Anton Pavlovici Cehov - Stepa

NTR-? ~zi. de_ i_ulie, la. ~ev~rs_atul zorilor, o brişc_ă jerpehta şt fara arcun teşt dtn oraşul N. - capitala unui judeţ din gubernia Z. - şi o luă hodorogind pe drumul cel mare. Era una din acele brişti preistorice, cu care nu mai călătoresc astăzi in Rusia decît misiţii, negustorii de vite şi preoţii săraci. La cea mai mică hurducătură scîrţîia şi gemea din toate încheieturile, iar căldarea legată de osia din spate ii ţinea isonul, zdrăngănind. Larma asurzitoare pe care o făcea, ca şi zdrenţele de piele care atîrnau jalnic de pe scheletul ei jupuit, erau de-ajuns ca să-ţi dai seama cît era de veche şi că ar fi fost numai bună de zvîrlit la gunoi. In brişcă se aflau doi localnici din N. : negustorul Ivan Ivanki Kuzrniciov, cu obrazul ras din proaspăt, cu ochelari şi cu pălărie de pai, ceea ce-l făcea să semene mai mult a funcţionar decit a negustor, şi pă­ rintele Hristofor Siriiski, parohul biseridi sf. Nicolae, un bătrîne! mic de stat, cu plete lungi, îmbrăcat într-un caftan de pînză cenuşie, încins cu un brîu brodat multicolor şi, pe cap, cu pălărie tare, lată în baruri. Negustorul era adîncit în ginduri şi, din cind în _cind, scutura din cap să nu aţipească. Expresia lui obtşnuttă, aspră, de om de afaceri, se lupta cu înduioŞarea omului care ahia adineauri isi luase rămas bun de la ai săi, cinstind, aşa cum se ~uvine, despărţirea.

1

In schimb, părintele privea uimit, cu ochii lui mici şi umezi, lumea lui dumnezeu, şi zîmbetul larg care i ::.e aşternuse pe faţă părea că-i cuprinde pînă şi borurile pălăriei. Era stacojiu la obraz, de parcă îngheţase de frig. lvan lvanîci şi părintele Hristofor se duceau să vîndă nişte lînă. Inainte de a se despărţi de cei de acasă, mîncaseră cite o porţie zdravănă de papanaşi cu smîntînă şi, cu toate că abia se luminase de· zi, dăduseră de duşcă şi cîteva păhărele... De aceea, amîndoi erau foarte bine dispuşi. Afară de cei doi pe care i-am descris, şi de Deniska vizitiu!, care biciuia de zor perechea de murgi iuţi, în brişcă mai era un călător: un băieţaş de vreo nouă ani, cu faţa pîrlită de soare şi scăldată în lacrimi, - Egoruşka, nepotul lui Kuzmiciov. Cu încuviinţarea unchiului şi cu binecuvîntarea părintelui Hristofor, se ducea, nici el nu ştia bine unde, să se înscrie la liceu. Mama băiatului, Olga lvanovna, vă­ duva unui modest funcţionar cu gradul de secretar de colegiu, soră dreaptă cu lvan lvanîci, femeie că­ reia-i plăceau· oamenii cu c.arte şi societatea aleasă, se rugase de frate-său ca acum, cind se ducea cu lîna la vînzare, să-I ia şi pe Egoruşka şi să-I dea la liceu. Şi iată-1, stînd pe capră alături de Deniska şi ţinîn­ du-se de cotul lui, ca să nu cadă, sărind în sus la hopuri ca ceainicul pe samovar, fără să înţeleagă unde se duce şi pentru ce. Din pricina iuţelii cu care alerga brişca, rubaşca roşie i se umfla la spate, iar pălăriuţ.1 nouă-nouţă, cu pană de păun, îi luneca mereu pe ceafă. Se socotea fiinţa cea mai nenorocită de pe lume şi mereu îi venea să plîngă. Cind brişca trecu prin faţa închisorii, Egoruşl{a sr. uită la santinelele care păşeau alene pe sub zidul înalt şi alb, la ferestruicile zăbrelite, la crucea strălucind deasupra acoperişului, şi-şi aduse aminte că săptă­ mîna trecută, de ziua Maidi domnului - a Maicii domnului din Kazan - se dusese cu mamă-sa la hramul bisericii de la închisoare, iar şi mai demult, de Paşte, fusese cu Deniska şi cu Ludmila, l:ncătăreasa. să ducă celor închişi cozonaci, ouă, plăcinte şi friptură. Pu.şcăriaşii le mulţumiseră făcîndu-şi cruce, iar

unul din ei îi dăruise o pereche de butoni, pe care-i meşterise singur din staniol. Băiatul se uita cu drag la locurile cunoscute, dar afurisita de brişcă alerga mereu, lăsîndu-le toate în urmă. După închisoare se iviră, ca să rămînă apoi departe îndărătul lor, şoproanele afumate şi negre ale fierăriilor şi cimitirul verde şi plăcut, împrejmuit cu zid de piatră. Peste zid, înotind în verdeaţa vişi­ nilor, se desluşeau monumente şi cruci albe care, de departe, păreau pete vesele de lumină. Egoruşka îşi aduse aminte că primăvara, cînd înfloresc copacii, petele acelea vesele sînt una cu vişinii bătuţi de floare, ca o mare albă, iar cînd se coc vişinele, crucile şi monumentele par stropite cu mărgele roşii ca sîngele. Acolo, undeva, la umbra vişinilor, dorm şi ziua şi noaptea tatăl lui Egoruşka şi bunica Zinaida Danilovna. Cînd a murit bunica, au culcat-o într-un sicriu lung şi îngust, iar pe ochii care nu voiau să se închidă, i-au pus cîte-un pitac. !nainte de a muri, bunica era vioaie şi-i aducea lui Egoruşka din piaţă covrigi proaspeţi, presăraţi cu mac. Şi iată că acuma doarme, doarme ... Dincolo de cimitir se ridica fumul negru şi gros, de la că.rămidării. Ieşea în rotocoale mari de sub şo­ proanel'e lungi şi scunde, de stuf, şi se înălţa leneş în văzduh. Deasupra cărămidăriilor şi a cimitirului, cerul era plumburiu, şi umbrele nesfîrşite ale rotocoalelor de fum se tîrau peste cîmpie şi peste drum. Pe lîngă şoproane, învăluiţi în fum, umblau încoace şi încolo oameni şi cai plini de colb roşcat... O dată cu că.rămidăriile, oraşul se sfîrşea, şi dincolo de ele începea cîmpia. Egoruşka îşi mai aruncă pri":irea, pentru cea din urmă oară, asupra oraşului, îşi l1pi obrazul de cotul lui Deniska si lacrimi amare începură să-i curgă din ochi... · - Tot n-ai mai isprăvit cu plînsul, miorlăitule? - îi zise Kuzmiciov. - Iar te scînceşti, alintătură ! Dacă nu vrei să mergi, din partea mea n-ai decît să nu mergi. Nu te ia nimeni cu sila ! - Lasă, Egor, nu te teme frate, că nu-i nimic ... mormăi repede părintele Hristofor. Nu-i nimic,

frate ... Roagă-te lui dumnezeu ... Doar nu te duci la rău, te duci la bine. Invăţătura, cum se spune, înseamnă lumină, iar neştiinţa, întuneric ... Adevăr gră­ iesc tie. -'vrei să te întorci acasă ? - îl întrebă Kuzmidov pe băiat. • - V ... v ... vreau ... - îi răspunse Egoruşka printre lacrimi. - Atunci intoarce-te. După mjne, degeaba te şi duci, că tot n-ai să faci nici o scofală. - Nu-i nimic, frate, lasă că nu-i nimic ... - îi dă­ dea înajnte părintele Hristofor. - Roa~ă-te lui dumnezeu să te ajute. Iaca, şi Lomonosov 5, cind a plecat la învăţătură, a mers la ·drum cu nişte negustori de peşte. Şi vezi că a ajuns vestit în toată Europa. Tnvăţătura pe care ţi-o insuşeşti cu credinţă dă roade plăcute lui dumnezeu. Cum spune rugăciunea? "Intru slava ziditorului, întru mîngîierea părinţilor noştri, întru binele bisericii şi al patriei..." Asta-i ! - Binele ăsta nu-i pentru toată lumea la fel... zise Kuzmiciov, aprinzîndu-şi o ţigară ieftină de foi. - Că unii învaţă cîte douăzeci de ani, şi tot degeaba. - Se mai întîmplă şi aşa. - Unora, învăţătura le prieşte, pe alţii mai rău îi zăpăceşte de cap. Soră-mea-i femeie nepricepută, ţine morţiş să fie in rind cu nobilii, să scoată din

Egorka un

învăţat, şi

nu vrea

să înţeleagă că

eu, cu

nep-ustoria mea, aş putea să-I fac fericit pentru toată viaţa. De ce-ţi spun eu asta : că dacă s-ar umplea lumea de învăţaţi şi de nobi!i, n-ar mai avea cine să facă negoţ şi să semene pîine. Şi am muri cu toţii de foame! - t n schimb, dacă toată lumea ar face negoţ şi ar semăna pîine, n-ar mai avea cine să înveţe carte. Şi, socotind că spuseseră vorbe cu greutate şi înţelepte, îşi luară un aer grav şi tuşiră, amîndoi o dată. Deniska vizitiu!, care ascultase tot ce vorhiseră ei, dar nu pricepuse nimic, clătină din cap şi, săltîndu-se pe capră, dădu bici murgilor. Tăcură cu toţii.

Tn vremea asta, inaintea ochilor călătorilor incepuse să se aştearnă o• cîmpie întinsă, fără sfîrşit, intretăiată într-o parte de un şir de dealuri. t ngră­ mădindu-se şi uitîndu-se unul pe deasupra celuilalt, dealurile se uneau intr-un podiş, care se înti'ndea pe dreapta drumului pînă la orizont, pierzîndu-se in depărtările sinilii : puteai să mergi mult şi bine, fără să-ţi dai seama unde începea şi unde se sfîrşea podişul... Soarele se ivi din spate, dincolo de oraş şi, domo'l, fără grabă, se apucă de treburile 1ui. Mai întîi, aşternu peste şes o. fîşie lată, de un galben auriu, petrecînd-o pe lîngă un şir de gorgane, apoi pe lîngă o moară de vînt care semăna, de departe, cu un omuleţ care ar da din mîini, şi făcînd-o să alunece pînă în furidul zării, acolo unde cerul se intilnea cu pă­ mîntul. Peste cîteva clipe, o fîşie la fel se a prinse ceva mai aproape, tîrindu-se spre dreapta şi învăluind dealurile. Fără veste, ceva cald mingiie spinarea lui Egoruşka. O rază se furişă din spate, să.ri peste brişcă şi peste cai, alergă in întîmpinarea celorlalte şi, dintr-o dată, stepa întinsă şi fără sfîrşit, aruncînd vălu­ rile dimineţii, zîmbi şi străluci sub rouă. Secara secerată, buruienile, laptele cucului, cînepa sălbatică, tot ce arşiţa innegrise, îngălbenise şi aproape uscase, spălate acum de rouă şi mîngîiate de soare, inviau, gafa parcă să înflorească din nou. Deasupra drumului chirighiţele zburau cu strigăte vesele, în iarbă ţistarii se chemau unii pe alţii, iar undeva departe, spre stînga, se tînl?'uiau nagîţii. Speriat de zdrăngănitul hriştii, un stol de potirnichi se înălţă din mirişte şi, sfîrîind se avîntă spre coline. Greierii, lăcustele verzi şi cele negre, scripcarii şi coropişniţele începură să-şi depene în iarbă melopeea lor ţîrîitoare şi monotonă.

Dar nu trecu mult şi .roua se zvîntă, văzduhul încremeni, şi stepa, înşelată în nădejdile ei, îşi reluă înfăţişarea mohorîtă de iulie. Iarba îşi lăsă capul la pămînt, viaţa parcă se opri. Deal urile arse, de un verde cafeniu, liliachii în depărtare, cu tonurile lor şterse, ca de umbră ; cîmpia cu zările înceţoşate şi cerul răsturnat peste ea, - înfricoşător de adînc şi

de străveziu în dealuri înalte, talgie ...

stepă,

unde nu sînt nici păduri, ntct totul era nemărginit şi plin de nos-

Zăduf şi plictiseală ! Brişca aleargă, dar Egoruşka nu vede decît unul şi acelaşi lucru : cerul, şesul, dealurile... Concertul din iarbă a amuţit şi el." Chirighiţele au plecat, potîrnichiile s-au făcut nevăzute. Stoluri de ciori, neavînd ce face, se rotesc pe deasupra ierbii veştede. Şi cum seamănă leit una cu alta, fac să pară stepa şi mai monotonă. Un uliu trece în zbor aproape de faţa pămîntului, bătînd lin din aripi. Deodată se opreşte· in văzduh, ca şi cum ar medita asupra plidiselii vieţii, apoi bate iarăşi din aripi, avintîndu-se ca o săgeată pe deasupra stepei. Te intrebi, nedumerit : de ce o fi zburînd şi ce-o fi căutînd? ... In depărtare, moara de vînt îşi învîrte mereu braţele ... Din cînd in cînd, parcă anume ca să mai rupă monotonia, albeşte printre buruieni o tidvă sau un bolovan. răsare o clipă o piatră cenuşie cioplită. se iveşte o salcie uscată cu o gaiţă în virf, sau le taie calea cîte-un ţistar ... Şi iarăşi buruieni, coline, ciori... Dar, slavă domnului, iată pe drum un car cu snopi. In virful carului stă întinsă o fată. Somnoroasă, maIeşită de căldură, îşi ridică leneş capul şi se uită la drumeţi. Deniska rămîne cu ochii la ea, murgii intind boturile spre snopi şi brişca, scirţiind din închieturi, se sărută cu carul, în timp ce spicele ţepoase trec ca o măturică peste pălăria tare a părintelui Hristofor. - Ho că dai peste oameni, grăsuno ! - strigă Deniska. - Ia te uită la ea cît e de umflată la obraz, de parcă au pişcat-o bondarii ! Fata zimlbeşte somnoros, mişc~ incet din buze şi se culcă din nou ... Deodată, pe o colină se iveşte un plop singuratic. Cine 1-o fi sădit şi ce caută acolo, numai dumnezeu ştie. Nu-ţi vine să-ţi mai iei ochii de la tulpina lui înaltă şi subţire, de la veşmîntul lui verde. O fi fericit plopul cel mindru? Vara arşiţă, iarna ger şi viscol, toamna nopţi înspăimîntătoare şi negre, fără lună, cînd n-auzi decît urletul furios al vintului. Dar mai cu seamă să fii toată viaţa singur, singurel !. ..

De la plop. din vîrful colinei şi pînă în drum, se aş­ tern, ca un covor auriu, l341uri de gr'iu. Pe deal grîul e cosit şi adunat în clăi, dar în vale abia acum se coseşte ... Şase oameni, unul lîngă altul, îşi avîntă coasele care sclipesc vesel in aer şi fac, toate o dată : "vjj, vjj !" După felul cum se mişcă femeile care leagă snopii, după chipurile cosaşilor şi după sclipirea coaselor, poţi să-ţi dai seama că arşiţa dogorăşte cumplit. Un dulău negru se repede cu limba scoasă la brişcă, fără îndoială cu gîndul să latre. Dar, ajuns la jumă­ tatea drumului, se opreşte şi se uită nepăsător la Deniska, cu toate că omul îl ameninţă cu biciul : prea e cald ca să mai latre! Una din femei se îndreaptă din mijloc şi, sprijinindu-şi cu mîinile şalele înţepenite, petrece cu ochii rubaşca roşie a lui Egoruşka. 1-o fi plăcind culoarea ei aprinsă, sau şi-o fi adus aminte de copii ? Cine ştie. Dar rămîne încă multă vreme încremenită, uitîndu-se lung 'in urma briştii... Iată că au trecut şi de 1an urile de grîu. Şi iarăşi încep să le treacă pe dinaintea ochilor cîmpia arsă de soare, dealurile îngălbenite, cerul incins de căl­ dură. Şi iarăşi zboară uliul, lin, deasupra pămîntului. Ca şi înainte moara îşi învîrte braţele in depărtare, semănînd, ca şi înainte, cu un omuleţ care ar da din mîini. La drept vorbind de la o vreme ti se şi urăşte să te tot uiţi într-acolo şi ţi se pare că moara fuge de brişcă şi că n-ai să ajungi niciodată pînă la ea. Părintele Hristofor si Kuzmiciov tăceau. Deniska îşi îndemna murgii, şfi~hiuindu-i din cînd in cînd cu biciul, iar Egoruşka se uita cu nepăsare in jurul lui. Nu mai plîngea. Arşiţa şi monotonia stepei îl dă_du­ seră gata. 1 se părea că e o veşnicie de CÎf1d îl hurducă brişca şi că soarele îi dogorăşte spinarea de cine ştie cînd. Nu făcuseră încă nici zece verste, si el se şi gîndea : "ar cam fi vremea să facem un po.pas, s~ ne mai od!.hnim !" De pe faţa unchiului său, duioŞia dispăruse încetul cu incetul şi nu lăsase în urmă decît o expresie de preocupare, de asprime, care dă­ dea obrazului ras, ciolănos şi cu ochelari - mai ales acum, cînd nasul şi tîmplele îi erau pline de praf un aer inchizitorial, neînduplecat. In schimb, părin-

tele Hristofor nu mai contenea să se minuneze de lumea lui dumnezeu şi să surîdă. Se gîndea în tăcere la ceva frumos şi vesel, şi un suris blajin şi plin de voie bună i se intipărise pe faţă. Ai fi zis că, din pricina căldurii dogoritoare, gîndul acela frurpos şi vesel îi încremenise in minte ... - Ce zici, Deniska, mai ajungem noi din urmă astăzi căruţele noastre? întrebă Kuzmiciov. peniska se uită la cer, se săltă puţin pe capră, dădu hici cailor şi abia după acea ·îi răspunse: - Dacă o vrea dumnezeu, le-om ajunge înainte de-a se înnopta. Deodată se auzi lătrat de ciini. Vreo sase dulăi mari, ciobăneşti, ieşiră ca din pămînt, de 'parcă stă­ tuseră pînă atunci la pîndă, şi se aruncară înaintea briştii, urlind asurzitor. Furioşi, cu ochii roşii şi cu capetele zbirlite, înconjurară brişca, îmbrîncindu-se cu ciudă, şi începură să latre răguşit. Păreau gata să rupă in bucăţi şi caii, şi brişca, şi oamenii din ea, atît de aprigă era ura lor ... Lui Deniska îi plăcea să stîrnească dulăii, ca să-i ardă apoi cu biciul. De aceea, bucuros de intimplare, se aplecă şi, cu răutate, il arse pe unul cu şfichiui. Dulăii se îndîrjiră şi mai amarnic, caii luară vint. Abia ţinîndu-se pe capră, Egoruşka se uita la ochii şi la colţii ciinilor şi-şi dă­ dea seama că dacă s-ar intimpla să cadă, 1-ar rupe pe loc. Dar nu-i era frică. Se uita la cîini cu răutate, ca şi Deniska, şi-i era ciudă că n-are şi el un bici. Brişca ajunse din urmă o turmă de oi. - Opreşte ! - strigă Kuzmiciov. - Ţine caii ! Prrr ... Denisl