oameni. Ea se uită la Erlendur. — Dacă îl omoară pe tata, poate o să vă ocupaţi şi de treaba asta. — Fratele tău îl cunoştea pe Gudlaugur? Trebuie să se fi cunoscut. De la subsol. — Se ştiau, zise Ösp cu tristeţe. — În ce fel? — Gulli îl plătea pentru… Ösp se opri. — Pentru ce? — Pentru nişte favoruri pe care i le făcea. — Favoruri sexuale? — Da, favoruri sexuale. — De unde ştii asta? — Mi-a spus fratele meu. — A fost cu Gudlaugur în acea după-amiază? — Nu ştiu. Nu l-am văzut de zile întregi, nu l-am mai văzut de când… Ea se opri. — Nu l-am mai văzut de când a fost Gudlaugur înjunghiat, zise ea apoi. N-a mai ţinut legătura cu mine. — Cred că e posibil să fi fost nu demult pe acel coridor. De la asasinarea lui Gudlaugur. — Nu l-am văzut. — Crezi că l-a atacat pe Gudlaugur? — Nu ştiu, zise Ösp. Tot ce ştiu este că nu a atacat niciodată pe nimeni. Şi că fuge mereu şi că probabil fuge şi acum din cauza asta, cu toate că n-a făcut nimic. N-ar putea să facă niciodată rău cuiva. — Şi nu ştii unde este acum? — Nu, nu mai ştiu nimic de el. — Ştii cumva dacă îl cunoştea pe englezul ăla despre care ţi-am pomenit? Pe Henry Wapshott? Cel cu casetele porno cu copii? — Nu, nu-l cunoaşte. Cel puţin nu cred. De ce întrebi asta? — 694 —

— E gay? Fratele tău? Ösp se uită la el. — Ştiu că face orice pentru bani, zise ea. Dar nu cred că e gay. — Îi spui că vreau să stau de vorbă cu el? Dacă a observat ceva la subsol, trebuie să vorbesc cu el despre asta. Şi trebuie să-l întreb şi despre relaţia lui cu Gudlaugur. Trebuie să ştiu dacă l-a văzut în ziua în care a fost asasinat. Faci asta pentru mine? Îi spui că trebuie să vorbesc cu el? — Crezi că el a făcut-o? Că el l-a omorât pe Gudlaugur? — Nu ştiu, zise Erlendur. Dacă nu primesc curând veşti în legătură cu el, va trebui să-l pun sub urmărire pentru interogatoriu. Ösp nu afişă nicio reacţie. — Ştiai că Gudlaugur era gay? o întrebă. Ösp ridică privirea. — Judecând după ce a spus fratele meu, se pare că era. Şi gândindumă la cât îl plătea pe fratele meu ca să fie cu el… Ösp se opri. — Ştiai că Gudlaugur era mort când ţi s-a cerut să te duci şi să-l aduci? întrebă Erlendur. Ea se uită la el. — Nu, nu ştiam. Să nu încerci să-mi pui treaba asta în cârcă. Asta încerci să faci? Crezi că eu l-am omorât? — Nu mi-ai spus nimic despre fratele tău care stă la subsol. — Are întotdeauna probleme, însă ştiu că nu el a făcut-o. Ştiu că niciodată n-ar fi putut să facă aşa ceva. Niciodată. — Trebuie să fiţi apropiaţi, după câtă grijă ai de el. — Am fost mereu prieteni buni, zise Ösp în timp ce se ridica. O să vorbesc cu el, dacă ia legătura cu mine. O să-i spun că trebuie să te întâlneşti cu el, în cazul în care ştie ceva despre ce s-a întâmplat. Cu o încuviinţare, Erlendur îi spuse că o să fie la hotel mare parte a zilei şi că îl putea găsi tot timpul acolo. — Lucrurile nu mai pot aştepta, Ösp, zise el.

— 695 —

31 Când Erlendur se întoarse în holul hotelului, observă că Elínborg îl aştepta la recepţie. Recepţionistul-şef arătă înspre el şi Elínborg se întoarse. Îl căuta şi se duse iute la el cu o expresie preocupată, pe care Erlendur o vedea rareori pe chipul ei. — S-a întâmplat ceva? o întrebă în timp ce se apropia. — Putem să stăm jos, undeva? zise ea. S-a deschis barul? Dumnezeule, ce meserie jalnică! Nu ştiu de ce mă mai agit atâta. — Ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur, luând-o de braţ şi conducândo la bar. Uşa era închisă, dar nu încuiată, şi intrară. Deşi încăperea era deschisă, barul părea să fie închis. Erlendur văzu un anunţ în care se spunea că va fi închis încă o oră. Se aşezară într-unul dintre separeuri. — Şi mi-am distrus şi Crăciunul, zise Elínborg. Am făcut atât de puţine prăjituri. Şi toate rudele vin în seara asta şi… — Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Erlendur. — Ce încurcătură, zise Elínborg. Nu-l înţeleg. Pur şi simplu, nu-l înţeleg. — Pe cine? — Pe băiat! zise Elínborg. Nu înţeleg ce are de gând. Îi spuse lui Erlendur că, în loc să se ducă acasă şi să facă prăjituri, cu o seară înainte, trecuse pe la spitalul de boli psihice din Kleppur. Nu ştia cu exactitate de ce o făcuse, însă nu-şi putea scoate din minte cazul băiatului şi al tatălui său. Când Erlendur interveni şi spuse că, probabil, făcuse destule prăjituri pentru rudele ei, ea nici măcar nu zâmbi. Mai fusese o dată la spitalul de boli psihice, să încerce să stea de vorbă cu mama băiatului, însă femeia era atât de bolnavă atunci, că deabia dacă legase două vorbe cu logică. La fel se întâmplă şi la a doua vizită. Mama băiatului se legăna înainte şi înapoi, pierdută în lumea ei. Elínborg nu ştia sigur ce ar fi vrut s-o audă spunând, dar credea că era posibil ca femeia să ştie ceva despre relaţia dintre tată şi fiu, ceva care nu ieşise încă la iveală. Ştia că mama băiatului era doar temporar internată în spital. Era primită sporadic, când trecea prin faze în care arunca la closet medicamentele pe care i le prescrisese psihiatrul. Câtă vreme îşi lua — 696 —

medicamentele, era într-o stare cât de cât rezonabilă. Se ocupa bine de casă. Când Elínborg le pomenise profesorilor despre mama băiatului, spuseseră şi ei că părea să aibă grijă de copil. Elínborg stătu în sala de aşteptare a spitalului unde asistenta o adusese pe mama băiatului şi o urmărea cum îşi răsuceşte o şuviţă de păr pe degetul arătător, mormăind ceva ce Elínborg nu înţelegea. Încercă să vorbească cu ea, însă mama părea să se afle la kilometri depărtare. Nu-i dădea niciun răspuns la întrebări. Parcă ar fi fost somnambulă. După ce stătu un timp cu ea, Elínborg începu să se gândească la toate fursecurile pe care trebuia să le pregătească. Se ridică să cheme pe cineva care să o ducă pe femeie înapoi în salon şi, pe coridor, găsi un supraveghetor. Avea în jur de treizeci de ani şi semăna cu un culturist. Purta nişte pantaloni albi şi un tricou alb, şi bicepşii puternici i se bombau la fiecare mişcare a trupului. Era tuns periuţă şi avea o faţă rotundă şi durdulie, cu nişte ochi mici, adânc înfundaţi în cap. Elínborg nu-l întrebă cum îl cheamă. El o urmă în sala de aşteptare. — Oh, e bătrâna Dóra, zise supraveghetorul, care se duse către femeie şi o luă de braţ. Eşti destul de liniştită în seara asta. Femeia se ridică, la fel de confuză ca şi până atunci. — Eşti iar sedată de nu mai ştii de tine, nu-i aşa, fetiţo, zise supraveghetorul pe un ton care îi displăcu lui Elínborg. Părea că vorbeşte cu un copil de cinci ani. Şi la ce se referise când spusese că era destul de liniştită în seara aceea? Elínborg nu se putu abţine. — N-ai vrea să încetezi să vorbeşti cu ea de parcă ar fi un copilaş? zise ea pe un ton mai impertinent decât intenţionase. Supraveghetorul se uită la ea. — Asta e treaba dumneavoastră? zise el. — Are dreptul să fie tratată cu respect la fel ca oricine altcineva, zise Elínborg, şi se abţinu să spună că era de la poliţie. — Aşa o fi, zise supraveghetorul. Şi nu cred că o tratez cu lipsă de respect. Haide, Dóra, continuă el, conducând-o afară, pe coridor. Elínborg îi urmă îndeaproape. — La ce v-aţi referit când aţi spus că e destul de liniştită în seara asta? — Că e liniştită în seara asta? repetă supraveghetorul, întorcându-şi — 697 —

capul către Elínborg. — Aţi zis că era destul de liniştită în seara asta, zise Elínborg. Nu aşa ar fi trebuit să fie? — Eu o numesc uneori Evadata 37, zise supraveghetorul. Fuge mereu. Elínborg nu pricepea. — Despre ce vorbiţi? — N-aţi văzut filmul? întrebă supraveghetorul. — Fuge? zise Elínborg. De aici, din spital? — Sau când îi ducem în excursii în oraş, zise supraveghetorul. Ultima dată când i-am dus în oraş a fugit. Am avut un morcov cât casa până când aţi găsit-o în staţia de autobuz şi aţi adus-o înapoi, în salon. Nu cred că îţi mai vine să o tratezi prea respectuos, după o chestie dintr-asta. — Am găsit-o eu? — Ştiu că sunteţi de la poliţie. Poliţişti, ne-au azvârlit-o pur şi simplu aici. — În ce zi s-a întâmplat? Bărbatul se gândi. Era cu ea şi cu alte două paciente, când Dóra o tulise. Se aflau în piaţa Laekjartorg. Îşi amintea bine data, era aceeaşi zi în care îşi depăşise propriul record de ridicare a greutăţilor. Data se potrivea cu aceea a atacului asupra băiatului. — Soţul ei nu a fost informat când ea a fugit? întrebă Elínborg. — Eram gata să-l sunăm când aţi găsit-o. Le dăm întotdeauna câteva ore să se întoarcă. Altfel ne-am petrece tot timpul la telefon. — Soţul ştie că îi spuneţi aşa? Evadata. — Nu îi spunem aşa. Doar eu îi spun aşa. El nu ştie. — Ştie că fuge? — Nu i-am spus. Se întoarce întotdeauna. — Nu-mi vine să cred ce aud, zise Elínborg. — Când se întoarce trebuie sedată imediat ca s-o împiedicăm să fugă din nou, zise supraveghetorul. — Chestia asta schimbă totul! — Haide, Dóra, zise supraveghetorul, şi uşa salonului se închise în urma lui. Aluzie la filmul The Fugitive (Evadatul) din 1993, cu Harrison Ford în rolul principal (n.red.). — 698 — 37

Elínborg se uită la Erlendur. — Eram convinsă că a fost el. Tatăl. Dar acum stau să mă gândesc că ea ar fi putut să fugă, să se ducă acasă, să-l atace pe băiat şi să se întoarcă. Dacă băiatul ar vorbi odată! — De ce să-şi atace fiul? — Habar n-am, zise Elínborg. Poate aude voci. — Şi degetele rupte şi vânătăile? Toate astea, ani de-a rândul? Tot timpul să fi fost ea? — Nu ştiu. — Ai vorbit cu tatăl băiatului? — De la el vin. — Şi? — Evident, nu suntem cei mai buni prieteni. Nu i s-a permis să-şi vadă băiatul de când am dat buzna în casa lor şi am întors totul cu susul în jos. M-a umplut de înjurături şi… — A zis ceva despre soţia lui, despre mama băiatului? o întrerupse Erlendur nerăbdător. Probabil c-o fi bănuit-o. — Şi băiatul nu a spus nimic, continuă Elínborg. — Doar că îi e dor de tatăl lui, zise Erlendur. — Da, doar asta. Deci tatăl îl găseşte în camera de la etaj şi crede că s-a târât acasă de la şcoală în halul în care era. — L-ai vizitat pe băiat la spital şi l-ai întrebat dacă cel care l-a atacat a fost tatăl lui, iar el a avut o reacţie care te-a convins că el a fost acela. — Probabil că l-am înţeles greşit, zise Elínborg, cu capul înclinat. Am citit ceva în felul lui de a… — Dar nu avem nimic care să demonstreze că a fost mama. Şi nu avem nimic care să demonstreze că nu a fost tatăl. — I-am spus, tatălui băiatului, că am fost la spital să stau de vorbă cu soţia lui şi că nu ştim nimic în legătură cu locul unde se afla aceasta în ziua atacului. A fost surprins. Ca şi cum nu i-ar fi trecut prin minte că ea ar fi putut fugi din spital. El e convins în continuare că au fost băieţii de la şcoală. A zis că băiatul ne va spune dacă mama lui l-a bătut. E sigur de asta. — Atunci de ce băiatul nu a numit-o pe ea? — E în stare de şoc, bietul de el. Nu ştiu. — Din dragoste? zise Erlendur. În ciuda a tot ceea ce i-a făcut? — Sau de frică, zise Elínborg. Poate îi e îngrozitor de teamă că o va — 699 —

face din nou. Oricum, se poate să tacă pentru a-şi proteja mama. E imposibil să-ţi dai seama de ce nu vorbeşte. — Şi ce vrei să facem? Să renunţăm la acuzaţiile împotriva tatălui? — O să vorbesc cu procurorul general şi o să văd ce spune şi el. — Începe cu asta. Mai spune-mi un lucru, ai sunat-o pe femeia care a fost cu Stefanía Egilsdóttir în acest hotel cu câteva zile înainte ca Gudlaugur să fie înjunghiat? — Da, zise Elínborg căzută pe gânduri. I-a cerut prietenei sale să bage mâna în foc pentru ea, însă când am atins subiectul, s-a încurcat în minciuni. — Vrei să spui că i-a cerut să mintă pentru ea? — A început prin a spune că au fost aici, dar a şovăit foarte mult, era clar că nu ştia să mintă şi, când i-am spus că trebuie să o duc la secţie, să dea o declaraţie, a început să plângă la telefon. Mi-a spus că Stefanía a sunat-o – sunt prietene vechi, din acelaşi club de muzică –, şi că a rugat-o să spună că au fost împreună aici, la hotel, dacă era întrebată. A zis că a refuzat, dar se pare că Stefanía o are cu ceva la mână, n-a vrut să-mi spună cu ce. — A fost o minciună jalnică de la bun început, zise Erlendur. Ştiam amândoi că minţea. Nu ştiu de ce întârzie ancheta, doar dacă nu cumva ştie că e vina ei. — Vrei să spui că ea l-a omorât pe fratele ei? — Sau ştie cine a făcut-o. Rămaseră la masă un timp şi vorbiră despre băiat, despre tatăl lui, despre mama lui şi despre circumstanţele familiale dificile, care o îndemnară pe Elínborg să-l întrebe pe Erlendur încă o dată ce avea de gând să facă de Crăciun. Îi spuse că voia să-şi petreacă Crăciunul cu Eva Lind. El îi povesti lui Elínborg despre descoperirea de pe coridorul de la subsol şi despre bănuiala lui că fratele lui Ösp, un delincvent cu nesfârşite probleme financiare, era oarecum implicat. Îi mulţumi lui Elínborg pentru invitaţie şi îi spuse că poate să-şi ia liber restul timpului care mai rămăsese până la Crăciun. — Nu mai e timp deloc până la Crăciun, zâmbi Elínborg şi ridică din umeri ca şi cum Crăciunul n-ar mai fi contat, din cauza curăţeniei care trebuia făcută, a fursecurilor care trebuiau pregătite şi a rudelor care trebuiau să sosească. — 700 —

— O să primeşti cadouri de Crăciun? întrebă ea. — Probabil nişte şosete, zise Erlendur. Sper. Ezită puţin înainte de a spune: — Nu te necăji în legătură cu tatăl băiatului. Astfel de lucruri se întâmplă mereu. Suntem siguri, convinşi chiar de un lucru, şi apoi întotdeauna apare ceva care dă totul peste cap. Elínborg încuviinţă. Erlendur o urmă în hol şi îşi luară la revedere. Avea de gând să se ducă în cameră şi să-şi strângă lucrurile. Se săturase de hotel. Începea să i se facă dor de „văgăuna fără nimic în ea”, de cărţile lui, de fotoliul lui şi chiar de Eva Lind, stând întinsă pe canapea. Aştepta în faţa liftului când Ösp îl luă prin surprindere. — L-am găsit, zise ea. — Pe cine? zise Erlendur. Pe fratele tău? — Vino cu mine, zise Ösp, îndreptându-se către scările care duceau la subsol. Erlendur ezită. Uşile liftului se deschiseră şi privi înăuntru. Era pe urmele criminalului. Poate fratele lui Ösp venise să se predea la îndemnul ei: băiatul care mesteca tutun. Erlendur nu simţi niciun fel de emoţie în legătură cu asta. Nicio speranţă sau senzaţia de triumf care însoţea rezolvarea unui caz. Tot ce simţea era epuizare şi tristeţe, pentru că acest caz stârnise tot felul de asocieri cu propria copilărie şi ştia că avea atâtea lucruri de rezolvat în viaţa personală, încât nu avea habar de unde să înceapă. Cel mai mult îşi dorea să uite de muncă şi să meargă acasă. Să fie cu Eva Lind. Să o ajute să treacă peste problemele cu care se confrunta. Îşi dorea să înceteze să se mai gândească la alţii şi să înceapă să se gândească la el şi la ai lui. — Vii? zise Ösp cu voce joasă, stând pe trepte şi aşteptându-l. — Vin, zise Erlendur. O urmă în josul scărilor şi prin cafeneaua personalului, unde stătuse prima dată de vorbă cu ea. Totul era la fel de sordid ca de obicei. Ea încuie uşa în urma lor. Fratele ei stătea la una dintre mese când Erlendur intră, şi ţâşni în picioare. — N-am făcut nimic, zise el cu o voce piţigăiată. Ösp zice că tu crezi că eu am făcut-o, însă nu am făcut nimic. Nu i-am făcut nimic! Purta un hanorac albastru murdar, cu o ruptură la unul din umeri, prin care se vedea căptuşeala albă. Avea jeanşii negri de jeg şi purta nişte ghete negre şi scorojite, genul care se leagă până sus, pe pulpă, — 701 —

dar Erlendur nu văzu la ele niciun şiret. Ţinea o ţigară între degetele lungi şi murdare. Inhala fumul şi îl sufla afară. Vocea lui era precipitată şi se agita înainte şi înapoi în colţul bucătăriei, ca un animal în cuşcă, încolţit de un poliţist care era pregătit să-l aresteze. Erlendur se uită peste umăr la Ösp, care stătea lângă uşă, apoi din nou la fratele ei. — Probabil că ai multă încredere în sora ta dacă ai venit aici. — Nu am făcut nimic, zise el. Mi-a zis că eşti un tip de treabă şi că voiai doar nişte informaţii. — Trebuie să ştiu despre relaţia ta cu Gudlaugur, zise Erlendur. — Nu l-am înjunghiat eu, zise el. Erlendur îl măsură din cap până în picioare. Era undeva între adolescent şi adult, copilăros într-un mod straniu, dar păstrând o expresie împietrită, care trăda furie şi resentimente faţă de ceva ce Erlendur nici măcar nu-şi putea imagina. — Nimeni nu sugerează că ai făcut-o, zise Erlendur pe un ton liniştitor, încercând să-l calmeze. Cum l-ai cunoscut pe Gudlaugur? Ce fel de relaţie aţi avut? El se uită la sora lui, însă Ösp stătea pur şi simplu lângă uşă şi nu spunea nimic. — Uneori îi făceam nişte favoruri şi mă plătea, zise el. — Şi cum v-aţi cunoscut? Îl ştiai de mult timp? — Ştia că sunt fratele lui Ösp. Credea că e amuzant că eram frate şi soră, la fel cum crede toată lumea. — De ce? — Numele meu e Reynir. — Aşa şi? Ce e amuzant în legătură cu asta? — Ösp şi Reynir 38. Frate şi soră. O glumiţă făcută de mama şi tata. Parcă ar fi silvicultori. — Şi care e treaba cu Gudlaugur? — Prima dată l-am văzut aici când am venit să mă întâlnesc cu Ösp. Acum aproape jumătate de an. — Şi? — Ştia cine sunt. Ösp îi spusese câte ceva despre mine. Uneori ea mă lăsa să dorm la hotel. Pe coridorul unde stătea el. Specii de copaci; în islandeză Ösp înseamnă „plop tremurător” şi Reynir, „scoruş de munte”, arbore din aceeaşi familie cu măceşul (n.tr.). — 702 — 38

Erlendur se întoarse spre Ösp. — Ai făcut curat în nişă cu foarte mare grijă, zise el. Ösp se uită la el cu o privire lipsită de expresie şi nu-i răspunse. El se întoarse din nou spre Reynir. — Ştia cine erai. Ai dormit pe coridor în faţa camerei lui. Şi apoi? — Îmi datora nişte bani. A zis că o să mă plătească. — Şi de ce îţi datora bani? — Pentru că îi făceam unele favoruri uneori şi… — Ştiai că era gay? — Nu era evident? — Şi prezervativul? — Folosea întotdeauna prezervativ. Era paranoic în legătură cu asta. Zicea că nu vrea să rişte. Zicea că nu ştia dacă eram infestat sau nu. Nu sunt infestat, zise el cu emfază şi se uită la sora lui. — Şi mesteci tutun. Se uită la Erlendur surprins. — Şi ce-i cu asta? — N-are importanţă. Mesteci tutun? — Da. — Ai fost cu el în ziua în care a fost înjunghiat? — Da. Mi-a cerut să ne întâlnim pentru că intenţiona să mă plătească. — Cum a luat legătura cu tine? Reynir scoase mobilul din buzunar şi i-l arătă lui Erlendur. — Când am sosit, îşi punea costumul de Moş Crăciun, zise el. Spunea că trebuie să se grăbească să plece la petrecerea de Crăciun; mi-a plătit ce-mi datora, s-a uitat la ceas şi a văzut că avea timp de una mică. — Avea mulţi bani în cameră? — Nu, din câte ştiu eu. Am văzut doar banii pe care mi i-a dat mie. Însă a zis că aştepta grămezi de bani. — De unde? — Nu ştiu. A zis că stătea pe o mină de aur. — Ce-a vrut să spună cu asta? — Avea de gând să vândă ceva. Nu ştiu ce. Nu mi-a spus. A spus doar că aştepta grămezi de bani, sau mulţi bani, n-a zis niciodată grămezi. Nu vorbea niciodată aşa. Vorbea întotdeauna politicos şi folosea cuvinte alese. Era întotdeauna foarte politicos. Era un tip de treabă. Nu mi-a făcut niciodată niciun rău. Plătea întotdeauna. Ştiu o grămadă de — 703 —

oameni mai răi ca el. Uneori voia doar să stea de vorbă cu mine. Era singur, sau cel puţin aşa spunea el. Mi-a zis că eram singurul lui prieten. — Ţi-a spus ceva în legătură cu trecutul lui? — Nu. — Nimic despre faptul că odată a fost copil-vedetă? — Nu. Copil-vedetă? Ce fel de vedetă? — Ai văzut în cameră un cuţit care ar fi putut proveni din bucătăria hotelului? — Da, am văzut un cuţit acolo, însă nu ştiu de unde a apărut. Când m-am dus să-l văd îşi cârpea costumul de Moş Crăciun. Zicea că trebuia să-şi ia unul nou pentru Crăciunul viitor. — Şi nu avea alţi bani în afară de cei pe care ţi i-a dat ţie? — Nu, nu cred. — L-ai jefuit? — Nu. — Ai luat jumătatea de milion care se afla în camera lui? — Jumătate de milion? Avea jumătate de milion?! — Mi s-a spus că tu mereu ai nevoie de bani. E evident cum îi obţii. Datorezi bani multor oameni. Ţi-au ameninţat familia… Reynir se uită urât la sora lui. — Nu te uita la ea, uită-te la mine. Gudlaugur avea bani în cameră. Mai mulţi decât cei pe care ţi-i datora ţie. Poate vânduse o parte din mina sa de aur. Tu ai văzut banii. Ai vrut şi mai mulţi. Ai făcut ceva pentru el şi ai crezut că trebuia să fii plătit mai mult pentru ce ai făcut. El a refuzat, tu l-ai contrazis, ai înşfăcat cuţitul şi ai încercat să-l înjunghii, însă el te-a ţinut până ce ai reuşit să-i înfigi cuţitul în piept şi să-l omori. Ai luat banii… — Nenorocitule, zise Reynir printre dinţi. Ce-i aberaţia asta? — … şi pentru că fumezi haşiş şi te injectezi sau ce faci tu. — Ticălos împuţit! ţipă Reynir. — Continuă-ţi povestea, strigă Ösp. Spune-i ce mi-ai zis şi mie. Spune-i totul! — Totul despre? zise Erlendur. — M-a întrebat dacă vreau să-i fac una mică înainte de a se duce sus, la petrecerea de Crăciun, zise Reynir. A zis că nu prea avea timp, dar că avea bani şi că o să mă plătească bine. Însă când ne pregăteam, femeia aia a dat peste noi. — 704 —

— Femeia aia? — Da. — Ce femeie? — Aia care ne-a prins. — Spune-i, o auzi Erlendur pe Ösp în spatele lui. Spune-i cine era! — Despre ce femeie vorbeşti? — Am uitat să încuiem uşa şi brusc s-a deschis şi ne-am trezit cu ea peste noi. — Cu cine? — Nu ştiu cine era. O femeie. — Şi ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. M-am cărat. Ea i-a strigat ceva şi eu mi-am luat tălpăşiţa. — De ce nu ne-ai dat informaţia asta de la bun început? — Evit poliţaii. Sunt tot felul de oameni pe urmele mele şi, dacă află că stau de vorbă cu poliţaii, or să creadă că sunt turnător şi or să mă aranjeze pe chestia asta. — Cine era femeia asta care v-a prins? Cum arăta? — N-am observat prea bine. M-am cărat. El era mort de frică. M-a împins şi a strigat şi s-a pierdut cu firea de-a binelea. Părea să fie îngrozit de ea. Speriat de moarte. — Ce a strigat? întrebă Erlendur. — Steffí. — Ce? — Steffí. Asta e tot ce am auzit. A strigat-o Steffí şi era speriat de moarte de ea.

— 705 —

32 Stătea în faţa uşii camerei lui, cu spatele la el. Erlendur se opri şi o privi câteva clipe, şi văzu cum se schimbase de la prima lor întâlnire, când dăduse buzna în hotel împreună cu tatăl ei. Acum era doar o femeie între două vârste, care încă locuia cu un tată paralitic în casa care fusese întotdeauna căminul ei. Din motive necunoscute lui, această femeie venise la hotel şi îşi omorâse fratele. Ai fi zis că-i simte prezenţa pe coridor, fiindcă se întoarse şi se uită la el. După expresia feţei, Erlendur nu-i putea descifra gândurile. Nu ştia decât că ea era persoana pe care o căutase de când venise prima oară la hotel şi îl văzuse pe Moş Crăciun într-o baltă de sânge. Femeia rămase în continuare lângă uşă şi nu spuse nimic până ce el fu chiar lângă ea. — Trebuie să vă spun ceva, îi zise ea. Dacă are vreo importanţă. Erlendur crezu că venise să vorbească cu el despre minciuna cu prietena ei, că simţise că era momentul să-i spună adevărul. Deschise uşa şi ea intră înaintea lui, se duse la fereastră şi privi ninsoarea care cădea. — Au prognozat că o să ningă de Crăciunul ăsta, zise ea. — Vi s-a spus vreodată Steffí? o întrebă el. — Când eram mică, răspunse ea, încă privind pe fereastră. — Fratele vă spunea Steffí? — Da, aşa îmi spunea, zise ea. Tot timpul. Şi eu îi spuneam întotdeauna Gulli. De ce mă întrebaţi? — De ce aţi fost în acest hotel cu cinci zile înaintea morţii fratelui dumneavoastră? Stefanía slobozi un oftat adânc. — Ştiu că nu ar fi trebuit să vă mint. — De ce aţi venit? — A fost în legătură cu discurile. Credeam că meritam şi noi dreptul la câteva dintre ele. Ştiam că avea o mulţime de copii, probabil toate exemplarele care nu s-au vândut când au fost scoase pe piaţă, şi voiam partea noastră, dacă avea de gând să le vândă. — Cum obţinuse copiile? — Erau ale tatei şi le ţinea acasă în Hafnarfjördur şi, când Gudlaugur s-a mutat de acasă, a luat cutiile cu el. A zis că-i aparţineau. Numai lui. — 706 —

— De unde ştiţi că intenţiona să le vândă? Stefanía ezită. — Am minţit şi în legătură cu Henry Wapshott, zise ea. Îl cunosc. Nu foarte bine, însă ar fi trebuit să vă spun despre el. V-a spus că ne-am întâlnit? — Nu, zise Erlendur. Are o mulţime de probleme. E ceva adevărat din ce mi-aţi spus până acum? Ea nu-i răspunse. — De ce ar trebui să cred ce îmi spuneţi acum? Stefanía privi ninsoarea care cădea pe pământ şi era cu gândurile departe, ca şi când ar fi dispărut într-o viaţă pe care o trăise demult, când nu spunea minciuni şi adevărul era totul, curat şi pur. — Stefanía? zise Erlendur. — Cearta lor n-a avut legătură cu cântatul, zise ea brusc. Atunci când tata a căzut pe scări. N-a avut legătură cu cântatul. Asta e ultima şi cea mai mare minciună. — Atunci când s-au certat pe palier, vrei să spui? — Ştii cum îi spuneau copiii la şcoală? — Cred că ştiu, zise Erlendur. — Îi spuneau „Mica prinţesă”. — Din cauză că făcea parte dintr-un cor şi era efeminat şi… — Din cauză că l-au prins purtând una dintre rochiile mamei, îl întrerupse Stefanía. Ea se întoarse cu spatele la fereastră. — S-a întâmplat după moartea ei. Îi era îngrozitor de dor de ea, mai ales când nu mai cânta în cor, ci era doar un băiat obişnuit, cu o voce obişnuită. Tata nu ştia, dar eu ştiam. Când tata era plecat, îşi punea uneori bijuteriile mamei şi alteori proba şi rochiile ei, stătea în faţa oglinzii şi chiar se farda. Şi odată, era vara, nişte băieţi au trecut pe lângă casa noastră şi l-au văzut. Unii erau de la el din clasă. S-au zgâit pe fereastra camerei de zi. Făceau asta din când în când din cauză că eram consideraţi ciudaţi. Au început să râdă şi să facă glume răutăcioase, fără pic de milă. După episodul ăsta, la şcoală l-au tratat ca pe un ciudat. Copiii au început să-l strige „Mica prinţesă”. Stefanía ezită. — Credeam că-i era dor de mama, continuă ea. Că ăsta era modul lui de a fi aproape de ea, purtându-i hainele şi bijuteriile. N-aş fi crezut că avea nevoi nefireşti. Dar s-a dovedit a fi altceva. — 707 —

— Nevoi nefireşti? zise Erlendur. Aşa priveşti tu chestia asta? Fratele tău era homosexual. N-ai fost în stare să-l ierţi pentru asta? Deasta n-ai avut niciun fel de contact cu el în toţi aceşti ani? — Era foarte tânăr când tata l-a prins cu un băiat. Ştiam că prietenul lui era la el în cameră, eu credeam că-şi fac lecţiile împreună. Tata a venit acasă pe neaşteptate să caute ceva şi, când a intrat în camera lui Gudlaugur, i-a văzut pe amândoi făcând ceva abominabil. N-a vrut sămi spună ce anume făceau. Când am ieşit din camera mea, celălalt băiat fugea în jos pe scări, tata şi Gulli erau pe palier strigând unul la celălalt şi l-am văzut pe Gulli îmbrâncindu-l. Tata s-a dezechilibrat, a căzut pe scări şi nu s-a mai ridicat niciodată. Stefanía se întoarse din nou spre fereastră şi urmări ninsoarea plutind către pământ. Erlendur nu zise nimic, întrebându-se la ce s-o fi gândit femeia din faţa lui când se închidea în ea însăşi, cum o făcea acum, dar nu-şi putea imagina. Crezu că găsise un răspuns, dar ea rupse din nou tăcerea. — Eu n-am contat niciodată, zise ea. Tot ce făceam era pasabil. Nu o spun din autocompătimire, cred că am încetat cu mulţi ani în urmă sămi plâng de milă. Ci mai mult pentru a încerca să înţeleg şi să explic de ce nu am ţinut deloc legătura cu el după acea zi îngrozitoare. Uneori cred că m-am bucurat de modul în care s-au petrecut lucrurile. Poţi săţi imaginezi aşa ceva? Erlendur scutură din cap. — Când a plecat, eu am fost cea care conta. Nu el. El nu mai conta deloc. Şi într-un fel ciudat, m-am bucurat, m-am bucurat că n-a ajuns niciodată copilul-vedetă care trebuia să devină. Cred că l-am invidiat tot timpul, mai mult decât mi-am dat seama, pentru toată atenţia pe care o primea şi pentru vocea pe care o avea. Era divină. Era ca şi cum fusese binecuvântat cu toate talentele alea, iar eu n-aveam niciunul; eu zdrăngăneam la pian ca un cal pe caldarâm. Aşa se exprimase tata când încercase să mă înveţe să cânt la pian. A spus că n-aveam pic de talent. Cu toate astea, l-am venerat, pentru că eu credeam că avea mereu dreptate. De obicei era bun cu mine şi, când n-a mai putut să-şi poarte de grijă, talentul pe care mi l-am dezvoltat a fost să am grijă de el. Îi eram indispensabilă. Şi anii au trecut fără ca ceva să se schimbe. Gulli a plecat de acasă, tata ajunsese într-un scaun cu rotile şi eu aveam grijă de el. Nu m-am mai gândit niciodată la mine, la ce eram şi ce îmi doream. Anii pot trece în felul acesta, fără să faci nimic altceva în afara — 708 —

rutinei pe care ţi-ai creat-o. An după an, după an. Se opri şi privi ninsoarea. — Când realizezi că asta e tot ce ai, începi să urăşti situaţia în care te afli şi să găseşti vinovatul, şi atunci am simţit că fratele meu era de vină pentru tot. Cu timpul am început să îl urăsc, pe el şi perversitatea care ne-a distrus vieţile. Erlendur era gata să adauge ceva, însă ea continuă. — Nu ştiu dacă pot descrie mai bine ce se întâmplă. Cum te încui în propria viaţă monotonă din cauza unui lucru care, zeci de ani mai târziu, se dovedeşte lipsit de importanţă. De fapt, se dovedeşte lipsit de importanţă şi inofensiv. — Am înţeles că el considera că îi fusese răpită copilăria, zise Erlendur. Că nu i s-a permis să fie ce-şi dorea şi că a fost obligat să fie ceva cu totul şi cu totul diferit, un cântăreţ, un copil-vedetă, şi că a plătit preţul de fiecare dată când era agresat la şcoală. Apoi, totul s-a năruit şi acele „nevoi nefireşti”, cum le numiţi, au completat tabloul. Nu cred că a fost foarte fericit. Poate că nu-şi dorea toată atenţia asta, după care tânjiţi atât. — I s-a răpit copilăria, zise Stefanía. E foarte posibil. — Fratele tău a încercat vreodată să discute despre homosexualitatea sa cu tatăl tău sau cu tine? întrebă Erlendur. — Nu, dar am fi putut să ne dăm seama din vreme. Nu ştiu dacă el înţelegea ce se întâmpla cu el. Nu am idee. Nu cred că ştia de ce purta rochiile mamei. Nu ştiu cum şi când descoperă oamenii ăştia că sunt diferiţi. — Dar îi plăcea porecla lui, într-un fel pervers, zise Erlendur. Avea posterul ăsta şi ştim că… Erlendur se opri la jumătatea frazei. Nu ştia dacă să-i spună că Gudlaugur îi ceruse iubitului său să-i spună „Mica prinţesă”. — Nu ştiu nimic despre asta, zise Stefanía. E posibil să fi fost chinuit de amintirea a ce i s-a întâmplat. Poate a fost ceva din el pe care nu l-a înţeles niciodată. — Cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe Henry Wapshott? — A venit la noi acasă într-o zi şi a vrut să discutăm despre discurile lui Gudlaugur. Voia să ştie dacă mai aveam copii. Asta s-a întâmplat de Crăciunul trecut. Obţinuse informaţii despre Gudlaugur şi despre familia lui de la un colecţionar şi mi-a spus că discurile erau incredibil de valoroase în străinătate. A vorbit cu fratele meu, care a refuzat să-i — 709 —

vândă vreunul, apoi s-a răzgândit oarecum şi era pe punctul de a-i da lui Wapshott ceea ce dorea. — Şi voi vă voiaţi partea voastră din profit. — Nu credeam că era ceva exagerat. Discurile nu îi aparţineau lui mai mult decât îi aparţineau tatei. Cel puţin, aşa vedeam noi lucrurile. Tata a plătit discurile din buzunarul propriu. — Şi era vorba despre o sumă substanţială? Cea oferită de Wapshott pentru discuri? Stefanía încuviinţă. — Milioane. — Chestia asta se potriveşte cu ce ştim noi. — Avea mulţi bani, Wapshott. Cred că voia să evite ca discurile să ajungă pe piaţa colecţionarilor. Dacă l-am înţeles corect, intenţiona să achiziţioneze toate copiile existente şi să împiedice ca acestea să inunde piaţa. A fost foarte direct în legătură cu lucrul ăsta şi era pregătit să plătească o sumă incredibilă. Cred că până la urmă a stat de vorbă cu Gudlaugur chiar înainte de Crăciun. Ceva probabil s-a schimbat, dacă l-a atacat aşa cum a făcut-o. — L-a atacat aşa cum a făcut-o? La ce te referi? — Ei bine, nu l-aţi reţinut? — Ba da, zise Erlendur, dar nu avem nicio dovadă că el l-a atacat pe fratele tău. La ce te referi când spui că „ceva probabil s-a schimbat”? — Wapshott ne-a vizitat în Hafnarfjördur şi ne-a spus că îl convinsese pe Gudlaugur să-i vândă toate copiile, şi cred că dorea să se asigure că nu mai erau altele disponibile. I-am spus că nu mai erau, că Gudlaugur le-a luat pe toate când a plecat de acasă. — De asta te-ai dus la hotel să te vezi cu el, zise Erlendur. Ca să-ţi primeşti partea ta din vânzare. — Era îmbrăcat cu uniforma lui de portar, zise Stefanía. Stătea în hol şi căra valizele unor turişti la o maşină. L-am privit o vreme şi apoi m-a văzut. I-am spus că trebuia să vorbesc cu el despre discuri. El a întrebat de tata… — Tatăl tău te-a trimis să te întâlneşti cu Gudlaugur? — Nu, n-ar fi făcut asta niciodată acesta. După accident, n-a mai vrut niciodată să audă pomenindu-i-se numele. — Dar a fost prima persoană de care Gudlaugur a întrebat, când te-a văzut la hotel. — Da. Am coborât în camera lui şi am întrebat unde erau discurile. — 710 —

* — Sunt la loc sigur, zise Gudlaugur, zâmbind către sora lui. Henry mi-a spus că a stat de vorbă cu tine. — Ne-a spus că intenţionezi să-i vinzi lui discurile. Tata a zis că jumătate din ele sunt ale lui şi vrem jumătate din profit. — M-am răzgândit, zise Gudlaugur. Nu mai vreau să le vând. — Şi Wapshott ce-a spus? — N-a fost prea încântat. — Oferă un preţ foarte bun pentru ele. — Pot obţine mai mult pe ele dacă le vând singur, pe rând. Colecţionarii sunt foarte interesaţi de ele, cred că Wapshott plănuieşte să facă acelaşi lucru, chiar dacă mi-a spus că vrea să le cumpere ca să le scoată din circulaţie. Cred că minte. Are de gând să le vândă şi să facă bani de pe urma mea. Toată lumea voia să facă bani pe socoteala mea pe vremuri, mai ales tata, şi chestia asta nu s-a schimbat deloc. Câtuşi de puţin. Se priviră ochi în ochi. — Vino acasă şi vorbeşte cu tata, zise ea. Nu i-a mai rămas mult timp de trăit. — Wapshott a vorbit cu el? — Nu, nu era când a venit Wapshott. I-am povestit tatei despre el. — Şi ce a zis? — Nimic. Doar că-şi voia partea lui de bani. — Şi tu? — Şi eu ce? — De ce nu l-ai părăsit niciodată? De ce nu te-ai căsătorit şi nu ţi-ai făcut o familie a ta? Nu viaţa ta o trăieşti, ci pe a lui. Unde e viaţa ta? — Bănuiesc că e în scaunul cu rotile, unde l-ai pus tu pe el, pufni Stefanía, – şi să nu îndrăzneşti să întrebi de viaţa mea. — Are aceeaşi putere asupra ta pe care o avea şi asupra mea în vremurile de demult. Stefanía explodă de furie. — Cineva trebuia să aibă grijă de el! Favoritul lui, vedeta lui, s-a transformat într-un homosexual fără voce, care l-a împins pe scări şi care n-a îndrăznit să mai vorbească cu el de atunci. Mai bine stă nopţile la el în casă şi se strecoară afară, înainte să se trezească bătrânul. Cum e cu puterea pe care o are asupra ta? Crezi că ai scăpat de el o dată — 711 —

pentru totdeauna, dar uită-te la tine! Uite-te puţin la tine! Ce eşti? Spune-mi! Eşti un nimic. Eşti o scursură. Apoi se opri. — Îmi pare rău, zise el. N-ar fi trebuit să spun asta. Ea nu-i răspunse. — A întrebat de mine? — Nu. — Nu vorbeşte niciodată despre mine? — Nu, niciodată. — Urăşte felul în care trăiesc. Urăşte ce sunt. Mă urăşte. După atâţia ani. * — De ce nu mi-aţi spus toate astea înainte? zise Erlendur. De ce acest joc de-a v-aţi ascunselea? — De-a v-aţi ascunselea? Ei bine, vă puteţi închipui. Nu voiam să vorbesc despre chestiuni legate de familie. Am crezut că ne putem proteja intimitatea. — Atunci a fost ultima dată când l-aţi văzut pe fratele dumneavoastră? — Da. — Sunteţi sigură? — Da. Stefanía se uită la el. — Ce insinuaţi? — Nu l-aţi prins cu un tânăr exact aşa cum a făcut şi tatăl dumneavoastră şi aţi avut un acces de furie? Chestia asta v-a adus aminte de sursa nefericirii din propria viaţă şi aţi decis astfel să-i puneţi capăt. — Nu, ce…? — Avem un martor. — Un martor? — Băiatul care era cu el. Un tânăr care îi făcea favoruri fratelui dumneavoastră pentru bani. I-aţi prins la subsol, băiatul a fugit, iar dumneavoastră v-aţi atacat fratele. Aţi văzut un cuţit pe masă şi l-aţi atacat. — Nu e aşa! zise Stefanía, simţind că Erlendur vorbea serios, simţind că laţul i se strânge în jurul gâtului. — 712 —

Se uită la Erlendur fără să-şi creadă urechilor. — Există un martor, începu Erlendur, însă nu reuşi să-şi termine fraza. — Ce martor? Despre ce martor vorbiţi? — Negaţi că i-aţi provocat moartea fratelui dumneavoastră? Telefonul fix începu să sune şi, înainte ca Erlendur să poată răspunde, mobilul începu să-i sune şi el, în buzunarul jachetei. Îi aruncă o privire spăşită Stefaníei, care se uită urât la el. — Trebuie să răspund, zise Erlendur. Stefanía dădu înapoi şi o văzu că ia unul dintre discurile lui Gudlaugur, care se afla pe masă, şi că-i scoate coperta. Când Erlendur răspunse la telefonul fix, ea examina discul. Era Sigurdur Óli. Erlendur răspunse apoi la mobil şi îl rugă pe cel care suna să aştepte. — Un bărbat m-a contactat chiar acum în legătură cu crima de la hotel şi i-am dat numărul tău de telefon, zise Sigurdur Óli. Te-a sunat? — E cineva pe cealaltă linie chiar acum, zise Erlendur. — Se pare că am rezolvat cazul. Vorbeşte cu el şi sună-mă. Am trimis trei maşini de poliţie acolo. Elínborg le însoţeşte. Erlendur puse receptorul jos şi ridică mobilul din nou. Nu recunoscu vocea, însă bărbatul se prezentă şi îşi începu relatarea. Deabia începuse să vorbească şi bănuielile lui Erlendur fură confirmate, pricepu totul. Avură o conversaţie lungă şi, la sfârşit, Erlendur îl rugă pe interlocutorul său să meargă la secţia de poliţie şi să-i dea o declaraţie lui Sigurdur Óli. O sună pe Elínborg şi îi dădu instrucţiuni. Apoi puse mobilul deoparte şi se întoarse către Stefanía, care pusese discul lui Gudlaugur pe platan şi îl pornise. — Uneori, demult, zise ea, când se înregistrau discuri ca astea, se auzeau tot felul de zgomote de fundal la înregistrări, poate din cauză că oamenilor nu le prea păsa cum le făceau, tehnologia era primitivă şi facilităţile de înregistrare erau şi ele slăbuţe. Se poate auzi chiar zgomotul traficului pe ele. Ştiai? — Nu, zise Erlendur, fără să priceapă la ce se referea. — Se aude şi la cântecul ăsta, de exemplu, dacă asculţi cu atenţie. Nu cred că cineva şi-ar da seama dacă nu ştie că despre asta e vorba. Ea dădu volumul tare. Erlendur îşi ciuli urechile şi sesiză un sunet de fundal, la mijlocul cântecului. — Ce e asta? întrebă el. — E tata, zise Stefanía. — 713 —

Ea puse din nou partea aceea din cântec şi Erlendur auzi clar acel sunet, cu toate că nu-i desluşea sensul. — E vocea tatălui tău? întrebă Erlendur. — Îi spune că e minunat, zise Stefanía, cu gândurile departe. Stătea chiar lângă microfon şi nu s-a putut abţine. Se uită la Erlendur. — Tata a murit ieri, zise ea. S-a aşezat pe canapea după cină şi a adormit, aşa cum face uneori, şi nu s-a mai trezit. De cum am intrat în cameră mi-am dat seama că murise. Am simţit asta înainte să-l ating. Doctorul a zis că a făcut atac de cord. De asta am venit la hotel să te văd, ca să lămuresc lucrurile. Nu mai contează. Nici pentru el, şi nici pentru mine. Nimic din toate astea nu mai contează. Puse pentru a treia oară bucata aceea de melodie şi de data asta Erlendur avu impresia că distinge ceea ce se spunea. Un singur cuvânt ataşat de cântec, ca o notă de subsol. Minunat. — M-am dus jos, în camera lui Gudlaugur, în ziua în care a fost asasinat, ca să-i spun că tata îşi dorea împăcarea. Îi spusesem deja tatei că Gudlaugur avea o cheie de la casă şi că se furişa înăuntru, stătea în camera de zi şi se strecura înapoi afară, fără ca noi să-l observăm. Nu ştiam cum va reacţiona Gudlaugur, dacă voia sau nu să-l revadă pe tata sau dacă era zadarnic să încerc să-i împac, dar voiam să încerc. Uşa camerei lui era deschisă… Vocea îi tremură. — … iar el zăcea prăbuşit în propriul sânge… Ea se opri. — … în costumul ăla… cu pantalonii în vine… plin de sânge… Erlendur se îndreptă către ea. — Dumnezeule, gemu ea. Niciodată în viaţa mea n-am… a fost ceva mult prea înspăimântător ca să pot să-l exprim în cuvinte. Nu ştiu ce am gândit. Eram îngrozită. Cred că singurul meu gând era să plec de acolo şi să încerc să uit. Asta şi restul lucrurilor. M-am convins singură că nu era treaba mea. Că nu conta că eram acolo sau nu, că totul se terminase şi că nu era treaba mea. Am luat distanţă, m-am purtat ca un copil. Nu voiam să ştiu şi nu i-am spus tatei ce am văzut. Nu am spus nimănui. Ea se uită la Erlendur. — Ar fi trebuit să strig după ajutor. Bineînţeles că ar fi trebuit să — 714 —

sun la poliţie… însă… era atât de dezgustător, atât de nefiresc… încât am fugit. Ăsta a fost singurul lucru la care m-am gândit. Să fug. Să scap din acel loc îngrozitor şi fac în aşa fel încât să nu mă vadă nimeni. Ea şovăi. — Cred că am fugit întotdeauna de el. Într-un fel, am fugit întotdeauna de el. Tot timpul. Şi… Suspină uşor. — Ar fi trebuit să punem capăt acestor lucruri mult mai devreme. Ar fi trebuit să aranjez lucrurile astea cu mult timp în urmă. Asta e crima mea. Către sfârşit, şi tata voia acest lucru. Înainte de a muri. Tăcură şi Erlendur privi pe fereastră şi observă că ningea mai puţin. — Dar cel mai îngrozitor a fost că… Femeia se opri, de parcă gândul era de nesuportat. — Nu era mort, nu-i aşa? Ea scutură din cap. — A spus un cuvânt, apoi a murit. M-a văzut în pragul uşii şi m-a strigat pe nume. Cum mă striga el. Când eram mici. Mă striga întotdeauna Steffí. — Şi ei l-au auzit spunându-ţi numele înainte de a muri. Steffí. Ea îl privi surprinsă. — Care ei? Deodată Eva Lind apăru în pragul uşii deschise. Se uită la Stefanía şi la Erlendur, apoi din nou la Stefanía şi scutură din cap. — Câte femei ai de gând să agăţi? spuse ea, aruncându-i tatălui ei o privire acuzatoare.

— 715 —

33 Nu distingea nicio schimbare la Ösp. Erlendur rămase privind-o cum munceşte, întrebându-se dacă va arăta vreo urmă de remuşcare sau de vinovăţie pentru ce făcuse. — Ai găsit-o pe Steffí aia? întrebă ea, când îl văzu pe coridor. Răsturnă un teanc de prosoape în coşul de rufe, luă unele curate şi le puse în cameră. Erlendur o urmă şi se opri în prag, cu gândurile în altă parte. Se gândea la fiica lui. Reuşise să-i explice cine era, de fapt, Stefanía, şi când Stefanía plecă, el o rugă pe Eva Lind să-l aştepte. Eva se aşeză pe pat şi el îşi dădu imediat seama că era drogată, că se întorsese la vechile obiceiuri. Se lansă într-o tiradă împotriva lui pentru toate lucrurile rele din viaţa ei şi el rămase şi ascultă fără să spună un cuvânt, fără să obiecteze sau să o înfurie şi mai tare. Ştia de ce era furioasă. Nu era furioasă pe el, ci pe ea, pentru că nu rezistase. Pentru că nu se mai putea controla. Nu ştia ce droguri lua ea. Se uită la ceas. — Te grăbeşti să pleci undeva? întrebă Eva. Pleci în goană să salvezi lumea? — Poţi să mă aştepţi aici? zise el. — Cară-te, îi răspunse, cu o voce răguşită şi plină de dispreţ. — De ce-ţi faci asta? — Tacă-ţi fleanca. — O să mă aştepţi? Nu întârzii mult şi după aceea mergem acasă. Vrei? Ea nu-i răspunse. Rămase cu capul aplecat, privind absentă pe fereastră. — Mă întorc repede, zise el. — Nu pleca, îl rugă Eva, cu vocea mai puţin aspră acum. Unde te duci? — Ce s-a întâmplat? întrebă Erlendur. — Ce s-a întâmplat! se răsti ea. Multe s-au întâmplat. Multe! Viaţa asta împuţită. Asta s-a întâmplat, viaţa. Totul e pe dos în viaţa asta! Nu ştiu pentru ce e viaţa asta. Nu ştiu de ce o trăim. De ce! De ce? — Eva, o să fie… — 716 —

— Dumnezeule, cât de mult regret că n-am avut-o, gemu ea. El o cuprinse cu braţele. — În fiecare zi. Când mă trezesc dimineaţa şi când adorm noaptea. Mă gândesc la ea în fiecare zi şi la ce i-am făcut. — E bine, zise Erlendur. Trebuie să te gândeşti la ea în fiecare zi. — Dar e atât de greu şi nu scapi niciodată de asta. Niciodată. Ce-ar trebui să fac? Ce pot să fac? — Să nu o uiţi. Gândeşte-te la ea. Întotdeauna. În felul ăsta, te ajută. — Cât îmi doresc s-o fi avut! Ce fel de persoană sunt? Ce fel de persoană face aşa ceva? Propriului său copil? — Eva. El o cuprinse cu braţele, ea se cuibări la pieptul lui şi rămaseră aşa pe marginea patului, în timp ce ninsoarea se aşeza în linişte peste oraş. După ce stătură ceva vreme aşa, Erlendur îi şopti să îl aştepte în cameră. Voia să o ducă acasă şi să sărbătorească împreună Crăciunul. Se priviră. Mai calmă, ea încuviinţă. Dar acum, Erlendur stătea în uşa unei camere de pe palierul de mai jos, privind-o pe Ösp la lucru. Nu se putea împiedica să nu se gândească la Eva. Ştia că trebuia să se grăbească să ajungă înapoi la ea, să o ducă acasă, să fie cu ea de sărbători. — Am vorbit cu Steffí, strigă el în cameră. Numele ei corect este Stefanía şi este sora lui Gudlaugur. Ösp ieşi din baie. — Şi ce, neagă totul sau…? — Nu, nu neagă nimic, zise Erlendur. Ştie unde este vina ei şi se întreabă ce nu a mers, când s-a întâmplat şi de ce. Se simte rău, însă începe să se împace cu situaţia. E greu pentru ea, pentru că e prea târziu ca să mai îndrepte lucrurile. — A mărturisit? — Da, zise Erlendur. În mare parte. Nu a mărturisit în prea multe cuvinte, însă ştie rolul pe care l-a jucat. — În mare parte? Ce vrea să însemne asta? Ösp trecu pe lângă el şi se duse să aducă detergent şi o cârpă, apoi se întoarse în baie. Erlendur intră şi o privi cum face curat, la fel ca înainte, atunci când cazul era încă deschis şi ea îi era, într-un fel, prietenă. — Că a mărturisit totul, pe bune, zise el. Cu excepţia crimei. Ăsta e — 717 —

singurul lucru pe care nu are de gând să-l mărturisească. Ösp pulveriză soluţie de curăţat pe oglinda din baie, neimpresionată. — Dar fratele meu a văzut-o, zise ea. A văzut-o înjunghiindu-l pe fratele ei. Nu poate nega. Nu poate nega că a fost acolo. — Nu, zise Erlendur. A fost jos la subsol când el a murit. Doar că nu ea l-a înjunghiat. — Ba da, Reynir a văzut asta, zise ea. Nu poate nega. — Cât de mult le datorezi? — Le datorez? — Cât de mult? — Cui să-i datorez? Despre ce vorbeşti? Ösp freca oglinda de parcă viaţa ei depindea de asta, de parcă totul s-ar fi sfârşit dacă s-ar fi oprit, de parcă masca ar fi căzut şi ar fi trebuit să se dea bătută. Continuă să pulverizeze şi să lustruiască, evitând să-l privească în ochi. Erlendur se uită la ea şi îi veni în minte o frază dintr-o carte pe care o citise mai demult, despre săracii din vechime: ea era un bastard al lumii ăsteia. — Elínborg, colega mea, tocmai ţi-a verificat dosarul la centrul de ajutor. La centrul de ajutor pentru victimele violurilor. S-a întâmplat acum şase luni. Au fost trei. S-a întâmplat într-o cabană de lângă lacul Raudavatn. Asta a fost tot ce ai spus. Ai afirmat că nu ştii cine erau. Că te-au înhăţat într-o noapte de vineri când erai în oraş, că te-au dus în cabana aia şi că acolo te-au violat pe rând. Ösp continuă să lustruiască oglinda şi Erlendur nu reuşea să-şi dea seama dacă ce spunea avea cel mai mic efect asupra ei. — În cele din urmă, ai refuzat să-i identifici şi ai refuzat să depui plângere. Ösp nu spuse niciun cuvânt. — Munceşti în hotelul ăsta, însă nu câştigi suficient pentru a-ţi achita datoriile şi nu câştigi suficient pentru a-ţi întreţine dependenţa. Ai reuşit să-i ţii la distanţă cu mici plăţi şi ei ţi-au dat mai multă marfă, dar te-au ameninţat şi ştii că vor merge mai departe cu ameninţările. Ösp nu se uită la el. — În acest hotel nu se şterpeleşte nimic, nu-i aşa? zise Erlendur. Ai spus-o ca să ne păcăleşti, ca să ne conduci pe o pistă greşită. Erlendur auzi un zgomot pe coridor şi o văzu pe Elínborg însoţită de — 718 —

patru ofiţeri de poliţie în faţa uşii. Îi făcu semn să aştepte. — Fratele tău este în aceeaşi situaţie ca şi tine. Poate aveţi acelaşi cont la ei, nu ştiu. A fost bătut. A fost ameninţat. Părinţii voştri au fost ameninţaţi. Nu îndrăzneşti să dai numele acestor persoane. Poliţia nu poate acţiona pentru că sunt doar ameninţări şi, când persoanele astea chiar fac ceva, te prind şi te violează într-o cabană, tu nu le dai numele. Şi nici fratele tău. Erlendur se opri şi o privi. — Tocmai ce am primit un telefon de la un bărbat. Lucrează în poliţie, la brigada narcotice. Uneori primeşte telefoane de la informatori, care îi spun ce se mai aude pe străzi şi în lumea drogurilor. A fost sunat târziu, noaptea trecută, de fapt în dimineaţa asta, de un bărbat care i-a spus că a auzit o poveste despre o tânără violată acum şase luni, care avea probleme pentru că nu-şi putea plăti dealerii. Asta până acum câteva zile, când şi-a achitat datoria. Atât pe a ei, cât şi pe a fratelui său. Îţi sună cunoscut? Ösp scutură din cap. — Nu-ţi sună cunoscut? întrebă Erlendur din nou. Informatorul cunoştea numele fetei şi că lucra la hotelul unde a fost ucis Moş Crăciun. Ösp continuă să dea din cap. — Ştim că Gudlaugur avea jumătate de milion în camera lui, zise Erlendur. Ea se opri din lustruitul oglinzii, îşi lăsă mâinile să-i alunece pe lângă corp şi rămase pierdută în propria reflexie din oglindă. — Am încercat să mă las. — Droguri? — E inutil. N-au pic de milă dacă le datorezi bani. — Îmi spui cine sunt? — N-am vrut să-l omor. A fost întotdeauna drăguţ cu mine. Şi apoi… — Ai văzut banii. — Aveam nevoie de bani. — Ai făcut-o pentru bani? Sau pentru fratele tău? Ea nu răspunse. — Banii au fost motivul? Din cauza asta l-ai atacat? — Puţin din amândouă, zise Ösp încetişor. — Voiai banii. — Da. — 719 —

— Şi profita de fratele tău. — Da. * Cu coada ochiului îl văzu pe fratele ei în genunchi, un teanc de bani pe pat şi cuţitul şi, fără să se gândească, îl înşfăcă şi încercă să-l înjunghie pe Gudlaugur. El pară cu braţele atacul, dar ea se năpusti iar şi iar asupra lui, până când încetă să se mai apere şi se prăbuşi, lipit de perete. Sângele ţâşni dintr-o rană din piept, din inima lui. Cuţitul era pătat de sânge, mâinile ei erau pline de sânge şi sângele îi împroşcase hainele. Fratele ei se ridicase de jos şi fugise afară, pe coridor, îndreptându-se către scări. Gudlaugur gemea îngrozitor. O tăcere de moarte se lăsă în cameră. Ea rămase cu ochii fixaţi pe Gudlaugur şi pe cuţitul din mâinile ei. Reynir reapăru brusc. — Coboară cineva scările, şopti el. El luă banii, o înşfăcă pe sora lui, care încremenise, ţintuită locului, o trase afară din cameră şi o duse în nişa de la capătul coridorului. Abia dacă îndrăzneau să respire, pe măsură ce paşii femeii se apropiau. Se opri şi scrută întunericul, dar nu-i văzu. Când ajunse în faţa uşii lui Gudlaugur, slobozi un ţipăt înăbuşit şi cei doi îl auziră pe Gudlaugur gemând. — Steffí. Apoi nu mai auziră nimic. Femeia intră în cameră, dar o văzură ieşind imediat. Merse tot drumul cu spatele lipit de perete, apoi se întoarse brusc şi ieşi repede din cameră, fără ca măcar să privească înapoi. * — Mi-am scos halatul şi am găsit altul. Reynir plecase. Eu trebuia să muncesc. Altfel aţi fi bănuit imediat, sau aşa credeam. Apoi mi s-a cerut să mă duc să-l aduc pentru petrecerea de Crăciun. N-am putut refuza. Nu puteam să fac nimic care să atragă atenţia asupra mea. Am coborât la subsol şi am aşteptat pe coridor. Uşa lui era tot deschisă, dar n-am intrat. M-am întors sus şi am zis că l-am găsit în camera lui şi credeam că e mort. Ösp privi în podea. — Lucrul cel mai greu de suportat este că el a fost tot timpul amabil — 720 —

cu mine. Poate de-asta m-am înfuriat atât de rău. Pentru că era printre puţinele persoane care mă tratau decent aici, şi apoi fratele meu… am înnebunit. După tot ce… — După tot ce ţi-au făcut ei ţie? zise Erlendur. — N-are niciun sens să depui plângere împotriva ticăloşilor ăstora. Pentru cele mai brutale şi mai feroce violuri pot primi un an, un an şi jumătate la răcoare. Apoi ies din nou. Voi, băieţii, nu puteţi face nimic. Indiferent cum aţi aborda chestiunea. Am luat banii şi am plătit. Poate că l-am omorât pentru bani. Poate din cauza lui Reynir. Nu ştiu. Nu ştiu… Ea se opri. — Înnebunisem, repetă ea. Niciodată nu mai simţisem aşa ceva. O furie ca aia. Am retrăit fiecare secundă din acea cabană. I-am văzut. Am văzut totul întâmplându-se din nou. Am luat cuţitul şi am încercat să-l înjunghii peste tot pe unde am putut. Am încercat să-l lovesc fără milă şi el a vrut să se apere, dar l-am înjunghiat întruna, până când a încetat să se mai mişte. Se uită la Erlendur. — Nu mi-am dat seama că era atât de greu. Atât de greu să omori pe cineva. Elínborg apăru în pragul uşii şi îi făcu semn lui Erlendur că nu înţelege de ce nu o arestau pe fată. — Unde e cuţitul? întrebă Erlendur. — Cuţitul? zise Ösp, îndreptându-se spre el. — Cel pe care l-ai folosit. Ea şovăi câteva clipe. — L-am pus acolo unde îi e locul, zise ea în cele din urmă. L-am curăţat cât de bine am putut în cafeneaua personalului, apoi am scăpat de el înainte să apăreţi voi. — Unde anume l-ai pus? — Înapoi, la locul lui. — La bucătărie, unde se ţin tacâmurile? — Da. — Probabil că hotelul ăsta are cinci sute de cuţite ca ăla, zise cu disperare Erlendur. Cum să-l găsim? — Aţi putea începe de la bufet. — De la bufet? — Cu siguranţă cineva îl foloseşte chiar acum. — 721 —

34 Erlendur i-o încredinţă pe Ösp lui Elínborg şi ofiţerilor de poliţie şi se grăbi să urce în camera lui, unde îl aştepta Eva Lind. Introduse cardul în fantă, deschise uşa şi văzu că ea deschisese complet fereastra şi stătea pe pervaz, privind în jos la ninsoarea care se aşeza pe pământ, câteva etaje mai jos. — Eva, zise el calm. Eva spuse ceva ce el nu reuşi să discearnă. — Haide, draga mea, îi zise, apropiindu-se cu precauţie de ea. — Pare atât de uşor, zise Eva Lind. — Eva, haide, şopti el. Hai acasă. Ea se întoarse. Se uită lung la el şi apoi încuviinţă. — Haide să mergem, zise ea încetişor, îşi coborî picioarele pe podea şi închise fereastra. Se duse la ea şi o sărută pe frunte. — Ţi-am răpit copilăria, Eva? întrebă el cu voce şoptită. — Ce? zise ea. Erlendur se uită lung în ochii ei. Uneori putea vedea nişte lebede albe în ei. Acum erau negri. * În lift, când cobora în holul hotelului, îi sună mobilul. Recunoscu imediat vocea. — Voiam doar să-ţi urez Crăciun fericit, zise Valgerdur, şi părea că vorbeşte în şoaptă la telefon. — Şi ţie, răspunse Erlendur. Crăciun fericit! În hol, Erlendur aruncă o privire în sala de mese, plină ochi cu turişti care se îndopau cu bunătăţile de la bufetul aranjat pentru Ajunul Crăciunului şi pălăvrăgeau în toate limbile imaginabile, murmurul lor vesel răspândindu-se pretutindeni. Îi fu imposibil să nu se gândească la faptul că unul dintre ei ţinea în mână arma crimei. Îi spuse şefului de la recepţie că era foarte posibil ca Rósant să i-o fi trimis pe femeia care se culcase cu el în acea noapte şi care îi ceruse bani după aceea. Bărbatul îi răspunse că şi el începuse să bănuiască — 722 —

ceva asemănător. Deja îi informase pe patronii hotelului despre ce puneau la cale directorul şi ospătarul-şef, însă nu ştia în ce mod aveau să abordeze problema. Erlendur îl surprinse pe directorul hotelului privind-o cu uimire pe Eva Lind. Avea de gând să-l evite, pretextând că nu-l observase, dar directorul îi ţinu calea. — Voiam doar să vă mulţumesc şi, bineînţeles, să vă spun că nu e nevoie să plătiţi pentru că aţi stat aici! — Deja am rezolvat acest aspect, zise Erlendur. La revedere! — Şi Henry Wapshott? întrebă directorul, blocându-i calea lui Erlendur. Ce aveţi de gând să faceţi cu el? Erlendur se opri. O ţinea pe Eva Lind de mână şi ea se uită la director cu ochii somnoroşi. — Îl trimitem acasă. Mai e şi altceva? Directorul şovăi. — Aveţi de gând să faceţi ceva cu minciunile pe care vi le-a spus fata aia, despre oaspeţii de la conferinţe? Erlendur zâmbi ca pentru el. — Vă frământă treaba asta? — Sunt minciuni. Erlendur o cuprinse cu braţul pe Eva Lind şi o porniră amândoi către uşa de la intrare. — Vom vedea, zise el. Pe când traversau holul hotelului, Erlendur observă că oamenii se opreau şi priveau nedumeriţi în jur. Cântecele sentimentale de Crăciun nu se mai auzeau în boxe şi Erlendur zâmbi în sinea lui când îşi dădu seama că recepţionerul-şef îi acceptase rugămintea şi schimbase muzica. Se gândi la discuri. O întrebase pe Stefanía unde ar fi putut fi, însă nu ştia. N-avea idee unde le ţinea fratele ei şi nu ştia dacă aveau să fie găsite vreodată. Încetul cu încetul, murmurele din sala de mese încetară. Oaspeţii schimbară priviri uimite şi se zgâiră în sus, la tavan, încercând să vadă de unde venea cântecul extraordinar de frumos care le inunda auzul. Personalul se opri în loc şi ascultă. Timpul părea să nu se mai mişte. Părăsiră hotelul şi, în gând, Erlendur continuă să cânte frumosul imn împreună cu tânărul Gudlaugur şi simţi din nou dorul mistuitor din vocea băiatului. — 723 —

O, Tată, preschimbă-mă în lumină în scurta mea viaţă…

— 724 —