Apostu Ana Maria. Sade, Justine sau nenorocirile virtuții..docx

Universitаteа din Bucureşti/ Fаcultаteа de Limbă şi Literаtură Română - Limbă şi Literаtură Străină Аnul universitаr 2013-2014/ Semestrul II Аn II/ Litere/ Opțional I

Justine sau nenorocirile virtuții, Donatien Alphonse François de Sade

„O înfățișare feciorelnică, ochi mari, albaștri și plini de curiozitate, o piele strălucitoare, o talie subțire și vioaie, un glas plăcut, o dantură ca de fildeș și un minunat păr blond, iată portretul încântătoarei mezine ale cărei farmece nevinovate și trăsături adorabile sunt mult prea fine și delicate chiar și pentru penelul ce ar vrea să le zugrăvească.”

Student: Аpostu Аnа Mаriа/ Seriа I/ Grupа I 1

Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (n. 2 iunie 1740 — d. 2 decembrie 1814) a fost un aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină și excepțional de violentă precum și prin scrierile sale apologetice despre acest subiect. Originar dintr-o veche familie provesală, rudă cu Burbonii, el se află în grija unchiului său, abatele de Sade, un erudit libertin, înainte de a frecventa un colegiu iezuit, apoi un colegiu de cavalerie regală. Căpitan fiind, participă la războiul de 7 ani, iar în 1763 se căsătorește cu Renée Pélagie de Montreuil. După câteva luni va fi închis la Vincennes pentru „desfrâu scandalos“. Sadismul, ca perversiune sexuală și-a primit numele de la activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de Sade a fost încarcerat în total 32 de ani din viață, în mai multe închisori și într-un azil. În prologul cu care îşi deschide romanul, Sade se străduieşte să ne convingă că cei virtuoşi sunt victimele predilecte ale sorţii şi că vicioşii sunt cei care întotdeauna reuşesc în viaţă, de aceea înţelege că e de mii de ori mai bine să te alături celor răi, şi nu virtuoşilor, sortiţi pieirii. El îşi exprimă încredinţarea că înţeleptul va şti să citească povestea cumplită a nefericitei Justine, care-i va dezvălui o parte din cele mai ascunse mistere ale Providenţei, şi va înţelege că cerul, pentru a ne întoarce spre datoria noastră, îi loveşte sub ochii noştri pe cei care şi-o îndeplinesc cel mai bine. Justine şi Juliette sunt două surori rămase pe neaşteptate fără părinţi. Juliette, de 15 ani, cochetă, prefăcută, cu mintea „coaptă” ca a unei femei de 30 de ani, înţelege imediat cum trebuie să răzbată în viaţă. Alege calea viciului şi în următorii cincisprezece ani ajunge foarte bogată; după ce a îngropat mai mulţi oameni avuţi şi a făcut multe şi vestite cuceriri, ajunge soţia domnului de Corville, cu care la vremea povestirii e deja căsătorită de patru ani. Justine, care avea doar 12 ani când şi-a pierdut părinţii, alege calea virtuţii. Ruşinoasă, delicată, cu înfăţişare feciorelnică, dantură strălucitoare şi păr de aur, crede că în lume există oameni buni care o vor ajuta. După ce o fostă prietenă a mamei ei o respinge, fuge la preotul din parohia ei, care, pentru a o găzdui, doreşte să se bucure de farmecele ei într-un fel nu tocmai bisericesc. Povestea care urmează e de fapt viaţa Justinei povestită de ea însăşi, după cincisprezece ani, surorii sale, dar cele două nu se recunosc. Juliette întâlneşte în timpul unei călătorii în compania domnului de Corville, o tânără şi nefericită femeie care e învinuită de furt, crime şi incendiere şi e dusă de gardieni spre Paris. Juliette şi soţul ei înţeleg imediat - după înfăţişarea inocentă a prizonierei - că aceasta nu poate fi o criminală. De aceea cer învoirea să petreacă o noapte cu ea, pentru ca aceasta să le poată povesti viaţa ei, pe care o bănuiesc interesantă. Tânăra nefericită este tocmai Justine care, ascunzându-şi numele adevărat sub cel de Sophie, cu ochii în lacrimi, începe să-şi depene povestea vieţii. Respinsă de mică de toţi cei care ar fi putut-o ajuta, ajunge la un cămătar zgârcit care, pentru că nu a vrut să fure pentru el, îi pune un diamant sub saltea şi o dă pe mâna comisarului, spunând că i l-a furat. În timp ce aşteaptă executarea sentinţei, reuşeşte să evadeze cu ajutorul cumetrei Dubois, o hoaţă notorie, şi ajunge cu aceasta la o cabană în pădure, unde îi cunoaşte şi pe tovarăşii ei de rele. Aceştia vor să o violeze, dar Justine reuşeşte să scape şi se ascunde într-un bârlog, unde adoarme, extenuată. 2

Când se trezeşte, vede doi tineri care îşi oferă unul altuia plăceri cum numai Sodoma a mai pomenit. Domnul de Bressac, un june avut şi cu totul dedat plăcerilor de acest fel, o descoperă pe Justine şi o leagă de un copac, ameninţând-o cu moartea dacă va divulga ce a văzut. Apoi îi propune să fie camerista mamei sale. Doamna de Bressac este o fiinţă cu un suflet generos, care nu bănuia că fiul ei, plănuieşte să o omoare. Tânărul marchiz o atrage în complotul său pe Justine, care îi dezvăluie doamnei oribila crimă pe care fiul vrea să o comită; acesta reuşeşte totuşi să-şi atingă scopul şi, după ce o torturează pe Justine, îi dă drumul să plece, dar o acuză public de omorârea mamei sale. Justine reuşeşte să ajungă într-un sat, în apropiere, unde medicul Rodin o primeşte în casă şi o îngrijeşte. După doi ani petrecuţi în gospodăria medicului, descoperă, în timp ce acesta era plecat, o fetiţă ascunsă într-o cameră dosnică. Justine o eliberează înţelegând că era răpită în vederea unei disecții pe viu a aparatului reproducător. Drept urmare, ea este cea care va fi folosită în locul fetiţei: Rodin îi taie două degete de la picioare şi apoi o însemnează cu fierul roşu. Cu groaznice dureri, aleargă spre ţinutul Dauphine, sperând să-şi găsească acolo norocul. În drum află despre o mănăstire locuită de câţiva monahi singuratici, unde lumea mergea în pelerinaj la o icoană făcătoare de minuni. Sărmana se îndreaptă încrezătoare spre mănăstire şi, după o primire cuviincioasă, se vede târâtă spre o cameră ascunsă unde, alături de alte fete, va fi obiectul plăcerii călugărilor timp de câţiva ani. După ce scapă de acolo pritr-o minune şi se îndreaptă spre Grenoble, îi vine în ajutor unui om pe care alţi doi îl striviseră sub copitele cailor. Acesta se însănătoşeşte datorită îngrijirilor ei şi o duce la castelul său din munţi. Ajungând acolo, Justine descoperă că Dalville - acesta era numele lui - este falsificator de bani şi ajunge sclava acestuia, alături de alte câteva zeci de femei aflate deja acolo. După luni întregi de muncă îngrozitoare, conspiraţia lui Dalville e descoperită, el scapă, dar toţi ceilalţi ajung pe mâna justiţiei. Pe Justine o va scăpa de condamnarea la moarte un avocat impresionat de povestea ei. Văzându-se liberă, tânăra porneşte, după sfatul avocatului, spre Isere. Aici o reîntâlneşte pe cumătra Dubois, ale cărei intrigi îl vor omorî pe Dubreuil, un tânăr cinstit, cu suflet neasemuit de curat, care se îndrăgostise de Justine şi care voia să o ia de soţie. Lucrurile s-au întâmplat astfel încât toate semnele o indică pe Justine drept făptaşa omorului. Fuge spre Lyon împreună cu bănuitoarea doamnă Bertrand şi cu fiica acesteia, de numai 18 luni, într-o trăsură. La un han în care ele înnoptează izbucneşte un incendiu; doamna Bertrand fugise afară fără să-şi ia fetiţa, aşa că Justine se întoarce în clădirea cuprinsă de flăcări să o salveze. Împiedicându-se, scapă copilul în foc iar groaznica doamnă Bertrand o acuză de moartea fiicei ei, de hoţie şi de incendiere. Judecata are loc şi dovezile se adună necontenit împotriva ei. După ce se hotărăşte condamnarea ei la moarte, gardienii o duc la Paris pentru confirmarea sentinţei. Acesta e momentul când Justine o întâlneşte pe Juliette, care, la sfârşitul tristei poveşti, nu întârzie să recunoască în ea pe sora ei mai mică. Intervenţiile domnului de Corville în faţa justiţiei vor limpezi lucrurile şi o vor reabilita pe Justine, care va locui în continuare cu sora ei şi cu soţul acesteia.

3

Veştile bune şi fericite o asaltează, însă experienţa vieţii a învăţat-o pe Justine să nu se încreadă în acestea: ştie că nenorocirea va veni curând. Şi într-adevăr, în timpul unei teribile furtuni, un trăsnet o izbeşte şi o lasă fără suflare. Vederea surorii moarte o face pe Juliette să ia o hotărâre care-i va schimba radical existenţa: lăsând domnului de Corville tot ce are, intră în rândul carmelitelor şi ajunge în câţiva ani un exemplu de pietate. În încheiere, autorul îşi exprima încrederea că toţi cititorii vor avea acelaşi câştig de pe urma cărţii ca şi eroina lui. Juliette, femeia uşuratecă, ce s-a convins apoi de fericirea izvorâtă din virtute. „Violul, ca multe alte violenţe era sever condamnat de textele de drept clasic dar nu era urmărit de către judecătorii vremii. Parlamentele condamnau dar în acelaşi timp şi îi iertau pe infractori, oscilând între indulgenţă şi reprimare. Răspunsul juridic la viol era asemănător până la un punct cu acela al violenţei obişnuite. Textele existau şi le rezervau violatorilor pedepse exemplare însă ele nu aveau aspectul unei legi formale, pentru a îi acorda judecătorului indispensabila parte de arbitrariu. Statutul economic, atât al făptuitorului cât şi al victimei, conta în mare măsură la stabilirea gravităţii faptei, cel care avea o condiţie materială mai bună era favorizat idiferent de poziţia sa, acuzat sau acuzator.” De aceea, călugării care au abuzat de Justine sau Dalville nu vor fi judecați pentru faptele lor teribile. „Prima prevedere legală concretă apare în Declaraţia drepturilor omului în 20 iulie 1789: „Fiecare om este unicul proprietar al persoanei sale şi această proprietate este inalienabilă”. În 1791 apre un scurt articol şi anume articolul 29 din Codul penal: „Violul va fi pedepsit cu şase ani de temniţă”. Cu toate astea, Sade își termină înfiorătoarea, dar foarte bine scrisa poveste, în 1787, cu 4 ani înainte de această lege. Totuși, nu consider că ar fi fost diferită povestea nici dacă era scrisă în zilele noastre, de către același Sade, dată fiind predilecția acestuia către perversiuni și violență, datorată în mare parte unei copilării nefericite. Deși este o povestire plină de fapte îngrozitoare, nu este și una foarte explicită, totul fiind dat de înțeles de către pudica Justine într-un mod excepțional, dovedind faptul că Sade, deși un pionier al sadismului, este un artist adevărat care creează opere ce nu intrigă doar prin subiect, ci și prin stil. „Da, sunt libertin, o mărturisesc. Am gândit tot ce se putea gândi de soiul acesta, dar n-am făcut tot ce am gândit şi, fără îndoială, nici n-am să fac. Sunt libertin, dar nu sunt nici nelegiuit, nici ucigaş.”

Bibliografie: 1. Sade, Donatien Alphonse-François, Justine sau nenorocirile virtuții, Traducere de Tristana Ir. București: Trei, 2008. 2. Vigarello, George, Istoria violului, Traducere de Beatrice Stanciu. Timișoara: Editura Amarcord, 1998. 4