Aristotel - Poetica (rezumat)

Aristotel - Poetica (Rezumat pe capitole)

Efectuat de : Crudu Alexei

Chişinău 2013

I. Toate lucrurile care le săvârşeşte omul sunt nişte imitaţii, pornind de la meşteşug învăţat şi sfârşind cu poezie şi artele practicate, fie muzica, teatrul sau dansul, toate acestea sunt doar imitaţii. Poeţii sunt numiţi poeţi , nu pentru că scriu poezii şi nu pentru imitaţia care ei o săvârşesc cu toţii, ci pentru folosirea comună a versului, întrucât, chiar dacă ar trata cineva vre-un subiect medical în versuri , tot poet i s-ar spune. II. Imitaţia constă în crearea a unor imagini sau tipologii de personaje, mai bune decât noi, mai rele, care se deosebesc prin anumite virtuţi sau patimi. Homer închipuia oamenii , fiind mai buni, Cleofon – aşa cum sunt ei şi Hegemon Thasianul, mai răi. Aceasta desparte comedia de tragedia, una vrea să arate oamenii dintr-o perspectivă mai bună iar alta din una mai rea. III. O altă deosebire este , după chipul cum se săvârşeşte imitaţia fiecărui lucru. Tot imitaţie este şi atunci când cineva povesteşte sub chipul altcuiva , ceea ce e specific lui Homer, sau păstrându-şi propria individualitate – şi când înfăţişează pe cei imitaţi în plină acţiune şi mişcare. Imitaţia cunoaşte trei deosebiri : de mijloace, de subiect şi de procedure. În oarecare măsură, Sofocle este un imitator asemenea lui Homer , deoarece ambii imită firile alese, de asemenea – Aristofan , căci ambii imită fiinţe în mişcare şi acţiune. Aceasta (spun unii) , este dramă – oamenii care tind ceva să săvârşească. IV. Sunt două mari cauze care au dat naştere poeziei , ambele – fireşti. Una e darul imitaţiei, care-i implantat încă din copilărie şi-l face mai bun în asta decât pe ceilalţi oameni, fie că această imitaţie provoacă plăcere , fie că dezgust prin întruchiparea diferitor fiare sau chiar a morţii. Explicaţia constă în plăcerea deosebită a cunoaşterii pe care o au nu doar înţelepţii, ci şi oamenii de rând, doar că aceştea înţeleg mai puţine lucruri. Darul imitaţiei, ca şi darul armoniei şi al ritmului este în fiecare şi cei care au fost mai mult înzestraţi cu ele, perfecţionându-şi măiestria, au dat naştere la poezie. Homer a fost primul care a făcut să se întrevadă aspectul viitor al comediei, turnând în forme dramatice nu invectiva , ci comical. V. Comedia e imitaţia unor oameni neciopliţi; însă nu o imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară , ci ale celor ce fac din ridicol o parte a urâtului. La început, comedia nu era prea însemnată şi cei care dădeau asemenea spectacole o făceau din dorinţa şi cu puterile lor proprii, iar după ce comedia şi-a dobândit o oarecare formă şi un statut, a început să apară şi numele poeţilor comici vestiţi, şi anume celor care au stabilit regulile în teatrul comediei. Epopeea se apropie de tragedie , deoarece este şi ea o imitaţie a oamenilor aleşi, unicile deosebiri intre aceste două specii sunt că metrul epopeei e uniform ,iar forma – narativă. Epopeea n-are limite de timp, iar tragedia arată ceea ce se întâmplă într-o rotire a Soarelui. VI. Aşadar, tragedia este imitaţia , în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe deosebit după fiecare din părţile ei , imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care, stârnind mila şi frica , săvârşeşte curăţirea acestor patimi. Primul element al unei tragedii este elemental scenic, urmează

Chişinău 2013

cântul şi graiul, prin care se realizează imitaţia. În chip necesar, fiecare tragedie are şase părţi component , care-I determină felul : subiectul, caracterele, limba, cugetarea, elemental spectaculos şi muzica. Mai însemnată e totuşi îmbinarea faptelor, pentru că tragedia nu-I imitarea unor oameni, ci a vieţii, iar nefericirea şi fericirea decurg prin fapte, fiecarei vieţuiri fiind realizarea unei fapte , şi nu a unei calităţi. Faptele şi subiectul dovedesc a fi cele mai însemnate părţi ale unei tragedii, altminteri , tragedie fără acţiune nici n-ar putea fi, fără caractere, însă, s-a mai fi văzut, apoi caracterele, cugetarea , ce dovedeşte dacă un lucru există sau nu, sau se proclamă o idee general, apoi graiul , sau exprimarea protagoniştilor tragediei, cea din urmă este muzica. VII. Să cercetăm îmbinarea faptelor în tragedie, după ce am stabilit că subiectul este cel dintâi şi cel mai important element al tragediei. După cum s-a spus, tragedia e imitarea unei acţiuni complete şi întregi , având o oarecare întindere. Ea este un întreg şi acel întreg constă din început, mijloc şi sfârşit. Ca subiectele să fie bine întocmite, se cere ca să nu înceapă şi să nu sfârşească la întâmplare, ci după rigoriile prestabilite. Fiinţă sau lucru de orice fel, alcătuit din părţi, frumosul, ca să-şi merite numele, trebuie nu numai să-şi aibă părţile în rânduială , dar să fie înzestrat cu o anumită mărime. Limita oricărei tragedii este contextuală şi fixarea timpului nu ţine de regulile artei. VIII. În pofida închipuirii unilor, că , deoarece tragedia priveşte un singur personaj , subiectul tragediei nu este unul singur. Multe şi nenumărate sunt întâmplările care pot să se ivească în viaţa cuiva; şi tot astfel faptele unui om sunt multe, fără ca laolaltă să alcătuiască o singură acţiune. IX. Datoria poetului nu constă în faptul ca să povestească ceea ce s-a întâmplat, ci lucruri care ar putut fi posibile în marginile verosimilului şi necesarului. Poezia e mai filosofică şi mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, când istoria – particularul. A înfăţişa universalul însemnează a pune în seama unui personaj înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de aceasta, după legile verosimilului şi ale necesarului, lucru care năzuieşte poezia. Particular, în schimb, e ceea ce a fost făcut sau pătimit de cineva. În tragedie, autorii sunt ţinuţi să folosească numele transmise de tradiţie, pentru motivul că ce-i cu putinţă e lesne de crezut, deoarece câte nu s-au întâmplat , nu ni se par cu putinţă, iar câte s-au întâmplat , însă, e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat. Dintre subiectele şi intrigele neisbutite, cele mai puţin isbutite sunt cele episodice. Episodice sunt acelea în care episoadele nu se leagă unuul de altul după criteriul verosimilului, nici după al cel al necesarului. Tragedia nu este o simplă imitaţie a unei acţiuni întreci, ci a unor întâmplări în stare să stârnească frica şi mila, acestea vor avea un efect mai mare atunci când se vor desfăşura împotriva aşteptării. Din faptele întâmplătoare, singure acelea ni se par minunate ,cât ne lasă impresia că s-ar fi petrecut cu socoteală : ca atunci, când statuia lui Mitys , în Argos, a ucis pe omul vinovat de moartea lui Mitys, căzîndu-i în cap în timp ce o privea. Aceasta cu adevărat pare a fi o întâmplare, dar aceste intrigi, fără greş sunt cele mai bune.

Chişinău 2013

X. Subiecte pot fi simple şi complexe. Simple sunt acţiunea cărei desnodământ se realizează fără răsturnări de situaţii şi fără recunoaşteri, după o desfăşurare neîntreruptă şi unitară şi complexă este cea , al cărei desnodământ e determinat de o recunoaştere, de o răsturnare de situaţie , sau de amândouă. XI. Peripeţia sau răsturnarea de situaţie e o schimbare a celor petrecute în contraliul lor. Spre exemplu în Oedip, cînd cel care vine să-l înveselească pe rege şi să-l scape de teama legăturii cu maică-sa, dând pe faţă adevărat-I identitate, obţine rezultatul contrar. Cum arată numele, recunoaşterea e o trecere de la neştiinţă la ştiinţă, în stare să împingă fie la dragoste ,fie la duşmănie personajele sortite fericirii ori nenorocirii. Cea mai isbutită recunoaştere este cea însoţită de o răsturnare ( ca în Oedip). Cea mai potrivită subiectului, ca şi acţiunii, e însă cea pomenită : o asemenea răsturnare va stîrni, într-adevăr , fie mila, fie frica, – iar tragedia e tocmai imitarea unor acţiuni capabile să inspire aceste sentimente. XII. Toate tragediile au aceleaşi elemente constitutive : prologul, episodul, exodul, cântul corului - la rândul lui împărţit în parodos şi stasimon. Însă unelor tragedii le este specific cântul actorilor împreună cu corul (kommoi). Prologul este parte bine definită a tragediei, care precede intrarea corului (parodos) ; episode – parteabine definită a tragediei cuprinsă între două cânturi complete ale corului ; exod – parteadupă care nu mai urmează nici un cânt al corului. Părţile tragediei trebuie folosite ca elemente constitutive. XIII. Structura celei mai bune tragedii trebuie să fie nu una simplă, ci complexă, şi ea însăşi imitaţia în stare să stârnească frica şi mila – trezirea lor e specifică doar acestui soi de imitaţie. O intrigă bine închegată trebuie să fie, prin urmare, simplă mai degrabă , decât dublă, aşa cum se pretinde. E important ca schimbarea de situaţii să nu ducă de la nenorocire la fericire, ci dimpotrivă, de la fericire la nenorocire. Tragedia cea mai desăvârşită, în teorie, e cea construită în jurul unei astfel de intrigi. XIV. Aşadar, în sufletul privitorului, frica şi mila pot fi stârnite prin artificii scenice; mai pot fi însă stârnite şi de simpla înlănţuire a faptelor,ceea ce-i preferabil şi demn de un poet mai talentat. Chiar intriga atrebuie să fie închegată în asemenea mod , ca spectatorul să fă se înfioare şi să se înduioşeze de cele petrecute. Alt mod de a ajunge la acest rezultat este pe calea spectacolului – el nu urmăreşte să provoace spaima, ci numai senzaţia unei grozăvii, n-au nici o legătură cu tragedia. Datoria poetului este să provoace desfătarea cu ajutorul unei imitaţii în stare să stârnească mila şi frica , e limpede că aceasta trebuie obţinută din înlănţuirea faptelor. Acţiunile trebuie să se desfăşoare neapărat între prieteni, fie între duşmani, fie între oameni ce nu-s nici prieteni, nici duşmani, dar cel mai bine , e când un prieten îl trădează pe altul. Poetul e dator să inventeze singur situaţii noi, dar şi să ştie să se folosească în chip fericit datele tradiţiei. XV. În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile care trebuie ţinute în seamă. Unul – cel mai important, e că trebuie să fie alese – e vorba de o atitudine, de un character ales şi faptele de asemenea. Doi – potrivirea . Trei – asemănarea şi a patra – statornicia. Chiar dacă obiectul imitaţiei e nestatornic,

Chişinău 2013

caracterul trebuie să fie statornic înfăţişat în nestatornicia lui. Spusele şi faptele unui personaj trebuie determinate de verosimilitate şi necessitate. XVI. Recunoaşterea este de cinci feluri , prima este cel mai puţin artistică, întrebuinţată în cele mai dese cazuri , din lipsă de inventivitate , e recunoaşterea prin semne. A doua este constituită de recunoaşterile născocite de către poet, lipsite şi ele de artă, tocmai din acest motiv. Exemplu : chipul cum în Ifigenia eroina recunoaşte pe Oreste. A treia categorie e prilejuită de amintire, pe calea sentimenteleor trezite de vederea unui lucru sau altul : Cyprienii lui Dikaiogenes, unde eroul izbucneşte în plans la vederea icoanei. A patra categorie e datorită unei judecăţi , ca în Hoefore: “Cineva semănând cu mine a venit ; nimeni nu seamănă cu mine decât Oreste ; Oreste trebuie să fi venit”. Dintre toate acestea, cea mai bună recunoaştere este cea care degurgând prin înlănţuirea faptelor, când surprinderea e provocată de întâmplări uşor de crezut. Sigur că, recunoaşterile de acest gen n-au nevoie de născocirile poetului, de semne şi de sălbi. În rândul al doilea, vin cele pe calea judecăţii. XVII. În alcătuirea intrigilor, ca şi în elaborarea verbală a fiecărui rol, e nevoie ca poetul să-şi înfăţişeze înaintea ochilor, cât mai bine, cele ce încearcă să compună. Mai trebuie iarăşi ca poetul să-şi desăvârşească opera căutând a-şi însuşi, în măsura posibilului, atitudinile personajelor. Într-adevăr, darul de a mişca în cel mai înalt grad nu-l au decât cei ce, împărtăşind dispoziţia firească a creaturilor lor, se lasp stăpâniţi de patima fiecăreia: singur cel tulburat izbuteşte să tulbure cu adevărat şi pe alţii , şi singur cel mânios să-i mânie. De acea darul poetic mi se pare la locul lui mai curând în indivizii armonios înzestraţi , decât în exaltaţi; fiindcă primii sunt făcuţi să se adapteze oricărei situaţii, atâta timp cât ceilalţi sunt ieşiţi din fire. Cât priveşte subiectele, ele pot fi născocite sau tratate ca şi altţii, trebuiesc fixate mai întâi liniile lor generale şi mai apoi împărţite în episoade şi amplificate. În tragedie , episoadele sunt scurte, în epopee, tocmai ele îi asigură lungimea. Subiectul Odyseii nu-i deloc lung. XVIII. În orice tragedie, o parte e constituită de intrigă şi o parte de desnodământ. Întâmplările petrecute în afara acţiunii, - de multe ori chiar unele din cadrul ei, - alcătuiesc intriga; restul e desnodământ. Tragediile sunt de patru feluri : 1. Tragedia complex – alcătuită dintr-un întreg, o răsturnare de situaţie şi o recunoaştere. 2. Tragedia patetică – de tipul celor brodate în jurul lui Ajax sau Ixion. 3. Tragedia de caracter , cum ar fi Ftiotidele şi Peleu . 4. Tragedia-spectacol – gen Fetele lui Forkir, Prometheu, sau cele a căror acţiune se petrece în Hades. Datoria poetului e să realizeze toate aceste elemente, sau dacă nu , măcar pe cele mai importante. Poetul este dator să ţină diferenţele de structură între epopee şi tragedie şi să nu dea tragediei , structură de epopee. XIX. Ţin de cugetare toate câte se săvârşesc obişnuit cu ajutorul graiului, printre care se numără : dovedirea şi respingerea doveziii, trezirea emoţiilor(mila, frica, mânia ş.a.) – până şi meşteşugul de a spori sau micşora însemnătatea unui lucru. În legătură cu graiul, un aspect al cercetării e constituit de modurile vorbirii, a căror cunoaştere ţine de domeniul declamaţiei şi al celor ce stăpânesc acest meşteşug.

Chişinău 2013

XX. Elementele Graiului , în întregul lui, sunt următoarele : litera, silaba, particula de legătură, numele, verbul, flexiunea şi propoziţiunea. Litera e un sunet indivizibil – nu orice fel de sunet ar putea să intre în alcătuirea unui sunet inteligibil, deoarece sunetele emise de animale deasemenea sunt indivizibile, şi totuşi nu merită numele de literă. Vocala este cea care are un sunet perceptibil, fără a pune în mişcare buzele sau limba; semi-vocala , cea care are sunet perceptibil rezultat dintr-o punere în mişcare a buzelor şi a limbii; mută, cea care, chiar cu punere în mişcare a buzelor şi a limbii, singură tot nu constituie un sunet, dar care, unită cu o vocală sau semi-vocală – devine perceptibilă. Silaba e un sunet lipsit de înţeles, alcătuită dintr-o mută şi o literă cu sunet. Particula de legătură este un sunet lipsit de înţeles, care nici nu împiedică nici nu înlesneşte constituirea unui sunet cu înţeles din mai multe alte sunete. Numele este un sunet compus, înzestrat cu înţeles, neimplicând nici o indicaţie de timp, ale cărui părţi n-au înţeles prin ele înşile. Verbul e un sunet compus, înzestrat cu înţeles , implicând o indicaţie de timp. Flexiunea priveşte fie numele, fie verbul. Propoziţiunea e un sunet compus, înzestrat cu înţeles, dintre ale cărei părţi îşi au înţelesul ele înşile. XXI. Orice nume poate fi obştesc sau provincialism, sau metaforă, sau podoabă, sau plăsmuit, sau lungit, sau scurtat, sau stricat. Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la altă specie, fie după analogie. Nume plăsmuit e cel cu desăvârşire nefolosit de alţii, dar pe care-l statorniceşte poetul. Mai sunt apoi nume lungite şi scurtate: lungite, de câte ori o vocală scurtă e înlocuită cu una lungă, sau se introduce o silabă; scurtate, când din cuvânt se suprimă ceva. Un nume se zice stricat, de câte ori, dintr-o vorbă obişnuită, o parte e lăsată neschimbată şi o parte prefăcută. XXII. Darul cel mai de preţ al graiului e să fie limpede, fără să cadă în comun. Cu adevărat limpede e cel ce foloseşte numai cuvinte obşteşti; din păcate , tocmai acesta e şi comun. Nobil şi depărtat de uzul obştesc e graiul presărat cu termeni străini : provincialisme, metafore, cuvinte lungite ş.a. Concluzia e că graiul trebuie să fie oarecum rezultatul unui amestec al tuturor acestor elemente. Cel mai de preţ este darul metaforelor. Dintre toate, singur el nu se poate învăţa de la alţii, şi e şi dovada unei fericite predispoziţii, căci a face metafore frumoase înseamnă a şti să vezi asemănările dintre lucruri. XXIII. Trecând acum la imitaţia în formă de poveste versificată, e evident, în primul rând, că subiectele pe care le tratează trebuie să aibă aceleeaşi alcătuire dramatică ca şi tragedia(având un început, mijloc şi sfârşit). Homer se arată meşter desăvârşit şi în această privinţă: pentru că nu se apucă să povestească războiul întreg, măcar că va fi avut şi el un început şi un sfârşit. El, însă , a ales o singură parte a războiului, iar restu au slujit ca nişte episoade; în acest mod , catalogul corăbiilor şi alte asemenea episoade îi dau prilej să-şi varieze poemul. Ceilalţi poeţi preferă să-şi aleagă un singur personaj, o singură perioadă şi o singură acţiune în mai multe părţi ex: Cypriile , Mica Iliadă. XXIV. Epopeea trebuie să înfăţişeze aceleaşi varietăţi pe care le înfăţişează şi tragedia : să fie simplă, sau complexă, sau de caracter, sau patetică. O excepţie este muzica şi elementul spectaculos, restul Chişinău 2013

elementelor rămân aceleaşi pentru ambele specii : epopeea are nevoie de răsturnări de situaţii, de recunoaşteri şi de suferinţe, după cum are nevoie şi de gânduri alese şi de exprimare frumoasă. Epopeea se deosebeşte totuşi de tragedie , atunci când vorbim de întinderea subiectului şi metrul în care trebuie să fie scrisă. Ce priveşte întinderea, epopeea trebuie să se îmbrăţişeze într-o singură tratare începutul şi sfârşitul acţiunii. Epopeea are mai înalte capacităţi de a-şi lungi întinderea , întrucât ea poate povesti mai multe evenimente care a avut loc în acelaşi timp, şi dacă sunt legate cu acţiunea principală – amploarea operei creşte semnificativ. Poemul dobândeşte o calitate care-i îngăduie să atingă măreţia , să varieze interesul ascultătorului , să se îmbogăţească cu episoade care se deosebesc unul de altul - uniformitatea e pricina căderii tragediilor. Metrul eroic este cel mai aproape de adevăr. Elementul Miraculos – Iraţionalul – îşi are locul mai curând în epopee, decât în tragedie, dintr-un simplu motiv că eroul nu se vede. Decât întîmplări posibile anevoie de crezut, trebuiesc preferate mai curând întîmplările imposibile cu înfăţişarea de a fi adevărate. Graiul trebuie în părţile unde acţiunea lîncezeşte, şi unde nu se dă expresie nici caracterelor, nici cugetării. Altminteri, un grai prea strălucit întunecă deopotrivă relieful caracterelor şi al cugetărilor. XXV. De vreme ce poetul e un imitator , imitaţia lui trebuie să redea neapărat locurile într-unul din aceste trei chipuri: fie cum au fost sau sunt, fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie, într-un grai ce nu exclude nici provincialismele, nici uzul metforelor. Criteriul corectitudinii nu e acelaşi în politică li în poezie, cum nu e acelaşi nici între altă artă şi poezie. Cînd e de hotărât dacă un lucru de spus ori săvârşit de un personaj e frumos sau nu, gândul nu trebuie să ne meargă numai la fapta sau vorba în discuţie, pentru a vedea în ce măsură e aleasă ori urâtă, ci şi la cel care a săvârşito sau a spus-o, la persoana căreia se adresează, la împrejurare, la condiţii, la pricină, - bunăoară în vederea unui mai mare bine, pentru a şi-l procura , ori a unui rău mai mare , pentru a-l evita. În general vorbind, folosirea imposibilului îşi găseşte motivarea fie în cerinţele operei poetice, fie în idealizarea adevărului, fie în credinţa obştească. . Poezia tragică işi produce efectul şi fără vreo mişcare anumită: simpla citire arată limpede de ce fel de tragedie e vorba. XXVI. Cineva şi-ar putea pune acum întrebarea dacă imitaţia care îmbracă forma epopeii e superioară celei tragice, ori dimpotrivă. Dacă superioară e imitaţia mai puţin grosolană, - şi se poate numi astfel cea care se adresează unui public mai ales, - e prea evident că o artă care nu lasă nimic neimitat e grosolană. câtă vreme tragedia ar fi pentru oamenii de rând; şi dacă chipul cum săvârşesc imitaţia nu se poate numi decât grosolan, inferioritatea ei e evidentă. Dacă prin urmare, tragedia e superioară epopeii ăn toate aceste priinţe, şi-i mai e superioară şi prin ceea ce constituie efectul propriu fiecărei arte e evident că întrupează o mai aleasă formă de artă, ca una care-şi atinge ţelul într-un chip mai deplin decât epopeea.

Chişinău 2013