Anthony Horowitz - Stormbreaker - Alex Rider, Superspionul Adolescent - [Vol. 1-3]

ANTHONY HOROWITZ

Alex Rider, superspionul adolescent / 1 Academia Point Blanc / 142 Insula Rechinilor / 317

—1—

ANTHONY HOROWITZ este, cu siguranţă, unul dintre cei mai

iubiţi autori de cărţi pentru copii şi tineri. Născut la Londra, el mărturisea că „am ştiut cu siguranţă că vreau să devin […] scriitor de 8 înani; doream la să vârsta mă răzbun cărţile mele pentru toate nedreptăţile pe care le-am avut de suferit în copilărie”. Cea mai celebră serie scrisă de Horowitz este cea a romanelor despre Alex Rider, superspionul de 14 ani, acest James Bond adolescent pe care-l

vom întâlni în: Stormbreaker, Point Blank, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The Falcon’s Malteser, Public Enemy Number Two, South by South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail.

—2—

ANTHONY HOROWITZ

S T O R M B R E AK E R Original: Stormbreaker (2000) Primul volum al seriei ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT Traducerea: LORENA ARMULESCU

virtual-project.eu

Editura: RAO 2003

—3—

Pentru J, N, C şi L

—4—

VOCILE MORŢII Când auzi soneria la ora trei dimineaţa, nu e niciodată de bine. Alex Rider s-a trezit de la primul zbârnâit. A deschis imediat ochii, dar,şipentru o clipă, a rămas pat, -şi capul întins pe spate lăsându pe nemişcat pernă. Aînauzit

deschizându-se uşa unui dormitor şi scârţâitul scării de lemn, ca şi cum cineva ar fi coborât. Soneria a sunat a doua oară şi atunci s-a uitat la ceasul deşteptător de alături. Trei şi două minute dimineaţa! S-a auzit un zgomot, ca şi cum cineva ar trage lanţul uşii de la intrare. S-a dat jos din pat şi s-a dus la fereastra deschisă, călcând apăsat pe covorul gros cu tălpile lui goale. Lumina lunii i se revărsa pe piept şi pe umeri. La cei paisprezece ani ai săi, Alex era deja bine făcut. Părul blond era tuns astfel încât două şuviţe grele îi atârnau pe frunte. Avea ochi căprui şi serioşi. A rămas tăcut pentru o clipă, pe jumătate ascuns în umbră, privind afară. Afară oprise o maşină a poliţiei. De la fereastra lui de la al doilea etaj putea zări plăcuţa neagră cu numărul maşinii şi şepcile celor doi bărbaţi din faţa uşii. Lumina din hol s-a aprins şi, în acelaşi timp, s -a deschis şi uşa. — Doamna Rider? — Nu. Eu sunt menajera. Ce este? Ce s-a întâmplat? — Aceasta este locuinţa domnului Rider? — Da. — Am putea intra…? Alex ştia deja. Ştia din felul în care poliţiştii stăteau acolo, încurcaţi şi descumpăniţi. Şi mai ştia şi din tonul vocii lor. Vocile morţii… aşa le va numi altă dată. Este acel tip de voce pe care oamenii îl au atunci când vin să te anunţe că cineva apropiat ţie a murit. S-a dus la uşă şi a deschis-o. I-a auzit pe cei doi ofiţeri discutând în hol, însă doar câteva cuvinte ajungeau până la el.

— … un accident de maşină… am chemat ambulanţa… —5—

terapie intensivă… nimeni n-a putut face nimic… ne pare foarte rău. Abia peste câteva ore, în bucătărie, privind cum lumina dimineţii se ivea încet, încet, pe străzile din vestul Londrei, Alex îşi dădu seama ce se petrece. Unchiul lui, Ian Rider, era mort. Conducând spre casă, maşina lui fusese lovită d e un camion pe Old Street, se răsturnase şi el murise aproape pe loc. Nu purta centura de siguranţă, a spus poliţia. Altfel, ar

mai fi avut o şansă. Alex se gândea acum la omul care, de când se ştia el, îi fusese singura rudă. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. Muriseră într-un accident, un accident de avion, la câteva săptămâni după naşterea lui. A fost crescut de fratele tatălui său (niciodată „unchiul” – Ian Rider ura acest cuvânt) şi şi -a petrecut cea mai mare parte a celor paisprezece ani ai săi în aceeaşi casă din Chelsea, în Londra, între King’s Road şi râu. Dar abia acum îşi dădea seama cât de puţine ştia despre acest om.

Un bancher. Unii spuneau că îi semăna un pic. Ian Rider era întotdeauna pe drum. Un om tăcut, introvertit, căruia îi plăceau vinul bun, muzica clasică şi cărţile. Nu părea să aibă vreodată vreo iubită… de fapt, nu avea deloc prieteni. Se ţinea bine, nu fumase niciodată şi se îmbrăca în haine scumpe. Dar asta nu era de ajuns. Asta nu era imaginea unei

vieţi. Era doar o eboşă. — Te simţi bine, Alex? În cameră intră o tânără. Să tot fi avut spre treizeci de ani, cu o claie de păr roşcovan şi cu o faţă rotundă, băieţoasă. Venise la Londra acum şapte ani, închiriase o cameră în casă – în schimbul menajului şi al îngrijirii copilului – şi devenise menajera casei şi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Alex. Uneori se întreba de unde vine prescurtarea Jack. Jackie? Jacqueline? Nici niciniciun alta nu i se potriveau şi, -o odată, deşi a întrebat n-una, a primit răspuns.

Alex dădu din cap în semn că da, era bine. — Ce crezi că se va întâmpla? întrebă el. — Ce vrei să spui? — Păi, casa. Eu. Tu. —6—

— Nu ştiu, ridică ea din umeri. Mă gândesc la faptul că Ian o fi făcut vreun testament. O fi lăsat vreo indicaţie. — Poate ar trebui să ne uităm prin biroul lui. — Da. Dar nu azi, Alex. S-o luăm pas cu pas. Biroul lui Ian era o încăpere care se întindea de-a lungul întregii case, la ultimul etaj. Era singura cameră mereu încuiată – Alex acolo de trei ori putea şi niciodată singur. Când erafusese mai mic, îşi doar închipuia că ar fi ceva ciudat pe acolo; vreo maşină a timpului sau vreun OZN. Dar erau numai un birou cu o masă de scris, vreo două rafturi de dosare, sertare pline de hârtii şi de cărţi. Chestii legate de bancă – zicea Ian. Chiar şi aşa, voia să meargă acolo sus chiar acum. Pentru că niciodată nu -i fusese permis. — Poliţia a zis că nu purta centura de siguranţă. Se întoarse spre Jack. Ea aprobă: — Da, aşa au zis. — Nu ţi se pare ciudat? Doar ştii ce grijuliu era. Întotdeauna purta centura de siguranţă. Se întâmpla să nu mă ducă nici până la colţ, dacă nu-mi fixam centura. Jack se gândi o clipă, apoi ridică din umeri. — Mda, e ciudat, zise. Dar aşa trebuie să fi fost. De ce ar fi minţit poliţia? Ziua trecea cu greu. Alex nu se duse la şcoală, deşi, în secret, şi-ar fi dorit. Ar fi preferat să se întoarcă la viaţa normală, de zi cu zi – la sunetul clopoţelului, la mulţimea de figuri cunoscute – în loc să stea aici, izolat în casă. Dar trebuia să primească vizitatorii, care au venit de dimineaţa până spre seară. Au fost cinci. Un avocat care nu ştia nimic despre vreun testament, dar care părea să fi fost angajat pentru organizarea funeraliilor. Un organizator de funeralii, ce fusese adus avocat. Un vicarmai – înalt, în vârstă – care dezamăgit cădeAlex nu se arăta necăjit. O vecină de părea peste

stradă – cum naiba aflase că murise? Şi, în sfârşit, cineva de la bancă. — Noi toţi, cei de la Royal & General suntem profund şocaţi, a zis. —7—

Să fi avut treizeci şi ceva de ani, purta un costum de poliester şi o cravată de la Marks & Spencer. Avea acel tip de figură pe care o uiţi chiar în timp ce o priveşti şi s-a prezentat drept Crawley, de la Personal. — Dacă putem să ajutăm cu ceva…

— Ce se va întâmpla acum? întrebă Alex a doua oară în aceeaşi — Să zi. nu ai nicio grijă, a zis Crawley. Banca se va ocupa de toate. Asta e treaba mea. Lasă totul pe seama mea. Ziua se sfârşi. Alex îşi omorî vreo două ore jucând u-se Nintendo 64 şi s-a simţit un pic vinovat când Jack l-a prins. Dar ce altceva să fi făcut? Mai târziu, l-a luat cu ea la un Burger King. Era bucuros să iasă din casă, dar abia dacă şi au spus câte ceva. Alex era de părere că Jack trebuia să se întoarcă în America. Nu putea, categoric, rămâne în Londra pentru totdeauna. Şi cine va avea grijă de el? Conform legii, era prea mic pentru a-şi purta singur de grijă. Viitorul lui părea aşa de incert, că prefera să nu vorbească despre asta. De fapt, prefera să nu vorbească deloc. Apoi a sosit şi ziua înmormântării, când Alex s-a trezit îmbrăcat într-o jachetă neagră, pregătindu-se să plece cu o maşină neagră care venise nu se ştie de unde, înconjurat de oameni pe care nu-i văzuse niciodată în viaţa lui. Ian Ride r a fost înmormântat în cimitirul Brompton, pe aleea Fulham, chiar în umbra stadionului de fotbal Chelsea, şi Alex îşi dădu seama unde ar fi vrut să fie în acea după -amiază de miercuri. Veniseră aproape treizeci de oameni, dar abia dacă recunoscuse pe vreunul dintre ei. Mormântul era săpat chiar lângă aleea care străbătea cimitirul de la un capăt la altul şi, când slujba începu, apăru şi un Rolls-Royce, uşa din spate se deschise şi din el coborî un bărbat. Alex îl privi cum înaintează şi cum se opreşte. Deasupra, un avion care se îndrepta spre Heathrow câteva clipe soarele. Se cutremură. Era ceva acoperi cu acestpentru nou -venit, ceva care făcea să i se furnice pielea. Şi, cu toate astea, nu era ceva cu totul ieşit din comun. Costum gri, păr cenuşiu, buze cenuşii şi ochi cenuşii. Avea o faţă inexpresivă, ochii, în spatele ramelor pătrăţoase ale —8—

ochelarilor fumurii, complet goi. Poate asta era ceea ce-l

tulburase pe Alex. Oricine ar fi fost acest om, părea să aibă mai puţină viaţă în el decât oricine altcinev a din acest cimitir. Indiferent dacă se afla deasupra sau sub pământ. Cineva îl bătu pe umăr şi, când se întoarse, îl văzu pe domnul Crawley venind lângă el. — Acesta este domnul Blunt, murmură directorul de la Personal. E directorul băncii. Privirea lui Alex trecu dincolo de domnul Blunt, spre Rolls-

Royce. Alţi doi bărbaţi îl însoţeau, din care unul era şoferul. Purtau costume identice şi, deşi nu era o zi chiar însorită, ochelari de soare. Amândoi urmăreau slujba cu aceeaşi mină serioasă. Alex se uită din nou la Blunt şi apoi la ceilalţi care veniseră la cimitir. Chiar îl cunoscuseră pe Ian Rider? De ce nu îl văzuse pe niciunul dintre ei până acum? De ce i se părea aşa greu de crezut că măcar unul dintre ei lucra pentru bancă? — … un om bun, un patriot. Ne va lipsi. Vicarul îşi termină cuvântarea de adio. Lui Alex i se părea bizar că vicarul alesese tocmai aceste cuvinte. Patriot? Asta înseamnă că-şi iubea patria. Dar, din câte ştia, Ian Rider abia dacă îşi petrecea ceva timp în ea. În mod clar, nu fusese niciodată unul dintre cei care să ridice steagul Marii Britanii. S-a uitat în jur sperând s-o zărească pe Jack, dar a văzut în schimb că Blunt îşi făcea drum către el, păşind cu grijă pe lângă mormânt. — Tu trebuie să fii Alex. Directorul era doar un pic mai înalt decât el. De aproape, pielea lui părea complet lipsită de naturaleţe. Putea fi făcută din plastic.

— Eu sunt Alan Blunt, a zis. Unchiul tău vorbea deseori despre tine.

— Ciudat, zise Alex. Mie nu mi- a pomenit niciodată de dumneavoastră. Buzele cenuşii i se mişcau repede: — Ne va lipsi. A fost un om bun. — Cu ce se ocupa? Niciodată n-a vorbit despre munca lui. Dintr-odată apăru şi Crawley: —9—

— Unchiul tău a fost director la Finanţe Internaţionale, Alex, îi zise el. Era responsabil cu filialele noastre din străinătate. Cred că ştiai asta. — Ştiu că se deplasa mult, zise Alex. Şi ştiu că era şi foarte atent. Cum ar fi în privinţa centurilor de siguranţă. — Ei, din păcate, nu a fost destul de atent. ochelarilor, se Ochii lui Blunt, măriţi de lentilele groase intersectară cu ai lui şi, pentru o clipă, Alex ale se simţi ţintuit la pământ, ca o insectă sub microscop. — Sper să ne mai vedem. Blunt plecă. Îşi atinse uşor obrazul cu unul dintre degetele sale cenuşii. — Mda… Apoi se întoarse şi se îndreptă spre maşină. S-a întâmplat chiar când să urce în Rolls-Royce. Şoferul se aplecase să deschidă portiera din spate şi haina i s -a desfăcut, lăsând să i se vadă cămaşa de dedesubt. Şi nu doar cămaşa. Bărbatul purta un toc de piele cu un pistol automat înăuntru. Alex a văzut asta chiar dacă omul, dându-şi seama, s-a îndreptat repede şi şi-a tras haina peste piept. Blunt a văzut şi el. S-a întors şi l-a privit din nou pe Alex. Ceva foarte asemănător unei emoţii i-a însufleţit chipul. Apoi a intrat în maşină, portiera s-a închis şi au dispărut. O armă la înmormântare! De ce? De ce ar purta directorii de bănci arme? — Hai să plecăm de aici, îi spuse Jack, care apăruse dintr odată lângă el. Cimitirele îmi dau fiori. — Da. Şi câţiva nemernici tocmai au plecat 1, a murmurat Alex.

Au părăsit locul în linişte şi s-au îndreptat spre casă. Maşina care-i adusese la înmormântare încă îi aştepta, dar au ales să meargă pe jos. Plimbarea le -a luat vreo cincisprezece minute. au dat colţul, Alex adintre băgatcele de seamă că, în faţa casei,Cum era parcată o camionetă folosite pentru mutări, pe care scria STRYKER & SON.

1

Joc de cuvinte: creep (engl.) = „fior”, dar şi „nemernic” (n.tr.).

— 10 —

— Ce fac ăia…? începu el. În aceeaşi clipă, camioneta se puse în mişcare, cu roţile alunecând aiurea pe asfaltul străzii. În timp ce Jack descuia uşa de la intr are, Alex nu zise nimic, dar, când ea se duse la bucătărie să pregătească nişte ceai, aruncă o privire prin casă. O scrisoare care fusese pe masă acum era pe jos. O uşă care fusese întredeschisă, acum era închisă. Lucruri mărunte, dar ochilor lui Alex nu le scăpa nimic. Cineva fusese în casă. Era aproape sigur. Dar nu fu absolut sigur până nu urcă la ultimul etaj. Uşa de la birou, care era tot timpul încuiată, acum era descuiată. O deschise şi intră. Camera era goală. Ian Rider era dus şi tot aşa şi toate lucrurile lui. Dulapurile, rafturile, sertarele… tot ce i-ar fi putut spune ceva despre munca celui mort

dispăruse. — Alex…! îl strigă Jack de jos. Alex aruncă o ultimă privire prin camera interzisă, gândindu-se din nou la omul care lucrase odată aici. Apoi închise uşa şi se întoarse jos.

— 11 —

RAIUL MAŞINILOR Trecând de Podul Hammersmith, Alex părăsi râul şi goni

cu bicicleta în josul dealului, spre Şcoala Brookland. Bicicleta era o Condor Junior Roadracer, făcută pe comandă pentru el, când împlinise doisprezece ani. 531 Era redus, o bicicletă pentru adolescenţi cu un ghidon Reynolds dar roţile erau la mărimea lor normală, aşa că putea alerga cu viteză şi fără a întâmpina o rezistenţă prea mare. Depăşi repede un Mini şi intră pe porţile şcolii. Îi va părea rău, când va creşte, după bicicletă. De doi ani devenise aproape o parte din el.

O încuie cu două lacăte în grilajul pentru biciclete şi traversă curtea. Brookland era o şcoală nouă, din cărămizi roşii şi din sticlă, modernă şi urâtă. Alex ar fi putut să se ducă la oricare altă şcoală bună, particulară, în cartierul Chelsea chiar, dar Ian Rider a hotărât să-l înscrie aici. A zis că va fi pentru el mai mult decât o provocare. Avea matematică prima oră. Când Alex intră în clasă, profesorul, domnul Donovan, scria deja o ecuaţie complicată pe tablă. Înăuntru era cald, lumina soarelui se revărsa prin ferestrele care se întindeau din plafon până -n podea, proiectate de nişte arhitecţi care ar fi trebuit să -şi cunoască mai bine meseria. Se aşeză în spatele clasei şi se întrebă cum avea să facă faţă lecţiei. Cum naiba ar putea să se gândească la algebră când îi treceau atâtea chestii prin cap? Arma de la înmormântare. Felul cum l-a privit Blunt Camioneta de la STRYKER & SON. Biroul gol. Şi cea mai cea: acel amănunt care nu voia să dispară – centura de siguranţă. Ian Rider nu purtase centura!

Dar bineînţeles că o purtase! Ian Rider nu era omul care să dea sfaturi. Întotdeauna fusese de părere ca Alex să ia singur decizii. Mai puţin în privinţa centurii de siguranţă: avea această obsesie! Cu cât se gândea mai mult, cu atât Alex credea mai puţin în acest accident. O coliziune la o intersecţie. Dintr -odată îşi dori să vadă maşina. Cel puţin aşa şi -ar da cât de cât seama ce s -a — 12 —

întâmplat şi i-ar confirma faptul că Ian Rider chiar a murit într-un accident. — Alex? Alex îşi ridică privirea şi îşi dădu seama că toată lumea se uita la el. Domnul Donovan tocmai îl întrebase ceva. Aruncă rapid o privire pe tablă. Da, domnule, zise, x este şapte şi y este cincisprezece. — Profesorul zâmbi: — Da, Alex, ai perfectă dreptate. Dar, de fapt, te rugasem să deschizi fereastra. Nu se ştie cum, dar făcu totuşi faţă până la sfârşitul zilei, iar în clipa în care se sună pentru ultima oară, se hotărî. În timp ce toată lumea se îndrepta spre ieşire, el porni spre secretariat şi ceru un exemplar din Pagini Aurii. — Ce cauţi? îl întrebă secretara. Jane Bedfordshire era o tânără de peste douăzeci de ani care întotdeauna avusese o slăbiciune pentru Alex. — Cimitirul de maşini… aruncă el o privire peste fo ile cărţii. Dacă o maşină a avut un accident lângă Old Street, ar depozita-o undeva în apropiere, nu? — Bănuiesc. — Pe-aici, pe undeva… Alex dădu de lista cimitirelor de maşini, intitulată „maşini dezmembrate”. Dar erau o groază, întinzându -se pe patru pagini şi ceva… — Îţi trebuie pentru un proiect la şcoală? îl întrebă secretara.

Ştia că lui Alex tocmai îi murise o rudă, dar nu ştia în ce fel.

— Mda, cam aşa… Alex citea adresele, dar nu -i spuneau nimic.

— Asta e chiar lângă Old Street. Domnişoara puse degetul pe colţul de paginii. — Stai aşa! Bedfordshire Alex trase catalogul mai aproape el şi se uită la anunţul de sub cel ales de secretară.

— 13 —

— Asta e în Vauxhall, zise domnişoara Bedfordshire. Nu e prea departe… — Ştiu. Dar Alex recunoscuse numele. J. B. Stryker. Îşi aminti de camioneta pe care-o văzuse în faţa casei în ziua funeraliilor. STRYKER & SON. Bine, s-ar putea să fie o coincidenţă, dar în mod cert era un început. A închis cartea. — La revedere, domnişoară Bedfordshire! — Ai grijă cum mergi cu bicicleta! Secretara se uită la Alex cum se îndepărta, întrebându -se de ce zisese asta. Poate că văzuse ceva î n ochii lui. Întunecaţi şi serioşi, aveau ceva ameninţător în ei. Apoi sună telefonul şi, imediat cum se întoarse la treabă, uită de Alex. J. B. Stryker’s era un pătrat de teren viran în spatele şinelor de tren care ieşeau din Gara Waterloo. Curtea era împrejmuită cu un gard înalt de cărămidă care se termina cu o bordură de cioburi de sticlă şi de sârmă electrică. Două porţi de lemn erau întredeschise şi, din partea cealaltă a drumului, Alex putu zări un grilaj cu o fereastră de siguranţă şi, dincolo de ea, maşini dezmembrate, aşezate claie peste grămadă, aproape să se prăbuşească. Tot ce era de valoare fusese înlăturat şi doar caroseriile de metal aşteptau, una peste alta, să fie strivite în zdrobitor. Era şi un paznic lângă grilaj, care citea The Sun. În depărtare, o macara se trezi la viaţă şi trânti cu un zgomot infernal Ford Mondeo dărâmat, apoişicupa ei de metal îi sfărâmă un complet geamurile, îl apucă îl transportă mai departe. Un telefon sună undeva, dincolo de grilaj şi paznicul se întoarse să răspundă. Asta îi fu de ajuns lui Alex. Ţinându-şi bicicleta alături, se strecură repede pe poartă. Era plin de gunoaie şi moloz. Mirosea greu a motorină şi se — 14 —

auzea continuu zgomotul asurzitor al motoarelor. Alex

urmări cum macaraua trânteşte o altă maşină, o potriveşte într-o gheară şi îi dă drumul în presă. Pentru o clipă, maşina se sprijini pe două rampe, apoi acestea se ridicară şi răsturnară maşina într-o cală a conteinerului. Manipulantul, aşezat într-o cabină de sticlă la capătul presei, apăsă un buton şi aerul umplu ca de ouninsectă fum negru şi gros. se închiseră pestesemaşină imensă care-Rampele şi strângea aripile. S-a auzit un zgomot te ribil până când maşina a fost complet distrusă, până ce n -a mai fost decât de forma şi de mărimea unui covor răsucit. Apoi manipulantul prinse maşina din nou în gheară până când nu se mai văzu nimic din forma unei maşini, ci doar ceva ca o pastă metalică tăiată în bucăţi de o lamă ascunsă. Feliile se zdrobiră de pământ. Lăsându-şi bicicleta proptită de perete, Alex alergă mai departe în curte, ascunzându-se după dărâmături. Cu zgomotul de la maşini, nu era nicio şansă să -l audă cineva, dar se temea încă să nu fie văzut. Renunţă să -şi mai ţină respiraţia şi îşi trecu o mână murdară peste faţă. Ochii îi lăcrimau de la fumul de motorină. Aerul era la fel de îmbâcsit ca pământul pe care călca. Când tocmai începuse să regrete că venise, îl văzu. BMW ul unchiului său, parcat câţiva metri mai încolo. La prima vedere, părea absolut în regulă, caroseria nu era nici măcar zgâriată. În mod cert, nu era posibil ca această maşină să fi fost implicată într-o coliziune fatală cu un camion sau cu altceva. Dar era maşina unchiului său. Alex recunoscu numărul. Se apropie în grabă şi văzu că totuşi maşina era avariată. Apărătoarea de vânt fusese spartă, de -a lungul ambelor geamuri de pe o parte. Alex trecu pe partea cealaltă şi înlemni. Ian Rider nu murise în accident. Era clar ce îl omorâse, chiar şi pentru cineva care nu maimaşina văzuse din vreodată aşapartea ceva: o puzderie de gloanţe nimeriseră plin pe şoferului, îi spărseseră roata din faţă, sfărâmaseră parbrizul în mii de cioburi şi loviseră şi geamurile laterale. Alex îşi trecu degetele peste găurile gloanţelor. Simţi fierul rece sub degetele lui. Deschise portiera şi se uită înăuntru. Fotoliile — 15 —

din faţă, acoperite cu piele de culoare gri-închis, erau pline de cioburi şi murdare de pete de un maro-închis. N-avea nevoie să întrebe de unde erau petele… putea vedea totul! Arma, gloanţele zburând spre maşină, pe Ian Rider zbătându-se pe scaunul şoferului… Dar de ce? De ce să omori un director de bancă? Şi de ce ar fi ucigaşul acoperit acum? Poliţia care leAu adusese vestea, deci trebuie să facă şi ea parteera dincea afacere. minţit cu bună ştiinţă? Nimic din toate astea n-avea niciun sens! — Ar fi trebuit să scapi de asta de acum două zile deja! Scapă acum! Maşinile se opriseră pentru o clipă. Dacă n-ar fi fost acea clipă de linişte, Alex nu i-ar fi putut auzi venind. Se uită repede peste volan şi apoi din nou afară. Erau doi, amândoi în salopete. Alex avea impresia că -i mai văzuse undeva. Da, la înmormântare. Unul era şoferul, omul pe care -l văzuse purtând o armă. Era sigur. Oricine ar fi fost, erau la câţiva metri de maşină, vorbind aproape în şoaptă. Mai aveau câţiva paşi şi erau lângă el. Fără să se gândească prea mult, Alex se ascunse în singurul loc unde putea: chiar în maşină! Trase uşa cu piciorul şi o închise imediat. Apoi maşinile începură să vuiască din nou şi nu-i mai putu auzi. Nici nu îndrăzni să ridice privirea. O umbră trecu peste geamul maşinii şi cei doi se îndepărtară. Era salvat. Dar ceva lovi BMW-ul cu atâta putere, că Alex scoase un

strigăt de spaimă, corpul îi fu zgâlţâit ca de cutremur şi azvârlit pe bancheta din spate. În acelaşi timp, capota se sparse şi trei gheare uriaşe de metal trecură prin caroseria maşinii ca o furculiţă prin albuşul de ou, lăsând praful şi lumina soarelui să intre în maşină. Una dintre gheare era chiar deasupra capului său, încă un pic şi i l -ar fi zdrobit. Scoase urlet să de se groază văzudar sângele ţâşnind în faţa ochilor, un încercă miştecând cumva, fu azvârlit pentru a doua oară în spate şi maşina începu să se ridice de la pământ şi să penduleze în aer. Nu putea să se mişte, nu vedea nimic. Dar i se făcu dintr odată rău când maşina fu trasă prin aer într -o mişcare de — 16 —

arc. Era prinsă în gheara macaralei. Aveau de gând s-o distrugă! Cu el înăuntru! Încercă să se ridice, să se arunce pe una din ferestre. Dar gheara macaralei deja nivelase capota, prinzându-i piciorul stâng, poate chiar rupându-i-l, cine mai putea şti, nu mai simţea nimic. Ridică o mână şi împinse puternic geamul din spate, dar nu-l putea sparge şi, chiar dacă muncitorii s-ar fi uitat în direcţia BMW-ului, n-ar fi putut vedea nimic

înăuntru. Raita prin curtea cimitirului de maşini avea să se sfârşească cu oasele rupte, când macaraua va aşeza maşina pe rampele de fier ale presei. Alex încercă să-şi alunge răul şi disperarea şi să se gândească la ce are de făcut. Văzuse cum se distruge o maşină cu câteva minute mai devreme. În orice moment operatorul avea să-şi termine treaba. Maşinăria era un Lefort Shear, o ghilotină ceva mai înceată. La o apăsare de buton, cele două aripi vor apăsa maşina cu o presiune de cinci sute de tone. Maşina, cu Alex înăuntru, ar fi distrusă complet, nici măcar n-ar mai putea fi recunoscută. După care metalul – şi c arnea – vor fi tăiate în bucăţele. Nimeni nu va şti niciodată ce s-a întâmplat… Încerca din toate puterile să se elibereze. Dar capota era prea jos. Piciorul şi o parte din spate îi erau prinse. Apoi totul dispăru şi se simţi căzând în beznă. Rampele se ridicară. BMW-ul alunecă şi căzu câţiva metri în cală. Simţi toată caroseria strângându-se în jurul lui. Geamul din spate se sparse şi cioburile zburară pe lângă capul lui, praful şi fumul de motorină intrându-i în nas şi în ochi. Abia dacă mai vedea o dâră de lumină, dar, privind în spate, văzu capătul uriaş de oţel al pistonului care urma să împingă ce mai rămăsese din maşină prin orificiul de ieşire din partea opusă. Lefort Shear-ul îşi schimbă poziţia şi se pregătea pentru lovitura finală. Aripile de metal se zguduiră. În câteva secunde, hârtie. amândouă ar fi mototolit BMW-ul ca pe o pungă de Alex trase cu toată forţa şi se miră când reuşi să -şi elibereze piciorul. Durase o secundă, probabil, o nepreţuită secundă, să facă acest lucru. Când maşina căzu în cală, ateriză pe o parte. Capota se mai deformă o dată… suficient — 17 —

cât să-l elibereze. Mâna orbecăi după uşă, dar bineînţeles că era în zadar. Uşile erau prea înţepenite. Nu se vor mai deschide niciodată. Geamul din spate! În lipsa geamului, s-ar putea târî prin rama lui, doar dacă se mişcă îndeajuns de repede… Aripile se puseră în mişcare. BMW-ul scoase un zgomot ca zdrobit fără oprire. Geamurile şi cum doi pereţi de oţel l-ar firoţilor crăpară -odată dintr şi osiile se rupseră, făcând un zgomot ca de trăsnet! Era din nou întuneric. Alex se uită repede la ce mai rămăsese din bancheta din spate. Deasupra lui putea zări un singur triunghi de lumină micşorându-se din ce în ce mai mult. Cu toată puterea, se trase în faţă, găsind un punct de sprijin în maneta schimbătorului de viteze. Simţi greutatea celor doi pereţi apăsându -l. În spatele lui, maşina nu mai era o maşină, ci pumnul unui monstru hidos încercând să prindă insecta care tocmai devenise… Umerii îi trecură prin spărtura în formă de triunghi, afară, în lumină. Dar picioarele îi erau încă înăuntru. Dacă piciorul i se va prinde de ceva, va fi tăiat în două imediat. Alex urlă cât putu şi îşi trase genunchiul. Picioarele ieşiră, în sfârşit, apoi tălpile, dar în ultima clipă, pantoful îi fu prins în spărtura care tocmai se închidea şi dispăru înapoi în maşină. Alex îşi închipui cum aude pielea rupându-se, dar era imposibil să audă aşa ceva cu adevărat. Căţărându -se pe platforma neagră şi unsuroasă din spatele presei, se dezmetici un pic şi reuşi să stea în picioare. Era faţă în faţă cu un burtos atât de gras, că abia încăpea în cabina Lefort Shear-ului. Burta îi era lipită de geam, umerii de colţuri. O ţigaretă atârna de colţul buzei de jos, aşa cum rămăsese cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. În faţa lui era un băiat în zdrenţele a ceea ce fusese cândva o uniformă şcolară. O mânecă de la haină i se rupsese de tot şi atârna -o parte, într de maşinăria ulei şi de îngrozitoare, sânge. Până Alex să -şiplecase revină operatorul şi murdară să oprească deja.

Sări de pe marginea Lefort Shear-ului pe o parte a presei, aterizând pe piciorul încălţat. Era conştient că sunt bucăţi de metal zgrunţuroase împrăştiate peste tot. Dacă nu era atent, — 18 —

se va tăia la piciorul desculţ. Bicicleta era tot acolo, rezemată de perete şi se apropie încet de ea, nevenindu-i să creadă. În spatele lui auzi deschizându-se uşa cabinei şi vocea operatorului dând alarma. În acelaşi timp, un altul fugi oprindu-se între Alex şi bicicletă. Era şoferul, omul de la înmormântare. Faţa, schimonosită de încruntare, era teribil de — urâtă. Păr slinos, ochi apoşi,elpalid, fără imediat viaţă. mâna Ce dracu cauţi…? începu şi îşi piele strecură în haină. Alex îşi aminti de armă şi, în aceeaşi clipă, fără să se mai gândească, trecu la acţiune. Începuse să înveţe karate de când avea şase ani. Într-o după-amiază, fără nicio explicaţie, Ian Rider l-a luat la un club din cartier pentru prima lui lecţie şi, de atunci, se ducea acolo în fiecare săptămână. De-a lungul anilor, a trecut prin diverse grade ca discipol – Kyu. Dar abia anul trecut a obţinut primul Dan şi centura neagră. Când a început şcoala la Brookland, felul în care arăta şi accentul au atras imediat atenţia şmecherilor de acolo. Trei de vreo şaisprezece ani. L au prins odată la colţ, în spatele grilajului de biciclete. Întâlnirea a durat mai puţin de un minut şi, în urma ei, unul dintre băieţi a renunţat la Brookland, iar ceilalţi doi nu s -au mai luat de cineva vreodată. Acum Alex îşi ridică un picior, se întoarse cu tot corpul şi lovi. Lovitura în spate – Ushiro-geri – se spune că e cea mai ucigătoare în karate. Piciorul i se opri în abdomenul bărbatului cu atâta forţă, că acesta nici nu avu timp să scoată vreun sunet. Luat prin surprindere, ochii îi ieşiră din orbite şi gura îi rămase pe jumătate deschisă. După care, cu mâna încă pe jumătate afundată în haină, se prăbuşi la pământ. Alex sări peste el, se repezi la bicicletă şi se aruncă pe ea. Departe, un al treilea alerga după el. Auzea doar strigătul „Stai!” Se auzighidonul apoi un şi scrâşnet glonţ pe Bicicleta lângă el. t putu dezbură repede. Alex strânse pedală şi câun ţâşni peste grămada de moloz afară, pe porţi. Se mai uită o dată în spate. Nu-l urmărea nimeni. Cu un pantof în picior şi cu unul lipsă, cu hainele ferfeniţă şi murdar din cap până-n picioare de ulei şi de sânge, Alex — 19 —

ştia că trebuia să arate cam ciudat. Dar apoi îşi aminti de ultimele secunde din maşinăria infernală şi se relaxă. Ar fi putut să arate cu mult mai ră u.

— 20 —

ROYAL & GENERAL A doua zi sună cineva de la bancă.

— Sunt John Crawley. Îţi aminteşti de mine? Directorul de Personal de la Royal & General. Ne gândeam să te invităm să treci — pe Să aici. trec? Alex era pe jumătate îmbrăcat, gata de şcoală. — Azi după-amiază. Am găsit nişte documente ale

unchiului tău. Trebuie să vorbim… despre situaţia ta. Era oare ceva ciudat, ceva uşor ameninţător în vocea bărbatului sau i se părea lui? — La ce oră? întrebă Alex. — Poţi la patru şi jumătate? Suntem pe strada Liver pool. Putem trimite un taxi… — Voi veni, zise Alex. Voi lua metroul. Închise. — Cine era? întrebă Jack din bucătărie. Pregătea micul dejun pentru amândoi, deşi grija cu privire la cât timp va mai rămâne cu Alex era din ce în ce mai mare. Salariul nu-i fusese plătit. Avea doar bani din buzunarul ei pentru mâncare şi pentru întreţinere. Mai rău, viza îi era pe terminate. În curând, nici nu va mai avea voie să rămână în ţară. — Erau de la bancă. Alex intră, îmbrăcat în uniforma lui nou-nouţă. Nu-i povestise ce se întâmplase la cimitirul de maşini. Nu -i spusese nici măcar despre biroul gol. Jack avea destule pe cap.

— Mă duc acolo azi după-amiază. — Vrei să vin cu tine? — Nu, mă descurc. Ieşi din staţia de metrou Liverpool, chiar după patru şi un sfert, tot în uniforma lui: jachetă albastru -închis, pantaloni gri, cravată cadrilată. Găsi repede banca. Royal & General ocupa o clădire veche, cu steagul Marii Britanii fluturând pe la al cincisprezecelea etaj. Se vedea firma, mare, lângă uşa de la intrare şi o cameră de filmat, învârtindu -se încet deasupra — 21 —

trotuarului.

Alex se opri în faţa ei. Pentru o clipă se întrebă dacă nu era o greşeală să intre. Dacă banca era într-un fel responsabilă de moartea lui Ian Rider, poate l-au chemat aici să i-o aranjeze şi pe a lui. Nu! Banca nu l -ar ucide. Intră. Într-un birou de la etajul al şaptesprezecelea, imaginea de pe monitorul de siguranţă sclipi de câteva ori intermitent, iar imaginea se schimbă de la camera de pe stradă, camera #1 pe camera #2 şi #3 şi Alex trecu de la lumina de afară la

umbrele reci dinăuntru. Un bărbat care stătea în spatele unui birou apăsă pe un buton şi mări imaginea până când faţa lui Alex umplu monitorul. — Aşadar, a venit, murmură şeful băncii. — Ăsta e băiatul? Cea care întrebase era o femeie între două vârste. Avea un cap ciudat, rotund ca o roşie, iar părul ei negru arăta de parcă ar fi fost tăiat cu o foarfecă boantă şi un castron răsturnat. Cu ochi mai degrabă negri. Purta un costum gri pretenţios şi sugea o bomboană de mentă. — Nu te mai gândeşti, Alan? Eşti sigur de chestia asta? Alan Blunt dădu din cap: — O, da. Foarte sigur. Ştii ce ai de făcut? Această ultimă întrebare era pentru şofer, care stătea inconfortabil, uşor aplecat. Avea o faţă albă ca de cretă. Rămăsese aşa chiar de când încercase să -l oprească pe Alex în curtea cimitirului de maşini. — Da, domnule, spuse. — Atunci ce mai stai? zise Blunt, nedezlipindu- şi ochii de pe monitor.

În Recepţie, Alex a întrebat de John Crawley şi s -a aşezat pe o sofa de piele, întrebându-se vag de ce intră şi ies atât de puţini oameni. Recepţia era largă şi aerisită, cu o podea de -o parte marmură trei lifturi întrora şi, deasupra biroului, o grămadămaro, de ceasuri arătând în fiecare oraş important al lumii. Dar putea fi sala de recepţie a… orice altceva. A unui spital. A unei săli de concerte. Poate chiar şi a unui vas de croazieră. Locul chiar nu avea o identitate. Uşa unuia dintre lifturi se deschise şi din el ieşi Crawley în — 22 —

costumul lui obişnuit, dar cu altă cravată. — Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi, Alex, zise. Ai venit direct de la şcoală? Alex se ridică în picioare, dar nu zise nimic, lăsând u-şi uniforma să răspundă în locul lui. — Să mergem la mine în birou, zise Crawley. Îi făcu semn: SăAlex luămnu liftul. observă a patra cameră de luat vederi, pe cea din interiorul liftului, care era ascunsă de cealaltă parte a oglinzii duble ce acoperea peretele din spatele lor. Nu văzuse nici măcar aparatul de securitate bazat pe verificarea temperaturii, aproape de cameră. Dar această a doua maşinărie se uita în acelaşi timp la el şi prin el cum stătea acolo, transformându-i imaginea într-o masă pulsantă de culori, niciuna dintre ele nefiind însă culoarea specifică vreunui pistol sau al vreunui cuţit ascuns. Cât ai clipi, maşina transmise informaţiile unui computer care le evaluă pe loc şi trimise înapoi propriul semnal, la circuitele care controlau liftul. E în regulă. E neînarma t. Continuaţi până la etajul al cincisprezecelea. — Am ajuns.

Crawley zâmbi şi îl conduse pe Alex într-un coridor lung cu o podea de lemn, neacoperită de vreun covor şi modern luminat. De-o parte şi de alta, uşi pe care atâ rnau picturi în rame, tablouri abstracte în culori strălucitoare. — Biroul meu e chiar aici, arătă Crawley. Trecuseră de trei uşi când Alex se opri. Fiecare uşă avea o plăcuţă cu câte un nume pe ea şi pe acesta îl recunoscuse – 1504: Ian Rider. Litere albe pe plastic negru

Crawley dădu trist din cap: — Da. Aici a lucrat unchiul tău. Ne va lipsi. — Pot intra? întrebă Alex. Crawley luat prin surprindere: — De ce păru vrei să intri? — M-ar interesa să văd unde a lucrat. — Îmi pare rău. Uşa a fost încuiată şi nu am cheia. Altă dată, poate. Dădu din nou din mâini. Se folosea de mâini ca un — 23 —

magician, de parcă era gata să scoată un evantai de cărţi de joc.

— Biroul meu e următorul. Chiar aici. Erau în 1505. Era o cameră largă cu trei ferestre care dădeau spre staţia de metrou. Flutura ceva roşu şi albastru afară şi Alex îşi aminti de steag. Era arborat chiar lângă biroul lui Crawley. Înăuntru, era colţ, un birou scaun,câteva două canapele, un frigider într-un iar şipeunpereţi tablouri. Un birou tipic de birocrat. Perfect pentru un birocrat plicticos. — Te rog, Alex. Ia loc, zise Crawley. Se apropie de frigider: Pot să-ţi ofer ceva de băut? — Aveţi Coca-Cola? — Da. Crawley deschise o cutie şi umplu un pahar, apoi i -l

întinse lui Alex: Gheaţă? — Nu, mulţumesc. Alex luă o înghiţitură. Nu era Cola. Nu era nici măcar Pepsi. Recunoscu gustul prea dulce, insuportabil de dulce al unui fel de cola de la supermarket şi -şi dori să fi cerut apă. — Deci, despre ce e vorba?

— Despre testamentul unchiului tău… Telefonul sună şi cu o mână, cealaltă era pentru „scuzămă”, Crawley răspunse. Vorbi câteva secunde şi închise. — Iartă-mă, Alex, dar trebuie să mă întorc jos, la Recepţie. Te superi?

— Nicio problemă. Alex se aşeză pe sofa. — Mă întorc în cinci minute. Cu un ultim gest de scuze, Crawley părăsi încăperea. Alex aşteptă câteva secunde. Răsturnă cola în ghiveciul unei flori şi se ridică în picioare. Se apropie de uşă şi ieşi din nou în coridor. La celălalt capăt văzu o femeie cu un vraf de hârtii în braţe apărând şi apoi dispărând o uşă. Nici urmă de Crawley. Repede, Alex se duse la uşa pe 1504 şi încercă s -o deschidă. Dar Crawley spusese adevărul. Era încuiată. Alex se întoarse în biroul lui Crawley. Ar fi dat totul să poată sta câteva minute în biroul lui Ian Rider. Cineva credea că slujba celui mort fusese suficient de importantă pentru a — 24 —

nu-i fi dezvăluită. Intraseră în casă şi luaseră tot ce găsiseră în birou. Poate că uşa de alături i -ar putea spune de ce. În ce

era băgat Ian Rider? Şi pentru ce anume fusese ucis? Alex se duse la fereastră şi privi steagul care flutura la jumătatea distanţei dintre birourile 1504 şi 1505. Dacă ar putea ajunge la el, ar putea sări pe bordură şi apoi să - lungul ei până în dreptul camerei 1504. păşească Bineînţelesdecăaera la etajul al cincisprezecelea. Dacă rata, va cădea şaptezeci de metri… Era o prostie să se gândească la asta! Nici nu merita să se gândească! Alex deschise fereastra şi se căţără. Era mai bine să nu se gândească deloc la ce face. S-o facă pur şi simplu! În fond, dacă asta ar fi fost parterul sau un cadru pe care s-ar căţăra la şcoală, ar fi o joacă de copii. Nu era decât un zid de cărămidă întinzându-se până la pământ, maşini şi autobuze mişcându-se ca nişte jucării departe, jos, şi rafale de vânt lovindu-l în faţă – doar astea îl înspăimântau. Nu te mai gândi! Fă-o! Alex coborî pe bordura din afara biroului lui Crawley. Îşi ţinea mâinile în spate, strângând încă fereastra. Luă o gură de aer. Şi sări. O cameră de luat vederi situată peste stradă, într -un birou, îl surprinse chiar în timp ce se arunca prin aer. Două etaje mai jos, Alan Blunt era încă în faţa monitorului. Râse încet. Era un râs fără pic de umor: — Ţi-am spus eu, zise. Băiatul e extraordinar. — E de-a dreptul nebun, răspunse femeia. — Ei, poate chiar de asta avem nevoie. — Ai de gând să stai aici, privindu-l cum se sinucide? — Am de gând să stau aici şi să sper că va supravieţui. Alex şi-a calculat greşit săritura. A ratat cu un centimetru şi s-ar fi prăbuşit pe trotuar dacă nu s-ar fi prins cu mâinile de steag. Picioarele îi atârnînausus, în aer. Încet,-şicu un efort supraomenesc, se împinse înfigându degetele în

ţesătura drapelului. Nu se ştie cum, dar a reuşit să se urce la loc pe pervaz. Nici acum nu se uita în jos. Spera doar să nu se uite nimeni în sus. Pe urmă a fost mai simplu. Se târî pe lângă zid până pe — 25 —

bordura biroului lui Ian Rider. Trebuia să fie atent! Un pic mai la stânga şi ar fi căzut. De fapt, se descurcase perfect. Era în dreptul ferestrei. Abia acum îi trecu prin cap că ar putea fi încuiată. Dacă aşa era, avea să se întoarcă pur şi simplu înapoi. Dar era deschisă. Alex alunecă pe fereastra deschisă şi se doilea birou, care era o copie la indigo a trezi în celAvea de-alacelaşi celuilalt. mobilier, acelaşi covor, aproape aceleaşi tablouri pe pereţi. Se duse direct la birou şi se aşeză pe scaun. Primul lucru pe care îl văzu era o poză cu el însuşi, făcută vara trecută în insula caraibiană Guadalupe, unde făcuse scufundări. Mai era o poză înfiptă în colţul ramei: Alex la cinci sau şase ani. Se miră să vadă pozele. Nu se gândise niciodată că Ian Rider ar fi un sentimental. Se uită la ceas. Trecuseră aproape trei minute de când ieşise Crawley din birou, deşi spusese că se întoarce în cinci. Dacă era ceva de găsit aici, atunci trebuia găsit repede. Trase un sertar. Conţinea vreo cinci sau şase dosare. Văzu de prima dată că nu aveau nimic de-a face cu vreo bancă. OTRĂVURI CARE ATACĂ SISTEMUL NERVOS – METODE NOI DE DISIMULARE ŞI DE DISEMINARE scria pe primul. Îl puse deoparte şi îl luă pe al doilea. ASAS INATE – PATRU STUDII DE CAZ. Din ce în ce mai derutat, aruncă o privire şi pe celelalte, care erau despre: lupta împotriva terorismului, traseul uraniului prin Europa şi despre tehnicile de interogare. Ultimul era intitulat simplu STORMBREAKER. Alex era gata să se pună pe citit când uşa se deschise

brusc şi doi bărbaţi intrară. Unul din ei era Crawley. Celălalt, şoferul de la cimitirul de maşini. Alex îşi dădu seama că nu avea niciun rost să încerce să le explice ce căuta acolo. Era în spatele biroului cu dosarul Stormbreaker deschis în mână. Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama că cei doi nu erau -l vadă surprinşi săse acolo. Din în care au intrat în birou se vedea că aşteptaseră să-l felul găsească acolo. — Asta nu e o bancă, zise Alex. Cine sunteţi? Unchi ul meu chiar lucra pentru voi? L-aţi omorât? — Prea multe întrebări, şopti Crawley. Dar mi-e teamă că nu putem să-ţi răspundem. — 26 —

Celălalt ridică braţul şi Alex văzu că purta armă. Stătea în spatele biroului ţinând dosarul de parcă ar fi fost un scut. — Să nu… începu el. Bărbatul trase. Dar nu se au zi nicio explozie. Arma se descărcă spre el şi Alex simţi ceva ca o izbitură în inimă. Mâna i se deschise şi dosarul căzu pe jos. Picioarele începură -i tremure, camera să se învârtească, iar băiatul se prăbuşi să în întuneric.

— 27 —

AŞADAR, CE PĂRERE AI? Alex deschise ochii. Aşadar, trăia încă! Asta chiar că era o

surpriză plăcută! Era întins pe un pat într-o încăpere mare, confortabilă. Patul era cumodern, restul camerei-se arăta destul un de pe tavan, învechit, raze dedar soare reflectându şemineu de piatră şi ferestre înguste cu rame de lemn ornamentate. Mai văzuse astfel de camere în cărţi, când îl studiase pe Shakespeare. Ar fi putut spune că era o clădire elisabetană. Trebuia să fie undeva la ţară. Nu se auzea vacarmul traficului şi afară se vedeau şi copaci. Cineva îl dezbrăcase. Îi dispăruse uniforma. În locul ei, purta o pijama largă, şi ar fi putut spune că e din mătase. După lumina de afară bănuia că era aproape seară. Îşi văzu ceasul pe masă, lângă patul pe care se afla şi se întinse să-l ia. Era ora douăsprezece. Era patru şi jumătate când fusese împuşcat cu ceva ce trebuie să fi fost un drog. Pierduse o noapte întreagă şi o jumătate de zi. Baia era lângă dormitor. Prosoape albe, mari şi un duş uriaş într-un cilindru de sticlă şi de inox. Alex se descotorosi de pijama şi petrecu vreo cinci minute sub un jet răcoros de apă. Se simţea deja mai bine. Se întoarse în dormitor şi deschise dulapul. Cineva fusese la el acasă, în Chelsea. Toate hainele lui erau aici, aşezate cu grijă pe umeraşe. Se întreba oare ce-i spusese Crawley lui Jack. Probabil că inventase vreo explicaţie pentru dispariţia lui. Luă o pereche de pantaloni marca Gap, milităreşti, un tricou Nike şi tenişi, se îmbrăcă, apoi se aşeză pe pat şi aşteptă. Peste aproape un sfert de oră se auzi un ciocănit în uşă. O tânără asiatică într-o uniformă de infirmieră intră, zâmbind: — A, te-ai trezit. Şi te-ai şi îmbrăcat. Cum te simţi? Nu foarte obosit, sper. Te rog, vino cu mine! Domnul Blunt te

aşteaptă la prânz. Alex nu-i adresă un cuvânt. O urmă afară din cameră, de a lungul unui coridor, şi coborî nişte scări. Casa era într — 28 —

adevăr elisabetană, cu mobilier din lemn de-a

lungul

coridoarelor, candelabre ornate şi picturi în ulei cu bătrâni bărboşi în tunici şi colerete. Scările dădeau într-o cameră înaltă cu un covor care acoperea podeaua din dale de piatră şi cu un cămin destul de încăpător pentru a parc a în el o maşină. O masă mare, de lemn lăcuit, fusese întinsă pentru ei trei. Alan Blunt şi deschidea o femeieo bomboană, brunetă, mai bărbătoasă, care tocmai eraudegrabă deja la masă. Domnul Blunt? — Alex! Blunt zâmbi scurt ca şi cum era ceva ce nu prea -i plăcea să facă: Ne bucurăm să te avem printre noi. Alex se aşeză: — N-am prea avut de ales. — Da. Nu ştiu ce-a fost în mintea lui Crawley să te împuşte aşa, dar presupun că a fost modalitatea cea mai simplă. Ţi-o prezint pe colega mea, doamna Jones. Femeia înclină capul. Ochii ei păreau să-l studieze atent pe Alex, dar nu-i adresă niciun cuvânt. — Cine sunteţi? întrebă Alex. Ce vreţi de la mine? — Ştiu că ai o mie de întrebări. Dar să mâncăm mai întâi. Blunt probabil că apăsase pe vreun buton ascuns sau fusese auzit în vreun fel, pentru că în aceeaşi clipă uşa se deschise şi un chelner – într-o haină albă şi în pantaloni negri – apăru purtând trei platouri. — Sper că-ţi place friptura, continuă Blunt. Azi avem carré d’agneau. — Adică miel la rotisor. — Bucătarul e francez. Alex aşteptă până ce mâncarea a fost servită. Blunt şi doamna Jones au băut vin roşu. El a preferat un pahar cu apă. În sfârşit, Blunt începu: — Sunt sigur că ţi-ai dat seama că Royal & General nu e o bancă. De re. fapt,Prin niciurmare, nu există… nu e tău mai nmult decât chestie de acoperi -avea de-ao face cu unchiul finanţele. Lucra pentru mine. Numele meu este, aşa cum ţi am spus la înmormântare, Blunt. Sunt Directorul Executiv al

— 29 —

Diviziei de Operaţii Speciale a MI 62. Iar unchiul tău a fost, pe scurt, spion. Alex nu se putu abţine să nu zâmbească:

— Vreţi să spuneţi… ca James Bond? — Asemănător, deşi noi nu folosim numere stil zero – zero – nu-ştiu-cât. Era un agent de teren, foarte bine pregătit şi foarte curajos. Şi-aKong îndeplinit cu– succes misiunile din Iran, Washingto n, Hong şi Cairo ca să enumăr doar câteva. Cred că la asta nu te aşteptai. Alex se gândea la cel mort, la ce ştia despre el. La secretoşenia lui. La lungile lui absenţe când era peste hotare. Şi când se întorcea rănit. Un braţ bandajat uneo ri. O vânătaie pe faţă. Mici accidente, i se spunea. Dar acum înţelegea totul, în sfârşit. — Nu sunt şocat, zise el. Blunt tăie cu precizie o felie de friptură. — Ian Rider a plecat în ultima sa misiune, continuă el. Lucra sub acoperire aici, în Anglia, în Cornwall, şi se întorcea spre Londra să dea un raport, când a fost ucis. I -ai văzut maşina în cimitir… — Stryker & Son, murmură Alex. Cine sunt? — Parteneri de-ai noştri. Avem restanţe la buget. Trebuie să oferim şi alte servicii. Doamna Jones este şeful departamentului Operaţiuni Speciale. Ea i-a repartizat unchiului tău ultima misiune. — Ne pare foarte rău că l-am pierdut, Alex, vorbi femeia pentru prima dată, dar vocea ei nu părea să exprime vreun regret.

— Ştiţi cine l-a ucis? — Da. — Îmi veţi spune? — Nu. Nu acum. De ce nu? — Pentru că nu e nevoie să ştii. Deocamdată. — Bine. Alex puse cuţitul şi furculiţa pe masă. De fapt,

2

Serviciul Britanic de Informaţii (n.tr.). — 30 —

nici nu mâncase: Unchiul meu era spion. Din cauza voastră a murit. Am aflat prea multe, aşa că m-aţi făcut knock out şi m-aţi adus aici. Unde sunt, apropo? Acesta este unul dintre centrele noastre de — antrenament, zise doamna Jones. — M-aţi adus pentru că nu vreţi să spun nimănui ce ştiu.

Asta este tot? Pentru că dacă e doar sau, atât,mă voirog, semna documentul oficial de păstrare a secretului orice altceva şi voi pleca acasă. E o nebunie, în orice caz, ce se întâmplă. Am plecat! Blunt tuşi încet: — Nu e chiar aşa de simplu. — De ce n-ar fi? — E cert că ai atras atenţia asupra ta şi la cimitirul de maşini, şi în birourile din strada Liverpool. Şi e la fel de cert că tot ce ştii şi tot ce -ţi voi spune nu trebuie să iasă din această cameră. Dar adevărul este, Alex, că avem nevoie de tine.

— De mine? — Da. Blunt făcu o pauză. Ai auzit vreodată de un anume Herod Sayle?

Alex se gândi o clipă: — I-am văzut numele prin ziare. Are legătură cu nu ştiu ce computere. Şi creşte cai de rasă. Parcă vine de undeva din Egipt, nu?

— Nu. Din Liban. Blunt luă o înghiţitură de vin: Să -ţi spun povestea lui, Alex. Sunt sigur că o vei găsi interesantă… Herod Sayle a venit pe lume pe una din străzile lăturalnice ale Beirutului, într-o sărăcie lucie. Tatăl lui a fost un frizer falit. Mama lui, spălătoreasă. A avut nouă fraţi şi patru surori şi locuiau cu toţii în trei cămăruţe, laolaltă cu capra familiei. Tânărul Herod n-a mers niciodată la şcoală şi ar fi murit ca şi ceva ceilalţi familie.şomer, Dar, pe complet când aveaanalfabet, şapte ani,exact a intervenit caredin i -a schimbat viaţa. Se plimba pe Strada Măslinilor, în centrul Beirutului, când s-a întâmplat să vadă un pian căzând pe o fereastră de la etajul al paisprezecelea. După cât se părea, era mutat şi a căzut cumva. Oricum, era acolo un cuplu de — 31 —

turişti americani care se plimbau pe trotuar şi ar fi fost amândoi striviţi de pian, dacă Herod nu s -ar fi aruncat asupra lor şi nu i -ar fi împins. Pianul a căzut la o distanţă de un milimetru de ei. Bineînţeles, îi erau extrem de recunoscători şi s-a dovedit că erau şi foarte bogaţi. S-au interesat de el şi au descoperit cât de sărac era… toate hainele lui fuseseră purtate de toţi ceilalţi nouă fraţi. Şi aşa, din recunoştinţă, l-au adoptat. L-au adus aici, l-au dat la

şcoală, unde a progresat enorm. Dar iată o coincidenţă incredibilă, prin clasa a noua era coleg de clasă cu un băiat care avea să devină prim-ministru al Marii Britanii. Primministrul de acum, de fapt. Au făcut şcoala împreună… O să trec repede mai departe. După şcoală, Sayle a mers la Cambridge, unde a terminat primul Economia. A urmat o

carieră plină de succese. Propriul post de radio, aparatură electronică, software… şi, da, chiar a avut timp să -şi cumpere o herghelie de cai de curse, deşi, din diferite motive, chestia asta e considerată doar un moft. Dar ceea ce ne-a făcut să devenim mai atenţi cu privire la el este ultima lui invenţie. Un computer revoluţionar pe care l -a botezat Stormbreaker. Stormbreaker! Alex îşi aminti dosarul găsit în biroul lui Ian

Rider. Lucrurile începeau să se lege. — Stormbreaker e făcut de Sayle Enterprises, zise doamna Jones. Ar fi multe de povestit fie şi numai despr e design. Are o tastatură neagră şi monitor negru… — Cu un beculeţ de siguranţă jos, zise Alex care văzuse o poză în PC Review. — Dar nu doar arată altfel, îl întrerupse Blunt. E bazat pe o tehnologie cu totul nouă. Foloseşte ceva numit procesor circular. Presupun că asta nu-ţi spune nimic. — Este un circuit integrat pe o sferă de silicon cu un diametru un milimetru, ziseobişnuit, Alex. Este cu 90% mai ieftin de produsdedecât un procesor pentru că totul este

sigilat înăuntru, deci nu mai e nevoie de spaţ iu pentru producţie. — O, da… tuşi Blunt. Ei bine, treaba stă cam aşa: în cursul zilei de azi Sayle Enterprises vor face un anunţ — 32 —

remarcabil. Au de gând să cheltuiască zeci de mii cu aceste computere. De fapt, vor să se asigure că fiecare şcoală gimnazială din Marea Britanie va avea propriul Stormbreaker. Este un gest de generozitate unic până acum, modul lui Sayle de a mulţumi ţării care i-a dat o casă. — Deci, e un erou. — Aşa s-ar părea. Cu câteva luni în urmă, a scris Guvernului:

Dragă Domnule Prim-Ministru, Poate vă amintiţi de zilele petrecute împreună la şcoală. De aproape patruzeci de ani trăiesc în Anglia şi aş vrea să fac ceva, ceva ce nu va fi n iciodată uitat, care-mi va dezvălui adevăratele sentimente faţa de ţara dumneavoastră. Scrisoarea

continua prin descrierea cadoului şi era semnată de Sayle însuşi cu Al Dumneavoastră umil. Bineînţeles că întregul Guvern s-a bucurat enorm. Computerele

sunt

asamblate

la

sediul

central

al

întreprinderilor Sayle, la Port Talion, în Cornwall. Vor fi transportate pe mare la sfârşitul acestei luni şi, pe 1 aprilie, va fi o ceremonie specială la Muzeul Ştiinţelor în Londra. Prim-ministrul va apăsa butonul care va introduce toate computerele în reţea… pe toate. Şi, asta e tot strict secret, domnul Sayle va fi recompensat cu cetăţenia britanică, ceea ce, la prima vedere, e ceva ce şi-a dorit dintotdeauna. — Mă bucur pentru el, zise Alex. Dar tot nu mi -aţi spus ce legătură am eu cu toată afacerea asta. Blunt îi aruncă o privire doamnei Jones, care îşi terminase friptura şi se plimba prin cameră, apoi îşi desfăcu o altă bomboană de mentă şi continuă expunerea: De o vreme, nostru Operaţiuni Speciale pus – e— preocupat dedepartamentul domnul Sayle. Fapt– este că ne-am întrebarea dacă tot ce se întâmplă nu e prea frumos ca să fie adevărat. N-am să intru în toate detaliile, Alex, dar ne-am uitat prin afacerile lui… contracte în China şi în fosta Uniune Sovietică; ţări care nu prea ne -au fost prietene. Guvernul o — 33 —

crede că e un sfânt, dar are şi o groază de păcate. Aranjamentele de securitate de la Port Talion ne îngrijorează. Are, mai mult sau mai puţin, propria armată. Se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns. — Nu că ar lua cineva în sea mă asta, mormăi Blunt. — Exact. Guvernul e prea nerăbdător să pună mâna pe computerele astea pentru asculta. De Sub asta pretextul am hotărât să ne trimitem propriul omalanesediul firmei. de a verifica securitatea. Dar misiunea lui era, de fapt, să -l supravegheze pe Herod Sayle.

— Vorbiţi despre unchiul meu, zise Alex, amintindu-şi că Ian Rider îi spusese că merge la o întâlnire despre asigurări – o altă minciună într-o viaţă care nu fusese nimic altceva decât un lanţ de minciuni. — Da. A fost trei săptămâni acolo şi, la fel ca noi, avea şi el dubii cu privire la ce aflase. În primele rapoarte, îl descria ca pe un caracter temperamental şi neplăcut. Dar, în acelaşi timp, trebuia să admită că totul părea în regulă. Producţia era programată bine. Stormbreak-urile aveau să iasă în curând. Toată lumea părea mulţumită. După care am primit un mesaj. Rider nu putea spune prea multe pentru că era o linie deschisă, dar ne-a spus că se întâmplase ceva. Zicea că a descoperit ceva. Că Stormbreak-urile nu trebuie cu niciun chip să părăsească sediul şi că se întoarce imediat la Londra. A plecat din Port Talion la ora patru. Nici măcar n-a apucat să intre pe autostradă. A fost atacat pe un drum de ţară. Am aranjat să fie adus aici. Alex tăcea. Putea să-şi închipuie. Un drum sinuos de ţară, străjuit de pomi de-abia înmuguriţi. BMW-ul argintiu sclipind şi alergând cu viteză. Şi, la colţ… o altă maşină aşteptând… — De ce-mi spuneţi toate astea? întrebă el. mai devreme, — Pentru că dovedesc ceea ce noastre ţi-am spus răspunse Blunt. Aveam îndoielile cu privire la Sayle, deci ne-am trimis acolo un om. Pe cel mai bun. El află ceva şi sfârşeşte prin a fi ucis. Poate că Rider a descoperit adevărul… — Dar nu înţeleg, îl întrerupse Alex. Sayle oferă — 34 —

computerele. Nu scoate niciun ban din asta. Ca recompensă primeşte cetăţenia. Bun! Ce ar avea de ascuns? — Nu ştim, zise Blunt. Pur şi simplu nu ştim… Dar vrem să aflăm. Şi încă repede. Înainte ca aceste computere să părăsească sediul. — Vor fi transportate pe 31 martie, adăugă doamna Jones. Peste doarDe două săptămâni. Îl privi pe Blunt, care încuviinţă din cap: aceea este decisiv pentru noi să trimitem pe altcineva la Port Talion. Cineva care să ducă la capăt ceea ce a început unchiul tău. Alex zâmbi îngrijorat: — Sper că nu vă gândiţi la mine… —Nu putem trimite alt agent, zise doamna Jones. Duşmanul şi-a arătat forţa. L-a ucis pe Rider. Va aştepta un înlocuitor. Cumva trebuie să-l păcălim. — Trebuie să trimitem pe cineva care să nu fie remarcat, continuă Blunt. Cineva care să arunce o privire şi să raporteze fără să fie văzut. Ne gândisem să trimitem o femeie. Ar putea să se strecoare ca secretară sau recepţioneră. Dar am găsit o idee mai bună. Cu câteva luni în urmă, una dintre aceste reviste de computere a organizat un concurs. Fii primul copil care foloseşte Stormbreaker-ul. Vino la Port Talion şi întâlneşte-l pe Herod Sayle în persoană. Acesta era premiul

întâi şi se pare că a fost câştigat de un tânăr care e un mic geniu într-ale computerelor. Îl cheamă Felix Lester. Are paisprezece ani. Ca şi tine. Îţi şi seamănă un pic. E aşteptat la Port Talion în mai puţin de două săptămâni de acum. — Staţi puţin… — Ai dovedit deja că eşti extraordinar de curajos şi de talentat, zise Blunt. Prima dată la cimitirul de maşini… era karate kick, nu? De cât timp înveţi karate? Alex nu răspunse, aşa că Blunt continuă: la — Apoi venit care acel mic test pepecare ţi l-amlarezervat bancă. Una băiat se caţără fereastră etajul al cincisprezecelea trebuie să fie deosebit şi mi se pare că tu eşti cu adevărat deosebit. — Ceea ce vrem să-ţi propunem este să lucrezi pentru noi, zise doamna Jones. Avem destul timp să-ţi oferim un — 35 —

antrenament de bază – nu că ai avea nevoie de el, probabil – şi te putem echipa cu câteva gadget-uri care să te ajute în acţiunile pe care ţi le propunem. Apoi vom aranja să -l înlocuieşti pe acest băiat. Vei pleca la Sayle Enterprises pe 29 martie. Atunci e aşteptat Lester. Vei sta acolo până pe 1 aprilie, ziua în care se va desfăşura ceremonia. E cea mai bună programare. Îl veişiputea Sayle,că îl vei vei ţine sub supraveghere ne veiîntâlni spune pe ce Herod crezi. Poate descoperi şi ce a descoperit unchiul tău şi pentru ce a murit. N-ar trebui să fii în pericol. Până la urmă, cine ar suspecta un băiat de paisprezece ani? — Tot ce-ţi cerem să faci este să ne dai nişte rapoarte, zise Blunt. Doar atât ne lipseşte. Două săptămâni din timpul tău. Şi şansa de a fi siguri că aceste computere chiar sunt ceea ce se spune că sunt. O şansă pentru tine de a-ţi sluji ţara. Blunt terminase de mâncat. Farfuria lui era atât de curată, de parcă n-ar fi fost niciodată nimic pe ea. Puse pe masă cuţitul şi furculiţa, aşezându-le cu precizie unul lângă altul. — Bine, Alex, zise el, aşadar ce părere ai? Urmă o lungă pauză. Blunt îl privea cu un interes politicos. Doamna Jones îşi desfăcea încă o bomboană de mentă, cu ochii ei negri aţintiţi pe o hârtie pe care o ţinea în mână. — Nu, zise Alex. — Poftim? — E o prostie. Nu vreau să fiu spion. Vreau să fiu fotbalist. Oricum, am viaţa mea. Îşi căuta cu greu cuvintele. Toată chestia era aşa de cusută cu aţă albă, că-i venea să râdă: — De ce nu-i cereţi acestui Felix Lester să vă ajute? —Nu-l credem la fel de capabil ca tine, zise Blunt. Probabil că e mai bun la jocuri pe computer. Alex din cap: — Îmiscutură pare rău. Nu mă interesează. Nu vreau să mă implic.

— Păcat, zise Blunt. Avea acelaşi ton al vocii, dar cuvintele căpătaseră importanţă mai mare. Şi se schimbase ceva cu el, era clar. În — 36 —

timpul mesei, fusese politicos. Nu prietenos, dar cel puţin uman. Acum şi asta dispăruse. Alex îşi reprezentă asta ca şi cum ai trage apa la toale tă: partea umană din el fusese curăţată. — Atunci mai bine am vorbi despre viitorul tău, continuă el. Îţi place sau nu, Alex, Royal & General este acum tutorele tău. — Credeam că ai zis că Royal & General nu există. Blunt ignoră remarca. — Ian Rider ţi-a lăsat, desigur, casa şi toţi banii. Oricum, ni le-a lăsat pe încredere până vei împlini douăzeci şi unu de ani. Şi deţinem controlul asupra averii acum. Deci, vom face câteva schimbări, mă tem. De exemplu, fata americană care locuieşte la tine. — Jack? — Domnişoara Starbright. Viza ei a expirat. Se va întoarce în America. Propunem să scoatem casa pe piaţă. Din păcate, nu ai nicio rudă care să te întreţină, de aceea, poate , va trebui să pleci din Brookland. Vei fi dat pe mâna unei instituţii. Ştiu una chiar lângă Birmingham. Sfânta Elisabeta în Sourbridge. Nu e un loc prea plăcut, dar mă tem că nu prea avem de ales.

— Mă şantajaţi! strigă Alex. — Nu, defel. — Dar dacă accept… Blunt se uită la doamna Jones. — Ajută-ne şi te vom ajuta, zise ea. Alex reflectă un pic. N-avea de ales şi ştia asta. Nu când ăştia îi controlau banii, viaţa lui de acum şi tot viitorul. — Ziceaţi ceva despre un antrenament, spuse el. Doamna Jones dădu din cap: — De aceea te-am adus aici, Alex. Aici e un centru de antrenament. Dacă eşti de acord să ne ajuţi, putem să începem oricând. — Să începem atunci, zise Alex fără să-i placă lui însuşi ce aude.

Blunt şi doamna Jones aşteptau acest răspuns. Alex zâmbi: — 37 —

— Mda, bine. Se pare că nu prea am de ales. Aruncă o privire piezişă feliilor de friptură de pe platoul lui. Carne moartă. Dintr-odată i se păru că ştie cum se simte chestia asta.

— 38 —

ZERO – ZERO – NADA De sute de ori, Alex îl blestemă pe Blunt folosind nişte cuvinte pe care nici nu crezuse că le ştie. Era aproape ora cinci după-amiază, deşi ar fi putut foarte bine să fie ora cinci lungul zilei. dimineaţa: cerul abia dacă se schimbase Era mohorât, rece, implacabil. Încă ploua,deo-arafală subţire traversa orizontal aerul, udându-i hainele care ar fi trebuit să fie impermeabile, amestecându-se cu transpiraţia şi cu mizeria de pe el, udându-l până la os. Îşi deschise din nou harta şi îşi verifică din nou poziţia. Trebuia să fie aproape de ultimul RV3 – ultimul punct de întâlnire – dar nu vedea nimic. Înainta pe o cărare îngustă, acoperită de pietricele cenuşii

care scârţâiau sub bocancii lui soldăţeşti. Poteca şerpuia în jurul muntelui, având în dreapta o văgăună imensă. Era pe undeva, prin Brecon Beacons, şi trebuia să aibă de acolo o perspectivă bună, dar nu mai putea fi vorba de aşa ceva, din cauza ploii şi a luminii slabe. Pe o parte a dealului se vedeau tulpinile răsucite ale unor copaci, cu frunze tari ca nişte spini.

Peste tot era la fel, în faţa lui, deasupra lui, sub el. Nicăieri pământ. Simţea durerea din plin. Rucsacul Bexgen de 10 kilograme pe care fusese obligat să -l poarte îi intrase în umeri şi îi făcuse câteva băşici pe spate. Genunchiul drept, pe care căzuse mai devreme, nu mai sângera, dar durea încă. Aproape că îşi strivise umărul şi avea o rană până aproape de gât. Hainele de camuflaj – îşi schimbase pantalonii lui de comando cu unii adevăraţi – nu-i veneau rău deloc, îl strângeau însă la glezne şi la piept, iar în rest erau prea largi. Era aproape epuizat, ştia, aproape prea obosit ca să mai simtă câtă oboseală acumulase. Dar fără tabletele de glucoză 3

Recreational Vehicle (engl.) = „un vehicul mare folosit de oameni pentru

a locui în timpul călătoriilor (vacanţelor)”. (Oxford Advaced Learner’s Dictionary, the 6th Edition, Oxford, Oxford University Press, 2000) (n.tr.). — 39 —

şi de cofeină din pachetul de supravieţuire, ar fi căzut frânt cu multe ore înainte. Ştia că, dacă n-avea să găsească în curând RV-ul, va fi fizic incapabil să continue. Şi va fi eliminat din curs. „Şutat”, cum ziceau ei. Le -ar conveni asta. Înlăturând gândul înfrângerii, Alex împachetă harta şi se chinui să continue. Era a noua sau poate a zecea – zi de antrenament. Timpul începuse– să se dilueze şi să fie la fel de lipsit de formă ca şi ploaia. După prânzul cu Alan Blunt şi c u doamna Jones, fusese mutat din conac într-o simplă cabană de lemn, într-o tabără de instrucţie, la câţiva kilometri mai încolo. Erau nouă cabane în total, fiecare alcătuită din câte patru încăperi, iar fiecare încăpere, din câte patru paturi. Un al cincilea a fost pregătit într -una dintre ele, pentru Alex. Alte două cabane, vopsite în culori diferite se aflau una lângă alta. Una dintre ele adăpostea bucătăria şi sala de mese. În cealaltă erau toalete, chiuvete şi duşuri – dar fără apă caldă. În prima lui zi, Alex i-a fost prezentat antrenorului său, un incredibil de bine făcut sergent de culoare. Era genul de om care credea că a trecut prin toate. Până să -l vadă pe Alex. L-a examinat pe nou-venit pentru câteva minute bune înainte să spună ceva. — Nu e treaba mea să pun întrebări, zise el. Dacă ar fi fost, atunci aş întreba ce e în mintea lor să -mi trimită copii. Ai vreo idee despre locul unde te afli, băiete? Aici nu e Butlins. Aici nu e Club Méditerranée. Silabisea fiecare cuvânt şi apăsa fiecare silabă. Eşti aici pentru unsprezece zile şi se aşteaptă să te antrenez cât pentru paisprezece săptămâni. Asta nu e doar nebunie. E sinucidere curată. — Nu eu am cerut să fiu aici, zise Alex. Sergentul se înfurie dintr-odată: —Nu mi te adresezi niciodată până nu îţi dau

permisiunea, el. Şi când mi te adresezi, mi te adresezi cu „domnule”. Ai urlă înţeles? — Da, domnule. Alex îşi dădu seama că omul era mai rău decât profesorul de geografie.

— În prezent, avem cinci unităţi operaţionale, continuă — 40 —

ofiţerul. Tu vei intra în unitatea K. Aici nu se folosesc nume. Eu nu am nume. Tu nu ai nume. Dacă te întrebă cin eva ce cauţi aici, nu dai nici un răspuns. Unii s-ar putea să fie duri cu tine. Unora s-ar putea să nu le convină că eşti aici. Asta nu e bine. Va trebui să te obişnuieşti cu asta. Şi mai trebuie să ştii ceva. Voi fi mai îngăduitor cu tine. Eşti un copil, nu un bărbat. Dar, dacă între te plângi, ai băiete, plecat! consider Dacă nuprezenţa rezişti, ta ai plecat! Să rămână noi, dar, aici o greşeală şi vreau să te fac să pleci! După toate astea, Alex intră în Unitatea K. Aşa cum îi spusese şi sergentul, ceilalţi nu erau chiar bucuroşi să -l aibă printre ei.

Erau patru. După cum avea să afle în curând, Divizia de Operaţii Speciale a MI6 îşi trimisese agenţii la acelaşi centru de instrucţie folosit de Serviciul Special Aerian – SSA. Mare parte din antrenament era bazat pe metodele SSA şi asta includea şi numărul, şi forma fiecărei echipe. Aşadar, erau patru tipi, fiecare cu aptitudini diferite. Şi un copil, aparent cu niciuna.

Cei mai mulţi se situau în jurul vârstei de 25 de ani, aşezaţi pe paturi în tăcere. Doi dintre ei fumau. Unul dintre ei îşi curăţa arma – un pistol Browning High Power de 9 mm. Fiecare avea un nume de cod: Lupul, Vulpea, Şoimul şi Şarpele. De acum încolo, Alex va fi Cub4. Liderul, Lupul, era cel cu arma. Era scund şi musculos, cu umeri pătrăţoşi şi cu părul negru, tuns foarte scurt. Arăta bine şi la faţă, urâţit uşor doar de nas, care fusese spart cândva. El a vorbit primul. Aşezându-şi arma alături, l-a privit pe Alex, scurt, rece, cu ochii lui întunecaţi. — Cine dracu’ eşti? întrebă el. — Cub, răspunse Alex. — Un nenorocit de băieţel de şcoală. Lupul vorbea cu un accent ciudat, străin: Nu-mi vine să cred! Eşti în Operaţiuni Speciale? — N-am voie să-ţi spun asta.

4

Pui (al oricărui animal) (engl.) (n.tr.). — 41 —

Alex se îndreptă spre patul lui şi se aşeză. Salteaua părea la fel de tare ca şi materialul din care era făcut patul. În ciuda frigului, era o singură pătură. Lupul dădu din cap şi zâmbi fără pic de umor: — Ia uitaţi-vă ce ne-au trimis, murmură el. 007? Zero – zero – nada, mai degrabă. -au spus doar Zero zero nada. Aşa i-a rămas numele. În zilele care au urmat,I Alex s-a ţinut după –grup, –niciodată ca parte a lui şi niciodată prea departe. Aproape tot ce făceau ei, făcea şi el. A învăţat să citească harta, comunicaţiile prin radio şi primul ajutor. A luat parte la un curs de comando fără arme şi a fost trântit la pământ aşa de repede, încât i -a trebuit mult timp până să se convingă că trebuie să se ridice din nou. Apoi a venit cursul de asalt. De cinci ori a fost strigat şi

terorizat pe toată lungimea coşmarului cu plase şi cu scări, tunele şi canale, balansându-se pe leagăne improvizate din frânghii şi căţărându-se pe pereţii care se întindeau pe aproape o jumătate de kilometru prin şi dincolo de pădurea de lângă cabane. Lui Alex i se păru o aventură infernală. Prima dată când a încercat, a scăpat f rânghia şi a căzut întro groapă parcă dinadins umplută cu noroi îngheţat. Pe jumătate înecat şi plin de mizerie a fost trimis de sergent s-o ia de la capăt. Alex se gândi că n -o să reuşească niciodată, dar a doua oară reuşi în douăzeci şi cinci de minute – pe care le transformă în şaptesprezece până la sfârşitul săptămânii. Chiar aşa cu vânătăi peste tot şi complet epuizat, era destul de mulţumit de el însuşi. Până şi Lupul a scos-o la capăt în doar douăsprezece minute. Lupul se purta încă ostil faţă de Alex. Ceilalţi trei pur şi simplu nu-l băgau în seamă, dar Lupul făcea tot ce putea ca să-şi bată joc de el şi să -l umilească. Era ca şi cum Alex l-ar -se pe fi insultat simpla prezenţă greşit în grup. sub plase,prin Lupul a calculat o Odată, loviturătârându cu piciorul, nimerind cu un centimetru lângă faţa lui Alex. Dacă l-ar fi nimerit, ar fi zis, bineînţeles, că a fost un accident. Altădată, a avut mai mult succes, trimiţându-l pe Alex în zbor, cu tot cu tacâmuri şi cu platoul de mâncare fierbinte. Şi de fiecare — 42 —

dată când vorbea cu Alex, folosea acelaşi ton ostil: — Noapte bună, Zero – zero – nada! Vezi să nu faci pipi în pat!

Alex îşi muşca buzele şi nu zicea nimic. Dar a fost bucuros când cei patru au fost trimişi la un curs de supravieţuire în junglă – asta nu intra în antrenamentul lui – chiar dacă sergentul l-a muncit de două ori mai mult decât de obicei, o dată ce au plecat. Prefera totuşi să fie lăsat în pace. Dar într-a opta zi, Lupul a fost cât pe ce să -l lichideze complet. S-a întâmplat în Casa Morţii.

Casa Morţii era o clădire de antrenament; o replică la scară a unei ambasade folosite ca să -i instruiască pe cei din SSA în arta eliberării ostaticilor. Alex a văzut de două ori unitatea K intrând în casă, prima dată strecurându-se prin plafon şi i-a urmărit cu ajutorul unui circuit TV. Erau înarmaţi toţi patru. El n-a participat pentru că cineva, undeva hotărâse că el n are voie să poarte armă. În Casa Morţii, fuseseră dispuse manechine reprezentând terorişti şi ostatici. Spărgând uşile şi aruncând grenade paralizante, care să „cureţe” încăperile, Lupul, Vulpea, Şoimul şi Şarpele şi-au îndeplinit cu succes misiunea de fiecare dată. Acum însă, Alex s-a alăturat echipei. Casa Morţii era minată. Nu li se spusese cum. Toţi cinci erau neînarmaţi. Treaba lor era pur şi simplu să traverseze casa fără să fie „ucişi”. Aproape că reuşiseră. În prima încăpere, făcută să arate ca o imensă sufragerie, au găsit butoanele de declanşare a minelor sub covor şi razele infraroşii de-a curmezişul uşilor. Pentru Alex, era o experienţă care -i dădea fiori pe şira spinării, păşea în vârful degetelor în urma celor patru, privindu-i cum se achitau de cele două sarcini, f olosind fum de ţigară pentru a vedea raze altfel invizibile. Era ciudat să -ţi fie frică de care tot, dar nuînvezi nimic. oÎnarmă hol, (Alex era un de mişcare ar fisă pus funcţiune îşidetector spunea că trebuie să fie plină de gloanţe oarbe), în spate le unui

paravan japonez. A treia încăpere era goală. A patra era o cameră de zi cu ieşirea – nişte uşi-ferestre – de cealaltă parte. O sârmă-capcană, un pic mai groasă decât un fir de pă r se — 43 —

întindea de-a latul întregii camere, iar uşile aveau alarme. În timp ce Şarpele se ocupa de alarmă, Vulpea şi Şoimul se pregăteau să neutralizeze sârma-capcană, scoţând din funcţiune un circuit electronic şi o seamă de unelte din centurile lor.

Lupul îi opri: — Plecăm de-aici. În Lăsaţi aceeaşile.clipă, Şarpele le făcu semn. Detectase alarma. Uşile erau deschise. Şarpele ieşi primul. Apoi Vulpea şi Şoimul. Alex ar fi trebuit să iasă ultimul, dar chiar când să ajungă la ieşire, Lupul i-a blocat drumul: — Ghinion, Zero – zero – nada, îi zise acesta. Avea o voce

caldă, aproape prietenoasă. Următorul lucru pe care-l simţi fu palma Lupului lovindu-i pieptul, împingându-l înapoi cu o forţă uluitoare. Luat prin surprindere, îşi pierdu echilibrul şi căzu, amintindu -şi de sârmă, încercă să se răsucească astfel încât s-o evite. Dar nu avu nicio şansă. O atinse cu mâna stângă. De fapt, o simţi cu încheietura. Se prăbuşi la podea trăgând sârma după el. Şi apoi… Grenada paralizantă HRT era deseori folosită de SSA. Este un mic recipient umplut cu pudră de magneziu şi cu mercur explozibil. Când sârma activă grenada, mercurul explodă în aceeaşi clipă, nu doar asurzindu-l pe Alex, dar scuturându-l de parcă ar fi vrut să -i scoată inima din piept. În acelaşi timp, magneziul luă foc şi arse timp de aproape zece secunde. Lumina era atât de orbitoare, încât, chiar şi cu ochii închişi, nu simţea nicio diferenţă. Alex zăcea cu faţa lipită de podeaua de lemn, cu mâinile deasupra capului, incapabil de vreo mişcare, aşteptând ca totul să se termine. Dar asta nu era totul. Când magneziul, în sfârşit, arse de tot, eraîncapicioare, şi cum fără ar fi să arsvadă şi lumina dată cu el. Alex ridică sau săo audă ceva, fără se ca măcar să ştie unde se află exact. I se făcu rău. Camera începu să se învârtească în jurul lui. În aer plutea un miros greu de substanţe chimice. Zece minute mai târziu abia păşi afară. Lupul îl aştepta, — 44 —

împreună cu ceilalţi, fără nicio expresie pe faţă şi Alex înţelese că trebuia să se fi strecurat afară înainte ca el să atingă pământul. Furios, sergentul se îndrepta spre el. Alex nu se aşteptase să vadă vreo urmă de îngrijorare pe faţa lui şi nu fusese dezamăgit. — Vrei să-mi spui ce s-a petrecut înăuntru, Cub? întrebă el. Alex nu el continuă: Ai toată dus unitatea de râpă exerciţiul. Ai răspunse, ratat totul.deci Ai putea să excluzi din program. Deci, ar fi mai bine să-mi spui ce n-a mers. Alex se uită la Lup. Lupul privea în altă parte. Ce ar trebui să spună? Merita să se încurce să spună adevărul? — Ei bine? Sergentul aştepta un răspuns. — Nu s-a întâmplat nimic, domnule, zise Alex. Doar că nu m-am uitat unde am pus piciorul. Am pus piciorul pe ceva şi s-a produs o explozie.

— Dacă asta s-ar întâmpla în realitate, acum ai fi mort, zise sergentul. Ce ţi-am zis eu? A fost o greşeală să-mi trimită un copil. Şi, pe deasupra, unul stângaci şi prost care nu ştie pe unde merge… asta e şi mai ră u! Alex nu se mişca, înghiţindu -le pe toate. Cu colţul ochiului, îl putea vedea pe Lup zâmbind. Sergentul a văzut şi el: — Găseşti ceva de râs aici, Lupule? Poţi să mergi şi să cureţi totul. Şi diseară ai face bine să te odihneşti. Şi ceilalţi. Pentru că mâine aveţi de bătut patruzeci de kilometri. Raţii de supravieţuire. Fără foc. E un curs de supravieţuire. Şi dacă vei supravieţui, vei putea găsi un motiv să zâmbeşti. Alex îşi amintea acum cuvintele, exact după douăzeci şi patru de ore. Îşi petrecuse ultimele unsprezece ore pe propriile picioare, urmărind linia pe care sergentul o trasase pentru el pe hartă. Exerciţiul începuse la ora şase dimineaţa după un mic dejun cu mazăre şi câ rnaţi. Lupul şi ceilalţi dispăruseră în depărtare, mult timp urmă, cu doar toateopt că purtau rucsacuri de 25 de cu kilograme. În în plus, aveau ore la dispoziţie pentru a termina misiunea. Ţinându-se cont de vârstă, lui Alex i se dăduseră douăsprezece. După o cotitură, simţi pietrişul sub picioare. Cineva stătea chiar în faţa lui. Era sergentul. Abia îşi aprinsese o ţigară şi — 45 —

Alex îl privi cum îşi pune chibriturile în buzunar. Văzându -l, îşi aminti din nou ruşinea şi furia zilei de ieri, dar, în acelaşi timp, îi slei şi ultimele puteri. Dintr-odată, Alex se simţi sătul de alde Blunt, doamna Jones, Lupul… de toată prostia asta. Cu un ultim efort, parcurse şi ultimii o sută de metri şi ajunse la un popas. Ploaia şi sudoarea i se prelingeau pe acum, i se lipise de frunte. faţă. Părul, mai negru Sergentul se uită la ceas: — Unsprezece ore şi cinci minute. Nu e ră u, Cub! Dar ceilalţi au ajuns de câteva ore. Bravo lor! se gândi Alex, dar nu zise nimic. — Oricum, trebuie să ajungi la ultimul RV, continuă sergentul. Iată-l! Arătă spre un perete de stâncă. Nu înclinat. Ci unul de -a dreptul vertical! Piatră dură ridicându-se la cincizeci de metri de el, fără vreun loc unde să pui mâna sau picio rul. Doar privind-o, Alex se cutremură. Ian Rider îl luase la căţărări – în Scoţia, în Franţa, în toată Europa Dar niciodată nu văzuse ceva atât de greu de escaladat ca asta! Nu singur. Nu când era atât de obosit. — Nu pot, zise. În cele din urmă, nu-i ceru prea mult efort să spună aceste două cuvinte. — N-am auzit, zise sergentul. — Am spus că nu pot s-o fac, domnule. — Nu pot sunt nişte cuvinte pe care nu le folosim pe-aici. — Nu mă interesează. Mi-a ajuns. Trebuie să… Alex îşi simţi vocea gâtuită. Nu îndrăznea să meargă mai departe. Stătea acolo, îngheţat şi golit de energie, aşteptând să cadă ghilotina. Dar n-a căzut. Sergentul îl privi lung câteva minute. Dădu din cap încet.

— Ascultă, Alex privi înCub, sus, zise, spre ştiu el: ce s-a întâmplat în Casa Morţii. — Lupul a uitat de circuitul TV, avem totul pe casetă. — Şi atunci de ce…? începu Alex. — Ai făcut o plângere împotriva lui, Cub? — Nu, domnule. — 46 —

— Vrei să faci o plângere împotriva lui, Cub? Pauză. — Nu, domnule. — Bine. Sergentul arătă cu degetul versantul stâncos, sugerând o cale de căţărare. NuOe să aşaaide greu caldă cum pare. Şi ceilalţi chiar în — vârf. o cină şi bună. Raţiile te de aşteaptă supravieţuire. Doar nu vrei să pierzi aşa ceva. Alex respiră adânc şi înaintă. Când trecu de sergent, se împiedică şi se sprijini de el să se reechilibreze. — Scuzaţi-mă, domnule. Îi luă douăzeci de minute să ajungă sus şi, bineînţeles, unitatea K era deja acolo, adunată în jurul celor trei corturi mici pe care trebuie să le fi întins mai devreme, în cursul după-amiezei. Câte unul pentru doi. Şi unul, cel mai mic, pentru Alex.

Şarpele, un bărbat slab, blonduţ, care vorbea cu accent scoţian, îl privi pe Alex. Avea un recipient cu mâncare rece într-o mână şi o linguriţă de ceai în cealaltă. — Nu credeam c-ai să reuşeşti, îi zise. Alex simţi un fel de căldură în vocea lui. Şi, pentru prima dată, nu-l mai strigase Zero – zero – nada. — Nici eu nu credeam, zise Alex. Lupul era aplecat asupra a ceea ce spera să devină un foc de tabără, încercând să-l aprindă cu două bucăţi de cremene, în timp ce Vulpea şi Şoimul se uitau la el. N-avea să ajungă nicăieri. Pietrele scoteau scântei foarte mici, iar bucăţile de ziar şi frunzele care fuseseră adunate erau mult prea ude. Lupul lovea pietrele iar şi iar. Ceilalţi îl priveau zâmbind. Alex scoase cutia de chibrituri pe care o şterpelise mai d evreme din buzunarul sergentului, când se prefăcuse că se împiedică. — Astea ţi-ar putea fi de ajutor, zise.

Aruncă pe jos cutia şi intră în cortul lui.

— 47 —

NU SUNTEM JUCĂRII În biroul din Londra, doamna Jones aştepta aşezată pe un scaun, în timp ce Alan Blunt citea raportul. — Se descurcă foarte bine, zise Blunt în cele din urmă. Remarcabil, de fapt. Întoarse foaia: Văd că nu a urmat cursuri de tragere la ţintă. — Ai de gând să-i dai vreo armă? întrebă doamna Jones. — Nu. Nu cred că ar fi o idee bună. — Atunci de ce-ar avea nevoie de tragere la ţintă? Blunt o privi pe sub gene: — Nu putem să-i dăm o armă unui copil, zise. Pe de altă parte, nu-l putem trimite cu mâna goală. Ai face bine să

vorbeşti cu Smithers. — Am şi vorbit. Se ocupă deja de asta. Doamna Jones se ridică de parcă s-ar fi pregătit să plece. Dar la uşă se întoarse. — Crezi că Rider l-ar fi putut pregăti pe Alex pentru asta de-a lungul vremii? întrebă. — Ce vrei să spui? — Adică să-l pregătească pentru a-l înlocui. Chiar de când a început să meargă, a început să fie pregătit pentru spionaj… dar fără s-o ştie. Adică, a tot fost plimbat peste tot, aşa că acum vorbeşte franceză, germană şi spaniolă. A făcut căţărare, scufundare, schi. A învăţat karate. Din punct de vedere fizic, e perfect. Ridică din umeri:

— Cred că Rider voia să-l facă spion. — Dar nu aşa curând, zise Blunt. — De acord. Ştii la fel de bine ca şi mine, Alan, că nu e încă pregătit. Dacă îl trimitem la Sayle Enterprises, va muri. — Probabil. Cuvântul era rece, ca o constatare. — Are paisprezece ani! Nu putem să facem aşa ceva! — Trebuie. Blunt se ridică şi deschise geamul, lăsând să intre aerul şi vacarmul străzii. Porumbelul de pe pervazul ferestrei îşi luă — 48 —

zborul, speriat.

— Toată chestia asta mă îngrijorează, zise el. Premierul primeşte Stormbreaker-urile ca pe o mare achiziţie, a lui şi a Guvernului lui. Dar mai e ceva cu Herod Sayle care nu-mi place. I-ai povestit băiatului despre Yassen Gregorovici? — Nu.

Doamna scutură din Yassen cap. trebuie s-o faci. l-a ucis pe unchiul lui. — AtunciJones Ştiu sigur. Şi dacă Yassen lucra pentru Sayle… — Ce vei face dacă Yassen îl ucide şi pe Alex Rider? — Asta nu ne priveşte pe noi, doamnă Jones. Dacă băiatul va muri, va fi ultima dovadă că nu e în regulă ceva. În cele din urmă, îmi va permite să amân proiectul Stormbreaker şi să analizez cum trebuie ce se întâmplă la Port Talion. Într-un fel, dacă va fi ucis aproape că ne va ajuta. — Dar băiatul nu e pregătit încă. Va face greşeli. Nu le va lua mult să afle cine este. Doamna Jones oftă: Nu prea cred că Alex are prea mult noroc în viaţă. — Nici eu. Blunt se întoarse de la fereastră. Soarele apunea după umărul lui. O umbră îi trecu peste faţă. — Dar e prea târziu să ne mai facem griji pentru asta acum. Nu mai avem timp. Opreşte antrenamentul! Trim ite-l aici!

Alex stătea ghemuit în avionul militar de joasă înălţime C 130, cu stomacul strângându-i-se în spatele genunchilor. Mai erau doisprezece oameni aşezaţi pe două rânduri în jurul lui – unitatea lui şi încă două. De o oră, avionul zbura la doar o sută de metri altitudine, deasupra văilor galeze, ocolind vârfurile montane. Un singur beculeţ roşu clipea î ntr-o reţea de sârme şi era o năduşeală cumplită în cabina strâmtă. Alex simţea motoarele vibrând prin fi călătorit în acelaşi timp rufeParcă într-un uscător de el. foartearrapid şi într-un cuptor cu microunde.

Gândul de a sări din avion cu o umbrelă imensă de mătase l-ar fi îngrozit pe Alex – dar abia în acea dimineaţă i se spusese că, de fapt, el nu va trebui să sară. Primiseră un — 49 —

semn de la Londra. Nu puteau să rişte ca Alex să-şi rupă un

picior, ziceau, şi Alex înţelesese că sfârşitul antrenamentului său era aproape. Chiar şi aşa, a fost învăţat cum să împacheteze o paraşută, cum s-o controleze, cum să se arunce dintr-un avion şi cum să aterizeze şi, la sfârşitul zilei, sergentul l-a anunţat că va însoţi zborul – doar ca experienţă. Acum, de Va momentul aruncării, se şi simţea aproape aproape dezamăgit. vedea cum vor sări Alex cu toţii cum doar el va fi lăsat deoparte. — T minus cinci… Vocea pilotului se auzi prin sistemul de difuzoare, rece şi metalică. Alex strânse din dinţi. Cinci minute până la săritură. Îi privi pe ceilalţi aşezându-se în poziţie, verificând corzile care-i legau de linia statică. Era chiar lângă Lup. Spre surpriza lui, omul era foarte liniştit şi tăcut, nemişcat Era greu de zis în semiîntunericul acela, dar expresia feţei trăda ceva aproape de frică. Se auzi un bâzâit lung şi luminiţa roşie deveni verde. Copilotul se ridică din scaunul său şi împinse uşa di n spatele avionului, lăsând să intre o rafală de aer rece. Alex văzu doar un pătrat negru. Afară ploua. Luminiţa începu să clipească. Copilotul îi bătu pe umăr pe primii doi dintre ei şi Alex îi văzu îndreptându -se spre ieşire şi sărind. Pentru o clipă, stăteau îngheţaţi în faţa uşii. Apoi dispăreau, purtaţi de vânt ca o fotografie. Urmară încă doi. Apoi încă doi, până mai rămăseseră doar ultimii doi. Alex îi aruncă o privire Lupului, care părea să aibă probleme cu o piesă a echipamentului. Partenerul său se apropie de uşă fără el, dar Lupul tot nu îndrăznea să-şi ridice privirea.

Celălalt sări. Dintr-odată Alex îşi dădu seama că doar el şi Lupul mai rămăseseră. — Mişcă strigăOchii copilotul peste mugetul Lupul se-te! ridică. lui întâlniră pentrumotoarelor. o clipă privirea lui Alex şi din acel moment Alex ştiu. Lupul era un lider popular. Era dur şi iute, putea să termine o cursă de patruzeci de kilometri, ca şi cum ar fi fost o tură prin parc. Dar avea un punct slab. Îi era frică să sară cu paraşuta. E — 50 —

greu de crezut, dar iată-l în uşă, înţepenit, cu mâinile

nemişcate, privind în gol. Alex se uită în spate. Copilotul se uita în altă parte. Nu vedea ce se petrece. Şi când va vedea? Dacă Lupul nu reuşea să sară, ar fi fost sfârşitul pregătirii sale, poate chiar al carierei sal e. Chiar şi ezitarea era destul de dăunătoare imaginii lui. Ar fi fost eliminat din program. Alex se o clipă. mişca. Îi vedeaa umerii săltând aer pentru prinde şi gândi coborând, ca şiLupul cum nu şi -arselua mai mult curaj. Trecuseră zece secunde. Poat e mai mult. Copilotul se apropia, strângând o piesă din echipament. Alex se ridică în picioare. — Lupule! strigă. Lupul nici măcar nu-l auzi. Alex privi repede, pentru ultima dată către copilot şi apoi împinse cu piciorul cât putu de tare în spatele Lupului. Lupul, luat prin surprindere, plonjă în vârtejul de aer. Copilotul se întoarse şi-l văzu pe Alex. — Ce faci? ţipă el. — Îmi întindeam doar picioarele, strigă şi Alex. Avionul luă prin aer o curbă şi începu traseul înapoi. Doamna Jones îl aştepta când intră în depozit. Stătea la o masă, purtând pantaloni şi o jachetă de mătase gri cu o batistă neagră fluturându-i din buzunar. Pentru o clipă, nu -l recunoscu. Alex purta un costum de zbor. Avea părul complet ud de la ploaie şi o expresie de oboseală. Părea că îmbătrânise foarte repede. Niciunul dintre ceilalţi nu se întorsese încă. Trimisese un camion să-i aducă din câmpul de la vreo trei kilometri depărtare. — Alex? întrebă ea. Alex se uită la ea şi nu zise nimic. — A fost decizia mea să nu sari, îi spuse. Sper că nu eşti dezamăgit. rog! Stai jos!Am crezut pur şi simplu că e prea mare riscul. Te Alex se aşeză în faţa ei. — Am ceva care s-ar putea să-ţi placă, continuă. Ţi-am adus nişte jucării. — Sunt prea mare pentru jucării, zise Alex. — 51 —

— Nu orice fel de jucării. Făcu semn şi apăru un bărbat, păşind din întuneric, cu o tavă cu obiecte pe care o aşeză pe masă. Era enorm de gras. Când s-a aşezat, scaunul dispăru sub el şi Alex se miră că -l putea totuşi ţine. Era chel, cu o mustaţă neagră şi mai multe bărbii, fiecare topindu-se în cealaltă până la gât şi la umeri. Purta un costum dungat pentru care s-a folosit material cât pentru un cort întreg.

— Smithers, zise el, privindu- l pe Alex. Încântat să te cunosc, bătrâne. — Ce i-ai adus? întrebă doamna Jones. — Mi-e teamă că n-am avut destul timp, doamnă J, răspunse Smithers. Provocarea a fost să ne gândim ce ar putea să poarte cu el un băiat de paisprezece ani – şi să adaptăm. Şi scoase primul obiect din grămadă. Un yo -yo. Abia dacă era un pic mai mare decât ar fi trebuit, făcut din plastic negru.

— Să începem cu asta, zise. Alex dădu din cap. Nu-i venea să creadă ce se petrece. — Nu-mi spuneţi… strigă el. E vreun fel de armă secretă… — Nu chiar. Mi s-a spus că n-ai voie să porţi arme. Eşti prea tânăr. — Deci, nu e chiar o grenadă de mână? Tragi cuiul şi fugi de mănânci pământul? — Categoric nu. E un yo-yo. Smithers scoase ceea ce părea un fel de cui, ţinându-l între mijlociu şi degetul mare: În orice caz, sfoara e un anume fel de nailon. Foarte avansat. Se

întinde treizeci de metri şi poate ridica greutăţi de peste o sută de kilograme. Acest yo-yo e motorizat şi se poate prinde de cureaua ta. Foarte folositor la căţărare. — Uluitor! Alex însă nu era deloc impresionat. — Apoi mai e şi asta. Smithers îi arătă unSĂNĂTOASĂ. mic tu b, pe care scria ZIT-CLEAN, PENTRU O PIELE MAI Nu vreau să te jignesc, continuă Smithers apologetic, dar ne -am gândit că e ceva ce un băiat de vârsta ta ar putea folosi. Şi e chiar extraordinar. Deschise tubul şi scoase un pic de cremă pe deget: Complet inofensivă când o atingi. Dar pune -o pe — 52 —

metal şi e cu totul altă poveste. Îşi şterse degetul de masă. Pe moment nu se întâmplă nimic. Apoi un vârtej de fum se ridică în aer, metalul se topi şi în masă apăru o gaură. — Are acelaşi efect asupra aproape oricărui metal, explică Smithers. Foarte folositoare când trebuie să spargi un lacăt, de exemplu.

Luă un şerveţel şi îşi şterse degetul. — Altceva? întrebă doamna Jones. — A, da, doamnă Jones, ai putea spune că asta e la pièce de résistance. Ridică o cutie colorată strălucitor de care Alex îşi aminti ca fiind jocul Nintendo Boy Color: Ce adolescent ar fi întreg fără vreuna dintre astea? întrebă. Asta înseamnă patru jocuri. Şi frumuseţea este că fiecare joc transformă computerul în ceva cu totul diferit. Îi arătă lui Alex primul joc: — Dacă inserezi Nemesis, computerul devine un fax/copiator care îţi asigură contactul cu noi şi invers. Un alt joc, acum. Exocet transformă computerul într-un aparat cu raze X. Are şi o funcţie audio. Căştile sunt bune pentru ascultarea la distanţă. Nu e atât de puternic precum aş vrea, dar lucrăm la asta. Speed Wars este un detector de microfoane. Îţi sugerez să-l foloseşti când ţi se prezintă camera. Şi, în fine… Bomber Boy. — Pot să mă joc la ăsta? — Poţi să te joci la toate patru. Dar, aşa cum sugerează şi numele, asta este o bombă fumigenă. Laşi cartuşul jocului undeva în cameră şi apeşi de trei ori butonul START de pe telecomandă şi va exploda. Un camuflaj folositor când te grăbeşti să scapi. — Mulţumesc, Smithers, zise doamna Jones. — Cu plăcere, doamnă J, Smithers se ridică, iar picioarele iAlex. se încordară Spersăsăechipez ne maiunvedem, Niciodată sub n-amatâta mai greutate. avut sarcina băiat înainte. Dar sunt sigur că voi găsi şi alte idei interesante. Se îndepărtă cu paşi repezi şi mărunţi şi ieşi din cameră, trântind uşa în urma lui. Doamna Jones se întoarse spre Alex: — 53 —

— Pleci mâine la Port Talion, zise. Pleci sub numele de Felix Lester. Îi înmână un dosar: L-am trimis pe adevăratul Felix Lester în vacanţă în Scoţia. Ai aici tot ce îţi trebuie să ştii despre el. — O să-l citesc în pat. — Bine. Deveni Alex se întrebă doamna Jones era brusc cumvaserioasă ea însăşişimamă. Dacă da, ardacă putea foarte bine să aibă un băiat de vârsta lui. Luă în mână o fotografie alb-negru şi o puse pe masă. Era un bărbat într -un tricou alb şi în blugi. Să tot fi avut spre treizeci de ani, cu păr blond, tuns foarte scurt, cu o faţă drăguţă şi cu un corp de dansator. Fotografia era uşor înceţoşată. Era luată de la distanţă, probabil cu un aparat ascuns. — Vreau să te uiţi la asta, zise ea. — Mă uit. — Numele lui e Yassen Gregorovici. S-a născut în Rusia, dar acum lucrează pentru mai multe ţă ri. Irakul l-a angajat. Şi Serbia, şi Libia, şi China. — Dar ce face? întrebă Alex, deşi, uitându-se la faţa rece, cu ochi goi, micşoraţi, putea să ghicească aproape. — E un ucigaş plătit, Alex. Credem că el l -a omorât pe Ian Rider.

Urmă o lungă pauză. Alex se uită îndelung la fotografie încercând s-o înregistreze bine în minte. — Fotografia asta a fost făcută acum o jumătate de an, în Cuba. S-ar putea să fie o coincidenţă, dar Herod Sayle era şi el acolo, în acea perioadă. S -ar putea ca cei doi să se fi întâlnit. Şi mai e ceva. Făcu o pauză, apoi zise: Rider folosea un cod în ultimul mesaj pe care ni l-a trimis. O singură literă. Y. — Y de la Yassen. -l fi văzut pe Yassen undeva, în Port Talion. — să Trebuie Voia ştim şisănoi… — De ce-mi spuneţi toate astea acum? întrebă Alex. — Pentru că, dacă îl vezi, dacă Yassen se învârteşte pe undeva, prin Sayle Enterprises, vreau să ne dai de ştire imediat. — 54 —

— Şi apoi? — Te scoatem de acolo. Dacă Yassen află că lucrezi pentru noi, te va ucide şi pe tine. Alex zâmbi: — Sunt prea mic să-l interesez. — Nu. Doamna Jones luă înapoi fotografia: Ţine bin e minte, Rider, că niciodată nu eşti prea tânăr să mori. Alex Alex se ridică. — Pleci mâine-dimineaţă, la ora opt, zise doamna Jones. Să fii atent, Alex! Şi multă baftă! Alex se plimbă de-a lungul depozitului, auzindu-şi ecoul paşilor. În spatele lui, doamna Jones desfăcu o bomboană de mentă şi o vârî în gură. Avea întotdeauna respiraţia împrospătată de mirosul de mentă. Ca şef al Operaţiunilor Speciale, câţi bărbaţi o fi trimis oare la moarte? Pe Ian Rider şi pe mulţi alţii, probabil. Poate că îi era mai uşor dacă avea o respiraţie proaspătă. Auzi ceva mişcându-se în faţa lui şi îi văzu pe paraşutişti întorcându-se din misiune. Se apropiau de el, ieşind din întuneric, cu Lupul şi cu ceilalţi din unitatea K, chiar în rândul din faţă. Alex încercă să -i ocolească, dar Lupul se aşeză în faţa lui, blocându-i drumul. — Pleci, zise Lupul. Cumva trebuie să fi aflat că pregătirea lui Alex luase sfârşit. — Da. Urmă o pauză destul de lungă: — Ce s-a întâmplat în avion… începu el. — S-o lăsăm baltă, Lupule, zise Alex. Nu s-a întâmplat nimic. Tu ai sărit şi eu nu, asta e tot. Lupul îi întinse mâna: — Vreau să ştii că m-am înşelat în privinţa ta. Îmi pare rău că ţi-amîntr făcut viaţa Dar -o zi poate… ar fiaşa binedesăgrea. lucrez cueşti tine.un tip pe cinste. Şi — Nu se ştie niciodată, zise Alex. Îşi strânseră mâinile: — Noroc, Cub. — La revedere, Lupule! — 55 —

Alex se îndepărtă şi păşi în întuneric.

— 56 —

PHYSALIA PHYSALIS Mercedesul gri metalizat SL600 străbătea drumul asfaltat, îndreptându-se spre sud. Alex stătea pe scaunul din faţă,

înconjurat de atâta piele moale, încât abia dacă auzea motorul de 6 litriSayle şi dede 389la de cai Talion, putere, Cornwall. care -l transporta spre complexul Port Dar la optzeci de mile pe oră, motorul abia dacă torcea. Alex simţea puterea maşinii. O sută de mii de lire pentru ingineria germană. O simplă atingere din partea şoferului slăbuţ, serios, şi Mercedesul ar lua-o la goană într-o secundă. Asta e o maşină care îşi bate joc de limitele vitezei. Îl luase pe Alex în dimineaţa aceea de la biserica reformată din Hampstead, nordul Londrei. Acolo locuia Felix Lester.

Când a ajuns şoferul, Alex îl aştepta deja cu bagajul făcut; mai era însoţit şi de o femeie, un agent MI6 – care-l sărută, îi spuse să se spele pe dinţi şi -i făcu şi cu mâna. Din punctul de vedere al şoferului, Alex era Felix. În acea dimineaţă, Alex răsfoise dosarul şi aflase că Felix mergea la o şcoală, Sfântul Anton, avea două surori şi un labrador. Tatăl lui era arhitect. Mama, designer de bijuterii. O familie fericită – familia lui, dacă îl întreba cineva. — Cât de departe e Port Talion? întrebă Alex. Până atunci, şoferul abia dacă scosese un cuvânt, două. Îi răspunse fără să se uite la el. — Câteva ore. Vrei nişte muzică? — Aveţi John Lennon? Nu era alegerea lui. Potrivit dosarului, lui Felix Lester chiar

îi plăcea John Lennon. — Nu. — Lăsaţi atunci, cred că am să mă culc mai degrabă. Avea nevoie de somn. Era încă epuizat de la antrenamente şi se întreba cum are să explice tăieturile pe jumătate vindecate şi vânătăile dacă se va uita cineva sub tricoul lui. Poate le va spune că a mâncat bătaie la şcoală. Închise ochii, se cuibări în scaunul moale din piele şi adormi. Când simţi maşina încetinind, se trezi. Deschise ochii şi — 57 —

văzu un sătuc de pescari, marea albastră în faţa, cul mile dealurilor şi cerul fără niciun nor. Era ca o imagine de puzzle sau ca o broşură care făcea reclamă unei Anglii de mult uitate. Pescăruşii se înălţau dintr-odată, ţipând. O barcă veche – plase îngrămădite şi încâlcite, imagine alcătuită din bucăţele şi din fum – trasă pe chei. Câţiva localnici, pescari şi Era aproape nevestele lor, stăteau margine, hlizinduo-se. -amiaza pe ora cinci după şi peste sat plutea lumină argintie, fragilă, de apus al unei zile perfecte de primăvară. — Port Talion, zise şoferul care, probabil, îl văzuse pe Alex deschizând ochii. — E drăguţ. — Nu şi dacă eşti peşte. Merseră pe şoseaua de centură a satului şi apoi pe un drum de ţară care şerpuia printre terenuri părăsite. Alex văzu ruinele clădirilor, coşuri de fum sparte pe jumătate şi roţi de metal ruginite şi ştiu că se uita la o veche mină de fier. Oamenii se ocupaseră de exploatarea minelor de peste metal în Cornwall de peste trei sute de ani, până când, într -o bună zi, metalul s-a terminat. Acum tot ce rămăsese erau aceste imense gropi.

Încă vreo doi kilometri de drum şi văzu un gard strălucitor din metal. Era nou-nouţ, înalt de zece metri, acoperit cu sârmă ghimpată. Lămpi electrice erau agăţate la distanţe egale pe turnurile împrejmuirii şi văzu nişte litere imense pe un panou, roşii şi albe. Le puteai citi din regiunea vecină: SAYLE Enterprises

PROPRIETATE PRIVATĂ „Oricine trece de această împrejmuire va fi împuşcat”, murmură Alex doar pentru Îşi puţin, amintiare ceea ce -i spusese doamna Jones. Mai mult sauel.mai propria armată. Se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns. Ei bine, asta era şi prima lui impresie. Întregul complex era cumva şocant, străin de dealurile unduitoare din jur. Maşina ajunse la prima poartă, unde era o cabină de — 58 —

securitate şi o barieră electronică. Un paznic într -o uniformă gri cu albastru, purtând inscripţia SE pe jachetă îi lăsă să treacă. Bariera se ridică automat. Apoi urmară o alee lungă, dreaptă, pe lângă un teren frumos nivelat, cu un mic aeroport de o parte şi cu o grămadă de clădi ri hi-tech de cealaltă. Clădirile erau mari, de oţel şi aveau geamuri fumurii, fiecare comunicând cu cealaltă printr-un coridor acoperit. Două aparate mici de zbor erau trase alături de

micul aeroport. Un elicopter şi un mic avion de marfă. Alex era impresionat. Tot complexul trebuia să se întindă pe mai mult de cinci hectare. Era ceva!

Mercedesul ajunse la o curbă cu o fântână în centru şi îşi continuă drumul spre o casă fantastică, extraordinară. Victoriană, cu ziduri din cărămidă roşie acoperită, iar deasupra un dom de cupru şi turnuri care deveniseră verzui de atâta vreme. Trebuie să fi fost cel puţin şaizeci de ferestre până la etajul al cincilea. Era o casă care pur şi simplu nu ştiuse unde să se oprească. Mercedesul trase la intrarea principală şi şoferul ieşi. — Urmează-mă! — Şi bagajul meu? întrebă Alex. — Îţi va fi adus. Alex şi şoferul intrară pe uşa din faţă care dădea într -un coridor în care trona o pânză uriaşă – Ziua Judecăţii de Apoi, sfârşitul lumii, pictată acum patru secole sub forma unei mulţimi contorsionate de suflete blestemate şi demoni. Erau peste tot lucrări de artă. În acuarelă şi în ulei, tipărite, desenate, sculptate în piatră şi în bronz, toate adunate la un loc, fără să lase un loc liber privitorului, pentru a-şi trage răsuflarea. Alex îl urmă pe şofer de -a lungul unui covor atât de gros, că abia te mişcai pe el. Începu să se simtă claustrofob şi se simţi eliberat când ieşiră din coridor şi intrară într-o cameră mare care era, — Domnul Sayle vine imediat, zisepractic, şoferul goală. şi plecă. Alex se uită în jurul lui. Era o cameră modernă cu un birou de oţel curbat în partea de mijloc, lumini halogene atent poziţionate şi o scară în spirală, coborând dintr-un cerc perfect tăiat în tavan. Un întreg perete era doar din sticlă şi, — 59 —

apropiindu-se de el, Alex îşi dădu seama că se uită la un acvariu gigantic. Ceea ce-l atrase cel mai tare fu imensitatea

lui. Era greu de închipuit câte mii de litri de apă susţinea peretele, dar fu surprins să vadă că nu era nimic în interior în afară de apă. Nu era niciun peşte, deşi ar fi fost destul de mare să adăpostească un rechin. Şi apoi se mişcăde în oroare umbrele şi Alex dădu seama, cuceva un amestec şi turcoaz de uluire, că seîşiafla în faţa celei mai mari meduze pe care o văzuse vreodată. Cea mai mare parte a corpului creaturii era o masă abia mişcătoare, pulsând, alb şi mov, mărginită neregulat, ca un con. Sub ea, o masă de tentacule din care ieşeau alte tentacule circulare care se învârteau în apă, de cel puţin zece metri în lungime cu totul. Când meduza se mişca sau când era mişcată de vreun curent artificial, tentaculele ei se lipeau de sticlă, aşa că arata ca şi cum ar fi vrut s -o spargă. Era cel mai îngrozitor şi mai greţos lucru pe care îl văzuse Alex vreodată. — Physalia Physalis. Se auzi o voce din spate şi Alex se întoarse pentru a vedea un om coborând ultimele trepte ale scării. Herod Sayle era scund. Era atât de scund, încât prima impresie a lui Alex a fost că se uită la o imagine în oglindă ce fusese cumva deformată. În costumul lui negru, imaculat şi scump, cu un inel de aur cu sigiliu şi cu pantofii strălucitor de negri, părea modelul în miniatură al unui om de afaceri multimilionar. Avea tenul foarte închis, astfel că dinţii străluceau când zâmbea. Un cap rotund, chel şi ochi absolut oribili. Irişii gri erau prea mici, împrejmuiţi de alb. Lui Alex îi aminteau de cei ai broaştelor înainte să atace. Când Sayle se apropie de el, ochii îi erau aproape la acelaşi nivel cu ai lui şi nu transmiteau mai multă căldură decât meduza însăşi. — Războinicul portughez, Avea E un puternic accent adus de princontinuă bazarele Sayle. Beirutului. o frumuseţe, nu crezi? — Nu l-aş ţine ca animal de casă, zise Alex. — Am dat peste asta când m-am scufundat în marea Chinei de Sud. Sayle arătă spre o cutie de sticlă şi Alex — 60 —

observă trei arcuri de pescuit şi o colecţie de cuţite aşezate pe suporturi de catifea.

— Îmi place la nebunie să omor peşti, continuă Sayle. Dar când am văzut acest specimen de Physalia Physalis, am ştiut că trebuie să-l prind şi să-l păstrez. Ştii, îmi aminteşte de mine însumi. — E nouăzeci la sută apă. Nu are creier, nici gură, nici anus. Alex îşi aminti că citise lucrurile astea undeva şi le dădu drumul înainte să se gândească ce face. Sayle îi aruncă o privire, apoi se întoarse spre creatura ce stătea nemişcată deasupra lui şi a recipientului său. — E un outsider, zise. Îşi vede de treabă, ignorată de ceilalţi peşti. E tăcută, dar pretinde în acelaşi timp respect. Vezi nematocitele, domnule Lester? Celulele astea? Dacă ai fi prins între ele, ar fi o moarte îngrozitoare. — Spuneţi-mi Alex. Voia să spună Felix, dar cumva i-a scăpat. Era cea mai stupidă, cea mai lipsită de profesionalism greşeală pe care ar fi putut vreodată s-o facă. Dar fusese ameţit de felul în care apăruse Sayle şi de dansul încet, hipnotic al meduzei. Ochii gri se micşorară şi mai mult, cu suspiciune. — Credeam că te cheamă Felix. — Prietenii îmi spun Alex. — De ce? —De la Alex Ferguson. Sunt un mare fan al lui Manchester United. Era primul lucru care-i venise în minte. Dar văzuse un

poster de fotbal în dormitorul lui Felix Lester şi ştia că cel puţin alesese echipa corectă. Sayle zâmbi: — Asta e amuzant. Alex să fie atunci. Şi sper că vom fi prietenii un băiat foarte norocos. Ai câştigat competiţiatăi,şiAlex. vei Eşti fi primul adolescent care va încerca Stormbreaker-ul meu. Dar e un noroc şi pentru mine, dacă stau să mă gândesc. Vreau să ştiu ce crezi tu despre asta. Ce îţi place… şi ce nu. Privirea i se schimbă şi reveni brusc la morga pragmatică — 61 —

de afacerist:

— Mai avem doar trei zile până la lansare, zise el. Ar fi mai bine să ne grăbim odată naibii, cum zicea tatăl meu. Am să trimit pe cineva să te conducă în camera ta şi, mâine dimineaţă, primul lucru, trebuie să te apuci de treabă. Avem un program de matematică pe care ar trebui să-l încerci… şi -ul a fost produs unul deSayle limbi Enterprises. străine, de altfel. Tot software aici, la Bineînţeles că am vorbit cu copii. Am vorbit cu prof esori, cu experţi în educaţie. Dar tu, dragul meu… Alex. Tu vei fi mai valoros pentru mine decât ei toţi la un loc.

În timp ce vorbea, Sayle devenea din ce în ce mai însufleţit de propriul entuziasm. Devenise un om cu totul schimbat.

Alex trebuia să admită că omul îi displăcuse complet încă de la început. Nu-i de mirare că Blunt şi ceilalţi de la MI6 nu au pic de încredere în el! Dar acum era silit să se mai gândească o dată. Stătea faţă în faţă cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia, unul care hotărâse, în bunătatea inimii lui, să facă un cadou extraordinar şcolilor britanice. Faptul că era mic şi slăbuţ nu -l transforma neapărat într-un duşman. Poate că Blunt se înşela până la urmă. — Ah! Uite-l şi pe omul meu, zise Sayle. Şi chiar e al naibii de punctual!

Uşa se deschise şi intră un bărbat îmbrăcat în negru şi într-un frac de majordom demodat. Era la fel de subţire şi de scund ca şi stăpânul lui, cu un smoc de păr castaniu deasupra unei feţe atât de palide, că putea foarte bine să fi fost făcută din hârtie albă. De la distanţă părea că zâmbeşte, dar, când se apropie, Alex îşi dădu seama. Omul avea două teribile cicatrice, de fiecare parte a gurii, urcând până la urechi. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să-i taie faţa pe jumătate. Cicatricele aveau o culoare apropiată de mov. 5, zise Fuseseră mai mari cândGrin obrajii îi fuseseră cusuţi. pepână domnul -a schimbat — Ţi-l prezint Sayle. Şi numele după accident.

5

Grin (engl.) = rânjet (n.tr.).

— 62 —

— Ce accident? Alex nu-şi putea desprinde privirea de la rănile îngrozitoare. — Domnul Grin lucra într-un circ. Ştii, numărul acela de aruncare a cuţitului. La punctul culminant, prindea cuţitul între dinţi; dar într-o seară, bătrâna sa mamă veni să vadă spectacolul. I-a făcut semn cu mâna din primul rând unde -a mai apreciat bine s ecundele. Lucrează pentru era, el n mineşide zeci de ani şi, deşi înfăţişarea sa poate părea neplăcută, este foarte loial şi eficient. Nu încerca să-i vorbeşti, în orice caz. Nu are limbă. — Eeeurgh! zise domnul Grin. — Îmi pare bine să vă cunosc, murmură Alex. — Du-l în camera albastră, dădu Sayle ordin. Se întoarse spre Alex: Eşti norocos că una dintre cele mai frumoase camere ale noastre s-a nimerit să fie liberă, aici, în casă. Cu puţin timp în urmă a locuit acolo un spion. Dar ne -a părăsit destul de curând. — Oh! De ce? întrebă Alex ca fapt divers. — Habar n-am. Acum e, acum nu e. Sayle zâmbi din nou: Sper să nu faci la fel, Alex. — Ra… argh! Domnul Grin arătă spre uşă şi, lăsându -l pe Herod Sayle în faţa prădătorului său uriaş, plecară din cameră. Trecură printr-un coridor lung cu opere de artă, urcară o scară şi apoi încă un coridor cu uşi groase de lemn şi candelabre. Alex îşi dădu seama că cea mai mare parte a casei era destinată distracţiei. Sayle însuşi trebuia să locuiască aici. Dar computerele trebuie să fie construite în clădirile moderne de peste drum de micul aeroport. Probabil că va fi dus mâine acolo. Camera lui era ultima Era o cameră mare, cu un pat de modă veche, cu patru coloane şi baldachin, şi cu o fereastră

care dădea o fântână. înserase şi apa, de la o -nudcăzând înălţime de spre zece metri pesteSe o statuie semi care seamănă uimitor cu Herod Sayle, era bizar luminată de zeci de lumini ascunse. Lângă fereastră era o masă cu cina deja pregătită pentru el: muşchi de porc, brânză, salată. Îşi văzu şi bagajul pe pat. — 63 —

Se îndreptă direct spre el – un rucsac de sport Nike – şi îl examină cu atenţie. Când îl închisese, băgase trei fire de păr în fermoar, prinzându-le în dinţii de fier. Nu mai erau. Deschise rucsacul şi se uită prin el. Totul era exact aş a cum aranjase el, dar era sigur că bagajul fusese cercetat cu ochi de expert, metodic. Scoase Game Boy Color-ul, băgă cartuşul de Speed Wars şi apăsă START de trei ori. Imediat monitorul se lumină şi se transformă într-o figură rectangulară verde, având forma camerei. Ridică Game Boy-ul şi îl învârti în jurul său, urmând linia pereţilor. Un punct roşu apăru intermitent pe ecran. Înaintă câţiva paşi, ţinând aparatul în faţa lui. Punctul devenea din ce în ce mai intens. Ajunse la un tablou, de lângă baie, un melanj de culori care părea, suspect de bine, a fi Picasso. Puse jocul jos şi ridică pânza cu multă atenţie. Microfonul era ascuns în spatele ei, un disc negru de mărimea unui bănuţ. Alex îl privi pentru câteva clipe întrebându-se de ce era acolo. Securitate? Ori era Sayle atât de obsedat de control, că voia să ştie ce fac musafirii lui zi şi noapte?

Alex puse pictura la loc. Era un singur microfon în cameră. Iar în baie niciunul. Îşi mâncă cina, făcu un duş şi se pregăti de culcare. Când trecu pe lângă fereastră, i se păru că se mişcă ceva pe lângă fântână. Nişte reflectoare luminau clădirile moderne. Trei bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în halate albe, se apropiau de casă într-un jeep decapotabil. Alţi doi mergeau în spate. Aceştia doi erau gărzile, îmbrăcaţi la fel ca şi cel de la poarta de intrare pe domeniu. Purtau amândoi arme semiautomate. Aşadar, nu doar o armată proprie, ci încă una foarte bine înarmată. Se aşeză în pat. Ultima persoană care dormise în acest pat , privind pe fusese său, Ian Rider. Văzuse el ceva Auzise aceastăunchiul fereastră? ceva? Ce se putuse întâmpla încât să-l condamne la moarte? Somnul veni cu greu în patul celui mort.

— 64 —

CĂUTÂND-O CU LUMÂNAREA Alex îl văzu din clipa în care deschise ochii. Ar fi fost clar

pentru oricine ar fi dormit în acest pat, dar bineînţeles că nimeni n-a mai dormit aici de când Ian Rider fusese omorât. -un pliu din baldachinul ce Era un triunghi albpeste vârâtcele întrpatru acoperea patul sus, coloane. Trebuia să stai întins pe spate ca să-l vezi – cum era Alex acum. Nu putea ajunge la el. Puse un scaun şi se urcă pe el, clătinându-se, să-l ia. Abia-abia reuşi să nu cadă şi-l apucă cu două degete, trăgându-l afară. Era, de fapt, o bucată de hârtie, îndoită. Cineva desenase pe ea o figură ciudată şi notase ceva dede subt, ca un fel de număr de trimitere.

Nu era mare lucru, dar Alex recunoscu scrisul lui Ian Rider. Dar ce-o fi asta? Se îmbrăcă în grabă, se îndreptă spre

masă şi luă o foaie de hârtie. Repede, scrise un mesaj cu majuscule:

AM GĂSIT ASTA ÎN CAMERA LUI IAN RIDER. PUTEŢI AFLA CUMVA CE ÎNSEAMNĂ? Apoi băgă cartuşul de Nemesis în Game Boy, îl porni şi trecu ecranul peste cele două hârtii, copiind mai întâi mesajul lui şi apoi desenul. Ştia că, instantaneu, o maşinărie pornea în biroul doamnei Jones din Londra şi îi oferea o copie a celor două hârtii. Poate îi putea da de capăt. Misiunea ei era, până la urmă, să lucreze intel igent pentru

— 65 —

serviciile secrete6.

În sfârşit, Alex opri Game Boy -ul şi apoi scoase capacul din spate şi strecură hârtiuţa în compartimen tul pentru baterii. Diagrama trebuia să fie importantă. Ian Rider o ascunsese. Poate era chiar ceea ce îi adusese moartea. Se auzi un ciocănit în uşă. Alex se apropie şi deschise. Domnul Grin, în aceeaşi uniformă — Bună dimineaţa, zise Alex. de majordom. — Burgh! Domnul Grin îi făcu semn şi Alex îl urmă înapoi pe coridor şi afară din casă. Se simţi uşurat când ajunse sub cerul liber, departe de toate operele de artă. Când se opriră puţin lângă fântână se auzi deodată un vâjâit şi un avion de marfă coborî spre acoperişul casei şi ateriză pe pistă. — Draaaghă gring zgoară, explică domnul Grin. — Aşa credeam şi eu, zise Alex. Ajunseră la prima dintre clădirile moderne şi domnul Grin îşi lipi palma de un platou de sticlă de lângă uşă. Apăru o lumină verde care îi citi amprentele şi imediat se deschise o uşă, alunecând fără pic de zgomot. Totul arăta altfel dincolo de uşă. De la atmosfera elegantă a conacului plin de opere de artă, lui Alex i se păru că păşeşte în secolul următor. Coridoare lungi şi albe, cu pode le metalice. Lumini halogene. Răcoarea artificială a aerului condiţionat. Altă lume. Îi aştepta o femeie, lată în umeri şi severă, cu părul blond strâns bine într-un coc. Avea o faţă ciudată, rotundă şi fără nicio expresie, ochelari cu rame de sârmă şi, în afară de un ruj galben şi lucios întins pe buze, complet nefardată. Purta un halat alb cu numele înscris pe buzunarul de sus: VOLE. — Trebuie să fii Felix, zise. Sau, acum, după cum înţeleg, Alex? Da. Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Fräulein Vole. Avea un puternic Poţi să-mi spui Nadia. Se uită la domnul Grin:accent eu de aici. Îl iau german:

Joc de cuvinte: Intelligence Service (engl.) = servicii secrete, dar intillegence = inteligenţă (n.tr.). 6

— 66 —

Domnul Grin aprobă din cap şi ieşi. — Pe aici. Vole începu să meargă: Avem aici patru blocuri. În blocul A, cel în care suntem noi acum, adăposteşte Administraţia şi Sala de jocuri. Blocul B este destinat Dezvoltării programelor. În blocul C se află Departamentul de Cercetare şi Depozitare. Blocul D este locul unde se asamblează mai în mare din Stormbreaker. — Şi miculcea dejun careparte se serveşte? — N-ai mâncat încă? Îţi voi trimite un sandvici. Herr Sayle este foarte nerăbdător ca tu să începi cât mai repede experimentul. Mergea ca un soldat – cu spatele drept, tropăind cu pantofii ei negri de piele. Alex o urmă printr -o uşă într-o

cameră pătrăţoasă şi aproape goală, în care nu erau decât un scaun şi un birou, iar pe acesta, primul Stormbreaker real pe care-l văzuse vreodată. Era o frumuseţe de maşină; o fi fost el, iMac-ul, primul computer cu un adevărat simţ al design -ului, dar Stormbreaker-ul îl depăşea cu mult. Era tot negru, mai puţin luminiţele de stand-by, jos, într-o parte şi monitorul, care ar fi putut tot atât de bine să fie şi o maşină de transport în spaţiu. Alex se aşeză în faţa biroului şi îl porni. Computerul se puse singur în funcţiune instantaneu. O ramificaţie de lumini animate alunecă de-a lungul monitorului, apoi o învârtire de nori, apoi, litere roşii în flăcări, SE, logo-ul companiei Sayle Enterprises. Câteva secunde mai târziu, apăru şi desktop-ul, cu icoane pentru matematică, ştiinţe, franceză – toate obiectele – gata să fie accesat. Chiar şi în acele câteva secunde, Alex putu simţi viteza şi puterea computerului. Şi Herod Sayle avea de gând să trimită câte unul în fiecare şcoală din ţară! Trebuia să -şi recunoască admiraţia pentru el. Era un dar extraordinar! aici, zise E mai pentru tine, Fräulein Vole. — Te -ul de cred, să las explorezi Stormbreaker unulbine singur. Diseară vei lua masa cu Herr Sayle şi îi vei spune impresiile tale. — O, da, i le voi spune! — Îţi trimit sandviciul. Dar trebuie să te rog să nu ieşi din această cameră. Este, înţelegi, o problemă de securitate. — 67 —

— Cum spuneţi, doamnă Vole, zise Alex. Femeia plecă. Alex deschise unul dintre programe şi pentru următoarele trei ore se pierdu în starea de extaz creată de Stormbreaker. Chiar şi când îi sosi sandviciul, îl ignoră, lăsându-l să se răcească pe farfurie. N -ar fi putut niciodată să spună despre şcoală că era o mare distracţie, -ul oferea asta din dar să admită căprezenta Stormbreaker plin.trebuia Programul de istorie bătălia de la Port Stanley cu muzică şi videoclipuri. Cum se extrage oxigenul din apă? Programul de ştiinţe o făcea în faţa ochilor tăi. Stormbreaker ul se pricepea să facă până şi geometria cât de cât acceptabilă, ceea ce era mai mult decât făcuse vreodată domnul Donovan de la Şcoala Brookland. Când se uită la ceas, era ora unu. Era în camera aceea de peste patru ore. Se întinse şi se ridică. Nadia Vole îi spusese să nu plece, dar, dacă era vreun secret ascuns la Sayle Enterprises, atunci în mod sigur n -avea să-l găsească în această cameră. Se apropie de uşă şi se miră că se deschise imediat ce se apropie de ea. Ieşi în coridor. Nu se vedea nimeni. Era momentul să-şi intre în rol. Blocul A era al Administraţiei şi al Sălii de jocuri, aşadar. Alex trecu prin câteva birouri, apoi printr-o cantină curată, cu gresie de culoare albă. Erau acolo aproape patruzeci de oameni, toţi în halate albe, aşezaţi la mese, sporovăind între ei. Nimerise la ţanc. Nimeni nu -l întrebă nimic în timp ce trecea printr-un pasaj de plexiglas în Blocul B – Cercetarea, printr-o bibliotecă cu rafturi nesfârşite de cărţi şi de CD ROM-uri. Alex se ghemui în spatele unui raft când doi tehnicieni trecură pe acolo, vorbind între ei. Era de capul lui, singur, căutând nici el nu ştia ce. Necazuri, proba bil. Ce altceva putea găsi acolo? Merse încet, normal, spre celălalt coridor, îndreptându-se

spre ultimulimediat bloc. Unîntr murmur glasuri până la şi -un feldede -seel în se refugie nişă, ajunse ascunzându spatele unui rezervor cu apă de băut, când doi bărbaţi şi o femeie trecură, purtând toţi trei halate albe, certându -se pe tema serverelor de reţea. Sus, observă o cameră de luat vederi îndreptându-se spre el. În următoarele cinci secunde — 68 —

va fi deasupra lui, dar trebuia să aştepte până treceau cei trei. Aproape fugi mai departe, chiar în clipa în care unghiul lentilelor camerei era gata să-l prindă. Îl văzuseră? Nu putea fi sigur. Dar ştia un lucru: nu mai avea timp. Poate că femeia aceea, Vo le, verificase deja camera goală. Poate că cineva îi adusese prânzul acolo. Dacă avea să găsească trebuia să găsească mai curând… Intră înceva, pasajul de sticlă ce legacât blocul C de blocul D şi aici, cel puţin, era ceva diferit. Coridorul era împărţit pe jumătate de scări de metal care coborau spre ceva ce părea a fi un soi de pivniţă. Şi, deşi fiecare uşă şi fiecare clădire pe care le văzuse până atunci aveau câte o inscripţie, aceste scări nu aveau niciuna. Lumina se oprea cam pe la jumătatea drumului în jos. Era ca şi cum s-ar fi dorit ca scările să treacă neobservate. Zgomotul unui pantof pe metal. Alex se trase înapoi şi, în clipa următoare, apăru domnul Grin, răsărind ca un vampir într-o zi nefastă. Când lumina căzu pe faţa albă, morbidă, cicatricele îi sclipiră de câteva ori înainte să intre în blocul D. Ce făcea? Unde duceau scările? Alex coborî în grabă scările. Parcă ai fi intrat într -o morgă. Aerul condiţionat era atât de puternic, încât îl putea simţi îngheţându -i transpiraţia de pe frunte şi din palme. Se opri la capătul scărilor. Era într-un alt pasaj lung, aflat dedesubtul celui pe care îl traversase. Ducea spre o uşă de metal. Dar era ceva foarte ciudat. Pereţii pasajului erau netencuiţi. Rocă maronie cu straturi de ceva ce părea zinc sau un alt fel d e metal. Podeaua era şi ea nefinisată şi locul era luminat de becuri atârnând de nişte fire de sârmă. Totul îi amintea de ceva… ceva ce văzuse foarte de curând. Dar nu şi amintea exact ce. Cumva, Alex ştia că uşa de la capătul pasajului era încuiată. Arăta parcă ar fiindicaţie. fost încuiată totdeauna. Ca şi scările, nude purta nicio Păreapentru chiar total lipsită de importanţă. Dar domnul Grin tocmai coborâse pe scări. Era un singur loc unde putea merge. Uşa trebuia să ducă undeva!

Ajuns în dreptul ei, încercă mânerul. Nu mergea! Îşi lipi — 69 —

urechea de metal şi ascultă. Nimic, în afară de… sau poate îşi închipuia? Un fel de zgomot ritmat, ca un fel de puls… O pompă sau ceva asemănător. Alex ar fi dat orice să vadă prin uşa asta şi brusc îşi dădu seama că p oate. Game Boy-ul era în buzunarul lui! Îl luă, introduse cartuşul de Exocet, îl porni şi îl întoarse spre uşă. Monitorul scoaseAlex câteva luminiţe de pornire. O ferestruică prin uşa de metal. privea în interiorul unei camere mari. În mijlocul ei, era ceva înalt de forma unei ţevi. Şi mai erau şi oameni. Ca nişte stafii, înceţoşaţi, învârtindu -se încolo şincoace prin cameră. Unii dintre ei cărau obiecte, plate sau rectangulare. Părea să fie şi un birou într-o parte, încărcat cu aparate pe care nu le pute a distinge. Alex apăsă butonul de luminozitate, încercând s-o mărească. Dar camera era prea mare. Totul era prea departe.

Scotoci prin buzunare şi scoase căştile. Ţinând Game Boy ul îndreptat spre uşă, înfipse firul în mufă şi îşi puse căştile pe urechi. Dacă tot nu putea vedea, măcar să audă ceva – şi vocile se auziră destul de bine, deşi uneori cu intermitenţe. — … în loc. Mai avem douăzeci şi patru de ore. — Nu e destul. — Asta e tot ce avem. Vin la noapte. La ora două. Alex nu recunoscu niciuna dintre voci. Amplificate de

micul aparat, sunau ca la un telefon de peste mări şi ţări, printr-o linie proastă. — … Grin… supraveghează distribuirea. — Tot nu e suficient timp. Şi apoi nu se mai auziră. Alex încercă să dea sens celor auzite. Ceva urma să fie distribuit. La două ore după miezul nopţii. Domnul Grin aranja primirea. Dar ce? De ce?

Tocmai închisese jocul şi îl băgase în buzunar, când auzi în spatele lui zgomot paşi, îi spuse că nu mai e Alex singur. Se întoarse şi sedetrezi faţăcare în faţă cu Nadia Vo le. îşi dădu seama că încercase să-l ia prin surprindere. Ştiuse că el e acolo, jos. — Ce faci, Alex? întrebă ea. Vocea îi era toată numai miere otrăvită. — 70 —

— Nimic, zise Alex. — Te-am rugat să rămâi în camera computerului. — Da. Dar am fost acolo toată dimineaţa. Aveam nevoie de o pauză. — Şi ai venit tocmai până aici, jos? — Am văzut scările. M-am gândit că poate duc la o toaletă. Urmă– oagitaţia lungă tăcere. În spatele lui, Apoi Alex auzea – sau simţea din camera secretă. femeiaîncă dădu din cap, ca şi cum s-ar fi hotărât să-i accepte povestea. — Nu e nimic aici, jos, uşa nu duce decât la camera generatorului. Te rog… Şi arătă drumul. — Te voi conduce la conac, bine? Mai târziu trebuie să te pregăteşti să iei cina cu Herr Sayle. Ar dori să ştie care sunt primele tale impresii cu privire la Stormbreaker.

Alex trecu pe lângă ea şi începu să urce scările. Era sigur de două lucruri. Primul era că Nadia Vo le minte. Asta nu era camera nici unui generator. Ascundea ea ceva! Şi nici ea nu -l credea pe el. Una dintre camerele de luat vederi sigur l-a surprins, iar ea a fost trimisă să -l găsească. Aşa că şi ea ştia

că o minte. Nu era un început bun. Alex ajunse la capătul scărilor şi urcă la lumină, simţind ochii femeii ca pe nişte cuţite înfipte în spatele lui.

— 71 —

VIZITATORI NOCTURNI Herod Sayle juca snooker când Alex intră din nou în

camera cu meduza. Era greu de spus de unde apăruse masa de lemn greu de snooker7 şi Alex nu se putu stăpâni să nu se gândească la faptul că celălalt mititelulal părea aproape ridicol, aproape pierdut la capătul mesei verzi. Era cu el şi domnul Grin, cărând un scăunel pe care se aşeza Sayle la fiecare lovitură. Altfel, abia ar fi putut ajunge până la marginea mesei.

— A… bună seara, Felix. Scuză-mă, am vrut să spun Alex! strigă Sayle. Joci snooker? — Uneori. — Ţi-ar plăcea să joci cu mine? Mai sunt două roşii şi coloratele, bineînţeles. Dar pun pariu că nu vei reuşi nici măcar un singur punct! — Pe cât? — Ha, ha! r âse Sayle. Să zicem că pariez zece lire pe punct?

— Atât de mult? Alex părea surprins. — Pentru cineva ca mine, zece lire nu înseamnă nimic. Nimic! De fapt, aş paria foarte fericit şi o sută de lire pe punct! — Atunci de ce n-o faceţi?

Aproape şopti cuvintele, dar asta nu înseamnă că nu erau totuşi o provocare. Sayle îl privi gânditor pe Alex: — Foarte bine, zise el. O sută de lire pe punct. De ce nu? Îmi place riscul! Tatăl meu şi-a făcut o meserie din pariuri! — Credeam că e frizer. — Cine ţi-a spus ţie chestia asta? Alex se blestemă în gândul lui. De ce nu era niciodată mai atent când era cu omul ăsta? 7

Snooker– variantă a biliardului care se joacă cu 15 bile roşii şi cu 6 bile

colorate; poziţie în acest joc, în care lovitura directă duce la pierderea punctelor (n.red.).

— 72 —

— Am citit într-o revistă. Tatăl meu s-a apucat să caute material despre dumneavoastră când am câştigat competiţia. — O sută de lire pe punct, atunci. Dar să nu te aştepţi să te îmbogăţeşti! Sayle lovi alba trimiţând una dintre bilele roşii direct în buzunarul din mijloc. Meduza se mişcă puţin ca şi cum s -ar fi la meci ei. Domnul ridică scăunelul şi uitat se plimbă cu din el înacvariul jurul mesei. Sayle rGrin âse un pic şi îl urmă pe majordom, măsurându-şi deja următoarea lovitură, bila neagră, tot la mijloc. — Şi cu ce se ocupă tatăl tău? îl întrebă Sayle. — E arhitect, zise Alex. — A, da? Şi ce proiectează? Întrebarea era pură conversaţie, dar Alex se gândi dacă nu e cumva un test.

— A lucrat într-un birou din Soho, zise Alex. Înainte de asta, a făcut o galerie de artă în Aberdeen. — Aha! Sayle se căţără pe scăunel şi lovi. Bila rată buzunarul la mai puţin de un milimetru, întorcându-se în centru. Faţa i se schimonosi într-o grimasă de furie. — A fost greşeala ta, a’naibii! se răsti la domnul Grin. — Cherghe? — A fost umbra ta pe masă. Nu contează, nu-i nimic! Se întoarse spre Alex: Ai avut ghinion. Niciuna dintre bile nu va intra. Nu vei face niciun ban de data asta.

Alex trase un tac din grilaj şi se uită la masă. Sayle avea dreptate. Ultima bilă roşie era prea aproape de mantă. Dar în snooker sunt şi alte moduri de a câştiga puncte, iar Alex ştia cât de cât bine doar două dintre ele. Era unul dintre multel e jocuri pe care le jucase împreună cu Ian Rider. S-au şi înscris într-un club din Chelsea şi Alex era în echipa de juniori. Era Perfect. ceva ce nu-i spusese lui Sayle. Ochi bine bila roşie şi lovi.

— Deloc! Sayle venise la masă înainte ca bilele să se oprească. Dar se grăbise cu verdictul lui. Se hlizi la bila albă care atingea manta şi se ascunde după cea roz. Era în poziţie de — 73 —

snooker. Pentru aproape douăzeci de secunde măsură

unghiurile, respirând adânc. — Ai avut un pic de noroc al naibii! Se pare că din greşeală m-ai adus în poziţie de snooker. Să vedem acum… Se concentră, apoi lovi alba, încercând s -o rostogolească în jurul bilei roz. Dar încă o dată rată la milimetru. Se auzi şi un—uşor clinchet la Alex. atingerea roz.pentru mine. O sută de Atingere! zise Şasebilei puncte lire punctul… — Da, da, da! Pe buzele lui Sayle se adunase salivă. Se uita la masă fără să-i vină să creadă ce se întâmplase. Lovitura lui facilitase drumul bilei roşii. Era uşor să intre la colţul de sus şi Alex o trimise fără ezitare. — Plus încă o sută fac şapte sute. Se plimbă în jurul mesei, împingându-l din greşeală în trecere pe domnul Grin. Îşi măsură repede unghiurile. — Da… Lovi perfect bila neagră, trimiţând-o în buzunar şi rostogolind alba înapoi pentru un unghi bun la galbenă. O mie patru sute de lire plus încă două sute când introduse bila galbenă. Sayle nu putea decât să privească fără să -i vină să creadă cum trimite Alex bila verde, bila maro, pe cea albastră şi pe cea roz în această ordine şi apoi, în josul mesei, pe întreaga lungime, bila neagră. — Patru mii o sută de lire, zise Alex. Puse tacul jos. Mulţumesc foarte mult. Faţa lui Sayle se făcuse de culoarea ultimei bile: — Patru mii… N-aş fi pariat, dacă aş fi ştiut că eşti atât de al naibii de bun, zise el. Merse direct la perete şi apăsă pe un buton. O parte din podea se deschise şi masa de snooker dispăru în ea, purtată

de un să liftindice hidraulic. Când podeaua se uni la Era loc, aproape nimic nu părea că masa fusese vreodată acolo. o capcană. Jucăria unui om cu bani de aruncat. Dar Sayle nu mai avea chef de jocuri. Aruncă tacul spre domnul Grin, trimiţându-l aproape ca pe o suliţă. Majordomul întinse mâna şi îl prinse cu mare precizie. — 74 —

— Să mergem la masă, zise Sayle. ***

Cei doi stăteau faţă în faţă la o masă lungă de sticlă într-o cameră alăturată, în timp ce domnul Grin le servea somon afumat, apoi încă un fel de friptură. Alex bea apă. Sayle, care închină pentru a doua oară, un pahar de vin roşu vechi. — Ai văzut astăzi ceva din avea Stormbreaker, nu? întrebă el. — Da… — Şi…? — Este extraordinar, zise Alex care chiar credea ce spune. Încă îi venea cu greu să creadă că acest omuleţ caraghios putea să creeze ceva atât elegant şi de puternic. — Şi ce programe ai folosit? — Istorie. Ştiinţe. Matematică. Nu-mi venea să cred! Chiar mi-au plăcut.

— Ai şi ceva critici? Alex se gândi o clipă: — M-am mirat că nu are accelerator 3D. — Stormbreaker nu e făcut pentru jocuri. — Aţi luat în considerare şi un terminal pentru microfon? — Nu. Sayle dădu din cap! Dar e o idee bună. Îmi pare rău că ai venit aici doar pentru atât de puţin timp, Alex. Mâine va trebui să-ţi prezentăm reţeaua. Stormbreaker-urile sunt toate conectate la o reţea principală. Care e controlată de aici. Asta înseamnă că au douăzeci şi patru de ore ac ces gratuit. — Asta e mişto! — E mai mult decât mişto. Privirea lui Sayle deveni plină de melancolie, irişii minusculi şi gri dansând parcă. — Mâine începem să trimitem computerele, zise. Vor merge cu avionul, cu nişte camioane şi cu vaporul. Trebuie să facă doar o zi până la cel mai îndepărtat colţ al ţării. Şi, în ziua următoare, la ora douăsprezece fix, prim-ministrul îmi va face onoarea să apese butonul de START, care va conecta toate computerele mele la reţea. Din acel moment, toate şcolile vor fi conectate. Gândeşte-te puţin, Alex! Sute de elevi – sute de mii – aşezaţi în faţa monitorului, împreună, dintr — 75 —

odată. Nord, sud, est şi vest. O singură şcoală. O singură familie. Şi apoi îşi vor da seama cine sunt cu adevărat. Ridică paharul şi-l goli. — Cum e capra? îl întrebă. — Poftim? — Carnea. Friptura este de capră. E după o reţetă a mamei mele.

— Trebuia să fie o femeie extraordinară. Herod Sayle ridică din nou paharul şi domnul Grin i -l umplu din nou. Îl privea curios pe Alex: — Ştii, zise, am un sentiment ciudat că ne-am mai întâlnit undeva.

— Nu cred… — Ba da. Ai o figură cunoscută. Domnule Grin? Ce părere ai?

Majordomul se dădu înapoi, cu vin cu tot. Capul lui chel, alb, se învârti privindu-l pe Alex: — Eeeg Raargh! zise el. — Da, bineînţeles! Ai dreptate! — Eeeg Raargh? întrebă Alex. — Ian Rider. Spionul despre care ţi -am povestit. Semeni teribil cu el. Ce coincidenţă, nu crezi? — Nu ştiu. Nu l-am văzut niciodată. Alex simţea pericolul apropiindu-se: Mi-aţi spus că a plecat dintr -odată. — Da. A fost trimis aici să supravegheze oarecum lucrurile, dar, dacă mă întrebi pe mine, n -a fost niciodată al naibii de bun. Şi-a petrecut jumătate din vreme în sat. În port, la poştă, la bibliotecă. Când nu amuşina pe aici, cam asta făcea. Bineînţeles, ăsta e încă un lucru pe care-l aveţi în comun. Am înţeles că Fräulein Vole te-a găsit astăzi… Sayle îşi ridică brusc ochii, căutând privirea lui Alex: Ai trecut de limite. M-ridică — am rătăcit puţin.încercând să se explice. Alex din umeri — Ei bine, sper să nu mai ieşi la plimbare diseară. Paza e suplimentată acum, aşa cum poate ai şi remarcat, oamenii mei sunt toţi înarmaţi. — Nu ştiam că asta e legal în Marea Britanie. — 76 —

— Am licenţă specială. Oricum, Alex, ţi-aş recomanda să te duci direct la culcare după cină. Şi să s tai acolo. Mi-ar părea foarte rău dacă ai fi împuşcat sau ucis din greşeală, pe întuneric. Deşi, fireşte, aş economisi patru mii de lire. — De fapt, cred că aţi uitat de cec. — Îl vei avea mâine. Poate vom lua din nou cina împreună. Domnul Grin ne va servi încă una dintre reţetele mamei mele.

— Capră din nou? — Câine. — Fără nicio îndoială, aţi avut o familie care iubea animalele.

— Numai pe cele comestibile. Sayle zâmbi: Şi acum trebuie să-ţi spun noapte bună. La ora unu şi jumătatea dimineaţa, Alex deschise ochii şi se trezi complet.

Se dădu jos din pat şi se îmbrăcă în cele mai închise la culoare haine pe care le avea, apoi ieşi din cameră. Era aproape surprins că uşa era descuiată şi coridoarele păreau nemonitorizate. Dar, în definitiv, asta era casa lui Sayle şi orice sistem de securitate ar fi avut trebuia să-i împiedice pe oameni să intre, nu să iasă. Sayle îl avertizase să nu părăsească locuinţa. Dar vocile din spatele uşii de metal vorbeau despre cineva care sosea la ora două. Alex trebuia să ştie despre ce e vorba. Găsi drumul spre bucătărie şi, pe vârful picioarelor, traversă o zonă de suprafeţe argintii, sclipitoare şi trecu pe lângă un frigider american imens. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt8, îşi spuse, amintindu-şi ce era pentru cina de mâine. Văzu o uşă laterală, din fericire, cu o cheie uitată în broască. Alex se întoarse şi ieşi. Ca o ultimă precauţie, încuie uşa şi păstră cheia. Acum, cel puţin, avea drumul înapoi asigurat. Era o noapte catifelată, cenuşie, cu o lună în formă de D

Joc de cuvinte: let sleeping dogs lie (engl.)= (aprox.) să lăsăm lucrurile aşa cum sunt (n.tr.). — 77 — 8

perfect pe cer. D de la ce? se întrebă Alex. Dubiu?

Descoperire? Dezastru? Doar timpul va putea spune. Înaintă doi paşi, apoi înţepeni când un reflector mătură pământul la câţiva centimetri mai departe, ghidat dintr-un turn pe care nici nu-l observase. În acelaşi timp auzi voci şi văzu doi paznici mergând încet de-a lungul grădinii, făcându-şi rondul în spateleSayle. casei. O Amândoi erau înarmaţi şi Alexl -îşi îi spusese împuşcătură din greşeală ar aminti fi făcutcesă economisească patru mii de lire. Şi, dată fiind importanţa Stormbreaker-urilor, i-ar fi păsat cuiva dacă împuşcătura a fost sau nu accidentală? Aşteptă până când se îndepărtară oamenii, apoi se îndreptă în direcţia opusă, alergând de-a lungul casei, pitindu-se pe sub ferestre. Când ajunse la colţ se uită în jur. În depărtare, aeroportul era luminat şi nişte oameni se mişcau pe acolo – alţi paznici şi tehnicieni – peste tot. Pe unul îl recunoscu, atunci când îl văzu cum traversează pajiştea dinspre fântână spre un camion. Era slab şi deşirat, luminat de reflectoare – o umbră neagră. Dar Alex l -ar fi recunoscut oriunde pe domnul Grin. Vin diseară. La ora două. Vizitatori nocturni. Şi domnul Grin tocmai se pregătea să-i întâmpine. Majordomul abia ajunse la camion şi Alex ştia că, dacă mai aştepta, va fi prea târziu. Alergă cât mai departe de casă, încercând să rămână cât mai aplecat şi sperând că hainele închise la culoare îl vor face invizibil. Era la aproape cincizeci de metri de camion, când domnul Grin se opri brusc şi se întoarse, ca şi cum ar fi simţit că e cineva acolo. Alex n -avea unde să se ascundă. Făcu singurul lucru pe care l -ar fi putut face: se aruncă la pământ, lipindu -şi faţa de iarbă. Numără încet până la cinci, apoi îşi ridică privirea. Domnul Grin se mai întoarse o dată. Mai apăru cineva… Nadia Vo le. Părea că ea vamormăi conduce. Şoptidin ceva Grin şi dădu cap.când se urcă la volan. Domnul În timp ce domnul Grin se apropia de uşa pasagerului de lângă şofer, Alex se ridică brusc şi începu să alerge. Camionul semăna cu cele pe care le văzuse în tabăra SSA. Puteau fi arme. Remorca era înaltă şi pătrată, acoperită cu o — 78 —

prelată. Alex se căţără pe bara din spate şi se aruncă înăuntru. Ajunsese exact la timp. Chiar când ateriză pe platformă, o maşină porni în spatele lui, luminând cu farurile remorca. Dacă ar mai fi aşteptat fie şi câteva secunde doar, l ar fi văzut. În total, un convoi de cinci vehicule părăsea Sayle Enterprises. înle,care Alex erapaznici penultimul. Ca şi domnul Grin Camionul şi Nadia Vo cel era puţin zece în uniforme făceau excursia aceasta. Dar unde? Alex nu îndrăzni să se uite afară, nu cu o maşină în spatele lui. Simţi cum ca mionul încetineşte şi ajunseră la prima poartă, apoi la drumul principal, urcând repede dealul, departe de sat. Alex simţea drumul fără să-l vadă. Era aruncat încolo şi încoace pe platforma de metal, când luau curbele şi ştiu doar că părăsiseră şoseaua principală când începu să fie aruncat în jos şi în sus. Camionul se mişca mai încet. Simţea cum coborau dealul, pe un drum accidentat. Iar acum putea auzi

ceva, chiar şi dincolo de zgomotul motorului. Valuri. Ajunseseră la mare. Camionul opri. Se auziră uşile maşinilor deschizându-se şi închizându-se, scârţâitul bocancilor pe pietriş, voci şuşotind. Alex se piti speriat la gândul că vreunul dintre paznici ar putea trage prelata şi l-ar putea descoperi, dar vocile se auzeau din ce în ce mai slab şi se trezi din nou singur. Foarte atent, se dădu jos din remorcă. Nu se înşelase. Convoiul parcase pe o plajă pustie. Privind înapoi, văzu un alt camion coborând pe cărarea ce şerpuia printre stânci. Domnul Grin şi ceilalţi se adunaseră lângă o stâncă, pe cheiul care se întindea până în apa neagră. Purta o torţă. Alex îl văzu mişcând-o de parcă ar fi semnalizat. Devenind din ce în ce mai curios, Alex se furişă mai aproape şi găsi o ascunzătoare în spatele unei grămezi de l. Era şi exact pietre. Păreau să aştepte o barcă. privi ceasu -le flinte ora două. Aproape că-i venea să Îşi râdă. Daţi cai oamenilor de aici şi vor arăta ca scoşi din cărţile pentru copii. Făceau contrabandă pe coasta Cornwall-ului. Asta era tot? Cocaină sau marijuana venind de pe continent? Pentru ce altceva ar putea fi cu toţii aici la miezul nopţii? — 79 —

Răspunsul veni câteva secunde mai târziu. Alex se holba fără să-i vină să creadă ce vede. Un submarin. Ieşise din mare cu viteza unei imense iluzii. Numai cu o secundă în urmă nu era nimic, iar acum iată -l în faţa lui, plutind pe mare spre ţărmul stâncos, fără niciun zgomot, cu apa scurgându-se de pe învelişul argintiu şi -se albicioasă în spatele lui. Submarinul nu amestecându avea nicio inscripţie, dar Alex recunoscu forma suprafeţei de scufundare tăind orizontal nava de la turelă până la coada de rechin cu elice din spate. Un Han Class 404 SSN chinezesc?

Cu energie nucleară. Şi înarmat cu muniţie nucleară. Dar ce căuta aici, pe coasta Cornwall-ului? Ce se petrecea? Turela se deschise şi din ea ieşi un om, dezmorţindu-se în aerul rece al dimineţii. Chiar şi fără să fie lună plină, Alex ar fi putut recunoaşte corpul slab, de dansator şi capul aproape ras al bărbatului din fotografia pe care o văzuse cu câteva zile înainte. Era Yassen Gregorovici. Ucigaşul plătit. Cel care îl asasinase pe Ian Rider. Purta o salopeta gri. Şi zâmbea. Se bănuia că Yassen Gregorovici îl întâlnise pe Sayle în Cuba. Acum iată-l în Cornwall. Aşadar, cei doi chiar colaborau. Dar de ce? De ce ar avea proiectul Stormbreaker nevoie de unul ca el? Nadia Vole se apropie de capătul cheiului şi Yassen coborî

să i se alăture. Îşi vorbiră pentru câteva minute, dar, chiar presupunând că vorbeau englezeşte, nu era nicio şansă să -i poată auzi. Între timp, gărzile de la Sayle Enterprises formaseră un şir care se întindea aproape până la vehiculele parcate. Yassen dădu o comandă şi Alex văzu apărând din spatele stâncilor o cutie mare, argintie, cu sigiliu de vid, susţinută de mâini invizibile, deasupra turelei submarinului. Yassen însuşi o dădu primului om din şir care o trecu mai departe, din mână în mână până la ultimul. Urmară încă aproape cutii, una după alta. treceau Le luă mai multdin de o oră săpatruzeci goleascăde submarinul. Bărbaţii cutiile mână în mână cu foarte mare atenţie. Nu voiau cu ni ciun chip să spargă ceea ce părea să fie înăuntru. Spre ora trei, aproape că terminaseră. Cutiile erau acum depozitate în spatele camionului în care venise Alex. Şi — 80 —

atunci fu momentul în care se întâmplă. Unul dintre oamenii de pe chei scăpă una dintre cut ii. O apucă în ultima secundă, dar chiar şi aşa, o trâ nti de suprafaţa rocii. Toată lumea se opri. Subit. Era ca şi cum cineva ar fi învârtit un buton şi Alex aproape că simţi în aer spaima care îi împietrise pe toţi. Yassencafuo primul care să îşiscoată veni în Păşi de -a lalungul cheiului, pisică, fără un fire. sunet. Ajunse cutie şi o pipăi, verificându-i sigiliul şi apoi dădu din cap nemulţumit. Metalul nu era nici măcar atins. Cum toată lumea era încă înlemnită, Alex putu să audă dialogul care urmă: — E în regulă, îmi pare rău, zise paznicul. Nu s-a deteriorat nimic şi nu mi se va mai întâmpla. — Nu, nu ţi se va mai întâmpla, aprobă Yassen şi îl împuşcă. Glonţul ţâşni din mâna lui, roşu prin întuneric. Lovi pieptul bărbatului, trântindu-l contorsionat de durere. Omul căzu în mare. Pentru câteva secunde, privi luna ca şi cum ar fi vrut s-o admire pentru ultima dată. Apoi fu acoperit de apa neagră. Le mai luă vreo douăzeci de minute să încarce camionul. Yassen urcă în faţă cu Nadia Vole. Domnul Grin urcă întruna din celelalte maşini. Alex trebui să-şi calculeze minuţios întoarcerea. Cum camionul prindea viteză, întorcându-se printre stânci, plecă de lângă pietroaie, alergă şi se aruncă înăuntru. Abia dacă mai era loc, dar, în cele din urmă, se ghemui acolo. Îşi trecu mâna peste una dintre cutii. Era de mărimea unei cutii de ceai, nemarcată şi rece la atingere. Încercă să o desfacă, dar era ermetic închisă. Se uită afară, în spatele camionului. Plaja şi cheiul erau deja Submarinul se îndepărta Acum minutdeparte. era acolo, lucios şi argintiu, sclipindîn în apă. Apoi apaun îl înghiţi, dispărând la fel de repede ca un coşmar.

— 81 —

MOARTE ÎN IARBA ÎNALTĂ Pe Alex îl trezi ciocănitul indignat al Nadiei Vole. Dormise prea mult.

— În dimineaţa asta ai ultima ta şansă să mai încerci Stormbreaker-ul, ea. — Corect, zise şizise Alex.

— După-amiază începem să trimitem computerele la şcoli. Herr Sayle a avut ideea ca după-amiaza să ţi-o petreci cum vrei tu. O plimbare, poate, prin Port Talion? E o cărare care trece prin câmpie, spre mare. Vrei să faci această plimbare? — Da, mi-ar plăcea. — Bine. Acum te las să te îmbraci. Voi veni după tine în… zehn minuten9.

Alex îşi aruncă nişte apă rece pe faţă înainte să se îmbrace. Se făcuse ora patru când ajunsese din nou în cameră şi era încă obosit. Excursia lui nocturnă nu fusese tocmai un succes, aşa cum sperase. Văzuse multe – submarinul,

cutiile

argintii,

moartea

paznicului

care

îndrăznise să scape una pe jos – şi încă nu aflase nimic. Lucra într-adevăr Yassen Gregorovici pentru Herod Sayle? Nu avea nicio dovadă care să arate că Sayle ştiuse că el fusese aici. Şi ce era cu acele cutii? Puteau conţine mâncarea pentru personalul din Sayle Enterprises. Cu precizarea că nu ucizi un om pentru un pachet de mâncare. Astăzi este 31 martie. Aşa cum a zis Vo le, computerele erau gata de plecare. Mai era o singură zi până la ceremonia de la Muzeul Ştiinţelor. Dar Alex nu avea încă nimic de raportat, iar singura informaţie pe care o trimisese – diagrama lui Ian Rider – rămăsese tot un mister. Avea un răspuns pe monitorul Game Boy-ului când îl deschise înainte să se culce:

NU PUTEM SĂ DESCIFRĂM DIAGRAMA, NICI

9

Zece minute (germ.) (n.tr.).

— 82 —

LITERELE/NUMELERE. POSIBIL TRIMITERE DE

HARTĂ, DAR SURSĂ NECUNOSCUTĂ. TRIMITE Şi ALTE OBSERVAŢII.

RUGĂM

Alex se gândi să le spună că -l văzuse pe Yassen Gregorovici. Dar se răzgândi. Dacă Yassen era acolo, doamna Jones spusese că-l voraventurii. chema înapoi. Alex îşiladori să trăiască şi sfârşitul Ceva Şisebrusc întâmpla Sayle Enterprises. Deocamdată doar atât era cert. Şi nu şi-ar iertao niciodată dacă n-ar afla despre ce e vorba. Nadia Vole veni înapoi după el, aşa cum promisese şi îşi petrecu următoarele trei ore jucându -se cu Stormbreaker-ul. Se distră mai puţin de data asta. Şi mai observă că un om de pază era acum aşezat în coridorul dinspre ieşire. Se părea că Sayle Enterprises nu mai risca nimic.

La ora unu paznicul îl eliberă din cameră şi îl însoţi până la poarta principală. Era o după-amiază superbă, cu soarele strălucind deasupra cărării pe care o străbătea. Privi pentru ultima dată înapoi. Domnul Grin tocmai ieşise dintr -o clădire şi stătea la o distanţă considerabilă, vorbind la un telefon mobil. Era ceva ciudat în acest peisaj. De ce ar da acum un telefon? Şi cine oare ar putea înţelege vreodată vreun cuvânt din ce spune? Era singura ocazie pentru Alex de a se relaxa. Departe de

bariere, de paznicii înarmaţi şi de sentimentul ciudat de ameninţare care plutea peste Sayle Enterprises, era ca şi cum ar fi respirat aer proaspăt pentru prima dată de zile întregi. Peisajul era superb, cu dealuri unduitoare împestriţate de flori sălbatice. Alex găsi indicatorul şi se întoarse la drumul principal. Aflase că Port Talion e la câţiva kilometri depărtare, o plimbare de mai puţin de o oră, dacă drumul nu era prea povâ it. De curat fapt, poteca puţin urmărind şi se trezi un în faţa unui drumrnfoarte şi bine urca întreţinut, traseu în zigzag de-a lungul marginii stâncilor. De o parte, câmpiile se întindeau până departe, cu ierburile lor înalte foşnind în vânt. De cealaltă, era o pantă de cel puţin cincizeci de metri, sfârşindu-se cu stânci şi apă. Port Talion era chiar la capătul — 83 —

stâncilor, aproape de mare. Părea destul de pitoresc de aici, ca un peisaj dintr-un film hollywoodian alb-negru. Ajunse într-un loc unde se desprindea un drum de ţară

care, traversând câmpul, ducea spre mare. Instinctul îi spunea s-o ia pe acolo, dar o cărăruie cu nişte urme îi atras e atenţia în dreapta. Era ceva ciudat cu aceste urme. Alex ezită -se ce-o fi cu ele. Apoi renunţă. Făcea o puţin întrebându plimbare prin împrejurimi şi soarele strălucea. Dar dacă totuşi era ceva în neregulă? Se luă după urme. Poteca se mai întinse pe încă un sfert de milă, apoi coborî într-o vâlcea. Aici iarba era de înălţimea lui Alex, întinzându se peste tot în jurul lui, o capcană verde sclipind în lumina soarelui. O pasăre îşi luă brusc zborul în faţa lui, un ghem de pene cafenii fâlfâind înainte să zboare. Ceva o speriase. Şi atunci Alex auzi zgomotul – un motor apropiindu-se. Un tractor? Nu. Scotea un sunet prea şuierător şi se mişca prea repede.

La fel ca un animal hăituit, Alex simţi pericolul. Nu putea să spună de ce sau cum. Pericolul era pur şi simplu acolo. Şi chiar când apăru forma aceea ciudată, neagră, zdrobind iarba, se aruncă într-o parte, ştiind – prea târziu – ce nu fusese în regulă cu urmele lăsate pe poteca laterală. Erau foarte recente. Primele urme, cele care l-ar fi condus pe drumul bun, erau bătute de vreme şi destul de vechi. Cineva în mod deliberat l-a îndepărtat de drum şi l -a adus aici.

În câmpul morţii. Se trânti la pământ şi se rostogoli pe o parte într -un şanţ. Vehiculul înaintă prin iarbă, iar roţile din faţă aproape că-i atinseră capul. Alex văzu cu coada ochiului monstruosul vehicul negru cu patru roţi, ceva între un tractor în miniatură şi o motocicletă. Era condus de un bărbat în haine cenuşii de piele, purtând cască şi ochelari protecţie. trecu pe lângă făcând un zgomot înăbuşitdeprin iarbă. Apoi Dispăru imediat, ca el, şi cum ar fi fost trasă o cortină peste tot ce se întâmplase. Alex se ridică cu greu şi începu să alerge. Erau două. Ştia ce sunt acum. Condusese el însuşi astfel de vehicule, în vacanţă, pe dunele de nisip din Death Valley, Nevada. — 84 —

Kawasaki 4x4, cu motor de 400cc cu transmisie automată. Motociclete de teren cu patru roţi. Se învârteau în jurul lui ca viespile. Un bâzâit, apoi un strigăt şi cea de-a doua motocicletă fu în faţa lui, huruind, rupând iarba din jur. Alex se feri din drumul ei şi se trânti din nou la pământ, aproape luxându-şi umărul. Îşi simţea faţa biciuităsă de găsească vânt şi de unde fumul să motorului. Trebuia se ascundă. Dar era în mijlocul câmpului şi nu era niciun loc potrivit, doar iarbă. Încercând să găsească drumul spre cărare, se zbătu cu disperare, zgâriindu-se pe faţă în firele tăioase ca nişte lame, fără să mai vadă aproape nimic. Avea nevoie de ajutor. Oricine a trimis aceste maşinării (şi acum şi -l aminti pe domnul Grin vorbind la telefon), ştia că nu -l putea ucide dacă erau şi martori. Dar nu era nimeni acolo şi cei doi se întorceau spre el… împreună, de data asta. Alex auzi motoarele urlând la unison, venind cu viteză în spatele lui. În timp ce alerga, aruncă o privire peste umăr şi-i văzu, fiecare de câte o parte, apropiindu-se. Doar strălucirea soarelui şi iarba retezată i-au revelat oribilul adevăr. Cei doi întinseseră un fir subţire de sârmă între ei. Alex se aruncă pe burtă. Sârma şuieră ca un bici deasupra capului său. Dacă ar mai fi rămas în picioare, l -ar fi tăiat în două. Vehiculele se îndepărtară unul de celălalt. Cel puţin asta însemna că aruncaseră sârma. Alex îşi lovise genunchiul la ultima cădere şi ştia că e doar o chestiune de timp până când îl vor încolţi şi îl vor ucide. Aproape sărind, alergă mai departe căutând o ascunzătoare sau ceva cu care să se apere. În afară de ceva mărunţiş, nu avea nimic în buzunare, nici măcar un briceag. Motoarele se îndepărtaseră, dar ştia că se vor apropia din nou din moment în moment. Şi ce vor u? găsi data Alt mai fir derău. sârmă? Sau zgomotul ceva mai ră Era maiviitoare? rău. Mult Se auzi asurzitor al motorului şi apoi un nor de foc roşu explodă deasupra ierbii, pârjolind totul în jur. Alex simţi cum îi frige umerii, ţipă şi se dădu într-o parte. Unul dintre bărbaţi căra un aruncător de flăcări! Tocmai se pregătea să arunce o boltă de flăcări de opt — 85 —

metri lungime, să-l ardă pe Alex de viu. Şi aproape că reuşise. Pe Alex îl salvă doar şanţul îngust în care căzuse mai devreme. Nici nu-l văzuse până când nu se trânti la pământ, în solul umed. Jetul de flăcări licări în aer chiar pe deasupra lui. Fusese aproape. Simţi un miros îngrozitor: părul lui. Focul îi atinsese vârfurile firelor de păr. Abiadin putând să alergă respire, cu faţa murdară transpirat, se ridică şanţ şi orbeşte înainte. Nu şi mai ştia încotro se îndreaptă. Ştia doar că în câteva secunde vehiculele se vor întoarce. Nici nu făcuse zece paşi când îşi dădu seama că ajunsese la marginea câmpului. Acolo se afla un indicator de avertizare şi un gard electric, care se întindea cât vedea cu ochii. Dar dacă n-ar fi auzit bâzâitul pe care îl scotea, Alex ar fi alergat direct spre el. Gardul era aproape invizibil şi bărbaţii, care se îndreptau în viteză spre el, nu -l puteau auzi, din cauza zgomotului motoarelor lor… Se opri şi se întoarse. La cincizeci de metri, iarba fusese culcată la pământ de vehiculul care nu se vedea încă. Dar de data asta Alex aşteptă. Stătea acolo în picioare, legănându -se pe călcâie, ca un toreador. Douăzeci de metri, zece… Acum privea fix în ochelarii de protecţie ai motociclistului, îi văzu dinţii strâmbi când zâmbi, ţinând încă în mână aruncătorul de flăcări. Maşina de teren se împotmoli în iarbă şi plonjă spre el… doar că Alex nu mai era acolo. Se lăsase într -o parte şi, prea târziu, şoferul văzu sârma şi ateriză direct peste ea. Ţipă când îşi prinse gâtul în sârmă, aproape sufocându-se. Motocicleta se răsuci prin aer şi se prăbuşi la pământ. Bărbatul căzu şi el în iarbă şi rămase nemişcat. În cădere, smulsese sârma din pământ. Alex alergă la el şi l privi cu atenţie. Pentru o clipă crezu că e Yassen, dar omul acesta era mai tânăr, brunet, urât. Nu -l mai văzuse. Era inconştient, dar respira încă. Aruncătorul de flăcări zăcea, distrus, pe destul pământ, el. dar Auziapropiindu apoi cealaltă -se. motocicletă, Oricine ar fi aflată încă de lângă departe, fost cei doi au încercat să-l calce cu maşina, să-l taie pe jumătate, să-i dea foc. Trebuia să scape până nu se îngroşa gluma.

Alergă până la vehiculul abandonat, care zăcea pe o parte. — 86 —

Îl ridică, sări în el şi apăsă butonul de pornire. Motorul se trezi la viaţă. Cel puţin deocamdată nu avea de ce să se teamă. Alex învârti maneta acceleratorului şi strânse bine de ghidon când maşinăria porni înainte. Iarba devenise parcă o pată de verde, prin care vehiculul aluneca în drum spre poteca pe care venise. Nu putea auzi -şi fi dat seama ce cealaltă maşină,şi, darprin spera ca şoferul -l urmărească. se întâmplase urmare, să să nunu I se zguduiră oasele când maşina lovi o buturugă şi sări în sus. Trebuia să fie mai atent. O clipă de neatenţie şi va ateriza pe spate.

Pătrunse printr-o altă cortină verde şi trase cu atenţie de ghidon pentru a se întoarce. Găsi poteca – şi marginea stâncoasă a prăpastiei. Încă trei metri şi s-ar fi aruncat în gol, în jos, peste stâncile de dedesubt. Pentru câteva secunde stătu unde era, cu motorul bârâind uşor. Atunci apăru celălalt vehicul. Cumva bărbatul ghicise ce se întâmplase. Ajunsese şi el la potecă şi stătea cu faţa spre Alex, la aproape două sute de metri depărtare. Ceva sclipea în mâna lui, sprijinită de ghidon. Era o armă. Alex se uită înapoi, de unde venise. Nu era bine. Poteca era prea îngustă. Până să întoarcă el vehiculul, bărbatul înarmat l-ar fi nimerit. O împuşcătură şi t otul s-ar fi terminat. S-ar putea întoarce în iarbă? Nu, din aceeaşi cauză. Trebuia să o ia înainte, chiar dacă asta ar fi însemnat o coliziune frontală cu cealaltă motocicletă pe patru roţi. De ce nu? Poate nu era altă cale de ieşire. Bărbatul acceleră şi ţâşni înainte. Alex făcu la fel. Cei doi se îndreptau în viteză unul către altul pe poteca îngustă. Deodată apăru un morman de pietre şi pământ formând întro parte o barieră de netrecut, iar în cealaltă era marginea prăpastiei. Nu era suficient loc pentru cei doi ca să se depăşească. Puteau să oprească sau puteau trebuia să se ciocnească… dar, dacă aveau de gând să se oprească, s-o facă în următoarele zece secunde. Vehiculele se apropiau din ce în ce mai mult, din ce în ce mai repede. Bărbatul nu-l putea împuşca, fără să-şi piardă echilibrul. Dedesubt, valurile argintii se spărgeau de stânci. — 87 —

Văzu marginea prăpastiei. Zgomotul celuilalt vehicul îl asurzea pe Alex. Rafalele de vânt îi loveau cu putere pieptul şi faţa. Era ca un vechi joc de cocoşi. Unul din ei trebuie să se oprească. Unul din ei trebuie să se dea la o parte. Trei, doi, unu… Duşmanul lui Alex a fost cel care, în cele din urmă, a renunţat. Era la maiîi puţin cincistropii metri de distanţă, atât de aproape, încât Alex putea de vedea transpiraţie pe frunte. Chiar în momentul când părea că ciocnirea e inevitabilă, se întoarse şi părăsi poteca, căţărându-se pe parapet. În acelaşi timp, încercă să tragă cu arma. Dar era prea târziu. Vehiculul lui alunecă, rămânând doar pe două roţi şi glonţul se pierdu în aer. Bărbatul urlă. Trăgând cu arma, pierduse de tot controlul maşinii. Încercă s -o aducă pe toate cele patru roţi. Lovi o stâncă şi se dezechilibră din nou, căzând imediat pe potecă şi rostogolindu-se până la marginea prăpastiei. Alex simţi maşina cum trece repede pe lângă el, dar nu văzu nimic mai mult decât un nor de praf. Dar se întoarse exact la timp pentru a vedea maşina învârtindu-se prin aer. Bărbatul, încă urlând, se desprinsese de vehicul, dar ajunse în apă o dată cu el. Maşina se scufundă cu câteva secunde înaintea lui. Cine l-a trimis? Nadia Vole sugerase plimbarea, dar domnul Grin l-a văzut, de fapt, plecând. Domnul Grin

dăduse comanda, era sigur de asta. Alex conduse vehiculul până la capătul potecii. Soarele strălucea pe când el încă mai mergea spre sătucul de pescari, dar nu se putea bucura de asta. Era furios pe el însuşi pentru câte greşeli făcuse. Ştia că acum ar fi putut să fie mort. Doar norocul şi o barieră electrică de joasă tensiune îl ajutaseră să supravieţuiască.

— 88 —

MINA DOZMARY Alex sosi în Port Talion, trecu pe lângă clubul Arsenalul Pescarului şi urcă pe străduţa pietruită spre bibliotecă. Era mijlocul după-amiezei, dar sătucul părea adormit; bărcile pluteau încolo şi încoace, legate de ţărm, străzile erau pustii. Câţiva pescăruşi se învârteau leneş deasupra acoperişurilor, scoţând parcă acelaşi ţipăt. În aer plutea un miros de sare şi de peşte. Clădirea bibliotecii era din cărămidă roşie, în stil victorian, aşezată impunător chiar pe vârful dealului. Alex împinse uşa grea de lemn, care se închise singură, şi intră într -o sală cu o podea mozaicată ca o tablă de şah şi cu aproape cincizeci de rafturi de cărţi. Şase sau şapte oameni stăteau la mese, lucrând. Un bărbat într-un pulover împletit citea Săptămâna Pescarului. Alex se duse direct la recepţie. Acolo văzu nelipsitul afiş: VĂ RUGĂM SĂ PĂSTRAŢI LINIŞTEA! În spatele lui, o femeie zâmbitoare, cu faţa rotundă, citea Crimă şi pedeapsă. — Te pot ajuta cu ceva? În ciuda inscripţiei, avea o voce puternică, astfel încât toată lumea îşi ridică privirea când începu să vorbească. — Da… Alex venise aici din cauza unei remarci întâmplătoare a lui Herod Sayle. Vorbise despre Ian Rider. Şi-a petrecut jumătate din timp în sat. În port, la poştă, la bibliotecă. Alex văzuse deja poşta, o altă clădire demodată de lângă port. Nu credea să afle ceva acolo. Dar biblioteca? Poate Rider căuta aici vreo informaţie. Poate că bibliotecara îşi amintea de el. — Aveam un prieten care a stat în sat, zise Alex. Mă întrebam dacă a trecut pe-aici. Îl cheamă Ian Rider. — Rider cu I sau cu Y? Nu cred s-avem vreun Rider pe aici. Femeia tastă câteva litere pe calculator şi scutură din cap: Nu. — 89 —

— Stătea la Sayle Enterprises, zise Alex. Avea aproape patruzeci de ani, slab, blond. Conducea un BMW.

— O, da! Bibliotecara zâmbi: Chiar a venit de vreo două ori. Un om tare drăguţ. Foarte politicos. Ştiam că nu e din zonă. Căuta o carte… — Vă amintiţi ce carte? -mi amintesc întotdeauna figurile, Bineînţeles că da. Nu dar—nu uit nimic despre o carte. Era interesat de viruşi. — Viruşi? — Da. Viruşi. Voia câteva informaţii…

Un virus electronic! Asta ar schimba totul! Un virus de computere era un act perfect de sabotaj: invizibil şi subit. Un

singur „gândăcel” introdus în software şi fiecare informaţie din Stormbreaker poate fi pe loc distrusă. Dar cum ar putea Herod Sayle să-şi dorească distrugerea propriei opere? N-ar avea niciun sens. Deci, poate că Alex se înşelase în privinţa lui de la început. Poate că Sayle habar n -avea ce se petrece. — Nu l-am putut ajuta, din păcate, continuă bibliotecara. Asta este o bibliotecă foarte mică, iar fondurile ne -au fost tăiate de acum trei ani. Zâmbi: Oricum, zicea că a făcut comandă la Londra de câteva cărţi. Zicea că a închiriat o căsuţă poştală… Şi asta ar avea sens! Ian Rider nu voia să primească informaţiile la sediul Sayle Enterprises, unde ar fi putut fi interceptate. — Atunci l-aţi văzut ultima dată? întrebă Alex.

— Nu. A mai venit peste o săptămână. Trebuie să fi primit ceea ce aştepta, pentru că de data asta nu mai căuta cărţi despre viruşi. Îl interesau afacerile locale. — Ce fel de afaceri locale? —De aici, din Cornwall. Raftul CL. Indică raftul cu degetul: A stat o după-amiază întreagă uitându-se într-o -a mai carte apoi a plecat. Nu sde întors atunci,membru ceea ce ealo mare şiruşine. Speram, fapt, să de devină bibliotecii. Ar fi bine să avem un nou membru. Istorie locală! Asta n-avea să-i spună nimic! Alex îi mulţumi bibliotecarei şi se îndreptă spre uşă. Când îşi băgă mâna în buzunar, îşi aminti: — 90 —

CL 475/19.

Scoase din buzunar hârtiuţa pe care o găsise în dormitor. Desigur, erau aceleaşi litere. CL. Nu reprezentau niciun cod. CL era eticheta unei cărţi! Alex se duse la raftul pe care i- l arătase bibliotecara. Cărţile îmbătrânesc mai repede când nu sunt citite, iar cele de pe acest raft erau scoase de mult la pensie, sprijinindu-se una pe cealaltă, obosite. CL 475/19 – numărul era tipărit pe cotor – era Dozmary: Povestea celei mai vechi mine din Cornwall. O luă la o masă, o deschise şi o răsfoi, întrebându -se de ce o istorie a zincului din Cornwall l-ar fi putut interesa pe Ian

Rider? Istoria minei povestită în această carte era destul de cunoscută. Mina

fusese

proprietatea

familiei

Dozmary

timp

de

unsprezece generaţii. În secolul al nouăsprezecelea erau patru sute de mine în Cornwall. La începutul anilor nouăzeci, mai erau doar trei. Dozmary era una dintre ele . Preţul zincului se prăbuşise şi mina era deja secătuită, dar altceva nu era de lucru în zonă şi familia a continuat s-o secătuiască, chiar dacă, de fapt, mina îi secătuia pe ei. În 1991, Sir Rupert Dozmary, ultimul proprietar, a murit repede, zburându-şi creierii. A fost înmormântat în cimitirul bisericii, într-un sicriu, se spune, de zinc.

Copiii lui au închis mina, vânzând terenul de deasupra companiei Sayle Enterprises. Mina a fost sigilată, multe dintre tunele fiind acum inundate.

Cartea era plină de poze vechi, alb-negru: ponei drăguţi şi felinare vechi. Grupuri de oameni în picioare, ţinând în mâini ciocane şi sufertaşe de mâncare. Acum cu toţii s -ar putea să fie şi ei morţi. Răsfoind cartea, Alex ajunse la o hartă arătând dispunerea tunelelor la momentul la care mina fusese

închisă:

— 91 —

Nu puteai fi sigur cât de corectă era schiţa, dar părea un labirint de conducte, tunele şi linii de cale ferată, întinzându se pe o distanţă de mile sub pământ. Coboară în bezna absolută de sub pământ şi te vei pierde cât ai clipi din ochi. Intrase cumva Ian Rider în mina Dozmary? Dacă da, ce găsise oare? Alex îşi aminti de coridorul de la capătul scărilor de metal. Pereţii tenebroşi, nefinisaţi şi becurile primitive îi aminteau de ceva şi brusc ştiu despre ce e vorba. Coridorul nu poate fi altceva decât unul dintre tunelele vechii mine! Să zicem că şi Ian Rider a coborât acele scări. Ca şi Alex, şi el a dat peste uşa încuiată şi a fost obligat să treacă mai departe, pe lângă ea. Dar îşi dăduse seama că acel coridor este un tunel, de fapt, de aceea se întorsese în bibliotecă. A găsit o carte despre mina Dozmary, această carte. Harta i-a arătat ceea ce trebuie să fie de cealaltă parte a uşii. Şi a făcut o schiţă! Alex scoase diagrama desenată de Ian Rider şi o întinse pe pagina cărţii, deasupra hărţii tipărite. Ţinând cele două hârtii lipite una de cealaltă, le ridică în lumină. Asta este ceea ce a văzut:

— 92 —

Liniile pe care le trasase Rider se potriveau exact cu tunelele minei, arătând drumul care o străbate. Alex era

sigur de asta. Dacă ar găsi intrarea în Dozmary, ar putea urma harta spre cealaltă parte a uşii de metal. Peste zece minute părăsi biblioteca cu o fotocopie a paginii. Coborî în micul port şi găsi unul dintre acele magazine pentru pescari care par să vândă de toate şi nimic. De aici îşi luă o lanternă puternică, un pulover mai gros, o frânghie şi o cutie de cretă. Apoi urcă din nou pe deal. Urcându-se iar pe motocicleta cu patru roţi, Alex goni de -a lungul crestelor stâncoase, cu soarele deja coborând spre apus. În faţă nu avea decât turnul care spera să marcheze intrarea în Canalul Kerneweck, care îşi trăgea numele din vechea limbă a locuitorilor din Cornwall. Potrivit hărţii, aici trebuia să înceapă. Cel puţin, motocicleta îi făcea viaţa mai uşoară. I-ar fi luat pe puţin o oră de mers pe jos. Mai avea foarte puţin timp şi o ştia. Deja Storm breakerurile începuseră să plece din bază şi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, prim-ministrul le va activa. Dacă, într-adevăr, software-ul era infectat cu vreun virus, ce se va întâmpla?Britanic? Doar umilinţă Guvernul Sau maiatât rău?pentru Sayle, cât şi pentru Şi cum s-ar potrivi un virus de computer cu ce văzuse cu o noapte înainte? Orice ar fi adus submarinul, nu putea fi vorba despre programe de computer. Cutiile argintii erau

prea mari. Şi nu împuşti un om pentru că a scăpat o — 93 —

dischetă pe jos. Alex parcă vehiculul lângă turn şi intră prin uşa boltită. Prima dată crezu că făcuse o greşeală. Construcţia arăt a mai degrabă ca o biserică în ruină decât ca o intrare în mină. Mai fuseseră şi alţii pe aici înaintea lui. Erau peste tot cutii goale de bere, ambalaje mototolite de chips-uri şi graffiti-urile de rigoare pe pereţi: JHR Aaici, FOST AICI. O IUBEŞTE PE lori NICK fluorescente, cea mai CASS. Turiştii îşi lăsau în cu dizgraţioasă parte din ei. Călcă pe ceva care zăngăni şi îşi dădu seama că stă pe o uşă ascunsă de metal, decupată în podea. Avea marginile acoperite de iarbă şi de buruieni, dar, punând mâna într-o crăpătură, simţi un curent uşor de aer. Asta trebuie să f ie intrarea în galerie! Uşa era încuiată cu un lacăt greu, gros de câţiva centimetri. Alex înjură printre dinţi. Lăsase crema de descompunere în cameră. Crema ar fi ros fierul până la capăt cât ai clipi, dar nu se punea problema să se întoarcă la Sayle Enterprises s-o ia. Se aşeză în genunchi şi zgâlţâi cu putere lacătul. Spre mirarea lui, se smulse aproape singur şi îi rămase deschis în mână. Mai fusese cineva aici înainte. Ian Rider trebuie să fi fost. Îl deschisese cumva şi nu -l închisese de tot ca să poată intra mai uşor când avea să revină. Alex scoase lacătul şi apucă mânerul. Avu nevoie de toată forţa de care era capabil să ridice uşa şi, când reuşi, o rafală de aer rece îl lovi în faţă. Uşa căzu în spate şi Alex se trezi în faţa unei găuri negre ce se întindea mai departe decât puteau ajunge razele soarelui. Aprinse lanterna care lumina pe o

distanţă de aproape cincizeci de metri, dar canalul era cu mult mai adânc. Găsi o pietricică şi o aruncă înăuntru. Trecură cel puţin zece secunde până se auzi căzând undeva, la mare distanţă. O scară ruginită cobora pe o parte a intrării în canal. Alex se nuîne curea. la vedere, aruncă pe asigură umăr şi că îşi motocicleta băgă lanterna Nu-iîşi făcea niciofrânghia plăcere să coboare în văgăuna asta. Treptele de metal erau reci ca gheaţa şi abia depăşi cu umerii nivelul pământului, când lumina dispăru şi se simţi complet înghiţit de beznă, încât nu mai putea fi sigur că mai are ochi. Dar nu putea să coboare — 94 —

şi, în acelaşi timp, să ţină şi lanterna. Trebuia pur şi simplu să simtă ce face, o mână, apoi un picior, coborând mai departe, şi mai departe, până când călcâiul îi atinse pământul şi ştiu că se afla în adâncurile Galeriei Kerneweck. Privi în sus. Distingea cu greu intrarea prin care se strecurase – mică, rotundă, la fel de îndepărtată ca şi luna. Abia respirând, rezisteşi osentimentului de claustrofobie, traseîncercând de la cureasă lanterna aprinse. Lumina ţâşni din mâna lui şi se distinse albă, pură, absolută în jurul lui. Alex era la capătul unui tunel foarte lung, cu pereţii nefinisaţi, susţinuţi de stâlpi de lemn. Podeaua era deja umedă şi în aer plutea un miros de apă sărată. Era frig în mină. Ştia că aşa va fi şi, înainte să pornească la drum, îşi trăsese pe cap puloverul pe care şi-l cumpărase. Mâzgăli un X imens cu creta pe perete – asta chiar fusese o idee bună. Orice s-ar întâmpla aici, trebuia să găsească drumul înapoi. În sfârşit, era gata. Făcu doi paşi înainte de la intrarea propriu-zisă în tunel şi simţi greutatea unei pietre mari, pământ şi rămăşiţe de zinc căzând peste el. Era îngrozitor aici. Era pur şi simplu ca şi cum ai fi îngropat de viu şi îi trebui mult până să se convingă că vrea, într-adevăr, să facă ceea ce făcea. După vreo cincizeci de paşi, se trezi în faţa unui al doilea tunel, care ducea la stânga. Scoase harta şi o examină la lumina lanternei. Aici trebuia să se fi întors Ian Rider. Întoarse lanterna şi urmă tunelul, care cobora şi mai mult, ducându-l mai departe şi mai departe în străfundul pământului. Nu se auzea absolut nimic în mină, în afară de respiraţia lui sacadată, de scrâşnetul bocancilor lui şi de ticăitul accelerat al inimii. Parcă negura în care se scufundase nu i ar fi luat doar vederea, ci şi auzul. Alex deschise gura şi strigă, numai ca să audă ceva. Dar vocea îi răsună slab, amintindu-i greutate deasupra său. Tuneluldoar nu de era,uriaşa oricum, foarte de sigur. Câţivacapului stâlpi

alunecaseră şi căzuseră în timp ce trecuse pe lângă ei, o mână de pietriş i se scutură pe umeri şi pe gât, amintindu-i că mina Dozmary nu fusese degeaba închisă. Era un loc infernal. Se putea prăbuşi în orice moment. — 95 —

Drumul pe care-l urma îl conduse mai jos ca niciodată.

Simţea presiunea în urechi, iar întunericul părea încă şi mai gros şi mai greu de străbătut. Ajunse la o grămadă de fier şi de sârme, un fel de maşină îngropată aici cu mult în urmă şi uitată. Se repezi să se caţăre pe ea, zgâriindu -şi piciorul întro bucată de metal zgrunţuros. Se opri câteva secunde, silindu-se să-şi încetinească mişcările. Ştia că n -avea voie să intre în panică. Dacă te sperii, eşti pierdut. Gândeşte -te ce faci! Fii atent! Ia-le pe rând! — E-n regulă. Totul e-n regulă… murmură pentru a se

încuraja încă o dată şi porni mai departe. Intră într-un fel de încăpere largă şi rotundă, locul în care se întâlneau şase tunele. Cel mai mare dintre ele se întindea la stânga şi era traversat de ce mai rămăsese dintr -o linie de cale ferată. Îndreptă lanterna spre două vagoane de lemn, care trebuie să fi cărat echipament, jos, în mină, sau fier, la suprafaţă. Privind harta, era tentat să o ia prin acest tunel care părea să fie o scurtătură pe schiţa desenată de Ian Rider. Dar renunţă. Şi unchiul lui după ce cotise se întorsese imediat. Trebuie să fi avut un motiv. Alex făcu alte două X uri mari cu creta, unul pentru tunelul din care tocma i ieşise, celălalt pentru cel în care tocmai intra. Merse mai departe. Acest tunel devenea din ce în ce mai jos şi mai îngust, încât nu-l mai putu străbate decât târâş. Podeaua era udă de-a binelea, cu băltoace în care intra până la gleznă. Îşi aminti cât de aproape era de mare şi asta îi făcu şi mai ră u. Când o fi fost ultima dată fluxul? Şi ce se petrece în interiorul minei când apa se ridică? Alex se imagină imediat prins în beznă, cu apa până la piept, până la gât, până la faţă. Se opri şi se sili să se gândească la altceva. De unul singur, sub pământ, nu-şi putea permite să-şi facă un duşman din propria imaginaţie. Tunelul urma apoi o altă linie de cale lipită şi ruptă, acoperită ici-colo de pământ, care ferată, trebuieuna să fi căzut de sus. Dar liniile de cale ferată îi uşurară drumul mai departe, pentru că reflectau lumina lanternei. Alex merse după ele până se intersectară cu linia principală. Îi luase treizeci de minute să facă acest ocol şi se trezi aproape acolo — 96 —

de unde plecase, dar, rotind lanterna în jurul lui, văzu de ce

Ian Rider îl trimisese pe aici. Unul dintre tunele era prăbuşit. Peste treizeci de metri, drumul ar fi fost blocat.

Traversă linia de cale ferată şi, încă urmărind harta, se opri. Se mai uită o dată la hartă, apoi la drumul din faţă. Era cu neputinţă! Şi totuşi nu era nicio greşeală. Ajunsese într-metri, un tunel mic şisecilindric care abrupt. Dar după zece tunelul termina purcobora şi simplu în dreptul unui perete de fier. Alex luă o pietricică şi o aruncă. Se auzi un plescăit. Acum înţelegea. Tunelul era complet inundat de o apă neagră precum cerneala. Apa urcase până la tavanul galeriei, astfel încât, chiar presupunând că ar putea înota la o temperatură apropiată de zero, i -ar fi imposibil să respire. După tot efortul, după tot timpul pierdut sub pământ, nu mai avea cum să continue. Alex se întoarse. Era gata de plecare, dar chiar când învârti lanterna în jurul lui, raza ei prinse ceva aşezat pe o movilă de pământ. Se duse direct acolo şi se aplecă să vadă mai bine. Era un costum de scufundări şi părea nou-nouţ. Alex se duse din nou la marginea apei şi o examină cu ajutorul lanternei. Văzu altceva de data asta. O frânghie fusese legată de o stâncă. Se întindea în diagonală în apă şi apoi nu se mai vedea. Alex ştia deja despre ce e vorba. Ian Rider înotase prin tunelul inundat. Purtase un costum de scufundări şi îşi fixase o frânghie care să -l ghideze. În mod cert, plănuise să se întoarcă. De aceea lăsase lacătul deschis. Se pare că încă o dată primise ajutorul celui mort. Acum întrebarea era: avea totuşi curajul să meargă mai departe?

Ridică echipamentul. Era prea mare pentru el, deşi probabil că-l va păzi de frigul îngrozitor. Dar frigul nu era singura problemă. S-ar putea ca tunelul să se continue zece metri. o sută. Cum puteacomplet să fie sigur Ian Rider nu folosiseOriun echipament de că scafandru, cu termoizolaţie şi cu tub de oxigen ca să înoate mai departe? Dacă Alex intra în apă şi înainta jumătate din drum, s-ar fi înecat. Imobilizat sub o stâncă, în bezna îngheţată. Nu-şi putea închipui o moarte mai cumplită. — 97 —

Dar ajunsese atât de departe şi, după hartă, era aproape de capăt. Alex înjură. Numai distracţie nu puteai spune că e toată treaba asta. În acel moment, ar fi vrut să nu fi auzit niciodată de Alan Blunt, de Sayle Enterprises sau de Stormbreaker. Dar nu se putea întoarce. Dacă unchiul lui o făcuse, putea s-o facă şi el. Strângând din dinţi, îşi trase costumul. Era celelalte rece, umed şi lipicios. Îi încheie fermoarul. Nuşi dezbrăcase haine şi probabil că asta îl va ajuta. Costumul era destul de larg, dar era sigur că -l va proteja de apă. Mişcându-se mai repede, temându-se că dacă va ezita se va răzgândi, Alex se apropie de marginea apei. Intră şi apucă frânghia în mâini. Ar fi înotat mai repede cu ambele mâini, dar nu îndrăzni să rişte atât de mult. Să te pierzi în tunelul inundat ar fi la fel de rău cu a nu mai avea aer. Rezultatul ar fi exact acelaşi. Trebuia să se ţină de frânghie pentru a se ghida mai departe. Alex luă câteva guri de aer, ventilându -şi şi oxigenându-şi bine sângele, ştiind că astfel îşi asigură câteva secunde de nepreţuit. Apoi se aruncă. Frigul era cumplit şi îl izbi ca o lovitură de ciocan care aproape îi scoase aerul din plămâni. Simţea cum apa îi apasă creştetul şi cum i se învârteşte în jurul nasului şi ochilor. Degetele îi înţepeniră imediat, întregul organism simţi şocul, dar costumul îi păstra măcar o parte din căldura corpului. Ţinându-se strâns de frânghie, se împingea înainte cu picioarele. Se condamnase. S-ar putea să nu se mai poată întoarce. Trage, împinge! Trage, împinge! Alex era de mai puţin de un minut în apă, dar deja plămânii lui erau încordaţi la maximum. Tavanul tunelului îi zgâria umerii şi se temea să nu rupă cauciucul costumului şi să-i julească pielea. Dar nu îndrăznea să încetinească ritmul de mers. Frigul teribil îi

Trage şi împinge! Trage şi O împinge! absorbea toată De cât timp eraputerea. sub apă? Nouăzeci de secunde? sută? Ţinea ochii strânşi, dar şi dacă i-ar fi deschis ar fi fost exact acelaşi lucru. Era într-o variantă neagră, ameţitoare, îngheţată a iadului. Şi nu mai avea aer. Se trase pe frânghie, arzându-şi pielea de pe palme, — 98 —

înotase aproape două minute. Se simţea ca după zece. Trebuia să deschidă gura ca să respire, chiar dacă ar fi fost apă ceea ce avea să-i intre pe gât… Un urlet înfundat explodă înăuntrul lui. Împinge, trage! Împinge, trage! apoi simţi frânghia cum se ridică, umerii îi ieşiră la suprafaţă şi deschise în sfârşit gura, trăgând o uriaşă înghiţitură de aer în piept şi ştiu că reuşise, probabil la câteva secunde de moarte. Dar unde se afla?

Alex nu vedea nimic. Plutea în întunericul absolut, fără să poată vedea măcar unde se sfârşea apa. Lăsase lanterna în cealaltă parte, dar ştia că, şi dacă ar fi vrut, nu mai avea forţa să se întoarcă. Urmase drumul indicat de cel mort. Abia acum îşi dădea seama că acest drum nu putea conduce nicăieri decât spre mormânt.

— 99 —

ÎN SPATELE UŞII Alex înotă încet mai departe, fără să vadă nimic, temându se că în fiecare clipă şi -ar putea zdrobi capul de rocă. În ciuda costumului de cauciuc, simţea răceala apei şi ştia că trebuie săavea iasă degetele cât mai repede la suprafaţă. Mâna se lovi de ceva, dar prea îngheţate pentru a -şii da seama ce este. Se apucă de ceva şi se trase în faţă. Atinse fundul apei cu picioarele. Apoi îşi dădu seama despre ce e vorba. Putea vedea. Cumva, dintr-un loc pe care nu- l putea desluşi, lumina ajungea în zona tunelului inundat. Încet, vederea începu să-i revină. Fluturându-şi mâna în faţa ochilor, îşi putea distinge degetele. Stătea pe un stâlp de lemn, un suport prăbuşit al tavanului . Închise ochii şi îi deschise. Întunericul se retrase şi putu să vadă locul de intersecţie a trei tunele. Al patrulea, cel din spatele lui, era cel inundat. Puţina lumină îi dădu un pic de putere. Folosind stâlpul de lemn pe post de catarg improvizat, se căţără pe stâncă. În acelaşi timp, auzi un sunet ritmat. Nu -şi dădea seama dacă venea de aproape sau de departe, dar îşi amintea ce auzise în Blocul D, în faţa uşii de metal şi ştiu că ajunsese.

Îşi dădu jos costumul. Din fericire, îl păzise de apă. Cea mai mare parte a corpului era uscată, dar din păr îi mai picura pe gât apă rece ca gheaţa, iar tenişii şi ciorapii erau leoarcă. Când păşi, realiză câtă apă căra în tenişi şi îi scoase, îi stoarse şi îi scutură bine înainte să meargă mai departe. Avea încă harta lui Ian Rider împăturită în buzunar, dar nu mai avea nevoie de ea. Tot ce trebuia să facă era să urmeze lumina.

Se îndreptă spre intersecţie şi făcu la dreapta. Lumina devenise atât de puternică, încât văzu şi culoarea rocii – maro-închis şi gri. Sunetul se auzea din ce în ce mai bine şi Alex simţi un curent de aer cald coborând spre el. Se apropie cu atenţie, întrebându-se ce se afla în locul spre care se îndrepta. Dădu colţul şi brusc locul pereţilor de piatră fu luat de cărămizi noi, cu site de metal aşezate la distanţe fixe — 100 —

deasupra

solului.

Canalul

vechii

mine

suferise

o

transformare funcţională. Era folosit ca spaţiu de exploatare a unui sistem de aer condiţionat. Lumina care îl adusese aici pe Alex venea prin sitele de metal.

Îngenunche lângă una dintre acestea şi se uită prin ea într-o cameră mare, albă, un laborator cu echipament sofisticat dingoală. inox şi sticlă, ordonat pe suprafeţele bine Camera era Alex verifică grilajul, dar acesta de eralucru. fixat, înfipt în stâncă. A doua sită dădea în aceeaşi cameră. Era la fel de strâns înţepenită. Se apropie de a treia. Aceasta dădea într-un depozit în care se găseau cutiile argintii pe care le văzuse Alex pe plajă, aduse de submarin cu o noapte înainte. Apucă sita cu amândouă mâinile şi o trase. Ieşi uşor din peretele de piatră şi, privind mai bine, îşi dădu seama de ce. Ian Rider fusese aici înaintea lui. Tăiase şuruburile care o ţineau fixă. Puse grilajul jos cu grijă, fără zgomot. Era trist. Ian Rider găsise drumul prin mină, desenase harta, înotase prin tunelul inundat şi desprinsese grilajul de unul singur. Alex n-ar fi ajuns până aici fără ajutorul lui şi acum îşi dorea să-şi fi cunoscut mai bine unchiul şi să-l fi admirat mai mult înainte să moară. Cu grijă, începu să se strecoare prin gaura pătrată şi să intre în cameră. În ultimul minut – întinzându-se pe burtă cu picioarele balansându-se în aer – ajunse la sită şi o puse la loc. Dacă nu se vor uita atent, nu vor vedea nimic schimbat. Se aruncă de pe scară şi ateriză ca o pisică, pe călcâie. Sunetul ritmat se auzea şi mai tare acum, de undeva, de afară. Putea acoperi orice zgomot făcut de Alex. Se apropie imediat de prima cutie şi o privi cu atenţie. De această dată se deschise uşor, dar, când privi înăuntrul ei, era goală. Orice s-ar fi adus în ea, acum dispăruse. Sedescuiată. uită după Ocamere de filmat, apoi se spre şi uşă. Era deschise, centimetru cuîndreptă centimetru, se strecură afară. Uşa ducea la un coridor lung cu o uşă glisantă electronică la ambele capete şi cu o bară metalică de suport ce se întindea pe toată lungimea. — Ora 19. Tura în roşu la asamblare. Tura în albastru la — 101 —

decontaminare.

Vocea ieşea dintr-un sistem audio, nu era nici de femeie, nici de bărbat; lipsită de orice emoţie, inumană. Alex îşi privi ceasul. Era deja ora şapte seara. Traversarea galeriei îi luase mai mult decât s-ar fi gândit. Merse mai departe. Nu era chiar pasajul pe care-l găsise. Era mai degrabă o platformă jos. de Alex observare. privi î n habar Ajunse n-avea la cebalustradă va găsi în şi spatele uşii de metal, dar ce vedea era cu mult departe de orice şi -ar fi putut închipui. Era o încăpere imensă, de-a lungul pereţilor – pe jumătate din rocă dezgolită, pe jumătate din inox lucios – unde era aşezat echipament electronic, maşini cu beculeţe sclipind intermitent ca şi cum ar fi avut viaţă proprie. Erau şi vreo patruzeci, cincizeci de oameni, unii în halate albe, alţii în salopete, cu toţii purtând banderole pe braţe, de diferite culori: roşu, galben, albastru şi verde. Era o lumină foarte puternică şi, la fiecare uşă, supraveghind activitatea cu feţe lipsite de o expresie, erau gărzi. Pentru că aici era locul în care Stormbreaker -urile erau asamblate. Computerele erau purtate încet într -un şir lung, continuu, de-a lungul unei benzi de transport, pe lângă diverşii tehnicieni şi cercetători. Ciudăţenia era că păreau a fi pe terminate… şi, fireşte, aşa şi trebuia să fie. Sayle îi spusese. De fapt, chiar în cursul după-amiezei şi serii ar fi trebuit să fie în drum spre destinaţie. Aşadar, ce aranjamente de ultimă oră se făceau în această fabrică secretă? Şi de ce era o atât de importantă parte a producţiei ascunsă? Ceea ce văzuse Alex în turul lui prin Sayle Enterprises nu era decât vârful aisbergului. Cea mai importantă parte era aici, sub pământ. Se uită mai aproape. Îşi aminti de Stormbreaker -ul pe care îl folosise şi acum băgă de seamă că era ceva în plus de ceea

ce văzuse. O astfel bucăţică plastic inserată cilindric în carcasa de monitorului, încâtdeforma unfusese m ic recipient aproape cinci centimetri înăuntru, chiar deasupra monitorului. Computerele erau trecute pe sub o maşinărie ciudată – tuburi, sârme şi mânere cu acţiune hidraulică. Alte tuburi de culoare gri-mat erau inserate în cutiuţele — 102 —

computerelor, de un braţ metalic, care parcă le-ar fi salutat:

un tub pentru fiecare computer. Aici era punctul de întâlnire. Cu precizie infinită, tubul era ridicat, adus deasupra calculatorului şi apoi inserat în recipientul deschis. După care Stormbreaker-urile erau trimise mai departe. O altă maşină închidea cu un sigiliu cutiile de plastic. Până când computerele ajungeau unde Sayle erau împachetate în cutiile la roşii capătul şi albe liniei, ale firmei Enterprises, recipientele nu se mai vedeau.

Lui Alex îi atrase atenţia o mişcare şi privi dincolo de linia de asamblare, printr-o fereastră imensă, în camera învecinată. Doi bărbaţi îmbrăcaţi parcă în costume de astronauţi păşeau cu greu unul alături de celălalt, ca şi cum ar fi mers cu încetinitorul. Se opriră. Se auzi un sunet de alarmă şi dispărură brusc într-un nor de abur alb. Alex îşi aminti ceea ce tocmai auzise. Erau cumva decontaminaţi? Dar dacă Stormbreaker-ul era bazat pe un procesor circular, nu era nevoie în niciun caz de aşa ceva, atât de extrem, şi, oricum, asta era ceva ce Alex nu mai văzuse vreodată. Dacă oamenii erau decontaminaţi, cu ce fuseseră contaminaţi? — Agentul Gregoro vici reportează zonei Biocontaminare. Acesta este un apel de la Agentul Gregorovici.

O siluetă slăbuţă, blonduţă, îmbrăcată în negru se desprinse de linia de asamblare şi se îndreptă leneş spre o uşă care se deschise singură la trecerea lui. Pentru a doua oară, Alex îl vedea pe ucigaşul rus angajat, Yassen Gregorovici. Ce se petrecea? Alex îşi aminti de submarin şi de cutiile sigilate în vid. Bineînţeles! Yassen le adusese tuburile care erau acum inserate în calculatoare. Tuburile erau un fel de armă pe care o folosea pentru sabotaj. Nu! Asta nu era posibil. În Port Talion, bibliotecara îi spusese că Ian Rider ceruse cărţi despre viruşi…

Viruşi. Decontaminare. Zona biocontaminată… Deodată înţelese, dar exact în acelaşi moment ceva rece şi solid îi atinse spatele şi gâtul. Alex nici nu auzise uşa din spatele lui deschizându-se şi înţepeni când o voce îi şopti la — 103 —

ureche:

— Ridică-te în picioare. Ţine mâinile la ceafă. Dacă faci vreo mişcare bruscă, te împuşc în cap. Se uită încet în jur. Un singur paznic stătea în spatele lui, cu un pistol în mână. Era genul de scenă pe care Alex o văzuse de o sută de ori în filme şi la televizor şi fu şocat de cât de diferită era realitatea. Arma era un pistol automat Browning şi paznicul printr-o singură mişcare de deget, i -ar putea trimite un glonţ de 9 mm în cap. Doar atingerea îl făcea pe Alex să-i vină rău. Se ridică în picioare. Paznicul avea peste douăzeci de ani, o faţă palidă şi deformată. Alex nu -l mai văzuse – dar, mai important, nici el nu-l mai văzuse pe Alex. Nu se aşteptase să dea peste un copil, se vedea. Asta i-ar putea fi de folos lui Alex.

— Cine eşti? întrebă el. Ce cauţi aici? —Stau la domnul Sayle, zise Alex. Privi arma: De ce îndrepţi chestia aia spre mine? N-am făcut nimic rău. Suna jalnic. Bietul băiat s-a rătăcit. Dar avu efectul scontat. Paznicul ezită şi îndepărtă arma. În acelaşi moment Alex atacă. Era o lovitură clasică de karate. Se răsuci şi îi aplică paznicului un cot chiar sub ureche. Aproape că l-a făcut knock-out cu o singură lovitură, dar nu putea risca şi îi mai trase un genunchi între picioare. Paznicul se aplecă răpus de durere şi căzu la pământ, iar pistolul îi căzu alături. Alex îl îndepărtă repede de scară. Privi în jos. Nimeni nu văzuse nimic. Dar paznicul nu va rămâne inconştient pentru multă vreme şi Alex ştia că trebuie să iasă de aici, nu doar la suprafaţă, ci afară din baza Sayle Enterprises. Trebuie să ia legătura cu doamna Jones. Încă nu ştia de ce sau cum, d ar ştia pur şi simplu că Stormbreaker-urile se transformaseră în maşini ucis. maiŞtiinţelor. puţin de şaptesprezece până să la lansareadede la Erau Muzeul Cumva, Alex ore trebuia oprească nenorocirea aceasta. Fugi. Uşa de la capătul pasajului se deschise singură şi se trezi într-un coridor şerpuitor şi alb, cu birouri fără niciun geam, construit în ceea ce părea a fi încă un tunel al Minei — 104 —

Dozmary. Ştia că nu se putea întoarce pe unde a venit. Era prea obosit şi, chiar dacă ar mai găsi drumul prin mină, n-ar

mai putea face faţă înotului încă o dată. Singura şansă ar fi uşa prin care a ajuns pentru prima dată aici. Era uşa ce dădea spre scara de metal care l-a adus la Blocul D. Avea telefon în cameră. Dacă nu reuşea aşa, putea folosi Game Boy-ul pentru a transmite un mesaj. Dar MI6 trebuia să ştie ce aflase el.

Ajunse la capătul coridorului, apoi se piti când trecură trei paznici, îndreptându-se spre o uşă dublă. Din fericire, nu l au văzut. Nu ştia nimeni că e acolo. Se va descurca. Şi chiar atunci porni alarma! Un claxon electronic urlând de-a lungul coridoarelor, ţâşnind de la colţurilor pereţilor, auzindu-se peste tot. Deasupra capului său, o luminiţă roşie se aprindea intermitent. Paznicii începură să roiască şi îl văzură. Spre deosebire de cel de pe platformă, aceştia nu ezitară. Chiar când Alex se ascunse după prima uşă, îşi pregătiră armele şi traseră. Gloanţele loviră peretele şi ricoşară de-a lungul pasajului. Alex se aruncă pe burtă şi împinse cu picioarele uşa din spatele lui. Se ridică şi o secundă mai târziu se auzi o rafală de cealaltă parte a uşii, când paznicii deschiseră focul asupra uşii. Dar era metal greu. Trebuia să ţină. Stătea la intrarea într-un alt subsol ce ducea spre un labirint de conducte şi de cilindri, cum era pe vremuri camera cazanelor pe o navă. Alarma se auzea aici la fel de tare cum se auzea şi în încăperea principală. Părea să vină de peste tot. Alex alergă în jos pe scară, sărind trei trepte o dată şi se opri la un moment dat uitându-se după o ieşire. Erau trei coridoare pe care putea să o ia, apoi auzi un zgomot de paşi şi îşi dădu seama că-i mai rămăsese de ales doar între două din ele. Şi-ar fi dorit ca mai devreme să fi avut inspiraţia pistolul înBrowning. singur şi neînarmat. să O ridice raţă singură pavilionul Era de vânătoare, înconjurat de arme de peste tot şi fără nicio ieşire. Pentru asta îl antrenase pe el MI6? Dacă da, unsprezece zile n-au fost de ajuns.

Alergă mai departe, evitând conductele, încercând fiecare — 105 —

uşă pe care o întâlnea. O cameră mare, folosită pentru nişte cârlige care atârnau în gol. O cameră de duşuri. O alta, un laborator mare, cu o a doua uşă ducând afară şi, în mijloc, un recipient de sticlă cilindric şi plin cu un lichid verde. Grămezi de tuburi deteriorate. Tăvi cu eprubete peste tot. Recipientul în formă de cilindru. Platourile. Alex le mai -ul lui. Trebuia să se văzuse figurineparte ceţoase pe Game Boyspre afle de –cealaltă a uşii. Alergă ea. Era încuiată electronic pe dinăuntru, prin dispozitivul transparent fixat în perete. Nu va reuşi niciodată. Era prins în capcană. Se apropiau paşi. Alex abia găsi timp să se trântească la pământ, sub una dintre platformele de lucru, înainte ca una dintre uşi să fie deschisă şi alţi doi paznici să intre în laborator. Aruncară repede o privire fără să-l vadă. — Nu aici! zise unul din ei. — Hai mai sus! Un paznic se întoarse pe unde venise. Al doilea veni direct la uşa cealaltă şi îşi lipi palma de dispozitivul de securitate. O lumină verde îi mângâie amprentele şi uşa se deschise cu zgomot. Paznicul o trânti de perete şi dispăru prin ea. Alex se rostogoli de câteva ori până să ajungă la ea şi îşi strecură mâna chiar la câteva secunde înainte ca uşa să se închidă. Aşteptă un moment, apoi se ridică în picioare. O deschise şi, aşa cum spera, de acum privea în pasajul nefinisat în c are fusese surprins de Nadia Vole.

Paznicul plecase deja mai departe. Alex înaintă, închizând uşa după el, şi opri sunetul alarmei. Parcurse drumul pe scări şi spre uşa batantă. Era bucuros să revină la aer curat. Soarele apusese deja, dar, de-a lungul gazonului, micul

aeroport era luminat artificial de nişte lumini asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe stadioane. Erau aproape zece camioane parcate unul lângă altul. Câţiva bărbaţi le încărcau cu multe cutii Alex grele, pătrate, roşii şi albe. Acelaşi avion de marfă pe care îl mai văzuse când venise se pregătea decolare.

Ştia că acesta era sfârşitul liniei de asamblare. Cutiile roşii şi albe erau aceleaşi pe care le văzuse în camera de sub pământ. Stormbreaker-urile, complete, cu secretul lor — 106 —

mortal, erau încărcate pentru a fi distribuite. Până dimineaţă vor ajunge peste tot în ţară. Alergă furişându-se pe lângă fântână şi peste peluză. Se gândi să fugă până la poarta principală, dar ştia că acolo nu ar avea nicio şansă. Paznicii fuseseră alertaţi. Îl vor aşt epta. N-ar putea nici să se caţăre pe gard, nu cu sârma ghimpată întinsă Nu! Şi Camera lui şi părea totuşilui celarme: mai bun răspuns.deasupra. Avea telefon. mai avea singurele cele câteva şmecherii pe care Smithers i le-a dat cu patru zile – sau cu patru ani? – înainte. Intră în casă prin bucătărie, în acelaşi fel în care ieşise cu o noapte în urmă. Nu era decât ora opt, dar locul părea pustiu. Alergă pe scări de-a lungul coridorului spre camera lui de la primul etaj. Deschise încet uşa. Se părea că are noroc. Nu era nimeni înăuntru. Fără să aprindă lumina, intră şi smulse receptorul din furcă. Nu avea ton. Nu contează. Îşi găsi jocul, cu toate cele patru cartuşe, yo-yo-ul şi crema miraculoasă şi le vârî în buzunare. Se hotărâse deja să nu rămână acolo. Era prea periculos. Trebuie să găsească unde să se ascundă. Apoi va folosi cartuşul Nemesis pentru a lua legătura cu MI6. Se întoarse la uşă şi o deschise. Şocat, îl văzu pe domnul Grin stând în hol, arătând hidos cu faţa lui albă, cu părul lui roşcat şi cu zâmbetul lui strâmb. Alex reacţionă imediat, lovind cu podul palmei drepte. Dar domnul Grin era mai iute. Făcu un pas de dans într-o parte, apoi mâna i se opri în

gâtul lui Alex. Alex deschise gura să respire, dar nu primi niciun pic de aer. Majordomul scoase un sunet nearticulat şi îl lovi a doua oară. Alex avea impresia că, dincolo de cicatricele livide, omul chiar zâmbea, chiar se distra. Încercă să evite lovitura, dar pumnul domnului Grin îi lovi maxilarul. Fu dus înapoi în dormitor şi trântit pe spate. Nu avea să-şi amintească niciodată când a atins podeaua.

— 107 —

ŞMECHERUL ŞCOLII Au venit după Alex a doua zi dimineaţa. Îşi petrecuse noaptea cu mâinile legate de un calorifer într o cameră mică, întunecoasă, cu o singură fereastră. Se poate ca odată ochii, să fi lumina fost aici un depozit deabia cărbuni. Alex deschise cenuşie a zorilor se iţea.Când Îi închise şi îi deschise din nou. Capul îi bubuia şi partea de faţă pe care o lovise domnul Grin se inflamase. Avea braţele răsucite la spate şi tendoanele de la umeri îl ardeau. Dar mai rău decât orice era gustul eşecului. Era 1 aprilie, ziua în care Stormbreaker-urile vor fi lansate. Şi Alex nu putea face nimic. El era megafraierul păcălit de 1 Aprilie. Cu puţin înainte de ora nouă, uşa se deschise şi doi paznici intrară urmaţi de domnul Grin. Îi desfăcură cătuşele şi îl forţară să stea în picioare. Apoi, cu câte un paznic de-o parte şi de alta, îl scoaseră din cameră şi îl târâră în sus, pe nişte scări. Era încă în casa lui Sayle. Scările duceau în holul cu pictura imensă a Zilei Judecăţii de Apoi. Alex privi figurile contorsionate de suferinţă de pe pânză. Dacă nu se înşela, scena va fi în curând repetată în toată Anglia. Şi asta se va petrece peste exact trei ore.

Paznicii îl împinseră aproape printr-o uşă în camera cu acvariul. În faţa lui era aşezat un scaun înalt de lemn. Îl siliră să se aşeze. Îi legară din nou mâinile la sp ate. Paznicii plecară. Domnul Grin rămase. Auzi zgomot de paşi pe scara în spirală, văzu pantofii de piele coborând înainte să-l vadă pe cel care îi purta. Apoi apăru Herod Sayle, îmbrăcat într -un costum impecabil de mătase gri-deschis. Blunt şi ceilalţi de la MI6 au fost de la început suspicioşi cu privire la acest multimilionar din Orientul Mijlociu. Întotdeauna au crezut că are ceva de ascuns. Dar nici chiar ei n-ar fi putut ghici vreodată întregul adevăr. Nu era un prieten al ţării lui Alex. Era cel mai rău duşman al ei. — Trei întrebări, se repezi Sayle. Avea o voce foarte rece. Cine eşti? Cine te-a trimis? Cât ştii? — 108 —

— Habar n-am despre ce vorbiţi, zise Alex. Sayle oftă. Dacă fusese ceva amuzant la el, când Alex l-a văzut pentru prima dată, asta dispăruse cu totul acum. Avea o expresie plictisită şi pragmatică de om de afaceri. Cu ochi urâţi, plini de ură. — Avem foarte puţin timp, spuse el. Domnule Grin…? Domnul Grinfoarte se duse la una dintre vitrine şi Îlscoase cuţit, cu lama ascuţită şi cu vârful zimţat. ridică un în faţa ochilor şi lama luci în lumină. — Ţi-am spus deja că domnul Grin a fost un expert întrale cuţitelor, continuă Sayle. Mai este încă. Răspunde -mi la ce te-am întrebat, Alex, sau îţi va provoca mai multă durere decât ai putea vreodată să-ţi imaginezi. Şi nu încerca să mă minţi, te rog! Ştii ce se întâmplă cu mincinoşii. Mai ales cu limbile lor.

Domnul Grin se apropie cu un pas. Lama cuţitului sclipi

din nou. — Numele meu este Alex Rider. — Fiul lui Rider? — Nepotul lui. — Cine te-a trimis aici? — Cei care l-au trimis şi pe el.

Nu avea niciun sens să mintă. Nu mai conta. Riscurile deveniseră prea mari. — MI6? Sayle râse fără urmă de amuzament. Au trimis un puşti de paisprezece ani să le facă treaba murdară? Nu e prea britanic, aş spune. Nu e nici onorabil10, nu? Adoptase un accent britanic exagerat. Merse mai departe şi se aşeză în spatele biroului. — Şi acum cea de-a treia mea întrebare, Alex. Cât de mult ai aflat?

Alex încercă să-şi vină în fire şi să pară cât mai natural cu put -şi frica —inţă, Ştiuascunzându destule, spuse el. pe care chiar o simţea.

Joc de cuvinte: not cricket (engl.) = nedrept, dezonorant; cricket = joc specific englezesc (n.tr.). — 109 — 10

— Continuă. Alex respiră adânc. În spatele lui, meduza trecu prin faţa geamului ca un nor otrăvit. O putea zări cu colţul ochiului. Trase de cătuşe întrebându-se dacă ar putea să rupă scaunul. Se văzu un flash de lumină şi domnul Grin veni în spatele lui Alex, înfigând cuţitul în spătarul de lemn al scaunului, la zimţat o distanţă deîiun fir de păr de capul lui Simţi Alex. De fapt, capătul chiar atinsese pielea gâtului. un firicel de sânge scurgându-i-se pe guler. — Ne faci să aşteptăm, zise Herod Sayle. — Bine. Când unchiul meu a fost aici, a început să se intereseze de viruşi. A întrebat de asta la biblioteca din sat. Credeam că se referă la viruşi de computer. Era normal. Dar m-am înşelat. Am văzut ce aţi făcut azi noapte. I -am auzit vorbind prin difuzoare. Decontaminare şi zone biocontaminate. Vorbeau despre ofensiva biologică. Aţi făcut rost de vreun virus real. A venit aici în eprubete, împachetate în cutii argintii şi le-aţi pus în Stormbreaker-uri. Nu ştiu ce se va mai întâmpla. Presupun că atunci când sunt pornite, mor oameni. Vor fi în şcoli, deci va fi vorba despre copii de şcoală. Ceea ce înseamnă că nu sunteţi chiar sfântul care crede lumea că sunteţi, domnule Sayle. Ci un criminal în masă. Unul al naibii de nebun, cum aţi spune dumneavoastră. Herod Sayle lipăi din palme, aplaudând stângaci: — Ai făcut treabă bună, Alex, zise el. Te felicit Şi mi se pare că meriţi un premiu. Deci, am să-ţi spun totul. Într-un fel se potriveşte cu faptul că MI6 mi-a trimis un elev britanic adevărat. Pentru că, vezi tu, nu există ceva pe lume pe care eu să-l urăsc mai mult… O, da… Faţa i se contorsionă de mânie şi, pentru o clipă, Alex îi văzu nebunia, vie în ochi: Voi, ai naibii snobi, cu şcolile voastre arogante şi cu superioritatea voastră împuţită! Dar am să -ţi arăt. Am să-ţi arăt totul!englezească Se ridică şi se duse la Alex: Am venit în această ţară acum patruzeci de ani, zise el. Nu aveam niciun ban. Familia mea nu avea nimic. Da r fără un accident ciudat, probabil aş fi trăit şi aş fi murit în Beirut. Era mai bine pentru tine dacă se întâmpla aşa! Mult mai bine! Am — 110 —

fost trimis aici de o familie americană, ca să fiu educat. Aveau nişte prieteni în nordul Londrei şi am stat la ei până când am mers la şcoală. Nu poţi să-ţi imaginezi cum m-am simţit atunci! Să fiu în Londra, pe care întotdeauna am considerat-o leagănul civilizaţiei! Să văd atâta bunăstare şi să ştiu că îi voi aparţine! Eram pe cale să devin englez! Pentru un de copil născut în libaneze, vis imposibil împlinit. Darghetourile în curând aveamerasăun aflu realitatea… Sayle se aplecă în faţă şi smulse cuţitul din spătarul scaunului. I-l aruncă domnului Grin, care îl prinse şi îl răsuci în mână. — Pentru început, când am ajuns la şcoală, am fost batjocorit şi bătut. Din cauza înălţimii. Din cauza culorii pielii. Din cauza accentului. Pur şi simplu pentru că nu eram de-al lor. Mi-au dat porecle. Herod Smell 11. Băiatul caprei. Piticul. Îmi jucau feste. Îmi puneau piuneze pe scaun. Îmi furau cărţile şi le distrugeau. Îmi smulgeau pantalonii de pe mine şi îi atârnau în suportul de steag, sub steagul Marii Britanii. Sayle dădu uşor din cap: Iubeam steagul ăsta când am venit prima dată aici, zise. Dar în doar câteva săptămâni am ajuns să-l urăsc. — Mulţi se dau şmecheri la şcoală, începu Alex şi se opri când Sayle îl plesni cu putere peste faţă cu dosul palmei. — N-am terminat, zise. Respira greu şi pe buza de jos i se adunase salivă. Alex îl simţea cum îşi retrăieşte trecutul. Şi încă o dată îi dădea voie trecutului să-l distrugă. — Da, au fost mii de şmecheri la şcoală, zise Sayle. Dar era unul care a fost mai rău decât toţi. Era o piticanie de băiat mincinos, ca un rac, dar părinţii lui erau bogaţi şi aşa avea succes în faţa celorlalţi copii. Ştia cum să -i ia… era de pe atunci un politician. O, jur da! mai Putea fi fermecător când voia. Când erau profesori în ales. Dar în clipa când se îndepărtau, se ocupa de mine. Îi organiza pe ceilalţi. Să-l

11

Miros neplăcut (engl.) (n.tr.). — 111 —

prindem pe băiatul caprei! Să-i băgăm capul în WC! Avea o mie de idei cum să-mi facă viaţa un chin şi întotdeauna găsea ceva nou. Mă necăjea mereu şi mă batjocorea, iar eu nu puteam face nimic, pentru că el era vedeta, şi eu străinul. Şi ştii ce a ajuns să fie acest băiat? — Cred că oricum îmi veţi spune, zise Alex. — Chiar îţi voi spune. Da. A ajuns să fie prim -ministrul naibii!!! Sayle scoase o batistă albă de mătase şi îşi şterse faţa. Chelia îi lucea de la transpiraţie. — Toată viaţa am fost tratat la fel. Nu contează câte succese am ajuns să am, câţi bani am adunat, câte locuri de muncă am oferit acestei ţări. Sunt încă o glumă. Sunt încă Herod Smell, Băiatul Caprei, târâtura libaneză. Ei bine, de patruzeci de ani îmi plănuiesc răzbunarea. Şi acum, în sfârşit, a sosit vremea… Domnule Grin… Domnul Grin se apropie de un perete şi apăsă un buton. Alex se aştepta ca masa de snooker să iasă din podea, dar, în schimb, pereţii se transformară în ecrane gigantice de televizor care intrară în funcţiune. Pe un perete Alex văzu laboratorul de sub pământ, pe un altul linia de asamblare, pe al treilea aeroportul cu ultimele camioane ieşind din bază. Erau camere cu circuit închis peste tot şi Sayle putea vedea fiecare colţişor al regatului său fără ca măcar să părăsească încăperea. Nu-i de mirare că l-au găsit pe Alex atât de repede. — Stormbreaker-urile sunt înarmate şi pregătite. Şi, da, ai

dreptate, Alex. Fiecare conţine ceea ce ai putea spune că este un virus de computer. Dar asta, dacă vrei, ar putea fi mica mea glumă de 1 aprilie. Pentru că virusul de care vorbesc e o formă de variolă. Dar, bineînţeles, Alex, că a fost modificat genetic pentru a-l face mai puternic, mai rapid şi… mai ucigător. O singură lingură din această distruge -urile lt mai un oraş întreg. Stormbreaker melesubstanţă conţin cuarmu mult decât atât. Acum e izolat, destul de sigur. Dar în această după-amiază urmează să aibă loc o petrecere la Muzeul Ştiinţelor. Fiecare şcoală din Marea Britanie, cu toţii copiii strângându-se în jurul noilor lor computere drăguţe şi — 112 —

strălucitoare. Şi la amiază, când acul va lovi ora douăsprezece, vechiul meu prieten, prim-ministrul, plin de infatuare va ţine unul dintre discursurile lui arogante şi apoi va apăsa un buton. Va crede că activează computerele şi, într-un fel, nu se înşală. Va apăsa bu tonul, va elibera virusul şi, până la miezul nopţii, nu vor mai fi copii de şcoală în Marea Britanie, iar prim-ministrul va plânge amintindu-şi ziua în care l-a terorizat pentru prima dată pe Herod Sayle! — Eşti nebun! strigă Alex. Până la miezul nopţii ve i fi la

închisoare! Sayle alungă ideea cu o fluturare de mână: — Nu cred. Până când lumea îşi va da seama ce se întâmplă, voi dispărea. Nu sunt chiar singur în toată treaba asta, Alex. Am prieteni puternici care mă susţin… — Yassen Gregorovici. — Văd că nu ţi-ai pierdut timpul. Păru surprins că Alex îi ştia numele criminalului: Yassen lucrează pentru oamenii care mă ajută. Să nu spunem niciun nume şi nicio naţionalitate. Ai fi surprins să afli câte ţări din lume urăsc Anglia… Multe chiar din Europa, ca să începem cu ceva. Dar, oricum… Plesni din nou din palme şi se întoarse la birou: Acum ştii adevărul. Mă bucur că ţi-am spus toate astea, Alex. Habar n-ai cât te urăsc! Chiar de când jucai cu mine jocul ăla stupid, snooker, îmi dădeam seama cât mi -ar plăcea să te omor. Eşti exact ca băieţii cu care am făcut şcoala. Nimic nu s-a schimbat. — Tu nu te-ai schimbat, zise Alex. Obrazul îi ardea încă acolo unde -l lovise Sayle. Dar auzise destule. — Îmi pare rău că şi-au bătut joc de tine la şcoală. Dar

mulţi copii păţesc aşa ceva şi totuşi nu se transformă în psihopaţi. Eşti chiar nebun, domnule Sayle. Iar planul nu -ţi va reuşi.Ştiinţelor. Am transmis laşiMI6 ce amînaflat. Te albe. vor aştepta la Muzeul La fel pe tot oamenii halate Sayle râse nervos: — Iartă-mă dacă nu te cred, zise. Faţa i se împietri brusc: Şi probabil că-ţi aminteşti de avertismentul meu în caz că mă minţi. Domnul Grin se apropie cu un pas, fluturând cuţitul — 113 —

prin aer: Mi-ar plăcea să te văd murind, zise Sayle. Din

păcate, am o întâlnire importantă la Londra. Se întoarse spre domnul Grin: Poţi să mă conduci până la elicopter. Apoi întoarce-te şi omoară-l. Fă-o încet. Fă-o astfel încât să-l doară cât mai mult. Ar fi trebuit să păstrăm nişte variolă şi pentru el – dar sunt sigur că poţi să dai dovadă de mai multă creativitate.

Se duse la uşă, se opri şi se întoarse spre Alex: — Adio, Alex. N-a fost o plăcere să te cunosc. Dar bucură te că mori. Şi ţine minte, nu eşti decât primul… Uşa se trânti în urma lui. Cu mâinile în cătuşe, legat de scaun şi cu meduza plutind în tăcere în spatele lui, Alex rămase singur.

— 114 —

APĂ ADÂNCĂ Alex renunţă la încercarea de a se mai elibera din scaun. Cătuşele erau prea strâmte, aşa că încheieturile i se învineţiseră şi îi sângerau acolo unde lanţul intrase în carne. După treizeci de minute, pentru că domnul Grini-tot nu se întorsese, încercă să ajungă la crema pe care o dăduse Smithers. Ştia că va arde cătuşele în câteva secunde, dar cel mai îngrozitor lucru era că o simţea acolo unde o pusese, în buzunarul de sus, închis cu fermoar, al pantalonilor săi de comando. Dar deşi îşi întinsese degetele la câţiva centimetri de buzunar, n-o putea ajunge. Asta era suficient ca să-l scoată din minţi. Auzi elicopterul decolând şi ştiu că Herod Sayle trebuie să fie în drum spre Londra. Pe de altă parte, încerca încă să -şi revină din şocul provocat de tot ce auzise. Multimilionarul era complet nebun. Ceea ce plănuise era dincolo de orice imaginaţie, era planul unui ucigaş în masă care va distruge Marea Britanie pentru câteva generaţii de aici încolo. Alex încercă să-şi închipuie ce urma să se întâmple. Zeci de mii de elevi în clasele lor, adunaţi în jurul noilor calculatoare, aşteptând momentul – exact la mijlocul zilei – când primministrul va apăsa butonul şi le va introduce în reţea. Dar, în loc de asta, se va auzi un fâsss şi un nor de vapori cu virusul variolei va fi eliberat în sala lor de clasă. Şi în câteva minute, peste tot în ţară, moartea se va dezlănţui. Alex nu trebuia să se mai gândească la asta. Era prea oribil. Şi totuşi as ta se va întâmpla în două ore. Era singura persoană care putea opri acest lucru. Şi iată-l cum stă, legat fedeleş, neputând face o mişcare. Se deschise uşa. Alex se întoarse încordat aşteptând să -l vadă pe domnul Grin, dar era Nadia Vole care alergă înăuntru, trântind uşa în urma ei. Faţa ei palidă părea acum îmbujorată şi ochii, în spatele lentilelor, erau temători. Se apropie de el: — Alex! — Ce vrei? — 115 —

Alex întoarse capul când aceasta se aplecă peste el. Apoi se auzi un click şi, spre uluirea lui, mâinile îi fură eliberate. Deschisese cătuşele! Se ridică în picioare, întrebându-se ce se petrece. — Alex, fii atent, zise Vol e. Cuvintele ieşeau încet şi repede

din gura ei vopsită cu galben: Nu avem prea mult timp. Sunt Ian Rider. aici ajut.laAm lucrat unchiul tăuDa, – Herr Alex să se te holba ea fără să cu creadă o iotă: sunt de partea ta.

— Dar nu mi-a spus nimeni… — A fost mai bine pentru tine să nu ştii. — Dar… Alex era încurcat: Te-am văzut la submarin. Ştiai ce urmează Sayle să facă… — N-am putut face nimic. Nu atunci. E prea greu să -ţi explic acum. N-avem timp de explicaţii. Vrei să-l oprim, nu? — Trebuie să găsesc un telefon. — Toate telefoanele din casă sunt codate. Nu le poţi folosi. Dar am un mobil în biroul meu. — Să mergem atunci. Alex era încă suspicios. Dacă Nadia Vo le ştia atât de multe, de ce n-a încercat să-l oprească pe Sayle mai demult? Pe de altă parte, ea l-a eliberat – iar domnul Grin se putea întoarce în fiecare clipă. N-avea de ales: trebuia s-o creadă. O urmă afară, în coridor, şi, sus, pe nişte scări, apoi în alt hol cu o statuie a unei femei goale, vreo zeiţă greacă, în colţ. Vo le se opri o clipă, odihnindu-şi mâna pe un braţ al statuii. — Ce este? întrebă Alex. — Mi s-a făcut rău. Dar du -te tu înainte. Este prima uşă din stânga. Alex trecu de ea, de-a lungul coridorului. Cu colţul ochiului, o văzu trăgând în jos braţul statuii. Braţul se mişcă aşa cum se mişcă orice mâner. CândScoase îşi dădu că fusese atras capcană, era prea pe târziu. unseama ţipăt când podeaua deînsub el se retrase un pivot ascuns. Încercă să se oprească din cădere, dar nu era nimic de făcut. Se prăbuşi pe spate şi alunecă prin podea şi printr-un tunel negru de plastic care se îndoia sub greutatea corpului lui. O auzi pe Nadia Vole râzând — 116 —

triumfător – apoi se făcu nevăzut, încercând cu disperare să se agaţe de ceva în cădere şi întrebându -se ce va găsi la capătul tunelului. Peste cinci secunde află. Ieşise din tunel, căzu repede prin aer şi se opri într-o apă foarte rece. Pentru un moment, nu mai văzu nimic, luptându-se pentru o gură de aer. Apoi ieşi -un uriaş la suprafaţa şi îşi dădu seama se află recipient plinapei cu apă şi pietre. Atunci că înţelese cuîntr oroare unde se află de fapt. Vole îl ţinea în acvariul giganticei meduze: Războinicul Portughez al lui Herod Sayle. Era un miracol că nu se oprise direct pe ea. O putea zări în colţul îndepărtat al acvariului, cu tentaculele înspăimântătoare şi cu miile ei de celule care creşteau din aceste tentacule şi se retrăgeau, parcă pulsând, învârtindu-se şi agitându-se prin apă. Nu era nimic între el şi ea. Alex îşi reprimă spaima, forţându -se să rămână calm. Îşi dădu seama că, dacă se agită în apă nu face decât să creeze curenţi care ar aduce monstrul lângă el. Meduza n -are ochi. Nu ştia că el e aici. Nu-l va ataca… nu va putea să-l atace. Dar, în cele din urmă, se va lovi de el. Rezervorul în care se afla era într-adevăr mare, adânc de cel puţin zece metri şi lung de douăzeci, treizeci. Geamul de deasupra apei era mult prea departe pentru a-l putea ajunge. Nu av ea cum să se caţăre. Uitându-se în jos prin apă, dădu cu ochii de lumină. Îşi dădu seama că se uita în camera din care tocmai ieşise, biroul personal al lui Herod Sayle. Văzu o mişcare – totul era vag şi distorsionat prin apă – şi uşa se deschise. Intrară două siluete. Abia le putea distinge, dar ştia cine sunt. Fräulin Vole şi domnul Grin. Stăteau amândoi în faţa acvariului. Vo le avea în mână ceva ce părea a fi un telefon mobil. — Sper că mă auzi, Alex. Vocea nemţoaicei se auzi dintr un difuzor undeva deasupra capului lui. Sunt sigură că ţi-ai

dat seama că nu există nicio ieşire dinAlţii acvariu. Te poţi menţine în apă. Poate o oră, poate două. au rezistat şi mai mult. Care e recordul, domnule Grin? — Chire gaaarghe! — Cinci ore şi jumătate! Da. Dar, cât de curând, vei obosi,

Alex. Te vei scufunda. Sau poate se va întâmpla repede şi te — 117 —

vei opri în braţele prietenului tău. Îl vezi… nu? Nu e chiar o îmbrăţişare pe care să ţi-o doreşti. Te va ucide, oricum. Durerea, cred, va fi dincolo de imaginaţia unui copil. E păcat, Alex Rider, că MI6 a ales să te trimită pe tine aici. Nu te vor revedea.

Discursul se termină cu un clic. Alex călca apa cu -şi capul la suprafaţă, cu ochii ţintă la picioarele, meduză. Seţinându mai întrezări o mişcare neclară dincolo de ge am. Domnul Grin plecase din cameră. Dar Vo le rămăsese tot acolo. Voia să-l vadă murind. Alex ridică privirea. Acvariul era luminat de sus de o serie de neoane, prea îndepărtate ca să poată ajunge la ele. Sub el, auzi un clic şi un huruit slab. Imediat îşi dădu seama că ceva se schimbase. Meduza se mişca! Îi vedea umflătura transparentă care părea să-i fie capul şi conul mov de gelatină părea să se îndrepte spre el. Sub creatură, tentaculele dansau încet. Înghiţi apă şi îşi dădu seama că deschisese gura să s trige. Vole trebuie să fi pornit curenţii artificiali. Asta făcuse ca meduza să se mişte. Lovi disperat cu picioarele, îndepărtându-se de ea, sprijinindu-se pe spate. Una dintre tentacule se ridică şi i se încolăci pe picior. Dacă n -ar fi purtat tenişii, ar fi fost înţepat de unul dintre acele ei. Ar fi putut acestea să-i pătrundă prin haine? Aproape sigur. Tenişii erau singurul lui scut. Ajunse în colţul din spate al acvariului şi se opri cu o mână pe geam. Ştia deja că ceea ce spusese Vo le era adevărat. Dacă n-avea să-l prindă meduza, avea s-o facă oboseala. Trebuia să se lupte în fiecare secundă ca să reziste la suprafaţa apei, iar teroarea pe care o simţea îi slăbea şi mai mult forţa. Geamul. Împinse în el, întrebându-se dacă l-ar putea sparge. că ar luă fi fost o posibilitate… distanţa dintre elProbabil şi meduză, o gură de aer şi verifică se scufundă la fundul acvariului. O văzu pe Nadia Vole contemplând

spectacolul. Deşi el o vedea destul de înceţoşat, ea, cu siguranţă, îl vedea perfect. Femeia nu se mişcă din locul ei şi Alex înţelese fără nicio speranţă că ea aştepta ca el să facă — 118 —

exact această mutare. Înotă până la pietre şi căută una destul de mică pentru a o aduce la suprafaţă. Dar pietrele erau prea mari. Găsi una de mărimea capului său, dar nu o putu mişca. Vole nici măcar nu încercă să-l oprească, pentru că ştia că pietrele sunt bine fixate. Nu mai avea aer. Se răsuci brusc şi se repezi la suprafaţă, văzând clipăbule că meduza uşor deasupra lui. Ţipăînşiultima îi ieşiră de aer se dinaşezase gură. Avea tentaculele chiar deasupra capului lui. Alex îşi încordă corpul şi se sili să rămână jos, balansându-şi nebuneşte picioarele, astfel încât să se împingă lateral. Se lovi cu umărul de cel mai apropiat pietroi şi simţi durerea fulgerându-l prin tot corpul. Susţinându-şi braţul cu mâna sănătoasă, alunecă în celălalt colţ şi se ridică imediat, deschizând larg gura după aer, chiar în clipa în care atinse suprafaţa apei. Nu putea sparge geamul. Nu se putea căţăra afară. Nu putea să evite pentru totdeauna atingerea meduzei. Deşi avea la el toate şmecheriile lui Smithers, nu -l putea ajuta niciuna.

Apoi Alex îşi aminti de cremă. Îşi eliberă braţul care -l durea şi îşi trecu un deget pe o parte a acvariului. Recipientul era o minune a ingineriei. Alex nu avea idee câtă presiune exercita apa asupra pereţilor de sticlă, dar totul era susţinut de o ramă de metal, de stâlpi care se întâlneau la colţuri, atât în exterior, cât şi în interior, cu faţetele de metal susţinute de nituri tot din metal. Îşi deschise fermoarul de la buzunar şi scoase tubul. ZITCLEAN. PENTRU O PIELE MAI SĂNĂTOASĂ. Dacă Nadia Vo le vede ce face, probabil crede că şi -a pierdut minţile. Meduza se întorcea în spatele acvariului. Alex aşteptă câteva secunde, apoi se împinse mai departe şi se scufundă pentru a doua oară.să fie suficientă cremă pentru grosimea stâlpilor Nu părea şi, în general, pentru dimensiunile rezervorului, dar Alex îşi aminti de demonstraţia lui Smithers, şi cât de puţin folosise. Dar putea, oare, crema să acţioneze sub apă? Nu avea niciun rost să-şi facă griji cu toate astea acum. Alex lipi tubul de — 119 —

colţurile metalice din faţa acvariului şi încercă atât cât putu să întindă mai bine crema pe toată lungimea stâlpilor, folosindu-şi şi cealaltă mână pentru a mânji şi capetele rotunde ale niturilor.

Împinse cu piciorul în geam, mutându -se în cealaltă parte a acvariului. Nu ştia cât va dura până când crema îşi va face efectul şi, oricum, Volsilueta e îşi dăduse seama nu -se că era în regulă. AlexNadia îi văzu ridicându şi ceva vorbind parcă la telefon, chemând probabil ajutoare. Folosise jumătate din tub pe o parte a rezervorului şi cealaltă jumătate, pe cealaltă parte. Meduza se agita sub el, trimiţându-şi tentaculele afară, ca şi cum l -ar fi căutat şi ar fi vrut să-l oprească. De cât timp era în apă? Inima îi bătea să-i sară din piept. Şi ce se va întâmpla când metalul se va rupe? Abia avu timp să se ridice şi să ia o gură de aer înainte să afle.

Chiar şi sub apă, crema acţionase asupra niturilor. Sticla se despărţi şi, fără niciun alt suport, imensa presiune a apei o sparse ca pe o uşă prinsă de furtună. Alex nu văzu ce se întâmplă. Nu găsi timp să se gândească şi la asta. Totul se învârti în jurul lui şi fu aruncat înainte la fel de neajutorat ca o plută într-o cascadă. Următoarele secunde fură un coşmar ameţitor de apă rostogolindu-se cu putere şi de sticlă spărgându-se. Alex nu îndrăzni să deschidă ochii. Se simţea luat de val, trântit de ceva şi apoi absorbit înapoi. Era sigur că nu-i mai rămăsese niciun os întreg. Acum era din nou sub apă. Se zbătu din nou după aer. Scoase capul afară şi fu uluit că mai poate totuşi să respire. Partea din faţă a acvariului se spărsese şi mii de litri de apă se revărsaseră în cascadă în biroul lui Herod Sayle. Apa se izbise de mobilă şi spărsese geamurile de la ferestre. Încă se mai retrăgea spre podea. Rănit şi ameţit, Alex se ridică în picioare, cu meduza? apa rotindu-i-se în jurul gleznelor. Unde era

Fusese norocos că nu o întâlnise în confuzia creată. Dar putea să fie încă pe aproape. Era destulă apă în biroul lui Sayle ca meduza să poată ajunge la el. Se retrase într -un colţ al camerei, tremurând din tot corpul. Apoi o văzu. — 120 —

Nadia Vole fusese mai puţin norocoasă. Stătuse în faţa geamului când stâlpii se prăbuşiseră şi n-a mai avut timp să

fugă. Acum era întinsă pe spate, cu picioarele inerte şi rupte. Războinicul portughez era peste ea. O parte a meduzei îi acoperise faţa, iar ea părea că se holbează la el prin masa gelatinoasă. Buzele galbene schiţau parcă un ţipăt fără sfârşit. Tentaculele erau întinse tot înpejurul ei, cuşisute -i-se peste de celule excitate urcându pe braţe, picioare pe piept. Făcându-i-se silă, Alex se îndreptă spre uşă şi ieşi în coridor.

Tocmai începea să urle o alarmă. Abia acum o auzi, când îi reveniseră simţurile, cel puţin auzul şi vederea. Ţipătul sirenei l-a scos brusc din starea confuză în care era. Cât era ceasul? Aproape unsprezece. Cel puţin ceasul îi mai funcţiona încă. Dar era în Cornwall, la patru ore distanţă de Londra şi, cu alarmele pornite şi cu sârmele electrice întinse pe garduri, nu va ieşi niciodată din complex. Să caute un telefon? Nu. Vole spusese probabil adevărul când îl asigurase că toate sunt blocate. Şi cum ar putea să ia legătura cu Alan Blunt sau cu doamna Jones acum, pe ultima sută de metri ? Sigur erau deja la Muzeul Ştiinţelor. Încă o oră. Afară, acoperind ţiuitul alarmei, Alex mai auzi ceva. Zgomotul de pornire a unui motor de avion. Se duse la cea

mai apropiată fereastră şi se uită. Bineînţeles, avionul care se afla acolo de când venise el se pregătea să decoleze. Alex era leoarcă de apă, amorţit şi vlăguit. Dar ştia ce avea de făcut. Alergă val-vârtej spre el.

— 121 —

ORA 11 Alex ţâşni din casă şi se opri afară, examinând împrejurimile. Era conştient de alarmele pornite, de paznicii alergând spre el şi de cele două maşini, aflate încă departe şi -se spre îndreptându casă. ceva nu era în regulă, nimeni nu -şi Spera că, deşi, evident, va da seama prea curând ce se întâm plase. N-ar trebui să-l caute – cel puţin, nu încă. Asta l-ar putea salva. Se părea că întârziase prea mult. Elicopterul personal al lui Sayle dispăruse. Rămăsese numai avionul de marfă. Dacă Alex voia să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în cele cincizeci şi nouă de minute care-i mai rămăseseră, trebuia să se urce în acest avion. Dar avionul se pusese deja în mişcare,

îndepărtându-se încet pe pistă. Într-un minut, maximum două va trece prin testele de dinaintea zborului. Apoi va decola.

Alex privi în jur şi văzu un jeep militar fără capotă, parcat pe şosea lângă uşa principală. Alături se afla un paznic. Acesta ţinea în mână o ţigară şi supraveghea curtea – dar chiar în acel moment se uita în altă parte. Perfect! Alex fugi peste peluză. Adusese din casă una dintre armele de vânătoare ale lui Sayle pe lângă care trecuse fugind înainte de a ieşi din cameră. Era un harpon pe care îl luase hotărât să aibă cu ce să se apere. Ar fi fost simplu să tragă în paznic chiar atunci. O săgeată în spate şi jeep -ul ar fi al său. Dar Alex ştia că nu o poate face. Orice ar fi vrut Alan Blunt şi MI6 să facă din el, nu era pregătit să ucidă cu sânge rece. Nici pentru ţara lui, şi nici măcar pentru a-şi salva viaţa. Paznicul îl văzu când se apropia şi bâjbâi după pistolul pe care îl purta în tocul de la curea. Nu reuşi. Alex se folosi de mânerul de la arma lui Sayle, rotind-o prin aer şi lovindu-l cu ea tare, sub bărbie. Paznicul gemu, iar pistolul îi căzu din mână. Alex se grăbi să se urce în jeep, mulţumind în gând pentru cheile care erau în contact. Apoi auzi motorul pornind. Ştia să conducă. Acesta era încă un luc ru pe care Ian Rider ţinuse să-l înveţe, chiar de când crescuse destul de — 122 —

mare să ajungă la pedale. Celelalte maşini se apropiau din ce în ce mai mult. Cu siguranţă îl văzuseră atacând paznicul. Avionul mai făcu o tură şi era deja la punctul de start al pistei de decolare. N-avea să-l mai prindă.

Poate, pericolul care îl pândea din toate părţile îi ascuţise simţurile. se întâmplase că scăpase pe muchieSau de poate cuţit că dinasta atâtea pericole. pentru Dar Alex nici nu trebuia să gândească. Ştia ce are de făcut, ca şi cum ar mai fi făcut asta de o mie de ori. Şi poate că pregătirea lui fusese mai eficientă decât ar fi putut crede. Băgă mâna în buzunar după yo-yo-ul lui Smithers. Îl legă de catarama curelei, iar yo-yo-ul intră ca într-un dispozitiv făcut exact pentru asta. Apoi, cât de repede putu, legă capătul nailonului de mânerul armei. În sfârşit, băgă şi pistolul pe care îl luase de la paznic în spatele pantalonilor lui de luptă. Era gata. Avionul trecu de testele de dinaintea zborului. Acum deja gonea pe pistă. Cu motoarele la turaţie maximă. Alex băgă în viteza întâi, eliberă frâna de mână şi ţâşni cu

maşina înainte, prin iarbă, spre aeroport. În acelaşi timp se auzi o împuşcătură. Se aplecă peste volan şi se feri de cioburile oglinzii laterale şi ale parbrizului. Cele două maşini, gonind şi ele în spatele lui, se apropiau vertigi nos. Fiecare avea un paznic pe scaunul din spate, ieşit pe fereastră şi trăgând în direcţia lui. Alex se strecura printre gloanţe şi, pentru o secundă, amândouă maşinile îl flancară. Era făcut sandvici între ei, iar cei doi trăgeau spre el din ambele părţi . Dar reuşi să accelereze. Ucigaşii îl ratară la milimetru şi se nimeriră unul pe celălalt. Îl auzi pe unul din ei ţipând şi scăpând arma din mână. O maşină pierdu controlul şi se izbi de zidul frontal al casei, caroseria metalică strivindu -se de cărămidă. Cealaltă se opri pentru câteva secunde şi porni din nou după el. Avionul era deja departe. Încet la început, apoi mărindu -şi treptat viteza, Alex ajunse pe pista de decolare şi se ţinu după el. Apăsă cât putu acceleraţia. Jeep-ul alerga doar cu — 123 —

şaptezeci la oră, nu era destul. Pentru câteva secunde se deplasă paralel cu avionul, doar la doi metri de el. Dar avionul mergea mai repede. În orice clipă putea să înceapă desprinderea de pistă. Şi chiar în faţa lui, drumul se bloca. Mai veniseră încă două jeep-uri. Mai mulţi paznici cu arme se agitau pe scaune, ascunzându Alex era îşi dădu seama că singurul aproape motiv pentru care nu se. trăgeau de teamă să nu lovească avionul. Dar avionul se desprinsese deja de pământ. În faţa lui, în stânga, văzu roata din faţă înălţându -se. Aruncă o privire în oglindă. Maşina care îl urmărise de când pleca de lângă casă era chiar în spatele lui. Nu mai avea unde să se ducă. O maşină în spatele lui. Două jeep-uri în faţă. Avionul era în aer, iar roţile din spate se retrăgeau deja înăuntru. Totul întâmplându-se în acelaşi timp. Alex dădu drumul volanului, apucă harponul şi trase. Săgeata flutură prin aer. Yo-yo-ul prins de cureaua lui Alex se întinse treizeci de metri, fiind dintr -un nailon special, mult îmbunătăţit tehnologic. Nimeri burta avionului. Alex se simţi aproape rupt în două când fu smuls de pe scaunul său din jeep, la capătul corzii. În câteva secunde, era la patruzeci, cincizeci de metri deasupra pistei, balansându -se sub avion. Jeep-ul ieşi de sub orice control şi nu putu fi evitat de celelalte două maşini. O coliziune de trei vehicule. Văzu o explozie – un balon de foc şi un nor de fum cenuşiu care se ridică de parcă ar fi vrut să -l prindă. Peste câteva secunde mai avu loc o explozie. A doua maşină încercase să evite cele două jeep-uri, dar gonea cu viteză prea mare, aşa că intră în mijlocul flăcărilor, se răsturnă şi continuă să alunece pe capotă până când izbucni în flăcări. Alex văzu puţin din toate astea. Era suspendat de avion printro singură coardă răsucinduse în timp ce eraalbă tras şi maisubţire, departe învârtindu prin aer. -se şi Vântul şuiera pe lângă el, lovindu -i faţa şi asurzindu-l. Nu

auzea nici măcar motoarele de deasupra capului său. Cureaua îi tăia mijlocul. Abia putea să respire. Căută disperat să prindă yo-yo-ul şi îl găsi în cele din urmă. Un — 124 —

singur buton… îl apăsă. Micuţul, dar puternicul motor din interiorul jucăriei începu să se rotească. Yo-yo-ul începu încet să tragă de coardă. Foarte încet, un centimetru odată, Alex era ridicat spre avion. Lansase harponul foarte atent. În spatele avionului era o uşă şi, când opri motorul yo-yo-ului, se afla destul de aproape încât să poată ajunge cu mâna la ea. Se întrebă avionul de şi încotro se dar îndreaptă. Pilotul trebuie cine să ficonduce văzut explozia pe pistă, n-avea cum să ştie de coardă. N-avea cum să ştie că mai are un pasager în plus. Deschiderea uşii fu mai complicată decât se aşteptase. Era purtat de vânt încoace şi încolo şi, de fiecare dată când ajungea la mânerul uşii, vântul îl împingea înapoi. Abia dacă mai vedea ceva. Vântul îi biciuia ochii. De două ori ajunse cu mâna la mâner, doar ca să fie îndepărtat înainte de -a apuca să-l răsucească. A treia oară reuşi să -l prindă mai bine, dar oricum îşi folosi toată puterea pentru a învârti de mâner în jos.

Uşa se deschise brusc şi Alex urcă înăuntru. Aruncă o ultimă privire înapoi. Pista era deja la trei sute de metri în jos. Se mai vedeau încă două focuri, dar atât de departe, că nu păreau mai mult decât capetele unor beţe de chibrituri. Îşi scoase yo-yo-ul, eliberându-se. Apoi verifică dacă mai are pistolul la spate. Era tot acolo.

Avionul era gol, cu excepţia a două pachete în care Alex nu prea ştia ce se află. Era un singur pilot în cabină şi ceva pe tabloul de bord trebuie să -l fi avertizat că uşa se deschisese, pentru că se întoarse brusc să vadă ce se întâmplă. Alex se trezi faţă în faţă cu domnul Grin. — Cherghe? murmură majordomul. Alex ridică arma. Se îndoia că ar fi avut curajul s-o folosească. Dar n-avea de gând să-i dea de înţeles acest lucru domnului Grin. domnule Grin, urlă el să acopere zgomotul — E-n regulă, motoarelor şi cel al vântului. S -ar putea să nu poţi tu să

vorbeşti, dar ai face mai bine să asculţi. Vreau să conduci acest avion spre Londra. Vom merge la Muzeul Ştiinţelor di n South Kensington. Nu poate să ne ia mai mult de o jumătate — 125 —

de oră să ajungem acolo. Şi, dacă te gândeşti să mă tragi pe sfoară, te împuşc, ai înţeles? Domnul Grin nu zise nimic.

Alex trase un foc. Glonţul intră în podea, chiar lângă piciorul domnului Grin. Acesta se holbă la Alex fără să-i vină să creadă şi dădu încet din cap în semn că da. de mânerul direcţiei. Avionul coborî un pic şi începu să Trase se îndrepte spre est.

— 126 —

ORA 12 Londra se ivi la orizont. Dintr-odată norii se risipiseră şi soarele strălucitor al

amiezii le aduse în faţa ochilor întregul oraş. Se vedea Battersea Station, aşezată mândru, cu cele turnuri alePort ei încă neatinse, chiar dacă mare partepatru din acoperiş îi fusese distrus de mult. În spatele ei, apăru şi Parcul Battersea, ca un pătrat de tufişuri verzi şi dese şi de copaci – un ultim bastion împotriva extinderii urbane. Departe, The Millennium Wheel, ca o monedă imensă de argint, balansându-se uşor pe propria margine. Şi în jurul lui se întindea Londra; turnuri de fum ş i blocuri de apartamente, şiruri nesfârşite de magazine şi de case, şosele, linii de cale ferată şi podu ri răspândite pe ambele maluri, despărţite doar de sclipitorul fir care era Tamisa. Alex văzu toate astea, ameţit de înălţime, privind prin uşa deschisă a aeronavei. A avut cincizeci de minute să se gândească la ce are de făcut. Cincizeci de minute, timp în care avionul a planat deasupra Cornwall-ului, Devon-ului, Somerset-ului şi peste Salisbury Plains, înainte să ajungă la

North Downs şi să o ia spre Winsdor şi Londra. Când urcase în avion, Alex se gândise să folosească staţia radio pentru a anunţa poliţia sau pe oricine altcineva care l ar fi putut auzi. Dar văzându-l pe domnul Grin pilotând avionul, s-a răzgândit. Îşi aminti cât de repede se mişcase omul când l-a târât afară din dormitor şi când a aruncat cuţitul în timp ce era legat de scaun. Ştia că e în siguranţă în spatele avionului, dacă domnul Grin stătea legat pe scaunul pilotului, în faţă. Dar tot nu îndrăznea să se apropie. Chiar şi cu armă, pericolul era prea mare. Se gândi să-l forţeze pe domnul Grin să aterizeze la Heathrow. Radioul începu să bârâie când ajunseră deasupra Londrei şi se opri doar când îl opri domnul Grin. Dar asta nu i-ar reuşi niciodată. La ora la care vor ajunge la aeroport, va fi deja prea târziu. Şi atunci, stând ghemuit, Alex recunoscu cele două — 127 —

pachete aşezate lângă el. Ele i -au spus exact ceea ce trebuie să facă. — Eerg! zise domnul Grin. Se întoarse în scaun şi, pentru ultima dată, Alex îi văzu zâmbetul hidos în care cuţitul de circ îi metamorfozase obrajii. — Mulţumesc pentru călătorie, zise Alex şi se aruncă prin uşa deschisă. Cele două pachete conţineau paraşute. Alex le verificase şi îşi fixase una în spate pe când zburau încă deasupra Reading-ului. S-a bucurat că-şi petrecuse o zi la un antrenament de aruncare cu paraşuta, cu cei de la SSA, deşi zborul acesta fusese mult mai periculos decât cel la care participase deasupra văilor galeze. Acum nu era nicio linie statică. Nu mai era nimeni care să -l asigure că paraşuta lui era bine aranjată. Dacă ar fi găsit o idee mai bună despre cum să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în şapte minute, ar fi folosit-o. Dar nu găsise nimic mai bun. Ştia asta. De aceea a sărit. Odată ce s-a văzut în prag, n-a fost aşa de rău. A avut un moment de ezitare şi vântul îi mai lovi faţa o dată. Închise ochii şi încercă să numere până la trei. Dacă trăgea prea devreme, paraşuta s-ar putea înţepeni în coada avionului. Chiar şi aşa, avea mâna înlemnită pe cui şi abia şopti „trei” înainte să tragă cu toată puterea. Paraşuta se deschise brusc deasupra lui şi fu smucit în sus, hamul tăindu-i subsuorile şi pieptul. Zburaseră la peste o mie de metri. Când deschise ochii, se miră singur de calmul de care dăduse dovadă. Se legăna în aer sub acoperişul de mătase albă. Parcă nici nu s-ar fi mişcat. De când sărise din avion, oraşul părea încă şi mai îndepărtat, şi mai ireal. Nu erau decât el, cerul şi Londra.

Şi din nou Eraapoi dejaauzi la vreo doi avionul. kilometri depărtare, dar, când se uită înapoi, îl zări întorcându-se brusc la dreapta, luând o curbă foarte strânsă. Motoarele se ridicară şi se aşezară cu o treaptă mai sus – se îndrepta direct spre el. Domnul Grin n avea de gând să-l lase să scape aşa uşor. Când avionul se — 128 —

apropie, Alex mai că văzu zâmbetul fără sfârşit al omului aflat în spatele geamului de lângă carlingă. Domnul Grin avea de gând să-l lovească din plin şi să -l taie în bucăţele în aer.

Dar Alex se aşteptase la asta. Îşi scoase Game Boy-ul. De data asta nu mai avea niciun cartuş în el: de dar,podea. cât fusese în era avion, pregătise Boy-ul de şi joc îl lipise Acolo şi acum: în Bomber spatele scaunului domnului Grin.

Apăsă pe START de trei ori. În interiorul avionului, cartuşul explodă, eliberând un nor de fum galben şi înecăcios. Fumul ieşea pe uşa deschisă, făcând rotocoale în spatele geamurilor. Domnul Grin pieri, înghiţit pe de-a-ntregul de fum. Avionul se clătină un pic, apoi începu să coboare vertiginos. Alex privi avionul căzând. Şi-l putea imagina pe domnul Grin orbit, căutând disperat să ţină sub control aparatul de zbor care începuse să se rostogolească prin aer. Mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. Motoarele vuiau. Acum se îndrepta direct spre pământ, urlând de -a lungul cerului. Fumul galben îi urma traiectoria. În ultimul m inut, domnul Grin reuşi să restabilească direcţia cât de cât. Dar era mult prea târziu. Avionul se prăbuşi într-un loc ce părea a fi un doc părăsit, de lângă fluviu şi dispăru într-un bulgăre de foc. Alex se uită la ceas. Mai erau trei minute până la douăsprezece. Se afla încă la trei sute de metri în aer şi dacă nu va ateriza chiar pe scările Muzeului Ştiinţelor, nu va reuşi. Ţinându-se bine de corzi, folosindu-se de ele pentru a se echilibra, încercă să-şi grăbească drumul în jos. Înăuntrul salonului estic din Muzeul Ştiinţelor, Herod Sayle tocmai îşi termina discursul. Întreaga audienţă aştepta cu momentul extraordinar urileîncordare vor fi conectate la aceeaşi reţea. în care Stormbreaker Încăperea era un amestec de vechi şi de nou, de coloane de marmură şi podele de oţel, la limita dintre ultima tehnologie şi ciudăţeniile din vremea Revoluţiei Industriale. Ridicaseră un podium în centru pentru Sayle, pentru — 129 —

prim-ministru, pentru secretarul de presă şi pentru ministrul

Educaţiei. În faţa lui, douăsprezece rânduri de scaune, pentru presă, profesori şi prieteni invitaţi. Alan Blunt era în rândul din faţă, la fel de impasibil ca întotdeauna. Doamna Jones, îmbrăcată în negru, cu o broşă mare la rever, stătea lângă el. De fiecare parte a sălii fuseseră amplasate care de televiziune, având era toate camerele îndreptate spreînSayle, vorbea. Discursul transmis în direct în şcoli, toată care ţara şi urma să fie prezentat şi la ştirile de seară. În sală mai erau şi alte două-trei sute de oameni, aşezaţi în galeriile de la etajele întâi şi doi, privind în jos, spre podium, din toate părţile. Când a început să vorbească, au pornit reportofoanele, aparatele de fotografiat. Niciodată un singur om nu făcuse un cadou mai generos acestei naţiuni. Era chiar un eveniment. Asistau cu toţii la scrierea Istoriei. — … Prim-ministrul şi doar prim-ministrul este responsabil pentru ceea ce va urma, spunea Sayle. Şi sper că, diseară, când se va gândi la ceea ce s -a întâmplat în toată ţara, îşi va aminti de zilele petrecute împreună la şcoală şi de tot ce făcea în vremea aceea. Cred că diseară ţara îşi va da seama cu adevărat ce fel de om este. Ceva e sigur oricum. Nu veţi uita această zi niciodată. Se aplecă în semn de respect. Urmă o explozie de aplauze. Prim-ministrul îl privi pe secretarul lui de presă, încurcat. Secretarul ridică din umeri cu o insolenţă cu greu mascată. Premierul îşi ocupă locul în faţa microfonului: — Nu ştiu exact cum să răspund la aceste cuvinte, glumi el şi toţi jurnaliştii începură să râdă – Guvernul avea o majoritate atât de confortabilă, încât ştiau că e în interesul lor să râdă la glumele premierului. Mă bucur că domnul Sayle are nişte amintiri atât de plăcute din timpul zilelor noastre de şcoală şi mă bucur că amândoi, astăzi, putem să aducem astfelarătă de schimbare în şcolile noastre. podiumului. Herod oSayle spre o masă din apropierea

Pe masă era un Stormbreaker şi, lângă el, un mouse. — Acesta este butonul de control, zise el. Apăsaţi pe mouse şi toate Stormbreaker-urile se vor conecta automat. — În regulă. — 130 —

Prim-ministrul ridică degetul şi îşi potrivi poziţia astfel încât camerele să-i poată prinde profilul. Undeva afară, un

ceas începu să anunţe miezul zilei. Alex auzi ceasul de la aproape o sută de metri, deasupra acoperişului Muzeului Ştiinţelor. Văzuse clădirea chiar după ce se prăbuşise avionul. fusese uşor s -o găsească, tot oraşul întins sub el ca oNuhartă tridimensională. Pe decualtă parte, locuise mereu în vestul Londrei şi vizitase muzeul destul de des. Prima dată văzuse victorianul Albert Hall, ca o formă în care se toarnă gelatina. La sud de el se afla un turn înalt şi alb, cu un dom verde: Colegiul Imperial. În fine, i se părea că se mişcă mai repede. Întregul oraş devenise un puzzle şi ştia că are numai câteva secunde pentru a reface imaginea corect. O clădire mare, extravagantă, cu turnuri ca de biserică şi cu ferestre. Ăsta trebuie să fie Muzeul de Istorie Naturală, care era chiar pe strada

Cromwell. Cum

se

ajunge

de

acolo

la

Muzeul

Ştiinţelor? Bineînţeles, faci stânga pe strada Expoziţiei. Şi iată-l! Alex trase de paraşută, îndreptându-se spre clădire. Ce mic era în comparaţie cu alte clădiri, o construcţie rectangulară cu un acoperiş plat, gri, aflată chiar la stradă. O parte din acoperiş era alcătuită dintr-o serie de arcade mari, genul de lucruri pe care le vezi de obicei prin gări sau poate pe o imensă seră. Erau de culoare portocalie, aşezate una după alta. Arătau de parcă ar fi fost din sticlă. Alex ateriză pe partea plată a acoperişului. Apoi tot ce avea de făcut era să se uite prin ferestrele boltite. Avea încă pistolul luat de la paznic. L-ar putea folosi pentru a-i atrage atenţia primministrului. Dacă va fi nevoie, îl va folosi pentru a-l împuşca pe Herod Sayle.

Reuşi cumva să ajungă deasupra muzeului. Dar pe când cobo ra ultimele zeciîşidedădu metri,seama de când ceasul bătând ora douăsprezece, de auzise două lucruri. Cădea

prea repede. Şi că nu nimerise acoperişul plat. De fapt, Muzeul Ştiinţelor are două acoperişuri. Primul, cel srcinal, este în stil georgian şi e făcut din sticlă. Dar se pare că în ultimul timp se infiltra apă, de vreme ce curatorii au — 131 —

mai făcut unul din plastic deasupra acestuia. Cel portocaliu, pe care îl văzuse Alex. Ateriză mai întâi cu picioarele. Acoperişul se îndoi sub picioarele lui şi se sparse. Căzu mai departe, într-o cameră din interior, pe lângă o reţea de grinzi din oţel şi de stâlpi de susţinere. Abia avu timp să vadă ceva ce părea a fi un covor cafeniu, întins suprafaţa jos. Îl subţire, lovi şi trecu, şi prin acesta. Nupeera, de fapt,sinuoasă decât undeînveliş aşezat sub geamuri, ca să le protejeze de soare şi praf. Ţipând, Alex sparse geamurile în cădere. Paraşuta, din fericire, se prinse de un stâlp. Stătea balansându -se în aer, în mijlocul salonului estic. Asta este ceea ce văzu.

De dedesubt trei sute de oameni îl priveau şocaţi. Mai erau câţiva care stăteau pe scaun chiar sub el, iar unii dintre ei fuseseră nimeriţi de cioburi. Peste tot erau cioburi amestecate cu sânge. Un fel de pod de sticlă verde se întindea de-a lungul sălii. Urma un birou cu design futurist şi, în faţa lui, chiar în centru, era o masă improvizată. Prima dată văzu Stormbreaker-ul. Apoi, fără să-şi creadă ochilor, îl văzu pe premier cu gura căscată, alături de Herod Sayle. Alex atârna în aer, legănându-se încă la capătul paraşutei. Când ultimele cioburi de geam căzură pe podeaua de teracotă, toată încăperea răsună de forfotă şi glasuri. Oamenii de pază reacţionară primii. Apărură de nicăieri, de sub carele TV, de după coloane, anonimi şi invizibili cum era şi normal să fie, alergând de -a lungul podului verde, cu arme în mâinile în care nu avuseseră nimic acum o secundă. Alex îşi scoase şi el arma de la spate. Poate că ar reuşi să explice de ce a ţinut să apară înainte ca prim -ministrul şi Sayle să activeze Stormbreaker-urile. Dar se îndoia. Mai întâi trage şi pune întrebările după, era o replică dintr-un film prost. Dar chiar şi filmele proaste sunt bune uneori la ceva. Trase. Gloanţele zburară prin încăpere cu surprinzător de mult zgomot. Acum lumea ţipa, jurnaliştii se împingeau şi se loveau, căutând să se ferească. Primul glonţ nu nimeri nicăieri. Al doilea îl nimeri pe premier în mâna care ţinea — 132 —

degetul la mai puţin de un centimetru de mouse. Al treilea nimeri mouse-ul, spărgându-l în mii de bucăţi. Al patrulea nimeri firul ce mergea la priză, scurtcircuitând reţeaua. Sayle se aplecase să apese el însuşi pe buton. Al cincilea şi al şaselea glonţ îl nimeriră pe el. Când îşi termină toate gloanţele, aruncă arma şi ridică mâinile. Se simţea ridicol, spânzurat de acoperiş, mâinile întinse. Dar erau zeci de arme îndreptate spre el şi cu trebuia să le arate că e neînarmat, şi că, prin urmare, nu trebuie să tragă în el. Chiar şi aşa, se pregăti psihic, aşteptând ca paza să deschidă focul. Aproape că vedea ploaia de gloanţe oprindu-se în el. Din punctul lor de vedere, Alex era un terorist nebun care tocmai s-a paraşutat la Muzeul Ştiinţelor şi a tras şase focuri spre prim-ministru. Era datoria lor să-l împuşte. Pentru asta fuseseră antrenaţi. Dar nu mai fuseseră trase alte gloanţe. Toţi oamenii din pază purtau căşti şi, din faţă, doamna Jones îi controla în clipa în care îl recunoscu pe Alex, strigă imediat în broşa ei: Nu trageţi! Repet: nu trageţi! Aşteptaţi comanda mea! Pe podium, un nor gros de fum ieşea din spat ele Stormbreaker-ului distrus. Oamenii de pază se repeziră la premier, care se ţinea de încheietura din care îi curgea sânge. Jurnaliştii începură să pună urlând întrebări. Bliţurile aparatelor de fotografiat sclipeau din toate părţile, iar toate camerele erau aţintite spre cel care se balansa sus, în aer. Alţi oameni de pază se grăbiră să sigileze ieşirile, urmând ordinele doamnei Jones, în timp ce Alan Blunt se holba şi, pentru prima dată în viaţa lui, se simţea complet depăşit de situaţie. Dar nici urmă de Herod Sayle. Şeful de la Sayle Enterprises fusese împuşcat de două ori – dar totuşi dispăruse.

— 133 —

YASSEN — Ai stricat un pic lucrurile când l-ai împuşcat pe premier, zise Alan Blunt. Dar, una peste alta, meriţi să fii felicitat, Alex. Nu doar pentru că ne-ai împlinit orice aşteptări am fi avut. ai depăşit cu-mult. EraLea doua zi după amiază şi Alex se afla în biroul lui Alan

Blunt din clădirea Royal General, pe strada Liverpool şi se întreba de ce oare, după tot ce făcuse pentru ei, şeful celor de la MI6 vorbea ca un director de şcoală de cartier ce-i dădea o notă bună. Doamna Jones era şi ea lângă el. Alex refuzase o bomboană de mentă de la ea, deşi îşi dădea seama că e singura răsplată pe care avea s-o primească de la ei. Ea luă cuvântul pentru prima dată de când intrase în cameră. — Probabil că vrei să afli sfârşitul operaţiunii tale. — Desigur… Îl privi pe Blunt, care încuviinţă din cap. — Înainte de toate, nu te aştepta să citeşti despre aşa ceva în ziare, începu ea. Acest dosar a fost catalogat ca fii nd TOP SECRET, ceea ce înseamnă că nimeni nu are voie să vorbească despre ce s-a întâmplat. Bineînţeles, ceremonia de la Muzeul Ştiinţelor a fost transmisă în direct, dar, din fericire, am putut întrerupe transmisia înainte ca vreo cameră să te poată surprinde. În fond, nimeni nu ştie că un băiat de paisprezece ani a fost cel care a creat tot haosul. — Şi vrem să rămână aşa, murmură Blunt. — De ce? lui Alex nu- i plăcea deloc cum sună asta. Doamna Jones ignoră întrebarea: — Ziarele trebuie să scrie despre ceva, îţi dai seama, continuă ea. Povestea pe care am propus-o e aceea că Sayle a fost atacat de o organizaţie teroristă încă necunoscută şi că acum se ascunde.

— Unde e Sayle? întrebă Alex. — Nu ştim. Dar îl vom găsi. Nu se poate ascunde nicăieri pe pământ unde să nu-l găsim. — Bine, aprobă el, neîncrezător. — 134 —

— Cât despre Stormbreaker, am anunţat deja că s -a strecurat o greşeală gravă de fabricaţie şi că oricine va încerca să-l pornească, se va electrocuta. E stânjenitor pentru Guvern, normal, dar toate computerele au fost

confiscate şi acum ne ocupăm noi cu recuperarea lor. Din fericire, a fost atât de fanatic, încât le -a programat în aşa fel fie eliberat numai de prim-ministru la Muzeul ca virusul Ai să reuşit Ştiinţelor. să distrugi „trăgaciul”, dar chiar ş i cele câteva şcoli care l-au pornit sunt în regulă. — Era cât pe ce, zise Blunt. Am analizat o serie de mostre. E letal. Mai rău decât ce a folosit Irakul în Războiul din Golf. — Ştiţi cine a procurat marfa asta? întrebă Alex. Blunt tuşi încurcat: — Nu. — Submarinul pe care l-am văzut era chinezesc. — Asta nu înseamnă foarte mult. Era evident că Blunt nu voia să vorbească despre asta: Dar poţi să fii sigur că vom face toate cercetările necesare. — Ce se va întâmpla cu Yassen Gregorovici? întrebă Alex. — Am închis baza de la Port Talion, zise doamna Jones. Am arestat deja cea mai mare parte din personal. Din păcate, n-am putut să vorbim cu Nadia Vole şi cu cel căruia îi spuneai domnul Grin. — Oricum, nici nu vorbea prea mult, zise Alex. — A fost un noroc că avionul lui s-a prăbuşit acolo, continuă doamna Jones. N-a fost nimeni ucis. Cât despre Yassen, cred că s-a făcut nevăzut. Din ceea ce ne-ai spus, e clar că lucra pentru Sayle. A lucrat şi pentru cei care l -au sprijinit pe Sayle… şi mă îndoiesc că le va conveni să -l

acopere. Yassen probabil că e deja pe cealaltă parte a globului acum. Dar poate că într-o zi îl vom găsi. O să -l căutăm în continuare. Urmă o ce lungă Părea ceiera doiceva şeficeainimeni spionilor nu spuseseră aveaupauză. de spus. Darcă mai abordase încă. — Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Alex. — Tu îţi vezi de şcoala ta, răspunse Blunt. Doamna Jones scoase un plic pe care i-l înmână lui Alex. — 135 —

— Un cec? întrebă el. — E o motivare de la un doctor, ai lipsit aceste săptămâni din cauza unei gripe. Una foarte gravă. Şi, dacă te întreabă cineva, e vorba chiar despre un doctor adevărat. N-ar trebui să ai probleme cu asta. — Vei locui în continuare în casa unchiului tău, zise Blunt. Menajera voastră, maişti ştiu cum, în continua re grijă de tine. Jack Şi aşanuvom unde să va te avea găsim, dacă vom avea din nou nevoie de tine. Vom avea din nou nevoie de tine! Cuvintele îl îngheţară pe Alex mai mult decât orice i se întâmplase în ultimele trei săptămâni. — Cred că glumiţi, zise el. — Nu. Blun t îl privi cu răceală: Nu sunt genul care glumeşte. — Te-ai descurcat de minune, Alex, îi zise doamna Jones, încercând să fie mai prietenoasă. Prim-ministrul însuşi îţi trimite mulţumirile lui. Şi adevărul este că ar fi ceva absolut extraordinar să avem printre noi pe cineva ca tine, atât de tânăr… — La fel de talentat ca şi tine, i-o tăie Blunt. — … disponibil pentru noi din când în când. Ridică o mână pentru a opri orice obiecţie. Să nu vorbim acum despre asta. Dacă se mai iveşte vreo astfel de situaţie, te vom căuta. — Mda, sigur. Alex se uită când la unul, când la celălalt. Ăştia nu erau oameni care să accepte un refuz. În felul lor, erau amândoi la fel de fermecători ca domnul Grin. — Pot să plec? întrebă el. — Sigur că da, răspunde doamna Jones. Vrei să te ducă cineva cu maşina? — Nu, mulţumesc. Se ridică: Mă descurc şi singur. ***

Avusese zile şi mai bune. Luă liftul până la parter, gândindu-se că salvase mii de elevi, că l-a dat gata pe Herod Sayle şi că încă mai trăia, ba mai mult, fără nicio rană prea gravă. Aşadar, de ce-ar fi nefericit? Răspunsul era simplu: — 136 —

Blunt îl băgase cu forţa în toată această afacere. În cele din urmă, între el şi James Bond nu era doar o chestiune de vârstă, ci şi una de loialitate. Pe vremuri, spionii făceau ce făceau pentru că-şi iubeau ţara, pentru că ei chiar credeau în ce fac. Dar lui nu i s -a dat şansa să aleagă. În zilele noastre, spionii nu mai sunt angajaţi. Sunt folosiţi. dinînclădire, hotărât meargă josşipână la semn metrou, darIeşi chiar acea clipă sosi să lângă el unpe taxi îi făcu să oprească. Era prea obosit pentru transportul în comun. Aruncă o privire şoferului, aplecat peste volan într -un pulover oribil, împletit de mână, şi se aruncă pe scaunul din spate. — Cheyne Walk, Chelsea, zise Alex.

Şoferul se întoarse. Ţinea un pistol în mână. Avea o faţă mai palidă decât cum o văzuse Alex ultima dată şi lăsa să se vadă durerea pricinuită de cele două gloanţe, dar – oricât de imposibil ar părea – era Herod Sayle. — Dacă faci o mişcare, al naibii de copil, te împuşc. Vocea îi era toată numai otravă: Dacă încerci ceva, orice, te împuşc. Rămâi nemişcat. Vii cu mine. Uşile se închiseră automat. Herod Sayle întoarse şi începu să conducă în jos, pe Liverpool Street, spre City12. Alex nu ştia ce să facă. Era sigur că Sayle avea să -l împuşte oricum. De ce altceva să fi riscat atât de mult venind chiar până la uşa Serviciilor Secrete din Londra? Se gândi să încerce ceva pe geam, poate să atragă atenţia altei maşini. Dar n-ar merge. Sayle s-ar întoarce imediat şi l-ar omorî. Oricum, omul nu mai avea nimic de pierdut.

Merseră timp de zece minute. Era sâmbătă şi City-ul era închis. Traficul era destul de aerisit. Apoi Sayle opri în faţa unui zgârie-nori modern, cu faţada de sticlă şi cu o sculptură abstractă – două nuci imense de bronz pe o porţiune solidă de — beton – la intrarea principală. Vei coborî cu mine din maşină, ordonă Sayle. Vom intra

12

Centrul financiar şi de afaceri britanic, situat în partea veche a Londrei

(n.tr.).

— 137 —

în clădire. Dacă te gândeşti să fugi, aminteşte-ţi că acest pistol e în coasta ta. Sayle coborî primul. Privirea lui nu -l slăbi deloc pe Alex, care se gândi că cele două gloanţe trebuie să -l fi lovit în braţul stâng şi în umăr. Braţul stâng îi atârna inert. Dar arma era în cealaltă mână. Era foarte calm, ţintind jos, în spatele lui Alex.

— Intră… Clădirea avea uşi batante deschise. Se trezi într -o recepţie pavată cu marmură şi cu divane de piele. Dar nu era nimeni înăuntru. Sayle îi făcu semn cu pistolul spre un lift deschis. Intrară. — Etajul douăzeci şi nouă, zise Sayle. Alex apăsă pe buton: — Urcăm să vedem priveliştea? îl întrebă pe Sayle. Sayle ridică din umeri: — Poţi faci toate ale naibii de glume, dar tot eu voi râde la urmă. Aşteptară în tăcere. Alex simţea presiunea în urechi în timp ce liftul urca din ce în ce mai mult. Sayle se uita fix la el, ţinându-şi braţul bolnav rezemat de perete. Lui Alex îi trecu prin cap să-l lovească. Dacă ar putea cumva să -l ia prin surprindere… dar nu… erau prea aproape unul de celălalt. Iar Sayle stătea cumva răsucit ca un arc. Liftul încetini şi uşile se deschiseră. Sayle flutură arma prin aer:

— Mergi la stânga. Vei ajunge la o uşă. Deschide-o! Alex se conformă întocmai. Uşa avea o inscripţie: HELIPORT. Urmau câteva trepte. Alex se uită întrebător la Sayle. Sayle îi făcu semn strigându-i: — Sus! Urcară şi ajunseră la o altă uşă. Alex împinse bara de deschidere Era afară, la cu treizeci de etaje pământului,şipepăşi. un acoperiş plat, o antenă radiodeasupra şi cu un gard înalt de metal întinzându-se de jur împrejur. Şi el, şi Sayle erau în mijlocul unui X imens vopsit în roşu. Privind în jur, Alex văzu oraşul până la Canary Wharf. Părea să fie o zi liniştită de primăvară, când ieşise din birourile Royal & — 138 —

General. Dar aici, sus, vântul bătea cu putere, iar norii clocoteau parcă. — Ai distrus totul! urlă Sayle. Cum ai făcut-o? Cum de mai tras pe sfoară? Te-aş fi terminat dacă erai un om în toată firea! Dar a trebuit să-mi trimită un copil! Un al naibii de copil de şcoală! Ei bine, nu s -a terminat încă. Plec din Anglia. Vezi…? Sayle îi făcu semn şi Alex se întoarse să vadă un elicopter care se învârtea prin aer în spatele lui. De unde venise? Era vopsit în roşu şi galben, un elicopter uşor, cu un singur motor, pilotat de o persoană purtând ochelari fumurii şi cască de protecţie. Era un Colibri EC120B, unul dintre cele mai silenţioase din lume. Se învârtea în jurul lui, cu palele biciuind aerul. — Ăsta-i biletul meu de plecare! continuă Sayle. Nu mă vor

găsi niciodată. Şi într-o zi mă voi întoarce. Data viitoare, nu voi mai neglija nimic. Iar tu nu vei mai fi aici să mă opreşti. Acesta e sfârşitul tău. Acum şi aici tu mori. Nu era nimic de făcut. Sayle ridică arma şi ţinti cu ochii holbaţi, cu pupilele mai negre ca niciodată, ca două luminiţe negre în mijlocul globilor albi. Se auziră două mici detunături. Alex se uită în jos, aşteptând să vadă sânge. Nu era nimic. Nu simţea nimic. Apoi Sayle se clătină şi căzu pe spate cu două găuri în piept. Elicopterul ateriză în centru deasupra X-ului şi din el ieşi Yassen Gregorovici.

Ţinând încă arma îndreptată spre cadavru, se apropie şi-l examină, lovindu-l uşor cu piciorul. Satisfăcut, aprobă din cap pentru el însuşi, ascunzând arma. Oprise motorul elicopterului şi, în spatele lui, palele încetiniră şi se opriră. Alex făcu un pas înainte. De -abia acum se părea că îl observase Yassen. — Eşti Yassen Gregorovici, zise Alex.

Rusul aprobă. Era imposibil să ghiceşti la ce se gândea. Ochii lui limpezi, albaştri, nu lăsau să se vadă nimic. — De ce l-ai ucis? întrebă Alex. — Aşa mi s-a spus. — 139 —

Nu era nici urmă de accent în vocea lui. Vorbea încet, normal.

— Devenise o povară. E mai bine aşa. — Nu şi pentru el. Yassen ridică din umeri. — Şi eu? întrebă Alex. Rusul îl privi pe băiat, ca şi cum l-ar fi măsurat din cap -n picioare. până — N-am niciun ordin cu privire la tine. — Nu mă vei împuşca şi pe mine? — La ce mi-ar folosi? Urmă o pauză. Cei doi se priviră peste cadavrul lui Herod Sayle. — L-ai omorât pe Ian Rider, zise Alex. A fost unchiul meu.

Yassen ridică din umeri încă o dată: — Omor mulţi oameni. — Într-o zi am să te omor eu pe tine. — Mulţi au încercat. Yassen zâmbi: Crede-mă, zise el, ar fi mai bine să nu ne mai întâlnim. Întoarce -te la şcoală. Întoarce-te la viaţa ta. Şi data viitoare, dacă te mai cheamă, să spui nu. Să omori e o treabă de oameni mari, iar tu nu eşti decât un copil.

— 140 —

În curând: VOLUMUL AL DOILEA AL SERIEI

ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT POINT BLANC Alex Rider, superspionul de 14 ani, s-a reîntors la

şcoală, încercând să uite nebunia provocată de computerele STORMBREAKER. Din păcate însă, MI6 are alte planuri pentru el şi îl trimite să investigheze moartea a doi dintre cei mai puternici oameni din

lume, care nu aveau decât un singur lucru în comun: ambii îşi trimiseseră fiii să înveţe la Point Blanc Academy – o şcoală foarte selectă pentru puştii răzgâiaţi ai multimilionarilor. Alex pleacă la drum la fel de împotriva dorinţei lui ca şi prima dată, pentru că în urechi îi răsună avertismentul doamnei Jones:

„Nu uita, Alex, nu eşti niciodată prea tânăr să mori!”

— 141 —

— 142 —

ANTHONY HOROWITZ este, cu siguranţă, unul dintre cei mai

iubiţi autori de cărţi pentru copii şi tineri. Născut la Londra, el mărturisea că „am ştiut cu siguranţă că vreau să devin scriitor de 8 înani; […] doream la să vârsta mă răzbun cărţile mele pentru toate nedreptăţile pe care le-am avut de suferit în copilărie”. Cea mai celebră serie scrisă de Horowitz este cea a romanelor despre Alex Rider, superspionul de 14 ani, acest James Bond adolescent pe care-l

vom întâlni în: Stormbreaker, Point Blanc, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The Falcon’s Malteser, Public Enemy Number Two, South by South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail.

— 143 —

ANTHONY HOROWITZ

AC A D E M I A P O I N T BL A N C Original: Point Blanc (2001) Al doilea volum al seriei ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT Traducerea: MĂDĂLINA-MONICA BADEA

virtual-project.eu

Editura: RAO 2004

— 144 —

Pentru W. S. şi N.

— 145 —

ÎN CĂDERE LIBERĂ Michael J. Roscoe era un om precaut. Maşina care îl ducea

la serviciu la şapte şi cincisprezece minute în fiecare dimineaţă era un Mercedes făcut la comandă, cu portiere din oţel blindatsău, şi cuun geamuri antiglonţ. Şoferul fost agent FBI, avea o armă Beretta, semiautomată, şi ştia cum să o folosească. Din locul în care parca maşina până la intrarea în Roscoe Tower de pe Fifth Avenue din New York nu erau decât cinci paşi, şi totuşi pe fiecare centimetru al acestui drum era urmărit de camere de luat vederi cu circuit închis. Odată ce s -au închis uşile automate în spatele lui, un recepţioner îmbrăcat în uniformă – şi el înarmat – îl urmări din ochi cum traversează foaierul şi urcă în ascensorul personal. Ascensorul avea pereţii îmbrăcaţi în marmură albă, un covor albastru, o balustradă argintie şi niciun buton. Roscoe îşi lipi palma de un mic panou de sticlă. Senzorii încorporaţi îi citiră amprentele, le verificară şi ascensorul fu activat. Uşile se închiseră şi ascensorul urcă fără oprire până la etajul şaizeci. În afară de el nimeni nu folosea vreodată acest lift. Nu se oprea niciodată la un alt etaj al clădirii. În timp ce liftul urca, recepţionerul le anunţă telefonic angajaţilor din biroul domnului Roscoe sosirea acestuia.

Toţi angajaţii din biroul privat al lui Roscoe fuseseră aleşi pe sprânceană şi verificaţi la sânge. Era imposibil să ai o întrevedere cu el fără programare, iar să o obţii putea să dureze chiar şi trei luni. Când eşti bogat, trebuie să ai grijă. Sunt pe lume destui dezaxaţi, răpitori, terorişti… oameni disperaţi, oameni nedreptăţiţi. Michael J. Roscoe era preşedintele Roscoe Electronics, iar în topul celor mai bogaţi oameni din lume era pe locul nouă sau zece – şi era însăşi imaginea precauţiei. Când chipul său a apărut pe coperta revistei Time („Regele electronicii”), a înţeles că devenise o ţintă. Prin urmare, când — 146 —

se afla în locuri publice mergea repede, cu capul plecat. Purta ochelari care îi ascundeau în mare parte chipul rotund, cu trăsături frumoase. Purta costume scumpe, dar create de anonimi. Dacă mergea la teatru sau lua masa în oraş, ajungea mereu în ultimul moment, şi prefera să nu aştepte prea mult, în acelaşi loc. Viaţa luicare eraîl iritaseră supravegheată cu dar zecicare de acum sisteme de securitate, la început, făceau parte din rutină. Însă rutina, după cum ştie orice spion sau agent de securitate, te poate ucide. Rutina îi spune duşmanului unde şi când te duci. Rutina avea să-l ucidă pe Michael J. Roscoe, şi moartea urma să-i bată la uşă chiar azi. Bineînţeles, Roscoe habar n-avea de toate astea; din lift intră direct în biroul său privat – o încăpere uriaşă ce ocupa o aripă a clădirii, cu doi pereţi de sticlă care dădeau spre Fifth Avenue la nord şi, respectiv, Central Park la vest. În ceilalţi doi pereţi se aflau o uşă, o bibliotecă joasă şi, lângă ascensor, un singur tablou pictat în ulei: o vază cu flori semnată Vincent Van Gogh. Nici biroul acoperit cu sticlă mată nu era mai încărcat. Se aflau pe el un computer, o agendă cu coperte de piele, un telefon şi fotografia înrămată a unui băiat de paisprezece ani. În timp ce îşi dădea jos sacoul şi se aşeza la birou, Roscoe se pomeni uitându-se la fotografie. Păr blond, ochi albaştri şi pistruiat. Paul Roscoe semăna izbitor cu tatăl său; cu patruzeci de ani în urmă. Roscoe avea acum cincizeci şi patru de ani şi începea să -şi arate vârsta, în ciuda bronzului permanent. Fiul său era aproape la fel de înalt ca el. Fotografia fusese făcută vara trecută, când erau în Long Island. Au ieşit în larg cu barca, apoi au făcut un grătar pe plajă. A fost una din puţinele zile fericite de ei împreună. Uşa petrecute se deschise şi doi intră secretara. Helen Bosworth era englezoaică. Îşi părăsise căminul şi soţul ca să vină să lucreze la New York, şi îi plăcea la nebunie ceea ce făcea. Lucra în acest birou de unsprezece ani, timp în care nu omisese niciodată vreun detaliu, nu făcuse niciodată vreo — 147 —

greşeală. — Bună dimineaţa, domnule Roscoe, spuse. — Bună dimineaţa, Helen. Îi puse un dosar pe birou: — Sunt ultimele informaţii primite de la Singapore. Calculul preţurilor pentru agenda electronică R -15. La douăsprezece şi jumătate prânzul cu domnul senator Andrews. Am făcut rezervăriluaţi la Ivy… — N-ai uitat să suni la Londra? o întrebă Roscoe. Helen Bosworth clipi. „De ce oare o mai întrebase, când ştia foarte bine că ea nu uită niciodată nimic?” — Am luat legătura cu cineva din biroul lui Alan Blunt ieri după-amiază, zise ea. După-amiază la New York însemna seara la Londra. Domnul Blunt nu era disponibil, dar v-am

programat o convorbire telefonică directă cu el pentru azi după-amiază. O să vă facem legătura pe telefonul din maşină. — Îţi mulţumesc, Helen. — Doriţi să vi se trimită cafeaua? — Nu, mulţumesc, Helen. Azi nu vreau cafea. Helen Bosworth ieşi, sincer îngrijorată. Nu vrea cafea? Ce mai urma oare? De când îl ştia, domnul Roscoe îşi începea ziua cu un espresso dublu. Să fie bolnav? În orice caz, nu prea fusese în apele lui în ultima vreme… cam de când s -a întors Paul de la şcoala aceea din sudul Franţei. Şi pe urmă şi convorbirea asta cu Alan Blunt, la Londra! Deşi nu -i spusese nimeni cine e Alan Blunt, ea îi văzuse numele odată într-un dosar. Avea legătură cu Serviciul Britanic Militar de Informaţii, MI6. Ce treabă avea domnul Roscoe cu un spion? Helen Bosworth se întoarse în biroul ei şi se calmă, dar nu cu cafea – nu putea să sufere cafeaua – ci cu o ceaşcă revigorantă de ceai englezesc pentru micul dejun. Se petrecea ceva deloc.foarte ciudat, şi ei nu-i plăcea asta. Nu, nu-i plăcea *

În acest timp, mai jos cu şaizeci de etaje, la recepţie, sosise un bărbat îmbrăcat într-o salopetă gri, purtând un ecuson în — 148 —

piept. Conform ecusonului, se numea Sam Green şi era mecanic de control la compania de ascensoare X-Press Elevators Inc. Într-o mână avea o servietă, iar în cealaltă – o trusă argintie, voluminoasă cu unelte. Le puse jo s pe

amândouă în faţa biroului de la recepţie. De fapt, numele său real nu era Sam Green. Părul – negru şi uşor slinos – de eracincizeci fals, cadeşiani, ochelarii, mustaţaavea şi dinţii neregulaţi. Arăta dar în realitate vreo treizeci. Nimeni nu-i ştia numele adevărat, însă în branşa în care lucra un nume era ultimul lucru pe care şi-l putea permite. Era cunoscut ca Gentlemanul, şi era unul dintre cei mai bine cotaţi şi eficienţi ucigaşi plătiţi din lume. I se dăduse această poreclă pentru că le trimitea întotdeauna flori familiilor victimelor sale.

Recepţionerul se uită la el întrebător. — Am venit pentru ascensor, zise. Vorbea cu accent de Bronx, deşi în toată viaţa lui nu petrecuse mai mult de o săptămână acolo. — Ce-i cu ascensorul? întrebă recepţionerul. Doar aţi mai fost şi săptămâna trecută. — Corect! Am găsit un cablu defect la ascensorul doisprezece. Cablul trebuie înlocuit, dar atunci n-am avut la noi piesele necesare. Aşa că m-au trimis pe mine din nou. Gentlemanul se căută prin buzunare şi scoase o hârtie mototolită: Doriţi să sunaţi la sediu? Am aici ordinul de serviciu.

Dacă recepţionerul ar fi sunat la X-Press Elevators Inc., ar fi aflat că aveau într-adevăr un angajat pe nume Sam Green – care însă nu mai venise la serviciu de două zile. Asta pentru că adevăratul Sam Green zăcea pe fundul râului Hudson cu un cuţit înfipt în spate şi cu un bloc de beton de vreo zece kilograme legat de picioare. Dar recepţionerul nu sună, Gentlemanul bănuise nu se Mecanicii va deranja.veneau La urma urmei,iar lifturile se stricau tot că timpul. şi plecau unul după altul. Ce mai conta unul în plus sau în minus?

Recepţionerul îi făcu semn că e în regulă: — Poftiţi! — 149 —

Gentlemanul puse hârtia la loc, îşi luă servieta şi trusa de scule şi se îndreptă spre lifturi. Erau douăsprezece lifturi publice care deserveau acel zgârie -nori, plus al treisprezecelea, cel al lui Michael J. Roscoe. Liftul doisprezece

era ultimul din şir. În timp ce se urca în el, un băiat care făcea livrări, cu un pachet în braţe, încercă să -l urmeze. — Îmi pare rău, spuse Gentlemanul. E scos din uz pentru reparaţii. Uşile se închiseră. Apăsă butonul cu numărul şaizeci şi unu.

Primise misiunea cu doar o săptămână în urmă. Fusese nevoit să acţioneze repede – să-l lichideze pe adevăratul mecanic de control, să-i împrumute identitatea, să se familiarizeze cu planurile clădirii Roscoe Tower şi să facă rost de echipamentul sofisticat de care ştia că va avea nevoie. Cei care îl angajaseră doreau ca multimilionarul să fie eliminat cât mai repede. Şi, ceea ce era şi mai important, moartea lui trebuia să pară un accident. Pentru treaba asta Gentlemanul ceruse – şi primise – două sute de mii de dolari. Banii intrau într-un cont din Elveţia – jumătate acum, jumătate după. Uşa liftului se deschise. Etajul şaizeci şi unu era folosit în principal pentru întreţinere. Aici se aflau rezervoarele cu apă, precum şi computerele care controlau temperatura, aerul condiţionat, camerele de supraveghere şi tot de aici erau controlate şi ascensoarele din întreaga clădire. Gent lemanul deconectă liftul, folosind cheia de control manual care -i aparţinuse lui Sam Green, după care se îndreptă spre computere. Ştia exact unde sunt. Le -ar fi găsit chiar şi cu ochii închişi. Îşi deschise servieta unde, în partea de dedesubt, se afla un laptop. Pe capac erau fixate diverse

burghie şi alte unelte asemănătoare. Îi luă doar cincisprezece minute ca să pătrundă în reţeaua la principală Roscoedin Tower şi să-şi conecteze laptop schema de din conexiuni interiorul acesteia. Îi luă ceva-ulmai mult să spargă sistemele de securitate Roscoe, dar reuşi până la urmă. Tastă o comandă. Aflat la etajul de dedesubt, ascensorul personal al lui Michael J. Roscoe făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată până atunci: urcă un etaj şi ajunse la — 150 —

şaizeci şi unu. Uşa, ce-i drept, rămase închisă. Dar Gentlemanul nu avea nevoie să intre. Îşi luă servieta şi trusa de argint cu unelte şi le duse în liftul cu care urcase de la recepţie. Îl activă cu cheia de control manual şi apăsă butonul cincizeci şi nouă. Dezactivă din nou liftul, apoi se ridică pe vârfuri şi împinse. Pe tavanul liftului o trapăapoi careîşiseluă deschidea afară. Scoase întâi servietaera şi trusa, avânt şiînse căţără deasupra liftului. Se găsea acum în puţul ascensoarelor din Roscoe Tower. Era înconjurat de grinzi şi cabluri înnegrite de vaselină şi de mizerie. Cabluri groase de oţel atâ rnau; unele vibrau sub greutatea încărcăturii pe care o ridicau sau o coborau. Privind în jos, văzu un tunel pătrat care părea fără sfârşit, complet întunecat, cu excepţia fâşiilor slabe de lumină care apăreau şi dispăreau în funcţie de ascensoarel e ce ajungeau la diverse etaje. Briza de afară reuşise să pătrundă şi aici, agitând praful care îi intra în ochi. Lângă el se aflau uşile unui lift pe care dacă le-ar fi deschis ar fi intrat direct în biroul lui Roscoe. Deasupra lui şi la câţiva metri spre dreapta vedea partea de dedesubt a liftului particular al acestuia.

Avea trusa de unelte lângă el, acolo, pe acoperişul liftului. O deschise cu grijă. Cutia era tapisată cu un burete gros. Înăuntru, într-un compartiment special, se găsea un instrument ce părea a fi un aparat de proiecţie complicat, din argint şi concav, cu o lentilă groasă de sticlă. Îl scoase din cutie şi se uită la ceas. Opt şi treizeci şi cinci de minute. Avea nevoie de o oră ca să ataşeze dispozitivul pe partea de dedesubt a liftului lui Roscoe, şi apoi încă puţin timp ca să se asigure că funcţionează. Avea timp berechet. Gentlemanul zâmbi pentru sine, scoase o şurubelniţă electrică şi-şi începu treaba. La ora douăsprezece, Helen Bosworth anunţă prin telefon: — V-a sosit maşina, domnule Roscoe. — Mulţumesc, Helen. Roscoe nu lucrase prea mult în dimineaţa aceea, îşi dădea seama că nu îi stătea mintea la afaceri. Se mai uită o dată la — 151 —

fotografia de pe birou. Paul. Oare cum de s- a putut înrăutăţi într-atât relaţia dintre un tată şi fiul său? Şi oare de ce în

ultimele luni lucrurile au degenerat atât de mult? Se ridică, îşi puse sacoul şi traversă biroul – se ducea să ia masa cu senatorul Andrews. Lua adesea m asa cu diverşi politicieni. Toţi voiau câte ceva de la el – unii îi voiau banii, alţii ideile, era alţii un îl voiau pe influent el pur şişisimplu. om cu averea lui Roscoe prieten se ştie Un că politicienii au nevoie de cât mai mulţi prieteni de acest ge n. Apăsă butonul ascensorului şi uşile se deschiseră. Făcu un pas înainte. Ultimul lucru pe care l-a văzut Michael J. Roscoe a fost interiorul unui ascensor cu pereţii cu marmură albă, cu un covor albastru pe jos şi cu o balustradă argintie. Piciorul drept, încălţat cu unul din pantofii din piele neagră lucraţi manual la comandă într -un mic atelier din Roma, ajunse la nivelul covorului şi trecu… prin el. Restul corpului urmă aceeaşi direcţie, aplecându-se în interiorul liftului şi apoi căzu prin acesta. Urmă o cădere de şaizeci de etaje – căderea morţii. Era atât de surprins de ce i se întâmplă, complet incapabil să înţeleagă, încât nici măcar nu a strigat. A căzut pur şi simplu în întunericul din spaţiul liftului, lovindu-se de vreo două ori de pereţi, şi s -a prăbuşit pe podeaua de beton aflată cu două sute de metri mai jos. Liftul rămase pe loc. Părea real, dar de fapt nici nu era acolo. Roscoe păşise într-o hologramă proiectată în spaţiul gol unde ar fi trebuit de fapt să se afle liftul. Gentlemanul programase uşa să se deschidă atunci când Roscoe apasă butonul de apel şi îl privi în tăcere cum păşeşte în neant. Dacă miliardarul s-ar fi uitat măcar o clipă în sus, ar fi văzut proiectorul de holograme argintiu care transmitea imaginea, fixat la câţiva metri deasupra lui. Dar un om care se urcă în lift să meargă nu se niciodată. uită în sus. Gentlemanul ştiacaacest lucru. Şilael masă nu se înşela La douăsprezece şi treizeci şi cinci de minute, şoferul sună să anunţe că domnul Roscoe nu ajunsese la maşină. Peste zece minute, Helen Bosworth alertă personalul de securitate, care începu să cerceteze foaierul clădirii. — 152 —

La ora unu au sunat la restaurant. Senatorul era acolo, şi îşi aştepta invitatul pentru masa de prânz. Dar Roscoe nu ajunsese. Cadavrul nu a fost descoperit decât a doua zi; în acest

răstimp, dispariţia miliardarului devenise ştirea zilei la toate emisiunile din America. Un accident bizar – cel puţin aşa părea. Nimeni nu reuşit să înţeleagă se întâmplase. Şi timp Gentlemanul asta pentru că, a bineînţeles, între ce reprogramase reţeaua principală, îndepărtase proiectorul şi lăsase totul în perfectă ordine înainte de a părăsi clădirea. După două zile, un bărbat care nu arăta câtuşi de puţin a mecanic de control sosi la Aeroportul Internaţional JFK. Urma să ia avionul spre Elveţia. Dar înainte de plecare intră într-o florărie, cumpără o duzină de lalele negre şi ceru să fie trimise la o anumită adresă. A plătit cu bani gheaţă. Şi nu şi a dat numele.

— 153 —

UMBRA ALBASTRĂ Singurătatea te apasă cel mai greu atunci când eşti printre

oameni. Alex Rider traversa terenul de joacă, înconjurat de sute de băieţi şi de fete cam de aceeaşi vârstă cu el. Cu toţii se îndreptau în cu aceeaşi direcţie, că îmbrăcaţi în aceeaşi cam uniformă albastru gri, şi probabil toţi se gândeau la aceleaşi lucruri. Tocmai luase sfârşit ultima oră de curs din ziua aceea. Timpul care rămânea până la culcare avea să fie ocupat cu teme, ceai şi uitatul la televizor. Încă o zi de şcoală. Şi atunci, el de ce se simţea atât de străin, de parcă ar fi privit aceste ultime săptămâni ale trimestrului din spatele unui uriaş ecran de sticlă? Alex îşi aruncă ghiozdanul pe umăr şi îşi continuă drumul către grilajul pentru biciclete. Ghiozdanul era greu. Ca de obicei, înăuntru se aflau teme suplimentare la două materii… limba franceză şi istorie. Lipsise de la şcoală două săptămâni şi trebuia să lucreze mult ca să recupereze. Profesorii nu-i arătaseră prea multă înţelegere. Ce-i drept, nu se exprimaseră deschis în acest sens, însă atunci când s-a întors în cele din urmă, aducând o scutire medicală („… o gripă urâtă, cu complicaţii”), dăduseră din cap zâmbind, spunându-şi în sinea lor că băiatul e cam cocoloşit şi răsfăţat. Pe de altă parte însă, trebuiau să -i ierte anumite lucruri. Ştiau cu toţii că Alex nu are părinţi, şi că, până de curând, locuise cu un unchi care murise într-un accident de maşină. Dar chiar şi aşa, două săptămâni la pat era cam mult! Până şi prietenii lui apropiaţi recunoşteau asta.

Şi nu putea să le spună adevărul. Nu avea voie să spună nimănui ce se întâmplase de fapt. Asta făcea ca situaţia să fie de-a dreptul îngrozitoare. Alex privi în jur, la copiii care ieşeau şuvoaie pe porţile şcolii, unii se jucau cu mingea, alţii vorbeau la mobil. Se uită la profesorii care se urcau în maşinile lor, luate la mâna a doua. La început avusese impresia că toată şcoala s-a — 154 —

schimbat în timpul cât fusese plecat. Dar acum ştia că se întâmplase ceva mult mai rău. Totul era la fel ca înainte, cel care se schimbase era el. Alex avea paisprezece ani; era un elev obişnuit al unei şcoli

obişnuite din vestul Londrei. Sau, cel puţin, aşa fusese. Cu doar câteva săptămâni înainte, descoperise că unchiul său fusese agent secret al MI6. Unchiul – Ian Rider – fusese ucis, şi cei de la MI6 îl obligaseră pe Alex să -i ia locul acestuia. Trecuse printr-un antrenament de bază privin d tehnicile de supravieţuire SSA13 şi fusese trimis într-o misiune

nebunească undeva, pe coasta de sud. Fusese hăituit, se trăsese în el şi se aflase chiar la un pas de moarte. Şi când totul se terminase, i-au făcut bagajele şi l-au trimis înapoi la şcoală, de parcă nu se întâmplase nimic. Dar înainte de asta, l-au pus să semneze o declaraţie de confidenţialitate privind secretele de stat. Alex zâmbi când îşi aduse aminte de asta. Nu era nevoie să semneze nimic. Oricum nu l-ar fi crezut nimeni.

Dar confidenţialitatea asta începea să-l stânjenească. De câte ori îl întreba cineva ce -a făcut în săptămânile când a lipsit de la şcoală, trebuia să spună că a stat în pat, că şi -a petrecut vremea citind, lâncezind în casă şi aşa mai departe. Nu că ar fi vrut să se laude cu ceea ce făcuse, dar nu -i plăcea deloc să-şi mintă prietenii. Îl înfuria cumplit. Cei de la MI6 nu-i puseseră doar viaţa în pericol, ei i-o încuiaseră pur şi simplu într-un dulap cu dosare şi aruncaseră cheia. Ajunse la grilajul pentru biciclete. Cineva îi aruncă un „la revedere” şi Alex îi răspunse dând din cap, apoi îşi îndepărtă o şuviţă de păr care-i căzuse în ochi. Câteodată îşi dorea ca toată afacerea asta cu MI6 să nu fi existat niciodată. Dar în acelaşi timp – trebuia să recunoască – o parte din el îşi dorea să i se întâmple din nou. Uneori simţea locul Brookland. lui nu mai Prea e în multe lumeasecomodă şi lipsită de pericolecă a Şcolii schimbaseră. Şi, la drept vorbind, nimic nu putea fi mai rău decât să ai

13

SSA – Serviciul Special Aerian (n.tr.). — 155 —

de făcut teme în plus la două materii. Scoase bicicleta din grilaj, îi descuie lacătul, îşi puse ghiozdanul cum trebuie pe spate şi se pregăti de plecare. Atunci văzu maşina aceea albă şi rablagită parcată la intrarea în şcoală. A doua oară în aceeaşi săptămână. Toată lumea ştia ce învârte tipul cu maşina albă. şi ceva de ani, eraiar chel, în locul dinţilor dinAvea faţădouăzeci avea două cioturi rupte, în şi ureche avea cinci cercei. Nu-şi făcea public numele. Când se vorbea despre el, i se spunea Skoda – după marca maşinii pe care o avea. Dar unii spuneau că se numeşte Jake şi că învăţase la Brookland. Dacă era aşa, atunci revenise aici ca un strigoi nesuferit; acum îl vedeai, iar în clipa următoare dispărea – chiar înainte să treacă vreo maşină de poliţie sau vreun profesor curios.

Skoda vindea droguri. Droguri uşoare pentru cei din cursul inferior şi marfă mai tare oricărui elev din clasa a şasea14, suficient de prost ca să o cumpere. Lui Alex i se părea incredibil cât de lesne îi mergea afacerea lui Skoda, cum împărţea el pacheţele în plină zi. Cei drept, în şcoală exista un cod al onoarei. Nimeni nu turna la poliţie, nici măcar când venea vorba de o năpârcă de teapa lui Skoda. Şi pe deasupra mai exista şi teama că, dacă îl prindeau pe Skoda, s-ar fi putut să-i prindă şi pe o parte din clienţii lui – şi aceştia erau prieteni, colegi de clasă. Drogurile nu fuseseră niciodată o problemă serioasă la Brookland, însă de curând situaţia începuse să se schimbe. O gaşcă de elevi de şaptesprezece ani începuseră să ia marfă de la Skoda, şi după aceea obiceiul se răspândise, tot atât de repede cum se propagă cercurile formate dacă arunci o piatră în apă. Avuseseră loc nişte incidente, şi de vreo două ori nişte elevi mai mici fuseseră ameninţaţi şi obligaţi să le dea banisă celor mari. mai Marfa lui Skoda se la scumpea ce voiai cumperi mult – şi nici început pe număsură fusese

În sistemul englezesc, elevii de clasa a şasea au vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani (n.tr.). — 156 — 14

prea ieftină. Alex văzu cum un băiat brunet, cu umeri laţi şi cu o acnee rebelă îşi târşâie picioarele către maşină, se opreşte puţin în dreptul geamului, pentru ca apoi să îşi continue drumul. Brusc, îl cuprinse furia. Băiatul se numea Colin şi doar cu un an în urmă fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Alex.

De altfel, pe atunci, toată lumea îl plăcea pe Colin, dar între timp situaţia se schimbase drastic. Colin era totdeauna prost dispus şi devenise retras. Nici la învăţătură nu mai era printre primii. Şi dintr-odată nimeni n-a mai vrut să aibă de a face cu el – şi iată motivul. Până acum Alex nu se gând ise prea mult la droguri; îşi spusese doar că el nu va încerca niciodată, dar iată că vedea cum omul cu maşina albă nu otrăveşte doar o mână de copii inconştienţi, ci întreaga şcoală. Apăru un poliţist şi se îndreptă spre poartă. O clipă mai târziu maşina albă dispăruse, lăsând în urmă un nor de gaz negru. Fără să-şi dea seama prea bine ce face, Alex se urcă pe bicicletă şi pedală rapid spre ieşire, trecând ca o furtună pe lângă secretara care pleca şi ea spre casă. — Mai încet, Alex! strigă aceasta şi oftă, pentru că Alex nici nu o băgase în seamă. Domnişoara Bedfordshire avusese întotdeauna o slăbiciune pentru Alex, fără să ştie prea bine de ce. Era singura din toată şcoala care se întrebase dacă nu cumva absenţa băiatului ascundea mai multe decât reieşea din scutirea medicală. Skoda albă acceleră, viră la stânga, apoi la dreapta, şi Alex crezu că nu va putea să se ţină după ea. Dar maşina intră în labirintul de străzi lăturalnice care dădea în King’s Road, ajunse inevitabil în blocajul de trafic ce se forma la ora patru şi se la vreo două sute dealmetri în faţa media lui. vitezei de La opri începutul secolului XXI-lea, deplasare în Londra este mai scăzută decât cea din epoca victoriană. În timpul orelor de vârf, pe aproape orice traseu, ajungi mai repede cu orice tip de bicicletă decât cu maşina. Iar bicicleta lui Alex nu era orice bicicletă. Era un Condor — 157 —

Junior Roadracer, făcută la comandă pentru el într-un atelier care funcţiona de peste cincizeci de ani pe aceeaşi stradă din Holborn. Îi adăugase de curând un sistem integrat de frânare şi un schimbător de viteze fixat pe ghidon; printr-o simplă mişcare a degetului mare, bicicleta trecea într -o treaptă superioară de viteză, şi Alex simţea lanţul uşor de titan cum toarce sub el.

Ajunse din urmă maşina exact când aceasta dădea colţul şi intra în trafic pe King’s Road. Spera că Skoda nu va ieşi din oraş, dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că nu va merge prea departe. Traficantul nu alesese Şcoala Brookland ca loc de acţiune doar pentru că învăţase şi el acolo. Probabil că locuia undeva, în zonă – nu foarte aproape, dar nici prea departe. Culoarea semaforului se schimbă şi maşina albă demară şi

se îndreptă spre vest. Alex pedala încet, rămânând mereu la o distanţă de câteva maşini în urmă, în cazul în care Skoda s-ar fi uitat în oglinda retrovizoare. Ajunseră la intersecţia World’s End; şoseaua se eliberă subit şi Alex trebui să schimbe din nou viteza şi să pedaleze din greu ca să nu rămână în urmă. Maşina îşi continuă drumul, traversă Parson’s Green şi se îndreptă spre Putney. Alex schimbă banda, tăindu-i calea unui taxi. Primi drept răsplată un claxon violent. Era cald şi temele la franceză şi istorie atâ rnau greu în ghiozdan. Oare cât avea să mai dureze călătoria asta? Şi, odată ajunşi, ce putea el să facă? Alex începea să se întrebe dacă e bine ce face, când maşina ieşi de pe şosea. Ajunseseră. Skoda se oprise într-o zonă cu macadam, o parcare provizorie aflată lângă Tamisa, nu departe de Podul Putney. Alex rămase pe pod, fără să încurce circulaţia maşinilor, şi privi cumpetraficantul iese din maşină şi se îndepărtează mergând jos. Era o zonă în construcţie; încă un bloc cu apartamente de lux avea să zgârie cerul Londrei. Acum, clădirea se prezenta sub forma respingătoare a unei schelării din oţel şi plăci prefabricate de beton. În jur mişuna o armată de oameni cu — 158 —

caschete de protecţie. Se vedeau buldozere, betoniere şi, tronând deasupra a tot şi toate, o uriaşă macara galben canar. Era şi un panou indicator:

Alex se întrebă dacă Skoda are vreo „afacere” şi pe şantier. Părea se îndrepte poarta deîl acces. Dar schimbă direcţiasăchiar înainte decătre a ajunge. Alex privi, nedumerit. Şantierul era înghesuit între pod şi un grup de clădiri moderne. Printre acestea se aflau un pub15, o clădire ce părea a fi un centru de conferinţe nou-nouţ şi, în fine, o secţie de poliţie, având în faţă o parcare pe jumătate plină cu maşinile poliţiei. Chiar lângă şantier se afla un debarcader de lemn la care erau ancorate două vase de croazieră cu cabine şi o barjă veche cu schelet metalic ce ruginea tăcută apa întunecată. Alex nici nu văzuse debarcaderul, dar în Skoda îl traversă hotărât şi se urcă pe puntea barjei. Deschise o uşă şi dispăru îndărătul ei. Oare aici locuia? Era aproape seară. „E puţin probabil, se gândi Alex, să plece la ora asta la plimbare pe Tamisa în jos.” Se urcă iar pe bicicletă şi se îndreptă agale spre capătul podului, apoi spre parcare. Găsi un loc mai ferit unde îşi lăsă bicicleta şi ghiozdanul, şi, de data asta pe jos, se îndreptă încet spre debarcader. Nu se temea că va fi prins. Era un loc public şi, chiar dacă Pub, prescurtare de la Public House, cârciumă tradiţională britanică (n.tr). — 159 — 15

Skoda ar fi reapărut, nu avea ce să-i facă. Dar îl rodea curiozitatea. Ce căuta un traficant de droguri la bordul unei barje? Era ciudat. Alex nu ştia cum va acţiona, însă voia în primul rând să arunce o privire înăuntru. Apoi se va hotărî. Debarcaderul de lemn scârţâi sub paşii lui. Barja se numea Umbra albastră dar nu mai erau decât vagi rămăşiţe de albastru vopseaua scorojită, pe păcură. osaturaBarja metalică ruginită şi pe în puntea murdară, plină de avea vreo zece metri lungime; era perfect pătrată, având o singură cabină în mijlocul punţii. Era cufundată destul de adânc în apă şi Alex bănui că spaţiul de locuit se află sub nivelul punţii. Îngenunche pe debarcader, prefăcându-se că îşi leagă şireturile, sperând să vadă ceva prin ferestrele înguste şi oblice. Dar toate draperiile erau trase. Ce să facă? Barja era amarată pe una din laturile debarcaderului. Cele două vase de croazieră se aflau pe cealaltă parte, unul lângă altul.

Era clar că Skoda are nevoie de intimitate, dar probabil că avea nevoie şi de lumină, aşa că la ferestrele di n partea cealaltă nu avea de ce să tragă draperiile – fiindcă acolo nu era decât râul. Însă, pentru a se putea uita prin acele ferestre, Alex trebuia să se urce şi el în barjă. Se gândi câteva clipe. Cu siguranţă, merita să rişte. Era destul de aproape de şantier. Nu putea să păţească nimic cu atâţia oameni în jur. Puse un picior pe punte şi, încet, se lăsă cu toată greutatea pe el. Se temea că mişcarea ambarcaţiei îl va da de gol. Şi, într-adevăr, aceasta se lăsă sub greutatea lui; însă Alex îşi alesese bine momentul. Tocmai trecea pe acolo o şalupă a poliţiei, îndreptându-se spre oraş, în susul râului. Barja săltă uşor pe undele formate de trecerea şalupei; până să se oprească, Alex era deja la bord, ghemuit lângă uşa cabinei. Acum rock. putea auzi muzica dinăuntru, ritmul dur al unei formaţii Nu-şi dorea să facă asta, dar nu avea de ales, era singurul mod prin care putea să privească înăuntru. Aşa că alese o porţiune ceva mai curată a punţii şi se întinse pe burtă. Cu o mână pe balustradă, se aplecă peste marginea barjei şi îşi — 160 —

împinse corpul înainte; acum atârna deasupra apei, cu capul în jos. Într-adevăr, draperiile de pe partea asta nu erau trase. Prin fereastra murdară, văzu doi bărbaţi: Skoda fuma, aşezat pe unul din cele două paturi suprapuse, iar celălalt, un tip blond şi urât, cu gura strâmbă şi cu o barbă nerasă de vreo trei îmbrăcat în blugi şi cuprovenea o bluză de ruptă făceazile, cafea la o sobiţă. Muzica de trening la un ghettoblaster16 cocoţat pe un raft. Alex cercetă cabina. În afară de două paturi suprapuse şi de o bucătărioară, alte semne de confort casnic nu existau. Însă barja primise în mod evident altă destinaţie. Skoda şi amicul lui o transformaseră într-un laborator plutitor. Existau două suprafeţe de lucru metalice, o chiuvetă şi un cântar electronic. Peste tot erau eprubete, arzătoare Bunsen, retorte, pâlnii de sticlă şi linguri pentru măsurat. Locul era mizerabil – era clar că cei doi nu ţineau prea mult la igienă – dar Alex şi-a dat seama că aici era punctul central al afacerii lor. Aici preparau drogurile pe care apoi le vindeau; aici le

împărţeau, le cântăreau şi le făceau pacheţele care luau drumul şcolilor din împrejurimi. Ce idee nebunească – să-ţi încropeşti un laborator de preparat droguri pe o barcă, aproape în buricul Londrei, la o aruncătură de băţ de o secţie de poliţie. Dar, în acelaşi timp, era o idee deşteaptă. Cine s -ar fi gândit să caute droguri tocmai acolo?

Blondul se întoarse brusc şi Alex se încovrigă şi se rostogoli înapoi pe punte. Pentru o clipă, îl cup rinse ameţeala. Cum stătuse atârnat cu capul în jos, sângele îi venise în cap. Respiră adânc de două ori, încercând să -şi adune gândurile. Ar fi fost foarte simplu să se ducă frumos la secţia de poliţie şi să -i povestească agentului de serviciu ce văzuse, iar poliţia ar fi preluat cazul. Însă ceva dinlăuntrul lui Alex respingea ideea asta. Poate că aşa ar fi procedat cu câteva luni în urmă – i-ar fi

16

Ghetto-blaster – casetofon lung, portabil (n.tr.). — 161 —

lăsat pe alţii să rezolve problema, însă nu bătuse drumul până aici doar ca să ofere o informaţie poliţiei. Se gândi la clipa când observase maşina albă de la poarta şcolii. Îşi aminti de Colin, prietenul lui, cum îşi târşâia picioarele spre maşina traficantului şi încă o dată simţi cum îl cuprinde furia. De treaba asta voia să se ocupe personal. Ce să facă? Dacă barja ar fi avut dop, Alex l -ar fi scos şi ar fi scufundat toată şandramaua. Dar bineînţeles că nu avea să fie atât de uşor. Barja era ancorată de debarcader cu două frânghii groase. Ar fi putut să desfacă legăturile – dar nici asta nu era o soluţie prea bună. Barja ar fi luat-o în jos pe râu, ce-i drept, dar se aflau în Putney; şi în Putney nu erau nici vârtejuri, nici cascade. Skoda ar fi pornit motorul şi s-ar fi întors frumuşel la mal. Alex privi în jur. Pe şantier, ziua de lucru se apropia de sfârşit. Câţiva muncitori plecau deja şi, la un moment dat, Alex văzu o trapă deschizându -se la vreo sută de metri deasupra lui şi, din vârful macaralei, începu să coboare un tip îndesat. Alex închise ochii. Dintr -odată văzuse cu ochii minţii o sumedenie de imagini, care se potriveau ca bucăţelele unui puzzle. Barja. Şantierul. Secţia de poliţie. Macaraua cu cârligul ei uriaş care se balansa la capătul braţului. Şi, pe de altă parte, parcul de distracţii Blackpool. Fusese odată acolo cu Jack Starbright, menajera. Acum îşi amintea cum aceasta câştigase un ursuleţ de pluş dintr-o cutie de sticlă, prinzându-l cu o gheară metalică şi ducându-l aşa până la o deschizătură a cutiei. Oare era posibil? Alex se mai uită o dată, măsurând unghiurile din priviri. Da. Probabil că se putea. Se ridică şi traversă puntea în linişte până ajunse la uşa pe care intrase Skoda. Pe jos zăcea aruncată o bucată de sârmă pe care luă,o apoi răsuci câteva în jurul mânerului -undeinel uşii, oapoi trecuoprintr fixat ori în perete şi trase cu putere. Uşa era blocată. Mai era o uşă în partea din spate a bărcii. Pe aceasta Alex o blocă folosindu-şi lacătul de la bicicletă. Ferestrele păreau prea înguste ca să se poată strecura cineva prin ele, iar vreo — 162 —

altă ieşire din cabină nu exista. Coborî cu grijă de pe barjă, păşind pe debarcader. Apoi dezlegă ambarcaţiunea, lăsând frânghia groasă încolăcită lângă ţăruşii de metal de care fusese legată. Râul era liniştit. Avea să treacă ceva vreme până când barja va fi luată de apă. Se ridică. Mulţumit de ceea ce făcuse până acum, o luă la goană.

— 163 —

ÎN CÂRLIG Intrarea în şantier era plină de muncitori care se pregăteau

să plece acasă. Lui Alex i se păru că toată forfota asta seamănă cu cea pe care o văzuse cu o oră în urmă la Brookland. Nimic că nunu se ţischimbă preateme tare pentru când devii adult – poate doar faptul se mai dau acasă. Bărbaţii şi femeile care plecau de pe şantier erau obosiţi, nerăbdători să plece. Probabil că de aceea niciunul nu a încercat să-l oprească pe Alex, care se strecură printre ei, mergând hotărât, ca şi cum ar fi avut o destinaţie precisă, ca şi cum ar fi avut tot dreptul să se afle acolo. Dar tura nu se terminase încă de tot. Mai rămăseseră câţiva muncitori pe şantier, care transportau unelte, puneau la adăpost echipamentul şi pregăteau totul pentru a doua zi. Purtau toţi echipament de protecţie şi, văzând undeva o grămadă de căşti de protecţie din plastic, Alex îşi luă şi el una.

Silueta gigantică a blocului care se construia se profila în faţa lui. Ca să ajungă acolo, Alex trebui să treacă printr -un spaţiu îngust aflat între două schele. Pe neaşteptate, în faţa lui se opri un bărbat solid, într-o salopetă albă, care îi tăie calea. — Încotro? îl cercetă acesta. — La tata… Alex făcu un gest imprecis în direcţia unui alt muncitor şi îşi continuă drumul. Păru destul de convingător, aşa că bărbatul l -a lăsat în pace.

Se îndrepta spre macara. Era acolo, în câmp deschis, „înaltul prelat” al întregului şantier. Alex nu şi -a dat seama cât e de înaltă decât atunci când a ajuns lângă ea. Corpul de susţinere era fixat într-un bloc masiv de beton. Turnul era foarte îngust – odată strecurat înăuntru printre stâlpii de susţinere din fier ajungea cu mâna la toate cele patru laturi. Exact în centru era scara. Fără să mai stea pe gânduri, de teamă să nu se răzgândească, Alex începu să urce. „E doar o scară, îşi spuse. Doar nu e prima dată când urci — 164 —

o scară. N-ai de ce să-ţi faci griji.” Dar scara asta avea trei sute de trepte. Dacă nu se ţinea bine sau dacă aluneca, nimic nu l-ar mai fi oprit din căderea morţii. Erau platforme de odihnă la intervale regulate, dar Alex nu îndrăznea să stea ca să-şi tragă sufletul, pentru că ar fi putut fi văzut de jos. În plus, barja dezlegată ar fi putut oricând fie două luatăsute de curent. După să vreo cincizeci de trepte, tu rnul se îngusta. Cabina de control era exact deasupra lui Alex. Se uită în jos. Oamenii de pe şantier erau acum foarte mici şi foarte departe. Urcă şi ultima porţiune a scării. Ajunse sub trapa care dădea în cabină. Dar trapa era încuiată. Din fericire, Alex era pregătit şi pentru această eventualitate. Când cei de la MI6 îl trimiseseră în prima misiune, îi dăduseră câteva instrumente – nu le putea numi arme – pe care să le folosească în situaţii dificile. Unul din acestea era un tub pe care scria „ZIT -CLEAN, PENTRU O PIELE SĂNĂTOASĂ”. Dar alifia din interior era cu mult mai mult decât o loţiune împotriva coşurilor. Deşi Alex o folosise aproape pe toată, reuşise să mai păstreze puţină şi îşi lua deseori tubul la el, pe post de suvenir, iar acum îl avea în buzunar. Ţinându-se de scară cu o mână, scoase tubul din buzunar cu cealaltă. Îi mai rămăsese foarte puţină alifie, dar Alex era sigur că o să-i ajungă. Desfăcu tubul, puse nişte alifie pe lacăt şi aşteptă. Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic, apoi se auzi un şuierat şi ieşi un firicel de fum. Substanţa ardea metalul. Lacătul se deschise. Alex împinse trapa şi urcă ultimele trepte – ajunsese în cabină. Închise la loc trapa ca să aibă pe ce sta. Se afla într -o cuşcă pătrată de metal, de mărimea celor de la jocuri mecanice. Înăuntru se găsea un scaun de comandă cu două manete câteperete una pe de fiecare braţ al în loc de ecran, –un sticlă ce scaunului oferea o– şi,panoramă

impresionantă asupra şantierului, râului şi întregii părţi de vest a Londrei. Într-un colţ era montat un monitor de computer, iar la nivelul genunchilor se afla un aparat de transmisie radio. — 165 —

Joystickurile de pe braţele scaunului de comandă funcţionau surprinzător de simplu. Erau numai şase butoane pe fiecare din ele. Alături se găseau chiar şi nişte diagrame care indicau foarte clar modul de folosire. Maneta dreaptă ridica sau cobora cârligul. Cea stângă îl deplasa de -a lungul braţului, mai aproape sau mai departe de cabină. Maneta stângă controla şi toată partea de sus a macaralei, care putea fi rotită cu trei sute şaizeci de grade. Nici că se putea ceva mai simplu.

Până şi butonul de pornire era clar etichetat. Un buton mare pentru o jucărie pe măsură. Întregul sistem de funcţionare al macaralei îi amintea lui Alex de o trusă Meccano supradimensionată. Apăsă pe buton şi simţi vibraţia dată de energia electrică. Ecranul computerului se aprinse şi pe el apăru imaginea unui câine care lătra, în timp ce se încărca programul iniţial. Alex se aşeză comod în scaunul de comandă. Mai erau vreo douăzeci-treizeci de persoane pe şantier. Privind în jos printre genunchi, îi vedea cum mişunau fără zgomot dedesubt, la mare distanţă de el. Nimeni nu observase că se petrece ceva neobişnuit. Dar trebuia totuşi să se grăbească. Apăsă pe butonul verde de pe maneta din dreapta – verde pentru pornire – după care apucă maneta şi împinse. Nicio reacţie. Alex se încruntă. Poate că nu avea să fie chiar atât de simplu până la urmă. Oare ce greşise? Puse amândouă mâinile pe manete, uitându-se în stânga şi în dreapta după alte dispozitive de control. Îşi mişcă uşor mâna dreaptă şi, dintr-odată, cârligul se ridică brusc de la pământ. Funcţiona! Fără ca Alex s-o ştie, atunci când el apucase manetele, senzorii de căldură încorporaţi reacţionaseră la temperatura corpului său şi activaseră macaraua . Toate macaralele moderne au încorporat acest sistem de siguranţă, pentru cazul în care manipulantul pierde cunoştinţa cade peste dispozitivele de control. îşiAstfel se evită şiaccidentele. Temperatura corpului trebuie citită de senzori pentru ca macaraua să funcţioneze. Din fericire pentru el, se afla într-o macara tip Liebherr 154 EC-H, adică unul dintre cele mai performante modele — 166 —

din lume. Este incredibil de uşor de folosit şi extraordinar de precisă. Alex împinse maneta stângă în lateral şi respiraţia i se opri o clipă, când văzu că macaraua se roteşte. În faţă vedea braţul lung cum se învârte deasupra acoperişurilor londoneze. Cu cât apăsa mai tare, cu atât mişcarea de rotaţie devenea rapidă. o mişcare cu câtlichid se poate de lină. Macarauamai Liebherr 154Era funcţionează de transmisie ce face legătura între motorul electric şi angrenaj, aşa că nu se zdruncină şi nu trepidează niciodată, ci alunecă lin. Alex descoperi un buton alb în dreptul degetului mare şi apăsă. Macaraua se opri brusc.

Acum era pregătit. Probabil că va avea nevoie şi de norocul începătorului, dar era sigur că va reuşi – cu condiţia să nu se uite nimeni în sus şi să vadă că macaraua se mişcă. Acţionă din nou maneta stângă şi de data asta aşteptă până când braţul macaralei trecu pe deasupra Podului Putney şi ajunse deasupra Tamisei. Când braţul ajunse exact deasupra barjei, îl opri. În continuare, manevră scripetele de care atârna cârligul. Mai întâi îl duse până la capătul braţului, apoi, cu cealaltă mână, îl coborî: mai repede la început şi din ce în ce mai încet, pe măsură ce se apropia de pământ. Cârligul era din metal masiv. Dacă lovea barja, Skoda ar fi putut să -l audă şi Alex s-ar fi dat de gol. Acum îl mişca încet de tot, centimetru cu centimetru. Alex îşi umezi buzele şi, concentrat la maximum, încercă să nimerească ţinta. Cârligul se lovi cu putere de puntea barjei. Alex înjură. Skoda auzise cu siguranţă şi probabil chiar acum încerca să deschidă uşa. Dar îşi aminti de ghetto-blaster. Poate că muzica acoperise zgomotul.

Ridică din nou cârligul şi îl trase mai spre el pe deasupra pu nţii. Îşidevăzuse capătul punţiicârligul era fixat montant metal. ţinta. Dacă La reuşea să agaţe de un el,

peştele ar fi fost prins şi pe urmă putea să înfăşoare firul undiţei. La prima încercare, cârligul ajunse la mai bine de un metru de montant. Alex se strădui să nu intre în panică. — 167 —

Trebuia să acţioneze încet şi cu grijă, altfel nu avea nicio şansă de reuşită. Folosindu-şi ambele mâini, cumpănindu-şi mişcările, deplasă cârligul pe deasupra punţii şi îl duse din nou către montant. Spera din tot sufletul că muzica era dată tot tare şi că zgomotul făcut de metalul ce aluneca pe cablu nu era prea puternic. Rată şi a doua încercare. N -o să reuşească! Ba da. Trebuia să reuşească. Era exact ca la parcul de distracţii… doar că la o scară ceva mai mare. Scrâşni din dinţi şi manevră pentru a treia oară cârligul. De data asta văzu cum cârligul agaţă montantul. Reuşise! Privi în jos. Nimeni nu văzuse nimic. Bun… şi acum, cum se ridică? Trase de maneta din dreapta. Cablul se întinse. Simţi cum macaraua pur şi simplu ridică barja. Turnul se aplecă însă îngrijorător de mult înainte şi Alex aproape că alunecă de pe scaun. Pentru prima oară se întrebă dacă planul lui putea fi pus în practică. Putea oare macaraua să ridice barja de pe apă? La capătul braţului macaralei se afla o placă albă pe care scria: 300KG. Dar barca n-avea cum să cântărească atât de mult. Se uită la ecranul computerului. Era un şir de cifre care se schimbau atât de repede, că nici nu putea să le citească. Acestea arătau masa preluată de macara. Oare ce se va întâmpla dacă barca e totuşi prea grea? Va întrerupe computerul operaţiunea în mod automat? Sau o să se prăbuşească? Alex se aşeză mai bine în scaun şi trase de manetă spre el, întrebându-se ce se va întâmpla în continuare. În cabina barjei, Skoda tocmai deschidea o sticlă de gin. Avusese o zi bună: plasase marfă de mai bine de o sută de lire la fosta lui şcoală. Partea şi mai bună era că toţi clienţii de azi aveau să-i mai ceară. În curând o să le dea marfă numai celor care promit la sărândul le dealor, şi clienţi. prietenilor lor. Apoi aceşti prieteni vor deveni, Era piaţa cea mai uşor de cucerit. Îi prinsese în undiţă şi acum putea să facă cu ei tot ce voia. Blondul cu care lucra se numea Mike Beckett. Se cunoscuseră la închisoare şi hotărâseră să intre în afaceri — 168 —

împreună, după ce scapă. Ideea de a folosi barca îi aparţinea lui Beckett. Ce -i drept, nu aveau nici bucătărie propriu-zisă, nici baie, şi iarna îngheţau de frig… dar treaba mergea. Ba chiar îi amuza faptul că sunt atât de aproape de secţia de poliţie. Le plăcea să se uite la maşinile sau la ambarcaţiunile poliţiei care treceau acolo. Bineînţeles că propria tâmpiţilor nici prin cap nu le trecea săpefacă cercetări chiar în curte. Beckett înjură din senin: — Ce dra…? — Ce-i? Skoda se uită la el: — Cana aia, uite… Skoda văzu cum o cană de pe raft începe să se mişte. Alunecă şi căzu cu zgomot. Cafeaua rece se vărsă pe răpciuga gri pe care ei o numeau covor. Sko da nu înţelegea ce s-a întâmplat. Cana părea să se fi mişcat cu de la sin e putere. Nimic nu o atinsese. Chicoti.

— Cum ai reuşit chestia asta? întrebă. — N-am reuşit nimic. — Păi, şi-atunci… Beckett şi-a dat primul seama ce se întâmplă – dar nu a reuşit să înţeleagă întru totul. — Ne scufundăm! strigă el. Se îndreptă cu greu spre uşă, prinzându -se de diferite lucruri.

Acum simţea şi Skoda. Podeaua se înclina. Eprubete şi pahare de laborator se loviră unele de altele şi căzură, făcându-se bucăţi. Înjură şi îl urmă pe Beckett, care deja era mai sus decât el. Cu fiecare clipă care trecea înclinaţia se mărea. Dar cel mai ciudat era că barja nu părea defel că se scufundă. Din contră, faţăSkoda. părea că iese din apă. — Ce-partea i asta?din zbieră — Uşa e blocată! Beckett reuşise să o crape, dar lacătul de pe partea cealaltă nu-i dădea voie să o deschidă mai mult. — Hai la uşa cealaltă! Dar la uşa cealaltă nu puteau ajunge – era deja cu mult — 169 —

deasupra lor. Sticlele se rostogoleau de pe masă şi cădeau, făcându-se ţăndări. Prin bucătărie zburau bucăţi de farfurii şi de căni soioase. Scoţând un sunet între scâncet şi mârâit, Skoda încercă să escaladeze muntele în care se transformase barca lor. Dar deja panta era prea abruptă. Uşa aproape că-i ajunsese deasupra Îşio pierdu echilibrul şi căzuindivid pe spate; scoase un capului. urlet când, clipa mai târziu, celălalt căzu peste el. Se rostogoliră amândoi în colţ, unul peste altul. Farfurii, căni, cuţite, furculiţe şi zeci de ustensile de laborator căzură peste ei. Pereţii barjei începeau să se dezmembreze din cauza propriei lor greutăţi. Se sparse un geam. Una din mese îi lovi cu puterea unui tăvălug. Skoda îşi simţi un os al braţului trosnind şi urlă cât îl ţinu gura. Barja era în poziţie perfect verticală, atârnând deasupra apei la nouăzeci de grade. O clipă rămase pe loc, apoi începu să urce… Uimit, Alex privea barja. Macaraua o ridica acum cu o viteză de două ori mai mică decât înainte – intervenise o

supracomandă care încetinise operaţiunea – aparent fără niciun efort. Alex îi simţea întreaga putere în mâini. Aşezat în cabină, cu mâinile pe manete, cu picioarele depărtate şi cu braţul macaralei în faţă, simţea că devenise una cu macaraua. Nu trebuia să se mişte decât un centimetru şi barca i-ar fi fost adusă sub nas. O vedea cum se leagănă în cârlig, învârtindu-se încet. De la pupa curgea apă. Era deja scoasă cu totul afară din apă, şi se înălţa cam cu un metru la fiecare cinci secunde. Oare cum era înăuntru? Aparatul de transmisie radio de lângă el intră în funcţiune cu un şuierat: — Manipulant! Aici baza. Ce naiba faci? Terminat! o pauză, apoi paraziţi. Apoi vocea metalică se făcu dinUrmă nou auzită: — Cine e în cabină? Cine e acolo? Identifică-te! Aproape de bărbia lui Alex se afla un microfon şi o clipă a fost tentat să spună ceva. Dar se hotărî că e mai bine să tacă. Cei de jos ar fi intrat şi mai tare în panică dacă ar fi — 170 —

auzit vocea unui adolescent.

Privi în jos. Se adunaseră vreo doisprezece muncitori la baza macaralei. Alţii arătau spre barcă şi vorbeau agitaţi unii cu alţii. Dar în cabină nu ajungea niciun sunet. Era ca şi cum Alex ar fi fost izolat de restul lumii. Se simţea în deplină siguranţă. Nu se îndoia de faptul că nişte muncitori se îndreptau spre el, pe scară, totul se va termina în curând, dar deocamdată nu şise căputeau atinge de el. Se concentra la ceea ce făcea, îşi îndeplinise planul doar pe jumătate scoţând barja din apă. Acum trebuia să termine ceea ce începuse. — Manipulant! Coboară cârligul! E posibil ca în barcă să se afle oameni. Le pui viaţa în pericol. Repet: coboară cârligul! Barja atârna mult deasupra nivelului apei şi se balansa. Cu mâna stângă, Alex acţionă maneta care rotea macaraua; barca descrise un arc de cerc pe deasupra apei şi ajunse, în fine, în dreptul uscatului. Se auzi o sonerie neaşteptată. Braţul se opri. Alex împinse maneta. Nu se întâmplă nimic. Se uită la computer. Ecranul se stinsese. Cineva de la sol îşi venise în fire şi alesese singura soluţie posibilă. Întrerupse alimentarea cu energie electrică. Macaraua nu mai funcţiona. Alex rămase pe loc, privind barja care se legăna în bătaia brizei. Nu reuşise să îndeplinească tot ceea ce îşi propusese. Planul lui fusese să coboare barca – şi tot ce era în ea – şi să o depună în siguranţă în parcarea secţiei de poliţie. Îşi imaginase că astfel le va face o surpriză plăcută autorităţilor. Dar barca atârna acum deasupra centrului de conferinţe pe care îl văzuse când era pe Podul Putney. Ei, la urma urmei, asta nu mai conta. Rezultatul va fi acelaşi. Îşi întinse braţele şi se relaxă, aşteptând ca trapa să se deschidă. Avea de dat nişte explicaţii şi nu îi va fi tocmai uşor. În clipa aceea auzi cum se rupe ceva. Montantul de metal fixat la capătul punţii nu fusese conceput ca să susţină întreaga greutate a barjei. Era o minune că ţinuse şi atât. Alex privi cu gura căscată din — 171 —

cabină cum se desprinde montantul. Câteva clipe rămase agăţat de punte, într-o parte. Apoi se desprinse şi ultimul nit. De la şaizeci de metri, barja căzu. În interiorul Centrului de Conferinţe Putney Riverside, şeful Poliţiei Metropolitane se adresa unei mulţimi impresionante de jurnalişti, camere TV, funcţionari publici şi oficialităţi. Era un bărbat înalt şi subţire care se lua foarte în serios. Uniforma sa albastru-închis era imaculată, şi tot

metalul pe care îl avea pe el – de la ţintele de pe epoleţi până la cele cinci medalii – strălucea de lustruit ce era. Asta era ziua cea mare pentru el. Se afla pe acelaşi podium cu însuşi secretarul de stat pentru Afaceri Interne. Adjunctul său era de asemenea prezent, precum şi câţiva ofiţeri de rang inferior. Pe peretele din spatele lui era proiectat următorul slogan:

Cu litere argintii pe fundal albastru. Şeful poliţiei alesese chiar el culorile, ca să i se asorteze cu uniforma. Îi plăcea sloganul. Ştia că va apărea a doua zi în toate ziarele principale, lângă poza lui, ceea ce era la fel de important. — Nu ne- a scăpat nimic, spunea el, şi vocea îi răsuna puternic în sala modernă. Vedea cum jurnaliştii îşi notează febril fiecare cuvânt pe care îl spune; toate camerele de luat vederi erau îndreptate spre el: Mulţumită implicării şi eforturilor mele, înregistrăm acum mai multe succese decât oricând. Domnule secretar de stat… zâmbi el către politician, care îşi arăta şi el dinţii într -un zâmbet larg, dar asta nu înseamnă ne culcăm lauri.victorie. O, nu! Sperăm că foarte curând vomcăputea anunţape o nouă Chiar în acest moment barja lovi acoperişul de sticlă al Centrului pentru Conferinţe. Se auzi o explozie. Şeful poliţiei de-abia apucă să se arunce la pă mânt, când un obiect masiv din care şiroia apă căzu din cer, îndreptându -se exact spre — 172 —

el. Secretarul de stat căzu pe spate; ochelarii îi zburară de pe nas. Gărzile lui de corp încremeniră, neputincioase. Barca se prăbuşi în faţa lor, între podium şi asistenţă. Una din laturile cabinei fusese smulsă, aşa că rămăşiţele fostului laborator erau acum la vedere, ca şi cei doi traficanţi care, îngrămădiţi într-un colţ, se uitau sideraţi la sutele de poliţişti şi la oficialităţile care îi înconjurau. Un nor de prafînchis alb se aridică în albastruaer şi apoi se depuse pe uniforma şefului poliţiei, acoperindu-l de sus până jos. Se declanşaseră alarmele de incendiu. Becurile clipiră şi se stinseră. Apoi începură ţipetele. În acest timp, primul muncitor ajunsese în cabina de control a macaralei şi se uita năuc la băiatul de paisprezece ani pe care îl găsise acolo. — Ai… se bâlbâi muncitorul, ai idee ce-ai făcut? Alex se uită la cârligul gol şi la gaura din acoperişul Centrului de Conferinţe, la norul de fum amestecat cu praf. Ridică din umeri în chip de scuză: — Încercam să iau nişte măsuri pentru a reduce rata infracţionalităţii, zise el. Cred că tocmai s-a înregistrat o cădere spectaculoasă.

— 173 —

INVESTIGAŢIE ŞI RAPORT Cel puţin, n-au trebuit să-l ducă prea departe. Alex a fost coborât din turnul macaralei de doi oameni: unul care

mergea înaintea lui, celălalt îl urma. Poliţia îl aştepta jos. Urmărit priviri nu le de venea să creadă, adin fost târâtdedemuncitorii pe şantiercărora până încă la secţia poliţie aflată doar la câţiva paşi. Trecând pe lângă Centrul pentru Conferinţe, văzu mulţimea care se bulucea dinăuntru. Sosiseră deja câteva ambulanţe. Secretarul de stat pentru Afaceri Interne pleca în mare grabă cu o limuzină neagră. Pentru prima oară Alex era serios în grijorat; oare existau victime? Nu-şi dorise ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. Odată ajunşi la secţia de poliţie, totul s -a petrecut cu o repeziciune incredibilă, într-un vârtej de uşi trântite, chipuri oficiale fără expresie, pereţi văruiţi în alb, rapoarte şi convorbiri telefonice. L-au întrebat cum îl cheamă, ce vârstă are, unde locuieşte. Văzu cum un ofiţer de poliţie introduce datele în calculator: dar ceea ce a urmat l-a luat prin surprindere. Sergentul a apăsat tasta ENTER şi apoi, în mod vizibil, a încremenit. S-a întors să se uite mai bine la Alex şi apoi a plecat în mare grabă. Când intrase în secţia de poliţie, Alex fusese în centrul atenţiei şi acum, dintr-odată, nimeni nu se mai uita la el. Apăru un ofiţer cu grad mai mare. Poliţiştii schimbară între ei câteva cuvinte. Îl conduseră pe Alex într-o celulă. După o jumătate de oră, apăru o poliţistă cu o tavă cu mâncare: — Ţi-am adus cina, zise ea. — Ce se întâmplă? întrebă Alex. Femeia surâse nervos fără să răspundă: Mi-am lăsat bicicleta pe malul râului, mai zise Alex.

— Stai liniştit, am recuperat-o noi. Se vedea că nu ştie cum să plece mai repede. Alex mâncă tot ce i se adusese: câ rnaţi, pâine prăjită, o prăjitură. În cameră erau două paturi suprapuse şi, după un — 174 —

paravan, o chiuvetă şi un closet. Se întreba dacă va veni cineva să stea de vorbă cu el. Dar nu apăru nimeni. În cele din urmă, adormi. Se trezi la şapte dimineaţa. Uşa era deschisă şi din prag se uita la el un om pe care-l ştia chiar prea bine. — Bună dimineaţa, Alex, spuse acesta. — Domnule Crawley… John Crawley arăta ca un director de bancă şi chiar pretinsese că lucrează la o bancă atunci când îl cunoscuse Alex. Costumul ieftin şi cravata în dungi erau parcă alese din gama „Om de afaceri anost” de la Marks & Spencer17. De fapt, Crawley lucra pentru MI6. Alex se întreba dacă hainele pe care le purta erau un soi ciudat de acoperire sau erau pur

şi simplu alegerea lui personală. — Vii cu mine, spuse Crawley. Plecăm! — Mă duceţi acasă? întrebă Alex. Se întrebă dacă ştia cineva de el. — Nu, încă nu. Alex îl urmă pe Crawley şi amândoi ieşiră din clădire. De data asta nu se vedea niciun poliţist. Îi aştepta o maşină cu şofer. Crawley se urcă în spate împreună cu Alex. — Unde mergem? întrebă Alex. — O să vezi. Crawley deschise un exemplar din Daily Telegraph şi începu să citească. Nu mai scoase niciun cuvânt. Merseră spre est prin centrul oraşului şi o luară spre Liverpool Street. Alex bănuise imediat unde îl duceau şi, întradevăr, maşina se opri la intrarea unei clădiri cu şaptesprezece etaje, aflată în apropierea gării şi apoi intră în parcarea subterană. Alex mai fusese aici. În aparenţă, clădirea era sediul central al băncii Royal General. De fapt, aici era sediul Departamentului pentru Operaţiuni Speciale al Maşina MI6. se opri. Crawley împături ziarul şi ieşi, după ce -l

îndemnă pe Alex să facă acelaşi lucru. Era un lift la subsol şi

17

Marks & Spencer – lanţ britanic de magazine universale (n.tr.). — 175 —

cei doi urcară până la etajul şaisprezece. — Pe aici. Crawley îi arătă o uşă pe care scria 1605. „Complotul prafului de puşcă”, se gândi Alex. Ce gând absurd îi trecuse prin cap, legat de tema la istorie pe care ar fi trebuit s- o facă în urmă cu o seară. 1605 – anul în care Guy Fawkes încercase arunce aeraştepte. clădirea Parlamentului. Ei, se pare că tema vasătrebui să în mai Alex deschise uşa şi intră. Crawley nu îl urmă. Când Alex privi în jur, acesta dispăruse deja. — Închide uşa, Alex, şi vino încoace. Alex îl avea din nou în faţă pe şeful pedant şi veşnic serios al Departamentului de Operaţiuni Speciale al MI6. Costum gri, faţă gri, viaţă gri… Alan Blunt părea să aparţină unei lumi complet lipsite de culoare. Era aşezat la un birou de lemn într-o încăpere mare şi pătrată, care ar fi putut foarte bine să aparţină oricărei instituţii din lume. Nu exista aici niciun obiect personal, nici măcar un tablou pe perete sau o fotografie pe birou. Până şi porumbeii care ciuguleau afară, pe pervaz, erau tot gri.

Blunt nu era singur. Doamna Jones, adjuncta sa, era şi ea prezentă: stătea pe un fotoliu de piele, purta o rochie şi o jachetă maro, şi – ca de obicei – avea în gură o bomboană de mentă. Se uită la Alex cu ochii ei negri, ca nişte mărgele. Părea mai bucuroasă să-l vadă decât era şeful ei. Ea fusese cea care îi vorbise. Blunt abia dacă remarcase că Alex e acolo.

În fine, ridică şi Blunt ochii: — Nu mă aşteptam să te revăd chiar atât de curând, îi zise.

— Mi-aţi luat vorba din gură, răspunse Alex. Se aşeză pe singurul scaun gol din încăpere. Blunt luă o hârtie pe birouta? şi oîntrebă. cercetăCe sumar. te-a apucat cu — Ce naiba a fost de în mintea macaraua aia? Ai provocat pagube enorme. Practic, ai distrus

un centru pentru conferinţe în valoare de două milioane de lire. E o minune că nu a murit nimeni. — Iar cei doi oameni care erau în barcă vor sta câteva luni — 176 —

în spital, adăugă doamna Jones. — I-ai pus viaţa în pericol secretarului de stat pentru Afaceri Interne! continuă Blunt. Dacă păţea ceva, asta ar fi fost ultima picătură. Zău aşa, ce încercai să faci? — Erau traficanţi de droguri, spuse Alex. — Am aflat şi noi asta. În mod normal, în astfel de cazuri, suni la 999.

— Nu era niciun telefon în apropiere. Alex oftă: Au oprit macaraua, începu el să explice. Eu aveam de gând să aşez barca în parcare. Blunt clipi şi făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi vrut să dea la o parte tot ce se întâmplase. — Bine că totuşi cei de la poliţie au văzut pe calculator că ai un statut special. Ne-au anunţat şi noi am avut grijă de restul.

— Nu ştiam că am aşa ceva, zise Alex. — O, dar aşa e, Alex! Eşti cât se poate de special. Blunt îl privi intens preţ de o clipă: De asta te afli aici. — Aşadar, nu mă trimiteţi acasă? — Nu. De fapt, Alex, oricum urma să luăm legătura cu tine. Avem nevoie din nou de tine.

— Probabil că eşti singurul care poate îndeplini această misiune, spuse şi doamna Jones. — Staţi puţin! Alex clătină din cap: Şi aşa am rămas în urmă la şcoală. Dacă refuz?… Doamna Jones oftă: — În cazul acesta, va trebui să te predăm din nou poliţiei, îi replică ea. Din câte am înţeles, mureau de nerăbdare să stea de vorbă cu tine. — Şi domnişoara Starbright ce mai face? întrebă Blunt. Jack Starbright – prenumele venea de la Jackie sau de la Jacqueline, Alex nu ştia prea bine – era menajera care avea grijă de el de venise când îi lamurise unchiul. O tânără isteaţă, roşcată, care Londra să studieze Dreptul şi rămăsese aici. Alex ştia prea bine că pe Blunt nu -l interesează cum o mai duce ea. La ultima lor întâlnire acesta spusese foarte clar că, dacă Alex face ce i se spune, fata poate să locuiască în continuare în casa unchiului său — 177 —

împreună cu Jack. Dacă nu, ea va fi deportată în America, iar el va ajunge în grija autorităţilor sociale. Era şantaj curat. — Mulţumesc, bine, spuse Alex, furios. Doamna Jones intră pe fir: — Haide, Alex, zise ea, mai are rost să te prefaci că nu eşti decât un şcolar obişnuit? Se chiar străduia să pară prietenoasă, să adopte „Dar şi şerpii au mame”, se gândi Alex. un ton matern. — Ţi-ai demonstrat deja valoarea, continuă ea. Vrem să -ţi dăm şansa să te afirmi din nou. — Probabil că nu se va întâmpla nimic, interveni şi Blunt. E vorba de un caz care trebuie cercetat. Tip „investigaţie şi raport”, cum spunem noi. — De ce nu se ocupă Crawley de asta? — Ne trebuie un băiat. Alex tăcu uitându-se când la Blunt, când la doamna Jones. Ştia că niciunul n-ar ezita o clipă să -l retragă de la Brookland şi să-l trimită în cel mai sumbru internat posibil. Şi, la drept vorbind, ce-şi dorise chiar el nu mai departe de ieri? O nouă aventură. O nouă şansă de a salva lumea. — Bine, zise el. Despre ce e vorba de data asta? Blunt făcu un semn din cap spre doamna Jones care, desfăcând o bomboană, începu: — Ştii ceva despre un om pe nume Michael J. Roscoe? Alex se gândi o clipă: — Omul de afaceri care a avut un accident la New York, nu? Văzuse ştirea la televizor: Mi se pare că a căzut în puţul liftului, nu? — Roscoe Electronics e una din cele mai mari companii din America, zise doamna Jones. Ba chiar din lume. Produce

computere, aparate video, DVD… cam orice fel de aparatură electronică, de la telefoane mobile până la maşini de spălat. Roscoe foarte bogat şi foarte influent… — Şi era foarte miop, o întrerupse Alex.

— Într-adevăr, accidentul pare foarte ciudat, chiar de-a dreptul stupid. Liftul se defectase. Roscoe nu s-a uitat unde

calcă, a căzut în puţul liftului şi a murit. Asta este ceea ce crede toată lumea. Totuşi, noi nu suntem prea convinşi. — 178 —

— De ce? — În primul rând, sunt câteva lucruri care nu se leagă. În ziua morţii lui Roscoe, un mecanic de control pe nume Sam Green a venit la Roscoe Tower, pe Fifth Avenue. Ştim că a fost Green – sau cineva care semăna foarte bine cu el – pentru că l-am văzut. Clădirea are camere de luat vederi cu -au filmat în timp ce intra. A spus că a circuit venit săînchis reparecare un lcablu stricat. Dar cei de la compania la care lucrează au declarat mai târziu că nu era niciun cablu defect la lifturile din clădire şi că, în mod cert, nu ei îl trimiseseră acolo. — De ce nu vorbiţi cu el? — Am vrea noi! Green a dispărut fără urmă. Bănuim că a fost lichidat şi că i-a luat locul cineva care a înscenat accidentul în care a murit Roscoe. Alex ridică din umeri: — Îmi pare rău. E foarte trist ce i s -a întâmplat domnului Roscoe. Dar ce legătură am eu cu toate astea? — Ai răbdare, ajung şi acolo. Doamna Jones se opri o clipă: Lucrul cel mai ciudat este că, în ajunul morţ ii lui, Roscoe ne-a sunat. O convorbire personală. Dorea să stea de vorbă cu domnul Blunt. — L-am cunoscut pe Roscoe când eram la Cambridge, zise Blunt. E mult de atunci. Ne- am împrietenit. Alex era surprins să audă asta. Blunt nu părea genul de om care să aibă prieteni. — Şi ce v-a spus? întrebă el. — Din păcate, nu eram aici, ca să preiau apelul. Am programat o convorbire pentru a doua zi. Dar a fost prea

târziu. — Şi nu ştiţi ce voia să vă spună? — Am vorbit cu asistenta lui, zise doamna Jones. Nu ştie n datbăiat seama, Roscoe era ici ea prea dinsău. câteAvea şi-aun îngrijorat dinmult, cauzadar, fiului de paisprezece ani, Paul Roscoe.

„Un băiat de paisprezece ani, deci!” Alex începea să înţeleagă unde bate. — Paul e singurul lui copil, începu Blunt să -i explice. Din — 179 —

păcate, relaţia dintre cei doi era foarte tensionată. Roscoe a divorţat acum câţiva ani şi, deşi a fost alegerea băiatului să locuiască împreună cu tatăl lui, cei doi nu se prea înţelegeau. Probleme tipice de adolescent, dar problemele astea se

amplifică atunci când adolescentul se scaldă în milioane de dolari. Paul învăţa tare prost. Chiulea mult şi pierdea vremea cu nişte amici foarte dubioşi. A avut un incident în carea nimic grav, Roscoe a fost implicată poliţia din New Yorkloc – şi reuşit să muşamalizeze toată afacerea, dar l -a afectat destul de mult. Vorbeam cu Roscoe din când în când. Era îngrijorat pentru Paul, simţea că băiatul a scăpat de sub control. Dar nu prea avea ce să facă. — Aşadar, de asta aveţi nevoie de mine? îl întreru pse Alex. Trebuie să mă întâlnesc şi să discut cu băiatul ăsta despre moartea tatălui său? — Nu. Blunt dădu din cap şi îi dădu doamnei Jones un dosar. Aceasta îl deschise. Alex zări o fotografie; un bărbat cu pielea măslinie îmbrăcat în uniformă militară. — Ţine minte ce ţi-am spus despre Roscoe, îi spuse ea. Pentru că acum o să -ţi vorbesc despre altcineva. Îi arătă fotografia: Acesta este generalul Victor Ivanov, fost membru

KGB. Până în decembrie anul trecut, a fost şeful Serviciului de Informaţii Externe şi, probabil, al doilea sau al treilea om din Rusia, după preşedinte. Dar şi lui i s -a întâmplat ceva: un accident naval pe Marea Neagră. Vasul lui de croazieră a explodat… nimeni nu ştie de ce. — Era prieten cu Roscoe? întrebă Alex. — Nu cred că s-au cunoscut vreodată. Însă în instituţia noastră există un departament în care se monitorizează în mod constant ştirile din toată lumea, şi computerele de aici au semnalat o coincidenţă stranie. Şi Ivanov avea un băiat de paisprezece ani, pe îlDimitri. Şi ceea ce ştim cu siguranţă că tânărul Ivanov cunoştea precis pe tânărul Roscoe,este şi asta pentru că învăţau la aceeaşi şcoală. — Paul şi Dimitri… Alex nu înţelegea: Dar ce căuta un băiat din Rusia la o şcoală din New York? — Nu era în New York, interveni Blunt. Ţi-am spus că — 180 —

Roscoe avea probleme cu băiatul lui. Probleme şi acasă, şi la şcoală. Aşa că anul trecut s -a hotărât să ia măsuri. L-a trimis pe Paul în Europa, la un fel de pension din Franţa. Ştii ce e un pension?

— Credeam că e locul unde bogătaşii îşi trimiteau fetele, mai demult, ca să înveţe bunele maniere, spuse Alex. Camfelaşa Dar şcoala asta e numai băieţi, şi nu—orice deceva. băieţi. Taxa de şcolarizare estepentru de zece mii de lire sterline pe semestru. Asta e o broşură de la ei, uită -te puţin! Îi dădu o cărţulie grea, pătrăţoasă. Pe copertă erau două cuvinte, scrise cu litere aurii pe un fond negru:

— E chiar la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, îi explică Blunt. La sud de Geneva, puţin mai sus de Grenoble, în Alpii Francezi. Se pronunţă Point Blanc. Spuse cele două cuvinte cu accent franţuzesc: În traducere literală, înseamnă punctul alb. Un loc absolut remarcabil. A fost construit ca locuinţă particulară de un nebun în secolul al XIX -lea. Şi, ca să vezi, după ce a murit proprietarul, clădirea a fost transformată în… azil de nebuni. În Al Doilea Război Mondial a fost sub ocupaţie germană – nemţii au folosit-o pe post de centru de recreere pentru persoanele sus-puse. După război a căzut în paragină până când a cumpărat-o proprietarul actual, un tip pe nume Grief. Doctorul Hugo

Grief. El e directorul şcolii. Alex deschise broşura. Pe prima pagină era o fotografie în culori a şcolii Point Blanc. Blunt avea dreptate. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător: o combinaţie de castel german cu un chateau franţuzesc, o clădire ieşită parcă dintr-un basm de fraţii Grimm. Şi mai mult încă îl impresionă peisajul. Şcoala era cocoţată pe creasta unui munte, înconjurată din toate părţile numai de munţi; o construcţie masivă din cărămidă şi din piatră, în mijlocul unei întinderi nesfârşite de zăpadă. Era o apariţie — 181 —

ciudată; parcă cineva o luase din mijlocul unei cetăţi străvechi şi o scăpase din greşeală acolo. Nu se zăreau drumuri. Zăpada era neatinsă până la intrare. Dar, uitându se mai atent, Alex văzu pe creastă o pistă modernă pentru elicoptere. Bănui că doar aşa se putea ajunge… şi pleca de acolo.

Întoarse pagina:

începea prezentarea. Forma literelor folosite îl trimitea pe Alex cu gândul la meniul unui restaurant scump:

„…O şcoală unică, mai mu lt chiar decât o şcoală, creată pentru băieţii care au nevoie de mai mu lt decât le poate oferi sistemul de învăţământ obişnuit. Sunt unii care ne numesc o şcoală pentru «băieţiproblemă», însă noi nu credem că termenu l acesta este potrivit.

Există probleme şi există băieţi. Noi facem diferenţa.” — Nusăe ştii nevoie tot ce scrie acolo, zise Blunt.care Ce trebuie estesă căciteşti academia asta îi acceptă pe băieţii au fost exmatriculaţi din toate celelalte şcoli la care au fost. Niciodată nu sunt prea mulţi acolo în acelaşi timp, vreo şase şapte, de obicei. Mai sunt şi alte aspecte care o fac să fie unică. De exemplu, nu sunt primiţi decât copiii celor mai bogaţi oameni… — Nici nu mă mir, la zece mii de lire pe semestru! spuse Alex.

— Te-ai mira dacă ai şti câţi părinţi au încercat să-şi trimită copiii acolo, continuă Blunt. Dar cred că ajunge să citeşti ziarele ca să-ţi dai seama cât de uşor o iau la vale cei născuţi cu o linguriţă de argint în gură şi crescuţi în puf. Politicieni, muzicieni celebri, nu contează… părinţii bogaţi şi — 182 —

faimoşi au de multe ori copii-problemă; şi cu cât succesul părinţilor e mai mare, cu atât mai mari sunt şi problemele copiilor. Această academie a fost înfiinţată cu scopul de a rezolva astfel de probleme şi, din câte se pare, înregistrează succese.

— A fost înfiinţată acum douăzeci de ani, spuse doamna Jones. Lista Bineînţeles clienţilor pecă care i-a avut atunci încoace este incredibilă. numele nudesunt făcute publice. Dar pot să-ţi spun că printre cei care şi -au trimis copiii acolo se numără un vicepreşedinte american, un savant laureat al Premiului Nobel şi un membru al familiei regale britanice! — Plus Roscoe şi Ivanov, zise Alex. — Da. Alex ridică din umeri: — Şi ce-i cu asta? E o coincidenţă, aşa cum aţi spus. Doi părinţi bogaţi ai căror băieţi au învăţat la aceeaşi şcoală. Au murit amândoi în accidente. De ce vă interesează chiar atât de mult?

— Pentru că eu nu agreez coincidenţele, răspunse Blunt. De fapt, nici nu cred că există coincidenţe. Acolo unde alţii văd coincidenţe, eu văd conspiraţii. Asta mi-e meseria. „Şi ce bine ţi se potriveşte!” se gândi Alex, dar zise: — Chiar credeţi că şcoala asta şi directorul, Grief, au vreo legătură cu moartea celor doi? Dar de ce? N -au achitat taxele la timp?

Blunt nu se amuză deloc: — Roscoe m- a sunat pentru că era îngrijorat din cauza băiatului lui, şi a doua zi a murit. În plus, am aflat de la serviciile de informaţii ruseşti că Ivanov s -a certat violent cu băiatul lui cu o săptămână înainte de -a muri. Se pare că şi Ivanov era îngrijorat dintr-o anumită cauză. Acum vezi care e legătura? Alex reflectă o clipă: — Prin urmare, vreţi să mă trimiteţi la şcoala asta, spuse. Dar cum? Părinţii mei au murit – şi, oricum, nu erau bogaţi. — Am rezolvat deja, spuse doamna Jones. Alex înţelesese că planul exista dinainte de întâmplarea cu macaraua. L-ar fi contactat chiar dacă nu atrăgea singur — 183 —

atenţia asupra lui. — Vei avea un tată bogat. Pe Sir David Friend. — Friend… cel cu lanţul de supermarket-uri? Alex îi văzuse numele destul de des în ziare. — Supermarket-uri. Magazine universale. Galerii de artă. Echipe de fotbal. Doamna Jones se opri o clipă: Friend f ace parte club ca şi Roscoe. Clubul în miliardarilor. Este, din de acelaşi asemenea, puternic implicat probleme guvernamentale – e consilierul personal al primului-ministru. Puţine lucruri se întâmplă în ţara asta în care Sir David să nu fie implicat într-un fel sau altul. — Ţi-am creat o identitate falsă, îi zise Blunt. De acum încolo, vreau să-ţi imaginezi că eşti Alex Friend, fiul în vârstă de paisprezece ani al lui Sir David. — N-o să meargă, spuse Alex. Probabil că lumea ştie că Friend nu are niciun fiu.

— Ba deloc. Blunt dădu din cap: E o persoană care ţine mult la intimitate şi, în plus, noi am imaginat un băiat despre care niciun tată n-ar fi bucuros să vorbească. Exmatriculat de la Eton. Cu cazier… pentru furt din magazine, vandalism şi posesie de droguri. Ăsta eşti tu, Alex! Sir David şi soţia lui, Caroline, nu mai ştiu cum să se descurce cu tine. Aşa că te-au înscris la academie. Şi ai fost acceptat.

— Şi Sir David e de acord? întrebă Alex. Blunt pufni:

— La drept vorbind, nu a fost prea încântat să folosească pe cineva atât de tânăr. Dar am avut nişte discuţii lungi cu el şi, da, a fost de acord să ne ajute. — Şi când plec la academie? — Peste cinci zile, spuse doamna Jones. Dar mai întâi trebuie să te familiarizezi cu noua ta viaţă. Când vei pleca de aici vei fi cu dussoţia acasă la fiica Sir David. Locuieşte în Lancashire împreună şi cu lui, care e mai mare decât tine cu un an. O să petreci restul săptămânii la ei; ai timp să înveţi tot ce trebuie să ştii. Acoperirea ta trebuie să fie perfectă – e vital. Apoi vei pleca la Grenoble. — Şi ce trebuie să fac atunci când ajung acolo? — 184 —

— Îţi vom oferi toate informaţiile de care ai nevoie înainte să pleci. În principiu, misiunea ta este să afli cât mai multe. E foarte posibil ca în şcoala asta să nu se întâmple nimic neobişnuit şi să nu existe, până la urmă, nicio legătură între cele două morţi. Dacă aşa stau lucrurile, atunci te vom retrage de acolo. Dar vrem să fim siguri. — cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Şi O să neoocupăm noi de tot. Doamna Jones îl măsură pe Alex din cap până-n picioare, apoi se întoarse către Blunt: — Trebuie să-i schimbăm înfăţişarea. Nu prea se încadrează în rol. — Ocupă-te! zise Blunt. Alex oftă, nu tocmai încântat. Nu făcea decât să schimbe şcoala. Se muta de la o şcoală obişnuită din Londra la un pension din Franţa! Nu era chiar aventura pe care şi -o dorise.

Se ridică şi o urmă pe doamna Jones afară din încăpere. În timp ce ieşeau, Blunt începuse deja să răsfoiască nişte documente, de parcă uitase că Alex fusese acolo, ba chiar că el mai există.

— 185 —

VÂNĂTORII Rolls-Royce-ul Corniche cu şofer rula pe o şosea mărginită

de copaci, înaintând în peisajul rural al comitatului Lancashire. Motorul V8 de 6,75 litri, de presiune joasă, abia dacă se auzea în lase liniştea adâncă.deAlex stătea spate, încercând să nu se impresionat maşina care în costa cât o casă. „Şi ce dacă are covoraşe din lână Wilton, lambriuri de lemn şi scaune din piele, îşi tot spunea. E doar o maşină.” Era a doua zi după întâlnirea de la MI6 şi, aşa cum promisese doamna Jones, avea o înfăţişare cu totul nouă. Trebuia să arate a rebel – ca un băiat de bani gata care vrea să-şi trăiască viaţa după propriile reguli. Aşa că îl îmbrăcaseră în haine voit provocatoare. Purta un tricou cu glugă, blugi Tommy Hilfiger – tăiaţi jos – şi nişte adidaşi cu şireturile desfăcute. În ciuda protestelor lui, fusese tuns atât de scurt, încât arăta ca un skinhead, şi îi făcuseră şi gaură în ureche. Încă îşi mai simţea urechea pulsând acolo unde avea acum un cercel ca să nu se ast upe gaura. Maşina ajunsese între timp la nişte porţi de fier forjat care se deschiseră automat. Se aflau la Haverstock Hall, un conac impunător cu statuete de piatră pe terasă, cu un preţ format din vreo şapte cifre. Sir David îl cumpărase cu câţiva ani în urmă, după spusele doamnei Jones, pentru că -şi dorea o casă la ţară. Se părea că în preţul conacului intrase şi jumătate din ţinutul Lancashire. Domeniul se întindea pe kilometri întregi, de jur împrejur. Într-o parte se aflau dealuri pe care se vedeau turme de oi, în partea cealaltă era un ţarc în care se aflau trei cai. Casa era construită în stil georgian, din cărămidă albă, cu ferestre înalte şi coloane. Totul era de o ordine şi de o curăţenie desăvârşite. Era şi o grădină împrejmuită cu zid, cu straturi dispuse uniform, o piscină acoperită, precum şi mai multe tufişuri ornamentale, aranjate până la ultima frunzuliţă. Maşina se opri. Atunci când Alex coborî, caii îşi întoarseră capetele dând mereu din coadă ca să alunge muştele. În rest, nimic altceva nu se mişca. — 186 —

Şoferul se duse la portbagaj: — Sir David e înăuntru, spuse el. Avusese o părere proastă despre Alex încă din prima clipă în care îl văzuse. Bineînţeles că nu -şi exprima această părere, doar era un profesionist. Dar i se citea în priviri. Alex se îndepărtă de maşină, atras de sera de vizavi. Era o zi călduroasă; lumina soarelui era reflectată de extrem pereţii de sticlă şi apa dinăuntru i se păru dintr-odată de ispititoare. Intră. Înăuntru era foarte cald, şi mirosul de clor care venea din apă era înăbuşitor. Crezuse că nu e nimeni în piscină, dar odată ajuns pe margine, văzu o siluetă ieşind de sub apă, exact în faţa lui. Era o fată într-un costum de baie alb. Era brunetă, cu părul lung, cu ochi negri, dar cu pielea albă. Alex bănui că are cam cincisprezece ani şi îşi aminti ce -i spusese doamna Jones despre Sir David Friend: „Are o fată… cu un an mai mare decât tine”. Ea trebuia să fie. O privi cum iese din apă. Avea un corp bine pro porţionat; nu mai era o fetiţă, ci aproape o femeie. Avea să fie frumoasă, nu încăpea îndoială. Însă asta o ştia deja şi ea. Se uită la Alex cu aroganţă în priviri: — Tu cine eşti? îl întrebă ea. Şi ce cauţi aici? — Sunt Alex. — A, da. Se întinse să-şi ia un prosop pe care şi -l petrecu pe după gât: — Mi-a spus tata că o să vii – dar nu mă aşteptam să dai buzna chiar aşa. Avea o voce de femeie matură, care îi trăda statutul social privilegiat. Suna chiar ciudat în gura unei puştoaice de cincisprezece ani.

— Ştii să înoţi? îl întrebă ea. — Da, zise Alex. -mi –place — ales Ce păcat! să împart piscina cu nimeni. Şi mai cu un Nu băiat cu atât mai puţin un băiat londonez care miroase urât. Îl măsură pe Alex din cap până -n picioare, analizându-i blugii tăiaţi, părul tuns scurt, cercelul din ureche, şi o străbătu un fior. — 187 —

— Nu pot să-mi imaginez ce i-a venit tatei să te lase să stai la noi, continuă ea. Unde mai pui că trebuie să mă prefac că eşti fratele meu! Ce idee cumplită! Dacă aş avea un frate, pot să-ţi spun cu mâna pe inimă că n-ar semăna cu tine deloc. Alex tocmai se întreba dacă s-o ia şi s-o arunce înapoi în piscină sau afară pe geam când auzi o mişcare în spatele lui şi, când se întoarse, un bărbatpurta înalt,ochelari, cu aer aristocratic. Avea părul grizonatvăzu şi ondulat, o jachetă sport, o cămaşă descheiată la gât şi pantaloni reiaţi. Şi el părea uşor surprins de apariţia lui Alex, însă îşi reveni repede şi îi întinse mâna: — Alex? întrebă el. — Da. — Eu sunt David Friend. Alex îi strânse mâna: — Încântat să vă cunosc, spuse el politicos. — Sper că a fost o călătorie plăcută. Văd că ai făcut deja cunoştinţă cu fiica mea. Îi zâmbi fetei care se aşezase pe marginea piscinei şi se ştergea, fără să le dea atenţie celor doi. — Nu, de fapt nu ne-am prezentat, spuse Alex. — O cheamă Fiona. Sunt sigur că o să vă înţelegeţi bine. Sir David nu părea prea convins. Făcu un gest în direcţia casei:

— Haide să mergem ca să stăm de vorbă în biroul meu! Alex îl urmă; traversară aleea şi intrară în casă. Uşa din faţă dădea într-un hol care părea desprins din paginile unei reviste scumpe de design. Totul era perfect: piesele de

mobilier vechi, obiectele decorative şi tablourile erau aşezate fiecare exact acolo unde trebuia. Nu se vedea fir de praf pe

nicăieri; până şi razele soarelui filtrate de ferestre păreau aproape artificiale, de parcă le-ar fi aşezat cineva acolo, cu scopul precis de acuiva pune în ştia valoare ce atingeau. Era casa care exactlace maximum vrea, şi caretotavea şi timpul, şi banii necesari să-şi împlinească toate dorinţele. — E foarte frumos, zise Alex. — Mulţumesc. Pe aici, te rog! Sir David deschise o uşă grea cu lambriuri din stejar, în — 188 —

spatele căreia apăru un birou modern şi sofisticat. Înăuntru era o masă de lucru cu câte un scaun de fiecare parte, două calculatoare, o canapea din piele albă şi câteva raft uri de metal pentru cărţi. Sir Alex îl invită pe Alex să stea jos şi se aşeză şi el la birou. Era nesigur pe el, Alex observă asta imediat. Chiar dacă avea afaceri de milioane – poate chiar miliarde – de lire, Sir David Friend era pus acum într-o situaţie delicată. Prezenţa lui Alex, statutul lui – nu prea ştia cum să se comporte în

circumstanţa dată. — Mi s-au spus foarte puţine lucruri despre tine, începu el. Alan Blunt m-a contactat şi m-a rugat să te găzduiesc aici până la sfârşitul săptămânii şi să pretind că eşti băiatul meu. Văd că nu semeni cu mine deloc. — Nu mai semăn deloc nici cu mine, replică Alex. — Am înţeles că te duci la o şcoală în Alpii Francezi, ca să faci nişte investigaţii. Se opri o clipă: Nu mi-a cerut nimeni părerea, continuă el, dar o să ţi-o spun totuşi. Nu-mi place faptul că un băiat de paisprezece ani e folosit ca spion. E primejdios… — Ştiu să-mi port singur de grijă, îl întrerupse Alex. — Nu, voiam să spun că e periculos pentru guvern. Dacă eşti ucis pe acolo şi se află, primul-ministru va fi pus într-o situaţie foarte delicată. L-am sfătuit să nu permită această operaţiune, dar, ca niciodată, nu a fost de acord cu mine. Se pare că decizia fusese luată deja. M -au sunat cei de la şcoală – pardon, academie – să-mi spună că sâmbătă va veni directorul-adjunct după tine. De fapt, e o directoare, o anume doamnă Stellenbosch. Aş zice că e de prin Africa de Sud, după nume… Pe birou se aflau mai multe dosare groase. Sir David le

împinse către Alex: — Între timp,mea. am înţeles trebuiecâteva să înveţi cât mai multe despre familia Ţi-am că pregătit dosare. Ai aici şi 18 informaţii despre Eton , şcoala din care se presupune că ai

18

Eton College – Colegiul Eton, cea mai prestigioasă dintre aşa-numitele — 189 —

fost exmatriculat. Poţi să începi să le citeşti chiar din seara asta. Dacă mai vrei să ştii ceva, întreabă! Fiona te va însoţi tot timpul. Îşi privi vârfurile degetelor: Sunt sigur că asta va fi o experienţă interesantă pentru tine. Se deschise uşa şi intră o femeie. Era subţire şi brunetă, ca şi fiica ei. Purta o rochie mov, cu croială simplă, şi un colier de perle la gât. — David, începu ea, dar se opri atunci când îl văzu pe Alex. — Ţi-o prezint pe soţia mea, zise Friend. Caroline, el e Alex, băiatul despre care ţi-am vorbit.

— Mă bucur mult să te cunosc, Alex. Lady Caroline încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să-şi mişte puţin buzele: — Am înţeles că vei sta la noi pentru un timp. — Da, mamă, zise Alex. Lady Caroline se înroşi: — Trebuie să se dea drept fiul nostru, îi aminti Sir David şi se uită la Alex. — Fiona nu ştie nimic despre MI6 şi despre restul poveştii. Nu vreau să-şi facă griji. I-am spus că venirea ta aici e legată de activitatea mea… că e un fel de experiment social. Ea trebuie să pretindă că eşti fratele ei, să petreacă o săptămână cu tine aici la ţară, de parcă ai face parte din familie. Te rog să nu-i spui adevărul! — Cina va fi servită peste jumătate de oră, spuse Lady Caroline. Îţi place carnea de căprioară? Apoi, inspirând profund: Poate că vrei să te speli înainte de masă? Vino, te conduc în camera ta! Sir David îi dădu dosarele lui Alex: — Ai mult de citit. Din păcate, eu trebuie să mă întorc mâine la Londra – iau masa cu preşedintele Franţei – aşa că nu voi putea ajuta. Dar, cum îţi spuneam, dacă vrei să mai afli te ceva… — Fiona Friend, zise Alex.

public schools (de fapt, şcoli particulare) din Marea Britanie (n.tr.). — 190 —

Îi pregătiseră o cameră mică şi primitoare, la capătul casei. Făcu un duş rapid şi se îmbrăcă la loc. Deşi îi plăcea să fie curat, trebuia să pară nespălat fiindcă aşa îi cerea rolul. Deschise primul dosar. Sir David lucrase minuţios. În dosar se aflau numele tuturor membrilor familiei, date

recente privind viaţa lor, fotografii din vacanţe, informaţii despre casa din Mayfair, despre apartamentele din New York, Paris şi Roma şi despre vila din Barbados. Mai erau diverse tăieturi din ziare, articole din reviste… absolut tot ce ar fi putut să-i trebuiască lui Alex. Se auzi sunetul unui clopot. Era ora şapte. Alex coborî în sufragerie, o încăpere care avea şase ferestre şi o masă lăcuită pentru şaisprezece persoane. Dar nu erau decât trei: Sir David, Lady Caroline şi Fiona. Mâncarea fusese deja adusă, probabil de către un valet sau o menajeră. Sir David îi făcu semn spre un scaun liber şi Alex se aşeză. —Fiona tocmai ne vorbea despre Don Giovanni, spuse Lady Caroline. Apoi, după un moment de pauză: E o operă. De Mozart.

— Sunt sigură că pe Alex nu-l interesează opera, zise Fiona. Era în toane proaste: De fapt, continuă ea, mă îndoiesc că avem chiar şi un singur lucru în comun. De ce trebuie să pretind că e fratele meu? Toată chestia asta e absolut… — Fiona! o întrerupse Sir David cu o voce slabă. — Foarte bine, tati, a venit, asta e, dar e totuşi vacanţa mea de Paşti. Alex îşi dădu seama că, probabil, Fiona învăţa la o şcoală particulară; de asta intrase în vacanţă înaintea lui. — Nu mi se pare corect, mai spuse ea. — Venirea lui Alex are legătură cu munca mea, continuă SirLui David. Alex i se părea extrem de ciudat felul în care vorbeau despre el, de parcă nici n-ar fi fost de faţă.

— Ştiu că ai multe întrebări, Fiona, dar de data asta trebuie să faci cum îţi spun eu, fără să comentezi. Şi nu stă aici decât până la sfârşitul săptămânii. Vreau să ai grijă de — 191 —

el.

— Are vreo legătură cu supermarket-urile? întrebă Fiona. — Fiona! Sir David nu mai voia să audă niciun comentariu: — Este exact ce ţi-am spus. Un experiment. Şi tu-l vei face în aşa fel, încât să se simtă bine venit! Fiona luă paharul şi seea. uită, în sfârşit, şi la Alex. vedem noi, spuse — Maiîşi *

Săptămâna părea să nu se mai termine. După doar două zile, Alex se gândea că, dacă ar fi făcut parte într-adevăr din familia asta rece şi încrezută, probabil că oricum ar fi devenit un rebel. Sir David plecase la şase dimineaţa în ziua următoare, după sosirea lui, şi acum era tot la Londra; le trimitea e-mail-uri soţiei şi fiicei lui. Lady Caroline se străduia din răsputeri să-l evite pe Alex. O dată sau de două

ori mersese cu maşina până în oraşul din apropiere, dar, în general, părea să-şi petreacă majoritatea timpului în pat. Cât despre Fiona… Preocupările ei erau fie să fredoneze bucăţi de operă, fie să se laude cu stilul ei grozav de viaţă, cu averea ei, cu vacanţele petrecute în diverse colţuri ale lumii. În acelaşi timp, făcea tot posibilul să-i arate lui Alex cât de mult îl dispreţuieşte. Îl întrebase de câteva ori de ce venise de fapt la Havestock Hall. Alex ridicase din umeri de fiecare dată fără să-i răspundă, reuşind astfel să-i sporească fetei antipatia. A treia zi, Fiona îl prezentă unor prieteni: — Mă duc la vânătoare, îi zise ea. Presupun că nu vrei să vii şi tu. Alex ridică din umeri. Deja memorase majoritatea informaţiilor din dosare şi era convins că va putea trece cu uşurinţă drept un membru al familiei. Aşa că acum număra orele până la venirea doamnei de la academie care avea să -l ia de acolo.

— Ai fost vreodată la vânătoare? întrebă Fiona. — Nu, răspunse Alex. — Eu ştiu să trag cu puşca şi merg la vânătoare, zise — 192 —

Fiona. Dar tu, ca un băiat de la oraş ce eşti, nu poţi să înţelegi lucrurile astea. — Nu văd nimic nemaipomenit în a împuşca animale. — Aşa se trăieşte la ţară. E o tradiţie. Fiona se uita la el ca la un prost, aşa cum făcea de obicei: — Şi de altfel, şi animalelor le place. Trupa numai de vânătoare era Erau tânără şi, Se cu întâlniră excepţia cu Fionei, alcătuită din băieţi. cinci. ei la marginea unei păduri care făcea parte din proprietatea Haverstock. Rufus, conducătorul lor, avea şaisprezece ani şi era bine făcut, cu părul negru şi ondulat. Părea să fie prietenul oficial al Fionei. Ceilalţi – Henry, Max, Bartholomew şi Fred – erau cam de aceeaşi vârstă. Alex îi privi mai mult în silă. Erau îmbrăcaţi la fel: jachete Barbour, pantaloni de tweed, berete şi cizme de piele Huntsman. Vorbeau cu acelaşi accent tipic de şcoală publică19. Toţi aveau câte o puşcă pe umăr. Doi fumau. Se uitară la Alex cu un dispreţ pe care cu greu puteau să-l ascundă. Probabil că Fiona le povestis e deja despre el, despre londonez.

Fiona îi prezentă în mare grabă. Rufus făcu un pas înainte: — Bine ai venit printre noi, spuse el tărăgănat. Apoi, după ce-l privi pe Alex de sus până jos: Vrei şi tu să împuşti ceva, da?

— N-am puşcă, zise Alex. — Mă tem că nu pot să ţi-o împrumut pe a mea. Rufus îşi armă puşca şi o ridică în sus, ca s-o poată vedea Alex. Avea o ţeavă de optzeci de centimetri din oţel strălucitor, iar patul era din lemn de nuc, închis la culoare, cu ţinte ornamentale din argint masiv. — E o armă cu ţevi suprapuse şi cu trăgaci demontabil, lucrată manual în atelierul Abbiatico şi Salvinelli, zise el. M -a costat treizeci de miare – sau, mă rog, a costat-o pe mama. Am primit-o cadou de ziua mea.

Public schools – şcoli particulare din Marea Britanie, în care taxele de studiu sunt foarte mari, în ciuda denumirii, care în traducere înseamnă „şcoală publică” (n.tr.). — 193 — 19

— Cred că i-a luat ceva până a împachetat-o. Unde a pus fundiţa? Lui Rufus îi pieri zâmbetul: — Nu ştii nimic despre arme, zise el. Făcu un semn din cap către un alt băiat care îi dădu lui Alex o puşcă mult mai obişnuită, veche şi cam ruginită. — Poţi să ne o foloseşti pe asta, îi spuse. Şi dacă te porţi frumos şi nu încurci, poate îţi dăm şi un cartuş. Toţi izbucniră în râs. Apoi cei doi care fumau îşi stinseră ţigările şi intrară cu toţii în pădure. Peste o jumătate de oră Alex îşi spunea că n-ar fi trebuit să vină. Băieţii trăgeau în stânga şi -n dreapta, luând în vizor tot ce mişca. Un iepure se transformă într-un ghem de blană care sângera. Un porumbel se rostogoli printre crengile unui copac şi căzu cu zgomot pe stratul de frunze de dedesubt. Oricât de grozave le-ar fi fost armele, puştii habar n-aveau să tragă. Multe din animalele în care trăgeau erau doar rănite şi Alex simţea o silă care creştea mereu în faţa acestei băi de sânge. Ajunseră într-un luminiş şi se opriră să-şi încarce armele. Alex se întoarse către Fiona: — Mă întorc acasă, zise el. — De ce? Nu suporţi să vezi puţin sânge? Alex aruncă o privire spre iepurele aflat la vreo cincizeci de metri. Zăcea pe spate şi zvâcnea neputincios din labele din spate.

— Mă mir că aveţi voie să folosiţi arme de foc, zise el. Credeam că vârsta minimă e de şaptesprezece ani. Rufus îl auzi, înaintă spre el şi se uită urât: — Aici, la ţară, nu prea ne pasă de reguli, zise el printre dinţi. — Vai, poate că Alex vrea să anunţe poliţia! adăugă Fiona. — Cea distanţă. mai apropiată secţie de poliţie e la vreo şaizeci de kilometri — Nu vrei să suni de pe mobilul meu? Din nou izbucniră cu toţii în râs. Alex se săturase. Fără să mai scoată o vorbă, se întoarse şi plecă. Până să ajungă în luminiş durase o jumătate de oră, dar — 194 —

după alte treizeci de minute Alex era tot în pădure, înconjurat din toate părţile de copaci şi tufişuri sălbatice. Îşi dădu seama că s-a rătăcit. Îşi blestema neglijenţa. Ar fi trebuit să fie atent la drum, în timp ce se ţinea după Fiona şi trupa ei. Pădurea era enormă. Dacă mergea în direcţia greşită, putea foarte uşor să se piardă în zona mlaştinilor… şi ar În fi trecut poate zilede bune până săera fie atât găsit.de deasă, încât nu plus, vegetaţia primăvară vedea mai departe de zece metri în orice parte s-ar fi uitat. Cum să găsească drumul bun? Oare cum era mai bine – să se întoarcă pe propriile urme sau să meargă mai departe, în speranţa că va da din întâmplare peste cărarea bună? Alex simţi că îl pândeşte un pericol înainte să audă primul foc de armă. Poate că tot ce auzise era o ramură care trosnea sau zgomotul unei puşti armate. Încremeni – şi asta l-a salvat. Auzi o împuşcătură – foarte tare, foarte aproape – şi un copac aflat chiar în faţa lui se clătină; aşchii de lemn săriră în toate direcţiile. Alex se întoarse căutându-l pe cel care trăsese. — Ai grijă! strigă el. Era să mă împuşti! În clipa următoare se auzi un nou foc de armă urmat îndeaproape de un hohot puternic de râs. De-abia atunci Alex înţelese. Nu rataseră vreun animal, ci trăgeau chiar după el, ca să se distreze! Se aruncă înainte şi o luă la goană. I se părea că trunchiurile copacilor îl apasă din toate părţile, ameninţând să-i taie calea. Pământul jilav din cauza ploilor recente i se lipea de tălpi şi parcă încerca să -l ţină pe loc. Auzi şi a treia împuşcătură. Se lăsă în jos şi simţi glonţul cum îi trece pe deasupra capului şi se pierde în frunziş. În oricare alt colţ al lumii, aşa ceva ar fi fost o nebunie. Dar se afla chiar în inima Angliei, la ţară, şi avea de -a face cu nişte adolescenţi facă absolut tot ce bogaţi voiau. şi plictisiţi, care erau obişnuiţi să Alex îi insultase. Poate că nu le plăcuse gluma cu împachetatul puştii. Poate că motivul real era refuzul lui de a-i spune Fionei cine era de fapt. În orice caz, se hotărâseră să-i dea o lecţie, fără să se gândească însă la consecinţe. — 195 —

Oare aveau de gând să-l ucidă? Îşi aminti vorbele lui Rufus: „Aici, la ţară, nu ne prea pasă de reguli”. Chiar dacă Alex ar fi fost grav rănit – sau, de ce nu, ucis – ei ar fi reuşit să scape cu faţa curată. Un accident îngrozitor. Că el, din neatenţie, intrase chiar în bătaia puştii. Nu! Nu se putea aşa ceva! sperie, nimic mai mult. Voiau să-ldouă Se maidoar auziră focuri de armă. De la pământ ţâşni un fazan, ca un ghem de pene surprins în mişcare, şi zbură spre cer, ţipând. Alex gonea înainte; aerul inspirat îl zgâria pe gât. Trecu pe lângă o tufă de măceş în care se zgârie şi îşi agăţă hainele. Îşi croi drum, folosindu-se de puşca pe care o primise. Mai încolo se împiedică de nişte rădăcini şi aproape căzu. — Alex? Unde eşti? Vocea lui Rufus, ascuţită şi batjocoritoare, se auzi de după o perdea de frunze. Mai traseră un foc de armă, care însă îi trecu mult pe deasupra capului. Nu-l mai vedeau. Oare

scăpase? Alex se opri, lac de sudoare, şi picioarele îi tremurau. Ieşise din desişul pădurii, dar habar n-avea unde se află. Ba mai mult – era prins în capcană. Ajunsese pe malul unui lac întins, cu apa murdară, de un maro mizerabil; arăta ca o materie solidă. Pe suprafaţa lacului nu erau nici raţe, nici altfel de păsări sălbatice. Soarele aflat la asfinţit se oglindea în apă, şi în aer se simţea pătrunzător duhoarea putrefacţiei. — Pe acolo a luat-o! — Ba nu… pe aici! — Hai să mergem spre lac… Alex le auzi vocile şi îşi dădu seama că nu trebuia cu niciun preţ ca ei să -l găsească aici. O clipă îi trecu prin minte imaginea cadavrului său, tras la fund de pietre, pe fundul lacului. ascundă.Dar, în acelaşi timp, îi veni şi o idee. Trebuia să se Intră în apă. Îi trebuia ceva prin care să poată respira. Văzuse în filme cum poţi să stai ascuns în apă şi să respiri printr-o tulpină goală de trestie. Dar aici el nu avea de unde să ia trestie. Pe malul lacului nu era decât iarbă şi un strat — 196 —

gros de alge scârboase. Un minut mai târziu, la malul lacului apăru şi Rufus, cu puşca pe umăr. Se opri şi privi î n jur cu ochii unuia care cunoaşte bine locurile. Dar nu văzu nicio mişcare. — Cred că a găsit drumul înapoi, zise el. Ceilalţi vânători apăruseră şi ei în spatele lui. Erau destul de încordaţi, în aerprea plutea o tăcere vinovată. Îşi dădeau seama că merseseră departe cu joaca. — Dă-l încolo, zise unul dintre ei. — Chiar aşa. — L-am învăţat noi minte. Acum se grăbeau să se întoarcă acasă. Dispărură toţi pe acelaşi drum pe care veniseră. Rufus rămase singur, cu mâna pe armă, căutându-l în continuare pe Alex. Mai aruncă şi el o ultimă privire spre lac, apoi se întoarse şi o luă după ceilalţi. În clipa aceea Alex atacă. Până atunci stătuse ascuns sub apă, privind siluetele neclare ale adolescenţilor de pe mal, ca printr-un geam de sticlă groasă, maro. Ţinuse ţeava armei în gură; capătul celălalt era deasupra apei. Respirase prin ţevile goale. Acum ieşi la suprafaţă – o creatură de coşmar, mustind de mâl şi de apă, cu privirea plină de furie. Rufus îl auzi, dar era deja prea târziu. Alex îl lovi cu puşca în şale. Băiatul gemu şi căzu în genunchi, scăpând arma din mână. Alex o luă de jos. Avea două cartuşe în încărcător. Le încărcă pe ţeavă. Rufus se uita la el. Toată aroganţa îi dispăruse ca prin farmec; nu mai era decât un puşti prostănac şi îngrozit, care se străduia să se ridice din genunchi. — Alex! scânci el, privindu-l de parcă acum îl vedea prima oară. Te rog, iartă-mă, se smiorcăi el. Nu voiam să-ţi facem niciun rău. A fost o glumă, atâta tot. Fiona ne-a pus. Am vrut doar săse te osperiem. Te rog! tăiată: Alex pri, cu respiraţia — Pe unde se iese de aici? întrebă el. — Ocoleşti lacul, zise Rufus, şi o să dai de o cărare… Era încă în genunchi. Cu ochii în lacrimi. Alex îşi dădu seama că ţine arma cu ţinte de argint îndreptată spre el. O — 197 —

întoarse, scârbit de propria reacţie. Băiatul ăsta nu -i era duşman. Nu valora nimic pentru el. — Nu te ţine după mine, zise Alex, îndepărtându-se. — Te rog…! strigă Rufus după el. Îmi dai puşca înapoi? Mă omoară mama dacă o pierd. Alex se opri. Cântări arma în mâini, apoi o aruncă cu toată puterea. vânătoare lucrată manual înînainte Italia sederoti de două Puşca ori îndelumina slabă a asfinţitului, a dispărea însoţită de un pleoscăit în mijlocul lacului. — Eşti prea mic ca să te joci cu puşca, îi zise el. Apoi se îndepărtă spre inima pădurii.

— 198 —

TUNELUL Bărbatul aşezat pe scaunul auriu – o piesă valoroasă de mobilier – întoarse încet capul şi se uită pe fereastră la văile

acoperite de zăpadă ale masivului Point Blanc. Doctorul Hugo Grief avea aproape ani; alb îi era tuns scurt, iar faţa aproape că şaizeci nu aveadepic depărul culoare. Avea pielea albă, buzele arătau ca nişte umbre abia vizibile. Până şi limba îi era gri. Şi totuşi, pe acest fundal incolor, purta ochelari rotunzi, cu rama subţire şi cu lentile roşuînchis. Efectul era izbitor, iar el vedea întreaga lume în culoarea sângelui. Avea degete lungi, cu unghii frumos îngrijite. Purta un costum închis la culoare, încheiat până la gât. Dacă ar exista vampiri, probabil că ar arăta exact ca Hugo Grief. — M-am ho tărât să iniţiem ultima fază a Proiectului Gemini, spuse el. Vorbea cu accent sud-african, accentuând fiecare cuvânt:

— Nu mai putem întârzia. — Înţeleg, domnule doctor. În faţa doctorului Grief stătea o femeie, îmbrăcată într-un costum mulat din lycra, cu o bentiţă pe cap. Era Eva Stellenbosch. Tocmai îşi terminase antrenamentul de dimineaţă – două ore de ridicat greutăţi şi de gimnastică aerobică – şi încă nu-şi recăpătase ritmul normal al respiraţiei; musculatura ei impresionantă se relaxa şi se contracta ritmic. Trăsăturile feţei sale nu erau tocmai omeneşti: buzele îi ieşeau mult în afară, iar pe fruntea puternic bombată îi cădeau şuviţe de păr roşcat -aprins. Ţinea în mână un pahar plin cu un lichid verde, care avea consistenţa laptelui. Avea degete groase. Trebuia să fie atentă să nu spargă paharul. Sorbi o înghiţitură din pahar, apoi se încruntă: — Sunteţi sigur că suntem pregătiţi? întrebă ea. — Nu avem de ales. Am avut două rezultate nemulţumitoare în ultimele câteva luni. Mai întâi Ivanov, apoi Roscoe, la New York. Lăsând la o parte cheltuielile — 199 —

făcute cu cele două lichidări, e posibil să fi făcut cineva legătura între cele două decese. — E posibil, dar, puţin probabil, zise doamna Stellenbosch.

— Serviciile de informaţii lucrează încet şi ineficient, e adevărat. În America, CIA, în Anglia, MI6. Chiar şi KGB -ul! Nu mai a ceea fost odinioară. chiar şi sunt aşa, decât existăumbrele posibilitatea caceo au persoană de acoloDar să descopere din întâmplare ceva. Cu cât încheiem mai repede această etapă a operaţiunii, cu atât cresc şansele să rămânem… neobservaţi. Doctorul Grief îşi împreună mâinile şi îşi sprijini bărbia de vârfurile degetelor: — Când soseşte ultimul băiat? întrebă el. — Alex? Doamna Stellenbosch îşi goli paharul şi apoi îl puse pe masă. Scoase din geantă o batistă cu care se şterse la gură. — Mâine plec în Anglia, zise ea. — Excelent! Vă opriţi şi la Paris înainte să vă întoarceţi? — Sigur, domnule doctor, dacă aşa doriţi. — Exact aşa doresc, doamnă Stellenbosch! Acolo se pot face toate operaţiunile preliminare şi astfel economisim timp. Ce se mai aude cu tânărul Sprintz? — Mă tem că mai e nevoie de câteva zile. — Asta înseamnă că el şi Alex vor petrece o vreme împreună aici. — Da. Doctorul Grief căzu pe gânduri. Pe de o parte, exista ris cul întâlnirii celor doi băieţi, pe de alta, pericolele unei acţiuni pripite. Ce noroc că avea o minte de savant! Nu greşea niciodată la calcule. — Foarte bine, zise el. Tânărul Sprintz poate să mai rămână aiciStellen câtevabosch zile. încuviinţă. Doamna — Alex Friend este o partidă excelentă pentru noi, spuse doctorul Grief. — Supermarket-uri?

Femeia nu părea prea convinsă. — 200 —

— Tatăl lui e consilierul personal al primului-ministru. E un om impresionant. Sunt sigur că fiul lui se va ridica la înălţimea aşteptărilor noastre. Doctorul Grief zâmbi şi ochii îi luciră în roşu. — Foarte curând Alex va ajunge la academia noastră. Şi atunci, în sfârşit, Proiectul Gemini se va finaliza. *

— Nu stai bine, zise Fiona. Nu îţi ţii spatele drept. Mâinile se ţin mai jos. Şi vârfurile picioarelor îţi sunt îndreptate în direcţia greşită. — Ce mai contează, important e să te distrezi! îi zise Alex printre dinţi. Era a patra lui zi la Haverstock Hall şi Fiona îl luase cu ea să călărească. Alex nu se distra deloc. Înainte să încalece fusese nevoit să îndure inevitabila predică – dar nu prea ascultase. Caii erau din Iberia – sau din Ungaria? Câştigaseră o găleată de medalii de aur. Nu-l interesa, oricum. Ce ştia sigur era că stătea călare pe un animal mare şi negru care atrăgea muştele. Şi că stilul lui de călărie era la fel de graţios ca al unui sac cu cartofi care saltă pe o trambulină. Cei doi nu vorbiseră aproape deloc despre ceea ce se întâmplase în pădure. Când Alex intrase şchiopătând în casă, ud până la piele şi tremurând de frig, Fiona, politicoasă, îi adusese un prosop şi îi oferise o ceaşcă cu ceai. — Aţi încercat să mă omorâţi! a zis Alex. — Nu fi prostuţ! Fiona îl privise cu un soi de milă: — Cum să facem aşa ceva? Rufus e un băiat de gaşcă. — Ce…? — A fost o joacă, Alex! Ne-am distrat şi noi puţin. Şi gata, asta fusese tot. Fiona i -a zâmbit de parcă totul era în regulă şi s-a dus să înoate. Alex îşi petrecuse restul serii citind dosarele. Încerca să asimileze o falsă biografie care se întindea pe durata a paisprezece ani. Erau unchi, mătuşi, prieteni de la Eton, o mulţime de oameni pe care se presupunea că trebuie să-i cunoască, deşi nu îi văzuse — 201 —

niciodată. În plus, încerca să se deprindă cu gustul vieţii de lux. De asta ieşise acum cu Fiona să călărească – ea, în faţă, stând dreaptă, în costum de călărie, el poticnindu -se în urma ei.

După vreo oră şi jumătate, ajunseră la un tunel. Fiona încercase să-l înveţe pe Alex câteva detalii tehnice – de exemplu, diferenţa dintre galop. Dar hotărâse deja că sportul ăsta nu-i pas, deloctrap pe şi placul lui. Seelsimţea de parcă fiecare oscior îi fusese mişcat din locul lui; îl durea fundul atât de tare, încât se întreba dacă va mai putea vreodată să se aşeze. Fionei îi plăcea grozav să -l vadă cum se chinuie. Lui Alex îi trecu chiar prin minte că poate ea alesese intenţionat drumul acesta atât de denivelat ca să se pricopsească el cu cât mai multe vânătăi. Sau poate calul era mai săltăreţ de felul lui. În faţa lor era o linie de cale ferată şi o barieră automată cu avertizare sonoră şi luminoasă. Fiona îşi struni calul – un sur de talie mai mică – şi o luă într-acolo. Calul lui Alex o urmă automat. Credea că vor traversa linia ferată, dar Fiona se opri la barieră. — Ştiu o scurtătură spre casă, dacă vrei, zise ea. — Ar fi excelent! încuviinţă Alex. — E pe acolo. Fiona arătă în susul căii ferate, către un tunel, o gaură neagră ce se căsca într -o coastă de deal, înconjurată de un brâu de cărămidă victoriană, roşu-închis. Alex se uită la ea şi încercă să-şi dea seama dacă glumeşte. Dar era cât se poate de serioasă. Se mai uită o dată şi la tunel. Semăna cu o ţeavă de pistol care era îndreptată spre el, parcă avertizându -l să nu se apropie. Parcă şi vedea un deget uriaş pe trăgaci, undeva, de cealaltă parte a dealului. Oare cât de lung er a? Privind mai atent, văzu o geană de lumină la capătul celălalt. Putea fi un kilometru. — Glumeşti! îi zise.

— De fapt, Alex, eu de felul meu nu prea glumesc. Dacă spun ceva înseamnă că vorbesc serios. Sunt exact ca tata. — Tatăl tău nu e sărit de pe fix, murmură Alex. Fiona se prefăcu perfect că nu -l aude: — 202 —

— Tunelul are exact un kilometru, îi explică ea. În partea cealaltă e un pod şi apoi încă o barieră. Dacă o luăm pe acolo, ajungem acasă în jumătate de oră. Pe unde am venit facem o oră şi jumătate. — Bine, hai să ne întoarcem pe unde am venit. — Haide, Alex, ce eşti aşa fricos? se bosumflă Fiona. Pe aici nu– trece decât un tren pe oră. Următorul trece de -abia peste se uită la ceas – douăzeci de minute.vaAm mai mers prin tunel de o sută de ori; nu durează mai mult de cinci minute. Chiar mai puţin, dacă mergi la galop. — Dar e o nebunie să călăreşti mergând pe linia ferată. — Bine, dacă o iei înapoi n-ai decât să găseşti singur drumul.

Dădu pinteni calului care ţâşni înainte, trecu de barieră şi intră pe linia ferată: — Ne vedem mai târziu. Dar Alex se luă după ea. N-ar fi reuşit în vecii vecilor să ajungă singur acasă pe unde veniseră. Nu ştia drumul şi îşi stăpânea cu greu calul. Chiar şi acum acesta o urmă pe Fiona fără ca el să facă ceva. Dar oare vor intra animalele în tunelul întunecos? Părea greu de crezut, dar Fiona spusese că mai trecuse prin tunel; şi, într -adevăr, calul intră sub peretele dealului fără să ezite. Pe Alex îl trecu un fior când lumina pieri în spatele lui. Tunelul era răcoros şi umed. Se simţea miros de funingine şi de motorină. Ecoul era foarte puternic. Tropotul cailor pe pietrişul dintre traverse era amplificat din toate părţile. Şi dacă se împiedică? Alex îşi alungă din minte acest gând. Şeile din piele scârţâiau. Ochii i se o bişnuiră treptat cu întunericul. Venea puţină lumină şi din spate, iar capătul tunelului se vedea clar în faţă, ceea ce avea darul să -l mai liniştească; cercul de lumină se făcea din ce în ce mai mare cu fiecarenu pas. să nu mai facă griji. Poate că, până la urmă, va Încercă fi chiar aşa de-şi rău. În acel moment, auzi vocea Fionei. Încetinise, astfel ca Alex să o poată ajunge din urmă: — Tot îţi mai e teamă să nu vină trenul, Alex? Poate vrei s o iei mai repede… — 203 —

Auzi cravaşa şfichiuind prin aer; lovit pe crupă de Fiona, calul lui se cabră, necheză şi ţâşni înainte. Alex era să cadă din şa din cauza inerţiei. Căutând să se ţină cu picioarele în scări, reuşi să rămână în şa, dar cu partea de sus a corpului înclinată într-un unghi ciudat; zăbala intrase adânc în gura calului. Fiona râdea. Alex nu mai simţea decât vântul biciuindu-i faţa şi întunericul dens care se rotea în jurul lui, nu mai auzea decât tropotul copitelor izbite de pietriş în

galopul nebun al calului. Îi intra praf în ochi şi nu mai vedea nimic. Avu senzaţia că o să cadă. Dar chiar atunci, ca prin minune, ieşiră la lumină. Alex se strădui să-şi recapete echilibrul; reuşi să stăpânească animalul cu frâiele şi apăsându-l puternic cu genunchii. Respiră adânc, trase o înjurătură şi aşteptă să apară Fiona. Calul se oprise pe podul despre care îi spusese ea. Un pod susţinut de piloni groşi de metal, care traversa un râu. Plouase mult în luna aceea şi, la vreo cincisprezece metri în jos, apa adâncă, verde-închis, curgea învolburată. Se întoarse cu grijă cu faţa spre tunel. Trebuia să fie foarte atent să nu cadă de pe pod. Balustradele nu aveau mai mult de un metru înălţime. O auzi pe Fiona cum se apropie. Venea la trap pe urmele

lui, probabil râzând în hohote. Aruncă o privire în tunel şi în aceeaşi clipă surul ţâşni afară, trecu în goană pe lângă el şi dispăru dincolo de bariera aflată la capătul podului. Dar Fiona nu era!

Calul ieşise singur. Lui Alex îi trebuiră câteva clipe până să înţeleagă. Totul începu să se învârtă în jurul lui. Probabil că a căzu t de pe cal. Poate că animalul s-a împiedicat şi poate că ea zace acum, undeva, în tunel. Pe şine! Cât timp mai era până la venirea trenului? Ea spusese că douăzeci de minute. Dar trecuseră dejadoar cel puţin cinci, şi poate că şi ea exagerase. Ce să facă? Avea trei posibilităţi. Să intre înapoi în tunel pe jos. Să intre călare. Sau să se ducă acasă şi s-o lase baltă pe Fiona. Nu! De fapt, nu avea decât două posibilităţi, ştia asta prea — 204 —

bine. Înjură iar, apoi apucă frâiele calului. Trebuia să-l facă să-l asculte. Trebuia s-o scoată pe fata aia de acolo, şi asta repede.

Probabil că disperarea lui i se transmise şi calului. Animalul se întoarse şi încercă să dea înapoi, dar când Alex îi dădu pinteni, o luă totuşi înainte şi intră din nou, fără voie, în tunelul întunecos. Alex dar îl lovi călcâiele în burtă. Nu voia să-i provoace durere, niciiarnucuştia cum altfel să-l facă să se supună. Calul o luă înainte la trap. Alex scruta întunericul din faţă. — Fiona! strigă el. Niciun răspuns. Sperase să o vadă înaintând spre el, dar nu se auzeau paşi. Ce bine ar fi fost să fie mai multă lumină! Calul se opri şi Alex o văzu, chiar în faţa lui, întinsă la pământ, cu braţele şi cu pieptul pe şine. Dacă ar fi trecut atunci un tren, ar fi tăiat -o în două. Era prea întuneric pentru a-i vedea faţa, dar, când vorbi, se simţi din vocea ei că o doare ceva:

— Alex, zise ea, cred că mi -am rupt glezna. — Ce s-a întâmplat? — Am dat, cred, peste o pânză de păianjen. Încercam să mă ţin după tine. Mi -a venit ceva pe faţă şi mi-am pierdut echilibrul.

Încerca să se ţină după el! Părea că dă vina pe el – de parcă uitase cine lovise calul cu cravaşa. — Poţi să te ridici? întrebă Alex. — Nu cred. Alex oftă. Ţinând strâns frâiele, descălecă. Fiona nici c-ar fi putut să-şi găsească un loc mai bun unde să cadă – se aflau exact la mijlocul tunelului. Se strădui să nu intre în panică. Potrivit calculelor ei, mai erau cel puţin zece minute până când va trece trenul. Se aplecă să o ajute să se ridice. Puse piciorul peîn şină… şi Şina simţivibra. ceva. O mişcare sub talpă, care i se transmise picior. Venea trenul.

— Trebuie să te ridici, îi spuse el, încercând să -şi ascundă teama.

Deja vedea trenul, cu ochii minţii, cum vine ca tunetul pe — 205 —

şine. Dacă îi prindea în tunel, bolidul de cinci sute de tone iar fi făcut bucăţi. Parcă şi auzea scrâşnetul roţilor, bubuitul locomotivei. Sânge şi întuneric. O moarte înfiorătoare. Dar încă mai era timp. — Poţi să-ţi mişti degetele de la picioare? întrebă el. — Cred că da. Fiona se agăţase el.e doar o entorsă. Haide! probabilsecă — Atunci O ajută să se ridice, întrebându -se dacă puteau să rămână totuşi în tunel, dincolo de şine. Poate că, dacă se lipesc de perete, trenul va trece pe lângă ei. Dar Alex ştia prea bine că nu era destul loc. Şi chiar dacă trenul nu-i lovea pe ei, ar fi lovit, oricum, calul. Putea să deraieze. Zeci de oameni puteau fi ucişi. — Ce tren trece pe aici? întrebă el. De pasageri? — Da. Fiona mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi: — E trenul Virgin care merge la Glasgow. Alex oftă. Al naibii noroc mai avea! Tocmai acum dădea peste un tren Virgin care circula regulat.

Fiona încremeni: — Ce se aude? întrebă ea. Auzise un semnal sonor. Ce era? Clopotul barierei, bineînţeles; se apropia trenul şi bariera se lăsa de -a

curmezişul drumului. În acel moment Alex mai auzi un sunet care îi îngheţă sângele în vine. Preţ de o clipă, îşi pierdu suflul. Era o senzaţie incredibilă. Suflul i se oprise în plămâni şi nu mai voia să iasă. Îşi simţea întregul corp paralizat, de parcă cineva îi oprise funcţionarea sistemului nervos. Era îngrozit până în măduva oaselor. Auzise şuieratul locomotivei. Trenul era cam la vreun kilometru şi că jumătate dardin tunelul era ca canal acustic, aşa sunetuldistanţă, îl străbătu cap până în un picioare. Şi apoi mai auzi ceva: bubuitul locomotivei diesel care se apropia cu repeziciune de ei. Simţea şina vibrându-i puternic sub talpă. Alex trase aer în piept şi îşi forţă picioarele să-l asculte. — 206 —

— Încalecă! strigă el. Te ajut! Fără să-i pese dacă o doare sau nu, o trase pe Fiona lângă cal şi o împinse în şa. Zgomotul era din ce în ce mai puternic cu fiecare clipă care trecea. Şina zbârnâia surd, ca un diapazon uriaş. Până şi aerul din tunel părea să se mişte în vârtejuri, ba la stânga, ba la dreapta, de parcă încerca să se ferească din calea trenului. Fiona scânci şi Alex îşi simţi braţele eliberate de greutatea corpului ei; reuşise s-o urce în şa. Calul necheză şi păşi într-

o parte; pentru o clipă, Alex avu senzaţia îngrozitoare că Fiona va pleca fără el. De-abia distingea silueta calului şi pe cea a călăreţei, în lumina slabă. O văzu pe Fiona cum apucă frâiele, stăpânind calul. Alex se întinse şi îl apucă de coamă; ţinându-se de ea, urcă în şa în faţa Fionei. Se auzea din ce în ce mai tare şuierul trenului care se apropia. De pe pereţii arcuiţi cădeau funingine şi tencuială. Curenţii de aer erau din ce în ce mai violenţi, iar şinele vuiau. Preţ de o clipă sau două, li se încurcară mâinile, dar în cele din urmă Alex apucă frâiele şi Fiona îl cuprinse cu braţele. — Hai! strigă el, dând pinteni calului. Nici nu i-a trebuit mai mult animalului. O luă la goană spre lumină, galopând de-a lungul liniei ferate; Alex şi Fiona se loveau unul de altul, aruncaţi când înainte, când înapoi. Alex nu îndrăznea să privească în urmă, dar simţi când trenul pătrunse în tunel cu o sută şaptezeci de kilometri pe oră. Unda de şoc îi lovi ca un ciocan. Trenul împingea în faţă aerul din tunel pe măsură ce înainta, umplând golul. Calul simţi primejdia şi îşi spori goana; zbura, în salturi mari, pe deasupra traverselor. În faţa lor era ieşirea din tunel, dar Alex ştia, în disperarea lui, că nu vor reuşi. Chiar dacă ieşeau din tunel, ar fi fost în continuare îngrădiţi între balustradele podului. A doua barieră era la o sută de metri de tunel.decât Poate iasă afară, dar asta nu însemna că că vor vor murireuşi în aersăliber. Calul ieşi din tunel. Alex simţi cercul de întuneric trecându-i pe deasupra umerilor. Fiona ţipa şi îl ţinea atât de strâns, încât abia mai putea să respire. Dar Alex o auzea foarte slab. Avea în spate bubuitul locomotivei. Calul începu — 207 —

o cursă nebunească de-a lungul podului şi Alex aruncă o privire în spate. Apucă să vadă bolidul gigantic de metal ieşind din tunel şi înălţându -se ameninţător deasupra lor, vopsit în roşu-strălucitor, culoarea companiei Virgin; îl văzu şi pe mecanicul îngrozit care îi privea prin geamul locomotivei. Sirena şuieră din nou, cu puterea unei explozii. -o parte şi lovi calul Alex ştia ce are făcut. cealaltă. Trase frâul dintrcu cu piciorul dindepartea Spera toată fiinţa să-i priceapă şi calul intenţia. Şi reuşi. Calul îşi schimbă direcţia, întorcându -se de-a curmezişul podului. Sirena şuieră pentru ultima oară, asurzindu-i. Fură înconjuraţi de fum de motorină. Calul sări. Trenul trecu înainte ca tunetul, aproape lovindu-i. Dar ei erau acum în aer, în cădere de pe pod. Vagoanele treceau mai departe cu zgomot, ca un vârtej roşu. Fiona începu iar să ţipe. Căderea lor părea desprinsă dintr-un film, unde fusese filmată cu încetinitorul. Acum erau chiar lângă pod, în clipa următoare sub el, se prăbuşeau. Apele verzi ale râului se deschiseră ca să-i primească. Calul şi cei doi călăreţi zburară prin aer şi plonjară în râu. Alex de-abia apucă să tragă aer în piept. Se temea că apa nu e destul de adâncă şi că îşi vor rupe oasele toţi trei. Dar când atinseră suprafaţa apei, se scufundară complet într -un vârtej verde-închis şi rece ca gheaţa, care îi cuprinse lacom, de parcă nu mai voia să-i lase să scape. Braţele Fionei se desprinseră de el. Simţi cum calul dă din picioare ca să se elibereze. Din gură îi ieşiră bule de aer şi îşi dădu seama că ţipă fără să vrea. În cele din urmă, Alex reuşi să iasă din nou la suprafaţă. Curentul de apă înainta repede la vale; incomodat de haine şi de pantofi, Alex se chinui să înoate spre malul cel mai apropiat. Mecanicul nu oprise trenul. Poate întâmplarea îl speriase

prea tare. Poate voia să îşi imagineze că nu se întâmplase nimic. În orice caz, trenul dispăruse. Alex ajunse la mal şi ieşi, tremurând, pe iarbă. Din spate auzi un bolborosit şi o tuse, şi apăru şi Fiona. Îşi pierduse — 208 —

şapca de călărie şi părul lung şi negru îi şiroia pe faţă. Alex privi în urma ei. Reuşise şi calul să ajungă pe uscat. Făcu vreo câţiva paşi şi se scutură; părea să nu fi păţit nimic. Alex se bucură: la urma urmei, calul fusese cel care le salvase vieţile amândurora. Se ridică în capul oaselor. Hainele îi erau ude leoarcă. Îşi simţea amorţit; din cauza apei reci sau a şocului?tot Se corpul duse spre Fiona oare şi o ajută să se ridice. — Eşti întreagă? o întrebă. — Da. Îl privea ciudat. Se clătină, iar Alex îi întinse mâna ca să se ţină de el. — Mulţumesc, zise ea. — N-ai pentru ce. — Ba da. Îl ţinu în continuare de mână. I se descheiase cămaşa şi îşi dădu capul pe spate, scuturându-şi părul din ochi. — Ai făcut ceva absolut extraordinar. Alex, te rog să mă ierţi că m-am purtat ca o scorpie toată săptămâna asta. Credeam – având în vedere că ai venit aici pentru un experiment social – credeam că eşti doar un sărăntoc nespălat. Dar m-am înşelat. Eşti nemaipomenit! Acum ştiu că ne vom împrieteni. Închise ochii pe jumătate şi se apropie de el, cu buzele întredeschise: — Poţi să mă săruţi dacă vrei, zise ea. Alex îi dădu drumul şi se întoarse în partea cealaltă: — Îţi mulţumesc, Fiona, zise el. Dar mai degrabă aş pupa calul.

— 209 —

EDIŢIE SPECIALĂ Elicopterul se roti de două ori de asupra conacului Haverstock Hall, apoi începu să coboare. Era un Robinson

R44 cu patru locuri, de provenienţă americană. Înăuntru se pilotul. Sir David Friend se afla o singură persoană – ieşise întorsese de la Londra; acum împreună cu soţia lui să privească elicopterul cum aterizează în faţa casei. Zgomotul motorului se opri şi elicea îşi încetini rotirea. Uşa cabinei se deschise şi pilotul ieşi; purta un costum de zbor de piele, tip salopetă, cască şi ochelari de protecţie. Se îndreptă spre ei şi le întinse mâna: — Bună dimineaţa, zise. Sunt doamna Stellenbosch de la Academia Point Blanc.

Sir David şi lady Caroline fuseseră surprinşi atunci când îl văzuseră prima oară pe Alex; ei bine, la vederea acestei directoare-adjuncte, cum îşi spunea, rămaseră, pur şi simplu, încremeniţi. Sir David îşi reveni primul din uimire. — Aţi pilotat singură elicopterul? — Da, am brevet. Doamna Stellenbosch ridicase vocea ca să acopere zgomotul elicei care încă se rotea. — Poftiţi înăuntru, o invită lady Caroline. Pot să vă ofer un ceai? O conduse în salon. Doamna Stellenbosch se aşeză, cu

picioarele depărtate, şi îşi puse casca lângă ea, pe canapea. Sir David şi lady Caroline se aşezară în faţa ei. Se aduse tava cu ceai.

— Pot să fumez? întrebă doamna Stellenbosch. Fără să mai aştepte încuviinţarea, scoase din buzunar o cutie cu trabucuri. Îşi aprinse unul şi trase un fum: — Ce casă splendidă aveţi, sir David! Stilul e georgian, aş spune, dar cât de elegant e decorată! Şi Alex unde e, dacă îmi daţi voie să întreb? — A ieşit să se plimbe, spuse sir David. — Poate are emoţii. Zâmbi încă o dată şi luă ceaşca de ceai oferită de lady — 210 —

Caroline:

— Din câte înţeleg, sunteţi foarte îngrijoraţi din cauza lui Alex.

Sir David încuviinţă. Ochii lui nu trădau nimic. Îi vorbi doamnei Stellenbosch despre Alex, preţ de câteva minute; îi spuse că a fost exmatriculat de la Eton, că îl scăpaseră complet de luându sub control. Lady în Caroline săei. spună -l din când un cuvânt, când deasculta braţ pefără soţul — Am ajuns la capătul puterilor, încheie sir David. Avem şi o fată, mai mare, un copil grozav. Dar Alex? Zace toată ziua în casă. Nu citeşte nimic. Nu îl interesează nimic. Arată… ei, o să vedeţi şi dumneavoastră cum arată. Academia Point Blanc e ultima noastră speranţă, doamnă Stellenbosch! Suntem disperaţi şi nădăjduim din toată inima că dumneavoastră o să-l aduceţi pe calea cea bună. Directoarea-adjunctă împunse aerul cu trabucul, lăsând o dâră de fum: — Sunt convinsă că sunteţi un tată minunat, sir David, zise ea pe un ton mieros. Dar copiii din ziua de azi… Ţi se rupe inima când vezi cum se comportă unii dintre ei. Aţi făcut cea mai bună alegere când v -aţi adresat instituţiei noastre. Cred că ştiţi cât de multe reuşite a înregistra t academia în ultimii unsprezece ani. — Şi cum anume procedaţi? întrebă lady Caroline. — Avem metodele noastre. Îi luciră ochii când spuse asta, apoi scutură scrumul în farfurioară şi urmă: Vă promit că vom rezolva toate problemele lui Alex. Nu vă mai faceţi griji! O să vă aducem înapoi un alt băiat, cu totul schimbat! Între timp, Alex traversa un câmp aflat cam la un kilometru de casă. Văzuse elicopterul aterizând: îi sosise vremea. Dar încă nu era gata de plecare. Doamna Jones îl sunase o seară goale înainte. Nici loc de ce data asta MI6 nu un îl se putea dovedi trimitea cu cu mâinile într-un teritoriu inamic. Spre el venea huruind o secerătoare, lăsând în urmă o

fâşie de iarbă culcată. Se opri brusc aproape de el şi portiera cabinei se deschise. Dinăuntru coborî un bărbat – cu greu. — 211 —

Era atât de gras, încât se luptă să se extragă din cabină – mai întâi un picior, apoi celălalt şi, în cele din urmă, burta, umerii şi capul. Purta o cămaşă în carouri şi o salopetă albastră – haine obişnuite de fermier. Dar chiar dacă ar fi purtat pălărie de pai şi dacă ar fi ţinut un fir de iarbă între dinţi, Alex tot nu şi l-ar fi putut imagina în vecii vecilor trebăluind la vreo fermă. Bărbatulpe îi zâmbi: — Salut, bătrâne! — Bună ziua, domnule Smithers, răspunse Alex. Smithers

lucra

pentru

MI6.

El

realizase

diversele

dispozitive pe care Alex le folosise în misiunea anterioară. — Mă bucur mult să te văd din nou! exclamă el şi îi făcu cu ochiul. Ce zici de deghizarea mea? Mi s- a spus să mă integrez în peisajul rural. — Aţi avut o idee excelentă cu secerătoarea, zise Alex. Cu excepţia faptului că suntem în aprilie. Nu se recoltează nimic. — Nu m-am gândit la asta! Smithers zâmbi larg: Vezi tu, nu prea sunt obişnuit cu munca de teren. De teren, chiar aşa! Aruncă o privire de jur împrejur şi izbucni în râs:

Oricum, sincer, mă bucur că lucrăm din nou împreună, Alex! Îmi face plăcere să inventez diverse dispozitive pentru tine. Nu lucrez prea des cu adolescenţi. E mult mai distractiv decât cu oamenii maturi! Se întinse şi îşi luă valiza din cabină: —La drept vorbind, de data asta a fost un pic mai complicat. — Mi-aţi mai adus o trusă Nintendo? întrebă Alex.

— Nu. Tocmai asta e problema. La şcoala asta nu ai voie cu jocuri Nintendo – de fapt, nu ai voie cu niciun fel de computer sau joc computerizat. Elevii folosesc laptop-uri

date de şcoală. putut ascund şi zece Deschise dispozitivevaliza: într un laptop, dar Aş astafi e! Aşa,săhai să vedem… Din câte am înţeles, la Point Blanc încă e multă zăpadă, aşa că o să ai nevoie de ast a. — Un costum de schi, zise Alex, căci asta ţinea Smithers în mână. — 212 —

— Da, dar e un costum de schi antiglonţ şi rezistent la căldură. Mai scoase şi o pereche de ochelari de protecţie cu lentile verzi.

— Ochelarii ăştia de schi sunt dotaţi cu raze infraroşii, pentru cazul în care ai de mers undeva, pe întuneric. E o baterie trebuie apeşi pe ăsta şi poţi să în veziramă. pe o Nu distanţă dedecât vreo să douăzeci debutonul metri, chiar şi în nopţile fără lună. Smithers mai scoase ceva din valiză: — Aşa… ce ar putea să mai aibă la el un băiat de vârsta ta? Din fericire, ai voie să duci cu tine acest CD player portabil Sony – cu condiţia ca toate CD-urile să fie cu muzică clasică. Îi dădu aparatul lui Alex: — Deci, în timp ce se trage în mine în puterea nopţii, voi putea să mă delectez cu nişte muzică, zise Alex. — Absolut! Dar să nu asculţi discul cu Beethoven! Smithers ridică în sus discul pomenit: CD player-ul se transformă în ferăstrău electric. CD-ul are muchia de diamant, aşa că taie aproape orice. Foarte util dacă trebuie să ieşi repede de undeva. Mai are încorporat şi un buton de alarmă. Dacă situaţia devine disperată şi chiar ai nevoie de ajutor, apasă de trei ori pe butonul de derulare rapidă înainte. Se va emite un semnal pe care satelitul nostru îl va recepţiona şi vom putea să te luăm imediat de acolo! — Vă mulţumesc, domnule Smithers, spuse Alex, dar dezamăgirea i se citea pe chip. Smithers înţelese: — Ştiu eu ce ai fi vrut, dar şi tu îţi dai seama că nu se poate. N-ai voie cu arme! Domnul Blunt e de neînduplecat. Zice că eşti prea tânăr. — Şi nu sunt pentru a muri. faci? tânăr M-am Ei,totuşi da, ce să-i prea gândit un pic şi ţi-am improvizat nişte… dispozitive de apărare, ca să zic aşa. Asta rămâne între noi, da? Nu sunt sigur că domnul Blunt ar fi de acord.

Întinse mâna. În palmă ţinea un cercel de aur, desfăcut în — 213 —

două; piesa din faţă, în formă de diamant, şi şurubul cu care se prindea prin dosul urechii. Pe palma uriaşă, cercelul părea foarte mic.

— Am aflat că ţi-ai făcut gaură în ureche, zise el, aşa că ţiam adus asta. Ai mare grijă după ce ţi -l pui în ureche. Se activează când îmbini cele două părţi. — Ce se activează? e un dispozitiv exploziv mic, dar foarte —Cercelul puternic. Se declanşează când îl desfaci a doua oară. După zece secunde, poţi să găureşti aproape orice – sau pe oricine, aş adăuga. — Sper să nu-mi bubuie mie urechea, mormăi Alex. — Nu, nu. Eşti sută la sută în siguranţă, atâta timp cât piesele sunt prinse una de alta.

Smithers îi zâmbi: — În fine – ceva de care sunt foarte mândru. E exact ce teai aştepta să primească în dar un băiat care pleacă la şcoală, am cumpărat-o special pentru tine. Scoase din valiză o carte. Alex o luă: era un exemplar cartonat din Harry Potter şi Camera Secretelor. — Mulţumesc, zise el, dar am citit-o deja. — E o ediţie specială. În cotor e încorporat un dispozitiv de tragere, iar pe ţeavă ai o mică săgeată cu tranchilizant. Trebuie doar s-o îndrepţi în direcţia dorită şi să apeşi pe numele autorului. Doboară un adult în mai puţin de cinci secunde.

Alex zâmbi. Smithers se urcă înapoi în combină. Preţ de o clipă păru că s-a înţepenit de tot în cadrul uşii, dar apoi reuşi, gâfâind, să se strecoare înăuntru: — Mult noroc, bătrâne! zise el. Să te întorci cu bine! Zău că-mi eşti tare simpatic! Era timpul să plece. Bagajelelui, luiţinând Alex erau urcate în elicopter, el stătea lângă „părinţii” strâns în mână exemplarul din Harry Potter. Eva Stellenbosch îl aştepta sub paletele elicei. Îl şocase înfăţişarea ei şi la început încercase să nu -şi trădeze sentimentele, dar după aceea se liniştise. Nu trebuia să fie politicos. Poate că Alex Rider cunoştea bunele maniere, dar — 214 —

pe Alex Friend l-ar fi durut în cot de părerea ei. Acum îi

aruncă o privire sfidătoare şi descoperi că ea îl urmărea atentă cum îşi ia la revedere de la familia Friend. Şi de data asta, sir David îşi jucă rolul fără greşeală. — La revedere, Alex! zise el. O să ne scrii ca să ne dai veşti despre tine?

— Dacă ţineţi neapărat… Lady Caroline făcu un pas înainte şi îl sărută. Alex se trase înapoi, de parcă l-ar fi făcut de râs. Trebuia să recunoască, lady Caroline părea cu adevărat întristată. — Haide, Alex! Damna Stellenbosch se grăbea. Îi spusese că va trebui să facă o escală la Paris ca să alimenteze elicopterul. Atunci apăru şi Fiona, traversa peluza şi se îndrepta spre ei. Alex nu mai vorbise cu ea după aventura din tunel. Nici ea nu-i spusese vreo vorbă. O respinsese şi ştia că nu-l va ierta în veci. Nu coborâse la micul dejun în dimineaţa aceea şi el credea că n-o va mai vedea înainte de plecare. Şi atunci de ce venise acum? Dintr-odată, Alex îşi dădu seama. Venise să -i facă necazuri – să-i aplice o ultimă lovitură sub centură. Vedea asta în

ochii ei şi în felul hotărât în care mergea, cu pumnii strânşi. Fiona nu ştia că el e spion. Dar ştia, cu siguranţă, că venise acolo cu un anume motiv şi probabil ghicise că motivul avea legătură cu femeia de la Point Blanc. Aşa că se hotărâse să vină şi să-i încurce socotelile. Poate va începe să pună întrebări sau poate îi va spune doamnei Stelle nbosch că Alex nu e fratele ei. În orice caz, Alex ştia că misiunea lui se va sfârşi înainte de a începe. Tot efortul de memorare a informaţiilor din dosare, tot timpul petrecut cu familia asta ar fi fost în van. — Fiona! murmură sir David. Avea o ca privire foarte serioasă. Ajunsese şi el la aceeaşi concluzie şi Alex. Fata îl ignoră: — Aţi venit după Alex? i se adresă ea direct doamnei Stellenbosch. — Da, draga mea. — 215 —

— Ei bine, cred că trebuie să ştiţi ceva. Alex nu putea să facă decât un singur lucru. Ridică volumul cu Harry Potter şi-l îndreptă spre Fiona, apoi apăsă o dată, cu putere, pe cotor. Nu se auzi nimic, dar simţi cum cartea îi vibrează în mână. Fiona îşi puse mâna pe picior, în lateral. Se albise la faţă. Apoi se prăbuşi în iarbă. Lady Caroline alergă spre ea. Doamna Stellenbosch era uimită. Alex se întoarse spre ea, cu chipul golit de orice expresie:

— Aşa e soră-mea, zise el. Se emoţionează cam repede. Peste două minute, elicopterul decola. Alex privea pe geam spre Haverstock Hall, care devenea din ce în ce mai mică, pentru ca, în cele din urmă, să dispară cu totul. Aruncă o privire spre doamna Stellenbosch, aplecată deasupra pupitrului de control, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor de protecţie. Se aşeză mai comod pe scaun şi se lăsă pu rtat prin cerul care se întuneca. Mai târziu, au apărut norii. Peisajul rural dispăruse, ca şi singura lui armă. Alex trebuia să se descurce de unul singur.

— 216 —

CAMERA 13 La Paris ploua. Oraşul avea un aer obosit şi sumbru; Turnul Eiffel se lupta cu o masă compactă de nori. Nu era

nimeni la mesele din faţa cafenelelor şi, ca niciodată, turiştii treceau nepăsători pe lângăgrăbiţi micilesăchioşcuri care Era se vindeau tablouri şi ilustrate, ajungă laînhotel. cinci după-amiază şi se însera. Magazinele şi birourile se goleau, dar oraşului nu-i păsa. Nu voia decât să fie lăsat în pace.

Elicopterul aterizase pe o pistă privată de pe Aeroportul Charles de Gaulle, unde îi aştepta o maşină. Alex, care nu scosese o vorbă pe toată durata zborului, stătea acum singu r pe bancheta din spate, privind clădirile care defilau prin faţa lui. Urmau cursul Senei şi înaintau surprinzător de repede pe o autostradă care uneori mergea pe deasupra nivelului apei, alteori cobora sub el. Trecură prin faţa Catedralei Notre Dame, apoi ieşiră de pe autostradă şi intrară pe nişte străduţe lăturalnice unde, pe trotuare, se înghesuiau mici restaurante şi magazine. — Cartierul Marais, zise doamna Stellenbosch. Alex nu îi arătă niciun fel de interes. De fapt, mai stătuse şi altă dată în cartierul Marais; ştia că e unul dintre cele mai elegante şi mai scumpe cartiere din Paris. Maşina întoarse într-un scuar larg şi se opri. Alex se uită pe geam. În toate părţile se vedeau clădiri înalte, în stil clasic – mândria Parisului. Dar imaginea era sluţită de un hotel modern: o clădire pătrată, cu geamuri fumurii prin care nu se vedea nimic înăuntru. Avea patru etaje şi acoperişul plat, iar deasupra intrării scria: „Hotel du Monde” cu litere aurii. Nici dacă ar fi aterizat o navă spaţială în acel scuar, dărâmând vreo două clădiri ca să -şi facă loc, n-ar fi părut mai nelalocul ei.

— Aici o să stăm, zise doamna Stellenbosch. E hotelul academiei.

Şoferul le scosese valizele din portbagaj. Alex o urmă pe directoarea-adjunctă spre intrarea în hotel; uşa se de schise — 217 —

automat în faţa lor. Holul recepţiei era rece şi impersonal, îmbrăcat în marmură albă şi oglinzi; într -un colţ era o singură plantă într-un ghiveci, care părea că nu se încadrase iniţial în peisaj. În spatele unui mic birou de primire se afla un recepţioner cu o faţă gravă, care purta un costum închis la culoare şi ochelari. Se mai vedeau un computer şi un rând de spaţiiprobabil pentru că chei. Alexavea le numără. Eraucamere. cincisprezece. Aşadar, hotelul cincisprezece — Bonsoir, Madame Stellenbosch! Recepţionerul dădu uşor din cap. Nici nu -l băgă în seamă pe Alex.

— Sper că a fost plăcută călătoria din Anglia, continuă el, tot în franceză. Alex se uită în gol, de parcă nu pricepea o vorbă. Se presupunea că Alex Friend nu ştia franceza. De ce s -ar fi obosit să înveţe? Dar Ian Rider se asigurase că nepotul său învaţă să vorbească franceza aproape în acelaşi timp cu engleza. În plus, mai învăţase germană şi spaniolă. Recepţionerul luă două chei. Nu le ceru nici să semneze în registru, nici cartea de credit. Era hotelul şcolii, aşa că nu se factura nimic. Îi dădu lui Alex una din chei. — Sper că nu eşti superstiţios, zise el, de data asta în engleză. — Nu, răspunse Alex. — Ai camera treisprezece. La etajul unu. Sunt convins că o vei găsi pe gustul tău, spuse recepţionerul şi îi zâmbi. Doamna Stellenbosch îşi luă şi ea cheia: — Hotelul are şi restaurant, spuse ea. Haide să luăm cina aici, în seara asta! Afară plouă şi, oricum, mâncarea e excelentă. Îţi place mâncarea franţuzească, Alex? — Nu prea. — Ei, sunt sigură că o să găsim noi ceva care să -ţi placă. Cearuită fi sălateceas: răcoreşti un pic după drum? Se

— Vom lua masa la şapte, peste o oră şi jumătate. O să putem să mai stăm şi noi de vorbă. Îmi dai voie să-ţi sugerez să te îmbraci puţin mai elegant la cină? E drept că francezii nu prea ţin la formalităţi, dar – nu mi-o lua în nume de rău, — 218 —

dragul meu – tu cam exagerezi cu lipsa de formalitate. O să te sun la şapte fără cinci. Sper să -ţi placă odaia.

Camera treisprezece se afla la capătul unui coridor lung şi îngust. Uşa ducea într-o încăpere surprinzător de mare, ale cărei ferestre dădeau spre scuar. Camera avea un pat dublu cu o cuvertură în alb şi negru, televizor, minibar, un birou, şi pe perete erau atârndin ate Paris. vreo două fotografii înrămate care reprezentau imagini Un portar îi adusese bagajele sus şi, imediat ce plecă acesta, Alex îşi scoase pantofii şi se aşeză pe pat. Se întreba de ce veniseră aici. Ştia că elicopterul trebuia alimentat, dar pentru atâta lucru nu era nevoie să rămână peste noapte. De ce nu zburaseră în continuare până la şcoală? Mai avea încă o oră şi ceva de pierdut. Mai întâi se duse la baie – şi aici dădu tot peste marmură albă şi oglinzi – şi făcu un duş prelungit. Apoi, înfăşurat într-un prosop, se întoarse în cameră şi dădu drumul televizorului. Avea de ales dintre vreo treizeci de canale. Trecu de cele franţuzeşti şi se opri la MTV. Se întreba dacă îl supraveghează cineva. Exact deasupra biroului era o oglindă mare; după ea s-ar fi putut ascunde lesne o cameră de luat vederi. Bun, păi atunci ia să le dea el o temă de gândire! Deschise minibarul şi îşi turnă un pahar de gin. Apoi se duse la baie, umplu sticla la loc cu

apă şi o puse înapoi în frigider. Consum de alcool şi furt pe deasupra! Dacă îl urmărea, doamna Stellenbosch putea să-şi dea seama că nu-i va fi uşor să se descurce cu el. În următoarele patruzeci de minute se uită la televizor, prefăcându-se că bea din gin. Pe urmă duse paharul la baie, îl goli în chiuvetă şi îl lăsă acolo. Era timpul să se îmbrace . Oare să se supună cererii şi să se îmbrace elegant? Până la urmă alese o cale de compromis: îşi puse o cămaşă, dar blugii nu şi-i schimbă. În clipa următoare sună şi telefonul: fusese invitat la cină. Doamna Stellenbosch îl aştepta în restaurant, o încăp ere neaerisită aflată în subsolul clădirii. Lumina era slabă şi erau oglinzi peste tot ca să creeze iluzia de spaţiu, dar cu toate astea era ultimul loc pe care l-ar fi ales Alex. Acest restaurant

ar fi putut să se afle oriunde, în orice colţ al lumii. În afară de — 219 —

ei, nu mai erau decât două persoane în restaurant – oameni de afaceri, după cum arătau. Doamna Stellenbosch se schimbase; acum purta o rochie de seară neagră, cu gulerul împodobit cu pene şi un colier ce părea foarte vechi şi valoros, din mărgele negre şi argintii. „Cu cât e îmbrăcată mai elegant, se gândi Alex, cu atât e mai urâtă.” Fuma din nou un trabuc.

— Aa, Alex! spuse ea şi suflă fumul. Te-ai odihnit? Sau te-

ai uitat la televizor?

Alex nu îi răspunse. Se aşeză şi deschise meniul, apoi îl închise la loc, atunci când văzu că e în franceză. — Dă-mi voie să comand eu în locul tău. Începem cu supă? Şi apoi o să luăm o friptură. N -am cunoscut până acum niciun băiat căruia să nu-i placă friptura. — Vărul meu, Oliver, e vegetarian, zise Alex. Citise asta într-unul din dosare. Directoarea-adjunctă încuviinţă, de parcă ar fi ştiut deja acest lucru: — Habar n-are ce pierde, zise ea.

Apăru un chelner palid; doamna Stellenbosch dădu comanda în franţuzeşte: — Ce vrei să bei? îl întrebă ea. — O Cola. — Ce băutură dezgustătoare! Nu i-am înţeles niciodată pe cei care o beau. Dar, sigur, o să -ţi comand ce vrei. Chelnerul îi aduse lui Alex o Cola şi un pahar de şampanie pentru doamna Stellenbosch. Alex se uită la bulele de aer care se ridicau din cele două pahare , al lui negru, al ei de un auriu palid. — Santé, zise ea. — Poftim?

— Înseamnă „sănătate” în franceză. Aha! — Preţ de oNoroc! clipă se lăsă tăcerea. Femeia îl fixa cu privirea, de parcă vedea prin el: — Aşadar, ai fost la Eton, zise ea ca din întâmplare.

— 220 —

— Da, aşa e, răspunse Alex, devenind brusc foarte atent. — În ce casă20 ai fost? — Hopgarden. Era numele real al unei case de la Eton. Alex citise

dosarele cu mare atenţie. — Am fost şi eu odată în vizită la Eton. Mi -aduc aminte de o statuie. Cred că reprezenta un rege, era chiar după intrarea principală… Îl testa, Alex era sigur de asta. Oare îl suspecta de ceva sau era o simplă măsură de precauţie, o obişnuinţă? — Vă referiţi probabil la Henric al VI-lea. Statuia lui se află în College Yard. E fondatorul colegiului Eton. — Dar nu ţi-a plăcut acolo. — Nu. — De ce? — Nu-mi plăcea uniforma şi nu-mi plăceau nici profii. Alex avusese grijă să nu folosească vreodată cuvântul „profesori”. La Eton li se spune „profi”21. Zâmbi în sinea lui. Putea să-i ofere o mostră de jargon de la Eton. — Şi nu-mi plăceau nici regulile. Primeam amenzi de la sticleţi, tot timpul mă treceau în registrul întârziaţilor, primeam bile negre şi bileţele sau mă treceau cap de afiş. Adunările erau plictisitoare… — Mă tem că nu înţeleg nimic. — Adunări li se zice orelor de curs, explică Alex. Bilă neagră e când nu-ţi faci treaba bine… — Bine, bine! Doamna Stellenbosch ridică mâna în care îşi ţinea trabucul şi îi făcu semn să se oprească: — Şi de asta ai dat foc bibliotecii? — Nu, i-am dat foc pur şi simplu pentru că nu -mi plac cărţile. Se aduse primul fel. Supa lui Alex era galbenă şi plutea 20 21

Casă – structură de organizare internă specifică Etonului (n.tr.). În srcinal, beaks – termen ce face parte din jargonul specific colegiului

Eton (n.tr.).

— 221 —

ceva în ea. Îşi luă lingura şi începu s -o învârtă prin farfurie, suspicios: — Ce-i asta? întrebă el. — Soupe de moules.

O privi fără pic de interes. — Supă de midii. Sper să-ţi placă. — Aş fiaceea preferat o supă de roşii Heintz, zise Alex. După li se aduseră şi fripturile, care, tipic pentru francezi, erau pe jumătate crude. După ce luă de vreo două ori din carnea mustind de sânge, Alex îşi trâ nti pe masă cuţitul şi furculiţa şi nu mai mâncă decât cartofii prăjiţi, cu mâna. Doamna Stellenbosch îi vorbi despre Alpii Francezi, despre schi şi despre diversele oraşe europene pe care le vizitase. Nu-i era deloc greu lui Alex să se prefacă plictisit, căci chiar aşa şi era. Îl apucase şi somnul. Luă o gură de Cola, în speranţa că băutura rece îl va înviora. Cina părea să nu se mai sfârşească. Dar, în cele din urmă, trecu şi desertul – budincă de îngheţată cu sos de ciocolată albă. Alex refuză cafeaua. — Pari obosit, îi zise Stellenbosch. Îşi mai aprinsese un trabuc; era înconjurată de vălătuci de fum care începeau să-l ameţească pe Alex: — Vrei să mergi la culcare? — Da. — Mâine plecăm abia la prânz. Dacă vrei, ai timp să vizitezi Muzeul Louvre. Alex clătină din cap:

— Tablourile mă plictisesc. — Zău? Ce păcat! Alex se ridică. Fără să-şi dea seama, lovi cu mâna paharul de Cola şi vărsă ceea ce mai rămăsese din suc, pe faţa de masă albă ca zăpada. Oare ce era cu el? Dintr -odată se simţea de oboseală. — Vrfrânt ei să urc şi eu cu tine, Alex? îl întrebă ea. Îl privea cu atenţie, cu o sclipire de interes în ochii altfel lipsiţi de orice trăire. — Nu, mă descurc. Alex se îndepărtă: Noapte bună. A fost un chin să ajungă până sus. Ar fi vrut să ia liftul, — 222 —

dar parcă nu-i venea să intre în spaţiul acela strâmt şi fără ferestre. S-ar fi simţit sufocat. Aşa că urcă pe scări, sprijinindu-se greoi cu umărul de zid, apoi parcurse coridorul, împleticindu-se, şi reuşi cu greu să bage cheia în broască. Când intră, în cele din urmă, camera se învârtea cu el. Ce se întâmpla? Băuse oare mai mult gin decât ar fi trebuit sau era…? Alex simţi un nod în gât. Fusese drogat. I se pusese ceva în Cola. Simţea pe limbă un gust amar. Patul era la doar trei paşi, dar ar fi putut la fel de bine să fie şi la un kilometru. Nu-l mai ascultau picioarele. Încercă să ridice un picior, dar acest lucru îi solicită toată energia pe care o mai avea. Căzu în faţă, proptindu-se în mâini. Reuşise cumva să -şi ia destul avânt, aşa că ajunse cu pieptul şi umerii pe pat, şi se cufundă în saltea. Camera se rotea din ce în ce mai repede în jurul lui. Încercă să se ridice, să spună ceva, dar nu reuşi să scoată niciun sunet. I se închiseră ochii şi se lăsă cuprins de întunericul binecuvântat. După jumătate de oră, se auzi un clinchet şi camera începu să se transforme! Dacă Alex ar fi putut să-şi deschidă ochii, ar fi văzut cum biroul, minibarul şi fotografiile înrămate cu imagini din Paris încep să se ridice. Sau, cel puţin, aşa i s -ar fi părut lui. De fapt, pereţii nu se mişcau. Podeaua cobora, acţionată de un motor hidraulic nevăzut, ducând patul – cu Alex cu tot – în subsolurile hotelului. Toată camera nu era altceva decât un lift uriaş care îl transporta, centimetru cu centimetru, la subsol, apoi mai departe. Pereţii de aici erau metalici. Tapetul, luminile şi tablourile rămăseseră mult deasupra. Cobora într-un spaţiu care părea a fi un puţ de aerisire, de -a lungul a patru piloni de metal. Dintr- odată, Alex fu inundat de o lumină puternică. Se mai auzi un clinche t slab. Ajunsese. Patul se oprise în mijlocul unei clinici subterane, scăldate în lumină. De jur împrejur se afla aparatură de laborator. Erau şi camere de luat vederi – digitale, video, cu infraroşu şi cu raze X. Era ticsit de instrumente de toate formele şi — 223 —

mărimile, multe dintre ele imposibil de recunoscut. Din fiecare aparat ieşeau multe fire conectate la un şir de calculatoare ce zumzăiau şi clipeau, aflate pe o masă de lucru lungă, lipită de perete. Pe peretele opus fusese tăiată o fereastră. Încăperea avea aer condiţionat. Dacă Alex ar fi fost treaz, probabil că ar fi tremurat de frig. Scotea aburi atunci când Un respira. bărbat îndesat, îmbrăcat în halat alb, îl aştepta. Avea în jur de patruzeci de ani, părul blond dat cu gel îi era pieptănat pe spate, iar faţa era cea a unui om trecut de prima tinereţe, cu obraji buhăiţi şi cu gâtul îngroşat de straturile de grăsime. Avea ochelari şi o mustaţă subţire. Avea doi asistenţi, de asemenea îmbrăcaţi în halate albe. Feţele acestora erau complet lipsite de orice expresie. Cei trei se puseseră imediat pe treabă. Îl ridicară pe Alex ca pe un sac de cartofi – sau ca pe un cadavru – şi îl dezbrăcară până la piele. Începură să-l fotografieze, mai întâi cu un aparat obişnuit. De la degetele picioarelor în sus, îi făcură cel puţin o sută de poze; bliţul fulgera fără încetare, aparatul se arma automat după fiecare clişeu. Nu ră mase necercetat niciun centimetru din corpul său. Îi tăiară o şuviţă de păr pe care o introduseră într -o pungă de plastic. Îi fotografiară interiorul ochiului cu un oftalmoscop. Îi făcură şi un mulaj al danturii, folosind o bucată de chit special pe care i-o băgară în gură, apăsându-i-l apoi pe bărbie. Notară cu grijă faptul că are un semn din naştere pe umărul stâng şi o cicatrice pe braţ, îi luară chiar şi amprentele. Alex îşi rodea unghiile. Şi asta a fost notat. În fine, îl cântăriră pe un cântar mare şi plat, apoi îi luară măsurile – înălţimea, circumferinţa pieptului, a taliei, a coapselor, lungimea palmei şi aşa mai departe. Toate datele au fost notate în fişe. Stellenbosch privea totul din În totunei acestferestre. timp, doamna spatele Nu s-a mişcat deloc pe tot parcursul

operaţiunii. Singurul semn de viaţă era trabucul pe care îl ţinea strâns între buze; din vârful aprins ieşea un firice l de fum.

Cei trei terminaseră. — 224 —

— Suntem gata, spuse cel blond la un microfon. — Spuneţi-mi ce părere aveţi, domnule Baxter, se auzi vocea femeii răsunând dintr-un difuzor ascuns. — O să fie floare la ureche. Bărbatul pe nume Baxter era englez. După accent , s-ar fi zis că provenea din pătura de sus a societăţii. Manifesta o mulţumire de sine evidentă. — Structura osoasă e bună. E într-o formă fizică excelentă. Un chip interesant. Vedeţi gaura din ureche? Şi -a făcut-o de curând. Altceva nu prea mai e de spus . — Când veţi opera? — Când spuneţi voi, fătuco! Îmi daţi de ştire şi s-a făcut. Doamna Stellenbosch se întoarse spre ceilalţi doi bărbaţi: — Rhabillez-le!22 şuieră ea. Cei doi asistenţi îl îmbrăcară la loc pe Alex, ceea ce le luă mai mult timp decât le trebuise ca să -l dezbrace. Îşi notară cu grijă toate mărcile hainelor pe care le purta Alex. Cămaşă Quiksilver. Ciorapi Gap. Când terminară cu îmbrăcatul, ştiau despre el la fel de mult cât ştie un pediatru despre un nou născut. Totul fusese notat. Informaţiile aveau să fie transmise mai departe.

Domnul Baxter se îndreptă spre masa de lucru şi apăsă pe un buton. Instantaneu, covorul, patul şi mobila de hotel începură să se ridice. Dispărură prin tavan şi urcară în continuare. Alex continua să doarmă, în tim p ce era purtat înapoi prin puţ, ajungând, în cele din urmă, în locul pe care el îl ştia drept camera treisprezece. Nu rămăsese nicio dovadă, niciun semn în urma celor petrecute. Experienţa se evaporase, aidoma unui vis.

22

„Reîmbrăcaţi-l!” – (în limba franceză în srcinal) (n.tr.). — 225 —

„MĂ NUMESC GRIEF23” Academia de la Point Blanc fusese concepută de un nebun

şi pentru o vreme chiar fusese folosită ca azil. Alex îşi aminti ce-i spusese Alan Blunt, când elicopterul începu să coboare spre pistafusese de aterizare în roşu şi alb. Fotografia din broşură făcută colorată de un profesionist. Acum, că vedea clădirea în realitate, singurul cuvânt care îi venea în minte era chiar… nebunie. Era o aglomerare haotică de turnuri şi creneluri, de acoperişuri oblice de culoare verde şi ferestre de toate formele şi mărimile. Niciun element nu se potrivea cu cele din jurul său. În ansamblu, arhitectura clădirii era simplă – sau aşa ar fi trebuit să fie: avea o aripă centrală de formă circulară şi două aripi laterale. Dar una din aripile laterale era mai lungă decât cealaltă. Partea stângă era diferită de cea dreaptă. Clădirea avea patru etaje, dar ferestrele erau astfel aşezate, încât era greu să-ţi dai seama unde se termină un etaj şi unde începe următorul. Era şi o curte interioară de formă pătrată, dar cu laturile strâmbe. În curte se afla o fântână arteziană care îngheţase bocnă. Până şi pista de aterizare pentru elicopter, ieşită din acoperiş, era urâtă şi arăta straniu, de parcă o navă extraterestră ar fi intrat în zid şi s ar fi cuibărit acolo. Doamna Stellenbosch opri motorul elicopterului.

— Mergem jos, să te prezint domnului director, strigă ea, încercând să acopere zgomotul elicei. O să ţi se aducă şi bagajul mai încolo. Pe acoperiş era frig; zăpada ce acoperea muntele încă nu se topise şi, cât vedeai cu ochii, totul era alb. Clădirea academiei fusese construită pe versantul unei pante abrupte. Puţin mai jos Alex văzu o limbă uriaşă de fier înfiptă în pământ şi care ieşea în afară deasupra pantei. Era o trambulină pentru sărituri cu schiurile – văzuse aşa ceva la

23

Grief – „durere, tristeţe” (engl.) (n.tr.). — 226 —

Jocurile Olimpice de Iarnă. Capătul trambulinei era la cel

puţin cincizeci de metri deasupra solului; undeva jos, departe, Alex zări o zonă plată, în formă de potcoavă, pentru aterizare.

Rămăsese cu ochii lipiţi de trambulină şi încerca să -şi imagineze senzaţia pe care o simţi când te avânţi în gol şi nu ai altceva doamna decât Stellenbosch două schiuriîl întrerupse care să -ţi prăbuşirea; din amortizeze visare şi îl prinse de braţ: — Nu folosim trambulina, zise ea. E interzis. Haide, să nu mai stăm în frig! Intrară pe o uşă într-unul dintre turnuri şi coborâră o scară îngustă în formă de spirală – ale cărei trepte erau toate la distanţe diferite unele faţă de altele – până când ajunseră la parter. Acum se aflau pe un coridor lung şi îngust; de o parte şi de alta se aflau o sumedenie de uşi, dar nicio fereastră. — Aici sunt sălile de clasă, îi explică doamna Stellenbosch. O să le vezi mai târziu. Alex o urmă prin clădirea în care domnea o linişte stranie. Încălzirea centrală era dată la maximum în academie şi atmosfera era caldă şi apăsătoare. Se opriră în faţa unei uşi duble moderne, din sticlă, care dădea în curtea interioară pe care Alex o văzuse de sus. Ieşind de la căldură înapoi în frig, doamna Stellenbosch îl conduse în curte, pe lângă fântâna îngheţată. Alex privi în sus, simţind o mişcare undeva, deasupra. Asta nu observase. În vârful unuia dintre turnuri era o santinelă, care avea la gât un binoclu şi un pistol mitralieră atârnat de umăr. Paznici înarmaţi? Într-o şcoală? După doar câteva minute petrecute aici, pe Alex îl cuprinsese deja neliniştea. — Pe aici. Doamna Stellenbosch deschise uşăşemineu şi Alex se pomeni în holul de primire al academiei. Întro-un masiv ardea un foc de lemne, străjuit de doi dragoni de piatră. Se vedea o scară impunătoare. Salonul era luminat de un candelabru cu cel puţin o sută de becuri. Pereţii erau îmbrăcaţi în lambriuri. Pe jos era un covor gros, roşu -închis. O duzină de — 227 —

perechi de ochi îl urmăriră pe Alex care se îndrepta împreună cu doamna Stellenbosch spre un alt coridor. Salonul era

decorat cu capete de animale împăiate. Un rinocer, o antilopă, un bizon de apă şi, cel mai trist, un leu. Alex se întrebă cine le împuşcase. Ajunseră în faţa unei uşi simple, ceea ce însemna probabil că sfârşit. Pânăpe acum nu văzuse în periplul schimb, luase aruncă o privire fereastră şi mainiciun văzu băiat; două santinele înarmate cu mitraliere care patrulau încet. Doamna Stellenbosch ciocăni la uşă. — Intră! Fusese un singur cuvânt, dar Alex simţi imediat accentul sud-african.

Uşa se deschise şi cei doi intrară într-o încăpere uriaşă, din care nu înţelegeai nimic. La fel ca şi restul clădirii, forma era neregulată, iar pereţii nu erau paraleli. Tavanul era la vreo şapte metri; de jur împrejur erau ferestre ce ofereau privelişti impresionante ale versanţilor muntoşi. Camera era modernă, luminată discret cu spoturi mascate în pereţi. Mobila era hidoasă, dar şi mai hidoase erau capetele de animale împăiate ce se găseau şi aici, şi pielea de zebră întinsă pe podeaua de lemn. Erau trei scaune în apropierea unui mic şemineu. Unul era auriu, o piesă de valoare. Aici stătea un bărbat care întoarse capul în momentul când Alex intră. — Bună ziua, Alex, zise el. Te rog, vino aici şi ia loc! Alex înaintă degajat şi îşi trase un scaun. Doamna Stellenbosch se aşeză pe cel de-al treilea. — Mă numesc Grief, continuă bărbatul. Doctorul Grief. Sunt încântat să te cunosc şi să-ţi urez bun venit la noi. Alex îl privi îndelung pe directorul Academiei Point B lanc; se uită la pielea albă ca zăpada şi la ochii ce ardeau în spatele lentilelor roşii.oEra ca şi fi făcut cu un schelet şi, pentru clipă, nucum fu înarstare să cunoştinţă scoată niciun cuvânt. Dar îşi reveni repede: — Drăguţ loc, zise el. — Aşa crezi? În vocea lui Grief nu se simţea nici uimă de emoţie. Nu -şi — 228 —

schimbase deloc poziţia, îşi mişca doar gâtul: — Clădirea a fost proiectată în 1857 de un francez, cu siguranţă cel mai prost arhitect din lume. A fost singurul lui contract. Când s-au mutat aici primii proprietari, au pus să-l împuşte. — Am văzut că şi acum se plimbă pe aici destui oameni înarmaţi. Alex se uită pe fereastră şi zări alte două santinele care patrulau:

— Point Blanc este un loc unic, îi explică doctorul Grief. După cum vei vedea şi singur, curând, toţi băieţii trimişi aici provin din familii deosebit de înstărite şi de influente. Au fost aici fii de împăraţi şi de mari industriaşi. Băieţi ca şi tine. Aşa că am putea deveni foarte uşor ţinta teroriştilor. Gărzile se află aici ca să vă protejeze pe voi. — Ce drăguţ din partea dumneavoastră! Alex simţi că e prea politicos. Era momentul să -şi arate presupusa „faţă adevărată”: — Dar, ca să fiu sincer, eu nu doresc deloc să stau aici. Aşa că vă rog să-mi spuneţi cum ajung în oraş, poate reuşesc să prind următorul tren spre casă. — Nu ai cum să ajungi în oraş! Doctorul Grief ridică mâna ca să nu fie întrerupt. Alex se uită la degetele lui lungi, descărnate şi la ochii ce străluceau în spatele ochelarilor. Omul ăsta se mişca de parcă fiecare oscior i-ar fi fost rupt şi apoi lipit la loc; părea şi tânăr, şi bătrân în acelaşi timp şi, într-un fel, părea că are în el ceva inuman. — Sezonul de schi s-a încheiat… acum e prea periculos să

mai schiezi. Nu se poate pleca decât cu elicopterul. Iar elicopterul te va duce de aici doar când voi cere eu acest lucru. Mâna coborî: Te afli aici, Alex, pentru că ţi -ai dezamăgit poliţia… părinţii. Ai fost exmatriculat. Ai avut probleme cu — N-a fost vina mea, la naiba! protestă Alex. — Nu-l întrerupe pe domnul doctor, îi spuse doamna Stellenbosch.

Alex o privi ameninţător. — 229 —

— Ai o înfăţişare supărătoare şi un limbaj aşijde rea, continuă doctorul Grief. Datoria noastră e să te transformăm într-un băiat care să fie mândria părinţilor lui. — Eu mă simt foarte bine aşa cum sunt, zise Alex. — Asta nu are niciun fel de relevanţă, mai spuse doctorul Grief şi apoi tăcu. Alex fu străbătut de un fior.mare, Camera care se afla îi şi dădea o senzaţie ciudată: era foarte cu în mobilă puţină, mai avea şi forma aceea ciudată – nicio formă, de fapt. — Şi ce aveţi de gând să faceţi cu mine? îl întrebă el. — La început, nu o să participi la lecţii, spuse doamna Stellenbosch. În primele săptămâni trebuie să fii asimilat. — Ce înseamnă asta? — Să fii asimilat. Să te conformezi… să te adaptezi… să devii similar cu… Parcă citea o definiţie din dicţionar. — În acest moment, la academie sunt şase băieţi. O să -i cunoşti şi o să petreci ceva timp în compania lor. Vei putea să faci sport şi să socializezi. Avem o bibliotecă bună, aşa că o să şi citeşti. În curând vei afla ce metode avem. — Vreau să-i sun pe ai mei, zise Alex. — Convorbirile telefonice sunt interzise, îi explică doamna Stellenbosch. Încercă să-i zâmbească înţelegător, dar cu faţa pe care o avea, acest lucru era imposibil. — Ne-am dat seama că, dacă vorbesc la telefon, elevilor

noştri li se face dor de casă, continuă ea. Dar, dacă vrei, poţi să scrii scrisori. — Prefer mesajele electronice, zise Alex. — Din acelaşi motiv sunt interzise şi calculatoarele personale.

Alex ridică din umeri, înjurând printre dinţi. Doctorul Grief îl văzuse: cu doamna director-adjunct! rosti el — Nu fi nepoliticos scurt. Deşi nu ţipase, tonalitatea fusese cât se poate de acidă: Dă-mi voie să-ţi spun, Alex, că doamna Stellenbosch colaborează cu mine de douăzeci şi şase de ani. Când am cunoscut-o, fusese aleasă Miss Africa de Sud timp de cinci — 230 —

ani la rând. Alex se uită la faţa ei de maimuţă: — Într-un concurs de frumuseţe? întrebă el. — La campionatele de haltere. Doctorul Grief aruncă o privire spre şemineu: — Arată-i, zise el. Doamna Stellenbosch se ridică şi se îndreptă spre şemineu. Pe grilaj se afla un vătrai pe care îl apucă hotărâtă cu amândouă mâinile. Preţ de o secundă păru că se concentrează. Alex rămase cu gura căscată. Vătraiul din metal, gros de cel puţin doi centimetri, începuse să se îndoaie încet. Acum ajunsese în formă de U. Doamna Stellenbosch nici măcar nu transpirase. Uni cele două capete şi trânti vătraiul la loc pe grătar. Lovit de suprafaţa de piatră, acesta zăngăni. — Aici, la acade mie, impunem o disciplină strictă, zise doctorul Grief. Stingerea se dă la ora zece seara, niciun minut mai târziu. Nu tolerăm limbajul vulgar . Îţi este interzis să ai vreo legătură cu lumea din afară fără permisiunea noastră. Îţi este interzis să încerci să pleci de aici. Şi te vei supune acestor reguli începând chiar din clipa aceasta, fără întârziere. În fine – spuse aplecându-se spre Alex – accesul îţi este permis doar în anumite părţi ale clădirii. Făcu un semn cu mâna şi abia atunci Alex observă că mai era o uşă în capătul îndepărtat al camerei: Acolo este apartamentul meu personal. Nu ai voie să te plimbi decât la parter şi la etajul unu, unde sunt dormitoarele şi sălile de clasă. Accesul la etajele doi şi trei îţi este interzis, şi la subsol, de asem enea. Pentru propria siguranţă. — Vă temeţi să nu cad pe scări? întrebă Alex. Doctorul Grief nici nu-l băgă în seamă: — Poţi pleca, zise el.

— cineva Aşteaptă afară, Alex! spuse şi doamna Stellenbosch. Va veni să te conducă. Alex se ridică. — Te vom transforma în băiatul pe care şi-l doresc părinţii tăi, zise doctorul Grief. — Poate că nu mă mai vor deloc. — 231 —

— Se poate aranja şi asta. Alex plecă. — Ce băiat nesuferit… câteva zile… mai repede decât de obicei… Proiectul Gemini… încheierea… Dacă uşa n-ar fi fost atât de groasă, Alex ar fi auzit mai se urechea bine. Imediat ce ieşise din ceva cameră, şi lipi de gaura cheii,după sperând fi folosit celor să audă careîşi le-ar de la MI6. Ce-i drept, doctorul Grief şi doamna Stellenbosch vorbeau de zor de partea cealaltă, dar Alex auzea doar frânturi şi nu înţelegea mai nimic. Simţi cum o mână îl prinde de umăr şi se întoarse, furios pe sine însuşi. Un aşa-zis spion să fie prins ascultând la gaura cheii! Dar nou-venitul nu făcea parte din personalul de pază. În faţa lui Alex se afla un băiat cu faţa rotundă, cu părul lung şi negru, ochii tot negri şi tenul palid. Purta un tricou foarte vechi cu Războiul Stelelor, o pereche de blugi uzaţi şi o şapcă de base -ball. Se bătuse de curând cu cineva şi, după toate aparenţele, o cam încasase. Avea un ochi vânăt şi buza crăpată. — Ăştia te împuşcă dacă te prind că asculţi pe la uşi, îi zise băiatul. Avea o privire ostilă. Alex ghici că are de -a face cu un băiat a cărui încredere nu se câştiga tocmai uşor. — Pe mine mă cheamă James Sprintz. Mi s -a spus să-ţi arăt locurile de pe aici. — Alex Friend. — Tu ce- ai făcut de te-au trimis în fundătura asta? îl întrebă James, în timp ce parcurgeau coridorul în sens invers. — M-au dat afară de la Eton. — Pe mine dintr-o şcoală din Düsseldorf, spuse James şi

oftă. Atunci ampână crezut cătrimis nici nu tataputea aici. să mi se întâmple ceva mai bun… m-a — Cu ce se ocupă tatăl tău? întrebă Alex. — E bancher. Investeşte pe pieţele financiare. Îi plac grozav banii şi are o mulţime. Vocea lui James era ştearsă şi nu trăda nicio emoţie. — 232 —

— Dieter Sprintz? Alex îşi amintea numele acesta. Cu câţiva ani înainte ajunsese pe prima pagină a tuturor ziarelor din Anglia. „Omul-de-o-sută-de-milioane-de-dolari”! Atât câştigase în doar douăzeci şi patru de ore. În aceeaşi perioadă se prăbuşise lira sterlină şi guvernul fusese la un pas de dizolvare.

— Da. Să nu-mi ceri să-ţi arăt o poză cu el, pentru că n-

am niciuna. Pe aici!

Ajunseseră în holul de la intrare, cel cu şemineul cu dragoni. De aici, James îl conduse în sufragerie, o încăpere lungă şi înaltă în care se aflau şase mese şi o deschizătură în perete care dădea în bucătărie. Mai vizitară apoi două camere de zi, o cameră cu jocuri şi o bibliotecă. Alex se gândea că academia asta seamănă cu un hotel de lux dintr-o staţiune de schi – şi asta nu doar din cauza locului în care se afla. Atmosfera era apăsătoare, locul părea rupt complet de lumea reală. Era cald şi domnea liniştea şi, în ciuda camerelor vaste, pe Alex îl încerca o senzaţie de claustrof obie. Dacă ar fi fost într -adevăr un hotel, probabil că n -ar fi fost unul prea frecventat. Grief spusese că locuiau doar şase băieţi aici, dar în clădire ar fi încăput lesne şaizeci. Oriunde te uitai vedeai spaţiu gol, nefolosit. În camerele de zi nu era nimeni – doar fotolii, birouri şi mese – dar în bibliotecă dădură peste doi băieţi. Biblioteca era o încăpere lungă şi îngustă, cu rafturi demodate de stejar, acoperite cu cărţi în diverse limbi. Într-o nişă aflată în capătul celălalt al camerei era o armură medievală elveţiană. — El e Tom, iar el, Hugo, zise James. Probabil că fac teme suplimentare la matematică sau ceva de genul ăsta, aşa că ar -i deranjăm. fi mai să nuîşi Cei bine doi băieţi ridicară privirile din cărţi şi dădură sc urt din cap. Unul citea într-un manual, celălalt scria ceva. Erau îmbrăcaţi mult mai îngrijit decât James şi nu păreau deloc prietenoşi. — Ciudaţii naibii! zise James în clipa în care ieşiră din — 233 —

cameră. — De ce sunt ciudaţi? — Când mi s-a spus prima dată despre locul ăsta, am înţeles că toţi copiii de aici au probleme. M-am gândit că o să mă distrez. Ai o ţigară? — Nu fumez. e — Grozav! Ei bine, ajuns aicisau… ca sănici descopăr că l ocul parcă un muzeu sau oam mânăstire, eu nu ştiu ce. Ai zice că doctorul Grief a fost destul de ocupat. Toţi sunt cuminţi, harnici, plictisitori. Dumnezeu ştie ce le -a făcut. Probabil că le-a supt creierii cu paiul. Acum vreo două zile m-am luat la bătaie cu unul aşa, de -al naibii. Îşi arătă faţa cu degetul: M-au bătut de mi-au mers fulgii, după care s -au apucat iar de lecţii. Te trec toţi fiorii! Intrară în sala cu jocuri, unde era o masă de tenis, un panou de darts, un televizor cu ecran mare şi o masă de biliard. — N-are rost să încerci să joci biliard, zise James. Masa e înclinată şi ţi se rostogolesc toate bilele într-o parte.

Urcară apoi la etaj. Aici erau dormitoarele băieţilor, care serveau şi drept camere de studiu. În fiecare se afla câte un pat, un televizor („Nu poţi să te uiţi decât la ce vrea doctorul Grief”, îi spuse James), un şifonier şi un birou. Mai era şi o uşă care dădea într-o baie mică, cu toaletă şi duş. Niciuna din camere nu era încuiată. — Nu avem voie să le încuiem, îi explică James. Oricum nu putem să plecăm nicăieri de aici, aşa că nu se deranjează nimeni să se apuce de furat. Hugo Vries – băiatul pe care l-ai văzut în bibliotecă – şutea tot ce prindea. A fost arestat pentru furt din magazine la Amsterdam. — Dar acum s-a lăsat?

— Ei, şi el e o poveste cu final fericit. Săptămâna viitoare pleacă mine de diamant. Oare de ce se chinuieacasă. unii săTatăl fure lui din are magazine când ar putea să cumpere magazinul cu totul?

Camera lui Alex se afla la capătul coridorului; ferestrele dădeau spre rampa de schi. I se aduseseră deja valizele sus: îl aşteptau pe pat. Camera era rece şi goală, dar James îi — 234 —

spuse că aveau voie să-şi decoreze singuri dormitoarele – singura parte din clădire în care aveau voie să intervină, de altfel. Puteau să-şi aleagă modelul preferat de plapumă şi să şi pună postere pe pereţi. — Ei spun că e important să te exprimi, îl informă James. Dacă nu ţi-ai adus nimic cu tine, Madam Stomac-pe-dos o să te — ducă la Grenoble la cumpărături. Madam Stomac-pe-dos? — Doamna Stellenbosch, adică. Aşa îi spun eu. — Şi ceilalţi băieţi cum îi spun? — Ei îi spun doamna Stellenbosch. James se opri o clipă lângă uşă: Locul ăsta e al dracului de ciudat, Alex! Am fost în multe şcoli, pentru că m-au dat afară din toate. Dar asta e cea mai rea dintre toate. Sunt aici de şase săptămâni şi n-am făcut lecţii aproape deloc. Se ţin seri de muzică, tot felul de seminare şi se tot chinuie să mă convingă să citesc. Dar în rest m-au lăsat de capul meu. — Vor să fii asimilat, zise A lex, amintindu-şi vorbele doctorul Grief.

— Aşa spun ei. Dar locul ăsta… i-or fi zicând ei „şcoală”, dar seamănă mai degrabă a puşcărie. Doar ai văzut şi tu paznicii.

— Credeam că paznicii sunt aici ca să ne protejeze. — Dacă aşa crezi, atunci eşti mai tâmpit decât mi -am imaginat. Ia gândeşte-te! Sunt vreo treizeci. Treizeci de paznici înarmaţi ca să apere şapte băieţi. Asta nu se mai cheamă protecţie, ci intimidare. James se mai uită o dată la Alex: — Ce bine ar fi să ştiu că a venit, în sfârşit, cineva cu care să mă pot înţelege, zise el. — Poate că aşa e, răspunse Alex. — Da, dar cât o să dureze? James ieşi închizând uşa după el. Alex începu să despacheteze. Costumul de schi antiglonţ şi ochelarii de protecţie cu raze infraroşii erau chiar deasupra, în prima valiză. Se părea că nu va avea nevoie de ele. Nici măcar schiuri nu avea. Pe urmă găsi CD player -ul. Îşi aminti instrucţiunile lui Smithers: „Dacă situaţia devine disperată, — 235 —

apasă de trei ori pe butonul de derulare rapidă înainte”. Aproape că îi venea să apese butonul chiar acum. Era ceva neliniştitor în această academie. Simţea asta şi aici, în camera lui. Se simţea ca un peşte prins într-un acvariu. I se părea că, dacă s-ar uita în sus, ar vedea doi ochi uriaşi aţintiţi asupra lui; nişte ochi cu ochelari roşii. Cântări CD player-ul în mână. Dar nu – încă nu putea să apese butonul de alarmă. Nu avea ce să le raporteze celor de la MI6. Nu

găsise nicio dovadă că şcoala avea vreo legătură cu decesele celor doi bărbaţi, unul la New York, altul pe Marea Neagră. Dar dacă exista totuşi vreo legătură între aceste tragedii, ştia unde s-o caute. De ce era accesul interzis la cele două etaje? Poate că acolo locuiau paznicii; dar deşi docto rul Grief părea să aibă în serviciu o mică armată, tot mai rămâneau o grămadă de camere libere. Etajul al doilea şi al treilea. Dacă avea loc ceva necurat la academie, cu siguranţă acolo se petrecea!

Se auzi un clopot de jos. Alex închise valiza, părăsi camera şi o luă înainte pe coridor. Mai văzu doi băieţi în faţa lui, şuşotind. Ca şi băieţii pe care îi văzuse în bibliotecă, şi aceştia erau curaţi şi îngrijit îmbrăcaţi, cu părul tuns scurt şi corect pieptănat. „Ultraciudaţi”, aşa le spusese James. Alex nu putea decât să fie de acord, chiar de la prima vedere. Ajunse la scara principală. Cei doi băieţi coborâseră deja. Alex aruncă o privire după ei, apoi începu să urce. Scara se termina după colţ. În faţa lui se afla o tăblie de metal care acoperea complet trecerea; nu putea să vadă ce e în partea cealaltă. Zidul de metal fusese recent construit, ca şi pista de aterizare a elicopterului. Cineva despărţise intenţionat şi cu multă grijă clădirea în două. În peretele de metal era o uşă; alături, un mic panou cu nouă butoane pe care trebuia să formezi un cod. Alex prinse -i drept,îl nu mânerul aştepta prin să sesurprindere. deschidă uşa, dar ceea uşii. ce seCepetrecu luăsecomplet În clipa în care degetele lui atinseră mânerul se declanşă o alarmă: ţipătul ascuţit al unei sirene răsună în toată clădirea. Peste câteva clipe, auzi paşi pe scări şi când se întoarse, dădu nas în nas cu doi paznici cu armele îndreptate — 236 —

spre el. Nu-i adresară niciun cuvânt. Unul din ei îl împinse la o

parte şi formă un cod pe panou. Alarma se opri. Apoi sosi şi doamna Stellenbosch, care aproape alerga mişcându-şi ciudat picioarele ei scurte şi solide. — Alex! exclamă ea, privindu-l suspicioasă. Ce cauţi aici? Doar ţi-a spus domnul director că e interzis să urci la etajele de sus. — Mda… am uitat. Alex o privi drept în faţă: — Am auzit clopotul şi mă duceam spre sufragerie. — Sufrageria e jos, la parter. — A, da. Alex trecu pe lângă cei doi paznici, care se dădură la o parte ca să-i facă loc. Simţi cum privirea doamnei Stellenbosch îl urmăreşte. Uşi metalice, alarme şi paznici cu mitraliere. Ce aveau, oare, de ascuns? Atunci îşi mai aminti ceva. Proiectul Gemini! Auzise aceste cuvinte în timp ce trăgea cu urechea la uşa cabinetului doctorul Grief. Gemini. Gemenii! Una dintre cele douăsprezece zodii. Dar ce însemna? Cu această întrebare în minte, Alex coborî pentru a face cunoştinţă cu restul şcolii.

— 237 —

ZGOMOTE ÎN NOAPTE După o săptămână petrecută la Point Blanc, Alex începu

să facă o listă cu toţi cei şase băieţi care se mai aflau acolo, împreună cu el. Era după-amiază, iar el era singur în camera lui. Avea în faţă o agendă deschisă. Îi luase cam de le date pe jumătate care le avea oră să noteze numele băieţilor şi puţine despre ei. Ar fi vrut să ştie mai multe.

HUGO VRIES (14), olandez, locuieşte la Ams terdam. Păr şaten, ochi verzi. Numele tatălui: Rudi – proprietar de mine de diamant. Nu vorbeşte bine engleza. Îi place să citească şi să cânte la chitară. Foarte retras. Motivele trimiterii la PB: furt din magazine, incendiere. TOM MCMORIN (14), canadian, din Vancouver.

Părinţi divorţaţi. Mama conduce un imperiu mediatic (presă scrisă, televiziune). Păr roşcat, ochi albaştri. Bine făcut. Joacă şah. Furt de maşini şi conducere sub influenţa alcoolului. NICOLAS MARC (14), francez, din Bordeaux? Exmatriculat dintr-o şcoală particulară din Paris –

motivul necunoscut (consum de alcool?). Păr şaten, ochi căprui, foarte atletic, sportiv. E bun la sport, dar nu-i place să piardă. Tatuaj cu un diavol pe umărul stâng. Tatăl: Anthony Marc – companie aeriană, industria muzicii pop, lanţ hotelier. Nu pomeneşte niciodată de mama lui. CASSIAN JAMES (14), american. Păr blond, ochi căprui. Mama: Jill, regizor de st udio la Hollywood. Părinţii divorţaţi. Vorbeşte tare, înjură mult. Cântă jazz la pian. Exmatriculat din trei şcoli. Implicat în diverse incidente cu droguri – trimis la PB în urma unei arestări pentru contrabandă, dar refuză să — 238 —

vorbească despre asta. Unul din cei care l-au bătut pe James. Mai puternic decât pare. JOE CANTERBURY (14), american. Petrece mult timp cu Cassian (l-a ajutat să-l bată pe James). Păr şaten, ochi albaştri. Mama (nu ştiu numele) – senator la func ţie importantă la Pentagon. New York. Tatăl Vandalism, chiul, –furt din magazine. Trimis la PB după ce a furat şi a lovit o maşină. Vegetarian. Mestecă gumă tot timpul. Oare s-a lăsat de fumat?

JAMES SPRINTZ (14), german, locuieşte la Düsseldorf. Păr şaten, ochi căprui, palid. Tatăl: Dieter Sprintz, bancher, faimos om de afaceri („omul de-o-sută-de-milione-de-dolari”). Mama locuieşte în Anglia. Exmatriculat pentru că a rănit un profesor cu

un pistol cu aer comprimat. Singurul meu prieten la PB! Şi singurul căruia nu-i place deloc aici.

Întins pe pat, Alex recitea lista. Ce concluzii putea să tragă? Nu prea multe. Mai întâi, toţi băieţii erau de aceeaşi vârstă – paisprezece ani. Ca şi el. Părinţii a cel puţin trei dintre ei, poate chiar patru, erau divorţaţi sau separaţi. Toţi proveneau din familii extraordinar de bogate.

Blunt îi spusese deja acest lucru, dar ce îl surprindea pe Alex era faptul că părinţii băieţilor activau în domenii extrem de variate. Companii aeriene, mine de diamant, politică, filme. Franţa, Olanda, Canada şi America. Toţi părinţii erau lideri în câte un domeniu, iar domeniile acopereau în întregime toată paleta activităţilor umane. El însuşi era pretinsul fiu al unui rege al supermarket-urilor. Industrie

alimentară. o industrie bifată pepentru listă. furt din Cel puţin Încă doi dintre băieţimondială fuseseră arestaţi magazine. Doi fuseseră consumatori de droguri. Alex îşi dădea seama că în spatele listei se ascundeau multe mistere. Cu excepţia lui James, era greu de spus prin ce anume se diferenţiau ceilalţi băieţi unul de altul. Era straniu, dar parcă — 239 —

toţi semănau între ei. Aveau părul şi ochii de culori diferite. Nu semănau nici la faţă: Tom avea trăsături frumoase şi o expresie încrezătoare, Joe avea o figură calmă şi atentă. Nici vocile nu le erau la fel, ba mai vorbeau şi în limbi diferite. James zisese că doctorul Grief le-a supt creierii cu paiul; Alex avea aceeaşi senzaţie. Păreau controlaţi de trase o conştiinţă comună. Deveniseră nişte marionete ce dansau de o singură sfoară. De jos se auzi clopotul. Alex se uit ă la ceas. Era unu fix – ora prânzului. Asta era o altă ciudăţenie a şcolii. Totul se făcea la secundă. Lecţii de la nouă la douăsprezece. Prâ nzul de la unu la două. Şi aşa mai departe. James întârzia voit de fiecare dată şi Alex începuse să facă şi el la fel. Era o revoltă minoră, dar le făcea bine. Îşi manifestau astfel dramul de control pe care încă îl mai aveau asupra vieţii lor. Ceilalţi, bineînţeles, apăreau mereu la timp, cu o precizie de ceasornic. Probabil că acum se aflau deja în sufragerie şi aşteptau să li se servească mâncarea. Alex se rostogoli pe pat şi se întinse să ia stiloul. Mai scrise doar două cuvinte în blocnotes, sub lista cu nume:

Spălarea creierelor? Poate acesta era răspunsul. După spusele lui James, ceilalţi băieţi sosiseră la academie cu două luni înaintea lui. El era acolo de şase săptămâni. În total erau paisprezece săptămâni – şi Alex ştia că e imposibil să transformi o adunătură de delincvenţi în băieţi buni în acest interval, doar punându-i să citească ce trebuie. Doctorul Grief le făcuse ceva, cu siguranţă. Poate îi droga? Sau îi hipnotiza? Ceva trebuia să fie la mijloc. Mai şi aşteptă minute, îşi poată ascunse agenda saltea părăsi cinci camera. Ar fi apoi vrut să încuia uşa. sub Nu avea pic de intimitate la Point Blanc. Nici măcar uşa de la baie nu se putea încuia. Şi nu putea să scape de senzaţia că tot ce face, ba chiar şi tot ce gândeşte, este cumva monitorizat, înregistrat, transformat în dovezi care vor putea — 240 —

fi folosite împotriva lui. Era deja unu şi zece când ajunse în sala de mese şi, aşa cum prevăzuse, ceilalţi băieţi erau deja acolo, mâncând şi vorbind încet între ei. Nicolas şi Cassian mâncau împreună, iar Hugo, Tom şi Joe erau la o altă masă. Niciunul nu azvârlea cu boabe de mazăre. Niciunul nu-şi ţinea coatele pe masă. TomDeşi le povestea despre un vreo muzeu pe care îl vizitase la Grenoble. nu erau decât câteva clipe de când intrase în sală, lui Alex îi pieri pofta de mâncare aproape instantaneu.

James ajunsese chiar înaintea lui şi acum se afla în dreptul ferestrei de la bucătărie şi îşi lua de mâncare. De obicei mâncarea sosea aici deja gătită şi o încălzea unul din paznici. Astăzi aveau tocană. Alex îşi luă şi el o farfurie şi se aşeză lângă James. Cei doi aveau masa lor. Se împrieteniseră foarte repede. Ceilalţi nu le dădură nicio atenţie. — Vrei să ieşim după ce mâncăm? întrebă James. — Sigur, de ce nu? — Vreau să-ţi spun ceva. Alex privi dincolo de James, spre ceilalţi băieţi. Tom, aşezat în capul mesei, tocmai se întindea după o cană cu apă. Purta un pulover pe gât şi blugi. Lângă el era Joe Canterbury, americanul. Acesta vorbea cu Hugo, gesticulând cu degetul ca să-şi sublinieze vorbele. Oare unde mai văzuse Alex mişcarea asta? Chiar în spatele lor se afla Cassian, cu faţa lui rotundă şi cu părul mătăsos, şaten-deschis; râdea – cineva spusese probabil o glumă. Diferiţi, dar la fel! Privindu-i cu atenţie, Alex încerca să înţeleagă ce însemna asta. Era vorba de mici detalii, lucruri pe care nu le puteai

observa decât dacă îi vedeai pe toţi laolaltă, aşa cum stăteau acum. Felul cum şedeau toţi la masă cu spatele drept şi cu coatele apropiate corp. Felulîşicum îşiseama ţineaucă, tacâmurile. Începu şi Hugo săde râdă şi Alex dădu pentru o clipă, parcă ar fi privit imaginea lui Cassian. Acelaşi râs! Î l privi pe Joe cum îşi duce furculiţa la gură, apoi pe Nicolas. Erau doi băieţi diferiţi, fără îndoială, dar mâncau la fel, de parcă s-ar fi imitat unul pe altul. — 241 —

Se auzi o mişcare la uşă şi apăru, dintr -odată, doamna Stellenbosch.

— Bună ziua, băieţi! zise ea. — Bună ziua, doamnă Stellenbosch! Îi răspunseseră cinci persoane, dar Alex nu auzi decât o singură voce. El şi James nu spuseseră un cuvinţel. — Lecţiile vor începe la ora trei, în după-amiaza asta. Latină şi franceză. Lecţiile aveau să fie ţinute fie de d octorul Grief, fie de doamna Stellenbosch. Alţi profesori nu existau pe -aici. De când venise, Alex nu învăţase nimic. James se ducea sau nu la ore, după cum avea chef. — Diseară se va organiza o dezbatere în bibliotecă, continuă doamna Stellenbosch. Tema discuţiei este „Violenţa la televiziune şi în filme”. Domnul McMorin va deschide dezbaterea. După aceea se va servi ciocolată caldă şi doctorul Grief va ţine o prelegere despre Mozart. Sunteţi invitaţi cu toţii. James se prefăcu atunci că-şi bagă un deget pe gât. Alex zâmbi. Ceilalţi băieţi ascultau în linişte. — De asemenea, doctorul Grief doreşte să-l felicite pe Cassian James pentru câştigarea concursului de poezie. Lucrarea lui se află pe panoul din holul de la intrare. Asta e tot.

Se întoarse şi ieşi. James îşi dădu ochii peste cap: — Hai să ieşim să luăm o gură de aer, spuse el. Mi s -a făcut greaţă. Cei doi urcară şi îşi luară hainele. Dormitorul lui James era lângă cel al lui Alex; băiatul se străduise să şi-l aranjeze cât mai plăcut. Avea pe pereţi p ostere din filme SF mai vechi; de plafon era suspendat un sistem solar în miniatură. Pe noptieră avea o veioză ce imita o lampă în formă de rachetă, una cele umplute un lichid care trec de aer, dintre care bolborosea şi cu scotea aburi,prin aruncând o bule lumină

portocalie. Peste tot erau haine împrăştiate. Era evident că James nu e adeptul punerii hainelor pe umeraş. Reuşi, întrun final, să găsească un fular şi o mănuşă desperecheată. Îşi băgă atunci o mână în buzunar: — 242 —

— Să mergem! Coborâră din nou şi străbătură coridorul, trecând pe lângă sala de jocuri. Nicolas şi Cassian jucau tenis de masă, şi Alex se opri o clipă la uşă ca să se uite la ei. Mingea sărea dintr-o parte în alta, şi Alex rămase pe loc, ca hipnotizat. Îi privi pe cei doi preţ de un minut întreg. Ping, pong, ping, pong – niciunul din reuşea să marcheze. vedea acelaşi lucru ca şi la băieţi masă.nu Erau doi băieţi, asta era Iar clar. Dar felul în care loveau mingea, stilul de joc, totul era identic. Puteai să-ţi imaginezi că e un singur băiat ce se joacă la perete – un perete cu oglindă. Pe Alex îl străbătu un fior. James era lângă el. Se îndepărtară. Hugo era în bibliotecă. Băiatul care fusese trimis la Point Blanc pentru că furase de prin magazine citea acum o ediţie în limba olandeză a revistei National Geographic. Cei doi ajunseră în holul de la intrare şi văzură poezia lui Cassian, pusă la vedere, pe panou. Cassian fusese trimis la Point Blanc pentru că făcuse contrabandă cu droguri, iar acum scria poezii despre narcise!

Alex împinse uşa de la intrare şi simţi o rafală rece de vânt care îi biciuia faţa. Se simţi recunoscător pentru acest contact brutal cu realitatea: avea nevoie să i se aducă aminte că există o altă realitate în afara şcolii. Începuse iar să ningă. Cei doi băieţi trecură de colţul clădirii, plimbându-se încet. Doi paznici se îndreptară spre ei; vorbeau în şoaptă, în nemţeşte. Alex numărase treizeci de paznici la Point Blanc. Toţi erau nemţi tineri, toţi purtau aceleaşi pulovere negre pe gât şi veste vătuite, tot negre. Nu li se adresau niciodată băieţilor. Aveau chipuri palide şi bolnăvicioase şi erau tunşi foarte scurt. Doctorul Grief spusese că erau angajaţi pentru protecţia băieţilor, dar Alex nu era deloc convins. Oare datoria lor era să nu lase intruşii intre -i laseşipe să — – sauzise să nu băieţi să iasă? Pe aici, James, o luă înainte. Picioarele i se afundau în zăpada groasă. Alex îl urmă aruncând o privire peste umăr spre ferestrele de la al doilea şi al treilea etaj. Simţea că înnebuneşte! Nu avea voie să intre în jumătate din castel – poate şi mai mult – şi încă nu reuşise — 243 —

să găsească o soluţie pentru a pătrunde acolo. Nu putea să urce pe zid. Cărămida era prea netedă şi nu era nici măcar iederă, de care ar fi putut să se ţină. Burlanele păreau prea fragile ca să-l poată susţine. Ceva se mişcă. Alex se opri. — Ce-i? întrebă James. — Uite! arătă sprezăriseră etajul alo treilea. Preţ de oAlex clipă, parcă siluetă care îi p rivea de la fereastra aflată chiar deasupra camerei lui, mai sus cu două etaje. Părea să aibă faţa acoperită – era un fel de mască albă, cu nişte fante înguste în dreptul ochilor. Dar în clipa în care întinse mâna să i-o arate lui James, silueta se trase înapoi şi dispăru din raza vederii lor. — Nu văd nimic, îi zise James. — A dispărut. Merseră mai departe, îndreptându-se spre trambulina abandonată. După spusele lui James, aceasta fusese construită chiar înainte ca Grief să cumpere academia. Pe atunci se plănuia transformarea clădirii într-un centru de antrenament pentru sporturi de iarnă. Trambu lina nu fusese folosită niciodată. Cei doi ajunseră la barierele de lemn care blocau drumul spre pista de schi şi se opriră acolo. — Vreau să te întreb ceva, zise James. Aburii respiraţiei îi pluteau în aer: Ce crezi despre locul ăsta? — De ce trebuie să vorbim aici, afară? întrebă Alex. Deşi avea haina pe el, începuse să tremure de frig. — Pentru că înăuntru am senzaţia că cineva ascultă fiecare cuvânt pe care îl spun. Alex încuviinţă: — Şi eu la fel. Se gândi la întrebarea lui James: — Cred că ai avut dreptate în ziua când ne-am cunoscut: locul ăsta chiar fiori. de aici! — Atunci hai îţi să dă plecăm — Ştii să pilotezi elicopterul? — Nu, dar o să plec oricum. James se opri o clipă şi privi în jur. Cei doi paznici intraseră în clădire. Nu se mai vedea nimeni. — 244 —

— În tine pot să am încredere, Alex, pentru că eşti aici de foarte puţin timp şi el încă nu ţi-a făcut nimic. El era doctorul Grief. James nici nu trebuia să îi rostească numele. — Dar crede- mă, continuă el, că nu va mai dura mult.

Dacă rămâi aici, o să ajungi exact ca şi ceilalţi. Elevi model – ce bine îi descrie termenul ăsta! Parcă fi modelaţi ce-am ar plastilină! Mie, unul, mi-a ajuns văzut. N-o să-toţi i lasdin să mă transforme şi pe mine într-o legumă! — Vrei să fugi? — Nu trebuie să fug. James aruncă o privire spre pârtie: O să cobor cu schiurile. Alex se uită şi el la pârtie. Era foarte abruptă, şi părea nesfârşită. — Se poate? întrebă el. Credeam… — Ştiu, Grief zice că e prea primejdios. Dar te -ai putea aştepta să auzi altceva de la el? E adevărat că pârtia are un grad maximum de dificultate, de sus până jos şi că sunt o grămadă de moguli24… — Dar nu s-a topit zăpada? — E topită doar jos de tot, zise James, ar ătând cu mâna spre poale. Am fost până jos, continuă el, în prima săptămână după ce am venit. Toate pârtiile duc în aceeaşi vale, numită La Valée de Fer. Nu poţi să ajungi cu schiurile chiar până în oraş, pentru că pârtia e traversată de o cale ferată. Dar, dacă ajung până acolo, cred că mai departe o să pot merge şi pe jos. — Şi pe urmă? — Iau trenul spre Düsseldorf. Dacă tata încearcă să mă trimită înapoi, o să plec la mama, în Anglia. Iar dacă nici ea nu mă vrea, o să-mi pierd urma. Am prieteni la Paris şi la Berlin. Dar asta contează mai puţin. Important e că am de tai de aici şi, dacă eşti băiat deştept, ar trebui să vii gând s-omine. şi tu cu

Mogul – movilă naturală sau artificială, întâlnită pe pâr tiile de schi (n.tr.). — 245 — 24

Alex se gândi. Îl tenta să fugă cu James, fie şi numai ca să l ajute. Dar avea o misiune de îndeplinit. — N-am schiuri, spuse el. — Nici eu. James scuipă cu silă în zăpadă. — Grief ne-a luat schiurile când s-a încheiat sezonul. Le-a încuiat sus,trei? pe undeva. etajul — La pe — Poate că da. Dar o să le găsesc. Şi după aia am tăiat-o. Întinse mâna fără mănuşă spre Alex: — Vino cu mine! Alex clătină din cap: — Îmi pare rău, James! Du-te tu, îţi ţin pumnii. Dar eu o să mai rămân pe aici. Nu vreau să -mi rup gâtul. — Faci cum vrei. O să-ţi trimit o vedere. Cei doi se întoarseră spre şcoală. Arătând în sus, spre fereastra unde văzuse silueta mascată, Alex întrebă: — Te-ai întrebat vreodată ce se petrece acolo, sus? — Nu, zise James, ridicând din umeri. Presupun că acolo locuiesc paznicii.

— Şi ocupă două etaje întregi? — Mai e şi un subsol. Plus apartamentul lui Grief. Crezi că se culcă cu Madam Stomac-pe-dos? James se strâmbă: — Ce imagine scârboasă – ăştia doi împreună! Darth Vader25 şi King Kong. În fine, eu o să-mi găsesc schiurile şi o şterg de aici, Alex! Iar tu, dacă ai vreun dram de minte, o să vii cu mine.

Alex şi James coborau împreună pe pârtie. Schiurile pătrundeau uşor în pojghiţa superficială de zăpadă de la suprafaţă. Era o noapte perfectă. Totul îngheţase şi încremenise. Lăsaseră urmă clădirea academiei. Dar înÎi clipa aceea, Alex zări înînfaţă o silu etă. Era doctorul Grief! aştepta nemişcat, îmbrăcat în costumul lui închis la culoare;

25

Darth Vader – personaj negativ din seria Războiul Stelelor(n.tr.).

— 246 —

ochii aproape că nu i se vedeau deloc de după ochelarii cu lentile roşii. Alex schimbă direcţia, îndepărtându -se de el, dar pierdu controlul schiurilor. Cobora din ce în ce mai repede, agitând beţele în aer, fără să reuşească să îşi întoarcă schiurile. În faţă vedea trambulina. Cineva îndepărtase barierele din faţa ei. Simţi cum schiurile i se desprind de pe zăpadă intră viteză pe o porţiune cu gheaţă lucie.noaptea, Şi a poi o cădereşi şi maiînrapidă, ţipătul lui care străpunse drumul fără de întoarcere. Se auzi hohotul de râs al doctorului Grief şi, în acelaşi timp, un declic. Alex ajunse la capătul trambulinei, se rostogoli de câteva ori prin aer la un kilometru jumătate deasupra pământului, apoi căzu, căzu, căzu… În acel moment se trezi. Era în patul lui; aşternutul era scăldat în razele lunii. Se uită la ceas. Era două şi un sfert. Avea încă visul limpede în cap: cum încercase el să evadeze împreună cu James, cum îi aşteptase doctorul Grief. Trebuia să recunoască, situaţia de la academie începea să-i afecteze nervii. De obicei, nu avea coşmaruri. Dar şcoala asta şi cei de aici pătrundeau în fiinţa lui, i se strecurau în gânduri. Se gândi la zgomotele din vis. Râsul doctorul Grief – şi mai fusese ceva… un declic. Asta era ciudat. Ce provocase oare acel zgomot? Fusese doar în visul lui? În clipa următoare, Alex se trezi de-a binelea. Coborî din pat, se duse la uşă şi răsuci mânerul. Avusese dreptate: sunetul nu făcea parte din vis. În timp ce dormea, uşa camerei lui fusese încuiată pe dinafară. Se petrecea ceva – şi Alex era decis să afle ce anume. Se îmbrăcă repede, după care îngenunche în faţa uşii şi se apucă să studieze încuietoarea. Erau două zăvoare cilindrice cu diametrul de cel puţin un centimetru, unul sus şi unul jos. căpeîncuietoarea activată automat. Un lucruProbabil era sigur: uşă nu avea fusese nicio şansă să iasă. Îi mai rămânea fereastra. Toate ferestrele dormitoarelor erau blocate cu o vergea de oţel şi nu se puteau deschide mai mult de zece centimetri. Alex îşi luă CD player-ul, puse CD-ul cu Beethoven înăuntru şi îl porni. CD -ul începu să se învârtă — 247 —

cu o viteză ameţitoare, apoi începu să înainteze încet, tot rotindu-se, până când pătrunse prin carcasa aparatului. Alex puse marginea CD-ului pe bara de oţel şi apăsă. Operaţiunea dură doar câteva secunde. CD-ul tăia în oţel ca-n brânză. Bara căzu şi Alex deschise complet fereastra. Ningea. Alex opri CD player-ul şi îl aruncă înapoi pe pat. Apoi îşi luă haina încălecă geamul. Era la unu. mod normal, sărindşi de la înălţimea aceea, ar etajul fi putut să-În şi luxeze glezna sau chiar să-şi rupă piciorul. Dar ningea de vreo zece ore şi dedesubt, lângă perete, se formase un strat gros de zăpadă. Alex se lăsă cât de jos putu, ţinându -se în mâini, apoi îşi dădu drumul. Se afundă în zăpadă până la brâu. Era ud şi murea de frig, chiar înainte să -şi fi început treaba. Dar, cel puţin, nu era rănit. Ieşi din movila de zăpadă şi o luă pe lângă zidul clădirii, îndreptându-se spre intrarea din faţă. Spera să nu fie şi aceasta încuiată. Dar asta era puţin probabil. Uşa camerei lui fusese încuiată automat. Bănuise că se acţionase un întrerupător pentru treaba asta şi că fuseseră deci încuiate toate uşile dormitoarelor. Probabil că toţi ceilalţi băieţi dormeau şi, chiar dacă era vreunul treaz, oricum, nu putea să plece nicăieri, aşa că doctorul Grief avea cale liberă să facă ce voia, să se plimbe pe unde poftea. Când ajunse în dreptul aripii laterale a clădirii, Alex auzi nişte ghete care scârţâiau pe zăpadă: se apropiau paznicii. Nu avea unde să se ascundă, aşa că se trânti cu faţa în zăpadă, în umbră. Erau doi. Îi auzea vorbind încet în germană, dar nu îndrăzni să îşi înalţe capul. Şi cea mai mică mişcare l-ar fi trădat. Puteau să-l vadă oricum, dacă veneau prea aproape. Îşi ţinu respiraţia; inima îi bătea nebuneşte. Paznicii trecură de el şi dispărură după colţ. Drumul lor trecea pe sub camera lui. Oare au să vadă geamul deschis? nu vorcă avea Alex stinsă. Spera că oricum, pazni ciiprobabil niciunlăsase motiv lumina să privească în sus. Dar, nu avea prea mult timp la dispoziţie. Trebuia să se mişte – acum!

Se ridică şi o luă la goană înainte. Hainele îi erau pline de zăpadă şi de sus cădeau întruna fulgi mari care îl orbeau. — 248 —

Era ceasul cel mai rece al nopţii şi, până să ajungă la intrare, Alex tremura. Şi dacă totuşi uşa era încuiată? Ce -o să facă? În niciun caz nu ar fi rezistat afară până dimineaţa. Dar uşa era descuiată. Alex o împinse şi pătrunse în holul cald, cufundat în întuneric. Şemineul cu dragoni era în faţa lui. Se făcuse foc în cursul serii şi nişte resturi de buşteni ardeau mocnit în cămin. întinse mâinile, încercând să absoarbă din căldură. EraAlex o linişte de mormânt. Coridoarele pustii se întindeau tăcute, luminate din loc în loc de câteva becuri slabe. De-abia acum lui Alex îi trecu prin minte că poate se înşelase. Poate uşile se încuiau în fiecare seară, din motive de securitate. Poate se grăbise să tragă o concluzie greşită, şi, de fapt, nu se petrecea nimic. — Nu…! Se auzise vocea unui băiat. Un ţipăt prelung şi tremurător care răsună în toată şcoala. După o clipă, Alex auzi paşi grăbiţi şi îndesaţi de-a lungul unui coridor de lemn, undeva deasupra lui. Căută un loc unde să se ascundă şi îl şi găsi: în şemineu, chiar lângă buşteni. Vatra focului era un coş de metal. Între acesta şi pereţii de cărămidă ai şemineului era destul loc, şi de o parte şi de alta. Alex se ghemui; căldura îl bătea dintr-o parte, pe faţă şi pe picioare. Privea în faţă, din spatele dragonilor, să vadă ce se întâmplă. Trei persoane coborau scările. Prima era doamna Stellenbosch, urmată de doi paznici care cărau ceva. Un băiat! Era întors cu faţa în jos, îmbrăcat numai cu pijamaua; picioarele goale i se târau pe treptele de piatră. Doamna Stellenbosch deschise uşa bibliotecii şi intră, apoi o urmară cei doi paznici. Uşa se închise cu zgomot, apoi se lăsă din nou liniştea. Totul se petrecuse foarte repede. Alex nu-l văzuse la faţă pe băiat, dar ştia precis cine e. Îşi dăduse seama în clipa când auzise ţipătul. James Sprintz! Alex ieşi din ascunzătoare, traversă holul, şi se îndrepta spre bibliotecă. Din partea cealaltă a uşii nu se auzea nimic. Se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii, dar luminile erau stinse. Nu vedea nimic. Ce să facă? Dacă se întorcea — 249 —

sus, ar fi putut ajunge în camera lui fără să -l vadă nimeni, apoi să aştepte să se descuie uşile şi să se bage în pat. N -ar fi

ştiut nimeni că ieşise din cameră. Însă, de partea cealaltă a uşii, se afla singura persoană din toată şcoala asta care se purtase frumos cu el. Fusese târât până aici. Poate chiar acum îi spălau creierul… poate îl şi băteau. Alex nu putea, pur şi simplu, să plece şi să -l lase aici. Alex se hotărâse. Dădu uşa de perete şi intră. În bibliotecă nu era nimeni. Râmase în prag, clipind năuc. Biblioteca avea o singură uşă. Toate ferestrele erau închise. Nu era niciun semn că ar fi trecut cineva pe acolo. Armura stătea cuminte în nişa ei, privindu-l pe Alex cum înaintează. Oare se înşelase? Să fi intrat doamna Stellenbosch şi paznicii în altă cameră? Alex se duse până la nişă şi se uită în spatele armurii, întrebându-se dacă nu cumva era o ieşire secretă pe -acolo. Nu era nimic. Ciocăni în perete. Curios, suna a metal, dar, spre deosebire de peretele de sus, dintre etaje, acesta nu

avea niciun mâner, nimic care să sugereze că se putea trece dincolo.

Nu mai avea ce să facă aici. Alex se hotărî să se întoarcă în camera lui, înainte să-l găsească cineva. Dar nici nu ajunsese bine la etajul întâi, când auzi iarăşi voci… alţi paznici, care mergeau încet pe coridor. Alex zări o uşă şi se strecură înăuntru, scăpând şi de data asta fără să fie văzut. Intrase în spălătorie. Erau acolo o maşină de spălat, un uscător de rufe şi două mese de călcat. Aici cel puţin era cald, dar mirosea puternic a detergent. Paznicii trecuseră. Se auzi un declic metalic ce păru că se propagă de-a lungul coridorului şi Alex ştiu că fuseseră descuiate uşile – toate deodată. Putea să se întoarcă în pat. Ieşi tiptil din şi o luă grăbit înainte. faţa camerei lui spălătorie James Sprintz, aflată chiar lângă Trecu a lui. prin Uşa de la camera lui James era deschisă. Apoi auzi şi o voce care îl striga dinăuntru: — Alex? Era vocea lui James. — 250 —

„Nu, asta nu se putea. Cu toate astea, în cameră era cineva.” Alex băgă capul pe uşă şi atunci se aprinse lumina. Chiar era James. Era în pat, ridicat în capul oaselor, cu ochii împăienjeniţi, de parcă tocmai se trezise. Purta aceeaşi pijama ca şi băiatul pe care Alex îl văzuse adineauri, târât în avea cum să fie James. Probabil bibliotecă… dar asta acelaera nusingura fusese altcineva, explicaţie. — Ce faci? întrebă James. — Mi s-a părut că aud ceva, zise Alex. — Dar eşti îmbrăcat. Şi ud leoarcă! James se uită la ceas. — E aproape trei… Alex fu surprins când auzi ce mult timp trecuse. El se trezise la două şi un sfert. — Te simţi bine? întrebă el. — Da. — N-ai… — Ce? — Nimic. Ne vedem mai târziu. Cu paşi uşori, Alex se duse la el în cameră. Închise uşa, îşi scoase hainele ude, se şterse cu un prosop şi se băgă iar în pat. Dacă băiatul de jos nu era James, atunci cine era? Şi totuşi, James fusese, era sigur. Auzise doar bine ţipătul lui, îi văzuse silueta neînsufleţită pe scări. Dar atunci de ce minţise? Alex închise ochii şi încercă să adoarmă la loc. Întâmplările din noaptea asta, în loc să rezolve misterul, îl complicaseră şi mai mult. Dar, cel puţin, se alesese şi el cu ceva. Acum ştia cum să ajungă la etajul al doilea.

— 251 —

CÂND VEZI DUBLU James îşi lua deja micul dejun atunci când Alex coborî în

sufragerie: ouă, şuncă, pâine prăjită şi ceai. Ridică mâna în chip de salut, dar în clipa în care îl văzu, Alex avu senzaţia că totuşidistantă, ceva nudee parcă în regulă. James zâmbea, dar avea o expresie se gândea la altceva. — Ia zi, ce s-a întâmplat azi-noapte? îl întrebă James. — Nu ştiu… Lui Alex îi venea să -i spună totul lui James – chiar şi că, de fapt, e un spion şi că a venit aici sub un nume fals. Dar nu putea. Nu aici, atât de aproape de ceilalţi băieţi. — Cred că am avut un coşmar. — Ai mers în somn până afară, în zăpadă? — Nu. Am avut impresia că văd ceva, dar cred că a fost doar o părere. A fost o noapte mai ciudată, atâta tot. Schimbând vorba, întrebă pe un ton scăzut: Te-ai mai gândit la planul tău? — Ce plan? — Cu schiurile. — Nu avem voie să schiem. — Nu, ştii tu… evadarea. James îi zâmbi, de parcă de-abia atunci îşi amintise la ce se referea Alex. — A… m-am răzgândit, zise el.

— Cum adică? — Chiar dacă scap, tata o să mă trimită oricum înapoi. Nare niciun rost! Mai bine strâng din dinţi şi merg mai departe, cu zâmbetul pe buze. Oricum n-o să reuşesc să ajung până la poalele muntelui, zăpada e prea subţire. Alex îl privi lung. Vorbele lui se băteau cap în cap cu tot ce-i spusese în ajun. Aproape că se întreba dacă stă de vorbă cu acelaşi băiat, dar bineînţeles că era acelaşi – era la fel de dezordonat ca de obicei. Vânătăile – acum mai şterse – se mai vedeau totuşi pe faţa lui. Părul închis la culoare, ochii căprui, tenul palid – era James. Şi totuşi i se întâmplase ceva. Era sigur de asta. — 252 —

În clipa aceea, James se întoarse şi Alex văzu că intrase şi doamna Stellenbosch; purta o rochie verde-citron, deosebit

de urâtă, care îi ajungea până la genunchi. — Bună dimineaţa, băieţi! anunţă ea. Vom începe lecţiile de azi peste zece minute. Prima oră avem istoria, în camera din turn.

Se îndreptăsper sprecămasa — James, vii şi lui tu Alex: astăzi? James ridică din umeri: — Bine, doamnă Stellenbosch. — Excelent! Vom discuta despre viaţa lui Adolf Hitler. O persoană atât de interesantă! Sunt sigură că veţi găsi discuţia folositoare. Se îndepărtă. Alex se întoarse spre James: — Te duci la ore? — De ce nu? James isprăvise de mâncat: — Trebuie să stau aici şi altceva mai bun, oricum, n-am de făcut. Poate că ar fi trebuit să încep mai de mult să particip la lecţii. Nu mai fi aşa de negativist, Alex! Îşi sublinia vorbele gesticulând cu degetul: — Îţi pierzi timpul, Alex! Alex încremeni. Mai văzuse mişcarea asta undeva – felul în care James gesticulase cu degetul. Ieri îl văzuse pe Joe Canterbury, băiatul american, făcând exact aceeaşi mişcare. Marionete dansând pe o singură sfoară. Ce se întâmplase noaptea trecută? Alex îl privi pe James cum pleacă împreună cu ceilalţi. Simţea că şi-a pierdut şi singurul prieten pe care-l avea la Point Blanc şi îşi dori dintr -odată să fie undeva, departe de şcoala asta, de muntele ăsta, să se întoarcă în lumea lipsită de pericole a Şcolii Brookland. Chiar dacă îşi dorise aventura asta acum nu mai de voiaderulare decât să scapealdeCD ea.player Dacăapăsacândva, de trei ori pe butonul înainte ului, cei de la MI6 ar fi venit după el. Dar nu putea face asta, pentru că nu avea nimic de raportat. Alex ştia ce are de făcut. Se ridică şi părăsi sala de mese. — 253 —

Văzuse calea noaptea trecută, atunci când stătea ascuns în şemineu. Coşul urca, într-o serie de îndoiri şi răsuciri, până pe acoperiş – văzuse de jos o geană de lumină. Lumina lunii. Dacă pe dinafară zidurile academiei erau netede ca-n palmă, imposibil de escaladat, cărămizile din interiorul coşului erau ciobite şi denivelate, oferind destule puncte de sprijin mâini şi picioare. Poate şeminee şi va la etajul alpentru doilea sau al treilea. Iar dacă nu,erau urcând prin coş ajunge oricum pe acoperiş şi – dacă nu dădea peste nişte paznici – de acolo putea să găsească o cale să coboare. Alex ajunse la şemineul cu cei doi dragoni de piatră. Se uită la ceas. Era ora nouă. Lecţiile aveau să ţină până la douăsprezece; până atunci, nimeni nu se va întreba unde e el.

Focul se stinsese în cele din urmă, dar cenuşa era caldă încă. Oare va veni unul din paznici să o cureţe? Nu putea decât să spere că treaba asta se făcea după-amiaza. Privind în sus pe coş, văzu o mică pată de cer de un albastru intens, ce părea foarte departe. Coşul era mai îngust decât crezuse. Dacă rămânea înţepenit? Alungându-şi acest gând din minte, se întinse până ajunse la o crăpătură din zid şi se ridică. Interiorul coşului mirosea ca o mie de focuri la un loc. Aerul era plin de funingine care îi intra lui Alex în nas şi în gură atunci când respira. Reuşi să găsească un punct de sprijin pentru picioare şi se împinse în sus cam cu un metru. Acum era prins înăuntru, forţat să stea într-o poziţie chircită, cu tălpile sprijinite de un perete şi cu spatele lipit de peretele opus; picioarele şi şezutul îi erau suspendate în aer. Nici nu avea nevoie de mâini. Nu trebuia decât să întindă genunchii ca să se împingă în sus, sprijinindu-se cu tălpile de perete ca să nu cadă. împingă cu picioarele, apoi se ridice cu spatele lipit deSă perete. Trebuia să fie atent. La să fiecare mişcare, de sus cădea funingine. O simţea în păr. Nu îndrăznea să se uite în sus. Dacă îi intra funingine în ochi, n-ar mai fi văzut nimic. Continuă să se împingă şi să se ridice de-a lungul peretelui. Nu se grăbea. Dacă îi alunecau picioarele, ar fi — 254 —

căzut în vatra focului. Deja ajunsese destul de sus. Ce distanţă parcursese oare? Cel puţin un etaj… ceea ce însemna că se apropia de etajul al doilea. Să cadă de aici ar fi însemnat să-şi rupă amândouă picioarele. Înăuntrul coşului se făcea din ce în ce mai în tuneric, iar spaţiul devenea din ce în ce mai îngust. Lumina de sus nu părea să fie să mairespire. aproape. Alexpărea înainta în ce greu. Abia putea I se că din tot ce gâtul îi mai e plin de funingine. Mai împinse o dată, dar se lovi cu genunchii de cărămidă. Durerea ascuţită îi ajunse până în tălpi. Sprijinindu-se bine în picioare, Alex întinse mâna, încercând să pipăie drumul. Deasupra lui era un zid în formă de L. Genunchii săi loviseră partea de jos a zidului, dar capul îi ajunsese deja în dreptul părţii verticale. Zidul – la ce-o fi servit? – tăia pur şi simplu coşul în două. Alex ar fi încăput cu greu prin spaţiul rămas liber. Iar îl cuprinse groaza că va rămâne înţepenit. Nu avea cum să-l găsească nimeni acolo. Va muri sufocat, în întuneric. Trase aer în piept şi mai înghiţi nişte funingine. O ultimă încercare! Se mai împinse o dată, cu braţele întinse deasupra capului. Spatele îi alunecă pe perete şi simţi cum cărămida aspră îi sfâşie cămaşa. Apoi se prinse cu mâinile de ceva – nu putea fi decât partea de sus a zidului în formă de L. Se trase în sus cu ajutorul braţelor şi privind în jos, văzu vatra unui alt şemineu. Acum ştia ce e cu zidul pe lângă care tocmai trecuse. Alex se aplecă peste marginea zidului şi îşi dădu drumul greoi în jos. Căzu peste nişte buşteni şi multă cenuşă. Ajunsese la etajul al doilea! Ieşi în patru labe din şemineu. Cu doar câteva săptămâni în urmă, pe când era la Brookland, citise despre homarii din epoca victoriană, faptul că băieţi chiar şi de şase erau oblig -şi aţi să despre muncească precum sclavii. Dar nuani închipuise că va ajunge să afle şi cum se simţeau acei băieţi. Începu să tuşească şi scuipă în palmă. Saliva îi era neagră. Se întreba oare cum arată. Trebuia neapărat să facă un duş înainte să-l vadă cineva. — 255 —

Se ridică. Şi la etajul al doilea era la fel de linişte ca şi jos. I se scurse nişte cenuşă din păr, orbindu -l pentru o clipă. Se

sprijini de o statuie ca să se şteargă la ochi, apoi îi deschise iar. Statuia de care se sprijinise era un dragon de piatră, identic cu cel de la parter. Se uită şi la şemineu. Era identic. Şi, de fapt… Alex se cumva făcuse o greşeală pe undeva. Se întrebă afla într-dacă un holnu identic până la ultimul detaliu cu acela de la parter. Aceleaşi coridoare, aceeaşi scară, acelaşi şemineu – până şi capetele de animale ce păreau să îl privească jalnic de pe pereţi cu ochii lor de sticlă erau aceleaşi. Parcă ar fi parcurs un drum în cerc şi ajunsese în acelaşi punct din care plecase. Se întoarse. Ba nu! Era totuşi o diferenţă. Aici lipsea uşa de la intrare. De la geam se vedea curtea din faţa clădirii; era şi un paznic sprijinit de zid, care fuma o ţigară. Se afla, fără urmă de îndoială, la etajul al doilea. Dar acesta era o copie perfectă a parterului.

Alex înaintă pe vârfuri, îngrijorat că cineva ar fi putut să-l audă când ieşise din şemineu, dar nu era nimeni acolo. Merse de-a lungul coridorului până la prima uşă, aflată exact deasupra uşii bibliotecii de la parter. Încet, centimetru cu centimetru, o deschise. Dădea într-o a doua bibliotecă – şi aceasta absolut la fel cu aceea de jos. Aceleaşi mese, aceleaşi scaune, aceeaşi armură aflată într-o nişă identică. Aruncă o privire spre unul din rafturi. Până şi cărţile erau aceleaşi. Dar era totuşi o diferenţă – sau, cel puţin, una pe care Alex o sesizase. Se simţea de parcă ar fi intrat într -un joc din genul celor pe care le găseşti în reviste de benzi desenate, cu două imagini asemănătoare, dar în care există zece diferenţe pe care trebuie să le găseşti. aflat pe Diferenţa peperete. care o văzuse Alex era aici aprins. era un televizor o consolă din Televizorul Privind ecranul, Alex văzu imaginea unei alte biblioteci. Simţea că -l ia cu ameţeală. Ce bibliotecă se vedea pe ecran? Nu putea să fie asta de aici, pentru că el nu apărea nicăieri. Aşada r, nu putea fi — 256 —

decât cea de la parter. Două biblioteci identice. Puteai să stai în una şi să o priveşti pe cealaltă la televizor. Dar de ce? Care era scopul? După vreo zece minute de cercetări, Alex descoperise că întreg etajul al doilea era o copie la ind igo a parterului; sala de mese, camera de zi şi sala cu jocuri erau toate la fel cu cele delajos. Alex Mingea se dusese chiar şi la masa de biliard şi Camera aşeză o minge mijloc. rostogoli în gaura din colţ. era înclinată pe aceeaşi parte, în acelaşi unghi. Şi aici era un televizor la care puteai vedea sala cu jocuri de la parter. Ca şi în bibliotecă, din camera de sus se putea spiona sora ei geamănă de jos. Se întoarse în hol şi urcă scările până la etajul al treilea. Voia să intre în camera ce corespu ndea cu a lui, dar mai întâi intră în cea a lui James. Şi aici găsi o replică perfectă; aceleaşi postere SF, aceeaşi machetă atârnată deasupra patului, aceeaşi veioză-vulcan pe o masă identică. Nu lipseau nici hainele împrăştiate pe jos. Prin urmare, camerele nu fuseseră doar construite şi amenajate identic, ci asemănarea se întregea în mod constant. Tot ce se schimba jos se schimba şi sus. Dar asta însemna oare că aici, sus, locuia cineva care îi urmărea toate mişcările lui James Sprintz, care făcea tot ce făcea şi James? Şi dacă aşa era, oare şi cu el se întâmpla la fel? Alex se duse şi alături. Parcă ar fi intrat chiar în camera lui. Patul, toate celelalte lucruri din cameră – la fel. Şi un televizor. Îl deschise. Pe ecran apăru camera lui de la etajul întâi. Se vedea CD player-ul pe pat, precum şi hainele ude pe care le purtase cu o noapte înainte. Oare îl văzuse cineva când tăiase bara de la geam şi ieşise din cameră? Alex simţi cum îl cuprinde panica, dar încercă să se calmeze. Camera asta – sora geamănă a camerei lui – era altfel.atunci Aici încă nuselocuia Putea să -şi dea seama de asta când uita nimeni. în jur. Nu dormise nimeni în patul de aici, iar micile amănunte nu fuseseră copiate. În camera-duplicat nu era niciun CD player. Nu erau haine ude.

Când plecase din camera lui lăsase uşa şifonierului deschisă. Cea de aici era însă închisă. — 257 —

Toată situaţia era ca o problemă de logică extrem de complicată. Alex îşi storcea creierii, încercând să găsească un răspuns. Fiecare dintre băieţii care veneau la academie era urmărit. Toate acţiunile le erau copiate. Dacă îşi punea un poster pe perete, la el în cameră, într-o cameră identică de sus se agăţa un poster În lui camera va veni îi vao pe care copia toateidentic. mişcările Alex. asta Îşi aminti de cineva sil ueta care zărise în ajun, care avea pe faţă ceva ca o mască albă. Poate acel cineva fusese pe cale să se mute aici, în camera asta. Dar totul în jur arăta că, din cine ştie ce motiv, încă nu o făcuse. Dar la întrebarea cea mai importantă tot nu găsise răspuns. La ce foloseau toate astea? Că -i spionau pe băieţi era una, dar să le copieze toate acţiunile părea de -a dreptul absurd.

Undeva se trânti o uşă şi se auziră vocile a doi bărbaţi pe coridor. Alex se duse tiptil până la uşă şi aruncă o privire afară. De-abia avu timp să-l vadă pe doctorul Grief intrând pe o uşă împreună cu un alt bărbat, scund şi îndesat, îmbrăcat într-un halat alb. Intraseră în spălătorie. Alex se strecură afară din duplicatul camerei sale şi se luă după cei doi.

— … Aţi terminat întreaga lucrare. Vă sunt recunoscător, domnule Baxter!

— Vă mulţumesc, doctore Grief! Lăsaseră uşa deschisă. Alex se lăsă pe vine şi aruncă o privire înăuntru. În fine, vedea o cameră de la etajul al treilea care nu era copia celei de la unu. Aici nu erau maşini de spălat şi mese de călcat. Camera în

care se uita Alex avea un şir de chiuvete; dincolo de încă o uşă se vedea o sală de operaţii complet utilată, cel puţin de două mai omare spălătoria deerau la primul În mijloc,ori se afla masădecât de operaţie. Pereţii plini cuetaj. rafturi cu instrumente chirurgicale, substanţe chimice şi, i se păru lui Alex, nişte fotografii alb-negru. O sală de operaţii! Oare ce rol juca în acest joc bizar şi diavolesc? — 258 —

Cei doi bărbaţi intraseră în sală şi discutau; Grief stătea cu mâna în buzunar. Alex aşteptă un moment prielnic, apoi intră în anticameră şi se ghemui lângă una din chiuvete. De aici îi vedea şi îi auzea pe cei doi. — Sper că sunteţi mulţumit de ultima operaţie. Cel care vorbea era domnul Baxter. Se în torsese pe jumătate spreşi uşă şi Alex îi vedea faţapurta rotundă şi flască, părul galben mustaţa subţire. Baxter papion şi un costum în carouri pe sub halatul alb. Alex nu-l mai văzuse niciodată pe acest om. Era sigur de asta. Şi totuşi îi părea cunoscut. Altă dilemă! — Perfect mulţumit, răspunse doctorul Grief. L-am văzut imediat după ce i-aţi scos bandajele. Aţi reuşit de minune. — Întotdeauna am fost cel mai bun în meseria asta. În plus, pentru asta mă plătiţi. Baxter chicoti, apoi urmă cu o voce mieroasă: — Că tot veni vorba, poate e timpul să discutăm despre ultima tranşă a plăţii, ce ziceţi? — Vi s-a plătit deja suma de un milion de dolari. — Da, doctore Grief, spuse Baxter, zâmbind, dar mă gândeam că aţi putea să luaţi în calcul şi posibilitatea unui… bonus.

— Parcă aveam o înţelegere. Doctorul Grief întoarse încet capul. Din spatele ochelarilor roşii, ochii i se aţintiră asupra celuilalt ca nişte proiectoare. — Sigur, am avut o înţelegere referitoare la munca pe care am prestat-o. Dar mai trebuie să-mi cumpăraţi şi tăcerea. Mă gândeam să plusaţi cu un sfert de milion. Având în vedere amploarea şi orizonturile Proiectului Gemini, nu vă cer prea mult. Daţi-mi aceşti bani şi mă voi retrage în căsuţa mea din Spania, şi nu veţi mai auzi niciodată de mine. — Niciodată? — Vă promit. Doctorul Grief încuviinţă: — Da. Cred că e o idee bună. Îşi scoase mâna din buzunar. Alex văzu că ţinea în ea un pistol automat din ţeava căruia ieşea un amortizor gros. Baxter încă mai zâmbea atunci când Grief îi trase un singu r — 259 —

glonţ chiar în mijlocul frunţii. Se prăbuşi pe masa de operaţie şi rămase acolo, nemişcat. Doctorul Grief lăsă pistolul în jos. Se duse la un telefon, aflat puţin mai încolo, ridică receptorul şi formă un număr. Aşteptă câteva clipe până când i se răspun se: — Grief sunt. E nişte gunoi de luat din sala de operaţii. Vă rogPuse să lereceptorul daţi de ştire evacuare. în celor furcădeşi,ladupă ce mai aruncă o ultimă privire spre cadavrul de pe masa de operaţie, se duse în partea cealaltă a camerei. Alex văzu cum apăsă un buton. O porţiune din perete se dădu la o parte şi de partea cealaltă apăru un lift. Doctorul Grief se urcă în el şi uşile se închiseră. Alex se ridică. Era atât de şocat, încât nu mai putea să gândească limpede. Intră împleticindu-se în sala de operaţii. Ştia că trebuie să se mişte repede. Probabil că aceia pe care îi chemase Grief se îndreptau deja spre această sală. Dar voia să ştie ce gen de operaţii se făceau aici. Bănuia că domnul Baxer fusese chirurgul. Dar pentru ce fel de operaţi e fusese, oare, plătit cu un milion de dolari? Încercând să nu se uite la cadavru, Alex privi în jur. Pe unul din rafturi erau multe bisturie, o imagine absolut

îngrozitoare; aveau lamele atât de ascuţite, că Alex parcă le şi simţea tăişul. Mai erau nişte suluri de tifon, seringi, sticle cu tot felul de lichide. Dar nu era un indiciu cu privire la

activitatea lui Baxter. Alex înţelese că nu are cum să afle. Nu ştia nimic despre medicină, iar sala asta ar fi putut fi folosită pentru orice tip de operaţie, de la unghii incarnate până la operaţii pe cord deschis. Însă chiar în acel moment văzu fotografiile. Se recunoscu pe sine, întins pe un pat care părea cunoscut. Paris! Camera treisprezece de la Hotel du Monde! Recunoştea cuvertura alb cu negru şi fotografiilor hainele pe care le purtase Îiînfotografiaseră seara aceea. fiecare Dar în majoritatea era dezbrăcat. centimetru al corpului; unele fotografii erau de aproape,

altele de la distanţă. În toate avea ochii închişi. Când privi pozele, Alex înţelese că fus ese sub efectul somniferelor şi îşi aduse aminte cum se terminase cina cu — 260 —

doamna Stellenbosch.

Se simţea profund dezgustat. Fusese manipulat fără scrupule. Nu-i plăcuse niciodată prea mult pe doctorul Grief şi pe directoarea-adjunctă, dar acum îi ura din toată inima. Nu ştia însă cu ce anume se ocupau, dar era în mod cert, ceva malefic, ceva ce trebuia neapărat oprit. Şirul gândurilor îi fu întrerupt de sunetul unor în paşi urca Aruncă u scările. Echipa de evacuare! o privire jur ce şi blestemă în gând. Nu mai avea timp să iasă şi nici nu avea unde să se ascundă aici. Dar îşi aminti de lift. Se duse acolo şi apăsă grăbit butonul. Paşii se apropiau. Auzi voci. În clipa următoare se deschiseră uşile liftului şi Alex intră. Cutia liftului era mică şi argintie; erau cinci butoane: S, R, 1, 2, 3. Apăsă pe R. Ştia destulă franceză ca să -şi dea seama că R nu poate să vină decât de la rez-de-chausée, adică „parter”. Spera că liftul îl va duce acolo de unde plecase. Uşile ascensorului se închiseră cu doar câteva clipe înainte ca paznicii să intre în sala de operaţie. Lui Alex i se strânse stomacul când coborî. Liftul încetini şi Alex îşi dădu seama că putea să se deschidă oriunde. Putea să se trezească înconjurat de paznici – sau de ceilalţi băieţi. Dar era prea târziu să se mai gândească la asta. Făcuse deja o alegere, acum trebuia să se descurce în situaţia dată. Dar avu noroc. Când uşile se deschiseră, văzu că se află în bibliotecă. Alex presupuse că asta era biblioteca c ea adevărată, şi nu o altă copie. Încăperea era goală. Coborî din lift şi se întoarse. Se afla în nişa străjuită de armură. Închise, uşile liftului formau peretele nişei. Erau camuflate ingenios: armura era acum tăiată în două părţi egale, una la stânga şi una la dreapta. Uşile se închiseră automat şi jumătăţile armurii se lipiră la loc. Camuflajulmecanismului. era perfect şi Întreaga Alex nu clădire putu săera nu oadmire simplitatea cutie fantastică de scamatorii. Alex îşi privi mâinile îmbâcsite, uitase că e complet acoperit cu funingine. Se strecură afară din bibliotecă, străduindu-se să nu lase urme de negreală pe covor. Apoi — 261 —

urcă grăbit spre camera lui. Odată ajuns acolo, nu putu să nu se întrebe, o clipă, dacă asta e într -adevăr camera lui şi nu replica aflată mai sus cu două etaje. Dar CD player -ul era acolo – lucrul de care avea nevoie cel mai mult. Aflase destule. Era timpul să cheme cavaleria. Apăsă de trei ori pe butonul de derulare înainte, apoi se duse la duş.

— 262 —

TACTICI DE TERGIVERSARE La Londra ploua, o ploaie care părea să nu se mai

sfârşească. Era seară, ora în care se forma blocaj de trafic. Alan Blunt stătea în dreptul ferestrei şi privea afară, când auzi un cu ciocănit uşă. Seşiîntoarse fără chef, parcă oraşul, toată în umezeala deprimarea lui, îldefascina. Doamna Jones intră cu o hârtie în mână. Când se aşeză la birou, Blunt observă că în partea de sus era scris cu roşu Foarte urgent.

— Avem veşti de la Alex, zise doamna Jones. — A, da? — Smithers i-a dat la plecare un dispozitiv de emisie prin euro-satelit, încorporat într-un CD player. Alex ne-a trimis un semnal azi-dimineaţă… la zece şi douăzeci şi şapte de

minute, după ora de acolo. — Şi ce înseamnă acest semnal? — Fie că are probleme, fie că a descoperit suficient de multe lucruri ca să putem interveni noi. În orice caz, trebuie să ne ducem după el. — Mă întreb… Blunt se sprijini de spătarul scaunului, cufundat în gânduri. În tinereţe absolvise cum laude Facultatea de Matematică a Universităţii Cambridge. Chiar şi acum, după treizeci de ani, încă mai privea viaţa ca pe o serie de calcule complicate.

— De când e Alex la Point Blanc? — De o săptămână. — Din câte ţin minte, n-a fost prea încântat să plece acolo. Din spusele lui sir David Friend, câ t a stat la Haverstock Hall comportamentul lui a fost antisocial, ca să folosesc un termen blând. Ştiai că a tras în fata lui Friend cu o săgeată cu tranchilizant? Şi, din câte se pare, din cauza lui era cât pe ce să fie ucisă într -un accident într-un tunel de cale ferată. — Juca un rol, zise do amna Jones. Îţi urma întocmai instrucţiunile. — Şi-a jucat rolul poate chiar prea bine, murmură Blunt. — 263 —

E posibil să nu mai putem avea încredere sută la sută în Alex.

— Ne-a trimis un S.O.S., spuse doamna Jones, fără să -şi poată ascunde exasperarea. S-ar putea să aibă necazuri serioase. I-am dat acel dispozitiv pe post de semnal de

alarmă, ca el să ne poată anunţa dacă are nevoie de ajutor. -a folosit. Nu putem sta cu mâinile în sân. Şi — acum Nicil nu mă gândeam la asta. Alan Blunt o privi curios: — Nu cumva ai început să te ataşezi de Alex Rider? întrebă el.

— Nu vorbi prostii, spuse doamna Jones, evitându -i privirea.

— Pari îngrijorată pentru soarta lui. — Are paisprezece ani, Alan! E un copil, pentru numele lui Dumnezeu!

— Şi tu ai avut copii. — Da, zise doamna Jones şi se uită la el. Poate că de asta mă port altfel decât tine. Dar chiar şi tu trebuie să recunoşti că Alex e special. Nu mai avem niciun alt agent ca el. Un băiat de paisprezece ani! Arma secretă perfectă. Ceea ce simt eu faţă de el nu are nicio importanţă. Pur şi simplu nu ne permitem să-l pierdem. — Nu vreau să dăm buzna la Point Blanc fără să avem informaţii precise despre ceea ce se petrece acolo, zise Blunt. În primul rând, e teritoriu francez – şi ştii şi tu foarte bine cum sunt francezii: dacă li se pare că le invadăm teritoriul, o să iasă un scandal de toată frumuseţea. În al doilea rând, Grief are acolo nişte băieţi care provin din cele mai bogate familii din lume. Dacă intrăm peste ei cu trupele SSA sau ceva de genul ăsta, am putea să provocăm un incident internaţional de proporţii. — Voiai la academie implicaţi moartea luidovezi Roscoecăşi tipii a luide Ivanov. E posibilsunt ca Alex să fie în posesia acestor dovezi.

— E posibil şi să nu le aibă. O întârziere de douăzeci şi patru de ore nu poate să conteze prea mult. — Douăzeci şi patru de ore? — 264 —

— Să trimitem o unitate care să stea în expectativă şi să ţină lucrurile sub control. Dacă Alex are probleme, o vom afla destul de repede. S-ar putea să fie în avantajul nostru dacă Alex a reuşit deja să provoace agitaţie în academie. Exact asta şi vrem: ca Grief să dea cărţile pe faţă. — Şi dacă Alex mai trimite un semnal? Atunci vom interveni. — — S-ar putea să fie prea târziu! — Prea târziu pentru Alex? întrebă Blunt fără pic de emoţie. Sunt sigur că nu trebuie să fii îngrijorată din cauza lui, doamnă Jones! Ştie să-şi poarte singur de grijă. Se auzi telefonul sunând şi Blunt răspunse. Întrevederea se încheiase. Doamna Jones se ridică şi se duse să dea dispoziţiile necesare pentru trimiterea unei unităţi SSA la Geneva. Sigur că da, Blunt avea dreptate. Această tactică de tergiversare nu putea decât să îi ajute. Aveau timp să rezolve cu francezii şi să afle ce se petrece la Point Blanc. Şi, la urma urmei, nu era vorba decât de douăzeci şi patru de ore. Nu îi mai rămânea decât să spere că Alex va supravieţui acestui interval. *

Alex îşi dădu seama că a rămas singur la micul dejun. Pentru prima oară, James se aşezase la masă cu ceilalţi băieţi. Stăteau toţi şase laolaltă şi deveniseră brusc prieteni la cataramă. Alex îl privi cu atenţie pe băiatul cu care fusese prieten, încercând să observe ce anume se schimbase la el. Dar ştia dinainte răspunsul. Totul şi nimic. James era exact la fel înainte şi totuşi complet diferit. Alex termină de mâncat şi se ridică. James strigă după el: — Vino şi tu la ore azi, Alex! Avem latină. Alex clătină din cap: — Latina e o pierdere de vreme. — Zău? Din vocea lui James răzbătuse o nuanţă batjocoritoare şi Alex tresări când îl auzi. Preţ de o clipă cel care vorbise nu fusese James. E drept, buzele erau ale lui, dar cuvântul în sine îi aparţinea doctorului Grief. — 265 —

— Distracţie plăcută! zise Alex şi ieşi repede din sală. Trecuseră aproape douăzeci şi patru de ore de când apăsase pe butonul de alarmă. Alex nu ştia prea bine la ce să se aştepte. Cel mai mult l-ar fi liniştit dacă ar fi văzut sosind un escadron de elicoptere cu steagul Marii Britanii. Dar până acum, nu se întâmplase nimic. Se gândea chiar că, poate, pe sine butonul funcţionase. Pe de Intrase altă parte, era furios însuşi, i nu se părea că s -a pripit. în panică atunci când Grief îl împuşcase pe Baxter în sala de operaţii. Bun, ştia că Grief e un ucigaş. Ştia şi că Academia Point Blanc nu e un simplu pension, aşa cum pretindea. Dar încă nu avea to ate răspunsurile. Ce anume făcea doctorul Grief? El p usese oare la cale uciderea lui Michael J. Roscoe şi a lui Viktor Ivanov? Şi dacă da, ce de? Adevărul era că nu avea destule informaţii. Şi până să sosească cei de la MI6, cadavrul lui Baxter ar fi fost deja îngropat undeva, în munţi, şi, împreună cu el, orice dovadă că e ceva în neregulă la Point Blanc. Alex le va părea, cu siguranţă, nebun. Parcă îl şi vedea pe doctorul Grief explicând cum stau lucrurile de fapt… — Da, avem o sală de operaţie. A fost construită cu mulţi ani în urmă. Nu folosim niciodată etajele doi şi trei. Da, există şi un lift. A fost construit de foştii proprietari. I-am explicat lui Alex de ce avem paznici înarmaţi – pentru siguranţa lui şi a celorlalţi băieţi. Dar puteţi vedea şi singuri, domnilor, că aici nu se întâmplă nimic neobişnuit. Ceilalţi băieţi se simt foarte

bine. Baxter? Nu, nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Este evident că Alex a avut un coşmar, atâta tot. Mă mir că l -aţi trimis să ne spioneze. Vă rog să-l luaţi şi pe el când plecaţi…

Trebuia să descopere mai mult – şi asta însemna că trebuia să mai urce o dată la etajul al doilea. Sau poate că era mai bine să coboare. Alex îşi aminti literele din dreptul butoanelor liftul secret. de la rez-dechausée. S venea probabil de din la sous-sol. AdicăR„subsol”, în franţuzeşte.

Se duse până în dreptul sălii în care se ţinea ora de latină şi aruncă o privire prin uşa întredeschisă. Doctorul Grief nu se vedea, dar i se auzea vocea:

— Felix qui potuitrerum cognoscere causas… — 266 —

Se auzea scrâşnetul cretei pe tablă. Îi vedea pe cei şase

băieţi, aşezaţi cuminţi în bănci, care ascultau cu atenţie. James lua notiţe, aşezat între Hugo şi Tom. Alex se uită la ceas, lecţia se va termina abia peste o oră. Avea cale liberă. Se întoarse pe coridor şi se strecură în bibliotecă. Când se trezise, încă mai mirosea a funingine şi în niciun caz nu avea de gând s-o ia din nou prin şemineu. Se îndreptă către armură. Acum ştia că peretele din spatele nişei era, de fapt,

uşa liftului. În ajun, uşile se deschiseseră dinăuntru. Logica spunea că trebuie să se poată deschide şi pe dinafară. După câteva minute, reuşi să găsească dispozitivul de deschidere. Pe platoşa armurii se aflau trei butoane. Chiar şi privite de aproape, butoanele păreau că fac parte din armură – ca un fel de ţinte cu care cavalerul medieval îşi fixa armura. Dar când Alex îl apăsă pe cel din mijloc, armura se mişcă; după o clipă se desfăcuse din nou în două, iar în spatele ei apăru cabina liftului. De data asta Alex apăsă pe butonul cel mai de jos. Liftul coborî mult timp; subsolul clădirii părea să fie săpat adânc în pământ. În cele din urmă, uşile se deschiseră din nou, şi Alex văzu un culoar de trecere boltit, cu pereţii acoperiţi cu plăci de gresie – semănau puţin cu pereţii unei staţii d e metrou londoneze şi era destul de frig. Culoarul era luminat de becuri simple ce atârnau din loc în loc din tavan. Scoase capul din lift, dar se trase repede înapoi. La capătul culoarului era un paznic care stătea la o masă şi citea un ziar. Oare auzise când s-au deschis uşile liftului? Alex mai scoase capul o dată. Paznicul era cufundat în lectura paginilor sportive. Nici nu se clintise.

Băiatul se strecură afară din lift şi înaintă tiptil pe culoar, în direcţia opusă paznicului. Ajunse la o cotitură şi pătrunse pe culoar; de-o parte şi de alta se vedeau uşi de oţel. Aiciun nualt mai era nimeni. Unde se afla oare? Sigur era ceva important aici, jos, pentru că, altfel, n-ar fi fost nevoie de pază.

Alex se duse la prima uşă, în care era tăiată o ferestruică de observaţie. Privind înăuntru, Alex văzu o celulă văruită în — 267 —

alb, cu două paturi suprapuse, closet şi chiuvetă. Înăuntru erau doi băieţi. Pe unul nu-l mai văzuse niciodată, dar pe celălalt îl recunoscu imediat. Era băiatul roşcat pe nume Tom McMorin. Dar îl văzuse pe Tom la ora de latină acum câteva minute! Ce căuta aici? Alex trecu la celula următoare. Şi aici erau doi băieţi: unul era blond, pe atletic, cu ochi albaştriSprintz! şi cu pistrui. Şi aici, îl recunoscu al doilea, era James Alex cercetă uşa. Era închisă cu zăvor, dar, din câte vedea, nu era încuiată. Trase zăvoarele şi apăsă pe clanţă. Uşa se deschise şi Alex intră. James se ridică atunci uluit când îl văzu: — Alex! Ce cauţi aici? Alex închise uşa: — Nu avem prea mult timp la dispoziţie, zise el. Vorbea în şoaptă, deşi era puţin probabil să-l audă cineva. — Ce s-a întâmplat cu voi? — Pe mine m-au luat alaltăieri noapte, zise James. M -au scos cu forţa din pat şi m -au dus în bibliotecă. M-au băgat într-un fel de lift… — Cel din spatele armurii. — Da. Nu ştiam ce vor să-mi facă. Am crezut că au de gând să mă omoare. Dar m-au băgat aici. — Aşadar, eşti aici de două zile? — Da. Alex clătină din cap: — Dar te-am văzut la micul dejun acum un sfert de oră! — Au creat câte o dublură pentru fiecare dintre noi, spuse şi celălalt băiat, care avea accent american. Pentru fiecare dintre băieţii de aici! Habar n-am cum şi de ce, dar ştiu că asta au făcut. Aruncă o privire plină de mânie spre uşă: — Stau închis aici dee… luni de zile. Mă cheamă Paul Roscoe. Roscoe? Tatăl tău — Michael Roscoe. Alex tăcu. Nu putea să-i spună ce se întâmplase cu tatăl lui; se uită în altă parte, de teamă că Paul îi va citi în ochi adevărul. — 268 —

— Cum ai reuşit să cobori aici? întrebă James. — Ascultaţi-mă, zise Alex şi începu să le explice repede. Am fost trimis aici de MI6. Numele meu adevărat nu e Alex Friend, ci Alex Rider. O să se rezolve totul. O să vină o echipă de intervenţie de la MI6 şi veţi ieşi cu toţii de aici. — Eşti… spion? James era vizibil surprins.

Alex încuviinţă: — Da, cred că sunt un fel de spion, zise el. — Ai deschis uşa. Hai să ieşim de aici! Paul Roscoe se ridicase, gata să plece. — Nu! Alex ridică mâinile ca să-l oprească: — Trebuie să aveţi răbdare. Nu se poate coborî de pe munte. Aşteptaţi deocamdată aici şi eu mă voi întoarce cu ajutoare. Vă promit. Altfel nu se poate. — Dar nu mai pot… — Trebuie. Ai încredere în mine, Paul! O să încui uşa la loc ca să nu-şi dea seama nimeni că am fost pe aici. Dar nu va mai rămâne încuiată mult timp. O să mă întorc! Alex nu mai avea timp să stea la discuţii. Se duse înapoi la uşă şi o deschise. Din prag îl privea doamna Stellenbosch. Abia dacă avu timp să-şi manifeste surprinderea la vederea ei. Încercă să ridice o mână ca să se apere şi să se răsucească într-o poziţie de karate. Dar era deja prea târziu. Braţul ei fu mai iute – îl lovi cu muchia palmei în faţă. Alex se simţi de parcă l-ar fi lovit un perete de cărămidă. Îşi simţi toate oasele trosnind. Îl străfulgeră ceva ca o lumină albă şi apoi leşină.

— 269 —

CUM SĂ CONDUCI LUMEA — Deschide ochii, Alex! Doctorul Grief doreşte să-ţi vorbească. Vorbele veneau parcă tocmai de pe malul celălalt al unui ocean. Alex gemuînşipoziţie încercăşezândă. să -şi ridice îi erau legate la spate, Îşi capul. simţeaMâinile jumătate din faţă dureroasă şi umflată, iar în gură simţea gust de sânge. Deschise ochii şi aşteptă să i se limpezească privirea. În faţa lui era doamna Stellenbosch, care îşi ţinea pumnul în palmă. Alex îşi aminti cu câtă forţă îl lovise. Simţea cum îi zvâcneşte tot sângele din cap; îşi trecu limba peste dinţi ca să vadă dacă nu-i lipseşte vreunul. Bine că se lăsase să cadă când îl lovise, căci altfel ar fi putut să-i rupă gâtul. Doctorul Grief stătea în scaunul lui auriu şi îl privea pe Alex cu o expresie amestecată de curiozitate şi dezgust. Nu mai era nimeni în încăpere, în afară de ei. Afară ningea în continuare şi în cămin ardea un f oc mic; dar ochii doctorului Grief erau mai roşii decât flăcările. — Ne-ai provocat multe neplăceri, zise el. Alex îşi ridică fruntea. Încercă să -şi mişte mâinile, dar îi erau legate de spătarul scaunului. — Nu te numeşti Alex Friend. Nu eşti fiul lui sir David Friend. Te numeşti Alex Rider şi te afli în serviciul Serviciilor Secrete Britanice. Doctorul Grief înşiruia faptele, fără pic de emoţie în glas: Avem microfoane ascunse în celule, explică doamna Stellenbosch. Câteodată ne e de folos să auzim ce vorbesc tinerii noştri oaspeţi între ei. Un paznic a auzit tot ce le-ai spus celor doi şi m -a chemat de urgenţă. — Ne-am pierdut timpul şi banii cu tine, continuă doctorul Grief. Din acest motiv acum vei fi pedepsit. Şi va fi o pedeapsă mortală. Alex simţi din plin teama pe care o răspândeau cuvintele lui reci, irevocabile. Îi îngheţă sângele în vine şi îşi simţi inima prinsă ca într-un cerc de fier. Trase adânc aer în piept şi încercă să se controleze. Trimisese semnalul de alarmă la MI6. Cei de acolo puteau să apară în orice clipă. Trebuia deci — 270 —

să tragă de timp. — Nu puteţi să-mi faceţi nimic, zise el. Cu o mişcare fulgerătoare, doamna Stellenbosch îl lovi cu dosul palmei în cap. Alex fu aruncat pe spate şi, dacă n -ar fi fost legat de scaun, ar fi căzut grămadă pe podea. — Când vorbeşti cu domnul director, i te adresezi cu „domnule doctor îi ziseîi ea. Alex se uită iarGrief”, la el; ochii lăcrimau de durere. — Nu puteţi să-mi faceţi nimic, domnule doctor Grief, zise el iar. Ştiu totul. Am aflat de Proiectul Gemini şi am transmis deja la Londra toate informaţiile. Dacă îmi faceţi rău, cei de acolo vă vor ucide. Deja sunt pe drum încoace. Doctorul Grief surâse şi în aceeaşi clipă Alex înţelese că soarta îi era pecetluită, orice ar fi spus. Omul din faţa lui era prea sigur pe el. Era ca un jucător de pocher care nu numai că a văzut cărţile tuturor, ci a reuşit şi să fure toţi aşii. — E foarte posibil ca prietenii tăi să fie pe drum, zise el. Dar nu cred că le-ai spus nimic. Ţi-am căutat în bagaje şi am descoperit emiţătorul ascuns în CD player. Am mai văzut şi că aparatul se transformă într-un ingenios ferăstrău electric. Cât priveşte emiţătorul, cu el se poate transmite doar un simplu semnal, nu un mesaj. Nu mă interesează cum ai reuşit să afli despre Proiectul Gemini. Presupun că ai auzit acest nume pe când ascultai la uşă. Ar fi trebuit să fim mai atenţi – dar nu aveam cum să ne imaginăm că Serviciul de Informaţii Britanic va trimite un copil să ne spioneze. Să presupunem că prietenii tăi ajung aici. Nu vor găsi nicio neregulă. Tu vei fi dispărut până atunci. Le voi spune că ai fugit, că oamenii mei te caută, dar că mă tem că ai murit de frig, într-un chip cât se poate de neplăcut, pe coasta muntelui. Nimeni nu va putea să -şi dea seama ce am făcut eu aici. Proiectul Gemini va reuşi. Deja a reuşit. Şi chiar dacă prietenii tăi mă omoară, nu va conta. Nu pot fi ucis, Alex! Lumea e deja a mea. — Adică a băieţilor pe care i-ai angajat pe post de dubluri, zise Alex. — Pe care i-am „angajat”?

Doctorul

Grief

îi

murmură — 271 —

câteva

vorbe

doamnei

Stellenbosch într-o limbă aspră, guturală. Alex presupuse că

e afrikaans. Buzele ei groase se despărţiră şi începu să râdă, arătându-şi dinţii mari şi fără culoare. — Asta crezi? întrebă doctorul Grief. Chiar asta crezi? — I-am văzut. — Habar n-ai ce ai văzut. Nu ai nici cea mai vagă idee despre măreţiageniul operei meu. mele.Micul tău creier nu are cum să priceapă Doctorul Grief respira sacadat. Părea să fi luat o hotărâre: — Foarte rar mi se întâmplă să stau faţă în faţă cu duşmanul, zise el. Singura mea frustrare este că nu voi putea niciodată să împărtăşesc lumii întregi geniul lucrării mele. Ei bine, dacă tot eşti aici – şi am un public fascinat, ca să zic aşa – o să -mi acord plăcerea de a -ţi descrie Proiectul Gemini. Şi atunci când vei muri în chinuri, îţi vei da seama că erai pierdut chiar de la bun început. Vei înţelege că din lupta cu mine nu aveai cum să ieşi învingător. Şi poate că astfel vei muri cu cugetul împăcat. — Sper că nu vă deranjează dacă fumez, domnule doctor, zise doamna Stellenbosch.

Îşi scoase cutia cu trabucuri şi îşi aprinse unul. Fumul începu să-i danseze în faţa ochilor. — După cum sunt convins că ţi -ai dat seama, sunt din Africa de Sud, începu doctorul Grief. Trofeele de vânătoare din hol şi de aici sunt ami ntiri din perioada pe care am petrecut-o acolo – din partide de safari. Şi acum mi-e dor de ţara mea. E cel mai frumos loc de pe pământ. Ceea ce s -ar putea să nu ştii este că timp de mulţi ani am fost unul dintre cei mai de seamă biochimişti din Africa de Sud. Am fost şeful catedrei de biologie de la Universitatea din Johannesburg.

Apoi am condus Institutul Cyclops de cercetare în domeniul geneticii de la Pretoria. Dar reuşita cea mai însemnată a carierei mele a venit 1960 când, deşi nu împlinisem încă treizeci de ani, JohnînVorster, primul-ministru sud-african, m-a numit Ministru al Ştiinţei… — Am înţeles că o să mor, zise Alex, dar nu credeam că de plictiseală. Doamna Stellenbosch se înecă brusc cu fumul trabucului — 272 —

şi făcu un pas spre Alex, cu pumnul strâns. Dar doctorul Grief o opri:

— Lasă băiatul să glumească cât mai poate, zise el. Mai încolo n-o să-i mai ardă de glume. Directoarea-adjunctă se retrase, aruncându-i lui Alex o privire ameninţătoare. Doctorul Grief continuă: — Îţi spun toate astea, Alex, ca să poţi înţelege ceea ce urmează. Presupun că nu ştii aproape nimic despre Africa de Sud. Am ajuns la concluzia că şcolarii englezi sunt cei mai leneşi şi mai ignoranţi din lumea asta. Situaţia aceasta, de altfel, se va schimba în curând! Dă -mi voie, deci, să-ţi spun câte ceva despre ţara mea – aşa cum era în vremea tinereţii mele. Populaţia albă din Africa de Sud deţinea controlul complet. Era perioada apartheid-ului, şi negrii nu aveau voie să locuiască în apropierea albilor. Căsătoriile interrasiale erau interzise. Negrii nu aveau voie să folosească toaletele albilor, nici să meargă în aceleaşi restaurante, săli sportive sau baruri cu ei. Le trebuia permis de trecere pentru orice.

Erau trataţi ca nişte animale. — Era revoltător, zise Alex. — Ba era minunat! murmură doamna Stellenbosch. — Într-adevăr, era perfect, încuviinţă doctorul Grief. Dar o dată cu trecerea timpului mi-am dat seama că perfecţiunea aceasta nu putea să dureze. După revolta de la Soweto, văzând amploarea pe care a luat-o mişcarea de rezistenţă şi felul în care întreaga lume – inclusiv ţara ta împuţită – s-a coalizat împotriva noastră, mi-am dat seama că se apropie sfârşitul dominaţiei albe în Africa de Sud, ba chiar am prevăzut că va veni o zi în care puterea va fi preluată de unul ca Nelson Mandela.

— Un criminal! adăugă şi doamna Stellenbosch, scoţând fum pe nu nări. Alex zise nimic. Era evident că atât doctorul Grief, cât şi asistenta lui erau nebuni. Şi cu fiecare vorbă pe care o spuneau îşi dădea seama de proporţiile nebuniei lor. — Lumea întreagă, mi-am dat seama atunci, devine cu fiecare zi tot mai neputincioasă şi mai patetică, continuă — 273 —

doctorul Grief. Cum a fost posibil ca o ţară ca a mea să fie dată pe mâna unor oameni care nu aveau habar cum s -o conducă? Şi de ce a ţinut morţiş întreaga lume să se întâmple aşa? Am privit în jurul meu şi am văzut că oamenii din America şi din Europa deveniseră proşti şi slabi. Căderea zidului Berlinului nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. -au m Ruşii, îi admirasem şi ei ar în curândpedecare aceeaşi boală. Şiîntotdeauna, m-am gânditscât deolipsit puternică deveni lumea dacă ar fi condusă de mine. Cât de mult s -ar îmbunătăţi situaţia… — Poate pentru dumneavoastră, doctorul Grief, zise Alex. Dar nu şi pentru alţii. Grief nici nu-l băgă în seamă. Ochii îi străluceau în spatele lentilelor roşii: — Puţini oameni au visat să conducă lumea întreagă, zise el. A fost Hitler, a fost Napoleon, poate şi Stalin. Ce oameni măreţi! Ce oameni remarcabili! Dar ca să conduci lumea în secolul al douăzeci şi unulea ai nevoie nu doar de putere militară. Lumea e mult mai complexă acum. Unde este adevărata putere? În politică. Prim-miniştri, preşedinţi… Dar puterea se află şi în industrie, în ştiinţă, mass-media, industria petrolului, a Internetului… Viaţa în ziua de azi e o ţesătură complicată, şi dacă vrei să ai controlul suprem trebuie să ţii în mână toate firele urzelii. Asta m -am hotărât să fac, Alex! Şi dacă am avut ocazia să încerc, a fost tocmai datorită poziţiei speciale pe care o deţineam în ţara a ceea unică – Africa de Sud. Grief răsuflă adânc. — Ce ştii despre transplanturile de nucleu? întrebă el. — Nu ştiu nimic, zise Alex. Dar, aşa cum spuneaţi, eu nu sunt decât un şcolar englez. Adică leneş şi ignorant. — I se mai spune şi altfel. De clonare ai auzit?

Alex aproape aşa, că izbucni râs. — Clonare… ca oaiaînDolly? — Poate că ţie ţi se pare o glumă, Alex. O poveste SF. Dar adevărul e că de peste o sută de ani oamenii de ştiinţă încearcă să realizeze copii exacte după ei înşişi. Termenul vine din greacă – înseamnă „ramură”. Ramurile se bifurcă – — 274 —

se desfac în două părţi identice. S-a realizat acelaşi lucru mai întâi cu şopârle, arici de mare, mormoloci de broască şi broaşte mature, apoi cu şoareci şi, d a, pe 5 iulie 1996, s-a reuşit clonarea unei oi. Teoria e destul de simplă. Transplant de nucleu – adică se scoate nucleul dintr-o celulă-ou şi se înlocuieşte cu o altă celulă, prelevată de la un adult. N-am de gând te plictisesc cu amănunte tehnice, Darmurise nu e deloc să o glumă. Dolly era copia exactă a unei Alex! oi care cu şase ani înainte să se nască ea. Clonarea e i a fost rezultatul a nu mai puţin de o sută de ani de cercetare. Şi în tot acest răstimp, visul comun al tuturor oamenilor de ştiinţă a fost să cloneze o fiinţă umană adultă. Iar eu am realizat acest vis.

Se opri o clipă. — Dacă aşteptaţi aplauze, va trebui să -mi scoateţi cătuşele, zise Alex. — Nu vreau aplauzele tale, mârâi Grief. Nu, de la tine vreau un singur lucru – viaţa. Şi ţi-o voi lua. — Şi pe cine aţi clonat? întrebă Alex. Sper că nu pe doamna Stellenbosch. Cred că un singur exemplar din ea e chiar prea mult! — Pe cine crezi că am clonat? Pe mine, bineînţeles! Doctorul Grief apucă braţele scaunului – un rege care

stătea pe tronul propriei imaginaţii. — Am început lucrul acum douăzeci de ani, continuă el. Ţi-am spus deja că eram Ministrul Ştiinţei. Aveam toată aparatura necesară şi bani suficienţi. Şi, în plus, eram în Africa de Sud! Regulile care îngrădeau activitatea savanţilor din toată lumea nu mi se aplicau şi mie. Am avut posibilitatea de a folosi fiinţe umane – prizonieri de război – pentru experimente. Totul se făcea în secret. Am muncit întruna timp de douăzeci de ani. Apoi, când am terminat, am -african furat o sumă marese deîntâmpl bani de la 1981. guvernul sudşase mutatfoarte aici. Asta a în şi m-am După ani, cu aproape zece ani înainte ca un om de ştiinţă englez să uimească lumea întreagă anunţând clonarea unei oi, eu reuşisem deja ceva mult, mult mai impresionant – chiar aici, la Point Blanc. M-am clonat pe mine însumi. Şi nu doar o — 275 —

dată, ci de şaisprezece ori. Am făcut şaisprezece copii fidele

ale mele. Cu exact aceeaşi înfăţişare, minte, ambiţie şi hotărâre ca şi mine. — Aţi reuşit să-i faceţi şi la fel de nebuni? întrebă Alex. Doamna Stellenbosch îi trase una, dar de data asta în stomac. Dar el asta urmărea – să-i enerveze. Poate că, dacă se — enervează, începe facăbebeluşi, greşeli. zise doctorul Grief. În primăvorfază au să fost Şaisprezece bebeluşi de la şaisprezece mame diferite – a căror informaţie genetică e complet irelevantă. În urma operaţiunii de clonare, cei şaisprezece au devenit identici cu mine. Paisprezece ani a trebuit să aştept ca bebeluşii să crească şi să se transforme în băieţi, apoi în adolescenţi. Eva s-a ocupat de toţi. Pe o parte din ei i-ai şi cunoscut. — Tom, Cassian, Nicolas, Hugo, Joe. Şi James… Acum Alex înţelegea de ce i se păruse că băieţii seamănă toţi între ei. — Acum înţelegi, Alex? Îţi dai seama ce am realizat? Eu nu voi muri niciodată; chiar dacă acest trup va muri, eu voi trăi mai departe în ei. Sunt una cu ei, iar ei sunt una cu mine. Zâmbi din nou: Cea care m-a ajutat să-mi desăvârşesc opera este Eva Stellenbosch, cu care am colaborat şi pe vremea când făceam parte din guvernul sud-african. Pe atunci ea lucra la SSSA- Serviciile Secrete Sud-Africane. Era unul din anchetatorii principali. — Ce vremuri! zâmbi nostalgic doamna Stellenbosch.

— Împreună am înfiinţat academia. Vezi tu, aici intervenea cea de a doua parte a planului meu. Reuşisem să creez şaisprezece copii ale mele, dar nu era suficient. Mai ţii minte ce ţi-am spus mai devreme despre firele de urzeală care, împletite, alcătuiesc puterea lumii? Trebuia să le aduc pe toate aici, la mine, ca să le pot împleti… — Ca să le înlocuiţi cu copiile dumneavoastră! DintrEra absurd, era o nebunie odată, Alex înţelese totul. totală. Doar în această lumină toate lucrurile pe care le văzuse se legau. Doctorul Grief încuviinţă: — Am observat, în timp, că în familiile bogate şi influente — 276 —

apar adesea copii cu… probleme. Părinţii nu mai au timp pentru fiii lor, iar fiii nu-şi mai iubesc părinţii. Pe aceşti copii i-am luat în vizor, Alex. Pentru că, înţelegi tu, îmi doream exact ceea ce aveau ei. Să ne gândim, de exemplu, la Hugo Vries. Într-o bună zi, tatăl lui îi va lăsa moştenire jumătate din piaţa mondială a diamantelor. Sau la Tom McMorin – mama lui are presă înla toată lumea.mama Sau laluiJoee Canterbury – trusturi tatăl lui de lucrează Pentagon, senator. Poţi să-ţi imaginezi un mod mai bun de a te lansa în politică, un început mai promiţător pentru un posibil viitor preşedinte al Statelor Unite? I -am înlocuit pe cincisprezece dintre cei mai promiţători copii ai lumii, care au fost trimişi aici, la Point Blanc, cu clonele mele. Clone pe care le-am

modificat prin mijloace chirurgicale, bineînţeles, astfel că, acum, seamănă întocmai cu srcinalele. — Baxter, cel pe care l- aţi împuşcat… — Dar văd că n-ai pierdut deloc timpul, Alex! Pentru prima oară doctorul Grief părea surprins: —Domnul Baxter, fie- i ţărâna uşoară, era chirurg plastician. L-am descoperit la Londra, unde avea un cabinet

pe Harley Street. Era înglodat în datorii din cauza jocurilor de noroc. Mi-a fost deci uşor să-l controlez şi l-am pus să-i opereze pe băieţii mei: le-a modificat trăsăturile feţei, culoarea pielii – chiar şi corpul, acolo unde a fost nevoie – ca aceştia să semene întocmai cu adolescenţii pe care aveau să -i înlocuiască. Din clipa în care adevăraţii moştenitori au ajuns aici, la Point Blanc, i-am ţinut sub observaţie… — Din camerele identice de la etajul al doilea şi al treilea. — Da. Dublurile mele îi vedeau în permanenţă, pe monitoare, pe cei de jos. Au învăţat să le copieze comportamentul, să mănânce şi să vorbească la fel ca ei. Pe scurt, să se transforme în ei. Dar — ar fipe mers vecilor! să scape de cătuşe; dar Alex sen-foia scaîn un,vecii încercând erau prea strânse. Nu putea să se mişte. — Părinţii şi-ar da seama că acela care s -a întors acasă nu e copilul lor adevărat! insistă el. Orice mamă îşi recunoaşte băiatul şi dintr-o sută care seamănă leit. — 277 —

Doamna Stellenbosch chicoti şi îşi mai aprinse un trabuc.

— Te înşeli, Alex, zise doctorul Grief. În primul rând, nu uita că vorbim de nişte oameni foarte ocupaţi, care n-au avut niciodată prea mult timp pentru copiii lor. În plus, aceşti oameni şi-au trimis băieţii aici tocmai ca să se schimbe. De asta se trimit copiii la şcoli particulare. Părinţii îşi închipuie că şcoli lemai vorputernici. transforma copii mai buni, maiaceste inteligenţi, Deodraslele fapt, ar fiîndezamăgiţi dacă ar vedea că, la întoarcere, copiii sunt la fel ca înainte. În plus, şi natura e de partea noastră. În şase -şapte săptămâni, un băiat de paisprezece ani se schimbă, fiziologic vorbind. Creşte, slăbeşte sau se îngraşă, până şi vocea i se schimbă. Toate transformările astea sunt normale la pubertate, iar părinţii vor spune probabil: „Vai, Tom, ce mult ai crescut!” Şi nu vor bănui nimic. Ba chiar ar fi îngrijoraţi dacă nu ar vedea nicio schimbare. — Dar Roscoe şi-a dat seama, nu-i aşa? Alex ştia că descoperise adevărul, că rezolvase misterul pentru care fusese trimis aici. Acum ştia de ce muriseră Roscoe şi Ivanov. — Au fost două cazuri în care părinţii şi-au dat seama că ceva nu e în regulă, recunoscu doctorul Grief. A fost Michael Roscoe, la New York, şi generalul Viktor Ivanov, la Moscova. Niciunul din ei nu a înţeles ce se întâmplase cu adevărat. Dar erau nemulţumiţi. Se certau mereu cu fiii lor şi puneau prea multe întrebări. — Şi băieţii v-au spus ce se întâmplă. — Ai putea zice că mi-am spus ce s-a întâmplat. La urma urmei, băieţii sunt eu. Dar ai dreptate. Michael Roscoe şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi a sunat la Londra, la MI6. Presupun că de asta ai avut tu ghinionul să nimereşti aici. A trebuit să plătesc pe cineva să -l omoare pe Roscoe, cum altfel, cu Ivanov.nu Dar de aşteptat că vor fifăcusem, probleme.deDoi din şişaisprezece e oera catastrofă; şi de altfel, asta nu mi-a stricat planurile câtuşi de puţin. Ba chiar situaţia e în avantajul meu. Michael J. Roscoe i-a lăsat fiului său toată averea. Şi, din câte am înţeles, preşedintele Rusiei s-a ataşat destul de mult de Dimitri Ivanov de când a murit — 278 —

tatăl lui. Pe scurt, Proiectul Gemini este o reuşită pe toate planurile. Peste câteva zile, ultimii băieţi vor pleca de la Point Blanc şi îşi vor relua locul în sânul familiei. După ce voi fi sigur că totul e în regulă, că băieţii sunt acceptaţi, mă tem că va trebui să scap de srcinale. Vor avea o moarte uşoară. Ceea ce nu se poate spune şi despre tine, Alex Rider. Tu mi ai provocat prea multe neplăceri, aşa că trebuie să le serveşti drept exemplu. Doctorul Grief scoase din buzunar un dispozitiv de forma

unui pager, cu un singur buton, pe care îl apăsă: — Care e prima lecţie de mâine, Eva? întrebă el. — Biologie, două ore, răspunse doamna Stellenbosch. — Aşa bănuiam şi eu. Poate că ai asistat la disecţii pe broaşte sau pe şobolani la orele de biologie, Alex, zise el. Băieţii mă tot bat la cap de ceva vreme că vor să vadă o disecţie umană, ceea ce nu mă surprinde deloc. Şi eu am asistat prima oară la o astfel de operaţie tot la paisprezece ani. Mâine dimineaţă, la ora nouă şi treizeci de minute, li se va îndeplini dorinţa. Vei fi dus în laborator, iar noi te vom deschide şi te vom cerceta pe dinăuntru. Nu te vom anestezia; va fi interesant de observat cât de mult poţi supravieţui înainte să-ţi cedeze inima. Iar după aceea îţi vom diseca şi inima. — Nu sunteţi sănătos! ţipă Alex. Deja se zbătea de-a binelea în scaun, încercând să rupă lemnăria, să scape de cătuşe. Dar nu avea cum. Metalul îi intra în carne. Scaunul se legăna, dar nu voia să se rupă. — Sunteţi complet nebun! — Sunt un savant! i-o reteză doctorul Grief. Şi de aceea, tu vei muri pe altarul ştiinţei. Cel puţin în ultimele minute ale vieţii îmi vei folosi la ceva. Privi dincolo de Alex: Luaţi -l şi percheziţionaţi-l până la piele, apoi încuiaţi-l undeva peste noapte. Mâine când dimineaţă la prima să mi-gărzile, l aduceţi! Alex văzuse doctorul Grief oră chemase dar nu lea auzit când au intrat. Îl prinseră de mâini, din spate, îi desfăcură cătuşele şi îl târâră afară. Când îl văzu ultima oară pe doctorul Grief, acesta îşi întindea mâinile spre foc să se încălzească; lumina tremurândă a flăcărilor se reflecta în — 279 —

lentilele

ochelarilor.

Doamna

Stellenbosch

zâmbea

înconjurată de un nor de fum. În clipa următoare, uşa se închise şi Alex se lăsă târât pe coridor; ştia că Blunt şi cei de la Serviciile Secrete sunt pe drum, dar se întreba dacă vor reuşi să ajungă înainte să fie prea târziu.

— 280 —

ÎN GOANĂ PE PÂRTIA NEAGRĂ Celula avea doi metri pe patru; înăuntru era un pat suprapus de fier, fără saltea şi un scaun tot de fier. Alex

auzise cum se răsuceşte cheia în broască, după ce paznicii închiseseră uşa. i se dăduse mâncare băut. Deşi era frigNu în celulă, pe pat nimic nu erade nicio pătură.sau de Cel puţin gărzile nu-i mai puseseră cătuşe. Îl percheziţionaseră pe Alex ca nişte profesionişti şi îi luaseră tot ce avea în buzunare, precum şi cureaua şi şireturile. Poate doctorul Grief se temea ca nu cumva Alex să se spânzure. Avea nevoie de el viu şi nevătămat pentru lecţia de biologie.

Era în jur de două dimineaţa, dar Alex nu putea adormi nicicum. Încercase să-şi alunge din gând cuvintele doctorului Grief. Acum trebuia să se gândească la altceva: trebuia să fugă de aici înainte de ora nouă şi jumătate, pentru că – oricât de neplăcut era acest gând – se părea că trebuie să se descurce de unul singur. Trecuseră mai bine de treizeci şi şase de ore de când apăsase butonul de alarmă pe care i -l dăduse Smithers, dar nu se întâmplase nimic. Fie nu funcţionase aparatul, fie cei de la MI6 se hotărâseră, din cine ştie ce motiv, să nu mai vină. Sigur, mai aveau încă timp să şi facă apariţia – până dimineaţă, mai era ceva timp. Dar Alex nu avea de gând să se lase în baza lor. Trebuia să evadeze în timpul nopţii. Pentru a douăzecea oară, se duse la uşă şi se lăsă în genunchi, ascultând cu atenţie. Gărzile îl târâseră înapoi la subsol. Nu se afla pe acelaşi coridor cu ceilalţi prizonieri. Deşi totul se petrecuse foarte repede, Alex încercase să memoreze drumul pe care îl duceau. Făcuseră stânga la ieşirea din lift, dăduseră colţul şi merseseră pe un culoar până la ultima uşă. Era singur în celulă şi, ascultând la uşă, se încredinţase că nici afară nu era nimeni. Acum trebuia să acţioneze – în puterea nopţii. Gărzile îl percheziţionaseră, dar nu-i luaseră chiar tot. Nici măcar nu-i — 281 —

observaseră cercelul auriu din ureche. Îşi aminti vorbele lui Smithers: „Deşi e un dispozitiv exploziv mic, e foarte puternic. Se declanşează când desfaci cele două părţi. După zece secunde, poţi să găureşti aproape orice…” Era momentul să-l folosească. Alex deşurubă cercelul. Îl scoase din ureche, îl introduse în broască, înapoinimic. şi numără pânăcercelul la zece.nu funcţiona, Dar nusesedădu întâmplă Oare nici aşa cum nu funcţionase nici emiţătorul din CD player? Alex era gata să se dea bătut, când văzu dintr-odată o lumină puternică, o flamă de un porto caliu intens. Din fericire, nu se auzi niciun zgomot. Flacăra continuă să ardă preţ de vreo cinci secunde, apoi se stinse. Alex se apropie de uşă. Cercelul reuşise să facă o gaură de mărimea unei monede de două lire. Metalul topit se înroşise, Alex împinse uşa, care se deschise.

Simţi cum îl cuprinde un val de entuziasm, dar se strădui să-şi păstreze calmul. Ieşise din celulă, într-adevăr, dar încă se mai afla în subsolul clădirii academiei. Erau paznici peste tot, clădirea era în vârful unui munte, iar el nu avea schiuri, şi deci nu avea cum să coboare. Mai avea mult până să fie în afara oricărui pericol. Se strecură afară din celulă şi merse pe coridor până la lift. L-ar fi tentat ideea să-i caute şi pe ceilalţi băieţi şi să -i elibereze; dar ei n-aveau cum să-l ajute. Dacă îi scotea din celule, le-ar fi pus vieţile în pericol. Reuşi să găsească liftul. La postul de observaţie pe care îl văzuse de dimineaţă nu era nimeni. Poate că paznicul se dusese să -şi facă o cafea sau, cine ştie, poate că Grief mai slăbise paza în clădire. Dacă Alex şi toţi ceilalţi băieţi erau acum închişi în celule, nu mai era nimeni de păzit. Sau, cel puţin, aşa credeau ei. Alex iuţi pasul. Se părea că norocul îi surâde. Luă să liftul pânămuntele la primul lucru care l -ar fi ajutat coboare se etaj. afla înSingurul camera lui. Era sigur că Grief îi cercetase minuţios toate lucrurile. Dar oare ce făcuse cu ele? Alex parcurse neauzit coridorul slab luminat şi se strecură la el în cameră. Erau toate acolo, strânse grămadă pe pat. Costumul de schi. Ochelarii de — 282 —

protecţie. Chiar şi CD player-ul, cu CD-ul cu Beethoven înăuntru. Alex răsuflă uşurat. Avea nevoie de toate astea. Îşi făcuse deja planul de evadare. Nu putea să coboare pe schiuri, pentru că nu ştia unde să le găsească. Dar pe zăpadă se mai putea merge şi altfel! Alex încremeni când auzi un paznic care trecea prin faţa camerei. Aşadar, nu dormea chiar toată că lumea! se grăbească. ci neva descoperea uşa Trebuia celulei esădescuiată, s -ar Dacă fi declanşat imediat alarma.

Aşteptă să treacă paznicul, după care se furişă în spălătorie. Când ieşi de acolo, puţin mai târziu, ducea cu el un obiect lung şi plat, din aluminiu uşor. Se întoarse în camera lui, închise uşa şi aprinse veioza. Deşi se temea ca nu cumva paznicul să se întoarcă şi să vadă lumina aprinsă, nu putea să lucreze pe întuneric. Trebuia să -şi asume acest risc.

Furase o masă de călcat.

Alex mersese cu snowboard-ul doar de trei ori până a cum. În prima zi se dăduse mai mult pe fund şi căzuse într una. E mult mai greu să înveţi să mergi cu snowboard -ul decât cu

schiurile, dar, o dată ce ai prins mişcarea, totul e foarte simplu. În a treia zi, Alex reuşise deja să se descurce binişor pe pârtiile de începători. Acum avea nevoie de un snowboard, iar masa de călcat era un bun înlocuitor. Porni CD player-ul. CD-ul cu Beethoven începu să se învârtească, apoi se deplasă până când marginea cu diamant ieşi din carcasă. După ce făcu un calcul rapid în m inte, Alex începu să taie. Masa de călcat era mai lată decât şi -ar fi dorit el. Ştia că va înainta mai repede cu o placă mai lungă, dar trebuia să aibă grijă să nu exagereze, pentru că altfel placa ar fi fost prea greu de controlat. Pe de altă parte, masa de călcat era perfect plată. Un snowboard trebuie să aibă vârful curbat, altfel se la orice movilă sau rădăcină mai proeminentă. Darrăstoarnă Alex trebuia să fie mulţumit cu ce avea. Modelă cu atenţie tăblia mesei cu ajutorul discului, dându -i o formă rotunjită. Tăiase placa în două. Ridică jumătatea modelată: îi ajungea până la piept, era ascuţită la un capăt şi rotunjită la celălalt. Perfect! — 283 —

În continuare, tăie picioarele mesei, lăsând doar nişte cioturi de vreo şase centimetri. Ştia că pentru a putea manevra un snowboard trebuie să ai legături solide, iar el nu avea nimic: nici clăpari, nici legături, nici clapete de fixare pentru călcâie. Nu putea decât să improvizeze. Rupse două fâşii din cearşaf, apoi îşi puse costumul de schi. Va trebui să şi legedeunul dinEra adidaşi dede cioturile rămase din picioarele mesei călcat. extrem periculos. O eventuală cădere ar fi însemnat, cu siguranţă, un picior dislocat. Dar era aproape gata de plecare. Trase repede fermoarul

costumului de schi. Smithers îi spusese că e un costum antiglonţ. „Foarte bine că e aşa”, se gândi Alex. Îşi atâ rnă ochelarii de protecţie de gât. Vergeaua de la fereastră pe care o tăiase încă nu fusese lipită la loc. Aruncă placa de călcat pe geam, apoi se căţără şi el şi ieşi. Era o noapte fără lună. Alex apăsă butonul camuflat în rama ochelarilor. Auzi zumzetul uşor al bateriei care se activa, şi, dintr-odată, coasta muntelui fu scăldată într-o stranie lumină verde. Alex putea să vadă acum copacii şi pârtia de schi, pustie. Cărase placa de călcat până în locul unde începea zăpada, apoi şi-o legă de picior cu fâşiile rupte din cearşaf. Atent, îşi luă poziţia de coborâre, cu piciorul drept rotit la patruzeci de grade şi cu stângul la douăzeci. Instructorul de snowboarding îi spusese că are labele picioarelor orientate spre exterior. Ar fi trebuit să-şi ţină invers picioarele. Dar nu prea era timp de pierdut cu tehnica. Alex rămase pe loc câteva clipe, gândindu-se la ceea ce are de făcut. Până acum coborâse doar pe pârtii verzi şi albastre – pârtii cu grad mic şi mediu de dificultate. Ştia de la James că pârtia asta e neagră de sus până jos – o pârtie destinată exclusiv experţilor. Aburii respiraţiei îi pluteau prin faţa ochilor, ca nişte norişori verzi. Oare reuşească? Putea să aibă încredere în forţele propriioînsăaceastă încercare? În spatele lui, soneria unei alarme sparse liniştea nopţii. Se aprinseră luminile în toată clădirea academiei. Alex îşi făcu vânt şi începu să coboare, din ce în ce mai repede, cu fiecare clipă. Altcineva luase decizia în locul lui. Acum, orice — 284 —

s-ar fi întâmplat, cale de întoarcere nu mai era. Doctorul Grief, îmbrăcat într-un halat lung şi argintiu, se

afla în dreptul ferestrei deschise, din camera lui Alex. Şi doamna Stellenbosch era tot în halat, dar al ei era roz, şi arăta de-a dreptul hidos pe trupul ei voluminos. Trei paznici îi priveau instrucţiunile. l-aaşteptau — Cine şi percheziţionat pe băiat? întrebă doctorul Grief. Văzuse deja uşa celulei cu broasca găurită. Niciunul dintre paznici nu răspunse, dar păliră toţi trei. — Vom afla răspunsul la întrebarea asta mâine dimineaţă, continuă doctorul Grief. Acum trebuie neapărat să -l găsim şi să-l ucidem. — Probabil că a luat-o pe jos pe coasta muntelui! zise doamna Stellenbosch. Nu are schiuri, aşa că n -are cum să ajungă în vale. Putem să aşteptăm până mâine dimineaţă şi să-l căutăm atunci cu elicopterul. — Cred că băiatul ăsta e mai ingenios decât ne imaginăm noi. Doctorul Grief luă de jos rămăşiţele mesei de călcat. — Vezi? Şi-a improvizat un fel de sanie sau de tobogan.

Foarte bine… Luase o hotărâre. Doamna Stellenbosch se simţi uşurată când îi văzu iar privirea hotărâtă. — Să plece după el doi oameni pe snowmobile, acum! Unul din paznici ieşi grăbit din cameră. — Mai e şi postul de pază de la poalele muntelui, zise doamna Stellenbosch. — Într-adevăr! Doctorul Grief zâmbi. Un om de pază şi un şofer stăteau în

permanenţă la poalele ultimei văi, pentru cazul în care cineva ar fi încercat să fugă din academie pe schiuri. Iată că, în sfârşit, această măsură de precauţie avea să se dovedească întemeiată. — Alex Rider nu poate să ajungă decât până în La Vallée de Fer, dar nu va avea cum să treacă de linia ferată. Acolo îl va aştepta omul nostru, cu o mitralieră. Chiar dacă ajunge până jos, în acel punct se va transforma într-o ţintă sigură. — 285 —

— Excelent! adăugă doamna Stellenbosch. — Mi-ar fi plăcut să-l văd cum moare. Dar asta e. Oricum nu mai e nicio speranţă pentru tânărul Rider. Putem să ne culcăm la loc. Alex era pe marginea prăpastiei, într -o cădere ce părea să-l ducă spre moarte de snowboard, astaCu se aer –sigură. cheamă căolua adică În se termeni desprinsese de la pământ. fiecare zece metri parcurşi cobora cinci pe verticală. Simţea că totul se învârteşte în jurul lui. Vântul îi biciuia faţa. Reuşi cumva să intre din nou pe pârtie şi ţâşni în jos, tot mai departe de Point Blanc. Înainta cu o viteză înspăimântătoare; prin ochelarii cu infraroşii, vedea trecând pe lângă el copaci şi formaţiuni stâncoase, nişte siluete neclare scăldate în lumină verzuie. Parcă îi era mai uşor pe pantele mai abrupte. La un moment dat, încercase să se oprească pe un pla tou ca să mai reducă din viteză. Însă oprirea îi zguduise toate oasele în aşa hal, încât aproape că leşinase, iar următorii douăzeci de metri îi parcursese aproape fără să vadă nimic. Placa de călcat se zguduia şi vibra nebuneşte, şi trebuia să-şi folosească toată forţa la cotituri. Încerca să coboare de a lungul liniei naturale a văii, dar erau prea multe obstacole în cale. Cel mai mult se temea de porţiunile în care zăpada era topită. Dacă nimerea cu snowboard-ul pe un petec de pământ la viteza asta, ar fi zburat cât colo şi, mai mult ca sigur, şi-ar fi găsit moartea. Şi cu cât cobora mai mult, cu atât pericolul creştea. Dar cobora deja de vreo cinci minute şi nu căzuse decât de două ori – din fericire, fusese protejat de stratul gros de zăpadă. Cât mai era oare până jos? Încercă să -şi aducă aminte ce-i spusese James Sprintz, dar îi era imposibil să gândească la viteza asta. Avea nevoie să -şi concentreze atenţia la maximum, ca săşisedreaptă ţină drept snowboard. Ajunse pe o buză doar îngustă de pe prăpastie; opri marginea plăcii în zăpadă, clătinându-se. În faţă se deschidea o prăpastie ameţitoare. Abia dacă îndrăzni să privească în jos. Vedea trunchiuri groase de copaci şi la stânga, şi la dreapta, dar în jos totul se transforma într -o — 286 —

ceaţă verzuie. Ochelarii nu băteau până jos. Chiar atunci, auzi un zgomot din spate. Erau cel puţin două motoare. Alex privi peste umăr, şi, în prima clipă, nu văzu nimic. Dar apoi zări ceva ce semăna cu două insecte negre, care se îndreptau vertiginos spre el. Oamenii lui Grief aveau snowmobile speciale, Yamaha Mountain Max cu motoare de 700cc, cu trei26cilindri. Zburau pe zăpadă pe şinele lor de 141 de ţo li , înaintând cu

uşurinţă de cinci ori mai repede decât Alex. Deja se afla în raza farurilor de 300 de waţi. Cei de pe snowmobile măriră şi mai mult viteza; cu fiecare clipă, distanţa dintre ei şi Alex se micşora. Alex ţâşni înainte, şi îşi îndreptă snowboard-ul spre următoarea pantă. În aceeaşi clipă, auzi un clănţănit neaşteptat, o serie de pârâituri îndepărtate, şi în jurul lui zăpada fu spulberată din mai multe părţi. Oamenii lui Grief aveau mitraliere încorporate în snowmobile! Alex se pomeni că ţipă, în timp ce aluneca în jos, controlând cu greu placa de metal de sub picioare. Legătura improvizată îi rănea glezna. Dispozitivul vibra nebuneşte. Nu vedea nimic. Nu putea decât să înainteze, încercă să-şi ţină echilibrul şi spera să nu dea peste vreun obstacol. Din spate, îl ajunse lumina farurilor unuia din vehicule şi Alex îşi văzu umbra proiectată în faţă, pe zăpadă. Se mai auzi o rafală de mitralieră, şi Alex se aplecă, parcă simţind mişcarea gloanţelor pe deasupra capului. Cel de-al doilea snowmobil aproape că îl ajunsese. Trebuia să iasă de pe coastă, altfel va fi, cu siguranţă, fie împuşcat, fie călcat, dacă nu cumva şi una, şi alta. Se lăsă cu toată greutatea într-o parte, şi reuşi să cotească. Văzuse un spaţiu liber printre copaci şi se îndrepta într-acolo. În clipa următoare gonea prin pădure, trecând -o viteză într nebună printre crengi şi trunchiuri copaci, de joc pe calculator. Oare de snowmobilele parcă ar fi fost într-un puteau să se ţină după el şi pe aici? Primi răspunsul imediat,

26

Aproximativ 3,6 metri (n.tr.).

— 287 —

când din spate, veni o nouă rafală de mitralieră; gloanţele trecură şuierând prin desişul de ramuri şi ace. Alex căută o cărare şi mai îngustă. Placa începu să trepideze puternic şi Alex era cât pe ce să cadă în cap. Stratul de zăpadă se subţiase! Coti îndreptându-se către doi copaci foarte groşi, şi trecu printre ei la milimetru. „Na, mai urmăriţi-mă!” se gândi el.

Cel de pe snowmobilul Yamaha nu avu de ales – nu mai

avea pe unde să o ia, şi nici nu putea să se oprească la viteza pe care o avea. Încercă să-l urmeze pe Alex printre cei doi copaci, dar vehiculul lui era prea lat. Se auzi o izbitură înfiorătoare, urmată de un ţipăt şi de o explozie. O flacără portocalie apăru deasupra copacilor, trimiţând umbre negre într-un dans nebunesc. Alex văzu o colină în faţă, şi, după ea, iarăşi un spaţiu liber printre copaci. Era momentul să iasă din pădure. Îşi făcu vânt spre vârful colinei, şi se desprinse din nou de la pământ. După ce ieşi dintre copaci, zburând la doi metri deasupra pământului, văzu cel de-al doilea snowmobil. Îl ajunsese. Preţ de o clipă, cei doi coborâră umăr la umăr, dar Alex îl depăşi, se aplecă şi prinse cu mâna vârful snowboard ului său improvizat. Aflat încă în aer, smuci vârful plăcii într o parte, astfel că partea din spate descrise un arc de cerc. Calculase la fix. Coada snowboard-ului îl pocni în cap pe cel de-al doilea urmăritor şi aproape că îl aruncă din şa. Acesta ţipă şi pierdu controlul asupra vehiculului. Snowmobilul îşi schimbă brusc direcţia, de parcă ar fi vrut să ia o curbă foarte strânsă, apoi se ridică în aer şi se rostogoli de mai multe ori. Cel din şa fu trântit la pământ şi scoase un urlet de groază atunci când snowmobilul, rostogolindu-se pentru ultima oară, căzu exact peste el. Aruncaţi în zăpadă şi omul, şi maşina zăceau acum nemişcaţi. Alex frână şi se opri, aruncând trâmbă de zăpadă; aburii verzi ai respiraţiei îi pluteau în ofaţa ochilor. Dar peste o clipă, îşi luă din nou avânt şi se îndepărtă. În faţa lui toate pârtiile se contopeau într -o singură vale. Probabil aceasta era La Vallée de Fer. Reuşise! Ajunsese la poalele muntelui. Dar iată că nimerise într -o capcană pe care — 288 —

nu avea cum să o ocolească. În depărtare, se vedeau luminile unui oraş, luminile salvării. Dar chiar în faţă, de -a curmezişul văii, era o linie ferată protejată de terasament şi de un gard din sârmă ghimpată. În lumina ce venea dinspre oraş se vedea foarte bine şina care ieşea dintr -un tunel, mergea drept vreo sută de metri, apoi cotea brusc şi dispărea de Cei partea văii.camioneta gri îl văzură pe Alex cum doi cealaltă bărbaţi adin coboară cu snowboard-ul spre ei. Camioneta era parcată pe un drum aflat de partea cealaltă a liniei ferate. Ajunseseră acolo doar de câteva minute. Nu apucaseră să vadă explozia şi se întrebau ce se întâmplase cu cei doi de pe snowmobile. Dar asta nu era treaba lor. Aveau ordin să -l ucidă pe băiat. Şi băiatul tocmai apăruse în faţa lor, coborând ca un expert pe ultima porţiune de pârtie neagră. Se apropia din ce în ce mai mult de ei. Nu avea unde să se ascundă. Aveau o mitralieră belgiană, tip FN MAG. O să-l facă bucăţi. Alex văzu camioneta. Văzu şi mitraliera îndreptată spre el. Nu mai putea să se oprească şi era prea târziu ca să -şi schimbe direcţia. Ajunsese, ce-i drept, până aici, dar până aici îi fusese! Simţi cum îşi pierde toată puterea. Unde erau cei de la MI6? De ce trebuia să moară astfel, singur, de ce nu-i veniseră în ajutor? Dar în clipa următoare se auzi pe neaşteptate o sirenă şi din tunel ieşi ca tunetul un tren. Era un mărfar ce înainta cu vreo patruzeci de kilometri pe oră. Cele peste treizeci de vagoane trase de o locomotivă diesel se interpuseră între Alex şi mitralieră, formând un zid mobil de protecţie. Dar zidul avea să dispară în doar câteva secunde. Trebuia să se mişte repede.

Fără să-şi dea seama prea bine ce face, Alex cârmi spre o movilă şi, folosind-o drept rampă de lansare, zbură în aer. Ajunse lui. unui Îşi schimbă centrul ladeînălţimea greutate trenului… şi ateriză şipedeasupra platforma vagon. Suprafaţa era acoperită cu gheaţă şi, preţ de o clipă, Alex crezu că o să cadă pe partea cealaltă, dar reuşi să se răsucească, astfel că acum se deplasa cu snowboard -ul pe deasupra vagoanelor, sărind de pe unul pe altul, în timp ce — 289 —

trenul mergea mai departe, scoţându-l din raza mitralierei, într-o rafală de vânt îngheţat. Reuşise! Scăpase! Aluneca mai departe pe deasupra vagoanelor, iar vitezei lui i se adăuga cea a trenului. Nimeni nu reuşise vreodată să meargă atât de repede cu snowboardul. Dar trenul ajunse la o curbă. Pe suprafaţa îngheţată nu era niciunTrenul obstacol în în care ar fi laputut să se oprească snowboardul. coti, viteză, stânga, şi forţa centrifugă îl aruncă pe Alex la dreapta. Iarăşi zbura prin aer, dar de data asta nu mai era zăpadă. Alex căzu la pământ ca o păpuşă de cârpă. Snowboard -ul i se desprinse de picior. Se rostogoli prin aer de două ori, apoi se lovi de un gard de sârmă ghimpată şi rămase nemişcat, cu ochii închişi; dintr-o rană adâncă la cap îi curgea sânge. Trenul gonea mai departe, în noapte. Iar Alex zăcea fără suflare.

— 290 —

DUPĂ ÎNMORMÂNTARE Ambulanţa gonea pe Bulevardul Maquis de Gresivaudan, din nordul oraşului Grenoble, îndreptându-se spre râu. Era

cinci dimineaţa şi şoseaua era liberă, deci nu era nevoie de sirenă. ajungă la mode râu, ambulanţa se opri dreptul Chiar rne şi urâte. unui înainte complexsăde clădiri Era în al doilea spital ca mărime din oraş. Ambulanţa se oprise în faţa intrării, unde scria Service des Urgences. O echipă de paramedici se îndreptă în goană spre ea, în timp ce uşile din spate se deschideau. Doamna Jones coborî din maşina pe care o închiriase şi

privi cum paramedicii scot pe targă corpul inert, îl mută pe o masă cu rotile, apoi intră repede cu el în spital, pe uşile batante. Deja îi puseseră o perfuzie, iar faţa îi era acoperită de o mască de oxigen. Deşi în munţi ningea, aici că dea doar o burniţă uşoară, măturată de rafale de vânt. Un doctor în halat alb tocmai se apleca deasupra tărgii. Doamna Jones îl văzu cum oftează şi clatină din cap. Traversă aleea şi intră şi ea în spital, ţinându-se după cei cu targa. Dar mai era cineva în faţa spitalului: un bărbat slab, tuns foarte scurt, care purta un pulover negru şi o vestă vătuită. Acesta o văzuse pe doamna Jones, dar nu ştia cine e. Îl văzuse şi pe Alex. Îşi scoase mobilul şi dădu un telefon. Pe doctorul Grief îl va interesa cu siguranţă ceea ce văzuse el… După trei ore se luminase de ziuă. Grenoble e un oraş foarte modern şi, deşi e aşezat într -un decor splendid de munte, nu e întotdeauna atrăgător. În ziua aceea umedă şi înnorată, era de-a dreptul deprimant. În faţa spitalului se opri o maşină din care coborî Eva Stellenbosch. Purta un costum în carouri argintii şi albe şi o pălărie de sub care îi ieşea părul roşcat. Avea o poşetă din piele şi, ca niciodată, era machiată. Se străduise să se îmbrace elegant, dar arăta ca un bărbat î n travesti. Intră în spital şi se îndreptă spre biroul de recepţie. Acolo, în spatele unui şir întreg de telefoane şi monitoare de — 291 —

calculator, se afla o tânără asistentă. Doamna Stellenbosch i se adresă într-o franceză fluentă: — Scuzaţi-mă, zise ea. Am înţeles că a fost adus aici un băiat azi-dimineaţă. Se numeşte Alex Friend. — Un moment, vă rog! Asistenta introduse numele în calculator. Deveni brusc serioasă văzudumneavoastră, ce apăruse pe ecran: — Cinecând sunteţi vă rog? — Sunt directoarea-adjunctă a Academiei Point Blanc. Alex e unul dintre elevii noştri. — Ştiţi cât de grav e rănit, doamnă? — Mi s-a spus că a avut un accident cu snowboard-ul. Doamna Stellenbosch scoase o batistuţă din poşetă şi îşi tamponă ochii. — A încercat să coboare muntele pe snowboard în timpul nopţii. A fost lovit şi de un tren! E foarte grav rănit, doamnă! Doctorii îl operează chiar acum. Doamna Stellenbosch clătină din cap, înghiţindu-şi lacrimile.

— Mă numesc Eva Stellenbosch, spuse ea. Pot să aştept aici ca să aflu ce se întâmplă? — Poftiţi, doamnă! Doamna Stellenbosch se aşeză în salonul de aşteptare. Aşteptă o oră, timp în care îi privi pe cei care intrau şi ieşeau. Unii erau în cărucioare cu rotile. Alţii aşteptau veşti despre alţi pacienţi. Printre aceştia din urmă observă o femeie cu o expresie gravă, cu părul negru, tuns aiurea şi cu ochii de un negru intens. Era englezoaică – îşi arunca din când în când ochii pe un exemplar londonez din Times.

În cele din urmă, se deschise o uşă şi apăru un doctor. Doctorii au o anumită expresie atunci când trebuie să dea veşti proaste. O expresie pe care o avea şi acesta. Stellenbosch? întrebă el. — Madame Da? — Sunteţi directoarea şcolii…? — Da, sunt directoarea-adjunctă. Doctorul se aşeză lângă ea: — Îmi pare foarte rău, doamnă! Alex Friend a murit în — 292 —

urmă cu câteva minute. Se opri o clipă, dându-i răgaz să se obişnuiască cu vestea. — A suferit multiple fracturi. Braţele, clavicula, un picior. A avut şi craniul fracturat. L-am operat, însă, din nefericire, a avut o hemoragie internă masivă. A intrat în stare de şoc şi nu am mai putut să-l resuscităm. Doamna cuvintele:

Stellenbosch

clătina din cap, căutându-şi — Trebuie să-i anunţ familia, şopti ea. — Sunt aici, în ţară? — Nu. E englez. Tatăl lui… Sir David Friend… Va tre bui să-i dau de ştire. Doamna Stellenbosch se ridică: — Vă mulţumesc, domnule doctor! Sunt convinsă că aţi făcut tot ce se putea. Cu coada ochiului, doamna Stellenbosch văzu că şi femeia cu părul negru se ridicase, scăpând ziarul pe podea. Auzise convorbirea dintre ea şi doctor, şi părea şocată. Ambele femei părăsiră spitalul în acelaşi timp, fără o vorbă. Avionul care aştepta pe pistă era un Hercules Lockheed Martin C-130. Aterizase chiar după prânz. Acum aştepta sub cerul înnorat, în timp ce spre el se îndreptau trei maşini: una a poliţiei, un Jeep şi o ambulanţă. Aeroportul Saint-Geoirs din Grenoble nu este destinat

zborurilor internaţionale, dar acest avion decolase din Anglia de dimineaţă. De dincolo de gardul ce împrejmuia pista, doamna Stellenbosch urmărea ce se întâmplă cu ajutorul unui binoclu foarte performant. Fusese alcătuită o mică escortă militară – patru bărbaţi în uniforme franţuzeşti. Aceştia ridicaseră un sicriu care părea minuscul în lu, din lemn de comparaţie cu umerii lor Pe laţi.capac Sicriul pin, cu mânere argintii. se era afla,simp împăturit, steagul Marii Britanii.

În pas cadenţat, cei patru duseră sicriul până la avion. Doamna Stellenbosch focaliză lentilele binoclului şi o văzu pe femeia de la spital. Venise cu maşina poliţiei. Aşteptă până — 293 —

când sicriul fu urcat în avion, după care reveni în maşină, şi demară. Doamna Stellenbosch ştia deja cine e această femeie. Doctorul Grief avea dosare detaliate; o identificase imediat ca fiind doamna Jones, adjuncta lui Alan Blunt –

şeful Departamentului de Operaţiuni Speciale al MI6. Doamna Stellenbosch aşteptă până ce se sfârşi întreaga -ul şi operaţiune. Uşile avionului se în închiseră. ambulanţa plecară. Elicele intrau funcţiune Jeep şi avionul începu să înainteze încet pe pistă. Peste câteva minute decolă. Pe când se ridica în aer cu zgomotul unui tunet, norii se deschiseră parcă să-l primească, şi, preţ de o clipă, aripile argintii fură scăldate în lumina strălucitoare a soarelui. Apoi norii se închiseră la loc şi avionul dispăru. Doamna Stellenbosch îşi scoase mobilul. Formă un număr şi aşteptă să i se facă legătura: — Am scăpat de şobolanul ăla mic, zise ea. Se urcă înapoi în maşină şi plecă.

De la aeroport, doamna Jones se întoarse la spital şi urcă la etajul al doilea. Ajunse la o uşă păzită de un poliţist care o salută şi îi făcu loc să treacă. Dincolo de uşă se afla un coridor care ducea într-o aripă privată. Se duse la o uşă, şi aceasta păzită, şi intră fără să bată. Alex Rider era în picioare, în dreptul ferestrei, şi p rivea partea aflată dincolo de râul Isère a oraşului Grenoble. Afară, mult deasupra lui, erau cinci teleca bine din oţel şi sticlă ce transportau turişti spre Fort de la Bastille. Se întoarse atunci când o auzi pe doamna Jones că intra. Era bandajat la cap, dar în rest părea nevătămat. — Mare noroc ai avut că ai scăpat cu viaţă, zise ea. — Până şi eu am crezut că am murit, răspunse Alex. — Să sperăm că doctorul Grief va crede acelaşi lucru. simţea îngrijorarea în voce, deşi făcea tot posibilul să şi-Io se ascundă. — E, într-adevăr, un miracol că ai scăpat fără nicio fractură. — M-a protejat costumul de schi, zise Alex, încercând să rememoreze clipa de vârtej şi de disperare atunci când — 294 —

căzuse de pe tren. Am căzut pe nişte tufe, şi gardul mi -a amortizat căderea. Se frecă pe picior şi se strâmbă: A fost bine venit, chiar dacă era din sârmă ghimpată. Se duse înapoi spre pat şi se aşeză. După ce îl examinaseră minuţios, medicii francezi îi aduseseră haine curate. Dar erau haine militare – jachetă şi pantaloni de antrenament. Alex spera ca asta să nu fie vreo insinuare. — Am trei întrebări, zise el. Dar să începem cu cea mai importantă. V-am chemat în ajutor acum două zile. De ce nu

aţi venit? — Îmi pare foarte rău, Alex, zise doamna Jones. Am avut… probleme logistice?

— Da? Ei bine, aflaţi că în timp ce vă ocupaţi de problemele logistice, doctorul Grief se pregătea să mă transforme în material didactic pentru ora de disecţie. — Nu puteam să asediem, pur şi simplu, academia. Ţi -am fi pus viaţa în pericol. V -am fi pus tuturor vieţile în pericol. A trebuit să acţionăm în linişte, să încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă. Cum crezi că am reuşit să te găsim atât de repede?

— Asta era a doua întrebare. Doamna Jones ridică din umeri: — Am trimis o echipă pe munte, imediat după ce am primit semnalul tău. S-au apropiat din ce în ce mai mult de clădirea academiei. Au auzit focurile de mitralieră ale celor care te urmăreau pe snowmobile şi au mers după tine până jos, pe schiuri. Au văzut cum ai căzut de pe tren şi au chemat ajutoare. — Bine. Dar ce-i cu povestea asta cu înmormântarea? De

ce vreţi să creadă doctorul Grief că am murit? — E foarte simplu, Alex! Chiar tu ne- ai spus că doctorul Grief ţine cincisprezece băieţi prizonieri în academie – cei pe -i înlocuiască. care vrea să Clătină din cap: — Trebuie să recunosc că e cea mai incredibilă poveste pe care am auzit-o vreodată. Dacă mi-ar fi istorisit-o oricine altcineva, nu l-aş fi crezut. — Mă flataţi! mormăi Alex. — 295 —

— Dacă doctorul Grief ar şti că ai supravieţuit accidentului de azi-noapte, s-ar grăbi să-i omoare pe băieţi. Sau poate i-ar folosi ca ostatici. Singura noastră speranţă e să -l luăm prin surprindere, aşa că a trebuit să -l facem să creadă că ai murit.

— Aveţi de gând să-l luaţi prin surprindere? — Vom în seara asta. Ţi-am adus în o -noapte echipă de ataca intervenţie la Grenoble, care spus a fostcăaziam munţi. Planul e să plece în misiune la căderea întunericului. Sunt toţi profesionişti şi înarmaţi. Doamna Jones ezită o clipă, apoi continuă: Un singur lucru le lipseşte. — Ce anume? întrebă Alex, simţindu-se dintr-odată cuprins de nelinişte. — Au nevoie de cineva care cunoaşte clădirea, zise doamna Jones. Biblioteca, liftul secret, unde stau paznicii, culoarul

unde sunt celulele… — Nici nu mă gândesc! exclamă Alex. Acum înţelegea de ce îi dăduseră haine militare. — Nici în ruptul capului nu mă întorc acolo! Era să mor încercând să scap din clădirea aia! Doar n-am înnebunit! — Alex, oamenii noştri vor avea grijă de tine. Vei fi complet în siguranţă… — Nu! Doamna Jones încuviinţă: — Bine. Te înţeleg. Dar vreau să-ţi prezint pe cineva Ca prin farmec, exact în aceeaşi clipă cineva bătu la uşă. Era un tânăr îmbrăcat şi el în haine militare, bine făcut, brunet, cu umeri laţi, pielea măslinie şi o privire iscoditoare. Se apropia de treizeci de ani. Când îl văzu pe Alex, zise clătinând din cap: — Mâi, măi! Asta zic şi eu surpriză! Ce mai faci, Cub 27? Alex îl recunoscu imediat. Era soldatul pe care îl cunoscuse sub numele de cod Lupul. Când cei de la MI6 îl Cub – (engl.) pui (al unui animal de pradă); nume dat băieţilor între 8 şi 11 ani din organizaţia cercetaşilor, nume de cod primit de Alex în volumul I al seriei, Stormbreaker (n.tr.). — 296 — 27

trimiseseră să se antreneze timp de cincisprezece zile cu trupele SSA în Ţara Galilor, Lupul fusese comandantul unităţii în care era şi Alex. Antrenamentele fuseseră foarte dure, iar Lupul le făcuse încă şi mai îngrozitoare – îi făcea numai necazuri şi din cauza lui aproape că fusese dat afară din tabăra de antrenament. Şi totuşi, în cele din urmă, Lupul fusese la un pas de a-şi pierde statutul de membru SSA, iar Alex îl salvase. Dar Alex tot nu ştia care sunt sentimentele

Lupului faţă de el şi nici nu putea să -şi dea seama din comportamentul acestuia. — Lupule! zise Alex. — Am auzit că te-ai accidentat, zise Lupul şi ridică din umeri. Scuze, dar am uitat să-ţi aduc flori şi fructe.

— Ce faci aici? întrebă Alex. — Am fost chemat să curăţ mizeria pe care ai lăsat -o tu în urmă. — Şi când eram urmărit pe munte unde ai fost? — Se pare că te-ai descurcat foarte bine şi singur. Doamna Jones interveni: — Alex s- a descurcat minunat până acum, zise ea. Dar

cincisprezece băieţi sunt ţinuţi prizonieri la Point Blanc şi trebuie să ne grăbim ca să -i salvăm. Ştim de la Alex că sunt cam treizeci de oameni de pază în clădire şi în jurul ei. Singura şansă ca băieţii să scape este intervenţia unei echipe SSA, care va avea loc în această noapte. Se întoarse spre Alex: Lupul va fi comandantul echipei. Membrilor SSA nu li se menţionează niciodată gradul

militar cât timp sunt în serviciu activ. Şi doamna Jones avusese grijă să nu pomenească decât numele de cod al Lupului.

— Şi băiatul ce rol are? întrebă Lupul. — Alex cunoaşte clădirea. Ştie unde sunt amplasate gărzile şi poziţia Poate să la lift… — Poatecelulelor. să ne spună şi vă de ducă aici tot ce trebuie să ştim, o întrerupse Lupul. Nu ne trebuie şi un copil după noi, n -ar face decât să ne încurce. Mergem cu schiurile, s -ar putea să curgă şi sânge. Nu-mi permit ca unul dintre oamenii mei să nu acţioneze, pentru că trebuie să -l ţină de mână pe ăsta — 297 —

mic… — N-am nevoie să mă ţină nimeni de mână! replică Alex, furios. Doamna Jones are dreptate. Ştiu mai multe despre Point Blanc decât voi toţi la un loc. Am fost înăuntru şi am reuşit să scap – şi asta nu datorită vouă. În plus, îi cunosc pe unii dintre băieţii de acolo. Unul îmi e chiar prieten. I -am -l ajut şi exact asta am de gând să fac. promis — N-ocăsăo-să l ajuţi prea mult dacă te omoară careva. — Ştiu să-mi port de grijă. — Bun, deci rămâne aşa, zise doamna Jones. Alex vă va arăta drumul, nu va lua parte la operaţiunea propriu-zisă. Lupule, răspunzi personal de siguranţa lui Alex! — Răspund personal. Am înţeles, mormăi Lupul. Alex nu-şi putu reţine un zâmbet. Se ţinuse tare pe poziţie şi reuşise să obţină ce voia – se va duce şi el cu echipa SSA. De-abia pe urmă îşi dădu seama ce se petrecuse. Cu doar câteva minute în urmă, el fusese cel care refuzase categoric să facă asta. Aruncă o privire s pre doamna Jones. Aducându-l pe Lup aici nu urmărise, bineînţeles, decât să -l manipuleze – şi reuşise. Lupul încuviinţă: — În regulă, Cub, zise el. Se pare că faci parte din echipă. Hai să mergem să ne distrăm puţin! — Sigur, Lupule, oftă Alex. Să înceapă distracţia!

— 298 —

RAID ÎN NOAPTE Coborâră cu schiurile din vârful muntelui. Erau şapte, cu

Lupul în frunte. Alex mergea lângă el, ceilalţi cinci veneau în urma lor. Se îmbrăcaseră în alb – pantaloni şi haină cu glugă, ca să nu observe zăpadă. îi lăsase la doi kilometri în se nord şi cuîndouă suteUndeelicopter metri mai sus de Point Blanc. Dotaţi cu ochelari cu infraroşii, coborâseră repede. Era o noapte liniştită, cu lună. În ciuda destinaţiei spre care se îndreptau, lui Alex îi plăcea drumul – schiurile ce fâşâiau prin zăpadă, coasta pustie a muntelui scăldată în lumină albă. În plus, făcea parte dintr-o echipă SSA. Se simţea în siguranţă. Dar în clipa în care văzu academia apărând în vale, îl străbătu un fior. Ceruse să i se dea şi lui o armă înainte de a pleca, dar Lupul clătinase din cap: — Îmi pare rău, Cub. Astea sunt ordinele. Ne conduci înăuntru, dar după aceea trebuie să te ascunzi. Luminile erau stinse în toată clădirea. Pe acoperiş, elicopterul sclipea de parcă ar fi fost o insectă uriaşă. Văzură şi trambulina, părăsită în întuneric. Nu se vedea nici ţipenie de om. Lupul ridică o mână şi se opriră cu toţii: — Câţi paznici sunt? — Afară patrulează doi, plus unul pe acoperiş. — Să ne ocupăm mai întâi de acesta. Doamna Jones le dăduse instrucţiuni cât se poate de clare. Trebuia să evite pe cât posibil vărsarea de sânge. Misiunea lor se rezuma doar la a-i scoate pe băieţi din clădire. SSA -ul putea să se ocupe după aceea de doctorul Grief, doamna Stellenbosch şi de paznici. Lupul întinse mâna şi unul din ceilalţi îi dădu ceva. Era o arbaletă – nu de felul celor din Evul Mediu, ci o armă sofisticată de înaltă tehnologie, cu o ţeavă îngustă de aluminiu şi ţintă cu laser. Lupul puse pe ţeavă o săgeată cu tranchilizant, ridică arbaleta şi ochi. Alex îl văzu cum zâmbeşte ca pentru sine. Apăsă pe trăgaci şi săgeata ţâşni în — 299 —

noapte cu o sută de metri pe secundă. Se auzi un sunet slab pe acoperişul academiei, ca un fel de tuse. Lupul lăsă arma în jos. — Am doborât unul, zise el. — Da, murmură Alex. Şi au mai rămas vreo douăzeci şi nouă. Lupul făcu şi îşi Când continuară cu latoţii acum întrle-un ritmsemn mai lent. ajunseră vreocoborârea, douăzeci de metri de clădire, văzură cum uşa din faţă se deschide. Dinăuntru apărură doi bărbaţi, cu mitralierele pe umăr. Ca la comandă, toată echipa SSA coti la dreapta şi dispăru după clădire. Se opriră foarte aproape de zid şi se întinseră pe burtă. Doi dintre ei erau mai în faţă; pe aceştia, Alex îi văzuse lepădându-şi schiurile imediat după oprire. Cei doi paznici se apropiau. Unul din ei vorbea în germană pe un ton scăzut. Alex stătea cu faţa îngropată în zăpadă. Ştia că, datorită camuflajului, nu pot fi văzuţi. Ridică puţin capul, tocmai la timp pentru a vedea cum două siluete se înălţau brusc de la pământ, ca nişte stafii care ies din mormânt. În acelaşi timp două bâte se rotiră în lumina lunii. Paznicii căzură grămadă. În câteva secunde fură legaţi şi li se puseră căluşuri. Cu siguranţă nu vor pleca nicăieri în noaptea aceea. Lupul dădu iarăşi semnalul de plecare. Se ridicară toţi şi o

luară la goană spre intrarea principală. Alex îşi scoase şi el grăbit schiurile şi îi urmă. Ajunşi la intrare, se înşiruiră cu spatele la zid. Lupul aruncă o privire înăuntru să vadă dacă aveau drum liber. Făcu un semn din cap şi intrară cu toţii. Se aflau în antreul cu dragoni de piatră şi cu trofee de vânătoare. Alex îi dădu repede Lupului, care se afla lângă el, coordonatele locului, indicându-i direcţia diferitelor camere. — Biblioteca? şopti Lupul. Nu mai zâmbea concentrarea. — Pe aici.

deloc acum; i se citea în priviri

Lupul făcu un pas înainte, dar imediat după aceea se lăsă la pământ, căutând ceva în buzunarul hainei. Mai apăruse un paznic, care patrula pe coridor. Doctorul Grief înteţise — 300 —

paza – nu voia să mai rişte. Lupul aşteptă să treacă

santinela, apoi făcu un semn din cap. Un alt membru al echipei o luă pe urmele paznicului. Alex auzi o bufnitură şi zdrăngănitul unei arme care căzu pe podea. — Până acum e bine, şopti Lupul. Intrară în bibliotecă. Alex îi arătă Lupului cum să cheme liftul, şi desp acesta scoase fluierat uşor de uimire când văzu armura -se un ărţindu în două. — Grozav loc mai e şi ăsta! murmură el. — Urcăm sau coborâm? — Coborâm. Să ne ocupăm întâi de băieţi. Încăpură cu greu toţi şapte în lift. Alex îl avertizase pe Lup că e un post de pază în apropierea liftului şi acesta, pentru orice eventualitate, trase imediat ce ieşi din lift. De data asta erau doi paznici acolo. Unul ţinea în mână o cană de cafea, iar celălalt tocmai îşi aprindea o ţigară. Lupul le trimise fiecăruia câte o săgeată cu tranchilizant. Fără vreun zgomot, cei doi paznici se prăbuşiră şi rămaseră nemişcaţi. Echipa SSA ieşi pe coridor. Dintr-odată Alex îşi aduse aminte de ceva. Era furios pe sine că nu le spusese a sta mai devreme. — Nu puteţi intra în celule, şopti el. Au microfoane. Lupul făcu semn că a înţeles: — Unde sunt celulele? Alex îi arătă Lupului culoarul cu uşi din oţel. Lupul îi făcu semn unuia dintre oamenii săi. — Tu rămâi aici. Dacă suntem descoperiţi, Grief va veni în primul rând aici. Omul făcu semn din cap că a înţeles. Ceilalţi se duseră la lift, urcară în bibliotecă şi se întoarseră în antreu. Lupul se întoarse spre Alex: — Va trebui să dezactivăm alarma, îi explică el. Ai idee… — Pe ai ci. Pe partea cealaltă se află apartamentul lui Grief… Dar înainte să termine de vorbit, mai apărură trei paznici pe culoar. Lupul trase într-unul cu o săgeată cu tranchilizant, iar de ceilalţi doi se ocupă unul din echipa sa. Dar de data asta se mişcaseră cu o fracţiune de secundă prea — 301 —

încet. Alex îl văzu pe unul dintre paznici cum îşi apucă arma. Probabil că îşi pierduse deja cunoştinţa chiar înainte să tragă, dar în ultima clipă degetul reuşi totuşi să apese pe trăgaci. O rafală de gloanţe ţâşni în sus ş i lovi tavanul, de unde căzu o ploaie de bucăţi de tencuială şi aşchii de lemn . Nu fusese rănit nimeni, dar răul era deja făcut. Se aprinseră lumini se auzi soneria alarmei. Apoi intermitente se deschise şi o uşă aflată la vreo douăzeci de metri şi coridorul se umplu de paznici.

— La pământ! strigă Lupul. Avea o grenadă în mână; îi scoase cuiul şi o aruncă. Alex se aruncă la pământ; în clipa următoare, se auzi o explozie nu foarte puternică şi capătul coridorului se umplu de gaz lacrimogen. Paznicii înaintau împleticindu-se, orbiţi şi neputincioşi. Soldaţii SSA îi scoaseră repede din luptă. Lupul îl prinse pe Alex de braţ şi îl trase lângă el. — Ascunde-te undeva! îi strigă el. Ne-ai ajutat să intrăm. Mai departe suntem pe cont propriu. — Dă-mi şi mie o armă! îi strigă şi Alex.

Gazul ajunsese până la el şi îl usturau ochii. — Nu. Am primit ordine clare. La primul semn de pericol, tu trebuie să te ascunzi. Găseşte -ţi o ascunzătoare sigură! O să venim după tine mai târziu. — Lupule…! Dar Lupul o rupsese deja la fugă. Se auzi un foc de mitralieră de undeva, de jos. Aşadar, Lupul avusese dreptate! Unul din paznici fusese trimis să îi lichideze pe prizonieri – dar dăduse peste un soldat SSA. Acum regulile jocului se schimbaseră. Cei de la SSA nu-şi puteau permite să rişte vieţile prizonierilor. Se va lăsa cu sânge. Alex putea să -şi imagineze lupta care va urma, dar nu putea să ia parte la ea. Treaba lui era să se ascundă. Se amar, auzirăAlex din se nou alte explozii focuri deCe armă. Cu un gust îndreptă înapoi şi spre scări. se petrecea era tipic pentru politica celor de la MI6. Îl trimiteau în misiuni sinucigaşe, dar în acelaşi timp îl tratau ca pe un copil.

În faţa lui apăru brusc un paznic care se îndrepta în fugă — 302 —

spre locul de unde se auzeau focurile de armă. Lui Alex încă îi lăcrimau ochii din cauza gazului şi se gândi să profite de asta. Îşi acoperi faţa cu palmele şi se prefăcu a plânge. Paznicul văzu un băiat de paisprezece ani care plângea. Se opri. În aceeaşi clipă, Alex se răsuci pe piciorul stâng, lovindu-l cu dreptul în stomac – îi aplicase lovitura rotită sau mauashi geri, pe care o învăţase la cursurile de karate. Paznicul nu apucă să scoată niciun sunet. Îşi dădu ochii

peste cap şi căzu grămadă. Deja Alex se simţea mai bine. Dar tot nu îi mai rămăsese nimic de făcut. Se mai auzi o rafală de focuri de armă, apoi explozia unei alte grenade cu gaz lacrimogen.

Alex se duse în sala de mese. De aici, vedea pe geam aripa clădirii şi elicopterul de pe acoperiş. Observă că elicele se roteau. Era cineva în elicopter. Se apropie şi mai mult de fereastră. Era doctorul Grief! Trebuia să-l anunţe pe Lup. Se întoarse. În faţa lui se afla însă doamna Stellenbosch. Parcă niciodată nu semănase mai puţin a om. Chipul îi era schimonosit de furie, buzele i se r ăsfrânseră în afară, ochii îi aruncau flăcări. — Aşadar, n-ai murit! exclamă ea. Trăieşti! Vocea îi era aproape plângăreaţă, de parcă i s-ar fi făcut o nedreptate: — Tu i-ai adus aici! Tu ai stricat totul! — Mi-am făcut datoria, zise Alex. — Oare cum de mi-a venit să intru aici? Doamna Stellenbosch chicoti ca pentru sine. Alex vedea

cum îi dispare şi ultima fărâmă de raţiune: — Ei, cel puţin trebuşoara asta o s-o termin personal. Alex se încordă, cu picioarele depărtate, lăsându -şi centrul de greutate cât mai jos, exact aşa cum învăţase. Dar degeaba. Doamna Stellenbosch ţâşni spre el cu o viteză înspăimântătoare. Parcă l-ar fi lovit un autobuz. Alex simţi din plin impactul

greutăţii ei, apoi scoase un ţipăt când două mâini uriaşe îl apucară şi-l aruncară cu capul înainte spre colţul opus al camerei. Se lovi de o masă care se răsturnă, după care se — 303 —

rostogoli ca să evite cel de-al doilea atac. Doamna Stellenbosch lovi cu o forţă care i-ar fi zburat capul de pe umeri dacă l-ar fi nimerit, dar îl rată la mai puţin de un centimetru.

Se ridică în picioare cu greu şi rămase pe loc, încercând să-şi recapete suflul. Din colţul gurii i se scurgea un firicel de sânge. Doamna Stellenbosch se pregăti din nou de atac. Alex se aruncă înainte, sprijinindu-se de una din mese. Picioarele î i străbătură aerul şi o lovi cu călcâiele în ceafă. Oricine altcineva ar fi leşinat după o astfel de lovitură. Alex simţi reculul în tot corpul, dar doamna Stellenbosch abia dacă se clătină puţin. Alex se dădu la o parte din faţa mesei exact înainte ca braţele ei să rupă în două tăblia groasă de lemn. Doamna Stellenbosch trecu de-a dreptul prin masă şi îl prinse din nou pe Alex, de data asta de gât. Îl ridică în aer şi îl izbi de perete, icnind. Alex ţipă, fiindcă avusese impresia că şi -a rupt coloana. Căzu pe podea, fără să se mai poată mişca. Doamna Stellenbosch se opri, răsuflând din greu. Aruncă o privire pe fereastră. Elicea elicopterului se rotea acum la viteză maximă. Elicopterul se înclină întâi în faţă, apoi se ridică în aer. Era vremea să plece! Se aplecă şi îşi luă geanta de jos. Scoase un pistol şi îl îndreptă spre Alex. Acesta se uita la ea, fără să poată face nimic. Doamna Stellenbosch zâmbi: — Uite că-mi fac şi eu datoria, zise ea.

Uşa sufrageriei se dădu în lături: — Alex! Apăruse Lupul, cu o mitralieră în mână. Doamna Stellenbosch îşi îndreptă pistolul şi trase trei focuri, nimerind în plin cu toate trei. Dar, Lupul undeschise glonţ în umăr, unul în braţ şi unul în piept. în primi cădere, şi el focul. Gloanţele mari o loviră în plin pe doamna Stellenbosch, care căzu cu spatele în geam. Sticla se sparse sub greutatea ei şi ea dispăru în noapte, căzând în zăpadă cu capul înainte. Picioarele groase îmbrăcate în ciorapi de — 304 —

mătase dispărură şi ele în secunda următoare. Şocat de ceea ce se întâmplase, Alex prinse noi puteri. Se ridică şi alergă spre Lup. Nu murise, dar era grav rănit şi respira întretăiat. — Sunt OK, reuşi el să spună. Am venit să te caut. Bine că te-am găsit! — Lupule… OK. —E Se bătu pe piept şi Alex văzu că purta vestă antiglonţ. Din rana de la braţ îi curgea sânge, dar celelalte două gloanţe nu îl atinseseră. — Grief… spuse el. Alex aruncă o privire în direcţia indicată de Lup. Elicopterul se desprinsese de pe pistă. Acum zbura la joasă înălţime, în faţa academiei. În scaunul pilotului, Alex îl văzu pe doctorul Grief, care ţinea în mână un pistol. Trase şi de undeva, de sus, se auzi un ţipăt şi căzu cineva. Era unul din soldaţii SSA. Alex se înfurie. Grief era un nebun, un monstru, el era principalul vinovat – şi iată că scăpa. Fără să -şi dea seama prea bine ce face, Alex luă arma Lupului şi ieşi prin fereastra spartă, trecu de cadavrul doamnei Stellenbosch şi înaintă în noapte. Încercă să ochească. Mişcarea elicelor spulbera zăpada, orbindu-l, dar ridică totuşi arma şi trase. Nu se întâmplă nimic. Mai apăsă o dată pe trăgaci. Tot nimic. Ori folosise Lupul toate gloanţele, ori se blocase arma. Doctorul Grief trase de manete şi elicopterul se îndepărtă spre poalele muntelui. Era prea târziu! Nu mai putea fi oprit. Doar dacă… Alex aruncă arma la pământ şi o rupse la fugă. La câţiva metri mai încolo se afla un snowmobil cu motorul pornit. Cel care îl folosise zăcea în zăpadă cu faţa în jos. Alex se aruncă în şa şi pe acceleră motorul la putereînmaximă. Snowmobilul înainta gheaţă, huruind, urma elicopterului.

Doctorul Grief îl văzuse. Elicopterul încetini şi se întoarse. Grief ridică o mână şi o clătină în semn de adio. Alex zări ochelarii roşii şi mâna cu degete subţiri ridicată — 305 —

într-un ultim gest de sfidare. Cu mâinile încleştate pe ghidon, Alex se ridică în picioare, încordat, ştiind foarte bine ce are de făcut. Elicopterul se îndepărtă din nou şi se ridica din ce în ce mai sus. În faţa lui Alex se profila trambulina de schi. Înainta cu şaptezeci-optzeci de kilometri la oră, într -un vârtej de vânt şi de zăpadă. Ajunseşila bariera în formă cruce. la Alex izbi bariera trecu prindeealemn dincolo, apoi de se aruncă pământ. Snowmobilul o luă în jos, spre trambulină, cu motorul care urla.

Alex se rostogoli de mai multe ori în zăpadă; avea ochii şi gura pline de zăpadă şi de aşchii de lemn. Reuşi să se ridice în genunchi. Snowmobilul ajunse la capătul trambulinei. Alex îl privi cum ţâşneşte în aer, propulsat de toboganul uriaş de metal. Din elicopter, doctorul Grief mai apucă să vadă un bo lid de oţel de două sute douăzeci şi cinci de kilograme, apărut brusc din întunericul nopţii şi care se îndrepta către el cu o viteză ameţitoare, cu farurile aprinse şi cu motorul urlând. Ochii roşu-aprins i se deschiseră larg de groază. Explozia scăldă dintr-odată tot muntele în lumină. Snowmobilul acţionase ca o torpilă şi îşi lovise ţinta cu maximă precizie. Elicopterul dispăru în mijlocul unei mingi uriaşe de foc, apoi căzu. Încă arzând, se izbi de pământ. Alex îşi dădu seama că din spate nu se mai auze a nicio împuşcătură. Lupta se încheiase. Se îndreptă încet înapoi spre academie şi începu dintr odată să tremure. Când se apropie de clădire, văzu că în dreptul geamului spart apăruse cineva care îi făcea cu mâna. Era Lupul, deşi seîntr sprijinea -acolo. de perete, era cât se poate de viu. Alex care, se îndreptă — Ce s-a întâmplat cu Grief? întrebă Lupul. — L-am făcut o tură cu sania, îi răspunse Alex. Pe versantul muntelui, rămăşiţele elicopterului ardeau înăbuşit în lumina răsăritului. — 306 —

SOSIA Peste câteva zile, Alex stătea în faţa lui Alan Blunt, în

biroul gri de pe Liverpool Street; doamna Jones era şi ea prezentă, răsucind între degete o bomboană. Era 1 Mai, sărbătoare legală, dar nu Alexera bănuia cătăînsărbătoare. clădirea peNici caremăcar scria Banca Royal General nicioda primăvara nu reuşise să intre aici. Afară strălucea soarele, dar încăperea era înţesată de umbre. — Se pare că trebuie să-ţi mulţumim din nou, spuse Blunt.

— Nu aveţi pentru ce, răspunse Alex. Pe chipul lui Blunt apăru o expresie de sinceră uimire: — E foarte probabil că datorită ţie, viitorul omenirii a fost schimbat, zise el. Planul lui Grief era nebunesc şi monstruos. Cât despre… Căută îndelung un cuvânt pentru a defini creaturile ieşite din eprubetă care descinseseră în lume de la Academia Point Blanc.

— …Progeniturile lui, acestea ar fi putut să provoace extrem de multe necazuri. În cel mai bun caz, ar fi reprezentat o putere financiară. Şi numai Dumnezeu ştie cear fi făcut dacă n-ar fi fost descoperiţi la timp. — Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Alex. — I-am găsit pe toţi cincisprezece şi îi avem sub pază, răspunse doamna Jones. Au fost arestaţi, fără mult tam -tam, de serviciile de informaţii din ţările unde locuiau. O să ne ocupăm noi de ei. Pe Alex îl străbătu un fior. Avea senzaţia că ştie la ce anume se referă doamna Jones. Era sigur că nimeni nu le va mai vedea vreodată pe cele cincisprezece clone ale lui Grief. — Şi de data asta a trebuit să trecem toată povestea sub tăcere, continuă Blunt. Istoria asta cu… clonarea ar provoca panică în rândul populaţiei, dacă s-ar şti. Să clonezi oi mai e cum mai e, dar oamenii sunt cu totul altceva! Tuşi, apoi urmă: Familiile implicate nu doresc să le fie făcute publice numele, aşa că nu vor face niciun fel de declaraţie. Sunt — 307 —

bucuroşi cu toţii că li s-au întors acasă fiii cei adevăraţi. Şi

nici tu nu vei spune nimic, Alex! Ai semnat deja declaraţia de confidenţialitate privind secretele de stat. Sunt sigur că putem avea încredere în discreţia ta. Preţ de câteva clipe, nu mai spuse ni meni nimic. Doamna Jones îl privi cu atenţie pe Alex. Era îngrijorată din cauza lui, trebuia să de recunoască. Ştia exact ce osemoarte petrecuse la Point Blanc, cât aproape fusese Alex de îngrozitoare, pentru ca imediat după aceea să fie trimis înapoi. Băiatul care se întorsese din Alpii Francezi era diferit de cel care plecase acolo. Se simţea o răceală în el, aproape la fel de tangibilă ca zăpada de pe munte. — Ţi-ai îndeplinit misiunea în mod exemplar, Alex, îi zise ea.

— Cum se simte Lupul? întrebă Alex. — Bine. E tot în spital, dar doctorii spun că o să -şi revină complet. Sperăm ca peste câteva săptămâni să -şi reia activitatea. — Asta e bine.

— Am avut o singură victimă în timpul raidului de la Point Blanc – cel pe care l-ai văzut căzând de pe acoperiş. Lupul şi încă un soldat au fost răniţi. În rest, misiunea a fost o reuşită. Se opri o clipă: Mai vrei să ştii ceva? — Nu, zise Alex, clătinând din cap, şi se ridică. M -aţi abandonat acolo, adăugă el. V-am chemat în ajutor, dar n-aţi venit. Grief urma să mă omoare, dar nici nu v-a păsat! — Nu e adevărat, Alex! Doamna Jones se uită la Blunt, cerându -i ajutorul, dar acesta îi evită privirea. — Am avut dificultăţi… — Oricum, nu mai contează. Vreau să vă spun că mie, unul, mi-a ajuns. Nu mai vreau să fiu spion, şi dacă îmi mai cereţi să fac acest lucru, o săştiu vă refuz. Ştiu căaşa voi că credeţi că mă puteţi şantaja. Dar deja prea multe, nu mai ţine figura. Se îndreptă spre uşă: Cândva credeam că viaţa de spion e interesantă şi specială… că e ca în filme. Dar n-aţi făcut decât să vă folosiţi de mine. Într-un fel, voi doi sunteţi la fel de răi ca şi Grief. Aţi face orice ca să vă atingeţi — 308 —

scopurile. Ei bine, eu nu mai vreau decât să -mi văd de şcoală. Aşa că data viitoare va trebui să vă descurcaţi fără mine.

După plecarea lui Alex se lăsă o tăcere prelungă. În cele din urmă, Blunt spuse: — O să se întoarcă el. Doamna Jonesasta? îşi ridică o sprânceană: — Chiar crezi — Se pricepe prea bine la meseria asta… În plus, o are în sânge. Se ridică: Ce ciudat! zise. Cei mai mulţi şcolari visează să ajungă spioni. Alex e un spion care nu visează decât să fie un şcolar. — Chiar ai de gând să-l trimiţi din nou în misiune? — Bineînţeles! Chiar azi-dimineaţă am primit un dosar. Avem o situaţie interesantă undeva, în Munţii Zagros din Irak. S-ar putea ca Alex să fie singura soluţie. Îi zâmbi adjunctei sale: — O să-l lăsăm o vreme să se liniştească, apoi o să -l contactăm din nou. — N-o să vrea. — Mai vedem noi, zise Blunt. Alex coborî din autobuz şi se îndreptă spre casa elegantă din Chelsea, în care locuia împreună cu menajera sa, Jack Starbright, care îi era şi prietena cea mai apropiată. Alex îi povestise deja lui Jack prin ce aventuri trecuse, dar cei doi

făcuseră un pact să nu vorbească niciodată despre legăturile lui Alex cu MI6. Lui Jack nu-i plăcea deloc toată povestea şi îşi făcea griji pentru Alex, dar ştiau amândoi că n -au ce să facă. Jack păru surprinsă când îl văzu intrând în casă: — Parcă te-am văzut ieşind adineauri, zise ea. -a părut. — Ai Ţi sprimit mesajul? — Ce mesaj? — Domnul Bray vrea să stea de vorbă cu tine. Te aşteaptă la ora trei la şcoală. Henry Bray era directorul Şcolii Brookland. Pe Alex nu -l — 309 —

surprindea deloc convocarea. Bray era genul de director care

nu numai că reuşea să conducă o instituţie mare şi aglomerată, dar îşi mai găsea timp şi să stea de vorbă personal cu fiecare elev. Era îngrijorat din cauza nenumăratelor absenţe ale lui Alex, aşa că îl chemase să stea de vorbă. — Vrei mersi. să mănânci? întrebă Jack. — Nu, Alex ştia că va trebui din nou să spună că a fost bolnav. Cei de la MI6 îi vor face rost iarăşi de o scutire medicală. Dar la gândul că trebuie să-l mintă pe director îi pieri pofta de mâncare. Peste o oră plecă spre şcoală cu bicicleta, care îi fusese înapoiată de poliţia din Putney. Pedala fără grabă, bucuros că e iar la Londra, că s -a întors la viaţa normală. Ieşi de pe King’s Road şi o luă pe aleea pe care – parcă trecuse o lună de atunci – îl urmărise pe bărbatul cu Skoda albă. În faţa lui se profila clădirea şcolii. Clădirea era pustie, şi aşa avea să rămână până la începerea semestrului al doilea. Şi totuşi, când ajunse, Alex văzu o siluetă care traversa curtea spre poartă; îl recunoscu pe domnul Lee, omul de serviciu al şcolii, un om destul de în vârstă. — Iar ne întâlnim! — Bună ziua, Bernie, zise Alex. Toată lumea îi spunea Bernie. — Te duci la domnul Bray? — Da. Acesta clătină din cap: — Nu mi-a spus că trece astăzi pe aici. Dar, oricum, mie nu-mi spune niciodată nimic! Mă duc până la magazin, dar o să mă întorc la cinci ca să încui – ai grijă să pleci până atunci! Bernie. — Pe Bine, terenul de joacă nu era nimeni. Se simţea ciudat, singur în mijlocul curţii. Şcoala părea mai mare, acum că elevii lipseau; curtea se întindea parcă la nesfârşit între clădirile din cărămidă roşie. Razele soarelui străluceau, reflectate de ferestre. Parcă şi iarba de pe terenurile de sport avea altă — 310 —

culoare, un verde parcă prea intens. Toate şcolile în care nu sunt elevi au un aer aparte, şi nici Şcoala Brookland nu făcea excepţie. Biroul domnului Bray era în Corpul D, lângă aripa de ştiinţe naturale. Alex intră pe uşile batante. De obicei, pereţii erau acoperiţi cu postere, dar acestea fuseseră date jos la sfârşitul semestrului. AcumBe erau de un alb nefiresc. rniegoi, făcuse Se vedea o uşă deschisă. curat în laboratorul principal. Îşi lăsase mopul şi găleata lângă perete când plecase la magazin – ca să-şi ia un pachet de ţigări, presupuse Alex. Bernie fusese toată viaţa un fumător înrăit, şi Alex era convins că şi moartea o să-l găsească cu o ţigară în gură. Alex urcă scările; paşii îi răsunau pe podeaua de piatră. Ajunse pe un coridor – la stânga era laboratorul de biologie, la dreapta, cel de fizică – şi o luă tot înainte. Un al doilea coridor, cu ferestre mari şi de o parte şi de alta, ducea către Corpul D. Biroul domnului Bray era drept în faţă. Se opri în faţa uşii, întrebându -se dacă n-ar fi trebuit să se îmbrace mai elegant. Bray nu suporta să -i vadă pe băieţi cu cămaşa scoasă din pantaloni sau cu cravata legată aiurea. Alex purta o geacă din denim, un tricou, blugi şi pantofi de sport marca Nike – nu se schimbase după întâlnirea de dimineaţă de la sediul MI6. Părul tot îi era suficient de lung, aşa cum îi plăcea lui, dar nici nu mai era chiar aşa de scurt. Arăta, aşa luat în ansamblu, ca un delincvent juvenil, dar era prea târziu ca să mai facă ceva. Şi oricum, Bray nu voia să discute despre cum arăta el, ci, mai degrabă, despre faptul că nu prea se mai arătase pe la şcoală în ultima vreme. Bătu la uşă. — Intră! se auzi o voce dinăuntru. Alex deschise şi păşi biroulde directorului, o încăpere dezordonată careuşa dădea spreîn terenul joacă. Înăuntru se afla o masă de lucru încărcată cu vrafuri de hârtii şi un scaun din piele neagră, întors cu spatele spre uşă. Lângă un perete era un dulăpior plin cu trofee, ceilalţi erau aproape în întregime acoperiţi de rafturi ticsite de cărţi. — 311 —

— M-aţi chemat, zise Alex. Scaunul se întoarse încet: Alex încremeni. Cel de la birou nu era Henry Bray.

Era… el însuşi. În faţa lui se afla un băiat de paisprezece ani, blond, tuns foarte scurt, cuîiochii căprui, la Lui faţă Alex şi palid. Până că şi îmbrăcămintea era la fel cutras a lui. i se păru trecuse o veşnicie până când reuşi să -şi creadă ochilor. Se uita la el însuşi. Băiatul de pe scaun era el. Era totuşi o singură diferenţă între ei: cel de pe scaun avea în mână un pistol. — Stai jos, îi zise acesta. Alex nu se mişcă. Ştia că se află în mare pericol şi era furios pe sine pentru că nu prevăzuse acest deznodământ. Când îl ţinuseră încătuşat la academie, doctorul Grief se lăudase că şi-a creat şaisprezece clone. Dar de dimineaţă doamna Jones spusese că i-au găsit „pe toţi cincisprezece”. Mai rămânea unul – băiatul pe care îl pregătiseră să-i ia lui locul în familia lui sir David Friend. Alex îl şi zărise în timp ce se afla la academie. Acum îşi amintea foarte clar silueta cu mască albă, care îl privise de la fereastră, în timp ce se îndrepta spre trambulină. Masca aceea albă erau, de fapt, nişte bandaje. Noul Alex îl spionase, pansat în urma intervenţiei chirurgicale care îl transformase într-o sosie. Şi chiar şi azi, se lovise de mai multe indicii. Poate de vină fusese căldura sau poate gustul amar lăsat de vizita la MI6 – în orice caz, fusese prea cufundat în gânduri ca să le observe: vorbele lui Jack când ajunsese acasă: „Parcă te-am văzut ieşind”; apoi Bernie, aici, la poartă: „Iar ne întâlnim!” Amândurora li se păruse că îl mai văzuseră o dată, cu puţin timp înainte. De fapt, îl văzuseră pe băiatul care şedea acum în faţa spre inima lui. lui. Pe băiatul care ţinea un pistol îndreptat — Ardeam de nerăbdare să te întâlnesc, îi zise celălalt băiat. În ciuda urii care i se simţea în voce, Alex nu -şi putea stăpâni uimirea. Vocea celuilalt nu semăna cu a lui – nu — 312 —

avusese timp să şi-o prelucreze. Dar, în rest, era sosia lui perfectă. — Ce cauţi aici? zise Alex. Totul s -a terminat. Proiectul Gemini a luat sfârşit. Ai face mai bine să te predai şi tu. Ai nevoie de ajutor.

— De un singur lucru am nevoie, spuse celălalt Alex, dispreţuitor. Am nevoie acum. Mi-ai ucis tatăl! să te văd mort. O să te împuşc, chiar — Tatăl tău a fost, de fapt, o eprubetă, zise Alex. N -ai avut niciodată nici mamă, nici tată. Eşti un monstru. Confecţionat manual în Alpi… ca un ceas cu cuc. Ce -o să faci după ce mă omori? O să-mi iei locul? N-ai rezista nicio săptămână. E drept că semeni cu mine, dar deja ştiu prea mulţi despre proiectul lui Grief. Şi, nu te supăra, dar se vede cât de colo că eşti doar un fals. —Am fi putut avea totul! Întreaga lume ar fi fost la picioarele noastre! Aproape că îi strigă copia lui Alex şi pentru o clipă Alex

avu senzaţia că îl aude pe doctorul Grief cum îl acuză din mormânt. Dar creatura din faţa lui chiar era doctorul Grief… sau cel puţin o parte din el. — Puţin îmi pasă ce se întâmplă cu mine, continuă acest a. Singurul lucru pe care îl vreau e ca tu să mori. Întinse mâna în care ţinea pistolul. Ţeava era îndreptată spre el, Alex îl privi drept în ochi. Şi îl văzu că ezită. Falsul Alex nu se putea hotărî dacă să apese pe trăgaci. Prea semănau! Aceeaşi statură, acelaşi corp – şi acelaşi chip. Era ca şi cum s-ar fi împuşcat pe sine însuşi. Alex nu închisese uşa; se aruncă pe spate, aterizând pe coridor. În aceeaşi clipă glonţul porni, îi trecu milimetric pe deasupra capului şi se înfipse în perete. Alex căzu pe spate şi se rostogoli dinnebuneşte, prag; un al încercând doilea glonţ în podea. Se şi o zbughi săintră se îndepărteze câtridică mai mult de dublura lui.

Se mai auzi o împuşcătură, în timp ce Alex fugea pe coridor, şi geamul pe lângă care trecea se făcu ţăndări. Alex ajunse la scări şi începu să coboare câte trei trepte odată; se — 313 —

temea să nu se împiedice şi să -şi luxeze glezna, dar reuşi să ajungă jos şi se îndreptă spre ieşire; îşi schimbă însă brusc direcţia când îşi dădu seama că, dacă traversează tere nul de joacă, va fi o ţintă uşoară. Plonjă pe uşa laboratorului, maimai să cadă grămadă peste găleata şi mopul lui Be rnie. Laboratorul era o încăpere lungă şi dreptunghiulară, cu mese individuale lucru pe carecuserafturi aflau arzătoare Bunsen şi retorte; pereţii de erau acoperiţi pline de sticle cu substanţe chimice. La capătul celălalt al încăperii era o uşă. Alex se ascunse după o masă din spate de tot. Oare dublura văzuse când intrase aici? Sau încă îl mai căuta prin curte? Cu grijă, Alex îşi iţi capul de sub masă, dar se lăsă repede înapoi; patru gloanţe zburară pe lângă el, lovind lemnul mesei. Unul din ele nimeri o ţeavă de gaz. Alex auzi şuieratul gazului, apoi încă o împuşcătură. Se produse o explozie care îl aruncă cât colo pe podea. De la ultimul glonţ luase foc gazul. Limbile de foc ajungeau până în tavan. Dintr -odată începu să ţâşnească apă din tavan, stropind toată încăperea – se declanşase sistemul antiincendiu. Alex se îndepărtă în patru labe, sperând că, orbit de apă şi de flăcări, celăla lt Alex n-o să-l vadă. Ajunse la uşa din spate şi se ridică. Se mai auzi o împuşcătură, dar Alex ieşise deja; se afla pe un coridor, iar în faţă avea o scară. Dar scara nu ducea nicăieri. Urcase deja până la jumătate când îşi aminti că sus era o singură sală de clasă, folosită pentru orele de biologie. O scară în spirală pornea de aici şi ducea pe acoperiş. Şcoala dispunea de foarte puţin teren, aşa că administraţia proiectase construirea unei grădini pe acoperiş. Dar nu le ajunseseră fondurile, aşa că sus nu erau decât vreo două sere şi atât. Nu avea pe unde să coboare! Alex privi peste umăr şi îl văzu pe celălalt Alex cum îşi încarcă pistolul; se îndrepta în direcţia lui.înNu avea va de trebui ales! Trebuia să meargă tot înainte, chiar dacă curând să se oprească. Ajunse în laboratorul de biologie şi trânti uşa în urma lui. Uşa nu se încuia, şi în plus toate mesele erau fixate de podea; nu avea cum să blocheze intrarea. Scara în spirală era în faţa lui. O urcă fără să se oprească, trecu de o nouă uşă şi — 314 —

ieşi pe acoperiş. Alex se opri o clipă să -şi tragă răsuflarea şi

să se gândească ce să facă mai departe. Se afla într-un spaţiu larg, plat, cu gard de jur împrejur. Erau vreo şase ghivece de ceramică pline cu pământ, din care ieşeau nişte plante firave, mai mult moarte decât vii. Alex adulmecă aerul. Prin ferestrele aflate mai jos cu două etaje ieşea şi Alex sistemul antiincendiu nu reuşise să fum, stingă focul.bănui Se că gândi la gazul ce umplea laboratorul, la substanţele chimice de pe rafturi… Poate că se afla în vârful unei bombe cu ceas! Trebuia să coboare cumva. Dar în clipa aceea, auzi paşi pe treptele din metal şi înţelese că dublura lui urcase scara în formă de spirală. Alex se ascunse după o seră. Uşa fusese izbită de perete. Înconjurat de fum, falsul Alex ieşi pe acoperiş şi făcu un pas înainte. Acum Alex era în spatele lui. — Unde eşti? îi strigă dublura. Avea părul ud leoarcă şi faţa schimonosită de furie. „Acum ori niciodată”, se gândi Alex. O luă la fugă înainte. Celălalt Alex se întoarse şi trase. Glonţul îi şterse pielea de pe umăr. Dar în clipa următoare îşi ajunse dublura şi îl prinse cu o mână de gât şi cu cealaltă de încheietură, forţându-l să îndrepte arma în altă parte. Din laborator se auzi o explozie asurzitoare şi întreaga clădire se zgudui, dar niciunul din cei doi băieţi nu păru să observe asta. Încleştaţi, aflaţi parcă de o parte şi de alta a unei oglinzi care dispăruse, cei doi se luptau pentru pistolul care le atârna deasupra capetelor. Flăcările, alimentate de substanţele chimice, ajunseseră până sus, şi acum izbucniră prin acoperiş, topind asfaltul. De departe, se auziră sirenele pompierilor. Alex îl trase pe celălalt de mână cu toată puterea, încercând să -i coboare pistolul. Celălalt îl zgârie, înjurând – nu în engleză, ci în afrikaans. Şi apoi, brusc, totul se sfârşi.

Pistolul se învârti prin aer şi căzu la pământ. Unul din cei doi Alex îl lovi pe celălalt, aruncându -l la pământ, şi plonjă după pistol. Se mai auzi o explozie şi ţâşniră limbi de foc cu miros de — 315 —

chimicale. În acoperiş apăruse pe neaşteptate un crater,

chiar în dreptul pistolului. Băiatul îl văzu prea târziu şi căzu înăuntru. Ţipă şi dispăru, înconjurat de flăcări şi de fum. Un Alex Rider se îndreptă spre gaură şi privi în jos. Celălalt Alex Rider zăcea pe spate, cu două etaje mai jos, nemişcat. Flăcările se strângeau în jurul lui. pompierilor ajunseseră la şcoală. Cei de josPrimele ridicarămaşini o scarăale până pe acoperiş. Un băiat blond, cu părul scurt şi cu ochi căprui, îmbrăcat într-o geacă din denim, tricou şi blugi, se îndreptă spre marginea acoperişului şi începu să coboare.

— 316 —

— 317 —

ANTHONY HOROWITZ este, cu siguranţă, unul dintre cei mai

iubiţi autori de cărţi pentru copii şi tineri. Născut la Londra, el mărturisea că „am ştiut cu siguranţă că vreau să devin scriitor de 8 înani; […] doream la să vârsta mă răzbun cărţile mele pentru toate nedreptăţile pe care le-am avut de suferit în copilărie”. Cea mai celebră serie scrisă de Horowitz este cea a romanelor despre Alex Rider, superspionul de 14 ani, acest James Bond adolescent pe care-l

vom întâlni în: Stormbreaker, Point Blanc, Skeleton Keys. La fel de celebre sunt şi celelalte romane ale sale; cele din seria Diamond Brothers (The Falcon’s Malteser, Public Enemy Number Two, South by South East), dar şi: Granny, The Devil and his Boy, The Switch, Groosham Grange and the Unholy Grail.

— 318 —

ANTHONY HOROWITZ

INSULA R E C H IN IL O R Original: Skeleton Key (2002) Al treilea volum al seriei ALEX RIDER, SUPERSPIONUL ADOLESCENT Traducerea: DIANA GEORGIANA VLASE

virtual-project.eu

Editura: RAO 2006

— 319 —

Pentru B.B.

— 320 —

ÎN ÎNTUNERIC Noaptea poposi degrabă în Insula Rechinilor. Soarele plană scurt deasupra orizontului şi apoi se cufundă în adâncuri. Imediat norii se rostogoliră pe cer – întâi roşii, apoi purpurii, argintii, verzi şi negri şi imens cum toate culorile pământului ar -un fi fost amestecate întrca ghiveci. O singură fregată plutea deasupra mangrovelor, confundându-se printre culorile de pe cer. Aerul era irespirabil. Stătea să plouă. Se anunţa o furtună. Avionul cu un singur motor Cessna Skyhawk SP se roti de

două ori în văzduh înainte de a survola pământul. Era acel tip de avion care cu greu ar fi putut fi observat zburând în această parte a lumii. De asta şi fusese ales. Dacă ar fi fost cineva destul de curios încât să verifice numărul de înregistrare imprimat sub aripă, ar fi aflat că acest avion aparţine unei companii fotografice din Jamaica. Acest lucru nu era adevărat. Nu exista nicio companie şi era deja prea întuneric pentru a face fotografii. Erau trei bărbaţi în avion. Toţi aveau pielea închisă la culoare şi purtau jeanşi decoloraţi şi cămăşi largi, descheiate la gât. Pilotul era brunet, cu părul lung, ochi căprui pătrunzători, şi avea o cicatrice subţire de -a lungul obrazului. Îi cunoscuse pe cei doi pasageri de-abia în dupăamiaza aceea. Se prezentaseră drept Carlo şi Marc, dar el se îndoia că acestea erau adevăratele lor nume. Ştia că aventura lor începuse cu mult timp în urmă, undeva în Europa de Est. Acest zbor scurt era ultima etapă. Ştia ce cărau ei. Deja ştia prea multe.

Pilotul trase cu ochiul la ecranul multifuncţional de pe pupitrul de comandă. Ecranul luminat al computerului îl avertiza cu privire la furtuna ce se apropia. Însă aceasta nu -l îngrijora. Norii joşi şi ploaia îl acopereau. Autorităţile erau mai puţin vigilente în timpul unei furtuni. Cu toate acestea, era neliniştit. Mai zburase în Cuba înainte, dar niciodată în acele locuri. Şi în acea seară aproape că prefera să fi mers oriunde în altă parte. — 321 —

Cayo Esqueleto.

Era acolo, în faţa lui, întinzându-se pe treizeci şi opt de kilometri lungime şi nouă kilometri lăţime în zonele cele mai întinse. Marea din jur, de un albastru feeric, strălucitor până nu demult, se înnegrise deodată, ca şi cum cineva ar fi învârtit un întrerupător. Înspre vest putea întrezări clipind luminile din Puertoaeroport Madre, era al doilea oraş ca înspre mărime de pe insulă. Principalul mai departe, nord, în afara capitalei Santiago. Dar el nu se îndrepta într -acolo. Apăsă pe manetă şi avionul viră spre dreapta, rotindu -se deasupra pădurilor şi a mlaştinilor cu mangrove ce înconjurau vechiul aeroport abandonat de la marginea sudică a insulei. Avionul Cessna fusese echipat cu radar cu senzor de

căldură, la fel ca sateliţii americani de spionaj. Apăsă un buton şi privi ecranul. Câteva păsări apărură pe ecran ca mici puncte roşii. Erau mai multe puncte clipind în mlaştină. Probabil crocodili sau lamantini. Şi un singur punct la vreo douăzeci de metri de pista de aterizare. Se întoarse să -i vorbească bărbatului pe nume Carlo, dar nu mai era nevoie. Carlo era deja aplecat deasupra umărului lui, uitându -se pe ecran.

Carlo dădu din cap. Îi aştepta un singur om, aşa cum stabiliseră. Dacă ar fi fost cineva ascuns pe o rază de câteva sute de metri s-ar fi văzut pe ecran. Se putea ateriza în siguranţă. Pilotul se uită pe fereastră şi văzu pista de aterizare. Era o fâşie de pământ pe marginea coastei, tăiată din junglă, ce se întindea paralel cu marea. Pilotul ar fi ratat-o în amurg, dacă n-ar fi existat două şiruri de becuri aprinse la nivelul solului, scoţând în evidenţă pista pentru avioane. Avionul Cessna se năpusti asupra pământului. În ultimu l moment izbit de Acesta o rafalănu umedă, trimisă parcămai să încerce răbdarea fu pilotului. clipi şi, un minut târziu, roţile atinseră solul şi avionul sări şi se cutremură, oprindu se apoi în mijloc, între cele două şiruri de lumini. Pilotul era recunoscător că aterizase acolo. Mangrovele – tufişuri groase, pe jumătate plutind în apa stătută – ajungeau aproape până — 322 —

la marginea pistei. Dacă ar fi mers fie şi doi metri în direcţia greşită, roţile se puteau împotmoli. Ar fi fost destul pentru a distruge avionul.

El apăsă butoanele, motorul se opri şi elicele cu două palete îşi reduseră viteza şi apoi se opriră. Se uită pe geam. Era un jeep parcat lângă una dintre clădiri, unde bărbatul singur – punctul roşu de pe ecran – aştepta. Se întoarse către pasageri. — E aici.

Cel mai în vârstă din cei doi bărbaţi dădu din cap. Carlo avea cam treizeci de ani şi păr negru, creţ. Nu se bărbierise. Barba nerasă, de culoarea scrumului de ţigară, îi acoperea maxilarul. Se întoarse către celălalt pasager. — Marc, eşti gata? Bărbatul care îşi spunea Marc putea fi fratele mai tânăr al lui Carlo. Abia dacă avea douăzeci şi cinci de ani şi, deşi încerca s-o ascundă, era speriat. Avea picături de transpiraţie pe pomeţii feţei, lucind verde sub lumina de la pupitrul de comandă. Căută în spatele lui şi apucă o armă, un Glock german automat de 10 mm. Verifică dacă este încărcat, apoi îl strecură în cingătoare, la spatele pantalonilor, sub cămaşă. — Sunt gata, spuse el. — El este singur. Noi suntem doi. Carlo încercă să -l îmbărbăteze pe Marc. Sau poate încerca să se îmbărbăteze singur. Suntem amândoi înarmaţi. Nu poate face nimic. — Să mergem, atunci. Carlo se întoarse spre pilot. — Să stai cu avionul pregătit, comandă el. Când ne întoarcem, îţi voi face semn. Ridică o mână, cu arătătorul şi degetul mare formând un „O”. Acesta este semnul că afacerea noastră s-a încheiat cu bine. Să porneşti motorul atunci. Nu vrem stăm jos aicidin nicio secundă maistrat multsubţire decât trebuie. Se să dădură avion. Era un de pietriş pe pistă care scrâşnea sub bocancii lor în timp ce ocoliră avionul, până la uşa încărcăturii. Puteau simţi atmosfera încărcată şi caldă, apăsarea nopţii pe cer. Insula părea să-şi ţină răsuflarea. Carlo se întinse şi deschise o uşă. În spatele — 323 —

avionului se afla un container negru, cam de un metru pe

doi. Îl dădu cu dificultate jos, împreună cu Marc. Tânărul privi în sus. Luminile de pe pista de aterizare îl buimăceau, dar putea distinge o statuie lângă jeep, care îi aştepta să se apropie. Nu se mişcase de când avionul aterizase.

— De scuipă ce nu vine el zise la noi? întrebă Marc. Carlo şi nu nimic. Containerul avea două mânere, de o parte şi de cealaltă. Cei doi bărbaţi îl cărară între ei, păşind anevoie, împovăraţi de greutate. Le luă mult timp să ajungă la jeep. Dar ajunseră în cele din urmă. Pentru a doua oară, puseră containerul jos. Carlo se îndreptă, frecându-şi palmele de jeanşi. — Bună seara, domnule general, rosti el. Vorbea în engleză. Nu era limba lui maternă. Nu era nici a generalului. Dar era singura limbă pe care o cunoşteau toţi. — Bună seara. Generalul nu se mai încurcă cu aflarea numelor, despre care ştia oricum că sunt false. V -a fost greu să ajungeţi aici? — Nu, deloc, domnule general. — Îl aveţi? — Un kilogram de uraniu pentru arme. Suficient pentru a construi o bombă destul de puternică încât să distrugă un oraş. Aş fi interesat să ştiu la ce oraş vă gândiţi. Generalul Alexei Sarov făcu un pas înainte şi luminile de pe pistă îi dezvăluiră trăsăturile. Nu era un bărbat înalt, dar exista ceva în fiinţa lui ce iradia putere şi control. Purta cu sine pecetea anilor petrecuţi în armată. Putea fi observată în părul grizonat tuns scurt, în ochii atenţi de culoare albastru pal şi în figura ce nu trăda nicio emoţie. Era vizibilă în felul în care se purta. Era perfect echilibrat; relaxat şi îngrijorat în acelaşi timp. Generalul Sarov avea şaizeci şi doi de ani, dar arăta douăzeci de ani albă mai tânăr. într -un costumcu negru, cămaşă şi aveaEra o îmbrăcat cravată subţire, bleumarin. În căldura umedă a serii, hai nele lui ar fi trebuit să fie boţite. Ar fi trebuit să transpire. Dar părea că tocmai ieşise dintr-o cameră cu aer condiţionat. Se ghemui lângă container, în acelaşi timp scoţând un — 324 —

dispozitiv mic din buzunar. Arăta ca o brichetă de maşină cu un cadran ataşat. Găsi o dulie într -o laterală a containerului şi introduse dispozitivul înăuntru. Examină scurt cadranul. Rezultatul era satisfăcător. — Aveţi şi restul banilor? întrebă Carlo. — Bineînţeles. Generalul se ridică şi păşi înspre jeep. Carlo şi Marco se încordară – acesta era momentul când diplomat el putea scoate armă. Dar când se întoarse, ţinea o geantă de piele neagră. Apăsă încuietorile şi o deschise. Geanta era plină cu bancnote: erau de o sută de dolari în pachete de câte cincizeci. O sută de pachete în total. Adică o jumătate de milion de dolari. Mai mulţi bani decât văzuse Carlo în toată viaţa lui. Dar tot nu era de ajuns.

— Am avut o problemă, spuse Carlo. — Da? Sarov nu păru deloc surprins. Marc îşi simţi transpiraţia şerpuind în jos pe ceafă. Un ţânţar îi bâzâia la ureche, dar rezistă tentaţiei de a -l plesni. Asta aştepta el. Stătea la câţiva metri depărtare, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Încet, îi lăsă să se furişeze în spatele lui, mai aproape de arma ascunsă. Se uită la clădirile în ruină. Una dintre ele fusese, se pare, un turn de control. Cealaltă părea să fi fost vama. Amândouă erau distruse şi părăsite, părăginite şi cu geamurile sparte. Se putea ascunde cineva acolo? Nu. Senzorul de căldură al avionului ar fi arătat acest lucru. Erau singuri. — Preţul uraniului, ridică din umeri Carlo. Prietenul nostru din Miami îşi cere scuze. Dar sunt sisteme noi de securitate peste tot în lume. Contrabanda – în special cu astfel de lucruri – a devenit tot mai greu de făcut. Şi asta înseamnă costuri în plus. — Un Câtsfert în plus? de milion de dolari. — Ăsta-i un lucru neplăcut. — Neplăcut pentru dumneata, domnule Dumneata eşti cel care trebuie să plătească. Sarov medită. — 325 —

general.

— Am avut o înţelegere, începu el din nou. — Prietenul nostru din Miami spera că veţi înţelege. Urmă o tăcere adâncă. Degetele lui Marc se îndreptară spre cingătoare, la spate, strângând mai aproape Glock -ul automat. Dar apoi Sarov dădu din cap. — Va trebui să strâng banii, spuse el. pe care l-am folosit şi — Îi puteţi în acelaşi cont înainte, spusetransfera Carlo. Dar trebuie să vă previn, domnule general. Dacă banii nu ajung în trei zile, serviciile de informaţii americane vor afla ce s-a întâmplat aici în seara asta… despre ce aţi primit. Puteţi crede că sunteţi în siguranţă aici, pe insulă. Vă asigur, nu veţi mai fi. — Mă ameninţi, mormăi Sarov. Era ceva calm şi ameninţător dintr -odată în felul în care vorbea.

— Nu e nimic personal, îi răspunse Carlo. Marc scoase un sac din pânză. Îl despături şi apoi vărsă banii din geantă în sac. Geanta putea conţine un radio transmiţător. Putea conţine o bombă în miniatură. O lăsă acolo.

— Noapte bună, domnule general, îi ură Carlo. — Noapte bună, zâmbi Sarov. Să aveţi un zbor uşor. Cei doi bărbaţi se îndepărtară. Marc simţea banii, pachetele îi împungeau piciorul prin sacul de pânză. — Omul ăsta e un prost, şopti el, revenind la limba maternă. Este în vârstă. De ce ne-a fost frică? — Hai să plecăm odată de-aici, îl grăbi Carlo. Se gândea la ce spusese generalul: „Să aveţi un zbor uşor”. Oare zâmbea când a spus asta? Făcu semnul prestabilit, aducând laolaltă arătătorul şi degetul mare. Imediat, motorul avionului Cessna porni.

Generalul Sarov încă îi privea. Nu se mişcase, dar mâna i se duse încă o dată buzunarul hainei. Degetele lui apucară radioemiţătorul ce laaştepta acolo. Se întrebase dacă va fi necesar să îi omoare pe cei doi bărbaţi şi pe pilot. Din partea lui, ar fi preferat să n-o facă totuşi, ca pe o poliţă de asigurare. Dar pretenţiile lor o cereau. Trebuia să se aştepte ca ei să fie lacomi. Luând în consideraţie ce fel de oameni — 326 —

erau, era aproape inevitabil.

Întorşi în avion, cei doi bărbaţi îşi legară centurile, în timp ce pilotul se pregătea să decoleze. Carlo auzi motorul accelerând şi avionul începu încet să se întoarcă. Undeva departe, se auzi bubuitul unui tunet. Şi-ar fi dorit să fi întors avionul imediat după ce aterizaseră. Ar fi câştigat secunde preţioase şi era nerăbdător să se îndepărteze, să fie din nou în aer. „Să aveţi un zbor uşor.” Nu se simţise nicio emoţie în vocea generalului, când spusese asta. Poate chiar asta a vrut să spună. Dar Carlo gândi că ar fi vorbit exact la fel dacă ar fi pronunţat o sentinţă la moarte. Lângă el, Marc număra deja banii, afundându-şi mâinile în grămezile de bancnote. Se uită înapoi la clădirile în ruină, la jeepul ce-l aştepta. Va încerca oare Sarov ceva? Ce fel de mijloace ar fi putut avea pe insulă? Dar în timp ce avionul se întoarse pe loc, nu se mişcă nimic. Generalul a rămas locului. Nu mai era nimeni prin preajmă. Luminile de pe pistă se stinseră. — Ce dracu’ se întâmplă? înjură pilotul cu sete. Marc se opri din numărat. Carlo înţelese imediat ce se întâmplă. — A stins luminile, spuse el. Vrea să ne ţină aici. Poţi decola fără ele? Avionul se întoarse la 180 de grade, astfel încât era cu faţa în direcţia din care venise. Pilotul se holbă prin geamul de la carlingă, chinuindu-se să vadă în noapte. Era foarte întuneric acum, dar mai era şi o lumină urâtă, parcă ireală, pâlpâind pe cer. Dădu din cap. — Nu va fi uşor, dar… Luminile se aprinseră din nou. Iată-i în avion, sloboziţi ca o de săgeată îndreptată către libertate şi cu un profit în plus un sfert de milion de dolari. Pilotul răsuflă uşurat. — Trebuie să fi fost din cauza furtunii, spuse el. A întrerupt curentul electric. — Hai să plecăm de aici, mormăi Carlo. Cu cât ajungem — 327 —

mai repede în aer, cu atât voi fi mai fericit. Pilotul dădu din cap. — Cum spui tu. Apăsă butoanele şi avionul Cessna se târî înainte, prinzând repede viteză. Luminile pistei îl ghidau înainte. Carlo se aşeză în scaunul lui. Marc privea pe fereastră. Şi apoi,delapecâteva secunde după roţile Întreaga avionului se ridicaseră sol, avionul şovăi dintrce-odată. lume se răsuci ca un gigant, o mână invizibilă îl apucă şi îl smuci într-o parte. Avionul Cessna zburase cu o sută cincizeci de kilometri la oră şi fusese oprit brusc în câteva secunde, încetinirea aruncându-i pe cei trei pasageri din scaunele lor. Dacă n-ar fi avut centurile de siguranţă legate, ar fi fost azvârliţi prin geamul din faţă – sau prin ce mai rămăsese din sticla spartă. În acelaşi timp se auziră o serie de bubuituri puternice, ca şi cum ceva ar fi lovit fuzelajul. Una din aripile avionului se înclinase şi propulsorul se desprinse, învârtindu-se în noapte. Deodată avionul rămase nemişcat , răsturnat pe o parte. Pentru o secundă, nimeni nu mişcă în cabină. Motoarele avionului huruiră şi apoi se opriră. Marc se ridică din scaun. — Ce s-a întâmplat? strigă el. Îşi muşcase limba şi sângele i se prelingea pe bărbie. Sacul era încă deschis şi banii i se răstu rnaseră în poală. — Nu înţeleg… pilotul era prea uluit să vorbească. — Ai ieşit de pe pistă! Faţa lui Carlo era încremenită de furie. — Ba nu! — Uite! Marc arătă ceva şi pilotul îi urmări degetul tremurând. Uşa de sub avion cedase. Apa neagră se prelingea înăuntru, formând o baltă la picioarele lor. Urmară alte bubuituri, data asta mai aproape. — El a făcut asta, spusedepilotul. — Ce a făcut? întrebă Carlo. — A mutat pista. Fusese o şmecherie simplă. În timp ce avionul se întorcea, Sarov stinsese luminile de pe pistă folosind radio — 328 —

transmiţătorul din buzunar. Pe moment, pilotul fusese dezorientat, pierdut în întuneric. Apoi avionul îşi terminase întoarcerea şi luminile se reaprinseră. Dar ce nu ştiuse el, ceea ce nu avusese cum să vadă era că un al doilea set de lumini fusese activat – şi că acestea aveau o altă direcţie, părăsind siguranţa pistei şi continuând peste mlaştină. Ne- îndreptat către mangrove, spuse pilotul. — Acum a Carlo înţelese ce se întâmplase cu avionul. În momentul în care roţile atinseseră apa, soarta lor fusese pecetluită. Fără pământ solid dedesubt, avionul se împotmolise şi se răsturnase în mlaştină. Apa continua să se infiltreze înăuntru, în timp ce ei se scufundau încet. Crengile mangrovelor care aproape că distruseseră avionul îi înconjurau, formând o închisoare vie. — Ce-o să facem? întrebă Marc, purtându-se deodată ca un copil. O să ne înecăm! — Putem ieşi, spuse Carlo, care fusese rănit în coliziune. Îşi mişcă un braţ cu durere, desfăcându-şi centura. — N-ar fi trebuit să-l înşelăm, strigă Marc. Ştiai cine este. Ţi s-a spus… — Taci! Carlo avea şi el o armă. O scoase din tocul de sub cămaşă şi o puse pe genunchi. Vom ieşi de aici şi -i vom cere socoteală. Şi apoi vom găsi cumva şi o cale de a pleca de pe insula asta blestemată. — E ceva… începu pilotul. Afară mişcase ceva. — Ce este? şopti Marc. — Şşt! Carlo se ridică pe jumătate, corpul lui acoperind spaţiul strâmt al cabinei. Avionul se înclină din nou, afundându -se şi mai mult în mlaştină. Carlo îşi pierdu echilibrul şi apoi îşi reveni. Porni înainte, pe lângă pilot, ca şi cum ar fi vrut să

iasă prinimens geamulşispart din faţă. Ceva îngrozitor se repezi înspre el, acoperind puţina lumină ce se putea vedea pe cerul nopţii. Carlo ţipă când acesta se aruncă în avion, înspre el. Era o licărire albă şi un grohăit fioros. Şi ceilalţi bărbaţi ţipau. Generalul Sarov stătea şi privea. Încă nu ploua, dar — 329 —

umezeala era puternică în atmosferă. Un fulger străbătu cerul cu mişcări lente, savurându-şi traiectoria. În acel moment zări avionul Cessna stând pe o parte, pe jumătate cufundat în mlaştină. O jumătate de duzină de crocodili se înghesuiau peste el. Cel mai mare dintre ei se strecurase primul prin fereastra carlingei. Numai coada i se vedea,

bătând, în timp ce se ghiftuia. Se aplecă şi ridică containerul negru. Deşi trebuise ca doi oameni să o care când i-a fost adusă, părea că nu cântăreşte nimic în mâinile lui. O aşeză în jeep şi se sprijini pe banchetă. Îşi acordă satisfacţia rară a unui zâmbet şi îl simţi, pentru scurt timp, pe buze. Mâine, când crocodilii îşi vor fi terminat masa, va trimite muncitorii de pe câmp – macheteros – să recupereze bancnotele. Nu că banii ar fi fost importanţi. Era posesorul unui kilogram de uraniu pentru arme. După cum spusese Carlo, avea de-acum putere cât să distrugă un orăşel. Dar Sarov nu intenţiona să distrugă un oraş. Ţinta lui era lumea întreagă.

— 330 —

MINGE DE MECI Alex făcu un stop pe piept, împingând mingea în faţă, şi trase un şut în poartă. Abia apoi îl zări pe bărbatul cu câinele mare, alb. Era o după-amiază senină de vineri, între o primăvară târzie o vară timpurie. EraDomnul doar unWiseman, meci de antrenament, darşiAlex îl lua în serios. care preda educaţia fizică, îl selecţionase în prima echipă şi era nerăbdător să joace împotriva altor şcoli din vestul Londrei. Din păcate, şcoala lui, Brookland, nu avea teren propriu. Era un teren public şi oricine putea să treacă pe acolo. Şi puteau să vină şi cu câini. Alex îl recunoscu imediat pe bărbat şi îşi simţi inima grea. Era şi nervos în acelaşi timp. Cum de avusese tupeul să vină acolo, pe terenul şcolii, în mijlocul unui meci? Oare oamenii ăştia nu aveau să-l lase în pace? Pe bărbat îl chema Crawley. Cu părul rar, faţa pătată şi hainele demodate, arăta ca un ofiţer tânăr sau ca un profes or la o şcoală particulară de mâna a doua. Dar Alex ştia adevărul. Crawley lucra pentru MI6. Nu era chiar spion, dar făcea parte din acea lume. Crawley era directorul unuia dintre birourile cele mai secrete ale ţării. Lucra cu actele, făcea aranjamentele şi stabilea întâlnirile. Când cineva murea cu un cuţit în spate sau cu un glonţ în piept, Crawley era cel care semna pe linia punctată. În timp ce Alex alerga la linia de centru, Crawley se îndreptă către o bancă, trăgând câinele după el. Animalul nu părea să vrea să meargă. Bărbatul se aşeză. Era încă acolo zece minute mai târziu, când se auzi fluierul de final şi meciul se încheie. Alex stătu pe gânduri o secundă. Apoi îşi luă haina şi se îndreptă către el. Crawley păru surprins să-l vadă. — Alex! exclamă el. Ce surpriză! Nu te-am văzut de… ei bine, de când te-ai întors din Franţa. Trecuseră doar patru săptămâni de când MI6 îl forţase pe Alex să investigheze o şcoală pentru cei foarte bogaţi aflată în sud-estul Franţei. Sub un nume fals, el devenise elev la — 331 —

Academia Point Blanc şi ajunsese să fie luat prizonier de directorul nebun, Dr. Grief. Fusese urmărit când cobora un munte, împuşcat şi aproape disecat de viu în timpul unei ore de biologie. Alex nu-şi dorise niciodată să devină spion şi întreaga afacere îl convinsese că avea dreptate. Crawley era ultima persoană pe care dorea s-o vadă. Dar bărbatul de la MI6 zâmbea. — Eşti în echipa şcolii? Aici jucaţi voi? Mă mir că nu te -am mai văzut. Eu şi Barker ne plimbăm adesea pe aici. — Barker? — Câinele. Crawley se aplecă şi îl mângâie. Este dalmaţian. — Credeam că dalmaţienii au pete. — Nu şi acesta. Crawley ezită. De fapt, Alex, am mare noroc că am dat peste tine. Putem sta de vorbă puţin? Alex dădu din cap. — Lăsaţi-o baltă, domnule Crawley. V-am spus şi data trecută. Nu mă interesează MI6. Sunt elev. Nu sunt spion. — Bineînţeles, aprobă Crawley. Asta n-are nimic de-a face cu… compania. Nu, nu, nu. Părea aproape stân jenit. Chestia e că tot ce voiam să te întreb este… Nu ţi-ar plăcea un loc în primul rând la Wimbledon? Întrebarea îl luă pe Alex prin surprindere. — Wimbledon? Vreţi să spuneţi… tenis? — Aşa este, zâmbi Crawley. La All England Tennis Club. Eu sunt în comitetul de organizare. — Şi îmi oferiţi un bilet? — Da. — Care-i şpilul? — Nu e niciun şpil, Alex. Chiar nu e. Dar… lasă -mă să-ţi explic. Alex îşi dădea seama că ceilalţi jucători erau gata să plece. Orele de şcoală erau aproape pe sfârşite. El îl ascultă pe Crawley am în avut continuare. Chestia acumdar o săptămână o spargere. Paza ela că, clubvezi estetu, strictă, cineva a reuşit să se caţere pe zid şi să pătrundă în clădirea Millennium printr-un geam.

— Ce este clădirea Millennium? — Este locul în care jucătorii au vestiarele. Are şi o sală de — 332 —

gimnastică, un restaurant, câteva săli de odihnă şi aşa mai departe. Avem camere de supravegheat, dar spărgătorul a dezactivat sistemul – odată cu alarma principală. A fost o treabă cât se poate de profesionistă. N-am fi ştiut niciodată că a intrat cineva acolo, fără un dram de noroc. Unul dintre paznicii noştri de noapte l-a văzut pe bărbat plecând. Era un chinez de vreo douăzeci de ani. — Paznicul? — Nu, spărgătorul. Îmbrăcat din cap până în picioare în negru, cu un fel de rucsac în spate. Paznicul a alertat poliţia şi am căutat peste tot. Clădirea Millenni um, terenurile de tenis, cafenelele… peste tot. Ne-a luat trei zile. Nu există celule teroriste active în Londra pe moment, slavă Domnului, dar există mereu posibilitatea ca vreun nebun să pună o bombă. Am adus şi trupele antitero. Câini dresaţi. Nimic! Oricine a fost s-a evaporat şi se pare că nu a lăsat nimic în urmă. Iată care este chestia ciudată, Alex. N -a lăsat nimic, dar nici nu a luat nimic. Cum ţi -am spus, dacă paznicul nu l-ar fi văzut pe tipul ăsta, noi nici n -am fi ştiut că a fost acolo. Ce crezi despre asta?

Alex dădu din umeri. — Poate că paznicul l-a deranjat înainte de a apuca să pună mâna pe ceea ce voia să ia. — Nu. Pleca deja când a fost văzut. — Se poate ca paznicul să-şi fi imaginat? — Am examinat camerele de supraveghere. Pe film sunt înregistrate data şi ora şi am descoperit că ele nu au funcţionat timp de două ore. De la miezul nopţii până la două dimineaţa. — Atunci ce credeţi, domnule Crawley? De ce îmi spuneţi mie toate astea?

Crawley oftă şi îşi întinse picioarele. Purta pantofi de piele întoarsă, uzaţi.mea Câinele adormise. — Părerea este că cineva vrea să saboteze Wimbledonul în acest an, spuse el. Alex era pe cale să -l întrerupă, dar Crawley ridică o mână. Ştiu că pare ridicol şi trebuie să recunosc că ceilalţi membri ai comitet ului de organizare nu mă cred. Pe de altă parte, ei nu au instinctele — 333 —

mele. Ei nu lucrează în aceeaşi branşă ca şi mine. Dar gândeşte-te, Alex. Trebuie să fi fost o cauză pentru o spargere atât de bine executată. Dar n-am găsit niciun mobil. Ceva e în neregulă. — De ce ar dori cineva să saboteze Wimbledonul? — Nu ştiu. Dar gândeşte-te, turneul de două săptămâni de la Wimbledon o afacere uriaşă. Sunt milioaneaproape de lire sterline în joc. este Numai banii din premii însumează opt milioane şi jumătate. Apoi mai sunt drepturile de difuzare la televiziune, de reclamă, sponsorizările… Vin vedete importante cu avionul, din toată lumea – de la actori de cinema până la preşedinţi – iar biletele pentru finala masculină se ştie că aduc milioane de lire. Nu este doa r un joc. Este un eveniment mondial şi dacă s-ar întâmpla ceva… ei bine, nici nu mă pot gândi la asta. Era evident că totuşi Crawley se gândise la asta. Părea obosit. Îngrijorarea se putea observa în ochii lui. Alex se gândi pentru un moment. — Vreţi să arunc o privire. Zâmbi. N -am fost niciodată la Wimbledon. L-am văzut doar la televizor. Mi -ar plăcea un bilet în Arena Centrală. Dar nu văd cum o vizită de o zi ar putea fi de folos.

— Exact, Alex. Dar o vizită de o zi nu e chiar ce aveam în minte. — Continuaţi. — Ştii, m-am gândit că ai putea dori să devii băiat de mingi.

— Vorbiţi serios? — De ce nu? Poţi sta acolo două săptămâni întregi. Te vei distra de minune şi vei fi în miezul evenimentelor. Vei vedea nişte meciuri grozave. Iar eu voi putea fi mai relaxat, ştiind că eşti acolo. Dacă se întâmplă ceva deosebit, sunt şanse mari tu grijă să descoperi ce ecap. vorba. suni şi eu pot săcaam de asta. despre Dădu din EraApoi clar mă că reuşise să se convingă singur, dacă nu şi pe Alex. Doar nu e periculos sau altceva. Vreau să spun că… e doar Wimbledon. Vor mai fi mulţi alţi băieţi şi fete. Ei, ce crezi? — Nu aveţi deja destui oameni de pază? — 334 —

— Bineînţeles că am angajat o firmă de pază. Sunt uşor de reperat – ceea ce-i face uşor de evitat. Dar tu ai fi invi zibil, Alex. Ăsta e şi scopul. — Alex…? Domnul Wiseman îl strigase. Profesorul îl aştepta. Toţi ceilalţi jucători plecaseră deja, în afară de doi sau trei băieţi care mingea de laprofesor, unul la celălalt. — pasau Imediat, domnule răspunse Alex. Profesorul ezită. Era ciudat că unul dintre băieţi stătea de vorbă cu bărbatul acela cu haine demodate şi cu cravată dungată. Dar, pe de altă parte, era Alex Rider şi întreaga şcoală ştia că se întâmplă ceva ciudat cu el. Lipsise de la şcoală de două ori în ultimul timp, de ambele dăţi fără scuze adecvate, şi ultima dată când revenise întregul laborator de ştiinţe fusese distrus într-un incendiu misterios. Domnul Wiseman decisese să ignore situaţia. Alex îşi putea vedea de grijă singur şi fără îndoială că avea să apară mai târziu. — Să nu stai prea mult! îi spuse. Se îndepărtă, şi Alex se trezi singur cu Crawley. Se gândise la ce i se spusese. O parte din el nu avea încredere în Crawley. Era doar o coincidenţă că venise exact când Alex era pe teren, în mijlocul meciului? Nu prea. În lumea celor din MI6, unde totul este planificat şi calculat, nu există coincidenţe. Era unul dintre motivele pentru care Alex îi ura. Se folosiseră de el de două ori şi de ambele dăţi nu le păsase dacă supravieţuia sau murea, atâta timp cât le era de ajutor. Crawley făcea parte din acea lume care lui Alex nu-i plăcea deloc, şi, în sufletul lui, băiatul nu -l putea suferi. Dar, în acelaşi timp, îşi spuse, poate că gândea prea departe. Crawley nu-i ceruse să se infiltreze într-o ambasadă străină sau să se paraşuteze în Irak, sau orice altceva periculos. I se ofereau două săptămâni la Wimbledon. Pur şi simplu. şansă de a pe privi meciuri tenis şi dacămâna avea ghinion –Ode a depista cineva carede încerca să –pună pe averea clubului. Ce putea să se întâmple? — În regulă, domnule Crawley, acceptă în cele din urmă. Nu văd de ce nu. —E minunat, Alex. Voi face aranjamentele necesare. — 335 —

Haide, Barker.

Alex se uită la câine şi observă că tocmai se trezise. Se holba la el cu o privire roz în ochii injectaţi. Îl avertiza? Ştia oare câinele ceva ce el nu ştia? Dar apoi Crawley trase de lesă şi, înainte ca Barker să poată dezvălui vreunul dintre secretele stăpânului său, plecaseră deja. Şase săptămâni mai târziu, Alex se găsea în Arena Centrală, îmbrăcat în culorile verde-închis şi mov ale All England Tennis Club. Meciul final din runda de calificări urma să înceapă. Unul din cei doi jucători, care stătea la doar câţiva centimetri de el, urma să meargă în runda următoare cu şansa de a câştiga premiul de jumătate de milion de lire sterline ce revenea campionului. Celălalt urma să plece cu primul autobuz înapoi acasă. De-abia acum, când stătea cu un genunchi aşezat lângă fileu, aşteptând serviciul, Alex înţelegea cu adevărat ce putere avea campionatul de la Wimbledon şi de ce îşi câştigase faima mondială. Pur şi simplu nu mai exista o competiţie ca aceasta.

Era înconjurat de tribunele mari, cu mii şi mii de spectatori aşezaţi tot mai sus până ce dispăreau în umbre, la capăt. Era greu să distingi vreo faţă. Erau prea mulţi şi păreau mult prea departe. Dar simţi cutremurarea mulţimii când jucătorii se îndreptară la locurile lor de pe teren, cu iarba proaspăt tunsă ce părea să strălucească sub picioarele lor. Urmă o rundă de aplauze, cu ecou, şi apoi deodată se făcu linişte. Fotografii atârnau, ca nişte vulturi, deasupra unor lentile uriaşe în timp ce sub ei, în huse verzi, camerele de televiziune aşteptau să difuzeze primul serviciu. Jucătorii se uitau unul la celălalt: doi bărbaţi ale căror vieţi îi adus eseră până Era aici totul şi al căror viitor urmaiarba, să secăpşunele, decidă în câteva minute. pur englezesc:

pălăriile de paie. Şi totuşi, era sângeros, ca o întrecere între gladiatori, cum nu mai existase vreodată. — Linişte, vă rugăm, doamnelor şi domnilor… Vocea arbitrului se auzi printre ceilalţi vorbitori şi apoi — 336 —

primul jucător servi. Jacques Lefevre era francez, avea 22 de ani şi era pentru prima dată la turneul acesta. Nimeni nu se aştepta ca el să ajungă atât de departe. Juca împotriva unui german, Jamie Blitz, unul dintre favoriţii anului. Dar era Blitz cel care pierdea, două seturi pierdute şi 5-2 la ghemuri. Alex îl privi cum aştepta, balansându -se pe vârfurile picioarelor. Lefevre servea. Mingea trecu aproape de linia de centru. Era as. — 15 la 0.

Alex era destul de aproape ca să observe înfrângerea din ochii germanului. Aceasta era cruzimea jocului: partea psihologică. Dacă-ţi pierzi firea, atunci poţi pierde totul. Asta

se întâmpla acum cu Blitz. Alex aproape că o putea simţi în transpiraţia lui. În timp ce păşi în cealaltă parte a terenului pentru următorul serviciu, întregul lui corp părea greu, ca şi cum îşi folosea toată energia să se menţină acolo. Pierdu următorul punct şi pe cel de după. Alex fugi de -a lungul terenului, prinse o minge şi de-abia avu timp să o rostogolească la băiatul de mingi din stânga. Nu că ar fi avut nevoie de ea. Se părea că va mai fi doar un serviciu în meciul acesta.

Şi bineînţeles, Lefevre reuşi un as final, căzând apoi în genunchi, cu pumnii încleştaţi în semn de victorie. Era o imagine văzută de sute de ori înainte pe terenurile de la Wimbledon şi spectatorii se ridicară în picioare, aplaudând. Dar nu fusese un meci bun. Blitz ar fi trebuit să câştige. Sigur că meciul nu ar fi trebuit să se termine în numai trei seturi. Nu fusese deloc în formă şi tânărul francez îl călcase în picioare. Alex adună ultimele mingi şi le trimise de -a rostogolul până în colţul îndepărtat. Privi atent când cei doi jucători îşi dădură mâinile, întâi unul cu celălalt şi apo i cu arbitrul. Blitz se îndreptă el faţa. şi începu să-şipărea strângă în geantă. Alex îicătre studie Germanul uimit,lucrurile ca şi când nu-i venea să creadă că pierduse. Salută încă o dată mulţimea şi părăsi terenul. Lefevre încă semna autografe pentru primul rând de spectatori. Blitz fusese deja uitat. — 337 —

— N-a fost un meci prea reuşit, spuse Alex. Nu ştiu ce s -a întâmplat cu Blitz. Părea că e somnambul jumătate din meci. O oră mai târziu, Alex stătea la o masă în complex, în camerele de sub biroul arbitrului din colţul terenului numărul 1, unde cei două sute de băieţi şi fete care lucrau în timpul turneului luau masa, se schimbau şi se odihneau. Bea un suc cu alţi doi băieţi de mingi şi cu o fată. Devenise bun prieten cu fata în ultimele două săptămâni – atât de

mult, încât ea îl invitase să meargă împreună cu familia ei în Cornwall după ce se va fi terminat turneul. Era brunetă, cu ochi de un albastru-deschis şi avea pistrui. Era o bună alergătoare de viteză şi foarte în formă. Frecventa o şcoală catolică în Wimbledon, şi tatăl ei era ziarist, scriind articole despre economie şi ştiri cotidiene, dar nu era absolut nimic serios la ea. Îi plăceau glumele, cât mai grosolane, şi Alex era sigur că râsul ei se putea auzi până pe terenul 19. O chema Sabina Pleasure.

— Mare păcat, spuse Sabina. Dar îmi place Lefevre. E drăguţ. Şi e doar cu puţin mai mare decât mine. — Cu şapte ani, îi aduse aminte Alex. — Nu mai înseamnă nimic în ziua de azi. Oricum, voi fi din nou în Arena Centrală mâine. Îmi va fi greu să mă co ncentrez la meci.

Alex zâmbi. Îi plăcea cu adevărat de Sabina, deşi ea părea să aibă o fixaţie pentru bărbaţii mai în vârstă. Era bucuros acum că acceptase oferta lui Crawley. — Ai grijă numai să îţi ţii mâinile pe mingile care trebuie, spuse el. — Rider!

Vocea întrerupse conversaţia din cantină şi un bărbat mic de statură, cu o înfăţişare dură, ieşi dintr -un birou lateral. Era Wally Walfor, fost sergent RAF, responsabil de băieţii şi fetele de mingi. domnule? — Da,

Alex se antrenase patru săptămâni cu Walfor şi îşi dăduse seama că bărbatul nu era atât de dur pe cât voia să pară. — Am nevoie de un om de rezervă. Te deranjează? — Nu, domnule, e în ordine. — 338 —

Alex îşi termină sucul şi se ridică. Era bucuros să vadă că Sabina se întristează la plecarea lui. Rezerva trebuia să stea lângă biroul arbitrului în caz că ar fi fost nevoie de ea pe unul dintre terenuri sau oriunde în altă parte. De fapt, lui Alex îi plăcea să stea afară la soare, să privească mulţimea. Îşi duse tava înapoi la tejghea şi era gata să plece când observă ceva ce îl făcu să se oprească şi să se gândească. Era un paznic care vorbea la o cabină telefonică dintr -un colţ. Nu era nimic ciudat în asta. Erau mereu paznici la intrarea în complex şi adesea se furişau pentru un pahar cu apă sau să meargă la toaletă. Paznicul vorbea repede şi cu entuziasm, cu ochii strălucitori, ca şi cum ar fi transmis ceva important. Era imposibil să auzi ce spune, din cauza gălăgiei din cantină, dar şi aşa, Alex se furişă mai aproape în speranţa că va auzi câteva cuvinte. Şi atunci observă tatuajul. Cu atâţia copii de mingi în încăpere şi cu bucătarii ocupaţi în spatele tejghelei, temperatura crescuse. Paznicul îşi dăduse jos jacheta. Purta o cămaşă cu mânecă scurtă. Şi pe braţ, exact acolo unde se termina cămaşa, avea un cerc mare roşu. Alex nu mai văzuse aşa ceva înainte. Un cerc simplu, nedecorat, fără scris, fără vreun desen. Ce putea să însemne? Paznicul se întoarse deodată şi îl văzu pe Alex uitându-se la el. Se întâmplă foarte repede şi Alex era supărat pe el însuşi că nu fusese mai grijuliu. Paznicul nu se opri din conversaţie, dar se mişcă astfel încât braţul cu tatuajul nu se mai afla sub privirile lui Alex. În acelaşi timp, îşi acoperi tatuajul cu mâna liberă. Alex îi zâmbi şi îi făcu semn, ca şi cum ar fi aşteptat la rând la telefon. Paznicul mai bolborosi câteva cuvinte şi apoi închise. Apoi îşi puse înapoi jacheta şi se îndepărtă. Alex aşteptă până acesta urcă pe scări şi apoi îl urmă. Dar paznicul dispăruse. Alex îşi reluă locul de pe bancă, lângă biroul arbitrului, şi cugetă. O conversaţie telefonică într-o cantină aglomerată. Poate că nu însemna nimic. Dar era ciudat că Alex îl mai văzuse pe paznic cu o oră înainte de începerea meciului Blitz – Lefevre. Alex fusese trimis în clădirea Millennium să ducă o rachetă — 339 —

unuia din jucători şi fusese îndrumat spre sala jucătorilor. Urcând scările care duceau de la recepţia principală, se găsi într-o încăpere mare, aerisită, cu monitoare de televiziune pe o parte şi cu monitoare de calculator de alta, cu canapele roşii şi albastre între ele. Ştia că era un privilegiu să se găsească acolo. Era o încăpere privată. Tim Henman privea un meci la televizor. eradin şi dozatorul Jamie Blitz, luând un pahar de apă mineralăŞicuacolo gheaţă de pe peretele opus.

Şi paznicul fusese acolo. Alex îl observase stând în picioare destul de stânjenit, lângă scări. Îl privea pe Blitz, dar în acelaşi timp folosea un telefon mobil. Cel puţin aşa părea. Dar Alex se gândise atunci că era ceva în neregulă cu el. Deşi avea mobilul la ureche, de fapt nu vorbea. Atenţia lui era îndreptată asupra lui Blitz. Alex îl privise pe jucător bându-şi apa şi apoi plecând. Paznicul plecase la câteva secunde după. Ce făcuse el în clădirea Millennium? Aceasta era prima întrebare pe care Alex şi-o punea acum, în timp ce stătea în soare, ascultând zgomotul făcut de mingile de tenis în depărtare şi de mulţimea nevăzută. Şi mai era ceva, şi mai enigmatic. Dacă paznicul avea un telefon mobil şi dacă acesta funcţiona cu câteva ore înainte, de ce a avut nevoie să sune de la telefonul public din colţul complexului? Bineînţeles, se poate ca bateria să se fi descărcat. Dar chiar şi aşa, de ce să folosească exact acel telefon? Erau cabine în tot clubul, sus la suprafaţă. Oare nu voia să fie văzut? Şi de ce avea un cerc roşu tatuat pe braţ? Nu voia să i se vadă nici acela. Alex era sigur că încercase să îl acopere. Şi mai era ceva. Poate că era doar o coincidenţă, dar paznicul, ca şi cel care pătrunsese în All England Tennis Club, era chinez.

— 340 —

SÂNGE ŞI CĂPSUNE Alex nu se hotărî în mod conştient să-l urmărească pe

paznic, dar în următoarele zile părea atras de el parcă din întâmplare. Îl mai zări de două ori; o dată verificând poşetele la Din poarta 5 şi din îndrumând cuplu de spectatori. păcate, eranou, imposibil să îl aiun sub observaţie tot timpul. Acesta era singurul defect al planului lui Crawley. Munca de

băiat de mingi a lui Alex îl ţinea pe terenul central aproape toată ziua. Băieţii şi fetele de mingi lucrau prin rotaţie, două ore – muncă, două ore pauză. În cel mai bun caz, putea fi spion cu jumătate de normă. Şi când era pe teren, îl uita foarte repede pe paznic, telefonul lui şi întreaga afacere a spargerii, fiind absorbit de tensiunea meciului.

Dar la două zile după ce Blitz părăsise Wimbledonul, Alex se pomeni încă o dată în urmărirea paznicului. Era cam cu jumătate de oră înaintea meciului de după-amiază şi Alex era pe cale să se prezinte în complex când îl văzu intrând în clădirea Millennium din nou. Clădirea avea propriul personal de pază. Publicul larg nu putea trece de recepţie fără permis. Aşadar, ce făcea el înăuntru? Alex se uită la ceas. Dacă întârzia, Walfor ar fi ţipat la el şi probabil l-ar fi mutat întrunul dintre colţurile cele mai puţin interesante de pe teren. Dar mai era timp. Şi, trebuia să recunoască, era foarte curios.

Intră în clădirea Millennium. Ca de obicei, nimeni nu-l întrebă nimic. Uniforma de băiat de mingi era îndeajuns. Urcă treptele, trecu de holul jucătorilor şi intră în restaurantul din partea cealaltă. Paznicul era acolo, în faţ a lui. Din nou, avea telefonul mobil în mână. Dar nu suna nicăieri. Stătea pur şi simplu în picioare, uitându -se la jucători şi la jurnalişti cum îşi terminau masa. Sala de mese era mare şi modernă, cu un bufet pentru mâncarea caldă şi cu o zonă centrală cu salate, băuturi răcoritoare şi fructe. Probabil că erau vreo sută de oameni care mâncau la mese şi Alex recunoscu vreo două figuri celebre printre ele. Se uită la paznic. Stătea într-un colţ, — 341 —

încercând să treacă neobservat. În acelaşi timp, atenţia lui părea să se îndrepte către o masă de lângă geam. Alex privi şi el în acea direcţie. Erau doi bărbaţi aşezaţi la acea masă. Unul purta costum cu cravată. Celălalt era într -un trening. Alex nu-l ştia pe primul, dar al doilea era Owen Bryant, un alt jucător de talie mondială, american. Urma să joace în acea după-amiază. Celălalt se poate să fi fost antrenorul sau poate agentul sportiv. Cei doi stăteau de vorbă în şoaptă, aprins. Antrenorul vorbea şi Bryant râdea. Alex înaintă în restaurant, în continuare aproape de perete. Voia să vadă ce face paznicul, dar nu voia să fie reperat. Era bucuros că restaurantul era aglomerat. Erau destui oameni în mişcare care îi puteau servi drept paravan. Bryant se ridică. Alex zări ochii paznicului făcându-se mici. Avea telefonul mobil la ureche. Dar nu formase niciun

număr. Bryant se duse la un dozator de apă şi scoase un pahar din cilindrul de plastic. Paznic ul apăsă un buton pe telefon. Bryant bău nişte apă. Alex zări o bulă de aer urcând la suprafaţă în rezervorul de apă. Jucătorul de tenis luă apa la masă şi se aşeză. Antrenorul spuse ceva. Bryant îşi bău apa. Şi cu asta gata. Alex văzu totul. Dar ce văzuse? Nu avu timp să răspundă la întrebare. Paznicul se mişca deja, îndreptându-se spre ieşire. Alex luă o hotărâre. Uşa principală era între el şi paznic şi acum se îndrepta şi el întracolo, cu capul în jos, ca şi cum nu s -ar fi uitat pe unde merge. Cronometra perfect. Când paznicul ajunse la uşă, Alex se izbi în el. În acelaşi timp, mişcă un braţ cu grijă, lovind mâna paznicului. Telefonul mobil căzu pe podea. — Vai, îmi pare rău, spuse Alex. Înainte ca paznicul să-l poată opri, se aplecase şi ridicase telefonul. Îl cântări o secundă în mână înainte de a-Pentru l da înapoi. Poftim, spuse Paznicul nu spuse nimic. o secun dă, îi ochii luiel.se uitau într-ai lui Alex şi acesta se trezi inspectat de două pupile foarte negre, fără viaţă. Pielea bărbatului era palidă şi cu urme de vărsat de vânt, cu o dungă de transpiraţie deasupra buzei superioare. Nu avea nicio expresie facială. — 342 —

Alex simţi cum telefonul îi este smuls din mână şi apoi paznicul plecă, uşa închizându-se în urma lui.

Mâna lui Alex rămase în aer. Se uită în palmă. Era îngrijorat că se dăduse de gol, dar măcar aflase ceva din asta. Telefonul mobil era un fals. Era prea uşor. Nu era nimic pe ecranul lui. Niciun logo cunoscut: Nokia, Panasonic, Virgin… nimic.

Se întoarse spre cei doi bărbaţi de la masă. Bryant îşi terminase apa şi strânse paharul de plastic în mână. Dădu mâna cu prietenul lui, gata să plece. Apa… Alex avu o idee complet absurdă, şi totuşi avea sens din ceea ce văzuse. Se întoarse în restaurant şi se ghemui lângă dozator. Văzuse dozatoarele astea în tot clubul de tenis. Luă un pahar şi îi folosi marginea să apese robinetul de sub rezervor. Apa, filtrată şi rece, curse în pahar. O putea simţi, rece, în palmă. — Ce naiba crezi că faci aici? Alex se uită în sus şi văzu un bărbat roşu la faţă îmbrăcat cu o jachetă cu blazonul Wimbledon. Era prima faţă neprietenoasă pe care o vedea de când venise aici. — Luam şi eu nişte apă, explică el. — Văd asta! E evident. Vreau să spun, ce cauţi aici în restaurant? Este rezervat jucătorilor, oficialităţilor şi presei. — Ştiu asta, spuse Alex. Se străduia să nu se enerveze. Nu avea niciun drept să fie aici şi dacă oficialul – oricine ar fi fost el – s- ar fi plâns, îşi putea pierde locul de băiat de mingi. Îmi pare rău, domnule, spuse. Am adus o rachetă pentru domnul Bryant. Tocmai i-am dat-o. Dar mi-era sete şi m-am oprit să beau nişte apă. Oficialul se mai îmblânzi. Povestea lui Alex părea plauzibilă. Şi îi plăcuse că i se adresase cu „domnule”. Dădu din—cap. Bine. Dar nu vreau să te mai văd pe aici. Întinse o mână şi luă paharul de plastic. Hai, du -te.

Alex ajunse înapoi în complex cam cu zece minute înainte de începerea meciului. Walfor se încruntă către el, dar nu zise nimic. — 343 —

În acea după-amiază, Owen Bryant pierdu meciul împotriva lui Lefevre, acelaşi francez necunoscut care îl bătuse în mod neaşteptat şi pe Jamie Blitz cu două zile înainte. Scorul final a fost 6-4, 6-7, 4-6, 2-6. Deşi Bryant câştigase primul game, jocul lui se deteriorase treptat de-a lungul după-amiezii. Era un nou rezultat neaşteptat. Ca şi Blitz, Bryant fusese favorit.

Douăzeci de minute mai târziu, Alex era înapoi în restaurantul de la bază, la masă cu Sabina, care bea o Cola Light.

— Mama şi tatăl meu sunt aici azi, spunea ea. Am reuşit să le fac rost de bilete şi în schimb mi -au promis că o să -mi ia o nouă placă de surfing. Ai făcut surfing vreodată, Alex? — Cum? Alex era departe.

— Vorbeam despre Cornwall. Surfing… — Da, am făcut. Alex învăţase cu unchiul lui, Ian Rider. Spionul a cărui moarte îi schimbase brusc viaţa. Cei doi petrecuseră o săptămână împreună în San Diego, California. Cu mulţi ani în urmă. Ani ce uneori păreau secole. — Este ceva în neregulă cu băutura ta? întrebă Sabina. Alex îşi dădu seama că îşi ţinea Cola în faţă, l egănând-o în mână, cu privirea fixă îndreptată către ea. Dar el se gândea la apă. — Nu, e în ordine… începu el. Şi apoi, cu colţul ochiului, îl zări pe paznic. Coborâse înapoi în complex. Încă o dată, folosea telefonul din colţ. Alex îl zări băgând o monedă şi formând un număr. — Vin imediat, spuse Alex. Se ridică şi se îndreptă către telefon. Paznicul era cu spatele la el. De data aceasta, poate că va reuşi să se apropie suficient să audăPaznicul ce se vorbeşte. — …Vadefimult o reuşită. vorbea în engleză, dar cu accent. Era încă cu spatele la Alex. Urmă o pauză. Apoi: Îl voi întâlni acum. Da… imediat. Îmi va da obiectul şi vi -l voi aduce. Încă o pauză. Alex avu impresia că urmează să se încheie conversaţia. Făcu câţiva paşi înapoi. Trebuie să plec, — 344 —

spuse paznicul. La revedere. Puse receptorul la loc şi plecă. — Alex? Sabina îl striga. Era singură, acolo unde o lăsase. Îşi dădu seama că ea trebuie să fi văzut ce făcuse el. Îi făcu cu mâna. Va trebui să găsească o cale să -i explice toate acestea mai târziu. Paznicul nu urcă înapoi la suprafaţă. O luă pe o uşă ce dădea într-un coridor Alex deschise şi îl urmări. All England Tennislung. Club acoperă o uşa suprafaţă imensă. Deasupra pare un parc tematic, deşi poate singura temă ar fi tenisul. Mii de oameni trec pe alei şi pe potecile acoperite, un flux neîntrerupt de cămăşi albe strălucitoare, ochelari de soare şi pălării de paie. Pe lângă terenuri, sunt ceainării şi cafenele, restaurante, magazine, puncte sanitare, case de bilete şi puncte de pază.

Dar mai există o lume, mai puţin cunoscută, sub toate acestea. Întregul club este legat printr -o reţea de coridoare şi tuneluri, unele suficient de mari să lase să treacă o maşină. Dacă este uşor să te pierzi la suprafaţă, este şi mai uşor să te rătăceşti dedesubt. Sunt foarte puţine indicatoare şi nimeni nu stă pe la colţuri să -ţi ofere informaţii. Aceasta este lumea bucătarilor şi a chelnerilor, a celor care strâng gunoiul şi livrează marfa. Cumva ei reuşesc să îşi găsească drumul peaici, apărând la suprafaţă exact acolo unde este nevoie de ei, înainte de a dispărea din nou. Coridorul pe care se găsea Alex se chema Calea Regală şi făcea legătura dintre clădirea Millennium şi terenul numărul 1, permiţând jucătorilor să îşi croiască drum fără să fie văzuţi. Era curat şi gol, cu un covor albastru strălucitor. Paznicul era cu vreo douăzeci de metri înaintea lui Alex şi era straniu să fie dintr-odată singur. Erau doar ei doi acolo. Deasupra lor, la suprafaţă, erau oameni peste tot, învârtindu-se în lumina soarelui. Alex era recunoscător că exista covorul, careseestompa zgomotul făcut lui. Părea că paznicul grăbeşte. Până aici nu de se picioarele oprise şi nici nu se uitase în urmă. Paznicul ajunse la o uşă de lemn pe care scria INTERZIS. Fără să se oprească, intră. Alex se opri un moment şi apoi îl urmă. Pătrunse într-un loc mai murdar, un coridor de ciment — 345 —

cu semne industriale galbene şi guri de ventilaţie mari deasupra. Atmosfera mirosea a ulei şi gunoi şi Alex ştia că ajunsese în aşa-numita Cale Buggy, un culoar ce forma un cerc mare sub club. Doi adolescenţi cu şorţuri verzi şi jeanşi trecură pe lângă el, împingând două pubele de plastic. Se intersectă cu o chelneriţă care căra tăvi murdare. Nu era niciun paznicul Dar era acolo şi Alex gândi pentru un momentsemn că îlcăpierduse. apoi zări o siluetă dispărând după nişte fâşii de plastic transparente ce atâr nau din tavan până la podea. Putea distinge uniforma bărbatului de partea cealaltă a perdelei. Se grăbi înainte şi trecu şi el. Alex îşi dădu seama de două lucruri în acelaşi moment. Nu mai avea habar unde se află – şi mai era şi singur acolo. Se afla într-o cameră de la subsol, în formă de banană, cu stâlpi de beton ce susţineau acoperişul. Părea o parcare subterană şi erau într-adevăr trei sau patru maşini în nişele de lângă culoarul pe care se afla Alex. Dar cea mai mare parte din spaţiu era acoperită de gunoaie. Erau cutii goale de carton, paleţi de lemn, o betonieră ruginită, bucăţi de garduri vechi şi automate de cafea stricate, aruncate şi lăsate să putrezească pe pardoseala umedă de ciment. Mirosea urât şi Alex putea auzi un vuiet constant, ca un ferăstrău electric, venind dintr-un compresor de gunoi pe care nu-l vedea. Şi totuşi, suprafaţa era folosită şi pentru depozitarea mâncării şi a băuturii. Erau butoaie de bere, sute de sticle de băuturi carbogazoase, tuburi cu gaz şi opt sau nouă cutii albe mari îngrămădite unele peste altele – frigidere, fiecare cu eticheta REFRIGERATION.

Alex privi în sus la acoperiş. Era înclinat şi forma îi amintea de ceva. Bineînţeles! Tribunele din jurul terenului numărul 1. Acolo era el – în nişa de încărcare de sub terenul de tenis. Era buricul Wimbledonului. Era acolo unde veneau

toate proviziile de undelapleca Şi chiar acum, zece mii de oameni şistăteau doargunoiul. câţiva metri deasupra lui, bucurându-se de meci, neştiind că tot ce consumaseră ei dea lungul zilei începea şi sfârşea aici. Dar unde era paznicul? De ce venise aici şi cu cine urma să se întâlnească? Alex se furişă înainte cu atenţie, încă o — 346 —

dată simţindu-se foarte singur. Era pe o platformă ridicată pe care cuvântul PERICOL era scris din loc în loc cu litere galbene. Nu trebuia să i se spună. Se avântă câţiva paşi şi coborî, ajungând în partea principală a încăperii, la acelaşi nivel cu frigiderele. Trecu pe lângă un vraf de tuburi cu gaz, îmbuteliate cu dioxid de carbon. Habar nu avea pentru ce erau. Se fără părea că jumătate aruncate niciun motiv. din lucrurile de aici fuseseră Era destul de sigur că paznicul plecase. De ce ar fi vrut să se întâlnească cu cineva? Pentru prima dată de când părăsise complexul, Alex rememoră în gând conversaţia telefonică. „Urmează să-l întâlnesc acum. Da… imediat. Îmi va da…” Părea ridicol, fals, ca o secvenţă dintr-un film prost. Îşi dădu seama că fusese păcălit, auzi ţipătul şi văzu silueta întunecată ieşind în viteză din umbră. Era în mijlocul

pardoselii de beton, la vedere. Paznicul era la volanul unui

motostivuitor, furca de metal venind înspre el precum coamele unui taur uriaş. Pus în funcţiune de motorul său electric de 48 de volţi, motostivuitorul se îndrepta cu viteză înspre el pe roţi pneumatice. Alex privi în sus şi zări paleţii grei de lemn, cam o duzină, în aer deasupra cabinei. Zări zâmbetul paznicului, o licărire de dinţi urâţi pe o faţă şi mai urâtă. Maşina parcurse distanţa dintre ei cu o viteză uimitoare, apoi se opri brusc când paznicul apăsă pe frâne. Alex ţipă sărind într-o parte. Paleţii de lemn, purtaţi în faţă de mecanismul stivuitorului, alunecară de pe furcă şi căzură cu zgomot. Alex ar fi trebuit să fie strivit şi ar fi fost, dacă nu erau butoaiele de bere. Un rând din acestea susţinuse greutatea paleţilor, lăsând un mic spaţiu în formă de triunghi. Alex auzi lemnul strivindu-se la câţiva centimetri deasupra capului. Aşchii săriră peste gâtul şi peste spatele lui. Praful şi murdăria îl înăbuşiră. încăînîntimp viaţă. Tuşind înecat şi pe jumătate orbit, se Dar târî era înainte ce motostivuitorul se întoarse pregătindu-se să vină din nou după el. Cum a putut fi atât de prost? Paznicul îl văzuse prima dată în complex, când dăduse telefon. Alex stătuse acolo, cu gura — 347 —

căscată la tatuajul de pe braţul bărbatului şi crezuse că uniforma lui de băiat de mingi îl va proteja. Şi apoi, în clădirea Millennium, Alex se ciocnise de el pen tru a pune mâna pe telefonul mobil. Bineînţeles că paznicul ştia cine este şi ce făcea. Nu conta că era adolescent. Era periculos. Trebuia eliminat.

Aşa că ei pusese capcană atât poate de evidentă, că dea n-arun fi păcălit fel de niciun… bine, oun elev. Alex că se cre superspion care salvase de două ori lumea întreagă, dar era o prostie. Paznicul dăduse un telefon fals şi îl păcălise pe Alex să-l urmeze în acest loc pustiu. Şi acum urma să -l omoare. Nu conta cine este sau cât aflase, odată ce era mort. Simţindu-se rău, Alex se clătină pe picioare, în timp ce motostivuitorul venea înspre el încă o dată. Paznicul părea aproape ridicol, cocoşat în cabină. Dar maşina pe care o conducea era rapidă, învârtind un ciclu întreg pe o monedă de zece penny. Alex încercă să schimbe direcţia, sărind într -o parte. Stivuitorul se roti şi îl urmă. Putea ajunge oare la platforma înaltă? Nu. Alex ştia că e prea departe. Paznicul se întinse şi apăsă un buton. Furca de metal se cutremură şi căzu la pământ astfel încât nu mai ară ta ca nişte coame, ci mai degrabă ca două săbii gemene ale unui cavaler medieval de coşmar. Pe unde s -o ia? Stânga sau dreapta? Alex de-abia avu timp să se hotărască până ce maşina veni din nou peste el. Sări înspre dreapta, rostogolindu-se pe beton. Paznicul trase de manetă şi maşina se roti din nou. Alex se răsuci şi roţile grele trecură la doar un centimetru de el şi apoi se izbiră într -unul dintre stâlpi. Urmă o pauză. Alex se ridică, ameţit. Pentru o fracţiune de secundă, speră că izbitura îl terminase pe paznic, dar, cu o senzaţie de greaţă în stomac, îl văzu pe bărbat ieşind din cabină, scuturându-şi praful de pe braţul jachetei. Se mişca cu încetineala încrezătoare unui om care ştie t,căpaznicul deţine controlul. Şi Alex îşi putea daa seama de ce. Imedia luase poziţia unui luptător de arte marţiale; cu picioarele uşor depărtate şi centrul de greutate coborât. Avea mâinile curbate în aer, aşteptând să lovească. Încă zâmbea. Tot ce putea vedea era un băiat fără apărare, unul deja slăbit de — 348 —

două ciocniri cu motostivuitorul. Cu un strigăt, se repezi înainte, cu mâna dreaptă lovind înspre gâtul lui Alex. Dacă lovitura şi -ar fi atins ţinta, Alex ar fi fost omorât. Dar în ultima secundă ridicase ambii pumni, încrucişând braţele pentru a para. Paznicul fu luat prin surprindere şi Alex profită de moment pentru a lovi cu piciorul Darmoment pazniculAlex nu mai acolo, sedrept, rotiseţintind într-o între partepicioare. şi în acel ştiu era că avea de înfruntat un adversar mai puternic, mai rapid şi mai experimentat decât el, şi că nu avea nicio şansă. Paznicul se răsuci şi de data asta mâna lui îl apucase pe Alex de o parte a capului. Alex auzi pocnitura. Pentru o secundă, orbi. Căzu pe spate, izbindu -se de ceva metalic. Era

uşa unuia dintre frigidere. Cumva se apucase de mâner şi, când se poticni înainte, uşa se deschise. Simţi un val rece pe ceafă şi poate că asta îl refăcu şi îi dădu puterea de a se arunca înainte, evitând o altă lovitură periculoasă ce ţintise spre beregata lui. Alex era într-o formă proastă şi ştia asta. Nasul îi sângera. Simţea sângele cald prelingându-se în colţul gurii. Capul îi vâjâia şi becuri păreau să-i sclipească în faţa ochilor. Dar

paznicul nici măcar nu gâfâia. Pentru prima dată, Alex se întreba peste ce dăduse el. Ce putea fi atât de important pentru paznic încât să fie gata să ucidă cu sânge rece un băiat de 14 ani? Alex îşi şterse sângele de pe gură şi îl înjură pe Crawley că venise la el în timpul meciului, se blestemă şi pe el pentru că îl ascultase. Un bilet în primul râ nd la Wimbledon? La cimitirul din Wimbledon, poate.

Paznicul venea către el. Alex se întinse şi apoi sări din cale, evitând o dublă lovitură mortală, de pumn şi picior. Ateriză lângă o pubelă, plină ochi cu gunoi. Cu toată puterea lui, o ridică şi o aruncă, rânjind printre dinţi în timp ce pubela se izbi de şi atacator, vărsând mâncare putrezită peste frigiderului, el. Paznicul înjură se împletici înapoi. Alex fugi în spatele încercând să-şi tragă răsuflarea, căutând o cale de ieşire. Avea câteva secunde la dispoziţie. Ştia că paznicul va veni după el şi că data viitoare va termina cu el. Îi era deajuns. Alex se uită în dreapta şi în stânga. Văzu tuburile cu gaz şi — 349 —

trase unul de marginea de sârmă. Tubul părea să cântărească o tonă, dar Alex era disperat. Smulse caneaua şi auzi gazul ieşind. Apoi, ţinând tubul în faţa lui cu ambele mâini, păşi înainte. În acel moment, paznicul apăru pe laterala frigiderului. Alex se smuci înainte, cu muşchii încleştaţi, împingând tubul în faţa bărbatului. Gazul îi orbindu-l temporar. Alex puse jos tubul şi explodă în ochi, apoi îl ridică din nou. Marginea de metal zăngăni în capul paznicului, chiar deasupra nasului. Alex simţi oţelul solid lovind osul. Paznicul se clătină înapoi. Alex făcu încă un pas înainte. De data asta învârtea tubul ca pe un băţ de crichet, lovindu-l pe bărbat cu o forţă uimitoare în umeri şi în gât. Paznicul nu mai avea nicio şansă. Nici măcar nu mai strigă în timp ce era aruncat de pe picioare şi împins înainte în frigiderul deschis.

Alex dădu drumul tubului şi gemu. Simţea că parcă braţele îi fuseseră smulse de la locul lor. Capul încă îi vâjâia şi se întreba dacă nasul îi fusese spart. Şchiopătă înainte şi se uită în frigider. Era o perdea de fâşii de plastic şi în spatele acesteia un munte de cutii de carton, fiecare dintre ele umplută până la margine cu căpşune. Alex nu se putu abţine să nu zâmbească. Căpşunele cu frişcă erau una dintre tradiţiile de la Wimbledon, servite la preţuri exorbitante în chioşcurile şi restaurantele

de

deasupra. Aici

le

depozitau. Paznicul

aterizase în mijlocul cutiilor, zdrobind multe dintre ele. Era inconştient, pe jumătate îngropat în căpşuni, cu capul pe o pernă roşie formată din ele. Alex se uita din uşă, sprijinindu se de margine, lăsând aerul rece să-l răcorească. Era un termostat lângă el. Afară, temperatura era ridicată. Căpşunele trebuiau ţinute la rece. Se mai uită o dată la bărbatul care încercase să -l omoare. Rece, — Apoi se spuse întinseel.şi răsuci termostatul, dând temperatura sub zero.

Şi mai rece. Închise uşa frigiderului şi se îndepărtă, şchiopătând de durere. — 350 —

SPĂRGĂTORUL Doar câteva minute îi trebuiră inginerului să desfacă

dozatorul de apă. Acum se uita înăuntru şi desprinse cu atenţie o fiolă subţire de sticlă dintr-o grămadă de fire şi circuite. — Încorporată în filtru, spuse el. Este un sistem cu valvă. Foarte ingenios.

Îi dădu fiola unei femei consternate care o ridică în lumină, examinând conţinutul. Fiola era pe jumătate plină cu un lichid transparent. O răsturnă, puse o picătură pe degetul arătător şi o mirosi. Ochii i se îngustară. — Librium, anunţă ea. Avea un mod tăios de a vorbi. Un drog foarte păcătos. O lingură din asta te ucide. Câteva picături, însă… te derutează numai. Practic, te dezechilibrează. Restaurantul şi întreaga clădire Millenium fuseseră închise în noaptea aceea. Mai erau trei bărbaţi acolo. John Crawley era unul dintre ei. Lângă el stătea un poliţist în uniformă, evident mai în vârstă. Cel de -al treilea era cărunt şi serios, purtând o cravată Wimbledon. Alex era aşezat într -o parte, simţindu-se deodată obosit şi nelalocul lui. Nimeni în afară de Crawley nu ştia că el lucra pentru MI6. În ceea ce-i privea, era doar un băiat de mingi care descoperise cumva adevărul. Alex era îmbrăcat în hainele lui acum. Îi telefonase lui Crawley, făcuse un duş şi se schimbase, lăsându-şi uniforma în vestiar. Ştia cumva că o purtase pentru ultima dată. Se întreba dacă i se va permite să păstreze pantalonii scurţi, cămaşa şi tenişii cu logoul cu rachete încrucişate cusut pe limbă. Uniforma era singura răsplată pe care băieţii şi fetele de mingi le primeau de la Wimbledon.

— Este destul de clar ce se întâmplă, spunea Crawley. Ţii minte că eram îngrijorat de spargerea pe care am avut-o, domnule Norman. Se adresa bărbatului cu cravată. Ei, se pare că am avut dreptate. Nu voiau să fure nimic. Veniseră aici să aranjeze dozatoarele de apă. În restaurant, pe hol şi probabil în toată clădirea. Telecomandă… nu-i aşa, — 351 —

Henderson?

Henderson era bărbatul care desfăcuse dozatorul. Un alt angajat MI6.

— Aşa este, domnule, răspunse el. Dozatorul funcţiona perfect normal, dădea apă rece. Dar când primea un semnal radio – şi asta făcea prietenul nostru cu telefonul fals – injecta drog, Librium. suficient încât săcâţiva aparămililitri într-un din test acest al sângelui, dacă ar fiNu fost cineva testat. Dar destul să distrugă meciul cuiva. Alex îşi aminti de jucătorul german, Blitz, părăsind terenul după ce pierduse meciul. Părea ameţit şi lipsit de concentrare. Dar era mai mult de atât. Era drogat. — E transparent, adăugă femeia. Şi practic nu are niciun gust. Într-un pahar cu apă rece nu s-ar fi simţit. — Dar nu înţeleg! domnul Norman interveni în conversaţie. Care era scopul?

— Cred că pot răspunde la asta, spuse poliţistul. După cum ştiţi, paznicul nu vorbeşte, dar tatuajul de pe braţul lui indică faptul că este – sau a fost – membru al Marelui Cerc. — Şi ce anume ar fi ăsta? se repezi domnul Norman. — Este o triadă, domnule. O bandă chineză. Triadele, fireşte, sunt implicate într-o serie de activităţi criminale. Droguri. Crime. Imigrări ilegale. Şi, bineînţeles, pariuri. Cred că această operaţiune are de-a face cu cele din urmă. Ca orice alt eveniment sportiv, Wimbledonul atrage pariuri în valoare de milioane de lire sterline. Acum îmi dau seama că tânărul francez, Lefevre, începuse turneul cu şanse de 300 la 1 de a câştiga. — Dar apoi i-a bătut pe Blitz şi pe Bryant, spuse Crawley. — Exact. Sunt sigur că Lefevre habar n-avea despre ce era vorba. Dar dacă toţi adversarii lui au fost drogaţi înainte de a intra pe teren… ei, bine, s-a întâmplat de două ori. Putea să se petreacă finală. Marele ar fi făcut O fi adus sută de mii până de lireîn sterline pariate Cerc pe francez le -aravere! treizeci de milioane.

Domnul Norman se ridică. — Lucrul cel mai important acum este ca nimeni să nu afle despre asta, spuse el. Înseamnă scandal naţional şi un — 352 —

dezastru pentru reputaţia noastră. De fapt, s -ar putea să fim nevoiţi să reîncepem turneul de la capăt! Î l privi pe Alex, dar se adresă lui Crawley: Putem avea încredere că acest băiat nu va vorbi? întrebă el. — Nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat, confirmă Alex. — Bine. Bine. Poliţistul dădu din cap. — Ai făcut o treabă foarte bună, adăugă el. Depistându -l pe tipul ăsta, pentru început şi apoi urmărindu -l şi toate celelalte. Deşi, trebuie să spun că ai fost destul de iresponsabil să-l încui în frigider. — A încercat să mă omoare, se apără Alex. — Chiar şi-aşa! Putea să îngheţe până murea. Aşa, se poate să-şi fi pierdut câteva degete de la degerături. — Sper să nu-i afecteze capacităţile de a juca tenis. — Ei bine, nu ştiu… Poliţistul tuşi. Era clar că nu ştia ce să creadă despre Alex. Oricum, bravo ţie. Dar data viitoare, încearcă să te gândeşti la ce faci. Sunt sigur că nu vrei să răneşti pe nimeni! La dracu’ cu ei toţi! Alex stătea în picioare privind valurile negre şi argintii în lumina lunii, rostogolindu-se şi măturând plaja Fistral. Încerca să şi-i scoarţă din minte pe poliţist, pe domnul Norman şi toată afacerea Wimbledon. Salvase într-un fel sau altul întregul All England Tennis Tournament şi, deşi nu se aşteptase la un bilet în tribuna regală şi o invitaţie la ceai cu ducesa de Kent, nici nu credea că va fi înlăturat aşa de uşor. Privise finala de unul singur, la televizor. Măcar îl lăsaseră să păstreze uniforma de băiat de mingi. Şi mai era un lucru bun care reieşise din toate astea. Sabina nu uitase de invitaţia făcută. El stătea casei oriunde pe care părinţii ei o în închiriaseră, o casă ce arpefiveranda părut urâtă altundeva lume, dar care se potrivea perfect acolo unde era aşezată, pe marginea unei stânci ce dădea înspre coasta Cornwallului. Era demodată, pătrată, parţial din cărămidă, parţial din lemn vopsit în alb. Avea cinci dormitoare, trei scări şi prea multe — 353 —

uşi. Grădina era mai mult uscată decât înfloritoare, distrusă de sare şi de apa de mare. Casa era Saltul lui Brook, deşi nimeni nu ştia cine era Brook, de ce sărise sau dacă a supravieţuit. Alex era acolo de trei zile. Fusese invitat să stea toată săptămâna. Ceva se mişcă în spatele lui. Se deschise o uşă şi Sabi na -un halat gros de prosop, cu Pleasure ieşi, în înfăşurată întrcald două pahare mână. Era afară. Deşi plouase când sosise Alex – se pare că în Cornwall mereu plouă – vremea se înseninase şi acum era o noapte de vară. Sabina îl lăsase afară cât se dusese să facă o baie. Părul îi era încă ud. Halatul îi cădea greu până jos, la picioarele goale. Alex se gândi că părea mult mai matură decât cei cincisprezece ani pe care îi avea. — Ţi-am adus o Cola, spuse ea. — Mulţumesc. Veranda era largă, cu un balcon jos, un balansoar şi o masă. Sabina puse paharele jos şi se aşeză. Alex i se alătură. Rama de lemn a balansoarului scârţâi şi se legănară împreună, admirând priveliştea. Pentru un timp, niciunul din ei nu spuse nimic. Apoi, deodată… — De ce nu-mi spui adevărul? întrebă Sabina. — La ce te referi? — Mă gândeam la Wimbledon. De ce ai plecat imediat după sferturile de finală? Ai fost acolo un minut. Pe terenul numărul 1. Şi apoi… — Ţi-am spus, interveni Alex, simţindu-se stingherit. Nu mă simţeam bine. — Nu asta am auzit eu. A existat un zvon că ai fost implicat într-o bătaie. Şi mai e ceva. Te -am observat în slip. N-am mai văzut pe nimeni cu atâtea tăieturi şi vânătăi. — Sunt terorizat la şcoală. asta. Am o prietenă land. — Nucăcred care merge la Brook Spune nu eşti niciodată acolo. Dispari mereu. Ai lipsit de două ori semestrul trecut şi, în ziua în care te -ai întors, jumătate din şcoală a luat foc. Alex se aplecă şi ridică paharul rece de Cola, ră sucindu-l în palme. Un aeroplan trecea pe cer, mic în marele întuner ic, — 354 —

cu luminile clipind din când în când. — Bine, Sabina, spuse el. Nu sunt elev de fapt. Sunt spion, un James Bond adolescent. Trebuie să lipsesc de la şcoală să salvez lumea. Am făcut-o de două ori până acum. Prima dată aici în Cornwall. A doua oară a fost în Franţa. Ce altceva mai vrei să ştii? Sabina — Bine,zâmbi. Alex. Am pus o întrebare stupidă… îşi trase picioarele, învelindu-le în halat. Dar e ceva diferit la tine. Nu eşti ca niciun băiat pe care l -am cunoscut. — Copii?! Mama Sabinei striga din bucătărie. Nu ar trebui să mergeţi la culcare? Era ora zece. Cei doi urmau să se trezească la cinci dimineaţă să facă surfing. — Cinci minute! strigă Sabina. — Încep să număr. Sabina oftă. — Mamele! Dar Alex nu îşi cunoscuse niciodată mama. Douăzeci de minute mai târziu, în pat, se gândea la Sabina Pleasure şi la părinţii ei; tatăl ei, cu un aer uşor studios, cu păr lung cărunt şi ochelari, mama rotofeie şi veselă, semănând mult cu Sabina. Erau doar ei trei. Poate că asta îi făcea atât de uniţi. Locuiau în vestul Londrei şi închiriau casa aceasta pentru o lună în fiecare vară. Stinse lumina şi se întinse în întuneric. Camera lui, la mansardă, avea doar un geam micuţ şi putea vedea luna, strălucind albă, perfect rotundă precum o monedă de un penny. Din momentul în care ajunsese, s-au purtat cu el ca şi cum l-ar fi cunoscut de o viaţă. Fiecare familie are obiceiurile ei şi Alex rămase surprins cât de repede se -i în plimbările obişnuise cu aleajutând lor, însoţindu de-a lungul stâncilor, la cumpărături şi la gătit lungi sau pur şi simplu stând cu ei în tăcere – citind sau privind marea. De ce nu putea avea şi el o familie ca aceasta? Alex simţi cum îl copleşeşte o tristeţe veche, bine-cunoscută. Părinţii lui muriseră când el avea abia câteva săptămâni. Unchiul care îl — 355 —

crescuse şi care îl învăţase atâtea, rămăsese, în multe privinţe, un străin. Nu avea fraţi sau surori. Uneori se simţea la fel de izolat ca şi avionul pe care îl văzuse de pe verandă, în călătoria lungă pe cerul nopţii, neobservat şi singur. Alex îşi trase pernele în jurul capului, supărat pe sine însuşi. Avea prieteni. Îi plăcea viaţa lui. Reuşise să fie la zi cu şcoala şi se Wimbledon bucura de oîncheiată, vacanţă grozavă. cu ceva noroc, cu afacerea poate că Şi, şi MI6 îl va lăsa în pace. Aşa că de ce se lăsa pradă acestei stări? Uşa se deschise. Cineva intrase în cameră. Era Sabina. Se aplecă deasupra lui. Părul îi căzu peste obrazul lui şi îi simţi parfumul slab, de flori şi mosc. Buzele ei se şterseră uşor de ale lui.

— Eşti mult mai drăguţ decât James Bond, spuse ea. Şi apoi plecă. Uşa se închise în urma ei. Cinci şi cinci dimineaţa. Dacă ar fi fost o zi de mers la şcoală, Alex nu s -ar fi trezit decât peste vreo două ore şi chiar şi atunci ar fi tras de el să se dea jos din pat, fără chef. Dar în dimineaţa aceasta se trezise într-o clipă. Simţise energia şi încordarea străbătându-i corpul. Şi coborând pe plaja Fistral, cu lumina roz a răsăritului pe cer, încă le putea simţi. Marea îl chema, provocându-l să o încerce. — Ia uite ce valuri! exclamă Sabina. — Sunt mari, mormăi Alex. — Sunt imense. E nemaipomenit! Era adevărat. Alex mai făcuse surfing de două ori înainte – o dată în Norfolk, altădată cu unchiul lui în California – dar nu văzuse niciodată aşa ceva. Nu era vânt deloc. Pos tul local de radio avertizase asupra unor vârtejuri adânci de apă şi a unei maree deosebit de înalte. Acestea împreună produceau valuri care îi tăiau se respiraţia. Erau înalte cel ar puţin trei metri, rostogolinduîncet către ţărm ca şidecum fi cărat pe umeri greutatea întregului ocean. Momentul în care se spărgeau era terifiant. Alex îşi simţi inima cât un purice. Se uita la pereţii mişcători de apă, de un albastru -închis, cu spumă albă. Oare chiar el avea să se afle deasupra unuia — 356 —

dintre aceşti monştri pe o placă şubredă făcută dintr -o biată fâşie de fibrosticlă? Sabina îl văzu că ezită. — Ce crezi? întrebă ea. — Nu ştiu… răspunse Alex, dându -şi seama că ţipă ca să se facă auzit în zgomotul produs de valuri. o — Mareaînainte, e prea Alex agitată! Sabina era un bun sur fer. Cu dimineaţă o privise manevrând cu dibăcie nişte valuri ce se spărgeau de recif aproape de ţărm. Poate că ar trebui să ne întoarcem în pat! strigă ea. Alex privi întreaga scenă. Mai erau vreo jumătate de duzină de surferi pe plajă şi, undeva departe, un bărbat pregătind un ski-jet în apa mică. Ştia că el şi Sabina erau cei mai tineri de acolo. Ca şi ea, purta un costum de neo pren gros de trei milimetri şi ghete care îl protejau împotriva frigului. Aşa că, de ce tremura? Alex nu avea placa lui şi închiriase un Ocean Magic. A Sabinei era mai lată şi mai groasă, bazându-se pe stabilitate mai degrabă decât pe viteză, dar Alex prefera placa închiriată, pentru mâner şi pentru sentimentul de control dat de cele trei aripioare. Era

bucuros că alesese una mare. Dacă avea să prindă valuri mari ca acestea, avea nevoie de extra mărime. Dacă… Alex nu era sigur că va intra în apă. Valurile păreau de două ori mai înalte decât el şi ştia că, dacă ar fi făcut o greşeală, i-ar fi putut fi fatală cu uşurinţă. Părinţii Sabinei îi interziseseră să intre în apă dacă era prea periculoasă şi trebuia să recunoască, niciodată nu arătase mai primejdioasă. Privi un alt val care se sparse şi poate că s -ar fi întors dacă n-ar fi auzit un alt surfer strigând către altu l, cuvintele lui biciuind plaja goală. — Spărgătorul! Nu putea fi de adevărat. Spărgătorul pe devenise plaja Fistral. Alex auzise numele multe ori. Spărgătorul o legendă nu numai în Cornwall, ci în întreaga lume a surferilor. Prima vizită înregistrată fusese în septembrie 1966, când valul avusese mai mult de şase metri, cel mai puternic dintre cele care au izbit vreodată coasta engleză. De atunci mai fusese — 357 —

zărit ocazional, dar de către puţini, şi mult mai puţini reuşiseră să-l stăpânească. — Spărgătorul! Spărgătorul! Ceilalţi surferi îi strigau numele, sărind şi ţipând. Îi privi dansând pe plajă, cu plăcile deasupra capetelor. Deodată ştiu că trebuie să intre în apă. Era prea tânăr. Valurile erau prea mari. Dar nu şi-ar fi iertatat ocazia. o niciodată, dacă arelfi şi ratalergă — Intru! strigă înainte, cărându -şi placa în faţă, cu coada legată de glezna lui printr -o coardă rezistentă. Cu colţul ochiului o zări pe Sabina ridicând o mână în semn de baftă, dar apoi ajunse la marginea mării şi simţi apa rece punând stăpânire pe gleznele lui. Aruncă placa jos şi se aşeză pe ea, purtat de apă înainte. Şi apoi, culcat pe burtă, cu picioarele întinse în spatele lui, bătea apa cu furie. Aceasta era partea cea mai obositoare a aventurii. Alex se

concentra pe braţe şi umeri, ţinând nemişcat restul corpului. Avea de mers cale lungă. Trebuia să-şi păstreze energia. Auzi un zgomot la ţărm şi zări ski-jetul părăsind malul. Acest lucru îl derută. Ambarcaţiunile personale erau rare în Cornwall şi cu siguranţă că nu o mai văzuse pe aceasta înainte. În mod normal erau folosite să-i tracteze pe surferi către valuri mai mari, dar acest ski -jet era diferit. Putea să-l vadă pe cel care conducea, cu glugă şi costum de apă negru. Avea el sau ea de gând să încalece Spărgătorul cu o maşină? Uită de asta. Braţele îi obosiseră şi nu parcursese nici măcar jumătate din distanţă. Mâinile sale făcute căuş împingeau apa şi se simţi avansând. Ceilalţi surferi erau mult înaintea lui. Putea vedea locul în care valurile făceau creastă, la vreo douăzeci de metri în faţă. Un munte de apă se ridică în faţa lui şi plonjă ca o raţă prin el. Pentru o secundă nu mai văzu nimic. Avea în gură un gust sărat şi apa rece îl lovi cu putere. Dar ieşi pe partea cealaltă. Îşi fixă privirea lafiorizont şi îşi dublă efortul. Placa îl purta înainte ca şi cum ar fost însufleţită. Alex se opri să-şi tragă răsuflarea. Deodată totul părea foarte tăcut. Stătea încă pe burtă, ridicându -se şi lăsându-se peste valuri. Se uită înapoi spre mal şi fu uimit să vadă ce mult parcursese. Sabina se aşezase şi îl privea, o pată mică — 358 —

la distanţă. Cel mai apropiat surfer era la vreo treizeci de metri de el; prea departe să-l ajute dacă ar fi fost în neregulă ceva. Avea un nod în stomac şi se întreba dacă nu fusese cam îndrăzneţ să vină până aici singur. Dar era prea târziu acum.

Îl simţi înainte de a -l vedea. Era ca şi cum lumea ar fi ales acel moment se sfârşească şi întreaga natură îşi el. dădea ultima suflare.săSpărgătorul venea. Se repezea înspre Era prea târziu să se răzgândească. Timp de câteva secunde Alex se uită uimit la apa ce se rostogolea, cădea şi bubuia. Era ca şi cum ai privi o clădire cu patru etaje prăbuşindu-se şi izbindu-se de stradă. Doar că era în întregime din apă şi apa era vie. Alex îi simţi puterea incredibilă. Deodată, se ridică spectaculos în faţa lui. Şi continua să se ridice până când acoperi cerul. Mişcările pe care le învăţase cu mult timp în urmă preluară în mod automat controlul. Alex apucă marginile plăcii şi se întoarse astfel încât privea din nou ţăr mul. Se forţă să aştepte până în ultima secundă. Dacă s -ar fi mişcat prea târziu, ar fi pierdut totul. Prea devreme, ar fi fost pur şi simplu strivit. Muşchii i se încordară. Dinţii îi clănţăneau. Întregul corp părea să i se fi electrizat. „Acum!” Aceasta era partea cea mai dificilă, mişcarea cel mai greu de învăţat şi imposibil de uitat. Ridicarea. Alex putea simţi placa mişcându-se cu pulsul valului. Viteza lui şi cea a apei deveniseră una şi aceeaşi. Îşi lăsă mâinile jos, pe placă, îşi arcui spatele şi împinse. În acelaşi timp, îşi aduse piciorul drept înainte. În poziţia învăţată. Când mergea cu placa pe zăpadă, era exact la fel. Dar nu îi păsa, atâta vreme cât putea să stea în picioare fără să-şi piardă echilibrul şi deja făcea asta, echilibrând cele două mari forţe, viteza şi gravitaţia, în timp ce placa tăiacuvalul în diagonală. Stătea drept, braţele în afară, dinţii dezgoliţi, perfect centrat pe placă. Reuşise! Era pe Spărgător. Îl cuprinsese o bună dispoziţie evidentă. Putea simţi puterea valului. Făcea parte din ea. Fusese conectat la lume şi, deşi înainta cu 60 70 de kilometri la oră, timpul părea că încetinise, aproape că — 359 —

se oprise şi îngheţase în acest moment perfect care îl va urmări pentru tot restul vieţii. Strigă tare, un ţipăt animalic pe care nici măcar el nu-l putea auzi. Stropii îi veneau în faţă, apa se împrăştia în jurul lui. De -abia mai simţea placa sub picioare. Zbura. Nu fusese niciodată mai viu. Şi apoi auzi prin vuietul valurilor. Venea cu viteză, dintr-o parte, era zgomotul unui motor pe benzină. Să auzi aşa ceva aici, în acest moment, era atât de puţin probabil încât crezu că-şi imaginează. Apoi îşi aduse aminte de ski-jet. Trebuie să

fi ieşit în larg şi apoi se întorsese, în spatele valurilor. Acum venea cu viteză. Primul lui gând fu că acela care conducea îi făcea o vizită. Era una dintre legile nescrise ale surfingului. Alex era sus pe val. Era valul lui. Cel de pe ski-jet nu avea niciun drept să se

bage. Dar, în acelaşi timp, ştia că era o nebunie. Plaja Fistral era practic pustie. Nu era nevoie să te baţi pentru spaţiu. Şi oricum, un ski-jet să vină după un surfer… nu se mai auzise aşa ceva. Motorul se auzea mai tare acum. Alex nu putea vedea skijetul. Se concentra în întregime asupra Spărgătorului, să-şi

menţină echilibrul, şi nu îndrăznea să se întoarcă. Era deodată conştient de apa ce venea năvală, de miile de tone ce se cutremurau sub el. Dacă ar fi căzut, ar fi murit, rupt în bucăţi înainte de a se îneca. Ce făcea ski-jetul? De ce venea atât de aproape? Alex ştiu dintr-odată că era în mare pericol. Ce se întâmpla nu avea nimic de-a face cu Cornwall şi cu vacanţa lui de surfing. Cealaltă viaţă a lui, cea de la MI6, îl ajunsese din urmă. Îşi aminti cum fusese urmărit la coborârea de pe munte la Point Blanc şi ştiu că acelaşi lucru se întâmplă din nou. Cine şi de ce nu mai conta. Avea câteva secunde să facă ceva totuşi înainte ca ski-jetul să îl lovească. Îşi răsuci capul şi privi pentru o secundă. Un aplecat nas negru ca o torpilă. Crom strălucitor şi sticlă. Un bărbat peste butoanele de comandă, cu privirea pironită pe Alex. Ochii erau plini de ură. Se aflau la mai puţin de un metru depărtare. Era un singur lucru pe care Alex îl putea face şi îl acţionă — 360 —

instantaneu, fără să gândească. Aerianul este o mişcare ce necesită sincronizare la fracţiune de secundă şi stăpânire totală. Alex se răsuci şi se aruncă deasupra valului, în aer. În acelaşi timp se ghemui şi apucă placa, cu o mână de fiecare parte. Acum chiar că zbura, suspendat în aer, în timp ce valul se rostogolea sub el. Vă zu ski-jetul trecând prin locul în care fusese cu câteva secunde în ultimul urmă. Se învârti, aproape un cerc complet în aer. În moment îşi făcând aminti să pună piciorul drept fix pe mijlocul plăcii. Aceasta i -ar fi preluat toată greutatea la aterizare. Apa se grăbi să îl întâmpine. Alex termină cercul şi se scufundă încă o dată în val. Fusese o aterizare perfectă. Apa ţâşni în jurul lui, dar el rămase drept şi se trezi chiar în spatele ski-jetului. Cel de la volan se întoarse şi Alex îi putu vedea figura uimită. Bărbatul era chinez. Imposibil, incredibil, avea o armă în mână. Alex o putu vedea ridicându-se, cu apa picurând de pe ţeavă. De data aceasta nu mai avea unde să se ducă. Nu mai avea putere să încerce un alt aerian. Cu un strigăt, se aruncă de pe placă, înainte, pe ski-jet. Simţi o zdruncinătură, piciorul fiindu-i aproape smuls în timp ce placa fu trasă înapoi de apa răuvoitoare. Urmă o explozie. Bărbatul trăsese cu arma. Alex crezu că îi trecuse pe lângă umăr. În acelaşi timp, mâinile i se prinseră de gâtul bărbatului. Genunchii i se izbiră de o parte a skijetului. Şi apoi întreaga lume fu rasă de pe faţa pământului, în timp ce bărbatul şi maşina pierdură controlul şi se prăbuşiră într-un vârtej de apă. Piciorul lui Alex se smuci încă o dată şi apoi simţi coarda plesnind. Auzi un strigăt. Deodată bărbatul nu mai era acolo. Alex era singur. Nu putea respira. Apa îl copleşi. Simţea, neajutorat, cum este aspirat înăuntru. Nu se putea împotrivi. Braţele şi picioarele îi erau nefolositoare. Nu mai avea pic de putere. Deschise gura să umărul strige, dar năvăli înăuntru. Apoi i seapa izbi de ceva tare şi ştiu că ajunsese pe fundul mării şi că acesta îi va fi mormântul. Îndrăznise să se joace cu Spărgătorul şi acesta se răzbunase. Undeva, în depărtare, un alt val se spărgea deasupra lui, dar Alex nu-l vedea. El zăcea acolo jos, în sfârşit, împăcat. — 361 —

DOUĂ SĂPTĂMÂNI LA SOARE Alex nu înţelegea ce era mai surprinzător. Că era încă în viaţă sau că se afla din nou în sediul londonez al Diviziei Operaţiuni Speciale a MI6. Faptulpecă încăprivind respiraîngrozită se datora, bine, pe Sabinei. Ea stătuse plajă, cumştia el venea Spărgător înspre ea. Văzuse ski-jetul venind în spatele lui, înainte ca Alex să-l observe, şi ştiuse instinctiv că era ceva în neregulă. Începuse să alerge în momentul în care Alex sărise în aer şi era deja în apă când el se prăbuşise lângă ski -jet şi dispăruse dedesubt. Mai târziu, ea spusese că fusese o coliziune… un accident îngrozitor. De la acea distanţă era imposibil să vezi ce se întâmplă în realitate. Sabina era o înotătoare puternică şi norocul era de partea ei. Deşi apa era întunecată şi valurile erau încă uriaşe, ştiuse locul în care se scufundase Alex şi ajunsese acolo în mai puţin de un minut. Îl găsise la a treia scufundare, îi târâse trupul inconştient la suprafaţă şi apoi îl trăsese la mal. Învăţase la şcoală să facă respiraţie gură la gură şi îşi folosise cunoştinţele, apăsându-şi buzele peste ale lui, împingându-i aerul în plămâni. Chiar şi atunci era sigură că Alex este mort. Nu respira. Ochii îi erau închişi. Sabina îl bătuse peste piept – o dată, de două ori – şi fusese în sfârşit răsplătită cu un spasm şi un acces de tuse care îl copleşiseră pe Alex. Până atunci, sosiseră şi alţi surferi. Unul dintre ei avea un telefon mobil şi sunase la ambulanţă. Nu era nici urmă de omul de pe ski-jet.

Şi Alex fusese norocos. După cum reieşea, el venise pe Spărgător până aproape de punctul unde valul era cel mai slab. O tonă de apă căzuse peste el, dar cinci secunde mai devreme ar fi fost c inci tone. Şi nu era prea departe de ţărm când îl găsise Sabina. Dacă ar fi fost mai departe, ar fi fost posibil ca ea să nu-l mai fi găsit. Trecuseră cinci zile de atunci. Era luni dimineaţă, începutul unei noi săptămâni. Alex se găsea în camera 1605, la etajul 16 al clădirii anonime din — 362 —

Liverpool Street. Jurase că nu se va mai întoarce acolo. Bărbatul şi femeia care se găseau în cameră cu el erau ultimele două persoane pe care voia să le vadă. Şi totuşi, iată-l acolo. Fusese atras înăuntru, precum peştele în plasă. Ca de obicei, Alan Blunt nu părea deosebit de încântat să îl vadă, preferând să studieze dosarul de pe biroul din faţa lui decât pe pe băiat. Era acare cincea saucomanda a şasea supremă oară cânda acestei Alex îl întâlnea bărbatul deţinea divizii a MI6 şi încă nu ştia aproape nimic despre el. Blunt avea cam cincizeci de ani şi era un bărbat în costum, într -un birou. Nu părea că ar fi fumător şi Alex nu -şi imagina nici că era un băutor înrăit. Era oare căsătorit? Avea copii? Îşi petrecea sfârşiturile de săptămână plimbându -se prin parc sau pescuind, sau urmărind meciuri de fotbal? Cumva Alex se îndoia de toate astea. El se întreba dacă Blunt are vreo viaţă în afara acestor patru pereţi. Era un om pe care îl caracteriza munca lui. Îşi dedicase întreaga viaţă secretelor şi ajunsese ca propria viaţă să devină un secret. Ridică ochii de pe raportul concis. — Crawley nu avea niciun drept să te implice în afacerea asta, spuse el.

Alex nu răspunse. Pentru prima dată, nu era sigur dacă să dezaprobe.

— Campionatul de tenis de la Wimbledon. Aproape că ai fost omorât. Se uită întrebător la Alex. Şi afacerea asta din Cornwall. Nu-mi place ca agenţii mei să fie implicaţi în sporturi periculoase.

— Nu sunt unul dintre agenţii dumneavoastră, îi replică Alex.

— Este destul pericol în meseria asta fără a mai adăuga şi altceva, continuă Blunt, ignorându-l. Ce s-a întâmplat cu bărbatul de pe ski-jet? întrebă el. — Îl interogăm acum, doamnaSpeciale Jones. purta un Vicecomandantul de răspunse la Operaţiuni costum gri cu pantalon şi avea o geantă din piele neagră ce se asorta cu culoarea ochilor ei. Avea o broşă de argint pe rever, reprezentând un pumnal în miniatură. Se potrivea. Fusese prima care-l vizitase pe Alex când era în — 363 —

convalescenţă în spital în Newquay şi ea, cel puţin, fusese preocupată de ceea ce se întâmplase. Bineînţeles că nu arătase decât puţină, dacă nu niciun fel de emoţie. Dacă ar fi fost întrebată, ar fi spus că nu ar fi dorit să piardă pe cineva care i-a fost folositor şi care i -ar mai putea fi din nou. Dar Alex bănuia că acesta era doar jumătate din adevăr. Ea era femeie, iarfielputut avea foarte doar 14 ani. Jones fi avut un fiu, ar bine săDacă fie dedoamna vârsta lui Alex.arAceasta era diferenţa – una pe care ea nu putea s-o ignore. — Am găsit un tatuaj pe braţul bărbatului, continuă ea. Se pare că şi el era membru al bandei Marelui Cerc. Se întoarse către Alex. Marele Cerc este o triadă relativ nouă, explică ea. Este, din păcate, şi una dintre cele mai violente. — Cred că mi-am dat seama de asta, spuse Alex. — Bărbatul pe care l-ai închis în frigider la Wimbledon era Sai-lo. Asta înseamnă „frate mic”. Trebuie să înţelegi cum lucrează oamenii aceştia. Le-ai stricat operaţiunea şi i-ai făcut să piardă. Este ultimul lucru pe care şi -l pot permite. Aşa că au trimis pe cineva după tine. Încă nu a spus nimic, dar bănuim că este Dai-lo sau „frate mare”. Are gradul 438… sub Capul Dragonului, liderul triadei. Şi acum şi el a eşuat. Este neplăcut, Alex, ca şi faptul că aproape l-ai înecat şi că iai spart nasul. Triada va considera asta o altă umilinţă. — N-am făcut nimic, spuse Alex. Era adevărat. Îşi amintea cum dispozitivul fusese smuls de pe glezna lui. Nu era vina

lui că îl lovise pe bărbat în faţă. — Ei aşa vor vedea asta, continuă doamna Jones. Vorbea ca o profesoară. Avem de-a face cu un Guan-shi. Alex aştepta ca ea să-i explice. — Guan-shi este ceea ce dă putere Marelui Cerc, spuse ea. Este un sistem de respect reciproc. Îi leagă pe toţi membrii laolaltă. În mare înseamnă că, dacă îl răneşti pe unul dintre ei, îi răneşti pe toţi. Şi dacă unul devine duşmanul tău, atunci devin toţi. — Ai atacat pe unul de- al lor la Wimbledon, replică Blunt, au trimis pe un altul în Cornwall. — L-ai doborât pe omul lor în Cornwall, toţi membrii triadei primesc ordinul de a te ucide, spuse doamna Jones. — 364 —

— Câţi membri mai sunt? întrebă Alex. — Cam nouăsprezece mii la ultima numărătoare, răspunse Blunt.

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de zgomotul distant al traficului, desfăşurat cu şaisprezece etaje mai jos. — În fiecare minut petrecut în ţara asta eşti în pericol, continuă doamna nu putem facetriadelor. mare lucru. Bineînţeles, avem o Jones. oarecareŞiinfluenţă asupra Dacă îi înştiinţăm pe cei care trebuie că eşti sub protecţia noastră, se poate să-şi retragă oamenii de pe urmele tale. Dar asta va lua ceva timp şi chestia e că ei s-ar putea să lucreze la următorul plan de atac chiar acum. — Nu te poţi duce acasă, spuse Blunt. Nu te poţi întoarce nici la şcoală. Nu poţi merge nicăieri singur. Femeia aceea care are grijă de tine, menajera, am luat deja măsuri să fie trimisă în afara Londrei. Nu putem risca. — Şi eu ce trebuie să fac? întrebă Alex. Doamna Jones privi înspre Blunt, care dădu din cap. Niciunul din ei nu părea îngrijorat în mod special şi el îşi dădu seama dintr-odată că lucrurile evoluaseră aşa cu doriseră ei. Cumva, fără să o ştie, el ajunsese exact în mâinile lor. — Din coincidenţă, Alex, începu doamna Jones, cu câteva zile în urmă ne-au fost solicitate serviciile tale. De la un serviciu de informaţii american. Agenţia Centrală de Informaţii sau CIA, cum probabil îi ştii. Au nevoie de o persoană tânără pentru o operaţiune în derulare şi se întrebau dacă eşti disponibil. Alex fu surprins. MI6 îl folosise de două ori şi de ambele dăţi accentuaseră că nimeni nu trebuie să ştie despre asta. Acum, se pare, se lăudaseră cu privire la spionul lor tânăr. Şi, mai rău, se pregătiseră să -l împrumute, ca pe o carte de la Ca bibliotecă. şi cum i-ar fi citit gândurile, doamna Jones ridică o

mână. — Le-am spus, bineînţeles, că nu doreşti să continui munca aceasta, spuse ea. Doar asta ne-ai spus nouă. Elev, nu spion. Asta ai spus. Dar se pare acum că totul s -a — 365 —

schimbat. Îmi pare rău, Alex, dar din nu ştiu ce motiv, ai ales să intri din nou în teren şi, din nefericire, eşti în pericol. Trebuie să dispari. Aceasta s-ar putea să fie calea cea mai bună. — Vreţi să merg în America? întrebă Alex. — Nu chiar în America, îl întrerupse Blunt. Vrem să mergi în sau cel pe Cayo o insulă la doar câţiva kilometri sudCuba… de Cuba. Se puţin cheamă Esqueleto. E în spaniolă. Înseamnă… — Insula Scheletului, interveni Alex. — Aşa e. Bine, sunt multe insule pe lângă coasta americană. Ai auzit de Key Largo şi Key West. Aceasta a fost descoperită de Sir Francis Drake. Se spune că atunci când a acostat acolo, insula era nelocuită. Dar a găsit un singur schelet, un conchistador îmbrăcat în armură, aşezat pe plajă. Aşa a fost botezată insula. Oricum, nu contează cum se cheamă, este, de altfel, un loc foarte frumos. O staţiune turistică. Hoteluri de lux, scufundări, ambarcaţiuni… Nu îţi cerem să faci nimic periculos, Alex. Chiar contrariul. O poţi considera o vacanţă plătită. Două săptămâni la soare. — Continuă! îl îndemnă Alex. Nu putea să nu pară nesigur. — CIA-ul este interesat de această insulă din cauza unui bărbat care locuieşte acolo. Este rus. Are o casă imensă – unii îi spun palat – pe un fel de istm, adică o porţiune foarte îngustă de pământ, în cel mai nordic punct al insulei. Este generalul Alexei Sarov.

Blunt scoase o fotografie din dosar şi o întoarse astfel încât să o vadă Alex. Era un bărbat în uniformă militară. Fotografia fusese făcută în Piaţa Roşie, în Moscova. Alex putea vedea turnurile în formă de ceapă ale Kremlinului în spatele său. — Sarovdiscuţia. aparţine Aaltor începu doamnarusă Jones, preluând fost vremuri, comandant în armata pe timpurile când ruşii ne erau duşmani şi făceau parte din Uniunea Sovietică. Căderea comunismului nu s-a petrecut cu mult timp în urmă, Alex. De-abia în 1989 a picat Zidul Berlinului. Se opri. Cred că nimic din toate astea nu — 366 —

reprezintă ceva pentru tine. — N-are cum, spuse Alex. Aveam doar doi ani. — Da, bineînţeles. Dar trebuie să înţelegi, Sarov a fost un erou al vechii Rusii. A fost făcut general când avea doar treizeci şi opt de ani – în acelaşi an în care ţara lui a invadat Afganistanul. A luptat acolo timp de zece ani, ajungând să fie al la Sarov comanda Roşii. A avut un fiu care a Ar fost ucidoilea s acolo. nici Armatei măcar nu a fost la înmormântare. fi însemnat să-şi abandoneze oamenii şi nu ar fi făcut asta – nici măcar pentru o zi. Alex privi din nou fotografia. Putea vedea duritatea din

privirea bărbatului. Era o faţă lipsită de orice fel de căldură. — Războiul din Afganistan a încetat în momentul în care ruşii s-au retras în 1989, a continuat doamna Jones. În acelaşi timp, întreaga ţară se dezmembra. Comunismul a luat sfârşit şi Sarov a plecat. Nu a făcut niciun secret din faptul că nu-i plăcea noua Rusie cu jeanşii şi pantofii sport Nike şi cu McDonald’s la fiecare colţ de stradă. A părăsit armata, deşi îşi spune încă general şi a plecat să trăiască… — Pe Cayo Esqueleto, termină Alex propoziţia. — Da. Este acolo de zece ani deja – şi asta e treaba, Alex. Peste două săptămâni preşedintele rus plănuieşte să-l întâlnească acolo. Nu e nimic surprinzător în asta. Cei doi sunt prieteni vechi. Chiar au crescut în aceeaşi parte a Moscovei. Dar cei de la CIA sunt îngrijoraţi. Vor să ştie ce plănuieşte Sarov. De ce se întâlnesc cei doi? Vechea Rusie şi noua Rusie. Ce se întâmplă? — CIA vrea să îl spioneze pe Sarov. — Da. E o simplă operaţiune de supraveghere. Vor să trimită o echipă sub acoperire să arunce o privire înainte de sosirea preşedintelui. — Bine, dădu Alex din umeri. Dar de ce au nevoie de mine? — Pentru că insula este una comunistă, explică Blunt.

Aparţine de Cuba, unul dintre ultimele locuri din lumea occidentală în care comunismul încă există. Să ajungi pe ea şi să pleci de acolo este foarte dificil. Există un aeroport la Santiago. Dar fiecare avion este urmărit. Fiecare pasager este — 367 —

verificat. Mereu pândesc spioni americani şi oricine este cât de puţin suspect este oprit şi întors din drum. — Şi de aceea CIA ni s-a adresat, continuă doamna Jones. Un bărbat singur poate fi suspicios. Un bărbat şi o femeie pot fi o echipă. Dar un bărbat şi o femeie călătorind cu un copil…? Înseamnă o familie! — Asta e Stai tot ce tine, te Alex, spuseşiBlunt. Să mergi cu ei. la dorim hotelulde lor.laÎnoţi, scufunzi te bucuri de soare. Ei fac toată treaba. Tu eşti acolo doar ca o acoperire pentru ei.

— Nu pot folosi un băiat american? Blunt tuşi, evident stânjenit. — Americanii nu ar folosi niciodată un tânăr de-al lor întro astfel de operaţiune, spuse el. Ei au altfel de reguli decât noi.

— Vrei să spui că ei ar fi îngrijoraţi să nu fie omorât. — Nu ţi-am fi cerut să faci asta, întrerupse doamna Jones tăcerea penibilă. Dar trebuie să părăseşti Londra. De fapt, trebuie să părăseşti Anglia. Nu încercăm să te punem în pericol. Încercăm să te protejăm şi aceasta e cea mai bună cale. Domnul Blunt are dreptate. Cayo Esqueleto este o insulă foarte frumoasă şi eşti într-adevăr foarte norocos să

mergi acolo. Poţi privi întreaga afacere ca pe o vacanţă gratis. Alex cugetă. Se uita de la Alan Blunt la doamna Jones, dar bineînţeles că ei nu dezvăluiau nimic. Câţi agenţi stătuseră înainte în camera aceasta cu cei doi, ascultându-le vorbele mieroase?

„E o treabă simplă. Nimic deosebit. Te întorci peste două săptămâni…” Unchiul lui fusese unul dintre aceştia, trimis să verifice paza dintr-o fabrică de calculatoare de pe coasta de sud. Dar Ian Rider nu s-a mai întors. Alex nu din voiavacanţa să aibă asta. erau câteva ina săptămâni de parte vară şidevoia să oMai vadă pe Sab din nou. Ei doi discutaseră despre nordul Franţei şi Valea Loarei, moteluri de tineret şi drumeţii. Avea prieteni în Londra. Jack Starbright, menajera şi cea mai bună prietenă a lui se oferise să-l ia cu ea în vizită la părinţii ei în Chicago. — 368 —

Şapte săptămâni de normalitate. Cerea prea mult? Şi totuşi, îşi aminti ce se întâmplase pe Spărgător când îl ajunsese din urmă tipul de pe ski-jet. Alex îi văzuse privirea pentru doar câteva secunde, dar în ochi i se citea cruzimea şi fanatismul. Acesta era un om care fusese antrenat să-l urmărească pe vârful unui val de 10 metri pentru a-l secera din spate – şi fusese periculos de aproape de a face asta. Alex ştia cu siguranţă că triada va încerca din nou. Îi ofensase…

nu numai o dată, ci de două ori. Blunt avea d reptate. Orice speranţă pentru o vară grozavă se dusese pe apa sâmbetei. — Dacă îi ajut pe prietenii dumneavoastră de la CIA veţi face triada să mă lase în pace? întrebă el. Doamna Jones dădu din cap. — Avem contacte în lumea interlopă chineză. Dar ne va l ua ceva timp, Alex. Orice s-ar întâmpla, trebuie să te ascunzi – măcar pentru următoarele două săptămâni. Aşa că, de ce nu la soare?

Alex dădu din cap obosit. — În regulă, spuse el. Se pare că nu prea am de ales. Când vreţi să plec? Blunt scoase un plic din dosar.

— Am biletul tău de avion aici, spuse el. Este un zbor în după-amiaza aceasta. Bineînţeles, ştiuseră că va accepta. — Vom vrea să ţinem legătura cu tine cât timp eşti plecat, şopti doamna Jones. — Vă voi trimite o vedere, îi replică Alex. — Nu, Alex, nu la asta m-am gândit. De ce nu te duci să discuţi puţin cu Smithers? Smithers avea un birou la etajul 11 şi pentru început Alex fu nevoit să admită că era dezamăgit. cel careanterioare crease toate pe care Alex le Smithers folosise înera misiunile şi dispozitivele băiatul se aşteptase să -l găsească undeva la subsol, înconjurat de maşini şi motociclete, arme hitech şi bărbaţi şi femei în halate albe. Dar încăperea aceasta era plictisitoare: mare, pătrată, banală. Ar fi putut aparţine preşedintelui u nei companii de — 369 —

asigurări, poate, sau unei bănci. Era un birou din oţel şi sticlă, cu un telefon, un calculator, tăviţe pentru corespondenţă, precum şi o lampă cu braţ. O canapea din piele era aşezată lângă un perete şi pe partea cealaltă era un dulap argintiu cu şase sertare. Un tablou atâ rna pe peretele din spatele biroului: o pictură cu marea. Dar, spre dezamăgirea lui Alex, nu erau niciun fel de dispozitive. Nici măcar o ascuţitoare electrică. Smithers era aşezat la birou, bătând la calculator cu degetele prea groase pentru tastatură. Era unul dintre cei mai graşi oameni pe care îi văzuse Alex vreodată. Purta un costum din trei piese, negru, cu o cravată parcă de la şcoală, atârnând peste burta mare. Văzându -l pe Alex, se opri din scris şi se roti în scaunul de piele ce trebuie să fi fost întărit pentru a-l susţine. — Dragul meu băiat! exclamă el. Ce plăcere să te văd! Intră, intră! Am auzit că ai avut ceva de furcă în Franţa. Trebuie să ai grijă de tine, Alex. Aş fi îngrozit dacă ţi s-ar întâmpla ceva. Uşă! Alex fu surprins când uşa se închise în urma lui. — E activată de voce, explică Smithers. Te rog, aşază -te. Alex se aşeză pe un alt scaun din piele, de partea cealaltă a biroului. În timp ce se aşeza, se auzi un zumzet şi lampa se răsuci şi se aplecă înspre el, ca şi cum o pasăre metalică s -ar fi uitat mai de aproape. În acelaşi timp, ecranul monitorului pâlpâi şi apăru un schelet uman. Alex mişcă o mână. Mâna scheletului mişcă. Cu un fior, îşi dădu seama că se uita la, sau mai degrabă prin, el. — Arăţi bine, spuse Smithers. Ai o structură osoasă foarte bună. — Ce…? începu Alex. — E ceva la care lucrez. Un dispozitiv simplu cu raze. E util dacăsearealbi. cineva o armă. Smithers apăsăcăunpleci buton ecranul Domnul Blunt mi-a spus să şi îi însoţeşti pe prietenii noştri de la CIA. Sunt foarte buni. Foarte, foarte buni, numai că, bineînţeles, nu poţi avea încredere în ei şi nu au simţul umorului. Cayo Esqueleto, se pare…? — 370 —

Se aplecă înainte şi apăsă un alt buton de pe birou. Alex privi tabloul de pe perete. Valurile începură să se mişte! În acelaşi timp, imaginea se schimbă, trăgându -se înapoi, şi îşi dădu seama că privea un ecran de televizor cu plasmă cu o imagine prin satelit de undeva de deasupra oceanului

Atlantic. Alex se trezi privind o insulă neregulată ca formă, înconjurată turcoaz. Imaginea dădu seama de că apă era transmisă în direct.arăta data şi ora şi îşi — Climat tropical, mormăi Smithers. Va ploua mult în perioada aceasta a anului. Am lucrat la un poncho care

devine paraşută, dar nu cred că vei avea nevoie de el. Şi am şi o spirală grozavă pentru ţânţari. De fapt, ţânţarii sunt singurul lucru pe care nu-l distruge. Dar nu ai nevoie nici de asta! De fapt, mi s-a spus că singurul lucru de care ai nevoie este ceva cu care să păstrezi legătura.

— Un transmiţător secret, spuse Alex. — De ce trebuie să fie secret? Smithers deschise un sertar şi scoase un obiect pe care-l puse în faţa lui Alex. Era un telefon mobil.

— Am deja unul, mulţumesc, mormăi Alex. — Nu unul ca ăsta, răspunse Smithers. Îţi face legătura direct cu biroul acesta, chiar şi când eşti în America. Funcţionează şi sub apă – şi în spaţiu. Tastele recunosc amprentele, aşa că numai tu îl poţi folosi. Acesta este modelul 5. Avem şi un model 7. Îl ţii invers când tastezi sau îţi explodează în mână… — De ce nu pot avea modelul acela? întrebă Alex. — Domnul Blunt mi-a interzis. Smithers se aplecă în faţă, conspirativ. Dar ţi-am pus ceva în plus. Vezi antena asta de aici? Formezi 999 şi va ţâşni ca un ac. Cu un drog, bineînţeles. Va doborî pe oricine pe o rază de 20 de metri. — Bine. telefonul. Mai ai şiarmă… altceva? Mi s-aAlex -ţi trebuie spusridică că nu nicio Smithers oftă, apoi se aplecă şi vorbi către o plantă din ghiveci. Le poţi aduce, te rog, domnişoară Pickering? Alex începu să aibă îndoieli mari cu privire la acest birou – şi acestea fură confirmate un moment mai târziu când — 371 —

canapeaua din piele se despărţi în două, cele două capete separându-se unul de celălalt. În acelaşi timp, o parte din podea alunecă într-o parte, lăsând o altă parte de canapea să apară încet pe loc, formând trei locuri în loc de două. O tânără apăru cu noua piesă. Stătea cu picioarele încrucişate şi cu mâinile pe genunchi. Se ridică şi păşi către Smithers. piesele pe care le-ai cerut, spuse ea, —Acesteaunsunt înmânând pachet. Scoase o coală de hârtie şi o aşeză în faţa lui. Şi raportul acesta tocmai a sosit din Cairo. — Mulţumesc, domnişoară Pickering. Smithers aşteptă până ce femeia plecă – folosind uşa de data aceasta – apoi se uită repede peste raport. — Nu sunt veşti bune, mormăi el. Deloc, chiar. Ei, bine… puse raportul în tăviţa pentru exterior. Urmă un scurt-circuit şi foaia se auto-distruse. O secundă mai târziu, nu mai erau decât urme de cenuşă. Încalc regulile dacă fac asta, continuă el. Dar sunt vreo două lucruri pe care le-am lucrat pentru tine şi nu văd de ce nu le-ai lua. Mai bine să sufli şi -n iaurt. Întoarse cutia şi un pacheţel roz -deschis de gumă alunecă de acolo.

— Plăcerea de a lucra cu tine, Alex, spuse Smithers, este să adaptezi lucrurile pe care te aştepţi să le găseşti în buzunarele unui băiat de vârsta ta. Şi sunt extrem de mulţumit de acesta. — Gumă de mestecat? — Face nişte baloane speciale. Dacă o mesteci 30 de secunde, substanţele chimice din saliva ta vor reacţiona cu conţinutul, făcându-l să se extindă. Şi dacă se extinde, va distruge orice. O pui într-o armă, de exemplu, şi o va desface. Sau va distruge yala de la o uşă. Alex întoarse pachetul. Scris cu litere galbene, pe o parte, era cuvântul BALON 0-7. — Cu ce aromă aţicelălalt făcut-o? întrebă el. Căpşune. Uite, dispozitiv este şi mai periculos şi sunt sigur că nu vei avea nevoie de el. L -am numit Distrugătorul şi aş fi fericit să-l primesc înapoi. Smithers scutură pachetul şi un inel de chei alunecă lângă gumă, pe birou. Avea o figurină de plastic ataşată, un — 372 —

fotbalist purtând pantaloni scurţi albi şi un tricou roşu. Alex se aplecă şi o întoarse. Se trezi privind modelul de trei centimetri al lui Michael Owen.

— Mulţumesc, domnule Smithers, spuse el. Dar personal, n-am fost niciodată fan Liverpool. — Acesta este un prototip. Putem face un alt fotbalist data viitoare. Celîlmai important este capul. Ţine de minte Alex. Dacă întorci de douălucru ori în sensul acelor ceasasta, şi o dată invers vei acţiona dispozitivul . — Va exploda? — E o grenadă. Face o lumină şi apoi un zgomot. Un fitil de 10 secunde. Nu îndeajuns de puternic să ucidă – dar în spaţiu închis va imobiliza adversarul pentru câteva minute, care îţi vor oferi şansa de a scăpa. Alex băgă în buzunar figurina cu Michael Owen şi guma, la un loc cu telefonul mobil. Aceasta poate fi o operaţiune simplă de supraveghere, o vacanţă plătită cum spusese Blunt, dar nu voia să plece cu mâinile goale. — Baftă, Alex, îi ură Smithers. Sper că te vei înţelege cu cei de la CIA. Nu sunt chiar ca noi, să ştii. Şi cine ştie ce vor crede despre tine. — La revedere, domnule Smithers.

— Am un lift privat, dacă mergi jos. În timp ce vorbea, cele şase sertare ale dulapului se deschiseră, trei într -o parte şi trei în cealaltă, lăsând să se vadă o cămăruţă puternic iluminată. Alex dădu din cap. — Mulţumesc, domnule Smithers, spuse el. O voi lua pe scări. — Cum vrei, băiete. Să ai grijă de tine. Şi orice ai face, să nu înghiţi guma!

— 373 —

AGENŢI NU CHIAR ATÂT DE SPECIALI Alex stătea la fereastră, încercând să înţeleagă lumea în care se găsea acum. Cele şapte ore petrecute în avion îi răpiseră ceva ce nici măcar surpriza de a avea un loc la clasa -i ar întâi putuse reda. simţea dezmembrat, şi cum corpulnu lui fi reuşit să Se ajungă acolo, dar lăsase ca undeva în urmă jumătate din creier. Privea Oceanul Atlantic. Era de partea cealaltă a unei fâşii de nisip alb-strălucitor ce se întindea la distanţă, cu şezlonguri şi umbrele aşezate aliniat. Miami era cel mai sudic punct al Statelor Unite şi părea că jumătate dintre oamenii care veniseră în oraş urmaseră calea soarelui. Putea vedea sute de persoane, întinse pe spate în bikini foarte mici şi

costume de înot, coapse şi bicepşi modelaţi până la perfecţiune în sala de sport şi apoi aduşi la rumenit. A dorau soarele? Nu. Aceşti oameni erau aici pentru că se adorau pe ei înşişi. Era după-amiază târziu şi căldura era încă intensă. Dar în Anglia, la opt mii de kilometri depărtare, era noapte şi Alex se străduia să rămână treaz. Îi era şi frig. Aerul condiţi onat din clădire fusese dat la maximum. Poate că soarele strălucea de partea cealaltă a geamului, dar în biroul acesta curat şi scump, îi era răcoare. „Miami Ice”, se gândi el. Nu avusese parte de primirea la care se aşteptase. Un şofer îl întâmpinase la sosirea pe aeroport, un bărbat solid în costum, cu numele lui Alex pe o pancartă. Bărbatul avea ochelari de soare care îi ascundeau ochii, oferindu -i lui Alex două reflexii ale sale. — Eşti Rider? — Da. — Maşina e pe aici. Maşina se dovedi a fi o limuzină. Alex se simţi ridicol aşezat singur într-un compartiment lung şi îngust, cu două locuri din piele faţă în faţă, un bar şi un ecran TV. Nu semăna deloc cu o maşină şi se bucura că geamurile, ca şi — 374 —

ochelarii şoferului, erau fumurii. Nimeni nu putea privi înăuntru. Privea cum magazinele şi terminalele de pe aeroport treceau pe lângă el şi după aceea traversară dintrodată apa pe o pasarelă largă ce se întindea deasupra golfului, înspre Miami Beach. Aici clădirile nu erau foarte înalte, doar ceva mai ridicate decât palmierii care le înconjurau, şi erau surprinzătoare roz şi bleu-pal. Aleile erauvopsite largi, în darnuanţe oamenii păreau mai de degrabă că trec pe jumătate dezbrăcaţi pe lângă ei pe role, decât la volan.

Limuzina se opri lângă o clădire albă cu zece etaje, cu margini atât de ascuţite încât ar fi putut fi tăiate dintr -o foaie de hârtie gigantică. Era o cafenea la parter, cu birouri deasupra. Lăsând bagajele lui Alex în maşină, trecură prin hol şi luară liftul („ascensorul”, îşi reaminti Alex) până la etajul zece. Se deschise exact în zona cu recepţia a ceea ce părea un birou obişnuit, cu două fete competente în spatele unui pupitru curbat din mahon. Se putea citi: „Centurion International Advertizing”. „CIA, se gândi Alex. Grozav!” — Alex Rider pentru domnul Byrne, spuse şoferul. — Pe aici. Una din fete arătă o uşă într-o parte. Alex nu ar fi zărit-o altfel.

Totul era diferit de cealaltă parte a recepţiei. Alex se trezi faţă în faţă cu două tuburi de sticlă cu două uşi glisante, una pentru intrare şi alta pentru ieşire. Şoferul îi făcu un semn şi intră. Uşa se închise automat şi se auzi un zumzet în timp ce era scanat pentru arme convenţionale şi biologice, se gândea el. Apoi uşa se deschise de partea cealaltă şi îl urmă pe şofer într -un coridor gol şi apoi într-un birou.

— Sper să nu-ţi fie dor de casă, atât de departe de Anglia. Şoferul plecase, şi Alex rămăsese un altşibărbat, în vârstă de vreo şaizeci de ani, cu părcu grizonat mustaţă. Părea în formă, dar se mişca greu, ca şi cum de -abia s-ar fi dat jos din pat sau avea nevoie să se bage în pat. Purta un costum închis la culoare care nu se prea potrivea în Miami, o cămaşă albă şi o cravată tricotată. Se numea Joe By rne şi — 375 —

era vicecomandantul operaţiunilor din divizia Operaţiuni Secrete a CIA.

— Nu, răspunse Alex, mă simt bine. Nu era adevărat. Deja îşi dorea să nu fi venit. I -ar fi plăcut să fie înapoi în Londra, chiar dacă ar fi fost nevoit să se ascundă cumva de triade. Dar nu avea de gând să -i spună asta lui Byrne.

— Ai o reputaţie deosebită, continuă Byrne. — Serios? — Bineînţeles. Byrne zâmbi. Doctorul Grief şi tipul acela din Anglia – Herod Sayle. Nu te teme, Alex! Noi nu ar trebui să ştim aceste lucruri, dar în ziua de azi… nimic nu se întâmplă fără să audă cineva despre asta. Nu poţi tuşi în Kabul fără să înregistreze cineva asta în Washington. Zâmbi. Trebuie să vă lăsăm asta vouă, britanicilor. Aici la CIA am folosit pisici şi câini – am încercat să băgăm o pisică în ambasada coreeană, cu un microfon la gât. Era o operaţiune curată şi ar fi reuşit, dar, din nefericire, au mâncat -o. Dar nam mai folosit un puşti până acum. Cu siguranţă nu unul ca tine… Alex dădu din umeri. Ştia că Byrne încearcă să fie prietenos, dar în acelaşi timp bătrânul era stânjenit şi asta se vedea.

— Ai făcut multe pentru ţara ta, conchise Byrne. — Nu sunt sigur că le-am făcut pentru ţara mea, spuse Alex. Doar că ţara mea nu m-a lăsat să aleg. — Ei bine, noi suntem recunoscători că ai acceptat să ne ajuţi. Ştii, Statele Unite şi Marea Britanie au avut mereu o relaţie deosebită. Ne place să ne ajutăm reciproc. Urmă o tăcere ciudată. L-am cunoscut pe unchiul tău, spuse Byrne. Ian Rider.

— A fost aici în Miami? — Nu. Washington. Era un bărbat bun, Alex. Un agent bun. Mi-aÎn părut rău să aud că… — Mulţumesc, răspunse Alex. Byrne tuşi. — Trebuie să fii obosit. Ţi-am făcut rezervare la un hotel, nu foarte departe de aici. Dar mai întâi vreau să-i cunoşti pe — 376 —

agenţii speciali Turner şi Troy. Trebuie să sosească. Turner şi Troy. Ei urmau să fie „mama şi tatăl” lui Alex. Se întreba care e unul şi care celălalt. — Oricum, voi trei veţi pleca spre Cayo Esqueleto poimâine, spuse Byrne. Se aşeză pe braţul unui scaun. Ochii nu i se dezlipiseră de Alex. Îţi trebuie ceva timp să te dezmeticeşti după tău. zbor Ezită. şi maiTrebuie ales trebuie să îi Alex, cunoşti pe „mama şi pe tatăl” să-ţi spun, că nu au fost prea încântaţi de participarea ta la această operaţiune. Să nu mă înţelegi greşit. Ei ştiu că eşti un agent foarte isteţ. Dar ai totuşi paisprezece ani. — Paisprezece ani şi trei luni, spuse Alex. — Da. Byrne nu era sigur dacă Alex era serios. Bineînţeles că nu sunt obişnuiţi să aibă în preajmă tineri ca tine când sunt în acţiune. Îi deranjează. Dar se vor obişnui cu asta. Ş i, lucrul cel mai important, odată ce i -ai ajutat să ajungă pe insulă, vei putea să nu le mai stai în cale. Sunt sigur că Alan Blunt ţi-a spus – doar stai în hotel şi te distrezi. Toată afacerea trebuie să dureze o săptămână. Maxim două. — Ce speră ei exact să realizeze? întrebă Alex. — Trebuie să pătrundă în Casa de Oro. Asta e în spaniolă. Înseamnă „casa aurită”. E o casă veche de pe o plantaţie, pe care o deţine generalul Sarov la un capăt al insulei. Dar nu va fi uşor, Alex. Insula se îngustează şi este un singur drum mărginit de apă de o parte şi de cealaltă, care duce până la peretele exterior. Locul e mai degrabă un castel decât o casă. Oricum, asta nu e problema ta. Avem oameni pe insulă care ne pot ajuta să pătrundem. Şi odată intraţi, putem pune microfoane. Avem camere de luat vederi de mărimea unui ac. — Vreţi să ştiţi ce face generalul Sarov. — Exact. Byrne privi în jos la pantofii săi proaspăt lăcuiţi şi deodată Alex întrebă dacă cumva la CIA îiSmithers? ascunde t – omul ceva. se Totul părea preanueviden şi ce de îi spusese „Nu poţi avea niciodată încredere în ei.” Byrne părea destul de OK, dar acum avea îndoieli. Se auzi o bătaie în uşă. Fără să aştepte răspuns, un bărbat şi o femeie intrară. Byrne se ridică. — 377 —

— Alex, spuse el, aş vrea să ţi -i prezint pe Tom Turner şi Belinda Troy. Oameni buni… acesta este Alex Rider. Atmosfera din cameră deveni deodată glacială. Alex nu mai văzuse niciodată doi oameni mai puţin încântaţi să -l cunoască. Tom Turner avea cam patruzeci de ani, era chipeş, blond, tuns scurt, avea ochi albaştri şi o figură ce reuşea să fie şi dură, şi copilăroasă. Era îmbrăcat – bizar – în jeanşi, o

cămaşă albă deschisă la gât şi o jachetă din piele moale, lejeră. Nu era nimic în neregulă cu hainele. Doar că nu păreau să i se potrivească. Era un bărbat care fusese modelat de munca pe care o făcuse. Cu aspectul acesta: proaspăt bărbierit, parcă era de plastic, îi amintea lui Alex de un manechin din vitrina unui magazin. „Dacă-l întorci, se gândi Alex, găseşti sigur CIA ştampilat pe tălpile lui.” Belinda Troy era cu câţiva ani mai în vârstă decât el, subţire, şatenă, cu părul ondulat căzându-i pe umeri. Şi ea era îmbrăcată lejer, cu o fustă largă şi un tricou, cu o geantă viu colorată atârnând pe umăr şi un colier de mărgele la gât. Nu părea să fie machiată. Îşi ţinea buzele strâns lipite. Nu chiar încruntată, dar departe de a zâmbi. Îi amintea lui Alex de o profesoară… poate chiar de educatoarea de la grădiniţă . Troy închise uşa şi se aşeză. Cumva reuşise să evite să -l privească pe Alex din momentul în care intrase în cameră. Era ca şi cum ar fi încercat să pretindă că el nu e acolo. Alex se uita de la unul la celălalt. Era ciudat că, în ciuda aspectului lor, era ceva identic la Tom Turner şi Belinda Troy. Ca şi cum amândoi ar fi supravieţuit aceluiaşi groaznic accident. Erau rodaţi, fără emoţie, goliţi de sentimente. Acum ştia de ce CIA avea nevoie de el. Dacă ar fi încercat să pătrundă pe Cayo Esqueleto cu cei doi singuri, ar fi fost identificaţi drept spioni încă înainte de a se da jos di n avion. — părea Mă bucur să te exact cunosc, Alex, zise Turner într-un mod în care să spună contrariul. — Cum a fost zborul? întrebă Troy. Şi apoi, înainte ca Alex să poată răspunde, continuă: Trebuie să fi fost înspăimântător. Să călătoreşti de unul singur. — A trebuit să închid ochii la decolare, spuse Alex. Dar m — 378 —

am oprit din tremurat când am ajuns la zece mii de metri înălţime. — Ţi-e frică să zbori? Turner fu şocat. — E o nebunie! Troy se întoarse către Byrne. Îl bagi pe puştiul ăsta într-o operaţiune CIA şi deja aflăm că îi e frică să zboare cu avionul!

— Nu, nu, Belinda! Tom! Byrne era stânjenit. Cred că Alex glumea. — Glumea? — Sigur. Are un simţ al umorului diferit de al nostru. Troy îşi ţinea buzele strânse. — Nu mi se pare comic, spuse ea. De fapt, cred că toată treaba asta e o nebunie. Îmi pare rău, domnule… continuă ea repede, înainte ca Byrne să o poată întrerupe. Îmi spuneţi că băiatul acesta are reputaţie bună. Dar e minor! Dacă face o glumă proastă când suntem în acţiune? Ne poate distruge acoperirea! Iar cu accentul lui! Doar n- o să-mi spuneţi că e american?

— Nu pare american, întări Turner. — Alex nu va trebui să vorbească, spuse Byrne. Şi dacă va vorbi, sunt sigur că îşi va schimba accentul. Turner tuşi. — Permiteţi să vorbesc, domnule? — Spune, Turner. — Sunt de acord în totalitate cu agentul Troy, domnule. Nu am nimic contra lui Alex. Dar nu e antrenat. Nu e testat. Nu e american! — La dracu’! deodată Byrne deveni furios. Am mai trecut

prin asta. Ştiţi cât de dură e paza de pe insulă – şi cu preşedintele rus pe drum, va fi mai rău decât a fost vreodată. Dacă mergeţi pe aeroportul din Santiago pe cont propriu, nu veţi trece de partea cealaltă. Amintiţi -vă ce s-a întâmplat cu Johnson! rnitolog. a dustrei de luni unulde singur, un onimic de Asta a fostS-acum zile şiîmbrăcat n -am maicaauzit la el de atunci! — Atunci găseşte-ne un băiat american! — De ajuns, Turner! Alex a zburat mii de kilometri ca să ne ajute şi cred că ai putea arăta puţină apreciere. Amândoi. — 379 —

Alex… Byrne îi făcu semn lui Alex să se aşeze. Pot să te servesc cu ceva? Vrei ceva de băut? O Cola? — Nu, e în regulă, refuză Alex şi se aşeză. Byrne deschise un sertar de la birou şi scoase o grămadă de hârtii şi documente oficiale. Alex recunoscu coperta verde a unui paşaport american. Iată nevoie cum vom face,false începu Pentruînînceput, toţi trei veţi—avea de acte cândel. mergeţi Ca yo Esqueleto. M-am gândit că vă va fi mai uşor să vă păstraţi prenumele – aşa că Alex Gardiner va călători cu mama şi tatăl lui, Tom şi Belinda Gardiner. Aveţi grijă de documentele astea, însă. Agenţia nu are voie să facă paşapoarte false şi a trebuit să trag nişte sfori să le procur. Când e totul gata, le vreau înapoi. Alex deschise paşaportul. Fu uimit să-şi găsească fotografia deja la locul ei. Avea trecută aceeaşi vârstă, dar după cum scria acolo, se născuse în California. Se întreba cum se făcuse asta. Şi când. — Locuieşti în Los Angeles, explică Byrne. Mergi la liceu undeva, în vestul Hollywoodului. Tatăl tău lucrează în cinema şi asta e o vacanţă de o săptămână pentru scufundări şi pentru a vizita obiective. Îţi voi da ceva de citit diseară şi bineînţeles că totul e asigurat. — Ce înseamnă asta? întrebă Alex. — Înseamnă că, dacă întreabă cineva de familia Gardiner ce locuieşte în Los Angeles, totul se verifică. Şcoala, vecinii, totul. Sunt oameni acolo care vor spune că vă cunosc de o viaţă. Byrne făcu o pauză. Ascultă, Alex! Trebuie să înţelegi. Statele Unite nu sunt în război cu Cuba. Sigur, am avut neînţelegeri, dar în mare parte am reuşit să trăim unii lângă alţii. Ei fac însă treburile în felul lor. Cuba – şi asta înseamnă şi Cayo Esqueleto – e o ţară de sine stătătoare. Dacă află că eşti spion, te –vor în închisoare. vor interoga. Poate că te vor ucide şi băga noi nu putem face Te nimic să îi împiedicăm. Sunt trei luni de când n -am mai auzit de Johnson şi ceva îmi spune că nici nu vom mai auzi. Urmă o tăcere lungă. Byrne îşi dădu seama că mersese prea de parte. — 380 —

— Dar ţie nu ţi se va întâmpla nimic, spuse el. Tu nu faci parte din operaţiunea asta. Tu priveşti doar de pe margine. Se întoarse către cei doi agenţi. Lucrul cel mai important este să începeţi să vă purtaţi ca o echipă. Aveţi doar două zile până plecaţi. Asta înseamnă să vă petreceţi timpul împreună. Cred că Alex e prea obosit pentru cină în seara asta, dar puteţi prin a lua miculsă dejun mâine. Petreceţiîncepe ziua împreună, începeţi gândiţiîmpreună ca o familie. Asta trebuie să fiţi. Era ciudat. Stând întins pe pat în Cornwall, Alex îşi dorise să aparţină unei familii. Şi acum dorinţa i se îndeplinise – dar nu în felul în care intenţionase el. — Întrebări? — Da, domnule. Eu am o întrebare, spuse Turner. Era îmbufnat. Gura îi devenise ceva mai mult decât o linie subţire desenată pe faţa chipeşă. Vreţi să ne jucăm de -a familia fericită mâine. E în regulă, domnule, dacă e ordin, voi face tot ce îmi stă în putinţă. Dar cred că aţi uitat că mâine trebuie să mă întâlnesc cu comis-voiajorul. Nu cred că el se aşteaptă ca eu să apar cu soţia şi copilul. — Comis-Voiajorul? Byrne era vizibil deranjat.

— Îl întâlnesc la prânz. — Dar Troy? —Voi fi acolo ca acoperire, spuse Troy. E procedura standard.

— În regulă! Byrne se gândi un moment. Comis-Voiajorul e pe un vas, nu-i aşa? Turner, tu mergi în barcă. Aşa Alex va putea sta cu Troy pe uscat. În siguranţă. Byrne se ridică. Întâlnirea luă sfârşit. Alex simţi un nou val de oboseală cuprinzându-l şi se strădui să -şi ascundă un căscat. Byrne se pare că sesiză. — Odihneşte el. Sunt recunoscător sigur că noi doi vom reîntâlni. -te, Şi Alex, sunt spuse cu adevărat că ne ai acceptat să ne ajuţi. Întinse mâna şi Alex i -o strânse. Dar agentul special Troy era încă morocănoasă. — Vom lua micul dejun la 10.30, spuse ea. Vei avea timp să citeşti toată documentaţia. Nu că vei dormi chiar atât de — 381 —

mult. Unde stai?

Alex dădu din umeri. — L-am cazat la Delano, o anunţă Byrne. — OK. Te luăm de acolo. Turner şi Troy se întoarseră şi părăsiră camera. Niciunul din ei nu se obosi să-şi ia la revedere. Byrne. E o situaţie nouă — Nu-ei. i lua seamă, pentru Dar în sunt agenţispuse buni. Turner a intrat în armată imediat după colegiu şi Troy a lucrat cu el de multe ori până acum. Vor avea grijă de tine când veţi fi în misiune. Sunt sigur că totul va fi în regulă. Dar Alex se îndoia cumva de asta. Şi era încă nedumerit. Multă muncă şi multă bătaie de cap adusese operaţiunea asta. Acte false – cu fotografia lui – fuseseră pregătite cu mult timp înainte ca el să ştie că va veni. O întreagă identitate îi fusese pregătită în Los Angeles. Şi un alt agent, Johnson, probabil că murise. O simplă operaţiune de supraveghere? Byrne era agitat. Alex era sigur de asta. Şi poate că şi Turner şi Troy erau. Orice s-ar fi întâmplat acolo, ei nu îi spuneau întregul adevăr. Trebuia, cumva, să afle de unul singur.

Era o cameră ce nu arăta deloc a cameră. Era prea mare. Avea prea multe uşi şi nu numai uşi, ci şi arcade, alcovuri şi o terasă mare, deschisă. Pardoseala era din marmură, ca o tablă de şah din pătrate verzi şi albe care păreau să -i exagereze mărimea. Mobila era ornamentală, antică – şi era peste tot. Mese şi scaune lăcuite. Piedestaluri cu vase şi statuete. Oglinzi imense, cu rame aurite. Candelabre spectaculoase. Un crocodil uriaş împăiat era aşezat în faţa

unui şemineu. Omul care îl omorâse stătea de partea cealaltă. Generalul Sarov -o ceşcuţă cafeaua neagră de porţelan. Cofeina îţisor dăbea dependenţă şi Sarovdintr îşi permitea doar un degetar de cafea o dată pe zi. Era singurul lui viciu şi îl savura. Astăzi era îmbrăcat într-un costum lejer de lână, dar pe acest bărbat părea aproape formal, fără nicio încreţitură. Cămaşa îi era deschisă la guler, lăsând să se vadă gâtul ce — 382 —

părea gravat în piatră gri. Un ven tilator de pe tavan se învârtea încet, la câţiva metri deasupra biroului la care era aşezat. Sarov îşi savură ultima înghiţitură de cafea şi apoi aşeză ceşcuţa şi farfurioara înapoi pe birou. Porţelanul nu scoase niciun sunet când fu aşezat pe suprafaţa lăcuită. Se auzi o bătaie în uşă – una dintre ele – şi un bărbat păşi în cameră. „Păşi” nu este totuşi Nu există cuvânt pentru a descrie exact cumcuvântul se mişcapotrivit. acest bărbat. Totul la el era pe dos. Capul îi era aşezat strâmb pe umerii care erau, la rândul lor, curbaţi şi cocoşaţi. Braţul drept era mai scurt decât cel stâng. Piciorul drept, însă, era cu câţiva centimetri mai lung decât stângul. Picioarele îi erau încălţate cu pantofi negri din piele, unul mai greu şi mai mare decât celălalt. Purta o haină din piele neagră şi jeanşi, şi, în timp ce se apropia de Sarov, muşchii se încreţeau pe sub haină ca şi când ar fi avut viaţă. Nimic din corpul lui nu era bine coordonat, aşa că, deşi mergea înainte, părea că încearcă să meargă înapoi sau într-o parte. Faţa era cea mai urâtă parte a lui. Părea că fusese făcută bucăţele şi pusă la loc de un copil cu foarte puţine noţiuni despre corpul uman. Era vreo duzină de cicatrici pe gâtul lui şi pe obraji. Unul din ochi era roşu, în permanenţă injectat. Avea păr lung, decolorat, doar pe jumătate de cap. Pe cealaltă, era complet chel. Deşi ar fi fost imposibil să -ţi dai seama uitându-te la el, acest bărbat avea doar douăzeci şi opt de ani şi, până cu câţiva ani în urmă, fusese cel mai de temut terorist din Europa. Îl chema Conrad. Se ştiau puţine despre el, deşi se spunea că este turc, născut în Istanbul, fiul unui măcelar, şi că la nouă ani făcuse să sară în aer şcoala cu o bombă fabricată la ora de chimie, când fusese pedepsit pentru că întârziase. Iarăşi, nimeni nu ştia cine îl antrenase pe Conrad sau cine îl Erapentru ca un bani. cameleon. Nu avea convingeri politice şi angajase. lucra numai Se credea că fusese responsabil de acte de violenţă în Madrid, Atena şi Londra. Un lucru era sigur. Serviciile de securitate din nouă ţări erau pe urmele lui, era al patrulea pe lista CIA cu cei mai căutaţi infractori şi exista o recompensă oficială de două milioane de dolari pusă — 383 —

pe capul lui.

Cariera i se sfârşise brusc şi neaşteptat în ia rna anului 1998, când o bombă pe care o căra – menită pentru o bază militară – s-a detonat mai repede. Bomba l-a desfăcut practic în bucăţi, dar n-a reuşit să-l omoare. A fost cusut la loc de o echipă de medici albanezi într -un centru de cercetare de lângă Elbasan. Muncapersonal lor era acum atât de vizibilă. Lucra ca asistent şi secretar pentru Sarov. O făcea de doi ani. Altădată ar fi considerat o astfel de muncă mult inferioară calităţilor lui, dar Conrad nu prea avea de ales acum. Şi oricum, el înţelegea viziunea lui Sarov. În noua lume pe care rusul încerca să o creeze, Conrad şi -ar fi primit răsplata. — Bună dimineaţa, tovarăşe, spuse Sarov. Vorbea engleza fluent. Sper că am reuşit să recuperăm restul bancnotelor din mlaştină. Conrad dădu din cap. Prefera să nu vorbească. — Excelent, banii, bineînţeles, va trebui să fie spălaţi. Apoi vor putea fi puşi la loc în contul meu. Sarov se întinse şi deschise un jurnal legat în piele. Erau notate câteva intrări, fiecare cu un scris perfect. Totul se desfăşoară conform planului, continuă el. Construcţia bombei…? — Completă. Conrad părea să aibă dificultăţi în a vorbi. Trebuia să îşi răsucească faţa pentru a face asta. — Ştiam că mă pot baza pe tine. Preşedintele rus va sosi aici peste câteva zile. Mi-a confirmat asta azi printr-un email. Boris îmi spune cu câtă nerăbdare îşi aşteaptă vacanţa. Sarov zâmbi repede. Va fi, bineînţeles, o vacanţă pe care n-o va uita cu uşurinţă. Ai pregătit camerele? Conrad dădu din cap. — Camerele de luat vederi? — Da, domnule general. Sarov cuvânt trecu degetul pestesubliniat paginilecu jurnalului. — laBine. opri un singur care fusese un semn Se de întrebare. Mai rămâne problema uraniului, adăugă el. Am ştiut mereu că procurarea şi livrarea de materiale nucleare sunt periculoase şi delicate. Cei din a vion m-au ameninţat şi au plătit preţul. Dar ei lucrau pentru altcineva, bineînţeles. — 384 —

— Comis-Voiajorul, spuse Conrad. — Într-adevăr. Până acum, cred că totuşi Comis-Voiajorul a auzit ce s-a întâmplat cu mesagerii lui. Când va vedea că nu mai soseşte nicio plată din partea mea, va continua cu ameninţarea şi va alerta autorităţile. E puţin probabil, dar nu sunt pregătit să-mi asum riscul. Mai avem mai puţin de două săptămâni pânăamcând bomba detonată lumea asuma va lua Nu neşi putem forma pe care hotărât să va i -o fidau. riscul. Aşa că, dragă Conrad, trebuie să mergi la Miami şi să l scoţi pe Comis-Voiajor din vieţile noastre – ceea ce, mă tem că înseamnă să i-o iei pe a lui. — Unde e? — Operează de pe un vas de croazieră numit Mayfair Lady. De obicei e ancorat la Bayside Marketplace. Comis-Voiajorul

se simte mai în siguranţă pe apă. Personal, mă voi simţi mai în siguranţă când va fi sub ea. Sarov închise jurnalul. Şedinţa se terminase. Poţi pleca imediat. Raportează -mi când e gata.

Conrad dădu din cap pentru a treia oară. Acele de metal din gâtul lui se încreţiră scurt când capul i se mişcă în sus şi în jos. Apoi se întoarse şi merse, şchiopătă, se târî afară din cameră.

— 385 —

MOARTEA UNUI C OMIS-VOIAJOR Luau micul dejun foarte târziu la o cafenea în Bayside Marketplace, chiar pe chei, cu ambarcaţiuni ancorate de jur împrejurul lor şi taxiuri pe apă galben-deschis cu verde, circulând înapoi. şi Belinda Troy bătuseră înînainte uşa lui şi Alex la ora Tom 10 în Turner acea dimineaţă. De fapt, Alex era deja treaz de câteva ore. Adormise repede cu o seară în urmă, dormise profund şi se trezise prea devreme – era de aşteptat după cursa transatlantică. Dar măcar a avut timp destul să citească toată documentaţia pe care i -o dăduse Joe Byrne. Acum ştia totul despre noua lui identitate – cei mai buni prieteni pe care nu-i cunoscuse nicicând, câinele pe care nu-l văzuse niciodată, chiar şi notele de la şcoală pe care nu le luase nicicum.

Şi acum stătea împreună cu noua lui mamă şi cu noul tată, privindu-i pe turişti plimbându-se, intrând şi ieşind din buticurile ce împânzeau zona. Soarele era deja sus pe cer, iar apa strălucea aproape orbitor. Alex îşi pusese o pereche de ochelari Oakley Eye Jackets şi lumea de partea cealaltă a lentilelor negre devenise mai blândă şi mai uşor de suportat. Fuseseră un cadou de la Jack. Nu se aşteptase să aibă nevoie de ei atât de repede. Pe masă era o cutie de chibrituri cu cuvântul „Snackyard” imprimat pe ea. Alex o ridică şi o întoarse cu degetele. Beţele de chibrit erau calde. Era surprins c ă soarele nu le aprinsese. Un chelner în alb şi negru, costum complet cu cravată, veni să le ia comanda. Alex se uită la meniu. Nu se gândise niciodată că poţi alege dintre atâtea lucruri la micul dejun. La masa de alături un bărbat mânca dintr-o farfurie plină cu clătite cu şuncă, ca rne tocată şi omletă. Lui Alex îi era foame, dar priveliştea aceasta îi tăie pofta. — Voi lua un suc de portocale şi pâine prăjită, spuse el. — Pâine albă sau integrală? — Integrală. Cu unt şi gem… — Vrei să spui jeleu! Troy făcu o pauză până ce chelnerul plecă. Niciun copil american nu cere gem. Dacă ceri asta pe — 386 —

aeroportul din Santiago, vom ajunge în închisoare sau mai rău, înainte de a clipi. — Nu m-am gândit, începu Alex. — Dacă nu gândeşti, vei fi mort. Şi mai rău, vom fi şi noi din cauza ta. Dădu din cap. Încă mai spun că nu e o idee bună. Ce mai face Lucky? — Capul lui Alex se învârtea. Ce vrea să spună? Apoi îşi aminti. Lucky era labradorul pe care se presupunea că îl are familia Gardiner în Los Angeles. — E bine, spuse Alex. Doamna Beach are grijă de el. Ea era doamna care locuia alături. Dar Turner nu fu deloc impresionat. — N-ai fost destul de rapid. Dacă te opreşti să te gândeşti

la asta, inamicul va şti că minţi. Trebuie să vorbeşti despre câinele tău şi despre vecini ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Nu era drept, bineînţeles. Turner şi Troy nu îl pregătiseră. Nu îşi dăduse seama că testul deja începuse. De fapt, era pentru a treia oară când Alex lucra sub acoperire cu o altă identitate. Alex Lester când fusese trimis în Cornwall şi Alex Friend, fiul unui multimilionar, în Alpii francezi. De ambele dăţi reuşise cu succes să îşi joace rolul şi ştia că o poate face din nou, ca Alex Gardiner.

— Deci, de cât timp lucraţi la CIA? întrebă Alex. — Asta e o informaţie secretă, răspunse Turner. Văzu privirea lui Alex şi se mai înmuie. Toată viaţa am lucrat, spuse el. Am fost în Marină. E ceea ce mi -am dorit dintotdeauna să fac, de când eram copil… mai mic decât tine. Am vrut să-mi dau viaţa pentru ţară. Acesta e visul meu.

— N-ar trebui să vorbim despre noi, spuse Belinda furioasă. Se presupune că suntem o familie. Aşa că, hai să vorbim — În despre regulă, familie! mamă! mormăi Alex.

Îl mai întrebară câte ceva despre Los Angeles în timp ce aşteptau mâncarea. Alex le răspundea cu gândul aiurea. Văzu o pereche de tineri trecând pe skateboard şi îşi dori să îi însoţească. Asta ar fi trebuit să facă un puşti de — 387 —

paisprezece ani sub soarele din Miami. Nu să se joace de -a spionul cu doi adulţi cu feţe acre care deja hotărâseră că nu-i vor acorda nicio şansă. Sosi mâncarea. Turner şi Troy comandaseră amândoi salată de fructe şi cappuccino – fără cofeină – cu lapte. Alex se gândi că ţineau la siluetă. Sosi şi pâinea lui prăjită – cu jeleu depâine. struguri. Untul era alb şi părea să dispară când era uns pe — Deci cine e Comis-Voiajorul? întrebă Alex. — Nu trebuie să ştii tu asta, răspunse Turner. Alex decise că îi ajungea. Puse jos cuţitul. — În regulă, spuse el. Mi-aţi dat de înţeles destul de clar că nu vreţi să lucraţi cu mine. E în regulă, pentru că nici eu nu vreau să lucrez cu voi. Şi, dacă vreţi să ştiţi, nimeni nu ar crede că sunteţi părinţii mei, pentru că niciun părinte nu sar purta ca voi doi!

— Alex… începu Troy. — Lăsaţi-o baltă! Mă întorc la Londra. Şi dacă domnul Byrne vă întreabă de ce, puteţi să-i spuneţi că nu mi-a plăcut marmelada şi m-am dus acasă să iau nişte gem. Se ridică. Troy se ridică şi ea, în acelaşi timp. Alex se uită la Turner. Şi el era nesigur. Credea că se vor bucura să îl vadă plecat. Dar, în acelaşi timp, le era frică de şeful lor. — Aşază-te, Alex, spuse Troy, dând din umeri. OK. Am depăşit limita. N-am vrut să te facem să te simţi prost. Alex se uită în ochii ei. Se aşeză încet. — Ne va lua ceva timp să ne obişnuim cu situaţia, continuă Troy. Turner şi cu mine… am mai lucrat împreună înainte… dar pe tine nu te cunoaştem. Turner dădu din cap. — Dacă te omoară, cum crezi că ne vom simţi? — Mi s- a spus că nu va fi niciun pericol, spuse Alex. -mi port singur de grijă. Oricum, pot să asta. — Nu cred Alex deschise gura să vorbească, apoi se opri. Nu avea niciun rost să îi contrazică pe cei doi. Ei erau deja hotărâţi şi, oricum, erau tipul de oameni care au întotdeauna dreptate. Întâlnise profesori exact ca ei. Dar măcar obţinuse ceva — 388 —

acum. Cei doi agenţi speciali deciseseră să se mai relaxeze. — Vrei să ştii despre Comis-Voiajor? începu Troy. Se află

un şarlatan. E aici în Miami. E un mare ticălos. — E mexican, adăugă Turner. Din Mexico City. — Şi ce face? — Exact ce spune şi numele lui. Vinde lucruri. Droguri. Arme. Informaţii. Troy jorul număra degete. ceva ilegal, Comis-Voia Dacă aiIdentităţi nevoie de false. îţi vapeface rost. Contra cost, bineînţeles. — Credeam că îl investigaţi pe Sarov. — Aşa este. Turner ezită. Comis-Voiajorul s-ar putea să aibă de-a face cu Sarov. Asta e legătura. — Ce a vândut? — Nu ştim exact. Turner începea să-şi piardă răbdarea. Ştim doar că doi dintre agenţii Comis-Voiajorului au zburat recent către Cayo Esqueleto. Au plecat într-acolo, dar nu sau mai întors. Am încercat să aflăm ce a cumpărat Sarov. — Şi toate astea ce legătură au cu preşedintele rus? Alex încă nu era sigur că i se spune adevărul. — Nu vom şti asta până când nu aflăm ce a cumpărat Sarov, continuă Troy, ca şi când ar fi explicat asta unui puşti de şase ani. — Lucrez de ceva timp sub acoperire cu Comis-Voiajorul, continuă Turner. Cumpăr droguri. Cocaină în valoare de jumătate de milion de dolari, sosită din Columbia. Cel puţin, asta crede el. Turner zâmbi. Avem o relaţie destul de bună. Are încredere în mine. Şi azi este ziua sa de naştere, aşa că m-a invitat să beau ceva pe vasul lui. Alex se uită spre apă. — Care este al lui? Turner arătă înspre un vas ancorat la capătul unui dig, cam la cincizeci de metri depărtare. Băiatul îşi ţinu respiraţia. Era unul dintre cele mai frumoase vase pe care le văzuse vreodată. Nu era murdar, ci alb, din fibrosticlă, ca multe alte vase de croazieră pe care le văzuse ancorate prin Miami. Nici măcar nu era modern. Se numea Mayfair Lady şi era un iaht cu motor clasic, vechi de optzeci de ani, părea ca fiind dintr — 389 —

un film alb-negru. Vasul avea 36 de metri lungime şi un

singur coş ce se ridica din mijloc. Salonul principal se afla la nivelul punţii, chiar după pasarelă. O linie de cincispr ezece sau poate mai multe hublouri sugera că mai jos se aflau cabinele şi sala de mese. Vasul era crem, cu ornamente din lemn natural, punte de lemn şi lămpi de alamă sub acoperiş. Un catarg înalt, subţire, ridica cu în faţă, cu alunXXI radar, -lea. singura legătură vizibilă asevasului secolul Mayfair Lady nu se potrivea în Miami. Ar fi trebuit să fie într un muzeu. Şi orice alt vas care se apropia de acesta părea urât prin comparaţie. — Este un vas frumos, spuse Alex. După câte se pare, Comis-Voiajorul o duce bine.

— Ar trebui să fie în închisoare, mormăi Troy. Văzuse privirea admirativă a lui Alex şi nu o aproba. Şi într-o zi acolo îl vom băga. — Între treizeci de ani şi închisoare pe viaţă, aprobă Turner.

Troy îşi cufundă lingura în salata de fructe. — În regulă, Alex, spuse ea, hai să o luăm de la capăt. Profesoara ta de aritmetică. Cum o cheamă? Alex privi în jur. — Se numeşte doamna Hazeldene. Şi, bună încercare, dar aritmetica se învaţă în Anglia. Americanii învaţă matematică. Troy dădu din cap, dar nu zâmbi. — Începi să te apropii, spuse ea. Îşi terminară micul dejun. Agenţii CIA îl testară pe Alex cu alte detalii, apoi tăcură. Nu îl întrebară despre viaţa lui din Anglia, despre prieteni sau despre cum ajunsese în lumea celor de la MI6. Păreau că nu vor să ştie nimic despre el. Tinerii cu skateboardul terminaseră joaca şi se prăbuşiră pe dig, bând Cola. Turner se uită la ceas. —E plec, spuse el. Troy. Voitimpul sta cusăpuştiul, adăugă — Nu cred că îmi va lua mai mult de douăzeci de minute. Turner se ridică, apoi se plesni peste frunte. — La dracu’! Nu i-am luat Comis-Voiajorului un cadou! — Nu se va supăra. Spune-i că ai uitat. — 390 —

— Nu crezi că va fi supărat? — E în regulă, Turner. Invită-l la masă cu altă ocazie. Îi va plăcea asta. Turner zâmbi. — Bună idee. — Baftă, spuse Alex. Turner se ridică şi plecă. În timp ce se îndepărta, Alex observă un bărbat în cămaşă hawaiană şi pantaloni albi venind din direcţie opusă. Era imposibil să -i vezi faţa pentru că purta ochelari de soare şi o pălărie de paie. Dar trebuia să fi fost implicat într-un accident groaznic, picioarele i se târau ciudat şi părea că braţele lui nu au viaţă. Pentru o secundă, se află lângă Turner pe dig. Turner nu-l observă. Apoi, mişcându-se surprinzător de repede, dispăru. Alex şi Troy îl priveau pe Turner în timp ce se îndrepta înspre Mayfair Lady. Era o rampă la capătul digului, ce ducea până pe punte. Le era de folos celor din echipaj să transporte provizii pe vas. Doi de-abia terminau în timp ce Turner sosea. El le vorbi. Unul din ei arătă către cabina salon. Turner urcă pe rampă şi dispăru la bord. — Ce se întâmplă acum? întrebă Alex. — Aşteptăm. Timp de cincisprezece minute nu se întâmplă nimic. Alex încercă să discute cu Troy, dar atenţia ei era îndreptată către vas şi nu spunea nimic. El se întreba despre relaţia dintre cei doi. Evident se cunoşteau destul de bine şi Byrne îi spusese că mai lucraseră împreună. Niciunul din ei nu-şi arăta sentimentele, dar el se întreba dacă prietenia lor putea fi mai mult decât profesională. Apoi Alex o văzu pe Troy că se ridică de pe scaun, îi urmări privirea către vas. Ieşea fum din coş. Motoarele porniseră. Cei doi membri ai echipajului cu care vorbise Turner erau pe dig.

Unul din eiÎncet, desfăcu funiaLady şi apoi urcăsăla se bord. Celălalt de se Mayfair îndepărtă. începu îndepărteze mal.

— Ceva nu e în ordine, şopti Troy. Nu vorbea cu Alex. Vorbea singură. — Ce vreţi să spuneţi? — 391 —

Capul ei se răsuci, în timp ce îşi amintea de prezenţa lui. — Era o întâlnire de zece minute. Tom nu trebuia să plece nicăieri. Tom. Era pentru prima dată când ea îi folosea prenumele. — Poate că s-a răzgândit, sugeră Alex. Poate că l-a invitat Comis-Voiajorul la o plimbare. s-ar fi dus. Nu fără mine. Nu fără acoperire. Este — Nu iva procedurii companiei. împotr — Atunci… — A fost descoperit. Troy deveni deodată palidă. Trebuie să fi descoperit că e agent. Îl duc pe mare cu ei… Era în picioare acum, dar nu se mişca, paralizată de nesiguranţă. Vasul continua să se mişte graţios. Deja jumătate din lungime trecuse de dig. Chiar dacă ar fi fugit, nu ar fi ajuns la timp.

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Alex. — Nu ştiu. — Oare au de gând să-l…? — Dacă ştiu cine e, îl vor ucide. Rosti răspicat cuvintele, ca şi cum ar fi fost vina lui A lex, ca şi cum era o întrebare prostească pe care el nu ar fi trebuit să o pună. Şi poate că asta îl hotărî. Deodată, înainte de a-şi da seama de ce face, se ridică şi o luă la fugă. Era mânios. Avea să le arate el că era mai mult decât un puşti englez prost, cum îl credeau ei. — Alex! strigă Troy. El o ignoră. Ajunsese deja la dig. Cei doi adolescenţi pe care îi văzuse mai devreme stăteau la soare, terminându-şi băuturile, şi nu observară când el înşfăcă unul dintre skateboarduri şi se urcă pe el. De-abia când îşi făcu vânt, alunecând pe suprafaţa din lemn către vasul ce pleca, unul din ei strigă la el, dar era deja prea târziu. brul Snowboard, skateboard, Alex îşi toate ţinea erau echilila surfboard, fel perfect. pentru el. Şi placa aceasta era o frumuseţe, Flexdex cu rulmenţi ABEC5 şi roţi criptonice. Ce tipic pentru puştii din Miami să cumpere ce e mai bun! Îşi mută greutatea, realizând că nu are nici cască, nici apărătoare de genunchi. Dacă ar fi căzut, l -ar fi durut cu — 392 —

siguranţă. Dar asta îl îngrijora cel mai puţin. Vasul se îndepărta. Chiar când Alex o privea, partea din spate a vasului, cu elicele în mişcare trecea pe lângă capătul digului. Acum vasul era pe mare. Putea vedea numele, Mayfair Lady, micşorându-se în timp ce se îndepărta. În câteva secund e

avea să fie prea departe să mai fie ajuns. Alex ajunse la rampa pe Îşi care o folosiseră să încarce şi să descarce vasul. luă oamenii avânt şi deodată se trezi în aer, zburând. Simţi skateboardul căzându-i de sub picioare şi îl auzi făcând pleosc în apă. Dar mişcarea făcută de el îl purta înainte. Nu avea să reuşească! Vasul se mişca prea repede. Alex se ducea în jos acum, formând un arc ce avea să rateze capătul vasului cu câţiva centimetri. Va cădea în apă – şi apoi? Elicea! îl va face bucăţi. Alex întinse mâinile şi, cumva, degetele sale se prinseră de balustrada de la capătul vasului. Corpul i se izbi de metalul vasului, picioarele scufundându-i-se în apă, deasupra elicei. Simţi că-şi pierde respiraţia. Cineva de pe vas trebuie să -l fi auzit. Dar nu asta îl îngrijora acum. Va trebui doar să spere că zgomotul făcut de elice acoperise izbitura. Folosindu-şi toată puterea, se trase în sus, peste balustradă. Şi apoi ajunse, în sfârşit pe punte, ud până la genunchi, cu durere în tot corpul din cauza impactului. Dar era la bord. Şi, în mod miraculos, nu fusese observat. Se ghemui, uitându-se de jur împrejur. Partea din spate a punţii era o porţiune mică, în formă de potcoavă, pe jumătate închisă. În faţa lui se afla cabina-salon cu un singur geam ce dădea în spate şi uşa ceva mai încolo, pe o parte. Era o grămadă de provizii sub o prelată şi două canistre mari. Alex desfăcu capacul unuia şi mirosi. Era plin de benzină. Comis Voiajorul planificase, evident, să plece pentru mai mult timp. Întreaga punte, şi babord, şi tribord, era acoperită, de o parte alta a salonului principal o barcă decapului salvarelui. de lemn şi eradesuspendată pe doi scripeţişideasupra Odihnindu-se puţin sprijinit de balustradă, Alex ştia că era în siguranţă atât timp cât nimeni nu venea în spatele vasului. Câţi membri ai echipajului puteau fi? Probabil că era un căpitan la cârmă. Ar fi putut avea pe cineva pe lângă el. — 393 —

Privind în sus, Alex zări două picioare traversând puntea de sus, deasupra salonului. Cu acesta erau trei. Mai puteau fi vreo doi-trei înăuntru. Poate şase în total?

Se uită înapoi. Portul Miami era deja departe. Alex se ridică şi îşi dădu jos pantofii şi şosetele. Apoi se târî înainte, mişcându-se în linişte, încă temându-se că ar putea fi văzut de pe puntea de sus. Primele două geamuri ale salonului erau închise, dar al treilea era deschis şi, ghemuindu-se

dedesubt, auzi o voce. Vorbea un bărbat. Avea un puternic accent mexican şi de fiecare dată când pronunţa litera „s” fluiera uşor. — Eşti un prost. Numele tău este Tom Turner. Lucrezi pentru CIA. Iar eu am să te ucid. Un alt bărbat vorbi repede: — Te înşeli. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Alex recunoscu vocea lui Turner. Se uită în dreapta şi în stânga. Apoi, cu umerii sprijiniţi de peretele cabinei, se ridică până când ajunse la nivelul geamului şi se putu uita înăuntru. Cabina-salon era pătrată, cu o podea din lemn acoperită parţial de un covor care fusese rulat, probabil ca să nu fie pătat cu sânge. Spre deosebire de vas, mobila era modernă, ca de birou. Şi era multă. Turner era aşezat pe un scaun cu mâinile la spate. Alex putu vedea că un fel de bandă adezivă fusese folosită pentru a-i lega mâinile şi picioarele. Deja fusese bătut. Părul blond îi era murdar şi îi curgea sânge din colţul gurii. Erau doi bărbaţi cu el în cabină. Unul era un salahor în jeanşi şi tricou negru, cu burta atârnându-i peste curea. Celălalt trebuie să fi fost Comis -Voiajorul. Era un om cu faţa rotundă, brunet şi cu mustaţă. Purta un costum alb din trei piese, croit impecabil, şi pantofi din piele lustruiţi. Salahorul ţinea o armă mare, automată. Comis-Voiajorul era aşezat într un scaun dinbuchetul, trestie, ţinând un pahar cu vin roşu. Îl roti sub-nas, simţind apoi sorbi. — Ce vin delicios! murmură el. Este din Chile. Un Cabernet Sauvignon cultivat pe moşia mea. Vezi, prietene, sunt un om de succes. Am afaceri peste tot în lume. Lumea vrea să bea vin? Vând vin. Vrea să se drogheze? E o nebunie, — 394 —

dar nu e problema mea. Vând droguri. Ce e aşa de rău în asta? Vând orice vrea cineva să cumpere. Dar, v ezi, sunt precaut. Nu am crezut povestea ta. Am făcut cercetări. A fost menţionat CIA-ul. Şi de asta te afli aici. — Ce vrei să ştii? întrebă tăios Turner. — Vreau să ştiu când suntem la o oră depărtare de Miami, pentru că atunci de gând să te împuşc peste bord. Comis-am Voiajorul zâmbi. Asta e tot. şi să te arunc Alex se lăsă din nou în jos. Nu putea intra în cabină. Ei erau doi şi el era singur. Şi, deşi avea o armă, nu ar fi fost de ajuns. Nu împotriva unei puşti. Avea nevoie de o diversiune. Apoi îşi aduse aminte de benzină. Uitându-se rapid către puntea de sus, se pregăti să se ducă înapoi în spate, apoi îngheţă când uşa de pe punte se deschise şi un bărbat ieşi. Alex nu avea ce să facă; nu avea unde să se ascundă. Dar avu noroc. Bărbatul, îmbrăcat într-o uniformă ponosită de căpitan de vas, fumase o ţigară. Se oprise atât cât să arunce mucul în mare, apoi se duse înapoi de unde venise, fără să întoarcă deloc capul. Scăpase la mustaţă şi Alex ştia că era o chestiune de timp până când va fi descoperit. Trebuia să se mişte repede. Alergă pe vârfuri până la canistrele de benzină, încercă să încline una, dar era prea grea. Se uită în jur după o cârpă, nu găsi niciuna, aşa că îşi dădu jos bluza, rupând -o cu mâinile. Băgă repede o mânecă în bidon, înmuind -o în benzină. Apoi o trase afară, lăsând numai un capăt înăuntru; un fitil. Ce se va întâmpla când va da foc benzinei? Alex credea că explozia va fi destul de mare pentru a atrage atenţia tuturor de la bord, dar nu destul de puternică încât să ucidă pe toată lumea sau să scufunde vasul. De vreme ce avea şi el să fie pe vas, nu putea spera decât că are dreptate. Băgă mâna în buzunar şi scoase cutia de chibrituri cu care se jucase restaurant. mâna făcută căuş cacutia. să protejeze flacăra de la briză, aprinse Cu întâi un băţ, apoi toată Atinse flacăra de cârpa ce fusese odată cămaşa lui. Totul luă foc într-o secundă. Alergând înainte, se întoarse la cabina salon. Îl putea auzi pe Comis-Voiajor vorbind încă înăuntru. — 395 —

— Încă un pahar, cred. Da. Dar apoi, mă tem că trebuie să vă las. Am treabă. Alex privi înăuntru. Comis-Voiajorul era în picioare la o masă, turnându-şi un alt pahar de vin. Alex privi înapoi, peste umăr. Nu era nimeni acolo. Nu se întâm plase nimic. De ce nu luase foc motorina? Oare vântul îi stinsese fitilul? Apoi O ciupercă imensă flăcăridusă şi fum sări în explodă. aer în spatele vasului, fiind de imediat de negru vânt. Cineva strigă. Alex văzu că benzina se vărsase pe ambele punţi. Era foc pretutindeni. Acoperişul de deasupra lui era în flăcări. Iar tot ce se afla sub prelată era de asemenea cuprins de foc. Şi mai multe strigăte. Se auzeau paşi îndreptându-se spre capătul din spate al vasului. Acum era timpul să facă mişcarea. — Vezi ce se întâmplă! Alex îl auzi pe Comis-Voiajor dând comanda şi o secundă mai târziu salahorul ieşi în fugă. Dispăru de partea cealaltă a cabinei. Asta însemna că bărbatul rămăsese singur cu Turner. Alex aşteptă câteva secunde, apoi păşi în pragul uşii, din nou căutând în buzunarul de la pantaloni. Turner îl zări înaintea Comis-Voiajorului. Făcu ochii mari. Străinul se întoarse. Alex văzu că pusese jos paharul şi apucase o armă. Pentru o secundă, niciunul din ei nu făcu nicio mişcare. Bărbatul se uita la un puşti de paisprezece ani, desculţ şi dezbrăcat de la brâu în sus. Era evident că nu -i trecea prin minte că Alex ar putea reprezenta vreo ameninţare pentru el, că băiatul acesta dăduse foc vasului său. Şi în acest moment de ezitare, Alex făcu mişcarea. Când ridică mâna, ţinea un telefon mobil. Deja tastase doi de 9 înainte de a intra. Apăsă pe tastatură pentru a treia oară în timp ce ţinti cu telefonul. — E pentru dumneata, spuse el. Simţi cum telefonul îi tremură în mână şi, în linişte, -un capăt, antena ieşi dintr să apară un ac strălucitor. Traversă cabinaplasticul şi îl lovilăsând pe adversar drept în piept. Acesta reacţionase repede, rotind deja arma. Dar o secundă mai târziu ochii i se dădură peste cap şi se prăbuşi pe podea. Alex sări peste el, luă un cuţit de pe masă şi se duse la Turner. — 396 —

— Ce naiba…? începu agentul. Alex putu vedea că nu era rănit tare. În acelaşi timp, dispoziţia nu părea să i se fi schimbat. Privirea

i se muta de la telefon la figura inconştientă a Comis-Voiajorului. Ce i-ai făcut? întrebă el.

— Era număr greşit, spuse Alex. Tăie banda adezivă. Turner se ridică în picioare şi apucă arma pe care o scăpase infractorul. Arma era încărcată. — Ce sa întâmplat? întrebă el. Am auzit o explozie. — Mda. Eu am fost. Am dat foc vasului. — Ce? — Am dat foc vasului. — Dar noi suntem pe vas! — Ştiu. Înainte ca Alex să apuce să mai spună ceva, Turner se mişcă, învârtindu-se, luă poziţia de luptă, cu mâinile ridicate şi picioarele îndepărtate. Era o scară la capătul celălalt al cabinei. Alex n-o observase înainte. Apăruse cineva, venind de jos. Turner trase cu arm a de două ori. Persoana căzu înapoi. Apoi agentul se opri. Fum negru se strecura în cabină. Se auzi o a doua explozie şi vasul se zgudui cu totul, ca şi când ar fi fost cuprins de o vijelie bruscă. Se auzeau strigăte pe punte. Uitându-se pe geam, Alex putea vedea flăcările. — Ăsta trebuie să fi fost al doilea rezervor de motorină, spuse el.

— Şi câte sunt? — Doar astea două. Turner păru aproape năuc. Se forţa să ia o decizie. — Marea… se hotărî el. Va trebui să înotăm. Agentul CIA ieşi primul, pe lângă peretele cabinei. Deodată puntea se umplu de oameni. Erau cel puţin şapte. Alex se întreba de unde apăruseră toţi. Doi dintre ei, tineri în cămăşi albe murdare şi jeanşi, luptau cu flăcările, cu extinctoare. Doi erau pe acoperiş, unsealtul pe punte. Toţi strigau. Fumul urca spre cer, în urma vasului, care era în întregime în flăcări. O parte din acoperiş ardea. Cel puţin nimeni nu ştia ce se întâmplase. Nimeni nu -l văzuse pe Alex urcând la bord. Exploziile îi luaseră pe toţi prin surprindere — 397 —

şi tot ceea ce îi preocupa era să aibă focul sub control. Totuşi, când Turner ieşi din cabină, unul dintre cei de pe puntea superioară îl zări. Strigă în spaniolă. — Mişcă! strigă Turner. Alergă la marginea vasului. Alex îl urmări. Se auzi o rafală asurzitoare de împuşcături şi ceea ce rămăsese din acoperiş fu distrus total. Gloanţele ajunseseră în punte, să zboare aşchii de lemn. Un bec explodă. Alex nu era făcând sigur cine trăgea. Tot ce ştia era că e prins în mijlocul fumului şi al flăcărilor, al gloanţelor şi a multor oameni care îl voiau mort. Îl văzu pe Turner că sare peste bord. Urmă o altă rafală de gloanţe şi Alex simţi cum puntea se rupe la câţiva centimetri de picioarele lui goale. Ţipă. Aşchii îi intrară în călcâie şi în glezne. Îşi luă avânt şi se aruncă peste balustradă. Pentru ceea ce îi păru o eternitate, se trezi înconjurat de haos. Putea simţi vântul bătându-i pe la picioarele desculţe. Se mai auziră focuri de armă. Apoi plonjă cu capul în Atlantic şi dispăru sub apă. Alex lăsă oceanul să îl îmbrăţişeze. După războiul ce se purtase pe Mayfair Lady, apa lui era caldă şi liniştitoare. Înotă în jos, cu o putere ce îl ducea înspre adân curi. Ceva vâjâi pe lângă el şi îşi dădu seama că încă se trăgea în el. Cu cât mergea mai jos, cu atât era mai în siguranţă. Deschise ochii. Apa sărată îi înţepa, dar trebuia să ştie cât de departe merge. Se uită în sus. Lumina licărea la suprafaţă, dar nu se vedea niciun semn de vas. Plămânii începeau să-l doară. Dar aştepta încă. Ar fi fost fericit dacă ar fi putut sta sub apă o oră. Nu putea. Cu corpul gemând după oxigen, Alex dădu din picioare să ajungă la suprafaţă. Ieşi gâfâind, cu apa şiroind pe faţă. Turner era lângă el. Agentul CIA părea mai mult mort decât viu. Alex se întreba dacă fusese atins de gloanţe, dar—nu eraînnicio urmă de sânge. Eşti regulă? întrebă Alex.Poate că era şocat. — Eşti nebun? Turner era atât de mânios încât înghiţea apă în timp ce vorbea. Stropea în jur şi se străduia să se menţină la suprafaţă. Puteam să murim din cauza ta! — Tocmai ţi-am salvat viaţa! — 398 —

Alex devenea şi el nervos. Nu putea să creadă ce aude. — Aşa crezi? Uite! Cu teamă, Alex se întoarse în apă. Mayfair Lady nu fusese distrus. Focul fusese stins. Şi vasul se întorcea. El fusese sub apă cam vreo nouăzeci de secunde. În acest timp, vasul continuase să meargă cu toţi de la bord - cu focul şi nimeni la cârmă. Motorul era la turaj luptându maxim şi seacum se afla cam la cinci sute de metri. Dar căpitanul se pare că se întorsese la cârmă. Vasul se întorcea. Alex putea distinge vreo patru-cinci oameni la proră. Toţi erau înarmaţi. Îl văzuseră. Unul dintre ei îl indică şi strigă. El şi Turner erau neajutoraţi, plutind pe apă, cu o singură armă, poate. În curând vasul avea să -i ajungă. Erau ţinte în aşteptare, ca nişte răţuşte la bâlci. Ce putea face? Se uită la Turner, cu speranţa că totuşi cel mai în vârstă va face ceva, că va scoate un iepure din pălărie. Cei de la CIA nu aveau niciun fel de dispozitive? Unde era

barca gonflabilă sau aparatul de respirat ascuns pe sub apă? Dar Turner era neajutorat. Reuşise şi să piardă arma. Mayfair Lady se întoarse complet. Turner înjură. Vasul se apropia, alunecând pe apă. Şi apoi explodă. De data aceasta exploziile fură imense, mortale. Au fost trei, simultane, pe proră, la mijloc şi în spate. Mayfair Lady se rupse în trei bucăţi separate, catargul şi cabina principală ridicându-se peste ocean ca şi cum ar fi încercat să scape de restul vasului. Alex simţi şocul produs de explozie trecând prin apă. Zgomotul era asurzitor. Un val de apă se izbi de el, aproape doborându-l. Bucăţi de lemn, unele dintre ele arzând, cădeau peste tot. Ştia atunci că nimeni nu putea să fi supravieţuit. Şi cu aceasta, îi veni un gând groaznic. Era vinapoate lui? El îi omorâse pe lucru. toţi? Nu spunea nimic. Cei Turner gândea acelaşi doi priveau cum cele trei secţiuni ale navei ce fusese odată un vas de croazieră se scufundau şi dispăreau. Se auzi zgomotul unui motor. Alex se întoarse. O vedetă rapidă se îndrepta către ei. O zări pe Belinda Troy la volan. — 399 —

Se pare că făcuse rost de ea cumva şi venise după ei. Era singură. Îl ajută întâi pe Turner să urce, apoi pe Alex. Pentru prima dată, Alex îşi dădu seama că ţărmul nu se vedea. I se păruse că totul se întâmplase foarte repede. Şi totuşi, Mayfair Lady reuşise să parcurgă câţiva kilometri de pe coastă până în momentul care fuseseîntrebă distrus.Troy. Vântul îi răvăşise părul — Ce s-aînîntâmplat? lung. Arăta de parcă era turbată de furie. Am văzut vasul sărind în aer. Am crezut că sunteţi… Se opri să -şi tragă respiraţia. Ce s-a întâmplat? repetă ea. — A fost puştiul. Vocea lui Turner era neutră. Încă încerca să-şi dea seama ce se întâmplase în ultimele minute. M -a dezlegat… — Erai legat? — Da. Vânzătorul descoperise că sunt agent. Avea de gând să mă ucidă. Alex l-a doborât. Avea un fel de celular… Relata cele întâmplate, fără niciun fel de mulţumire în glas. Barca plutea încet. Nimeni nu se mişca. A produs explozia vasului. I-a omorât pe toţi. — Nu. Alex dădu din cap. Focul era stins. Aţi văzut. Aveau vasul sub control. Se întorseseră, cu gândul să vină după noi.

— Pentru Dumnezeu! Bărbatul de la CIA era prea obosit ca să îl mai contrazică. Ce crezi că s -a întâmplat? Crezi că unul dintre becuri a provocat explozia de pe vas? Tu ai făcut asta, Alex. Tu ai dat foc la combustibil şi asta s-a întâmplat. Combustibil. Aşa spuneau americanii. Era unul dintre cuvintele cu care îl testaseră în dimineaţa aceea la Snackyard. Cu un secol în urmă. — Ţi-am salvat viaţa, spuse Alex. — Mda. Mulţumesc, Alex. Dar lui era rece. şi porni moto rul. Barca se întoarse Troyglasul se aşeză la volan

şi o porniră spre ţărm.

— 400 —

CONTROLUL PAŞAPOARTELOR Alex avea un loc la geam în partea din faţă a avionului. Troy stătea lângă el, cu Turner de partea cealaltă a ei, lângă culoarul de trecere. O familie în concediu („în vacanţă”, îşi avea de un filme scenariu de aminti Troy citea o că revistă. film. Seel).presupunea este Turner producător şi îşi petrecuse călătoria făcând notaţii pe margine, în caz că s-ar fi uitat cineva la el. Alex se juca în linişte cu un Game Boy Advance. Se întreba ce e cu acesta. Turner i-l dăduse chiar înainte de a pleca din Miami. Fusese aşa, ca din întâmplare, în timp ce aşteptau în holul de plecare. — Poftim, Alex. Ceva ce te va ţine ocupat în avion. Alex era suspicios. Ţinea minte că, ultima dată când avusese un Game Boy, acesta fusese umplut cu dispozitive inventate de Smithers, de la MI6. Dar din câte putea să-şi dea seama, acesta era unul obişnuit. Cel puţin, ajunsese la

nivelul 5 al jocului Rayman şi până acum nu îi explodase în mâini. Privi pe fereastră. Zburau cam de o oră. Era al doilea zbor al lor în ziua aceea. Plecaseră de la Miami la Kingston, în Jamaica, şi de acolo luaseră al doilea avion. Primiseră gustările la care se aşteaptă lumea, dar care nu fac plăcere în avion. Un sendviş, o prăjitură şi o sticlă de plastic cu apă. Acum stewardesa se întoarse luând tăvile în grabă. — Vă vorbeşte pilotul avionului. Vă rog să vă legaţi centurile de siguranţă şi să staţi în scaune în poziţie verticală. Vom ateriza în curând. Alex privi din nou pe geam. Marea avea o nuanţă extraordinară de turcoaz. Nici nu părea apă. Apoi avionul coborî şi deodată văzu insulele. Ambele insule. Cuba era la nord. Cayo Esqueleto era sub e a. Nu era niciun nor pe cer şi pentru o secundă pământul se văzu foarte clar, două petice de un verde smarald cu ţărmurile ce irizau un albastruelectric. Avionul se înclină. Insulele dispărură şi, când Alex le zări din nou, avionul era destul de jos, grăbindu-se spre pista ce părea aproape de neajuns, înconjurată de clădiri, hoteluri, — 401 —

drumuri şi palmieri. Era un turn de control, urât şi diform. Un terminal modest, din beton prefabricat şi sticlă. Mai erau deja două avioane pe pistă, înconjurate de vehicule utilitare. Se simţi o hurducătură când roţile din spate ale avionului intrară în contact cu pista. Alex îşi desfăcu centura. — Aşteaptă o secundă, centură este încă aprins. Alex, îl atenţionă Troy. Becul de la Se purta ca o mamă. Dar alesese să fie o mamă autoritară şi exigentă. Alex trebuia să recunoască totuşi că i se potrivea. Oricine îi privea putea crede că sunt o familie, dar trebuia să adauge că erau una nefericită. De la evenimentele din Miami, cei doi agenţi practic îl ignoraseră. Lui Alex îi era greu să -şi dea seama ce era cu ei. Turner ar fi fost mort dacă nu era el, dar niciunul din ei nu recunoştea asta, ca şi cum, în vreun fel, le rănise cumva mândria profesională. Şi ei încă insistau că el dăduse foc vasului Mayfair Lady, omorând pe toată lumea de la bord. Până şi lui Alex îi era greu să evite un sentiment de responsabilitate. Era adevărat că el dăduse foc motorinei. Ce alt motiv putea fi pentru explozia care urmase?

Încercă să îşi scoată asta din minte. Avionul se oprise şi toată lumea se ridicase, bătându-se pe dulapurile de bagaje de deasupra capetelor în compartimentul îngust. Când Alex se ridică să-şi ia şi el bagajul, jocul Game Boy aproape că îi căzu din braţe. Turner întoarse capul imediat. — Fii atent cu ăla! îl avertiză el. Aşadar, avusese dreptate. Era ceva ascuns în Game Boy. Era tipic pentru agenţii de la CIA să îi ascundă multe. Dar asta nu-i oprise de la a- i cere să ducă lucrul acela. Era prânzul, cel mai rău moment în care se putea ajunge acolo. Când ieşiră din avion, Alex simţi căldura reflectându se de pe pistă. Era dificil să respiri. Ae rul era greu şi mirosea a motorină. Transpirase deja înainte de a ajunge în capătul scărilor şi sala pentru sosiri nu oferea nicio alinare. Ae rul condiţionat se stricase şi Alex se găsi prins într-un spaţiu închis, cu două-trei sute de oameni şi niciun geam. Terminalul semăna mai degrabă cu un hangar mare decât cu o clădire modernă a unui aeroport. Pereţii erau verde oliv, — 402 —

decoraţi cu afişe reprezentând insula, ce păreau vechi de douăzeci de ani. Pasagerii din avionul lui Alex îi ajunseseră pe cei de la cursa anterioară şi rezultatul era o mulţime informă de oameni şi bagaje de mână, târându -se încet înspre trei oficiali în uniformă de la imigrări, în cabine de sticlă. Nu erau rânduri. Când fiecare paşaport era ştampilat şi o persoană aveascurgându voie să intre, pur şi simplu -se mulţimea printre controalele de se încă împingea înainte, securitate.

O oră mai târziu, Alex era încă acolo. Era murdar şi şifonat, chinuit de o sete teribilă. Se uită într-o parte, unde două uşi vechi, crăpate, duceau la toaletă. Poate că era un robinet înăuntru, dar apa era bună de băut? Un gardian în cămaşă maro şi pantaloni lungi stătea privind, cu o armă în braţe, sprijinit de un perete, lângă o oglindă mare, întinsă din podea până în tavan. Alex voi să -şi întindă braţele, dar era prea îngrămădit. Era o femeie în vârstă, căruntă şi deprimată chiar lângă el. Mirosea a parfum ieftin. Când ea se întoarse pe jumătate, se trezi aproape îmbrăţişat, incapabil de a-şi exprima dezgustul. Privi în sus şi văzu o singură cameră de supraveghere în tavan. Îşi aminti ce îngrijorat era Joe Byrne cu privire la securitatea de pe aeroportul din

Santiago. Dar i se părea că oricine ar fi putut intra şi că nimeni nu ar fi observat. Gardianul părea plictisit şi pe jumătate adormit. Camera de supraveghere probabil că nu funcţiona. În sfârşit, ajunseră la controlul paşapoartelor. Funcţionarul de după sticlă era tânăr, brunet, cu părul slinos şi ochelari. Turner strecură trei paşapoarte şi trei formulare de imigrare completate. Funcţionarul le deschise. — Nu te foi, Alex, spuse Troy. Terminăm imediat. — Bine, mami. Omul cu paşapoartele se uită la ei. Privirea lui nu ura bun venit. — Domnul Gardiner? Care e scopul vizitei dumneavoastră? întrebă el. — Vacanţă, răspunse Turner. Ochii bărbatului trecură repede peste paşapoarte şi apoi — 403 —

către persoanele cărora le aparţineau. Le băgă sub un aparat de scanat, căscând în acelaşi timp. Gardianul pe care Alex îl observase era acum aproape de ei. Se uita pe geam, la avioane.

— Unde locuiţi? întrebă funcţionarul. — La Los Angeles. Faţa lui Turner nu exprima nimic. Lucrez cinematografie. — Şi în soţia? — Eu nu lucrez, răspunse Troy. Funcţionarul ajunse la paşaportul lui Alex. Îl deschise şi compară fotografia cu băiatul din faţa lui. — Alex Gardiner, spuse el. — Ce mai faceţi? Alex îi zâmbi. — Este prima vizită în Cayo Esqueleto? — Da. Dar sper că nu va fi ultima. Funcţionarul de la paşapoarte se uită lung la el, cu ochii măriţi de ochelari. Părea complet dezinter esat. — La ce hotel staţi? întrebă el. — Valencia, spuse Turner încet. Deja scrisese numele pe trei formulare de imigrare.

O altă pauză. Apoi funcţionarul luă o ştampilă şi o trânti de trei ori, trei împuşcături în spaţiul închis al cabinei. Înmână paşapoartele. — Distracţie plăcută în Cayo Esqueleto. Alex şi cei doi agenţi CIA trecură prin camera de imigrări în sala de bagaje, unde valizele deja îi aşteptau, rotindu -se la nesfârşit pe o bandă veche, ce scârţâia. „Şi cu asta, gata, îşi spuse Alex. Nu putea fi mai uşor!” Toată agitaţia aceea şi de el nici nu aveau nevoie.

Îşi ridică bagajul. În acelaşi timp, deşi el nu ştia asta, fotografia lui şi detaliile pe paşaport erau poliţiei din Turner Havana, de Cuba, împreună cutransmise cele ale la luisediul şi Troy. „Familia” fusese, de fapt, fotografiată de trei ori. O dată de camera de supraveghere de deasupra pe care Alex o văzuse în sala de sosiri, dar care era mult mai sofisticată decât crezuse el. Deşi părea învechită, putea vedea până şi gaura — 404 —

de la nasturele cuiva sau chiar o literă scrisă într -un ziar şi o

putea mări de cincizeci de ori, la nevoie. Fuseseră fotografiaţi a doua oară de camera din spatele oglinzii de lângă toalete. Şi în final, un profil de aproape fusese luat de camera ascunsă în broşa purtată de femeia în vârstă care mirosea a parfum ieftin şi care nu sosise, de fapt, cu avionul, ci era mereu -se printre nouacolo, pe lângă oricine amestecându părea suspect persoanelor sosiţi, pentrutrecând care lucra ea. Formularele de imigrare pe care le completase Turner au fost şi ele sigilate într-o pungă de plastic. Răspunsurile lui la

întrebările standard contau mai puţin pentru autorităţi decât formularele. Hârtia fusese făcută special să înregistreze amprentele şi în mai puţin de o oră acestea aveau să fie scanate digital şi verificate într -o bază de date imensă în aceeaşi clădire a poliţiei. Dispozitivul invizibil care opera în aeroportul din Santiago fusese concentrat asupra lui Turner şi a lui Troy înainte ca ei să sosească. Spuseseră că erau în vacanţă şi bagajele lor (care fuseseră, bineînţeles, verificate la coborârea din avion) conţineau loţiuni de plajă, prosoape de baie şi medicamente de bază pe care te aşteptai ca orice familie americană să le împacheteze. Etichetele de pe hainele lor arătau toate că fuseseră cumpărate în Los Angeles. Dar un singur bon găsit în buzunarul uneia dintre cămăşile lui Turner spunea o altă poveste. Cumpărase recent o carte din Langley, în Virginia. Langley este acolo unde CIA are sediul central. Mica bucată de hârtie a fost îndeajuns pentru a porni alarma. Acesta era rezultatul.

Ofiţerul însărcinat cu securitatea aeroportului îi supraveghea cu grijă. Stătea într -un birou mic, fără geam şi imaginile cu ei erau chiar în faţa lui, pe un set de televizoare. Îi privi cum ies şi merg la bagaje şi apoi la sosiri. Degetul i se aşeză repedeÎi pe un buton roşu depână pe consolă. Încă nu era prea târziu. putea aduce înapoi să ajungă la taxiuri. Erau destule celule la subsol. Şi când întrebările normale eşuau, existau drogurile. Şi totuşi… Şeful serviciului de securitate se numea Rodriguez şi era — 405 —

bun în meseria lui. Interogase atât de mulţi spioni americani, încât uneori spunea că îi poate recunoaşte de la o sută d e metri. Îi depistase pe „domnul şi doamna Gardiner” înainte ca ei să traverseze pista şi îşi trimise ajutorul să se uite de mai aproape. Acesta era gardianul plictisit pe care-l văzuse Alex. Dar de data aceasta Rodriguez nu era sigur – şi nu-şi putea permite să greşească. Totuşi, Cayo Esqueleto avea

nevoie de turişti. Avea nevoie de banii din turism. Poate că era suspicios cu privire la cei doi adulţi, dar ei călătoreau cu un copil. Auzise conversaţia scurtă dintre Alex şi funcţionar. Erau microfoane ascunse peste tot. Câţi ani avea băiatul? Paisprezece? Cincisprezece? Un alt băiat american care primea o vacanţă de două săptămâni pe plajă. Rodriguez se hotărî. Îşi ridică mâna de pe butonul de alarmă. Mai bine evita publicitatea negativă. Privi familia dispărând în mulţime. Chiar şi aşa, autorităţile urmau să îi supravegheze. Mai târziu în ziua aceea, ca să fie sigur, avea să completeze un raport care va fi trimis cu fotografiile şi amprentele la poliţia din Cayo Esqueleto. O copie va fi înaintată şi domnului foarte important care locuia în Casa de Oro. Şi poate că avea să fie trimis cineva la hotelul Valencia să îi supravegheze pe nou-sosiţi. Rodriguez se lăsă în scaun şi îşi aprinse o ţigară. Un alt avion ateriză. Se aplecă în faţă şi începu să examineze mulţimea. Valencia era unul dintre hotelurile acelea uluitoare pe care

Alex le vedea de obicei la televizor oferind premii constând în vacanţe de vis. Era ascuns într-un golf în formă de semilună cu vile în miniatură împrăştiate pe plajă şi o recepţie apr oape pierdută într-o junglă mică de plante exotice şi flori. Mai era şi piscină în formă de gogoaşă cu unÎntregul bar în mijloc şi scaune ce oabia se vedeau peste nivelul apei. loc părea să fie adormit. Era valabil pentru cei câţiva musafiri pe care Alex îi putea vedea, întinşi pe şezlonguri, nemişcaţi. Alex şi părinţii lui împărţeau o vilă cu două dormitoare şi o verandă adăpostită de soare de un acoperiş din stuf. Erau — 406 —

palmieri, nisip alb şi albastrul nemaipomenit al Caraibelor. Alex se aşeză puţin pe pat. Era acoperit de un singur cearşaf alb şi pe tavan un ventilator se învârtea încet. O pasăre de un verde cu galben strălucitor poposi puţin pe pervazul camerei lui şi apoi zbură spre mare, parcă invitându -l şi pe el.

Pot merge să înot puţin?căîntrebă el. În mod normal nu i ar — fi cerut voie, dar se gândi se potriveşte rolului. — Bineînţeles, dragule. Troy despacheta. Deja îl avertizase pe Alex că trebuie să îşi joace rolul când erau în vilă. Hotelul putea avea microfoane. Dar să ai grijă! Alex se schimbă în pantaloni scurţi şi alergă pe nisip, către mare.

Apa era perfectă; caldă şi limpede precum cristalul. Nu era pietriş, ci numai un covor moale de nisip. Peştişori înotau în jurul lui, speriindu-se când el întindea mâna. Pentru prima dată în viaţă, Alex era bucuros că îl cunoscuse pe Alan Blunt. Era cu siguranţă mai bine decât să piardă vremea în vestul Londrei. Măcar o dată, lucrurile păreau să meargă în favoarea lui.

După ce înotă, se urcă într-un hamac întins între doi copaci şi se relaxă. Era cam patru şi jumătate şi după amiaza părea la fel de fierbinte ca atunci când sosiseră. Un chelner sosi la el şi ceru o limonadă, trecând -o în contul vilei. Mama şi tatăl lui aveau să plătească. Mama şi tata. În timp ce se legăna cu apa prelingându -i-se prin păr şi uscându-i-se pe piept, Alex se întreba cum ar fi fost părinţii lui dacă nu ar fi murit amândoi în accidentul acela de avion, la puţin timp după ce se născuse el. Şi ce ar fi însemnat pentru el să crească într-o familie obişnuită, cu o mamă la care să alerge când se lovea şi cu un tată cu care să se joace, evite uneori. de care elsăaltfel? împrumute baniun sauelev pe obişnuit, care să -l îngrijorat Ar la fi fost Ar fi fost de examene – nu spioni şi Comis-Voiajori şi vase ce explodează. Poate că ar fi fost o persoană mai blândă. Poate că ar fi avut mai mulţi prieteni. Şi cu siguranţă nu ar fi stat întins într -un hamac la hotelul Valencia. — 407 —

Stătu acolo până când părul i se uscă şi ştiu că e momentul să plece din soare. Turner şi Troy nu veniseră afară după el şi bănuia că erau ocupaţi cu treburile lor. Era sigur că încă erau multe lucruri pe care ei nu i le spuneau. Îşi aminti de Game Boy Advance. Pomeniseră de joc în ultimul moment, înainte de a se urca în avion. Poate că voiau ca să îl ducă pe insulă, ştiind că un băiat de paisprezece anielavea mai puţine şanse de a fi percheziţionat. Alex coborî din hamac pe nisip. Un localnic trecea pe acolo, vânzând şiraguri cu mărgele turiştilor de pe plajă. Se uită la Alex şi întinse un şirag; o duzină de scoici pe o fâşie din piele. Alex dădu din cap şi parcurse distanţa scurtă până la vilă. Avea încă jocul în bagajul de mână. Turner uitase să i-l ceară înapoi. Alex se strecură înapoi în cameră şi îl examină din nou. Nu părea nimic ieşit din comun. Era albastru-deschis cu un singur joc, Rayman. Alex îl cântări în mână. După câte îşi dădea seama, nu era mai greu sau mai uşor decât ar fi trebuit să fie. Apoi îşi aminti. Jocul Game Boy pe care îl primise odată de la MI6 putea fi activat apăsând pe butonul „play” de tr ei ori. Poate că modelul acesta va funcţiona în acelaşi fel. Alex îl întoarse şi apăsă butonul o dată, de două ori… a treia oară. Nu se întâmplă nimic. Se uită un moment la ecranul gol, enervat pe el însuşi. Se înşela. Era doar un joc, pe care îl primise ca să tacă în avion. Era timpul să se îmbrace. Puse jocul pe noptieră şi se ridică. Jocul scoase un sunet strident.

Alex se întoarse, recunoscând sunetul, fără a şti însă ce reprezintă. Jocul făcea încă acel zgomot, ciudat, metalic. Ecranul prinsese deodată viaţă. Pulsa, era verde şi alb. Ce însemna asta? Ridică obiectul. Imediat însă, zgomotul încetă şi luminile de pe ecran se stinseră. Mută jocul înapoi pe noptieră. Acesta căpătă dinNu nouera viaţă. Alex privi către masă. nimic pe ea, în afară de ceasul deşteptător demodat, furnizat de hotel. Deschise sertarul. Înăuntru era o Biblie cu textul în engleză şi în spaniolă. Nimic altceva. Deci ce făcea jocul să scoată astfel de zgomote? Îl luă de-acolo. Se făcu linişte. Îl puse înapoi. — 408 —

Începu din nou. Ceasul… Alex se uită mai îndeaproape la cadran. Ceasul avea o faţă luminoasă. Puse jocul mai aproape de ceas şi acum zgomotele se înteţiră. Acum Alex înţelese. Cifrele de pe cadranul ceasului erau uşor radioactive. Asta detecta jocul. Game Boy ascundea un contor Geiger. Alex rânji. Rayman era cu siguranţă jocul potrivit pentru maşinăria aceasta. Excepţie făcea faptul că razele pe care le detecta erau radioactive.

Ce însemna asta? Turner şi Troy nu erau pe insulă pentru o simplă operaţiune de supraveghere. Avusese dreptate. Şi Blunt în Londra, şi Byrne în Miami îl minţiseră de la început. Alex ştia că se află la câţiva kilometri mai la sud de Cuba. Ceva ce învăţase la istorie îi veni în minte. Cuba. Anii 1960. Criza proiectilelor cubaneze. Arme nucleare din America… Încă nu putea fi sigur. Poate că se repezea să tragă concluzii. Dar adevărul era că CIA-ul băgase pe furiş un contor Geiger pe Cayo Esqueleto şi, oricât de ciudat părea, putea fi un singur motiv pentru care aveau nevoie de el.

Căutau o bombă nucleară.

— 409 —

PIAŢA FRĂŢIEI Alex nu vorbi prea mult la cină în seara aceea. Deşi hotelul păruse gol mai devreme, pe timpul zilei, fu surprins de câţi oaspeţi apăruseră pentru cină în fustele şi cămăşile lor largi, bronzaţi, ştiuterasa că era imposibil să vorbească deschis. Stăteauşi pe restaurantului ce dădea spre mare, mâncând peşte – proaspăt cum Alex nu mâncase niciodată – servit cu orez, salată şi fasole neagră. După căldura toridă de după-amiază, aerul era răcoros şi primitor. Doi chitarişti cântau muzică latino la lumina lumânărilor. Greierii ţârâiau cu miile, ascunşi în iarbă. Cei trei vorbeau cum ar fi făcut-o o familie. Despre oraşele pe care aveau să le viziteze, despre locurile unde voiau să înoate. Turner spuse o glumă şi Troy râse suficient de tare încât să-i facă pe ceilalţi să întoarcă uşor capetele. Dar era totul fals. Ei nu mergeau nicăieri şi gluma nu fusese amuzantă. În ciuda mâncării gustoase şi a împrejurimilor, Alex se trezi displăcându-i fiecare minut al rolului pe care fusese forţat să-l joace. Ultima dată când stătuse cu o familie fusese cu Sabina şi părinţii ei în Cornwall. Părea cu mult timp în urmă şi masa aceasta, cu oamenii aceştia, îi strica parcă şi amintirea aceea. Dar se termină în cele din urmă şi Alex putu să se scuze şi să meargă la culcare. Se duse în cameră, închizând uşa în urma lui. Pentru un moment, stătu acolo cu umerii sprijiniţi de lemn. Se uită de jur împrejur. Ceva nu era în regulă. Păşi înainte cu atenţie, pus pe ceartă. Cineva fusese acolo. Valiza lui, pe care o lăsase închisă, era acum deschisă. Fusese cineva de la hotel înăuntru şi căutase în cameră în timp ce el era la cină? Oare mai era acolo? Se uită în baie şi după draperii. Nu era nimeni. Se duse la valiză. Îi luară câteva secunde să îşi dea seama că numai jocul Game Boy î i lipsea. Deci asta se întâmplase! Turner şi Troy se strecuraseră cumva în cameră în timp ce el era plecat. Jocul, cu contorul său ascuns, era important pentru misiunea lor. Îl luaseră înapoi. — 410 —

Alex se dezbrăcă repede şi se băgă în pat, dar deodată nu îi mai era somn. Stătea în întuneric, ascultând cum valurile se spărgeau de nisip. Putea vedea mii de stele prin fereastra deschisă. Nu conştientizase niciodată că erau atâtea, nici că străluceau atât de puternic. Turner şi Troy se întoarseră în cameră o jumătate de oră mai târziu. Îi auzi vorbind în şoaptă, nuforţă putea distinge ce spun. Îşi trase cearşaful peste capdar şi se să adoarmă. Primul lucru pe care îl văzu a doua zi dimineaţă când se trezi fu un bilet băgat pe sub uşă. Se dădu jos din pat şi îl ridică. Era scris cu litere mari. AM PLECAT LA PLIMBARE. AM CREZUT CĂ AI NEVOIE DE ODIHNĂ. NE VEDEM MAI TÂRZIU. MAMI. Alex rupse biletul în jumătate şi din nou în jumătate. Aruncă resturile la gunoi şi ieşi la micul dejun. Îi trecu prin minte că era ciudat pentru nişte părinţi să plece, lăsându-şi fiul, dar se gândi că probabil era destule familii, cu bone sau dădace, care făceau des acelaşi lucru. Îşi petrecu dupăamiaza pe plajă, citind. Nişte băieţi de vârsta lui se jucau în mare şi se gândi să li se alăture. Dar nu vorbeau engleza şi păreau prea exclusivişti. La ora 11 „părinţii” lui încă nu se întorseseră. Brusc Alex se sătură să stea singur în hotel. Era pe o insulă aflată de partea cealaltă a lumii. Putea foarte bine să vadă o parte din ea! Se îmbrăcă şi porni spre oraş. Căldura îl izbi de îndată ce ieşi din hotel. Drumul făcea o curbă către interiorul insulei, departe de mare, urmând o pădurice pe o parte şi ceea ce părea o plantaţie de tutun – o masă de frunze late, verzi, înalte până la înălţimea pie ptului – de cealaltă. Priveliştea era plană, dar nicio briză nu se simţea dinspre mare. Aerul era încă fierbinte şi nemişcat. Alex şi trebui să alunge -l urmărească care începu păreau curând hotărâtesăsătranspire la fiecare pas.muştele Câteva clădiri, din lemn albit de soare şi tablă ondulată apărură de jur împrejurul lui. O muscă îi bâzâi la ureche. O alungă. Îi trebuiră douăzeci de minute să ajungă în Puerto Madre, un sătuc de pescari ce crescuse în oraşul dens şi agitat. — 411 —

Clădirile erau un amestec uimi tor de stiluri diferite; magazine din lemn, case din marmură şi cărămidă, biserici uriaşe din piatră. Totul fusese bătut de soare şi copt – şi era soare peste tot; în praf, în culorile vii, în mirosul condimentelor şi în fructele prea coapte. Zgomotul era asurzitor. Muzica de la radio – jazz şi salsa –

se auzea până în stradăChevrolete prin geamurile deschise. Maşini americane spectaculoase, de epocă şi Studebakere asemenea unor jucării viu colorate, se îmbulzeau pe străzi, claxonând în timp ce încercau să-şi croiască drum printre cai şi căruţe, ricşe motorizate, vânzători de ţigări şi băieţi care lustruiau pantofii. Femei în rochii strâmte stăteau languros în faţa uşilor. Alex nu mai fusese niciodată într -un loc mai zgomotos sau mai murdar, sau mai plin de viaţă. Ajunse cumva în piaţa principală, ce avea o statuie mare în centru; un soldat revoluţionar cu o puşcă într -o parte şi o grenadă atârnând la centură. Erau acolo cel puţin o sută de tarabe îngrămădite, unde se vindeau fructe şi legume, cafea boabe, suveniruri, cărţi vechi şi tricouri. Şi peste tot era aglomerat, lumea ieşea şi intra în magazine, în gelaterii, stătea la mese sub bolţi arcuite, făcea coadă la restaurante fast-food şi la paladares – mici restaurante ce se găseau în case particulare. Era o plăcuţă stradală pe un perete. Scria: PLAZA DE FRATERNIDAD. Alex ştia destulă spaniolă ca să traducă

asta. Piaţa Fraternităţii. Se îndoia cumva că va găsi fraternitate aici. Un bărbat gras îmbrăcat într -un costum de lână vechi şi murdar se izbi de el. —Vrei trabuce? Cele mai bune trabuce cubaneze. Dar ieftin, foarte ieftin. — Hei, amigo. Îţi vând un tricou… — Muchacho! Adu-ţi părinţii la barul meu… -şi da Înainte seama, îşi dădu seama cât de de amult trebuie să era iasăînconjurat. în evidenţăAlex în mulţimea asta de oameni coloraţi, tropicali, învârtindu -se în cămăşile lor colorate şi pălăriile de paie. Îi era cald şi sete. Se uită împrejur să vadă unde putea bea ceva. Şi atunci îi văzu pe Turner şi pe Troy. Cei doi agenţi — 412 —

speciali stăteau la o masă de fier forjat în faţa unuia dintre restauratele mai elegante, umbrite de o vie mare care se

întindea şi se rostogolea peste peretele ciupit. O reclamă luminoasă la trabucele Montecristo atâ rna deasupra capului lor. Erau cu un bărbat, cineva de pe insulă, adânciţi, se pare, în conversaţie. Toţi trei beau câte ceva. Alex se îndreptă către - dacă e posibil să audă ce vorbesc. ei, Bărbatul întrebându cu se care vorbeau părea să aibă cam şaptezeci de ani şi purta o cămaşă neagră, pantaloni largi şi o beretă. Fuma o ţigară ce părea să fi fost împinsă printre buzele lui, trăgând şi pielea cu ea. Faţa, braţele şi gâtul îi erau arse de soare şi ridate. Dar pe măsură ce se apropie, Alex văzu lumina şi puterea din ochii lui. Troy spuse ceva şi bărbatul râse, îşi luă paharul cu o mână osoasă şi dădu pe gât conţinutul, dintr-odată. Îşi şterse gura cu dosul mâinii, spuse ceva şi plecă. Alex ajunsese prea târziu să tragă cu urechea la conversaţia lor. Decise să iasă la lumină. — Alex! Ca de obicei, Troy nu părea încântată să-l vadă. — Bună, mamă. Alex se aşeză fără a fi invitat. Primesc şi eu ceva de băut? — Ce faci aici? întrebă Turner. Încă o dată, gura lui era o linie dreaptă. Ochii îi erau goi. Ţi-am spus să stai la hotel. — Credeam că este o vacanţă de familie, spuse Alex. Şi, oricum, am terminat de căutat prin hotel azi. Nu există arme nucleare acolo, în caz că vă întrebaţi. Turner se holbă. Troy se uită împrejur, nervoasă. — Vorbeşte încet! îi trânti ea, ca şi cum l-ar fi putut auzi cineva în hărmălaia din piaţă. — M-aţi minţit, spuse Alex. Oricare ar fi motivul pentru care sunteţi aici, nu îl spionaţi numai pe generalul Sa rov. De ce nu îmi spuneţi despre ce este vorba, de fapt?

Urmă o tăcere lungă. — Ce vrei de băut? întrebă Troy. Alex se uită la paharul ei. Conţinea un lichid galben ce arăta bine. — Ce beţi acolo? întrebă. — Un mojito. E o specialitate locală. Un amestec de rom, — 413 —

suc proaspăt de lămâie, gheaţă, sifon şi frunze de mentă. — Sună bine. Vreau şi eu asta. Fără rom. Turner chemă un chelner şi îi vorbi scurt în spaniolă. Chelnerul dădu din cap şi plecă repede înapoi. Între timp, Troy luase o hotărâre. — Bine, Alex, spuse ea. Îţi vom spune ceea ce vrei să ştii… Turner. — Este ordinelor! Troy se împotriva uită supărată la el. întrerupse — Ce alternativă avem? Alex evident ştie despre Game Boy. — Contorul Geiger, spuse Alex. Troy dădu din cap. — Da, Alex, asta este. Şi este motivul pentru care suntem aici. Îşi ridică băutura şi luă o înghiţitură. N -am vrut să ştii asta ca să nu te sperii. — Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră. — Ni s- a ordonat să nu îţi spunem! Se încruntă. Dar… bine, de vreme ce ştii atâtea, poţi afla şi restul. Credem că există un dispozitiv nuclear ascuns pe insulă. — Generalul Sarov? Credeţi că el are o bombă nucleară? — N-ar trebui să facem asta, mormăi Turner. Dar de data aceasta Troy îl ignoră. — Ceva se întâmplă, aici, pe Cayo Esqueleto, continuă ea. Nu ştim ce este, dar dacă vrei să ştii adevărul, ne înspăimântă. Peste câteva zile, Boris Kiriyenko, preşedintele rus, va sosi pentru o vacanţă de două săptămâni. Nu e chiar aşa o chestie. Se ştie cu Sarov de mult timp. Au crescut împreună. Şi doar ruşii nu ne mai sunt inamici. Alex ştia deja toate astea. Îi spusese şi Blunt în Londra. — Dar recent, ca prin minune, Sarov ne-a atras atenţia. Turner şi cu mine îl investigam pe Comis-Voiajor. Şi am descoperit că, printre toate lucrurile pe care le vindea, a reuşit să pună mâna şi pe un kilogram de uraniu pentru

arme, furateste dinunul Europa de Est. Ce contează este de că temut vânzarea de uraniu dintre coşmarurile cele mai ale serviciilor secrete astăzi. Dar el a făcut -o – şi, ca şi cum nu era de ajuns, persoana căreia i l-a vândut… — …Este Sarov, Alex termină propoziţia. — Da. Un avion a zburat pe insulă şi nu a mai plecat de — 414 —

aici. Sarov l-a întâmpinat. Făcu o pauză. Şi acum, deodată,

avem o întâlnire între aceşti doi bărbaţi – vechiul general şi noul preşedinte – şi se pare că este şi o bombă nucleară în peisaj. Aşa că nu vei fi surprins să afli că există mulţi oameni speriaţi la Washington. De asta suntem noi aici. Alex ascultă tot ce i se spusese. Fierbea de nervi. Blunt îi promisese săptămâni la soare. se părea că era în prima linie două a celui de-al Treilea RăzboiDar Mondial. — Dacă este o bombă, ce are de gând Sarov să facă cu ea? întrebă. — Dacă am şti asta, n-am fi aici, răspunse ea. Alex o privi îndeaproape. Era uimit să vadă că ei îi era cu adevărat f rică. Încerca să ascundă lucrul acesta, dar era acolo, în ochii ei şi în maxilar. — Misiunea noastră este să găsim materialul nuclear, spuse Turner. — Cu contorul Geiger.

— Da. Trebuie să pătrundem în Casa de Oro şi să aruncăm o privire. Despre asta tocmai vorbeam. — Cine era cel cu care eraţi? Turner oftă. Deja spusese mai mult decât a r fi dorit. — Numele lui este Garcia. Este unul dintre achiziţiile noastre.

— Achiziţii? — Înseamnă că lucrează pentru noi, explică Troy. L -am plătit de-a lungul anilor ca să ne informeze şi să ne ajute când suntem aici. — Are o barcă, adăugă Turner, şi vom avea nevoie de ea pentru că este singurul mod de a pătrunde în Casa de Oro, adică pe mare. Casa este construită pe un fel de platou, chiar pe vârful insulei. Este o veche plantaţie de zahăr. Obişnuiau să cultive trestie de zahăr acolo şi au o moară veche care încă funcţionează. esteabruptă un singur drum care duce acolo şi este îngust,Oricum, cu o pantă până la mare, de ambele părţi. Există gărzi la poartă. Nu am putea intra vreodată pe acolo.

— Dar cu barca… începu Alex. — Nu cu barca… Turner ezită, întrebându-se dacă să — 415 —

continue. Se uită la Troy, care dădu din cap. Vom folosi echipamente de scufundat. Vezi tu, noi ştim ceva ce Sarov nu ştie. Există o cale de a pătrunde în subsolul vilei, ce depăşeşte paza lui Sarov. Este o fisură naturală, o crevasă în stâncă ce duce de la vârf până jos. — Vă veţi urca pe ea? Existăşitrepte metal.centimetru Familia luialGarcia esteElpejură insulă de — secole ei ştiudin fiecare coastei. că scara este încă acolo. Cu trei sute de ani în urmă era folosită de contrabandişti ca să ajungă de la vilă pe plajă fără a fi găsiţi. Era o peşteră acolo jos. Crevasa, denumită de ei Hornul Diavolului, duce până sus şi iese undeva în grădină. Pe acolo intrăm noi. — Staţi puţin. Alex era confuz. Aţi spus că veţi folosi echipamente de scufundat.

Troy dădu din cap. — Nivelul apei a crescut de jur împrejurul insulei şi intrarea în peşteră este acum scufundată. Este cam cu 20 de metri sub nivelul apei. Dar e fantastic pentru noi. Majoritatea

oamenilor au şi uitat că există peştera. Bineînţeles că nu va fi păzită. Vom înota în costum de scafandru. Ne urcăm pe scară şi pătrundem la subsol. Apoi căutăm în vilă. — Şi dacă găsiţi bomba? — Asta nu e problema noastră, Alex. Munca noastră se va termina.

Chelnerul sosi cu băutura lui Alex. El ridică paharul. Chiar şi numai atingerea aceea rece pe pielea lui era o alinare. Bău puţin. Era dulce şi surprinzător de răcoritor. Puse paharul pe masă. — Vreau să vin cu voi, spuse el. — Nici vorbă. În niciun caz! Troy părea neîncrezătoare. De ce crezi că ţi-am spus toate astea? Doar pentru că ştii deja prea multe şi vreau să înţelegi Trebuie să stai deoparte. Nu e că un avem joc detreburi copii. importante. Nu căutăm răufăcătorul pe un ecran de calculator. Este viaţa reală, Alex. Şi tu vei sta la hotel şi vei aştepta să ne întoarcem! — Vin cu voi, insistă Alex. Poate că aţi uitat, dar se presupune că e o vacanţă în familie. Dacă mă lăsaţi singur la — 416 —

hotel pentru a doua oară, poate că va băga cineva de seamă. Poate se vor întreba unde sunteţi. Turner se juca cu gulerul cămăşii. Troy privi într-o parte. — Nu vă voi sta în cale, oftă Alex. Nu cer să mă scufund. Nici să mă caţăr. Vreau doar să vin în barcă. Gândiţi -vă la asta. Dacă suntem toţi trei împreună, vom părea o familie în croazieră. Turner dădu încet din cap. — Ştii, Troy, puştiul are dreptate. Troy ridică băutura şi o privi, ca şi când s -ar fi aşteptat să găsească un răspuns înăuntrul paharului. — Bine, spuse ea într-un final. Poţi veni cu noi dacă asta vrei cu tot dinadinsul. Dar nu participi, Alex. Treaba ta a fost să ne aduci pe insulă şi, dacă mă întrebi pe mine, nici n -am

avut nevoie de tine pentru asta. Ai văzut paza de la aeroport, era o glumă. Dar, bine, dacă tot eşti aici, poţi veni cu noi. Dar nu vreau să te aud. Nu vreau să te văd. Nu vreau să ştiu că eşti acolo. — Cum spuneţi voi, o lăsă Alex mai moale. Obţinuse ce îşi dorise, dar trebuia să se întrebe de ce vrea toate astea. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să ia primul avion înapoi spre casă şi să plece cât mai departe de CIA şi de Sarov, şi de ei toţi. Dar nu putea alege. Tot ce ştia el era că nu voia să stea în hotel singur, îngrijorat. Dacă era într adevăr o bombă undeva pe insulă, voia să fie primul care să ştie despre asta. Şi mai era ceva. Turner şi Troy păreau foarte convinşi de povestea despre Hornul Diavolului. Erau siguri că nu este păzit şi că îi va duce până sus. Dar la fel de siguri fuseseră şi de ziua de naştere a Comis -Voiajorului, şi Turner aproape că fusese omorât. Alex îşi termină băutura. — În regulă, spuse el. Deci, când plecăm? Troy tăcu. Turner scoase plătiasta. băuturile. — Imediat, răspunse el. Oportofelul facem în şi seara

— 417 —

HORNUL DIAVOLULUI Era după-amiaza târziu când au plecat din Puerto Madre, lăsând portul cu pieţele sale de peşte şi croazierele de plăcer e în urmă. Turner şi Troy aveau să se scufunde cât era încă lumină să găsească şi să până la afară. apusulUrmau soarelui, ca apoi săpeştera se caţere în aştepte Casa deacolo Oro la adăpostul întunericului. Acesta era planul. Bărbatul numit Garcia avea o ambarcaţiune ce cunoştea marea foarte bine. Aceasta gemea din greu şi stropea de jur împrejur, lăsând în urmă un nor negru de fum. Rugina apăruse şi apoi se împrăştiase pe toată suprafaţa, ca o boală gravă de piele. Barca nu avea niciun nume la vedere. Câteva steaguri fluturau pe catarg, dar erau ca nişte cârpe, culorile lor srcinale nelăsând nicio urmă. Erau şase tuburi de oxigen sprijinite de o bancă sub un umbrar. Acestea erau singurul echipament nou la vedere. Garcia îl întâmpinase pe Alex cu un amestec de ostilitate şi suspiciune. Apoi stătu de vorbă în spaniolă pe îndelete cu Turner. Alex petrecuse o bună parte dintr-un an la Barcelona cu unchiul său şi înţelegea destul de bine limba ca să priceapă ce vorbesc ei. — N-ai spus niciodată nimic de băiat. Ce crezi că e asta? O excursie pentru turişti? El cine e? De ce l -aţi adus aici? — Nu e treaba ta, Garcia. Hai să mergem. — Aţi plătit pentru doi pasageri. Garcia ridică două degete subţiri, fiecare os şi tendon distingându -se. Doi pasageri… aşa ne-am înţeles. — Eşti bine plătit. Nu are rost să discutăm. Băiatul vine cu noi şi cu asta basta. Garcia nu a mai zis nimic. Oricum nu ar mai fi avut rost

să spună ceva. Zgomotul făcut de motor era prea puternic. Alex privea coasta insulei Cayo Esqueleto rămânând în urmă. Trebuia să recunoască, Blunt avusese dreptate – insula era ciudat de inimoasă, cu culorile ei extraordinar de intense; palmierii erau grupaţi împreună, separaţi de mare printr-o panglică strălucitoare de nisip alb. Soarele apunea într-un cerc perfect deasupra orizontului. Un pelican maro, — 418 —

neîndemânatic şi comic pe pământ, ţâşni de pe un pin şi plană graţios deasupra lor. Alex se simţi ciudat de liniştit. Chiar şi zgomotul motorului părea să se fi îndepărtat. Cam după o jumătate de oră, uscatul părea să se ridice şi îşi dădu seama că ajunseseră în punctul nordic al insulei. Vegetaţia dispăruse şi deodată el privi un perete abrupt de stâncă; acesta cădea până în mare. Acesta trebuie să la fi fost istmul despre care i sejos, spusese, cu drumul ce ducea Casa de Oro, undeva sus. Casa nu se vedea, dar, întinzându şi gâtul, putea zări vârful unui turn, alb şi elegant, cu un acoperiş roşu de ardezie, ascuţit. Un turn de pază. Era o singură siluetă undeva sub o arcadă, ceva mai mult decât o pată. Cumva, Alex ştia că aceea era o santinelă. Garcia opri motorul şi se duse în spatele bărcii. Pentru un bărbat atât de în vârstă, era destul de agil. Ridică o ancoră şi o aruncă peste bord, apoi arboră un steag, de data aceasta mai uşor de identificat decât celelalte. Avea o dungă albă în diagonală pe un fundal roşu. Alex recunoscu semnul internaţional pentru scufundări. Troy veni la el.

— Ne scufundăm aici şi înotăm până pe coastă, spuse ea. Alex se uită în sus la silueta din turn. Era o licărire a soarelui ce reflecta ceva. Un binoclu, oare?

— Cred că suntem urmăriţi, spuse el. Troy dădu din cap. — Da. Dar nu contează. Bărcile cu scufundători nu au voie să vină până aici, dar uneori o fac. Sunt obişnuiţi cu asta. Este strict interzis să te apropii de mal, dar este o epavă pe undeva pe aici… Şi oamenii înoată până acolo. Vom fi în regulă, cu condiţia să nu atragem atenţia asupra noastră. Numai să nu faci nicio prostie, Alex. Nici acum nu se putea abţine să nu -i facă morală. Alex se întreba cenimic. ar putea face să-i impresioneze pe oamenii ăştia. Nu spuse Turner îşi scosese cămaşa, arătând un piept musculos, fără păr. Alex îl privi cum rămâne în slip şi cum îşi pune apoi un costum de scafandru luat dintr-o cabină de dedesubt. Cei doi agenţi CIA terminară repede, ataşându -şi tuburile de — 419 —

oxigen la echipament – BCD – apoi adăugând centurile cu

greutăţi, măştile şi tuburile de aer. Garcia fuma, stând deoparte şi privind toate astea amuzându-se în sinea lui, ca şi când el n-ar avea de a face cu toate acestea. În sfârşit, erau gata. Turner luase cu el o geantă impermeabilă şi o deschise. Alex văzu jocul Game Boy sigilat în — plastic înăuntru. Mai erauTroy. hărţi, torţe, cuţite şi un harpon. pe toate, spuse Lasă-le — Jocul Game Boy?… — Ne întoarcem după el. Troy se întoarse către Alex. Bine, Alex, i se adresă ea. Ascultă! Ne scufundăm în recunoaştere, pentru început. Plecăm pentru circa douăzeci de minute. Nu mai mult. Trebuie să găsim intrarea în peşteră şi să verificăm dacă nu sunt amplasate dispozitive de securitate. Se uită la ceas. Era doar şase şi jumătate. Soarele va apune abia peste o oră, continuă ea. Nu vrem să petrecem prea mult timp în peşteră, aşa că ne întoarcem la barcă după restul echipamentului, schimbăm tuburile şi ne întoarcem. Nu trebuie să îţi faci griji. În ceea ce îi priveşte pe cei din vilă, suntem simpli turişti care fac scufundări la apus. — Eu sunt scafandru calificat! se repezi Alex. — La dracu’ cu asta! întrerupse Turner. Troy fu de acord. — Ne-ai convins să te luăm în barcă, spuse ea. Bine. Personal, mi-aş fi dorit să rămâi la hotel. Dar poate că ai avut

dreptate în legătură cu asta, ar fi trezit suspiciuni. —Nu vii cu noi, interveni Turner . Se uită la Alex cu răceală. Nu mai vrem să fie ucişi oameni. Stai aici cu Garcia şi lasă restul în seama noastră. Cei doi agenţi făcură verificările corporale de rigoare, fiecare uitându-se la echipamentul celuilalt. Niciun furtun răsucit. Aer în tuburi. Greutăţi. În final, se duseră la marginea bărcii, cu faţa la mare. înotătoarele. Turner îi făcu lui Troy semnul de OK;Îşi cu puseră arătătorul şi degetul mare formând un O, cu celelalte degete ridicate, îşi coborâră măştile şi se dădură pe spate, dispărând imediat în adâncimile mării. Aceasta fu ultima dată când Alex îi văzu în viaţă. — 420 —

El rămase cu Garcia pe barca legănându-se uşor. Soarele aproape că atingea linia orizontului şi câţiva nori, de un roşu-aprins, pătrunseră pe cer. Aerul era cald şi plăcut. Garcia trăgea din ţigară, şi vârful acesteia era incandescent. — Tu american, întrebă el deodată, vorbind în engleză. — Nu. Sunt englez. — De aici?peGarcia zâmbi, ca englez. şi cum era amuzat de faptul că ce se află mare cu un băiat — Nu ştiu. Dar dumneata? — Bani. Răspunsul de un cuvânt era suficient. Garcia veni şi se aşeză lângă Alex, examinându -l cu doi ochi negri ce deveniseră deodată foarte serioşi. — Ei nu te plac, spuse el. — Nu cred, aprobă Alex. — Ştii de ce? Alex nu răspunse. — Sunt adulţi. Cred că sunt buni în ceea ce fac. Şi găsesc un copil care este mai bun. Şi nu doar atât. Este un copil englez. Nu un americano! Garcia chicoti şi Alex se întrebă cât de multe i se spuseseră. Sunt stânjeniţi. Aşa este oriunde în lume. — N-am cerut eu să fiu aici, spuse Alex.

— Totuşi, ai venit. Ar fi fost mai fericiţi fără tine. Barca scârţâi. O briză uşoară se porni, unduind steagurile. Soarele se scufunda mai repede acum, întregul cer devenind de un roşu sângeriu. Alex se uită la ceas. Era şapte şi zece minute. Cele douăzeci de minute trecuseră repede. Privi cu atenţie oceanul, dar nu era niciun semn de la Turner sau Troy.

Mai trecură cinci minute. Alex începu să se simtă nesigur. Nu îi cunoştea foarte bine pe cei doi agenţi, dar bănuia că sunt oameni care fac totul ca la carte. Aveau procedurile lor,

şi dacă minute,Aveau, aşa şidesigur, era. Trecuseră deja de spuseseră douăzeci şidouăzeci cinci dede minute. oxigen suficient pentru o oră. Dar chiar şi aşa, Alex se întreba de ce dura atât de mult. După încă un sfert de oră, ei tot nu se întorseseră. Alex nu-şi putea ascunde teama. Se plimba la bord, uitându -se în — 421 —

dreapta şi în stânga, după bulele de aer care ar fi arătat că se întorc, sperând să le vadă braţele şi capetele apărând de sub apă. Garcia nu se mişcase. Alex se întreba dacă bătrânul este măcar treaz. Trecuseră deja patruzeci de minute de când Turner şi Troy se scufundaseră. — Ceva nu e în regulă, spuse Alex. Garcia nu răspunse. Ce au de gând facă? Garcia tot de refuza să vorbească şi Alex deveni furios.săNu aveau un plan rezervă? Ce v-au spus să faceţi? — Mi-au spus să îi aştept. Garcia deschise ochii. Aştept o oră. Aştept două ore. Aştept toată noaptea… — Dar peste zece s au cincisprezece minute vor rămâne fără aer. — Poate intrat în Hornul Diavolului. Poate urcat sus. — Nu. Nu ăsta era planul lor. Şi, oricum, şi -au lăsat aici tot echipamentul. Deodată Alex se hotărî. Mai aveţi vreun echipament de scufundat? Un alt echipament BCD?

Garcia se holbă la Alex, surprins. Apoi dădu încet din cap. Cinci minute mai târziu, Alex era pe punte, îmbrăcat doar în pantaloni scurţi şi un tricou, cu un tub de oxigen legat în spate şi două furtunuri pentru respirat, unul în care să respire el, altul atârnând într-o parte. I-ar fi plăcut să aibă un costum de scafandru, dar nu găsise niciunul pe măsura lui. Spera doar că apa nu era prea rece. Echipamentul pe care-l purta era vechi şi cam prea mare pentru el, dar îl testase repede şi măcar funcţiona. Se uită la instrumentele lui; manometru de presiune, manometru de adâncime şi compas. Avea 3000 PSI în rezervorul de oxigen. Mai mult decât îi trebuia. În sfârşit, avea şi un cuţit legat de picior. Probabil că nu avea să -l folosească şi în niciun caz nu l -ar fi purtat în mod normal. Dar îi trebuia ceva care să -i confere siguranţă. Se duse la marginea bărcii şi se aşeză. Garcia dădu din capsingura a dezaprobare. ştia că avea dreptate. Încălca regulă Alex importantă a scufundătorilor. Nimeni nu se scufundă vreodată singur. Unchiul său îl învăţase să se scufunde când avea unsprezece ani şi dacă Ian Rider ar fi fost aici acum, ar fi rămas mut de uimire şi nu i-ar fi venit să creadă. Dacă eşti în pericol – — 422 —

tubul de aer rupt sau valva stricată – şi nu ai un partener, atunci eşti mort. E atât de simplu. Dar aceasta era o urgenţă. Turner şi Troy erau plecaţi de patruzeci şi cinci de minute. Alex trebuia să îi ajute. — Ia asta, spuse Garcia deodată. Ţinea un instrument vechi pentru scufundat. Acesta îi arăta lui Alex cât de adânc se — scufunda şi câtspuse timp trecuse. Mulţumesc, Alex. Îl luă. Alex îşi trase masca, împinse în gură dispozitivul pentru respirat şi inspiră adânc. Putu simţi amestecul de oxigen şi nitrogen repezindu-se în gâtul lui. Avea un uşor gust rânced, dar putea să-şi dea seama că nu e contaminat. Încrucişă mâinile, ţinând masca şi tubul de respirat fix, apoi se rostogoli pe spate. Simţi cum braţul i se loveşte de ceva în timp ce lumea se întoarse cu fundul în sus. Apa se repezi să îl întâmpine şi apoi vederea i se acoperi cu o perdea, în timp ce se trezi aterizând în apă. Îşi lăsase destul aer ca să -l ţină la suprafaţă şi făcu o ultimă verificare, uitându-se spre ţărm, ca să ştie încotro să înoate şi, mai important, cum să se întoarcă. Cel puţin marea era încă destul de caldă, deşi Alex ştia că, dacă soarele apunea, nu avea să mai fie pentru mult timp. Apa rece este un inamic al scufundătorilor, slăbindu-le forţa şi concentrarea. Cu cât mergea mai adânc, cu atât avea să fie mai frig. Nu îşi permitea să stea prea mult. Dădu drumul la aer. Deodată greutăţile începură să îl tragă în jos. Marea se năpusti asupra lui şi îl devoră. Înotă în jos, strângându-şi nasul şi suflând puternic, pentru a opri durerea din urechi. Pentru prima dată putu să se uite în jurul lui. Era încă destulă lumină de la soare pentru a se vedea în mare şi Alex îşi ţinu respiraţia, minunându-se de frumuseţea uimitoare a lumii acvatice. Apa era de unlui, albastruînchis şi foarte Erauîncât câţivanu corali în jurul cu forme şi culori atâtlimpede. de ciudate, era

posibil să-i vezi altundeva pe pământ. Se simţi total împăcat, sunetul propriei respiraţii făcându-i ecou în urechi şi fiecare respiraţie provocând o cascadă de bule argintii. Cu braţele încrucişate lejer peste piept, Alex lăsă aripioarele să îl ducă — 423 —

spre mal. Era la cincisprezece metri adâncime, cam cu cinci metri mai sus de fundul mării. O familie de peştişori viu coloraţi înota pe lângă el; buze groase, ochi holbaţi şi corpuri ciudate, fără formă. Hidoşi şi f rumoşi în acelaşi timp. Trecuse un an de când Alex se scufundase ultima dată şi îşi dorea să aibă timp să se bucure de asta. Se mişcă înainte. Peştişorii se îndepărtară, alarmaţi. Nu îi luă mult timp să ajungă la marginea stâncii. Peretele din mare, era, bineînţeles, mai mult decât un perete; o masă de rocă, corali şi vegetaţie clocotind, şi de viaţă acvatică. Ceva viu. Evantaie enorme, alcătuite din mii de oase minuscule, se legănau dintr-o parte în alta. Mormane de corali explodau strălucitor în jurul lui. Un banc de circa o mie de peştişori argintii trecu pe lângă el. Ceva mişcă şi un ţipar dispăru după o piatră. Se uită la instrumentul de scufundat. Cel puţin, părea să funcţioneze. Îi arăta că se află de şapte minute sub apă. Trebuia să găsească intrarea în peşteră. De asta se afla aici. Se forţă să ignore culorile şi ceea ce vedea împrejur, în regatul subacvatic, şi să se concentreze asupra stâncii. Timpul pe care-l petrecuse să se orienteze înainte de a se scufunda îi era de folos acum. Ştia cam pe unde se afla Casa de Oro în raport cu barca şi înotase în direcţia aceea, lăsând stânca în stânga. Ceva negru şi lung trecu mult pe deasupra lui. Alex văzu cu colţul ochiului, dar până să se întoarcă, trecuse. Era o barcă la suprafaţă? Alex se duse cu vreo doi metri mai jos, căutând peştera. Era destul de greu de găsit, până la urmă. Intrarea era circulară, ca o gură căscată. Această impresie îi fu confirmată când Alex înotă mai aproape şi se uită înăuntru. Peştera nu fusese dintotdeauna în apă şi o perioadă de timp, milioane de ani, stalactite şi stalagmite crescuseră, ca nişte suliţe ascuţiteAlex ce nu atâ-rn din aminti tavan care şi ţâşneau din sol. Ca întotdeauna, şi au putea erau unele şi care celelalte. Dar chiar de la distanţă, era ceva ameninţător în legătură cu locul acela. Era ca şi cum ar fi privit în gura deschisă a unui gigant, un monstru marin. Îşi putea imagina stalactitele şi stalagmitele muşcând, întregul ansamblu — 424 —

înghiţindu-l. Dar trebuia să intre. Peştera nu era foarte adâncă şi în afară de formaţiunile stâncoase era goală, cu o podea întinsă de nisip. Era recunoscător pentru asta. Să înoţi prea departe într-o peşteră subacvatică, la apus, de unul singur, era cu adevărat ceva nebunesc. Putea vedea peretele din spate chiar de la intrare – şi acolo erau primele trepte metalice. Erau de un roşu-închis acum şi acoperite cu muşchi verde şi coral,

dar era clar că fuseseră făcute de mâna omului, dispărând în sus pe perete şi probabil continuând până sus, în vârful Hornului Diavolului. Nu era nici urmă de Turner sau de Troy. Oare cei doi agenţi deciseseră să urce, până la urmă? Să încerce oare să urce după ei? Alex era pe cale să înoate înainte când o nouă mişcare se simţi chiar în afara câmpului său vizual. Lucrul pe care-l văzuse el înainte se întorsese, înotând în direcţie opusă. Nedumerit, privi în sus. Şi îngheţă. Simţi, de fapt, aerul oprindu-i-se undeva, în gât. Ultimele bule de aer se urmăriră unele pe altele până la suprafaţă. Alex stătea pur şi simplu acolo, luptându-se să reziste. Ar fi vrut să strige. Dar sub apă e imposibil să strigi. Privea un rechin alb imens, de cel puţin trei metri lungime, care se rotea încet deasupra lui. Priveliştea era atât de ireală, atât de şocantă, încât, la început, nu îi veni să creadă. Sigur era o iluzie, o şmecherie, ceva. Simplul fapt că era atât de aproape de el părea imposibil. Se holba la burta albă, la cele două perechi de aripioare, la gura mare de dedesubt, cu dinţii ascuţiţi ca o lamă. Şi mai erau şi ochii rotunzi, ucigaşi, negri şi cât se poate de periculoşi. Îl văzuseră deja? Alex se forţă să respire. Inima îi bătea cu putere. Nu numai inima, ci întregul corp îi tremura. Îşi putea auzi respiraţia, amplificată, în creier. Picioarele îi atârnau dedesubt, refuzând se fusese mişte.atât Eradeînspăimântat. Acesta era lui. purul adevăr. Nusămai speriat niciodată în viaţa Ce ştia el despre rechini? Oare marele alb avea să îl atace? Ce putea face? Disperat, Alex încercă să îşi aducă aminte puţinele cunoştinţe pe care le avea despre rechini. Existau trei sute cincizeci de specii de rechini cunoscute, — 425 —

dar despre puţine dintre ele se ştia că atacă oamenii. Marele alb – carcharodon carcharias – era cu siguranţă unul dintre aceştia. Nu era prea bine. Dar atacurile rechinilor erau foarte rare. Doar circa o sută de oameni erau ucişi anual. Mai mulţi oameni mureau în accidente de maşină. Pe de altă parte, apele dimprejurul Cubei erau periculoase. Acesta era un

rechin singur… …Care încă se rotea, ca şi cum şi -ar fi ales momentul… …Şi poate că nu îl văzuse. Nu. Asta nu era posibil. Ochii unui rechin sunt de zece ori mai sensibili decât ai unui om. Chiar şi pe întuneric pot vedea la opt metri distanţă. Şi oricum, nu are nevoie de ochi. Are receptori în bot, care pot detecta până şi cei mai mici curenţi electrici. O inimă bătând, de exemplu.

Alex încercă să se calmeze. Inima lui genera cantităţi mari de electricitate. Frica avea să ghideze creatura însp re el. Trebuia să se relaxeze. Ce altceva? Să nu se agite în apă. Să nu facă mişcări bruşte. Sfaturile primite de la Ian Rider se întorceau peste ani ca un ecou. Un rechin va fi atras de obiecte metalice

lucioase, haine viu colorate şi de sânge proaspăt. Alex îşi întoarse încet capul. Tubul său de oxigen fusese vopsit în negru. Tricoul îi era alb. Nu era sânge. Era oare? Îşi întoarse mâinile, examinându-se. Şi apoi văzu. Chiar deasupra încheieturii mâinii stângi. Era o zgârietură mică. Nici nu o observase, dar acum îşi amintea că îşi julise încheietura pe marginea bărcii când se dădu pe spate. O cantitate mică de sânge, mai degrabă maro decât roşu, ieşea din rană ca dintr-un fuior. Mică, dar suficientă. Un rechin poate mirosi o picătură de sânge în circa o sută de litri de apă. Cine îl învăţase asta? Uitase, dar ştia că e adevărat. Rechinul îl mirosise… …Şi încă îlerau mirosea, se încet… Cercurile din ceapropiindu în ce mai -mici. Aripioarele rechinului erau în jos. Spatele îi era arcuit. Şi se mişca într -un mod ciudat, neregulat. Cele trei semne clasice ale unui atac

iminent. Alex ştia că mai avea câteva secunde până la lupta între viaţă şi moarte. Încet, încercând să nu facă mişcări — 426 —

bruşte în apă, se aplecă. Cuţitul era încă acolo, legat de picior şi îl desfăcu cu atenţie. Arma avea să fie minusculă împotriva marelui alb şi lama avea să fie jalnică în comparaţie cu dinţii aceia diabolici. Dar Alex se simţea mai bine cu el în mână. Măcar era ceva. Se uită în jurul lui. În afară de peşteră, nu avea unde să se ascundă – şi peştera nefolositoare. Gura acesteia era prea largă. Dacă mergea era înăuntru, rechinul l -ar fi urmărit. Şi totuşi, dacă ar fi ajuns la scară, ar fi putut să urce. L -ar fi dus sus, la suprafaţă, până în Hornul Diavolului, pe uscat. Adevărat, ar fi ajuns chiar în Casa de Oro. Dar oricât de rău ar fi fost generalul Sarov, nu putea fi mai rău decât un rechin.

Se hotărâse. Încet, cu privirile aţintite către rechin, începu să se îndrepte către intrarea în peşteră. Pentru un moment, avu impresia că rechinul îşi pierduse interesul pentru el. Părea că înoată mai departe. Dar apoi văzu că fusese păcălit. Creatura se întoarse şi, ca şi cum ar fi ţâşnit dintr -o armă, se repezi prin apă, îndreptându-se fix către el. Alex se scufundă mai jos, aerul explodându-i din plămâni. Era o stâncă pe o margine a intrării în peşteră şi încercă să se înghesuie întrun colţ, lăsând stânca între el şi atacator. Îi merse figura. Rechinul se duse într-o parte. În acel moment, Alex se repezi înainte cu cuţitul. Simţi braţul tremurându-i când lama tăie în pliul gros de sub cele două aripioare. Când rechinul trecu pe lângă el, văzu că lasă în urmă o dâră de ceea ce arăta ca un fum maro. Sânge. Dar ştia că de-abia îl rănise. Reuşise să îl aţâţe, nimic mai mult. Şi probabil că îl enervase, făcându -l şi mai hotărât. Mai rău de atât, sângera şi el mai mult. În încercarea de a reuşi să scape, intrase cu spatele în corali, tăindu-se pe braţe şi pe picioare. Alex nu simţea nicio durere. Avea să vină mai . Atrăsese târziu. Dar acum chiar că o făcuseEra atenţia lui: cina, proaspătă şi sângerând. un miracol că asupra marele alb nu era însoţit de o duzină de prieteni. Trebuia să intre în peşteră. Rechinul era la ceva distanţă, în mare. Intrarea în peşteră era la doar câţiva metri în stânga lui. Din două sau trei mişcări ar fi ajuns – apoi printre — 427 —

stalactite şi stalagmite, până la scară. Putea să o facă la timp?

Alex se mişcă cu toată puterea lui. În acelaşi timp dădea puternic din braţe şi înjura fără zgomot, pentru că scăpase din greşeală cuţitul. Oricum, nu l -ar fi ajutat prea mult. Se împinse din nou. Intrarea în peşteră se apropia în faţa lui. Era în faţa acum, dar nu înăuntru… …Şi era ei prea târziu! Rechinul se apropia în viteză de el. Ochii păreau că îi crescuseră şi mai mari. Gura îi era întinsă şi părea să conţină toată ura din lume. Gura se deschidea, dinţii îngrozitori muşcând apa. Alex se dădu înapoi, rotindu se. Rechinul îl rată cu câţiva centimetri. Simţi curentul de apă împingându-l. Acum rechinul era în peşteră, dar el nu era. Se întorcea să atace din nou, şi de data asta nu avea să fie derutat de stâncă. De data aceasta Alex era chiar în vizorul lui.

Şi apoi se întâmplă totul. Alex auzi un zgomot metalic, stalagmitele se ridicară de jos şi stalactitele căzură din tavan, ca nişte dinţi care îi sfâşiară pielea rechinului nu într -un loc, ci în cinci sau şase. Sângele ţâşni în apă. Alex văzu ochii îngrozitori în timp ce capul era azvârlit dintr -o parte în alta. Îşi putea imagina creatura urlând de durere. Era prins într -o menghină, ca între fălcile unui monstru, mai fioros decât el. Cum se întâmplase asta? Alex stătea şocat fără să înţeleagă. Încet sângele se limpezi. Şi înţelese. Turner şi Troy greşiseră din nou. Sarov ştia de Hornul Diavolului şi se asigurase că nimeni nu va putea ajunge la el înotând prin peşteră. Stalagmitele şi stalactitele erau false. Erau făcute din metal, nu din piatră, şi erau puse pe un fel de arc hidraulic. Înotând în peşteră, rechinul se pare că activase o rază infraroşie care la rândul ei generase ambuscada. Chiar când privea el, lăncile ucigătoare se retrăgeau, înapoi pefupodea tavan. Se auzi un zumzet alunecând şi leşul rechinului tras şi în spre peşteră, dispărând într-o capcană. Deci locul avea şi sistemul propriu de aruncare a resturilor! Alex începea să înţeleagă felul de a fi al bărbatului care locuia în Casa de Oro. Oricine ar fi fost el, nu lăsa nicio şansă nimănui. — 428 —

Şi acum ştia ce li se întâmplase celor doi agenţi CIA. Alex se simţi rău. Tot ce îşi dorea era să plece de acolo. Nu numai din apă, ci din ţară. Îşi dorea să nu fi venit deloc. Mai era încă mult sânge în apă. Alex înotă repede, de teamă să nu mai atragă şi alţi rechini. Dar se calmă, atent la ascensiunea către suprafaţă. Dacă un scafandru urcă prea repede, în sânge, cauzând o boala dureroasănitrogenul şi posibilrămâne letală, cu dureri de decompresiune bruscă. Era ultimul lucru de care Alex avea nevoie acum. Petrecu cinci minute la trei metri adâncime, un ultim stop de siguranţă, apoi ieşi la suprafaţă să respire, întreaga lume se schimbase cât timp el fusese sub apă. Soarele se rostogolise în spatele orizontului şi cerul, marea, pământul, chiar şi aerul fuseseră invadate de un roşu-aprins. Putea să vadă barca lui Garcia, o umbră întunecată, cam la douăzeci de metri depărtare şi înotă înspre ea. Deodată i se făcu frig. Dinţii îi clănţăneau, deşi probabil începuseră din momentul în care văzuse rechinul. Alex ajunse la o margine a bărcii. Garcia stătea încă pe punte cu o ţigară între buze, dar nu se oferi să îl ajute. — Mulţumesc mult, mormăi Alex. Îşi dădu jos echipamentul BCD, tubul de oxigen căzu odată cu el şi îl aruncă în barcă, apoi se ridică din apă. Tresări. Afară din apă, putea simţi rănile pe care coralii i le făcuseră pe membre. Dar nu era timp de asta acum. Când ajunse pe punte, îşi dădu jos cureaua cu greutăţi şi o azvârli într-o parte, împreună cu masca şi aparatul de respirat. Era un prosop în geanta lui Turner. Îl scoase şi îl folosi ca să se şteargă. Apoi se duse la Garcia. — Trebuie să plecăm, spuse. Turner şi Troy sunt morţi. Peştera este o capcană. Înţelegi? Trebuie să mă duci înapoi la hotel.

Garciaceva tot în nulegătură spunea cu nimic. prima dată, Alex observă ţigaraPentru din gura bătrânului. Nu era aprinsă. Deodată, nesigur, Alex întinse mâna către el. Garcia căzu în faţă. Era un cuţit înfipt în spatele lui. Simţi ceva atingându-l între umeri şi o voce, care părea să rostească greu cuvintele, şopti de undeva din spatele lui. — 429 —

— E cam târziu să înoţi, cred. Te sfătuiesc acum să stai nemişcat. O barcă cu motor care aştepta în întuneric, pe partea cealaltă a bărcii de scufundări, se trezi la viaţă, cu luminile aprinse. Alex rămase unde era. Alţi doi bărbaţi se urcară la bord, amândoi vorbind în spaniolă. Abia apucă să zărească feţele rânjind ale oamenilor lui Sarov – macheteros – înainte ca un sac să îi fie aruncat peste cap. Ceva îi atinse braţul şi

simţi o înţepătură, ştiind că tocmai fusese injectat cu o seringă hipodermică. Imediat puterea i se scurse din picioare şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi fost mâinile invizibile care îl susţineau. Apoi fu ridicat şi cărat. Alex începu să se întrebe dacă era mai bine că rechinul nu a ajuns la el. Bărbaţii care îl căr au din barcă se purtau de parcă ar fi fost deja mort.

— 430 —

MOARA Alex nu se putea mişca. Zăcea întins pe spate pe o suprafaţă dură, lipicioasă. Când încercă să ridice umerii, simţi cum tricoul rămâne prins de locul ceea se afla dedesubt. Erafusese ca şi cum ar fi fost l ipit de toate acela.ce Substanţa cu care injectat îi secase puterile din mâini şi din picioare. Sacul încă îi acoperea capul, lăsându-l în întuneric. Ştia că fusese pus în barca cu motor şi dus înapoi pe coastă. Acolo, un fel de dubiţă îl aşteptase şi îl adusese aici. Auzise zgomotul făcut de paşi şi nişte mâini ferme îl înşfăcaseră, cărându-l ca pe un sac de legume. Bănuia că trei sau patru bărbaţi fuseseră implicaţi în călătoria aceasta, dar nu prea îi auzise vorbind. O dată îl

auzi pe bărbatul care i se adresase pe barcă. Mormăise nişte cuvinte în spaniolă. Dar vocea îi era neclară, cuvintele pocite, aşa încât lui Alex îi fu dificil să înţeleagă ce spunea. Nişte degete îi trecură peste ceafă şi deodată sacul fu îndepărtat. Alex clipi. Zăcea într-un depozit sau într-o fabrică puternic iluminată; primul lucru pe care îl zări era marginea metalică ce susţinea acoperişul, cu lămpi arcuite atâ rnând din tavan. Pereţii erau din cărămidă, vopsiţi în alb, iar pe jos erau plăci din teracotă. Erau utilaje de ambele părţi. Majoritatea păreau maşini agricole şi vechi de peste o sută de ani. Mai erau lanţuri, găleţi şi un sistem complicat de scripeţi care se continua cu o serie de roţi metalice care ar fi putut aparţine unui ceas antic gigantic, iar lângă ele, o pereche de cazane de lut. Alex se răsuci şi văzu mai multe cazane pe partea cealaltă şi, la distanţă, un fel de sistem de filtrare cu tuburi în toate părţile. Acum îşi dădu seama că se afla pe o lungă bandă rulantă. Încercă din nou să se ridice sau să se rostogolească, dar corpul nu îl asculta. Un bărbat păşi în câmpul lui vizual. Alex privi către o pereche de ochi care nu era de fapt o pereche. Nu erau aşezaţi corect pe faţa bărbatului şi unul dintre ei era congestionat. Alex se întrebă dacă acesta putea măcar vedea. Bărbatul fusese cândva rănit într-un mod — 431 —

groaznic. Era chel pe o parte a capului, dar nu şi pe cealaltă. Gura îi era strâmbă. Pielea îi părea fără viaţă. Dacă ar fi participat la un concurs de frumuseţe, mar ele rechin alb l-ar fi întrecut de departe. În spatele său erau doi muncitori încruntaţi, închişi la culoare. Erau îmbrăcaţi sărăcăcios, aveau mustaţă şi bandane. ei nu vorbea. Păreau foarte interesaţi de ceea ce Niciunul urma să din se întâmple. — Numele tău? Mişcările gurii bărbatului nu se potriveau cu ceea ce spunea, aşa că văzându-l vorbind era ca şi cum ai fi privit un film dublat prost. — Alex Gardiner, spuse Alex.

— Numele tău adevărat? — Tocmai v-am spus. — Ai minţit. Numele tău este Alex Rider. — De ce întrebaţi dacă deja credeţi că ştiţi? Bărbatul dădu din cap ca şi cum Alex ar fi avut dreptate. — Numele meu este Conrad, îl informă el. Ne -am mai întâlnit. — Oare? Alex încercă să se gândească. Apoi îşi aminti. Bărbatul pe care îl văzuse şchiopătând pe puntea din Miami, care purta ochelari de soare şi o pălărie din paie. Era acelaşi. Conrad se aplecă în faţă. — De ce te afli aici? întrebă el. — Sunt în vacanţă cu mama şi tatăl meu. Alex hotărî că este momentul să se prefacă iar că este doar un puşti de paisprezece ani. Unde sunt ei? întrebă. De ce m -aţi adus aici? Ce s-a întâmplat cu bărbatul din barcă? Vreau să merg acasă! — Unde este casa ta? — Locuiesc în Los Angeles. Strada De Flores, în vestul Hollywoodului. — Ba nu. Nu era nicio urmă de îndoială în vocea lui Conrad. Accentul tău este foarte convingător, dar nu eşti american. Eşti englez. Cei cu care ai venit se numesc Tom Turner şi Belinda Troy. Erau agenţi CIA. Acum sunt morţi. — 432 —

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Nu sunt cine credeţi voi. Conrad zâmbi. Cel puţin, o parte din gura lui zâmbea. Cealaltă nu reuşea decât să se smucească. — Să mă minţi e o prostie şi o pierdere de timp. Trebuie să ştiu de ce eşti aici. Este o experienţă neobişnuită să interoghez un copil, dar este una pe care o voi savura. Tu eşti -mi, Alex Rider, de ce singurul în viaţă. Aşa spune să ai venit înrămas Cayo Esqueleto? Cecă, plănuiai faci? — Nu plănuiam să fac nimic. În ciuda tuturor faptelor, Alex crezu că merită să mai facă o încercare. Vorbea iar cu accent american. Tatăl meu este producător de film. Nu are de-a face cu CIA-ul. Cine sunteţi? Şi de ce m-aţi adus aici? — Îmi pierd răbdarea! Conrad făcu o pauză, ca şi cum efortul de a vorbi era prea mult pentru el. Spune-mi ce vreau

să ştiu. — Sunt în vacanţă! răspunse Alex. V -am spus deja! — Mi-ai spus minciuni. Acum îmi vei spune adevărul. Conrad se aplecă şi ridică o cutie metalică mare, cu două butoane – unul roşu şi unul verde – legate printr-un cablu gros. Apăsă butonul verde. Deodată, Alex simţi o hurducătură sub el. Un clopoţel de alarmă sună. Undeva, mai departe, se auzea un zgomot puternic făcut de o maşinărie pornită. Câteva secunde mai târziu, banda rulantă începu să se mişte. Folosindu-şi toată puterea, Alex se luptă cu drogul care -l subjuga, forţându-se să -şi ridice capul, astfel încât să poată privi peste picioarele lui. Ceea ce văzu avu efectul unui spasm ce-i cuprinse întregul corp. Capul i se roti şi avu impresia că avea să leşine. Banda rulantă îl purta către două pietre de moară imense ce se roteau cam la vreo şapte metri de el. Erau atât de aproape una de cealaltă încât aproape că se atingeau. Erau una dedesubt şi una deasupra. Banda rulantă se lipsit opreadeexact acolo unde cele două face se întâlneau. Alex zăcea ajutor pe bandă. Nu putea nimic. Se mişca înspre cele două pietre de moară cu viteza de circa zece centimetri pe secundă. I-ar fi luat puţin mai mult de un minut să ajungă până la ele. Când ar fi ajuns acolo, ar fi fost strivit. Aceasta era moartea pe care i-o pregătise acest — 433 —

bărbat. — Ştii cum era produs zahărul? întrebă Conrad. Acest loc, în care te afli acum, era o moară de zahăr. Această maşinărie funcţiona pe bază de aburi, dar acum este electrică. Trestia de zahăr era adusă aici de colonos – fermieri. Era ruptă şi apoi pusă pe bandă pentru a fi măcinată. Apoi era filtrată. Apa eraînlăsată să şi se încălzit evapore.până Apoice siropul rămânea era aşezat cazane formacare cristale. Conrad făcu o pauză să îşi tragă răsuflarea. Tu, Alex, eşti la începutul acestui proces. Eşti pe cale de a fi măcinat. Te rog să îţi imaginezi durerea pe care urmează să o înduri. Degetele de la picioare îţi vor intra mai întâi. Apoi vei fi atras înăuntru, centimetru cu centimetru. După degete, picioarele. Şi apoi genunchii. Oare cât va trece din tine până ţi se va permite să mori? Gândeşte-te la asta! Oricum ar fi, te asigur că nu va fi dulce.

Conrad ridică apoi cutia cu cele două butoane. — Spune-mi ce vreau să ştiu şi voi apăsa butonul roşu. Acesta opreşte maşinăria. — Te înşeli! strigă Alex. Nu poţi face asta! — Fac deja asta. Şi nu mă înşel niciodată. Te rog, nu mai irosi timpul. Ţi-a mai rămas atât de puţin… Alex îşi ridică din nou capul. Pietrele de moară se apropiau cu fiecare secundă ce trecea. Le putea simţi vibraţia, transmisă prin banda rulantă. — Cât de mult ştiau agenţii? întrebă Conrad. De ce se aflau aici?

Alex se trase înapoi. Deja, cele două pietre erau aproape de el. Se uită peste Conrad, la ceilalţi doi bărbaţi. Îl vor lăsa să facă asta? Dar feţele lor erau împietrite. — Vă rog…! strigă el. Apoi se opri. Acest bărbat nu avea milă. Văzuse asta -şi frica. săVoia imediat. Scrâşni dinţi, stăpânindu să plângă. Nu asta îşidin dorea el. Nu ceruse niciodată devină spion. De ce să aştepte să moară ca unul? — Mai ai cam cincizeci de secunde, îl avertiză Conrad. Şi atunci Alex se hotărî. Nu avea niciun rost să moară în acest fel sângeros şi de nedescris. Acesta nu era un film — 434 —

despre al Doilea Război Mondial în care el era eroul. El era elev, şi toată lumea – Blunt, doamna Jones, CIA-ul – îl minţise şi îi jucase farse pentru a-l aduce acolo. Oricum, deja Conrad ştia cine era el. Îl strigase pe numele său adevărat. Conrad ştia că Turner şi Troy erau spioni americani. Putea să adauge doar o mică informaţie la toate acestea. Că CIA căuta bombă ce să nupentru îi spună Conrad asta? oPoate că nucleară. avea să Şi fie de suficient a -l lui opri să o folosească. — Căutau o bombă! ţipă el. O bombă nucleară. Ştiau că Sarov cumpărase uraniu de la Comis-Voiajor. Veniseră aici cu un contor Geiger. Aveau de gând să pătrundă în vilă şi să caute bomba.

— De unde ştiau? — Nu ştiu… — Treizeci de secunde. Huruitul morii era mai puternic decât fusese până atunci. Alex privi în sus şi văzu pietrele la mai puţin de trei metri distanţă. Aerul se strecura printre ele, înspre el. Putea simţi valul rece pe piele. Faptul că nu era legat, că mâinile şi picioarele îi erau libere, făcea ca totul să fie şi mai rău. Nu se putea mişca! Drogul îl transformase într -o bucată de carne vie gata de tocat. Transpiraţia îi curgea de o parte şi de alta a feţei, apoi pe maxilar şi pe gât. — A fost Turner! strigă Alex. A aflat de la Comis-Voiajor. Lucra sub acoperire. Aflaseră că vă vânduse uraniul şi au venit aici să caute o bombă. — Ştiau care era scopul bombei? — Nu! Nu ştiu. Nu mi-au spus. Acum opriţi maşina şi lăsaţi-mă să plec. Conrad se gândi un moment. Cutia era încă în mâinile lui. — Nu, spuse el. Nu cred. — strigă Alex. De-Cum? abia se putea auzi pe el în zgomotul acela. — N-ai fost băiat cuminte, spuse Conrad. Şi băieţii obraznici trebuie pedepsiţi. — Dar aţi spus… — Am minţit. Ca şi tine. Dar bineînţeles că trebuie să te — 435 —

ucid. Nu-mi mai eşti de folos…

Alex simţi că înnebuneşte. Deschise gura şi ţipă, încercând să găsească puterea de a se ridica de pe banda rulantă. Creierul său ştia ce doreşte. Corpul refuza să i se supună. Era în zadar. Se smuci în sus. Picioarele i se apropiau tot mai mult de pietrele de moară. Conrad făcu un pas înapoi. Avea să privească cumsăAlex este măcinat. Ceigata. doi muncitori din spatele lui aveau cureţe când totul era — Nu! urlă Alex. — La revedere, Alex, spuse Conrad. Şi apoi, se auzi o altă voce. Într-o altă limbă. Una pe care Alex nu o înţelegea. Conrad spuse ceva. Alex nu mai putea auzi. Buzele

bărbatului se mişcau, dar orice sunet era acoperit de zgomotul maşinăriei. Degetele picioarelor lui Alex erau atinse de curentul de aer

care ieşea printre pietre. Erau la cinci centimetri distanţă de a fi strivite. Patru centimetri, trei centimetri, doi centimetri… Urmă o împuşcătură. Scântei. Miros de fum. Pietrele de moară încă se învârteau. Dar banda rulantă se oprise. Degetele lui Alex atârnau la capătul ei. Aproape că putea simţi pietrele în mişcare pe lângă ele. Apoi vocea se auzi din nou, vorbind de data aceasta în engleză. — Dragul meu Alex. Îmi pare rău. Eşti în regulă? Alex încercă să răspundă cu cea mai urâtă înjurătură pe care o ştia. Dar nu îi ieşi. Nici nu putea respira. Cu un gest de mulţumire, leşină. — Va trebui să îl scuzi pe Conrad. Este un asistent deosebit de bun şi de folositor în multe feluri. Dar poate fi şi

puţin… exagerat Alex se trezisedeînentuziast. cel mai minunat dormitor pe care îl văzuse vreodată. Era culcat pe un pat imens faţă în faţă cu o oglindă cu rama aurită, ce se întindea de la podea până în tavan. Toată mobila din cameră era în stil clasic şi s -ar fi potrivit de minune într-un muzeu. Mai erau o ladă pictată la — 436 —

picioarele patului, un şifonier masiv cu uşi sculptate, un candelabru cu cinci braţe curbate. Draperiile de la geamuri fuseseră strânse şi se putea zări o balustradă din fier forjat ce dădea înspre o curte interioară. Bărbatul, care se prezentase drept generalul Alexei Sarov, stătea aşezat pe un scaun lângă oglindă, îmbrăcat într -un costum negru. Stăteafaţa picior peste picior. îi era perfect drept. Alex examină încadrată de părSpatele grizonat şi cu ochi albaştri, inteligenţi. Recunoscu vocea de la moara de zahăr şi ştiu – fără a şti de ce – că generalul era cel care îl salvase. Afară era întuneric. Alex presupuse că era trecut de miezul nopţii. Cineva îl îmbrăcase într-o cămaşă de noapte albă, ce îi ajungea până la genunchi. Se întreba cât de mult dormise. Şi cât de mult aşteptase rusul ca el să se trezească. — Vrei ceva de mâncare? Aceasta fusese prima lui întrebare. — Nu, mulţumesc. Nu mi-e foame. — De băut, atunci? — Nişte apă… — Am aici. Apa era într-o carafă de argint şi fu servită într -un pahar de cristal. Generalul Sarov turnă el însuşi, apoi i -o întinse lui Alex. Băiatul se întinse după ea, mulţumit că drogul care îi fusese injectat îşi pierduse efectul în timp ce el dormise şi că îşi putea mişca braţele din nou. Bău. Apa era rece ca gheaţa. Apoi Sarov începu să îşi ceară scuze, vorbind într-o engleză fără cusur. — Lui Conrad nu i se ordonase să te omoare. Dimpotrivă, când am aflat cine eşti, am vrut foarte mult să te cunosc. Alex se îndoi de asta, dar decise să treacă peste asta în acel moment.

— Cum aţi aflat cine sunt? întrebă el. Nu mai avea niciun rost negeun acum. — să Avem sistem de securitate foarte sofisticat şi aici, şi în Havana. Generalul nu părea interesat în a spune mai multe. Mă tem că ai avut mult de suferit. — Cei cu care am venit au suferit şi mai mult. Din nou, generalul ridică o mână, lăsând la o parte detaliile. — 437 —

— Prietenii tăi sunt morţi. Erau prietenii tăi, Alex? urmă o pauză scurtă. Ştiam foarte bine de existenţa Hornului Diavolului când m-am mutat în Casa de Oro. Am pus să fie construit un mecanism foarte simplu de apărare. Scufundările sunt interzise în partea aceasta a insulei, aşa că atunci când scufundătorul de ocazie este destul de naiv i încât încă peşteră, are adoar plătit preţul curiozităţii lui. Misă s-antre spus un rechin fost de ucis acolo… — Era un rechin alb. — L-ai văzut? Alex nu mai spuse nimic. Sarov ridică mâinile, sprijininduşi bărbia pe vârfurile degetelor. — Eşti remarcabil, aşa cum mi s-a spus, continuă el. Nu ai părinţi. Ai fost crescut de un unchi, care era şi el spion. Ai fost antrenat de Serviciul Aerian Special, SAS, şi trimis în prima misiune în sudul Angliei. Şi apoi, după câteva săptămâni, în Franţa… Unii spun că ai fi avut norocul diavolului, dar personal nu cred în el – nici în Dumnezeu. Dar cred în tine, Alex. Eşti unic. Alex se săturase de toată această linguşeală. Şi nu putea să nu simtă că era ceva sinistru la mijloc. — De ce sunt aici? întrebă el. Ce vreţi de la mine? — De ce eşti aici ar trebui să fie de la sine înţeles, răspunse Sarov. Conrad a vrut să te ucidă. L -am oprit. Dar nu te pot lăsa să te întorci la hotel sau să părăseşti insula. Te poţi considera prizonierul meu, deşi, dacă este o închisoare Casa de Oro, sper că o vei găsi confortabilă. Cât despre ceea ce vreau de la tine… Sarov zâmbi, privirea devenindu-i deodată distantă. Este târziu, spuse brusc. Putem vorbi despre asta mâine. Se ridică. — Este adevărat că aveţi o bombă nucleară? întrebă Alex. Da. din puzzle se lămurea. — O parte — Aţi cumpărat uraniu de la Comis-Voiajor. Dar apoi i-aţi ordonat lui Conrad să îl omoare. Aţi făcut să sară în aer vasul lui!

— Asta e adevărat. — 438 —

Deci Alex avusese dreptate tot timpul. Îl văzuse pe Conrad în Miami. Conrad pusese un dispozitiv explozibil pe Mayfair Lady – şi aceasta a fost cauza, nu focul, care a dus la distrugere şi la pierderea de vieţi. Turner şi Troy îl acuzaseră degeaba.

— Bomba nucleară… continuă Alex. Ce aveţi de gând să faceţi -e ea? — Ţicu teamă? — Vreau să ştiu. Generalul se gândi. — Îţi voi spune doar atât acum, spuse el. Nu îmi închipui că ştii foarte multe despre ţara mea, Alex. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cum se numea cândva. URSS. Rusia, cum este astăzi. Nu cred că vă învaţă despre asta în şcolile occidentale din ziua de azi. — Ştiu că a luat sfârşit comunismul, dacă la asta vă referiţi, spuse Alex. Şi e cam târziu pentru o oră de istorie. — Ţara mea a fost cândva o putere mondială, continuă Sarov, ignorându-l. Era una dintre cele mai puternice naţiuni de pe glob. Cine a tri mis primul om în spaţiu? Cine a făcut cele mai mari descoperiri în ştiinţă şi în tehnologie? De cine se temea restul lumii? Tăcu. Ai dreptate. Da. Comunismul s a încheiat. Şi ce vezi în locul lui? Un licăr de mânie apăru pe faţa lui – doar pentru o secundă şi apoi dispăru. Rusia a devenit de mâna a doua. Nu mai există lege şi ordine. Închisorile sunt goale şi criminalii controlează străzile. Milioane de ruşi sunt dependenţi de droguri. Alte milioane au SIDA. Femeile şi copiii se prostituează. Şi toate astea pentru ca oamenii să mănânce la McDonald’s şi să-şi cumpere jeanşi Levi şi să vorbească la celulare în Piaţa Roşie. Generalul Sarov se îndreptă către uşă. — M-ai întrebat ce am de gând să fac, spuse el. Am de e care s-au gând produssăîn întorc ultimiipagina treizeci şi de să ani.repar Îi voi stricăciunil reda ţării mele mândria şi poziţia în lume. Nu sunt un om rău, Alex. Orice ţi -ar fi spus superiorii tăi, singura mea dorinţă este să opresc bolile şi să fac lumea un loc mai bun. Sper că poţi crede asta . Contează foarte mult pentru mine ca tu să poţi ajunge să vezi — 439 —

lucrurile ca şi mine. — Aveţi o bombă nucleară, spuse Alex, vorbind încet. Nu înţeleg. Cum vă va ajuta asta să obţineţi ceea ce doriţi? — Vei afla acest lucru… în timp. Hai să luăm micul dejun mâine dimineaţă la ora 9. Apoi îţi voi arăta domeniul. Generalul Sarov dădu din cap şi părăsi camera. Alexînaşteptă înainte de a se daNu josfudin pat. Privi afară, curte, un apoiminut se duse şi încercă uşa. surprins de ceea ce descoperi. Sarov descrisese Casa de Oro ca pe o

închisoare şi avusese dreptate. Alex nu avea cum să coboare în curte. Iar uşa dormitorului era încuiată.

— 440 —

CASA SCLAVILOR O bătaie în uşă îl trezi pe Alex după ora opt, a doua zi dimineaţă. În timp ce se ridica în pat în şezut, o f emeie

îmbrăcată în negru, cu un şorţ alb, intră cărând o valiză pe care o la recunoscu ese pe – eracia a lui. pare că Sarov trimis cineva hotelul Valen să oSeaducă. Alex aşteptă până ce

femeia ieşi, apoi se dădu repede jos din pat şi o deschise. Toate hainele lui erau acolo. Ca şi figurina cu Michael Owen şi pachetul de gumă pe care i le dăduse Smithers. Numai telefonul mobil lipsea. Era clar, Sarov nu voia ca el să telefoneze acasă. După ce îi spusese Sarov în seara dinainte, se hotărî să îşi lase jeanşii Levi în valiză. Alese în schimb o pereche de pantaloni scurţi, un tricou şi sandalele Reefer pe care le încălţase ultima dată când făcuse surfing în Cornwall. Se îmbrăcă şi se duse la fereastră. Curtea pe care o văzuse cu o seară înainte era acum scăldată de soare. Avea formă dreptunghiulară, fiind înconjurată de o alee din marmură şi o serie de coloane arcuite. Două servitoare măturau nisipul fin care acoperea solul. Altele două udau florile. Privi în sus şi zări turnul de pază pe care îl zărise din barcă. Cineva stătea cu ochii-n patru, cu mitraliera la vedere. La nouă şi zece, uşa se deschise din nou. De data aceasta fu Conrad cel care intră, îmbrăcat într-o cămaşă neagră închisă până la gât, pantaloni negri şi sandale care lăsau să se vadă patru degete la un picior şi doar trei la celălalt. — Desayuno! Alex recunoscu cuvântul spaniol pentru micul dejun. Conrad rostise acest unic cuvânt ca şi cum ar fi fost o jignire la adresa lui. Era vizibil nemulţumit să îl vadă pe Alex din nou – dar, bineînţeles, el avusese alte planuri cu el. — Bună dimineaţa, Conrad! Alex se forţă să zâmbească. După ce se întâmplase cu o seară înainte, era hotărât să îi arate bărbatului că nu îl speria câtuşi de puţin. Arătă cu degetul. Se pare că ţi -ai uitat câteva degete de la picioare. Păşi către uşă. Când ieşi pe hol, Conrad se găsi deodată — 441 —

foarte aproape de el. — Nu s- a terminat încă, şopti el. Generalul se poate

răzgândi. Alex păşi înainte. Se afla pe un coridor larg, deasupra unei alte curţi. Privi în jos la o fântână de piatră înconjurată de stâlpi albi. Simţea miros de parfum în aer. Sunetul apei susura casă. într Conrad îi arătă degetul Alex fusese coborî pe o -o cameră scară şiîn ajunse încu care miculşidejun deja servit.

Generalul Sarov era aşezat la o masă imensă, mâncând dintr-o farfurie cu fructe. Purta un costum de sport. Zâmbi când Alex intră, şi îi arătă un scaun gol. Avea de ales dintr -o duzină. — Bună dimineaţa, Alex. Trebuie să îmi scuzi ţinuta, întotdeauna alerg înainte de micul dejun. De trei ori în jurul plantaţiei. O distanţă de aproximativ 38 de kilometri. Mă voi schimba mai târziu. Ai dormit bine? — Da, mulţumesc. — Serveşte-te, te rog. Sunt fructe şi cereale. Pâine proaspătă. Ouă. Mie îmi plac ouăle crude. E un obicei pe care l-am avut toată viaţa. Să găteşti mâncarea înseamnă să o lipseşti de o jumătate din ce are bun. Se duce ca fumul. Ridică o mână în aer. Omul este singura creatură de pe planetă care are nevoie ca legumele sau carnea să fie prăjite sau fierte înainte de a le consuma. Totuşi, dacă doreşti, poţi primi nişte ouă preparate aşa cum îţi plac. — Nu, mulţumesc, domnule General. Voi mânca fructe şi cereale.

Sarov îl zări pe Conrad stând în uşă. — Nu am nevoie de tine acum, mulţumesc, Conrad. Ne revedem la prânz. Singurul ochi bun al lui Conra d se îngustă. Dădu din cap şi părăsi camera. — Mă tem că nu te place Conrad, spuse Sarov. — E în regulă. Nici eu nu mă prea omor după el. Alex privi către uşă. Ce i s-a întâmplat? Nu arată prea bine. — Ar trebui să fie mort. A fost implicat într -o explozie cu o bombă pe care se întâmpla să o aibă asupra lui. Conrad este — 442 —

un fel de miracol ştiinţific. Există mai mult de treizeci de ace metalice în corpul lui. Are şi o placă de metal în craniu. Şi sârme metalice în maxilar şi în majoritatea încheieturilor. — Probabil că porneşte multe alarme la aeroport, mormăi Alex.

— Te sfătuiesc să nu îl iei peste picior, Alex. Încă speră să te Sarov îşi şterse şerveţel. mai Nu aşbine lăsaam să se ucidă. întâmple asta, dar înbuzele timp cu ce un discutăm, stabili nişte reguli, ca să spun aşa. Am îndepărtat telefonul mobil pe care l-am găsit în valiza ta şi trebuie să -ţi spun că toate telefoanele din casă necesită un cod înainte de a putea fi folosite. Nu poţi să iei legătura cu lumea exterioară. — Ai mei pot fi îngrijoraţi din cauza mea, spuse Alex. — Din ceea ce ştiu despre domnul Blunt şi colegii lui din Londra, nu prea cred. Dar nu e important. Până vor începe să pună întrebări, va fi prea târziu. Prea târziu? De ce? Alex îşi dădu seama că încă nu ştia nimic. — Casa de Oro este împrejmuită. Gardul este electrificat.

Există o singură intrare şi este foarte bine păzită. Nu încerca să evadezi, Alex. Dacă încerci, vei fi împuşcat şi nu asta am în minte. Mă tem că de azi te voi muta. După cum bine ştii, voi primi nişte musafiri importanţi şi ar fi bine pentru tine să ai intimitatea ta, după cum cred că spuneţi voi. Eşti bine venit în casă, la piscină, în curte. Dar te rog să rămâi invizibil. Musafirii mei nu prea vorbesc engleza, aşa că nu are rost să îi abordezi. Dacă mă faci de râs, voi pune să fii biciuit. Generalul Sarov se întinse şi luă o felie de ananas. — Dar de ajuns cu lucrurile neplăcute, continuă el. Avem toată dimineaţa împreună. Călăreşti? Alex ezită. Nu-i plăcea să călărească. — Am mai călărit, spuse el. Grozav. — Alex luă nişte pepene galben. — V-am întrebat aseară ce planuri aveţi cu mine, spuse el. Încă nu mi-aţi răspuns. — Toate la timpul lor, Alex. Toate la timpul lor. — 443 —

După micul dejun, ieşiră în aer liber. Acum Alex înţelegea de unde se trăgea numele casei. Era făcută dintr-un fel de cărămidă galben-deschis care, atunci când bătea soarele, arăta cu adevărat ca aurită. Deşi casa avea doar două nivele, era întinsă pe o suprafaţă mare, cu trepte de piatră largi ce coborau spre o grădină. Blunt o descrisese ca pe un palat, dar era mai decât măreaţă, cu uşi şi ferestre delicate, mai mult multeelegantă arcade şi, în sfârşit, balustrade sculptate. Dacă priveai casa, părea că nimic nu se schimbase de la începutul secolului al XIX-lea, când fusese construită. Dar mai erau şi paznici înarmaţi de gardă. Mai erau şi clopote de alarmă şi o serie de spoturi luminoase instalate pe console metalice. Amintiri urâte ale erei moderne. Continuară să meargă până la un grajd, unde un bărbat îi aştepta cu doi cai minunaţi; un armăsa r alb pentru Sarov, un cal mai mic sur, pentru Alex. Călăritul era un sport pentru care Alex nu avusese niciodată o pasiune. Ultima dată când se urcase pe un cal, acesta aproape că îl omorâse, aşa că acum apucă de frâie cu repulsie şi se urcă în şa. Cu colţul ochiului îl văzu pe Sarov făcând acelaşi lucru şi ştiu atunci că rusul era expert, având control total asupra bidiviului. Călăriră împreună, Alex încercând să-şi menţină echilibrul şi să nu pară prea nesigur. Din fericire, calul lui părea să ştie pe unde mergeau.

— Aceasta a fost cândva o fermă de zahăr, explică Sarov, repetând ce îi spusese Troy deja. Aici lucrau sclavi. Au existat aproape un milion de sclavi în Cuba şi în Cayo Esqueleto. Arătă înspre turn. Acela era turnul de pază. Se suna dintr-un clopot la patru şi jumătate dimineaţa pentru ca sclavii să înceapă munca. Erau aduşi din vestul Africii. Lucrau aici. Şi apoi mureau aici. Trecură pe lângă o clădire dreptunghiulară, joasă, ceva mai departe de casa principală. ferestrele aveau gratii. Alex observă că singura uşă şi toate — Aceea este barracón, spuse Sarov. Casa sclavilor. Două sute dintre ei dormeau înăuntru, îngrămădiţi precum animalele. Dacă avem timp, îţi voi arăta locul de pedeapsă. Avem încă trunchiurile srcinale. Îţi închipui, Alex, să fii legat — 444 —

de glezne săptămâni întregi sau chiar luni la rând? Fără a te putea mişca. Să mori de foame şi de sete… — Nu vreau să-mi închipui asta, spuse Alex. — Bineînţeles că nu. Lumea occidentală preferă să uite crimele care au făcut-o bogată. Alex fu uşurat când o luară la galop. Măcar nu mai trebuia să vorbească. luară -se pe îno jos, aleeAlex prăfuită îi duse la marginea mării.OUitându putu săcevadă locul în care barca lui Garcia fusese ancorată cu o zi înainte. Acest lucru îi aduse aminte de adevărata fire a omului cu care se găsea el acum. Sarov încerca să fie prietenos. Se pare că îi plăcea să îl aibă pe Alex drept oaspete. Dar era un criminal. Şi unul care avea o bombă nucleară. Ajunseră la capătul aleii şi continuară mai încet, având marea pe partea dreaptă. Casa de Oro dispăruse în spatele lor.

— Aş vrea să îţi spun ceva despre mine, interveni Sarov deodată. De fapt, îţi voi spune mai mult decât am spus altcuiva vreodată. Mai merse puţin în tăcere. — M-am născut în 1940, continuă el. Era în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu un an înainte ca nemţii să îmi atace ţara. Poate că de aceea am fost mereu patriot, de aceea am crezut mereu că ţara mea trebuie să fie prima. Miam petrecut o mare parte din viaţă apărând -o. În armată, luptând pentru crezul meu. Încă mai cred că o apăr. Trase de hăţuri şi se întoarse către Alex, care se oprise lângă el. — M-am căsătorit la treizeci de ani. Un an mai târziu, soţia mea mi-a dăruit ceea ce-mi dorisem întotdeauna. Un fiu. Numele lui era Vladimir, şi din momentul în care a respirat pentru prima dată, a fost cel mai bun lucru din viaţa mea. A devenit un băiat chipeş crede nu aproape putea fi mai mândru decât am şi fost eu.-mă, Era niciun un elevtată bun, mereu cel mai bun din clasă. Era şi un sportiv de primă mână. Cred că ar fi putut cândva să ajungă la nivel olimpic. Dar n-a fost să fie… Alex ştia deja sfârşitul poveştii acesteia. Îşi amintea ce îi — 445 —

spusese Blunt.

— Am crezut că era bine ca Vladimir să -şi apere şi el ţara, aşa cum o făcusem eu, continuă Sarov. Voiam ca el să se înroleze în armată. Mama lui nu a fost de acord. Din nefericire, acest lucru a dus la sfârşitul căsătoriei noastre. — I-aţi cerut să plece? Nu i-am cerut să plece. I -am ordonat să o facă. A — Nu. plecat din casa mea şi nu am mai văzut-o niciodată. Şi Vladimir s-a înrolat în armată. Asta era în 1988, când avea şaisprezece ani. A fost trimis în Afganistan, unde luptam într-un război greu. Era acolo de doar trei săptămâni când a fost trimis în recunoaştere într-un sat, cu o patrulă. Un puşcaş a tras în el şi l -a omorât. Vocea lui Sarov se poticni scurt şi el se opri. Dar o secundă mai târziu continuă cu un ton atent, domol. — Războiul s-a terminat un an mai târziu. Guvernul nostru, slab şi laş, îşi pierduse spiritul de luptă. Ne -am retras. Totul a fost în zadar. Şi asta trebuie să înţelegi tu. Acesta este adevărul. Nu este nimic mai groaznic pe lumea asta decât un tată să -şi piardă fiul. Respiră din greu. Credeam că l-am pierdut pe Vladimir pentru totdeauna. Până te-am întâlnit pe tine. — Pe mine? Alex era prea speriat să vorbească. — Tu eşti doar cu doi ani mai tânăr decât era Vladimir când a murit. Dar ai atâtea în comun cu el, Alex – chiar dacă ai fost crescut în partea cealaltă a lumii! Pentru început, există o foarte mică asemănare. Dar nu e numai aspectul fizic. Şi tu îţi aperi ţara. Ai paisprezece ani şi eşti spion! Cât de rar întâlneşti o persoană tânără gata să lupte pentru ceea ce crede!

— Ei, nu aş merge atât de departe, mormăi Alex. la dosarul fabrica tău de nu — Ai curaj. zahăr şi din peşteră ar fi oTreaba dovadă aceea chiar de dacă ar spune mult mai multe. Vorbeşti multe limbi şi în curând, ai putea învăţa şi rusa. Călăreşti, te scufunzi, te baţi şi nu ţi-e frică. Nu am mai întâlnit un băiat ca tine. În afară de unul. Tu eşti ca Vladimir al meu, Alex, şi sper că aşa vei deveni. — 446 —

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Alex. Stăteau încă pe loc şi începuse să simtă arşiţa soarelui. Calul transpira şi atrăgea muştele. Marea se afla mult mai jos şi briza acesteia nu ajungea la ei. — Nu este evident? Ţi-am citit dosarul. Ai crescut de unul singur. Ai avut un unchi, dar nici măcar nu ai ştiut ce era până când a murit. Nu ai părinţi. Eu nu am fiu. Amândoi suntem singuri. — Ne desparte o lume întreagă, domnule general. — Nu e cazul. Plănuiesc ceva ce va schimba lumea pentru totdeauna. Când voi fi terminat, lumea va fi un loc mai bun, mai sănătos, mai puternic. Ai venit aici ca să preîntâmpini acest lucru. Dar când vei înţelege ce fac, vei vedea că nu este nevoie să fim duşmani. Dimpotrivă! Vreau să te adopt! Alex rămase cu gura căscată. Nu ştia ce să spună. — Vei fi fiul meu, Alex, şi vei continua de unde s -a oprit Vladimir. Îţi voi fi tată şi vom împărţi lumea nouă pe care o voi crea. Nu vorbi acum! Gândeşte -te. Dacă aş fi crezut cu adevărat că eşti duşmanul meu, l-aş fi lăsat pe Conrad să te ucidă. Dar în momentul în care am aflat cine eşti, am ştiut că nu poţi fi. Avem chiar şi acelaşi nume, tu şi cu mine. Alexei şi Alex. Te voi adopta, Alex. Voi deveni tatăl pe care l -ai pierdut. — Şi dacă refuz? — Nu vei refuza! În ochi îi apăru o sclipire de furie. Faţa îi era contorsionată, ca de durere. Sarov respiră adânc şi deodată deveni calm. Când vei şti planul, mi te vei alătura. — Atunci de ce nu îmi spuneţi planul? Spuneţi -mi ce aveţi de gând să faceţi! — Încă nu, Alex. Nu eşti pregătit. Dar vei fi. Şi se va întâmpla foarte curând. Generalul Sarov trase de hăţuri. Calul se răsuci şi o luă la galop, lăsând marea în urmă. Alex clătină din cap uimit. Apoi dădu pinteni calului şi îl urmă. În acea seară, Alex cină de unul singur. Sarov se scuzase, spunând că are de lucru. Lui Alex nu prea îi era foame. Conrad stătea cu el în cameră, uitându -se la fiecare îmbucătură de-a lui şi, deşi nu vorbea, mânia şi ostilitatea — 447 —

iradiau din persoana lui. În momentul în care Alex termină, Conrad făcu semn cu o singură mână, arătând către uşă. Îl urmă pe Conrad afară din casa principală, în jos pe scări şi în reşedinţa sclavilor, barracón, arătat de Sarov mai devreme. Se părea că aceea avea să fie noua lui locuinţă. Interiorul clădirii era împărţit într-o serie de celule cu pereţi de cărămidă şi uşifusese groase,modernizată. fiecare cu un grilaj pătrat în mijloc. Dar măcar Exista electricitate, apă curentă şi – o minune în căldura nopţii – aer condiţionat. Alex ştia că era cu mult mai norocos decât sutele de suflete pierdute care fuseseră cândva închise acolo. Erau o chiuvetă şi o toaletă ascunse după un paravan în celula lui. Valiza lui Alex fusese adusă şi aşezată pe patul ce avea o ramă metalică şi o saltea subţire, dar care era destul de confortabil. Sarov îi lăsase şi cărţi de citit. Alex aruncă o privire la coperte. Erau traduceri în engleză ale clasicilor ruşi; Tolstoi şi Dostoievski. Bănui că fuseseră autorii preferaţi ai lui Vladimir.

Conrad închise uşa şi o încuie. — Noapte bună, Conrad, strigă Alex. Te chem dacă am nevoie de ceva.

Reuşi să vadă un ochi injectat prin grilaj şi ştiu că marcase un punct. Apoi Conrad plecă. Alex stătea întins pe pat, gândindu-se la ce îi spusese Sarov. Adopţie! Era cam prea mult pentru cât putea suporta el. Doar cu o săptămână în urmă se întrebase cum ar fi fost să aibă un tată şi deja apăruseră doi – întâi Tom Turner şi acum Sarov! Cu siguranţă, lucrurile mergeau din rău în mai rău. Afară se produse deodată o explozie de lumină, întunericul nopţii fusese înlocuit cu electricitate ce ilumina ca ziua. Alex se dădu jos din pat şi se duse până la fereastra cu gratii. Aceasta înspre curtea principală, mai în faţa casei. Luminile dădea electrice pe care le observase devreme se aprinseseră toate şi acum curtea era plină de oameni. Paznicii – cam o duzină – formaseră un rând, cu mitralierele la piept. Servitoarele şi muncitorii de pe plantaţie se adunaseră în jurul uşii. Sarov însuşi era acolo, într-o — 448 —

uniformă de un verde-închis, cu câteva medalii prinse pe piept. Conrad era în spatele lui. În timp ce Alex privea, apărură patru limuzine negre, înaintând încet pe aleea ce venea dinspre poartă. Erau escortate de două motociclete ale căror şoferi erau îmbrăcaţi, ca şi Sarov, în uniforme. Praful se ridică în urma convoiului, -se în lumina becurilor. răsucindu Se opriră. Uşile maşinilor se deschiseră şi în jur de cincisprezece oameni coborâră. Alex putea distinge cu greu fizionomiile lor din cauza luminii orbitoare. Erau mai degrabă nişte siluete. Dar zări un bărbat – scund, slab şi chel, îmbrăcat în costum. Sarov făcu un pas înainte să -l întâmpine. Cei doi îşi dădură mâinile, apoi se îmbrăţişară. Era un semnal pentru ca toată lumea să se relaxeze. Sar ov făcu un semn şi întregul grup începu să se mişte înspre casă, lăsând motocicliştii în urmă. Alex era sigur că îl mai văzuse pe bărbatul chel înainte, în ziare. Acum ştia de ce fusese închis în clădirea sclavilor, în afară de pericol. Oricare ar fi fost planul lui Sarov, următoarea etapă a acestuia tocmai începuse. Preşedintele rus sosise.

— 449 —

BĂTAIE DE INIMĂ Lui Alex i s-a dat drumul din casa sclavilor a doua zi dimineaţă. Se părea că avea să i se permită să -şi petreacă ziua în libertate în Casa de Oro… deşi nu de unul singur. Un

paznic înarmat fusese însărcinat să îl urmărească. era tânăr, de vreo douăzeci de ani, bărbierit neîngrijit. Acesta Nu vorbea deloc engleza.

Îl duse pe Alex la micul dejun, pe care acesta îl luă singur în bucătărie, nu în sufragerie, unde mâncase împreună cu Sarov. În timp ce Alex mânca, paznicul stătu în uşă, privindu-l nervos, ca şi cum ar fi fost o bombă care nu ar fi reuşit să explodeze. — Como se llama usted? întrebă Alex. Cum vă numiţi? — Juan… Paznicul era reticent chiar şi în a dezvălui această informaţie şi răspunse celorlalte întrebări din partea lui Alex prin cuvinte monosilabice sau cu tăcere. Era încă una dintre acele zile toride. Insula părea prinsă în mijlocul unei veri fără sfârşit. Alex îşi termină micul dejun şi ieşi în holul principal, unde câţiva servitori măturau sau cărau provizii la bucătărie, ca întotdeauna. Paznicii erau la locurile lor, sus în turn şi de jur împrejur. Alex porni către grajduri. Se întreba dacă i se va mai permite să călărească din nou şi fu plăcut surprins când paznicul îi aduse calul sur, gata înşeuat şi pregătit. Porni călare pentru a doua oară, cu Juan la câţiva paşi în urma lui, pe o iapă maronie. Alex nu dorea cu tot dinadinsul să călărească. Şoldurile şi spatele încă îl dureau după ziua precedentă. Dar era interesat de gardul împrejmuitor pe care Sarov îl menţionase. Acesta spusese că era electrificat. Dar şi gardurile electrice au uneori alături copaci pe care cineva se poate căţăra. Şi Alex hotărâse deja că trebuia să găsească o cale de ieşire. Încă nu ştia care era planul lui Sarov. Acesta vorbise despre o schimbare a lumii. Să o facă mai bună, mai sănătoasă, mai puternică. Era clar că se credea un fel de — 450 —

erou – dar era un erou înarmat cu o bombă nucleară. În timp ce călărea de-a lungul ierbii înalte, Alex se întreba ce avea

Sarov de gând să facă. Primul lui gând fu că rusul urma să arunce în aer un oraş american. America nu fusese cândva cel mai mare duşman al Rusiei? Dar nu avea niciun sens. Ar fi murit milioane de oameni, dar lumea nu s-ar fi schimbat.

Cu siguranţă, nu încăbine. ţintasălui era undeva în Europa? Sau poate avea Oare de gând folosească bomba pentru a şantaja guvernele să-i dea ce îşi dorea? Asta era mai credibil. Dar, în acelaşi timp, Alex se îndoia de asta. Orice ar fi avut în plan, era implicat şi preşedintele rus. „Am de gând să întorc pagina şi să repar stricăciunile care s-au produs în ultimii treizeci de ani.” Deodată Alex ştiu că, în ciuda prieteniei din copilărie, Sarov îl ura pe preşedintele rus şi că voia să îi ia locul. Despre asta era vorba. O nouă Rusie care va fi din nou o putere mondială. Cu Sarov în fruntea ei. Şi avea să obţină asta cu o singură explozie nucleară. Alex trebuia să scape. Trebuia să le spună celor de la CIA că Turner şi Troy fuseseră ucişi şi că Sarov avea într -adevăr o bombă. Şi odată ce ar fi ştiut asta, ar fi putut prelua situaţia. Şi îşi dorea să pună o distanţă cât mai mare între el şi Casa de Oro. Sentimentele lui Sarov pentru el, dorinţa de a îl adopta îl deranjau mai mult decât orice. Într-adevăr, Sarov îi salvase viaţa. Dar tot el era şi cel care i -o pusese în pericol de la început. În ciuda căldurii de dimineaţă, Alex tremura. Întreaga lui aventură se transformase în ceva ce îi scăpa deja de sub control.

Ajunseră la marginea plantaţiei, de data aceasta pe partea departe de mare. Şi acolo era cu siguranţă gardul, cam de cinci metri înălţime, cu un gard mai mic de cealaltă parte. Erau plăcuţe mari roşii cu un singur cuvânt – PELIGRO – zare, pericol, scris că cu este literepericulos. albe. Chiar şi fărăunaverti dădea semne Se auzea zumzet cegardul părea să vină din pământ. Alex putu vedea scheletul carbonificat şi rupt al unei păsări, pe sârmă. Se pare că zburase în gard şi fusese omorâtă pe loc. Ei bine, un lucru era sigur. Nu avea să sară peste gard. Acesta se întindea de jur împrejurul — 451 —

uscatului, fără niciun copac la vedere. Alex îşi întoarse calul către celălalt capăt al plantaţiei, la singura poartă de intrare. Poate că avea să găsească o cale de ieşire pe acolo. Le luă cam o jumătate de oră să ajungă acolo, călărind în ritm de plimbare. Gardul se întindea pe tot parcursul. Intrarea era marcată printr-o căsuţă de pază din piatră, fără Erau geamuri ferestreînăuntru şi cu o uşă pe jumătate cu o din ţâţâni. doilabărbaţi şi un al treilea ieşită mitralieră lângă o barieră. Când Alex ajunse lângă ei, trecu o maşină. Una dintre limuzinele pe care le văzuse în seara precedentă părăsea locaţia. Aceasta îi dădu o idee. Exista un singur mod de a pleca, şi acesta era doar cu o maşină. Poate că oamenii preşedintelui făceau mai multe plimbări. Poate avea şi el o şansă… Călăriră înapoi la grajduri şi descălecară. Cu Juan la doar câţiva paşi în spatele lui, Alex intră înapoi în casă. Imediat auzi voci ce veneau din partea cealaltă, precum şi pleoscăituri de apă. Traversă curtea interioară pe lângă fântână şi trecu pe sub o arcadă. Era o piscină de partea cealaltă, lungă şi pătrată, cu palmieri de ambele părţi, ce făceau umbră naturală meselor şi şezlongurilor. La distanţă, văzu un teren de tenis proaspăt amenajat. Mai erau cabine de schimb, o saună, un bar deschis. Din spate, Casa de Oro arăta ca locul de joacă al unui multimilionar. Sarov era aşezat la masă cu preşedintele şi amândoi aveau pahare în mână; apă pentru Sarov şi un cocktail pentru oaspetele său. Preşedintele se schimbase în pantaloni scurţi roşii şi o cămaşă înflorată cu mânecă scurtă ce îi atâ rna pe lângă corp. Patru bărbaţi stăteau aproape de el. Era clar că acelea erau gărzile prezidenţiale. Bărbaţii erau masivi, îmbrăcaţi în negru, cu ochelari de soare la fel şi nişte fire ce dispăreau în urechi. Era ceva aproape ridicol la întreaga scenă. Bărbatul mic în haine vacanţă. Gărzile Alex privi către piscină. Erau treidefete deosebit de uriaşe. atrăgătoare stând pe o parte, cu picioarele în apă. Toate aveau vreo douăzeci de ani şi purtau bikini. Păreau a fi localnice. Alex fu surprins să le vadă. Îl crezuse pe Sarov prea cu sânge rece să se bucure de o aşa companie. Sau poate că fuseseră invitate — 452 —

pentru preşedinte? Alex se întrebă dacă avea voie să se afle în partea aceea şi era gata să plece când Sarov îl văzu şi îi făcu semn cu o mână, chemându-l. Cu o curiozitate crescândă, Alex păşi într-acolo. Sarov vorbi repede către preşedinte, care dădu din cap şi zâmbi. Bună dimineaţa, Sarov neobişnuit de vesel. Am—înţeles că ai fost Alex! din nou la părea călărit. Dă -mi voie să te prezint vechiului meu prieten, Boris Kiriyenko, preşedintele Rusiei. Boris, acesta este băiatul despre care îţi spuneam. Preşedintele rus se întinse şi dădu mâna cu Alex. Acesta putu simţi mirosul de alcool din respiraţia lui. Orice ar fi fost în cocktail, acesta băuse prea mult. — Îmi pare bine să te cunosc, spuse, cu un puternic accent britanic.

Arătă cu degetul către faţa lui Alex şi apoi vorbi în ruseşte.

Alex auzi numele Vladimir rostit de două ori.

Sarov răspunse scurt, apoi traduse pentru Alex. — Spune că îi aminteşti de fiul meu. Zâmbi. Ai vrea să înoţi, Alex? Arăţi de parcă ai avea nevoie de asta. Alex privi către cele trei fete. — Aveţi nişte salvamari neobişnuiţi, spuse el. Sarov râse. — Companie pentru preşedinte. El este totuşi în vacanţă, deşi, din păcate, avem şi ceva treabă. Staţia locală de televiziune este bineînţeles interesată de oaspetele distins pe care îl avem şi Boris a acceptat să dea un s curt interviu. Echipa va sosi aici din minut în minut. Preşedintele dădu din cap, dar Alex nu era sigur că acesta înţelesese. — Ai toată piscina la dispoziţie. Noi mergem la Santiago după masa de prânz, dar sper că ni te vei alătura la cină, Alex. Bucătarul a planificat o surpriză deosebită la felul principal. Urmă o mişcare la arcada ce ducea în casă. Conrad apăruse, şi cu el era o femeie scundă, serioasă, îmbrăcată într-o rochie verde ca măslina. Mai erau doi bărbaţi în spatele ei, cu camere de filmat şi echipament de luminat. — 453 —

— A! Iată-i! Sarov se întoarse către preşedinte şi dintr odată Alex fu uitat. Se dezbrăcă până la slip şi plonjă în piscină. După şedinţa lungă de călărie, apa era rece şi revigorantă. Văzu că toate cele trei fete îl priveau când înotă pe lângă ele. Una dintre ele îi făcu cu ochiul şi o alta chicoti. Între timp, echipa de filmare îşi în umbra Preşedintele rusinstala făcu unechipamentul semn cu mâna şi una palmierilor. dintre gărzile de corp îi aduse un alt cocktail. Alex era surprins că un om care arăta atât de banal putea fi la cârma unei ţări imense. Dar, se gândi el apoi, majoritatea politicienilor sunt mici şi lipsiţi de importanţă, genul acela de oameni marginalizaţi la şcoală. De aceea devin politicieni.

Alex nu se mai gândi la asta şi se concentră la înot. Reveni cu gândul la ce tocmai îi spusese Sarov. Se duceau în oraş după masă. Asta însemna că maşinile părăseau reşedinţa. Era singura lui ocazie. Alex ştia că nu avea nicio şansă să plece de pe insulă. În momentul în care s -ar fi aflat că dispăruse, ar fi fost dată alarma. Fiecare paznic de la aeroport l-ar fi căutat şi se îndoia că ar fi putut lua o barcă. Dar dacă ar fi reuşit măcar să găsească un telefon care ar fi funcţionat fără cod de acces, ar fi reuşit să ia legătura cu ţinutul american şi ar fi trimis pe cineva să -l ia. Termină a opta lungime de bazin şi se întoarse pentru a noua. Preşedintele rus stătea pe un scaun, punându-i-se microfonul. Juan, paznicul lui Alex, îl aştepta la capătul piscinei. Alex oftă. Trebuia să facă totuşi ceva în legătură cu Juan.

Interviul televizat începu. Sarov privea cu atenţie şi, din nou, Alex avu impresia că era ceva acolo mai mult decât se putea vedea.

Ieşi din piscină şi se întoarse la el în cameră să se schimbe.

Acum purta o altă pereche de pantaloni scurţi şi un tricou din bumbac, ambele alese pentru culoarea lor neutră, permiţându-i să se confunde cu fundalul. În buzunar avea pachetul de gumă pe care i -l dăduse Smithers. Dacă totul — 454 —

avea să meargă conform planului, avea să aibă nevoie de el. Juan stătea în faţa uşii. Alex deveni deodată agitat pentru ce avea de gând să facă. Mai ales că Sarov îl avertizase asupra a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să evadeze. Ar fi fost împuşcat – sau cel puţin biciuit. Dar apoi se gândi la bomba nucleară. Sarov trebuia oprit. Se hotărâse. Se opri şi într gemu. Faţa întinzând i se contorsionă -o parte, durere şi sedeodată împletici o mână toată să nu de se lovească în cădere. Juan sări, intrând în cameră cu o privire îngrijorată. În acel moment, Alex se ridică. Piciorul său se ridică cu o lovitură perfectă ce ţinti în carnea proaspătă din stomacul bărbatului. Juan nici măcar nu strigă. Cu respiraţia tăiată, căzu la pământ şi rămase nemişcat. Nu pentru prima dată, Alex fu recunoscător pentru cei cinci ani de antrenamente care îi dăruiseră o centură neagră – un Dan – la karate. Acum se mişcă repede. Luă cearşaful de pe pat şi îl rupse fâşii. Legă mâinile şi picioarele bărbatului, apoi îi puse căluş. În final, se strecură afară din cameră, încuind după el. Urmau să treacă ore întregi până ce paznicul avea să fie găsit. Ieşi din barracón. Limuzinele negre erau încă parcate în faţa vilei, aşteptându-i pe preşedinte şi pe oamenii lui să plece. Nu era nimeni. Alex fugi înainte. Sarov îl lăsase să se plimbe pe plantaţie, dar numai însoţit. Dacă l -ar fi văzut cineva fără pază, ar fi ghicit ce se întâmplase. Ajunse la marginea casei şi se opri, fără suflare, cu spatele lipit de zid. Chiar şi scurta alergare îl făcuse să transpire în căldura toridă a după-amiezii. Se uită la maşini. Erau trei. Cea care plecase mai devreme, dimineaţă, nu se întorsese încă. Întrebarea era, când preşedintele pleca la Santiago, pe care avea s-o ia? Sau toate trei aveau să îl însoţească? Alex era gata să păşească înainte când auzi paşi apropiindulângă Eraul -ar fiefipaznici, fie muncitori – se darpeodată ce marginea ar fi venit casei. după colţ văzut. Era o uşă îngustă pe o parte. N -o văzuse până atunci. Bâjbâi

după clanţă. Din fericire, nu era încuiată, în timp ce doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine militare apărură la câţiva metri, amândoi înarmaţi, el se strecură înăuntru, închizând uşa — 455 —

după el. Răcoarea dată de un sistem de aer condiţionat îl învălui. Se uită în jur. Se afla într-o parte a casei ce părea total diferită de restul ei. Aici, podelele de lemn şi mobila antică erau înlocuite de un aspect modern, hitech. Lumina cu halogen arăta drumul spre un hol scurt cu uşi de sticlă pe fiecare parte. Intrigat, Alex se târî înainte. Ajunse la prima uşă şi privi înăuntru. Erau doi tehnicieni aşezaţi ce priveau la monitoare TV. Camera nu era mare şi arăta ca o sală dintr-un studio de televiziune. Alex deschise uşa. Tehnicienii nu aveau cum să îl audă. Amândoi purtau căşti, conectate la aparatele din faţa lor. Alex privi la monitoare.

Fiecare cameră din casa principală era sub observaţie. Recunoscu pe loc camera în care se trezise. Mai era bucătăria, sufrageria, curtea principală cu doi dintre oamenii preşedintelui plimbându-se pe acolo. Se întoarse înspre alt ecran şi privi. Se văzu pe el înotând în piscină. Şi asta fusese înregistrat. Şi apoi mai era Sarov, aşezat cu paharul de apă în faţă, iar pe ecranul de alături, preşedintele dădea interviul echipei pe care Alex o zărise sosind. Îi luă ceva timp să conştientizeze exact ce vedea. Totul era înregistrat şi editat. Asta făceau cei doi tehnicieni acum. Sosirea lui Boris Kiriyenko se derula pe ecran. Alături, preşedintele golea un pahar de coniac, probabil cu o seară înainte. Pe al treilea ecran, fetele pe care Alex le văzuse la piscină îi erau prezentate. Se hlizeau în nişte rochiţe scurte ce lăsau puţin loc imaginaţiei. Le luase în camera lui? Dacă era aşa, fără îndoială că fusese înregistrat. O imagine clipi. Şi apoi apăru preşedintele dând interviul. Unul dintre tehnicieni primise înregistrarea făcută de femeia în rochie verde. Kiriyenko vorbea direct către cameră în maniera politicieni la ştiri. Foarte deşi arătamiilor puţinde caraghios în prezenţi cămaşa lui înflorată. Pe serios ecranul– de lângă acesta, acelaşi Kiriyenko înota în piscină cu una dintre fete.

Ce însemnau toate astea? De ce voia Sarov asta? Oare Casa de Oro nu era altceva decât o capcană elaborată în care — 456 —

preşedintele rus intrase fără de ştire? Alex nu mai putea sta acolo. Tot ce văzuse îl determina şi mai mult să iasă şi să-i avertizeze pe americani. Se temea să nu rateze plecarea maşinilor – şi nu mai avea o a doua şansă. Deschise din nou uşa şi privi afară. Maşinile erau încă acolo, dar gărzile plecaseră. Se uită la ceas. Era ora două. Dacă masa de prânz nu se terminase încă, avea să fie în curând gata. Trebuia să fie acum! Alergă spre cea mai

apropiată maşină şi căută încuietoarea portbagajului. Era încuiată, oare? Degetul mare găsi butonul argintiu, apăsă şi, spre uşurarea lui, capacul se deschise. Era o maşină mare, spaţioasă. Se aruncă înăuntru, apoi se întinse şi trase capacul înapoi, închizându-l. Deodată era captiv într-un întuneric beznă şi trebuia să se abţină să nu intre în panică. Era ca şi cum ar fi fost îngropat de viu. Încercă să se relaxeze. Avea să meargă. Dacă nu deschidea nimeni portbagajul să pună ceva înăuntru, nu va fi văzut. Limuzina urma să îl ducă în afara plantaţiei şi, când aveau să parcheze în Santiago, putea să evadeze. Bineînţeles, partea cea mai grea de -acum urma. Alex nu putea vedea în afara maşinii. Nu -şi putea vedea nici mâna în faţa ochilor. Era complet orb. O să ghicească pur şi simplu când şoferul şi pasagerii plecau şi spera la ceea ce era mai bun. Era imposibil şi să deschidă portbagajul dinăuntru. Din cauza asta Alex luase cu el guma de mestecat. Avea să aleagă momentul şi să folosească guma pentru a face o explozie, să poată ieşi. Cu puţin noroc, o să se strecoare în mulţime înainte să-şi dea cineva seama ce se întâmplase. Dar deja se întreba dacă fusese o idee bună. Era cald înăuntru. Îşi imagina soarele bătând pe maşină şi îşi dădu seama că se încuiase într-un cuptor. Transpiraţia i se scurgea prin fiecare por. Hainele îi erau deja îmbibate şi putea auziavea stropii pe mişte suprafaţa metalicătrebuia de subsăel.facă Dacă Sarov nu să se în curând, să explodeze maşina cât era încă înăuntru şi să suporte consecinţele. Se luptă cu starea de panică şi încercă să respire cât de puţin profund putea. Pulsul îi bătea şi în urechi. Putea simţi — 457 —

muşchiul lucrând în pieptul lui, pompând sânge în întreg corpul. Venele de la gât şi pulsul îi băteau ritmic. Voia să -şi întindă picioarele, dar nu îndrăznea să se mişte, să nu balanseze maşina. Minutele trecură – şi apoi auzi voci. Se auzi zgomotul unei uşi de maşină deschise şi întregul vehicul se balansă dintr-o parte în alta, în timp ce pasagerii urcară. Ghemuit în poziţie fetală, Alex aştepta portbagajul să fie deschis, dar se părea că preşedintele saucacine era în limuzină hotărâse să nu ia bagaje. Motorul maşinii porni. Alex simţi vibraţiile şi, deodată, se mişcau, cu Alex smucit în sus şi în jos în timp ce porniră pe drumul improvizat. După doar un minut începură să încetinească din nou şi Alex ştiu că trebuie să se apropie de poartă şi de control. Era un alt motiv de îngrijorare. Gărzile o să cerceteze maşina? Dar văzuse deja limuzina care părăsise vila dimineaţă şi, deşi gărzile erau acolo, nu văzuse pe nimeni să deschidă portbagajul. Maşina se oprise. Alex nu mişcă. Totul era negru. Auzi voci în depărtare. Cineva strigă ceva, dar nu putea distinge nimic din ce se spunea. Maşina părea că era acolo de o veşnicie. De ce dura atât? Gata! Lui Alex îi era din ce în ce mai greu să respire. Părea că aerul se termina deja. Şi apoi maşina porni şi el răsuflă uşurat. Îşi putu imagina bariera ridicându-se, ca să-i lase pe ei să treacă. Casa de Oro trebuia să fie deja în spatele lor. Cât de departe era Santiago? Cum avea să ştie sigur când ajungeau? Maşina se opri din nou. Portbagajul se deschise.

Lumina crudă a soarelui se repezi înăuntru. Alex clipi, ridicând o mână să se apere. — Dă-te jos! îi ordonă o voce în engleză. Alex coborî, ud de transpiraţie. Sarov stătea în faţa lui. Conrad era lângă el, ţinând un pistol automat, fără a încerca să ascundă plăcerea din ochi. Alex privipur în şi jur. Maşina măcar nu părăsise incinta. Se învârtise simplu pe nici loc. Aceea fusese mişcarea pe care o simţise. Erau două gărzi care îl păzeau, cu feţele inexpresive. Una din ele ţinea un dispozitiv ce părea un megafon, din acelea pe care l e folosesc profesorii de sport. Era conectat printr-un fir la o cutie din — 458 —

clădire. — Dacă ai dorit să vizitezi Santiago, trebuia doar să spui, zise Sarov. Dar nu cred că voiai să vizitezi oraşul. Cred că evadai. Alex nu spuse nimic.

— Unde este Juan? întrebă Sarov. Alex tot nu vorbea.

Sarov se holba la băiat. Părea îndurerat, ca şi cum nu ar fi înţeles de ce Alex nu-l ascultase şi nu ştia ce să facă. — Mă dezamăgeşti, Alex, spuse el. Ai fost jos în peşteră. Ai văzut ce dispozitive de securitate am. Ai crezut, chiar şi pentru un minut, că aş lăsa o maşină să iasă sau să intre în incintă fără a şti cu exactitate ce sau cine este înăuntru? Se întinse deodată şi luă megafonul de la paznic. Îl îndreptă spre pieptul lui Alex şi apăsă un buton. Deodată, Alex auzi un zgomot surd ce răzbătea prin aer. Dură o secundă sau două până îşi dădu seama că era propria inimă, amplificată şi transmisă prin sistemul de boxe ascunse undeva înăuntrul casei de pază. — Maşina a fost scanată la barieră, explică Sarov. Fiecare maşină este scanată la barieră, cu ajutorul mecanismului pe care îl ţin acum. Un senzor sofisticat. Asta a auzit paznicul. Poţi auzi şi tu. Bum… bum… bum… Alex îşi asculta inima. Sarov deveni deodată nervos. Nu se schimbase nimic la faţa lui, dar ochii albastru-deschis deveniseră de gheaţă şi era ceva înfricoşător la el, ca şi când viaţa i se scursese din corp.

— Îţi aduci aminte ce ţi -am spus? şopti el. Dacă încerci să evadezi, vei fi împuşcat. Conrad vrea foarte mult să te împuşte. Crede că sunt un prost să te am drept oaspete. Are dreptate. Conrad păşi înainte, cu arma ridicată.

Bum… bum… bum… bum… Inima lui Alex era „animalul” din el, fără a pute a fi controlat, răspunzând la frica pe care o simţea. Inima îi bătea mai tare şi mai repede, făcând ecou în boxe. — 459 —

— Nu te înţeleg, Alex. Nu ai idee ce îţi ofer? Nu ai auzit niciun cuvânt din ce ţi-am spus? Îţi ofer protecţia mea şi tu mă transformi în duşman! Vreau să îmi fii fiu, dar mă obligi să te distrug în schimb. Conrad lipi arma de pieptul lui Alex. Bumbumbumbumbumbumbum…

— tăcere Ascultă– poate zgomotul produs groaza ta. Îl auzi? Şi când vei fi auzi fi peste doarde câteva secunde – atunci murit.

Degetele lui Conrad se încleştară pe trăgaci. Apoi Sarov opri senzorul.

Bătăile inimii se opriră. Alex simţi ca şi cum ar fi fost împuşcat. Liniştea bruscă îl lovise ca un ciocan. Ca un glonţ dintr-o armă. Căzu în genunchi, aproape fără să poată respira. Îngenunche acolo în praf, cu mâinile pe pământ. Nu mai avea puterea să se ridice. Sarov îl privi şi acum era doar tristeţe pe faţa lui. — Şi-a învăţat lecţia, spuse el. Duceţi-l înapoi în camera lui.

Puse jos senzorul şi, întorcându -se cu spatele la băiatul încă îngenuncheat, se urcă încet, înapoi în maşină.

— 460 —

PUBELA NUCLEARĂ La ora şapte în acea seară, uşa de la celula lui Alex se deschise şi apăru Conrad, îmbrăcat în costum şi purtând cravată. Hainele elegante făceau ca totul, începând cu capul lui pe jumătate chel, roşie,deşiobicei. terminând cu ochiul ce se zbătea, săfaţa parădistrusă mai urâtşidecât Îi aduse aminte lui Alex de un Guy Fawkes scump în seara cu artificii.

— Eşti invitat la cină, spuse acesta. — Nu, mulţumesc, Conrad, răspunse Alex. Nu mi-e foame. — Invitaţia nu este una pe care să o poţi refuza. Întinse o mână să se uite la ceas. Mâna fusese legată de încheietură nu tocmai perfect. Trebuia să o mişte mult ca să poată privi faţa ceasului. Ai cinci minute, spuse el. Trebuie să te îmbraci elegant.

— Mă tem că mi-am lăsat sacoul în Anglia. Conrad îl ignoră şi închise uşa. Alex îşi trase picioarele de pe patul de metal pe care fusese întins. Stătuse în celulă de când fusese prins la poartă, întrebându-se vag ce avea să se întâmple în continuare. O invitaţie la cină era ultimul lucru la care s -ar fi aşteptat. Nu mai era nici urmă de Juan când se întorsese. Se părea că tânărul paznic fusese mustrat pentru că eşuase în a -l păzi pe Alex şi fusese trimis acasă. Sau împuşcat. Alex începea să conştientizeze că oamenii din Casa de Oro se ţineau de cuvânt atunci când spuneau ceva. Nu ştia ce avea de gând Sarov să facă în ceea ce-l privea în seara aceea, dar ştia că ultima dată când îl întâlnise, Alex scăpase cu viaţă ca prin urechile acului. Semăna cu Vladimir, fiul de şaisprezece ani pierdut de Sarov. Poate că Sarov încă mai visa să-l adopte. Altfel, acum ar fi fost mort.

Decise că, având în vedere ce se întâmplase, ar fi fost mai înţelept să se supună invitaţiei la cină. Cel puţin îi permitea să afle ceva mai multe despre ceea ce se întâmpla. „Oare masa avea să fie filmată”, se întreba el? Şi dacă era aşa, la ce avea să folosească filmul? Alex scoase o cămaşă curată şi o — 461 —

pereche de pantaloni negri Evisu din valiză. Îşi aduse aminte că directorul nebun, Dr. Grief, folosise camere ascunse la Academia Point Blanc ca să-i spioneze pe băieţii care erau acolo. Dar acum era diferit. Filmul pe care îl văzuse în sala de editare era tăiat, pus cap la cap, manipulat. Avea să fie folosit la ceva. Dar la ce? Alex se întoarse cu cinci minute mai târziu.până u escortat eraConrad gata. Încă o dată, fexact în afara casei sclavilor la casa principală. Înăuntru, auzi muzică clasică. Când ajunse în curte văzu un trio – doi violoncelişti mai în vârstă şi o doamnă durdulie cu un violoncel – cântând ceva ce suna a Bach, cu fântâna susurând în spatele lor. Erau cam o duzină de oameni adunaţi acolo, bând şampanie şi mâncând aperitive aduse pe tăvi rotunde argintate de către chelneriţe cu şorţuri albe. Cele patru gărzi stăteau împreună, formând un cerc strâns, de pază. Alţi şase bărbaţi din delegaţia rusă vorbeau cu fetele de la piscină, care străluceau de paiete şi bijuterii.

Preşedintele însuşi vorbea cu Sarov, cu un pahar în mână şi cu un trabuc imens în cealaltă. Sarov spuse ceva şi râse tare, cu fumul ieşindu-i printre buze. Sarov îl zări pe Alex sosind şi zâmbi. — A, Alex! Iată-te! Vrei ceva de băut? Se părea că evenimentele de după-amiază fuseseră uitate. Cel puţin nu aveau să mai fie menţionate. Alex ceru un suc de portocale proaspete care îi fusese adus imediat. — Mă bucur că eşti aici, Alex, spuse Sarov. N -am vrut să începem fără tine. Alex îşi aduse aminte de ceva ce spusese Sarov la piscină. Ceva despre o surpriză. Începea să aibă un sentiment neplăcut cu privire la cina aceea, dar fără să ştie de ce. Trioul termină o piesă muzicală şi fu aplaudat încet. Apoi sună unîngong oaspeţii se mutară sufragerie. cameră careşiAlex şi Sarov luaserăînmicul dejun,Era daraceeaşi fusese transformată pentru banchet. Paharele erau de cristal, farfuriile din porţelan, cuţitele şi furculiţele fuseseră lustruite şi străluceau. Faţa de masă, şi ea albă, arăta ca nouă. Erau treisprezece locuri la masă – câte şase de fiecare parte şi — 462 —

unul în capăt. Alex observă numărul cu un alt sentiment de nesiguranţă. Treisprezece la cină. Număr cu ghinion. Toată lumea se aşeză la masă. Sarov îşi alesese locul din capăt, cu Alex de o parte şi Kiriyenko de cealaltă. Uşile se deschiseră şi chelneriţele se întoarseră, de data aceasta cu castroane pline de ouă minuscule negre, în care Alex recunoscu caviarul. Poate că Sarov îl importase direct de de la Marea Neagră – sigur costase mii de lire sterline. Ruşii obicei beau votcă la caviar şi, în timp ce castroanele erau puse pe masă, fiecare dintre musafiri primea câte un păhărel plin ochi.

Apoi Sarov se ridică în picioare. — Prieteni, începu el. Sper că mă veţi ierta pentru că mă adresez în engleză. Din păcate, este la masa noastră un oaspete care are încă de învăţat limba noastră glorioasă. Lumea zâmbea şi câţiva dădură din cap în direcţia lui Alex. Alex privi către faţa de masă, nesigur de cum ar trebui să răspundă. — Pentru mine aceasta este o seară foarte importantă. Ce vă pot spune despre Boris Nikita Kiriyenko? Mi-a fost cel mai apropiat şi cel mai drag prieten timp de mai mult de cincizeci de ani! Este ciudat că încă îmi amintesc de el ca de un copil care chinuia animalele, care striga atunci când se bătea cu cineva şi care niciodată nu spunea adevărul. Alex îl privi pe Kiriyenko. Preşedintele se încruntă. Sarov părea că glumeşte, dar gluma nu îl amuzase pe musafirul său. Este şi mai greu de crezut că acesta este acelaşi om căruia i-a fost încredinţat privilegiul, onoarea sacră de a conduce ţara noastră măreaţă în aceste timpuri grele. Ei, bine, Boris a venit aici în vacanţă. Sunt sigur că are nevoie de una după atâta muncă grea. Acesta este toastul pe care doresc să -l ţin în seara aceasta. În cinstea vacanţei lui! Sper să fie mai lungă şi de neuitat. Urmă o Poate tăcere că scurtă. Alex îşi dădu că oaspeţii erau derutaţi. le fusese greu săseama înţeleagă ce spusese Sarov în engleză. Dar credea că tot ce spusese el îi der utase, şi nu felul în care o spusese. Veniseră cu gândul la o cină deosebită, dar se părea că Sarov îl insulta pe preşedintele Rusiei! — 463 —

— Alexei, vechiul meu prieten! spuse preşedintele. Boris hotărâse că fusese o glumă. Zâmbi şi continuă în engleză, cu accentul său prost. De ce nu ni te alături? întrebă el. — Ştii că niciodată nu beau băuturi spirtoase, răspunse Sarov. Şi sper că eşti de acord că la paisprezece ani, fiul meu nu poate să bea votcă. — Am băut prima dată votcă la doisprezece ani! mormăi intele. preşed Cumva, Alex nu era surprins de acest lucru.

Kiriyenko îşi ridică paharul. — Na zdarovie! spuse el. Acelea erau cam singurele cuvinte în ruseşte pe care Alex le înţelegea. În sănătatea ta! — Na zdarovie! Toată lumea din jurul mesei spuse în cor toastul. Băură toţi deodată, dând pe gât votca rece, aşa cum se obişnuieşte, dintr-o înghiţitură. Sarov se întoarse către Alex. — Acum începe, spuse el în şoaptă. Una dintre gărzi fu prima care reacţionă. Se întinse să se servească cu caviar, când, deodată, mâinile îi zvâcniră, scăpând furculiţa şi farfuria ce făcură zgomot la impactul cu solul. Toate capetele se întoarseră înspre el. O secundă mai târziu, la celălalt capăt al mesei, unul dintre ceilalţi bărbaţi se aruncă înainte, cu capul aplecat, în timp ce A lex privea, cu ochii holbaţi de oroare, fiecare persoană de la masă începea să reacţioneze în acelaşi mod. Unul căzu pe spate, trăgând faţa de masă după el, paharele şi tacâmurile rostogolindu-i-se în poală. Câţiva se prăbuşiră pur şi simplu acolo unde erau. Altă gardă reuşise să se ridice în picioare şi căuta o armă sub jachetă, dar apoi ochii îi deveniră sticloşi şi se prăbuşi. Boris Kiriyenko fu ultimul. Stătea în picioare ca un taur rănit. Pumnul îi era încleştat ca şi cum ar fi ştiut că fusese dorea să-Scaunul l zdrobească pe cel care asta. Apoi setrădat aşezăşicu greu. se clătină şi fufăcuse aruncat la podea.

Sarov mormăi câteva cuvinte în rusă. — Ce aţi făcut? rosti Alex cu respiraţia întretăiată. Sunt…? — Şi-au pierdut cunoştinţa, nu sunt morţi, spuse Sarov. — 464 —

Va trebui, bineînţeles, să fie ucişi. Dar nu încă. — Ce puneţi la cale? întrebă Alex. Ce aveţi de gând să faceţi? — Avem de făcut o călătorie lungă, spuse Sarov. Îţi spun pe drum.

Întreaga –aşezare eracoloiluminată. gărzi în şi macheteros alergau de colo. Alex Bărbaţi era încă –îmbrăcat hainele pe care le purtase la cină. Sarov se schimbase într -o uniformă militară verde-închis, de data aceasta fără medalii. Una dintre limuzinele negre aştepta. Conrad se urcase la volanul unei maşini militare. În timp ce Alex privea, încă două gărzi apărură la intrarea principală de la Casa de Oro şi începură să coboare treptele largi. Înaintau încet, cărând cu grijă ceva. În momentul în care apărură, toată lumea din jurul lor se opri. Era un container mare argintiu, cam de mărimea unui

dulap de şcoală. Alex putu vedea că partea de deasupra era din metal, plată, dar avea nişte butoane, nişte taste, precum şi un fel de crestătură într-o parte. Sarov privi cum dispozitivul era cărat şi încărcat în camion. Toţi ceilalţi bărbaţi făcură acelaşi lucru, ca şi când gărzile ar fi ieşit dintr-o biserică şi acesta era efigia unui sfânt. Alex se cutremură. Ştia perfect la ce se uita şi nu avea nevoie de contorul Geiger să i-o confirme. Aceasta era bomba nucleară. — Alex? Sarov îi ţinea portiera deschisă. Uimit, Alex se urcă. Ştia că ajunsese la capătul drumului. Sarov dăduse semnalul şi pusese în mişcare o serie de evenimente de la care nu exista cale de întoarcere. Şi nici acum, în această etapă târzie, nu avea idee de ceea ce intenţiona să facă generalul.

Sarov se lângă el. Unlor, şofer urcă la şi porniră, cu aşeză Conrad în urma în se camion. În volan ultimul moment, când treceau de barieră, Sarov se uită înapoi, pentru scurt timp. Alex îi văzu privirea şi ştiu că bărb atul nu mai avea de gând să se întoarcă. Erau o sută de întrebări pe care dorea să le pună, dar nu spuse nimic. Nu era momentul. — 465 —

Sarov stătea în linişte, cu mâinile pe genunchi. Dar nici măcar el nu-şi putea ascunde nervozitatea. Ani de zile trebuie să fi plănuit toate acestea. Înaintară pe drumul întunecat şi numai pâlpâiri ocazionale de lumină arătau că insula era de fapt locuită. Nicio maşină nu trecu pe drumul lor. După vreo zece minute, începură să treacă Alex văzu bărbaţipe şi lângă femei nişte stândclădiri. în faţa Privind caselor pe lor,fereastră, bând rom, jucând cărţi, fumând ţigări sau trabucuri sub cerul nopţii. Erau la periferia oraşului Santiago şi deodată o luară pe un drum pe care Alex îl recunoscu. Trecuse pe acolo la sosire. Se îndreptau către aeroport. De data aceasta nu exista pază, nici cozi la controlul paşapoartelor. Sarov nu trebuia nici măcar să meargă în clădirea principală. Două gărzi de la aeroport îl aşteptau la poarta care era deschisă pentru a-i permite să ajungă direct pe pistă. Camionul îi urmă. Alex privi peste umărul şoferului şi văzu un avion, un jet Lear, parcat de unul singur. Se opriră. — Afară, spuse Sarov. Se simţea briza ce străbătea pista, aducând cu ea miros de combustibil. Alex stătea pe pistă, privind containeru l argintiu ce era încărcat în avion şi pe Conrad dând instrucţiuni. Îi era greu să creadă că un lucru atât de banal era în stare de o mare distrugere în masă. Îşi amintea de filme pe care le văzuse. Flăcări şi rafale puternice de vânt ce copleşeau oraşe, distrugându-le. Clădiri prăbuşindu-se. Oameni carbonizaţi într-o secundă. Maşini şi autobuze aruncate în uitare ca nişte jucării. Cum putea o bombă atât de puternică să fie atât de mică? Conrad închise el însuşi uşa cargoului. Se întoarse către Sarov şi dădu din cap. Sarov făcu un semn cu mâna. Fără voie, Alex păşi înainte şi urcă treptele ce duceau în avion.care Sarov era chiar în spatele lui. Conrad şi cei doi bărbaţi căraseră bomba îi urmară. Uşa avionului fu închisă şi sigilată. Alex se trezi într-un compartiment luxos ca niciunul dintre avioanele în care mai fusese. Erau doar douăsprezece locuri, fiecare tapiţat cu piele. Compartimentul era lung şi avea pe — 466 —

jos o mochetă groasă, un bar bine dotat, o bucătărie şi, în faţa carlingii, un televizor cu plasmă de 70 de centimetri. Alex nu întrebă ce film aveau să vadă. Alese un loc la geam – dar toate erau la geam. Sarov se aşeză de partea cealaltă. Conrad era pe locul din spatele lui Sarov. Cele două gărzi erau în celălalt capăt al compartimentului. Alex se în treba de -l păzească pe el? ce Şi făceau ei această călătorie. ce călătorie făceau ei, deSă fapt? Oare se îndreptau către America sau traversau Atlanticul?

Sarov se pare că îi citise gândurile. — Îţi explic imediat, spuse el. Imediat ce vom fi în aer. De fapt, era cam cu vreo cincisprezece minute înainte ca jetul Lear să decoleze de pe pistă şi să se ridice cu uşurinţă de la sol. Luminile cabinei se micşorară pe perioada decolării, dar de îndată ce atinseră nouă mii de metri, se aprinseră la loc. Gărzile se ridicară şi începură să servească apoi ceai fierbinte, ce fusese făcut în bucătărie. Sarov îşi permise să zâmbească scurt. Apăsă un buton de pe braţul fotoliului şi se întoarse cu faţa către Alex. — Poate te întrebi de ce am hotărât să nu te ucid, începu el. În această după-amiază, când te-am găsit în maşină… era cât pe ce să o fac. Conrad e încă supărat pe mine. Crede că fac o greşeală. Nu mă înţelege. Dar îţi voi spune de ce eşti încă în viaţă, Alex. Lucrezi pentru serviciul de informaţii britanic. Eşti spion. Şi îţi faci doar datoria. Admir asta şi ăsta e motivul pentru care te-am iertat. Eşti la fel de loial ţării tale precum sunt eu ţării mele. Fiul meu Vladimir a murit pentru ţara lui. Sunt mândru că erai gata să faci acelaşi lucru pentru a ta.

Alex înţelese. — Unde mergem? întrebă el. — Mergem în Rusia. Mai precis, mergem la Murmansk, un port din peninsula Murmansk! Alex Kola. încercă să îşi amintească dacă mai auzise

numele acesta. Părea cunoscut. Îl auzise la ştiri sau poate la o lecţie la şcoală? Un port în Rusia! Dar de ce să meargă acolo… cu o bombă nucleară? — Poate că vrei să ştii ce cale alegem, adăugă Sarov. — 467 —

Traversăm Atlanticul pe ruta nordică. Asta înseamnă că vom zbura pe deasupra Cercului Polar. O luăm pe scurtătură, urmând curbura pământului. Va trebui să oprim de două ori să alimentăm cu combustibil. O dată în Gander, în nordul Canadei. Apoi în insulele britanice, la Edi nburgh. Sarov trebuie să fi văzut expresia plină de speranţă din ochii lui Alex. Vei-ţi fifaci acasă sau două mâine.Continuă. Dar te rogDa. să nu vreo pentru idee. Nuo ţioră se va permite să părăseşti avionul. — Chiar va dura atât de mult să ajungem acolo? — Cu prima oprire şi diferenţa de fus orar… da. S-ar putea să mai fim implicaţi şi în nişte conversaţii diplomati ce cu autorităţile canadiene şi britanice. Acesta este avionul particular al lui Kiriyenko. Am înregistrat zborul la controlul european şi bineînţeles că au recunoscut numărul de înregistrare. Ei cred că preşedintele este la bord. Îmi imaginez că guvernul canadian şi cel britanic pot fi interesate să ne ofere ospitalitate. — Cine conduce avionul? — Pilotul lui Kiriyenko. Îmi este totuşi loial. O mare parte dintre ruşi cred în mine, Alex. Au văzut viitorul… viitorul meu. Şi îl preferă versiunii care le-a fost oferită de alţii. — Încă nu mi-aţi spus ce este acest viitor. De ce zburăm spre Murmansk?

— Îţi voi spune acum. Şi apoi trebuie să dormim amândoi. Avem o noapte lungă înainte. Sarov îşi încrucişă picioarele. Avea o lumină deasupra capului ce strălucea în jos, lăsându-i ochii şi gura în umbră. Părea în acel moment şi foarte tânăr, dar şi foarte în vârstă. Nu avea nicio expresie facială. — Murmansk, începu el, este casa flotei nordice de submarine a Rusiei. Sau a fost. Este acum, destul de simplu, cea maia lumii mare apubelă lumii. Sfârşitulacesteia, Rusiei ca putere dus lanucleară colapsul a rapid al armatei al forţelor aeriene şi acvatice. Am încercat deja să -ţi explic ce s-

a întâmplat cu ţara mea în ultimii treizeci de ani. Felul în care i s-a permis să fie ruinată, cu sărăcia, crimele şi corupţia ce i-au secat pe oameni. Ei bine, acest proces de — 468 —

decădere poate fi văzut cel mai bine la Murmansk. O flotă de submarine nucleare este ancorată acolo. Spun „ancorată”, dar e mai corect „abandonată”. Unul dint re ele, Lepse, este mai vechi de patruzeci de ani şi conţine 642 de rezervoare de combustibil. Aceste submarine au fost lăsate să putrezească şi se descompun. Nimănui nu -i pasă. Nimeni nu găseşte banii careaceste să facăsubmarine totuşi cevavechi pentru ele. singura Se ştie foarte bine, cu Alex, sunt mare ameninţare în ziua de azi. Şi sunt o sută! Vorbesc despre o cincime din combustibilul nuclear al lumii. O sută de bombe cu ceas, aşteptând să fie detonate. Un accident care aşteaptă să se întâmple. Un accident pe care m-am hotărât să-l provoc.

Alex deschise gura să intervină, dar Sarov ridică o mână în semn de tăcere. — Lasă-mă să-ţi explic ce s-ar întâmpla dacă doar unul dintre aceste submarine ar exploda, continuă el. Pentru început, un număr imens de ruşi din peninsula Kola şi din nord ar fi ucişi. Mulţi alţii ar muri în ţările vecine, Norvegia şi Finlanda. De obicei, în această perioadă a anului, vântul bate înspre vest, aşa că explozia nucleară ar traversa Europa până în ţara ta. Este foarte posibil ca Londra să devină de nelocuit. De-a lungul anilor, alte mii de oameni s-ar îmbolnăvi şi ar muri încet, în chinuri cumplite. — Atunci de ce să faceţi asta? strigă Alex. De ce să provocaţi explozia? La ce va ajuta? — Dacă vrei s-o numeşti aşa, dau trezirea lumii, explică Sarov. Mâine-seară voi ateriza în Murmansk şi voi plasa bomba pe care ai văzut-o printre submarine. Căută în buzunarul de sus şi scoase un card din plastic. Avea o bandă magnetică pe o parte, ca o carte de credit. Aceasta este cheia care va detona bomba, spuse el. Toate codurile şi informaţiile necesare conţinute de banda magnetică. Tot ceexploziei am de făcut estesunt să inserez cardul în bombă. În timpul propriu-zise, mă voi afla în drum spre sud, spre Moscova, în afară de pericol. Explozia va fi simţită în fiecare ţară din lume. Îţi poţi imagina ce şoc şi ce izbucniri violente va crea? Şi nimeni nu va şti că a fost cauzată de o bombă cărată — 469 —

special la Murmansk. Vor crede că a fost unul dintre submarine. Lepse, poate, sau unul dintre celelalte. Am spus deja asta – un accident pe cale să se întâmple. Şi atunci când

se va întâmpla, nimeni nu va începe să bănuiască adevărul. — Ba da, o vor face! spuse Alex. Cei de la CIA ştiu că aţi cumpărat uraniu. Vor afla că agenţii lor sunt morţi. nu-i va crede pe cei de la CIA. Nimeni nu-i crede — Nimeni vreodată. Şi, oricum, până vor fi pus cap la cap probele împotriva mea, va fi prea târziu. — Nu înţeleg! exclamă Alex. Aţi spus deja că veţi omorî mii de semeni. Care este rostul?

— Eşti tânăr. Nu ştii nimic despre poporul meu. Dar ascultă-mă, Alex, şi îţi voi explica. Când se va întâmpla acest dezastru, întreaga lume se va uni în a condamna Rusia. Vom fi urâţi de către toată lumea. Şi poporul rus va fi ruşinat. Dacă am fi fost măcar mai atenţi, mai puţin proşti, mai puţin săraci, mai puţin corupţi. Dacă măcar am mai fi puterea de odinioară. Şi în acest moment fiecare – în Rusia şi în întreaga lume – se va întoarce către Boris Kiriyenko pentru conducere. Preşedintele rus! Şi ce vor vedea? — L-aţi filmat… mormăi Alex. — Vom da pe piaţă filmul care îl prezintă beat lângă piscină. În pantaloni scurţi roşii şi cămaşă înflorată. Jucându-se cu trei femei pe jumătate dezbrăcate îndeajuns de tinere să-i fie fiice! Şi i-am luat şi interviu. Vom arăta şi asta.

— Aţi editat interviul! — Exact! Sarov dădu din cap, ochii ajungându -i în dreptul luminii. Cel care a luat interviul l- a întrebat despre greva feroviară din Moscova şi Kiriyenko, care era deja pe jumătate beat, a răspuns: „Sunt în vacanţă. Sunt prea ocupat să mă ocup de asta”. Vom schimba întrebarea. „Ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu accidentul din Murmansk?” Şi Kiriyenko va răspunde… — „Sunt în vacanţă. Sunt prea ocupat să mă ocup de asta”, termină Alex fraza. — Poporul rus va vedea în Kiriyenko o persoană slabă, beată şi imbecilă. Îl vor acuza foarte repede de dezastrul din — 470 —

Murmansk – şi pe bună dreptate. Flota nordică a fost odată mândria întregii naţiuni. Cum i s-a permis să devină o epavă

nucleară letală ruginită şi fisurată? Avionul bâzâi. Conrad asculta atent ceea ce spunea Sarov, cu capul balansându-i-se într-un mod straniu pe gât. Cele două gărzi din spate adormiseră. — veţi fipuţin în Moscova, mormăi — Aţi Va spus trebuică mai de douăzeci şi Alex. patru de ore ca guvernul să rămână fără putere, răspunse Sarov. Vor fi răscoale pe străzi. Mulţi ruşi cred că viaţa era mai bună – cu mult mai bună – în vremurile trecute. Ei cred încă în comunism. Ei bine, acum mânia lor va fi auzită. Va fi de neoprit. Şi eu voi fi acolo să o ţin în frâu, să mă foloses c de ea pentru a prelua puterea. Am adepţi care aşteaptă să se întâmple lucrul acesta. Înainte ca norul nuclear să se aşeze, voi avea control suprem asupra ţării. Şi acesta este doar începutul, Alex. Voi reconstrui Zidul Berlinului. Vor fi noi războaie. Nu voi avea linişte până când tipul meu preferat de guvern, cel comunist, nu va deveni singura putere dominantă din lume.

Urmă o tăcere lungă. — Sunteţi gata să omorâţi milioane de oameni pentru a obţine asta? întrebă Alex. Sarov dădu din umeri. — Milioane de oameni mor în Rusia chiar acum. Nu-şi pot permite să mănânce. Nu-şi pot permite medicamente… — Şi ce se întâmplă cu mine? — Am răspuns deja la întrebarea asta, Alex. Nu cred că este o coincidenţă că ai apărut în modul în care ai făcut -o. Cred că aşa a fost să fie. Nu mi -a fost scris să fac toate astea de unul singur. Tu vei fi cu mine mâine şi, când bomba este pregătită, vom pleca împreună. Întâi la Murmansk, apoi la Moscova. Nu vezi îţi ofer? Nu cei vei mai fi doar fiul meu. Vei avea putere, Alex. Vei ficeunul dintre puternici oameni din lume.

Avionul ajunsese deja deasupra coastei Americii şi se întoarse, începându-şi călătoria către nord. Alex se cufundă în scaunul lui, cu capul învârtindu -i-se. Distras, îşi lăsă — 471 —

mâna să intre în buzunar. Reuşise să ia o lamă din guma MI6 cu el. Avea şi mica figurină ce era de fapt o grenadă. Închise ochii şi încercă să îşi dea seama ce avea să facă mai departe.

— 472 —

COŞMARUL SERVICIULUI DE SECURITATE Ore întregi petrecute într-un crepuscul ciudat ce nu era nici zi, nici noapte. Prins pe acoperişul lumii, complet nemişcat, dar înaintând cu viteză în acelaşi timp. Alex dormi în primadeparte a călătoriei, ştiind cu că este şi cădevafăcut. avea nevoie putere. Se împăcase ceeaobosit ce avea Înainte, când erau pe Cayo Esqueleto, o mică parte din el era tentată să stea deoparte şi să nu facă nimic. La urma urmei, el nu ceruse să se afle acolo. Toate acestea nu aveau de-a face cu el. Dar acum totul se schimbase. Putea vedea explozia

nucleară din peninsula Kola. Era deja acolo, în imaginaţia lui. Mii de oameni ar muri instantaneu, zeci de mii mai

târziu, ca urmare a particulelor radioactive letale împrăştiate peste Europa. Marea Britanie ar fi una dintre ţările care ar avea de suferit. Alex trebuia să împiedice toate acestea. Nu mai avea de ales.

Avea să fie mult mai dificil de data aceasta. Sarov poate că îl iertase pentru tentativa eşuată de evadare din maşină, dar Alex ştia că acesta nu mai avea încredere în el. Şi nu-şi putea permite să mai facă vreo greşeală. Dacă ar fi fost prins încercând să scape a doua oară, nu ar mai fi existat păsuire, nici milă. În inima lui, Alex se îndoia serios că avea cum să se strecoare pe lângă generalul rus sau ciudatul său însoţitor. Sarov era cât se poate de alert, ca şi când ar fi stat acolo de zece minute, nu zece ore. Şi Conrad îl privea încă. Stătea în linişte de partea cealaltă a avionului, ca o pisică aşteptând un şoricel, cu ochiul roşu clipind în semiîntuneric. Şi totuşi… Alex avea cele două dispozitive pe care i le dăduse Smithers. Şi aveau să aterizeze în Marea Britanie! Doar gândul că se va afla în ţara lui, înconjurat de oameni care vorbeau limba lui, îi dădu lui Alex noi puteri. Avea un plan şi acesta avea să funcţioneze. Trebuia. Se pare că dormise pe perioada alimentării cu combustibil de la Gander şi alte câteva ore pe parcursul zborului pentru — 473 —

că atunci când se trezi era lumină afară şi cele două gărzi strângeau micul dejun alcătuit din fructe şi iaurt ce fusese preparat în bucătăria în miniatură din jetul Lear. Privi pe fereastră. Nu putea zări decât norii. Sarov observă că se trezise. — Alex! Ţi-e foame? — mulţumesc. — Nu, Totuşi, trebuie să bei ceva. Este foarte uşor să te deshidratezi în aceste călătorii lungi. Vorbi ceva în ruseşte cu una dintre gărzi, care dispăru şi reven i cu un pahar cu suc de grep. Alex ezită înainte de a-l duce la gură, amintindu-şi ce păţise Kiriyenko. Sarov zâmbi. — Nu trebuie să-ţi faci griji. Este doar suc de grep. Nu are nimic adăugat. Alex bău. Sucul era rece şi revigorant după lungul său somn. — Vom ateriza la Edin burgh în aproximativ treizeci de

minute, îi spuse Sarov. Suntem deja în spaţiul aerian britanic. Cum te simţi acasă? — Dacă doriţi să mă lăsaţi, pot lua un tren către Londra. Sarov dădu din cap. — Mă tem că nu. Câteva minute mai târziu începură să coboare. Pilotul comunicase prin radio cu aeroportul şi confirmase că este o oprire de rutină, de reîncărcare cu combustibil. Nu avea să lase sau să ia pasageri, aşa că nu avea nevoie de permis operaţional. Totul fusese clarificat cu autorităţi le aeroportului, coborârea fiind astfel ca o parcare a unei maşini într-un garaj local. Şi în ciuda temerilor lui Sarov, guvernul britanic nu invitase presupuşii pasageri VIP la un mic dejun diplomatic în Edinburgh! Avionul trecu prin nor şi, cu faţa lipită de geam, Alex văzu peisajul ţară împrejur. cu case în miniatură şi maşini ca nişte puncte, de jur Soarele strălucitor al Caraibelor fusese înlocuit cu o lumină gri şi o vreme incertă a unei zile de vară britanice. Simţi o uşurare. Se întorsese! Dar în acelaşi timp, ştia că Sarov nu îl va lăsa să coboare din avion. Într-un fel, ar fi fost mai puţin crud dacă ar fi alimentat cu — 474 —

combustibil în Groenlanda sau în Norvegia. I se mai îngăduia să arunce o ultimă privire ţării sale. Următoarea dată când urma să o vadă, pentru că avea să fie otrăvită pentru mai multe generaţii. Alex băgă mâna în buzunar. Degetele strânseră figurina cu Michael Owen. Timpul se scurgea… Se aprinseră luminile pentru centurile de siguranţă. Un moment Alexun simţi în fragil urechide în la timp ce coborau mai din târziu, cer. Zări podpresiune ce părea acea înălţime, întins peste un curs de apă. Podul Forth Road… acesta trebuia să fie. Şi apoi zări oraşul Edinburgh, înspre vest, cu castelul ce domina orizontul. Aeroportul apăru însă deodată. De-abia apucă să zărească un terminal strălucitor, modern, cu avioane ce aşteptau pe pistă, înconjurate de dubiţe şi cărucioare. Urmă o zguduitură în momentul în care roţile luară contact cu pista şi apoi zgomotul motorului. Avionul încetini. Aterizară. Ghidat de turnul de control, avionul se îndreptă către capătul pistei într-o zonă cunoscută drept zona de alimentare, departe de terminalul principal. Alex privea pe

fereastră cu un sentiment ciudat, în timp ce clădirile publice alunecau pe lângă el. Pentru fiecare secundă pe care o parcurseseră, trebuia totuşi să fugă să alerteze lumea, presupunând că ar fi avut cum să scape din avion. Figurina cu Michael Owen era în mâna lui acum. Ce îi spusese Smithers? „Răsuceşte capul de două ori într -o direcţie şi o dată în cealaltă pentru a o arma. Aşteaptă zece secunde, apoi dă-i drumul şi fugi.” Spaţiul închis din cabina aeronavei părea locul perfect pentru a o încerca. Singura întrebare era, cum avea Alex să o împiedice să -l afecteze şi pe el? Se opriră. Aproape imediat, un camion cu combustibil începu să se îndrepte către ei. Sarov se pare că pregătise totul din timp. O maşină urma camionul şi, privind pe geam, Alex că scaraSe era adusă la uşa să avionului. lucruobservă era interesant. părea că până voia cineva urce. Acest Sarov îl urmărea. — Nu vei vorbi, Alex, spuse el. Niciun cuvânt. Înainte de a te gândi să deschizi gura, îţi sugerez să te uiţi în spatele tău. Conrad se mutase pe scaunul din spatele lui Alex. Avea un — 475 —

ziar pus pe genunchi. Când Alex se întoarse, îl ridică şi lăsă să se vadă un pistol mare negru cu amortizor, îndreptat direct înspre el. — Nimeni nu va auzi nimic, spuse Sarov. Dacă Conrad crede doar că ai de gând să faci ceva, va trage. Glonţul va trece prin scaun până în coloana ta vertebrală. Moartea va fi instantanee, că pur simplu adormit. Alex ştia cădar nuvavapărea fi chiar atâtşide uşor. ai Sarov risca foarte mult. Dar toată această afacere era un mare risc. Miza nu putea fi mai mare de atât. Alex nu se îndoia de faptul că, dacă ar fi spus cuiva ce se întâmplă, ar fi fost omorât pe loc. Uşa avionului se deschise şi un bărbat şaten în salopetă albastră intră, purtând un teanc de hârtii. Sarov se ridică să îl întâmpine. — Vorbiţi engleza? întrebă bărbatul, cu un accent scoţian. — Da. — Am nişte hârtii pe care să le semnaţi. Alex îşi întoarse capul încet. Bărbatul îl văzu şi dădu din cap. Alex făcu la fel. Aproape că putu simţi cum Conrad apasă cu arma prin spătarul scaunului. Nu spuse nimic. Şi apoi se termină. Sarov semnase hârtiile şi înapoie stiloul bărbatului. — Aveţi aici chitanţa, spuse bărbatul, înmânându-i lui Sarov o foaie. Şi veţi fi înapoi în aer imediat. — Mulţumesc. Sarov dădu din cap. — Aveţi de gând să ieşiţi să vă dezmorţiţi picioarele? Este o zi plăcută aici la Edinburgh. Vă putem oferi nişte ceai şi fursecuri dacă doriţi să veniţi în birou. — Nu, mulţumim. Suntem cu toţii puţin obosiţi. Vom sta aici.

— Bine. Dacă sunteţi foarte sigur, vă voi lua scara… Aveau ia scara şi, odată plecaţi, Sarov avea în să care sigileze uşa! Alexsă avea la dispoziţie doar câteva secunde să acţioneze. Aşteptă până când bărbatul părăsi cabina, apoi se ridică. Mâinile îi erau în faţă, cu figurina Michael Owen ascunsă în palmă. — Aşază-te, şuieră Conrad. — 476 —

— Este în regulă, Conrad, spuse Alex. Nu plec nicăieri. Îmi întind doar picioarele. Sarov se aşezase la loc. Examina hârtiile pe care i le dăduse bărbatul. Alex trecu pe lângă el. Gura îi era uscată şi se bucura că senzorul care fusese folosit la poarta de la Casa de Oro nu era în avion. Dacă ar fi fost pornit, bătăile inimii lui ar fi cu fostgrijă asurzitoare. Aceasta şansă. Alex măsura fiecare pas. Dacăera arultima fi păşitluicătre propria ghilotină, nu ar fi fost mai încordat. — Unde mergi, Alex? întrebă Sarov. Alex răsuci capul lui Michael Owen de două ori. — Nu merg nicăieri. — Ce ai acolo în mână? Alex ezită. Dar dacă ar fi încercat să pretindă că nu are nimic, Sarov ar fi devenit şi mai suspicios decât era. Ridică figurina.

— Este mascota mea norocoasă, răspunse el, Michael

Owen. Mai făcu un pas. Mai răsuci o dată capul jucătorului.

Zece… nouă… opt… şapte… — Aşază-te, Alex, îl îndemnă Sarov. — Mă doare capul, spuse Alex. Vreau puţin aer proaspăt. — Nu ai voie să părăseşti avionul. — Nu plec nicăieri, domnule general. Dar Alex ajunsese deja la uşă şi simţi briza proaspătă scoţiană pe faţă. Un camion de remorcat trăgea scara. Privi cum o gaură se deschide între aceasta şi uşă. Patru… trei… doi… — Alex, întoarce-te la locul tău! Alex dădu drumul figurinei şi se aruncă înainte. Conrad sări în sus ca un şarpe înfuriat, cu arma în mână. Figurina explodă. Alex simţi îndeşi urma lui. O lumină puternică un zgomot foarteexplozia puternic, niciun geam nu se sparse şişinici nu era foc sau fum. Urechile îi ţiuiau şi timp de o secundă nu putu vedea. Dar era afară din avion. Fusese afară din avion şi în momentul în care grenada explodase. Scara se îndepărta în continuare, dispărând în faţa lui. Avea să o — 477 —

piardă! Suprafaţa de asfalt a pistei de pe ferma de alimentare era cu cinci metri mai j os. Dacă ar fi căzut de la distanţa aceea, şi-ar fi rupt un picior. Putea chiar să moară. Dar făcuse mişcarea la timp. Aterizase cu burta pe capătul de sus al scării, cu picioarele atârnând în aer. Se trase repede în picioare. Bărbatul şaten se uita la el, înmărmurit. Alex alergă în jos pe treptele încă în mişcare. Cândvictoria. picioarele ajunseră în contact cu solul, simţi că se apropie Eraîi acasă. Şi se părea că grenada îşi făcuse datoria. Nu era nicio mişcare în avion. Nimeni nu trăgea în el. — Ce naiba crezi că faci? întrebă bărbatul. Alex îl ignoră. Nu era persoana potrivită cu care să stea de vorbă – şi trebuia să se îndepărteze cât mai mult de avion. Smithers spusese că grenada anihila duşmanul timp de doar câteva minute. Sarov şi Conrad aveau să se trezească în curând. Şi nu aveau să întârzie în a-l căuta. Alergă. Cu coada ochiului, îl văzu pe bărbat scoţând o staţie radio din buzunar şi vorbind la ea, dar nu mai conta. Mai erau şi alţi oameni în jurul avionului, gata să înceapă alimentarea. Ei sigur auziseră explozia. Chiar dacă Alex ar fi fost prins din nou, avionului nu avea să i se permită să plece. Dar nu avea de gând să fie prins din nou. Observase deja un rând de clădiri administrative pe perimetrul aeroportului şi se îndrepta către ele, cu respiraţia întretăiată. Ajunse la o uşă şi trase de ea. Era încuiată! Privi prin geam. Era o sală de partea cealaltă şi un telefon public, dar, dintr -un motiv anume, clădirea era închisă. Pentru o secundă fu tentat să spargă geamul – dar ar fi durat prea m ult. Înjurând în tăcere, părăsi uşa şi alergă douăzeci de metri până la clădirea următoare. Aceasta era deschisă. Se trezi pe un coridor cu vestiare şi birouri de fiecare parte. Nu părea să fie nimeni pe acolo. Acum îi trebuia era de unrafturi telefon.cuÎncercă o uşă.şiAceasta -o cameră dădea tot întrce plină un copiator obiecte de papetărie. Uşa următoare era încuiată. Alex devenea din ce în ce mai disperat. Încercă o altă uşă şi de data aceasta avu noroc. Era un birou cu o masă, şi pe masă un telefon . Nu era nimeni înăuntru. Alergă spre el şi îl apucă. — 478 —

Dar de-abia acum îşi dădu seama că nu avea habar la ce număr să sune. Telefonul mobil pe care i-l dăduse Smithers

fusese echipat cu o tastă specială – o legătură directă cu MI6. Dar nimeni nu-i dăduse vreodată un număr direct. Ce avea să facă? Să sune la centrală şi să ceară Serviciul de Informaţii? O să-l creadă nebun. Nu avea putea avea să îşiofifereastră, revenit deja. Poate că eratimp dejadeînpierdut. căutareaSarov lui. Biroul dar care dădea în spate, aşa că nu avea cum să vadă pista sau avionul. Alex se hotărî şi formă 999. Sună de două ori înainte de a i se răspunde. Era o voce de femeie.

— Aţi sunat la serviciile de urgenţă. Ce serviciu doriţi? — Poliţia, spuse Alex. — Vă fac legătura acum… Auzi cum sună. Şi apoi o mână se aşeză peste telefon, tăindu-i legătura. Alex se întoarse, fără suflare, aşteptându-se să-l vadă pe Sarov în faţa lui – sau, şi mai rău, pe Conrad cu arma. Dar nu era niciunul din ei. Era un ofiţer însărcinat cu paza aeroportului, care intrase în birou când Alex dădea telefon. Avea cam cincizeci de ani, era cărunt şi bărbia i se afundase în gât. Burta i se revărsa peste curea şi pantalonii se terminau cu vreo douăzeci de centimetri deasupra gleznelor. Bărbatul avea o staţie de emisie-recepţie ataşată la jachetă. Numele său – George Prescott – era scris pe insigna de pe buzunar. Se uita la Alex cu o privire dură şi, cu inima strânsă, Alex recunoscu adevăratul coşmar reprezentat de serviciile de securitate: un bărbat îngust la minte, plin de importanţă din serviciile de securitate, cel din parcare sau orice funcţionar mărunt. — Ce faci aici, flăcău? întrebă Prescott. — Trebuie săDar daunu uneste telefon, spuse public. Alex. Nici măcar nu e Văd asta. un telefon un birou public. Este o zonă păzită. Nu ai voie aici. — Nu, nu înţelegeţi. Este o urgenţă! — A, da? Şi la ce fel de urgenţă te referi? Prescott, evident, nu-l credea. — 479 —

— Nu pot explica. Lăsaţi-mă doar să dau un telefon. Paznicul zâmbi. Se distra foarte bine. Îşi petrecea cinci zile pe săptămână târându-se dintr-un birou în altul, verificând uşile şi stingând luminile. Era bine să aibă pe cineva cu care să facă pe şeful. — Nu dai niciun telefon până nu îmi spui ce faci aici! conchise el. Este un birou privat. Ochii i se îngustară. Ai deschis vreun sertar? Ai luat ceva?

Nervii lui Alex erau întinşi la maximum, dar se forţa să rămână calm. — N-am luat nimic, domnule Prescott, spuse el. Tocmai mam dat jos dintr-un avion care a aterizat cu câteva minute în urmă. — Ce avion? — Unul particular. — Ai paşaport? — Nu. — Aste este o problemă foarte gravă. Nu poţi intra în ţară fără paşaport. — Paşaportul meu este în avion! — Atunci te voi însoţi înapoi şi îl vei lua. — Nu! Alex simţea cum se scurg secundele. Ce putea să îi spună acestui bărbat ca să îl convingă să îl lase să dea telefon? Mintea i se învârtea şi deodată, pentru prima dată în viaţă, se găsi spunând tot adevărul. Ascultaţi, spuse el. Ştiu că este greu de crezut, dar lucrez pentru guvern. Dacă mă lăsaţi să sun acolo, vă voi dovedi acest lucru. Sunt spion… — Spion? Faţa lui Prescott se făcu toată un zâmbet. Dar nu era nimic ilar la ea. Câţi ani ai? — Paisprezece. — Un spion de paisprezece ani? Cred că te -ai uitat prea mult la televizor, flăcău. — Nu Estecred. adevărat! — Ascultaţi-mă, vă rog. Un bărbat tocmai a încercat să mă ucidă. Este într-un avion pe pistă şi, dacă nu mă lăsaţi să dau acest telefon, mulţi oameni vor muri. — Cum? — 480 —

— Are o bombă nucleară, pentru Dumnezeu! Aceasta fu o greşeală. Prescott se burzului. — Te-aş ruga să nu iei în deşert numele Domnului, dacă nu te superi. Luase o hotărâre. Nu ştiu cum ai ajuns aici sau de-a ce te joci, dar vii cu mine la Serviciul de securitate şi de control al paşapoartelor, la terminalul principal. Se întinse către Alex. Haide, m-am săturat de prostiile tale! — Nu sunt prostii. Este un bărbat pe nume Sarov. Cară cu

el o bombă nucleară. Are de gând să o detoneze la Murmansk. Eu sunt singurul care îl poate opri. Vă rog, domnule Prescott. Lăsaţi-mă doar să dau telefon la poliţie. Va dura doar douăzeci de secunde şi puteţi sta aici să mă urmăriţi. Lăsaţi-mă să vorbesc cu poliţia şi după aceea mă puteţi duce unde vreţi. Dar paznicul era de neclintit.

— Nu o să dai niciun telefon şi vii cu mine acum, spuse el. Alex se hotărâse. Încercase să se justifice şi să spună adevărul. Nicio variantă nu fusese de ajutor, aşa că trebuia să-l elimine pe ofiţerul de pază. Prescott se mişcă în jurul biroului, apropiindu-se de el. Alex se încordă, balansându -se pe vârfurile degetelor de la picioare, cu pumnii pregătiţi. Ştia că bărbatul îşi face doar datoria şi nu voia să -l rănească, dar nu exista altă cale. Şi atunci se deschise uşa. — Aici erai, Alex! Eram îngrijorat în privinţa ta… Era Sarov.

Conrad era cu el. Amândoi păreau bolnavi – cu pielea albă şi privirea nu prea limpede. Nu era nicio expresie pe feţele lor.

— Cine sunteţi? întrebă Prescott. — Sunt tatăl lui Alex, răspunse Sarov. Nu-i aşa, Alex? Alex ezită. Îşi dădu seama că se găsea încă în poziţie de luptă, gataterminat să lovească. Încet, îşiamarul lăsă mâinile jos. Nu Ştiamai că gerii. totul era şi gusta din înfrânîn putea face nimic. Dacă se certa în faţa lui Prescott, Sarov avea să îi împuşte pe amândoi. Dacă încerca să se lupte, rezultatul ar fi fost cam acelaşi. Alex m ai avea doar o speranţă. Dacă ar fi ieşit de acolo cu Sarov şi Conrad şi — 481 —

ofiţerul de pază era încă în viaţă, mai exista o şansă ca acesta să povestească întâmplarea cuiva care ar fi raportat -o la MI6. Cu siguranţă ar fi fost prea târziu pentru Alex. Dar poate lumea ar fi fost salvată. — Nu e aşa, Alex? Sarov aştepta răspunsul lui. — Da, spuse Alex. Bună, tată. ce-i cu toată povestea asta cu bombe şi spioni? — Deci, întrebă Prescott. Alex gemu înăuntrul lui. De ce nu putea bărbatul să-şi ţină gura? — Asta ţi-a spus Alex? întrebă Sarov. — Mda. Asta şi multe altele. — A dat vreun telefon? — Nu. Prescott se umflă în pene. Pungaşul era chiar la telefon când am intrat. Dar l-am oprit imediat. Sarov dădu încet din cap. — Ei bine, are o imaginaţie bogată, explică el . Alex nu s-a simţit bine în ultima vreme. Are probleme mentale. Câteodată îi este greu să distingă între fantezie şi realitate. — Cum a ajuns aici? întrebă Prescott. — Probabil că s-a strecurat afară din avion când nu se uita nimeni. Bineînţeles că nu are permisiunea de a se afla pe teritoriul britanic. — Este britanic?

— Nu. Sarov îl prinse pe Alex de braţ. Şi acum trebuie să ne întoarcem la avion. Avem o călătorie lungă de făcut. — O secundă! Paznicul nu avea să îi lase atât de uşor să plece. Îmi pare rău, domnule, dar fiul dumneavoastră a întrecut măsura. Şi dumneavoastră la fel. Nu puteţi umbla prin aeroportul din Edinburgh aşa, pur şi simplu. Trebuie să raportez asta.

— Înţeleg perfect. Sarov nu părea deloc deranjat. Trebuie să duc avion. de Darcare vă las cu asistentul meu,e care văbăiatul va da înapoi toate în detaliile aveţi nevoie. Dacă necesar, vă va însoţi la biroul superiorului dumneavoastră. Şi trebuie să vă mulţumesc că l-aţi oprit pe fiul meu să telefoneze, domnule Prescott. Ar fi fost fo arte ruşinos pentru noi toţi. — 482 —

Fără să aştepte vreun răspuns, Sarov se întoarse şi, ţinându-l încă pe Alex de braţ, îl conduse afară din încăpere. O oră mai târziu, jetul Lear decola pentru ultima etapă a călătoriei. Alex stătea în acelaşi loc ca mai înaint e, dar de data aceasta avea cătuşe la mâini. Sarov nu îi făcuse vreun rău şi nici nu mai părea conştient că se află în avion. Într -un fel, acesta era celviolenţă, mai înfricoşător lucru Alexdse in aştepta la mânie, poate chiar la o despre moarte el. subită partea lui Conrad. Dar Sarov nu făcuse nimic. Din momentul în care Alex fusese escortat înapoi în avion, rusul nici măcar nu se uitase la el. Fuseseră, evident, probleme. Explozia din avion şi fuga lui Alex ridicaseră tot felul de întrebări. Pilotul fusese în legătură continuă cu turnul de control. Sunetul exploziei fusese de la un cuptor cu microunde defect,

explicase el. Cât despre băiat? Generalul Alexei Sarov, din echipa preşedintelui rus, călătorea cu un nepot. Băiatul avea probleme. Era cam tâmpit, dar totul era sub control… Dacă acesta ar fi fost un avion particular obişnuit, ar fi fost chemată poliţia. Dar era înregistrat pe numele lui Boris Kiriyenko. Avea imunitate diplomatică. Ţinând cont de toate acestea, autorităţile căzură de acord că era mai uşor să închidă un ochi şi să treacă peste asta. Trupul lui George Prescott fu găsit patru ore mai târziu. Stătea prăbuşit într-un dulap din depozit. Avea o privire surprinsă şi o singură rană provocată de un glonţ rotund, între ochi. Dar atunci, avionul Lear era în spaţiul aerian rusesc. Chiar atunci când alarma porni şi poliţia fu chemată, în sfârşit, luminile din cabină scăzură în intensitate şi jetul se roti deasupra peninsulei Kola, pregătindu-se de aterizarea finală.

— 483 —

SFÂRŞITUL LUMII Aeroporturile sunt la fel în toată lumea, dar cel din

Murmansk reuşise să atingă un nou nivel de urâţenie. Fusese construit în mijlocul pustietăţii astfel încât, din aer, părea o greşeală. La din nivelul solului, oferea un terminal construit foarte jos, sticlă şi ciment gri,doar spălăcit, cu opt litere albe cocoţate pe acoperiş: MYPMAHCK

Alex recunoscu alfabetul rus. „Murmansk.” Un oraş cu mii de oameni. Se întreba câţi dintre ei vor mai fi în viaţă peste douăsprezece ore. Acum, încătuşat de una dintre gărzile care zburase cu ei tocmai din Cayo Esqueleto, era dus pe o pistă goală. Plouase recent. Asfaltul era ud şi uleios, cu băltiţe de apă murdară peste tot. Nu mai erau şi alte avioane. De fapt, aeroportul nu părea să fie folosit deloc. Câteva lumini de un galben stins ardeau în spatele sticlei. Dar nu erau oameni. Singura uşă pentru sosiri era încuiată şi cu lanţ, ca şi cum aeroportul pierduse orice speranţă că ar mai ateriza cineva acolo. Erau aşteptaţi. Trei camioane militare şi unul de persoane plin de noroi aşteptau. Un rând de oameni stăteau în poziţie de drepţi, în uniforme kaki cu centuri negre şi cizme ce li se ridicau peste gambe. Fiecare dintre ei avea o mitralieră pe o banderolă peste piept. Comandantul lor, purtând aceeaşi uniformă ca şi Sarov, făcu un pas înainte şi salută. Dădu mâna cu Sarov, apoi se îmbrăţişară. Vorbiră timp de câteva minute, apoi comandantul strigă un ordin. Doi dintre oamenii săi alergară la avion şi începură să descarce containerul argintiu ce conţinea bomba nucleară a lui Sarov. Alex privi cum aceasta era scoasă prin spate şi încărcată într-unul dintre camioane. Soldaţii erau foarte disciplinaţi. Era acolo o bombă cât să distrugă un continent, dar nici măcar un cap nu se întoarse când trecu pe lângă ei. Cu bomba bine aşezată, soldaţii se întoarseră şi, în pas de — 484 —

marş, se apropiară de cele două camioane care rămăseseră şi se urcară înăuntru. Cu mâinile prinse cu cătuşe, Alex fu împins pe unul dintre locurile din faţă ale unui camion, alături de şofer. Nimeni nu se uita la el. Nimeni nu părea prea curios în legătură cu el. Se pare că Sarov transmisese prin radio înainte de a ajunge şi îi avertizase că se va afla şi el acolo. Îl examină pe bărbatul care conducea camionul. Era -deschis. Nu avea dur, proaspăt bărbierit, cu ochii albastru nicio expresie facială. Un soldat profesionist. Alex se întoarse şi privi pe fereastră, la timp pentru a -i vedea pe Sarov şi pe Conrad urcându-se în maşină. Porniră. Nu era nimic în afara aeroportului, doar un peisaj anost, gol, în care chiar şi copacii reuşiseră să fie piperniciţi şi întunecaţi. Alex tremura şi încercă să -şi încrucişeze mâinile pentru a se încălzi la umeri. Se auzi un clinchet de la cătuşe şi şoferul se uită la el furios. Merseră timp de vreo patruzeci de minute pe un drum plin de gropi. Câteva clădiri, moderne, dar fără personalitate începură să apară şi deodată se aflară în Murmansk. Era zi sau noapte? Cerul era încă luminos, dar şi felinarele erau aprinse. Erau oameni pe trotuare, dar nu păreau să meargă nicăieri, lăsându-se în voia sorţii ca nişte somnambuli. Nimeni nu se uită la ei când trecură pe singurul drum, cu patru benzi. Acesta era un bulevard din centrul oraşului. Era perfect drept şi părea să nu ducă nicăieri, având de fiecare parte clădiri pustii, neinteresante. Murmansk era construit din rânduri succesive de blocuri cu apartamente aproape identice, ca nişte cutii de chibrituri. Nu păreau să existe cinematografe, magazine – nimic din ce ar face ca viaţa să merite trăită. Nu existau suburbii. Oraşul se termină şi, deodată, mergeau prin tundra goală, îndreptându -se către un orizont care avea de oferit. aflauOameni la 1400 fără de kilometri de Polulnu Nord şi nimic nu exista nimicSe acolo. viaţă şi un

soare fără urmă de căldură. Alex se gândi la călătoria pe care o făcuse. De la Wimbledon la Cornwall. Apoi Londra, Miami şi Cayo Esqueleto. Şi în final aici. Oare era sfârşitul? Ce loc oribil în care să îţi închei viaţa! Ajunsese cu adevărat la — 485 —

capătul lumii. Nu erau alte maşini pe drum şi nici semne de circulaţie. Alex nici măcar nu se mai uita încotro mergeau. După alte treizeci de minute, începuseră să încetinească, apoi se opriră. Se auzi un scârţâit sub roţi când părăsiră asfaltul şi continuară să meargă pe pietriş. Oare aici ţineau ruşii submarinele? Putea vedea doar un gard de sârmă şi o gheretă părăginită din lemn ce voia să pară un post de pază.

Se opriră în faţa unei bariere roşu cu alb. Un bărbat apăru, îmbrăcat într-o salopetă largă bleumarin, ce lăsa să se vadă pe dedesubt o tunică şi un tricou vărgat. Era un marinar rus. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci de ani şi părea derutat. Se duse până la maşină şi spuse ceva în ruseşte. Conrad îl împuşcă. Alex văzu mâna ieşind pe geam şi scânteia armei, dar totul se întâmplă atât de repede încât nu i venea să creadă că s-a întâmplat ceva. Tânărul rus fusese aruncat pe spate. Conrad trase a doua oară. Mai era un marinar în ghereta de pază – Alex nici măcar nu-l zărise – şi acesta strigă, ghemuindu-se înapoi. Nimeni nu spuse un cuvânt. Doi soldaţi se dădură jos din primul camion şi se duseră la bariera ce bloca intrarea. Era cu adevărat intrarea într-o bază de submarine? Alex văzuse sisteme de securitate mai sofisticate la parcarea de la un supermarket. Soldaţii ridicară pur şi simplu bariera. Convoiul înaintă. Merseră pe un drum întortocheat, plin de dâmburi, coborâră o pantă şi acolo, în sfârşit, era marea. Primul lucru pe care Alex îl văzu a fost flota de spărgătoare de gheaţă, ancorate cam la opt sute de metri depărtare, blocuri de fier uriaşe stând în tăcere pe mare. Părea împotriva firii că astfel de lucruri monstruoase ar putea pluti. Nu erau lumini la

bord, nicio mişcare. Pe partea cealaltă a apei se vedea o altă fâşie de coastă, vârstată cu alb; dacă era sare sau zăpadă permanentă, nu-şiun putea CamioaneleAlex făcură salt da în seama. jos şi deodată se aflau în port, înconjurate de macarale, schele, depozite şi barăci. Era locul de joacă al diavolului, format din oţel răsucit şi ciment, cârlige şi lanţuri, scripeţi şi cabluri, tamburi, paleţi din lemn şi containere imense din oţel. Nave ruginite stăteau în apă — 486 —

sau pe uscat, suspendate pe o reţea de piloni. Maşini, rulote şi tractoare, unele abandonate, stăteau nemişcate la marginea apei. Mai era şi un şir de barăci lungi din lemn pe o parte, fiecare numerotată cu vopsea galbenă şi gri. Îi aminteau lui Alex de clădirile pe care le văzuse în filmele despre al Doilea Război Mondial, în lagărele de prizonieri de război. Oareînaici marinarii? Dacă nu aşaseera, însemna că toţi erau pat.dormeau Portul era pustiu. Nimic mişca. Se opriră şi Alex simţi cum camionul se leagănă în timp ce soldaţii se dădeau jos. Un moment mai târziu, îi văzu cu mitralierele ridicate şi se întrebă dacă trebuia să îi urmeze. Dar şoferul dădu din cap, făcându-i semn să stea acolo unde era. Alex îi privi pe bărbaţi cum se împrăştie în incintă, mişcându-se repede către barăci. Nu era nici urmă de Sarov. Probabil era încă în maşină, care era parcată pe partea cealaltă. Urmă o pauză lungă. Apoi cineva dădu un semnal. Se auzi un zgomot de lemn trântit, o uşă fusese forţată să se deschidă, apoi o rafală puternică de gloanţe. Cineva strigă. O alarmă începu să ţiuie, cu un sunet mult prea slab şi ineficient. Trei bărbaţi pe jumătate îmbrăcaţi apărură pe o parte a barăcilor şi săriră înainte, încercând să găsească adăpost printre containere. Mai multe gloanţe. Alex văzu că doi dintre ei au căzut, urmaţi de al treilea, care ridică mâinile în aer când fu împuşcat în spate. Se auzi o singură împuşcătură de la o fereastră. Un bărbat încerca să riposteze. O grenadă zbură prin aer peste acoperişul clădirii. Urmă o explozie şi jumătate din acoperiş sări în aer, transformându-se în beţe de chibrit. Când Alex se uită din nou, fereastra şi probabil şi bărbatul din spatele acesteia fuseseră aruncaţi în aer. Atacul venise fără nicio avertizare. Oamenii lui Sarov fuseseră înarmaţi pregătiţi.Totul Eraufuînsă o mână de marinari bine în port şi toţi şi dormeau. gatadoar foarte repede. Alarma se opri. Din clădirea distrusă ieşea fum. Un corp trecu plutind, cu faţa în apă. Portu l fusese preluat. Sarov avea comanda totală. Şoferul se dădu jos din camion, ocoli repede cabina şi — 487 —

deschise uşa lui Alex. Acesta se dădu jos cu greu, cu mâinile încă legate. Oamenii lui Sarov trecuseră la faza a doua a operaţiunii. Alex văzu cadavre târâte spre colţuri întunecate, ascunse vederii. Unul dintre celelalte camioane porni în marşarier, mutându-se mai aproape de mal. Comandantul de la aeroport strigă un ordin şi soldaţii se împrăştiară, ocupând poziţii pe care trebuie să letimp fi exersat luni înainte. Era improbabil să fi avut cineva cu să multe pornească alarma, dar dacă s-ar fi apropiat cineva de şantierul naval din Murmansk, l-ar fi găsit ocupat. Sarov stătea deoparte, cu Conrad alături. Se uita la ceva. Alex îi urmări privirea. Şi iată submarinele! Lui Alex i se tăie respiraţia. Iată pentru ce fusese toată povestea asta! Erau doar patru, bestii metalice fumurii care

zăceau pe jumătate scufundate în mare, fixate cu funii groase cât braţul unui bărbat. Fiecare era de dimensiunile unei clădiri răsturnate pe o parte. Submarinele nu aveau niciun înscris şi nici steaguri. Păreau unse cu ulei negru sau cu smoală. Turnurile de comandă erau închise şi solide. Alex se cutremură. Nu-şi imaginase niciodată că o maşinărie putea emana răul, dar acestea o făceau. Erau la fel de întunecate şi de reci ca şi apa care le înconjura. Arătau exact ca bombele în care se transformaseră. Trei submarine erau aliniate, ancorate în port. Al patrulea era într-un golf de unul singur, ceva mai departe. Alex observă o macara la capătul unui chei, chiar lângă apă. Cu ani în urmă se poate să fi fost vopsită în galben, dar aproape toată culoarea se dusese. Cabina de control era la doar zece metri deasupra solului, cu o scară ce ducea la ea. Braţul macaralei era îndoit asemenea gâtului şi capului unei păsări. Era o macara fără cârlig. În locul lui avea un disc metalic ca un dop de cadă supradimensionat atâ rnând de braţ, conectat la Conrad acesta printrlanţ o serie de cabluri electrice. strigăun ceva şi şi şoferul îl duse pe Alex la o balustradă

solidă, pe marginea cheiului. Era pusă acolo, evident, pentru a împiedica lumea să cadă şi era foarte bine fixată în sol. Şoferul desfăcu una din mâinile lui Alex şi apoi trase de lanţ, ducându-l ca pe un câine. Îl conduse la balustradă şi îl legă — 488 —

de aceasta. Alex fu lăsat singur acolo, în mijlocul evenimentelor. Trase de lanţ, dar era inutil. Nu putea pleca nicăieri. Alex putea doar să stea în picioare şi să se uite cum doi soldaţi ridicară bomba din camion cât se poate de atent. Observă încordarea de pe feţele lor în timp ce o puneau jos, chiar lângă la doarşchiopătând câţiva metri de macara. Sarovmarginea păşi pânăcheiului, acolo, cu Conrad lângă el. Conrad se uită la Alex şi un colţ al gurii lui forţă un zâmbet. Sarov băgă mâna în buzunar şi scoase cardul din plastic pe care i-l arătase lui Alex în avion. Îl ţinu puţin, apoi îl introduse în fanta din laterala bombei nucleare. Imediat, containerul argintiu prinse viaţă. Mai multe lumini roşii începură să clipească pe un tablou. Alex zăr i o serie de cifre pe un ecran cu cristale lichide. Ore, minute şi secunde. Numărătoarea inversă începuse deja. Banda magnetică a cardului activase bomba. Undeva înăuntrul cufărului, rotiţe electronice erau puse în mişcare. Secvenţa detonării începuse. Apoi Sarov veni către Alex. Stătea acolo, examinându-l ca şi cum ar fi fost prima şi ultima dată. Ca de obicei, faţa lui nu trăda nimic, dar Alex detectă ceva în privirea bărbatului. Sarov ar fi negat asta. Ar fi fost furios dacă ar fi sugerat-o cineva. Dar tristeţea era acolo. Se vedea clar.

— Şi iată că am ajuns la final, spuse el. Te afli pe şantierul Naval pentru Reparat Submarine Nucleare de la Murmansk. Poate te interesează să ştii că soldaţii pe care i-am întâlnit la

aeroport au fost toţi în serviciul meu în trecut şi îmi sunt încă loiali. Întreaga incintă este acum sub controlul meu şi, după cum ai văzut, bomba nucleară este amorsată. Mă tem că mai pot cu tine. să mă zborul întorc lanostru aeroport să mănu asigur că sta totul este Trebuie gata pentru către Moscova. Îl voi lăsa pe Conrad să plaseze bomba pe submarin, exact peste reactorul nuclear care se află încă înăuntru. Este posibil ca detonatorul din bombă să activeze reactorul, dublând sau triplând forţa exploziei. Aceasta va — 489 —

însemna foarte puţin pentru tine, pentru că tu vei fi vaporizat instantaneu, înainte ca mintea ta să realizeze ce s -a întâmplat. Conrad este foarte dezamăgit. Sperase că îi voi permite să te ucidă el însuşi. Alex nu spuse nimic.

— Îmi pare rău, Alex, că la sfârşit ai fost mult mai prostuţ decât poate căcrescut ar fi trebuit să măînaştept la asta. am Un crezut, băiat deşi occidental, şi educat Marea Britanie… o ţară care este ea însăşi doar o umbră a ceea ce a fost cândva. De ce nu ai putut vedea ce îţi ofeream eu? De ce nu ţi-ai acceptat locul în lumea nouă? Puteai fi fiul meu. Ai ales să îmi fii duşman. Şi acest lucru te -a adus aici. Urmă o nouă tăcere lungă. Sarov întinse mâna şi îi atinse obrazul lui Alex. Se uită în ochii băiatului pentru ultima oară. Apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă. Alex îl privi cum se urcă în maşină şi pleacă. Ceilalţi soldaţi erau la distanţă, încă la locurile lor în incintă. Dar aici în centru, cu macaraua, submarinele şi bomba nucleară, Alex şi Conrad erau pe cont propriu. Era ca şi cum întregul port le aparţinea. Conrad păşi înainte şi se opri foarte aproape de Alex. — Am o treabă de făcut, spuse el. Dar apoi avem puţin timp împreună. Deşi este ciudat, lui Sarov încă îi pasă de tine. Mi-a spus să te las în pace. Dar cred că, de data asta, nu-i voi asculta ordinele generalului. Eşti al meu! Şi intenţionez să te fac să suferi… — Chiar şi numai să vorbesc cu dumneata mă face să sufăr, răspunse Alex. Conrad îl ignoră. Se duse la macara şi urcă scara scurtă până în cabină. Alex îl văzu pornind butoanele de control şi, o secundă mai târziu, discul metalic se roti astfel încât ajunse deasupra bombei, apoi începu să coboare. Conrad mânuia macaraua un expert. Discul căzu repede, se opri, apoi ajunse uşor încacontact cu suprafaţa containerului. Alex auzi un clic puternic şi imediat cufărul începu să se balanseze şi părăsi solul. Acum înţelese. Discul metalic era un electromagnet foarte puternic. Conrad opera o ridicare magnetică, folosind-o să care bomba peste apă şi să o — 490 —

depoziteze pe submarin. Întreaga operaţiune avea să îi ia cam trei minute. Apoi va veni după el. Nu mai avea timp. Trebuia să acţioneze. Lama de gumă de mestecat pe care i-o dăduse Smithers era în buzunarul drept. Doar mâna lui stângă era liberă şi îi trebuiră câteva secunde preţioase să o scoată de acolo, să o desfacă şi să o bage în -ar vedea. Cu gură. Se întreba crede Conrad siguranţă Sarov nucearar fi fost amuzat. Undacă băiatloccidental faţă în faţă cu moartea, dar care se gândeşte doar la guma de mestecat!

Alex mestecă. Lui Smithers îi reuşise o parte din formulă. Guma avea într-adevăr gust de căpşuni. Se întreba cât timp trebuie să o ţină în gură. Saliva trebuia să o activeze, dar de câtă avea nevoie? Mestecă până ce guma deveni moale şi uşor de modelat şi gustul de căpşuni dispăruse. Apoi o scuipă în palmă şi o apăsă repede pe cătuşe, forţând -o în încuietoare. Cufărul argintiu trecuse deja peste apă. Alex îl privi legănându-se peste submarin. Înăuntrul cabinei de control, Conrad se aplecă înainte. Încet, lăsă mai jos containerul până ce acesta ajunse pe suprafaţa metalică. Firele şi lanţurile ataşate de sistemul de ridicare se îndoiră, apoi se îndreptară la loc. Braţul începu să se mişte înapoi către chei. Dar lăsase în urmă bomba. Ceva se întâmpla cu siguranţă înăuntrul cătuşelor. Alex auzi un fâsâit slab. Guma roz îşi mărea volumul. Se scurgea din încuietoare şi ieşea mai multă decât pusese el înăuntru. Se auzi deodată o pocnitură. Metalul cedase. Alex simţi o înţepătură dureroasă când o bucată de metal rupt îi tăie încheietura. Dar cătuşele căzură desfăcute. Era liber! Conrad văzuse ce se întâmplase. Deja se dădea jos din macara. Nu oprise butoanele de control şi magnetul se întorcea încă câţiva metri În deasupra Bomba era de singur, neatins,ladedoar partea cealaltă. timp ce apei. Alex privea în jur după o armă, Conrad ajunse la capătul scării şi se repezi către el. Brusc se treziră faţă în faţă. Conrad zâmbi. Zâmbetul îi smuci partea feţei care se putea mişca. Cealaltă, cu scalpul chel deasupra, rămase nemişcată. — 491 —

Alex putu vedea pe loc că, în ciuda tuturor rănilor groaznice, Conrad era foarte sigur pe el. Imediat îşi dădu seama de ce. Plin de ură, Conrad se mişca cu o viteză uim itoare. Acum era în poziţie de luptă, în secunda următoare nu mai era. Alex simţi o lovitură de picior în piept. Totul se învârtea şi fu aruncat la pământ, răsucit şi învineţit. Şi nici măcar nu gâfâia. Cu dureri mari, Alex se ridică de jos. Conrad păşi că tre el şi lovi pentru a doua oară. Piciorul său rată cu câţiva centimetri pentru că Alex se aruncă la pământ, rostogolindu se către marginea apei. O mână se întinse şi îl apucă de cămaşă. Alex văzu îngrozitoarele urme de cusături acolo unde mâna fusese prinsă înapoi de încheietură. Fu tras înapoi în picioare. Conrad îl plesni cu o forţă înspăimântătoare. Stătea în picioare, legănându-se, încercând să găsească o formă de apărare. Dar nu avea niciuna. Cu toată puterea şi iscusinţa lui, Conrad îl bătuse. Şi acum urma să îl ucidă. Alex putea vedea asta pe faţa lui… Şi apoi, ca de nicăieri, se auzi un zăngănit brusc. O rafală de gloanţe şi, câteva secunde mai târziu, o explozie. Cineva aruncase o altă grenadă. Conrad se opri, cu capul răsucit. Alte rafale. Deşi era imposibil, se părea că portul era atacat. Cu puteri noi, Alex fugi înainte. Zărise o bară de metal printre celelalte rămăşiţe. Mâinile lui cuprinseră bara şi o ridică, bucuros că avea ceva ce semăna cu o armă. Conrad se întoarse către el. Împuşcăturile se intensificară. Acum păreau să vină din două direcţii, şi oamenii lui Sarov se apărau de un inamic care venise de nu se ştie unde. Se auzi un scârţâit de cauciucuri şi, la distanţă, Alex văzu un jeep înaintând peste gardul de sârmă. Se opri şi trei oameni săriră din el şi se adăpostiră. Toţi erau îmbrăcaţi în albastru. Ce se întâmpla? Marina rusă împotriva armatei ruse? Şi cine, mai exact, trăsese alarma? Dar chiar dacă planurile lui Sarov fuseseră deconspirate, chiar dacă fusese pornită o operaţiune de salvare, Alex era încă în mare pericol. Conrad era chiar lângă el, încercând să treacă de bara de metal. Şi cum rămânea cu bomba — 492 —

nucleară? Alex nu ştia dacă Sarov o amorsase să explodeze în cinci ore sau în cinci minute. Ştiind cât de nebun era, putea fi oricare din variante.

Conrad sări înainte. Alex trase cu bara de metal şi simţi cum aceasta atinge umărul bărbatului. Dar zâmbetul de satisfacţie îi dispăru când Conrad prinse bara cu ambele mâini. lui Alex Alex trase să îl lovească doarConrad pentruera ca bara să îi fieÎilapermisese îndemână. înapoi, dar prea puternic pentru el. Simţi cum metalul îi este smuls din mâini, tăindu-i palmele. Alex îi dădu drumul şi apoi strigă când Conrad îl roti prin aer cu răutate. Metalul îi lovi un picior şi Alex fu din nou la pământ, pe spate, incapabil să se mişte. Mai multe împuşcături. Deşi vederea îi era împăienjenită, Alex mai văzu două grenade zburând prin aer. Aterizară lângă una dintre nave şi explodară în flăcări. Doi din oamenii lui Sarov săriră în aer. Două sau trei mitraliere începură să tragă simultan. Se auzeau strigăte. Şi mai multe flăcări. Conrad stătea lângă el. Părea că uitase ce se întâmpla pe şantier. Sau poate că nui păsa. Îşi suflecă o mânecă, apoi pe cealaltă. În final se lăsă să cadă pe pieptul lui Alex, cu genunchii de o parte şi de cealaltă. Mâinile i se încleştară pe gâtul lui Alex. Încet, bucurându-se de ceea ce face, începu să strângă. Alex simţea cum este încet-încet strangulat. Nu putea respira. Deja vedea puncte negre în faţa ochilor. Dar văzuse şi ceva ce Conrad nu sesizase. Se îndrepta încet către ei, peste apă. Discul magnetic. Conrad lăsase butoanele de control din cabină pornite, în graba lui de a ajunge la Alex. Era oare posibil…? Alex îşi amintise ce îi spusese Sarov despre asistentul lui. Că avea ace metalice în tot corpul. Avea sârme metalice în maxilar şi o placă metalică în cap… deasupra lor, acoperind cerul. Alex Magnetul era aproape nu putea respira. Mâinile lui Conrad erau strânse în jurul gâtului lui. Mai avea câteva secunde. Cu ultimele puteri, lovi deodată cu ambii pumni, în acelaşi timp smuncindu-şi corpul în sus. Conrad fu luat prin — 493 —

surprindere. Tresări, mâinile slăbind strânsoarea. Magnetul era chiar deasupra lui. Alex văzu şocul din privirea lui când toate plăcile metalice, acele şi sârmele din corpul său intrară în câmpul magnetic. Conrad ţipă şi dispăru, tras în aer de mâini invizibile. Spatele i se strivi de disc cu un trosnet puternic. Deodată se opri din mişcare, ataşat de disc cu rnând în jos. Macaraua umerii, şi cărând picioarele atâfără continuăcu să braţele se mişte, corpul vlagă peste chei. Alex respiră adânc. Lumea începea să aibă din nou culoare pentru el.

— Ce om drăguţ, mormăi el. Încet, se ridică în picioare, apoi se împletici până la balustrada de care fusese legat. Se propti de aceasta,

nemaiputând sta pe picioare fără sprijin. Se auzi o rafală de gloanţe, mai lungă şi mai puternică decât cele de dinainte. Apăru un elicopter, zburând jos, deasupra mării. Văzu un aviator stând în uşa deschisă, cu o armă uriaşă în braţe. Unul dintre camioanele lui Sarov sări în aer, se rostogoli de două ori şi fu cuprins de flăcări. Bomba… Alex îşi putea da seama de ce se întâmpla acolo mai târziu. Nimeni nu putea fi în siguranţă până ce bomba nu era dezamorsată. Gâtul îi ardea încă. Îi trebuia întreaga putere pentru a respira. Dar alergă înainte şi se căţără în macara. Mânuise şi înainte macarale. Ştia că nu putea fi foarte dificil. Preluă comanda. În acelaşi moment, unul dintre oamenii lui Sarov trase în el. Gloanţele se izbiră de carcasa de metal a cabinei. Alex se înclină instinctiv şi trase de un mâner. Discul magnetic se opri şi se răsuci în aer cu Conrad prins de el ca o păpuşă stricată. Alex împinse înainte şi începuse să coboare în mare. Nu! Nu asta voia el. Trase înap oi de mâner şi se opri brusc. Cum se opreşte magnetul? Alex se uită în juruldeasupra lui şi văzu un întrerupător. Îl era apăsă. O lumină se aprinse capului lui. Nu acela butonul! Mai era un buton în mânerul de comandă pe care îl ţinea şi îl încercă. Pe loc, Conrad căzu. Plonjă în apa gri, de gheaţă şi se scufundă imediat. „Cu tot metalul din el, se gândi Alex, era de aşteptat.” — 494 —

Trase maneta de control către el şi magnetul se ridică din nou. Un soldat alergă de-a lungul cheiului către el. Urmă o explozie în elicopter şi bărbatul căzu nemişcat la pământ. Acum… concentrează-te! Alex încercă un alt mâner şi de data aceasta magnetul se întoarse către submarin. Părea că durează la nesfârşit. Alex era doar parţial conştient de lupta ce se descinseseră dădea încă de împrejurul autorităţile ruse în jur forţă. Oameniilui. lui Părea Sarov că erau depăşiţi numeric, dar încă ripostau. Ştiau că nu aveau nimic de pierdut.

Magnetul ajunse la submarin. Alex îl lăsă să cadă pe containerul argintiu, amintindu-şi cât de grijuliu o făcuse Conrad. Era mai puţin îndemânatic – şi se crispă când discul greu se izbi de partea de sus. La dracu’! Putea chiar el să facă să explodeze bomba dacă nu era atent. Apăsă pe butonul de pe maneta de control pentru a doua oară, simţind magnetul prinzând viaţă şi ştiu că bomba nucleară era în mâinile lui. Trase înapoi, ridicând magnetul. Containerul argintiu era îndepărtat de submarin. Acum, centimetru cu centimetru, legăna braţul macaralei peste apă, aducând bomba nucleară înapoi înspre port. Un al doilea glonţ se izbi de macara şi geamul se sparse chiar lângă capul lui. Alex ţipă. Cioburi de sticlă căzură peste el. Credea că o să orbească. Dar când privi din nou în sus, bomba nucleară era deasupra cheiului şi ştiu că era aproape gata. O lăsă în jos. Imediat ce atinse pământul, se auzi o nouă explozie, mai puternică şi mai aproape decât cele de dinainte. Dar nu era nucleară. Explodase unul dintre depozite. Un altul era în flăcări. Un al doilea elicopter aterizase, ridicând în aer praful şi rămăşiţele. Era greu să fie sigur, dar Alex credea că oamenii lui Sarov pierdeau teren. Se părea că sunt mai puţine împuşcături de ripostă. Ei bine, în câteva secunde nu aveadesăplastic. mai conteze. Tot ce avea el de făcut era să scoată cardul Opri magnetul, sări din macara şi alergă către container. Vedea cardul, pe jumătate ieşit din fanta în care îl introdusese Sarov. Luminile clipeau încă, cu cifrele rotinduse. Acum erau mai puţine împuşcături în jurul lui. Privind — 495 —

peste umăr, văzu mai mulţi bărbaţi în albas tru apropiindu-se de incintă, din toate direcţiile. Se aplecă şi scoase c ardul. Luminile din bomba nucleară se stinseră. Cifrele dispărură. Reuşise! — Pune-l la loc. Cuvintele erau spuse încet, dar fiecare dintre ele era o ameninţare. priviatacaţi în susşişiseîlîntorsese. văzu pe Sarov în faţa lui. Aflase cumvaAlex că erau Cât timp trecuse de când ei doi se aflaseră faţă în faţă? Treizeci de minute? O oră? Oricât timp trecuse, Sarov se schimbase. Era mai mic, chircit. Lumina din ochii lui se stinsese şi puţina culoare care fusese în pielea lui se pare că se transformase în noroi. Fusese rănit pe drumul înspre port. Avea jacheta sfâşiată şi o pată roşie ce se mărea încet. Dar în mâna dreaptă ţinea o armă. — S-a terminat, domnule general, spuse Alex. Conrad este mort. Armata rusă este aici. Cineva se pare că le -a vândut pontul.

Sarov dădu din cap. — Pot detona bomba. Este o a doua posibilitate. Tu şi cu mine vom muri. Dar rezultatul va fi acelaşi. — O lume mai bună? — Asta e tot ce mi-am dorit mereu, Alex. Toate astea…! Întotdeauna am făcut doar lucrurile în care am crezut. Alex simţi cum îl cuprinde o oboseală enormă. Cântări cardul în mână. Era chiar ciudat. Dintr-o insulă a morţii în alta. Totul se reducea la asta.

Sarov ridică arma. Sângele se împrăştia mai repede acum. Se balansa de pe un picior pe celălalt. — Dă-mi cardul sau te împuşc, îl ameninţă el. Alex îl ridică şi deodată îl azvârli. Cardul se răsuci de două ori în aer, apoi dispăru în apă. -mă. — Dă-lui i drumul, atunci, dacă vrei, spuse el. Împuşcă pierdut, apoi Ochii Sarov scânteiară privind spre cardul se îndreptară iar spre Alex. — De ce…? şopti el. — Prefer să fiu mort decât să am un tată ca dumneata, răspunse Alex. — 496 —

Se auziră voci strigând. Paşi se apropiau. — Adio, Alex. Sarov ridică arma şi trase o singură dată.

— 497 —

ALEX DE DUPĂ — L-am pierdut pe Alex Rider, spuse doamna Jones. Îmi pare rău, Alan. Ştiu că nu asta voiai să auzi. Dar s -a terminat.

Şeful Operaţiunilor de la MI6 de şi lângă secundul luau prânzul împreunăSpeciale într-un restaurant staţiasău de pe Liverpool Street. Mâncau des acolo, deşi nu mereu împreună. Restaurantul era la demisol, cu tavane joase, boltite, lumină slabă şi pereţi goi din cărămidă. Lui Blunt îi plăceau feţele de masă albe, scrobite şi serviciul de modă veche. Şi că, mâncarea fiind proastă, puţină lume venea aici. Era folositor când voia să poarte o conversaţie ca aceasta. — Alex s-a descurcat foarte bine, mormăi el. — A, da. Am primit un e-mail de la Joe Byrne din Virginia. Bineînţeles, era supărat pentru pierderea celor doi agenţi ai săi în peştera subacvatică, dar l-a lăudat pe Alex. Cu siguranţă ne este dator… ceea ce ne va fi de folos în viitor. Luă o chiflă şi o rupse în două. N-aş fi surprinsă dacă CIA ar începe să antreneze propriii spioni adolescenţi. Americanii ne copiază întotdeauna ideile. — Când nu le copiem noi pe ale lor, remarcă Blunt. — Asta e adevărat. Se opriră din vorbit când chelnerul veni cu primul fel. Sardine la grătar pentru doamna Jones, supă pentru Blunt. Niciunul din feluri nu părea foarte apetisant, dar nu conta. Niciunuia nu-i era foame prea tare. — M-am uitat prin rapoarte şi cred că mi -am făcut o idee,

spuse Blunt. Dar poate că îmi mai poţi da câteva detalii. Aş vrea să ştiu, în special, cum au reuşit autorităţile ruse să afle despre Sarov la timp. — Asta s-a întâmplat datorită a ceea ce s-a petrecut pe aeroportul din Edinburgh, explică doamna Jones. Privi în

farfuria ei. Erau patru sardine una lângă cealaltă, întregi. Dacă este posibil ca un peşte să arate nefericit, aceş tia reuşiseră. Stoarse lămâie peste sardine. Sucul formă lacrimi sub ochii ce nu clipeau. Alex a dat peste un paznic numit — 498 —

George Prescott, continuă ea. Reuşise să scape din avionul lui Sarov folosind un dispozitiv pe care i-l dăduse Smithers. — Nu-mi amintesc să-l fi autorizat pe Smithers… începu Blunt.

— Alex voia să folosească un telefon, întrerupse doamna Jones. Bineînţeles, urma să ne avertizeze cu privire la Murmansk, în legătură cu ce plănuia Sarov. Acest bărbat, Prescott, l-a oprit. — Din nefericire. — Da. Trebuie să fi fost foarte frustrant. Alex i-a spus chiar că este spion şi că lucrează pentru noi, dar apoi l -a ajuns Sarov din urmă. Prescott a fost ucis – şi cu asta s-a sfârşit. Sau s-ar fi sfârşit… dar am fost extrem de norocoşi. Prescott avea un radio-emiţător prins de haină. Acesta fusese pornit pe durata discuţiei cu Alex şi cei din biroul lui au auzit tot ce s-a discutat. Bineînţeles că nici ei nu l -au crezut pe Alex, dar când Prescott a fost găsit cu un glonţ în cap, au pus totul cap la cap şi au luat legătura cu noi cât de repede au putut. Eu am fost aceea care a alertat autorităţile de la Murmansk şi trebuie să spun că ruşii au acţionat foarte prompt. Au adunat forţele navale, plus două elicoptere militare şi au năvălit pe şantier. — Ce s-a întâmplat cu bomba? — E la ei. După spusele lor, ar fi fost îndeajuns de mare să facă o gaură de dimensiuni impresionante în peninsula Kola. Explozia ar fi contaminat Norvegia, Finlanda şi chiar o bună parte din Marea Britanie. Şi cred cu adevărat că această lovitură ar fi fost îndeajuns pentru a -l lăsa pe Kiriyenko fără putere. Oricum nimeni nu-l prea place. — Unde este Kiriyenko?

Supa lui Blunt era aproape rece. Uitase ce trebuia să fie în ea.

— Autorităţile cubaneze l-au Cayo Esqueleto. -şi părul Smulgându din găsit cap şi închis acuzândpepe toată lumea, în afară de el. Doamna Jones dădu din cap. Este înapoi la Moscova acum. Sarov l -a speriat tare, dar ne-a speriat pe noi toţi, de altfel. Dacă nu ar fi fost Alex, cine ştie ce s-ar fi întâmplat. — 499 —

— Ce spun cubanezii despre toate astea? — S-au lepădat de Sarov. Nu au nicio legătură cu el. Nu aveau idee despre ce plănuia. Ce e înspăimântător e că aproape scăpase. — Dacă n-ar fi fost Alex Rider… Cei doi terminară felul întâi în linişte. Unde este Alex acum? întrebă Blunt într-un final. — — Este acasă. — Cum îi este? Doamna Jones oftă. — Se pare că Sarov s-a împuşcat, spuse ea. Alex stătea chiar în faţa lui. Problema ta, Alan, este că nu ai avut niciodată copii şi refuzi să accepţi faptul că, la în timpul liber, Alex e doar un copil. Deja a trecut prin mult mai multe decât te-ai aştepta de la un puşti de paisprezece ani… iar

această ultimă misiune! Aş spune că a fost cea mai dură de până acum. Şi la final a şi văzut ce a făcut Sarov! — Presupun că Sarov n-a vrut să fie prins viu, mormăi Blunt.

— Aş vrea să fi fost atât de simplu. Se pare că Sarov… se ataşase într-un fel de Alex. Vedea în el fiul pe care îl pierduse. Alex l-a respins şi asta l-a făcut să îşi piardă cumpătul. De asta a făcut ce-a făcut. Nu mai putea trăi în pielea lui.

Blunt făcu un semn şi un chelner veni şi turnă vinul. Era neobişnuit pentru doi maeştri ai spionajului să bea la masa de prânz, dar Blunt alesese o sticlă de jumătate de Chablis, care stătuse în frapiera de lângă masa lor. Un alt chelner le servi felul doi. Mâncarea stătea pe masă neatinsă. — Ce s-a întâmplat cu afacerea aceea cu triadele? întrebă Blunt.

— O, am lămurit-o. Aveam vreo doi oameni de-ai lor în închisoare săÎlfie Au zburat Hong Kong.şiA am fostaranjat deajuns. voreliberaţi. lăsa pe Alex în pace.înapoi la — Atunci de ce spui că l -am pierdut? — Adevărul este că nu trebuia să-l folosim de la bun început. — Noi nu l-am folosit. CIA a făcut-o. — 500 —

— Ştii că nu este nicio diferenţă. Doamna Jones gustă vinul. Chestia e că eu am fost aceea care l- a interogat şi tot ce pot spune este că… nu mai e acelaşi. Ştiu, am mai spus asta şi înainte. Dar eram cu adevărat îngrijorată în privinţa lui, Alan. Era foarte tăcut şi retras. A fost rănit tare. — Vreun os rupt? Pentru Dumnezeu! Copiii pot fi răniţi în alte feluri! Îmi — rău, pare dar cred cu tărie asta. Nu -l mai putem folosi. Nu e drept.

— Viaţa nu e dreaptă. Blunt îşi ridică paharul. Cred că uiţi că Alex tocmai a salvat lumea. Băiatul devine cu repeziciune unul dintre cei mai eficienţi oameni ai noştri. Este cea mai bună armă secretă pe care o avem. Nu ne putem permite să devenim sentimentali în ceea ce -l priveşte. Îl vom lăsa să se odihnească. Trebuie să se pună la punct cu şcoala şi apoi urmează vacanţa de vară. Dar ştii la fel de bine ca şi mine, dacă e nevoie, nici nu se discută. Îl vom folosi iar. Şi iar… Doamna Jones puse jos furculiţa şi cuţitul. — Deodată nu-mi mai este foame, spuse ea. Blunt se uită la ea. — Sper că nu capeţi o conştiinţă, spuse el. Dacă eşti cu adevărat îngrijorată în privinţa lui Alex, adu -l la mine şi vom avea o discuţie de la inimă la inimă. Doamna Jones îşi privi şeful drept în ochi. — S-ar putea să îi fie greu să o găsească pe a ta. A doua zi era sâmbătă. Alex se trezi târziu, făcu duş, se îmbrăcă şi coborî să ia micul dejun pe care menajera lui, Jack Starbright, i-l pregătise. Îi preparase toate bunătăţurile care îi plăceau lui, dar el mâncă puţin, stând la masă în tăcere. Jack era disperat de îngrijorată în privinţa lui. Cu o zi în urmă încercase să îl facă să meargă la doctor şi pentru prima dată în viaţa lui se la ea. Acum nustea era sigură ce să facă. Dacă lucrurile nurăstise se rezolvau, avea să de vorbă cu femeia aceea – doamna Jones. Jack nu trebuia să ştie ce se întâmplă, dar avea idee despre ce era vorba. Avea să îi determine să facă ceva. Nu putea să rămână aşa. — Ce ai de gând să faci azi? îl întrebă ea. — 501 —

Alex dădu din umeri. Era bandajat în jurul mâinii, acolo unde îl tăiase metalul şi avea ceva julituri pe faţă. Dar cele mai rele erau vânătăile din jurul gâtului. Conrad îşi lăsase cu siguranţă amprenta. — Vrei să vezi un film? — Nu. M-am gândit să ies la plimbare. — tine, dacăJack, vrei. dar mă duc singur. — Vin Nu, cu mulţumesc, Zece minute mai târziu, Alex părăsi casa. Prognoza meteo anunţase o zi senină, dar era întunecată şi noroasă. O porni pe King’s Road, dorind să se piardă în mulţime. Habar n -avea unde merge. Trebuia doar să se gândească. Sarov era mort. Alex îşi întorsese privirea când bărbatul îşi îndreptase arma către inimă, nemaisuportând să vadă şi altceva. Cu câteva minute mai târziu, totul se terminase. Şantierul fusese izolat, bomba înlăturată. Alex fusese luat cu elicopterul, mai întâi dus la un spital în Moscova şi apoi la Londra. Cineva îi spusese că preşedintele Kiriyenko doreşte să îl vadă. Se vorbea despre o medalie. Alex refuzase. Voia doar să meargă acasă. Şi acolo era. Totul ieşise bine. Era erou! Atunci de ce se simţea aşa? Şi cum, exact, se simţea? Deprimat? Epuizat? Era şi una, şi alta, dar şi mai rău, se simţea golit. Era ca şi cum murise pe şantierul Naval de la Murmansk şi se întorsese la Londra ca o fantomă. Viaţa îl înconjura, dar parcă nu făcea parte din ea. Chiar în patul lui, în propria casă, parcă nu mai era viu. I se întâmplaseră atâtea, dar nu avea voie să discute cu nimeni despre asta. Nu-i putea spune nici măcar lui Jack. Ar fi fost oripilată şi supărată – şi oricum nu ar fi putut face nimic. Lipsise mai multe săptămâni de la şcoală şi ştia că nu numai cu lecţiile trebuia să se pună la punct. Şi prietenii se schimbaseră. dinavea jurul îl credeau ciudat. era mult pânăDeja ce nucei mai sălui vorbească nimeni cu Nu el. mai Nu va avea niciodată un tată. Ştia asta acum. Nu avea să aibă o viaţă obişnuită niciodată. Cumva, căzuse într-o capcană. O fantomă. Asta devenise el. Alex nu auzise maşina oprindu-se în spatele lui. Nu auzise — 502 —

nici uşa deschizându-se şi închizându-se. Dar deodată nişte paşi alergară în spatele lui şi, înainte să se poată mişca, o mână îl cuprinse. — Alex! Se întoarse. — Sabina! Sabina Pleasure stătea în faţa lui, gâfâind după scurta fugă, purtând un tricou cu Robbie Williams şi blugi, pe umăr avea o geantă de paie viu colorată. Faţa ei exprima bucurie. — Slavă Domnului că te-am găsit! Te caut de săptămâni. Nu mi-ai dat niciodată numărul de telefon, dar noroc că-ţi ştiam adresa. Mama şi tata m-au adus aici cu maşina… Î i arătă pe părinţii ei, în maşină. Amândoi ridicară mâna, făcându-i semn lui Alex prin parbriz. Voiam să văd dacă eşti acasă. Şi iată-te! Se uită la gâtul lui, examinând vânătăile. Arăţi groaznic! Ai fost implicat într -un accident de maşină? — Nu chiar. — Oricum, Alex, întrerupse ea. Sunt foarte supărată pe tine. Ţi-am salvat viaţa în Cornwall, în caz că nu -ţi aminteşti – deşi trebuie să recunosc că sărutul pe care ţi l -am dat ca să te salvez pe plajă a fost cel mai bun lucru din vacanţă – şi imediat ai dispărut. Nici măcar nu am primit o vedere de mulţumire. — Ştii, am fost cam… ocupat. — Să fii James Bond, presupun? — Ei bine… Alex nu ştia ce să spună. Sabina îl luă de braţ. — Îmi poţi povesti mai târziu. Mama şi tata te-au invitat să iei prânzul şi vrem să discutăm despre sudul Franţei. — Ce-i cu el? — Acolo mergem vara asta. Şi tu vii cu noi. Avem nişte prieteni care ne-au împrumutat o casă cu piscină şi va fi grozav. planuri?Se uită de aproape la faţa lui. Să nu-mi spui că ai alte

Alex zâmbi. — Nu, Sabina, nu am alte planuri. — Atunci e stabilit. Acum, ce doreşti la prânz? Mie îmi place un italian, dar mă cam ignoră, aşa că mă mulţumesc — 503 —

cu tine! i se confesă râzând.

Alex şi Sabina porniră pe stradă împreună. Norii se risipiseră şi ieşise soarele. Se părea că o să fie o zi senină, până la urmă.

— 504 —