Andrew Miller - Istoria Bisericii.pdf

comori.org

Istoria Bisericii

Andrew Miller

Istoria Bisericii

Introducere .............................................................................................................................................................. 1 Capitolul 1. Stânca - Fundaţia ............................................................................................................................... 6 Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin ......................................................................................... 16 Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi ........................................................................................................ 26 Capitolul 4. Primii misionari ai crucii ................................................................................................................ 33 Capitolul 5. Apostolul Pavel ............................................................................................................................... 50 Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav ............................................................................................ 66 Capitolul 7. Arderea Romei ................................................................................................................................ 90 Capitolul 8. Istoria internă a bisericii ............................................................................................................... 112 Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an .................................................................................... 122 Capitolul 10. Constantin .................................................................................................................................... 138 Capitolul 11. Consiliul de la Niceea ................................................................................................................. 153 Capitolul 12. Istoria internă a bisericii ............................................................................................................. 165 Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira ............................................................................................. 186 Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa .................................................................................... 201 Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei ........................................................................................... 213 Capitolul 16. Firul de argint al harului ............................................................................................................ 224 Capitolul 17. Propagarea creştinismului ......................................................................................................... 237 Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire ........................................................................................ 244 Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea ............................................................................................. 250 Capitolul 20. Cruciadele .................................................................................................................................... 266 Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr ........................................................................................... 278 Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116 ..................................................................................... 291 Capitolul 23. Teologia bisericii Romei ............................................................................................................. 300 Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui - .............................................................................................. 313 Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei .......................................................................................................... 334 Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc ......................................................................................... 354 Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei ...................................................................................................... 370 Capitolul 28. Declinul puterii papale .............................................................................................................. 379 Capitolul 29. Înaintaşii reformei ....................................................................................................................... 388 Capitolul 30. John Wycliffe ............................................................................................................................... 397 Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia ............................................................................................. 410 Capitolul 32. Căderea Constantinopole .......................................................................................................... 425 Capitolul 33. Reforma în Germania ................................................................................................................. 435 Capitolul 34. Primul jubileu papal ................................................................................................................... 449 Capitolul 35. Luther la Wartburg ..................................................................................................................... 464 Capitolul 36. Protestantismul ........................................................................................................................... 473 Capitolul 37. Controversa sacramentală ......................................................................................................... 483 Capitolul 38. Conciliul de la Bologna .............................................................................................................. 495 Capitolul 39. Respingerea din partea papei .................................................................................................... 508 Capitolul 40. Reforma în Elveţia ...................................................................................................................... 518 Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia ....................................................................................................... 528 Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor ............................................................................................................... 542 Capitolul 43. Progresul general al reformei .................................................................................................... 551 Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia .................................................................................................. 555 Capitolul 45. Reforma în Germania ................................................................................................................. 570 Capitolul 46. Consiliul de la Trento ................................................................................................................. 583 Capitolul 47. Interimatul ................................................................................................................................... 593 Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr ..................................................................................... 603 Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză ...................................................................................... 619 Capitolul 50. Reforma în Franţa ....................................................................................................................... 635 © www.comori.org

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei ........................................................................................................ Capitolul 52. Valdezii ......................................................................................................................................... Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice .................................................................................................... Capitolul 54. Anglia ...........................................................................................................................................

© www.comori.org

651 662 672 693

Istoria Bisericii

Introducere

Introducere Prefaţă După cum ştim cu toţii, aflăm istoria din cărţi. Am cercetat cu atenţie autorii care se bucură de cel mai mult respect în această ţară şi care sunt consideraţi de încredere. Deşi veţi întâlni deseori referiri la volum şi pagină, aceasta nu înseamnă că tot ce este în această scriere a fost cules din acele istorii. Ar fi imposibil să spunem câte gânduri, cuvinte şi propoziţii din alte cărţi sunt întreţesute cu ale mele personale. Referinţele sunt date nu atât cu scopul de a verifica ceea ce am scris, ci pentru a-l invita pe cititor să le citească sau să citească lucrările pe care le are la dispoziţie atunci când are ocazia. Materialele sunt atât de variate şi de abundente încât este dificil să se facă o selecţie astfel încât să se păstreze o continuitate a liniei istorice, şi, în acelaşi timp, să fie excluse lucrurile care nu sunt nici de folos, nici interesante. Unii dintre prietenii mei cei mai vechi şi mai preţuiţi, cum ar fi Greenwood, Milman şi Craigie Robertson, îşi încheie scrierile lor istorice prin secolul al XIV-lea; Waddington, d’Aubigne şi Scott cam pe la jumătatea secolului al XVI-lea; iar Waddington încheie istoria protestantismului cu domnia lui William şi Mary. Istoriile şi biografiile speciale scrise de dr. M’Crie sunt extrem de valoroase; şi la fel de valoroasă este şi Istoria protestantismului în Franţa de Felice, Istoria reformei în Ţările de Jos de Brandt, Scurta istorie a evului mediu şi a reformei de Hardwick, şi Istoria bisericii în Scoţia de Cunningham. Dar istorii cu adevărat bune pentru perioada de la începutul secolului al XVI-lea până în prezent sunt întradevăr ceva rar. Am urmărit ceva mai mult decât numai o istorie şi am dorit să leg istoria de Hristos şi de Cuvântul Lui, astfel încât cititorul, prin har, să primească adevărul şi binecuvântarea sufletului. Şi veţi observa că încep cu scopul Domnului pe care ni l-a descoperit cu privire la Biserica Lui în Matei 16. Şi alte texte din Noul Testament au fost cercetate cu atenţie dacă prezintă înfiinţarea Bisericii, dar am căutat să urmăresc istoria Bisericii în lumina mesajelor către cele şapte biserici din Asia. Aceasta, desigur, într-un mod foarte general, deoarece am dorit să ofer cititorilor o imagine cât mai cuprinzătoare a istoriei eclesiastice, consistentă cu planul şi întinderea pe care mi le-am propus. Londra – Andrew Miller Introducere Ştim că mulţi dintre cititorii noştri nu au nici timpul, nici ocazia de a citi lucrările voluminoase care au fost scrise din când în când cu privire la istoria Bisericii. Totuşi, ceea ce a fost locuinţa lui Dumnzeu în ultimele optsprezece secole* trebuie să fie un subiect care prezintă un interes deosebit pentru toţi copiii Săi. Noi nu vorbim acum despre biserică aşa cum este ea deseori reprezentată în istorie, ci aşa cum ne vorbeşte Scriptura despre ea, pentru că acolo ea este văzută în caracterul ei spiritual, ca trup al lui Hristos şi ca “locuinţa lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2).

* n.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea Întotdeauna când citim ceva care se numeşte o istorie a bisericii trebuie să avem în minte faptul că, din zilele apostolilor până în prezent, în Biserica mărturisitoare au existat două categorii deosebite de © www.comori.org

1

Istoria Bisericii

Introducere

persoane: cei aşa-zis credincioşi şi cei credincioşi în mod real – cei adevăraţi şi cei falşi. Acest fapt a fost prezis: “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30). Şi a doua epistolă către Timotei este plină de avertismente şi îndrumări cu privire la diversele forme de rău care atunci se manifestau în mod evident. Avusese loc o schimbare rapidă în timpul de când fusese scrisă prima epistolă către Timotei, iar apostolul îl îndeamnă pe cel cu adevărat evlavios să umble despărţit de aceia care aveau o formă de evlavie dar îi tăgăduiau puterea. “Depărtează-te de aceştia” spunea apostolul. Asemenea îndemnuri sunt necesare întotdeauna şi sunt valabile în orice timp, şi acum ca şi atunci. Nu ne putem separa de creştinătate fără a ne lepăda de creştinism, dar putem şi se cuvine să ne separăm de ceea ce apostolul numeşte “vase de dezonoare”. Avem promisiunea că, “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Tim 2:21). Este interesant – deşi într-un fel dureros – să remarcăm diferenţele dintre întâia şi cea de-a doua epistolă către Timotei. În prima epistolă ni se vorbeşte despre Biserică potrivit cu caracterul ei şi cu poziţia binecuvântată pe care o are pe pământ, ea fiind văzută în calitate de casă a lui Dumnezeu, depozitara şi mărturisitoarea adevărului pentru oameni. În cea de-a doua epistolă ni se spune despre ceea ce a devenit biserica în urma eşecului celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea. Pentru a ilustra cele spuse anterior, să luăm câte un pasaj din fiecare epistolă: 1. “Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu ... stâlp şi temelie a adevărului” (1. Tim 2:14-15); 2. “Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare, şi altele spre dezonoare” (2 Tim. 2:20). Aici totul, în mod trist, s-a schimbat. În loc de ordine divină este o confuzie iremediabilă; în loc să fie “casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului”, este o “casă mare” – practic “taina fărădelegii” (v. 2. Tesaloniceni 2:7). În loc să fie casa ţinută potrivit cu voia lui Dumnezeu ca să fie potrivită pentru El, ea este aranjată şi cu rânduieli după voia omului, în folosul şi spre înălţarea omului. Chiar atât de devreme au apărut relele care au fost păcatele şi ruşinea creştinătăţii de atunci încolo. Dar şi acestea au fost conduse spre a face loc la ceva bun: Duhul lui Dumnezeu, în marea Lui îndurare, ne-a dat cele mai clare îndrumări pentru cele mai întunecate ceasuri din istoria Bisericii şi ne-a indicat calea adevărului pentru cel mai greu timp, astfel încât nu avem nici o scuză. Timpurile şi împrejurările se schimbă, dar adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă. Greşelile făcute în general de istorici Este trist să o spunem, dar unii istorici nu au ţinut cont de tristul amestec de vase rele şi bune - de creştini adevăraţi şi falşi creştini. Aceia nu au fost oameni spirituali, şi, de aceea, au avut ca obiect al activităţii lor să consemneze căile rele şi necreştine ale mărturisitorilor, şi s-au ocupat mult şi cu multă minuţiozitate de ereziile care au tulburat Biserica, de abuzurile care au făcut-o de ruşine şi de controversele care au distras-o de la menirea ei. Noi mai curând ne-am strădui să urmărim, pe parcursul paginilor întunecate ale istoriei, firul de argint al harului lui Dumnezeu în creştini, deşi uneori amestecul predomină într-atât încât ceea ce este curat abia de se mai zăreşte. Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată să rămână fără nici un martor. El i-a avut în orice timp şi în orice loc pe aceia pe care El îi iubeşte, chiar dacă ei erau ascunşi. Nici un alt ochi în afară de al Lui nu i-a putut vedea pe cei şapte mii din Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea imaginii lui Baal, în zilele lui Ahab şi ale Izabelei. Şi nu ne îndoim că, până şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei creştinătăţii, au existat zeci de mii pe care îi vom vedea în “biserica glorioasă” pe care Hristos Şi-o va prezenta Lui Insusi în acea mult-dorită zi a bucuriei nunţii Lui. Multe pietre preţioase din mijlocul gunoaielor din evul mediu vor reflecta harul şi gloria Lui în acea zi a încoronării. © www.comori.org

2

Istoria Bisericii

Introducere

Ce gând binecuvântat, care chiar şi acum umple sufletul cu extaz şi încântare! Doamne, grăbeşte acea zi fericită din dragoste pentru Numele Tău! Cei cu adevărat evlavioşi sunt, în mod instinctiv, smeriţi. Ei sunt în general retraşi şi puţin cunoscuţi public. Nu există smerenie mai profundă şi mai reală decât aceea pe care o produce cunoaşterea harului. Asemenea oameni smeriţi şi retraşi nu prea-şi găsesc loc pe paginile istoriei, pe când ereticii zeloşi care s-au strecurat în biserică, cei zgomotoşi şi vizionarii sunt atât de zgomotoşi că nu se poate să nu fie remarcaţi. Acesta este motivul pentru care istoricii au consemnat cu atâta grijă principiile nebune şi practicile rele ale unor asemenea oameni. Vom cerceta puţin prima parte a subiectului nostru pentru ca să avem o vedere generală. Cele şapte biserici din Asia Cele şapte epistole ne vor călăuzi în studiile noastre viitoare. Considerăm că ele nu sunt numai istorice ci şi profetice. Fără îndoială, ele sunt strict istorice, şi acest fapt trebuie să fie considerat ca având greutate atunci când studiem caracterul lor profetic. În cele şapte oraşe numite chiar existau şapte biserici, iar starea lor ne este descrisă, dar este la fel de clar că Acela care chiar de la început cunoaşte sfârşitul are intenţia ca ele să aibă o semnificaţie profetică pe lângă aplicaţia istorică. Ele au fost alese dintre multe biserici şi prezentarea lor este ordonată astfel încât să preînchipuie ceea ce avea să urmeze. Limitând aplicaţia acestor mesaje strict la cele şapte biserici din Asia am strica unitatea Apocalipsei şi am pierde binecuvântarea promisă pentru cel care citeşte. Întreaga carte are un caracter profetic şi simbolic, iar capitolele doi şi trei nu fac excepţie. Ele sunt introduse de Domnul în caracterul lor mistic: “Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări şi cele şapte sfeşnice sunt şapte adunări” (Apoc. 1:20). Numărul şapte este caracteristic, el marcând cercul complet al gândurilor şi căilor lui Dumnezeu în timp. De aici cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte sărbători ale lui Israel şi cele şapte parabole care prezintă tainic împărăţia cerurilor. Acest număr este deseori folosit pe parcursul acestei cărţi, care prezintă pe iudei, pe naţiuni şi Biserica lui Dumnzeu cu responsabilităţile lor pe pământ. De aceea avem şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice, şapte îngeri, şapte peceţi, şapte trompete, şapte potire şi ultimele şapte plăgi. Numai în capitolele doi şi trei este prezentată Biserica în responsabilitatea ei pe pământ şi ca obiect al guvernării divine. Din capitolul 4 până la capitolul 19, biserica este văzută în cer. Apoi ea apare în glorie deplină împreună cu Domnul. “Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19:14). În cuprinsul cărţii, mai ales în capitolul 6, ne sunt prezentaţi iudeii şi naţiunile şi hotărârile judecătoreşti pentru ei sunt emise de la tronul lui Dumnezeu din cer. Dar aceasta nu va avea loc decât după ce biserica – adevărata mireasă a Mielului – este răpită în cer, iar mărturia nominală coruptă va fi respinsă în mod definitiv. Împărţirea în trei părţi a acestei cărţi este dată de Domnul Însuşi şi arată clar ordinea evenimentelor, drept care, această împărţire se cuvine să fie luată ca un principiu de bază pentru interpretarea Apocalipsei. În Apocalipsa 1:19, El prezintă schema conţinutului şi planul întregii cărţi: “Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea”. “Ce ai văzut” se referă la viziunea Domnului Isus, aşa cum L-a văzut Ioan în capitolul 1. “Cele ce sunt” se referă la starea în timp a mărturiei, aşa cum este prezentată în capitolele 2 şi 3. “Ceea ce va fi după acestea” este prezentat începând din capitolul 4, unde se deschide o uşă în cer şi profetul este chemat: “Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea”. În capitolul 4:1 este exact aceeaşi expresie ca în 1:19. Lucrurile care sunt şi cele care vor fi după acestea nu se poate să existe în acelaşi timp. Este necesar ca acestea care sunt să se termine înainte de a începe “cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.

© www.comori.org

3

Istoria Bisericii

Introducere

Când este folosit numărul şapte, nu în sens literal, ci în sens simbolic, el semnifică întotdeauna completitudinea. Şi este evident că în acest sens este folosit în capitolele 2 şi 3. Ştim că existau şi alte biserici în afară de cele şapte numite, dar cele şapte sunt selectate pentru a prezenta o imagine completă a ceea ce urma să se dezvolte în istoria bisericii pe pământ. Domnul a prevăzut că elementele morale importante care existau atunci urmau să reapară de-a lungul timpului. Avem o imagine înşeptită sau o prezentare perfect divină a stărilor succesive ale bisericii mărturisitoare de-a lungul perioadei cât ea este pe pământ şi are o responsabilitate. Vom face o cercetare rapidă şi schematică a celor şapte biserici pentru a avea o idee generală cu privire la perioadele istorice la care acestea se aplică. Schiţă a celor şapte biserici Efes. La Efes Domnul descoperă originea oricărei căderi: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Biserica este ameninţată că i se va lua sfeşnicul dacă nu se va pocăi. Perioada: din timpul vieţii apostolilor până la sfârşitul secolului al doilea. Smirna. Mesajul adresat bisericii din Efes este general, iar cel adresat celei din Smirna este specific. Deşi se aplica, în acel timp, adunării de acolo, el preînchipuia în modul cel mai evident persecuţiile repetate pe care le-a suferit biserica sub împăraţii păgâni. Dar Dumnezeu se poate să fi folosit puterea lumii pentru a opri înaintarea răului în biserică. Perioada: de la secolul al doilea până la împăratul Constantin. Pergam. Aici avem aşezarea creştinismului de către Constantin ca religie oficială a statului. În loc să-i persecute pe creştini, Constantin îi patrona. Din acel moment decăderea a fost rapidă. Alianţa rea a bisericii cu lumea a fost cea mai mare şi mai profundă cădere. Atunci a ajuns biserica să-şi piardă simţămintele că este în relaţie cu Hristos care este în cer şi, odată cu aceasta, să înceteze a mai avea caracterul de străin şi călător pe pământ. Perioada: de la începutul secolului al patrulea până în secolul al şaptelea, când s-a stabilit papalitatea*.

* Titlul de Papă a fost adoptat prima data de Higinus în 139, iar Papa Bonifaciu al III-lea l-a determinat, în 606, pe Foca, Împăratul din Est, să facă acel titlu să fie rezervat prelaţilor Romei. Cu complicitatea lui Foca a fost stabilită supremaţia Papei peste biserica creştină – Haydn’s Dictionary of Dates. Tiatira. În Tiatira avem reprezentată papalitatea din evul mediu, având caracterul Izabelei, practicând tot felul de lucruri rele şi persecutându-i pe sfinţii lui Dumnezeu sub pretextul zelului religios. Şi totuşi, în Tiatira mai era o rămăşiţă care se temea de Dumnezeu, pe care Domnul o mângâie prin speranţa strălucită a venirii Lui şi căreia îi promite că va avea putere peste naţiuni atunci când El va domni. Dar cuvântul de îndemn pentru rămăşiţă este: “ce aveţi, ţineţi cu tărie până voi veni”. Perioada: de la stabilirea Papalităţii până la venirea Domnului. Această istorie continuă până la sfârşit, dar este în special caracteristică pentru evul mediu. Sardes. Aici ne este reprezentată partea protestantă a creştinismului, care a urmat după lucrarea ce mare a Reformei. Dispar trăsăturile rele ale Papalităţii, dar noul sistem în sine nu are viaţă: “ai numele că trăieşti, dar eşti mort”. Dar şi în acest sistem fără viaţă sunt sfinţi adevăraţi, şi Hristos îi cunoaşte pe toţi. “Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici”. Perioada: de la secolul al XVI-lea, cel atât de plin de evenimente, în continuare – este protestantismul după reformă. Filadelfia. Biserica din Filadelfia reprezintă o rămăşiţă slabă, dar credincioasă Cuvântului şi Numelui Domnului Isus. Ceea ce îi caracteriza era că ţineau Cuvântul răbdării lui Hristos şi nu tăgăduiau Numele © www.comori.org

4

Istoria Bisericii

Introducere

Lui. Starea lor nu se remarca prin vreo manifestare vizibilă de putere sau ceva care să apară mare din exterior, ci era caracterizată de o comuniune intimă şi personală cu El. El este în mijlocul lor fiind Cel Sfânt şi Adevărat şi este prezentat ca Acela care se ocupă de casă. El are “cheia lui David”. Comorile cuvântului profetic sunt deschise pentru cei care sunt înăuntru. Ei se bucură de simpatia răbdării Lui şi aşteaptă venirea Lui. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. Perioada: în special de la începutul acestui secol*, dar activitatea se desfăşoară acum rapid în ultimele faze ale creştinismului.

* n.tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul. Laodicea. În Laodicea avem această stare de “căldicel”, adică indiferenţă, cu toleranţă dar şi cu pretenţii şi lăudăroşenie şi autosuficienţă. Aceasta este faza finală în care ajunge ceea ce poartă pe pământ numele lui Hristos. Şi, vai! Cât de nesuferit este aceasta pentru El! Va veni momentul pentru condamnarea finală. După ce El va despărţi orice credincios adevărat de corupţia creştinătăţii, luându-i pe ai Săi la Sine, El o va varsa din gură. Ceea ce ar fi trebuit să fie dulce pentru El a ajuns greţos, şi, de aceea, este lepădat definitiv. Perioada: începe după Filadelfia, dar caracterizează în special sfârşitul istoriei bisericii. După ce am văzut în general cele şapte biserici, cu ajutorul Domnului, ne vom strădui să urmărim, pe scurt, diferitele perioade ale istoriei bisericii. Şi ne propunem să cercetăm mai în detaliu fiecare din cele şapte epistole pe parcursul acestei istorii, ca să vedem cum se văd diferitele perioade în lumina acestor mesaje şi în ce măsură istoria bisericii ilustrează ceea ce ne spune Scriptura în aceste două capitole. Fie ca Domnul să ne călăuzească spre înviorarea şi binecuvântarea acelora pe care El îi iubeşte.

© www.comori.org

5

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia La începutul studiului pe orice subiect este bine să cunoaştem începutul, intenţia sau planul original, şi apoi să înaintăm în istoria lui. Cu privire la biserică, acestea le avem prezentate în modul cel mai clar în Sfânta Scriptură. Aceasta ne prezintă nu numai intenţia originală ci şi planurile şi specificaţiile Marelui Constructor şi începutul istoriei lucrării sub propria Lui mână. Temelia fusese pusă şi lucrarea continua, dar Domnul Însuşi era singurul Ziditor, ceea ce făcea ca totul să fie real şi perfect atunci. La sfârşitul dispensaţiunii iudaice, Domnul a adăugat rămăşiţa credincioasă a lui Israel la adunarea de curând formată, dar, la sfârşitul dispensaţiunii creştine, El îi va lua sus în cer, în trupuri glorificate, pe toţi cei care cred în Numele Lui. Nici unul din biserică nu va fi adăugat la adunarea sfinţilor din mileniu. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tes. 4:16-17). Acesta va fi finalul fericit al istoriei pe pământ a bisericii celei adevărate, mireasa lui Hristos: cei morţi vor învia, cei vii vor fi transformaţi, şi toţi, în trupuri de glorie, vor fi luaţi împreună în nori ca să-L întâmpine pe Domnul în vazduh. Astfel ne sunt definite limitele bisericii şi întreaga perioadă a istoriei ei, care ne stă înainte. Dar, să ne întoarcem la zorile zilei ei pe pământ. Domnul introduce prima dată subiectul Bisericii prin imaginea simbolică a unei clădiri, iar cuvintele Lui sunt atât de scumpe încât le putem adopta ca motto pentru întreaga ei istorie. Aceste cuvinte au susţinut inimile şi speranţele alor Săi în toate timpurile şi în toate împrejurările şi vor fi întotdeauna o întăritură pentru credinţă. Ce poate fi mai binecuvântat şi mai dătător de siguranţă şi pace decât aceste cuvinte? “Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat 16:18). În Matei 16, Domnul i-a întrebat pe ucenicii Săi cu privire la ceea ce spuneau pe atunci oamenii despre El. Aceasta a condus la mărturisirea lui Petru şi, de asemenea, la revelaţia prin har a Domnului cu privire la biserica Lui. Poate că ar fi bine să transcriem întreaga conversaţie deoarece este în legătură directă cu subiectul nostru. “Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: .Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Şi ei au spus: Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi. El le-a spus: Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat 16:13-18). Aici ni se prezintă două lucruri legate de clădire: stânca pe care este fundaţia şi Ziditorul. “Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”. Dar unii ar putea pune întrebarea: cine sau ce este “această stâncă”? Putem spune cu certitudine că este mărturisirea lui Petru, nu Petru însuşi, cum susţine învăţătura apostaţilor. Este adevărat că el era o piatră vie într-un templu nou: “tu eşti Petru” – adică o piatră. Dar revelaţia pe care a dat-o Tatăl prin Petru cu privire la gloria Persoanei Fiului este temelia pe care este zidită Biserica: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Aici ne este descoperit adevărul gloriei Persoanei Fiului în înviere. “Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Imediat după mărturisirea lui Petru, Domnul a dezvăluit intenţia Lui de a-Şi zidi Biserica şi a afirmat siguranţa ei pentru eternitate: “Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge”. © www.comori.org

6

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

El, izvorul vieţii, nu putea fi învins de moarte, ci, murind ca marele substitut pentru păcătoşi, a triumfat asupra morţii şi a mormântului şi este viu pentru totdeauna, după cum i-a spus apostolului Ioan după înviere: “Eu sunt ... Cel viu; şi am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1:18). Ce cuvinte măreţe şi triumfătoare! Sunt cuvintele unui învingător, ale Unuia care are putere, şi încă putere asupra porţilor hadesului, locul unde spiritele sunt separate de trup. Cheile – simbol al autorităţii şi puterii – Îi stau agăţate la brâu. Un creştin poate fi lovit de moarte, dar boldul morţii nu mai este, ci moartea vine ca un mesager al păcii, ca să-l conducă la odihna eternă pe pelerinul obosit. Moartea nu mai este stăpânul, ci este slujitorul creştinului. “Pentru că toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1. Cor. 3:21-23). Deci, Persoana lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu – în gloria învierii – este fundaţia sigură şi nepieritoare pe care este zidită biserica. Fiind înviat dintre morţi, El transmite viaţa de înviere tuturor celor care sunt zidiţi pe El ca adevărata stâncă de temelie. Aceasta este clar din ceea ce spune Petru în întâia lui epistolă: “De El apropiindu-vă ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală” (1. Petru 2:4-5). Şi, mai departe, în acelaşi capitol, el spune: “pentru voi, deci, care credeţi, El este preţuit” sau “este onorat” (1. Petru 2:7). Fie ca atât cititorul cât şi scriitorul să noteze aceste două adevăruri extrem de valoroase în legătură cu stânca noastră de temelie: viaţa divină şi preţuire divină. Acestea le sunt transmise celor care au încredere în Hristos şi ele devin ale lor. “De El apropiindu-vă”, nu de care apropiindu-vă: venim la persoana lui Hristos şi cu el avem a face. Viaţa Lui – viaţa de înviere – devine viaţa noastră. Din acel moment, El este viaţa noastră. “De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”. Viaţa lui Hristos, ca om înviat, împreună cu tot ceea ce moşteneşte El, este a noastră. Ce adevăr minunat şi binecuvântat! Oare cine nu ar dori, mai mult decât orice, această viaţă care depăşeşte puterea morţii – porţile locuinţei morţilor? Victoria eternă este imprimată în viaţa de înviere a lui Hristos. Ea nu mai poate fi încercată şi este viaţa credinciosului. Dar fiecare piatră vie din acest templu spiritual are mai mult decât viaţa: ea este şi preţioasă cum este Hristos. “Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea”. Adică, după cum viaţa lui Hristos devine viaţa noastră când credem în El, tot aşa şi valoarea Lui. În ambele se aplică acelaşi principiu. Viaţa poate fi privită ca fiind capacitatea noastră de a ne bucura, iar preţuirea ca titlul pe care-l avem la moştenirea noastră de sus. Onorurile Lui, demnităţile, privilegiile, posesiunile şi gloriile Lui sunt ale noastre. “Pentru voi, care credeţi, este preţuirea”. Ce gând minunat! “El a iubit biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efes. 5:25). Aşa este Stânca noastră de temelie şi aşa sunt binecuvântaţi toţi cei care sunt pe această Stâncă. Ca Iacov în vechime, când era străin şi călător şi s-a odihnit pe o piatră în pustiu şi toată panorama cerului în har şi cu bogăţii s-a desfăşurat înaintea lui (Gen. 28). Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale Dar Hristos este şi Ziditorul bisericii Sale, al acestei clădiri asupra căreia nici o viclenie sau putere a vrăjmaşului nu poate birui. Ea este lucrarea lui Hristos chiar dacă mai citim şi despre alţi ziditori. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Este bine să ne fie clar acest fapt, ca să nu confundăm ceea ce zideşte omul cu ceea ce zideşte Hristos. Cine nu face deosebire între acestea ajunge la cea mai mare confuzie atât cu privire la adevărul lui Dumnezeu cât şi cu privire la starea prezentă a creştinătăţii. Nimic nu este mai important decât a remarca faptul că aici Hristos este unicul Ziditor al bisericii sale, deşi Pavel şi Apolo şi toţi evangheliştii adevăraţi sunt predicatori prin care păcătoşii ajung la credinţă. Lucrarea Domnului în sufletele credincioşilor este perfectă. Este o lucrare reală, spirituală şi personală. Prin harul lui manifestat în inimile lor, ei vin la El, ca la o piatră vie, şi sunt zidiţi pe El, care este înviat dintre morţi. Ei au gustat că Domnul este plin de har. Aşa sunt pietrele vii cu care Domnul îşi zideşte templul, iar porţile iadului nu vor birui împotriva lui. Aşa Petru însuşi, şi toţi apostolii, şi toţi credincioşii adevăraţi, sunt zidiţi o casă spirituală. Când Petru vorbeşte despre această zidire în întâia lui epistolă, el nu spune nimic despre sine că ar fi un constructor. Aici Hristos este constructorul. Este © www.comori.org

7

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

lucrare Lui şi numai a Lui, şi El a spus: “Îmi voi zidi Biserica”. Să vedem acum din Cuvântul lui Dumnezeu ce zideşte omul, ce materiale foloseşte el şi cum lucrează el. Aceste lucruri ne sunt prezentate în 1. Corinteni 3 şi 2.,Timotei 2. Vedem cum, cu mijloace de-ale oamenilor, este zidită o “casă mare”, care, într-un anumit sens, poate fi numită biserica şi casa lui Dumnezeu, după cum în 1. Timotei 3:15 citim; “casa lui Dumnezeu, care este Adunarea (Biserica) Dumnezeului celui viu”. Aceasta este numită şi casa lui Hristos în Evrei 3:6 – “a cărui casă suntem noi”. Dar, în mod trist, nu după mult timp, casa a ajuns să fie stricată prin slăbiciune omenească şi prin răutate clară. Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu a fost lepădată de mulţi, iar voinţa omului a devenit supremă. Efectul filozofiei omeneşti asupra lucrurilor simple pe care le-a instituit Hristos a ajuns rapid să se manifeste în mod dureros. Dar “lemn, fân şi trestie” sunt materiale care nu se pot îmbina bine cu “aur, argint, pietre scumpe”. Casa a devenit mare în lume, asemenea copacului de muştar, printre ramurile căruia mulţi şi-au făcut un cuib plăcut. Casa cea mare îi conferă omului o poziţie în lume, în loc ca el să fie asemenea Domnului, dispreţuit şi respins. Arhiepiscopul vine în ierarhie după rege. Dar biserica mărturisitoare nu numai că este măreaţă ca înfăţişare exterioară, ci este şi plină de pretenţii şi caută să pună pecetea lui Dumnezeu pe lucrările ei neevlavioase. Aceasta este cea mai mare răutate şi din aceasta vin orbirea, confuzia şi caracterul ei lumesc. Pavel, ca unul ales de Domnul să facă lucrarea Lui, a pus temelia pentru clădirea lui Dumnezeu în Corint, iar alţii au zidit pe această temelie. Dar nu toţi au zidit cu materiale divine. Fusese pusă temelia cea bună, apoi fiecare trebuia să fie atent cum zidea pe acea temelie. Pe acea temelie unul poate zidi aur, argint şi pietre scumpe, iar altul poate zidi lemn, fân şi trestie. Adică unul poate da învăţătură sănătoasă şi poate căuta să vadă credinţă vie la toţi cei care cer să fie în comuniune, iar altul poate da învăţătură nesănătoasă şi primi în comuniune persoane care nu au credinţă, criteriul ţinerii unor rânduieli exterioare luând locul celui al vieţii eterne. Aceasta este ceea ce s-a realizat cu mijloace omeneşti, omul fiind având responsabilitatea, şi aşa s-a ajuns la eşec. Şi totuşi zidarul ca persoană – dacă are credinţa în Hristos - poate fi mântuit, chiar dacă lucrarea lui este distrusă. Dar mai este încă o categorie de zidari, şi mai rea, care strică templul lui Dumnezeu şi care sunt ei înşişi distruşi. Pentru uşurinţa cititorului, redăm întregul pasaj, deoarece nimic nu poate fi mai clar. “Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zideşte deasupra pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemne, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu” (1. Cor. 3:10-17). Putem remarca faptul că, atunci când Domnul a spus “pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”, El nu începuse încă zidirea, ci spunea ceea ce urma să facă. El nu a spus “am zidit” sau “zidesc”, ci “voi zidi”, şi această zidire a început la Cincizecime. Dar, înainte de a trece la studiul istoriei bisericii, trebuie să notăm că mai este încă un adevăr strâns legat de istoria bisericii şi de starea şi caracterul ei pe pământ. Acest adevăr este cuprins în expresia ce urmează. Cheile împărăţiei cerurilor Aceasta ne conduce la “casa mare” – despre care am amintit deja – a mărturiei vizibile. În acelaşi timp trebuie să avem în minte că, deşi strâns legat de casa cea mare, împărăţia cerurilor este totuşi ceva © www.comori.org

8

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

deosebit de aceasta. De drept, lumea este a Împăratului. “Câmpul este lumea”, iar slujitorii Lui trebuie să meargă să semene. În urma acestei lucrări rezultă o “casă mare” sau creştinătatea*.

* n.a.) termenii “biserica”, “împărăţia cerurilor” şi “casă mare” sunt scripturistici şi au semnificaţii întrucâtva diferite, după cum rezultă din modul în care sunt folosiţi de Domnul şi de apostolii Lui. Termenul “Biserica Mea”, folosit de Domnul, desemnează ceea ce cuprinde numai membrii adevăraţi, cei care au viaţă. Gândul principal în expresia “împărăţia cerurilor” se referă la autoritatea Domnului înălţat, astfel încât toţi cei care mărturisesc a fi supuşii Lui sunt priviţi ca fiind în împărăţia Lui. În “casa mare” vedem existenţa răului care, prin eşecul omului, s-a strecurat în corpul de mărturisitori, şi acest rău este în activitate şi se extinde odată cu împărăţia cerurilor şi cu biserica mărturisitoare. “Creştinătate” un termen des folosit, dar neîntâlnit în creştinismul scripturistic. Este un termen ecleziastic, care la origine cuprindea pe toţi cei care au fost botezaţi sau acele părţi ale lumii în care creştinismul este predominant, spre deosebire de ţările păgâne sau mahomedane, dar care în prezent este folosit ca fiind sinonim cu ceilalţi trei termeni despre care am vorbit. În general cei patru termeni sunt în prezent consideraţi ca interschimbabili, deşi la origine ei aveau sensuri diferite şi aplicaţii diferite. Dar oare unde nu s-a ajuns la confuzie? Atunci când ceea ce doar poartă numele de creştinătate va fi înlăturat prin judecată, împărăţia va fi instaurată cu putere şi în glorie. Acesta va fi mileniul. Tot vorbind cu Petru, Domnul a adăugat “şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Biserica cea zidită de Hristos şi împărăţia cerurilor, care a fost deschisă de Petru, sunt lucruri mult diferite. Una din marile greşeli care sunt obişnuite în creştinătate este folosirea acestor doi termeni ca interschimbabili, ca şi când ar fi acelaşi lucru. Şi scriitori teologi din toate timpurile, considerând că aceşti doi termeni desemnează acelaşi lucru, au produs scrieri care duc la confuzie atât cu privire la biserică cât şi cu privire la împărăţie. Expresia este dispensaţională, după cum termenul “împărăţia lui Dumnezeu” este şi moral. Dar, dacă nu avem cunoştinţă de căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu nu vom putea niciodată să împărţim drept Cuvântul Lui. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce face omul cu mijloacele lui, poate prin predicare şi botez. Biserica, aceea care este trupul lui Hristos, este zidită pe mărturisirea că El este Fiul Dumnezeului cel viu, glorificat în înviere. Fiecare suflet cu adevărat convertit are a face întâi cu Hristos înainte de a avea ceva de spus bisericii. Împărăţia este ceva mai larg, care cuprinde orice persoană botezată, întreaga sferă a mărturiei creştine, fie ea autentică sau falsă. Hristos nu i-a spus lui Petru că îi va da cheile bisericii sau cheile cerului. Dacă ar fi făcut aşa, atunci sistemul papal ar fi avut oarece justificări. El însă a spus numai: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, adică pentru noua dispensaţiune. S-a spus că sunt folosite chei nu pentru a zidi temple ci pentru a deschide uşi; iar Domnul i-a dat lui Petru onoarea de a deschide uşa împărăţiei întâi pentru evrei, apoi pentru naţiuni (Fapte 2). Dar altul este limbajul folosit de Hristos cu privire la biserica Lui. Este simplu, frumos, accentuat şi clar: “Biserica Mea”. Ce adâncime şi ce plinătate este în aceste cuvinte: “Biserica Mea”! Când inima este în comuniune cu Hristos cu privire la biserica Lui va fi o înţelegere a sentimentelor lui faţă de ea, pe care nu avem capacitatea de a o exprima. Totuşi dorim să zăbovim asupra acestor două cuvinte: “Biserica Mea”. Cine oare ar putea spune în ce măsură ne este descoperită inima lui Hristos în aceste cuvinte? Gândiţi-vă, din nou, la cuvântul “această stâncă”. Este ca şi cum a spus “gloria Persoanei Mele şi puterea învierii Mele alcătuiesc temelia sigură pentru biserica Mea”. Şi a spus “voi zidi”. Astfel, vedem că totul este în mâinile lui Hristos cu privire la “Biserica, aceea care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:23). Deschiderea împărăţiei cerurilor Administrarea împărăţiei Domnului i-a fost, într-un fel special, încredinţată lui Petru, după cum vedem în primele capitole din cartea Faptele apostolilor. Termenul este luat din Vechiul testament (v. Dan 2 şi © www.comori.org

9

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

Dan 7). În capitolul 2 avem împărăţia, iar în capitolul 7 este împăratul. Expresia “împărăţia cerurilor” o întâlnim numai în evanghelia după Matei, unde evanghelistul scrie în principal pentru Israel. Instaurarea pe pământ cu glorie şi putere a împărăţiei cerurilor în persoana lui Mesia era speranţa oricărui evreu evlavios. Ca antemergător al Domnului, Ioan Botezătorul a venit predicând că împărăţia cerurilor s-a apropiat. Dar, în loc ca evreii să-L primească pe Mesia, L-au respins şi L-au crucificat. Ca urmare, împărăţia aşa cum era aşteptată de evrei a fost lăsată la o parte. Totuşi, împărăţia a fost introdusă în altă formă. Când Mesia cel respins S-a înălţat la cer şi Şi-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu, triumfător asupra oricărui vrăjmaş, atunci a început împărăţia cerurilor. Acum împăratul este în cer, iar Daniel spune “cerurile domnesc”, chiar dacă aceasta nu este în mod deschis. De la înălţarea Lui până când El va reveni, împărăţia este în taină (Matei 13). Când El va veni din nou, în putere, împărăţia se va manifesta în glorie. Noua dispensaţiune. Petru a avut privilegiul de a deschide atât pentru evrei cât şi pentru naţiuni, şi a făcut aceasta în Faptele apostolilor 2, şi, pentru naţiuni, în Faptele apostolilor 10. Dar, din nou, dorim să atragem atenţia că biserica sau adunarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor nu sunt acelaşi lucru. Să ne fie clar de la început acest aspect fundamental. Identificarea celor două lucruri a produs multă confuzie, după cum putem vedea la originile puseismului şi papalităţii şi a oricărui sistem omenesc în creştinătate. Următoarele remarci asupra neghinei de pe câmp, dintr-o publicaţie recentă, a au o legătură directă cu acest subiect, deşi se referă la o perioadă ulterioară primelor capitole din Faptele apostolilor*.

* n.a.) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly Parabola neghinei “Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat” (Mat 13:24-25) – exact ceea ce s-a întâmplat cu mărturia pentru Hristos. Două lucruri sunt necesare pentru ca răul să-şi facă astfel loc printre creştini: întâi lipsa de veghere a creştinilor asupra lor înşişi – ei ajung într-o stare fără griji şi adorm -, apoi vrăjmaşul vine şi seamănă neghină. Aceasta a început de timpuriu în creştinătate. Germenii aceştia îi întâlnim chiar şi în Faptele apostolilor şi, în măsură mai mare, în epistole. Întâia epistolă către Tesaloniceni este prima epistolă inspirată a apostolului Pavel, iar cea de-a doua a fost scrisă la puţin timp după prima. Şi totuşi el le-a spus despre “taina fărădelegii” care era de pe atunci la lucru şi că vor veni alte lucruri, ca apostazia şi omul păcatului, şi, când nelegiuirea va fi manifestată deplin (în loc să lucreze în taină), atunci Domnul îi va pune capăt celui nelegiuit şi la tot ce ţine de el. Taina fărădelegii seamănă a fi ceva de genul semănării neghinei din această parabolă. Mai târziu, “când a crescut firul şi a făcut rod”, adică atunci când creştinătatea a început să progreseze pe pământ, atunci “s-a arătat şi neghina”. Dar este evident că neghina a fost semănată aproape imediat după sămânţa bună. Indiferent ce lucrează Dumnezeu, Satan Îl urmează îndeaproape. Când a fost creat omul, el a ascultat de şarpe şi a căzut. Când Dumnezeu a dat legea, ea a fost călcată chiar înainte ca ea sa-i fie încredinţată în mâini lui Israel. Aşa este istoria firii omeneşti. Deci pe câmp s-a făcut ceva rău şi nu este reparat. Neghina nu este smulsă acum de pe câmp: nu este nici o judecată pentru aceasta. Să însemne aceasta că trebuie să suferim neghina în biserică? Dacă împărăţia cerurilor este tot una cu biserica, atunci nu trebuie să fie nici un fel de disciplină, ci acolo ar trebui să fie tolerată necurăţia cărnii sau a duhului. Acesta este motivul pentru care este important să înţelegem deosebirea dintre biserică şi împărăţie. Domnul interzice să fie smulsă neghina din împărăţia cerurilor: “lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. 30), adică până atunci când Domnul va veni în judecată. Dacă împăraţia cerurilor ar fi tot una cu biserica, atunci, repet, aceasta ar © www.comori.org

10

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

însemna ca nici un rău, indiferent cât de flagrant ar fi, să nu fie exclus din biserică până în ziua judecăţii. De aici vedem cât este de important să facem deosebirea pe care mulţi o dispreţuiesc. Această deosebire este extrem de importantă pentru adevăr şi sfinţenie. Şi nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu pe care să-l putem neglija. Care este semnificaţia acestei parabole? Ea nu are nimic a face cu comuniunea în biserică, ci este vorba despre “împărăţia cerurilor”, acea scenă a mărturiei pentru Hristos, fie ea mărturie autentică sau falsă. Astfel, grecii, copţii, romano-catolicii şi protestanţii sunt în împărăţia cerurilor, nu numai credincioşii ci şi oameni răi care mărturisesc numele lui Hristos. Un om care nu este evreu, nici păgân şi mărturiseşte numele lui Hristos este în împărăţia cerurilor. El poate să fie oricât de imoral sau eretic, dar nu este cazul să fie scos din împărăţia cerurilor. Dar, atunci, este oare corect ca el să fie primit la masa Domnului? Ferească Dumnezeu! Dacă cineva care a căzut într-un păcat şi faptul este cunoscut, atunci el trebuie să fie exclus, dar nu trebuie să fie exclus şi din împărăţia cerurilor. Pentru că, de fapt, excluderea din împărăţie ar însemna să-i fie luată viaţa, pentru că aceasta înseamnă smulgerea neghinei. Şi tocmai aceasta este greşeala în care a căzut creştinătatea lumească nu peste mult timp după ce apostolii au părăsit pământul. Pedepse temporare au fost introduse spre a disciplina şi s-au dat legi pentru ca puterea civilă să-i pedepsească pe cei refractari. Dacă cineva nu onora aceea aşa-numita biserică, nu li se mai îngăduia să mai trăiască. Aşa s-a produs răul împotriva căruia Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici, astfel că Împăratul Constantin a folosit sabia pentru a reprima călcările de rânduieli ecleziastice. El şi succesorii lui au introdus pedepse temporare pentru a trata problema neghinei, încercând s-o smulgă. Să privim, de pildă, biserica Romei, unde este atâta confuzie între biserică şi împărăţia cerurilor: dacă cineva era eretic ei susţineau să fie predat tribunalelor lumii ca să fie ars şi niciodată nu au mărturisit şi nu au corectat acel rău pentru că se pretind infailibili. Presupunând că victimele lor erau chiar neghină, aceasta însemna că îi scoteau afară din împărăţie. Dacă un fir de neghină este smuls de pe câmp, el este omorât. Se poate ca afară să fie oameni care profanează numele lui Dumnezeu, dar ei trebuie să fie lăsaţi în seama lui Dumnezeu să-i judece. Aceasta însă nu elimină responsabilitatea creştinilor faţă de aceia care vin la masa Domnului. Găsim instrucţiuni pentru aceasta în ceea ce este scris cu privire la biserică. “Câmpul este lumea”, pe când biserica îi cuprinde pe aceia care se presupune că sunt madularele trupului lui Hristos. Să privim în 1 Corinteni, unde Duhul Sfânt arată cum trebuie să fie disciplina ecleziastică. Să presupunem că sunt creştini mărturisitori care se fac vinovaţi de un păcat oarecare; asemenea persoane nu trebuie să fie primite în comuniune ca madulare ale trupului lui Hristos, cât timp continuă în acel păcat. Un sfânt adevărat poate cădea într-un păcat văzut, dar biserica, ştiind aceasta, are datoria de a interveni pentru a exprima judecata lui Dumnezeu faţă de acel păcat. Dacă ar fi să permită ca un asemenea om să participe la masa Domnului, atunci L-ar face pe Domnul părtaş cu păcatul. Nu se pune problema dacă acea persoană este convertită sau nu. Un om neconvertit nu are nimic comun cu biserica, iar dacă este convertit, atunci păcatul nu este ceva care să fie trecut cu vederea. Cei vinovaţi nu sunt excluşi din împărăţia cerurilor, dar sunt excluşi din biserică. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură foarte clară pentru ambele adevăruri. Este greşit să fie aplicate pedepse lumeşti pentru un ipocrit, chiar dacă el este demascat. Se poate să caut binele sufletului său, dar nu am nici un motiv să-l pedepsesc în acest fel. Dar, dacă un creştin este vinovat de un păcat, atunci biserica, deşi este chemată să aibă răbdare când este vorba de judecată, nu trebuie să-l tolereze. Cei care sunt neconvertiţi trebuie să fie lăsaţi să-i judece Domnul când se va arăta. Aceasta este învăţătura despre parabola neghinei, care ne dă o imagine solemnă a creştinătăţii. După cum Fiul omului seamănă sămânţa bună, vrăjmaşul Lui seamănă cea rea, care încolţeşte şi creşte odată cu cealaltă, astfel încât în prezent nu putem scăpa de rău. Există remediu pentru răul care pătrunde în biserică, dar, deocamdată, nu şi pentru răul din lume. Este destul de clar, atât din Scriptură cât şi din istorie, că marea greşeală în care a căzut corpul de © www.comori.org

11

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

mărturisitori este aceea de a confunda cele două lucruri – neghina şi grâul; sau, pe aceia care, prin administrarea botezului, erau primiţi să aibă parte de toate privilegiile oficiale şi temporare ale bisericii mărturisitoare, cu cei care erau convertiţi şi erau învăţaţi de Dumnezeu. Dar, pentru a putea face un studiu corect al istoriei bisericii, trebuie să înţelegem marea diferenţă dintre ce putem numi sistemul sacramental şi sistemul vital. O consecinţă a primei greşeli a fost încă o greşeală, la fel de gravă. Marea mulţime de mărturisitori a devenit, în ochii oamenilor, biserica. Oameni evlavioşi chiar au căzut în această cursă, astfel încât a fost pierdută din vedere complet diferenţa dintre biserică şi împărăţie. Cele mai sacre poziţii şi privilegii au ajuns să fie împărţite între omeni evlavioşi şi neevlavioşi. Şi reforma a eşuat complet în a curăţa biserica de acest trist amestec, care s-a transmis până la noi în sistemul anglican, luteran şi presbiterian, după cum arată clar formalităţile botezului şi primirii în biserică. În zilele noastre, sistemul sacramental predomină într-un mod alarmant şi se extinde rapid. Diversele forme de protestantism nu fac deosebirea între ceea ce este autentic şi ceea ce este formal, între ceea ce este viu şi ceea ce este mort. Dar, vai! cel mai grav lucru este că, în biserica mărturisitoare, – în împărăţia cerurilor – sunt mulţi care nu vor vedea niciodată cerul. În împărăţie întâlnim neghină şi grâu, slujitori răi şi slujitori credincioşi, fecioare neantelepte şi fecioare înţelepte. Deşi toţi cei care sunt botezaţi sunt socotiţi în împărăţia cerului, numai cei care au primit viaţa şi sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt aparţin bisericii lui Dumnezeu. Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume Principiul guvernării bisericii Domnul nu s-a mărginit numai la a-i da lui Petru cheile pentru ca să deschidă noua dispensaţiune, ci i-a şi încredinţat administrarea ei internă. Acest principiu este foarte important prin efectul pe care îl are în Biserica lui Dumnezeu. Cuvintele prin care a primit această sarcină sunt următoarele: “orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ce înseamnă aceasta? Considerăm ca este vorba despre autoritate şi putere de la Domnul care să fie exercitate în biserică şi de către biserică, dar limitate ca rezultate la această lume. În cuvintele Domnului nu găsim nimic care să sprijine gândul că biserica ar lua vreo decizie cu privire la cer. Aceasta este interpretarea falsă şi puterea înşelătoare a apostaziei. Biserica pe pământ nu poate spune nimic şi nu poate face nimic care să determine legarea sau dezlegarea în cer, ci sfera de acţiune a bisericii este limitată la pământ, şi, atunci când ea lucrează potrivit cu sarcina pe care i-a dat-o Hristos, ea are promisiunea că hotărârile ei sunt ratificate în cer. Şi, am mai adăuga, nici gând ca biserica sau persoanele cu funcţii oficiale în biserică să se interpună între suflet şi Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea eternă sau judecata eternă. Acest gând este blesfemia îndrăzneaţă a Romei. “Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” El Îşi rezervă în exclusivitate Lui această putere. Pe lângă aceasta, cei supuşi guvernării bisericii sunt iertaţi, sau, cel puţin sunt pe acel teren. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?” El este aplicabil numai celor din cadrul bisericii, care sunt înăuntru. “Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Pentru orice credincios din câmpul larg al creştinătăţii este valabil “printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10:14). De unde rezultă că legarea sau dezlegarea păcatelor de către biserică este numai pentru timpul prezent şi are un caracter strict administrativ. Este de fapt principiul divin de a primi persoane în Adunarea lui Dumnezeu pe temeiul unei mărturii potrivite despre convertirea lor, învăţătură sănătoasă şi sfinţenie a vieţii. De asemenea, este vorba despre excluderea păcătoşilor care nu se pocăiesc până când vor fi aduşi la adevărata pocăinţă. Dar unii cititori s-ar putea să aibă impresia că această putere i-a fost dată numai lui Petru şi apostolilor, după care ea a încetat odată cu plecarea lor. Aceasta este o greşeală. Este adevărat că aceasta i-a fost dat lui Petru prima dată, după cum am văzut, şi nu este nici o îndoială că o putere mai mare s-a exercitat în zilele apostolilor decât în orice alt timp de atunci încolo, dar ei nu aveau atunci o autoritate mai mare. © www.comori.org

12

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

Biserica are aceeaşi autoritate acum pentru a aplica disciplina în adunare, chiar dacă nu are putere. Cuvântul Domnului rămâne neschimbat. Numai un apostol putea vorbi ca Pavel în 1 Corinteni 5: “În Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos): să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. Acest cuvânt prezintă puterea spirituală a apostolului, nu judecata bisericii*. Acelaşi apostol, în legătură cu aceeaşi adunare, spune “Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” (1. Cor 5:13). Deci, excluderea era nu numai actul apostolului, ci al întregii adunări. Astfel, în acel caz, păcatele persoanei excomunicate erau legate, chiar dacă era, în mod evident, un om convertit. În cea de-a doua epistolă, în capitolul 2, vedem că acea persoană este restaurată complet. Pocăinţa lui a fost acceptată de adunare şi păcatele lui au fost dezlegate. Revărsarea inimii apostolului cu această ocazie şi îndemnurile lui către biserică sunt lecţii valoroase pentru toţi cei care au a face cu guvernarea în biserică şi au scopul de a înlătura acea suspiciune rece cu care un frate care a rătăcit este deseori admis din nou la privilegiile adunării. “Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta care i s-a dat de către cei mai mulţi; încât, dimpotrivă, este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva unul ca acesta să fie copleşit de prea multă întristare. De aceea, vă îndemn să-i arătaţi dragoste” (2. Cor 2:6-8). Aici avem un caz care ilustrează guvernarea adunării potrivit cu voia lui Hristos. “Orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”. Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent Cum se pot aplica în prezent aceste principii este o chestiune care prezintă dificultate pentru mulţi. Ei bine, trebuie numai să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să putem şi să dorim să spunem: “nu putem face ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2. Cor 13:8). Puterea şi autoritatea administrativă despre care vorbim le-a fost dată nu numai lui Petru şi apostolilor, ci şi bisericii. În Matei 18 ne este prezentat la lucru principiul expus în capitolul 16: “Spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”. Astfel, învăţăm că hotărârile a doi sau trei care sunt strânşi împreună în Numele lui Hristos sunt apreciate divin la fel ca administraţia lui Petru. Şi, din nou, în Ioan 20, Domnul le încredinţează ucenicilor săi acelaşi principiu al guvernării, deci ucenicilor şi nu numai apostolilor, şi aceasta tot pe terenul învierii, unde adunarea trăieşte unită cu Hristos, Omul înălţat. Aceasta este extrem de important. Duhul de viaţă în Isus Hristos îi eliberează pe ucenici – orice ucenic este liber – de legea păcatului şi morţii. Biserica este zidită pe “această stâncă” – Hristos în înviere, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui. “Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi·le-a spus: «Pace vouă!» Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: «Pace vouă!» Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi ·le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt»”. Domnul întemeiază, ca să spunem aşa, şi inaugurează, noua creaţie. Ucenicii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi cu pace şi cu Duhul de viaţă în Hristos Isus. Ei trebuie să meargă ca mesageri ai Lui, de la locul mormântului gol, de unde a înviat El, purtând mesajul binecuvântat al păcii şi vieţii eterne către o lume încovoiată sub păcat, dureri şi moarte. Ne este prezentat clar şi principiul guvernării interne şi administrarea acestuia revine adunării creştine, aceasta dându-i un caracter ceresc, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea omului. © www.comori.org

13

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

* n.a.) “A da pe mâna lui Satan este un act de putere, iar excluderea unei persoane este o datorie care ţine de fidelitatea adunării. Fără-ndoială, excluderea din adunarea lui Dumnezeu este ceva foarte grav, care ne lasă expuşi durerilor şi unor juste tulburări ale inimii care pot fi aduse de vrăjmaş, dar a da pe cineva în mod direct pe mâna lui Satan este un act de putere, cum a fost în cazul lui Iov, când a fost spre binele lui. Pavel a făcut aceasta în 1 Corinteni 5, deşi el făcea aceasta lucrând pe terenul adunării, şi o făcea pentru nimicirea cărnii. Şi, din nou, în 1 Timotei 1, făcea acest lucru, dar fără referire la adunare, pentru ca Imeneu şi Alexandru să înveţe să nu mai hulească. Orice disciplinare are ca scop corectarea persoanei, deşi se face spre a păstra sfinţenia casei lui Dumnezeu, şi curăţeşte conştiinţele sfinţilor” (Present Testimony, vol. 1, p. 392, New Series). Principiul primirii în adunare la început Deoarece acest principiu este baza potrivită pentru orice adunare creştină, este bine să privim puţin la cum lucra în zilele apostolilor, pentru că este sigur că apostolii i-au înţeles sensul şi ştiau cum să-l aplice. În ziua Cincizecimii şi câtva timp după aceea nu se vede ca aceia de curând convertiţi să fi fost supuşi la o cercetare a autenticităţii credinţei, nici de către apostoli, nici de alţii. “Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Fapte 3:41). Astfel, primirea Cuvântului a fost temeiul pentru botez şi comuniune, dar lucrarea era în întregime în mâinile lui Hristos. Şi Domnul adăuga la biserică pe aceia care erau mântuiţi. Încercarea de înşelăciune a lui Anania şi a Safirei a fost imediat detectată şi Petru a acţionat în mod potrivit. Dar atunci Duhul Sfânt lucra nestânjenit, cu măreţie şi putere, iar Petru a recunoscut aceasta, drept care i-a spus lui Anania: “De ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?” Dar această stare de puritate a trecut nu peste mult timp şi a venit falimentul – Duhul Sfânt a fost întristat şi a devenit necesar ca aceia care vor să fie în comuniune să fie cercetaţi ca să fie cunoscut dacă motivele lor şi starea sufletului lor este după gândul lui Hristos. Acum suntem în starea descrisă în 2 Timotei 2 şi se cuvine să fim în comuniune cu cei “care-L cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată”. După ce biserica a ajuns să fie atât de mult amestecată cu oameni care doar se zic a fi martori este necesară multă grijă când este de primit cineva în comuniune. Nu mai este suficient ca o persoană să spună că s-a convertit şi, cerând să fie primit în biserică, acea persoană să fie primită numai în temeiul declaraţiilor făcute, ci trebuie ca respectiva persoană să fie cercetată de creştini cu experienţă. Când cineva mărturiseşte că s-a trezit şi a simţit păcatul şi a fost adus la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, acea mărturisire trebuie cercetată de cei care au trecut şi ei prin acelaşi gen de experienţă. Şi chiar când convertirea este aparent autentică trebuie avută o grijă evlavioasă împreună cu blândeţe, ca nu cumva, chiar fără să ştim, să primim ceva care Îl dezonorează pe Hristos, ne întinează pe noi şi slăbeşte adunarea. Pentru aceasta este necesar discernământ spiritual. Şi aceasta este adevărată bunătate faţă de cel care cere să fie în comuniune şi nimic mai mult decât a onora cum se cuvine pe Hristos şi curăţia comuniunii. Comuniunea creştină ar lua sfârşit dacă persoanele ar fi primite numai pe temeiul propriei lor păreri despre sine. În Faptele apostolilor 9 vedem cum se aplică practic acest principiu chiar în cazul marelui apostol. Şi, sigur, dacă nu putea fi acreditat cu o mărturie potrivită, cine era să se plângă? Totuşi şi acest caz deosebit poate fi luat ca ilustraţie practică pentru subiectul pe care-l tratăm. Vedem cum atât Anania în Damasc cât şi biserica de la Ierusalim punând sub semnul întrebării convertirea lui Saul, deşi era o convertire reală. Sigur că fusese un duşman declarat al Numelui lui Hristos, ceea ce i-a făcut pe ucenici mult mai atenţi. Anania a ezitat să-l boteze până când nu a fost pe deplin satisfăcut în legătură cu convertirea lui. El L-a întrebat pe Domnul în acea privinţă, iar, după ce a auzit ce gândea El, a mers direct la Saul şi l-a asigurat că fusese trimis de acelaşi Isus care i se arătase pe © www.comori.org

14

Istoria Bisericii

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

drumul spre Damasc şi a confirmat ceea ce se întâmplase. Saul a fost mângâiat mult, şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat. Apoi, cu privire la ceea ce a făcut biserica de la Ierusalim citim “ajungând la Ierusalim, încerca să se alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum** în Damasc a vorbit cu îndrăzneală în Numele lui Isus” (Fapte 9:26-27). Pavel este un model pentru biserică în multe privinţe, inclusiv în aceasta. El este primit în adunare – toţi cei care cer trebuie să fie astfel primiţi – pe temeiul unei mărturii potrivite despre autenticitatea creştinismului său. Dar, dacă trebuie avută multă grijă evlavioasă ca să putem detecta orice Simon magul, trebuie şi blândeţe şi răbdare pentru cei timizi şi care au îndoieli. Cu toate acestea, trebuie să căutăm viaţa în Hristos şi să vedem lucruri potrivite cu aceasta (v. Rom 14, 25; 1 Cor. 5 şi 2 Cor. 2). Cărarea bisericii este întotdeauna îngustă. Papalitatea s-a arătat deosebit de rea prin aceea că a folosit rău prerogativa bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, culminând cu absoluţia dată de preoţime. Protestantismul a mers la cealaltă extremă – probabil temându-se ca nu cumva să semene vreun pic cu papalitatea - şi a desfiinţat complet disciplina. Calea credinţei este a urma cuvântul Domnului. Având astfel clare principiile fundamentale ale bisericii şi ale împărăţiei, ajungem la Cincizecime – primul moment din istoria bisericii pe pământ. Dacă nu am înţeles principiile creştinismului atunci nu vom putea înţelege corect niciodată istoria lui.

© www.comori.org

15

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin Sărbătoarea iudaică a Cincizecimii poate fi numită ziua de naştere a bisericii creştine. Era şi aniversarea dării legii pe Muntele Sinai, deşi nu se pare că evreii ţineau o sărbătoare pentru a comemora acel eveniment. Biserica s-a format la cincizeci de zile după învierea Domnului şi atunci a început istoria ei. Sfinţii Vechiului Testament nu fac parte din biserica Noului Testament. Biserica nu exista de fapt înainte de Cincizecime. Toţi sfinţii, de la început, au aceeaşi viaţă eternă, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi acelaşi cer va fi casa lor pentru totdeauna, dar sfinţii Vechiului Testament fac parte din altă dispensaţiune sau din alte dispensaţiuni, care s-au încheiat înainte de venirea lui Hristos. Fiecare dispensaţiune îşi are începutul, progresul, declinul şi căderea şi îşi va avea propria ei reflexie în cer. Atât persoanele cât şi dispensaţiunile se vor deosebi acolo. De aceea, în Evrei 11, când vorbeşte despre cei vrednici din vechime, apostolul spune: “Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi” (v. 39-40). Sigur că, dacă Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai bune, trebuie să fie şi ceva diferit. Să nu ne găsim să obiectăm faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În Matei 16 Domnul a spus: “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, şi, cu aceeaşi ocazie i-a dat lui Petru cheile ca să deschidă noua dispensaţiune. Atunci el nu începuse încă zidirea bisericii şi uşa împărăţiei cerurilor nu fusese deschisă încă. Dar diferenţa dintre vechi şi nou se va vedea mai clar când vorbim despre evenimentele de la Cincizecime. Începem cu Levitic 23. Copiilor lui Israel li se poruncise să aducă preotului un snop din cele dintâi roade ale secerişului lor, ca el să îl legene înaintea Domnului şi să fie primit pentru ei. Considerăm că acest ritual preînchipuia învierea Domnului nostru în dimineaţa după sabatul iudaic, terenul primirii de către Dumnezeu a creştinului în Hristos cel înviat. “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat” (Levitic 23:10-11, v şi Matei 28 şi Marcu 16). Şapte săptămâni întregi după legănarea snopului era ţinută Cincizecimea. Cea de mai înainte era socotită prima zi a secerişului în Iudeea, iar ultima era ziua când tot grâul se presupunea că fusese recoltat. Atunci ei aveau o sărbătoare solemnă de mulţumire. Acea sărbătoare era caracterizată de două pâini coapte cu făina din noua recoltă, care erau coapte cu aluat şi scoase din locuinţele lor. Unii au crezut că acele două pâini prefigurează chemarea şi scoaterea afară a bisericii compuse din iudei şi naţiuni. Poate să fie şi aşa, dar numărul este semnificativ pentru că, în Israel, era necesar să fie doi martori pentru a considera mărturia valabilă. Aluatul indică, fără îndoială, păcatul care este în cel credincios, şi, desigur, şi în biserică în starea în care ea se află în timp. Împreună cu snopul legănat – imagine a lui Hristos înviat, curat şi sfânt – este adusă o jertfă de miros plăcut, dar nu este adusă jertfă pentru păcat. Împreună cu cele două pâini – simbol al celor care sunt ai lui Hristos – era adusă şi o jertfă pentru păcat, deoarece, păcatul fiind prezent, era necesară o jertfă ca săl acopere. Deşi jertfa desăvârşită a lui Hristos, adusă o singură dată, unică, rezolvă inaintea Dumnezeu atât problema păcatului care locuieşte în cei credincioşi cât şi multe păcate comise în viaţă, totuşi, rămâne faptul, care îl şi experimentăm, că păcatul este în noi, şi va fi aşa cât timp suntem în lume. Toţi recunosc acest fapt, chiar dacă nu toţi văd că lucrarea lui Hristos este completă. Creştinul, printr-o © www.comori.org

16

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

singură jertfă, este făcut desăvârşit pentru totdeauna, deşi se poate să fie umilit şi să mărturisească înaintea lui Dumnezeu fiecare cădere. Semnificaţia simbolică a Cincizecimii s-a împlinit în mod remarcabil prin coborârea Duhului Sfânt. El a coborât pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (v. Ioan 11:52). În urma acestui mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou vas al mărturiei: biserica lui Dumnezeu. Acum, să urmărim ordinea evenimentelor. Întâi, Învierea şi înălţarea lui Hristos Întruparea, crucificarea şi învierea sunt cele trei mari fapte sau adevăruri fundamentale pentru biserică sau pentru creştinism. Întruparea a fost necesară pentru a putea fi crucificat, şi primele două au fost necesare pentru a putea avea loc învierea. Este un adevăr binecuvântat că Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, dar la fel de adevărat este că şi credinciosul a murit în moartea Lui (v. Romani 6, Coloseni 2). Viaţa creştinului este în înviere. Biserica este zidită pe Hristos cel înviat. Numai biserica asociată cu Hristos înviat şi glorificat este un adevăr mai minunat decât întruparea şi crucificarea. În Faptele apostolilor 1 avem cele cu privire la înviere şi înălţare, dar şi ceea ce au făcut apostolii înainte de coborârea Duhului Sfânt. Domnul cel binecuvântat, deşi în înviere, vorbeşte şi lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt le-a dat El porunci apostolilor pe care îi alesese. Acest fapt se cuvine să-l reţinem deoarece ne învaţă două lucruri: 1. Caracterul unirii noastre cu Hristos; Duhul Sfânt în creştin şi în Domnul cel înviat îi uneşte. “Cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El” (1 Cor 6:17). Deci sunt uniţi printr-un singur Duh. 2. Acest fapt important prezintă adevărul binecuvântat că Duhul Sfânt locuieşte şi lucrează în creştin de asemenea după ce el va fi chiar înviat. Atunci, el nu va mai avea – ca acum – de luptat împotriva cărnii din noi, ci va fi neîntristat şi nestânjenit şi ne va face să ne bucurăm deplin de cele din cer, în închinare fericită, în slujire binecuvântată şi de toată voia lui Dumnezeu. Domnul înviat i-a îndemnat pe apostoli să aştepte la Ierusalim “promisiunea Tatălui” (v. Luca 24:49), despre care îl auziseră vorbind. “Pentru că Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” (Fapte 1:5). Nu mai este vorba despre promisiunile temporare date lui Israel, deoarece acest câmp va fi lăsat la o parte până într-o zi viitoare, ci promisiunea Tatălui că va da Duhul Sfânt era ceva cu totul deosebit şi diferit şi în ceea ce priveşte rezultatele. Domnul a vorbit cu apostolii Lui despre mai multe lucruri cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, apoi Sa înălţat la cer şi un nor L-a primit, ascunzându-L privirilor lor. Cu aceeaşi ocazie ne este dată în modul cel mai clar şi învăţătura cu privire la venirea din nou a Domnului. “Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11). Este destul de evident din aceste cuvinte că El S-a înălţat personal, în mod văzut şi în trup, şi că în mod asemănător va şi veni din nou, că va apărea sub ceruri şi Se va arăta în trup înaintea oamenilor de pe pământ, în mod personal, vizibil şi în trup, dar atunci va fi cu putere şi glorie mare. Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri: 1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume; 2. Că el va veni din nou în lume. Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al © www.comori.org

17

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

mărturiei lor şi ei trebuiau să aştepte puterea de sus. Ajungem acum la cel de-al doilea mare eveniment, a cărui importanţă merge mai departe decât celelalte în ceea ce priveşte starea omului în această lume: darul Duhului Sfânt. Acum nu va fi numai Dumnezeu pentru noi, ci Dumnezeu în noi. Aceasta s-a întâmplat la Cincizecime. Coborârea Duhului Sfânt Venise timpul. Lucrarea de răscumpărare se încheiase, Dumnezeu fusese glorificat, Hristos era la dreapta Lui în cer, iar Duhul Sfânt a coborât pe pământ. Dumnezeu Şi-a inaugurat biserica, şi a făcut aceasta într-un mod potrivit cu înţelepciunea, puterea şi gloria Lui. S-a produs un mare miracol şi a fost dat un semn vizibil. Aşa este consemnat acest eveniment. “Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4). Poate că este bine să zăbovim un moment aici pentru a lua notă de câteva lucruri în legătură cu coborârea Duhului Sfânt şi manifestarea putereii Lui în această zi importantă. În primul rând era împlinirea promisiunii Tatălui; Însuşi Duhul Sfânt era trimis din cer. Acesta este marele adevăr al Cincizecimii. Duhul Sfânt a coborât din cer pentru a locui în biserică, în acel loc care a fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Era şi împlinirea Cuvântului Domnului către apostoli, “nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit. Descoperirea completă a învăţăturii despre “un singur trup” aştepta lucrarea lui Pavel, după cum spune el în alt loc: “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Cor 12:13). Dar, pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, avem o binecuvântare deosebit de personală, care este şi ceva relativ nou pe pământ: Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Şi, mulţumiri fie aduse Domnului, acest fapt este la fel de valabil azi cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea completă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Domnul a spus: “Duhul adevărului ... rămâne în voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în biserică, şi acum, ce adevăr binecuvântat! Ştim că Dumnezeu nu numai că este pentru noi, ci este şi în noi şi cu noi. Când Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere, El a apărut în chip de porumbel, ca o imagine frumoasă a purităţii, blândeţii şi smereniei lui Isus. El nu şi-a înălţat vocea pe străzi, nici nu a rupt o trestie frântă, nici nu a stins un fitil fumegând. Dar, în situaţia ucenicilor care au aşteptat la Ierusalim, coborârea Duhului Sfânt a fost ceva diferit: El a coborât asupra lor în “limbi împărţite, ca de foc şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei”. A fost ceva caracteristic. Era puterea în mărturie, acea mărturie care trebuia să se răspândească nu numai în Israel, ci la toate naţiunile pământului. Cuvântul lui Dumnezeu judecă pe toţi cei care sunt înaintea lui: erau limbi ca de foc. Judecata lui Dumnezeu asupra omului din cauza păcatului a fost exprimată judiciar la cruce, iar acum acest fapt solemn trebuie să fie larg cunoscut prin puterea Duhului Sfânt. Totuşi, harul domneşte, şi domneşte prin dreptate, spre viaţa eternă, prin Hristos Isus. Este proclamată graţierea celui vinovat, salvarea celui pierdut, pacea celui tulburat şi odihna celui obosit. Toţi cei care cred sunt şi vor fi pentru totdeauna binecuvântaţi în şi împreună cu Hristos înviat şi glorificat. Trebuie să fi fost o imensă uimire şi consternare pentru sinedriu şi pentru poporul iudeu să vadă reapariţia cu o asemenea putere a discipolilor lui Isus cel crucificat. Sigur că ei considerau că, odată ce © www.comori.org

18

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Maestrul nu mai era, discipolii nu vor putea face nimic de la ei, pentru că majoritatea lor erau oameni simpli, neînvăţaţi. Dar cât de uimit trebuie să fi fost poporul când i-au auzit pe acei oameni simpli predicând cu curaj pe străzile Ierusalimului şi convertind mii de oameni la religia lui Isus! Chiar şi privită sub aspect istoric, scena este impresionant de interesantă şi nu există nimic asemănător în analele istoriei. Isus fusese crucificat, şi, după socotelile poporului, pretenţiile lui de a fi Mesia fuseseră îngropate odată cu trupul lui. Soldaţii care păzeau mormântul fuseseră mituiţi pentru a lansa o minciună în legătură cu învierea Lui, şi, fără-ndoială, interesul maselor trecuse, iar cetatea şi închinarea la templu îşi reluaseră cursul de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment important. Dar Dumnezeu nu avea să lase ca aceste lucruri să treacă şi totul să continue în linişte, ci a aşteptat timpul potrivit pentru ca să revendice drepturile Fiului Său chiar în locul unde fusese umilit. Aceasta a avut loc în dimineaţa zilei Cincizecimii. Brusc, pe neaşteptate, discipolii Lui, care se împrăştiaseră, au apărut cu putere miraculoasă şi, plini de îndrăzneală, i-au acuzat pe conducători şi tot poporul pentru arestarea Lui şi pentru procesul şi crucificarea Lui: ei Îl uciseseră chiar pe Mesia al lor. Dar Dumnezeu L-a înviat ca să fie Domn şi Mântuitor şi L-a înălţat în cer, la dreapta Lui. “Unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult” (Romani 5:20). Putem spune că şi sentinţa de la Babel a fost anulată în acea zi minunată, pentru că în diferitele limbi, prin care omul a fost blestemat de Dumnezeu, a fost vestită mântuirea. Această minuntă lucrare a puterii lui Dumnezeu a atras mulţimile, care erau uimite şi făceau speculaţii cu privire la fenomenul ciudat. Fiecare auzea buzele acelor sărmani galileeni vestind lucrările minunate ale lui Dumnezeu chiar în limba ţării din care venise. Iudeii din Ierusalim, neînţelegând acele limbi străine, şi-au bătut joc de ei. Atunci Petru s-a ridicat şi le-a vorbit în limba lor şi le-a dovedit din scripturile lor ceea ce se întâmplase. Primul apel adresat de către Petru iudeilor Astfel, citim: “Şi locuiau în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din orice naţiune a celor de sub cer. Şi zvonul despre aceasta răspândindu-se, mulţimea s-a adunat şi era nedumerită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în propria lui limbă. Şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: «Iată, toţi aceştia care vorbesc, nu sunt ei galileeni? Şi cum îi auzim noi pe fiecare în propria noastră limbă în care am fost născuţi? Parţi, şi mezi, şi elamiţi, şi cei care locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, şi în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei care sunt lângă Cirene, şi romani în trecere, şi iudei, şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile mari ale lui Dumnezeu!» Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: «Ce să fie aceasta?» Dar alţii spuneau în batjocură: «Sunt plini de must!» Dar Petru, stând împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi aceasta şi plecaţi urechea la cuvintele mele: pentru că aceştia nu sunt beţi, cum gândiţi voi, fiindcă este al treilea ceas al zilei»” (Fapte 2:5-14) – adică, după timpul nostru, era ora nouă dimineaţa, ceasul rugăciunii la templu. Astfel, Petru a luat conducerea şi le-a explicat iudeilor că lucrurile minunate pe care le văzuseră în dimineaţa aceea nu erau rezultatul unor spirite excitate, ci erau lucruri la care ei trebuia să se fi aşteptat, potrivit cu scripturile lor, “ceea ce s-a spus prin profetul Ioel”. Dar, să remarcăm terenul pe care stătea Petru când predica atât de îndrăzneţ. El era pe terenul învierii şi al înălţării lui Hristos. Acest aspect este de reţinut pentru că arată ce anume este la baza bisericii şi de unde începe istoria ei. Aceea era prima zi a existenţei ei, prima pagină a istoriei ei şi primele triumfuri ale darului nespus de mare oferit de Dumnezeu omului. “Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi. Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». Să ştie deci sigur toată casa lui © www.comori.org

19

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fapte 2:32-36). Cităm ceea ce spunea altcineva despre efectele primei predici a lui Petru şi despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. “Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura toate motivele care-i individualizau pe cei care o primeau, unindu-i într-un singur suflet şi într-un gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, erau în comuniune unii cu alţii, frângeau pâinea şi îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei şi multe semne şi minuni se făceau prin mâinile apostolilor. Ei erau uniţi prin cele mai strânse legături, nimeni nu spunea că are ceva al său, ci toţi îşi împărţeau proprietăţile cu cei care erau în nevoie. Ei erau zilnic în templu, locul public în Israel pentru exerciţii religioase, în timp ce îşi aveau şi strângerea lor deosebită, frângând pâinea acasă. Ei mâncau cu bucurie şi cu inima veselă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi tuturor celor din jurul lor. Aşa s-a format adunarea, şi, în fiecare zi, Domnul adăuga la ea rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care trebuia să fie salvată de judecăţile care trebuiau să se abată asupra naţiunii care-L respinsese pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia al lor. Dumnezeu i-a adus în adunare – care era recunoscută de El ca fiind a Lui prin prezenţa Duhului Sfânt – pe aceia din Israel pe care i-a cruţat. A început o nouă ordine a lucrurilor, marcată de prezenţa Duhului Sfânt. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri exista încă până la executarea judecăţii asupra ei. Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se, în acelaşi timp, intrarea naţiunilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme”*.

* J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18. Aceasta este deci biserica lui Dumnezeu: o strângere laolaltă a celor pe care Dumnezeu i-a chemat pentru Numele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt. Iubirea domină şi caracterizează adunarea de curând formată. Marile victorii ale harului în acea zi memorabilă atestau deplin puterea Domnului înălţat şi prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt. Trei mii s-au convertit în urma unei singure predici. Cei care fuseseră vrăjmaşi juraţi ai Domnului şi care se făcuseră părtaşi la uciderea Lui au ajuns în agonie sub puterea cuvântului lui Petru. Înspăimântaţi la gândul că ei îl uciseseră chiar pe Mesia al lor şi că Dumnezeu, în prezenţa căruia se aflau, Îl înălţase la dreapta Lui, în cer, ei au strigat: “Ce să facem, fraţilor?” Petru a căutat apoi să adâncească lucrarea cea bună din sufletele lor, să-i smerească pe iudeii înainte atât de mândri şi de batjocoritori. “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. El nu le-a spus numai “Credeţi în Domnul Isus şi veţi fi mântuiţi”, deşi este cert faptul că, oriunde lucrarea este autentică, credinţa şi pocăinţa vin împreună. Petru insistă însă asupra pocăinţei pentru că vina lor era mare şi era necesară o lucrare morală profundă în conştiinţa lor ca ei să fie smeriţi. Trebuia ca ei să-şi vadă vina lor înaintea lui Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor la picioarele Aceluia pe care ei Îl respinseseră şi Îl crucificaseră. Totuşi, totul era numai har. Inimile lor au fost atinse şi ei au trecut de partea lui Dumnezeu şi împotriva lor înşişi. S-au pocăit cu adevărat, au fost iertaţi şi au primit darul Duhului Sfânt. Acum, ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa eternă şi Duhul Sfânt locuieşte în ei. Realitatea schimbării s-a arătat printr-o schimbare completă a caracterului lor. “Aceia deci care au primit Cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. © www.comori.org

20

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Botezul după mărturisirea păcatelor, primirea în adunare, cina Domnului, părtăşia cu sfinţii şi rugăciunea erau lucruri care îi deosebeau de alţii. Pentru moment, rugăciunea Domnului, “ca ei să fie una”, a primit răspuns, după cum citim în capitolul 4. “Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Acum, pentru a păstra continuitatea, vom merge la capitolul 10. Chemarea naţiunilor Centurionul Corneliu, un om pios, şi cei care erau împreună cu el au fost primiţi în adunarea lui Dumnezeu. În prima lui cuvântare. Petru lăsase să se subanţeleagă că şi ei erau chemaţi. Apoi, el a fost chemat în mod special şi a primit instrucţiuni speciale cu privire la planul Domnului ca să deschidă uşa celor dintre naţiuni care se tem de Dumnezeu. În acel timp adunarea era compusă în principal, dacă nu în exclusivitate, din iudei. Dar Dumnezeu s-a purtat blând cu poporul său din vechime, ţinând cont de prejudecăţile lor. “Corneliu, un centurion ... evlavios şi temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui, şi care făcea milostenii poporului şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu”. Personal ei nu puteau avea nici un fel de obiecţiuni ca sa primească o asemenea persoană. Astfel, Dumnezeu este plin de har, blând şi îndurător. Şi Petru a fost tratat astfel încât a ajuns să nu mai aibă nici un dubiu cu privire la voinţa divină. Cu multă grijă, Dumnezeu a redus la tăcere raţionamentele lui şi i-a înfrânt încăpăţânarea cu o mustrare blândă: “ceea ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti necurat”. Deşi încet, Petru a trecut la lucru, având o lucrare nouă. Şi nimic nu i s-a părut mai surprinzător lui Petru decât ca naţiunile să fie aduse şi ele la binecuvântare fără ca ele să devină iudei sau să se supună rânduielilor iudaice. Acesta a fost un salt uriaş atât pentru Petru şi pentru naţiuni, cât şi ca fapt în sine. Aceasta loveşte chiar la rădăcină papalitatea, puseismul, succesiunea apostolică şi orice sistem de rânduieli. În fapt pune în lumină perfect dispensaţiunea de faţă. “Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El”. Este clar că nu mai era necesar să devină cineva iudeu sau să se supună la ceremonii şi ritualuri vizibile pentru ca să se bucure de toate bogăţiile cerurilor. Fără ca apostolii să-şi pună mâinile peste ei – deşi Petru însuşi, cu puterea şi autoritatea divină era prezent – şi înainte ca ei să fie botezaţi cu apă, ei au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Pe când Cuvântul lui Dumnezeu ieşea de pe buzele lui Petru, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care l-au ascultat. Înainte de aceasta, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, se făcuse o lucrare binecuvântată în inima lui Corneliu: el era un suflet care a fost adus la viaţă în mod divin. Primirea vieţii prin lucrarea Duhului Sfânt este ceva diferit de a fi pecetluit cu Duhul. Pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui, trebuie mai întâi să fie ceva pe care El să-l pecetluiască. Duhul nu poate pecetlui firea noastră cea veche, ci trebuie să existe o fire nouă, ca pe aceea să o pecetluiască. Deci, în istoria oricărui creştin, trebuie să existe un moment când el are viaţa nouă, dar nu este pecetluit. Dar, mai devreme sau mai târziu, lucrarea este încheiată (Efes 1:13). De exemplu, fiul risipitor a primit viaţa sau a fost convertit atunci când a părăsit acea “ţară îndepărtată”, dar atunci el era încă străin de iubirea şi harul Tatălui, şi, în consecinţă, nu avea încă acea credinţă care se poate baza cu calm pe Hristos ca resursă pentru orice binecuvântare. Deşi el avea viaţa nouă, el era legalist, dacă nu necredincios. Este sigur că el nu a fost pecetluit cu Duhul în ceea ce priveşte iertarea şi primirea lui până când nu a primit sărutul împăcării şi inelul ca simbol al iubirii eterne. Evanghelia mântuirii este ceva care preocupă sufletul. Se poate ca, după o lucrare autentică a Duhului Sfânt în suflet să urmeze o perioadă de necredinţă care-L dezonorează pe Hristos. Fiul risipitor avea oarece credinţă că era ceva bun în inima Tatălui, fapt pentru care s-a apropiat de el, dar este cert că el nu avea credinţa evanghelică deplină. “Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33). Oriunde este credinţă în Hristos şi în lucrarea Lui, acolo este pecetea lui Dumnezeu. Pavel însuşi a fost, cel puţin timp de trei zile, în cele mai profunde exerciţii ale sufletului, fără pacea şi odihna pe care o dă pecetluirea Duhului Sfânt. “A fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat, nici n-a băut” (Fapte 9:9). Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte. © www.comori.org

21

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Pecetluirea naţiunilor Să observăm un fapt important în legătură cu primirea naţiunilor: ei au primit Duhul Sfânt numai prin predicarea Cuvântului. La Ierusalim, iudeii au fost mai întâi botezaţi, apoi au primit Duhul Sfânt. În Samaria, samaritenii nu numai că au fost botezaţi, ci au venit şi apostolii şi şi-au pus mâinile asupra lor, cu rugăciune, înainte ca ei să primească Duhul Sfânt. Dar, la Cezareea, fără botez, fără punerea mâinilor şi fără o rugăciune specială, naţiunile au primit cele mai bogate binecuvântări creştine, şi aceasta deşi învăţătura cu privire la biserica în trup al lui Hristos nu fusese descoperită. Harul lui Dumnezeu, arătat astfel faţă de naţiuni la începutul dispensaţiunii, a caracterizat întreaga dispensaţiune de atunci încolo. Noi suntem dintre naţiuni; nu suntem nici iudei, nici samariteni. Acesta este motivul pentru care căile lui Dumnezeu în har faţă de naţiuni au o aplicaţie specială pentru noi. Nu există nici un caz consemnat de istoricii inspiraţi în care cineva să fi fost botezat fără a fi mărturisit credinţa în Hristos. Dar, dacă ar fi să urmăm modelul de la Cezareea, trebuie să căutăm pecetluirea cu Duhul şi nu numai viaţa cea nouă, pacea cu Dumnezeu şi credinţa în Hristos înainte de botez. Cazul lui Corneliu este chiar la începutul dispensaţiunii noastre şi este prima expresie a harului faţă de naţiuni, şi, în mod sigur, trebuie să fie un model pentru predicatorii şi ucenicii dintre naţiuni. Când Cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost atunci predicat lui Corneliu, este crezut acum, putem fi siguri că urmează aceleaşi efecte în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu. Ordinea divină a lucrurilor prezentate aici este: predicarea, credinţa, pecetluirea şi botezul. Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu se schimbă deşi, după cum spun oamenii, timpurile se schimbă, şi opiniile oamenilor se schimbă şi rânduielile religioase se schimbă şi ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Iudeii, naţiunile şi samaritenii au mărturisit credinţa în Hristos înainte de a fi botezaţi. Întradevăr, botezul presupunea că acela care era botezat avea viaţa prin credinţă şi nu că viaţa îi era transmisă prin aplicarea botezului, cum învaţă catolicii anglicani. Ei spun că “Harul şi viaţa sunt transmise prin sacramente şi că acestea au efect numai prin acele mijloace, fără a avea legătură cu exerciţiul vreunei părţi a intelectului persoanei aduse în unire. Botezul sfânt îi dă o viaţă spirituală nouă aceluia căruia i se aplică”*.

* The Church and the World, pag. 178-188 Abia dacă mai este nevoie să spunem că asemenea noţiuni sunt total contrare Scripturii. Putem afirma că botezul nu transmite nimic. Viaţa se capătă prin alte mijloace, după cum ne învaţă în mod clar Scripturile. Convertirea sau “naşterea din nou” se face, în toate cazurile, fără excepţie, prin Duhul Sfânt. În 1 Petru citim: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din inimă curată, fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1. Petru 1:22-23). Aici adevărul Evangheliei este privit ca fiind mijlocul, iar Duhul Sfânt ca puterea care lucrează convertirea. Hristos sau Dumnezeu în Hristos este noul obiect al sufletului. Această schimbare are loc prin Duhul şi adevărul lui Dumnezeu. Cei care au credinţa că botezul cu apă face această schimbare cred, vai! într-o mare iluzie*.

* n.a.) Următoarea declaraţie scurtă a “părinţilor” din secolul al patrulea cu privire la botez va arăta cititorilor noştri sursele sau autorităţile pentru multe lucruri care le spun şi le fac în zilele noastre ritualiştii. Autoritatea Scripturii este lăsată laoparte. “La Paşte şi la Cincizecime şi în unele locuri la Epifanie, ritualul botezului era administrat în mod public - adică în prezenţa credincioşilor – tuturor celor convertiţi de-a lungul anului, cu excepţia câtorva cazuri când era bine ca acea ceremonie să fie făcută neîntârziat, sau atunci când creştinul timid o © www.comori.org

22

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

amâna până la sfârşitul vieţii, cum a fost cazul cu Constantin: o practică demult condamnată de cler. Amânarea arată cât de mult era înrădăcinată în mintea creştinului credinţa în importanţa şi eficacitatea ritualului. Era o lustraţie completă [purificare] a sufletului. Neofitul [cel convertit de curând] ieşea din apa botezului într-o stare de inocenţă perfectă. Porumbelul – Duhul Sfânt – plana mereu deasupra cristelniţei sfinţind apele pentru tainica abluţiune a tuturor păcatelor din viaţa trecută. Dacă sufletul nu suferea o pângărire ulterioară, el trecea dintrodată pe tărâmul purităţii şi fericirii; adică inima era curăţită, înţelegerea era luminată şi duhul era îmbrăcat în nemurire. Îmbrăcat în alb, simbol al purităţii ireproşabile, candidatul se apropia de baptisteriu – care, în bisericile mari, era într-o altă clădire. Catiheţii [unul din primele stadii în învăţătura creştină] se întorceau spre vest, domeniul lui Satan, şi, în trei rânduri, se lepădau de puterea lui. El se întorcea spre est pentru a adora Soarele Dreptăţii şi a proclama unirea lui cu Domnul vieţii. Numărul mistic trei domina tot ceremonialul. Jurământul era triplu şi rostit de trei ori. Botezul era de obicei prin cufundare. Dezbrăcarea hainelor era simbolul dezbrăcării omului cel vechi. Se admitea şi botezul prin stropire, potrivit cu cerinţele cazului. Apa în sine devenea, în limbajul viu al bisericii, sângele lui Hristos: era comparată, printr-o analogie imaginativă, cu Marea Roşie. Metafora îndrăzneaţă a unora dintre părinţi pare să afirme că apa îşi schimba culoarea. Aproape toţi părinţii din această epocă, Vasile şi cei doi Grigore, Ambrozie, etc. au tratate despre botez şi fiecare laudă importanţa şi eficacitatea lui. Grigore din Nazianzen aproape că epuizează bogăţia limbii greceşti vorbind despre botez ” – Milman’s History of Christianity, vol. 3. În cazul naţiunilor, pe care îl cercetăm acum, înainte de botez ei aveau ceva mai mult decât viaţa atunci când erau botezaţi: ei aveau şi pecetea lui Dumnezeu. Botezul este semnul eliberării depline şi mântuirii asigurate pentru cel credincios prin moartea şi învierea lui Hristos. Corneliu avea viaţa şi era un om evlavios, dar trebuia să trimită la Petru şi să audă cuvintele prin care să fie mântuit sau eliberat deplin. Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne învaţă în modul cel mai clar acest adevăr. Israel, ca popor simbol, după ce a fost adus la Dumnezeu şi, în Egipt, a stat sub adăpostul sângelui Mielului, a fost botezat pentru Moise în nor şi în mare. Astfel, ei au fost eliberaţi din Egipt şi au văzut mântuirea lui Yhave. Din nou, Noe şi familia lui au fost salvaţi prin potop şi nu de la potop. Ei au părăsit lumea cea veche, au trecut prin apele morţii şi au ajuns pe pământ într-o nouă stare a lucrurilor. “această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea Lui Isus Hristos” (1. Petru 3:21, Exod 14). Dar, unii s-ar putea întreba care era cuvântul pe care îl predica Petru că a fost însoţit de o binecuvântare atât de remarcabilă. El predica pacea prin Isus ca domn al tuturor. Hristos înviat, înălţat şi glorificat era marele subiect al mărturiei lui. El a rezumat lucrurile prin cuvintele “toţi profeţii mărturisesc despre El* că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43). A urmat binecuvântarea. Iudeii prezenţi au fost uimiţi şi au recunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de naţiuni. “Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul. Şi credincioşii din circumcizie erau uimiţi, toţi câţi au venit cu Petru, că şi peste naţiuni a fost turnat darul Duhului Sfânt; pentru că îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46). Revenim acum puţin pentru a vedea câteva evenimente care preced capitolul 10. Primul martir creştin Ştefan, diaconul şi evanghelistul, a fost primul care a primit coroana martiriului pentru numele lui Isus. El stă în fruntea nobilei oştiri a martirilor. El este un model perfect, proto-martir. Ferm şi fără a şovăi în credinţa lui, îndrăzneţ şi neînfricat înaintea acuzatorilor lui, evident şi credincios în apărarea lui înaintea sinedriului, fără răutate chiar şi în cele mai dure afirmaţii ale lui, plin de milă faţă de toţi oamenii, el şi-a pecetluit mărturia prin sângele lui şi a adormit în Isus.

© www.comori.org

23

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

În unele privinţe Ştefan se aseamănă cu Domnul Însuşi. “Doamne Isuse, primeşte duhul meu” seamănă cu “Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul” şi “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” seamănă cu “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, cu diferenţa că Ştefan nu aduce argumentul ignoranţei lor. Am văzut deja că necazuri, atât dinafară cât şi dinăuntru au asaltat adunarea de curând formată. Este adevărat că s-a răspândit mult Cuvântul lui Dumnezeu, că mulţimi s-au convertit şi că mai mulţi preoţi au ascultat de credinţă, dar grecii sau eleniştii (evrei de origine greacă) au murmurat împotriva evreilor (cei născuţi în Iudeea) pentru că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică. Aceasta a dus la numirea a şapte diaconi (Fapte 6). Din numele lor prezentate aici pare că au fost aleşi şapte “greci”, toţi fiind de partea celor care murmurau. Duhul lui Dumnezeu a condus în har. Ştefan era unul dintre cei şapte, şi cazul lui constituie un exemplu pentru cuvântul apostolului: “cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1. Timotei 3:13). El era plin de putere şi a făcut mari minuni în popor. Energia Duhului Sfânt se manifesta în mod deosebit în Ştefan. Erau diferite sinagogi în Ierusalim, potrivit cu diferitele rase de evrei. Sinagoga libertinilor, cirenienilor, etc., si care se opuneau lui Ştefan. Dar ei “nu erau în stare să se împotrivească înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Fapte 6:10). A urmat apoi ceea ce a devenit obişnuit pentru martorii lui Isus în toate epocile: incapabili să-i răspundă, l-au acuzat înaintea consiliului. Au fost mituiţi martori falşi care să spună că l-au auzit vorbind “cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu” şi că “Isus Nazarineanul va dărâma locul acesta şi va schimba obiceiurile” pe care le lăsase Moise. Cazul a fost adus înaintea sinedriului şi a început procesul. Dar ce trebuie să fi gândit judecătorii când i-au văzut faţa strălucind ca faţa unui înger? Ne este prezentat mesajul lui Ştefan adresat căpeteniilor naţiunii. Pentru ei era convingător, uimitor şi copleşitor. Fără-ndoială era mărturia Duhului Sfânt către iudei rostită prin gura lui Ştefan, care îi umilea cu atât mai mult pe iudeii mândri care îşi auzeau condamnarea rostită de un elenist. Dar Duhul lui Dumnezeu, când nu este stânjenit de rânduieli omeneşti, lucrează prin cine vrea El. Cu un limbaj îndrăzneţ, Ştefan a recapitulat momentele importante ale istoriei naţionale, referindu-se în special la istoria lui Iosif şi Moise. Pe primul, părinţii lor îl vânduseră celor dintre naţiuni, iar pe cel de-al doilea îl dispreţuiseră nevrând să fie conducător şi judecător. El i-a acuzat şi că se împotriveau întotdeauna Duhului Sfânt şi întotdeauna călcau legea, ca şi acum şi că erau trădătorii şi ucigaşii Celui Drept. În acel punct, mărturia martorului credincios al lui Hristos a fost întreruptă. Nu i s-a permis să-şi încheie mesajul: o imagine atât de valabilă despre cum au fost trataţi martirii de atunci până chiar în zilele noastre. Murmurele, indignarea şi furia sinedriului au ajuns de necontrolat. “auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”. Dar, în loc să-şi continue cuvântarea, el s-a întors către Domnul, în extazul inimii, şi şi-a aţintit privirea spre cer, casa şi centrul unde se vor strânge toţi ai Săi. Ştefan a spus: “văd cerurile deschise”. El era plin de Duhul Sfânt când privea spre cer şi L-a văzut pe Fiul omului stând acolo şi fiind gata să primească duhul lui. După cum spunea altcineva: “aceasta este poziţia credinciosului adevărat – fiind ceresc pe pământ – în prezenţa lumii care L-a respins pe Hristos, a lumii ucigaşe. Credinciosul, viu în moarte, prin puterea Duhului Sfînt, vede cerul şi Îl vede pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu a spus «Isus». Duhul Îl caracterizează ca fiind «Fiul omului». Ce valoare are această mărturie pentru om! Nu este o mărturie atât despre glorie cât despre Fiul Omului în glorie, cerul fiindu-i deschis ... Această scenă este în mod cert caracteristică în ceea ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului”. Înaintea tronului Său, aproape de El Recunoscuţi prin veşminte de triumf Şi asemenea Lui la chip şi vorbă Sfântul Ştefan a-ngenucheat Privind constant cum cerul se deschide © www.comori.org

24

Istoria Bisericii

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Naintea ochilor lui care se-nchid, Ca o candelă palidă pâlpâind Văzând ce ascundea moartea. Deşi pare a se mişca pe pământ, Trebuie să plutească în aer ca un porumbel Din profunzimi fără nor de sus Să respire aer mai curat Ca oamenii să vadă faţa lui de înger Strălucind de har ceresc Martir demn urmand Calea morţii lui Isus. Am parcurs, cu grijă, prima parte a istoriei bisericii. Şi am avut şi mai multă grijă din vreme ce, în general, istoriile bisericii încep în perioade mai târzii. Majoritatea istoriilor încep acolo unde se încheie Scriptura, cel puţin în ceea ce priveşte detaliile. Nici o istorie pe care am cercetat-o nu se referă la Matei 16 şi foarte puţine încearcă o examinare critică a cărţii Faptele apostolilor, care, în fond, este singura parte a istoriei care se cuvine să determine credinţa noastră şi pretinde în mod absolut ascultarea noastră. În capitolul 8 vedem cum a lucrat Duhul Sfânt în Samaria prin Filip. El părăsise Ierusalimul. Aceasta marchează o perioadă distinctă în istoria bisericii, mai ales în ceea ce priveşte legătura ei cu Ierusalimul. Îi lăsăm, deocamdată, pe iudeii turbaţi şi porniţi pe persecuţii pentru a urmări calea Duhului în cetatea Samariei. Dar, să privim, pentru un moment, la ceea ce unii au numit a treia persecuţie.

© www.comori.org

25

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi După moartea lui Ştefan a izbucnit o mare persecuţie (Fapte 8). Aparent, conducătorii iudeilor au câştigat o victorie asupra ucenicilor şi erau hotărâţi să exploateze triumful aparent recurgând la cea mai mare violenţă. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, şi ştie cum să înfrâneze izbucnirile patimilor oamenilor, a făcut ca împotrivirea lor să ducă în final la împlinirea voiei Lui. Oamneii nu învăţaseră încă proverbul: “Sângele martirilor este sămânţa pentru biserică”. În cazul primului şi a celui mai nobil dintre martiri această zicală se verifică. Dar în ultimii o mie opt sute de ani, oamenii au fost înceţi la a învăţa sau a crede că acesta este un fapt istoric. Persecuţia, în general, a făcut să înainteze cauza pe care a căutat să o reprime. Tratamentul represiv a produs hotărâre şi fermitate. Este adevărat că unele cugete timide au ajuns, pentru un timp, la apostazie, în urma persecuţiilor, dar deseori aceştia, cu cea mai adâncă pocăinţă, pentru a-şi recăpăta poziţia de mai înainte, au suferit cu bucurie cele mai grele chinuri şi au arătat cea mai mare tărie în ultimele clipe ale vieţii lor. Dar cei care Îl urmează pe Isus trebuie să se aştepte la persecuţii într-o formă sau alta. Ei sunt îndemnaţi să-şi ia în fiecare zi ia crucea şi să-L urmeze. Aceasta este o probă a sincerităţii credinţei noastre, a curăţiei motivaţiei noastre, a tăriei afecţiunilor pentru Hristos şi a măsurii încrederii noastre în El. Cei care nu sunt cu adevărat sinceri pentru Hristos este sigur că vor cădea într-un timp de persecuţie, dar iubirea suferă pentru obiectul ei atunci când nu poate face altceva. Aceasta vedem în mod perfect la Domnul Însuşi. El a suferit crucea – aceea era de la Dumnezeu -, a dispreţuit ruşinea – aceea era din partea oamenilor. În ruşinea şi suferinţele de pe cruce s-a arătat iubirea Lui şi în aceea că El a triumfat în toate acestea. Nimic nu poate deturna iubirea Lui de la obiectul ei: ea era mai puternică decât moartea. În aceasta, ca în toate lucrurile, El este un exemplu pentru noi, ca să mergem pe urmele Lui. Fie ca întotdeauna să-L urmăm îndeaproape. Din istoria din Faptele apostolilor aflăm că moartea lui Ştefan a avut ca efect imediat răspândirea adevărului, pe care cei care-l persecutau căutau să-l oprească. Impresia produsă de un asemenea martor şi de o asemenea moarte trebuie să fi fost copleşitoare pentru vrăjmaşi şi convingătoare pentru cei care gândeau fără prejudecăţi. Ultimul mijloc al cruzimii omeneşti este moartea, dar, cât de minunat este că, atunci când este vorba de credinţa creştină, la ei prima încercare s-a dovedit mai puternică decât moartea în cea mai înspăimântătoare formă. Aceasta a fost mărturia dată înaintea vrăjmaşului, pe care el şi-o va aminti pentru totdeauna. Ştefan era pe stâncă, aşa că porţile locuinţei morţilor nu puteau să-l învingă. Întreaga biserică de la Ierusalim, cu această ocazie, s-a risipit, dar ei au mers peste tot predicând Cuvântul. Asemenea norului care fuge sub vânt purtând ploaia înviorătoare către alte ţări, aşa şi ucenicii alungaţi de la Ierusalim de furtuna persecuţiei, au plecat purtând apa cea vie la alte suflete din ţări îndepărtate. “Şi, în ziua aceea, a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte 8:1). Unii istorici au gândit că faptul că apostolii au rămas la Ierusalim atunci când ucenicii au fugit arată fermitatea şi fidelitatea lor deosebit de mare pentru cauza lui Hristos, dar suntem înclinaţi să considerăm că nu este aşa, ci este mai curând un eşec decât fidelitate. Aceasta deoarece ei primiseră de la Domnul misiunea: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Matei 28:19). Şi, mai înainte, li se spusese “când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiţi în alta” (Matei 10:23). Din ceea ce ne arată istoria din scriptură, această misiune nu a fost niciodată îndeplinită de cei doisprezece. Totuşi, Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de naţiuni prin Pavel, iar în Petru a lucrat faţă © www.comori.org

26

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

de iudei. Duhul Sfânt a părăsit Ierusalimul ca loc unde să-şi manifeste puterea în mod văzut – ce adevăr solemn! Cetatea vinovată prefera stăpânirea Romei în locul puterii de înviere a lui Mesia al lor. Iudeii au zis: “Ce facem? pentru că Omul acesta face multe semne. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi locul şi naţiunea” (Ioan 11:47-48). Ei L-au respins pe Mesia venit în smerenie, apoi au respins şi mărturia Duhului Sfânt despre înălţarea Lui. Măsura nelegiuirii lor era deplină, şi cea mai mare mânie urma să se abată asupra lor. Dar, deocamdată, în urmărirea istoriei bisericii, avem partea plăcută de a vedea Duhul Sfânt pe căile în Samaria. Calea lui este cea a firului de argint al harului mântuitor, atât de scump pentru suflete. Triumful evangheliei în Samaria Filip, diaconul, în mod clar următorul după Ştefan ca zel şi energie, a mers în Samaria. Duhul Sfânt a lucrat prin el. În înţelepciunea căilor Domnului, Samaria cea dispreţuită a fost primul ţinut dinafara Iudeeii unde a fost predicată evanghelia de către martorii aleşi de El. “Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos; şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea. Pentru că din mulţi care aveau duhuri necurate, acestea ieşeau, strigând cu glas tare; şi mulţi paralizaţi şi şchiopi au fost vindecaţi. Şi a fost mare bucurie în cetatea aceea” (Fapte 9:5-8). Mulţi au crezut şi au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Până şi Simon vrăjitorul a recunoscut prezenţa unei puteri mai mari decât aceea pe care o avea el şi s-a înclinat înaintea puterii şi cursului lucrării Duhului în alţii, deşi adevărul nu pătrunsese în inima şi conştiinţa lui. Dar, din vreme ce am ajuns la o altă regiune a ţării, se cuvine să spunem ceva despre istoria acelei regiuni. Ţara sfântă, mai interesantă decât orice altă ţară de pe pământ, atât din punct de vedere moral cât şi ca istorie, este foarte mică. “Este o fâşie de pământ aproximativ de dimensiunea Ţării Galilor, mai puţin de 140 de mile în lungime şi abia 40 de mile lăţime în medie”*. Partea de nord este Galileea, în centru Samaria, iar în sud Iudeea. Deşi este atât de puţin întinsă, ea a fost scena celor mai dramatice evenimente din istoria lumii. Acolo S-a născut, a trăit şi a fost crucificat Mântuitorul şi acolo a fost înmormântat şi a înviat. Şi tot acolo au trăit apostolii Lui şi martirii Lui, au dat mărturie şi au suferit. Acolo a fost prima predicare a evangheliei şi tot acolo a fost întemeiată prima biserică.

* Smith’s Dictionary of the Bible Ţara ocupată de Israel era între imperiile antice ale Asiriei şi Egiptului. De aici referirile frecvente în Vechiul Testament la “împăratul din nord” şi “împăratul din sud”. Având această poziţie, ea a fost deseori câmpul de bătălie pe care s-au ciocnit aceste mari imperii şi ştim că ea va fi scena ultimului lor conflict ucigător (Daniel 11). Atât de superstiţioşi au fost oamenii cu privire la Ţara Sfântă încât ea a fost obiectul ambiţiilor naţionale şi ocazia pentru multe războaie religioase, începând aproape din zilele apostolilor. Cine oare poate socoti cât sânge s-a vărsat şi ce comori s-au cheltuit pe aceste câmpuri sfinte? Şi, am mai adăuga, toate s-au făcut în numele frumos al zelului religios, sau, mai curând, sub flamurile crucii şi ale semilunii. Acolo au mers pelerinii în toate epocile ca să se închine la mormântul sfânt şi să-şi împlinească jurământul. A fost şi marea atracţie pentru tot felul de călători din toate naţiunile şi marele târg de relicve făcătoare de minuni, cercetat cu mult sârg de creştini, de istorici şi de anticari, care au făcut descoperirile lor. Chiar din zilele lui Avraam, această ţară a fost cel mai interesant şi mai atrăgător loc de pe faţa pământului. Şi, pentru cel care studiază profeţia, viitorul ei este chiar mai interesant decât trecutul şi ştie că va veni ziua când întreaga ţară va fi populată de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi va fi umplută de gloria şi măreţia lui Mesia al lor şi că atunci ei vor fi recunoscuţi ca poporul din metropola pământului. Ne întoarcem acum la Samaria cu viaţa ei nouă şi bucuriile ei. © www.comori.org

27

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, samaritenii au primit şi au crezut evanghelia predicată de Filip. Adevărul primit astfel, cu simplitate, a avut efecte imediate şi din cele mai binecuvântate: “a fost mare bucurie în cetatea aceea” şi mulţi au fost botezaţi." Asemenea efecte trebuie să aibă evanghelia când este crezută dacă nu este ceva în noi care ne împiedică. Acolo unde este o autentică simplitate a credinţei trebuie să fie şi o pace autentică şi bucurie şi o ascultare fericită. Se arăta astfel puterea lui Dumnezeu asupra unui popor care, timp de secole, se împotrivise pretenţiilor iudaismului. Evanghelia a realizat ceea ce legea nu putea face. După cum a spus cineva: “Samaria a fost o cucerire pe care toată energia iudaismului nu a putut-o face. A fost un nou şi splendid triumf al evangheliei. Biserica era aceea care urma să subjuge spiritual lumea”. Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie Gelozia cruntă dintre iudei şi samariteni era de mult timp proverbială, şi, de aceea, citim “iudeii nu au relaţii cu samaritenii” (Ioan 4:9). Dar acum, în relaţie cu evanghelia păcii, dispare această “rădăcină de amărăciune”. Totuşi, în înţelepciunea căilor lui Dumnezeu, samaritenii, pentru a primi cea mai mare binecuvântare a evangheliei, au trebuit să aştepte credincioşii iudei, apostolii din biserica de la Ierusalim, să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Nimic nu poate fi mai interesant decât aceasta atunci când luăm în consideraţie rivalitatea religioasă care se manifestase atâta timp între cele două părţi. Dacă Samaria nu ar fi primit acea potrivită lecţie de smerenie, atunci ea ar fi fost dispusă încă odată să rămână într-o independenţă mândră faţă de Ierusalim. Dar Domnul nu a dorit aşa. Samaritenii au crezut, s-au bucurat şi au fost botezaţi, dar nu au primit imediat Duhul Sfânt. “Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele. Domnului Isus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi ei au primit Duh Sfânt” (Fapte 8:14-17). Ideea principală cu privire la punerea mâinilor este identificarea, iar unitatea este consecinţa darului Duhului Sfânt. Acestea sunt fapte extrem de importante în legătură cu evoluţia bisericii. Samaria a fost astfel adusă într-o fericită relaţie cu vechiul ei rival şi făcută să fie una cu biserica de la Ierusalim. Nu era gândul lui Dumnezeu ca o adunare să fie independentă de alta. Dacă ele ar fi fost binecuvântate separat şi în mod independent, atunci se putea ca rivalitatea să ajungă mai mare decât înainte. Dar nu era cazul să fie aşa. “Nu pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci una în cer, un trup pe pământ şi un Duh, o familie răscumpărată care I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că asemenea închinători doreşte Tatăl*.

* Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit – W Kelly, Lecture 6, despre Fapte 2; 8; 10; 19. Originea poporului amestecat şi a închinării în Samaria poate fi văzută în 2. Împăraţi 17. Ei erau doar pe jumătate evrei, deşi se lăudau cu relaţia lor cu Iacov. Ei primiseră ca sfinte cele cinci cărţi ale lui Moise, dar socoteau de valoare inferioară restul Bibliei. Ei erau circumcişi, ţineau întrucâtva legea şi aşteptau venirea lui Mesia. Vizita personală a Domnului binecuvântat în Samaria este deosebit de interesantă şi impresionantă (Ioan 4). Puţul la care El S-a odihnit se spune că “se află într-o vale dintre cei doi munţi renumiţi, Ebal şi Garizim, de pe care s-a citit legea. Pe cel din urmă era aşezat templul samaritenilor, care i-a supărat pe iudeii zeloşi prin îndrăzneaţa opoziţie faţă de sanctuarul ales de pe Muntele Moria”. Eunucul etiopian primeşte evanghelia Filip a fost chemat să părăsească lucrarea fericită şi interesantă de la Samaria şi să coboare spre Gaza – o pustietate – pentru a predica pentru o singură persoană. Este clar că acest fapt reprezintă pentru evanghelist o lecţie deosebit de importantă, şi nu se cuvine să nu zăbovim un puţin asupra ei. © www.comori.org

28

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Predicatorul într-o scenă unde au loc atâtea treziri şi atâtea convertiri cum era la Samaria este sigur că ajunge să fie foarte interesat de lucrarea acolo. Dumnezeu Îşi pune pecetea pe slujirea prin cuvânt şi binecuvântează strângerile prin prezenţa Lui. Lucrarea Domnului prosperă, evanghelistul este înconjurat cu respect şi afecţiune, iar copiii lui în credinţă caută la el învăţătură şi lumină pentru calea lor. Ne putem pune întrebari: cum poate el părăsi un asemenea câmp de lucru? Oare este bine să-l părăsească? Putem răspunde că îl poate părăsi numai dacă Domnul l-a chemat să facă aceasta, cum a fost cazul cu Filip. Dar cum poate şti acum cineva aceasta, având în vedere că îngerii şi Duhul nu îi mai vorbesc aşa cum i-au vorbit lui Filip? Deşi nu i se vorbeşte în acest fel, el trebuie să ceară şi să aştepte călăuzirea divină. Credinţa trebuie să fie singurul lui îndrumător. Împrejurările nu sunt o călăuză sigură. Se poate ca ele să ne mustre şi să ne corecteze calea, dar ochiul lui Dumnezeu trebuie să ne îndrume. “Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta” (Psalmul 32:8). Numai Domnul ştie ce este cel mai bine pentru slujitorul Lui şi pentru lucrarea Lui. Într-un cadru cu atâta succes, evanghelistul ar fi în pericol să se simtă important ca persoană. De aici partea bună, dacă nu chiar necesitatea, schimbării locului slujirii. Îngerul i-a spus lui Filip: “«Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu». Şi s-a ridicat şi a plecat. Şi, iată, un etiopian, un famen, unul cu putere la împărăteasa Candace a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea şi şedea în carul lui şi citea din profetul Isaia. Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alăturăte carului acestuia!»” (Fapte 8:26-29). Asculatarea imediată şi care nu pune întrebări este foarte frumoasă. El nu pune întrebări în legătură cu diferenţa dintre Samaria şi Gaza, de ce să părăsească un câmp de lucru întins şi să meargă într-un loc pustiu ca să vorbească despre mântuire pentru numai o singură persoană. Dar Duhul lui Dumnezeu era cu Filip şi un evanghelist trebuie să aibă întotdeauna dorinţa de a fi călăuzit de Duhul. Din lipsă de discernământ spiritual, un predicator poate rămâne într-un loc după ce Duhul a încetat să mai lucreze acolo, şi astfel poate lucra în zadar. Dumnzeu, în providenţa Lui, s-a îngrijit de slujitorul Lui şi a trimis un înger ca să-l îndrume pe ce cale să umble. Dar, atunci când este vorba ca evanghelia să fie predicată unui suflet, Duhul este acela care dă îndrumări: “Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” În întreaga istorie a bisericii nu cunoaştem ceva mai interesant decât această scenă de pe drumul spre Gaza. Îngerul şi Duhul l-au însoţit pe evanghelist, primul reprezentând providenţa lui Dumnezeu care trasează drumul pe care trebuie să-l urmeze, iar cel de-al doilea puterea spirituală în relaţie directă cu sufletele. Şi acum este la fel cum era atunci, deşi suntem mai mult obişnuiţi să gândim la călăuzirea Duhului decât la providenţă. Fie ca noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate, pentru că El nu se schimbă. Prin persoana trezorierului reginei, evanghelia şi-a găsit drum spre centrul Abisiniei. Eunucul a crezut, a fost botezat şi şi-a continuat drumul cu bucurie. Ceea ce căutase zadarnic la Ierusalim şi în căutarea căruia făcuse o călătorie lungă, el a găsit în pustiu. Ce frumos exemplu despre harul evangheliei! Oaia cea pierdută este găsită în pustiu şi apele vii izvorăsc în deşert. El este şi un exemplu frumos de suflet neliniştit. Când era singur şi nu avea de lucru, el citea din profetul Isaia. El medita la profeţia despre suferinţa Mielului lui Dumnezeu, care nu s-a împotrivit. Şi a venit momentul iluminării şi al eliberării. Filip i-a explicat profeţia şi eunucul a fost învăţat de Dumnezeu şi a crezut. Imediat el a dorit să fie botezat şi s-a întors acasă plin de bucurii noi legate de mântuire. Putea el să nu spună ceea ce a găsit? Sigur că nu. Un om cu un asemenea caracter şi cu atâta influenţă a avut multe ocazii de a răspândi adevărul. Dar atât scriptura cât şi istoria nu ne spun nimic cu privire la rezultatele misiunii lui, aşa că nu ne hazardăm să mergem mai departe. Duhul, în continuare cu Filip, l-a transportat departe, el ajungând la Azot, unde a evanghelizat toate © www.comori.org

29

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

cetăţile până la Cezareea. Dar vin zorii unei noi epoci în istoria bisericii. Un nou lucrător intră în scenă, unul care, sub multe aspecte, este cel mai remarcabil slujitor pentru Domnul şi biserica lui. Convertirea lui Saul din Tars Nici un alt eveniment din evoluţia bisericii nu afectează în mod atât de profund şi atât de binecuvântat istoria ei pe cât a făcut-o convertirea lui Saul din Tars. De la cel dintâi dintre păcătoşi, el a devenit cel dintâi dintre sfinţi; de la împotrivitor violent faţă de Hristos, el a devenit un apărător zelos al credinţei. Ca persecutor plin de ură al numelui lui Isus el a fost şef, iar ceilalţi, faţă de el erau subordonaţi (v. Fapte 9; 1. Timotei 1). Din ceea ce a spus el este evident că el nu numai că era convins că iudaismul era divin ci şi că era religia perpetuă şi de neschimbat pe care Dumnezeu a dat-o omului, pentru că altfel, pe alt principiu, ar fi greu de explicat puternicele lui prejudecăţi iudaice. De aceea, el considera că orice încercare de a înlătura religia iudaică şi de a introduce o alta era de la vrăjmaş şi i se opunea cu toată tăria. El auzise discursul nobil al lui Ştefan şi fusese martor la moartea lui triumfătoare, dar faptul că ulterior el i-a persecutat pe creştini arată că gloria morală a acelei scene nu a lăsat o impresie puternică în mintea lui. El era orbit de zelul lui, şi zelul pentru iudaism este acum un zel împotriva Domnului. În acel timp el “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului”. Auzind că sfinţii persecutaţi îşi găsiseră adăpost în Damasc, o veche cetate a Siriei, el s-a hotărât să meargă acolo şi să-i aducă înapoi la Ierusalim ca pe nişte criminali. Pentru aceasta el primise scrisori de la marele preot şi aprobarea bătrânilor, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pentru a fi pedepsiţi (Fapte 22; Fapte 26). El devenise astfel apostolul răutăţii iudaice împotriva ucenicilor lui Isus, sigur că din neştiinţă, dar s-a făcut de bunăvoie misionarul lor. Hotărât în mintea lui să persecute cu maximă violenţă, el a pornit în acea călătorie memorabilă. Neclintit în ataşamentul lui plin de ardoare faţă de religia lui Moise şi hotărât să-i pedepsească pe cei convertiţi la creştinism ca fiind apostaţi de la credinţa strămoşilor, el se apropia de Damasc. Dar, când urmărea cu toată energia acea carieră nebună, Domnul l-a oprit. În jurul lui a strălucit o lumină din cer mai puternică decât lumina soarelui, copleşindu-l cu strălucirea ei. El a căzut la pământ, cu voinţa zdrobită, cu un cuget supus, smerit în duh şi schimbat complet. Inima lui s-a supus atunci vocii care i-a vorbit, recunoscându-I puterea şi autoritatea. Raţionamentele, circumstanţele atenuante şi autojustificarea nu-şi mai găsesc loc înaintea Domnului. O voce din gloria strălucitoare i-a spus: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi”. Iar el a spus: “Cine eşti, Doamne?” Iar Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Astfel, Domnul, deşi în cer, se declară identificat ca ucenicii săi de pe pământ. Unitatea bisericii cu Hristos, Capul ei din cer, germenul adevărului binecuvântat cu privire la “un singur trup” este cuprins în aceste câteva cuvinte: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? ... Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Cine este în război împotriva sfinţilor este în război împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Ce adevăr binecuvântat pentru credincios şi cât de solemn pentru persecutor! Viziunea pe care a văzut-o Saul şi groaznica descoperire pe care el a făcut-o l-au absorbit complet. El a fost orb şi nu a mâncat şi nu a băut timp de trei zile. Aşa a intrat în Damasc: orb, zdrobit, umilit şi sub judecata solemnă a Domnului. Cât de diferit era faţă de ceea ce intenţionase! El s-a alăturat de atunci acelora pe care dorise să-i extermine. El a intrat totuşi pe uşă şi şi-a luat locul cu smerenie alături de ucenicii Domnului. Anania, un ucenic evlavios, a fost trimis pentru a-l mângâia. El şi-a recăpătat vederea, a fost umplut cu Duhul Sfânt, a fost botezat şi apoi a mâncat şi s-a întărit. Unii consideră că, prin convertirea lui Saul, Domnul dă nu numai un exemplu pentru îndelunga Lui răbdare, ca pentru fiecare păcătos care este mântuit, ci şi un semn cu privire la restaurarea viitoare a lui © www.comori.org

30

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Israel. Pavel însuşi ne spune că el a primit îndurare pentru că, din neştiinţă a lucrat în necredinţă, şi acesta este temeiul pentru care Israel va avea parte de îndurare în viitor, după cum Domnul Însuşi S-a rugat pentru ei: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi Petru a spus: “acum, fraţilor, ştiu că în neştiinţă aţi lucrat, ca şi mai-marii voştri” (Fapte 3:17). Din vreme ce Pavel diferă în multe privinţe de cei doisprezece apostoli, este necesar să notăm pe scurt aceste diferenţe. Dacă aceste diferenţe nu sunt înţelese bine, atunci va fi prea puţin înţeles caracterul dispensaţiunii prezente. Apostolia lui Pavel LEGEA şi PROFEŢII sunt până la IOAN, iar după Ioan, DOMNUL Însuşi, în persoană, i-a oferit lui Israel împărăţia, dar “ai Săi nu L-au primit”. Ei L-au crucificat pe Domnul vieţii, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, în locurile cereşti. Apoi îi vedem pe cei DOISPREZECE APOSTOLI. Ei au Duhul Sfânt şi dau mărturie despre învierea lui Hristos. Dar mărturia celor doisprezece a fost dispreţuită, iudeii s-au împotrivit Duhului Sfânt, Ştefan a fost martirizat şi oferta finală de îndurare a fost respinsă, ceea ce face ca Domnul să pună capăt pentru o vreme relaţiilor Lui cu Israel ca popor. Scenele de la Şilo sunt reluate din nou. Pe Ierusalim este scris Icabod şi este chemat un nou martor, ca în zilele lui Samuel. Ni se prezintă MARELE APOSTOL al naţiunilor. El este ca unul care s-a născut într-un timp nepotrivit şi într-un loc nepotrivit. Apostolia lui nu avea nimic a face cu Ierusalimul sau cu cei doisprezece, ci era înafara amândurora. El a fost chemat, în mod extraordinar, direct de Domnul din cer. El are privilegiul de a aduce lucrul nou, caracterul ceresc al bisericii – Hristos şi biserica sunt una, iar cerul este casa lor (Efeseni 2). Cât timp Dumnezeu lucra cu Israel, acest adevăr binecuvântat era ţinut secret în gândurile Lui. “Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Hristos” spune Pavel (Efeseni 3:8-11). Nu există nici o îndoială cu privire la caracterul chemării apostolului şi autoritatea ei divină. “Nu de la oameni, nici prin om”, după cum le spunea el galatenilor, “ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi” (Galateni 1:1). “Nu de la oameni”, adică neavând ca sursă vreun sinod oficial al oamenilor. “Nici prin om”, adică nu a primit însărcinarea prin intermediul vreunui om. El nu numai că era un sfânt, ci un apostol prin chemare, fiind chemat de Isus Hristos şi de Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Într-un fel, apostolia lui era una de un ordin mai înalt decât a celor doisprezece, pentru că ei au fost chemaţi de Isus când era pe pământ, iar el a fost chemat de Hristos înviat şi glorificat în cer. Din vreme ce acea chemare era din cer, el nu avea nevoie de recunoaşterea şi aprobarea celorlalţi apostoli. “Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc” (Galateni 1:15-17). Modul în care a fost chemat Saul să fie apostol cere o notă specială deoarece loveşte la rădăcina mândriei iudaice şi mulţi văd că aceasta este o lovitură mortală dată ideii deşarte a succesiunii apostolice. Apostolii pe care i-a ales şi i-a numit Domnul când a fost pe pământ nu au fost nici sursa şi nici mijlocul prin care Saul a fost numit apostol. Ei nu au aruncat sorţi pentru el, cum au făcut în cazul lui Matia. Când au aruncat sorţi, faptul se explică prin aceea abia ieşiseră de pe terenul iudaic, unde sorţii erau o veche formă pentru a descoperi voinţa divină în situaţii de acel gen. Dar cuvintele accentuate “Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos” exclud total orice fel intervenţie a omului. Succesiunea apostolică este înlăturată. Noi suntem sfinţi prin chemare şi slujitori prin chemare. Şi acea chemare trebuie să vină din cer. Pavel ne stă înainte ca adevăratul model pentru © www.comori.org

31

Istoria Bisericii

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

toţi predicatorii evangheliei şi pentru toţi cei care slujesc în cuvânt. Nimic nu poate fi mai simplu decât terenul pe care îl ocupă ca predicator, deşi era mare apostol. “Şi, având acelaşi duh de credinţă, după cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim” (2. Cor 4:13). Imediat după ce a fost botezat şi s-a întremat, a început să-şi mărturisească credinţa lui în Domnul Isus şi să predice în sinagogi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este ceva nou. Petru a predicat că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, că El a fost făcut Domn şi Hristos, dar Pavel a predicat învăţătura mai înaltă despre gloria Lui personală, că El este Fiul lui Dumnezeu. În Matei 16, Hristos le este revelat ucenicilor ca fiind “Fiul Dumnezeului celui viu”, dar acum El se revelează nu numai lui Pavel ci şi în Pavel: “Dumnezeu ... a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (Galateni 1:16). Dar cine poate spune suficient despre privilegiile şi binecuvântările acelora cărora li se descoperă Fiul lui Dumnezeu? Demnitatea şi siguranţa bisericii se bazează pe acest adevăr binecuvântat, şi tot aşa şi evanghelia gloriei, care i-a fost încredinţată în mod special lui Pavel, pe care el o numeşte “evanghelia mea”. După cum spune cineva: “De Fiul revelat lăuntric depinde tot ceea ce este specific chemării şi gloriei bisericii; prerogativele ei sfinte; primirea în Cel Preaiubit cu iertarea păcatelor prin sângele Lui; pătrunderea bogăţiilor de înţelepciune şi cunoştinţă, astfel încât să ne fie făcut cunoscut misterul voiei lui Dumnezeu; moştenirea viitoare în El şi împreună cu El, în care sunt împăcate toate lucrurile în cer şi pe pământ şi pecetluirea în prezent cu Duhul Sfânt şi Duhul care este şi arvuna pentru viitor. Această strălucită carte a privilegiilor este scrisă de apostol - «binecuvântări spirituale în cele cereşti» -, binecuvântări prin Duhul care izvorăsc din El şi ne leagă cu El, care este Domnul în cer”.*

* J.G. Bellet, Christian Witness, vol. 4, pag. 221 şi W. Kelly, Lectures on Galatians, chap. 1

© www.comori.org

32

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii În loc să parcurgem în ordine capitolele care ne mai rămân din Faptele apostolilor, considerăm că va fi mai interesant şi la fel de instructiv pentru cititorii noştri să le privim în legătură cu istoria apostolilor, în special în legătură cu istoria celor doi mari apostoli. Cartea Faptele apostolilor cuprinde aproape în întregime faptele lui Petru şi Pavel, deşi este sigur că, sub călăuzirea Duhului Sfânt, unul a a lucrat ca marele apostol al evreilor, iar celălalt ca marele apostol al naţiunilor. Dar ne vom folosi de această ocazie şi pentru a nota pe primii tovarăşi aleşi personal şi misionari ai Domnului nostru binecuvântat – cei doisprezece apostoli. Totuşi, înainte de a face o schiţă a acestor vieţi interesante, este bine să declarăm scopul pe care îl avem în vedere făcând aceasta. Ne vom depărta puţin de cursul obişnuit deoarece în niciuna din istoriile bisericii pe care le cunoaştem, vieţile apostolilor nu ne sunt prezentate într-o formă ordonată şi considerăm că marii întemeietori ai bisericii nu trebuie să aibă un loc în istorie. De asemenea, am observat că majoritatea istoriilor se încheie cu începutul Reformei. Sigur că aceasta este cea mai strălucită zi din istoria ei – cel puţin de la zilele lui Constantin – şi una dintre cele în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere, astfel încât se cuvine să fie cea mai specială parte a istoriei ei. În acelaşi timp, cu privire la apostoli, trebuie să avem în minte că, dincolo de naraţiunea sacră, sunt puţine relatări demne de încredere. Tradiţionalul şi scripturalul, fapte sigure şi nesigure sunt amestecate astfel încât nu se pot deosebi în scrierile părinţilor. Preţuim mult orice rază de lumină istorică, dar numai pe scriptură putem fi siguri. Totuşi, câteva note răzleţe pe care le avem despre unii apostoli pot fi luate din alte părţi, care, împreună, pot da cititorului o imagine despre persoana şi caracterul apostolului, cum nu a putut avea înainte. Alte personalităţi marcante înafară de apostoli ne vor fi prezentate în legătură cu ei, mai ales în legătură cu Pavel, astfel încât cititorii noştri vor avea într-o formă potrivită o schiţă a aproape tuturor predicatorilor nobili, învăţătorilor, mărturisitorilor şi martirilor Domnului Isus despre care se spune ceva în Noul Testament. Cei doisprezece apostoli Cei doisprezece apostoli au fost: Simon Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (fiii lui Zebedei), Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Zelotul şi Matia, care l-a înlocuit pe Iuda iscariotenul (v. Matei 10, Luca 6, Marcu 3 şi Fapte 1). Şi Pavel a fost un apostol prin chemarea Domnului, şi aceasta într-un sens mai înalt, după cum am văzut. Erau şi alţii care s-au numit apostoli, dar aflăm că ei erau apostolii bisericilor. Cei doisprezece şi Pavel erau în primul rând apostoli ai Domnului. Comparaţi cu 2. Corinteni 8:23, Filipeni 2:25 şi Romani 16:7. Numele oficial de apostol semnifica o persoană care este trimisă. Pe cei doisprezece îi trimisese Isus şi Domnul Însuşi i-a numit apostoli. O cunoaştere personală a întregului curs al lucrării Domnului da calificarea necesară pentru un apostol. Aceasta este ceea ce a declarat Petru înainte de desemnarea succesorului pentru Iuda. „Deci trebuie ca unul dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi în tot timpul în care Domnul Isus intra şi ieşea între noi, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţată de la noi, unul dintre aceştia să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte 1:21-22). Prin această legătură personală cu Domnul ei erau mai ales potriviţi să fie martori ai căii pe care El a străbătut-o pe pământ. Însuşi Domnul li s-a adresat ca fiind „aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22:28). © www.comori.org

33

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Considerăm că numărul doisprezece marchează în mod special relaţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Imaginaţia părinţilor cu privire la semnificaţia numărului ales aici arată cât de puţin era gândirea lor în legătură cu contextul imediat. Sfântul Augustin spunea „cred că Domnul nostru are în vedere cele patru colţuri ale lumii, care sunt chemate să asculte predicarea evangheliei, care, multiplicate cu trei, în legătură cu Trinitatea, fac doisprezece”. La asemenea scriitori confuzia porneşte de la aceea că ei nu au văzut deosebirea dintre Israel şi biserică. În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici sunt douăsprezece seminţii şi doisprezece apostoli, şi promisiunea făcută lor că vor sta pe douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19:28). Dar, atunci, în cuvintele cele mai clare, Domnul limita misiunea celor doisprezece la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Atunci ei nu trebuiau să meargă nici măcar la samariteni, nici să meargă pe calea naţiunilor. Misiunea lor era strict iudaică. “Pe aceştia doisprezece i-a trimis Isus, când le-a poruncit, spunând: .Nu mergeţi pe vreo cale a naţiunilorc şi nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5-6). Nu se poate o exprimare mai clară. Aici însă nu este vorba despre chemarea bisericii, care a avut loc după aceea, când a fost ales un alt apostol extraordinar, fiind avute în vedere în special naţiunile. Atunci, cei doisprezece îşi au locul lor în biserică, dar Pavel avea chemarea divină şi calificarea divină pentru acea slujbă. Nu putem fi de acord cu ideea că toţi cei doisprezece erau analfabeţi. Expresia “oameni fără carte şi neînvăţaţi”, folosita în Fapte 4:13 o înţelegem că desemna persoane care nu primiseră instrucţia rabinică şi a tradiţiilor iudeilor. Termenul actual “laic” ar reda aceeaşi idee, adică oameni cu o educaţie obişnuită, în contrast cu aceia care au fost instruiţi în şcolile învăţaţilor, sau oameni care nu sunt în “ordine sfinte”. Astfel, se poate ca Petru şi Ioan să fi cunoscut bine sfintele scripturi şi istoria ţării şi poporului lor, şi totuşi să fie socotiţi ca “oameni fără carte şi neînvăţaţi”. Iacov şi Ioan aveau cel puţin avantajele de a fi primit învăţătură de la o mamă evlavioasă, care deseori făcuse lucruri mari pentru biserica lui Dumnezeu. Vom face acum o scurtă trecere în revistă a celor doisprezece, şi primul în ordine este apostolul Petru. Nu există nici o îndoială că Petru era cel dintâi dintre cei doisprezece. Domnul îi dăduse această poziţie şi el este primul numit de fiecare dată când sunt enumeraţi apostolii. Această întâietate nu vine din aceea că a fost primul care L-a cunoscut pe Domnul, pentru că nu a fost nici primul, nici ultimul în această privinţă. Andrei şi probabil şi Ioan L-au cunoscut pe Domnul înaintea lui Petru. Să notăm aici cu cel mai profund interes prima întâlnire a acelor prieteni care i-a unit pentru totdeauna (v. Ioan 1:29-51). Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Isus ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Doi dintre ucenici l-au părăsit pe Ioan şi au mers după Isus. “Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat. Acesta·l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «Noi L-am găsit pe Mesia». (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chifa» (care se traduce: Piatră)”. Cu o fire impulsivă, rapid în a-şi însuşi ceva, dar gata să lase la fel de repede acel lucru când era impresionat de altceva, prin harul Domnului el a căpătat fermitate, deşi din când în când se manifestă şi firea lui. Primul lucru care îl scoate în evidenţă pe Petru este nobila lui mărturisire despre Hristos, că El este Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16). Domnul l-a onorat dându-i cheile împărăţiei cerurilor şi i-a dat locul de frunte între fraţii săi. Dar am văzut deja această parte a istoriei lui Petru în studiul unora din primele capitole din Faptele apostolilor, drept care ne vom referi în continuare numai la lucruri despre care nu am mai vorbit. Nu am vorbit încă despre capitolul 4 din Faptele apostolilor, deşi suntem înclinaţi să credem că el prezintă cea mai strălucită zi din istoria apostolului, după cum botezul lui Corneliu reprezintă încununarea slujbei lui. Din vreme ce în marele apostol se vede un amestec de tărie şi slăbiciune, de © www.comori.org

34

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

virtuţi excelente şi de defecte, este foarte interesant să urmărim calea lui prin primele furtuni care au lovit biserica nou-născută. Dar nu trebuie să uităm că marele secret al îndrăznelii, înţelepciunii şi puterii apostolilor nu ţinea de caracterul lor natural, ci de prezenţa Duhului Sfânt. El era cu ei şi în ei şi lucra prin ei. Duhul Sfânt era cel care da puterea mărturiei lor. Să remarcăm efectele binecuvântate ale prezenţei Lui manifestate sub patru aspecte. 1. În curajul arătat de Petru şi de ceilalţi. “Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: .Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav, cum a fost el vindecat, să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos. El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajuns cap de unghi». Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:8-12). Aici este prezentată marea problemă a lui Dumnezeu cu conducătorii lui Israel. Nimic nu poate fi mai clar. Mărturia pentru Dumnezeu nu mai este încredinţată conducătorilor templului, ci apostolilor lui Mesia cel înălţat. 2. Prezenţa Lui cu ucenicii ca adunare. “după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta ne învaţă foarte clar ceea care s-a spus deseori, şi anume că Duhul era cu ucenicii şi în ei. Faptul că locul unde erau ei adunaţi s-a cutremurat arată prezenţa Duhului cu ei, dar ei au fost şi umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce ne face să credem că, în acel moment, carnea nu avea nici o posibilitate să mai lucreze ceva. 3. Mare putere în slujire. “Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi mare har era peste toţi”. 4. Cu dăruire din toată inima. “toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor”. În capitolul doi, cei bogaţi le dădeau direct şi personal săracilor, lucru care rareori se face fără ca dăruitorul să-şi dea importanţă, dar, în capitolul patru, cei bogaţi puneau banii la picioarele apostolilor, fapt pe care l-am vedea ca fiind un semn clar de smerenie şi o consacrare mai deplină. Tot în acest capitol atât de bogat şi de instructiv avem şi faimosul răspuns al lui Petru şi Ioan înaintea sinedriului: “Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Din acea zi până acum, adevăraţii mărturisitori pentru numele lui Isus au găsit în aceste cuvinte un răspuns potrivit de dat inchizitorilor şi asupritorilor. Am putea exclama: ce diferenţă între omul care stătuse lângă foc în curtea marelui preot şi omul care a luat cuvântul în Faptele apostolilor 4! Ce diferenţă între omul care a căzut când a fost luat la întrebări de o servitoare şi cel care a făcut o naţiune să tremure la apelul lui! Şi ne putem întreba care este cauza acestei diferenţe. Explicaţia este prezenţa Duhului Sfânt nestins şi neîntristat. Iar slăbiciunea sau puterea multora din zilele noastre are drept cauză acelaşi principiu. Numai Duhul Sfânt este putere în creştin. Putem cunoaşte binecuvântarea de a trăi, umbla şi lucra în puterea mântuitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt. “Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Am ajuns acum la ultima parte a naraţiunii sacre despre istoria lui Petru. De la versetul 32 din capitolul 9 până la versetul 18 din capitolul 11 nu ni se spune nimic despre predicarea lui, nici despre miracole făcute de el. Acolo îl vedem încă odată cu autoritatea apostolică deplină, având Duhul Sfânt care lucra cu el. Misiunea lui în acel timp a fost una cu adevărat binecuvântată, atât în cetăţile lui Israel cât şi în Cezareea. În întreaga cetate Lida şi regiunea Saronului pare să fi fost o trezire. Miracolele pe care le-a făcut Petru şi evanghelia pe care a predicat-o au fost folosite de Dumnezeu pentru convertirea multora. Astfel citim: “Toţi cei care locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (Fapte 9:32). Binecuvântarea era generală. “A se întoarce la Domnul” este ideea scripturală cu privire la convertire. La © www.comori.org

35

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Iope, prin învierea Dorcăi a făcut mare senzaţie dar a şi fost o mare binecuvântare. În capitolul 10 am văzut deja cum naţiunile au fost introduse în biserică. Apoi, Petru, după ce şi-a încheiat misiunea în acea regiune, s-a întors la Ierusalim. După relatarea despre eliberarea lui de sub puterea lui Irod, în capitolul 12, nu mai avem o istorie continuă a apostolului pentru cei circumcişi. Din vreme ce Irod Agripa, regele idumeean, apare atât de proeminent, este bine să reţinem ce rol are. El pretindea a fi zelos pentru legea lui Moise şi menţinea un oarece respect pentru ţinerea rânduielilor vizibile, drept care, el a fost gata, cu un pretins zel, să se alăture iudeilor împotriva ucenicilor lui Hristos. Aceasta era politica lui. El este o imagine a împăratului vrăjmaş. Era aproximativ anul 44 după Hristos când Irod a căutat să se facă plăcut supuşilor săi iudei prin persecutarea creştinilor care nu făceau niciun rău. Nu că Irod i-ar fi iubit pe iudei, pentru că el şi iudeii se urau din toată inima, dar în aceasta ei s-au unit urând împreună mărturia cerească. Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, având intenţia rea de a-l ţine închis până după paşte, când un mare număr de iudei urma să fie la Ierusalim, ca să facă un spectacol public din execuţia lui. Creştinii au însă arme necunoscute guvernanţilor acestei lumi. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să pecetluiască cu propriul său sânge mărturia lui, dar pe Petru l-a salvat pentru ca să dea în continuare mărturie pe pământ. Astfel, Dumnezeu conduce toate. El guvernează peste naţiuni, indiferent cum ar fi mândria şi voinţa omului. El are puterea, iar puterea vrăjmaşului se arată slabă atunci când intervine El. Irod, încurcat de manifestările unei puteri pe care el nu o înţelegea, i-a condamnat la moarte pe cei care păzeau închisoarea şi a părăsit Ierusalimul. Şi nici nu gândea că moartea lui avea să vină înaintea morţii prizonierilor. La Cezareea, sediul autorităţii civile, el a poruncit un festival splendid în onoarea Împăratului Claudiu. Avem informaţii că acolo s-au strâns mulţimi din toate ţinuturile. În cea de-a doua zi a festivalului, regele a apărut într-un splendid veşmânt argintiu, care strălucea în razele soarelui pentru a uimi întreaga adunare şi a atrage admiraţie. Când a ţinut un discurs înaintea poporului, de pe tronul lui, unii linguşitori au strigat: “Este un glas de dumnezeu!” În loc să reprime acea adulaţie neevlavioasă care s-a răspândit în acel teatru, Irod a acceptat-o. Dar chiar în acel moment, inima regelui a fost străpunsă de sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, şi, cu o profundă melancolie a spus: “Dumnezeul vostru va suferi curând ceea ce suferă muritorii de rând”. În limbajul puternic al Scripturii, ni se spune: “îndată l-a lovit un înger al Domnului pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu; şi, fiind mâncat de viermi, a murit” (Fapte 12:23). el a fost cuprins de dureri violente şi a fost dus de la teatru la palatul lui, unde a zăcut cinci zile şi a murit în ce mai mare agonie şi având cea mai umilitoare şi mai scârboasă stare a trupului. Linia regilor irodieni Din vreme ce nu ar părea nepotrivit aici şi ar fi interesant pentru cititorii noştri, vom urmări puţin linia regilor irodieni, care ne apare frecvent atât în viaţa Domnului cât şi în istoria de început a bisericii. Chiar din copilărie acest nume se asociază în mintea noastră cu măcelărirea pruncilor din Betleem şi Irod, regele Iudeeii; deşi este întrucâtva remarcabil faptul că Iosefus, principalul istoric al lui Irod nu notează nimic despre acest eveniment. În general este gândul că uciderea câtorva copii într-un sătuc puţin cunoscut era ceva lipsit de importanţă în comparaţie cu alte fapte sângeroase ale lui Irod, aşa ca Iosefus nu a consemnat acel eveniment. Dar nu tot aşa a fost în gândul lui Dumnezeu, ci atât viclenia cât şi cruzimea inimii rele a regelui sunt consemnate de naraţiunea sacră. Ochiul lui Dumnezeu veghea copilul născut lui Israel, unica speranţă pentru toate naţiunile, aşa că planul crud al lui Irod a fost dejucat. Irod cel Mare, primul rege idumeu peste Israel, a primit regatul din partea senatului Romei prin influenţa lui Marc Antoniu. Aceasta a avut loc cu aproximativ 35 de ani înainte de naşterea lui Hristos şi aproximativ 37 de ani înainte de propria lui moarte. Aceşti idumei erau o ramură a vechilor edomiţi, care, în timpul cât iudeii au fost în captivitatea babiloneeană şi ţara lor a fost pustie, au luat în stăpânire © www.comori.org

36

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

partea sudică a ţării care cuprindea moştenirea seminţiei lui Simeon şi jumătate din moştenirea seminţiei lui Iuda, şi, de atunci, au continuat să locuiască acolo. Pe parcursul istoriei, idumeii au fost cuceriţi de Ioan Hircanus, care i-a adus la iudaism. După convertirea lor, ei au fost circumcişi, s-au supus legilor iudaice şi au fost incorporaţi în naţiunea iudaică. Aşa au devenit ei iudei, deşi nu erau descendenţi din vechiul Israel. Aceasta a avut loc cu aproximativ 129 de ani înainte de Hristos. Ei au fost regi îndrăzneţi, abili şi cruzi. Au avut o viziune politică bună, au căutat favoarea Romei şi i-a interesat numai stabilirea dinastiei lor. Dar, după cum a vrut Dumnezeu, dinastia idumeeană a dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului şi pare că numele de Irod a pierit dintre naţiuni. În afară de măcelărirea pruncilor în Betleem, care a avut loc puţin înaintea morţii lui Irod, el îşi mânjise bine mâinile cu sângele propriei sale familii şi cu sângele multor persoane nobile din linia asmoneană. Gelozia lui cruntă împotriva acelei familii eroice nu a avut odihnă. Dar unul din ultimele lui acte sângeroase a fost că a semnat condamnarea la moarte a propriului său fiu. Când era pe moarte, ca şi nepotul lui, Irod Agripa, s-a ridicat din pat şi a dat mandat pentru execuţia lui Antipater, şi l-a numit pe Arhelau succesorul lui la tron, după care a căzut şi a murit. Astfel, vai! monarhii au murit deseori împărţind moartea cu o mână şi regatele cu altă mână. Şi care va fi urmarea? Cu adevărata lor stare morală, ei vor trebui să stea înaintea tribunalului lui Dumnezeu. Atunci purpura nu-i va mai putea proteja, pentru că dreptatea inflexibilă guvernează de pe acel tron. Judecaţi după faptele în trup, ei vor fi izgoniţi dincolo de “prăpastia” pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru totdeauna. Si, vai! ca acolo să-şi amintească în chinuri fiecare moment din istoria lor trecută, privilegiile de care ei au abuzat, ocaziile pe care le-au pierdut şi toate relele pe care le-au făcut. Fie ca Domnul să salveze orice suflet care citeşte aceste pagini de greutatea îngrozitoare a acestor cuvinte: amintire, chin, hotărât, care caracterizează starea viitoare a sufletelor nepocăite (Luca 16). Secta irodienilor pare să fi fost partizani ai lui Irod şi să fi avut în principal un caracter politic, obiectivul lor principal fiind menţinerea independenţei naţionale a iudeilor în faţa puterii şi ambiţiei Romei. Probabil că ei gândeau să se folosească de Irod pentru a-şi atinge scopul. În istoria evangheliei ei ne sunt prezentaţi ca lucrând cu viclenie împotriva Domnului binecuvântat şi împreună cu fariseii (Matei 22:15-16, Marcu 12:13-14). Să ne întoarcem acum la istoria apostolului nostru. În Faptele 15, după o absenţă de cinci ani, Petru apare din nou, iar noi nu ştim nimic despre lucrarea lui în acel timp. Petru la Antiohia Puţin după aceasta, după cum aflăm din Galateni 2, el a făcut o vizită la Antiohia. Dar, în pofida hotărârii luate de apostoli şi de biserica de la Ierusalim, slăbiciunea caracteristică a lui Petru l-a făcut să recurgă la prefăcătorie. Una este să stabileşti ceva în principiu, alta este să aplici principiul în practică. Petru declarase în adunare, înaintea tuturor, că evanghelia pe care o predica Pavel, prin revelaţiile date lui, era o binecuvântare la fel de mare pentru iudeu ca şi pentru cel dintre naţiuni. Dar, dacă atâta timp cât a fost singur în Antiohia, a umbalat potrivit cu acest principiu, în libertatea adevărurilor cereşti, şi a mâncat împreună cu cei dintre naţiuni din Antiohia, când, de la Iacov, au venit nişte creştini cu gândire iudaică, el nu a mai îndrăznit să se folosească de această libertate: “se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie. Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor” (Galateni 2:12-13). Cineva exclama: “Cât de nenorocit este omul! Noi suntem slabi în măsura în care avem importanţă înaintea oamenilor. Atunci când nu suntem nimic putem face toate lucrurile, în ceea ce priveşte opiniile oamenilor ... Pavel, energic şi credincios, prin har, a rămas singur drept şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor”.*

© www.comori.org

37

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

* n.tr.) J.N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol 4, pag. 363 Din acel timp, 49 sau 50 după Hristos, numele lui Petru nu mai apare în cartea Faptele apostolilor şi nu mai avem informaţii sigure cu privire la sfera lucrării lui şi ce a făcut. Dar, din vreme ce întâia epistolă a lui Petru le este adresată credincioşilor “în diaspora prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”, presupunem că el a lucrat în acel ţări. Cea de-a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă mult mai târziu şi trebuie că a fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui, lucru pe care îl aflăm din ceea ce spune în primul capitol “ştiind că dezbrăcarea de cortul meu este grabnică, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos” (2. Petru 1:14, v şi Ioan 21:18-19). Data exactă a vizitei lui Petru la Roma a fost subiect controversat între scriitorii catolici şi protestanţi din toate timpurile, dar acum putem considera un fapt cert că el nu a vizitat cetatea decât spre sfârşitul vieţii lui. Şi data martiriului lui Petru este incertă. Cel mai probabil a avut loc în anul 67 sau 68 după Hristos şi atunci când Petru avea în jur de şaptezeci de ani. Arderea Romei de către Nero este datată de Tacit prin luna iulie din anul 64, iar persecuţia împotriva creştinilor a izbucnit la puţin timp după aceea, şi în acea perioadă de persecuţie apostolul a fost onorat cu coroana martiriului. El a fost condamnat să fie crucificat, cea mai groaznică şi mai ruşinoasă moarte. Dar, când s-a uitat la cruce i-a rugat pe soldaţi să-i facă favoarea de a nu fi crucificat în modul obişnuit, ci să sufere aceasta cu capul în jos, afirmând că nu era vrednic să sufere în aceeaşi poziţie ca binecuvântatul lui Domn şi Stăpân. Cererea i-a fost aprobată, aşa că a fost crucificat cu capul în jos. Chiar dacă ar fi ca această relatare să fie doar un mit, totuşi se potriveşte bine cu temperamentul şi cu smerenia marelui apostol. Urmărind lista deja dată, trecem la următorul apostol.*

* Cave: Lives of the Apostles; Burton: Ecclesiastical History; Smith – Dictionary of the Bible Andrei Istoricul sacru a relatat foarte pe larg faptele lui Petru, dar foarte puţin despre fratele lui, Andrei. El a crescut împreună cu Petru şi a fost pregătit pentru meseria tatălui său, ocupaţie pe care a avut-o până când Domnul l-a chemat ca sa fie “pescar de oameni”. Andrei, ca alţi tineri din Galileea, a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar, când l-a auzit pe învăţătorul lui vorbind a doua oară despre Isus că era Mielul lui Dumnezeu, l-a părăsit pe Ioan pentru a-L urma pe Isus. Imediat după aceea, el a fost mijlocul prin care Petru a fost adus la noul lui învăţător. El are onoarea de a fi primul dintre apostoli care a îndrumat pe cineva la Hristos (Ioan 1). El iese în evidenţă în capitolele şase şi doisprezece din Ioan şi în capitolul treisprezece din Marcu, dar, înafară de aceste câteva consemnări răzleţe, Scriptura nu ne mai spune nimic despre el. În cartea Faptele apostolilor numele lui apare doar în primul capitol. Sunt multe presupuneri şi tradiţia a spus mai multe despre el, dar noi dorim să prezentăm doar fapte certe. Se spune că ar fi predicat în Sciţia şi ar fi călătorit în Tracia, Macedonia şi Tesalia şi că a suferit martiriul la Patra, în Ahaia. Se spune că crucea lui a fost făcută din două lemne încrucişate la mijloc, în formă de X, de unde numele cunoscut de crucea Sfântului Andrei. El a murit rugându-se şi îndemnându-i pe oameni la statornicie şi perseverenţa în credinţă. Nu este cert în ce an a suferit martiriul. De la cei doi fraţi, Petru şi Andrei, trecem la fraţii Iacov şi Ioan. Iacov Zebedei şi cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan se ocupau cu meseria lor pe marea Galileeii când Isus a trecut © www.comori.org

38

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

pe acolo. “I-a chemat. Şi ei, lăsând îndată corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat” (Matei 4:22). Şi Petru şi Andrei erau acolo. Cu acea ocazie, Domnul i-a cerut lui Petru să iasă în larg şi să mai arunce odată plasa (Luca 5). Atunci Petru a venit cu argumentul raţional că nu avuseseră deloc succes noaptea trecută, dar totuşi, la cuvântul Domnului, a aruncat plasa. Şi “au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele”. Uimit şi copleşit de acea captură, Petru le-a făcut semne partenerilor săi să vină să-l ajute să scoată la mal peştele prins. Atunci, cei trei tineri au ajuns la convingerea deplină că Isus era adevăratul Mesia. Se poate ca ei să fi avut îndoieli înainte de aceasta, dar după aceasta ei nu au mai avut nici o îndoială. La chemarea lui Isus, toţi au plecat şi au devenit pentru totdeauna ucenicii Lui. De atunci încolo, ei au devenit “pescari de oameni”. În fiecare enumerare a apostolilor, aceştia patru sunt întotdeauna primii şi sunt în fruntea celor doisprezece în toate relatările (Matei 4:17-20, Marcu 1:16-20, Luca 5:1-11). Aşa a fost chemarea lui Iacov la ucenicie, iar la aproximativ un an după aceasta, el a fost chemat la apostolie împreună cu cei unsprezece fraţi (Mat. 10, Marcu 3, Luca 6, Fapte 1). Petru, Iacov şi Ioan, şi ocazional Andrei au fost cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului binecuvântat. Primii trei au fost luaţi ca martori la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, Luca 8). Aceiaşi trei apostoli sunt singurii cărora le-a permis Domnul să fie martori la transfigurare (Matei 17, Marcu 9, Luca 9). Şi tot aceştia trei au fost martori agoniei din Ghetsimani (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Dar patru: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei au venit împreună pentru a-L întreba separat despre distrugerea templului (Marcu 13). Similar cu schimbarea numelui lui Petru, sau cu adăugarea la numele lui, fiii lui Zebedei au fost numiţi Boanerghes, sau “fiii tunetului”. Probabil că marea lui îndrăzneală şi fidelitate l-a făcut pe Iacov să iasă în evidenţă înaintea lui Irod, care a decis să-l prindă, iar pe el şi să-l reducă la tăcere. Nu este de mirare că “fiul tunetului” şi “omul-piatră” au fost primii care au fost arestaţi. Dar Iacov a avut onoarea de a fi primul apostol care a primit coroana de martid, în 44 după Hristos. Petru a fost salvat printr-un miracol. Gelozia unei mame şi ambiţia fiilor ei au condus-o pe Salome să ceară cele mai înalte poziţii pentru cei doi fii ai ei. Domnul i-a primit cererea cu o mustrare foarte blândă, dar le-a spus celor doi fraţi că ei vor trebui să bea cupa Lui şi să fie botezaţi cu botezul Lui. Iacov a fost cel mai curând chemat să împlinească acea prezicere. După înălţare, Iacov este văzut împreună cu alţi apostoli în Fapte 1, după care dispare din naraţiunea sacră până la arestarea şi moartea care sunt prezentate în Fapte 12, capitol în care, în limbajul simplu al istoricului inspirat, ni se spune că Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Clement din Alexandria relatează o tradiţie în legătură cu martiriul lui Iacov, care este probabil să fi fost chiar aşa. Când era condus la locul de execuţie, soldatul sau ofiţerul care îl păzise, sau, mai curând, acuzatorul lui, a fost atât de mişcat de curajul şi îndrăzneala pe care le-a arătat Iacov în mărturia lui încât s-a pocăit de ceea ce făcuse şi a venit şi a căzut la picioarele sale şi a cerut iertare pentru că păcătuise împotriva lui. Iacov, după ce a fost puţin surprins, l-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: “Pace, fiule, pace ţie, şi iertarea păcatelor”, după care, înaintea tuturor el a mărturisit public că era creştin şi a fost executat împreună cu Iacov. Aşa a căzut Iacov, primul apostol martir, luând cu bucurie cupa pe care cu mult înainte îi spusese Domnului că era gata să o bea.*

* Cave, Life of St. James the Great Ioan Ioan era fiul lui Zebedei şi al Salomei şi fratele mai tânăr al lui Iacov. Deşi tatăl lui era pescar, din relatarea evangheliei pare că ei erau înstăriţi. Unii dintre bătrâni spun că familia era bogată şi chiar că © www.comori.org

39

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

avea legături nobile. Dar aceste tradiţii nu se împacă cu faptele din Scriptură. Citim totuşi că aveau oameni angajaţi şi se poate să fi avut mai multe bărci. Şi nu avem nici o îndoială că Salome era una dintre femeile cu vază care I-au slujit Domnului cu averea ei. Ioan avea o casă a lui (Luca 8:3, Ioan 19:27). Din aceste fapte putem deduce că situaţia lor materială era destul de departe de sărăcie. Din vreme ce mulţi au mers la extreme spunând că apostolii erau săraci şi analfabeţi, cred că este bine să observăm câteva indicii pe care le dă scriptura cu privire la aceste lucruri. Nu ştim nimic despre caracterul lui Zebedei. El nu a avut nici un fel de obiecţii ca fiii lui să-l părăsească şi să-L urmeze pe Mesia, dar nu ni se mai spune nimic despre el după aceea. Deseori o găsim pe mama lor în tovărăşia fiilor ei, dar nimic despre tatăl lor. Este probabil ca el să fi murit la puţin timp după chemarea fiilor lui. În enumerarea celor doisprezece apostoli, când îi menţionează pe Iacov şi Ioan, Marcu spune că Domnul “i-a numit Boanerghes, adică Fiii Tunetului”. Nu este uşor de lămurit ce anume voia Domnul să spună prin acest titlu. Sunt multe presupuneri. Unii spun că este deoarece aceşti doi fraţi avea o fire mai mânioasă şi mai hotărâtă şi un temperament mai iute decât ceilalţi apostoli. Dar, în istoria evangheliei nu vedem vreun temei pentru o astfel de presupunere. Sigur că în două situaţii zelul lor a fost nestăvitlit, dar aceasta a fost înainte ca ei să fi înţeles în ce spirit erau chemaţi. Mai curând Domnul nostru i-a numit aşa ca o profeţie legată de zelul lor pentru a vesti deschis şi cu îndrăzneală marile adevăruri ale evangheliei după ce au ajuns să le cunoască deplin. Avem certitudinea că Ioan împreună cu Petru, în primele capitole din Faptele apostolilor, a arătat curaj şi nu s-a temut de nici o ameninţare şi nu a fost descurajat de nici o împotrivire. Se presupune că Ioan a fost cel mai tânăr dintre toţi apostolii, şi, judecând după scrierile lui, seamănă că el avea o fire deosebit de afectuoasă, blândă şi plăcută. El este caracterizat ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”. În mai multe situaţii, el a avut discuţii intime cu Domnul (Ioan 13). Neander spune: “Ceea ce îl scotea în evidenţă pe Ioan era îmbinarea a celor mai opuse calităţi, după cum deseori am observat la marile instrumente folosite pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu: o dispoziţie înclinată la meditaţie adâncă în tăcere unită cu un zel fervent, deşi nu unul care să ducă la multe activităţi diverse în lume; nu un zel pătimaş, cum presupunem că era în inima lui Pavel înainte de convertirea lui, ci iubire. Nu una moale şi care cedează, ci o iubire care apucă cu toată puterea ei şi reţine obiectul ei şi respinge cu putere orice ar face de ruşine acel obiect sau orice încercare de a-i lua acel obiect. Aceasta era caracteristica lui cea mai importantă”. Din vreme ce istoria lui Ioan este atât de strâns legată de cea a lui Petru şi de cea a lui Iacov, pe care leam văzut deja, acum putem fi scurţi. Aceste trei nume sunt rareori separate în relatările din evanghelie. Există totuşi o scenă în care Ioan este singur, pe care este bine să o notăm: el este singurul apostol care La urmat pe Isus până la locul unde a fost crucificat, şi acolo el a fost onorat cu încrederea Maestrului. “Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi i-a spus ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă” (Ioan 19:26-27). După înălţarea lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, Ioan a devenit unul dintre cei mai de seamă apostoli pentru cei circumcişi şi lucrarea lui a continuat până la sfârşitul primului secol. Odată cu moartea lui din cauze naturale se încheie perioada apostolică. În general se spune şi, prin tradiţie, se consideră că Ioan a rămas în Iudeea până la moartea fecioarei Maria, eveniment a cărui dată este incertă, iar curând după aceea a mers în Asia Mică. Acolo el a sădit şi a supravegheat mai multe biserici în diferite oraşe, dar a făcut centrul lui la Efes. De acolo el a fost exilat în Insula Patmos spre sfârşitul domniei lui Domiţian. Fiind acolo, el a scris Apocalipsa (Apoc 1:9). După eliberarea lui din exil, la venirea pe tron a lui Nerva, Ioan s-a întors la Efes, unde a scris evanghelia şi © www.comori.org

40

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

epistolele. A murit în preajma anului 100 după Hristos, în al treilea an al împăratului Traian, în vârstă de aproape o sută de ani.*

* Horne, Introduction to the New Testament Din numeroasele lucruri pe care le spun despre Ioan tradiţiile, selectăm un eveniment pe care îl considerăm a fi cel mai interesant şi cel mai probabil adevărat. Ca unul neobosit în iubirea şi grija pentru sufletele oamenilor, el a fost profund îndurerat de apostazia unui tânăr de care se interesase în mod special. Când a vizitat locul unde îl lăsase a aflat că el se alăturase unei bande de tâlhari şi devenise căpetenia lor. Atât de mare era iubirea lui Ioan pentru el încât s-a hotărât să-l găsească. El s-a grăbit să ajungă la adăpostul tâlharilor ca să fie prins de ei şi a cerut să fie dus la căpetenia lor. Când l-a văzut pe venerabilul apostol, conştiinţa lui s-a trezit, iar amintirea zilelor de mai înainte a fost ceva care el nu a mai putut suferi, încât a fugit consternat dinaintea lui. Dar Ioan, plin de dragoste părintească, a alergat după el şi l-a rugat să se pocăiască şi să se întoarcă în biserică şi l-a încurajat asigurându-l de iertarea păcatelor în numele Domnului Isus. Minunata afecţiune a lui Ioan pentru acel tânăr şi grija lui profundă pentru sufletul lui l-au biruit. El s-a întors şi a fost restaurat, după care a devenit un vrednic membru al comunităţii creştine. De-am face şi noi la fel pentru restaurarea celor care au căzut! Filip Ajungem acum la ceea ce am putea numi al doilea grup de apostoli. Şi, după cum Petru este în fruntea primului grup, în fruntea celui de-al doilea este Filip. În primele trei evanghelii el este plasat în această ordine. Se spune că el este din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru (Ioan 1:44). Este foarte probabil ca el să fi fost dintre galileenii din acel ţinut care au mers să asculte predicarea lui Ioan Botezătorul. Deşi nici un alt ţinut din Palestina nu era atât de dispreţuit ca Galileea, tocmai dintre aceşti galileeni dispreţuiţi, dar cinstiţi, serioşi şi devotaţi şi-a ales Domnul apostolii. “Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică din Galileea” (Ioan 7:52). Dar afirmaţiile atât de cuprinzătoare sunt în general neadevărate. “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46) - iată alt exemplu de acest gen. În evanghelie nu ni se spune nimic despre părinţii lui Filip, nici despre ocupaţia lui. Cel mai probabil, el era pescar, meseria cea mai răspândită în acele părţi. Din similarităţile limbajului folosit de Filip şi Andrei şi din faptul că ei sunt în repetate rânduri menţionaţi împreună putem trage concluzia că acest apostol şi fiii lui Ioan şi fiii lui Zebedei erau prieteni apropiaţi şi că toţi doreau şi aşteptau venirea lui Mesia. Din tot cercul ucenicilor Domnului nostru, Filip are onoarea de a fi primul chemat. Primii trei au venit la El şi au vorbit cu El înaintea lui Filip, după care ei s-au întors la ocupaţia lor şi au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul abia aproximativ un an mai târziu, dar Filip a fost chemat imediat. “A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: «Urmează-Mă»” (Ioan 1:43). Aceste cuvinte “Urmează-mă”, atât de semnificative şi care aduc sufletului binecuvântări bogate (credem noi) iau fost adresate întâi lui Filip. Când cei doisprezece au fost puşi deoparte pentru poziţia de apostoli, el a fost printre ei. Natanael Imediat după ce a fost chemat, el l-a găsit pe Natanael şi l-a condus la Isus. Din marea surprindere care se vede că a produs-o acea informaţie se vede că ei vorbiseră mai înainte despre lucrurile privitoare la Mesia. Inima lui Filip era sigură de adevărul lor, aşa că s-a exprimat cu aceste cuvinte: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1:45). Este evident că inima lui Filip avea cel mai serios interes pentru Domnul, deşi în evanghelii se spune puţin despre el. Şi ultima lui conversaţie, ca şi prima, este extrem de interesantă. După ce, în repetate rânduri (Ioan 12; 13; 14) l-a auzit pe Domnul referindu-Se la Tatăl, el a arătat o puternică dorinţă © www.comori.org

41

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

să cunoască mai mult despre Tatăl. Seamănă ca o emoţie puternică în inima lui. Şi nu este de mirare. “Tată, salvează-Mă de la ceasul acesta”; “Tată, glorifică numele Tău”; “în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, toate sunt cuvinte care au pătruns în inimile ucenicilor. Şi este o frumoasă simplitate la Filip, chiar dacă el a arătat atunci lipsă de inteligenţă: “Filip·I-a spus: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns». Isus ·i-a spus: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: ‘Arată-ni-L pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? ... Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; iar dacă nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea” (Ioan 14:8-12). Tatăl fusese revelat chiar în persoana Lui, aşa că el ar fi trebuit să-L fi cunoscut. El fusese mult timp cu ucenicii, aşa că ei ar fi trebuit să fi înţeles că el era în Tatăl şi Tatăl în El, şi astfel să fi ştiut unde se ducea El, pentru că se ducea la Tatăl. Ei aveau atât cuvintele cât şi lucrările Fiului ca să fie convinşi că Tatăl locuia în El. Ei auziseră cuvintele şi văzuseră lucrările şi primiseră mărturie despre adevăratul Lui caracter, şi aceste lucruri erau potrivite şi cu intenţia de a le prezenta pe Tatăl. Însăşi Persoana Lui era răspunsul la întrebare. “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. El este calea – singura cale către Tatăl. El este adevărul - adevărul cu privire la orice este cunoscut numai prin El. El este viaţa “viaţa eternă care era cu Tatăl ni s-a arătat”. Dar numai prin puterea şi învăţătura Duhului, El, care este “calea, adevărul şi viaţa”, poate fi cunoscut şi ne putem bucura de El. Şi trebuie ca inima să se supună lui Hristos dacă vrem să cunoaştem învăţătura Duhului. După această extrem de interesantă şi instructivă conversaţie cu Domnul nu mai este nimic cert în legătură cu istoria lui Filip – numele lui dispare din naraţiunea evangheliei. El îşi are locul lui în Fapte 1:13. Tradiţia l-a confundat deseori pe Filip evanghelistul cu Filip apostolul şi totul este incert. Nu există nici o îndoială că anii de viaţă care îi mai rămăseseră au fost în slujire pentru Domnul şi Mântuitorul lui, dar este dificil să spunem unde a lucrat. Unii spun că în Asia de Sus s-au desfăşurat primele lui lucrări şi că mai târziu a venit la Hierapolis, în Frigia, unde a suferit un crud martiriu. Bartolomeu În general, atât istoricii din vechime cât şi cei moderni cred că istoria lui Bartolomeu se ascunde sub un alt nume. Din naraţiunea evangheliei reiese clar că el a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, deşi nu se spune nimic despre el, ci ne este dat doar numele lui. În primele trei evanghelii, Filip şi Bartolomeu sunt menţionaţi împreună, iar în evanghelia după Ioan avem pe Filip şi Natanael. Acest fapt a condus la presupunerea generală că sunt două nume diferite pentru aceeaşi persoană, lucru foarte obişnuit la evrei. De exemplu, Simon-Petru este numit “Bar-Iona”, ceea ce înseamnă “fiul lui Iona”. “Bartimeu” înseamnă “fiul lui Timeu”; şi “Bar-tolomeu” este de acelaşi tip. Sunt nume de relaţie, nu nume proprii. Din cauza acestui obicei atât de răspândit la Iudei este dificil să identificăm unele persoane în istoria evangheliei. Presupunând că Natanael din evanghelia după Ioan este Bartolomeu din evangheliile sinoptice, continuăm cu ceea ce ştim despre istoria lui. Ca şi ceilalţi apostoli el era galileean, din “Cana Galileeii”. Am văzut mai înainte că el a fost adus de Filip la Isus. Cum a venit a fost salutat de Domnul cu distincţia care-l onora: “iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie”. El era, fără îndoială, un om simplu şi integru în caracterul lui şi unul care “aştepta răscumpărarea lui Israel”. Surprins de salutarea atât de plină de bunăvoinţă şi mirându-se cum că El l-a cunoscut de la prima vedere, L-a întrebat “«De unde mă cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»”. Ce gând solemn şi totuşi binecuvântat! El era înaintea Unuia – a unui om – din această lume, care îi cunoştea toate tainele inimii şi toate căile lui. Natanael a fost atunci complet convins de divinitatea absolută a lui Mesia şi L-a recunoscut ca având gloria şi mai mare de “Fiul lui Dumnezeu” pe lângă aceea de “împărat al lui Israel”. Caracterul lui Natanael şi al chemării lui sunt considerate de mulţi ca fiind simboluri pentru rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care va fi fără viclenie în zilele din urmă. Aluzia la smochin, simbolul binecunoscut al lui Israel, confirmă vederea despre acest pasaj, ca şi mărturia atât de frumoasă: “Rabi, © www.comori.org

42

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Rămăşiţa credincioasă cruţată, văzută şi cunoscută de Domnul, îşi va mărturisi credinţa în El, după cum arată foarte pe larg profeţii. Şi toţi cei care Îl recunosc pe Mesia vor vedea gloria Lui universală ca Fiu al omului, conform cu Psalmul 8. Acea zi de glorie peste toate este anticipată de Domnul în remarca de încheiere pe care o face faţă de Natanael: “Adevărat, adevărat vă spun, că acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului”. Atunci, cerul va fi unit cu pământul ca prin scara din visul lui Iacov. Dar, acum, să ne întoarcem la istoria directă a acestui apostol. Cel mai deosebit şi mai clar pasaj cu privire la apostolatul lui este în Ioan 21. Acolo îl găsim în tovărăşia celorlalţi apostoli cărora li s-a arătat Domnul la Marea Tiberiadei, după învierea lui. “erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileeii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii Săi” (care probabil erau Andrei şi Filip). Este o tradiţie general acceptată că Bartolomeu a călătorit până în India predicând evanghelia – probabil până în acea parte a Indiei care este cel mai aproape de Asia. După ce a călătorit în diferite locuri, căutând să răspândească creştinismul, a ajuns la Albanopole în Armenia Mare. Acolo, pe când era în lucrare, el a fost arestat de guvernator şi condamnat la crucificare. Nu se cunoaşte cu exactitate data. Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu Considerăm că nu este vorba totuşi de aceeaşi persoană ca Alfeu tatăl lui Iacov (Matei 10:3, Marcu 2:14, Luca 5:27-29). Deşi era un funcţionar roman, el era totuşi “evreu din evrei”, şi probabil galileean, dar nu ni se spune din ce seminţie. Înainte de a fi fost chemat să-L urmeze pe Mesia, el era un “vameş” sau colector de taxe pentru romani. Pare că el locuia în Capernaum, un oraş port la Marea Galileeii. Era ceea ce am numi un funcţionar la vamă. Aşa l-a găsit Isus când a trecut pe acolo, “şezând la vamă, şi i-a spus: «Urmează-Mă!» Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat” (Luca 5:27-29). Vameşii, cum sunt numiţi, erau persoane care strângeau taxe pentru fiscul Imperiului roman. Ei erau de obicei persoane avute şi cu renume. La romani poziţia lor era considerată ca fiind onorabilă, şi, în general, era dată cavalerilor romani. Sabinus, tatăl împăratului Vespasian, se spune că a fost “vameş” al provinciilor Asiei. Ei aveau angajaţi funcţionari inferiori, care, în general, erau născuţi în provinciile din care strângeau taxe. Din această categorie socială făcea parte Matei. Aceşti funcţionari subordonaţi erau cunoscuţi peste tot pentru taxele aplicate abuziv şi ei erau urâţi în special de iudei. Aceasta deoarece iudeii se considerau un popor născut liber şi având privilegiul acesta de la Dumnezeu Însuşi. “Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost robi niciodată nimănui” – aşa se lăudau ei (Ioan 8:33). Iar vameşii, cei care strângeau taxe pentru Roma, erau dovada vizibilă a robiei lor şi a stării de decădere a naţiunii lor. Acesta era lanţul care-i umplea de amărăciune, care se trăda în multe acte de răzvrătire împotriva romanilor. Acestea erau motivele pentru care vameşii erau urâţi de iudei. Iudeii îi priveau pe vameşi ca trădători şi apostaţi şi ca făcându-se de bunăvoie instrumente ale asupritorului. Pe deasupra, ei mai erau şi foarte arbitrari şi nedrepţi în aplicarea de taxe, şi, având legea de partea lor, ei îi puteau forţa să plătească. Era în puterea lor să examineze fiecare caz de bunuri exportate sau importate şi să evalueze în modul cel mai scandalos. Din ceea ce le-a spus Ioan botezătorul înţelegem că ei suprataxau oricând aveau vreo ocazie. El le-a spus: “Nu luaţi nimic mai mult peste ce este rânduit” (Luca 3:13). Vedeţi şi cazul lui Zacheu (Luca 19:9). Sigur că era mai mult decât suficient ca acea categorie socială să fie detestată peste tot, dar ne vom limita la ceea ce ni se spune despre ei în Noul Testament deoarece Duhul adevărului nu exagerează niciodată. Acolo îi găsim clasaţi împreună cu păcătoşii (Matei 9:11, Matei 11:19), cu prostituatele (Matei 21:31-32) şi cu păgânii (Matei 18:17). Ei erau priviţi ca o categorie exclusă nu numai de la privilegiile templului, ci şi de la privilegiile societăţii civile. Cu toate aceste dezavantaje, din rândul lor au provenit unii din primii ucenici ai lui Ioan şi ai Domnului nostru. Ei erau mai puţin ipocriţi decât cei care se bucurau de stimă, nu © www.comori.org

43

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

aveau o moralitate convenţională şi nu era necesar să se dezveţe de o religie falsă. Aceste lucruri pot fi argumentate destul de bine prin parabola fariseului şi a vameşului (Luca 18). Bunătatea convenţională este o mare piedică în mântuirea sufletului. Pentru asemenea oameni este dificil să ia poziţia de păcătos pierdut, ca apoi harul să-şi poată face lucrarea binecuvântată de mântuire. Cel care doreşte să fie îndreptăţit de Dumnezeu trebuie să ia poziţia vameşului şi să vină cu rugăciunea vameşului “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Revenim acum la istoria apostolului nostru. Matei a fost imediat gata şi a ascultat chemarea lui Isus. Faptul că şi-a părăsit acea ocupaţie atât de bănoasă şi convertirea lui s-a arătat în mod atât de evident a fost însoţit de binecuvântări pentru alţii: a fost o mare trezire în acea categorie socială a vameşilor. “Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă”. Un ospăţ este un simbol al bucuriei şi veseliei, efectul imediat al predării către Hristos din toată inima. Este de notat faptul că în evanghelia lui, el îşi dă numele binecunoscut, dar nici un altul dintre evanghelişti nu spune despre “Matei vameşul” (Matei 10:3). Împreună cu alţii, el a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece. Din acel timp, el a continuat să umble cu Domnul, ca şi ceilalţi apostoli. Ce privilegiu binecuvântat! Să fie un apropiat care priveşte la El, spectator al vieţii Lui publice şi private, ascultător al cuvintelor şi discursurilor Lui, să privească la miracolele Lui şi să fie martor al învierii şi înălţării Lui în glorie. Despre aceasta el nu dă mărturie, deşi le-a văzut. Matei era împreună cu ceilalţi apostoli în ziua Cincizecimii şi a primit darul Duhului Sfânt. Nu avem informaţii cât timp a rămas în Iudeea după acel eveniment. Se presupune că evanghelia lui este prima evanghelie care a fost scrisă, şi ea are referiri în special la Israel. În general se consideră că lucrarea lui apostolică s-a desfăşurat în Etiopia. Unii spun că, acolo, prin predici şi miracole, el a triumfat cu putere asupra rătăcirilor şi idolatriei şi că mulţi au fost convertiţi prin el. El a numit îndrumători spirituali şi păstori ca să-i întărească şi să-i zidească spiritual şi ca să aducă şi pe alţii la credinţă. Şi acolo şi-a încheiat alergarea. Dar sursele de informaţie pentru aceste relatări nu sunt de încredere. Toma Toma a fost chemat de Domnul nostru la apostolat şi este menţionat, în modul cuvenit, în diferitele liste ale apostolilor. Scriptura nu ne informează cu privire la locul naşterii lui, nici despre părinţii lui, dar tradiţia spune că s-a născut în Antiohia. Tot ce ştim despre el ca lucruri certe ne este relatat de Ioan. Dar, deşi cunoştinţele noastre despre Toma sunt astfel limitate, nu există printre apostoli altul al cărui caracter să fie scos în evidenţă mai mult decât al lui. De fapt, numele lui a ajuns, nu numai în biserică, ci şi în lume, sinonim cu îndoiala şi necredinţa. Se spune că un artist renumit, când i s-a cerut să facă un portret al apostolului Toma, l-a pictat cu o riglă în mână pentru ca să măsoare cum se cuvine dovezile şi argumentele. El era gânditor, meditativ şi încet la a crede. El privea la toate dificultăţile pe care le prezenta o chestiune şi înclina spre partea întunecată a lucrurilor. Vom privi deci portretul pe care pana inspirată l-a schiţat în următoarele trei pasaje. 1. În Ioan 11 apare adevăratul lui caracter. În mod cert, el privea propusa călătorie a Domnului în Iudeea cu cele mai negre presentimente. “Toma deci, cel numit Geamăn, le-a spus celor împreunăucenici cu el: «Să mergem şi noi, ca să murim cu El!»” (Ioan 11:16). În loc să creadă că Lazăr urma să fie înviat dintre morţi, el se temea că atât Domnul cât şi ucenicii Lui vor merge în întâmpinarea morţii lor în Iudeea. Din acea călătorie nu putea vedea altceva decât un dezastru complet. Dar, cu toate acestea, el nu a căutat să-L împiedice pe Domnul să meargă acolo, cum au făcut alţi ucenici. Şi aceasta este ceva caracteristic lui. El avea o profundă afecţiune pentru Domnul şi atât de devotat Îi era încât voia să meargă chiar dacă acea călătorie avea să-i coste viaţa. 2. Cel de-al doilea pasaj în care este vorba de Toma este după ultima cină (Ioan 14). Domnul nostru le spusese despre faptul că El avea să plece şi că urma să le pregătească un loc în cer, şi apoi va veni din nou să-i ia la El, ca să fie şi ei unde va fi El. “Şi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea”, a spus Domnul. Dar, în © www.comori.org

44

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

mintea apostolului Toma, aceste frumoase promisiuni au trezit numai gânduri negre legate de un viitor nevăzut şi necunoscut. “Toma ·I-a spus: «Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem şti calea?»” Evident, el dorea să meargă şi era foarte serios în ceea ce întreba, dar dorea să ştie sigur calea înainte de a face primul pas. “Isus i-a spus: «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine»”. Cât timp ochii noştri sunt aţintiţi asupra lui Hristos nu se poate să facem vreun pas greşit. Ochiul curat primeşte lumina cerească, cea care luminează întreaga cale. 3. Al treilea pasaj este după înviere (Ioan 20). El nu fusese de faţă atunci când Domnul S-a arătat prima dată înaintea ucenicilor săi, şi, când i-au spus că L-au văzut pe Domnul, el a refuzat cu încăpăţânare să creadă ceea ce îi spuneau ei. Din ceea ce spunea el putem înţelege bine că el Îl văzuse pe Domnul pe cruce şi că acea imagine copleşitoare produsese o profundă impresie în mintea lui. “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede”. În următoarea zi a Domnului, când ucenicii erau strânşi împreună, Isus a apărut şi a stat în mijlocul lor – este locul Lui în centrul adunării. Din nou i-a salutat cu aceleaşi cuvinte de pace: “Pace vouă”. Dar apoi s-a întors spre Toma, ca şi cum acela era principalul motiv al apariţiei lui în acea zi, şi “i-a spus lui Toma: «Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios»”. Aceasta a avut efect imediat asupra lui Toma: toate îndoielile lui au dispărut, şi, cu o credinţă cu adevărat ortodoxă, a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu! “Isus ·i-a spus: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut»”. Unii consideră că, în această situaţie, credinţa lui Toma se înalţă deasupra celorlalţi ucenici şi că nu a ieşit o mărturie mai înaltă de pe buze apostolice. Această opinie, deşi destul de răspândită, nu se poate întemeia pe contextul general. Hristos, în ceea ce-i spune lui Toma îi declară mai ferice pe aceia care nu au văzut, şi totuşi au crezut. Abia dacă se poate numi credinţă creştină, după cum indică aluzia Domnului nostru. Credinţa creştină înseamnă să credem în El, pe care nu L-am văzut şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Nu avem nicio îndoială că Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, înceţi să creadă, care vor crede după ce vor vedea (Zaharia 12). El nu a fost prezent la prima strângere a sfinţilor de după înviere. Nu ni se spune din ce cauză. Dar cine poate estima binecuvântarea care se pierde în urma absenţei de la strângerile rânduite ale sfinţilor? El a pierdut revelaţiile lui Hristos cu privire la relaţia “Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Credinţa lui nu se leagă de poziţia de fiu. După cum spunea cineva: “Lui nu i-a fost comunicată eficienţa lucrării Domnului şi relaţia lui cu Tatăl, în care Isus îi introduce pe ai săi, biserica. El probabil că are pace, dar a pierdut întreaga revelaţie cu privire la poziţia bisericii. Câte suflete – suflete mântuite, nu sunt în această stare!” În legătură cu lucrarea apostolică ulterioară a lui Toma şi sfârşitul vieţii lui avem atât de multe tradiţii şi legende încât nu putem fi siguri de nimic. Unii spun că el a lucrat în India, alţii în Persia. Se spune că el a fost martirizat cu o lance, iar martiriul lui este comemorat de biserica latină pe 21 decembrie, de cea greacă pe 6 octombrie şi de indieni pe 1 iulie. Iacov – fiul lui Alfeu Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru critici. Nu considerăm că ar fi cazul nici măcar să ne referim la teoriile şi argumentele lor. Dar, după ce am privit la diversele aspecte ale chestiunii, credem că apostolul nostru este Iacov care era persoana importantă în biserica de la Ierusalim şi el este autorul Epistolei lui Iacov şi este numit şi “fratele Domnului” şi supranumit şi “cel drept” şi “cel mic” – probabil pentru că era mic de statură. Identificarea persoanelor este extrem de dificilă în asemenea istorii din cauza că era un obicei la iudei ca rudele apropiate să fie numite fraţi şi surori şi că aproape toţi aveau două sau mai multe nume.

© www.comori.org

45

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

În toate cele patru liste ale apostolilor Iacov are aceeaşi poziţie, în fruntea celei de-a treia grupe. Apostolii sunt enumeraţi în grupe de câte patru. Petru este primul în prima grupă, Filip în cea de-a doua, iar Iacov în cea de-a treia. Despre Iacov se spun foarte puţine înainte de înviere. Din ceea ce spune Pavel în 1. Corinteni 15:7, este evident că Domnul, înainte de înălţarea Lui, l-a onorat pe Iacov printr-o întâlnire personală. Aceasta fusese înainte de Cincizecime şi trebuie că a fost pentru a-l încuraja, a-l îndruma şi întări pe apostol. Vom vedea acum pasajele din care putem afla ceva despre Iacov. În primul capitol din cartea Faptele apostolilor îl găsim împreună cu ceilalţi aşteptând promisiunea Tatălui, darul Duhului Sfânt. După acestea îl pierdem din vedere până în momentul în care este vizitat de Pavel (Galateni 1:18-19), ceea ce trebuie că a fost în preajma anului 39 după Hristos, când îl vedem egal al lui Petru ca apostol. Pe atunci el era supraveghetor (episcop) al bisericii din Ierusalim şi egal cu cei mai de seamă dintre apostoli. Înalta apreciere a lui Petru pentru el reiese din faptul că, atunci când Petru a fost scos din închisoare, el a dorit să fie informaţi “Iacov şi fraţii” (Fapte 12:7). În anul 50 după Hristos îl vedem în consiliul apostolic, unde se pare că el a rezumat judecata adunării: “De aceea, eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu” (Fapte 15:19). Niciunul din ceilalţi apostoli nu a vorbit aşa. Seamănă că el a fost înălţat mult în poziţia lui apostolică şi în autoritate. Prin anul 51, când a mai făcut încă o vizită la Ierusalim, Pavel l-a recunoscut pe Iacov ca fiind unul dintre “stâlpii” bisericii şi l-a menţionat chiar înainte de Chifa şi Ioan (Galateni 2:9). Din nou, prin anul 58, Pavel i-a făcut o vizită specială lui Iacov în prezenţa tuturor bătrânilor. “Şi a doua zi, Pavel a intrat împreună cu noi la Iacov şi toţi bătrânii au venit acolo” (Fapte 21:18). Din aceste câteva menţiuni se vede clar că Iacov era foarte mult preţuit de ceilalţi apostoli şi că el avea poziţia cea mai importantă în biserica de la Ierusalim. Ataşamentul lui faţă de iudaism era profund şi cinstit, iar înaintarea lui în creştinism pare să fi fost lentă şi în trepte. El era în contrast total cu Pavel, iar Petru este ca un fel de legătură între ei. Martiriul lui Iacov este plasat cam prin anul 62, la aproape treizeci de ani după Cincizecime. Toate mărturiile din vechime în unanimitate spun despre evlavia lui deosebită şi sfinţenia lui. De asemenea, el era şi foarte smerit: deşi era fratele Domnului, sau o rudă apropiată de-a lui, el se prezintă ca rob al lui Isus Hristos şi nu insistă asupra titlului său de apostol. Pentru reputaţia lui de om cu o viaţă sfântă şi dreaptă, el este în mod universal numit “Iacov cel Drept”. Şi, din vreme ce se conforma în mod regulat obiceiurilor iudaice, el nu era atât de ofensator faţă de concetăţenii lui necredincioşi cum era apostolul naţiunilor. Dar, cu toate că, datorită caracterului său, el era mult stimat, viaţa lui s-a încheiat prematur prin martiriu. Pentru relatarea vieţii, caracterului şi morţii lui Iacov îi suntem îndatoraţi lui Hegesipus, un creştin de origine iudaică, care a trăit la jumătatea secolului al doilea şi este în general considerat ca fiind un istoric credibil. Relatarea lui cu privire la martiriul lui Iacov este redată complet şi cu cuvintele lui în “Dicţionarul Biblic” al lui Smith. Noi dăm doar rezumatul. Din vreme ce mulţi dintre conducători şi din poporul iudeu ajunseseră să fie credincioşi ai lui Isus prin lucrările lui Iacov, cărturarii şi fariseii erau foarte porniţi împotriva lui. Şi-au zis că tot poporul va ajunge să creadă în Hristos, şi, de aceea, ei au venit împreună la Iacov şi i-au spus: “Te rugăm să opreşti poporul, pentru că s-au dus în rătăcire după Isus ca şi când el ar fi Hristosul. Te rugăm să-i convingi pe toţi cei care vin la Paşte cu privire la Isus. Convinge poporul să nu se mai abată după Isus, pentru că tot poporul şi noi ţinem seama de tine. Stai deci pe o înălţime în templu ca să fii văzut şi cuvintele tale să fie auzite de tot poporul, pentru că toate seminţiile şi chiar şi naţiunile se strâng împreună de Paşte”. Dar, în loc să spună ceea ce i se spusese să zică, el a proclamat cu voce tare, în auzul întregului popor, că Isus este adevăratul Mesia, că el credea cu toată tăria în El şi că Isus era atunci în cer, la dreapta lui Dumnezeu şi că va veni din nou cu putere şi mare glorie. Mulţi au fost convinşi prin predica lui Iacov şi au dat glorie lui Dumnezeu strigând: “Osana Fiului lui David!” © www.comori.org

46

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Când au auzit aceasta, cărturarii şi fariseii şi-au zis: “Am făcut rău că am scos în faţă un asemenea martor pentru Hristos. Ia să-l doborâm, ca poporul să fie înspăimântat şi să nu mai creadă în El”. Şi au strigat spunând că până şi Iacov cel Drept s-a dus în rătăcire şi l-au aruncat jos. Dar, cum el nu a murit în urma căderii, ei au început să arunce cu pietre în el. Atunci, unul dintre ei care era înălbitor, a luat măciuca cu care presa pânza şi l-a lovit cu ea în cap pe Iacov. Apostolul a murit, şi, ca şi Ştefan, primul martir, a murit rugându-se pentru ei în genunchi. Aproape imediat după aceea a început Vespasian asediul Ierusalimului, iar armata romană a pustiit acel loc, vărsând sânge şi lăsând numai ruine. Simon Zelotul Numit şi Simon Canaanitul, pare să fie altă persoană decât Simon fratele lui Iacov. Istoria evangheliei nu ne spune nimic despre el. El este menţionat aşa cum se cuvine în evanghelii şi Faptele apostolilor, după care dispare din scrierile sacre. În general se presupune că, înainte să fi fost chemat să fie apostol, el aparţinuse sectei iudeilor numită “zeloţi”. Zeloţii ieşeau în evidenţă prin propovăduirea cu mult zel a ritualurilor mazaice. Ei se considerau ca fiind succesorii lui Fineas, care, din zel pentru a-L onora pe Dumnezeu, i-a ucis pe Zimri şi Cozbi (Numeri 25). Pretinzând a avea zelul preotului din vechime, ei îşi luau dreptul de a ucide un blasfemiator, un adulter sau orice alt călcător de lege cunoscut fără a urma rânduielile prescrise de lege. Ei susţineau că Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu Fineas şi cu sămânţa lui “pentru că a fost zelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel”. Aceste pretenţii înalte i-au înşelat pentru un timp şi pe conducători, nu numai pe popor. Pe deasupra, furia şi zelul lor pentru legea lui Moise şi pentru eliberarea poporului de sub jugul roman, i-a făcut să fie bine văzuţi de întreaga naţiune. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, zelul lor a degenerat curând în a-şi permite orice şi în extravaganţe, astfel încât au devenit o plagă pentru orice clasă socială. Sub pretextul zelului ca Dumnezeu să fie onorat, ei acuzau de blasfemie sau de vreun alt păcat mare pe oricine voiau ei şi imediat şi omorau acea persoană şi îi confiscau proprietatea. Iosefus ne spune că ei nu s-au dat în lături de la a-i acuza nici pe unii dintre cei mai nobili, şi când au făcut să fie toate lucrurile încurcate, ei au ajuns să “pescuiască în ape tulburi”. Istoricul deplânge că ei au ajuns să fie cea mai mare plagă a naţiunii. În mai multe perioade s-a încercat desfiinţarea societăţii lor, dar se pare că ei nu prea au scăzut ca forţă până când, împreună cu naţiunea necredincioasă, au fost nimiciţi în urma asediului fatal. Simon este deseori numit “Simon zelotul” şi se presupune că el făcuse parte din acea facţiune care făcea atâtea necazuri. Se poate ca printre ei să fi fost oameni cinstiţi şi sinceri, dar şi cei buni şi cei răi împreună erau desemnaţi cu numele odios de “zeloţi”. Nu avem nimic sigur cu privire la lucrările ulterioare ale apostolului nostru. Unii spun că, după ce a călătorit un timp în est, el s-a întors spre vest şi a ajuns până în Britania, unde a predicat, a făcut miracole, a trecut prin multe încercări şi în final a fost martirizat. Iuda - fratele lui Iacov Acest apostol este numit Iuda, Tadeu şi Lebeu. Aceste nume diferite au semnificaţii diferite, dar examinarea unor asemenea subtilităţi nu intră în domeniul acestei scurte istorii. Iuda era fiul lui Alfeu, una dintre rudele Domnului, după cum citim în Matei 13:55: “Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui, Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Matei 13:55). Nu ni se spune când, nici cum a fost el chemat la apostolat şi abia dacă se spune ceva despre el în Noul Testament în afară de faptul că apare în enumerarea celor doisprezece apostoli. Numele lui apare o singură dată în naraţiunea evangheliei, când el pune o întrebare: “Iuda, nu Iscarioteanul I-a spus: «Doamne, cum se face că te vei arăta nouă şi nu lumii?»” (Ioan 14:22). Din întrebare este destul de evident că el tot mai avea, ca şi ceilalţi ucenici, ideea unei împărăţii în timp şi a manifestării puterii lui Hristos pe pământ într-un mod văzut de lume şi că ei nu înţelegeau demnitatea Lui Mesia al lor. Măreţia puterii Lui le era străină, la fel şi gloria Persoanei Lui şi spiritualitatea împărăţiei Lui. Supuşii Lui sunt © www.comori.org

47

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

eliberaţi nu numai de veacul acesta rău ci şi de puterea lui Satan şi din teritoriul morţii şi mormântului. “Care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1:13). Răspunsul lui Hristos la întrebarea lui Iuda este extrem de important. El le-a spus despre binecuvântările ascultării: ucenicul cu adevărat ascultător va avea cu siguranţă parte de dulceaţa părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, în lumina şi puterea Duhului Sfânt. Aici nu este vorba de iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătos, în harul Lui suveran, ci de modul în care Tatăl îi tratează pe copiii săi. De aceea, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos se arată pe calea ascultării (v. 23-26). Dar, când remarcăm întrebările sau cuvintele rostite de apostoli în evanghelii, trebuie să avem în minte faptul că Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Isus nu fusese glorificat încă, iar, după acel eveniment, gândurile, sentimentele şi speranţele apostolilor erau cu totul altele. După aceea, îl găsim pe apostolul nostru prezentându-se, ca şi fratele lui, Iacov, ca “Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov”. El nu s-a prezentat ca apostol, nici ca frate al Domnului. Aceasta era adevărată smerenie, întemeiată pe sentimentul relaţiilor schimbate cu Domnul înălţat. În ziua Cincizecimii s-a proclamat: “Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus” (Fapte 2:36). Nu ştim nimic cert cu privire la istoria ulterioară a apostolului. Unii spun că el a predicat întâi în Iudeea şi Galileea, apoi prin Samaria şi Idumeea şi prin oraşele Arabiei. Spre sfârşitul cursei lui, câmpul lui de lucru a fost Persia, care a şi fost scena martiriului său. Din 1. Corinteni 9:5 putem deduce că el a fost unul dintre apostolii care erau căsătoriţi. “Nu avem dreptul de a ne lua în călătoriile noastre soţia, ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?” Există o tradiţie cu privire la doi dintre nepoţii lui, care nu numai că este interesantă, dar pare a fi şi adevărată. Ea ne-a fost transmisă de Eusebius de la Hesgipus, un iudeu convertit. Împăratul Domiţian, auzind că unii din descendenţii lui David şi dintre rudele lui Hristos era încă în viaţă, din gelozie, a ordonat ca ei să fie luaţi şi aduşi la Roma. Doi nepoţi ai lui Iuda au fost aduşi înaintea lui şi au mărturisit deschis că erau descendenţi ai lui David şi rude ale lui Hristos. El i-a întrebat despre averea lor şi proprietăţile lor. I-au spus că aveau numai câţiva ari de pământ, din care îi plăteau lui tribut şi se întreţineau pe ei înşişi. Le-au cercetat mâinile şi au văzut că aveau mâini aspre de la muncă. I-a întrebat despre împărăţia lui Hristos şi când va veni şi unde va fi. La aceasta ei au răspuns că era o împărăţie cerească şi spirituală, nu una temporală şi că ea nu se va arăta decât la sfârşitul lumii. Împăratul, satisfăcut că ei erau oameni săraci şi inofensivi, le-a dat drumul şi a încetat persecuţiile împotriva bisericii. Când s-au întors în Palestina, ei au fost primiţi cu multă afecţiune, ca fiind aproape asociaţi cu Domnul, şi ca unii care mărturisiseră Numele Lui, împărăţia, puterea şi gloria Lui. Matia Apostolul a fost ales pentru a ocupa locul trădătorului Iuda. El nu a fost apostol la prima alegere, chemat de Domnul Însuşi. Este foarte probabil ca el să fi fost unul din cei şaptezeci de ucenici, şi a fost alături de Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Lui pe pământ. După cum a declarat Petru, aceasta era calificarea necesară pentru cineva care să fie martor al învierii Lui. Din câte ştim, numele Matia nu mai apare nicăieri în Noul Testament. După unele tradiţii, el a predicat evanghelia şi a suferit martiriul în Etiopia, dar alţii cred că a fost în Capadocia. Dar s-a îngăduit ca marii fondatori ai bisericii să treacă de pe pământ la cer fără ca vreun scriitor de încredere să scrie cronici ale lucrărilor lor, să spună despre ultimele lor zile, despre ultimele lor cuvinte sau măcar despre locul unde odihneşte trupul lor. Dar toate cronicile sunt ţinute în cer şi vor fi păstrate în amintire pentru totdeauna. Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu, şi cât de mult se deosebesc ele de căile oamenilor! Acest apostol a fost ales prin sorţ – vechi obicei la iudei. Sorţii au fost puşi în urnă şi a fost extras numele © www.comori.org

48

Istoria Bisericii

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

lui Matia, şi, astfel, el a fost ales în mod divin ca apostol. “Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis Iust, şi pe Matia. Şi s-au rugat şi au spus: «Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care dintre aceştia doi l-ai ales ... Şi au tras la sorţi pentru ei; şi sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1:23-26). Modul solemn în care s-a făcut tragerea la sorţi era un fel de a –I încredinţa lui Dumnezeu alegerea. “Şi Aaron va arunca sorţi pentru cei doi ţapi; unul pentru Domnul şi altul pentru Azazel”. “Sorţul este aruncat în poală, dar orice hotărâre este a Domnului” (Levitic 16:8, Proverbe 16:33). Să ne reamintim că apostolii nu primiseră încă Duhul Sfânt. Şi sorţii nu au mai fost folosiţi după ziua Cincizecimii.

© www.comori.org

49

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Capitolul 5. Apostolul Pavel După ce am schiţat pe scurt vieţile celor doisprezece apostoli, în mod natural, ajungem la acela pe care lam putea numi al treisprezecelea – apostolul Pavel. În capitolul trei am vorbit despre convertirea şi apostolatul lui Pavel. Acum ne vom strădui să urmărim calea lui minunată şi să notăm câteva trăsături caracteristice deosebite ale lucrărilor lui. Dar, mai întâi să vedem ce ştim despre el. Înainte de convertire Din puţinele indicii pe care le dă naraţiunea sacră cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel este evident că el a fost format într-un mod remarcabil prin întreaga educaţie pe care a primit-o pentru a fi ceea ce a ajuns şi pentru ceea ce urma să realizeze. Dumnezeu a vegheat asupra dezvoltării acelei minţi şi inimi minunate chiar de la început (Gal. 1:16). Pe atunci era cunoscut ca "Saul din Tars" – acesta fiind numele lui iudaic –, nume pe care i-l dăduseră părinţii lui iudei. Pavel este numele lui între naţiuni, dar îl vom numi Saul până atunci când istoricul sacru îl numeşte Pavel. Tars era capitala Ciliciei, şi Pavel spune că era o "cetate nu fără însemnătate". Era un oraş renumit centru comercial şi pentru literatură. Autorul lui Augustus şi al lui Tiberius erau ambii din Tars, dar acest oraş avea să devină renumit ca locul unde s-a născut şi a locuit la începutul vieţii marele apostol. Deşi se născuse într-o cetate de-a naţiunilor, el era "evreu din evrei". Tatăl lui era din seminţia lui Beniamin şi din secta fariseilor, dar locuia în Tars. Prin anumite mijloace el dobândise cetăţenia romană, după cum fiul lui i-a spus mai târziu căpitanului că era născut roman. La Tars a deprins meseria de a face corturi pentru că era un obicei bun al iudeilor ca fiii lor să înveţe o meserie chiar dacă nu prea erau perspective ca viaţa lor să depindă de practicarea acelei meserii. Când s-a apărat înaintea compatrioţilor lui (Fapte 22), el le-a spus că, deşi era născut în Tars, el "a crescut ... la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor". Istoria spune despre Gamaliel că era unul dintre cei mai eminenţi învăţători ai legii, iar din Scriptură aflăm că el era moderat în opiniile lui şi avea multă înţelepciune lumească. Dar zelul elevului în a persecuta apare într-un puternic contrast cu sfătuirea dată de învăţător pentru toleranţă. Când a fost martirizat Ştefan ni se spune că Saul era încă un tânăr, dar a votat pentru moartea lui Ştefan şi a păzit hainele celor care l-au ucis cu pietre. Convertirea lui se presupune că a avut loc la aproximativ doi ani după crucificare, dar data ei exactă nu este cunoscută. Din Fapte 9 aflăm că, după convertire, el nu a întârziat deloc să mărturisească credinţa lui în Hristos celor din jurul lui. "Şi el a fost cu ucenicii din Damasc câteva zile. Şi îndată L-a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte 9:1920). Această nouă mărturie este demnă de remarcat. Petru Îl proclamase înălţat în ca Domn şi Hristos, iar Pavel a proclamat gloria Lui personală mai mare, aceea ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar încă nu venise timpul pentru ca el să slujească public, ci mai avea încă multe de învăţat, fapt pentru care, condus de Duhul, el s-a retras în Arabia şi a rămas acolo timp de trei ani, după care s-a întors la Damasc (Gal. 1:17). Cu credinţa întărită şi confirmată în timpul cât a stat retras, el a predicat cu şi mai multă îndrăzneală dovedind că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iudeii, de atunci încoace vrăjmaşii lui înverşunaţi, sau ridicat împotriva lui şi păzeau porţile cetăţii ca să-l omoare, dar ucenicii l-au scos noaptea coborândul de pe zid într-un coş (2. Cor. 11:32-33). El a mers apoi la Ierusalim, şi, prin mărturia prietenească a lui Barnaba, şi-a găsit locul printre apostoli. Minunat şi binecuvântat triumf al harului suveran! © www.comori.org

50

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Vizita lui Saul la Ierusalim - aproximativ 39 după Hristos Apostolul ajunsese la Ierusalim – cetatea sfântă a părinţilor săi – metropola religiei iudeilor şi centrul recunoscut al creştinismului. Cât de schimbată era poziţia lui faţă de cea pe care o avusese când pornise în acea memorabilă călătorie spre Damasc! Putem să ne oprim pentru un moment şi să vedem ceva despre vechea cetate a Damascului. Este un oraş intim legat cu convertirea, slujirea şi istoria apostolului nostru. Înafară de aceasta, este un oraş deosebit pe tot parcursul Scripturii. Damascul se presupune a fi cel mai vechi oraş din lume. Potrivit cu Iosefus (Ant. 1.6,4), el a fost întemeiat de Uţ, fiul lui Aram şi nepotul lui Sem. Prima dată este menţionat în Scriptură în legătură cu Avraam, al cărui slujitor era Eliezer din Damasc (Gen. 15:2). Astfel, această cetate este o legătură între epoca patriarhilor şi timpurile moderne. Frumuseţea şi bogăţiile Damascului au fost proverbiale timp de patru mii de ani. Împăraţii Ninivei, Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei au cucerit cetatea şi ea a prosperat sub orice dinastie şi a supravieţuit tuturor dinastiilor, dar cel mai mare renume, pentru care va rămâne în amintire pentru totdeauna, este acela de a fi legat de apostolul Pavel.*

* n.a.) v. Porter - Five Years in Damascus – pentru cele mai recente şi mai bune relatări despre oraş şi împrejurimile lui Revenim acum la Ierusalim. După ce a stat cincisprezece zile cu Petru şi Iacov şi a discutat cu grecii, "fraţii ... l-au coborât la Cezareea şi l-au trimis la Tars. Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt" (Fapte 9:30-31). Pentru moment vrăjmaşul era redus la tăcere. Persecuţia împlinise scopurile harului lui Dumnezeu. Cele două mari elemente ale binecuvântării – teama de Domnul şi mângâierea Duhului Sfânt – domneau în adunări, şi, umblând în temerea de Domnul şi fiind mângâiate de Duhul Sfânt, ele erau zidite şi creşteau numeric. Cât timp Saul a fost la Tars, locul lui de naştere, lucrarea bună a Domnului progresa în Antiohia. Printre cei care se risipiseră în urma persecuţiei care s-a iscat cu ocazia lui Ştefan erau "ciprioţi şi cireneeni care, intrând în Antiohia, vorbeau şi grecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus. Şi mâna Domnului era cu ei şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul " (Fapte 11:19-21). Acolo a început o nouă ordine. Până atunci evanghelia fusese predicată numai evreilor. Când vestea despre acea lucrare binecuvântată a lui Dumnezeu printre naţiuni a ajuns la Ierusalim, Barnaba a fost trimis de biserică la Antiohia cu o misiune specială. "Ajungând şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul; pentru că era om bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă; şi o mare mulţime a fost adăugată la Domnul" (Fapte 11:23-24). Cum lucrarea a crescut, Barnaba – fără-ndoială simţind că avea nevoie de ajutor – s-a gândit la Saul, şi, condus de Domnul, a plecat să-l caute. Găsindu-l, l-a adus la Antiohia, unde au lucrat împreună un an întreg, atât în adunările celor credincioşi cât şi prin popor. Barnaba era încă acela care conducea. De aceea citim "Barnaba şi Saul". Mai târziu ordinea se schimbă şi citim "Pavel şi Barnaba". A apărut o ocazie pentru cei de curând convertiţi de la Antiohia să-şi arate afecţiunea faţă de fraţii de la Ierusalim. Un profet, numit Agab, "s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul locuit, ceea ce a şi fost sub Claudium. Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul". A doua vizită a lui Saul la Ierusalim - aproximativ 44 după Hristos Având această sarcină, Barnaba şi Saul au mers la Ierusalim, care era încă recunoscut ca fiind centrul © www.comori.org

51

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

lucrării care se extindea rapid printre naţiuni. S-a păstrat unitatea şi legătura cu metropola a fost întărită prin trimiterea acelei colecte. Şi totuşi, în legătură cu istoria bisericii, ne este pus înainte un nou centru, o nouă misiune şi un nou caracter al puterii. După ce şi-au îndeplinit slujba, Barnaba şi Saul s-au întors la Antiohia, aducând cu ei pe Ioan supranumit şi Marcu. Capitolul 13 din Fapte ne deschide perspectiva unei noi ordini în lucrarea apostolică şi este bine să remarcăm schimbarea. Cel mai semnificativ fapt de remarcat este rolul pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea lui Barnaba şi a lui Saul. Nu mai este Hristos pe pământ, cu autoritatea Lui personală, care să cheme apostoli, ci este Duhul Sfânt. El a spus: "Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat", după care "au coborât la Seleucia şi au plecat cu corabia spre Cipru". Sigur că nu se pune problema că s-ar fi schimbat cumva autoritatea sau puterea Domnului sau a Duhului, ci ceea ce s-a schimbat este modul în care lucrează Domnul şi Duhul. Duhul Sfânt pe pământ, în legătură cu Hristos care este în cer, a devenit sursa de putere pentru lucrarea care ne este prezentată de acum înainte, care le-a fost încredinţată lui Barnaba şi Saul. Urmează Prima călătorie misionară a lui Saul - aproximativ 48 după Hristos De remarcat, înainte de a prezenta călătoria apostolilor, cum s-a schimbat totul. Observăm că ei nu au plecat de la vechiul centru, de la Ierusalim, ci de la Antiohia, o cetate de-a naţiunilor. Acesta este un fapt semnificativ. Ierusalimul şi cei doisprezece şi-au pierdut poziţia exterioară de autoritate şi putere, iar Duhul Sfânt i-a chemat pentru lucrare pe Barnaba şi pe Saul, i-a pregătit şi i-a trimis fără a intra sub jurisdicţia celor doisprezece. Nu este cazul să vă aşteptaţi ca, în scrieri atât de scurte, să relatăm numeroasele incidente din călătoriile lui Pavel. Cititorul le va găsi în Faptele apostolilor şi în epistole. Ne propunem numai să parcurgem rapid evenimentele urmărind schema lor pentru a scoate în evidenţă anumite repere cu ajutorul cărora cititorul va putea urmări călătoriile celui mai mare apostol – ale celui mai mare misionar -, a celui mai mare lucrător care a trăit vreodată, desigur, după Domnul nostru binecuvântat. Dar mai întâi să vedem cine au fost tovarăşii lui şi cum au început ei. Barnaba a fost pentru un timp tovarăş apropiat al lui Saul. El era un levit din insula Cipru. El a fost printre primii chemaţi să-L urmeze pe Hristos, şi, având pământ, "l-a vândut, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor". Comparând dărnicia lui cu mărturia pe care o dă despre el Duhul Sfânt, el iese în evidenţă ca o persoană cu un caracter frumos. Din ataşamentul arătat rapid faţă de Saul şi bunăvoinţa cu care l-a prezentat el apostolilor reiese că el era mai deschis şi cu o inimă mai largă decât cei care fuseseră instruiţi în îngustimea iudaismului, însă el nu avea rigoarea şi hotărârea lui Saul în îndeplinirea slujbei. Ioan Marcu era rudă apropiată a lui Barnaba – "fiul sorei sale" (Col. 4:10). Mama lui era o anumită Maria care locuia în Ierusalim şi a cărei casă pare să fi fost un loc de adunare pentru primii creştini. Când Petru a fost scos din închisoare, el a mers drept la "casa Mariei, mama lui Ioan numit şi Marcu" (Fapte 12:12). S-ar părea că Marcu s-a convertit prin intermediul lui Petru, pentru că Petru îl numeşte "Marcu, fiul meu" (1. Petru 5:13). Din aceste informaţii aflăm că el nu era nici apostol, nici unul din cei şaptezeci care Îl însoţiseră pe Domnul în timpul slujirii Lui publice. Totuşi mulţi consideră că el era dornic să lucreze pentru Hristos şi, de aceea, el s-a alăturat lui Barnaba şi Saul, deşi mai târziu se vede că nu avea o credinţă pe măsura încercărilor unei vieţi de misionar. "Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi a mers la Ierusalim" (Fapte 13:13). Se presupune că Marcu a scris evanghelia lui cam prin anul 63 după Hristos. Antiohia, vechea capitală a Seleuciei, a fost întemeiată de Seleucus Nicator la aproximativ 300 înainte de Hristos. Era al doilea oraş ca importanţă în istoria bisericii, după Ierusalim. Ceea ce fusese Ierusalimul © www.comori.org

52

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

pentru evrei a devenit Antiohia pentru cei dintre naţiuni. Era un punct central pentru că din acel timp ea a devenit locul de unde s-a răspândit printre păgâni creştinismul. Acolo a fost întemeiată prima biserică dintre naţiuni (Fapte 11:26) şi acolo şi-a început lucrarea de slujire publică apostolul nostru. Revenim acum la misiunea lui. Barnaba şi Saul, avându-l împreună cu ei ca slujitor pe Ioan Marcu, au fost trimişi de Duhul Sfânt. În virturea legăturii cu promisiunile, evanghelia le-a fost întâi predicată evreilor, dar convertirea lui Sergius Paulus a marcat într-un mod special începutul lucrării printre naţiuni. Aceasta a marcat şi o criză în viaţa apostolului. După aceea numele lui a fost Pavel în loc de Saul – excepţie de la aceasta făcând Ierusalimul (v. Fapte 15:12-22) -, şi, de atunci, nu mai scrie "Barnaba şi Saul", ci "Pavel şi cei cu el". De atunci el preia conducerea, iar ceilalţi sunt numiţi ca aceia care-l însoţeau pe el. Şi această scenă are un caracter simbolic. Este clar că proconsulul era un om chibzuit şi înţelept, care simţea că sufletul lui avea o nevoie, şi, de aceea, a trimis după Barnaba şi Saul şi a dorit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima vrăjitorul li s-a împotrivit pentru că ştia că, dacă guvernatorul primea adevărul pe care-l predica Pavel, atunci el îşi pierdea influenţa pe care o avea la curtea lui. De aceea el a căutat să-l abată de la credinţă pe demnitar. Pavel însă, conştient de demnitatea şi de puterea Duhului Sfânt, l-a privit ţintă, şi, l-a mustrat cu cuvinte pline de indignare chiar înaintea guvernatorului: "Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu încetezi să strâmbi căile drepte ale Domnului? Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp". Procunsulul, văzând ceea ce s-a întâmplat, a fost uimit şi a crezut învăţătura Domnului. Puterea cea mare a lui Dumnezeu a însoţit cuvântul slujitorului său şi sentinţa pronunţată a şi fost executată imediat. Demnitarul a fost copleşit de gloria morală a acelei scene şi s-a supus evangheliei. Cineva spune: "Nu este nici o-ndoială că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din cauza geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre naţiuni. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul asupra naţiunilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp".*

* n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55 Pe parcursul acestei prime misiuni printre naţiuni s-a făcut o mare şi binecuvântată lucrare. Comparaţi Fapte 13; 14. Au fost vizitate multe localităţi, au fost întemeiate biserici, au fost puşi bătrâni, s-a manifestat ostilitatea evreilor dar şi energia Duhului Sfânt s-a arătat cu putere şi a dus la înaintarea evangheliei. La Listra, creştinismul s-a confruntat pentru prima dată cu păgânismul, dar evanghelia a triumfat în fiecare loc şi s-au arătat feluritele daruri ale lui Pavel ca lucrător. Adresându-se fie evreilor care cunoşteau Scripturile, fie barbarilor ignoranţi sau grecilor cultivaţi sau mulţimilor întărâtate, Pavel s-a arătat un vas ales şi înzestrat divin pentru marea lui lucrare. Antiohia Pisidiei merită să fie remarcată în mod special pentru ceea ce a avut loc în sinagogă. Deşi cuvântarea lui Pavel se aseamănă mult cu cea a lui Petru şi cea a lui Ştefan din capitolele anterioare din Faptele apostolilor, dar totuşi sunt câteva aspecte specifice lui Pavel. Stilul conciliant în care li se adresează, modul în care Îl prezintă pe Hristos şi îndrăzneala cu care proclamă îndreptăţirea numai prin credinţă pot fi considerate ca tipice lui Pavel după mesajele din epistole. Nimeni altul dintre scriitorii sacri nu vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o face Pavel. Apelul lui din încheiere a fost un text de evanghelizare favorit al predicatorilor din toate timpurile. În câteva cuvinte el a declarat binecuvântarea pentru toţi cei care-L primesc pe Hristos şi soarta groaznică a celor care-L resping, prin aceasta arătând că nu există cale de mijloc sau poziţie neutră atunci când este vorba de Hristos. "Să vă fie © www.comori.org

53

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El. Deci fiţi atenţi să nu vină asupra voastră ceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»" (Fapte 13:38-41). După ce şi-au îndeplinit misiunea, ei s-au întors la Antiohia din Siria. Când ucenicii au auzit ce făcuse Domnul şi că uşa credinţei era deschisă pentru naţiuni nu au putut decât să laude Numele Lui cel sfânt. Să ne întoarcem pentru puţin la Ierusalim. Efectele primei misiuni a lui Pavel asupra ucenicilor de la Ierusalim au condus la o mare criză în istoria bisericii. S-a trezit gelozia gândirii fariseice astfel încât chiar în perioada de început a istoriei bisericii era pericolul să se producă o sciziune între Ierusalim şi Antiohia. Dar Dumnezeu a condus lucrurile în har şi chestiunile cu privire la Antiohia au fost rezolvate în mod fericit. Totuşi bigotismul evreilor credincioşi a rămas nepotolit. În biserica de la Ierusalim ei au continuat să pună creştinismul în legătură cu cerinţele legii şi au căutat să le impună acele rânduieli credincioşilor dintre naţiuni. Unii dintre creştinii cei mai iudaici în gândire au venit la Antiohia şi le-au spus celor dintre naţiuni că, dacă nu se circumcid în felul cum prescrisese Moise şi nu ţin legea, nu pot fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut mari disensiuni şi dispute cu ei, dar, din vreme ce era o chestiune mult prea importantă ca să poată fi clarificată numai prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau printr-o hotărâre a bisericii de la Antiohia, s-a hotărât ca o delegaţie să fie trimisă la Ierusalim pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi a bătrânilor de acolo. Au fost aleşi Pavel şi Barnaba pentru că ei erau cei mai activi în răspândirea creştinismului printre naţiuni. Astfel ajungem la: A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim - aproximativ 50 după Hristos Ajungând la Ierusalim, ei au văzut că acea concepţie exista nu numai în mintea câtorva fraţi mai agitaţi, ci chiar în sânul bisericii. Tulburarea venea nu de la iudeii necredincioşi ci din mijlocul celor care mărturiseau numele lui Isus. "Unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise" (Fapte 15:5). Această declaraţie deschisă punea chestiunea înaintea adunării, aşa că au început dezbaterile importante. Capitolul 15 ne relatează ce a avut loc şi cum a fost rezolvată chestiunea. Apostolii, bătrânii şi întreaga adunare de la Ierusalim nu numai că au fost de faţă ci au şi participat la discuţii. Apostolii nu şi-au asumat nici nu şiau exercitat în mod exclusiv autoritatea în acea chestiune. Acea dezbatere este în general numită "primul consiliu al bisericii", dar poate fi desemnat şi ca ultimul consiliu al bisericii care a putut spune: "s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă". Mulţi, urmând noţiunile moderne cu privire la "lucruri esenţiale şi neesenţiale", pot spune că a îndeplini ceremonia circumciziei sau a nu circumcide un copil este ceva fără mare importanţă. Dar, în gândul lui Dumnezeu nu este aşa. Era o problemă vitală care afecta fundamentele creştinismului, principiile harului şi ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Epistola lui Pavel către galateni este un comentariu asupra istoriei acestei chestiuni. Nu exista vreun ritual la care iudeul convertit să fie mai puţin dispus să renunţe decât cel al circumciziei pentru că acela era un semn al relaţiei lui cu Yahve şi al binecuvântărilor ereditare ale legământului, transmise copiilor lui. Unii au fost de părere că botezul copiilor a fost introdus în biserică pentru a veni în întâmpinarea acestei puternice prejudecăţi iudaice, dar, dacă aşa ar fi dorit Domnul să fie, atunci acel consiliu ar fi fost cel mai în măsură să anunţe acest lucru pentru că aşa ceva ar fi venit în întâmpinarea dificultăţii şi ar fi răspuns la problema dificilă care le sta înainte, aducând pacea şi unitatea între cele două biserici de unde s-a răspândit creştinismul. Dar niciunul dintre apostoli nu a făcut aluzie la aşa ceva.

© www.comori.org

54

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Înainte de a încheia această parte importantă şi sugestivă din istoria apostolului nostru, ar fi bine să remarcăm câteva lucruri pe care el le prezintă în Galateni 2, dar care nu sunt menţionate în Fapte. Cu acea ocazie Pavel s-a suit prin revelaţie şi l-a luat cu el pe Tit. În Fapte ni se prezintă istoria văzută a lui Pavel care arată motivele, dorinţele şi obiectivele oamenilor, iar în epistole avem ceva mai profund: ceea ce era în inima apostolului şi îl conducea pe el. Dar Dumnezeu ştie cum să combine împrejurările exterioare cu călăuzirea lăuntrică a Duhului. Problema era între libertatea creştină şi robia faţă de lege: dacă legea lui Moise – în particular ritualul circumciziei – trebuia impusă celor dintre naţiuni. Pavel, condus de Dumnezeu, s-a suit la Ierusalim şi l-a luat cu el pe Tit. Înaintea celor doisprezece apostoli şi a întregii biserici el l-a prezentat pe Tit, care era un grec şi care nu fusese circumcis. Acela a fost un pas îndrăzneţ: să introducă pe unul dintre naţiuni, un necircumcis, chiar în centrul iudaismului bigot. Dar apostolul a făcut aceea prin revelaţie, având o comunicaţie clară de la Dumnezeu cu privire la acest subiect. Era modul divin de a decide odată pentru totdeauna chestiunea între el şi creştinii iudaizanţi. Era necesar să facă aşa pentru că: "fraţi falşi, introduşi pe ascuns, veniseră să iscodească libertatea pe care o avem în Hristos, ca să ne aducă în robie, cărora nici măcar un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi" (Gal. 2:4,5). După ce şi-a atins principalul obiectiv, acela de a le transmite evanghelia lui celor de la Ierusalim, a plecat împreună cu Barnaba şi s-a întors la creştinii dintre naţiuni de la Antiohia. Cei doi delegaţi, Iuda şi Sila, i-au însoţit purtând hotărârile consiliului. Când mulţimea de ucenici s-a strâns laolaltă şi a auzit citindu-se epistola, s-au bucurat. Aşa s-a încheiat primul consiliu apostolic şi prima controversă apostolică, şi, din ceea ce învăţăm din aceste chestiuni din Faptele apostolilor, am putea concluziona că dezbinarea dintre creştinii iudei şi cei dintre naţiuni a fost complet vindecată prin hotărârea adunării, dar, din epistole aflăm că opoziţia partidei iudaizante nu şi-a găsit niciodată odihnă în lupta împotriva libertăţii creştinilor dintre naţiuni. Nu după mult timp spiritul iudaizant s-a manifestat din nou cu putere şi Pavel a trebuit să lupte continuu împotriva lui. A doua călătorie misionară a lui Pavel - aproximativ 51 după Hristos După ce Pavel şi Barnaba au petrecut un timp cu biserica din Antiohia, s-a propus o altă călătorie misionară. "Să ne întoarcem acum," a spus Pavel, "şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum sunt. Şi Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind adunările" (Fapte 15:3641). Apostolul nostru, având înainte o călătorie atât de importantă, atât de plină de încercări şi care cerea curaj şi statornicie, nu a putut avea încredere să-l ia ca tovarăş pe Marcu; el nu a putut scuza pe cineva pe care ataşamentul faţă de casă l-a făcut să nu fie credincios în slujba pentru Domnul. Pavel însuşi a lăsat deoparte orice consideraţiuni şi sentimente atunci când era vorba de lucrarea lui Hristos şi dorea ca şi alţii să facă la fel. Afectivitatea naturală pare să-l fi trădat pe Barnaba, care a insistat să-l ia împreună cu ei pentru slujire pe nepotul lui, dar Pavel era caracterizat de o seriozitate deosebită în lucrare. Legăturile naturale şi ataşamentul firesc aveau multă influenţă în caracterul de creştin blând al lui Barnaba, ceea ce este evident şi din modul în care s-a purtat când Petru, în slăbiciune, s-a conformat practicilor iudaizanţilor veniţi de la Ierusalim (Gal. 2). Răspândirea evangheliei într-o lume vrăjmaşă era ceva mult prea sacru pentru Pavel ca el să-şi îngăduie experimente. Marcu preferase să fie la Ierusalim în loc să fie în lucrare, dar Sila a preferat să fie în lucrare mai curând decât la Ierusalim. Aceasta a fost ceea ce a determinat hotărârea lui Pavel, deşi, fără-ndoială, el era condus de Duhul. Barnaba l-a luat pe Marcu, ruda lui, şi a navigat la Cipru, ţara lui natală. Aici ne despărţim de Barnaba, acest sfânt iubit şi slujitor scump al lui Hristos. Numele lui nu mai este menţionat în Faptele apostolilor. © www.comori.org

55

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Cuvintele "ruda lui" şi "ţara lui" trebuie să spună ceva inimii oricărui ucenic care citeşte aceste pagini. Am meditat la această scenă dureroasă în loc să prezentăm o schiţă a unei istorii importante. Am putea spune multe pe această temă, dar o părăsim cu două gânduri fericite: 1. Această despărţire a fost spre binecuvântarea păgânilor, apa vieţii ajungând astfel să curgă pe două căi în loc de una singură. Totuşi aceasta este bunătatea lui Dumnezeu şi nu îndreptăţeşte deloc dezbinările dintre creştini. 2. Mai târziu Pavel a vorbit despre Barnaba cu multă afecţiune şi a dorit ca Marcu să vină la el pentru că îl considera de folos pentru lucrare (1. Cor. 9:6, 2. Tim. 4:11). Nu avem nicio îndoială că fidelitatea lui Pavel a fost o binecuvântare pentru amândoi, dar mierea afecţiunilor omeneşti nu poate fi primită niciodată la altarul lui Dumnezeu. Fiind încredinţaţi de către fraţi harului lui Dumnezeu, ei şi-au început călătoria. Totul este minunat de simplu. Prietenii lor nu au făcut paradă conducându-i, iar ei nu au făcut promisiuni mari cu privire la ceea ce intenţionau să facă. "Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţi" – sunt câteva cuvinte simple şio fără pretenţii, care l-au condus pe apostolul Pavel în cea de-a doua călătorie misionară. Dar Stăpânul se gândea la slujitorii Lui şi pregătea ceea ce le era necesar. Nu au trebuit să meargă mult până să găsească un nou tovarăş în Timotei din Listra, şi încă unul care să ocupe poziţia rămasă vacantă prin despărţirea de Barnaba. Dacă Pavel a pierdut părtăşia cu Barnaba ca prieten şi frate, el a găsit în Timotei, ca fiul lui în credinţă, o simpatie şi o părtăşie care a sfârşit numai odată cu viaţa apostolului. "Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el; şi, luându-l, l-a circumcis, din cauza iudeilor care erau în acele locuri, pentru că toţi ştiau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:3). În acea situaţie, Pavel s-a coborât pentru a ţine seama de prejudecăţile iudeilor şi l-a circumcis pe Timotei, ca să înlăture un motiv de poticnire. Timoteus sau Timotei era născut într-o căsătorie mixtă, din acelea care sunt condamnate atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Tatăl lui era dintre naţiuni – numele lui nu este manţionat, iar mama lui era o iudeică evlavioasă. Din absenţa vreunei referinţe la tatăl lui, atât în Faptele apostolilor cât şi în epistole, se presupune că tatăl îi murise la scurt timp după naşterea lui. Este evident că Timotei, în copilăria lui, a fost în grija mamei lui, Eunice, şi a bunicii Lois, care din pruncie l-au învăţat Sfintele Scripturi. Din numeroasele aluzii făcute de Pavel în epistolele lui cu privire la sensibilitatea şi lacrimile iubitului său fiu în credinţă, credem că el a rămas toată viaţa lui sub impresia acelei case pline de blândeţe, iubire şi sfinţenie. Iubirea tandră a lui Pavel faţă de Timotei şi amintirile tandre despre casa lui de la Listra şi educaţia pe care a primit-o de timpuriu acolo constituie câteva din cele mai emoţionante pasaje din scrierile marelui apostol. Când era bătrân, în închisoare şi în lipsuri, el îi scria: "către Timotei, preaiubitul meu copil: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc de tine în cererile mele, noapte şi zi, dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine" (2. Tim. 1:2-5). El l-a îndemnat şi a repetat invitaţia către Timotei să vină să-l vadă: "străduieşte-te să vii repede la mine" şi "străduieşte-te să vii înainte de iarnă" (2. Tim. 4: 9,21). Consider că putem crede că unui fiu atât de iubit i-a fost îngăduit să vină la timp pentru a-l mângâia în ultimele ceasuri pe părintele lui în Hristos, pentru ca să primească ultimele lui sfaturi şi binecuvântări şi să fie martor la modul cum şi-a încheiat cu bucurie cursa. Sila sau Silvan ne este prezentat întâi ca fiind învăţător în biserica de la Ierusalim, şi probabil că era şi elenist şi cetăţean roman, ca şi Pavel (Fapte 16:37). El a fost delegat să-i însoţească pe Pavel şi Barnaba la întoarcerea lor la Antiohia, când aduceau hotărârile consiliului. Dar, din vreme ce mai multe detalii, atât din viaţa lui Timotei, cât şi a lui Sila, le vom vedea urmărind calea apostolului, nu vom mai spune altceva despre ei deocamdată, ci vom continua cu călătoria. Pavel şi Sila împreună cu noul lor tovarăş au mers prin cetăţi îndemnându-i să ţină ceea ce au hotărât apostolii şi bătrânii de la Ierusalim. Hotărârile erau transmise bisericilor, astfel încât iudeii aveau ceea ce se hotărâse chiar la Ierusalim şi legea nu era dezlegată de naţiuni. După ce au vizitat şi au întărit © www.comori.org

56

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

bisericile care erau deja întemeiate în Siria şi Cilicia, au trecut prin Frigia şi Galatia. "Au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei". Transcriind aceste cuvinte ne oprim un moment şi ne mirăm. Frigia şi Galatia nu erau oraşe ci provincii sau regiuni din ţară. Şi totuşi istoricul sacru foloseşte numai câteva cuvinte pentru a descrie lucrările mari făcute acolo. Cât de mult se deosebeşte energia concentrată a Duhului de stilul caracteristic omului, acela care umflă lucrurile! Din istoria lui Neander aflăm că numai în Frigia erau 62 de oraşe. Şi s-ar părea că Pavel şi cei care erau cu el le-au străbătut pe toate. Acelaşi lucru remarcăm şu cu privire la lucrările din Galatia. Din epistola lui Pavel către Galateni aflăm că în acel timp el era suferind în trup: "ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-am vestit evanghelia la început". Dar puterea predicilor lui era într-un contrast izbitor cu slăbiciunea cărnii încât galatenii au fost mişcaţi până la extravaganţe în simpatie şi sentimente generoase: "n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezguste ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat" (Gal. 4:13-15). Din istorie aflăm că Galatenii erau de origine celtică, cu un caracter impulsiv şi schimbător*. Întreaga epistolă ilustrează în mod dureros instabilitatea lor şi efectele triste ale elemntului iudaizant printre ei. "Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos" (Gal. 1:6-7). Ne întoarcem la istoria din Fapte.

* n.a.) Smith – Student’s New Testament History Caracterul şi efectele lucrării lui Pavel, care ne sunt relatate în capitolele 16 – 20 sunt cu adevărat minunate. Ele sunt pentru totdeauna unice în istorie. Fiecare slujitor al lui Hristos, dar mai ales fiecare predicator trebuie să le studieze cu multă atenţie şi să le citească adesea. După cum spunea cineva "Vasul Duhului străluceşte cu o lumină cerească pe parcursul întregii lucrări a evangheliei. El a arătat condescendenţă la Ierusalim, a tunat în Galatia când sufletele s-au abătut, i-a condus pe apostoli să se hotărască pentru libertatea celor dintre naţiuni şi s-a folosit el însuşi de toată libertatea pentru a fi iudeu cu iudeii şi ca fără lege faţă de cei care nu aveau lege, nu ca fiind sub lege, dar întotdeauna supus lui Hristos. El nu s-a făcut niciodată pricină de poticnire. Nimic din lăuntrul lui nu a împiedicat comuniunea cu Dumnezeu, care era sursa puterii lui de a fi credincios printre oameni. El putea spune ceea ce nimeni altul nu a putut spune: «Fiţi imitatori ai mei, după cum eu sunt al lui Hristos». Astfel, el putea spune «sufăr pentru cei aleşi, ca ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu gloria eternă»".*

* n.a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4 Este remarcabil şi modul în care Duhul a lucrat cu apostolul în aceste capitole. Numai Duhul l-a îndrumat pe calea lui minunată şi l-a susţinut prin toate încercările şi împrejurările potrivnice. De exemplu, el l-a oprit pe Pavel să predice cuvântul în Asia şi nu l-a lăsat să meargă în Bitinia, ci, printr-o viziune în timpul nopţii, l-a îndrumat să meargă în Macedonia. "Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o viziune: un bărbat din Macedonia, stând şi rugându-l şi spunând: .Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi, când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să le vestim Evanghelia. Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la Neapolis şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie" (Fapte 16:912). Pavel aduce Evanghelia în Europa © www.comori.org

57

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Aceasta a marcat o perioadă deosebită în istoria lui Pavel şi în înaintarea creştinismului. Pavel şi tovarăşii lui au adus apoi Evanghelia în Europa. Şi aici, putem fi iertaţi dacă zăbovim un moment pentru a ne reaminti multe asocieri istorice interesante legate de cuceritorii şi cuceririle macedonenilor şi câmpia de la Filipi, faimoasă şi în istoria romană. Acolo s-a încheiat marea luptă dintre republică şi imperiu. Pentru a comemora acel eveniment, Augustus a întemeiat o colonie la Filipi. Aceasta a fost prima cetate în care a ajuns Pavel la intrarea în Europa. Este numită "cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie". Ni se spune că o colonie romană era caracterizată de aceea că semăna cu o Romă în miniatură, iar Filipi era mai otrivită decât oricare alta pentru a fi considerată o cetate reprezentativă pentru Roma imperială. Suntem siguri că, pentru mulţi dintre cititorii noştri tineri şi dornici de cunoştinţe, această scurtă digresiune nu este neinteresantă. Pe deasupra, o cunoaştere a unor asemenea istorii este de folos pentru studenţii profeţiilor, ele fiind o împlinire a viziunilor lui Daniel, în special cele din capitolul 7. Cetatea Filipi era un monument al puterii Greciei care a zdrobit puterea Persiei. Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, l-a înfrânt pe marele rege Darius, când "leopardul" Greciei a învins "ursul" Persiei.*

* n.a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly Privind în timp, de când Alexandru a navigat din Europa în Asia până la ziua când Pavel a venit din Asia în Europa au trecut aproape patru sute de ani. Totuşi, cât de diferite sunt motivele, obiectivele, conflictele şi victoriile lor! Entuziasmul lui Alexandru se născuse din ceea ce şi-a amintit cu privire la strămoşii lui cei mari şi din hotărârea de a răsturna marile dinastii din est, dar, fără a fi conştient şi fără să vrea, el a împlinit planurile lui Dumnezeu. Pavel s-a încins cu armura lui având alt scop şi nu pentru a câştiga victorii mai mari şi cu efecte mai de durată. El a fost trimis de Duhul Sfânt nu numai pentru a supune vestul, ci pentru a face ca întreaga lume să fie robită spre ascultarea de Hristos. Creştinismul nu este numai pentru o naţiune sau un popor, ci este pentru om în mod universal, după cum Pavel însuşi a exprimat acest fapt în Coloseni 1: "evanghelia ... predicată oricărei făpturi de sub cer". Aceasta este misiunea evangheliei şi sfera ei. Dar trebuie să mai remarcăm încă un lucru înainte de a continua cu călătoria lui Pavel. Luca, "doctorul preaiubit", istoricul şi evanghelistul, pare să-l fi însoţit pe Pavel din acel moment. Din versetul 10 el foloseşte persoana întâia plural în scriere: "am căutat să plecăm în Macedonia". Se presupune că prin naştere el era dintre naţiuni şi că a fost convertit la Antiohia. S-ar părea că el a rămas tovarăş credincios al apostolului până la sfârşitul lucrărilor şi necazurilor lui (2. Tim. 4:11). Efectele predicării lui Pavel la Filipi S-ar părea că la Filipi era un număr mic de evrei pentru că acolo nu era nici o sinagogă, dar, ca de obicei, apostolul a mers întâi la ei, chiar dacă erau doar câteva femei care se strângeau pe malul râului (Fapte 16). Pavel le-a predicat şi Lidia s-a convertit. S-a deschis o uşă şi au crezut şi alţii. În acel loc fără pretenţii, şi câtorva femei evlavioase le-a fost predicată mai întâi evanghelia în Europa şi acolo a fost botezată prima casă*. Dar începuturile şi triumfurile ei paşnice au fost curând tulburate de răutatea lui Satan şi de poftele omului. Evanghelia nu putea să înainteze uşor şi comod în mijlocul păgânismului, ci întâmpinând opoziţie şi cu suferinţe.

* n.a.) Acţiunea Duhului în familie pare să fi fost ceva remarcabil printre naţiuni, pentru că printre iudei nu auzim de aşa ceva. Nu am întâlnit ţinuturi printre iudei care să fi fost impresionate (ne limităm la a spune numai atât) de evanghelie, cum a fost printre samariteni. Dar printre naţiuni familiile par a fi în mod special vizitate de © www.comori.org

58

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

harul divin, după cum consemnează Duhul Sfânt. Luăm ca exemple pe Corneliu, temnicerul şi Ştefana, unde întâlnim în mod repetat acest fapt. Aceasta este ceva foarte încurajator mai ales pentru noi. (Introductory Lectures to the Acts of the Apostles, W Kelly) Pe când apostolul nostru şi tovarăşul lui mergeau la locul de strângere sau de rugăciune, o fată sclavă care posedată de un duh rău i-a urmat strigând "Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii". La început, Pavel nu a băgat-o în seamă, ci a continuat lucrarea lui binecuvântată de a-L predica pe Hristos şi a câştiga suflete pentru El. Dar sclava posedată a persistat în a-i urmări şi a repeta aceeaşi strigare. Era o încercare plină de răutate a vrăjmaşului de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu chiar dând mărturie despre slujitorii cuvântului. De remarcat faptul că ea nu dădea mărturie pentru Isus sau Domnul, ci pentru robii Lui şi Dumnezeul cel Preaînalt. Dar Pavel nu dorea o mărturie pentru sine însuşi şi nu dorea o mărturie a unui duh rău, şi, de aceea, fiind necăjit, s-a întors şi i-a zis duhului: "Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!" Şi duhul a ieşit din ea chiar atunci. Din vreme ce fata nu-şi mai putea practica arta de a ghici, stăpânii ei s-au văzut lipsiţi de câştigurile de pe urma ei, şi, înfuriaţi de pierderea proprietăţii lor, au incitat mulţimea să li se alăture şi i-au apucat pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât înaintea magistraţilor. Din vreme ce ştiau bine că nu puteau aduce nici o acuzaţie solidă împotriva lor, ei au ridicat problema veche că erau tulburători ai liniştii prin aceea că încercau să introducă practici iudaice într-o colonie romană şi să înveţe obiceiuri contrare legilor romane. Aşa cum s-a întâmplat adesea de atunci încoace, în loc să fie cercetate dovezile şi să se delibereze, a fost luat ca valabil strigătul mulţimii, aşa că magistraţii, fără a mai face cercetări, au poruncit ca ei să fie biciuiţi în public şi aruncaţi în închisoare. Astfel, aceşti binecuvântaţi slujitori ai lui Dumnezeu, răniţi, sângerând şi slăbiţi, au fost daţi pe mâna unui temnicer crud ca să-i păstreze bine, care a mai adăugat la suferinţele lor punându-i în butuci. Dar, în loc ca Pavel şi Sila să fie deprimaţi de suferinţele trupeşti şi de zidurile sumbre ale închisorii, ei s-au bucurat că au fost socotiţi vrednici să sufere ocara şi durerea pentru Hristos, şi, în loc ca liniştea de la miezul nopţii să fie întreruptă de oftări şi gemete ale prizonierilor, ei "rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau". Dacă Satan nu duce lipsă de resurse pentru a-şi desfăşura lucrarea lui rea, şi Dumnezeu are resurse pentru a împlini lucrarea Lui bună. El s-a folosit de tot ceea ce s-a întâmplat pentru a îndruma înaintarea lucrării evangheliei şi a împlini planurile dragostei Sale. Temnicerul urma să fie convertit, biserica să fie strânsă laolaltă şi să fie stabilită o mărturie pentru Domnul Isus Hristos chiar în acea fortăreaţă a păgânismului. La miezul nopţii Pavel şi Sila cântau, iar deţinuţii ascultau acel sunet neobişnuit, când a fost un cutremur mare. Dumnezeu a intrat în scenă în suveranitate şi în har. El a vorbit şi pământul s-a cutremurat: au fost zguduite zidurile închisorii, uşile s-au deschis şi lanţurile fiecăruia au căzut. Ce mai erau lanţurile şi închisorile? Şi ce mai erau legiunile romane? Ce este toată puterea vrăjmaşului? Vocea lui Dumnezeu se aude în furtună, dar violenţei furtunii îi urmează vocea blândă şi liniştită a evangheliei şi păcii venite din cer. Trezit în urma cutremurului, primul gând al temnicerului a fost la prizonierii lui, şi, speriat la vederea uşilor deschise, presupunând că prizonierii fugiseră, şi-a scos sabia pentru a se sinucide. "Dar Pavel a strigat cu glas tare, spunând: «Nu-ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!»" (Fapte 16:28). Acele cuvinte ale dragostei au zdrobit inima temnicerului. Calmul şi seninătatea lui Pavel şi Sila, faptul că au refuzat să se folosească de ocazie pentru a scăpa şi grija lor pentru el, toate împreună au făcut ca ei să apară în ochii temnicerului ca fiinţe superioare. El a pus deoparte sabia, a cerut o lumină, şi, intrând în celulă, a căzut la tremurând picioarele apostolilor. Conştiinţa lui fusese atinsă, inima lui fusese zdrobită şi ceva ca un cutremur violent îi tulbura sufletul. El a luat poziţia de păcătos pierdut şi a strigat: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" (Fapte 16:29). El nu a vorbit ca învăţătorul legii din Luca 10: "Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?" La temnicerul nu se punea problema să facă © www.comori.org

59

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

ceva anume pentru viaţă, ci problema mântuirii pentru cel pierdut. Ca mulţi alţii, învăţătorul legii nu se recunoştea ca păcătos pierdut, şi, de aceea, el nu a vorbit de mântuire. Ca răspuns la cea mai importantă întrebare pe care o poate rosti vreodată un om: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" apostolul a îndreptat spre Hristos gândurile temnicerului, spunând: "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta". Dumnezeu a dat binecuvântarea şi toată casa a crezut, s-a bucurat şi au fost botezaţi. Şi totul s-a schimbat; temnicerul i-a adus pe prizonieri în propria lui casă, cruzimea lui a fost schimbată în dragoste, simpatie şi ospitalitate. În acel ceas din noapte el le-a spălat rănile, le-a dat să mănânce şi s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Ce noapte plină! Ce schimbare în numai câteva ceasuri! Şi ce dimineaţă fericită a venit peste acea casă! Lăudat fie Domnul! Ca Darius odinioară, magistraţii pare să nu se fi putut odihni în timpul nopţii. Poate că va fi ajuns la ei vestea despre cutremur sau să fi aflat că Pavel şi Sila erau romani. Cert este că imediat ce s-a făcut ziuă au trimis la temnicer ordinul "eliberează pe oamenii aceia". Imediat le-a făcut cunoscut lui Pavel şi Sila ordinul pe care-l primise şi le-a urat să meargă în pace. Dar Pavel şi Sila au refuzat să fie eliberaţi fără ca să se recunoască public nedreptatea suferită de ei. El a şi făcut cunoscut faptul că el şi Sila erau cetăţeni romani. Faimoasele cuvinte ale lui Cicero deveniseră un proverb şi aveau o mare valoare peste tot: "A lega pe un cetăţean roman este o ofensă, iar a-l biciui este o crimă". Magistraţii violaseră în mod evident legea romană, dar Pavel a cerut numai ca, după cum au fost trataţi ca vinovaţi în public, tot public să fie declaraţi nevinovaţi. Şi magistraţii au făcut aceasta, ştiind că nu fuseseră drepţi. "Şi au venit şi i-au rugat, şi, după ce i-au scos afară, le-au cerut să plece din cetate". Apostolii s-au conformat de bunăvoie cererii magistraţilor, au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei, şi, după ce i-au văzut pe fraţi şi i-au mângâiat, au plecat.*

* n.a.) vedeţi scrierile evanghelistice cu privire la persoanjele din acest capitol în Things New and Old, vol. 12, pag. 29-97 Înainte de a părăsi acest capitol memorabil, am mai adăuga că este foarte plăcut să vedem, în epistola lui Pavel către filipeni, dovezile unui ataşament care-i lega şi care a continuat din prima zi până când Pavel a ajuns să fie închis la Roma. Afecţiunea lui pentru filipenii lui iubiţi era minunată. El li se adresa cu cuvintele "fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şu cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor" (Filipeni 4:1). Şi el a recunoscut, cu mare bucurie, părtăşia lor neostenită cu el în evanghelie şi numeroasele dovezi practice ale dragostei şi simpatiei lor prin grija pe care au arătat-o faţă de el. De îndată ce el a ajuns la Tesalonic, ei s-au gândit la nevoile lui. "În Tesalonic, o dată, chiar de două ori, miaţi trimis ceva pentru nevoia mea" (Filipeni 4:15-19). Pavel la Tesalonic şi Bereea Pavel şi Sila s-au îndreptat apoi spre Tesalonic. S-ar părea că Timotei şi Luca au rămas la Filipi pentru o scurtă perioadă. După ce au trecut prin Amfipolis şi Apolonia, Pavel şi Sila au ajuns la Tesalonic, unde au găsit o sinagogă. Era un oraş comercial important unde locuiau mulţi iudei. "Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi". Inimile multora dintre ei au fost mişcate la predicile lui şi o mare mulţime de greci evlavioşi şi de femei de seamă au crezut. Dar vrăjmaşul lui Pavel a apărut din nou. "Iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: «Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus»" (Fapte 17:5-7). Aceste versete sunt îndeajuns pentru a ne reda caracterul universal al vrăjmăşiei iudeilor împotriva evangheliei şi a lui Pavel ca slujitorul ei cel mai important. © www.comori.org

60

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Apostolul le predicase tesalonicenilor adevărul cu privire la înălţarea lui Hristos şi la venirea Lui din nou în glorie: "spunând că este un alt împărat, unul Isus". De aici aluzia cu care revine mereu Pavel pricind venirea Domnului şi ziua Domnului în epistolele lui către acea biserică. Din ceea ce spune Pavel în prima lui epistolă aflăm că lucrările lui au fost foarte multe şi recunoscute şi binecuvântate de Domnul pentru multe suflete (1. Tes. 1:9-10; 1. Tes. 2:10-11). Apostolul a plecat apoi la Bereea. Acolo iudeii erau mai nobili şi cercetau prin cuvântul lui Dumnezeu ceea ce li se spunea. Şi acolo a fost multă binecuvântare. Mulţi au crezut, dar iudeii, ca nişte vânători care îşi urmăresc prada, au venit de la Tesalonic la Bereea, şi au făcut mare agitaţie, ceea ce l-a forţat pe Pavel să plece aproape imediat. Însoţit de câţiva dintre cei convertiţi din Bereea, el a mers la Atena, lăsându-i în urmă pe Sila şi Timotei. Vizita lui Pavel la Atena Apariţia apostolului la Atena este un eveniment istoric deosebit de important. Aceal oraş era, sub un anumit aspect, capitala lumii, fiind sediul culturii şi filozofiei greceşti, dar şi centrul superstiţiei şi idolatriei. Este foarte interesant să observăm că apostolul nu s-a grăbit să se angajeze în lucrare acolo, ci a stat un timp să cugete. Şi mintea lui s-a umplut cu gânduri adânci cu privire la cum sunt apreciate lucrurile în prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina morţii şi învierii lui Hristos. Prima lui intenţie a fost să aştepte venirea lui Sila şi Timotei pentru că le trimisese un mesaj la Bereea ca să vină la el cât mai repede. Dar, când s-a văzut înconjurat de temple, altare, statui şi închinare la idoli, el nu a mai putut să tacă. Ca de obicei, el a început să vorbească întâi cu iudeii, dar avea şi dispute zilnice cu filozofii în piaţă, creştinismul confruntându-se deschis cu păgânismul. De observat că apostolul creştinismului era singur la Atena, iar locul era plin de apostoli ai păgânismului şi erau numeroase obiecte de cult, într-atât încât un scriitor satiric observa: "La Atena este mai uşor să găseşti un dumnezeu decât un om". Unii luau în derâdere ceea ce auzeau, iar alţii ascultau şi doreau să audă mai mult. "şi unii dintre filosofii epicurieni şi stoici i se împotriveau. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună vorbăreţul acesta?». Şi alţii: «Pare că este vestitor al unor zei» străini., pentru că le vestea Evanghelia lui Isus şi învierea". Aflăm deci asupra căror lucruri insista Pavel în ceea ce spunea el zi de zi poporului şi diferitelor clase de filozofi: "Isus şi învierea". Aceste cuvinte au impresionat cel mai mult şi au rămas în mintea lor. Ce lucru nou şi ce realitate binecuvântată pentru suflete! Era vorba de Persoana lui Hristos şi nu era o teorie şi de faptul învierii şi nu de ceva ceţos şi incert ca perspectivă de viitor. Slujitorul lui Hristos le-a prezentat deschis atenienilor starea groaznică în care se aflau ei înaintea Dumnezeului cel adevărat. Totuşi ei au vrut să li se facă o prezentare mai completă şi mai elabirată a acestor subiecte tainice, drept care l-au adus pe Pavel la Areopag. Acela era locul cel mai potrivit pentru un discurs public. Cea mai solemnă curte de justiţie era din timpuri imemoriale pe dealul Areopagului. Judecătorii stăteau în aer liber pe scaune cioplite în piatră. În acel loc fuseseră dezbătute multe probleme importante şi se luaseră multe hotărâri solemne, începând cu legendara judecată a lui Marte, de la care venea numele "dealul lui Marte". În acest cadru s-a adresat Pavel mulţimii. Nu există în istoria apostolului sau în istoria sădirii creştinismului vreun moment mai interesant decât acesta. Inspirat de sentimente pentru onoarea lui Dumnezeu şi cunoscând deplin starea omului în lumina crucii, ce trebuie să fi simţit apostolul când stătea pe dealul lui Marte? Oriîncotro îşi îndrepta privirile putea vedea semnele idolatriei în mii de forme. În acele împrejurări el ar fi putut greşi să vorbească aspru, dar şi-a stăpânit sentimentele şi s-a abţinut de la un limbaj agresiv. Ştiind ce duh fierbinte avea el şi cât de plin de zel pentru adevăr era, aceasta este un remarcabil exemplu de lepădare de sine şi stăpânire de sine. Domnul şi Învăţătorul lui era cu el chiar dacă, înaintea ochilor omeneşti el părea să fie singur în faţa atenienilor şi a numeroşilor © www.comori.org

61

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

străini care se strânseseră la acea universitate a lumii. Prin înţelepciunea ei, prudenţa şi raţionamentul sănătos, cuvântarea lui Pavel este unică în analele istoriei. El nu a început atacând dumnezeii falşi sau denunţând religia lor ca amăgire satanică şi ceva detestabil pentru el, cum ar fi făcut cineva cu zel şi fără cunoştinţă şi care se mândreşte propria lui fidelitate. În cuvântarea care ne stă înainte avem un exemplu cum este cel mai bine să te apropii de inimile persoanelor neştiutoare şi pline de prejudecăţi din orice epocă. Să ne dea Domnul înţelepciune să urmăm acest exemplu! Cuvintele de introducere sunt, în acelaşi timp, şi de natură să-i captiveze, dar şi mustrări. "Bărbaţi atenieni, în toate vă văd foarte superstiţioşi". A început recunoscând că ei aveau sentimente religioase, dar că acele sentimente erau direcţionate greşit, după care le-a vorbit despre faptul că el era unul care îi putea conduce la cunoaşterea Dumnezeului cel adevărat. "Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onoraţi, vi-L vestesc eu". El alesese cu înţelepciune textul inscripţiei "Pentru un Dumnezeu necunoscut", care i-a dat ocazia să înceapă de la treapta cea mai de jos a scării adevărului. Dar imediat el a părăsit argumentele împotriva idolatriei şi a început să predice evanghelia. El a fost atent să nu introducă numele lui Isus în discursul lui public. El vestise numele Lui în slujirile lui mai particulare, dar fiind înconjurat de discipoli şi admiratori ai unora ca Socrate, Platon, Zeno şi Epicur, el a avut grijă să ferească cu sfinţenie ca numele lui Isus să fie pus în comparaţie cu asemenea personalităţi, pentru că ştia ca numele Nazarineanului smerit era nebunie pentru greci. Şi totuşi, spre sfârşitul discursului, se vede că atenţia tuturor este îndreptată către omul Isus Hristos chiar dacă numele Lui nu a fost menţionat deloc în acel discurs. Astfel, el a spus: "Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi". În acest punct auditoriul lui nu am mai avut răbdare şi discursul i-a fost întrerupt. Dar ultima impresie lăsată în mintea lor era una cu o greutate pentru eternitate. Apostolul inspirat s-a adresat conştiinţei lor şi nu curiozităţii intelectuale a filozofilor. Menţionarea învierii morţilor şi a judecării întregii lumi făcută cu atâta autoritate şi atât de poruncitor nu se putea să nu-i deranjeze pe acei oameni mândri şi mulţumiţi de sine. Principiul esenţial şi obiectivul cel mai înalt pentru filozoful epicurian era să aibă ceea ce l-ar satisface, iar stoicul urmărea să trăiască într-o indiferenţă mândră faţă de bine şi de rău, faţă de plăcere şi durere. Atunci nu cred că mai este de mirare că acea adunare strălucită s-a risipit cu zeflemeaua unora şi cu indiferenţa altora. Dar, cu toate acestea, creştinismul a câştigat prima victorie nobilă asupra idolatriei, şi, chiar dacă rezultatele imediate ale discursului lui Pavel au fost slabe, ştim că el a avut rezultate binecuvântate pentru mulţi de atunci încolo şi că va mai aduce încă rod în multe suflete şi va continua să aducă roade pentru gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna. Pavel a plecat dintre ei şi nu înseamănă că ar fi fost alungat în urma unor tulburări sau persecuţii. Domnul i-a dat să guste bucuria Lui şi bucuria îngerilor la pocăirea păcătoşilor "între care Dionisie areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei". Dar în oraşul militar Filipi şi în oraşele comerciale Tesalonic şi Corint pare că numărul convertiţilor a fost mult mai mare decât în educata şi elitista Atenă. Aceasta este ceva umilitor pentru mândria omului şi pentru puterea minţii cu care omului îi place să se laude. Pavel a adresat o epistolă filipenilor, două tesalonicenilor şi două corintenilor, dar nu avem vreo epistolă a lui Pavel către atenieni şi nu citim că ar mai fi vizitat vreodată Atena. Vizita lui Pavel la Corint Corintul este aproape la fel de important ca şi Ierusalimul sau Antiohia prin legătura pe care o are cu învăţătura şi scrierile apostolului, această cetate putând fi considerată ca fiind centrul lui european. Acolo Dumnezeu avea "mult popor" şi Pavel a stat un an şi şase luni învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu. În perioada când era la Corint apostolul a scris primele epistole apostolice – cele două epistole către tesaloniceni. © www.comori.org

62

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Corintul, capitala romană a Greciei, era un oraş comercial, cu legături bune cu Roma şi vestul Mediteranei, cu Tesalonic şi Efes pe Marea Egee şi cu Antiohia şi Alexandria în Est. Prin cele două porturi importante, cetatea primea nave atât din est cât şi din vest*.

* n.a.) pentru detalii geografice amănunţite vedeţi The Life and Epistles of St. Paul de Conybeare şi Howson. Mai adăugăm că am preluat de la ei datele, aceasta fiind cea mai recentă şi cuprinzătoare şi probabil şi cea mai bună istorie a marelui apostol. S-ar părea că Pavel a călătorit singur la Corint. Dacă Timotei a venit la el la atena (1. Tes. 3:1), el a fost apoi trimis din nou la Tesalonic, loc care, după cum vom vedea curând, era mult pe inima apostolului. La scurt timp după venirea lui acolo, el a găsit doi prieteni şi colaboratori: pe Acvila şi Priscila. În acel timp trebuie că în Corint erau mai mulţi evrei decât de obicei deoarece "Claudiu poruncise ca toţi să plece din Roma". Domnul s-a folosit astfel de exilul la care au fost obligaţi Acvila şi Priscila pentru a oferi o locuinţă slujitorului său singuratic. Ei erau din ţara lui şi de meseria lui şi aveau şi aceeaşi inimă şi acelaşi duh ca el. Şi, având aceeaşi meserie, a locuit împreună cu ei şi au lucrat împreună, "pentru că meseria lor era facerea corturilor" (Fapte 18). Ce pline de har şi ce minunate sunt căile Domnului cu slujitorul Lui! Într-un oraş comercial bogat, înconjurat de greci, colonişti romani şi evrei din toate părţile, el a lucrat în pace, făcându-şi meseria lui, ca să nu fie o povară pentru nici unul dintre ei. Aici avem un exemplu de situaţie când cea mai profundă şi înaltă spiritualitate se îmbină cu munca sârguincioasă pentru lucrurile obişnuite necesare vieţii. Ce exemplu şi ce lecţie! Munca lui nu îl împiedica să fie în comuniune cu Dumnezeu. Nimeni nu a ştiut vreodată atât de bine şi nu a simţit mai profund valoarea evangheliei pe care o purta: în ea erau chestiuni de viaţă şi de moarte, şi totuşi el se ocupa cu o muncă obişnuită. Dar făcea şi aceasta pentru Domnul şi pentru sfinţii Lui, după cum pentru ei predica. Deseori el se referă la aceasta în epistolele lui şi spune că era unul dintre privilegiile lui. "În orice, m-am ferit şi mă voi feri să vă fiu povară. Adevărul lui Hristos este în mine, că lauda aceasta numi va fi oprită în ţinuturile Ahaiei" (2. Cor. 11:9-10*).

* Pentru că unii au maximizat importanţa acestui pasaj şi neglijat alte pasaje, este bine să notaţi care considerăm că este sensul lui adevărat. Hotărârea apostolului de a nu fi o povară pentru sfinţi, după cu ni se spune atât de hotărât aici, se aplică în mod special, ba poate chiar în mod exclusiv, la biserica din Corint. Este un principiu important, dar este un principiu special şi nu unul general. El recunoaşte că a primit daruri de la alte biserici şi este cât se poate de recunoscător (Filipeni 4). Dar corintenilor le scria “am luat de la alte adunări, primind plată, ca să vă pot sluji vouă. Şi fiind prezent la voi n-am împovărat pe nimeni (pentru că nevoia mea a fost deplin umplută de fraţii veniţi din Macedonia)”. Apostolul, fără-ndoială, avea motive bine întemeiate pentru a refuza comuniunea în lucrurile materiale cu biserica din Corint. Ştim că acolo erau falşi apostoli şi mulţi vrăjmaşi şi că printre ei erau multe nereguli mari şi grave, pe care el le-a mustrat cu tărie şi a căutat să le corecteze. În acele condiţii, pentru ca motivele lui să nu fie înţelese greşit, apostolul prefera să lucreze cu mâinile lui decât să fie întreţinut de biserica din Corint. "De ce? Pentru că nu vă iubesc? " - întreba el – "Ştie Dumnezeu! Dar, ceea ce fac, voi şi face, ca să tai ocazia celor care vor o ocazie" (v. 2. Cor. 9:1-15). Mai este încă un aspect deosebit de interesant legat de drumul apostolului. În general se consideră că în perioada cât a fost la Corint el a scris cele două epistole către tesaloniceni şi unii consideră că tot în acea perioadă a scris şi epistola către galateni. Acestea le avem ca mărturie cu privire la strânsa comuniune a lui cu Dumnezeu în timpul cât a lucrat cu mâinile sale. Dar când venea sabatul de odihnă, atelierul se închidea şi Pavel mergea la sinagogă şi îi convingea pe iudei şi pe greci. Acesta era obiceiul lui. "Şi el © www.comori.org

63

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

stătea de vorbă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci" (Fapte 18:4). Dar, după un timp în care Pavel lucra astfel în cursul săptămânii şi în sabat, Sila şi Timotei au venit din Macedonia. Este evident că ei au venit cu ajutoare care au satisfăcut nevoile de atunci ale apostolului şi l-au eliberat de la a lucra mereu cu mâinile lui. S-ar părea că venirea lui Sila şi Timotei l-au încurajat şi l-au întărit pe apostol, astfel încât zelul lui şi energia lui pentru evanghelie au crescut. El era "împins de Duhul şi mărturisea că Isus este Hristosul", dar ei se împotriveau învăţăturii lui şi huleau. Aceasta l-a determinat pe Pavel să ia o altă cale, hotărât şi cu îndrăzneală. El şi-a scuturat hainele ca semn că era nevinovat de sângele lor şi le-a spus că de atunci avea să meargă la naţiuni. În toate acestea, el era condus de Dumnezeu şi acţiona după gândul Lui. El a predicat în sinagogă atâta timp cât a fost posibil, dar, atunci când nu a mai putut merge acolo, el a fost obligat să folosească locul cel mai convenabil pe care l-a putut găsi. La Efes, el a predicat în şcoala unuia numit Tiran, la Roma a locuit timp de doi ani întregi într-o casă pe care a închiriat-o, iar la Corint un prozelit numit Iustus l-a primit în casa lui pe apostolul respins. În acel moment de criză din viaţa lui, el a avut favoarea unei revelaţii deosebite din partea Domnului: "Domnul i-a spus prin viziune, în noapte, lui Pavel: «Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea aceasta». Şi a rămas un an şi şase luni, învăţând între ei Cuvântul lui Dumnezeu" (Fapte 18:9-11). Dar şi atunci vrăjmaşii lui neînduplecaţi au stârnit mânia iudeilor împotriva lui Pavel, iar aceştia au căutat să se folosească de venirea lui Galio, noul guvernator, pentru a-şi împlini intenţiile rele. Galio era fratele filozofului Seneca, şi, asemenea lui, era foarte învăţat. El a fost un înţelept, cinstit şi tolerant ca guvernator, deşi a tratat cu dispreţ lucrurile sfinte. Dar Domnul, care era cu slujitorul său, după cum şi spusese, s-a folosit de indiferenţa necredinţei lui Galio pentru a zădărnici planurile pline de răutate ale iudeilor şi a întoarce acuzaţiile lor false împotriva lor. Fiind zădărnicite planurile lor rele, apostolul a avut mai multă libertate în lucrarea evangheliei şi roadele binecuvântate s-au arătat curând în toată provincia Ahaiei (1. Tes. 1:8-9). Vizita lui Pavel în trecere la Efes Venise timpul ca Pavel să părăsească Corintul şi să viziteze din nou Ierusalimul. El dorea mult să fie prezent la sărbătoarea care se apropia. Înainte de a pleca el şi-a luat un solemn rămas bun de la adunarea de curând formată, promiţând că, cu voia Domnului, se va întoarce. Împreună cu Acvila şi Priscila, el a părăsit în pace Corintul, dar, când era în port, înainte de a porni cu corabia, a urmat un ritual care a dat naştere la multe discuţii: fiind sub un jurământ, Pavel şi-a ras capul în Chencreea. Suntem convinşi că, în modul lui de a gândi şi fiind condus de Duhul, el era mult deasupra nivelului unei religii cu sărbători şi jurăminte, dar s-a coborât în har la nivelul obiceiurilor naţiunii din care făcea parte. Pentru iudei, el s-a făcut iudeu. Opoziţia lor necontenită faţă de învăţătura lui şi persecuţiile lor violente nu au făcut niciodată să scadă afecţiunea lui faţă de poporul iubit, şi aceasta, în mod sigur, era de la Dumnezeu. În timp ce, prin energia Duhului, căuta să le predice naţiunilor evanghelia, el, credincios cuvântului lui Dumnezeu, nu a uitat niciodată să le predice întâi iudeilor. Astfel el este expresia strălucită a harului lui Dumnezeu faţă de naţiuni, dar şi a afecţiunii răbdătoare faţă de iudei. Ceata misionarilor a acostat la Efes, iar Pavel a mers la sinagogă să discute cu iudeii. Ei au părut înclinaţi să-l asculte, dar el avea dorinţa puternică să meargă la Ierusalim pentru a ţine sărbătoarea care se apropia, astfel încât "şi-a luat rămas bun de la ei spunând: «Trebuie neapărat să ţin sărbătoarea viitoare la Ierusalim, dar mă voi întoarce din nou la voi, dacă va vrea Dumnezeu». Şi a plecat din Efes pe mare" (Fapte 18:21). A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim

© www.comori.org

64

Istoria Bisericii

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Istoricul sacru nu ne dă nici un fel de informaţii cu privire la ce s-a întâmplat la Ierusalim cu acea ocazie, ci ni se spune numai că "suindu-se şi salutând adunarea, a coborât la Antiohia" (Fapte 18:22). Totuşi dorinţa lui intensă de a-i vizita ne arată clar că era ceva important. Poate că el a simţit că iudeii creştini strânşi la sărbătoare trebuiau să audă o relatare detaliată despre cum a fost primită evanghelia între naţiuni. Vizitase colonii romane şi capitale greceşti şi se făcuse o mare lucrare a lui Dumnezeu. Se poate ca toate acestea să pară naturale şi juste, dar nu este cazul să încercăm să dăm laoparte vălul pe care Duhul Sfânt l-a lăsat peste această vizită. De la Ierusalim, Pavel a coborât la Antiohia vizitând adunările pe care le întemeiase mai înainte, prin aceasta realizând o legătură între Antiohia şi Ierusalim. Din câte ştim, aceea a fost ultima vizită a lui Pavel la Antiohia. Am văzut deja cum el a întemeiat noi centre de viaţă creştină în cetăţile greceşti de la Marea Egee. Evanghelia a înaintat din ce în ce mai mult către vest, iar biografia inspirată a apostolului, după o scurtă perioadă în care a arătat un profund interes faţă de Iudeea, s-a centrat pe Roma. Întoarcerea lui Pavel la Antiohia După o călătorie care s-a întins pe o perioadă de trei sau patru ani, apostolul nostru s-a întors la Antiohia. El străbătuse teritorii întinse şi răspândise creştinismul în multe oraşe înfloritoare şi populate, şi făcuse aceasta aproape în totalitate prin eforturile lui. Dacă cititorul este interesat de istoria lui Pavel, el trebuie să aibă în minte în mod clar perioadele distincte din viaţa lui Pavel şi aspectele esenţiale pentru fiecare din călătoriile lui. Dar, înainte de a începe cu a treia călătorie misionară a lui Pavel, poate că ar fi bine să remarcăm un alt mare predicator al evangheliei care ne apare dintr-odată chiar în acest timp, al cărui nume, alături de cel al apostolului, este probabil cel mai important din istoria timpurie a bisericii. Apollo era iudeu prin naştere şi originar din Alexandria. El era un "om cu darul vorbirii şi puternic în Scripturi ... cunoscând numai botezul lui Ioan". El era plin de dăruire, serios şi drept şi mărturisea public şi predica lucrurile pe care le cunoştea, şi puterea Duhulu Sfânt se manifesta în el. Nu pare că el ar fi fost numit sau rânduit cumva, nici de cei doisprezece, nici de Pavel, ci că Domnul, care este deasupra tuturor, îl chemase şi lucra în el şi prin el. Astfel, în cazul lui Apollo, vedem manifestarea puterii şi libertăţii Duhului Sfânt fără vreo intervenţie omenească. Este bine să notăm acest fapt. Ideea unui clericalism exclusiv reprezintă negarea în practică a libertăţii Duhului Sfânt de a lucra prin cine doreşte El. Dar, deşi avea un zel fervent şi era un vorbitor elocvent, Apolo ştia numai ceea ce îi învăţase Ioan pe ucenicii lui. Domnul ştia aceasta, aşa că i-a dat învăţători. Printre cei care ascultau acele apeluri adresate în modul cel mai sobru au fost şi doi ucenici bine instruiţi de Pavel care au avut un interes deosebit faţă de Apolo. Deşi era şi învăţat şi elocvent, Apolo a avut şi smerenia ca să primească învăţătură de la Acvila şi Priscila. Ei l-au invitat la ei acasă, şi, fără-ndoială, într-un duh smerit, "i-au arătat mai exact calea lui Dumnezeu". Cât de simplu! Şi cât de normal şi de frumos este aceasta! Totul este de la Domnul. El a rânduit ca Acvila şi Priscila să fie la Efes, ca Apolo să fie acolo şi să stârnească interesul poporului de la Efes înainte de venirea lui Pavel, şi, după ce a fost instruit, să meargă la Corint şi să ajute lucrarea pe care Pavel o începuse acolo. Apolo a udat ceea ce sădise Pavel, iar Dumnezeu a dat creştere din belşug. Aşa sunt căile binecuvântate ale Domnului în modul înţelept şi plin de dragoste în care se îngrijeşte de toţi slujitorii Lui şi de toate adunările Lui.

© www.comori.org

65

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav După ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a părăsit centrul dintre naţiuni şi şi-a început a treia călătorie misionară. Cu această ocazie nu ni se spune nimic despre tovarăşii săi. El străbătut ţinutul Galatiei şi Frigiei “întărind pe toţi ucenicii” şi a dat îndrumări pentru strângerea de ajutoare pentru sfinţii săraci de la Ierusalim (1. Cor 16:1-2). În scurt timp a ajuns la centrul lucrării din Asia. Efesul era atunci cea mai mare cetate din Asia Mică şi capitala provinciei. Datorită amplasării lui, era locul unde se întâlneau cele mai diferite tipuri şi clase de oameni. Pe atunci Apolo plecase la Corint, dar la Efes rămăseseră cei doisprezece ucenici ai lui Ioan. Pavel le-a spus despre situaţia lor. Şi se cuvine să facem câteva remarci cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, dar nu despărţirea de sinagoga iudaică, dar evanghelia ne arată că temelia creştinismului este moartea şi învierea, iar botezul creştin este expresia simbolică a acestor adevăruri: “fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col. 2:12). Din vreme ce acei ucenici nu cunoşteau adevărurile fundamentale ale creştinismului, este de presupus că ei nu s-ar fi amestecat niciodată cu creştinii. Apostolul, fără-ndoială, le-a explicat eficacitatea morţii şi învierii lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Ei au crezut adevărul şi au primit botezul creştin. Apoi, Pavel, ca apostol, şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit Duhul Sfânt şi au vorbit în limbi şi au profeţit. Imediat după acest eveniment important, atenţia ne este îndrumată spre lucrările apostolului în sinagogă: timp de trei luni el a L-a predicat cu îndrăzneală pe Hristos acolo, “discutând şi înduplecându-i cu privire la împărăţia lui Dumnezeu”. Inimile unora erau împietrite, în timp ce alţii s-au pocăit şi au crezut. Dar, deoarece mulţi dintre iudei i-au devenit adversari şi “vorbeau de rău Calea înaintea mulţimii”, Pavel a lucrat cu hotărâre şi i-a separat pe ucenici de sinagoga iudaică, constituind o adunare deosebită şi se întrunea cu ei “zilnic în şcoala unuia numit Tiran”. Aceasta este o lucrare deosebit de interesantă şi de plină de învăţăminte, apostolul lucrând conştient de puterea şi adevărul lui Dumnezeu. Biserica din Efes a ajuns să fie net deosebită atât de iudei cât şi de naţiuni. Aici vedem la ce se referea apostolul când dădea îndemnul: “Nu daţi prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunării (Bisericii) lui Dumnezeu” (1. Cor. 10:32). Când nu se face această deosebire importantă este mare confuzie atât în gândire cât şi cu privire la cuvântul şi căile lui Dumnezeu. Apostolul ne apare ca un instrument al puterii lui Dumnezeu într-un mod remarcabil şi izbitor. El le-a transmis Duhul Sfânt ucenicilor lui Ioan şi i-a separat pe ucenicii lui Isus formând în mod oficial biserica din Efes. Mărturia lui pentru Domnul Isus a fost auzită în toată Asia, atât de iudei cât şi de greci; prin mâinile lui s-au făcut minuni deosebite, bolile fiind vindecate numai la atingerea marginilor hainelor lui. Puterea vrăjmaşului a dispărut dinaintea puterii care era în Pavel şi numele lui Isus a fost glorificat. Duhurile rele au recunoscut puterea lui şi i-au făcut de ruşine pe vrăjmaşi. A fost atinsă conştiinţa păgânilor şi stăpânire vrăjmaşului asupra lor a luat sfârşit. Mulţi care practicaseră magia au fost cuprinşi de teamă şi şi-au ars cărţile de magie, costul acelor cărţi fiind aproximativ echivalentul a două mii de lire englezeşti.* “Astfel, cu putere, creştea şi se întărea Cuvântul Domnului” (Fapte 19:1-20).

* n.tr.) Amintim că este o apreciere făcută de autor la nivelul preţurilor de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

© www.comori.org

66

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Apostolul petrecuse aproximativ trei ani continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a adresat bătrânilor de la Efes, a spus: “De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapte 20:31). Se presupune că în acest timp a făcut o scurtă vizită şi a scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes Se înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin intermediul slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala Asiei şi ea se răspândise în toată provincia. Apostolul simţea că misiunea lui se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala vestului şi metropola lumii. “Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: «După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma»” (Fapte 19:21). Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui nu se epuizaseră. Dimitrie a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare, patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui Dumnezeu. Meşterii lui Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca să fie dispreţuit. Când mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: “Mare este Diana a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor conducători din Asia care îi erau prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru. Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă împotriva lor, pentru că majoritatea mulţimii nu ştia de ce se strânseseră acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca să nu apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat că era iudeu, ei s-au înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: “Mare este Diana a efesenilor!” Din fericire pentru toţi, secretarul cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu folosind elocvenţa cu putere de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi. Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii antice. Se spunea că soarele în drumul lui nu vedea nimic mai minunat decât templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi construirea lui durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el a decăzut, iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat. Meseria lui Dimitrie era aceea de a face mici modele de argint ale templului zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în călătorii. Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii păgâni au fost instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva creştinilor. Plecarea lui Pavel în Macedonia Faptele apostolilor 20. După încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră, Pavel a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni, Tihic şi Trofim, şi seamănă că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole - 2. Timotei 4. Istoricul sacru este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în acea perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: “a plecat ca să meargă spre Macedonia. Şi, după ce a străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi ce a stat trei luni acolo” (Fapte 20:1-3, KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă o perioadă de nouă sau zece luni, de la începutul verii anului 57 până în primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne © www.comori.org

67

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

este oferită, din fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul călătoriei ne dau multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine vie a profundelor şi dureroaselor exerciţii ale inimii şi minţii lui. S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa, care-i aducea veşti direct de la Corint cu privire la cum erau lucrurile acolo. Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce îi preocupa atunci mintea şi inima: “Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia” (2. Cor. 2:12-13). Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue marea lucrare a evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14 - 17. După un timp, mult-aşteptatul Tit a venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat şi inima i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care s-ar fi aşteptat. Şi reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: “Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Cor. 7:4-4). Nu mult după aceasta, Pavel a scris a doua epistolă către Corinteni, cere vedem că le este adresată nu numai corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări să fi fost întrucâtva afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului, nu numai ca purtător al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini clare cu privire la strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând lucrarea pentru diaconi decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, ca răspuns la sugestiile lui Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce Pavel şi făcea. Este remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să luăm aminte la aceasta. Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să remarcăm, de exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de le început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel – ei au insistat ca el să accepte contribuţia lor pentru întreţinerea lui, începând de la prima lui vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe lângă dărnicia lui faţă de alţii (2. Cor. 8:1-4). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei erau o biserică bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne spune: “în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au dat cu atâta dărnicie. Filipenii sunt în epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, care a dat cei doi bănuţi care erau tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o inimă neîmpărţită şi i-a dat pe amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi, oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o amintire a dărniciei lor. După ce Pavel l-a trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale Greciei făcând lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca acea epistolă să aibă efect sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era acela de a pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră că în această perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui Hristos în Iliria ( Rom. 15:19). Probabil că a ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia pe care a exprimat-o el: “poate voi rămâne sau voi ierna la voi” (1. Cor. 16:6). Am putea spune că toţi vor fi de acord că, în timpul acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani. © www.comori.org

68

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Unii spun că atunci a scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri diferite între cei preocupaţie de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor, care o deosebeşte de Epistola către romani, este dificil de stabilit data. Dar, dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm mai înainte, nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”, spunea el (Gal. 1:6). Şi marea lui dezamăgire se arată în duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă. Pavel pleacă de la Corint Lucrarea apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea cetate. El se gândea să meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu privire la aceasta: “Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor; pentru că Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţie pentru cei săraci dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” (Rom. 15:23-26). Seria de nume din Fapte 20:4: Sopater, Aristarh, Gaiu, Tihic şi Trofim se presupune că erau fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să navigheze drept către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii lui l-au aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână întreagă ca să-i vadă pe fraţi. Trebuie să remarcăm, pe scurt, ce s-a petrecut în această etapă a călătoriei - două lucruri foarte importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului. Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă într-un mod neobişnuit detalii amănunţite cu privire la acea zi. Din această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de primii creştini să se strângă împreună “în ziua întâi a săptămânii” cu scopul de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul lor principal şi timpul strângerii lor. “Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâine, Pavel a stat de vorbă cu ei” (v. şi 1. Cor. 16:2, Ioan 20:19, Apoc. 1:10). Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea de iubirea Domnului manifestată prin moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El ca înviat din nou erau şi trebuie să fie primul lucru. Dacă era o ocazie pentru a sluji prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima prioritate şi principalul scop al acelei strângeri. Celebrarea mesei Domnului a fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de început uneori se ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar atunci ucenicii nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. “Erau multe lumini în camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi Pavel şi-a continuat cuvântarea până la miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie extraordinară, aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea cineva, încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie măsurate în minute, ca agonia predicatorului pentru sufletele pierdute să fie cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de indiferenţa creştinului lumesc. Eutih, un tânăr, “copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj şi a fost ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru neatenţie, dar s-a făcut o minune şi tânărul a fost scos din starea de moarte prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său, Pavel, şi prietenii au fost mângâiaţi mult. Pavel la Milet Cea mai importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin care au trecut sunt consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii lui îl ascultă bucuroşi, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era un fel de centru, pentru că îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime. Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la Milet, el a trimis după bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că distanţa © www.comori.org

69

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri, astfel încât pentru dus şi întors erau necesare două-trei zile, dar aveau suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel, Domnul S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele lor şi gloria Lui. Mesajul de rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic şi reprezentativ şi se cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp şi lucrarea evangheliei printre naţiuni. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă, cu sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările lui în mijlocul lor “slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”. El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii – la lupii răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice chiar dintre ei, “vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”. “Şi, după ce le-a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl sărutau mult, întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au însoţit până la corabie”. Din vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o epocă din istoria bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot sistemul ecleziastic, prezentăm gândurile altcuiva cu privire la aceasta. “Prima remarcă ce decurge din această cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică. Din cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie altcineva în locul lui ca să vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le rezolve. Deci, el nu avea nici un succesor. În al doilea rând, rezultă că această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori de afară şi învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii, care va fi hărţuită de eforturile lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi să fie vegehtori atât asupra lor înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în care înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Aşa a lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările făcute în libertate de apostolul naţiunilor. Ce gând solemn! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire la biserică şi a stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale, unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să devină biserica aici, jos pe pământ?”*

* n.a.) The Present Testimony, vol. 8, p. 405-407 Faptele apostolilor 21. Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de la Efes s-au pregătit pentru călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara şi Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo – întrucâtva similar cu scena de la Milet – este evident că Pavel şi-a găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai cunoscuse ppe creştinii de acolo, el le-a câştigat afecţiunea. “Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm, ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru că ei l-au avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte zile, ei au ajuns la Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul din cei şapte. El ne este deja bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine de douăzecişitrei de ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul Agab a prezis întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim. Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au rugat cu lacrimi să nu se ducă acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în credinţă, nu a permis ca vreun lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în © www.comori.org

70

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

seama Domnului consecinţele. Astfel, ajungem la: A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, anul 58 Apostolul şi tovarăşii lui au fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. “Şi când am ajuns noi la Ierusalim,” scrie Luca, “fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare, Pavel şi tovarăşii lui l-au vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce lucruri a făcut Dumnezeu printre naţiuni prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte interesaţi şi au lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras imediat atenţia lui Pavel că un mare număr de iudei care credeau că Isus este Mesia erau plini de zel pentru legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el. Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să audă de venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui: “îi înveţi lepădarea de Moise pe toţi iudeii dintre naţiuni, spunând că ei nu trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble potrivit obiceiurilor”. Ce era deci de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era ascultător faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns apostolul naţiunilor. Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare la nivelul rânduielilor jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit dorinţelor lor, atunci trebuia să se umilească, să uite pentru moment de chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor şi mândriei iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot, şi, chiar dacă greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi mai înalt. Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să cercetăm cu smerenie tot ce a scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l cu asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură Pavel a fost influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin fraţi, dar sunt sigur că se cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem deci faptele exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de plină de evenimente deosebite. Demult avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia acolo. Aceea era un lucru bun – era potrivit cu voia lui Dumnezeu – şi nu era din propria lui voinţă: el era apostolul naţiunilor. Dumnezeu lucrase acolo în mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până atunci niciun apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie romanilor o epistolă, şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” (Rom. 1:11). Acestea erau gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să le avem în vedere în studiul acestei istorii (Rom. 1:7-15, Rom. 15:15-33). Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate Am ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o întorsătură. Avea el să meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol până la Ierusalim? Totul depindea de această decizie. Şi Ierusalimul era pe inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese “departe, la naţiuni”, se putea oare atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm că numai în acea situaţie marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase, © www.comori.org

71

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

dar nu erau potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult naţiunea, mai ales pe sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină rea acolo, el dorea să-şi arate iubirea faţă de săracii din poporul său aducându-le personal darurile de la cei dintre naţiuni. El spunea: “Deci, după ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetluid acest rod, voi porni spre Spania, trecând pe la voi” (Rom. 15:28). Sigur că unii vor spune că aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de laudă. Da, dar aceasta numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al Duhului. “Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte 21:4). Aceasta pare a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să urmeze afecţiunile lui pentru “sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care să fie mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi plăcerea de a le duce darurile de la cei dintre naţiuni l-au adus până la Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi acea greşeală l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a dat ceva libertate cărnii sale, iar Dumnezeu a permis naţiunilor să-l pună în lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai autentice iubiri a Stăpânului faţă de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să meargă mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru a dovedi că nici Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în cer şi numai acolo poate fi metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul Său pentru binele lui, pentru înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii şi pentru gloria propriului Său nume mare. Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui Pavel nu au fost marcate de această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune – dacă nu suntem luminaţi de Duhul – că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se leagă de acest fapt. Cât este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, că slujirea lui Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce acum la istoria acelor evenimente. L-am lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod de a se împăca cu credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind aceea de a nu fi loial naţiunii lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor vizibile, şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei era vrăjmăşia inimii omului faţă de harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu caracter: 1. Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer, ceea ce nu numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în contrast total cu vechiul sistem; 2. El era şi slujitor al bisericii lui Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei ca unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate înalţă sufletul credinciosului mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să fie de greu – oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii. Jurăminte, posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt înlăturate ca fiind fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu tradiţiile lor şi pe grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit pentru a-l persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au continuat lucrurile de atunci încolo. Omul religios cu rânduielile lui şi omul firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului unei creştinătăţi cereşti (Col. 1 şi Col. 2). Dacă Pavel ar fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta ar fi lăsat loc şi ar fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva, chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa era iudaismul, şi aceasta îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind “mort în păcate şi fărădelegi”, şi în această privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel dintre naţiuni. Ca şi soarele de pe cer, aceasta străluceşte pentru toţi. Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera © www.comori.org

72

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria de a-i învăţa pe cei care cred evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în Hristos. După ce am lămurit motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria restului vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi guvernatorilor şi chiar înaintea Cezarului pentru numele Domnului Isus.

Pavel în Templu Potrivit cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu patru oameni care erau sub jurământ. Astfel, citim: “Atunci Pavel, luând cu sine pe oamenii aceia, în ziua următoare, curăţindu-se, a intrat împreună cu ei în templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până când se aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu legea cerea ca să fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau cheltuieli importante, după cum putem vedea din Numeri 6, şi era considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste jertfe pentru unul sărac, permiţându-i astfel să-şi împlinească jurământul. Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă şi sensibilă şi a luat asupra lui, cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O asemenea disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi fost de aşteptat să-i împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta, dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună cu Iacov, dar a avut exact efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva lui. Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se îmbulzeau închinători din toate ţările. Printre iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel de la Efes, care s-au bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în care erau de adus jertfe, acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând: “Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni împotriva poporului şi a legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în templu şi a întinat acest loc sfânt”. “Şi toată cetatea a fost pusă în mişcare şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din templu şi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge în locul sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l scoată afară din incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei au fost întrerupţi într-un mod neaşteptat. Sentinelele de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea templului că era agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a alergat la faţa locului personal, luând împreună cu el soldaţi şi centurioni. Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a dat ocazia pentru acea agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat (Fapte 12:6). După aceasta, Lisias a trecut la a cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă care fusese întărâtată nu putea obţine nici o informaţie certă, a ordonat ca Pavel să fie dus în castel. Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au presat violent asupra soldaţilor, până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse cu treizeci de ani în urmă: “Luaţi-l!” În acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi şi-a controlat perfect sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai când au ajuns la castel, Pavel i s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant, © www.comori.org

73

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

spunându-i: “«Îmi este permis să-ţi spun ceva?» Şi el a spus: «Ştii greceşte? Nu eşti deci egipteanul acela care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu pe cei patru mii de ucigaşi?» Dar Pavel a spus: «.Eu sunt iudeu din Tars, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să vorbesc poporului»”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase respectul guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui. Mâna Domnului era acolo, El veghind asupra slujitorului său. Pavel se aruncase în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut iudeilor credincioşi, dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l folosească spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21:26-40). Discursul lui Pavel pe treptele castelului Căpitanului comandant i-a vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care reprezintă o lecţie de învăţat pentru noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi (1. Cor. 9:1920). Vedem efectele minunate ale influenţei lui asupra mulţimii înfuriate ca şi asupra ofiţerului. Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a potolit marea înfuriată a patimilor omeneşti cu sunetul limbii lor sacre. Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o linişte mare. În Faptele Apostolilor 22:1-21 ne este prezentată nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi părinţilor. Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa lui de mai înainte, cum persecuta biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă, viziunea pe care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a menţionat misiunea lui printre naţiuni a izbucnit indignarea mulţimii de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi acel nume urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională se revolta împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu copiii lui Avraam. Ei au strigat respingând cu dispreţ batjocoritor orice argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa gândirea. În zadar a pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel a fost zadarnic cât timp cei dintre naţiuni erau recunoscuţi astfel. A urmat o scenă de mare confuzie. Ei şi-au aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer strigând: “Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu trebuie să trăiască!” Căpitanul, văzând agitaţia violentă a poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi perplex. El a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o înţelegea, şi, în modul cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a l-a făcut să ordone biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a fost întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman. Soldaţii care se apucaseră să-l lege s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit imediat la el şi l-a întrebat: “«Spune-mi, tu eşti roman?» Şi el a spus: «Da». Şi comandantul a răspuns: «Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta». Şi Pavel a spus: «Iar eu sunt chiar născut roman».” Lisias avea o probelmă pentru că încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la o asemenea umilinţă era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva viaţa lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la un alt mod, mai blând, de a se lămuri ce faptă comisese prizonierul. Pavel înaintea sinedriului În ziua următoare, comandantul “a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul, şi, aducând pe Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a protejat pe cetăţeanul roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii cei mândri în acea împrejurare, dar trecem mai departe. © www.comori.org

74

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar exprimând în mod evident conştiinţa unui om integru. “Pavel, privind ţintă la sinedriu, a spus: «Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta»”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat pe Anania, marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de el să-l lovească peste gură. Acea călcare a legii chiar de către şeful consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a exclamat fără teamă: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după lege şi, călcând legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi recunoscut după haine, fapt pentru care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege: “Nu vorbi de rău pe mai-marele poporului tău”. Ni se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două partide – saduchei şi farisei -, şi atunci a strigat: “Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şi învierea morţilor sunt eu judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact intenţia de a dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea adunării şi la o confruntare între cele două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii dintre farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: “Nu găsim nimic rău în omul acesta; şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a ajuns curând scena unei dispute violente şi prezenţa lui Claudius Lisias s-a arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel. Aşa a trecut acea dimineaţă plină de evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne întrebăm dacă seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum se prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare nevoie de mângâierea şi întărirea pe care le dă întotdeauna prezenţa Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai profunde pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, el S-a arătat în cel mai bogat har pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era o mângâiere venită la un timp divin de potrivit. Domnul a stat alături de el, cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în călătoria spre Roma, şi i-a spus: “Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 18:9-10, Fapte 23:11, Fapte 27:23-24). A fost descoperită o conspiraţie a peste patruzeci de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care Claudius Lisias şi-a chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie dus în siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte 23:12-25). Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix Se poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă întrucâtva modul în care lucrează Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei schimbări. Din vreme ce mulţi şi-au luat libertatea de a-şi prezenta părerea asupra acestui aspect delicat, vom cita câteva rânduri de la cineva care pare să fi avut gândul duhului. “Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec...” “Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la naţiuni, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer”(J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 90) “El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, © www.comori.org

75

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l-a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale” (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 89) “Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi-a găsit echilibrul.” “Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm”. (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 100) Nu le-a trebuit mult timp acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. “După cinci zile, marele preot Anania a coborât cu bătrânii şi cu un orator, unul Tertul, şi au adus plângere împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului” (Fapte 24:1). Într-un discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a acuzat pe Pavel de răzvrătire, erezie şi profanarea templului. Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am spune, apostolul naţiunilor era atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare mesagerul lui Dumnezeu către naţiuni şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar Pavel, în modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse. S-ar părea că Felix cunoştea multe despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie puternică asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese în armata romană de la Cezareea (Fapte 10), aşa că probabil că Felix ştia câte ceva şi era convins de adevărul spuselor lui Pavel, dar glumea despre convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea aducând scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat cu blândeţe şi respect şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze. Nu după multe zile, Felix a adus-o în camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus Pavel. Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos. Dar Pavel nu era unul care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind despre Hristos, s-a adresat în mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre “dreptate, înfrânare şi judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel timp – Iosefus şi Tacitus – niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai neprincipial şi mai depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: “Acum mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el l-a mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să înţeleagă că o mită i-ar câştiga eliberarea. Guvernator roman nici nu gândea că actele justiţiei lui venale erau consemnate în cartea lui Dumnezeu şi că aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate felurile de răutate exercitând puterea unui rege dar având temperamentul unui sclav. “Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost înlocuit de succesorul său, Porcius Festus” Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa Imediat după ce a ajuns în acea provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu au scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca să fie judecat din nou de Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum. Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să © www.comori.org

76

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

vină cu el la Cezareea şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese înaintea lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era acuzat de ceva în legătură cu opiniile religioase ale iudeilor şi că el nu comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut iudeilor, l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Era cam tot una cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel, ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat: “Apelez la Cezar”. Festus a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său. Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie transferat procesul la Roma, la tribunalul suprem al împăratului. “ Atunci Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: «Ai apelat la Cezar, la Cezar vei merge!»” Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel trebuia să dea mărturie pentru Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către naţiuni, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind închisoare pentru acel martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu cea a Stăpânului său binecuvântat atunci când a fost dat în mâna naţiunilor de iudeii plini de ură, cu deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită înaintea lui Dumnezeu. Domnul a venit la iudei pentru că aceea era misiunea Lui, iar Pavel a fost predat naţiunilor de la iudei – aceasta este diferenţa. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim “prin Duhul S-a dat pe Sine Însuşi fără pată înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pavel implica faptul ca el să fie scos din popor şi din naţiunile la care era trimis (Fapte 26:17), dar Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti după ce, prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Isus îl scosese afară atât din sistemul iudaic cât şi dintre naţiuni ca să facă o slujbă prin care îi uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos, după cum spusese şi Pavel: “de acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” (2 Cor. 5:16). În Hristos nu este nici iudeu, nici grec. Continuăm acum istoria marelui apostol. Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice În acel timp s-a întâmplat ca Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au venit să-l viziteze pe Festus. Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta pe Agripa, care era mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia câte ceva despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul ia spus: “Mâine îl vei auzi”. Apostolul a avut atunci ocazia de a prezenta numele lui Isus înaintea celei mai distinse adunări. Regi iudei, guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns “cu mare pompă” să-l audă pe prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un public deosebit şi este clar că ei îl considerau pe prizonier un om deosebit. Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn lui Pavel că putea vorbi. Ajungem astfel la unul dintre cele mai interesante momente din istoria apostolului. Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o mână care era legată cu lanţ de un soldat, trebuie să fi impresionat mult auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era legat, nici chiar la propria lui persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând complet de împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru poziţia celor din jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra tuturor celor de faţă. El s-a adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit să umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea guvernatorilor sunt într-un contrast trist cu caracterul şi purtarea apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de Duhul Sfânt. © www.comori.org

77

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Cineva spunea: “Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face mai uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca”. (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 100) Faptele apostolilor 26. Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun cunoscător al obiceiurilor şi problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu scopul de a atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a apostolului, regele nu era departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a ridiculizat, deoarece pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat – o rapsodie. El l-a întrerupt brusc pe apostol spunând: “eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te duce la nebunie”. Replica apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune şi discernământ. El a apelat la Agripa spunând: “Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu îndrăzneală, ştie despre acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a petrecut într-un colţ”. Apoi, întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest apel solemn la el: “«Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi». Şi Agripa i-a zisa lui Pavel: «Mă vei convinge în curând să devin creştin!»”. Pentru un moment regele aproape că a fost luat de val prin puterea mesajului lui Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel răspuns excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de iubire fierbinte pentru suflete şi de mare bucurie personală în Domnul: “Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”. Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe şi adunarea s-a dizolvat. Agripa nu a dorit să audă mai mult. Apelurile fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu demnitate, afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. “Şi împăratul s-a ridicat, şi guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii către alţii, spunând: «Omul acesta·n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri». Şi Agripa i-a spus lui Festus: «Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar»”. Aşa s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să fie dovedită şi recunoscută de judecători şi să fie un fapt bine stabilit înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi tovarăşii lui s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în închisoare. Dar niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de Duhul Stăpânului său decât în acel moment. Călătoria lui Pavel la Roma, anul 60 Faptele apostolilor 27. Venise timpul ca Pavel să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc nici un proces oficial al apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după cei doi ani închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie judecat înaintea curţii imperiale. Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au avut favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta augusta, ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu multă bunătate şi respect. S-a hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre Italia. “Şi suindu-ne într-o corabie din Adramit, care urma să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am pornit ... Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia şi să © www.comori.org

78

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

primească îngrijire”. Părăsind Sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub Cipru, pentru că vânturile le erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia. Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie din Alexandria, care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe zile, vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub Creta, au ajuns la un loc numit Limanuri bune. Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să rămână la Limanuri bune pe perioada iernii sau să caute un port mai bun. Aici se cuvine să ne oprim puţin pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în această discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului navei, care era proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi îndrumări ca şi când ar fi fost stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să rămână acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se vor aventura în larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar căpitanul şi proprietarul corabiei, care avea cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi nu au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru iernat, iar centurionul, în mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului lui Dumnezeu, care vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să confirme părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate face ca judecata credinţei să greşească, ci judecata credinţei trebuie să fie adevărată, indiferent care ar fi împrejurările. Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi să navigheze către Fenix, care era un port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. “Şi, vântul de sud suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune Luca. La bord erau trei sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci mile, un vânt violent dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mi putea menţine pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea furtunii. Dar principala noastră preocupare e legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente trebuie să fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în vânt şi au ajuns să secere furtună. Respinseseră sfaturile solemne şi avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici, şi, având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a vieţii fără să ţină cont deloc de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul se schimbă într-o furtună furioasă pe marea vieţii. Furtuna pe Marea Adriatică Termenul “euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia şi rotirea norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne prezinte o relatare detaliată a ceea ce s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub Clauda au scăpat puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se pregătească de furtună. După ce au trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze corabia aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea că toţi erau la lucru. “Dar, fiind puternic bătuţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe zile, şi ameninţând nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de a ne putea salva”. Încheind cursul, sfânta lampă a zilei Din nori din vest trimite acum raze; © www.comori.org

79

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Focul ei pierzându-se în ceţuri Refractă în amurg lumină roşie Până când globul coboară scufundându-se Şi noaptea trist şi-extinde stăpânirea Tristă oră a serii, mult diferită de altele! Fără pompă, fără glorii Nici o lumină prietenoasă-n jur Soarele şi luna-s pierdute-n întuneric. Nimic nu putea fi mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori, pentru că ei navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat glasul în mijlocul furtunii. Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că ei nu au mâncat. “Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul lor, a spus: «Bărbaţilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia. Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei care sunt în corabie cu tine». De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună, pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să naufragiem pe o insulă»”. Naufragiul Erau aproape de naufragiu. “Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau că se apropie de pământ. Şi, măsurând adâncimea, au găsit douăzeci de stânjeni”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile şi paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La sfârşitul celei de-a paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au auzit un sunet care indica faptul că se apropiau de ţărm. Fără-ndoială, era sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte ziua. Cu gândul să-şi salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca pretinzând că voiau să pună ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând aceasta şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: “«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi». Atunci soldaţii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al apostolului a fost spre salvarea tuturor celor care erau la bord. “Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi”. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan sau de la echipajul corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel – omul credinţei -, cel care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură să ne înşele atunci când căutăm să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur, fie că este vreme bună sau vreme rea. În perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia să-şi înalţe glasul către Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie să fi fost! Noaptea era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din ancore şi să fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care era perfect fericit chiar în situaţia aceea. Starea navei, apa mică şi zgomotul îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în Domnul şi în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul creştinului în mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate atinge. Aşa a fost îndemnul lui Pavel către cei de pe navă: “Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe toţi să ia din mâncare, spunând: «Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în aşteptare, fără să mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un păr nu va cădea de pe capul nici unuia dintre voi». Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit © www.comori.org

80

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi toţi fiind cu voie bună, au luat şi ei mâncare” (Fapte 37:33-36). Singura lor speranţă era să eşueze şi să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având un ţărm jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au desfăcut legăturile cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia fiind astfel mânată de vânt, a lovit şărmul cu prova şi a rămas înţepenită, dar pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor. Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu a fost mijlocul de salvare pentru toţi prizonierii, centurionul influenţat de cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi în siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca aceia care puteau înota să se arunce primii în mare, iar restul să urmeze folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se apuce. Şi aşa au ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel. Pavel la Melita – Malta de azi Faptele apostolilor 28. Locuitorii insulei i-au primit cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins imediat un foc pentru ei. Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc, vipera apucând mâna lui, barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit nimic. Publius, omul cel mai de seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui, care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat pentru el. Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui au fost onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită puterea printre locuitori. Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului spre Roma este atât de liniştită încât nu este consemnat nici un incident, vom trece peste ea repede. După o şedere de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o corabie din Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la Regium, de unde au avut un vânt bun până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma. Creştinii au trimis imediat pe câţiva dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi prietenii lui la “Forul lui Appius” şi “Trei Taverne”. Iată un frumos exemplu de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru la această primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe care o avea demult s-a împlinit în final şi inima i s-a umplut de laudă: “A mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca. Sosirea lui Pavel la Roma Cel mai probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, “centurionul i-a predat pe întemniţaţi comandantului gărzii*, iar lui Pavel i s-a dat voie să rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi nu a scăpat de inconvenientul de a fi mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă viaţa mai plăcută în acea poziţie.

* Înţeleptul şi omenosul Burrus era prefect al gărzii pretoriene atunci când Iulius a sosit cu prizonierii lui. El era un roman virtuos şi l-a tratat pe Pavel cu mult respect şi bunătate – Dr. Smith: Dictionary of Biography Pavel a avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la aplicarea regulii lui divine: “întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că el nu a comis nici o faptă împotriva naţiunii, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese adus la Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de iudeii din Palestina şi că acele © www.comori.org

81

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

acuzaţii erau atât de neîntemeiata încât până şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii sau opus eliberării lui. De fapt, după cum spunea el: “pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ”. Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui Dumnezeu către Israel, care se vor împlini prin Mesia. Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la ei nu ajunsese nici o veste despre ceea ce făcuse el şi că ei doreau să audă de la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot se vorbea împotriva creştinilor. S-a stabilit deci o zi de întrunire la locuinţa lui. La întrunire au venit mulţi, cărora le-a vorbit “mărturisind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi căutând să-i încredinţeze cu privire la Isus, atât din legea lui Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut cele care le-a spus, iar alţii nu. Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el nu numai că le-a predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi siguri că a căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea, înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până seara să-i convingă pe oameni cu privire la Isus. Acum ni se prezintă pentru ultima oară starea iudeilor. Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor – o judecată sub care ei se află până în ziua de azi – şi care va continua până când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera prin harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, “mântuirea lui Dumnezeu este trimisă la naţiuni, care o vor primi”, şi, binecuvântat fie numele Lui, ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori pentru acest fapt*.

* W Kelly: Introductory Lectures to the Acts “Şi el a rămas doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care veneau la el, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără piedică”. Acestea sunt ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce priveşte mântuirea sufletelor. O opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct. Vocea Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce mai ştim despre istoria ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte istorice: ele ne prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi simpatiilor marelui apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până la martiriul lui. Faptele apostolilor – o carte de tranziţie Aici trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de prizonier în cetatea imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim până la Roma. Se produseseră mari schimbări în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După cum vedem, iudeii au fost lăsaţi la o parte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus prin faptul că au respins ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna sigure, dar, pentru un timp, ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă om poziţie binecuvântată în relaţie cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de Israel, fiind el însuşi un israelit, dar era şi ales de Dumnezeu pentru a introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. “Taina ... al cărei slujitor am fost făcut eu ... să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacurie în Dumnezeu, care a creat toate ... după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus” (Efes. 3:3-9). Acest lucru nou a înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre naţiuni, ambii fiind păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am © www.comori.org

82

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

putut vedea şi rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica devine vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh (Efes. 2:22). Sigur că iudeii care cred în Isus, în mod individual, sunt binecuvântaţi în legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel este lăsat pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi efeseni prezintă complet această doctrină (mai ales Romani 9;10;11). Ne întoarcem acum la: Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii Deşi era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi era înconjurat de mulţi dintre cei mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi. Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, Aristarh şi alţii au fost alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind prizonier, el era legat cu un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, al a fost aşa timp de doi ani, timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea adunărilor care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din locuri îndepărtate. După ce s-a achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei, poporul favorizat de Dumnezeu, el s-a adresat naţiunilor, sigur, însă fără a-i exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de dimineaţa până seara pentru toţi cei care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi, în unele privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia romanilor şi iudeilor nu le era permis să-l atace. Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au arătat curând. Gărzile romane, casa Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate prin intermediul lui. “Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele sau arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte locuri”, le scria el filipenilor (Fil. 1:12-13). Şi apostolul mai spunea: “ Vă salută toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” (Fil. 4:22). S-ar părea că binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile pretoriene. “Lanţurile mele s-au arătat … în tot pretoriul”, adică în locul unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o predica Pavel, a fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui, Seneca, tutorele lui Nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât şi pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe ocazii. Putem spune că el ajunsese să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre soldaţi, care era paznicul lui şi paznicii schimbându-se după un timp, el a ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi elocvenţă fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Isus şi cât de mult aveau ei nevoie de El! Dar trebuie să aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va arăta, iar Dumnezeu va avea toată gloria. Apostolul ne face cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa Cezarului. Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi “în toate locurile”. Da, istoricul sacru scrie “în toate locurile”, în cetatea imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui apostol aflat în captivitate. Scalvul fugar Onisim Dar dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea apostolului în lanţuri, nici unul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al puterii, smereniei şi blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte atât de © www.comori.org

83

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în palatul imperial nu l-a făcut să fie mai puţin interesat de un tânăr ucenic din cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai depravată decât aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav fugar într-o cetate a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne. Calea lui s-a încrucişat cu ce a apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat Domnului şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un conducător şi învăţător. Şi acum strălucesc virtuţile şi valorile creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui Dumnezeu faţă de un sărman sclav fugar nenorocit. Văzând ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este originea lui. Oare la picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa? Nu, cititorule, ci la picioarele lui Isus. Dacă ar fi dat Domnul ca elocventul istoric care a scris “Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns această scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un moment la lucrările apostolului în acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care se afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale adevărurilor care îi preocupau mintea), putem admira harul care se poate manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre stăpân şi sclav şi încă cu atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim stăpânului său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă care a fost scrisă vreodată. Privind-o pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau delicateţea şi justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola. Ne vom referi acum, pe scurt, la: Scrisorile din timpul captivităţii Nu există absolut nici o-ndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi Filipeni au fost scrise spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la lanţurile lui şi în mod repetat la speranţa că va fi eliberat. (Comparaţi Filimon 22; Col. 4:18; Efes. 3:1; Efes. 4:1; Efes. 6:20; Fil. 1:7,25; Fil. 2:24; Fil. 4:22) Înafară de aceasta, trebuia mult timp ca vestea despre captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor. Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea epistolei către filipeni. O chestiune imediată care a fost cauza pentru aceasta este descrisă de apostol în epistola lui către ei: “pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (Fil. 2:23-24). Primele trei epistole este probabil să fi fost scrise cam prin primăvara anului 62 şi trimise prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă, trimisă prin Epafrodit. Epistola către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate considerentele duc la concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia din încheierea epistolei “cei din Italia vă salută” pare să indice în mod hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să indice clar perioada: “să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea”. Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris filipenilor: “Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei … de îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu însumi curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi pană cam în aceeaşi perioadă şi că se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi anume că epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70, din vreme ce templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo netulburată (comparaţi Evr. 8:4; Evr. 9:25, Evr. 10:11, Evr. 13:10-13). Achitarea şi eliberarea lui Pavel După o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma, apostolul a fost din nou în © www.comori.org

84

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

libertate. Nu avem nici un fel de date cu privire la desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care a fost achitat. Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o închiriase, dar nu spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea şi eliberarea? Aceasta este întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par să fi fost scrise cam în aceeaşi perioadă, iar a doua epistolă către Timotei ceva mai târziu. Considerăm, după cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost achitat şi a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca să fie din nou închis şi condamnat. Şi, deşi este dificil să urmărim paşii apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din aceste epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit rapid şi a vizitat multe locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în bisericile care au fost întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui şi de încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem siguri că nu a precupeţit nici un efort ca să le viziteze. Plecarea lui Pavel din Italia 1. Când le-a scris romanilor, înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma şi a merge în Spania. “Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi: “după ce voi sfârşi aceasta ... voi porni spre Spania trecând pe la voi” (Rom. 15:24,28). Unii consideră că el a mers în Spania imediat după ce a fost eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează Clement, un tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4:3, despre care se spune că a fost mai târziu episcop al Romei. El a scris că Pavel a predicat evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea (ceea ce, nu ne îndoim, înseamnă în tot Imperiul roman) şi că a mers în vestul extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din vreme ce Clement a fost discipol al lui Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi ea nu este scriptură şi nu este conclusivă în sine. 2. Din scrisorile de mai târziu ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal din epistolele către Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: “Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (Filimon 22). El i-a dat să înţeleagă lui Filimon să se aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le de Timotei, a adăugat: “Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (Fil. 2:19,23,24). Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi iubitul lui Timotei. Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat acea încercare şi să rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia lor. 3. Este destul de rezonabil să gândim că Pavel şi-a intenţia pe care a exprimat-o mai târziu şi că a vizitat bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce şi-a îndeplinit obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care se gândise demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi speculaţiile nu au nici o valoare. 4. O altă teorie este că el a plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia Mică şi Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei 13:23-24: “Să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea ... Cei din Italia vă salută”. De asemenea, se presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea lui Timotei, apostolul a primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat atât de mult inima lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după aceea, a sosit Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea*.

© www.comori.org

85

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

* Pentru detalii cu privire la persecuţia despre care am amintit, vedeţi Iosefus, Ant. 20, 9, 1 Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber După ce am menţionat diferitele teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe care Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat. 1. La câtva timp după ce a părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia. “Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine” (1. Tim. 1:3). Simţind oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din Macedonia o scrisoare de încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate – Întâia epistolă către Timotei. 2. Ceva mai târziu după acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe Tit. Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi autoritate – Epistola către Tit. Timotei şi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau reprezentanţi ai apostolului. “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:3). 3. Pavel intenţiona să ierneze într-un loc numit Nicopolis. “Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să iernez” (Tit 3:12). 4. El a vizitat Troa, Corint şi Milet. “Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pergamentele” (2. Tim. 4:13). “Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (2. Tim. 4:20). A doua întemniţare a lui Pavel la Roma Se presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi că de acolo a fost dus ca prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am amintit, s-a întors la Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi aruncat în închisoare. Nu avem date clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost arestat. Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se desfăşura cu maximum de severitate. Nu mai era vorba de chestiuni legate de lege şi nu mai sub era blândul şi omenosul prefect Burrus, ci apostolul era tratat ca un răufăcător, ca un criminal de drept comun: “sufăr răul până la lanţuri, ca un răufăcător”. Era ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o casă închiriată. Credem că Alexandru din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre acuzatori, fie cel puţin martor împotriva lui. “Alexandru, meşterul arămar, a arătat multă răutate faţă de mine”, îi scria el lui Timotei. Cu zece ani mai înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19). Se poate ca atunci să fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului. Din avertismentul pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru din Efes: “păzeşte-te şi tu de el” (2. Tim. 4:1415). În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată, el a fost înconjurat de mulţi din cei mai vechi şi scumpi tovarăşi, despre care el spune că erau “împreună-lucrători” şi “închişi împreună cu mine”. Prin intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un loc, el ţinea © www.comori.org

86

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile dintre naţiuni care nu-i văzuseră faţa în trup. Dar a doua captivitate era într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit plecase în Dalmaţia, Crescens în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima cel căldicel îl părăsise “iubind veacul de acum”. Apostolul era aproape complet singur. “Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare ca dintr-un izvor de dragoste străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică. Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a ruşinat de lanţurile apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului trebuie să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi uitat niciodată. Onisifor şi casa lui – pe care Pavel o leagă de el – va rămâne în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi dăruirii pentru apostol pentru totdeauna. “Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” (Mat. 25:31-46). Nu avem informaţii de încredere cu privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului 66 sau în 67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda imperială şi Pavel a fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi naţiuni. Apostolul a mai stat încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama înaintea tuturor naţiunilor pentru ce era el întemniţat – “să audă toate naţiunile”. Împăraţi şi senatori, prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Isus. Cei care altfel ar fi fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus. Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea martor şi o asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea lui Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o asemenea mărturie, în timp ce iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi stârneşte admiraţia noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii, el a stat tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni, Domnul a stat alături de el şi l-a întărit. El a avut o ocazie să vorbească despre Isus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână să audă evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul lui înlănţuit au adâncit impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem scris chiar de pana lui ceva despre prima lui înfăţişare în tribunal. “La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea şi toate naţiunile să audă; şi am fost scăpat din. gura leului” (2. Tim. 4:16-17). Priviţi, vedeţi sfântul ales al lui Hristos, Ca şi Hristos purtându-şi lanţul în triumf Fără pic de teamă, nu tremură, nu cade: Viaţa lui e Hristos, moartea îi este câştig. Martiriul lui Pavel Deşi nu avem nici un fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate motivele să credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua epistolă către Timotei consemnează în mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui preocupare pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în perspectiva imediată a martiriului poate fi exprimată bine numai prin propriile lui cuvinte: “Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2. Tim. 4:4-6).

© www.comori.org

87

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

Tribunalul lui Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mia violentă formă nu îl înspăimântă absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii sale şi sursa lui de bucurie şi putere. Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi sărac, deşi era bătrân şi respins, el era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos şi în El avea toate lucrurile. Isus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi truda pentru evanghelie, era acum al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru Pavel doar mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi să-l introducă în prezenţa lui Isus în glorie. Venise acum timpul ca Isus, care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt lupta cea bună a evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci când Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie. În toate mai mult decât biruitori Prin Cel care ne-a iubit Ştim că nici viaţa, nici moartea, Nici îngeri, nici conducători, nici puteri, Nici cele de acum, nici cele viitoare Nici înălţimi, nici adâncimi, Nimic din tot ce e creat, Deasupra, dedesubt sau din jur Nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu În Isus Hristos Domnul nostru. Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a suferit martiriul în timpul persecuţiei sub Nero, cel mai probabil în anul 67. Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat sau expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi Stăpânul lui, el a suferit “afară din tabără”. Locul unde se presupune că a fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două mile distanţă de zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele apostol a ajuns să fie “absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel trup slab şi suferind şi dorinţa cea mare a inimii lui s-a împlinit: “să plec şi să fiu împreună cu Hristos este mult mai bine”. Tabel cronologic al vieţii lui Pavel 36 după Hristos – Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9) 36 – 39 – La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9:23-26, Gal. 1:18) 39 - 40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9:31) 40 – 43 – Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia (Gal. 1:21). O periodă a cărei durată nu este sigură. Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le spune corintenilor (2. Cor. 11). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de foamete (Fapte 11:26). 44 – A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11:30) 45 – Pavel revine la Antiohia (Fapte 12:25) 46 – 49 – Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, antiohia Pisidiei, Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13, Fapte 14, Fapte 15:1-2) 50 – A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui Pavel (Gal. 2:1). Au participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună cu Iuda şi Sila (Fapte 15:32-35). 51 – A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers © www.comori.org

88

Istoria Bisericii

Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pav

prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16:10). 52 – Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16:11-13). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18:11). A scris prima epistolă către tesaloniceni. 53 – A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18:18-19). 54 – A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia. 54 – 56 – A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia, ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte 19:8,10). A scris epistola către Galateni. 57 – (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia (Fapte 19:23, Fapte 20:1). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni (2. Cor. 1:8; 2:13,14; 7:5; 9:1). Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo (Rom. 15:19, 1. Cor. 16:6) 58 – (Primăvara) A scris epistola către Romani (Rom. 15:25-28, Rom. 16:21-23, Fapte 20:4). Pavel a pelcat de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20; Fapte 21:1-14). 58 – 60 - A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi ani. 60 – Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta (Fapte 27) 61 – (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată. 62 – (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către Filipeni. 63 – (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie. Avea intenţia de a vizita Asia mică şi Grecia (Filimon 22, Fil. 2:24) 64 – A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit. 64 – 67 – A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3:12). A vizitat Troa, Corint şi Milet (2. Tim. 4:13-20). A fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani. 67 – Martiriul lui Pavel.

© www.comori.org

89

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Capitolul 7. Arderea Romei Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri să cunoască ceva despre împrejurările care au dus la acest edict crud. Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini. În acest punct trecem de pe terenul sigur al inspiraţiei divine pe terenul nesigur aş istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte legate de arderea romei şi de persecuţia creştinilor. În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc. În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări. Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: “Din cele paisprezece cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”. Focul a ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor. Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări. Peste tot se discuta ce anume declanşase focul. Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza cântând căderea Troiei la chitara lui preferată. Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nici o speranţă de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori. A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului. Astfel ajungem la Prima persecuţie sub împăraţi Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp. Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la © www.comori.org

90

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres “străini de la Roma, iudei şi prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era “vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre “Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui. Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia. Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără îndoială, binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau atunci un secret, nici o comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât iudei cât şi de naţiuni din toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar. Dar până atunci ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, de fapt, erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate. Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată. Ucenicii cei blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Isus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile, având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru. Dar, aşa groaznică cum era moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără îndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: “Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23). Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea Romei şi cam un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea, fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia. După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Isus s-au bucurat de o relativă pace până la domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero. Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în Căderea Ierusalimului - anul 70 Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră. Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate © www.comori.org

91

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii Lau respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El. Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de importante: “Şi Isus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. “Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era de atunci pregătit pentru a fi distrus. “Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi gloria vizibilă a acestora, dar Isus le-a spus: “Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. “Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:43-44). După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i determine să predea cetatea. A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi lea făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: “Nu vor lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului. Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace, dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât de puternică era şi a exclamat: “În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a fost cel mai teribil asediu din istoria lumii. Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le transcriem în aceste pagini. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, este de un milion trei sute cincizeci şi patru de mii patru sute şaizeci, pe lângă cei o sută de mii vânduţi ca sclavi*.

* V. Dean Milman – History of the Jews, vol. 2, book 16, pag. 380 © www.comori.org

92

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El! Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului secol. În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc aceasta, pe care le vom vedea curând. Cruzimea domniei lui Domiţian Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81. Dar el a avut un caracter complet diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş, suspicios şi crud. El a pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil. Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Flavius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte “Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, “după ce şi-a exersat cruzimea împotriva multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”. El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie* a creştinilor!

* V. Roman History, Enciclopedia Britannica, vol. 19, pag. 406 Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze. Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui. Scurta domine paşnică a lui Nerva

© www.comori.org

93

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani, a adormit în Isus. Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98. Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian - anii 98 - 117 Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii Romane, după cum, într-un oarecare sens, situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor. Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor. Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian. Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: “pericolul nu este numai acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul era cel mai larg răspândit. În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribunalului lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii. Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie. Dar vom transcrie numai unele părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acela care spun despre caracterul creştinilor şi despre extinderea creştinismului. Scrisoarea lui Pliniu către Traian “Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am © www.comori.org

94

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele... Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, daca se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi... A fost publicat un denunţ anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate fi obligat să le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i la în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nici o răutate, să nu se facă vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea edictului meu, prin care, potrivit recomandărilor voastre. După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nimic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă. Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”. Scrisoarea lui Traian către Pliniu “Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu se poate da nici o regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”. Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a Sf. Petru a fost adresată părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se poate ca Petru în persoană să fi lucrat. Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului roman să “dea socoteală cu privire la speranţa” lor “cu blândeţe şi cu teamă” (1. Petru 3:14-16). Întradevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu. “Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noid, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Petru 4:1). Petru contemplă în epistola lui familia credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate, şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1. Petru 3:12). Având înainte o asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este Cauza reală a persecuţiei © www.comori.org

95

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se văd în viaţa evlavioasă a alor Săi. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul, folosindu-se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. “Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3:20). Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui apostol sunt acestea: “Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2. Timotei 3:12). Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate întrun mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un asemenea persecutor al creştinilor? El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai pentru credinţa lor în Hristos ăi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi dovediseră că în ei nu se putea găsi nici un rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri întrebarea: “Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte. Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită prin legile imperiului. În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini. Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu poate fi obligat niciodată să facă vreunul unul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu au putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea “o superstiţie perversă şi extravagantă”. Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor numai dintr-o prejudecată populară – cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi, fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata. Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să fie imparţial, a persecutata până la moarte oameni nevinovaţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau aparente ale persecuţiei. Cauzele aparente ale persecuţiei Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public? Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei. 1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era © www.comori.org

96

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

exclusiv, fiind religia unei singure naţiuni, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16:15) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. “Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Isus nu se puteau aştepta decât la opoziţie, persecuţie şi suferinţă. 2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la început ar fi fost la fel de conciliantă faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea adânc înrădăcinată. 3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu se putea decât să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi evangheliei Fiului Său Isus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau ei. De aceea îi numeau “ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea păgână. 4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple, nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau nici un fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu “în Duh şi în adevăr” că “nu au nici un fel de religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). 5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel mai serios. Aceasta a fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau autoritatea erau toleraţi peste tot*.

* V. Mossheim – Ecclesiastical History, vol. 1, pag. 67; Cave – Primitive Christianity, capitolele de la început Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau, © www.comori.org

97

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la adevărul acestor lucruri. Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea: “Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ... vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine ... Să nu gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10:16-18,34) După ce am spus acestea cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru un moment cauza reală şi mijloacele pentru Înaintarea rapidă a creştinismului Fără îndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos şi împotriva răului. “Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6). Pe lângă aceasta, Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: “Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al siguranţei credinţei. 1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre naţiuni, atât regelui cât şi supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant, celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Isus, au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche. 2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un creştin care trăia în acea perioadă – prima jumătate a celui de-al doilea secol – spunea: “Creştinii nu sunt separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”*.

* Neander – Church History, vol. 1, pag. 95 3. Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului. “Cine oare,” spunea Tertulian, “privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi © www.comori.org

98

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere pentru el?” Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau, majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare? Sigur că Duhul lui Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Isus. În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii Sf. Pavel şi în tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur. Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era Cartagina pentru Africa. Când Scapula, preşedintele Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: “Ce vei face când multe mii de bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine, când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!”*

* Cave – Primitive Christianity, Pag. 20 Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este Martiriul lui Ignaţiu Nici un fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nici o relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în lanţuri, de la Antiohia la Roma. Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu parţii, a vizitat Antiohia în anul 107. Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul lor. Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit © www.comori.org

99

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi. Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu multă asprime. El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu. S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a suferi martiriul. Nu se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar, dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să primească binecuvântarea lui la despărţire. Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp, episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Sf. Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar, înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes. Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos, trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa. Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, “Scriptura iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat împreună cu ei pentru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre unul numit Clement – un aşa-numit părinte apostolic – tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii “ tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele” (Filimon 4:3, 2. Timotei 3:10-11). De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii, cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor celorlalţi părinţi. Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: “ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24). Acest pasaj, în mod evident, se referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem manifestarea Tatălui în Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt © www.comori.org

100

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi naţiuni, astfel încât trebuie să mergem înapoi mai înainte de “părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem înapoi la ceea ce era “de la început”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de ceea ce este “de la început”. Numai aceasta ne asigură rămânerea “în Fiul şi în Tatăl”. Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritatea pentru sistemul Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre acest “părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori. Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe această temă*.

* The Genuine Epistles of Clement, Policarp, Ignatius and Barnabas – Ab. Wake, 6th ed. Bagster Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la starea bisericii în Domniile lui Adrian şi Antonin - anii 117 - 180 Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor lor. Obiceiul crud de a atribui orice creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut nici un fel de probleme din partea împăraţilor indiferenţi. Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi. Este extrem de interesant pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând. Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările creştine au crescut numeric, în influenţă şi în avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină, şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor naţionale. Aurelius privea cu ochi răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută. Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am ajuns la Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade © www.comori.org

101

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius. Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp – preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit martiriul în acea perioadă. Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-a adoptat, vom arunca o privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi Mesajul către biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-7) Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi “stâlpul şi temelia adevărului” (1. Timotei 3:15), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic printr-un sfeşnic de aur – un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Isus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput. “Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. “Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, vo veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apoc. 2:4-5). Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. “Dragostea dintâi” este rodul aprecierii noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi. “Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, “dar nu aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră, autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice, pentru Hristos – să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?” Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. “Toţi caută cele ale lor”, spunea el, “nu cele ale lui Hristos” (Filipeni 2:21). Şi, de asemenea, “toţi cei care sunt în Asia ... s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din Smirna. Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului, nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1). Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El scrie îngerului bisericii şi nu “sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Isus”, ca în epistola lui Pavel. Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii. © www.comori.org

102

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

“Îngerul” redă ideea de reprezentare. De exemplu, în Vechiul Testament, “Îngerul lui Yahve”, îngerul legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele apostolilor 12, despre Petru au spus: “este îngerul lui”. Vom privi acum, pe scurt, Mesajul către biserica din Smirna - Apocalipsa 2:8-11 Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin – în măsura în care aceasta poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice – corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa cititorului, vom reda întregul mesaj. “Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: «Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci. sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte»”. Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. “Veţi avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. “ Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte – El a murit pentru ei şi era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi, privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: “ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul învingătorului credincios. A doua perioadă din istoria bisericii - începând aproximativ în anul 167 Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu Parţii, a adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot Imperiul roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi. Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat către guvernatori: “Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul “Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele © www.comori.org

103

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor. Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele. Persecuţiile în Asia - Anul 167 În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot. Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor. Mesajul lui ne luminează cu privire la legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: “Poporul de închinători la Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea. Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou – care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai vrăjmaşi barbari – vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri publice”*.

* Neander – Ecclesiastical History, vol 1, p. 142 Nu avem nici un temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor, blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească – unii spun că aceasta era datorită influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei oameni răi şi pe Domnul Isus care este deasupra tuturor. “Ştiu necazul tău ... Nu te teme deloc de ce vei suferi ... Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii ... Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte”. Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al religiei stoice. Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în religia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva creştinismului. Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. “A ajuns să ne fie clar” – spune biserica – © www.comori.org

104

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

“faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”. Unii, sub imperiul unui ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau zeilor. “De aceea” – spune biserica – “nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Isus nu poate da putere sufletului ca să sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi erau să moară. Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp. Martiriul lui Iustin, supranumit Martirul Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre naţiuni. În tinereţea lui, el a studiat în mod serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător al creştinismului. Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: “Nici un om sănătos la minte nu va părăsi o religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. “Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, “vei fi chinuit fără milă”. “Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, “decât să suferim chinurile Domnului nostru Isus Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: “Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”. Guvernatorul a pronunţat sentinţa: “Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale, întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la Roma în anul 165. Astfel a adormit în Isus unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios “Martirul”, care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate importante. Martiriul unui centurion roman Daţi-l pe creştin leilor! Urla crunt gloata romană Leilor africani bruni! Strigau tare bravii ostaşi. Leii flămânzi să-l sfâşie! Răspundea râzând mulţimea; Aruncaţi-l dar la lei! Ţipa tare nobila matroană. Daţi-l pe creştin la lei Spuneau grav şi răspicat Din jilţurile de onoare Senatorii toţi în rând. Propagat tot, mai puternic Strigăt, îndemn şi râs şi hohot © www.comori.org

105

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Până la giganticul Coliseum Înainta agitaţia Şi vacarmul poporului Pe la Arcul lui Titus Pe la Forumul roman Până la Capitoliu Apoi o pauză -, şşt ascultaţi Acel urlet sălbatic Este leul din Sahara Răgind în celula cu gratii. Înfometat rău şi în lanţuri Îşi scutură coama brună Nerăbdător după prada vie, Luptând să rupă lanţul. Dar o voce slabă se strecoară De alături, din celula rece şi-ntunecată Este creştinul care cântă Blând şi-ncet imnul de moarte Cu mâini ridicate se roagă Pentru cei care-i cer sângele Cu credinţă sfântă face cereri Pentru mulţimea care urlă. Ei aşteaptă. Se deschide poarta Iese liniştit spre moarte Cu faţa strălucind Şi ochi sclipitori. Nicicând în legiunile Romane Cu coif pe cap Nu a mers spre bătălie Cu pas mai deci ca acum. Deschideţi poarta! El aşteaptă. Să intre leul fioros! Nu poate decât deschide Calea sufletului spre casă. Martiriul lui Policarp Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani. A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas © www.comori.org

106

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: “Huleşte-l pe Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: “Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: “Policarp s-a declarat creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: “El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: “Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: “Doamne, Dumnezeule atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Isus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui Hristos”. Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi, de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost încununat cu victoria. Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea iar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului. Cât de clar se vede mâna Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nici o putere de pe pământ sau din iad nu le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii. Persecuţiile din Franţa - anul 177 Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa, la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar, din câte cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia. Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din Smirna., din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi o aluzie. “Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul în timp şi estul şi vestul scenei. Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea. Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi. Ca urmare, sclavii au fost dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent de rudenie, stare socială, vârstă sau sex. © www.comori.org

107

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte, auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era, guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de martir. Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia, adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. “Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia împotriva venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Isus în mijlocul turmei lui în suferinţă. Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi care sufereau! “Nu te teme de nimic din ce vei suferi” (Darby şi KJV) era mesajul care fusese adresat bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon şi Vienne de către Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. “Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”. Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş – marele persecutor – deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat, puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor? Să vedem un exemplu în acest sens – un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate – puterea divină manifestată în slăbiciune omenească. Blandina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei răspuns a fost: “Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială – care era cea mai de jos în acea vreme – ci de credinţa ei în Domnul Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea. Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar totul a fost zadarnic. “Sunt creştină şi nu este nici o răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit puterea şi eliberarea privind la Isus şi mărturisind pentru El. “Blandina a căpătat mult curaj,” spune o scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu şaptesprezece secole1, “încât aceia care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi s-au recunoscut că au epuizat tot instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat”2.

1

n.tr.) amintesc că sunt şaptesprezece secole faţă de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

© www.comori.org

108

Istoria Bisericii 2

Capitolul 7. Arderea Romei

Pentru detalii, vedeţi Milner – Church History, vol. 1, p. 194

Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea “ducea până la capăt” mântuirea ei – adică eliberarea de dificultăţile căii – având un sentiment profund al slăbiciunii ei, “cu teamă şi cu cutremur” (Filipeni 2:12). Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit “martiri pentru Hristos”. Dar ei imediat i-au oprit răspunzând: “Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi, ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel, slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini. Dar, cu toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit cununa de martir. Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi. Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos. A urmat binecuvântata Blandina – cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Isus, cum se odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpuns coasta. Fără-ndoială ea era deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită printre multele cununi din cer. Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă. Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce, tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au supravieţuit acelei persecuţii grozave. © www.comori.org

109

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul Lui. “Nici chiar faţă de persecutorii lor” – spune Neander – “ei nu au arătat nici un fel de resentimente, ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat o pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”. Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele, Ai ajuns la ţintă înaintea mea; Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg Ca speranţele care au înflorit despre tine. Buzele mele refuză să spună adio, Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit; Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos, Unde vom pe vecie amândoi. Puterea rugăciunii Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. În una din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă: soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune. Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară. Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut intervenţia dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea religiei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit “legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu încolo au notat acel eveniment remarcabil. Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs. Totuşi există motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legiune romană număra în acel timp probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau creştini în acea legiune. La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini spre lauda şi gloria Lui. Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugăciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra barbarilor care cad la pământ. La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană © www.comori.org

110

Istoria Bisericii

Capitolul 7. Arderea Romei

au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi. Tertulian, un african care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei. Cei mai luminaţi dintre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă – la sfârşitul secolului al doilea după Hristos – relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere. Dar, înainte de a trece mai departe cu istoria generală, ar fi bine să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.

© www.comori.org

111

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii Aici păşim încă odată pe un teren sigur. Avem privilegiul şi satisfacţia de a ne referi la scrierile sacre. S-a îngăduit ca multe dintre erorile, atât în doctrină cât şi în practică, care au tulburat şi rupt în bucăţi biserica mărturisitoare să apară înainte de a se fi încheiat Scriptura canonică. În înţelepciunea harului lui Dumnezeu, acestea au fost detectate şi expuse de apostolii inspiraţi. Dacă avem în minte aceasta, atunci nu vom fi surprinşi să întâlnim în istoria internă a bisericii multe lucruri total contrare Scripturii şi nu vom avea nici o dificultate în a le înţelege, fiind înarmaţi de apostoli cu cele necesare pentru aceasta. Iubirea de funcţii şi întâietate s-a manifestat în biserică de la început şi au fost adăugate multe rânduieli inventate de oameni. “Grăuntele de muştar” a devenit un copac mare – simbol al puterii politice pe pământ: acesta era şi este aspectul exterior al creştinătăţii, dar în interior este la lucru aluatul cu lucrarea lui rea “până dospeşte toată plămădeala”. Cei care citesc cu atenţie Matei 13 şi alte pasaje din Faptele apostolilor şi din epistole cu privire la mărturia pentru numele lui Hristos ar trebui să-şi facă o idee foarte corectă atât cu privire la istoria timpurie a bisericii, cât şi la istoria ei ulterioară. Ea îmbrăţişează întreaga perioadă de la semănarea seminţei de către Fiul omului până la seceriş, deşi sub alegoria împărăţiei cerurilor. Aceasta este o mare uşurare pentru cuget şi ne pregăteşte pentru multe scene întunecate şi tulburătoare, pentru fapte rele comise în numele creştinismului. Vom cerceta acum câteva din aceste pasaje. 1. Domnul nostru binecuvântat, în parabola cu grâul şi neghina, a prezis ceea ce urma să se întâmple. “Împărăţia cerurilor,” spunea El, “se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat”. Cu timpul, grâul a răsărit şi a rodit – aceasta este răspândirea rapidă a creştinismului pe pământ. Dar, citim că “atunci s-a arătat şi neghina” – aceştia sunt mărturisitori falşi ai numelui lui Hristos. Domnul Isus a semănat sămânţa bună. Satan, profitând de neglijenţa şi de slăbiciunea omului, a semănat neghina. Deci, ce este de făcut? Să fie neghina smulsă din rădăcină ca să nu mai fie în împărăţie? Domnul a spus: “Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (Mat. 13:24-30). Adică să fie lăsate până la sfârşitul veacului sau dispensaţiunii, când Domnul va veni în judecată. Atunci unii pot să întrebe: “Adică Domnul doreşte ca grâul şi neghina să crească împreună în biserică?” Sigur că nu. Neghina nu trebuie să fie smulsă de pe câmp, ci acei oameni trebuie să fie excluşi din biserică atunci când se manifestă ca persoane rele. Biserica şi împărăţia sunt lucruri destul de deosebite unul de altul, deşi se poate spune că biserica este inclusă în împărăţie. Câmpul este lumea şi nu biserica. În hotarele împărăţiei sunt cuprinse multe lucruri care nu fac parte din biserica lui Dumnezeu. Hristos zideşte biserica, iar oamenii sunt aceia care extind hotarele creştinătăţii. Dacă expresia “împărăţia cerului” ar însemna acelaşi lucru ca “biserica lui Dumnezeu”, atunci nu ar trebui să se aplice nici un fel de disciplină. Dar apostolul, când le scria corintenilor, spunea direct: “acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2). Dar acela nu trebuia să fie eliminat din împărăţie, ceea ce se putea face numai luându-i viaţa. Grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Atunci, în providenţa Lui, Domnul se va ocupa personal de neghină, care va fi legată în snopi şi arsă în foc. Nimic nu poate fi mai clar decât învăţătura pe care o dă Domnul prin această parabolă. Neghina trebuie să fie exclusă de la masa Domnului dar nu smulsă de pe câmp. Biserica nu trebuia să aplice pedepse lumeşti pentru cei care încălcau disciplina ecleziastică. Dar vai! după cum o arată atât de clar lunga listă a martirilor, s-au © www.comori.org

112

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

întâmplat chiar lucrurile asupra cărora Domnul căuta să-i prevină pe ucenici prin acest cuvânt. S-au aplicat pedepse judiciare ca măsuri de disciplinare şi cei împotrivitori au fost predaţi puterii civile pentru a fi pedepsiţi cu sabia. 2. În capitolul 20 din Faptele apostolilor citim despre “lupi răpitori” care aveau să vină în biserică după plecarea apostolului. În epistola către Tesaloniceni - care se presupune a fi prima din epistolele inspirate ale apostolului – ni se spune că “taina fărădelegii” era deja la lucru şi că aveau să vină şi alte lucruri rele. Când le scria filipenilor, Pavel a spus, cu lacrimi, că mulţi “umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria lor este în ruşinea lor, care gândesc la cele pământeşti”. Mulţi se ziceau a fi creştini dar erau preocupaţi în principal de lucruri pământeşti. O asemenea stare a lucrurilor nu se putea să treacă neobservată de privirea spirituală a aceluia al cărui obiect era Hristos în glorie şi să fie în mod practic asemenea Lui în căile lui pe pământ. În cea de-a doua epistolă către Timotei - probabil ultima pe care a scris-o -, apostolul compară creştinătatea cu o “casă mare”, în care sunt tot felul de vase, din care “unele sunt spre onoare, altele spre dezonoare”. Aceasta este imaginea vizibilă a bisericii universale. Totuşi, creştinul nu poate părăsi aceasta, iar responsabilitatea individuală nu poate înceta vreodată. Însă creştinul trebuie să se despartă de tot ce este în dezacord cu numele Domnului. Aceste îndrumări sunt cât se poate de clare şi de preţioase pentru cel cu o gândire spirituală, indiferent de epocă. Creştinul nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu ceea ce este fals. Acesta este modul în care el se poate curăţi de vasele pentru dezonoare. El trebuie să se despartă de tot ce nu este spre onoarea Domnului. Ioan şi ceilalţi apostoli spun aceleaşi lucruri şi dau aceleaşi îndrumări divine. Nu este necesar să urmărim mai departe acestea. Considerăm că am spus îndeajuns pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce ajungem să întâlnim în ceea ce se numeşte creştin. Cei care au urmat imediat după apostoli Acum se naşte o întrebare importantă, pe care au pus-o mulţi: “În ce epocă şi pe ce cale a ajuns clericalismul – sistemul clerului – să prindă rădăcini atât de puternice în biserica mărturisitoare?” Pentru a da un răspuns complet ar trebui să scriem, în detaliu, întreaga istorie internă a bisericii. Componenţa şi caracterul bisericii s-au schimbat complet prin introducerea sistemului clerului, dar dezvoltarea şi organizarea acestuia a avut loc treptat. Au fost aduse argumente din Vechiul Testament, şi, în scurt timp, creştinismul a fost remodelat după tipare iudaice. În consecinţă, deosebirea dintre episcopi şi presbiteri, dintre un ordin preoţesc şi preoţia comună a tuturor credincioşilor şi înmulţirea funcţiilor în biserică au urmat rapid. Dar, oricât de dificil ar fi să urmărim acum evoluţia clericalismului, sinagoga a constituit un model pentru aceasta. Pe tot parcursul Noului Testament aflăm că iudaismul era vrăjmaşul neobosit al creştinătăţii în toate privinţele. Pe de-o parte, el s-a străduit necontenit să-şi introducă în creştinism riturile şi ceremoniile, iar pe de altă parte să-i persecute până la moarte pe toţi cei care erau credincioşi lui Hristos şi principiilor adevărate ale bisericii lui Dumnezeu. Aceasta vedem în special din Faptele Apostolilor şi din epistole. Dar, când în biserici au încetat darurile extraordinare şi după ce nobilii apărători ai credinţei, în persoanele apostolilor, şi-au încheiat calea pe pământ, ne putem imagina uşor cum a biruit iudaismul. Pe lângă aceasta, bisericile de la început erau compuse în principal din oameni convertiţi din sinagoga iudaică, care mult timp au păstrat prejudecăţi iudaice. Avem deci convingerea fermă că din iudaism a răsărit clericalismul. Din zilele apostolilor şi până acum, toată ţesătura şi principiile dominante ale clericalismului îşi au originea în iudaism. Filozofia şi heterodoxia au avut, fără-ndoială o contribuţie semnificativă în coruperea bisericii şi au făcut-o să se asocieze cu lumea, dar rânduielile clerului şi tot ce ţine de acestea provin din religia iudaică. Totuşi, este foarte probabil că mulţi din acea vreme, după cum tot mulţi şi de atunci încolo, au fost convinşi că creştinismul este o continuare a iudaismului şi nu ceva în contrast total cu iudaismul. Învăţătorii © www.comori.org

113

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

iudaizanţi afirmau cu îndrăzneală că creştinismul nu este nimic altceva decât un altoi pe trunchiul iudaismului. Dar, din toate epistolele, pe tot parcursul lor, aflăm că iudaismul era pământesc, iar creştinismul ceresc; că unul ţinea de vechea creaţie, iar celălalt de cea nouă; că legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Revenim la cei care au urmat imediat după apostoli. Părinţii apostolici, cum sunt ei numiţi, printre care Clement, Policarp, Ignaţius şi Barnaba, au urmat imediat după apostoli. Ei auziseră învăţăturile lor, lucraseră împreună cu ei pentru evanghelie şi probabil fuseseră în relaţii apropiate cu ei. Dar, cu toate că s-au bucurat de privilegii deosebite ca discipoli ai apostolilor, foarte curând ei s-au abătut de la învăţăturile care le fuseseră încredinţate, mai ales în ceea ce priveşte guvernarea în biserică. Judecând după epistolele care le sunt atribuite, ei pare să fi uitat complet marele adevăr nou testamental cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare. Este cert că atât Ioan cât şi Pavel vorbesc mult despre prezenţa Lui, de faptul că Duhul Sfânt locuieşte în adunare, că este suveran şi are autoritate în biserică Ioan 13-16, Faptele apostolilor 2:1, 1. Corinteni 12:14, şi Efeseni 1-4 dau îndrumări şi învăţături clare cu privire la acest adevăr fundamental al bisericii lui Dumnezeu. Dacă acest adevăr ar fi fost păstrat, potrivit cu îndemnul apostolului: “străduiţi-vă să menţineţi” – deci nu să formaţi – “unitatea Duhului”, atunci clericalismul nu şi-ar fi găsit loc în creştinism. Se pare că noii învăţători ai bisericii au uitat frumoasa simplitate a ordinii divine în biserică. Erau doar două rânduieli ca slujbe: bătrânii şi diaconii. Unii erau puşi să se ocupe de problemele temporare, iar ceilalţi de cele spirituale ale sfinţilor. Bătrân (presbiter) sau episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor, deci unul care supraveghează aspectele spirituale. Se poate ca episcopul să fie capabil să dea învăţătură sau nu, pentru că nu este vorba ca să fie rânduit ca învăţător, ci ca supraveghetor. Iar, în ceea ce priveşte instituţiile rânduite în mod divin, în Noul Testament găsim doar botezul şi masa Domnului. Nimic nu poate fi mai simplu, mai clar şi mai uşor de înţeles ca îndrumări date pentru o practică a credinţei, iar acestea nu lasă loc pentru înălţarea şi glorificarea omului în biserica lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit jos pentru a conduce adunarea, potrivit cu Cuvântul Domnului şi cu promisiunea Tatălui, şi nici un creştin, indiferent cât de înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, dacă crede aceasta, nu poate ocupa o poziţie de lider, prin care practic ar lua locul Duhului Sfânt. Dar, imediat ce a fost pierdut din vedere acest adevăr, oamenii au început să se lupte pentru o poziţie de autoritate, şi atunci, în mod firesc, Duhul Sfânt nu a mai avut locul cuvenit în adunare. Abia a încetat să se mai facă auzită în biserică vocea inspiraţiei divine, că s-au şi înălţat vocile noilor învăţători, strigând tare şi cu patos pentru a reclama cele mai mari onoruri pentru episcop şi ca acestuia să i se acorde poziţia supremă. Nu s-a mai auzit atunci nici un cuvânt despre locul Duhului Sfânt în calitate de conducător suveran în biserică. Aceasta reiese în mod evident din epistolele lui Ignaţius, care se spune că au fost scrise prin anul 107 după Hristos. Cunoaştem faptul că multe nume mari au pus sub semnul întrebării autenticitatea lor şi, tot aşa, multe nume mari au susţinut că există suficiente dovezi pentru autenticitatea lor, dar dovezile de o parte şi de alta nu fac parte din obiectul scrierii noastre. Biserica Angliei le-a accceptat demult ca fiind autentice şi le consideră ca fiind baza şi argumentul final în favoarea antichităţii episcopatului. În cele ce urmează dăm câteva exemple din îndemnurile pe care le adresa el bisericilor. Ignaţius, pe parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma*, a scris şapte epistole: către efeseni, către magnezieni, către tralieni, către romani, către filadelfieni, către smirneeni şi către prietenul lui, Policarp. Fiind scrise în ajunul martiriului său şi cu mult patos şi vehemenţă, Ignaţius fiind fost discipol al Sf. Ioan, care a fost atunci şi episcop de Antiohia, probabil cel mai renumit episcop din creştinătate, epistolele lui au produs o puternică impresie asupra bisericilor, asta pe lângă funcţia, autoritatea şi puterea care au prezentat dintotdeauna mult farmec pentru natura umană.

© www.comori.org

114

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

* Journey and Martirdom of Ignatius, p. 246 Scriind bisericii din Efes, el spunea: “Să fim atenţi, fraţilor, să nu ne impotrivim episcopului, ca să nu ajungem sub judecata lui Dumnezeu... Este deci evident că se cuvine să privim la episcop aşa cum privim la Domnul Însuşi”. În epistola către magnezieni spunea: “vă îndemn să căutaţi să faceţi toate lucrurile într-un acord divin, episcopii voştri conducând în locul lui Dumnezeu; presbiterii voştri fiind în locul consiliului apostolilor, iar diaconii voştri, atât de scumpi mie, având în sarcină slujba pentru Isus Hristos”. Asupra aceloraşi lucruri insistă şi în epistola către tralieni: “Cât timp sunteţi supuşi episcopului vostru ca lui Isus Hristos, voi păreţi a trăi nu în felul oamenilor, ci în acord cu Isus Hristos, care a murit pentru noi... Păziţi-vă de asemenea persoane, şi aşa veţi şi face dacă nu cumva v-aţi îngâmfat, ci continuaţi nedespărţiţi de Isus Hristos, Dumnezeul nostru, şi de episcopul vostru şi de poruncile apostolilor”. Trecând peste multe din epistolele lui către biserici, am mai adăuga un singur specimen din epistola lui către filadelfieni: “Cât timp am fost printre voi am strigat, am spus cu glas tare: «Puneţi-vă în slujba episcopului şi a presbiteriului şi a diaconilor». Unii consideră că am spus acestea prevăzând diviziunile care vor apărea între voi. Dar El, pentru care eu sunt în lanţuri, îmi este martor că nu am aflat nimic de la vreun om, ci Duhul mi-a vorbit spunându-mi: «Nu faceţi nimic fără acordul episcopului; păstraţi-vă trupurile ca temple ale lui Dumnezeu, iubiţi unitatea, fugiţi de dezbinări, urmaţi pe Hristos a pe Acela care este de la Tatăl»”*.

* Cele de mai sus sunt extrase din Wake's Translation. Vedeţi şi "A Full and Faithful Analysis of the writings of Ignatius, Clement, Polycarp, and Hermas" – The Inquirer, vol. 2, p.317 În ultimul citat este extrem de evident că venerabilul părinte dorea să dea teoriilor sale greutatea inspiraţiei divine. Totuşi, oricât de neîntemeiată ar fi această idee, se cuvine să considerăm că el chiar credea ceea ce spunea şi că era un creştin devotat şi plin de zel religios – lucru de care nimeni nu se poate îndoi –, dar se înşela mult în această privinţă, ca şi în alte chestiuni. Ideea de bază în toate epistolele lui este supunerea perfectă a poporului faţă de conducătorii lor, sau a laicilor faţă de cler. El era, fără-ndoială, preocupat de bunul mers al bisericii, şi, temându-se de dezbinările la care se referă, probabil că a gândit o guvernare autoritară a conducătorilor ar fi mijlocul pentru a preveni introducerea şi progresul erorilor. “Străduiţi-vă,” spunea el, “să fiţi întemeiaţi în învăţătura Domnului nostru şi a spostolilor, împreună cu espiscopul vostru cel mai vrednic şi cu diaconii voştri evlavioşi. Fiţi supuşi episcopului vostru şi unii altora, cum Isus Hristos este supus Tatălui, potrivit cărnii; cum şi apostolii erau supuşi lui Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ca să fie unitate între voi, atât în trup cât şi în duh”. Astfel, mitra a fost aşezată pe capul celui mai înalt demnitar, ea devenind de atunci obiectul ambiţiilor ecleziastice, şi nu de puţine ori motivul pentru cele mai rele conflicte, cu toate consecinţele lor demoralizante. Clericalismul, slujirea şi responsabilitatea individuală Se consideră că aceste epistole au fost scrise la numai câţiva ani după moartea Sf. Ioan şi că scriitorul trebuie să fi cunoscut îndeaproape gândurile lui şi că el a continuat să ducă mai departe punctele lui de vedere. De aceea se spune că episcopatul îşi are începutul odată cu creştinismul. Dar nu contează prea mult de cine anume su fost scrise epistolele, nici în ce perioadă, ci contează faptul că ele nu sunt Scriptura, iar cititorul trebuie să le aprecieze caracterul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a influenţei pe care au avut-o în istoria bisericii. Gândul Domnului cu privire la biserica Lui şi la responsabilitatea alor săi îl putem afla din cuvântul Lui şi nu din scrierile vreunui părinte, indiferent de © www.comori.org

115

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

antichitatea lui şi de vrednicia lui. Şi, odată ajunşi aici, ar fi bine, înainte de a trece mai departe, să punem înainte cititorului nostru câteva pasaje din Cuvânt, pe care ar face bine să le compare cu extrasele prezentate mai sus. Ele se referă la slujirea creştină şi la responsabilitatea individuală. Astfel aflăm că este o mare diferenţă între slujire şi funcţia oficială, între a fi preţuit pentru lucrarea făcută şi a fi preţuit doar pentru că deţii o anumită funcţie oficială. În evanghelia Sf. Matei, de la versetul 45 din capitolul 24 până la versetul 31 din capitolul 25 ne sunt prezentate trei parabole, în care Domnul li s-a adresat ucenicilor pentru a le vorbi despre purtarea lor în absenţa Lui. 1. Subiectul primei parabole este responsabilitatea pentru slujirea în casă – adică în biserică. “A cărui casă suntem noi” (Evrei 3:6). Astfel, citim, “Cine este atunci robul credincios şi , pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” (Mat. 24:45-48). Adevărata slujire este încredinţată de Domnul şi este numai de la El. Aceasta trebuie să reţinem pentru a putea aprecia ceea ce a avut loc pe terenul creştinismului. La Domnul contează mult fidelitatea sau infidelitatea în casa Lui. Ai săi sunt scumpi inimii Lui. Aceia care vor fi fost smeriţi şi credincioşi în timpul cât El este absent vor fi puşi să administreze toate lucrurile Lui la venirea Lui. Adevăratul slujitor al lui Hristos are a face direct cu Hristos; el nu este angajat al vreunui om sau al vreunei asociaţii de-a oamenilor. “Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa”. “Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vinăi», şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii...” Aceasta este partea întunecată a tabloului. Caracterul slujirii este afectat mult de modul în care slujitorul susţine sau respinge adevărul despre venirea Domnului. În loc de slujire a casei cu devotament, având în inimă gândul la aprobarea stăpânului atunci când va veni, vedem aroganţă, tiranie şi caracter lumesc. La venirea Domnului, soarta unor asemenea oameni va fi mai rea decât cea a lumii. El “îi va rândui partea împreună cu ipocriţii” (Matei 24:48-51) - va avea partea lui Iuda, acolo unde va fi “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Acestea sunt consecinţele groaznice ale neglijării venirii Domnului. Nu este numai o greşeală doctrinară sau o diferenţă de opinii cu privire la venirea Domnului, ci în acele manifestări este implicată “inima” lui şi voinţa lui. În inima lui, el doreşte ca Domnul să fie departe, din vreme ce venirea Lui îi strică planurile şi pune capăt măreţiei lui lumeşti. Oare nu este aceasta o imagine foarte veridică a ceea ce s-a întâmplat? Şi ce lecţie solemnă este aceasta pentru cei care îşi asumă poziţii în slujirea în biserică! Numirea în funcţie de către suveran sau alegerea poporului nu vor fi suficiente în acea zi dacă ei nu vor fi fost şi aleşi de Domnul şi nu vor fi fost credincioşi în casa Lui. 2. În cea de-a doua parabolă, creştinii mărturisitori sunt reprezentaţi ca nişte fecioare care au ieşit să-l întâmpine pe mire şi să-i lumineze drumul spre casă. Aceasta era atitunea primilor creştini: ei ieşiseră din lume şi din iudaism pentru a-L întâmpina pe Mire. Dar ştim ce s-a întâmplat: El a zăbovit şi toate au adormit. “Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (v. Matei 25:1-13). Din primul secol până în secolul nostru nu se aude aproape deloc de venirea Domnului. Din când în când, ici-colo, se mai aude câte o voce slabă vorbind despre acest subiect, dar până la începutul secolului nostru* nu s-a auzit acel strigăt de la miezul nopţii. Acum avem multe broşuri şi multe volume pe această temă şi mulţi o predică în toate ţările de pe pământ. A trecut miezul nopţii şi se apropie dimineaţa.

* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul © www.comori.org

116

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

Redescoperirea adevărului despre venirea Domnului marchează o epocă deosebită în istoria bisericii, şi, ca orice trezire, aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt, făcută prin instrumentele pe care le-a ales El şi cu mijloacele pe care El le-a considerat potrivite. Şi cât de mult se potriveşte cu îndelunga răbdare a Domnului faptul că este un timp între strigăt şi venirea Mirelui, eveniment care va arăta starea fiecăruia. Cinci din cele zece fecioare nu aveau untdelemn în candelele lor. Adică nu-L aveau pe Hristos şi nu aveau Duhul Sfânt locuind în ele, ci aveau doar candela reprezentând mărturia exterioară. Cât de grav este aceasta când privim la creştinătate! Cinci din fiecare zece mărturisitori nu sunt adevăraţi, aşa că lor li se va închide uşa pentru totdeauna. Cum ar trebuia ca aceasta să ne însufleţească în eforturile pentru evanghelizare! Să folosim cu înţelepciune timpul care ne-a fost acordat între strigătul de la miezul nopţii şi venirea Mirelui! 3. În prima parabolă este vorba de slujire în casă, iar în cea de-a treia de slujire înafara casei, adică de evanghelizare. În cea de-a doua parabolă este vorba despre aşteptarea personală a venirii Domnului, credinciosul având ceea ce este necesar pentru a merge cu El la nunta Fiului Împăratului. “Este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţară” Matei 25:1430). Aici Domnul este prezentat părăsind lumea aceasta şi plecând înapoi în cer, şi, cât timp El este acolo, slujitorii Săi au de folosit în lucrare talanţii care le-au fost încredinţaţi. “Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. Tot astfel şi cel care primise cei doi a câştigat alţi doi”. Aici ne sunt prezentate principiile adevărate şi caracterul adevărat al slujirii creştine. Domnul Însuşi i-a chemat pe slujitori şi le-a dat talanţii, iar fiecare slujitotor este răspunzător înaintea Domnului pentru împlinirea chemării lui. Exercitarea darului, fie în casă, fie înafara casei, deşi este influenţată de mersul lumii şi trebuie să fie întotdeauna cu dragoste şi spre binecuvântare, nu este deloc dependentă de voinţa suveranului, nici a preotului, nici a poporului, ci depinde numai de Hristos, adevăratul Cap al bisericii. A schimba aceasta înseamnă a înlătura responsabilitatea faţă de Hristos şi a desfiinţa principiul fundamental al slujirii creştine. Preoţia era caracteristica distinctivă a dispensaţiunii iudaice, iar slujirea potrivit voiei lui Dumnezeu caracterizează perioada creştină. De aici vine eşecul total al bisericii mărturisitoare când a căutat să imite iudaismul sub atât de multe aspecte, atât în ceea ce priveşte preoţia cât şi în ritualism. Dacă mai este nevoie de un ordin preoţesc şi de ritualuri şi ceremonii, atunci eficacitatea lucrării lui Hristos este pusă sub semnul întrebării. De fapt, chiar dacă nu în cuvinte explicite, aceasta subminează temelia creştinismului. Totul este lămurit de cuvântul lui Dumnezeu: “El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi... Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat” (Evrei 10:1-25). Slujirea este deci o înaltă demnitate şi ceva vrednic de cel mai profund interes. Ea dă mărturie despre lucrarea, victoria şi gloria lui Isus, arătând că aceia care sunt pierduţi pot fi salvaţi. Este activitatea iubirii lui Dumnezeu care se manifestă faţă de o lume înstrăinată de El şi stricată, stăruind cu toată seriozitatea pe lângă suflete ca să se împace cu Dumnezeu. “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2. Corinteni 5:19-21). Preoţia iudaică menţinea poporul în legătură cu Dumnezeu, iar prin slujirea creştină este Dumnezeu, în har, prin slujitorii Săi, salvează sufletele de păcat şi distrugere şi le face să se apropie de El ca închinători fericiţi în locul preasfânt. Revenind la parabola noastră, avem de remarcat în mod special ceva care arată suveranitatea şi înţelepciunea Domnului în legătură cu slujirea, şi anume că El a dat în mod diferit, fiecăruia potrivit cu capacităţile lui. Fiecare avea o capacitate naturală care îl făcea potrivit pentru slujba pentru care era angajat şi darurile erau date potrivit cu măsura darului lui Hristos pentru împlinirea lor. “El a dat pe © www.comori.org

117

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11). Slujitorul trebuie să aibă anumite aptitudini naturale pentru lucrare înafară de puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă Domnul îl cheamă pe cineva să predice evanghelia, atunci acela va avea şi anumite abilităţi naturale pentru aceasta. Apoi Domnul, prin Duhul Sfânt, va crea în inima lui o iubire reală pentru suflete, care este cel mai bun dar al unui evanghelist. Apoi el se cuvine să-şi înflăcăreze şi să-şi exercite darul potrivit cu capacitatea lui, spre binecuvântarea sufletelor şi gloria lui Dumnezeu. Să ne aminitim că avem o responsabilitate pentru aceste două lucruri: pentru darul care ne-a fost dat prin har şi capacitatea prin care darul trebuie exercitat. Când Domnul va veni să le ceară socoteală slujitorilor Săi nu va fi suficient să spui: “Eu nu am fost educat pentru slujire sau nu am fost numit în funcţie”, ci atunci se va pune problema: “Am fost eu dependent de Domnul ca să pot fi folosit de El potrivit cu ceea ce a pregătit El pentru mine? Sau mi-am îngropat talantul în pământ?” Atunci se va cerceta fidelitatea sau infidelitatea faţă de El. Ceea ce îl deosebeşte pe slujitorul credincios de cel necredincios este încrederea în stăpân. Cel necrdincios nu-L cunoştea pe Domnul şi acţiona motivat de teamă şi nu de dragoste, fapt pentru care a ascuns în pământ talantul. Cel credincios Îl cunoştea pe Domnul, avea încredere în El şi Îi slujea din dragoste, aşa că a fost răsplătit. Iubirea este unica sursă pentru slujirea lui Hristos, fie că este o slujire în biserică, fie în lumea de afară. Fie ca nicioadată să nu fim în situaţia de a ne scuza ca acel “rob rău şi leneş”, ci întotdeauna să contăm pe iubire, har şi pace şi pe puterea binecuvântatului nostru Mântuitor şi Domn. Efectul noii ordini a clerului Este drept să presupunem că aceia prin care noua ordine a lucrurilor a fost introdusă în biserică, aceea prin care a fost exclusă slujirea liberă a Duhului Sfânt prin membrele trupului, au avut pe inimă binele adunării. Este evident că, prin aranjamentele lui, Iganţius a urmărit să evite dezbinările. Dar, oricât de bune ar fi motivele noastre, în cel mai bun caz, intervenţia pentru a schimba ordinea lui Dumnezeu dă măsura deplină a nebuniei omeneşti. Aceasta a fost greşeala Evei, şi ştim cu toţii care au sunt consecinţele ei. Acesta a fost şi păcatul originar al bisericii, de unde a rezultat suferinţa acestor optesprezece secole. Duhul Sfânt trimis din cer este unica putere pentru slujire, dar Domnului trebuie să I se acorde toată libertatea de a-i alege şi a-i angaja pe slujitorii Săi. Aranjamentele şi numirile omeneşti ştirbesc din libertatea Duhului şi sting Duhul. Numai el ştie unde există capacităţi şi unde şi cum să distribuie darurile. Cu privire la biserică, aşa cum era ea în zilele apostolilor, s-a spus: “Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” (1. Cor. 12). Şi, de asemenea, citim: “sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul tuturor”. Aici totul este în mâini divine. Duhul Sfânt dă darul care trebuie să fie exercitat recunoscându-L pe Hristos ca Domn, şi atunci Dumnezeu dă eficacitate slujirii. Ce slujire, care îşi are sursa, puterea şi caracterul dat de Duhul, Domnul şi Dumnezeu! Cât de tristă este schimbarea care face ca slujirea să depindă de rege, de prelat sau de popor! Oare nu este apostazie? Dar, chiar aducând obiecţii împotriva numirilor omeneşti în slujbe, fie că aceia care sunt numiţi au calificări bune sau nu, noi dorim să susţinem cu toată seriozitatea slujirea cuvântului, atât pentru sfinţi cât şi pentru păcătoşi. Dar, vai! nu peste mult timp biserica a descoperit că prin împiedicarea slujirii aşa cum a fost prezentată în cuvântul lui Dumnezeu nu poate evita apariţia diviziunilor, ereziilor şi a învăţătorilor falşi. Chiar şi în cel mai înzestrat cu daruri creştin se poate manifesta carnea, dar, atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere şi când este recunoscută autoritatea cuvântului, atunci remediul este la-ndemână şi răul va fi judecat cu smerenie şi cu fidelitate faţă de Hristos. Din acest moment – începutul celui de-al © www.comori.org

118

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

doilea secol, şi chiar înainte de aceasta – biserica a fost tulburată mult de erezii, şi, cu trecerea timpului, lucrurile nu s-au ameliorat deloc, ci întotdeauna s-au înrăutăţit. Irineu, un creştin celebru, care i-a urmat lui Pothinus ca episcop de Lyon, în 177 d. Hr., ne-a lăsat multe informaţii cu privire la primele erezii. Se presupune că el a scris prin anul 183. Cartea lui, “Împotriva ereziilor”, se spune că ar cuprinde o apărare a credinţei sfinte catolice şi o examinare şi respingere a învăţăturilor false susţinute de cei mai de seamă eretici*.

* Irinaeus against Heresies, Clarke, Edimburgh Originea deosebirii dintre cler şi laici La început, creştinismul nu avea un ordin preoţesc deosebit, ci primii convertiţi Îl predicau pe Domnul Isus pretutindeni. Ei au fost primii care au răspândit vestea bună a mântuirii, chiar înainte ca apostolii să fi părăsit Ierusalimul (Fapte 8:4). Cu timpul, când cei convertiţi erau în număr suficient de mare ca să formeze o adunare, ei s-au strâns laolaltă în numele Domnului în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a se zidi unii pe alţii în dragoste (Fapte 20:7). Când apostolul a avut ocazia de a vizita acele adunări, el a ales bătrâni care să supravegheze mica turmă; diaconii erau aleşi de adunare. Aceasta era toată organizarea primelor biserici. Dacă Domnul ridica un evanghelist şi suflete se întorceau la Dumnezeu, ei erau botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta era, desigur, ceva care avea loc înafara adunării, şi nu era un act al adunării. După o examinare de către cei spirituali a autenticităţii lucrării evanghelistului, cei convertiţi erau primiţi în comuniune. Din această scurtă schiţă a ordinii divine în biserici se poate vedea că nu existau “clerul” şi laicii ca nişte categorii deosebite. Toţi aveau aceeaşi poziţie în ceea ce priveşte preoţia, închinarea şi apropierea de Dumnezeu. După cum spuneau apostolii Petru şi Ioan: “şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală şi o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale primite de Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5). Astfel, întreaga adunare putea cânta: “A Lui, a Celui care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui, a Lui fie gloria şi stăpânirea în veci de veci. Amin” (Apoc. 1:5-6). Pe atunci singura preoţie era preoţia comună a tuturor celor credincioşi. Cel mai umil servitor din palatul arhiepiscopului, dacă este spălat în sângele lui Hristos, este mai alb decât zăpada şi potrivit să intre în locul presfânt pentru a se închina dincolo de perdea. Acum nu mai există închinare în curtea de afară. În Noul Testament nu mai există o separaţie a unei clase privilegiate. Deosebirea dintre cler şi laici a fost sugerată de iudaism, şi, în scurt timp, născocirile omeneşti au făcut ca aceasta să fie privit ca fiind ceva măreţ, iar ordinarea episcopală a stabilit deosebirea şi a făcut deosebirea şi mai accentuată. Treptat, episcopul şi-a asumat titlul de Pontif. Presbiterii, şi, treptat, şi diaconii, au devenit, ca şi episcopii, ordine sacre. Poziţia mediatorială şi de apropiere mai mare de Dumnezeu a fost asumată de casta preoţească, care şi-a asumat şi o poziţie de autoritate faţă de laici. În loc ca Dumnezeu să vorbească direct inimii şi conştiinţei prin Cuvântul Său şi ca inima şi conştiinţa să fie aduse direct în prezenţa Lui, înre om şi Dumnezeu se interpunea preoţia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pierdut din vedere şi credinţa a ajuns să fie întemeiată pe opiniile oamenilor. Binecuvântatul Domn Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost practic dat laoparte şi înlocuit*.

* Una dintre cele mai mari autorităţi privind ordinarea episcopală este de părere că deosebirea dintre cler şi laici provine din Vechiul Testament: după cum marele preot primea slujba şi preoţii aveau poziţiile lor şi leviţii aveau slujbele lor deosebite, tot aşa şi laicii au obligaţiile lor faţă de alţi laici. El mai spune, de asemenea, că preoţia © www.comori.org

119

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

comună a tuturor credincioşilor este învăţătură din Noul Testament, dar că părinţii din vremurile de început au format biserica după modelul sistemulu iudaic – Gincham în Antiquity of the Christian Church, vol. 1, p. 42 Astfel, vai, vedem şi în biserică ceea ce este valabil cu privire la om de la Adam încoace: tot ce i-a fost încredinţat omului a eşuat. Din vremea în care responsabilitatea de a menţine biserica în calitate de stâlp şi temelie a adevărului i-a fost încredinţată omului au fost numai eşecuri. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi şi autoritatea Lui nu dă greş, binecuvântat fie numele Lui. Unul dintre obiectivele principale ale acestei scurte istorii este acela de a-i atrage cititorului atenţia la principiile şi ordinea în biserică aşa cum sunt prezentate în Noul Testament. “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Adică, noi trebuie să ne închinăm Lui şi să-I slujim potrivit cu adevărul şi sub îndrumarea şi având ungerea Duhului Sfânt dacă dorim să glorificăm numele Lui şi închinarea şi slujirea noastră să fie acceptate de El. Aproape toţi scriitorii ecleziastici afirmă că nici Domnul Însuşi şi nici apostolii Săi nu au dat vreun fel rânduieli certe cu privire la ordinea şi guvernarea în biserică – că aceste lucruri au fost lăsate în seama înţelepciunii celor care deţineau funcţii şi a caracteristicilor vremilor. Cunoaştem care sunt consecinţele. Omul a căutat propria lui glorie. Simplitatea Noului Testament, calea smerită a Domnului şi a apostolilor Săi, zelul şi lepădare de sine a unui Pavel, toate acestea au fost neglijate, şi măreţia lumească a ajuns curând obiectivul ambiţiei clerului. O scurtă schiţă a funcţiei de episcop va pune în mod clar în lumină aceste lucruri, şi, nu ne-ndoim, va fi foarte interesantă pentru cititori. Ce era un episcop în vremurile de la început? Cel mai umil ţăran ştie despre măreţia şi faima lumească a unui episcop, dar se poate să nu ştie cum un slujitor al lui Hristos şi un succesor al pescarilor smeriţi din Galileea a ajuns la o asemenea demnitate. În zilele apostolilor şi ceva mai bine de o sută de ani după aceea, funcţia de episcop era una care cerea eforturi şi era o “lucrare bună”. El se îngrijea de o singură biserică, iar aceea era de obicei găzduită într-o casă privată. Pe atunci el nu “domnea peste moştenirea lui Dumnezeu”, ci era slujiorul dând învăţătură oamenilor şi îngrijindu-se personal de cei bolnavi şi săraci. Presbiterii, fără îndoială, ajutau în gestionarea problemelor bisericii în general, ca şi diaconii, dar episcopului îi revenea cea mai mare parte a lucrării. Totuşi el nu avea autoritatea de a decreta sau sancţiona ceva fără aprobarea presbiterilor şi a poporului. Pe atunci nu exista ideea ca în subordinea lui să fie un “cler inferior”. Şi, pe atunci, bisericile nu aveau nici un fel de venituri înafară de acelea oferite prin contribuţiile benevole ale poporului, fără îndoială, modeste, din care, după ajutorarea săracilor abia de mai rămânea ceva care să îi revină episcopului ca un fel de răsplată. Dar, în acele timpuri de început, cei care aveau funcţii în biserică, cel mai probabil, continuau să-şi desfăşoare vechea meserie pentru a se întreţine pe ei înşişi şi familiile lor, ca mai înainte. Apostolul Pavel spunea că un episcop trebuie să fie “primitor de oaspeţi”, ceea ce el nu ar fi putut fi dacă venitul lui ar fi fost dependent de câştigul celor săraci. Până în anul 245 clerul nu a primit salariu şi nu i-a fost interzis să aibă meserii în lume. La sfârşitul secolului al doilea au apărut situaţii care au sfectat mult smerenia şi simplitatea originară a episcopilor şi au dus la coruperea castei preoţeşti. “Această schimbare a început,” spune Waddington, “spre sfârşitul celui de-al doilea secol şi este cert că în acea perioadă găsim primele reclamaţii cu privire la corupţia incipientă a clerului”. Din momentul în care interesele slujitorilor au ajuns să se deosebească întrucâtva de interesele creştinismului au început multe schimbări mari în rău. Vom nota câteva dintre aceste împrejurări, şi, mai întâi, Originea diocezelor Episcopii din oraşe erau, fie prin predicile lor, fie prin predicile altora – presbiteri, diaconi sau oameni din popor – aceia prin intermediul cărora se formau noi biserici în satele şi oraşele din vecinătate. Aceste adunări nou formate, în modul cel mai firesc, continuau sub protecţia bisericii din oraş, prin intermediul © www.comori.org

120

Istoria Bisericii

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

căreia au primit evanghelia, ajungând să se formeze ca biserici. Astfel s-au format treptat provincii ecleziastice, pe care grecii le-au numit mai apoi dioceze. Atunci episcopii oraşelor au pretins să aibă privilegiul de a numi în funcţii slujitori în bisericile rurale, iar aceia cărora ei le-au încredinţat instrucţiunile au fost numiţi episcopi zonali. Aceştia au format o nouă clasă, ceva ierarhic între episcopi şi presbiteri, fiind consideraţi inferiori episcopilor dar superiori presbiterilor. Astfel au apărut deosebiri şi diviziuni şi s-au înmulţit funcţiile. Originea episcopului metropolitan Bisericile astfel constituite s-au răspândit rapid în tot imperiul. În gestionarea problemelor interne, fiecare biserică era esenţial deosebită de celelalte, deşi era în comuniune spirituală cu toate celelalte şi era considerată ca fiind parte a unicei biserici a lui Dumnezeu. Dar, odată cu creşterea numărului de credincioşi şi cu extinderea bisericilor, au apărut diferenţe în doctrină şi cu privire la disciplină, care nu întotdeauna au putut fi rezolvate în interiorul adunărilor locale. Aceasta a făcut să se constituie consilii sau sinoduri, care erau compuse în principal din cei care erau angajaţi în slujire. Dar, când se strângeau laolaltă delegaţii bisericilor, s-a ajuns curând la concluzia că trebuia cineva să prezideze acele adunări. Dacă nu este recunoscută lucrarea suverană a Duhului Sfânt în biserică, atunci fără un preşedinte se ajunge la anarhie. În general era pus să prezideze episcopul capitalei provinciei, el căpătând titlul înalt de episcop metropolitan. La întoarcerea lui acasă îi era greu să lepede acele onoruri ocazionale, astfel încât curând a ajuns să pretindă a avea personal demnitatea permanentă de mitropolit. Până atunci, episcopii şi presbiterii erau consideraţi ca având rang la fel de înalt, cei doi termeni fiind folosiţi ca sinonime, dar, de atunci, s-a ajuns ca episcopul să fie considerat ca investit cu puterea supremă pentru conducerea bisericii şi episcopii au fost hotărâţi să se menţină în acea poziţie de autoritate. Presbiterii au refuzat să accepte acea demnitate pe care şi-o asumaseră singuri episcopii şi au căutat să fie independenţi. Din aceasta s-a născut marea controversă dintre sistemele presbiterian şi episcopal, care a continuat până astăzi şi despre care vom spune mai mult în cele ce urmează. Consider că am spus destul pentru a-i prezenta cititorului începuturile multor lucruri care sunt încă înaintea noastră în biserica mărturisitoare. În ordinul consacrat al clerului vom găsi germenul din care au răsărit întreaga preoţie medievală, păcatul simoniei, legile celibatului şi corupţia groaznică a evului întunecat*.

* Pentru detalii vedeţi Neander, vo. 1, p. 259; Mosheim, vol. 1, p. 91; Bingham, vol.1 După ce am aruncat o privire peste ceea ce se petrecea în interiorul bisericii de la început, şi mai ales printre conducătorii ei, vom relua istoria generală de la moartea lui Marc Aureliu.

© www.comori.org

121

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării creştinismului. “În puţin mai mult de un secol,” spune Milman, “de la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei – africani, pirineeni, arabi şi goţi – au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare”. Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără îndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi “cap peste toate lucrurile bisericii”, a făcut ca slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, indirect, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi prospera. Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm. Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului. Acuzatorul lui, pe baza unei vechi legi a lui Antoninus Pius, care nu fusese abrogată şi impunea pedepse grave împotriva creştinilor, a fost condamnat la moarte şi executat. Magistratul i-a cerut prizonierului său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a mărturisit cu curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie decapitat. Unii spun că acela a fost singurul proces din istorie în care atât acuzatul cât şi acuzatorul au suferit judiciar. Dar mâna Domnului a fost în toate acestea şi a fost deasupra acuzatorului şi a magistatului, Perenius, care i-a condamnat pe amândoi. Din acea perioadă, multe familii renumite şi bogate din Roma au mărturisit creştinismul, şi uneori întâlnim creştini şi în familia imperială. Imediat după moartea lui Comodus, Perinax a fost ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma. Creştinismul sub domnia lui Severus - anii 194 - 210 În prima parte a domniei lui Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit Proculus, a fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiind cel care l-a uns cu untdelemn. Acea vindecare remarcabilă – fără îndoială ca răspuns la rugăciune – a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost © www.comori.org

122

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii. Persecuţiile sub Severus - anul 202 Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără îndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe vrăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranţele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat cele mai adânci urme în Egipt şi în Asia. La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tineii din şcoli care primeau o educaţie creştină erau supuşi la torturi grele şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui active şi neînfricate în şcoli aproape părăsite. El dorea să urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, la care acum noi ne gândim ca la un loc al întunericului, nenorocit şi puţin populat, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Le vom da cititorilor noştri câteva detalii. Persecuţia în Africa Istoricii spun că în nici o altă parte a Imperiului romanu nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din Africa. Perpetua şi tovarăşii ei Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit pentru noi. “Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” cum spune credinţa care şi-a însuşit aceasta (Gal. 2:20). La Cartagina, în anul 202, trei tineri, Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind catiheţi – adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale. © www.comori.org

123

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: “Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva decât un vas?” “Nu,” i-a răspuns el. “Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. “Atunci,” spune ea, “am fost ispitită şi am fost îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept comun – asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: “Acum închisoarea a devenit un palat pentru mine!” După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. “Fiica mea,” a spus el, “fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa nici unul dintre noi nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi îndurerată la vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. “Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, “mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus ea, “când mă voi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu prin puterea noastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”. Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! “Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, “fie-ţi milă de copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credinioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: “Nu pot face aceasta”. “Eşti creştină?” a întrebat el. “Da, sunt creştină”, a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele sălbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat favoarea de a mărturisi şi a suferi astfel pentru Isus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării liniştite a prizonierilor săi. Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: “Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea “afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor. © www.comori.org

124

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai alese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat. La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde romanii pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211. Poziţia schimbată a creştinismului După moartea lui Septimius Severus – cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin – biserica s-a bucurat de o oarecare pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind “o femeie care se distingea prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a învăţat ceva din Evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină. Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: “cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6:31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic. Primele clădiri publice pentru adunările creştine Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare ca loc pentru a construi o biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă. Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase fuseseră ţinute private. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete – aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai rele.

© www.comori.org

125

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţinut numai de dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui. Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva lor. A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuosului Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în lume. Ce poate fi mai trist decât această reflecţie? Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit poporului. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile pentru creştini. Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin care mai trecuse până atunci. Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii biserici a lui Dumnezeu. Persecuţia generală sub Decius În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu© www.comori.org

126

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor lor. Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor – după cum am văzut în cazul lui Apolonius, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau nici unui risc, iar mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureroas lucru în acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume. Efectele caracterului lumesc în biserică Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este acum mai puţin sensibil la răsuflarea urât mirositoare şi nocivă a lumii decât era în acel timp. Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii. Aceasta este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate. În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe care şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului. Ciprian, episcop de Cartagina, spunea: “Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat. Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate © www.comori.org

127

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a sacrifica cumpărându-şi de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să le cumpere un certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită. Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: “Mulţi cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte. Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la aspectele strălucite. Puterea credinţei şi devotamentului creştin Acelaşi Dionisus ne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care fusese adusă la altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: “Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: “Ce sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul – cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, Cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i-a disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”. Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpa cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului 251*.

* v. Neander, vol 1, p. 177; Mosheim, col. 1, p. 217; Milner, vol. 1, p. 332 Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian © www.comori.org

128

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului. El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului în care el era găzduit. Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. “Eşti tu Tascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. “Sunt,” i-a răspuns Ciprian. “Gândeşte-te bine,” i-a spus proconsulul. “Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, “cazul nu mai admite dezbateri”. Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: “Tascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor imperiului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşi crima cu sângele tău”. “Lăudat fie Dumnezeu” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: “Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele Romei. Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism. Starea generală a creştinismului Înainte de a relata pe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta. 1. Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi. 2. Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele Apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea © www.comori.org

129

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: “toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: «Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare»” (Fapte 8:9). Din această relatare despre Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga “puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici. După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în special în orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei. Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe Timotei, fiul lui, împotriva “ştiinţei pe nedrept numite astfel”. Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarecare idee despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut. Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii. Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a egiptenilor şi în altele. În zilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s-a spus: “Dacă Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile filozofiei greceşti, mai ales cele platonice, au pătruns în forţă în biserică chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii. Origen, care s-a născut la Alexandria – leagănul gnosticismului – prin anul 185, a fost părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal poate fi înţeles de orice cititor atent, sensul moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune. Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost © www.comori.org

130

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat iubit de Domnul Isus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea. Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul universului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect – care nu ne face plăcere – cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală*.

* Pentru detalii cu privire la diferitele secte, vedeţi Dictionary of Christian Churches and Sects, Marsden Robertson, vol. 1, p. 84; Neander vol. 2, p. 387; Milman, vol. 2 p. 80. Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: “învăţaţi toate naţiunile” ... “predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie. O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303 Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior celui de Cezar. Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nici o ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulburată aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea evangheliei lui Hristos. În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţi veneau din toate păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate in ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat © www.comori.org

131

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească. Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivit spiritului acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine*.

* Milman, vol. 2, p. 261 Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: “vei avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna. Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curtea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să selectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei, consultând diferiţii autori pe care i-am menţionat deja. Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu şi-a impus punctul de vedere. În iarna anului 302 – 303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite, având o aversiune – indiferent din ce motive – faţă de măsurile sângeroase propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi la moarte. Primul edict În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persistau în © www.comori.org

132

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie luate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri disciplinare faţă de ei*.

* Poate fi foarte interesant pentru cititor faptul că nici un manuscris al Noului Testament nu este anterior celei dea doua jumătăţi a secolului al patrulea, o explicaţie pentru acest fapt fiind distrugerea scrierilor creştine, în special a scripturilor, în timpul lui Diocleţian, în prima parte a secolului al patrulea. Este cunoscut faptul că, sub Constantin, au fost depuse eforturi deosebite pentru a avea copii corecte, dintre care celebrul critic Tischendorf consideră că face parte mansuscrisul Sinaitic. Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai întârziat. La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în închisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nici o dovadă că în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă – pe care noi o considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de lanceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş. Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlănţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a mărturisit credinţa în Hristos ca singurul Mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari © www.comori.org

133

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având pietre legate de gât. De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului. Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la Nicomedia. Aşa ca cei trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Isus, Prinţul Păcii. Harul început sfârşi-va-n glorie; Isus a câştigat victoria În istoria triumfului Lui Este chiar triumful nostru Cel de-al doilea edict La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi. Cel de-al treilea edict Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau su fost trimişi în mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi mai riguros. Cel de-al patrulea edict Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii – bărbaţi, femei şi copii – să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele întunericului – întregul Imperiu roman –, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un succes însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea fi vorba de aşa ceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozava luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză. Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare © www.comori.org

134

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prinşi imediat. Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi femei, în loc să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o singură zi*.

* Pentru numele şi detaliile cu privire la mai mulţi care au suferit, vedeţi Milner, vol. 1, p. 473-506 În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius ia protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte. De exemplu, Eusebiu spune că “o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice – acum în floarea vieţii şi remarcabile prin frumuseţea lor – în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre. Pentru moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al creştinismului. Mâna Domnului în judecată Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei © www.comori.org

135

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

boli scârboase. Asemenea lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost “mâncat de viermi”. A căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în rugăciunile lor. De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea legalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei. Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său , de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu sacrificiile idolatre. Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară într-o stare fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui. Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor preoţilor păgâni care erau la îndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilă judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în cartea vieţii Mielului. Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul © www.comori.org

136

Istoria Bisericii

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - an

Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica biserica Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi. “Şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. Şi Moise a zis: «Să mă abat acum şi să văd această privelişte măreaţă, pentru ce nu se mistuie rugul». Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (Exod 3). Astfel, vedem cum tufa nu a fost arsă, sau Israel nu a fost nimicit în Egipt, nici biserica nu a fost nimicită: Dumnezeu era în mijlocul rugului şi este în mijlocul bisericii Sale – ea este locuinţa Lui în Duh. Şi nu numai atât, ci Hristos a spus clar cu privire la El şi la puterea Lui ca înviat în glorie: “Pe această stâncă îmi voi zidi biserica, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16).

© www.comori.org

137

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

Capitolul 10. Constantin Domnia lui Constantin cel Mare constituie o perioadă foarte importantă în istoria bisericii. Atât tatăl lui, Constanţius, cât şi mama lui, Elena, aveau înclinaţii religioase şi întotdeauna favorabile creştinilor. În tinereţea lui, Constantin a fost un număr de ani la curtea lui Diocleţian şi Galerius ca ostatic. El a fost martor la publicarea edictului pentru persecuţie la Nicomedia în 303 şi la ororile care au urmat. După ce a scăpat, el i s-a alăturat tatălui său, în Britania. Constanţius a murit în 306, în York. El îl numise pe Constantin ca succesor al lui, pe care armata l-a salutat ca Augustus. El a continuat şi a extins toleranţa pe care tatăl lui o arătase faţă de creştini. Erau atunci şase pretendenţi la tronul imperiului: Galerius, Licinius, Maxenţius, Maximin şi Constantin. A urmat un conflict fără seamăn în analele Romei. Dintre rivali, Constantin era superior ca înţelepciune şi alte abilităţi, atât militare cât şi politice. În anul 312 Constantin a intrat victorios în Roma. În 313 a emis un nou edict, prin care edictele de persecuţie ale lui Diocleţian erau abrogate, creştinii erau încurajaţi, învăţătorii lor erau onoraţi, iar mărturisitorii creştinismului erau promovaţi în poziţii de încredere şi influenţă în stat. Această mare schimbare în istoria bisericii introduce Perioada Pergam - anii 313 - 616 Considerăm că epistola către biserica din Pergam descrie exact starea lucrurilor în timpul lui Constantin. Vom cita deci întregul mesaj, apoi vom face comparaţii: “Şi îngerului adunării din Pergam scrie-i: «Acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan. Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi. să curvească. Aşa şi tu ai pe unii care ţin învăţătura nicolaiţilor în acelaşi fel. Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte»” (Apoc. 2:12-17). În Efes am văzut începutul depărtării prin părăsirea “dragostei dintâi”, când inima s-a depărtat de Hristos şi de bucuria pe care o găsea în dragostea Lui. În Smirna, Domnul a îngăduit ca sfinţii să fie aruncaţi în cuptor pentru ca acea cădere să fie oprită. Ei au fost persecutaţi de păgâni, şi, prin acele încercări, creştinismul a fost revigorat, aurul a fost purificat, sfinţii au rămas statornici ţinând numele şi credinţa lui Hristos. Astfel, Satan a fost învins, iar Domnul i-a adus pe împăraţi, unul după altul, în împrejurări din cele mai umilitoare, făcându-i să-şi recunoască public înfrângerea. Dar, în Pergam, inamicul schimbă tactica, şi, în loc de persecuţie din exterior, el recurge la seducţie din interior. În timpul lui Diocleţian, el a fost un leu care răcneşte, iar în timpul lui Constantin, el este şarpele amăgitor. Pergam este scena puterii lui Satan în linguşire. Spiritul nicolaiţilor este coruperea harului, carnea la lucru în biserica lui Dumnezeu. În Smirna, el este un adversar de afară, iar în Pergam este înăuntru ca amăgitor. Aceasta este ceea ce s-a petrecut în timpul lui Constantin. Din punct de vedere istoric, a fost momentul în care a trecut violenţa persecuţiei, când oamenii au obosit de propria lor furie, văzând şi că eforturile lor erau fără succes, că aceia care sufereau încetau să mai aibă grija lucrurilor lumii şi deveneau şi mai devotaţi creştini, iar numărul creştinilor creştea. Atunci Satan a încercat alt truc, care înainte avusese mult succes împotriva lui Israel ( Num. 25). Când nu a putut obţine © www.comori.org

138

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

de la Domnul permisiunea de a-l blestema pe Israel, poporul Său, el i-a atras spre distrugere prin legăturile nelegiuite cu fiicele lui Moab. El era acum în biserica din Pergam în calitate de profet fals şi îi trăgea pe sfinţi într-o relaţie nelegiuită cu lumea, locul în care el are autoritate şi unde este tronul lui. Lumea a încetat persecuţiile, iar creştinii au căpătat mari avantaje din stabilirea creştinismului ca o religie legală. Constantin a mărturisit că s-a convertit şi chiar a atribuit triumful lui virtuţilor crucii. Vai! cursa a fost atât de abilă şi biserica a fost atât de mult flatată de patronajul lui încât a bătut palma cu lumea şi s-a cufundat într-o poziţie “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Totul era atunci pierdut pentru ea în ceea ce priveşte mărturia colectivă şi s-a deschis calea pentru papalitate. Fără îndoială a câştigat toate avantajele lumeşti, dar vai! aceasta a fost cu preţul onoarei şi gloriei cuvenite Domnului şi Mântuitorului ei. Să ne reamintim că biserica este chemată afară (Fapte 15:14), adică afară din sistemul iudaic şi afară şi din cel al naţiunilor, pentru a da mărturie că ea nu este din această lume, ci aparţine cerului şi că este unită cu un Hristos glorificat şi nu este din lume după cum nici El nu este din lume. Astfel, El spune despre Sine: “Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17:16-18). Misiunea creştinului are la bază aceleaşi principii şi are aceleaşi caracteristici ca aceea a lui Hristos: “Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Ei erau deci trimişi de Domnul binecuvântat din cer în lume, ca acolo să facă voia Lui şi să se îngrijească de gloria Lui, ca apoi să se întoarcă acasă când îşi vor fi încheiat lucrarea. Ca urmare, creştinul trebuie să fie un martor ceresc pentru adevărul lui Dumnezeu, în special pentru adevărurile cu privire la ruina totală a omului şi la iubirea pe care Dumnezeu o arată prin Hristos faţă de o lume care piere, şi, prin aceasta, să caute să strângă suflete din lume pentru a fi mântuite de mânia care va veni. Dar, atunci când pierdem din vedere chemarea noastră cerească şi ne asociem cu lumea ca şi când am fi ai ei, atunci devenim martori falşi şi facem mult rău lumii şi Îl dezonorăm pe Hristos. Aceasta, după cum vom vedea în cele ce urmează, este ceea ce a făcut biserica in corpore în ceea ce priveşte poziţia ei şi lucrarea ei colectivă. Fără îndoială, au fost multe cazuri de fidelitate individuală chiar în mijlocul căderii generale deoarece Domnul Însuşi vorbeşte despre credinciosul Lui martor, Antipa, care a fost martirizat. Cerul ţine cont în mod special de fidelitatea individuală şi aminteşte pe nume de cel credincios. Privirea şi inima Domnului a urmărit sărmana Lui biserică necredincioasă până acolo unde a căzut şi a spus: “Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Ce cuvinte solemne sunt acestea în gura Domnului ei, pe care l-a dezonorat! Nimic nu este ascuns de ochii Lui. El spune: “Ştiu, am văzut ce s-a întâmplat”. Dar, vai! Ce s-a întâmplat de fapt? Biserica a acceptat condiţiile puse de împărat şi s-a unit cu statul, ajungând să locuiască în lume. Din punct de vedere spiritual, aceasta era Babilonul care curvea cu împăraţii pământului. Dar Acela care umblă prin mijlocul sfeşnicelor de aur judecă lucrarea ei şi starea ei: “Îngerului bisericii din Pergam scrie-i: «Acestea spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri»”. El ia poziţia celui înarmat cu sabia divină, care are toată puterea cuvântului lui Dumnezeu ca să pătrundă şi să cerceteze. Sabia este simbolul mijloacelor prin care sunt reglementate chestiunile problematice, fie că este vorba de sabia carnală a naţiunilor, fie de “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”. S-a mai spus că există întotdeauna o legătură - pe care este instructiv s-o remarcăm – între modul în care Hristos se prezintă pe Sine şi starea bisericii căreia i se adresează, şi aceasta este foarte valabil pentru mesajul de faţă. Este evident faptul că, în adunarea sfinţilor Săi, cuvântul lui Dumnezeu încetase să mai fie autoritatea supremă în chestiunile cu privire la lucrurile divine. Totuşi, Domnul Isus s-a îngrijit să arate că El nu-şi pierduse puterea, ci îşi păstra rolul şi autoritatea în mâinile Lui. El a spus: “Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele” (Apoc. 2:16). Să observăm deci, că El nu a spus “voi lupta împotriva ta”, ci “voi lupta împotriva lor”. Atunci când aplică măsuri disciplinare în biserică, Domnul face deosebire şi arată îndurare. Poziţia publică a bisericii © www.comori.org

139

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

ajunsese să fie una incorectă: era o asociere pe faţă cu lumea în loc să fie fidelitate faţă de Hristos, Domnul din cer. Dar acela care avea ureche ca să audă ceea ce Duhul spunea bisericii avea comuniune tainică cu Acela care hrăneşte sufletul credincios cu mana ascunsă. “Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte” (Apoc. 2:17). Fără îndoială, trădarea generală va face ca puţinii credincioşi să rămână izolaţi, ca o rămăşiţă şi lor le este dată această promisiune. Mana, după cum aflăm din Ioan 6, Îl reprezintă pe Hristos Însuşi, din vreme ce El a coborât din cer pentru a ne mântui sufletele. “Eu sunt pâinea cea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi etern”. Ca Acela care fost smerit şi a coborât în lume într-o poziţie umilă, El este resursa pentru umblarea noastră prin pustiu. Mana trebuia să fie strânsă zilnic, proaspătă cu roua dimineţii. “Mana ascunsă” se referă la vasul de aur cu mană care era pus în chivot, pentru amintire înaintea Domnului. Este o amintire binecuvântată despre Hristos care a fost umilit, ca om al suferinţei în lume, care este plăcerea deplină a lui Dumnezeu pentru eternitate, ca şi a credinciosului în cer. Credinciosul sincer nu numai că este în comuniune cu Hristos înălţat la cer, ci este în comuniune cu El şi pe pământ, unde El a fost iudeul smerit. Singura putere pe care o avem pentru a rezista spiritului lumii este dobândită numai prin umblarea împreună cu Hristos cel respins şi prin hrănirea cu El în prezent. Avem marele privilegiu de a mânca nu pur şi simplu din mană, ci din “mana ascunsă”. Cine poate oare descrie binecuvântarea unei asemenea comuniuni sau pierderea suferită de aceia a căror inimă s-a depărtat de Hristos şi s-au aşezat în lume? Piatra albă este semnul tainic al favorii speciale din partea Domnului. Din vreme ce promisiunea este dată în mesajul către Pergam, ea poate fi o expresie a aprobării lui Hristos pentru modul în care cei care au biruit au dat mărturie şi au suferit pentru El atunci când atât de mulţi s-au lăsat duşi de amăgirile lui Satan. Aceasta dă ideea unei garanţii secrete a aprobării totale, dar este greu de explicat. Inima poate fi într-o stare binecuvântată, dar pe care este incapabilă să o descrie. Ferice de aceia care experimentează personal aceasta! Sunt bucurii comune tuturor, dar există o bucurie specială care va fi bucuria noastră deosebită în Hristos, şi aceasta va fi pentru eternitate. Şi aceasta este valabil pentru toţi. “Şi pe piatră este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât acela care îl primeşte”. Ce sursă neştiută de calmă odihnă şi pace, de mulţumire şi de putere divină găsim în “piatra albă” şi în “numele cel nou” scris cu mâna Lui. Se poate ca unii să ne înţeleagă greşit şi mulţi să ne judece greşit, dar El ştie totul, aşa că inima poate fi liniştită indiferent ce se întâmplă în jur. În acelaşi timp, noi trebuie să judecăm toate lucrurile prin cuvântul lui Dumnezeu – sabia ascuţită cu două tăişuri – după cum suntem şi noi înşine judecaţi. “Acolo, din pâinea ascunsă, Din Hristos cel odată smerit, Din provizia lui Dumnezeu, Sufletul meu hrănit mereu Va preţui iubirea Lui. Chemat cu acel nume tainic, Nespus de plăcut, Scris pe o piatră albă Ca replică la ocări şi ruşine” După ce am aruncat o privire peste mesajul către Pergam vom fi mai capabili să înţelegem gândul Domnului cu privire la purtarea creştinilor în timpul domniei lui Constantin. Biserica mărturisitoare a bătut palma cu lumea şi se bucură împreună cu ea. Din vreme ce lumea nu se putea ridica la nivelul înalt al bisericii, aceasta a trebuit să cadă la nivelul lumii: aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Totuşi, forma corectă a creştinismului s-a păstrat, şi este cert că erau mulţi care au ţinut credinţa şi numele lui Isus. Revenim deci la istoria lui Constantin cel Mare. Convertirea lui Constantin - anul 312 © www.comori.org

140

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

Marele eveniment din istoria religioasă a lui Constantin a avut loc în anul 312. El era în marş din Franţa spre Italia, împotriva lui Maxenţius şi lupta apropiată era extrem de importantă, de ea ţinând ruina sau înălţarea la culmea puterii. El era foarte îngândurat. Se ştia că Maxenţius se pregătea mult pentru luptă formând o armată mai mare şi urmând cu scupulozitate toate ceremoniile păgâne. El a depus toate eforturile pentru a consulta oracolele păgâne şi conta pe intervenţia puterilor supranaturale pentru a avea succes. Constantin, deşi era înţelept şi virtuos, era tot un păgân. El ştia împotriva a ce avea de luptat, şi, pe când se gândea la ce zeu să apeleze pentru a fi protejat şi a avea succes, el s-a oprit la căile tatălui său, împăratul din vest. El şi-a amintit că tatăl lui se rugase la Dumnezeul creştinilor şi că reuşise întotdeauna, pe când împăraţii care îi persecutaseră pe creştini au fost loviţi de justiţia divină. El s-a hotărât deci să lase slujirea idolilor şi să ceară ajutorul singurului Dumnezeu adevărat din cer. El s-a rugat ca Dumnezeu să i se facă cunoscut şi să-i dea victoria asupra lui Maxenţius, cu toată magia la care apela el şi cu toate ritualurile lui superstiţioase. În timp ce gândea aşa, Constantin şi-a imaginat că a văzut, puţin după amiază, un semn extraordinar în cer. Se presupune că era semnul unei cruci sclipitoare, având deasupra o inscripţie: “Prin aceasta vei invinge”. Împăratul şi întreaga armată care au văzut acel semn minunat au fost copleşiţi de veneraţie. Dar, în timp ce împăratul medita la semnificaţia acelei viziuni, a venit noaptea şi a adormit. A visat că i-a apărut Mântuitorul având în mână acelaşi semn pe care îl văzuse pe cer şi i-a dat indicaţia să-şi facă un stindard după acel model ca să-l folosească drept steag al lui în război şi l-a asigurat că făcând aşa avea să fie victorios. Trezindu-se, Constantin a spus ceea ce i s-a arătat în somn şi a hotărât să adopte semnul crucii ca stindard imperial. Crucea ca stindard Potrivit cu Eusebius, el a trimis imediat după aurari şi lucrători în pietre preţioase şi Constantin cu gura lui le-a dat ordine. Eusebius a văzut stindardul şi a dat o relatare lungă despre el. Toţi scriitorii ecleziastici au arătat un interes deosebit pentru acea relicvă a antichităţii, dar noi îi vom da cititorului doar o scurtă schiţă. Arborele sau bârna verticală era lung şi acoperit cu aur. La vârf avea o coroană din aur şi pietre preţioase, având gravate simbolul sacru al crucii şi primele litere din numele Mântuitorului, sau litera grecească X intersectată cu P. Sub acea coroană era o imagine a împăratului făcută din aur, iar dedesubt era o bucată de lemn transversală, de care era agăţat steagul de pânză purpurie brodat cu pietre preţioase. Acesta era numit Labarum. Acest stindard strălucitor a fost purtat în fruntea armatelor imperiale şi păzit de cincizeci de oameni aleşi, despre care se credea că virtuţile lui îi făceau invulnerabili. Constantin a trimis atunci după învăţători creştini, pe care i-a întrebat despre Dumnezeul care i se arătase şi despre semnificaţia simbolului crucii. Aceasta le-a oferit lor o ocazie pentru a-l îndrepta către Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l învăţa despre Isus şi moartea Lui pe cruce. De atunci împăratul s-a declarat convertit la creştinism. Atunci speranţele superstiţioase şi încrederea lui Constantin şi a armatei sale au atins cel mai înalt nivel. Bătălia decisivă s-a dat la podul Milvian. Constantin a câştigat o victorie însemnată deşi trupele lui nu depăşeau numeric un sfert din numărul celor ale lui Maxenţius. Edictul lui Constantin şi Licinius - anul 313 Împăratul victorios a făcut o scurtă vizită la Roma. Printre altele, el a făcut să fie ridicată în forum o statuie prezentându-l pe el ţinând în mână un stindard în formă de cruce şi cu următoarea inscripţie: “Prin acest semn mântuitor, adevărat simbol al vitejiei, am eliberat cetatea de sub jugul tiranului”. A doua zi după bătălie, trupul lui Maxenţius a fost găsit în Tibru. Evident, pentru victoriile lui, împăratul © www.comori.org

141

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

s-a simţit dator faţă de Dumnezeul creştinilor şi faţă de simbolul sacru al crucii. Şi am îndrăzni să spunem că aceasta era măsura creştinismului său atunci. Ca om, el nu simţise nevoie de creştinism, iar ca războinic l-a îmbrăţişat cu toată onestitatea. Mai târziu, ca om de stat, el a recunoscut valoarea creştinismului, dar numai Dumnezeu ştie dacă l-a primit cândva pe Mântuitorul ca un păcătos care s-a simţit pierdut. Este greu pentru prinţi să fie creştini. Constantin a înaintat spre Iliria pentru a se întâlni cu Licinius, cu care se aliase înainte de a-l înfrunta pe Maxenţius. Cei doi împăraţi s-au întâlnit la Milano, unde alianţa lor a fost ratificată prin căsătoria lui Licinius cu fiica lui Constantin. În acel moment de pace Constantin l-a determinat pe Licinius să abroge edictele de persecuţie ale lui Diocleţian şi să dea un nou edict pentru toleranţă completă. După ce au căzut de acord în această privinţă, la Milan, în anul 313, a fost făcut public un edict în numele lui Constantin şi al lui Licinius împreună, care poate fi considerat carta libertăţilor. Creştinii aveau parte de toleranţă deplină; bisericile şi proprietăţile le erau restituite, şi, în cele văzute, creştinismul înflorea. Dar pacea dintre împăraţi, care părea a avea o temelie sigură, a fost curând întreruptă. Gelozia, dorul de putere şi ambiţia de a avea suveranitatea absolută în Imperiul roman nu au permis ca acea pace să dureze. În anul 314 a izbucnit războiul, iar Licinius a fost înfrânt având pierderi grele atât în oameni cât şi la teritoriu. S-a încheiat o nouă pace, care a ţinut aproximativ nouă ani. Iarăşi războiul a ajuns inevitabil şi încă odată acesta s-a prezentat ca un conflict religios între împăraţii rivali. Licinius i-a asociat cauzei lui pe preoţii păgâni şi i-a persecutat pe creştini. Mulţi episcopi au fost omorâţi, fiind cunoscuţi ca favoriţi la curtea rivalului. Ambele părţi s-au pregătit pentru conflictul final. Înainte de a porni la luptă, Licinius a sacrificat zeilor şi i-a preamărit în cuvântări publice. De cealaltă parte, Constantin s-a bazat pe Dumnezeul al cărui simbol însoţea armata lui. Cele două armate vrăjmaşe s-au întâlnit. Bătălia a fost crâncenă, categorică şi sângeroasă. Licinius nu a fost un rival slab, dar geniul de comandant, iniţiativa şi curajul i-au adus lui Constantin victoria completă. Licinius a supravieţuit numai timp de un an după înfrângere. El a murit, sau, mai curând, a fost ucis în anul 326. Constantin şi-a atins atunci ţinta celei mai înalte ambiţii. A ajuns unicul stăpân şi suveranul absolut al Imperiului roman, şi a continuat să fie aşa până la moarte, în anul 337. Pentru o descriere a carierei lui politice şi militare trebuie consultată istoria civilă, iar noi vom arunca o privire sumară asupra istoriei lui religioase. Istoria religioasă a lui Constantin Tot ce ştim despre religia lui Constantin până la aşa-numita lui convertire arată că, în manifestările vizibile, era păgân, chiar dacă nu era zelos în păgânism. Însuşi Eusebius recunoaşte că, în acel timp, Constantin era în cumpănă ce religie să îmbrăţişeze. S-a considerat ba că politica şi ipocrizia, ba că inspiraţia divină au fost factorul determinant pentru istoria lui religioasă, dar este cert că ar fi nedrept să presupunem că mărturisirea lui creştină şi declaraţiile lui publice în favoarea creştinismului sunt în exclusivitate ipocrizie intenţionată. Evoluţia lui religioasă şi ecleziastică permit o explicaţie mult mai nobilă şi mai normală. Totuşi nu putem considera că a fost vreun pic de inspiraţie divină în viziunea din miezul zilei sau în visul din noapte. Se poate să fi fost un aspect mai neobişnuit al soarelui printre nori, pe care imaginaţia lui l-a transformat în semnul miraculos al crucii, iar cealaltă arătare se poate să fi fost un vis rezultat din starea lui emoţională, dar acum toată povestea poate fi considerată ca o fabulă plină de linguşire pentru marele Împărat, care i-a picat foarte bine marelui său admirator Eusebius. Puţini sunt aceia care consideră că această poveste îşi are locul printre relatările istorice autentice. Politica şi superstiţia au avut, fără îndoială, o contribuţie însemnată la schimbarea care a avut loc în mintea lui Constantin. Din tinereţea lui el a fost martor la persecuţiile creştinilor şi trebuie să fi observat vitalitatea religiei lor, care depăşea puterea persecutorilor şi supravieţuia tuturor sistemelor. Văzuse cum, succesiv, mai mulţi împăraţi care fuseseră vrăjmaşi ai creştinismului muriseră în mod groaznic. Dintre toţi împăraţii, numai tatăl lui, protectorul creştinismului în timpul îndelungatei persecuţii, a avut un sfârşit paşnic şi a fost înmormântat cu onoruri. Nu se poate ca nişte fapte atât de grăitoare să nu fi avut influenţă asupra minţii superstiţioase a lui Constantin. Şi, nu numai atât, ci, cu abilitatea lui © www.comori.org

142

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

politică, se poate să fi apreciat influenţa morală a creştinismului, cu tendinţa lui de a susţine supunerea faţă de guvern şi cu puterea pe care o avea în aproape jumătate din imperiul lui. Totuşi, motivele împăratului nu fac parte din istoria noastră şi nu se cuvine să ne ocupăm mai mult cu ele. Dar, pentru a ne lămuri acest punct de inflexiune al istoriei, este bine să vedem care era starea bisericii în anul 313, când a preluat puterea, şi în 337 când a ieşit din scenă. Cum a găsit Constantin biserica Până în acel moment, biserica fusese perfect liberă şi independentă de stat. Ea avea o constituţie divină, direct din cer şi nu din lume. Ea îşi urma calea nu prin patronajul statului, ci prin puterea divină, împotriva oricărei influenţe contrare. În loc să fie sprijinită de guvern, ea a fost de la început persecutată ca un inamic străin şi ca o superstiţie nocivă şi încăpăţânată. În zece rânduri diavolului i s-a permis să instige împotriva ei întreaga lume romană, care, de fiecare dată, a trebuit să se recunoască înfrântă. Dacă ea ar fi păstrat în minte ziua nunţii ei şi iubirea Celui care spune: “Nimeni nu şi-a urât vreodată propria lui carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (Efes. 5:29), atunci ea nu ar fi acceptat niciodată protecţia lui Constantin cu preţul fidelităţii ei faţă de Hristos. Dar biserica în ansamblu era deja amestecată cu lumea şi era departe de dragostea dintâi. Am văzut deja că, încă din zilele apostolilor, ataşamentul faţă de lume era în creştere, ca şi dorinţa după manifestări exterioare spectaculoase. Domnul a înfrânat această tendinţă, atât de firească la noi, prin aceea că i-a permis lui Satan să persecute. Dar, în loc ca biserica să primească încercarea ca pe o pedeapsă din mâna Domnului şi să recunoască faptul că a căpătat un carcacter lumesc, ea s-a săturat de poziţia şi de calea respingerii şi a ajuns să considere că ar fi posibil să-i slujească Domnului şi, în acelaşi timp, să şi umble pe o cale însorită în lume. “Indiferent care vor fi fost motivele convertirii sale,” spune Milman, “Constantin a adoptat, fără îndoială, o politică înţeleaptă prin încheierea unei alianţe, în loc să continue conflictul, cu un adversar care diviza bogăţia, intelectualitatea, dacă nu chiar şi proprietatea imperiului”. Unirea bisericii cu statul În luna martie a anului 313, la Milano, au fost publicate principiile alianţei dintre biserică şi stat. Celebrul edict le oferea creştinilor deplină toleranţă, deschidea calea stabilirii creştinismului ca religie legală, şi chiar stabilea ascendenţa lui asupra tuturor celorlalte religii, fapt care era afişat public prin noul stindard imperial – Labarum-ul. În afară de iniţialele lui Hristos* şi de simbolul crucii era o imagine de aur a împăratului. Aceste semne sau motto-uri, erau date ca obiecte de închinare pentru soldaţi, fie ei creştini sau păgâni, pentru a-i însufleţi în bătălie. Astfel, cel care este numit marele împărat creştin a unit public creştinismul cu idolatria.

* Literele folosite pentru a reprezenta numele Mântuitorului sunt: J.H.S, cu semnificaţia Jesu Hominum Salvator – Isus Salvator al oamenilor. Dar, dacă am înţeles în mod corect gândurile lui Constantin, atunci nu am ezita deloc să spunem că atunci, în inima lui, el era păgân, şi devenise creştin numai din motive militare. Numai ca soldat superstiţios a îmbrăţişat el creştinismul. În acel moment el era dispus să primească ajutorul oricărei divinităţi în lupta lui pentru imperiul universal. Nu vedem nici o urmă de creştinism, şi nici un pic din zelul unui proaspăt convertit, dar putem detecta cu uşurinţă vechea superstiţie păgână înveşmântată în noua haină a creştinismului. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, atunci Labarum-ul ar fi fost cea mai mare dezonoare publică a Domnului binecuvântat. Dar el a făcut aceea din ignoranţă. El era dornic să vină în întâmpinarea gândurilor soldaţilor şi supuşilor lui păgâni şi să le risipească temerile cu privire la © www.comori.org

143

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

siguranţa vechii lor religii. Edictele anterioare ale lui Constantin, deşi aveau efecte favorabile pentru creştini, erau redactate în asemenea termeni încât să nu atingă cumva drepturile şi libertăţile păgânismului. Dar creştinii au căpătat treptat mai mult favoarea lui, iar faptele lui bune şi dărnicia lui au vorbit mai puternic decât edictele. El nu numai că le-a redat drepturile cetăţeneşti şi religioase de care fuseseră lipsiţi şi le-a restituit proprietăţile bisericilor, care fuseseră confiscate în timpul persecuţiei sub Diocleţian, ci, prin darurile lui mărinimoase, le-a permis să construiască multe locuri noi pentru adunările lor. El a arătat favoruri deosebite faţă de episcopi şi îi avea mereu în preajma lui în palat, în călătoriile lui şi în războaie. El a arătat un respect deosebit pentru creştini şi prin aceea că i-a încredinţat celebrului creştin Lactanius educaţia fiului său, Crispus. Cu patronajul lui imperial, el şi-a asumat rolul de conducător suprem în biserică. El apărea în sinodurile episcopilor fără garda lui, se amesteca în dezbaterile lor şi controla rezolvarea chestiunilor problematice cu privire la religie. Din acel timp s-a aplicat mereu termenul de Catolic în toate documentele oficiale ale bisericii. Constantin în calitate de cap al bisericii şi mare preot al păgânilor După înfrângferea completă a lui Licinius, despre care am vorbit deja, întreaga lume romană era reunită sub sceptrul lui Constantin. În proclamaţia lui adresată noilor săi supuşi din est, el se declara a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru răspândirea adevăratei credinţe şi spunea că Dumnezeu îi dăduse victoria asupra tuturor puterilor întunericului pentru ca închinarea către El să fie stabilită universal. “Libertatea,” spunea el într-o scrisoare către Eusebius, “a fost readusă, şi, prin providenţa marelui Dumnezeu şi prin slujirea mea, balaurul a fost alungat de la administrarea statului. Am încredere că puterea divină s-a manifestat în mod evident pentru toţi, şi că aceia care, din teamă sau necredinţă, au comis multe crime, vor ajunge la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat şi să-şi îndrepte vieţile”. Constantin a ocupat în mod deschis, înaintea întregii lumi, poziţia de cap al bisericii, dar, în acelaşi timp, a păstrat funcţia de Pontifex Maximus – mare preot al păgânilor, la care nu a renunţat niciodată, până la moarte fiind cap al bisericii şi mare preot al păgânilor. Această alianţă necurată sau acest amestec necurat despre care am vorbit, care este deplâns în mesajul către Pergam, caracteriztează fiecare pas din istoria acestui mare prinţ. Dar, după ce am dat câteva explicaţii cu privire la acel mesaj, îl vom lăsa pe cititor să compare adevărul şi istoria într-un mod evlavios. Ce îndurare să avem o asemenea călăuzire în studiul acestei perioade remarcabile a istoriei bisericii! Printre actele emise de cel care era atunci unicul împărat al lumii era abrogarea tuturor edictelor lui Licinius împotriva creştinilor. El i-a eliberat pe toţi cei închişi în beciuri şi în mine şi de la munca silnică la care fuseseră condamnaţi. Toţi cei care au fost degradaţi în armată sau în societatea civilă au fost repuşi în drepturi şi le-au fost restituite proprietăţile care le fuseseră luate. El a emis un edict adresat tuturor supuşilor săi, prin care îi îndemna să îmbrăţişeze evanghelia, însă nu a făcut presiuni asupra vreunuia, ci a lăsat ca aceasta să fie o chestiune de convingere. El s-a străduit totuşi să facă aceasta ceva atrăgător oferind poziţii şi onoruri prozeliţilor din clasele înalte ale societăţii şi donaţii celor săraci, lucru care, după cum însuşi Eusebius recunoaşte, a dus la multă ipocrizie şi la pretinse convertiri. El a poruncit să fie construite biserici peste tot şi să fie destul de mari ca să poată primit întreaga populaţie. El a interzis ridicarea de statui zeilor şi nu a permis ca statuia lui să fie aşezată în temple. Au fost interzise toate jertfele de stat, şi, pe mai multe căi, el a urmărit înălţarea creştinismului şi suprimarea păgânismului. Efectele favorii imperiale Ajungem acum la ceea ce a fost o mare problemă istorică pentru oameni de diferite credinţe, naţionalităţi şi cu pasiuni diferite, şi anume dacă statul care caută progresul creştinismului prin mijloacele lumeşti de © www.comori.org

144

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

care dispune, sau puterea pământească ce se opune prin violenţă face mai mult rău bisericii şi poporului lui Dumnezeu pe pământ. Recunoaştem că se pot spune multe despre marea binecuvîntare a toleranţei imparţiale şi despre marile avantaje pentru societate în urma suprimării obiceiurilor rele, dar favoarea curţii regale a fost întotdeauna ruină pentru adevărata prosperitate a bisericii lui Dumnezeu. Este o mare binecuvântare să fii ferit de primejdii, dar este o şi mai mare binecuvântare să nu fii sub patronajul prinţilor. Adevăraţii creştini au caracterul de străini şi călători în lume. Faptul că Îl au pe Hristos, şi pe El în cer, a schimbat totul pe pământ pentru creştini: ei aparţin cerului şi sunt străini pe pământ. Ei sunt slujitori ai lui Hristos în lume, dar nu sunt ai lumii. Cerul este patria lor, iar aici ei nu au o cetate statornică. Ce să aştepte biserica de la o lume care L-a crucificat pe Domnul ei? Sau, mai curând, ce să accepte biserica de la lume? Adevăratul ei sorţ pe pământ este suferinţa şi respingerea, după cum spunea apostolul: “Pentru tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de junghiere” (Rom. 8:36). Se poate ca Domnul să cruţe pe poporul său, dar, dacă vine încercarea, nu trebuie să gândim că aceasta este ceva ciudat. “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Mărturia istoriei Dar, chiar din istorie, se poate dovedi că era mai bine pentru creştinism când creştinii sufereau fiind arşi pe rug pentru Hristos, decât atunci când ei se ospătau în palatele regilor şi erau acoperiţi cu favoruri regale. Pentru a ilustra ceea ce spuneam, le vom da cititorilor noştri o pagină din istoria marii persecuţii sub Diocleţian şi una din cele mai strălucite zile ale lui Constantin. Pentru amândouă vom cita din Milman, răposatul Decan al Sf. Paul, care nu ar putea fi suspectat că este nedrept faţă de cler. Vorbim numai despre cei credincioşi. Este cunoscut faptul că, în persecuţiile de la urmă, când adunările creştine crescuseră mult numeric, mulţi s-au dovedit necredincioşi în ziua încercării, deşi aceia au fost relativ puţini, iar mulţi dintre ei s-au pocăit mai târziu. “Persecuţia dura de şase sau şapte ani (309), dar în nici o parte a lumii creştinismul nu părea să scadă. El era mult prea adânc înrădăcinat în mintea oamenilor, mult prea extins promulgat şi avea mult prea multă vigoare pentru ca să nu reziste la acel şoc violent dar zadarnic. Dacă era interzisă închinarea publică, atunci credincioşii se strângeau în secret sau, în inimile lor, unde nimeni nu-i putea cerceta, îşi păstra drepturile inalienabile asupra conştiinţei. Dar, desigur, persecuţia s-a abătut cel mai greu asupra celor cu poziţii eminente în trup. Cei care au rezistat până la moarte au fost însufleţiţi de prezenţa mulţimilor, care, dacă nu au îndrăznit să aplaude, cu greu şi-au putut ascunde admiraţia. Femeile se înghesuiau pentru a săruta veşmintele martirilor, iar cenuşa lor risipită sau oasele lor neîngropate erau furate de cei mai plini de zel din turmă”. În urma edictului dat de Galerius de pe patul de moarte, persecuţia a încetat şi creştinilor li s-a permis exercitarea liberă şi în public a religiei lor. Aceasta a fost un răgaz de numai câteva luni. Dar ce privelişti minunate au urmat şi ce mărturie a fost pentru adevărul şi puterea creştinismului! Decanul continuă: “Încetarea persecuţiei a făcut să se vadă imediat cât de extinsă fusese. Uşile închisorilor au fost larg deschise, minele i-au eliberat pe lucrătorii condamnaţi, şi peste tot şiruri lungi de creştini se grăbeau să vadă ruinele bisericilor lor şi să viziteze vechile lor locuri de închinare. Drumurile publice, străzile şi pieţele oraşelor erau aglomerate cu mari procesiuni care cântau psalmi de mulţumire pentru eliberarea lor. Cei care ţinuseră credinţa în acele încercări grele au fost felicitaţi călduros de fraţii lor, iar aceia care au căzut în ceasul de necaz s-au grăbit să-şi mărturisească eşecul şi să caute să fie primiţi din nou în turma fericită”. Revenim acum la starea lucrurilor, mult schimbată, sub Constantin, la aproape douăzeci de ani după moartea lui Galerius. De remarcat poziţia mult schimbată a clerului. “Episcopii frecventau în mod obişnuit curtea, iar chestiunile interne ale creştinismului ajunseseră probleme de stat. Prelatul conducea atunci, nu atât prin aceea că era superior în virtuţi creştine, cât prin autoritatea inalienabilă a funcţiei pe care o deţinea. El deschidea sau închidea uşa bisericii, ceea ce era © www.comori.org

145

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

considerat una cu a primi sau a exclude pe cineva de la fericirea eternă. El rostea sentinţe de excomunicare, prin care delicventul tremurând de teamă era aruncat printre păgânii sortiţi pieirii. El îşi avea tronul în cea mai importantă parte a templului creştin, şi, deşi acţiona încă în prezenţa şi în numele colegilor lui prezbiteri, era recunoscut ca fiind capul unei mari comunităţi, asupra destinului etern al căreia avea o stăpânire, oarecum vagă, dar pe care şi-o manifesta impunător, inspirând teamă”*.

* History of Christianity, vol. 2, p. 283-308; Neander, vol. 3, p. 41; Life of Constantine, de Eusebius Chestiunile intelectuale şi filozofice au luat locul adevărului evangheliei, iar religia exterioară a luat locul iubirii, credinţei şi gândurilor la cele cereşti. Mântuitorul crucificat, adevărata convertire, îndreptăţirea numai prin credinţă şi despărţirea de lume sunt lucruri pe care Constantin nu le-a cunoscut niciodată şi despre care nimeni nu a spus vreodată ceva în prezenţa lui. “Legătura dintre universul fizic şi cel moral a ajuns să fie un subiect larg discutat. Acestea au ajuns pentru prima dată să fie adevăruri de bază ale unei religii populare, astfel încât nu se putea să nu fie abordate fără influenţa pasiunilor poporului. Omenirea, chiar în sfera creştinătăţii, a făcut pasul înapoi către caracterul sobru al iudaismului, astfel încât spiritul şi limbajul iudaismului şi Vechiul Testament au ajuns să domine în locul evangheliei lui Hristos”. Dispariţia adevăratului caracter al bisericii Oricât ar fi de plăcut firii soarele favorii imperiale, el a fost distrugător atât pentru caracterul creştinilor în mod individual cât şi pentru cel al bisericii, în mod colectiv. A dispărut mărturia cu privire la un Hristos respins pe pământ şi înălţat în cer. Lumea era botezată în loc să fie botezaţi credincioşi, ca unii care au murit împreună cu Hristos şi au înviat – care au murit în moartea Lui şi au înviat din nou în învierea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este clar: “înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col. 2:12). Botezul este folosit aici atât ca semn al morţii cât şi al învierii. Dar cui îi era aplicată acea rânduială solemnă şi sfântă? Mai repetăm încă odată: botezul era aplicat întregii lumi romane. Credinţa în Hristos, iertarea păcatelor şi a fi primit în cel Preaiubit erau aspecte de care nu se preocupa clerul slugarnic. Din vreme ce mărturisirea creştină ajunsese un mijloc sigur de a ajunge la bogăţie şi onoruri, mulţi oameni din toate clasele au cerut să fie botezaţi. La sărbătorile de Paşte şi de Cincizecime, mii de oameni îmbrăcaţi în veşminte albe de neofit umpleau bisericile aşteptând să fie botezaţi. Mulţimile erau atât de mari şi întreaga scenă era atât de impresionantă încât mulţi gândeau că acei neofiţi trebuie să fie marea mulţime îmbrăcată în haine albe, stând înaintea Mielului, despre care vorbeşte Apocalipsa. Potrivit cu relatările unor scriitori, la Roma au fost botezaţi pe parcursul unui an douăsprezece mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii, iar Împăratul promisese fiecărui nou convertit din clasele de jos o haină albă şi douăzeci de monede de aur. În astfel de împrejurări şi prin asemenea mijloace venale a avut loc căderea păgânismului şi creştinătatea s-a aşezat pe tronul lumii romane. Botezul şi moartea lui Constantin Despre botezul lui Constantin s-au făcut aproape tot atât de multe speculaţii ca despre convertirea lui. Cu toate că s-a arătat zelos pentru creştinism, el a amânat botezul, şi, în consecinţă, primirea lui în biserică, până în apropierea morţii lui. Au fost sugerate mai multe motive, atât politice cât şi personale, pentru acea amânare, dar ne temem că adevăratul motiv era unul personal. Superstiţia îi făcuse pe oameni să lege iertarea păcatelor de ritualul botezului. S-ar părea că, sub influenţa acestei grozave iluzii, Constantin a amânat botezul până atunci când a ajuns să nu se mai poată bucura de onorurile imperiale şi de plăcerile lumii. Nu ne putem imagina vreo indulgenţă papală mai dăunătoare pentru suflet, mai © www.comori.org

146

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

dezonorantă pentru creştinism şi mai periculoasă pentru orice virtute morală. Aceasta era, pentru cei asemenea lui Constantin, ca un fel de permis pentru a urmări obiectivele ambiţiei lor pe căile cele mai întunecate, sângeroase şi crude, din vreme ce le punea la dispoziţie mijlocul de a obţine uşor iertarea atunci când le convenea lor. Dar, pe de altă parte, considerăm că era o mare îndurare din partea Domnului faptul că unul a cărui viaţă particulară şi de familie şi a cărui carieră publică a fost atât de pătată de sânge, nu a mărturisit public creştinismul primind botezul şi cina Domnului. Sperăm totuşi că el chiar s-a pocăit pe patul de moarte. Episcopii pe care i-a convocat de pe patul de moarte din palatul de la Nicomedia au auzit mărturisirea lui, au fost satisfăcuţi şi i-au dat binecuvântarea. L-a botezat Eusebius, episcopul de Nicomedia. Pentru prima dată, Constantin a mărturisit atunci că, dacă Dumnezeu i-ar cruţat viaţa, el s-ar alătura adunării poporului Său, şi că, după ce va fi purtat veşmântul alb de neofit, nu ar mai purta niciodată purpura imperială. Dar acele hotărâri veneau prea târziu, pentru că el a murit la puţin timp după botez, în anul 337*.

* Eusebius – Life of Constantine, p. 147 Elena, mama împăratului, merită să fie remarcată în treacăt. Ea a îmbrăţişat religia mărturisită de fiul ei, iar dăruirea, evlavia şi generozitatea ei au fost deosebit de mari. Ea a călătorit dintr-un loc în altul şi a vizitat locuri sfinţite prin evenimente din istoria Scripturii. A poruncit să fie demolat templul lui Venus, care Hadrian poruncise să fie construit pe locul sfântului mormânt şi a dat indicaţii ca acolo să fie construită o biserică a cărei splendoare să depăşească oricare alta. A murit în anul 328. Am văzut, vai! atât de clar, adevărul trist din cuvintele Domnului, că biserica a ajuns să locuiască acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan. Acolo a lăsat-o Constantin. A găsit-o închisă în mine, în beciuri şi în catacombe, unde nu putea vedea lumina zilei, şi a lăsat-o pe tronul lumii. Dar imaginea nu este completă, ci trebuie să mai vedem câteva aspecte istorice care corespund imaginii din acea epistolă. Domnia lui Constantin a fost marcată nu numai de faptul că biserica, prin înşelăciunile lui Satan, şi-a părăsit poziţia potrivită, ci şi de roadele amare ale acelei schimbări degradante. Sămânţa corupţiei şi a disensiunii s-a răspândit rapid, ajungând să se manifeste public în tribunalele lumii, în unele situaţii chiar în faţa lumii păgâne. Controversa dontistă şi cea ariană În timpul domniei lui Constantin au început două mari controverse: cea donastică şi cea ariană. Prima a apărut în vest, fiind legată de o numire de episcop la Cartagina, iar cea de-a doua, orientală ca origine, implica însăşi temelia creştinismului. Cea din urmă era o chestiune de doctrină, iar cea dintâi una de practică. Ambele ajunseseră să fie corupte ca izvor şi ca esenţă şi pot fi reprezentate prin profetul fals şi nicolaiţi. Dar, cu privire la aceasta, vom reveni mai târziu, limitându-ne deocamdată la a remarca cele două schisme care pun în lumină natura şi rezultatele unirii dintre biserică şi stat. Împăratul a participat la consiliile episcopilor în calitate de cap al bisericii. După moartea lui Mensurius, episcopul de Cartagina, un consiliu de episcopi din regiunile învecinate a fost convocat pentru a numi succesorul. Prin grija lui Botrus şi Celesius, care aspirau la acea funcţie, consiliul a fost restrâns, dar Caecilian, un diacon mult iubit de adunare, a fost ales episcop. Cei doi dezamăgiţi au protestat împotriva alegerii. Mensurius murise nu la Cargtagina, ci pe când era într-o călătorie, dar, înainte de a pleca acasă, el încredinţase o farfurie şi alte proprietăţi ale bisericii unor bătrâni ai adunării şi lăsase la o femeie evlavioasă un inventar al lucrurilor. Toate acele lucruri i-au fost date lui Caecilian, din vreme ce el le-a cerut de la bătrâni, dar ei nu au fost dornici să i le dea deoarece îşi © www.comori.org

147

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

imaginaseră că nimeni nu avea să le mai ceară de la ei după moartea episcopului. Atunci, acei bătrâni au trecut de partea lui Botrus şi Celesius, formând o opoziţie faţă de noul episcop. Schisma a fost sprijinită şi de Lucila, o femeie bogată pe care Caecilian o lezase printr-o mustrare credincioasă. Atunci întreaga provincie şi-a luat dreptul de a interveni. Donatus, episcop de Cosae Nigrae, s-a consituit cap al facţiunii Cartagineze. Secundus, primatul de Numidia, la convocarea lui Donatus, s-a înfăţişat la Cartagina în fruntea a şaptezeci de episcopi. Acel consiliu autoinstituit l-a citat pe Caecilian afirmând că el nu putea fi consacrat în slujbă decât în prezenţa lor şi de către primatul de Numidia, şi, din vreme ce fusese consacrat de un episcop care era un traditor*, consiliul declara nulă alegerea lui. Caecilian a refuzat să recunoască autoritatea consiliului, dar ei l-au ales pe Majorinus ca episcop pe postul declarat vacant prin excomunicarea lui Caecilian. Dar, din nefericire pentru episcopi, Majorinus era un slujitor în casa Lucilei, care, pentru a sprijini alegerea lui, dăduse mulţi bani, pe care episcopii i-au împărţit între ei. S-a produs atunci o schismă clară, şi mulţi care până atunci au stat departe de Caecilian, au revenit în comuniune cu el.

* “Acesta era numele dat acelora care, pentru a-şi salva viaţa în timpul persecuţiilor, predau puterilor persecutoare scripturile sau alte bunuri ale bisericii” – Milner, vol. 1, p. 513 Relatări despre aceste neînţelegeri au ajuns la urechile lui Constantin, care tocmai ajunsese stăpân în vest şi trimisese mari sume de bani ca ajutor către bisericile din Africa, care suferiseră mult în timpul ultimelor persecuţii. Dar, din vreme ce Donatiştii au fost consideraţi sectari sau dizidenţi faţă de biserica catolică, el a poruncit ca darurile şi privilegiile conferite creştinilor prin ultimele lui edicte să le fie date numai celor în comuniune cu Caecilian. Aceasta i-a determinat pe donatişti să facă o petiţie către Împărat, cerând ca episcopii din Galia să cerceteze cauza lor deoarece se aşteptau ca aceia să fie imparţiali. Era prima dată când se făcea apel la puterea civilă pentru a numi o comisie de judecată în chestiuni ecleziastice. Constantin a fost de acord, aşa că s-a ţinut un consiliu la Roma în anul 313, acesta constând dintr-o adunare de douăzeci de episcopi. Decizia a fost în favoarea lui Caecilian, care a propus atunci condiţii pentru reconciliere şi reunire, dar donatiştii nu au vrut nici un compromis şi au cerut o altă comisie, declarând că un sinod de douăzeci de episcopi nu era îndeajuns pentru a anula hotărârea a şaptezeci de episcopi care îl condamnau pe Caecilian. Atunci Constantin a convocat alt consiliu, la care a fost prezent un mare număr de episcopi din Africa, Italia, Sicilia, Sardinia, dar mai ales din Galia. Aceea a fost cea mai mare adunare ecleziastică de până atunci. Ei s-au strâns la Arles în anul 314. Caecilian a fost din nou achitat şi au fost emise mai multe canoane cu privire la disensiunile din Africa. Între timp, Majorinus a murit, iar un al doilea Donatus a fost numit ca succesor al lui. El a fost numit “cel Mare”, pentru a fi deosebit de primul Donatus, şi este descris ca învăţat, elocvent, cu mari capacităţi şi având o energie şi un zel deosebit ţinând de temperamentul african. Sectarii, aşa cum erau numiţi ei, şiau luat numele de donatişti, în afară de nume, de la şeful lor au luat şi caracterul. Constantin ca arbitru în disputele ecleziastice Împăratului i s-a cerut din nou să se ocupe de cauza lor, şi atunci el a fost de acord, deşi se simţea lezat de încăpăţânarea lor, şi a luat chestiunea în mâinile lui sub toate aspectele. El a audiat cazul la Milano, în anul 316, unde a dat o sentinţă în acord cu consiliile de la Roma şi de la Arles. El a dat şi edicte împotriva lor, pe care le-a abrogat mai târziu, când a văzut ce consecinţe periculoase pot avea măsurile violente. Dar donatismul a devenit în scurt timp o facţiune larg răspândită şi intolerantă a bisericii. În anul 330 donatiştii erau atât de numeroşi încât la un sinod al lor au fost prezenţi două sute şaptezeci de episcopi, iar în unele perioade ale istoriei au avut până la patru sute de episcopi. Ei au fost un mare necaz pentru © www.comori.org

148

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

provinciile din Africa timp de trei sute de ani, până la invazia mahomedană. Reflecţii asupra primei mari schisme din biserică Din vreme ce aceasta a fost prima schismă care a divizat biserica, am considerat că este bine să dăm câteva detalii. Cititorul poate căpăta câteva lecţii utile din această diviziune memorabilă. Ea a început cu un incident de neînsemnat în sine încât abia dacă merită să-şi găsească vreun loc în istorie. Nu se punea problema de învăţătură falsă sau de imoralitate, ci numai de o dispută pentru alegerea în scaunul de episcop al Cartaginei. Ar fi fost nevoie numai de câteva sentimente potrivite, de puţină lepădare de sine şi de o dorinţă reală de pace, unitate şi armonie în biserică, şi, mai presus de toate, de o preocupare cu gloria Domnului, ca să poată fi evitate sutele de ani de întristare şi dezonoare vizibilă pentru biserica lui Dumnezeu. Dar mândria, avariţia şi ambiţia – triste roade ale cărnii – au fost lăsate să-şi facă lucrarea lor grozavă. Din poziţia pe care a avut-o împăratul în consiliile bisericii, cititorul poate vedea cât de curând a ajuns să se schimbe caracterul ei. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Constantin, imediat după ce adoptase stindardul crucii, ca să se facă apel la tribunalul lui pentru o hotărâre episcopală în chestiuni ecleziastice! Aceasta arăta starea clerului. Dar, mai ales, sunt de remarcat consecinţele unui asemenea apel: dacă partea împotriva căreia este pronunţată sentinţa puterii civile refuză să se conformeze, ea devine călcătoare a legilor. Şi aşa a fost atunci. Donatiştii au fost de atunci trataţi ca unii care încalcă legile imperiale, le-au fost luate bisericile şi mulţi dintre ei au suferit exilul şi confiscarea averilor. Împotriva lor s-a recurs chiar şi la pedeapsa cu moartea, deşi nu există indicii că această lege ar fi fost cumva în vigoare în timpul domniei lui Constantin. Totuşi, statul aplicase măsuri de mână forte pentru a-i forţa pe donatişti să se unească cu catolicii, dar, cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi cum ne-a arătat de atunci încolo experienţa, forţa folosită pentru a-i constrânge nu a făcut decât să ajute le dezvoltarea spiritului de facţiune care încolţise. Excitaţi de persecuţie, stimulaţi de discursurile episcopilor lor, mai ales de ale lui Donatus, care era capul şi sufletul partidei lui, ei au trecut la tot felul de manifestări fanatice şi de violenţă. În cele din urmă, Constantin, învăţând din experienţă, a descoperit că putea oferi protecţie bisericii, dar nicidecum nu-i putea asigura pacea, şi a dat un edict prin care le dădea donatiştilor toată libertatea de a se manifesta potrivit convingerilor lor, declarând că acea chestiune era ceva ce ţine de judecata lui Dumnezeu*.

* Neander, vol. 3, p. 244; Robertson, vol. 1, p. 175; Milman, vol. 2, p. 364 Controversa ariană Abia obţinuse biserica pacea din afară în urma edictului din Milan, că a fost tulburată de disensiunile interne. La scurt timp după izbucnirea schismei donatiste în provincia Africa, controversa ariană, avându-şi originea în est, s-a răspândit în toate părţile lumii. Am spus deja că aceste conflicte aprige sunt rodul amar al alianţei nescripturale dintre biserică şi stat. Nu că ele ar fi izvorât în mod necesar din acea unire, ci faptul că împăratul Constantin devenise în mod ostentativ capul bisericii şi prezida adunările ei solemne, făcea ca acele chestiuni problematice de doctrină şi practică să producă multă agitaţie în întreaga biserică, şi nu numai în biserică, ci să aibă o influenţă politică puternică şi în chestiunile lumii. Era ceva inevitabil care ţinea de noua poziţie a bisericii. Imperiul fiind acum creştin, cel puţin în principiu, acele chestiuni ajungeau să fie de interes pentru întreaga lume. Astfel, controversa ariană a fost prima care a sfâşiat întregul trup al creştinătăţii şi a pus în opoziţie neînduplecată partide din fiecare parte a lumii. Erezii asemănătoare celei a lui Arius apăruseră în biserică şi înainte de alianţa ei cu statul, dar rareori s© www.comori.org

149

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

au extins dincolo de graniţele regiunii unde au apărut şi rareori au fost de durată. După câteva dezbateri zgomotoase şi cuvinte de mânie, ele se încheiau şi erezia cădea în dizgraţie şi era uitată. Lucrurile au fost cu totul altfel în controversa ariană. Constantin, care era pe tronul lumii şi îşi asumase rolul de cap unic al bisericii, şi-a impus autoritatea pentru a prescrie şi defini principiile religiei pe care el o stabilise. Cuvântul lui Dumnezeu, voia lui Hristos, locul Duhului Sfânt şi relaţiile cereşti ale bisericii au fost pierdute din vedere, sau, mai curând, nu au fost niciodată cunoscute de împărat. Probabil că el auzise ceva de diferitele opinii care îi divizau pe creştini, dar, în acelaşi timp, el a văzut că ei erau o comunitate din ce în ce mai viguroasă şi mai numeroasă, că ei chiar erau uniţi, cu toate ereziile, şi că rămâneau fermi sub mâna de fier a persecuţiei. Dar el nu a putut vedea şi nu a putut nicidecum înţelege că atunci, în pofida eşecului ei, biserica privea la Domnul ei şi că El era singurul ei sprijin în lume. Mâna fiecărui alt om era împotriva ei şi era condusă de viclenia şi de puterea vrăjmaşului, dar ea mergea prin pustiu bizuindu-se pe Preaiubitul ei, aşa că nici o armă nu putea avea succes împotriva ei. Împăratul, complet ignorant cu privire la relaţia cerească a bisericii, se poate să fi gândit că îi putea oferi protecţie deplină împotriva opresiunii din exterior şi că, prin prezenţa şi puterea lui, îi putea asigura pacea şi liniştea în ceea ce priveşte disensiunile din interior. Dar el nu ştia câtuşi de puţin că pacea în interior nu numai că era ceva care nu sta în puterea lui, ci chiar siguranţa şi viaţa uşoară în lume, pe care el a oferit-o clerului cu multă generozitate, erau ceea ce ducea la discordie şi la inflamarea pasiunilor celor implicaţi în dispute. Astfel, el s-a văzut necontenit asaltat de plângeri şi acuzaţii pe care noii lui prieteni le aduceau unul împotriva celuilalt. Începutul arianismului Arianismul s-a dezvoltat în mod natural din opiniile gnostice, iar Alexandria, cazanul ce clocotea de chestiuni metafizice şi distincţii subtile a fost locul lui de naştere. Paul din Samosata şi Sabelius din Libia, în cel de-al treilea secol, aveau doctrine false asemănătoare cu cele ale lui Arius în secolul al patrulea. Sectele gnostice cu variantele lor şi cea maniheistă, care era o religie persană în care era amestecat ceva din creştinism, pot fi considerate mai curând religii rivale decât facţiuni creştine, deşi şi ele au făcut o lucrare rea printre creştini în ceea ce priveşte învăţătura despre trinitate. Aproape toate ereziile – aşa cum sunt numite în mod obişnuit – au căzut în dizgraţia imperială, iar cei care le-au urmat au fost supuşi unor măsuri penale. Montaniştii, Pauliţii, Novatienii, Marcioniţii şi Valentinienii se numără printre cei proscrişi şi persecutaţi ca secte. Dar o altă erezie, mai adâncă, mai întunecată şi mult mai influentă era pe cale să izbucnească în sânul aşa-numitei sfinte biserici catolice. Lucrurile s-au petrecut în felul următor. Alexandru, episcopul de Alexandria, într-o adunare a presbiterilor săi, pare să se fi exprimat într-un mod ceva mai liber cu privire la Trinitate, când Arius, unul dintre presbiteri, l-a luat la întrebări pe Alexandru cu privire la poziţia lui, pe temeiul că el ar fi susţinut erorile lui Sabelius, care fusese condamnat de biserică. Acea dispută l-a determinat pe Arius să expună propriile lui vederi cu privire la Trinitate, care reprezentau o negare a dumnezeirii Mântuitorului. Arius susţinea că El era, de fapt, numai cea dintâi şi cea mai nobilă dintre făpturile create din nimic de Dumnezeu Tatăl, şi că, deşi era cu mult superior ca putere şi glorie celei mai mari dintre celelalte fiinţe create, El este inferior Tatălui. El mai susţinea şi că, deşi inferior Tatălui ca fire şi ca demnitate, El este chipul Tatălui şi viceregele puterii divine prin care El a făcut lumile. Nu avem declaraţii atât de clare cu privire la cum vedea el Duhul Sfânt*.

* Doctrina blasfemiatoare a lui Arius răsărise din Gnosticism, probabil în cea mai puţin ofensatoare înfăţişare, dar având în mod direct şi inevitabil influenţe distrugătoare în ceea ce priveşte gloria personală a Lui ca Fiu al Tatălui, subminând prin aceasta temelia răscumpărării. Unitarianismul neagă faptul că Domnul Isus este mai mult decât un om, şi astfel neagă până şi naşterea lui supranaturală din fecioara Maria; deşi Socinus a afirmat că numai © www.comori.org

150

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

modificarea survenită în urma înălţării Lui Îl face demn să fie obiect al închinării. Arius pare să fi fost mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte pre-existenţa Lui înainte de a fi venit în lume, recunoscând că El, Fiul lui Dumnezeu a creat universeul, deşi afirma că şi El a fost creat, chiar fiind cea dintâi şi cea mai înaltă dintre creaturi. Nu era negarea existenţei unei personalităţi distincte, ca la Sabelius, ci el îi refuza Fiului, şi, desigur, şi Duhului Sfânt, caracterul adevărat, cuvenit şi esenţial de Divinitate. Nu numai că arianismul este inconsistent cu privire la locul care I se acordă Fiului pe tot parcursul Scripturii, ca şi lucrării infinite a împăcării şi noii creaţii, pentru care vechea creaţie este doar o ocazie, ci ea este în mod clar respinsă de multe pagini din Sfânta Scriptură. Este bine să cităm câteva din acestea. Despre El, care, când S-a născut din femeie, a fost numit Isus, Duhul lui Dumnezeu spune: “Toate lucrurile au fost făcute prin el, şi fără El nu a fost făcut nici un lucru care a fost făcut” (Ioan 1:1-3). Este deci imposibil de conceput o mărturie mai puternică cu privire la existenţa Lui necreată, la personalitatea lui distinctă când era cu Dumnezeu înainte de creaţie şi la natura Lui divină. El este numit aici Cuvântul, ceea ce nu este corespunzător pentru Tatăl, ci pentru Dumnezeu (lăsând astfel loc pentru Duhul Sfânt). Dar, pentru ca să nu fie neglijată consubstanţialitatea Lui, se declară că El este Dumnzeu (Absenţa articolului este aici necesară deoarece meos este predicatul lui AonoV, sub nici o formă cumva inferior în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui, ceea ce ar fi contrariu contextului. Cu adevărat, dacă ar fi fost introdus articolul, ar fi o heterodoxie grosolană, din vreme ce aceasta ar avea efectul de a nega că Tatăl şi Duhul sunt Dumnezeu, rămânând că numai Cuvântul este din Dumnezeire). Mergeţi înapoi în timp şi în creaţie cât de departe puteţi merge cu gândul, “la început era Cuvântul”. Limbajul este extrem de precis. El era la început cu Dumnezeu, nu egeneto. El era, nu în sensul că a luat fiinţă sau a ajuns să fie, ci în sensul că era în Sine, existenţă absolută. Toate lucrurile egeneto au luat fiinţă prin El. El era Creatorul într-un mod atât de desăvârşit încât Ioan adaugă “nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El”. Pe de altă parte, când se spune despre încarnarea Lui - “Cuvântul s-a făcut carne” - în versetul 14, se spune nu hn, ci egeneto. Mai departe, când a venit printre oameni, El este descris ca singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui – limbaj care ar fi de neînţeles şi care ar încurca dacă nu este pentru a arăta faptul că umanitatea Lui nu scade cu ceva Divinitatea Lui şi că există o apropiere nespus de mare între Fiul şi Tatăl. Apoi, în Romani 9:5 avem o expresie bogată şi precisă cu privire la divinitatea supremă şi nederivată a lui Hristos, egal cu Tatăl şi cu Duhul: “Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna! Amin”. Eforturile criticilor heterodocşi arată marea importanţă a adevărului, pe care ei caută zadarnic să-l clatine prin eforturi fireşti care trădează numai insatisfacţia celor care le fac. Nu există în Biblie o predicare mai accentuată a divinităţii. Sigur, nu că Tatăl şi Duhul Sfânt nu ar fi la fel de egali, ci din cauza umilinţei Fiului prin încarnare şi moartea pe cruce este potrivit să afirmăm în modul cel mai deplin supremaţia Lui divină. Mai departe, apostolul spune despre Hristos “El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El. şi pentru El” (Col. 1:15-17). Reveriile gnosticilor sunt aici retezate în mod anticipat, din vreme ce Hristos este prezentat ca fiind Cap al întregii creaţii pentru că El este Creatorul, şi încă Creator al celor mai înalte lucruri invizibile ca şi a tot ceea ce este vizibil. Toate lucrurile se spune că au fost create pentru El, nu numai prin El, din vreme ce El este înainte de toate şi toate se menţin prin El. Singurul pasaj la care trebuie să mai fac referinţă este în Evrei 1, unde apostolul ilustrează plinătatea Persoanei lui Hristos, printre alte scripturi din Vechiul Testament, prin Psalmul 45 şi Psalmul 102. Primul psalm I se adresează ca Dumnezeu şi ca om uns, iar în cel de-al doilea El este numit Yahve, Creatorul, după ce el este văzut vărsându-şi amarul înaintea lui Yahve, ca Mesia cel respins. Este deci imposibil să acceptăm Biblia fără a respinge arianismul ca o calomnie hâdă adusă lui Hristos, total contrară adevărului, pentru că faptul că El a devenit om nu este mai sigur decât că era Dumnezeu înainte de creaţie, fiind El Însuşi Creatorul, Fiul şi Yahve. Din manuscrisele nepublicate ale lui William Kelly. © www.comori.org

151

Istoria Bisericii

Capitolul 10. Constantin

Alexandru, indignat de obiecţiile aduse de Arius, şi din cauza opiniilor lui, l-a acuzat de blasfemie. “Arius cel neevlavios,” a exclamat el, “este un antemergător al Antihristului pentru că a îndrăznit să rostească blasfemii la adresa Răscumpărătorului divin”. Arius a fost judecat de două consilii constituite la Alexandria şi a fost dat afară din biserică. El s-a retras în Palestina, dar cu nici un chip nu s-a lăsat descurajat de căderea în dizgraţie. Mulţi au simpatizat cu el, printre care şi doi prelaţi numiţi Eusebius, unul din Cezareea – istoricul ecleziastic, iar celălalt din Nicomedia – un om cu foarte multă influenţă. Arius a corespondat mult cu prietenii lui, deghizându-şi opiniile lui cele mai ofensatoare, iar Alexandru a emis avertismente împotriva lui şi a refuzat medierea prietenilor lui Arius pentru ca el să fie restaurat. Dar Arius a fost un oponent abil. Istoria îl descrie ca fiind un om înalt şi plin de farmec, calm, palid, cu o înfăţişare supusă, cu o vorbire care-l făcea popular, cu argumentaţie puternică, având o viaţă personală ireproşabilă şi maniere plăcute. Dar, sub un aspect exterior smerit şi chinuit, el ascundea cele mai puternice ambiţii deşarte. Vrăjmaşul îşi alesese bine instrumentul: faptul că părea a avea atât de multe virtuţi îl făcea să fie potrivit pentru scopurile lui, deoarece fără o înfăţişare atât de frumoasă nu ar fi avut puterea de a înşela. Prima impresie a lui Constantin cu privire la controversă Disensiunea a ajuns în curând atât de violentă încât s-a considerat că era necesar să se apeleze la Împărat. La început, el a considerat că toată chestiunea era complet nesemnificativă şi fără nici o importanţă. El le-a scris o scrisoare lui Alexandru şi lui Arius, în care îi mustra pe amândoi că se certau pentru chestiuni nefolositoare şi diferenţe imaginare şi le recomanda să lase la o parte toate sentimentele nepotrivite şi animozităţile şi să trăiască în pace şi unitate*. Este mai mult decât probabil că Împăratul nu s-a gândit deloc la natura gravă a disputei, altfel nu ar fi vorbit despre ea ca despre o bagatelă lipsit de importanţă. Dar, dacă epistola a fost compusă de Hosius, episcop de Cordoba, după cum se consideră în general, nu se poate spune că el era ignorant cu privire la seriozitatea problemei, ci mai curând că el a întocmit documentul potrivit cu sentimentele pe care le-a exprimat Constantin şi potrivit cu ceea ce gândea el. Scrisoarea a fost lăudată de mulţi ca fiind un model de înţelepciune şi moderaţie, şi, dacă chestiunea nu ar fi fost mai importantă decât stabilirea datei pentru sărbătoarea de Paşte, atunci chiar ar fi meritat să fie lăudată, dar era în dispută Divinitatea şi gloria lui Hristos, şi, în consecinţă, şi mântuirea sufletului.

* Vedeţi scrisoarea în scrierea lui Eusebius: Life of Constantine, 2. 64-72 Hosius a fost trimis în Egipt ca emisar imperial, fiindu-i încredinţată rezolvarea problemei. Dar el a descoperit că disensiunile rezultate din acea controversă erau atât de mari încât ambele partide refuzau să asculte mustrările episcopului, deşi el se sprijinea şi pe autoritatea suveranului.

© www.comori.org

152

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea Constantin a fost deci obligat să privească mai îndeaproape natura disputei şi a început să înţeleagă că nu era ceva nesemnificativ, ci ceva de mare importanţă, chiar esenţial, drept care a hotărât să convoace o adunare a episcopilor pentru a stabili care este doctrina adevărată şi a termina odată pentru totdeauna – cum în zadar spera el – acea înclinaţie spre dispute ostile. Toate cele necesare pentru călătoria episcopilor au fost asigurate din banii publici, ca şi cum ar fi fost o problemă a statului. În iunie 325 a avut loc la Niceea, în Bitinia, primul consiliu general al bisericii. Au fost prezenţi cam 318 episcopi, în afară de un număr foarte mare de preoţi şi diaconi. “Floarea slujitorilor lui Dumnezeu,” după cum spune Eusebius, “din toate bisericile din Europa, Africa şi Asia s-a strâns laolaltă”. Spectacolul a fost ceva cu totul nou, şi, în mod sigur, a fost ceva complet nou şi pentru episcopii înşişi. Nu cu mulţi ani în urmă ei erau ţinte însemnate pentru cea mai crudă persecuţie, când, din cauza întâietăţii pe care o aveau, fuseseră aleşi ca victime speciale pentru politica de exterminare dusă de guvern. Mulţi dintre ei purtau pe trupul lor semnele suferinţelor lor pentru Hristos. Ei ştiau ce înseamnă să fie în exil, să lucreze în mine, să fie expuşi la tot felul de umilinţe şi insulte, dar totul se schimbase până într-atât încât abia de-şi puteau da seama dacă era realitate şi nu vis. Li se deschiseseră porţile şi Împăratul lumii era pe post de moderator al adunării. Nimic nu putea confirma şi declara mai clar întregii lumi trista cădere a bisericii decât punerea ei în slujba statului, după cum o arăta poziţia Împăratului în aceste consilii. El a ajuns la Niceea abia pe 3 iulie. În ziua următoare, episcopii s-au strâns în sala palatului care fusese pregătită special în acel scop. De la Eusebius aflăm că adunarea aştepta în deplină tăcere când cei mai mari funcţionari ai statului şi demnitari au intrat în sală şi au aşteptat tremurând apariţia Împăratului. În cele din urmă, Constantin a apărut îmbrăcat în veşminte splendide, iar episcopii au fost ameţiţi de strălucirea aurului şi a pietrelor preţioase de pe hainele lui. Întreaga adunare s-a ridicat pentr a-l onora. El a înaintat spre un tron de aur pregătit pentru el, lângă care a stat rămas în picioare până a fost invitat să se aşeze, arătând respect faţă de demnitarii spirituali. După ce a fost cântată o cântare de laudă, el a dat un îndemn cu privire la importanţa păcii şi a unităţii. Consiliul a avut sesiuni timp de două luni şi s-ar părea că şi Constantin a fost prezent la cea mai mare parte a sesiunilor, ascultând cu răbdare şi vorbind liber cu diferiţi prelaţi. Crezul din Niceea Faimoasa mărturisire numită de obicei “Crezul din Niceea” a fost rezultatul unor lungi şi solemne deliberări ale adunării. Ei au luat o hotărâre împotriva opiniilor lui Arius şi au susţinut cu fermitate învăţăturile despre Sfânta Trinitate, despre adevărata dumnezeire a lui Hristos şi că El este una cu Tatăl în putere şi glorie. Arius însuşi a fost adus înaintea consiliului şi chestionat cu privire la credinţa lui. El nu a ezitat să-şi repete, potrivit credinţei lui, învăţăturile false cu care tulburase pacea bisericii. Când îşi prezenta blasfemiile, episcopii, de comun acord, şi-au astupat urechile şi au strigat că opiniile unuia atât de neevlavios trebuie să fie anatema împreună cu autorul lor. Sf. Atanasius, deşi pe atunci era numai diacon, a atras atenţia întregului consiliu prin zelul pe care l-a arătat în apărarea adevăratei credinţe şi prin felul pătrunzător în care a cercetat şi a dat la iveală tertipurile ereticilor. Vom reveni la nobilul Atanasius mai târziu. La faimosul crez au subscris toţi episcopii prezenţi, cu excepţia câtorva arieni. Odată prezentată înaintea lui Constantin decizia consiliului, el a recunoscut imediat că acel consens unanim al consiliului era lucrarea lui Dumnezeu şi a primit aceasta cu respect şi a declarat că oricine refuză să se supună hotărârii © www.comori.org

153

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

trebuie să fie exilat. Auzind aceasta, de teamă, arienii au subscris şi ei crezului compus de consiliu, expunându-se acuzaţiei că erau necinstiţi. Numai doi episcopi – Secundus şi Theonas, ambii egipteni, au continuat să adere la Arius şi au fost exilaţi în Iliria. Eusebius din Nicomedia şi Theognis din Niceea, au fost condamnaţi după trei luni şi trimişi în exil de Împărat. Au fost date pedepse severe împotriva celor care l-au urmat pe Arius şi toate cărţile lui au fost condamnate să fie arse, ba chiar s-a considerat un delict ascunderea vreunei scrieri de-a lui. Odată încheiată lucrarea, episcopii s-au dus fiecare în provincia lui. În afară de declaraţia solemnă a opiniei lor cu privire la problema de doctrină, ei au pus punct şi problemei cu privire la data sărbătoririi Paştelui* şi au mai rezolvat încă câteva probleme care le-au fost puse înainte.

* Bisericile din est au sărbătorit Paştele din perioada timpurie, ca o comemorare a crucificării lui Hristos, ceea ce corespundea Paştelui iudaic, în a paisprezecea zi a lunii. Aceasta se poate să fi rezultat din faptul că în est erau mulţi convertiţi dintre iudei. Bisericile din vest au ţinut sărbătoarea ca o comemorare a învierii. Diferenţa cu privire la dată a dus la o lungă şi aprinsă controversă. Dar, după multe dispute între bisericile din est şi cele din vest, s-a hotărât ca să fie comemorată învierea în toată creştinătatea. Astfel, Paştele este duminica următoare celei de-a paisprezecea zile a lunii pascale, ceea ce este după 21 martie, astfel încât dacă acea a paisprezecea zi se întâmplă să fie duminica, sărbătoarea este în duminica următoare. Poate fi în orice duminică din cele cinci săptămâni dintre 22 martie şi 25 aprilie. Constantin se răzgândeşte Din vreme ce Împăratul nu avea o raţionamente proprii în chestiunile ecleziastice şi este cert că nu avea discernământ spiritual în controversele doctrinare, nu se putea conta pe a rămâne continuu în favoarea lui. Ultimii doi ani din istoria lui Constantin au fost plini de evenimente, astfel încât l-au făcut să se răzgândească cu privire la arianism. În acelaşi an în care a convocat consiliul de la Niceea, el a dat ordine să fie executat Crispus, fiul lui cel mai mare şi să fie ucisă prin sufocare în baie Fausta, soţia lui, cu care fusese căsătorit timp de aproape douăzeci de ani. Istoria nu poate găsi pentru aceste fapte ale întunericului alte motive decât o josnică gelozie. Se spune că înţelepciunea şi vitejia lui Crispus în înfrângerea finală a lui Licinus a stârnit gelozia tatălui său, şi probabil că aceasta a fost înteţită şi de Fausta, care era mama lui vitregă. Ştiind că i se aduseseră multe reproşuri pentru cruzimea faţă de propriul lui fiu, el a ordonat uciderea Faustei din remuşcări şi pentru că se simţea nenorocit. După ce am spus destul de clar cum apreciem ca necurată alianţa dintre biserică şi stat, considerăm că am spus suficient despre viaţa privată a Împăratului pentru ca cititorul să poată aprecia în ce măsură cineva atît de mânjit de sânge era apt, sau, mai curând era inapt să prezideze un consiliu creştin. Din ziua aceea şi până azi, această biserică de stat a fost expusă aceleiaşi întinări, fie prin persoana regelui fie a celui delegat de el. Constanţia, văduva lui Licinus şi sora lui Constantin avea multă influenţă asupra fratelui ei. Ea îi simpatiza pe arieni şi era sub influenţa lor. Pe patul ei de moarte, în anul 327, ea a reuşit să-l convingă pe fratele ei că lui Arius i se făcuse o nedreptate şi a reuşit să-l facă să-l invite pe Arius la curtea lui. Constantin l-a invitat, şi Arius a apărut prezentându-i împăratului mărturisirea lui de credinţă. El a exprimat într-un mod general credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi l-a rugat pe Împărat să pună capăt speculaţiilor inutile pentru ca schisma să fie vindecată şi, uniţi cu toţii, să se roage împreună pentru domnia paşnică a Împăratului şi a familiei lui. Prin mărturisirea lui credibilă şi discursurile lui frumoase, el a câştigat. Constantin s-a arătat satisfăcut, şi, în schimb, Arius şi cei care-l urmau au căpătat favoare la curte. Cei exilaţi au fost rechemaţi. Numai o suflare a curţii imperiale a schimbat aspectul exterior al întregii biserici. Partida ariană a ajuns să aibă influenţă asupra Împăratului şi să se folosească de acea influenţă. Atanasius, episcop de Alexandria © www.comori.org

154

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Atanasius a avut un rol deosebit în consiliul de la Niceea; zelul şi abilităţile lui l-au desemnat dintr-o dată şef al partidei ortodoxe şi cel mai puternic antagonist al arienilor. La moartea lui Alexandru, în anul 326, el a fost înălţat în demnitatea de episcop de Alexandria prin vocea fraţilor săi. Pe atunci el avea numai treizeci de ani, şi, cunoscând ceva despre pericolele ca şi despre onorurile funcţiei, el ar fi preferat o poziţie care să implice mai puţine responsabilităţi, dar în final a cedat la dorinţele pline de afecţiune ale adunării. El a deţinut acea poziţie timp de aproape jumătate de secol şi tot timpul vieţii lui a fost devotat în slujba pentru Domnul şi adevărul Lui. El a continuat până la capăt statornic în credinţă şi inflexibil în ceea ce priveşte ţelul lui, potrivit poziţiei pe care a apărat-o cu nobleţe în consiliul de la Niceea. Divinitatea lui Hristos era pentru el nu doar o opinie speculativă, ci sursa de putere pentru toată viaţa lui creştină. Şi nicăieri nu va mai găsi vreodată cineva, după cum ne asigură apostolul: “şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1. Ioan 5:11-12). Această viaţă este în singurul Fiu născut din Tatăl. El este viaţa eternă. Şi această viaţă, spre lauda gloriei harului lui Dumnezeu, le este dată tuturor celor care cred în adevăratul Hristos al lui Dumnezeu. Primindu-L pe Hristos primim viaţa eternă şi devenim fii ai lui Dumnezeu – moştenitori ai lui Dumnezeu – şi moştenitori împreună cu Hristos. Această viaţă nu este în posesia vreunei creaturi, fie ea cât de înălţată. Îngerii sfinţi au o existenţă necontenită şi binecuvântată prin puterea lui Dumnezeu, dar creştinul are viaţa eternă prin credinţa în Hristos, prin harul lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai fatal pentru bunăstarea sufletului omenesc decât învăţătura lui Arius. Dar, să revenim la istoria noastră. Promovarea lui Atanasius ca episcop de Alexandria a fost o mare bucurie şi speranţă pentru prietenii lui, dar i-a umplut de resentimente pe duşmanii lui, care l-au văzut mare conducător al catolicilor* pe episcopul bisericii din care fusese dat afară Arius. Acum ei au văzut că episcopul se bucura de afecţiunea poporului şi era sprijinit de sute de episcopi care erau fideli marii episcopii de Alexandria. Ei cunoşteau puterea lui şi zelul lui neabătut pentru apărarea hotărârilor Consiliului de la Niceea şi puteau aprecia corect că, dacă avusese o atât de mare influenţă fiind doar în poziţia de persoană particulară, trebuiau să se aştepte la mult mai mult când era într-o poziţie atât de proeminentă. De aceea, ei au făcut planuri şi şi-au unit forţele pentru a-l răsturna.

* Termenul Biserica Catolică, aşa cum a fost folosit de Constantin înseamnă pur şi simplu biserica oficială. Atanasius contestă autoritatea lui Constantin Eusebiu din Nicomedia a recurs la început la măsuri aparent prietenoase faţă de Atanasius pentru a-l face să-l reprimească pe Arius în comuniune în biserică, dar, eşuând complet în aceasta, l-a influenţat pe Împărat să-i poruncească. A fost dat un decret imperial ca Arius şi toţi prietenii lui care voiau să reia legăturile cu biserica catolică să fie primiţi, fiind informat că, dacă refuza aceasta, el urma să fie destituit şi trimis în exil. Totuşi Atanasius nu a fost intimidat de edictele imperiale, ci a răspuns ferm că el nu putea primi persoane care fuseseră condamnate printr-o hotărâre a întregii biserici. “Constantin, spre uimirea lui,” spune Milman, “a descoperit că un edict imperial – care ar fi fost ascultat cu tremur şi primit cu supunere de la un capăt al Impreiului roman la celălalt, chiar dacă el ar fi revoluţionat complet politica sau ar fi periclitat proprietatea şi privilegiile a mii de oameni – a fost nesocotit în mod deliberat şi constant de un singur episcop creştin. Pe parcursul a două domnii, Atanasius a contestat autoritatea Împăratului”*. El a suferit persecuţia, calomnia şi exilul; viaţa lui a fost deseori în pericol pentru că apăra marele adevăr fundamantal al divinităţii Domnului binecuvântat. El a fost pe punctul de a fi martirizat nu pentru marea deosebire faţă de păgânism, ci pentru învăţătura centrală a credinţei creştine.

© www.comori.org

155

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

* History of Christianity, vol. 2, p. 540 O mulţime de plângeri împotriva lui Atanasius au fost prezentate înaintea Împăratului de partida ariană, sau, mai curând, de partida eusebiană. Detaliile legate de acuzaţii ar depăşi cadrul lucrării noastre, dar trebuie totuşi să urmărim în continuare firul argintiu prin acest martor nobil şi credincios. Cea mai gravă acuzaţie era că Atanasius a trimis o sumă de bani cuiva în Egipt cu scopul de a face o conspiraţie împotriva Împăratului. I s-a poruncit să se înfăţişeze pentru a răspunde la acuzaţii. Prelatul s-a supus şi a stat înaintea lui. Dar înfăţişarea lui Atanasius, un om cu o putere deosebită asupra minţii altora, pare să fi copleşit sufletul lui Constantin. Acuzaţiile frivole şi neîntemeiate au fost demontate triumfător de Atanasius înaintea unui tribunal constituit de duşmanii lui şi a fost dovedită virtutea lui de netăgăduit. Aşa de mare efect a avut prezenţa lui Atanasius asupra Împăratului încât acesta l-a numit om al lui Dumnezeu şi i-a considerat pe adversarii lui autori ai tulburărilor şi diviziunilor. Dar acea impresie a fost de scurtă durată, el rămânând în continuare dominat de partida eusebiană. Consiliul de la Tyr În anul 334, Atanasius a fost chemat la Cezareea să se înfăţişeze înaintea unui consiliu. El a refuzat pe temeiul că acel tribunal era compus de vrăjmaşii lui. Anul următor a fost citat înaintea unui alt consiliu, care urma să se întrunească la Tyr, sub autoritatea imperială. La acela s-a prezentat. Peste o sută de episcopi au fost prezenţi şi a condus o comisie de laici a Împăratului. Împotriva prelatului neînfricat au fost aduse multe acuzaţii, dar cele mai grave şi singurele asupra cărora ne vom opri sunt cele de magie şi crimă. S-a spus că el l-a ucis pe Arsenius, un episcop din Milet, că i-a tăiat o mână şi apoi a folosit-o pentru ritualuri magice. Şi chiar a fost prezentată mâna. Dar Atanasius era pregătit pentru acea acuzaţie şi Dumnezeul adevărului era cu el. El i-a întrebat pe cei de faţă dacă vreunul dintre ei îl cunoscuse pe Arsenius. El fusese cunoscut bine de mai mulţi. În tribunal a fost introdus pe neaşteptate un om înfăşurat cu totul într-o manta. Atanasius i-a descoperit întâi capul. Omul a fost recunoscut imediat că era Arsenius, cel care se spunea că fusese omorât. Apoi i-au descoperit mâinile şi s-a dovedit că Arsenius era viu şi nu fusese mutilat. Partida ariană făcuse tot ce-i sta în putere pentru a-l ascunde pe Arsenius, dar Domnul a fost alături de slujitorul Lui nevinovat şi prietenii lui Atanasius au reuşit să-l găsească. Încă odată a fost dată pe faţă răutatea arienilor cei fără principii şi nevinovăţia lui Atanasius a triumfat. Dar vrăjmaşii neînduplecaţi ai episcopului au mai găsit aucuzaţii împotriva lui. El s-a mai înfăţişat încă odată la Constantinopole pentru a răspunde personal în prezenţa Împăratului. Atunci ei eu renunţat la vechile acuzaţii şi au ales o nouă acuzaţie care urmărea să stârnească gelozia Împăratului: ei au afirmat că Atanasius ameninţa să oprească navele cu pânze încărcate cu grâne ca să nu mai plece din portul Alexandria la Constantinopole. Aşa ar fi produs o foamete în noua capitală. Acea acuzaţie leza mândria Împăratului, aşa că, fie pentru că a crezut acuzaţia, fie pentru că voia să îndepărteze o persoană care avea atât de multă influenţă, el l-a exilat la Treves, în Galia. Hotărârea a fost în mod clar nedreaptă. Moartea lui Arius Nici Constantin, nici Arius nu au supravieţuit mult timp după exilarea lui Atanasius. Arius a subscris la un crez ortodox, iar Constantin a acceptat mărturisirea lui. El a trimis după Alexandru, episcopul de Constantinopole, şi i-a spus că Arius trebuia să fie primit în comuniune ziua următoare, care era duminica. Alexandru, care avea aproape o sută de ani, a fost foarte tulburat de ordinele Împăratului. El a intrat în biserică şi s-a rugat cu toată puterea ca Domnul să împiedice o asemenea profanare. În seara acelei zile, Arius vorbea cu un ton triumfător despre ceremoniile de a doua zi, dar Domnul auzise rugăciunile bătrânului său slujitor şi hotărâse altfel, aşa că tocmai în acea noapte marele ereziarh a murit. Sfârşitul lui este relatat cu detalii care amintesc de moartea marelui trădător Iuda. Nu avem informaţii ce © www.comori.org

156

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

efect a avut acel eveniment asupra lui Constantin, dar el a murit la scurt timp după aceea, în al şaizeci şi patrulea an de viaţă.*

* Vedeţi Robertson - Church History, vol I, p. 199; Cave – Lives of the Fathers, vol. 2, p. 145 Reflecţii asupra domniei lui Constantin Înainte de a continua istoria noastră generală, considerăm că este bine să ne oprim un moment şi să vedem importanţa marilor schimbări care au avut loc, atât în ceea ce priveşte poziţia bisericii cât şi în lume în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Nu ar fi o exagerare să spunem că biserica a trecut prin cea mai mare criză din istoria ei, iar declinul idolatriei poate fi considerat cel mai important eveniment din întreaga istorie a lumii. La scurt timp după potop idolatria era predominantă printre naţiunile pământului, iar Satan, prin viclenia lui, era obiectul închinării lor. Dar întregul sistem al idolatriei era sortit să dispară în întreaga lume romană, şi chiar dacă nu ar fi fost desfiinţat de Constantin, el totuşi primise deja rana de morte. Nu există nici un dubiu că biserica pierduse mult în urma alianţei cu statul: ea a încetat să mai fie o comunitate separată şi nu mai era guvernată exclusiv de voia lui Hristos. Ea a renunţat la independenţa ei, şi-a pierdut caracterul ceresc şi a ajuns să se identifice cu interesele şi pasiunile puterii conducătoare. Toate acestea sunt ceva extrem de trist şi sunt roadele necredinţei ei. Dar, pe de altă parte, lumea a avut mult de câştigat în urma schimbării, şi acesta este un aspect pe care nu se cuvine să-l neglijăm atunci când deplângem felul în care a eşuat biserica. Stindardul crucii s-a ridicat peste tot imperiul; Hristos a fost proclamat în mod public unicul Mântuitor al omenirii, iar Sfintele Scripturi au fost recunoscute ca fiind cuvântul lui Dumnezeu şi singurul îndrumător sigur spre binecuvântarea eternă. Biserica mărturisitoare era, fără-ndoială, la un nivel spiritual jos înainte de a fi ajuns să se alieze cu puterea civilă, astfel încât ea a gândit mai mult la confortul ei decât la misiunea ei şi la binecuvântarea celorlalţi. Cu toate acestea, Dumnezeu s-a putut folosi şi de aceste noi posibilităţi pentru a grăbi dispariţia din lumea romană a grozavei urâciuni a idolatriei. Legislaţia generală a lui Constantin dă dovezi despre lucrarea tăcută a principiilor creştine, şi efectul acelor legi umane s-a simţit mult în afara limitelor comunităţii creştine. El a dat legi pentru ca duminica să fie sărbătoare, legi împotriva vânzării ca sclavi a copiilor, care era o practică obişnuită printre păgâni ca şi împotriva furtului de copii pentru vânzare şi multe alte legi cu caracter social şi moral, care sunt consemnate în istoriile pe care le-am menţionat deja. Dar evenimentul cu cea mai mare influenţă din toată domnia lui a fost căderea idolilor şi ridicarea lui Hristos. Se spune că etiopienii şi ibericii au fost convertiţi la creştinism în timpul domniei lui. Fiii lui Constantin - anii 337 - 361 Succesorii lui Constantin au fost cei trei fii ai săi: Constantin, Constanţius şi Constans, care fuseseră educaţi în credinţa evangheliei şi au fost numiţi Cezari de tatăl lor, iar la moartea lui au împărţit între ei imperiul. Constantin a obţinut Galia, Spania şi Britania, Constanţius provinciile asiatice împreună cu capitala, Constantinopole, iar Constans a stăpânit Italia şi Africa. Începutul noii domnii, ca de obicei în acele vremuri, a fost caracterizat de uciderea rudelor care ar fi putut deveni cândva rivali la tron, dar, pe lângă vechile rivalităţi politice obişnuite, a mai apărut un element nou, şi anume controversa religioasă. Fiul cel mai mare, Constantin i-a favorizat pe catolici, şi, la începutul domniei lui, l-a chemat din exil pe Atanasius şi l-a reaşezat ca episcop de Alexandria. Dar, în anul 340, Constantin a fost ucis în timpul invaziei Italiei şi Constans a luat în stăpânire teritoriile fratelui său, devenind astfel suveran peste două treimi din imperiu. El a fost favorabil deciziilor Consiliului de la Niceea şi a fost în mod ferm de partea cauzei lui Atanasius. Constanţius, împărăteasa lui şi curtea lui au fost de partea arianismului. Astfel a © www.comori.org

157

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

început războiul religios dintre cei doi fraţi, dintre este şi vest, şi a fost purtat în mod nedrept şi inuman, ca să nu mai spunem nimic despre duhul de pace al creştinismului. Constanţius, asemenea tatălui său, sa amestecat mult în chestiunile bisericii, pretinzând că era teolog, şi pe tot parcursul domniei lui imperiul a fost continuu tulburat de controversa religioasă. Consiliile au ajuns atunci să fie atât de frecvente încât au fost înfiinţate case din bani publici pentru găzduirea episcopilor care erau mereu în călătorie. Se constituiau consilii de o parte pentru a se opune consiliilor constituite de cealaltă parte. Dar, din vreme ce atât principalele evenimente din acea perioadă cât şi firul de argint al harului lui Dumnezeu se leagă de Atanasius, revenim la istoria lui. Istoria lui Atanasius După un exil de doi ani şi patru luni, Atanasius a fost repus în drepturi în dioceza lui de către Constantin cel tânăr, fiind primit cu bucurie de turma lui. Dar moartea acelui prinţ l-a expus pe Atanasius la o a doua persecuţie. Constanţius, care este descris ca un om vanitos dar slab a ajuns în scurt timp complicele secret al eusebienilor. La sfârşitul anului 340 sau la începutul lui 341, s-a întrunit un consiliu la Antiohia pentru sfinţirea unei splendide biserici a cărei fundaţie fusese pusă de Constantin cel bătrân. Se spune că acolo au fost cam nouăzeci şi şapte episcopi, dintre care patruzeci erau eusebieni. Printre canoanele care au fost emise s-a hotărât, cu o aparentă justeţe, ca un episcop demis de un sinod să nu-şi poată relua funcţia înainte de a fi absolvit prin judecata unui alt sinod având o autoritate la fel de mare. Această lege a fost emisă cu referire în mod special la cazul lui Atanasius, iar consiliul a pronunţat, sau, mai curând, a confirmat degradarea lui. Grigore, un capadocian cu temperament violent, a fost numit episcop, iar Filagrinus, prefectul Egiptului, a primit ordine să sprijine noul primat cu puterea civilă şi militară a provinciei. Pentru că Atanasius era favoritul poporului, ei au refuzat să aibă un episcop impus de Împărat. Au urmat scene de dezordine, violenţă şi profanări. “Violenţa a ajuns să fie necesară pentru a sprijini nedreptatea,” spune Milner, “şi un prinţ arian a fost obligat să calce pe urmele predecesorilor lui păgâni pentru a sprijini ceea ce el numea biserică”. Atanasius, asuprit de prelaţii din Asia, s-a retras din Alexandria şi a petrecut trei ani la Roma. Pontiful roman, Iulius, cu un sinod de cincizeci de episcopi din Italia l-a pronunţat nevinovat şi l-a confirmat în comuniunea bisericii. Nu mai puţin de cinci crezuri au fost compuse de episcopii din răsărit în strângerile de la Antiohia între 341 şi 345, cu scopul de a ascunde adevăratele lor opinii, dar nici unul dintre ele nu a exclus complet elementele ariane, deşi poziţiile cele mai ofensive ele arianismului au fost condamnate. Cei doi împăraţi, Constanţius şi Constans, au ajuns să dorească să vindece ruptura care era între bisericile din est şi cele din vest, şi, ca urmare, au convocat un consiliu la Sardica, în Iliria, în anul 347, pentru a hotărâ chestiunile disputate. După ce nouăzeci şi patru de episcopi din vest şi douăzeci şi unu din est s-au strâns şi au cercetat ambele părţi, s-a luat o hotărâre în favoarea lui Atanasius, partida ortodoxă l-a restaurat pe primatul de Alexandria care a fost persecutat şi i-a condamnat pe toţi cei care au fost împotriva lui ca inamici ai adevărului. Între timp a murit şi intrusul Grigore, şi Atanasius, după un exil de opt ani, a fost primit la Alexandria cu bucurie universală. “Intrarea arhiepiscopului în capitala lui,” spunea cineva, “a fost o procesiune triumfală: absenţa lui şi persecuţiile au făcut ca el să le fie şi mai scump alexandrienilor, iar faima lui s-a răspândit din Etiopia până în Britania, în întreaga lume creştină”. După moartea lui Constans, prietenul şi protectorul lui Atanasius, în anul 350, laşul Constanţius a simţit că era momentul să se răzbune pe Atanasius pentru afronturile pe care le suferise personal, cum nu îl mai avea pe Constans ca să-l apere. Dar existau dificultăţi în cale împlinirii dorinţelor lui. Dacă ar fi hotărât omorârea celui mai eminent cetăţean, ordinul crud ar fi fost executat fără ezitare, dar condamnarea şi uciderea unui episcop atât de popular trebuia să fie făcută cu multă grijă, nu în grabă, şi mai ales cu o aparentă justeţe. Arienii au trecut la lucru şi şi-au reînnoit uneltirile. Au fost convocate mai multe consilii. Consiliile de la Arles şi Milano © www.comori.org

158

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

În anul 353 a avut loc un sinod la Arles, iar în 355 un altul la Milano. Peste trei sute de episcopi au fost prezenţi la cel din urmă. Sesiunile consiliului au avut loc în palat, Constanţius fiind prezent cu gărzile lui. Condamnarea lui Atanasius a fost prezentată cu talent ca fiind unica măsură de natură să readucă pacea şi unitatea bisericii catolice. Dar prietenii primatului i-au fost credincioşi conducătorului lor şi cauzei adevărului. Ei l-au asigurat pe Împărat în modul cel mai curajos şi în duhul cel mai creştin că nici speranţa favorii lui, nici teama de resentimentele lui nu îi va determina să se alăture celor care-l condamnau în absenţă pe un slujitor al lui Hristos nevinovat şi onorabil. Disputa a fost îndelungă şi înverşunată şi a prezentat un interes deosebit, ochii întregului imperiu fiind aţintiţi asupra unui singur episcop. Dar împăratul arian era nerăbdător, şi, înainte de dizolvarea consiliului de la Milano, arhiepiscopul Alexandriei a fost destituit şi exilat. A urmat o persecuţie generală împotriva tuturor celor care îl simpatizau, care a avut şi scopul de a-i face să se conformeze în totul opiniei Împăratului. Şi persecuţia a fost atât de dură încât partida ortodoxă a strigat că era o revenire a zilelor lui Nero. Atanasius însuşi s-a refugiat în pustiurile Egiptului. Moartea şi succesorii lui Constanţius În anul 361 a murit Constanţius, patronul arienilor. Ca şi tatăl lui, el a amânat botezul până cu puţin înainte de a muri. Zilele bune ale arienilor au luat sfârşit. Iulian, numit în mod obişnuit cel apostat, i-a urmat la tron, şi, probabil pentru a-şi arăta indiferenţa totală faţă de chestiunile teologice în dispută, a poruncit restaurarea episcopilor care fuseseră exilaţi la porunca lui Constanţius. După o scurtă domnie de douăzeci şi două de luni şi o zadarnică încercare de a reînvia păgânismul, el a murit pe neaşteptate rănit la piept de o săgeată persană. Iovian, care i-au urmat la tron lui Iulian mărturisea credinţa creştină. El este primul dintre împăraţii romani care a prezentat ceva care seamănă a fi dovezi clare că iubea adevărul aşa cum este în Isus. Pare să fi fost un creştin sincer înainte de a fi ajuns pe tron, din vreme ce îi spusese lui Iulian că mai curând şiar părăsi slujba decât să renunţe la religia lui. Cu toate acestea, Iulian l-a preţuit şi l-a ţinut aproape de el până la moartea lui. Armata se declara creştină şi Labarum-ul, care fusese înlăturat în timpul domniei lui Iulian a fost adus din nou în fruntea oştii. Iovian învăţase din vremurile de mai înainte că religia nu poate înainta prin forţă. De aceea, el a oferit toleranţă deplină supuşilor săi păgâni, iar, în ceea ce priveşte dezbinările dintre creştini, el a declarat că nu avea să molesteze pe nimeni din cauza religiei, ci că avea să arate dragoste faţă de toţi cei care urmăreau pacea şi bunăstarea bisericii lui Dumnezeu. Atanasius, auzind de moartea lui Iulian, s-a întors la Alexandria, spre plăcuta surpriză a alor săi. Iovian i-a scris lui Atanasius confirmându-l în funcţie şi l-a invitat la curtea lui. Episcopul s-a conformat. Împăratul avea nevoie de învăţătură şi de sfaturi. Prin relaţie directă, Atanasius a câştigat influenţă asupra lui Iovian, vrăjmaşii lui nereuşind, după multe încercări, să strice acea relaţie. Dar domnia prinţului creştin a durat numai opt luni. El a fost găsit mort în pat la 17 februarie 364. Se presupune că a fost sufocat de fumul de la mangal. Lui Iovian i-au urmat doi fraţi – Valentinian şi Valens, primul guvernând în vest iar cel de-al doilea în est. Se spune că, în chestiunile cu privire la biserică, Valentinian a urmat planul lui Iovian şi a evitat să se amestece cumva în chestiuni doctrinare, dar a aderat cu tărie la crezul de la Niceea. Ca soldat şi om de stat, el a avut mari talente. Se spune că ambii fraţi s-au expus pericolului de a mărturisi credinţa creştină în timpul domniei lui Iulian, dar Valens a fost mai târziu câştigat pentru arianism prin soţia lui, care l-a convins să fie botezat de episcopul arian de Constantinopole. Se spune că episcopul a stors de la el un jurământ ca să-i persecute pe catolici. Oricum ar fi, este cert că, la scurt timp după botez, el a arătat mult zel în favoarea arienilor şi i-a persecutat greu pe ecleziastici pentru că aderau la crezul de la Niceea şi pentru că prin aceea ei aveau o influenţă. Sub Valens, în anul 367, Atanasius a fost încă odată atacat de arieni – vrăjmaşii evlaviei creştine. Tatian, guvernatorul Alexandriei, a încercat să-l alunge din oraş, dar simţind că poporul era foarte favorabil © www.comori.org

159

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

venerabilului episcop, pentru un timp nu a îndrăznit să execute ordinele primite. Între timp, Atanasius, ştiind ceea ce se pregătea, s-a retras în linişte şi a rămas timp de patru luni ascuns în mormântul tatălui său. Era a patra oară când fugea din Alexandria. Valens, s-ar părea că din cauză că se temea de popor, l-a rechemat şi i-a permis să-şi desfăşoare lucrarile de păstorire fără a mai fi stânjenit, ceea ce el a şi făcut până în anul 373, când a fost chemat de la lucrarea de pe pământ la odihna din cer. Valens a pierit într-o bătălie cu goţii în anul 378, după o domnie de paisprezece ani. Serviciile pe care le-a adus Atanasie bisericii Suntem înclinaţi să credem că, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, Atanasius a fost folosit pentru a păzi biserica de erezia ariană, care ameninţa să facă să dispară din creştinism atât numele cât şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Vrăjmaşul nu a dorit altceva decât să se ajungă la un sistem fără Hristos, care ar fi dus la o părăsire completă a creştinismului. Dar consiliul de la Niceea a fost folosit de Dumnezeu pentru a răsturna planurile lui rele. Afirmarea dumnezeirii lui Hristos şi a Duhului Sfânt ca egali cu Dumnezeu Tatăl a fost mult binecuvântată de Dumnezeu atunci, şi continuă să fie până şi azi. Deşi biserica a fost necredincioasă şi a alunecat în lume până “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”, în îndurarea Lui, Domnul a făcut să se ridice o mare mărturie pentru Numele Lui cel sfânt şi pentru credinţa sfinţilor Săi. Istoricii, atât cei civili cât şi cei ecleziastici, dau cea mai onorantă mărturie despre capacitatea, activitatea, constanţa, lepădarea de sine şi zelul neobosit al lui Atanasius în apărarea doctrinei sfintei trinităţi. “Ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea” - sunt cuvinte care, nu ne-ndoim, se referă la fidelitatea lui Atanasius şi a prietenilor lui, ca şi la cea a credincioşilor din alte timpuri. Biruitorii despre care se spune în acest mesaj erau, fără-ndoială, cuprinşi în aceasta, dar Domnul nu permite ca ei să fie văzuţi sau consemnaţi de istoric. Ei erau cei ascunşi de Dumnezeu şi hrăniţi de mana ascunsă. Ei vor avea o poziţie de mare intimitate alături de Domnul în glorie: “Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă, şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie decât cel care-l primeşte” (Apocalipsa 2:17). Creştinismul sub domnia lui Graţian Lui Valentinian i-a urmat, în 375, fiul lui, Graţian. El avea atunci numai şaisprezece ani. El l-a primit drept coleg nominal pe fratele lui vitreg, mai tânărul Valentinian, şi la puţin timp după aceea l-a ales pe Teodosius în calitate de coleg activ, căruia i-a încredinţat suveranitatea în est. Graţian a fost educat în credinţa creştină şi a dat dovadă că era un credincios adevărat. El a fost primul împărat roman care a refuzat titlul şi veşmântul de mare preot al vechii religii. El a spus: “Cum ar putea un creştin să fie mare preot al idolatriei? Este o urâciune înaintea Domnului”. Astfel vedem de timpuriu, în evlavia acestui tânăr prinţ, efectele mărturiei celor credincioşi. Ce lucru nou şi ciudat ca un prinţ tânăr să se suie pe tronul durilor cezari la numai şaisprezece ani! Dar el a fost smerit, după cum a fost şi evlavios. Fiind conştient de neştiinţa lui în ceea ce priveşte cele divine, el i-a scris lui Ambrozie, episcopul de Milano, ca să-l viziteze. Îi spunea: “Vino să-l înveţi învăţătura mântuirii pe unul care crede cu adevărat, nu ca să cercetăm controverse ci ca revelaţia lui Dumnezeu să locuiască mai deplin în inima mea”. Ambrozie i-a răspuns satisfăcut până la extaz: “Preacreştine prinţ, modestia şi nu lipsa de afecţiune mau oprit să vin la voi. Totuşi, deşi nu am fost cu voi în persoană, am fost prezent cu rugăciunile mele, care sunt şi mai mult de datoria unui păstor”. Tânărul împărat era în general popular, dar ataşamentul lui faţă de clerul ortodox, timpul pe care-l petrecea în compania lor şi influenţa pe care aceştia au câştigat-o asupra lui (în special Ambrozie), l-au expus dispreţului supuşilor lui mai războinici. Frontierele erau sub presiunea barbarilor, dar Graţian nu era capabil să poarte un război împotriva lor. Maximus, profitând de lipsa de afecţiuni a armatei, a pornit o revoltă. Graţian, văzând ce întorsătură luaseră lucrurile, a fugit împreună cu aproximativ trei sute de călăreţi, dar a fost ajuns din urmă şi ucis la Lyon, în anul 383. Maximus, uzurpatorul şi asasinul © www.comori.org

160

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

s-a aşezat pe tron în vest, dar a fost apoi detronat şi ucis de Teodosius şi tânărul Valentinian a fost aşezat pe tronul tatălui său. Teodosius supranumit cel Mare Interesul pe care-l arătăm faţă de istoria împăraţilor romani se cuvine să fie în concordanţă cu măsura în care ei au recunoscut adevărul şi cu modul în care i-au tratat pe creştini. Dacă nu am căuta să deosebim mâna lui Dumnezeu în guvernarea lor, atunci cercetarea datelor pe care le avem despre ei, după atâta timp, ar fi un studiu obositor şi inutil. Dar a vedea mâna lui Dumnezeu şi a auzi vocea Lui şi a urmări firul de argint al harului Său prin acele vremuri grele ne ţine aproape de El, ceea ce ne îmbogăţeşte experienţa. Dar, în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu sau binecuvântarea noastră, aproape totul depinde de motivele sau obiectivele studiului istoriei bisericii. Potrivit acestui criteriu de evaluare, Teodosius se cere să fie studiat cu atenţie. El a fost slujitor al lui Dumnezeu şi Împărat roman şi a fost folosit de El pentru a supune arianismul în est şi pentru a desfiinţa închinarea la idoli în toată lumea romană. Idolatria este cel mai îndrăzneţ păcat al omului, care nu va putea fi depăşit decât când se va arăta “omul păcatului, fiul pierzării, care se împotiveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu” (2. Tes. 2.3-4). Expresia deplină a blasfemiei rămâne încă în domeniul viitorului, şi aceasta va fi semnalul pentru judecata imediată şi pentru începutul zilei milenare. Dar zelul lui Teodosius nu a fost numai nagativ, ci el a sprijinit creştinismul, potrivit cu lumina pe care a avut-o, cu mai multă vigoare decât predecesorii lui. El a încheiat lucrarea începută de Constantin şi l-a depăşit mult în zel creştin şi în seriozitate. La scurt timp după ce a fost botezat, el a convocat un consiliu, care a avut loc la Constantinopole, la 2 mai 381, având ca obiective principale următoarele: să dea expresia completă şi definitivă a crezului de la Niceea, să condamne ereziile arienilor, eunomienilor, eudoxienilor, sabelienilor, apolinarienilor şi altele, şi să adopte măsuri pentru păstrarea unităţii bisericii. Invadatorii barbari Majoritatea cititorilor noştri, chiar şi cei mai tineri, au auzit de “declinul şi căderea Imperiului roman” – cel de-al patrulea imperiu mondial despre care vorbeşte profetul Daniel şi Sf. Ioan în Apocalipsa. El era în declin de o vreme şi căderea lui se apropia rapid atunci când a venit la tron Teodosius. Frontierele din toate părţile erau ameninţate de barbarii care locuiau în vecinătatea pământului roman. “Pe malurile fiecăruia dintre marile râuri care delimitau imperiul,” spune decanul Milman, “a apărut câte o oaste ameninţătoare de invadatori. Perşii, armenii şi ibericii ameninţau să treacă, în est, Eufratul, Dunărea permisese deja trecerea goţilor, după care au venit hunii, în mulţimi şi mai formidabile; francii şi neamurile germanice se aglomerau pe Rin”. Această grozavă aliniere a invadatorilor barbari îi arată cititorilor pe scurt situaţia celui de-al patrulea imperiu şi faptul că pentru Dumnezeu este uşor să facă bucăţi fierul, la fel ca şi arama, argintul şi aurul. În limitele teritoriului roman încă mai exista idolatria şi închinarea la idoli era netulburată. Miile ei de temple cu grandoarea lor antică şi ceremoniile ei impunătoare acopereau pământul. Abia dacă exista vreo direcţie în care să se întoarcă un creştin fără să vadă un templu şi să miroasă tămâia oferită idolilor. Creştinismul fusese numai adus la rangul la care să fie tolerat la fel ca celelalte religii. Arianismul şi semi-arianismul cu numeroasele lor forme erau predominante. La Constantinopole şi în est chiar erau supreme. Erau şi alte erezii în abundenţă. Aceasta era situaţia în interiorul şi în exteriorul imperiului atunci când a venit pe tron Teodosius. Dar, pentru detaliile istoriei civile îl îndrumăm pe cititor către scrierile autorilor despre care am spus deja. Vom mai adaugă numai că el a fost folosit de Dumnezeu pentru a opri pentru un timp invazia, pentru a demola unele dintre statuile şi templele închinării păgâne, pentru a desfiinţa idolatria, a suprima superstiţiile, a face ca hotărârile consiliului de la Niceea să ajungă să biruie peste tot şi a face ca mărturisirea creştină să învingă şi să ajungă predominantă. Istoria religioasă a lui Teodosius © www.comori.org

161

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Vom arunca acum o privire la cele mai însemnate evenimente din istoria marelui Teodosius. În împrejurările legate de aceste evenimente vom găsi cel mai bun comentariu cu privire la viaţa Împăratului, la puterea preoţimii şi la caracteristicile acelui timp. Teodosius era un spaniol. Creştinismul fusese stabilit de timpuriu în Peninsula Iberică şi era renumit pentru aderenţa lui la doctrinele lui Atanasius pe tot parcursul controversei privind Trinitatea. Hosius, un episcop spaniol, a prezidat consiliul de la Niceea. Spre sfârşitul primului an al domniei sale, Teodosius a fost împins de o boală grea ca să nu mai amâne botezul, după cum era practica în acel timp. El a trimis după un episcop din Tesalonic şi a fost botezat imediat. Unii spun că el a fost primul dintre împăraţi care a fost botezat în numele complet al Sfintei Trinităţi. Primirea lui în biserică a fost imediat urmată de un edict în care el îşi proclama credinţa personală şi prescria religia pentru supuşii săi. “Ne face plăcere ca toate naţiunile care sunt guvernate prin clemenţa şi moderaţia noastră să ţină statornic religia în care romanii au fost învăţaţi de Sf. Petru... Potrivit cu disciplina apostolilor şi învăţătura evangheliei, să credem în unica divinitate a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, egali în măreţie, o Trinitate evlavioasă... În afară de condamnarea justiţiei divine ei trebuie să se aştepte să sufere pedepsele severe pe care autoritatea noastră, condusă de înţelepciunea cerească, va găsi potrivit să le aplice”. Atât de sobră şi de fără compromis a fost ortodoxia lui Teodosius. Şi, deşi gândea greşit, el credea că era datoria lui să guverneze ca împărat creştin, iar episcopii pe care îi consulta erau mai curând înclinaţi să-l facă mai sever decât mai blând. Într-o anumită situaţie, simţul dreptăţii pe care-l avea l-a determinat să le ordone unor creştini să construiască pe cheltuiala lor o sinagogă evreiască după ce fusese demolată într-o revoltă, dar energicul episcop de Milano a intervenit şi l-a convins să schimbe hotărârea pe temeiul că nu era drept ca nişte creştini să construiască o sinagogă evreiască – în această chestiune este evident că episcopul a abandonat cea mai normală justiţie şi nu a fost atât de drept ca stăpânul lui imperial. Defectele şi virtuţile lui Teodosius Cel mai evident defect al caracterului lui Teodosie era înclinaţia lui la mânie violentă, dar această tendinţă putea fi îmblânzită şi schimbată spre îndurare după ce a fost provocată dacă se făcea apel întrun mod potrivit. Avem un exemplu remarcabil în felul în care a iertat poporul din Antiohia. Lucrurile sau petrecut în felul următor: În anul 387, locuitorii cetăţii au ajuns să nu mai rabde din cauza taxelor pe care le pusese Împăratul asupra lor şi pentru că erau trataţi cu multă îngâmfare de conducătorii lor, la care făcuseră apel ca să li se uşureze sarcinile, drept care în cetate s-a iscat o mare agitaţie. Statuile familiei imperiale au fost doborâte şi batjocorite. Dar, venind o ceată de soldaţi, răzmeriţa a fost suprimată. Guvernatorul provinciei, potrivit cu îndatoririle pe care le implica funcţia lui, a trimis Împăratului o relatare fidelă a ceea ce se întâmplase. Dar, din vreme ce între Antiohia şi Constantinopole este o distanţă de opt sute de mile, au trecut nişte săptămâni până să primească răspuns, timp în care cei din Antiohia au reflectat la natura şi consecinţele delictelor lor. Ei au fost continuu tulburaţi de temeri şi de speranţe, după cum ne putem închipui. Ştiau că delictul lor era unul grav, dar ei l-au mărturisit lui Flavian, episcopul lor şi altor persoane influente, asigurându-i că ei se pocăiau cu adevărat. În cele din urmă, la douăzeci şi patru de zile după răzmeriţă, au sosit delegaţii imperiali aducând hotărârea Împăratului şi sentinţa pentru Antiohia. Mandatul imperial ce urmează va arăta cititorului cât de multe depindeau în acel timp de voinţa şi temperamentul unui singur om. Antiohia, metropola din est, era degradată de la rangul de cetate, îi erau luate pământurile, privilegiile şi veniturile şi, căpătând statutul de sat, era pusă sub jurisdicţia Laodiceei. Băile, circul şi teatrele erau închise şi, pentru ca orice sursă de bogăţie şi de plăcere să fie oprită, era oprită şi distribuirea grâului. Apoi delegaţii au trecut la cercetarea vinovăţiei indivizilor. Cei mai nobili şi mai bogaţi cetăţeni ai Antiohiei s-au înfăţişat spre cercetare în lanţuri şi au fost anchetaţi cu torturi, iar sentinţa lor a fost © www.comori.org

162

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

pronunţată sau suspendată conform aprecierii acelor magistraţi extraordinari. Casele delicvenţilor au fost scoase la vânzare, soţiile şi copii lor au ajuns dintr-odată, de la bogăţie şi lux în cele mai mizerabile condiţii şi, ca încheiere, se aşteptau execuţii sângeroase, după cum arată ceea ce elocventul Hrisostom, a reprezentat în mod viu ca imagini ale judecăţii finale a lumii. Dar Dumnezeu, care are în mâinile Lui inimile tuturor oamenilor, în amintirea a ceea ce fusese Antiohia în primele zile ale bisericii, a făcut ca slujitorii lui Teodosius să fie mişcaţi de milă. Se spune că ei au vărsat lacrimi văzând nenorocirea poporului şi că au ascultat cu respect rugăminţile stăruitoare ale călugărilor şi pustnicilor, care au coborât în cete de prin munţi. Executarea sentinţei a fost suspendată şi s-a hotărât ca numai delegaţii să rămână la Antiohia, iar ceilalţi să se întoarcă la Constantinopole cât mai repede. Mânia exasperată a lui Teodosius s-a potolit. Trimişii poporului aflat în necaz au avut audienţă favorabilă. Mâna Domnului a fost în aceea. El a auzit strigătele lor. Harul a triumfat la Teodosius. Cetăţenilor oraşului li s-a oferit amnistie generală şi uşile închisorilor s-au deschis, senatorii care nu mai sperau să scape cu viaţă şi-au recăpătat casele şi proprietăţile şi capitala răsăritului şi-a recăpătat vechea demnitate şi splendoare. Teodosius, cu condescendenţă, l-a lăudat pe episcopul de Antiohia ca şi pe alţii care au mediat cu generozitate pentru fraţii lor aflaţi în necaz şi a mărturisit că, dacă exercitatea justiţiei este cea mai importantă îndatorire, indulgenţa şi iertarea sunt cea mai mare plăcere pentru un suveran*.

* Milman – History of Christianity, vol. 3, p. 140; Robertson – History of the Church, vol. 1, p. 242; Milner – Church History, vol. 2, p. 28 Păcatul şi pocăinţa lui Teodosius Istoria răzmeriţei şi masacrului de la Tesalonic, din anul 390, prezintă şi mai clar caracterul lui Teodosius. Studiind această perioadă a vieţii lui ne amintim de David, regele lui israel. În această tristă împrejurare, vrăjmaşul a căştigat ascendent asupra Împăratului creştin, dar Dumnezeu a făcut ca şi aceasta să fie spre o mai mare binecuvântare a sufletului său. Botheric, comandantul districtului şi mai mulţi dintre ofiţerii lui de seamă au fost ucişi de mulţime cu ocazia unei curse de care. Un conducător de care favorit fusese aruncat în închisoare pentru o crimă cunoscută, şi, ca urmare, a lipsit în ziua jocurilor. Gloata a cerut în mod nedrept ca el să fie eliberat, iar Botheric a refuzat, ceea ce a făcut ca să se producă o revoltă cu consecinţe groaznice. Ştirile l-au exasperat pe împărat, care a ordonat ca poporul să fie sortit sabiei. Atunci a mijlocit pentru ei Ambrozie şi Teodosius a promis să-i ierte pe tesaloniceni. Totuşi, consilierii săi militari au insistat cu multă abilitate asupra caracterului josnic al crimei şi au căpătat ordinul de a-i pedepsi pe criminali, ordin care a fost ţinut secret pentru ca episcopul să nu afle. Soldaţii au atacat poporul şi au ucis fără deosebire pe cei adunaţi la circ. Au fost masacraţi oameni cu miile pentru a răzbuna moartea acelor ofiţeri. Ambrozie a fost cuprins de groază şi de nelinişte când a auzit de masacru. Ca slujitor al lui Dumnezeu, el era în acea poziţie de separare de rău, chiar atunci când era vorba despre stăpânul lui imperial. El s-a retras la ţară pentru a se cufunda în durere şi a evita prezenţa împăratului, dar i-a scris o scrisoare în care i-a prezentat în modul cel mai solemn vina lui cea mare şi i-a spus că nu i se va permite să intre în biserica din Milano până nu se va pocăi în mod real. Împăratul a fost foarte afectat de mustrările conştiinţei lui şi de cele ale părintelui său spiritual. El a deplâns mult consecinţele furiei lui nestăpânite, în care a făcut barbarii în loc de dreptate şi a trecut să facă daruri bisericii din Milano. Dar Ambrozie i-a ieşit în cale la intrare, şi, apucându-l de haină, i-a cerut să se retragă pentru că era un om pătat de sânge nevinovat. Împăratul l-a asigurat pe Ambrozie că era foarte întristat, dar acesta i-a spus că regretele private nu erau suficiente pentru a ispăşi ofensele publice. Împăratul a amintit atunci de David, omul după inima lui Dumnezeu. Episcopul neînfricat i-a spus atunci: “L-ai imitat în ceea ce priveşte crima, imită-l atunci şi în pocăinţă”. © www.comori.org

163

Istoria Bisericii

Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Împăratul s-a supus preotului, şi, timp de opt luni a rămas în izolare pentru a se pocăi. Şi-a lăsat podoabele imperiale până la Crăciun, când s-a prezentat înaintea arhiepiscopului, şi, cu umilinţă, i-a cerut să fie primit din nou în biserică. El a spus: “Plâng pentru că templul lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, cerul, cel care le este deschis sclavilor şi cerşetorilor, îmi este închis”. Ambrozie a fost ferm şi a cerut o dovadă practică a pocăinţei lui. El a cerut ca executarea pedepsei cu moartea să fie amânată treizeci de zile de la pronunţarea sentinţei, pentru ca să poată fi evitate efectele rele ale mâniei imperiale. Împăratul a fost de acord, şi atunci a fost primit în biserică. A urmat o scenă impresionantă, când împăratul şi-a sfâşiat veşmintele imperiale şi s-a rugat întins cu faţa pe caldarâm: “Sufletul meu este adus în ţărână,” a strigat el, “înviază-mă după cuvântul Tău”. Poporul a plâns şi s-a rugat împreună cu el, mişcat de durerea şi umilinţa lui. În discursul lui funerar, Ambrozie a amintit că nu a fost o zi în care, în marea lui nelinişte, împăratul să nu-şi amintească de marea lui cădere din cauza slăbiciunii temperamentului său. Reflecţii asupra disciplinei aplicate de Ambrozie şi a pocăinţei lui Teodosie Relativ puţine evenimente din istoria bisericii sunt mai interesante decât pocăinţa marelui Teodosius şi condiţiile riguroase pe care le-a impus Ambrozie pentru restaurarea lui. Lăsând la o parte superstiţiile şi formalităţile specifice acelui timp, ne este prezentat un caz de disciplină autentică şi salutară. Nu trebuie să gândim nici măcar o clipă că acel comportament al lui Teodosius a fost rezultatul slăbiciunii sau al lipsei de curaj, ci a fost adevărată temere de Dumnezeu, un autentic sentiment al vinovăţiei, o conştiinţă sensibilă şi o recunoaştere a drepturilor lui Dumnezeu, căruia trebuie să i se supună orice mărime lumească. Ambrozie nu a fost nici trufaş, nici ipocrit, cum vedem că au fost mulţi pontifi mai târziu, ci avea o puternică afecţiune faţă de împărat şi o sinceră grijă pentru sufletul lui, dar a lucrat faţă de el având un solemn sentiment al datoriei. Fără îndoială, el aprecia mult demnitatea în care fusese investit, şi se simţea dator să o folosească în serviciul dreptăţii şi al omenirii controlând puterea suveranului pământesc - o putere care în mod sigur nu-i este dată de Dumnezeu nici unui slujitor creştin, putere care s-a dovedit extrem de periculoasă în vremurile de mai târziu, când preotul care avea sub control conştiinţa regelui putea întărâta sau domoli pornirile lui sângeroase. În cazul lui Ambrozie a fost pură influenţă creştină. El a apărut – deşi întrucâtva într-o poziţie nepotrivită – ca unul care revendica drepturile omenirii şi exercita autoritate judiciară atât asupra celor mai nenorociţi cât şi asupra celor mai puternici oameni. Dar intervenţia omului pentru a schimba ordinea dată de Dumnezeu are întotdeauna consecinţe dezastruoase, chiar dacă aparent există rezultate. La aproximativ patru luni după victoria asupra lui Eugenius şi după pedepsirea asasinilor lui Valentinian, Teodosius cel Mare a murit la Milano, în anul 395, la o vârstă de mai puţin de cincizeci de ani – ultimul împărat care a păstrat demnitatea numelui de roman. Ambrozie nu i-a supravieţuit mult prietenului său, împăratul. A murit la Milano în anul 397, în ajunul Paştelui. El a întărit şi a adâncit puterea ecleziastică, aceea care urma să influenţeze creştinismul în toate epocile care au urmat. Basail, cei doi Grigore şi Hrisostom au prosperat în acel timp.

© www.comori.org

164

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii Secolul care s-a încheiat cu moartea marelui Teodosius şi a lui Ambrozie a fost extrem de interesant pentru cititorul creştin. Au avut loc evenimente foarte importante afectând majestatea şi gloria lui Dumnezeu şi mersul omenirii. Din 303 până în 313, biserica a trecut prin cea mai grea încercare sub Diocleţian. Timp de zece ani ea a fost în cuptorul de foc, dar, în loc să fie consumată, cum îşi închipuiau zadarnic vrăjmaşii ei, ea a crescut atât numeric cât şi în curăţie şi în putere. Lui Satan i s-a permis să facă tot ce poate împotriva ei, aşa că el a pus în mişcare masele păgâne, care în toate părţile imperiului s-au ridicat cu armele, în primul rând pentru a apăra politeismul, iar apoi pentru a desfiinţa creştinismul prin persecuţia împotriva creştinilor şi prin arderea cărţilor sfinte. Astfel, secolul a început cu marea bătălie finală a păgânismului împotriva creştinismului, care s-a încheiat cu înfrângerea totală a celui dintâi şi cu triumful complet al celui din urmă. Lupta s-a încheiat în secolul al patrulea şi creştinismul a rămas victorios de atunci. Aşa a fost istoria exterioară a bisericii şi împlinirea cuvântului Domnului din epistolele către Smirna şi Pergam, dar mai sunt şi alte lucruri care cer un pic din atenţia noastră înainte de a intra în secolul al cincilea, şi nicio parte din câmpul larg care ne stă înainte nu pare a cere mai multă atenţie decât sfera de influenţă a marilor prelaţi din est şi din vest. Apoi, din aluziile pe care a fost necesar să le facem cu privire la botez, cititorul probabil că a înţeles ceva despre imensa importanţă a acelui ritual în mintea creştinilor din acele vremuri de început. Ei credeau că apa botezului purifica complet sufletul. Ne-am gândit deci să combinăm aceste două chestiuni şi să prezentăm o scurtă istorie despre botez din scrierile Părinţilor, ceea ce ne va da şi ocazia să vedem ce viziune aveau nu numai despre botez ci şi cu privire la adevărurile fundamentale ale Scripturii. Variaţii ecleziastice cu privire la botez În Noul Testament, în ceea ce priveşte botezul, este o unitate perfectă, atât din punct de vedere al conceptului cât şi în exemple, dar, în zilele noastre, şi, de fapt, începând din secolul al treilea, în biserica mărturisitoare, cu privire la acest subiect important găsim nenumărate variaţiuni, atât în teorie cât şi în practică. Cei care nu cunosc istoria ecleziastică se întreabă, în mod firesc, când şi cum au ajuns să apară în biserică asemenea diferenţe. Din vreme ce această scurtă istorie are în plan să dezvăluie începuturile marilor chestiuni controversate care au afectat pacea şi prosperitatea bisericii, ne vom strădui, să arătăm pe scurt începutul şi istoria timpurie a botezurilor ecleziastice. Folosim termenul ecleziastic pentru a deosebi de scriptural. Nimic din ceea ce a fost introdus, fie în teorie, fie în practică, după zilele apostolilor inspiraţi divin nu mai are autoritate divină. Astfel, nimic care este diferit de ceea ce a instituit Hristos şi ceea ce au practicat apostolii nu mai poate fi numit în mod justificat botez creştin. A aduce modificări înseamnă a schimba lucrul în sine, făcând să nu mai fie acelaşi botez, ci un alt botez. De aceea vedem că în istorie au fost mai multe botezuri. Din vreme ce urmărim nu să ne angajăm în controverse ci să vedem istoria timpurie a acestor variaţiuni, vom evita să dăm vreo părere în această chestiune îndelung dezbătută. Timp de peste şaisprezece secole, controversa a fost susţinută cu multă hotărâre, şi de ambele părţi au fost oameni abili. Nici o controversă din istoria bisericii nu a avut atâta continuitate şi nu a fost urmărită cu atâta încredere în victorie de ambele părţi. Cum în Scriptură nu există nici o menţiune explicită cu privire la botezul copiilor mici, baptiştii consideră că poziţia lor este indiscutabil justă, iar pedobaptiştii cred la fel de puternic că din mai © www.comori.org

165

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

multe pasaje din Scriptură se deduce că în zilele apostolilor se practica şi botezul copiilor mici. Controversa cu privire la modul în care se face botezul nu a fost la fel de aprinsă. Grecii, latinii, francii şi germanii par să fi fost botezaţi prin scufundare. “Botez este un cuvânt,” spunea Luther, “ceea ce în latină poate fi redat ca mersio, imersiune ... şi, deşi printre noi această practică a ajuns să nu mai fie folosită, totuşi cei care sunt botezaţi ar trebui să fie cufundaţi total, apoi scoşi din apă, şi etimologia cuvântului indică aceasta, ca şi în germană”. Mărturia lui Neander este în acelaşi sens: “Botezul era iniţial administrat prin imersiune, şi multe dintre comparaţiile pe care le face S. Pavel fac aluzie la acest mod de administrare. Imersiunea este un simbol al morţii, a fi îmnormântat cu Hristos, iar ieşirea din apă este un simbol al învierii cu Hristos, iar acestea luate împreună reprezintă moartea omului cel vechi şi învierea pentru o viaţă nouă”*. Cave, Tillotson, Waddington şi alţii vorbesc la fel despre modul în care se face botezul. Şi, cum toate aceste mărturii sunt de la pedobaptişti, putem încheia cu acest aspect cu privire la botez, fiind bine demonstrat istoric. Totuşi, credinţa se poate baza numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu îi urmăm pe Părinţi, ci Îl urmăm pe Hristos.

* The Inquirer, 1839, p. 232 Irineu, episcopul de Lyon, este primul dintre părinţi care a făcut aluzie la botezul copiilor mici. El a murit cam prin anul 200, astfel încât scrierile lui datează cam pe la sfârşitul secolului al doilea. Părinţii apostolici nu menţionează niciodată botezul copiilor. Până atunci, superstiţiile au ajuns în mare măsură să ia locul credinţei, astfel încât cititorul trebuie să fie pregătit să audă nişte noţiuni extravagante avansate chiar de unii mari învăţători, deşi, fără-ndoială, mulţi dintre ei erau creştini adevăraţi şi sinceri. “Hristos a venit pentru a-i mântui pe toţi prin Sine Însuşi,” spunea Irineu, “adică, pe toţi cei care sunt regeneraţi de El – botezaţi – pentru Dumnezeu: prunci şi copii, tineri şi bătrâni. De aceea a avut El pe pământ mai multe vârste: pentru prunci fiind făcut prunc, pentru a-i sfinţi pe prunci; pentru copii El a fost copil, sfinţindu-i pe cei de vârsta copilăriei, şi dând un exemplu de evlavie, dreptate şi supunere, a fost tânăr,” etc. Botezul a fost astfel prezentat în învăţătură ca fiind lustraţia completă a sufletului pentru toţi oamenii, indiferent de vârstă sau de starea socială. Dar curând controversa s-a stabilit asupra unui singur aspect: copii mici sau adulţi. Regenerarea, naşterea din nou şi botezul au fost expresii folosite în scrierile Părinţilor* ca interschimbabile, ei considerând că însemnau acelaşi lucru.

* Vedeţi History of Infant Baptism – Dr. Wall. Cităm din traducerea lui a scrierilor Părinţilor. După ce a primit mulţimiri de la clerul camerei inferioare a Adunării şi titlul de Doctor în Teologie la Universitatea din Oxford pentru marea lui lucrare în apărarea botezului pruncilor, putem avea încredere că citaţiile lui sunt în general corecte şi că sunt cele mai favorabile ţelului pe care şi l-a propus. Astfel avem originea, potrivit cu informaţiile din antichitatea ecleziastică privind botezul copiilor mici. Pasajul este întrucâtva obscur şi foarte imaginativ, dar este prima urmă pe care o găsim în legătură cu această chestiune rămasă în dezbatere şi probabil acolo este rădăcina pentru toate variaţiile ecleziastice. Asemenea învăţături au avut un efect imens asupra minţilor superstiţioase. Părinţi neliniştiţi cu privire la copiii lor s-au grăbit să-şi dedice pruncii, ca să nu cumva să moară sub blestemul păcatului originar, iar omul lumesc îşi amâna botezul până în apropierea morţii pentru a evita vreo posibilă pângărire după botez, ca apoi, din apele regenerării să iasă pentru a ajunge în ţinutul curat al binecuvântării depline. Exemplul şi reputaţia lui Constantin i-au făcut pe mulţi să întârzie botezul, deşi clerul mărturisea împotriva acestei practici. Tertulian. Mărturia acestui părinte ar dovedi că în zilele lui erau botezaţi pruncii - el a murit cam prin anul 240 -, dar el nu privea favorabil acele practici şi spunea: “Dar aceia a căror datorie este să © www.comori.org

166

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

administreze botezul trebuie să ştie că nu trebuie făcut în pripă ... De aceea, trebuie să fie potrivit cu starea şi dispoziţia fiecăruia, dar şi cu vârsta, amânarea botezului fiind mai de folos, mai ales în cazul copiilor mici. Pentru că la ce folos să fie puşi în pericol naşii? Pentru că fie că ei nu-şi îndeplinesc promisiunile din cauza că mor sau pot să fie induşi în eroare, copilul arătând ultetior o dispoziţie rea”. Origen, când vorbea despre păcatul care este în firea noastră, face aluzie la botez ca mijloc de înlăturare a acestuia. “Pruncii sunt botezaţi,” spunea el, “pentru iertarea păcatelor. Ce păcate? Sau când au păcătuit ei? Sau cum poate un argument al spălării să fie valabil pentru ei? Dar, potrivit cu sensul a ceea ca am spus chiar acum: nimeni nu este neîntinat, chiar dacă el nu a trăit pe pământ mai mult decât o singură zi. De aceea, pentru că prin sacramentul botezului este înlăturată întinarea pe care o avem de la naştere,sunt botezaţi pruncii”. Ciprian, episcopul de Cartagina, cam prin anul 253, a primit o scrisoare de la un anumit Fidus, episcop de la ţară, în care întreba dacă un copil, înainte de a fi împlinit opt zile, putea fi botezat dacă era nevoie. Răspunsul dovedeşte nu numai că era practicat botezul copiilor, ci şi că în mintea lor aceasta era ceva necesar deoarece îl considerau eficace. Ciprian, împreună cu un consiliu de şaizecişiopt de episcopi, spunea: “În ceea ce priveşte copiii, dacă consideraţi că ei nu trebuie să fie botezaţi la două sau trei zile după naştere, şi că trebuie ţinută regula circumciziei, astfel încât nimeni să nu fie botezat şi sfinţit înainte de a opta zi după naştere: toţi cei care eram în adunare aveam o părere opusă. Cu privire la ceea ce consideri potrivit să se facă, nici unul nu a avut gândul tău, ci noi toţi, dimpotrivă, am judecat că harul şi îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie să-i fie refuzat nici unei persoane care s-a născut. Dacă Domnul nostru spune în evanghelia Lui: «Fiul omului a venit nu să piardă vieţile oemenilor, ci să le salveze», atunci, în măsura în care ţine de noi, nici un siflet nu trebuie să fie pierdut,” ş.a.m.d. Grigore Nazianen, episcop de Constantinopole, a fost un Părinte remarcabil cam prin anul 380. El a fost acela prin care puterea arianismului a fost nimicită în capitala din est, unde fusese susţinută cu tărie timp de aproape patruzeci de ani. El a trebuit să întâmpine multă opoziţie şi chiar persecuţie la început, dar treptat, elocinţa lui, tonul prectic şi sobru al învăţăturii lui şi influenţa vieţii lui evlavioase, au ajuns să aibă efecte şi i-au câştigat o poziţie de autoritate, deşi lui nu i-a plăcut niciodată stilul imperial al capitalei. Dr. Wall citează pe larg din Grigore despre botez; extrasele noastre vor fi scurte. Ca şi ceilalţi Părinţi, el este categoric asupra acestui subiect: “”Ce spuneţi despre cei care sunt prunci şi care nu pot simţi nici harul, nici lipsa lui? Să-i botezăm şi pe ei? Sigur că da, dacă se cere din cauză că ei sunt în pericol. Pentru că este mai bine ca ei să fie sfinţiţi fără a fi conştienţi de aceasta, decât să moară nepecetluiţi şi neiniţiaţi. Un temei pentru aceasta este circumcizia, care era făcută în a opta zi şi era o pecetluire simbolică şi se aplica acelora care nu aveau atunci raţiune”. El a vorbit cu multă putere şi cu toată seriozitatea împotriva practicii de a amâna botezul până pe patul de moarte, comparând acea slujbă cu spălarea unui cadavru, mai curând decât cu botezul creştin. Vasile, episcop de Cezareea, este mereu asociat cu cei doi Grigore. Grigore din Nisa era fratele lui, iar celălalt era cel mai bun prieten al lui. Capadocia a dat naştere la trei Părinţi. Vasile era credincios crezului Atanasian în zilele în care el era nepopular şi întâmpinat cu împotrivire, dar nu a supravieţuit pentru a-i vedea triumful final. El a murit cam prin 379. El a fost un mare admirator şi un bun exemplu pentru creştinismul monastic. El a îmbrăţişat credinţa ascetică, şi-a abandonat proprietăţile şi a practicat un stil de viaţă atât de auster încât i-a afectat sănătatea. El a fugit în pustiu, dar faima lui a atras în jurul său un oraş. El a construit o mânăstire, apoi au răsărit mânăstiri peste tot în jurul ei. Viziunea lui cu privire la botez este similară celei a prietenului său, Grigore, el insistând asupra necesităţii având acelaşi sentiment superstiţios ca toţi ceilalţi. “Dacă Israel nu ar fi trecut prin mare,” spunea el, “nu ar fi scăpat de Faraon, iar dacă nu treceţi prin apele botezului, nu veţi fi salvaţi de sub tirania crudă a diavolului”, ş.a.m.d. El aplica aceasta la orice vârstă şi întărea aceasta folosind cuvintele © www.comori.org

167

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Domnului către Nicodim: “Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu ese născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Ambrozie, episcop de Milano, ca toţi Părinţii de care am vorbit până aici, a fost la fel de greşit în interpretarea semnificaţiei textului din Ioan 3:5. El spunea: “Vedeţi că Hristos nu exclude nici o persoană, nici un prunc, nici măcar unul care este împiedicat printr-un accident inevitabil”. Ioan supranumit Hrisostom, ceea ce înseamnă gură de aur, şi-a căpătat numele în urma vorbirii lui plăcute şi elocvente. El era atât de plăcut poporului încât spuneau: “Mai bine să nu strălucească soarele decât să nu predice Ioan”. El a fost în mod evident în favoarea botezului copiilor, deşi nu este clar că el credea în păcatul originar. “De aceea noi botezăm şi copiii,” spunea el, “deşi nu sunt întinaţi prin păcat, pentru ca lor să li se adauge pe deasupra sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea şi frăţia cu Hristos şi pentru ca ei să devină mădulare ale Lui”. Ar fi greu să spunem mai multe cu privire la beneficiile care se afirma că le aduce botezul, dar, aşa de extravagantă cum pare această frază, ea a fost textul folosit de pedobaptişti până azi. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri sunt familiarizaţi cu aceste cuvinte: “botezul prin care am devenit mădular al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor”. Aceste cuvinte sunt nu din Scriptură, ci de la Hrisostom. Dr. Wall a fost dornic să facă să pară că acest mare învăţător nu greşea cu privire la păcatul originar. El sugera că semnificaţia acelor cuvinte ar fi: “ei nu sunt întinaţi prin păcatele înfăptuite de ei”. Dar Hrisostom nu spune “păcatele făptuite de ei”, ci numai că ei nu sunt întinaţi prin păcat. Şi este clar că orice copil este întinat, după cum spune psalmistul, “Iată, am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Zadarnic căutăm la Părinţi învăţătura sănătoasă în multe chestiuni fundamentale pentru creştinism, ca să nu mai pomenim despre aspectele neglijate de toţi, şi anume prezenţa Duhului Sfânt în adunare, chemarea cerească şi relaţiile cereşti ale bisericii, diferenşa dintre casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos şi speranţa glorioasă şi apariţia glorioasă a marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru Isus Hristos (Tit 2:11-15). Reflecţii asupra istoriei botezului copiilor Având în vedere scopul nostru, considerăm că am spus destul despre botezul copiilor mici. Cititorul are înainte mărturia celor mai de încredere martori din primii două sute de ani din istoria bisericii. Această practică pare să se fi extins şi să fi ajuns să aibă atâta influenţă în urma interpretării greşite a textului din Ioan 3:5: “ Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Din acest pasaj a fost adus argumentul că botezul este necesar pentru a fi mântuit şi pentru toate binecuvântările harului. Eficacitatea sângelui lui Hristos, puterea purificatoare a cuvântului lui Dumnezeu şi lucrarea cu har a Duhului Sfânt, toate erau legate de ritualul exterior al botezului. Şi ne mai mirăm atunci ce loc a avut acesta în biserica mărturisitoare timp de şaisprezece secole? Sau de influenţa puternică pe care o are asupra tuturor claselor sociale din toate timpurile, deşi mulţi nu susţin regenerarea prin botez? Dr. Wall afirmă că vechii creştini învaţă că aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la botez. El crede că primul om care a adus obiecţii la această interpretare a fost Calvin, sau că el a fost primul care a refuzat să accepte aceasta ca învăţătură cu privire la faptul că botezul este necesar pentru mântuire. Presupunând că aceste declaraţii sunt corecte, ele arată ce mare construcţie ecleziastică s-a făcut pe baza unei interpretări greşite. Biserica romei, luteranii, grecii şi anglicanii continuă să-i urmeze pe părinţi în această aplicare greşită a adevărului. “Se poate oare,” spune Hooker cu privire la noua interpretare pe care o dădea Calvin la Ioan 3:5, “ca aceea ce a fost întotdeauna privit astfel să fie ascuns prin artificiul noutăţii? Dumnezeu vrea ca botezul să fie primit nu numai ca un semn sau simbol a ceea ce primim, ci şi ca un instrument sau un mijloc prin care să primim harul”. Vorbind despre timpurile antichităţii, episcopul Burnett observă că: “Cuvintele Mântuitorului nostru către Nicodim au fost prezentate ca pentru a arăta că botezul este absolut necesar pentru a fi mântuit, cuvintele «împărăţia lui Dumnezeu» © www.comori.org

168

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

fiind considerate a avea semnificaţia gloriei eterne. Acea expresie a Mântuitorului a fost înţeleasă ca având semnificaţia că nici un om nu poate fi mântuit dacă nu este botezat”, etc*. Calvin dădea învăţătura că beneficiile botezului se limitează la copii celor aleşi, introducând astfel ideea creştinismului ereditar. Presbiterienii îl urmează pe Calvin, şi, ca urmare a învăţăturii lui, circumcizia devine şi argumentul şi regula pentru botezul pruncilor. Dar se poate ca unii dintre cititorii noştri să fie nerăbdători să ştie care considerăm că este interpretarea corectă a Ioan 3:5, având în vedere că pe baza acestu text s-au construit atât de multe.

* Ecclesiastical Polity – Hooker, vol. 5, p. 59, 60. Burnett despre Articole, Art. 27 Care este învăţătura din Ioan 3:5 Expresia “născut din apă” considerăm că nu înseamnă în nici un caz botezul pruncilor. Tema Mântuitorului este naşterea din nou, fără care nici un om nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu sau intra în ea. Acea împărăţie nu era încă vizibilă – adică nu putea fi văzută prin observaţii – dar era printre ei, ea fiind acea sferă nouă a binecuvântării şi puterii lui Dumnezeu. Carnea nu poate percepe această împărăţie. Hristos a venit nu pentru a învăţa şi a ameliora carnea, după cum s-ar părea că gândea Nicodim, ci pentru ca omul să ajungă să fie părtaş firii divine, ceea ce are loc prin Duh. Nici un ritual exterior nu introduce pe cineva în împărăţie. Trebuie să fie o fire nouă sau o viaţă nouă, care să se potrivească la acea ordine nouă. “Isus a răspuns şi i-a spus: «Adevprat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumenzeu»”. Apa este folosită aici ca simbol al puterii de curăţire a Cuvântului lui Dumnezeu, ca în epistola lui Petru: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr prin Duhul”. Aici se spune că adevărul este instrumentul şi Duhul este agentul pentru naşterea din nou, după arată ceea ce urmează: “fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Cele două lucruri necesare sunt Cuvântul şi Duhul (1. Pet. 1:22-23). Pasajul înseamnă, fără-ndoială, aplicarea prin putere Duhului a Cuvântului lui Dumnezeu, care lucrează asupra inimii, conştiinţei, gândurilor şi faptelor, ducând la viaţă nouă, de la Dumnezeu, viaţă în care gândim ca El şi avem gândurile Lui cu privire la împărăţie. Următoarele pasaje arată aceasta şi mai clar: “El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). “Pentru ca s-o sfinţească şi s-o curăţească prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26). “Acum voi sunteţi curaţi datorită cuvântului pe care vi l-am spus eu” (Ioan 15:3). Aici avem o curăţire morală sau purificare a sufletului prin aplicarea Cuvântului prin Duhul care judecă toate şi produce în noi gânduri şi afecţiuni noi, potrivite cu prezenţa şi gloria lui Dumnezeu. Ca interpretare, nu vedem atunci în Ioan 3:5 nici o aluzie la botez, ci botezul este acela care arată ceea ce vrea să spună acel text, dar botezul în sine nu schimbă nimic. Pe de altă parte, potrivit comentariilor inspirate din Epistole, botezul este semnul morţii, nu acela al dării vieţii, cum afirmă în mod uniform toţi Părinţii. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că toţi câţi aţi fost botezaţi întru Hristos, aţi fost botezaţi întru moartea Lui? De aceea, prin botez sunteţi înmormântaţi cu El” (Rom. 6; Col. 2; 1. Pet. 3). Apoi, este perfect clar că Nicodim nu se putea să fi ştiut nimic despre botezul creştin, din vreme ce el nu a fost instituit de Domnul decât după învierea Lui din morţi. Pedobaptiştii moderni Biserica Romei şi toţi cei care îi urmează pe Părinţi mărturisesc faptul că practica lor îşi are originea în tradiţie. Dar în zilele noastre sunt mulţi, cum au fost mereu din zilele reformei*, care susţin botezul copiilor mici prin scrieri din Noul Testament. Pasajele principale la care se referă ei sunt următoarele: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei”.. © www.comori.org

169

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

“Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi”... “Pentru că promisiunea este pentru voi şi copiii voştri”... “Creşteţi-i în disciplina şi mustrarea Domnului” (Mat. 19:14, 1. Cor. 7:14, Fapte 2:39, Efes. 6:4). Şi mulţi extrag argumente în principal din botezul caselor şi din legământul avraamic: Marcu 10, 1. Cor. 7, Fapte 2, Efes. 6, Fapte 16, Gen 17.

* Întâi reformatorii şi mai târziu puritanii au făcut un efort să găsească în Scriptură temei pentru ceea ce biserica Romei ţine ca tradiţie. Protestanţii s-au îndreptat către Biblie pentru orice, iar catolicii către Părinţi. Anti-pedobaptiştii, sau “baptiştii”, cum se intitulează ei, afirmă simplu că toate aluziile la botez din scrierile apostolilor sunt în mod uniform asociate cu credinţa în evanghelie şi că expresii ca “îngropaţi împreună cu El prin botez” şi “făcuţi una cu El în asemănarea morţii Lui” (Rom. 6:5), şi altele, au, în mod necesar, semnificaţia că persoana botezată are şi parte cu Hristos prin credinţă. Şi, mai departe, că, din vreme ce botezul este o rânduială a lui Hristos, el trebuie neapărat să fie făcut exact aşa cum l-a dat El. Ei spun că nimic altceva decât ceea ce spune direct Scriptura nu trebuie să constituie baza pentru credinţa şi practica noastră în legătură cu lucrurile divine. De aceea este necesar să fie botezat cineva şi este necesar ca botezul să fie administrat într-un anumit mod, altfel totul ar fi doar o noţiune a minţii omeneşti, şi, ca urmare, aceste lucruri sunt la fel de necesare ca botezul însuşi. Rezultă deci că aceia care sunt cu adevărat supuşi botezului sunt numai cei care mărturisesc credinţa şi că singurul mod autentic de a boteza este numai imersiunea, acestea fiind condiţiile necesare pentru adevăratul botez creştin*.

* Gale – reflections on Wall’s History, vol. 3, p. 84 Originea comuniunii copiilor Când superstiţia ia locul credinţei şi noţiuni omeneşti iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, mai este oare surprinzător unde pot ajunge până şi oamenii cei mai serioşi şi mai luminaţi? Augustin susţinea puternic comuniunea copiilor. Aceasta urma botezului copiilor ca o consecinţă necesară. Părinţii afirmau că harul lui Dumnezeu venit asupra celor botezaţi a fost dat fără măsură şi fără limită de vârstă, şi, de aceea, argumentau ei, Cina Domnului poate fi dată tuturor celor botezaţi, indiferent că sunt copii sau adulţi. Obiceiul a dominat multe veacuri şi este încă ţinut în biserica greacă, dar nu vom da mai multe detalii. În general, sensul lăuntric spiritual şi adevăratul rost al Cinei Domnului au fost în cea mai mare parte pierdute din vedere şi cea mai superstiţioasă reverenţă a fost arătată pentru simbolurile exterioare ale rânduielii. Poziţia şi caracterul clerului În studiul istoriei interne a bisericii în cel de-al patrulea secol, nenumărate lucruri se cer a fi remarcate chiar în treacăt, iar noi ne vom referi doar la acele aspecte care caracterizează acea perioadă. Un aspect important este poziţia deosebită a clerului, şi aceasta explică multe dintre schimbările introduse de cler. Din vremea lui Constantin, cei angajaţi în slujirea creştină au căpătat o poziţie socială deosebită, având şi unele avantaje seculare. Aceasta a făcut ca mulţi să se înscrie în ordinul sacru având motivaţii din cele mai nedemne. Din aceasta a rezultat amestecul necurat care s-a întins în întreaga biserică mărturisitoare. Întâlnim în mod constant mândrie, aroganţă, lux şi o demnitate pe care clerul şi-o asumă. Astfel, se spune că Martin de Tours, când era la curtea lui Maximus, i-a permis împărătesei să-l servească la masă şi că împăratul a dorit ca el să bea înaintea lui şi a aşteptat să primească înapoi cupa după ce a băut episcopul, dar Martin i-a dat cupa capelanului său, pe care-l considera mai înalt în demnitate decât orice potentat al lumesc. Această împrejurare ne arată unde ajunsese clerul, ce gândeau ei despre ei înşişi şi de demnitatea spirituală faţă de rangul lumesc. Biserica devenise “o casă mare”, în care nu sunt numai © www.comori.org

170

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

“vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, şi unele sunt spre onoare, iar altele spre dezonoare”. Şi aşa a fost de atunci încolo şi aşa va fi până la sfârşit, dar calea celui credincios este clară: “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Tim. 2:20-21). Originea şi dezvoltarea monasticismului Înainte de a ajunge la perioada “bisericii din Tiatira”, este bine să observăm începutul şi dezvoltarea tendinţelor ascetice. Monasticismul a avut o mare influenţă în evul întunecat şi în toate bisericile occidentale. Să-l urmărim până la sursa lui. Este de folos să cunoaştem începutul lucrurilor, mai ales al celor importante, care au mare influenţă. În timpul violentei persecuţii sub Decius, prin anul 251, mulţi creştin au fugit în exil voluntar. Printre aceia a fost un tânăr numit Paul din Alexandria, care a locuit în deşertul Tebei, sau Egiptul de Sus. Treptat, el a ajuns să se ataşeze de modul de viaţă pe care l-a adoptat de nevoie. El este renumit ca fiind primul pustnic creştin, deşi în acea vreme nu a avut influenţă şi faimă. Nu acelaşi lucru a fost şi cu succesorul lui imediat. Anton, care este considerat părintele monasticismului, s-a născut la Coma, în Egiptul de Sus, cam prin anul 251. Se spune că în copilărie şi în tinereţe era gânditor, serios şi predispus să se retragă. Nu-i păsa de învăţătura lumii, ci dorea serios să cunoască lucrurile divine. Înainte de a fi împlinit nouăsprezece ani, şi-a pierdut părinţii şi a ajuns să moştenească proprietăţi importante. Într-o zi, când era în biserică, s-a citit înaintea adunării evanghelia cu relatarea despre tânărul bogat. Anton a considerat acele cuvinte ale Mântuitorului ca adresate din cer lui personal. “Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în cer; şi vino, urmează-Mă” (Luca 18:22). Imediat el a dat pământurile lui locuitorilor satului, restul lucrurilor le-a vândut şi a dat săracilor toţi banii cu excepţia unei mici părţi pe care a păstrat-o pentru întreţinerea singurei sale surori. Altădată, el a fost profund impresionat de cuvintele Domnului: “Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine” (Mat. 6:25-34), şi, luând aceste cuvinte în mod literal, el s-a despărţit şi de celelalte lucruri pe care le mai avea în proprietate şi a dat-o pe sora lui în grija unui grup de fecioare evlavioase pentru ca să poată fi complet liber de grijile pentru lucruri pământeşti şi a îmbrăţişat o viaţă de ascetism rigid. Se spune că Anton l-a vizitat pe pustnicul Paul şi i-a vizitat şi pe cei mai renumiţi asceţi de care a auzit, străduindu-se să înveţe de la fiecare virtutea lui specifică pentru a îmbina toate harurile lor în practica lui. S-a închis într-un mormânt, unde a trăit zece ani. Din cauza posturilor excesive, epuizării şi imaginaţiei excitate, el s-a văzut asaltat de duhuri rele, cu care a avut multe lupte grele. Anton a ajuns faimos. Mulţi au vizitat locul anormal unde locuia cu speranţa de a-l vedea sau a auzi zgomotul luptei lui cu puterile întunericului, dar el a părăsit mormântul şi, timp de alţi douăzeci de ani, a locuit într-un castel în ruine din apropierea Mării Roşii. El s-a chinuit şi mai rău pentru a învinge duhurile rele, dar lau urmat aceleaşi ispite şi conflicte. Oricât ar părea de ciudat, acest om remarcabil şi care se înşela atât de mult, avea totuşi o inimă sinceră pentru Hristos şi sensibilă pentru poporul Lui. Persecuţia de sub Maximus (anul 311), l-a făcut să iasă din celula lui şi să vină în public la Alexandria. Apariţia lui a avut un efect deosebit. El s-a îngrijit de cei în suferinţă, îndemnându-i să aibă încredere neclntită în mărturisirea pentru Hristos, şi a arătat multă iubire faţă de martorii care erau închişi în temniţe şi în mine. S-a expus la toate pericolele, dar nimeni nu a îndrăznit să se atingă de el: presupuneau că un fel de sfinţenie inviolabilă îl înconjura pe acel om nepământesc, care arăta ca un duh. Când a trecut furia persecuţiei, el s-a retras în alt loc singuratic, pe coasta unui munte înalt. El a cultivat un petec de pământ şi mulţi s-au strâns ca o turmă în jurul lui şi lau imitat. Cei în jale veneau la el pentru a fi mângâiaţi, cei dezorientaţi pentru a primi îndrumări şi vrăjmaşii pentru a fi împăcaţi. Se spune că a făcut miracole şi influenţa lui era foarte mare.

© www.comori.org

171

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

În anul 352, când era în vârstă de o sută de ani, s-a arătat a doua oară în Alexandria. Atunci a fost pentru a contracara răspândirea arianismului şi a apăra adevărata credinţă ortodoxă. Apariţia lui a făcut senzaţie şi mari mulţimi s-au îmbulziz pentru a-l vedea pe călugăr – omul lui Dumnezeu, cum îl numeau – şi a auzi predicile lui, şi mulţi păgâni au fost convertiţi prin intermediul lui. Anton şi călugării lui au fost suporteri puternici ai crezului din Niceea. El a trăit până la vârsta de o sută cinci ani şi a murit numai câteva zile înainte ca Atanasius să se refugieze printre călugării din pustiu, în 356. Virtuţile şi eşecurile lui Anton Anton a fost în mod evident sincer şi cinstit, deşi a fost complet greşit şi înşelat mult prin viclenia lui Satan. În loc să lucreze potrivit cu misiunea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor săi: “mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15), sau urmând exemplul dat de El când umbla din loc în loc făcând bine, el a căutat să ajungă la o spiritualitate mai înaltă retrăgându-se de oameni şi consacrându-se unei veiţi de austeritate pentru o comuniune neîntrerupră cu cerul. El era creştin, dar era complet ignorant cu privire la natura şi sensul creştinismului. Sfinţenia în carne era marele lui obiectiv, deşi apostolul spusese: “în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” (Rom. 7:18). De aceea, totul a fost un eşec, eşec complet, aşa cum va fi întotdeauna când gândim că poate fi ceva bun în firea noastră omenească şi când încercăm să devenim mai buni în ceea ce suntem noi înşine. În loc să caute să-şi sfinţească firea prin posturi şi stat degeaba, el a văzut că orice poftă rea se înteţea şi mai tare. “De aceea, în singurătate,” spune Neander, “el a trebuit să sufere multe conflicte cu simţurile lui, conflicte care ar fi putut fi evitate dacă ar fi avut o activitate ce ar fi cerut să-şi exercite toate abilităţile. Ispitele cu care a trebuit să se lupte au fost cu atât mai numeroase şi mai puternice cu cât el sta şi se ocupa numai cu sine însuşi, luptându-se cu imaginile necurate care se ridicau mereu din adâncul inimii lui unde era stricăciune, în loc să uite de sine ocupându-se cu lucruri mai vrednice sau să privească la sursa veşnică de curăţie şi sfinţenie. Mai târziu, Anton, cu o convingere întemeiată pe experienţa de mulţi ani, a recunoscut aceasta şi le-a spus călugărilor: "«Să nu ne ocupăm imaginaţia zugrăvind duhurile rele; să nu ne tulburăm ca şi cum am fi pierduţi, ci mai curând să fim mângăiaţi şi bucuroşi tot timpul, ca unii care au fost răscumpăraţi şi să gândim că Domnul, Cel care le-a învins pe toate, este cu noi. Să ne amintim întotdeauna că, dacă Domnul este cu noi, vrăjmaşul nu ne poate face nici un rău. Duhurile rele ne pot apărea în moduri diferite, potrivit dispoziţiei pe care o poate avea fiecare la un anumit moment... Dar, dacă ne găsesc bucurându-ne în Domnul, ocupaţi cu contemplarea binecuvântării viitoare şi cu lucrurile Domnului, gândind că toate sunt în mâna Domnului, atunci nici un duh rău nu-l poate vătăma pe creştin, ci ele fug ruşinate de la sufletul pe care-l văd păzit prin asemenea gânduri bune»"*

* General Church History, vol. 3, p. 310. Vedeţi şi History of the Church, de James Craigie Robertson, vol. 1, p. 295 Este perfect clar, din sfaturile pe care le-a dat călugărilor lui, că Anton nu numai că a fost un creştin sincer, că avea o cunoştinţă bună despre Domnul şi despre răscumpărare, deşi era atât de abătut de inima lui înşelată. Niciodată nu suntem în siguranţă dacă nu ne mişcăm potrivit îndrumărilor directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Sistemul pe care acest om l-a introdus în visele lui false cu privire la perfecţiunea în carne a ajuns, de-a lungul timpului, o cloacă pentru imoralitate şi viciu, ceea ce a continuat să fie timp de mai bine de o mie de ani. Abia în secolul al şaisprezecelea, lumina divină a reformei s-a răspîndit asupra unei scene de mare întuneric moral şi a dat la iveală marea corupţie care se instituise şi enormităţile flagrante ale diferitelor ordine monastice. În acel timp călugării acopereau întreaga Europă ca nişte roiuri de lăcuste şi proclamau peste tot – după cum ne informează istoria – ascultarea faţă de “sfânta mamă biserica”, respect faţă de toţi sfinţii, mai ales faţă de fecioara Maria, © www.comori.org

172

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

eficacitatea relicvelor, chinurile purgatoriului şi avantajele binecuvântate căpătate prin cumpărarea indulgenţelor. Dar, cum călugării şi-au pierdut popularitatea şi influenţa cu ocazia reformei, a fost nevoie de un nou ordin pentru a le lua locul şi a continua lucrarea lor rea, şi acesta a fost “Societatea lui Isus” fondată de Ignazio de Loyola – iezuiţii. Dar să mai aruncăm încă o privire asupra monasticismului. Prima societate a asceţilor Prima formă în care spiritul ascetic s-a dezvoltat în biserica creştină a fost nu întemeierea societăţilor sau comunităţilor ascetice, cum le găsim mai târziu, ci retragerea în izolare a unor persoane în mod individual. Ei credeau – şi se inşelau amarnic – că au o chemare specifică să se străduiască să atingă un nivel mai înalt de viaţă creştină, şi, pentru a ajunge la această sfinţenie deosebită, ei îşi impuneau cele mai severe restricţii. Ei se retrăgeau în locuri pustii pentru a se ocupa cu meditaţia profundă asupra lucrurilor divine şi pentru ca mintea lor să se desprindă complet de lucrurile naturale şi de orice place simţurilor. Atât bărbaţii cât şi femeile gândeau că trebuie să-şi ostenească trupurile prin veghe, post, trudă şi torturi auto-aplicate. Din vreme ce socoteau că bietul trup era o povară şi o piedică în calea asipraţiilor spirituale, ei se vedeau pentru a putea continua să se auto-chinuiască. Ei supravieţuiau cu cel mai prost şi nesănătos regim alimentar şi uneori nu mâncau şi nu dormeau până ce firea era aproape complet epuizată. Această nouă viclenie a lui Satan s-a răspândit mult prin contagiune. Pustnicul cel misterios era privit ca având, în mod necesar, o sfinţenie deosebită. Chilia pustnicului era vizitată de cei nobili, de învăţaţi şi de închinători, toţi fiind dornici să aducă omagiu omului cel sfânt al lui Dumnezeu, şi astfel mândria spirituală s-a născut din linguşirea lumii. De atunci viaţa monastică a fost privită cu un atât de mare respect încât mulţi au adoptat-o ca pe o meserie foarte onorabilă, şi apoi au constituit comunităţi sau instituţii monastice. Pahominus, care, ca şi Anton, era din Teba, s-a convertit la creştinism la începutul celui de-al patrulea secol. După ce a practicat austeritatea pentru un timp, un înger i-a spus într-un vis că înaintease destul de mult în viaţa monastică şi că trebuia să-i înveţe pe alţii. Pahominus a întemeiat o societate pe o insulă de pe Nil. Astfel, asceţii au început să trăiască într-o asociaţie. Instituţia a fost peste puţin timp extinsă , astfel încât înainte de moartea întemeietorului cuprindea opt mânăstiri, cu trei mii de călugări, iar la începutul secolului următor ajunseseră să fie nu mai puţin de cinci zeci de mii de călugări. Ei trăiau câte trei într-o celulă şi erau sub angajamentul de ascultare totală de poruncile stareţului sau părintelui. Ei purtau o costumaţie deosebită, principala piesă fiind o piele de capră, ca o imitaţie a lui Ilie, care, împreună cu Ioan Botezătorul, erau exemple pentru starea celor din mânăstiri. Nu trebuiau să se dezbrace niciodată. Dormeau cu hainele pe ei şi aşezaţi în scaune construite astfel încât să-i ţină într-o poziţie aproape stând în picioare. Ei se rugau de mai multe ori pe zi, posteau în a patra şi a şasea zi a săptămânii şi vorbeau în sabat şi în ziua Domnului. Îşi mâncau mesele în tăcere şi cu glugile trase peste feţe, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe vecinul lui. Se ocupau cu agricultura şi diferite meşteşuguri, aveau toate lucrurile în comun, imitându-i pe creştinii care erau imediat după Cincizecime*. Pahominu a întemeiat societăţi asemănătoare şi pentru femei.

* Robertson, vol. 1, p. 296; Neander, vol. 3, p. 317; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 473 Mânăstirile şi Pontiful de la Roma Până aproape de sfârşitul secolului al cincilea, mânăstirile au fost sub supravegherea episcopilor, iar călugării fiind priviţi ca nişte simpli laici şi neavând nici un drept să fie consideraţi ca făcând parte din ordinul preoţesc. Totuşi, cu timpul, împrejurările au făcut ca şi călugării să capete un caracter clerical. Mulţi erau ocupaţi cu lucrarea de a citi şi de a expune scripturile şi se presupune că toţi erau angajaţi în cultivarea unei vieţi spirituale superioare, astfel încât ei erau priviţi foarte favorabil de mulţime, mai ales © www.comori.org

173

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

când au început să-şi exercite funcţiile clericale dincolo de limitele mânăstirii lor. Nu peste mult timp a apărut rivalitate între episcopi şi stareţi, iar rezultatul a fost că stareţii au ieşit din poziţia de dependenţă de rivalii lor spirituali şi au cerut să fie luaţi sub protecţia Papei de la Roma. Propunerea lor a fost primită cu bucurie, şi curând mânăstirile, fie ele mari sau mici, abaţiile şi mânăstirile de femei au ajuns să fie supuse Scaunului de la Roma. Acesta a fost un imens pas spre puterea pontificală a Romei. Papa putea de atunci să înfiinţeze în orice loc un fel de poliţie spirituală, care avea rolul de a-i spiona nu numai pe episcopi ci şi autorităţile seculare. Acest eveniment este de notat cu grijă dacă dorim să cercetăm căile şi mijloacele înălţării la putere şi a supremaţiei Pontifului de la Roma. Sistemul monastic s-a răspândit curând dincolo de graniţele Egiptului, şi toţi marii învăţători ai epocii, atât din est cât şi din vest, au sprijinit cauza celibatului şi a monasticismului. Mai ales Sf. Ieronim, cel mai învăţat om al zilelor sale, este privit ca acela care a făcut legătura dintre cele două mari diviziuni ale bisericii – cea greacă şi cea romană, sau dintre est şi vest. El a fost acela prin care a progresat mult cauza celibatului şi a monasticismului, mai ales în rândul femeilor. Multe doamne romane de rang înalt au devenit călugăriţe sub influenţa lui. Ambrozie a preamărit atât de mult virginitatea în predicile lui încât mamele din Milano şi-au oprit fiicele să mai vină la slujbele lui, dar mari mulţimi de fecioare din alte părţi s-au strâns în jurul lui pentru a fi consacrate. Vasile a introdus viaţa monastică în Pont şi Capadocia, Martin în Galia, Augustin în Africa, iar Hrisostom a fost împiedicat de mama lui să se retragă din tinereţe într-o mânăstire izolată din Siria. Înainte de a părăsi acest subiect este bine ca, odată pentru totdeauna, să notăm înfiinţarea mânăstirilor de femei. Originea izolării femeilor Dintr-o perioadă timpurie a istoriei citim de fecioare închinate Domnului, care mărturiseau castitatea religioasă şi se dedicau slujirii lui Hristos. Ele însele îşi asumau aceste îndatoriri şi se consacrau pentru acestea pentru ca să-şi păstreze relaţiile de casă sau pentru a intra în căsătorie fără vreun scandal. Dar originea comunităţilor de femei izolate îi este atribuită lui Pahominus, marele întemeietor al sistemului monastic reglementat. Înainte de moartea lui, care a avut loc cam pe la jumătatea secolului al patrulea, nu mai puţin de douăzecişişapte de mii de femei din Egipt adoptaseră viaţa monastică. Regulile pe care el le întocmise pentru mânăstirile de femei erau asemănătoare cu cele pentru călugări. “Trăiau din fonduri comune, foloseau un dormitor comun, o masă comună şi garderobă comună. Erau prescrise aceleaşi slujbe religioase, obişnuita cumpătare şi postul ocazional erau aplicate cu aceeaşi severitate. Munca manuală era în vigoare cu tot atâta rigiditate, dar în loc de muncile agricole impuse «fraţilor», ele aveau munci mai uşoare, cu acul şi cu torsul. Prin atât de multe îndatoriri şi ocupaţii atât de variate ele făceau să treacă din plictisul zilei şi al izolării monastice”*.

* Waddington, vol. 2, p. 252

Este cert că multe asemenea aşezăminte au fost întemeiate în secolul al patrulea şi ele s-au răspândit prin tot Egiptul, Siria, Pont şi Grecia, şi, treptat, au pătruns în fiecare provincie unde era cunoscut numele lui Hristos, şi până în zilele noastre ele abundă în toate ţările romano-catolice şi constituie un ciudat şi nepotrivit apendice al bisericii. Ceremonia jurământului Spiritul crud şi neîndurător al papalităţii este simţit chiar de membrii bisericii catolice la consacrarea unei călugăriţe. Este ceva atât de nenatural, de nescriptural şi o violare a sentimentelor noastre omeneşti, © www.comori.org

174

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

ceva care ruinează atât sufletul cât şi trupul, ceva la care cineva se poate supune numai fiind orbit prin puterea lui Satan. Ce îndurare să poţi fi departe de influenţa ei greu de evaluat şi de amăgirile ei fatale! Descrierea de mai jos a ceremonialului prin care o novice face jurămintele de sub pana unui martor ocular al scenei care a avut loc la Roma a fost puţin prescurtată. “Printr-o favoare deosebită ne-au fost date bilete pentru cele mai bune locuri, şi, după ce am aşteptat o jumătate de oră, doi lachei în livrele somptuoase au deschis calea tinerei contese, care a intrat în biserica plină înveşmântată de sărbătoare, cu diamante sclipitoare în păr. Sprijinită de mama ei, a înaintat spre altar. Preotul oficiant era Vicario. Discursul de la amvon a fost rostit de un călugăr dominican, care i s-a adresat ei ca fiind logodnica lui Hristos – o sfântă pe pământ, una care renunţa la deşertăciunile lumii pentru a gusta în avans din bucuriile cerului. Predica s-a încheiat, iar frumoasa victimă, îngenuchind la picioarele cardinalului, înaintea altarului, s-a lepădat în mod solemn de lumea pentru ale cărei plăceri şi afecţiuni pare să fi fost menită să se bucure şi a pronunţat acele jurăminte care o despărţeau definitiv de ele. În timp ce vocea ei incanta suav acele cuvinte fatale nu cred să nu fi fost vreun ochi în toată adunarea care să nu se fi umezit de lacrimi. Diamantele sclipitoare au fost luate din părul ei, rochia ei lungă şi frumoasă i-a căzut luxuriant de pe umeri. S-a deschis uşa cu gratii prin care ea trecea spre a fi închisă ca în mormânt. A apărut stareţa cu cortegiul ei negru de călugăriţe. Corul lor incanta un forţat bun-venit. Spunea sau părea să spună: «duh soră, vino!» ea a renunţat la numele şi la titlul ei şi a căpătat alt nume, a primit binecuvântarea solemnă a cardinalului şi ultima îmbrăţişare a prietenilor ei înlăcrimaţi, apoi a trecut de acel hotar dincolo de care nu mai avea să se întoarcă. S-a deschis un panou dincolo de altul şi ea a apărut din nou. De astă dată era fără podoabele ei şi fără veşmântul splendid, iar părul ei frumos îi era tăiat fără milă de foarfecele fatale ale surorilor, spectacol suficient ca să facă întreaga adunare să se cutremure. Când era tunsă de acoperitoarea ei naturală, surorile s-au grăbit s-o îmbrace cu roba severă de călugăriţă şi cu acoperitoarea şi vălul de niviciat. Pe tot parcursul ceremoniei, ea a arătat mult calm şi multă fermitate şi doar la sfârşit ochii i s-au umezit de lacrimi de emoţie firească. După aceea ea a apărut la ferestruica mânăstirii pentru a primi simpatia, laudele şi felicitările tuturor prietenilor şi cunoştinţelor ei, ba chiar şi ale străinilor, pentru că se aştepta ca toţi să aducă complimente noii mirese a cerului”*.

* Gardner – Faiths of the World Descrierea prezentată spune despre jurămintele unei călugăriţe când lua vălul alb, pas care constituie începutul noviciatului sau a anului de probă, care nu este ceva irevocabil. Ceremonia luării vălului negru, la un an după aceea, este şi mai solemnă şi mai grozavă, şi, după ce a avut loc şi aceasta, ea este închisă pe viaţă şi poate fi eliberata de sub jurământul ei numai prin moarte. Din punctul de vedere al legii romane, atât a celei civile cât şi a celei ecleziastice, pasul pe care l-a făcut ea este irevocabil. Închisoarea, tortura, moartea temporală şi cea eternă sunt prezentate ca pedepse pentru neascultare. Şi oare din afara zidurilor mânăstirii poate spune ce cruzimi rafinate şi prelungite se practică înăuntru? Puterea este despotică şi fără drept de apel până când înşelătorul şi cei înşelaţi, persecutorul şi victima neajutorată vor sta alături înaintea tribunalului drept al lui Dumnezeu. Reflecţii asupra principiilor ascetismului Este cu adevărat trist să medităm la numeroasele greşeli grave sau erori mari ale marilor învăţători sau ale “părinţilor”, cum sunt numiţi ei de obicei. Nu cunoaştem nimic mai grav decât faptul că, în acea © www.comori.org

175

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

vreme, ei au dus poporul în rătăcire şi că, prin scrierile lor, ei au îndrumat greşit biserica de atunci încolo. Cine oare poate evalua consecinţele rele pe care acea învăţătură le-a avut timp de cel puţin paisprezece secole? Interpretarea greşită sau aplicarea greşită a Cuvântului lui Dumnezeu este regula evidentă la aceşti conducători, iar învăţătura sănătoasă este la ei o excepţie. Dar, cu toate acestea, ei sunt lauda şi autoritatea pentru o mare parte din creştinătate până în ziua de azi. Asupra subiectului ascetismului, oricine are cunoştinţe cât de rudimentare din Scriptură poate vedea cât de ignoranţi au fost cu privire la gândul lui Dumnezeu şi cât au pervertit ei cuvântul Lui. Suntem îndemnaţi, de pildă, să “omorâm faptele trupului”, dar nicioadată să nu chinuim trupul însuşi. Trupul este al Domnului, şi, de aceea, trebuie să avem grijă de el. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” Este adevărat că trupurile trebuie să fie ţinute în supunere, iar acesta este cel mai înţelept fel de a te îngriji de trup (Rom. 8:13, 1. Cor. 6:15; 9:27). Apostolul spune iarăşi: “daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ”, dar apoi spune că aceste mădulare sunt “curvia, necurăţia, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie” (Col. 3:5). Acestea sunt faptele trupului, pe care noi trebuie să le omorâm, practic să le ucidem, şi să facem aceasta în baza faptului că la cruce a fost omorâtă carnea. “Cei care sunt ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu afecţiunile şi poftele ei”, şi nu spune “vedeţi să o răstigniţi” sau “trebuie să o răstigniţi”, ci că ea a fost răstignită. Dumnezeu a înlăturat-o dinaintea ochilor Săi prin cruce, iar noi trebuie să facem ca ea să nu se vadă aplicând judecata de sine. Trupul, dimpotrivă, în Noul Testament are un loc important, el fiind templul Duhului Sfânt, dar ascetismul tinde să ucidă trupul prin înfometare şi să hrănească carnea. “Care au, într-adevăr o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare, spre satisfacerea cărnii” (Col. 2:23). Părinţii au neglijat faptul că ascetismul a fost produsul filozofiei păgâne şi în nici un caz al căii divine a creştinismului şi niciodată nu au cercetat bine Scriptura pentru a căuta gândul lui Dumnezeu cu privire la aceste subiecte. Cum nu au înţeles falimentul complet al omului în carne, ei au căutat în zadar să-l amelioreze, şi astfel au fost duşi în rătăcire pe nenumărate căi, mai ales în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, judecata lui Dumnezeu asupra cărnii, principiul adevăratei închinări şi tot ceea ce priveşte calea slujirii creştine. După ce am văzut cum a fost pusă fundaţia marelui sistem monastic, care a exercitat o mare influenţă în legătură cu creştinismul, literatura şi civilizaţia pe tot parcursul evului întunecat, vom părăsi acest subiect pentru a reveni la istoria noastră generală. Arcadius şi Honorius - anul 395 Teodosius a lăsat ca urmaşi doi fii: Arcadius, în vârstă de optsprezece ani şi Honorius, care avea numai unsprezece ani. Cel mai mare l-a succedat în est, iar cel mai mic în vest. Nimic nu poate fi mai impresionant decât starea Imperiului roman în acel moment, sau mai în măsură să ne conducă la comparaţii: doi împăraţi atât de slabi încât nu puteau conduce administraţia publică şi întregul imperiu în pericol din caua invadatorilor goţi. Mâna Domnului s-a manifestat cert în această situaţie. Unde mai era atunci geniul şi puterea Romei? Ele s-au sfârşit odată cu Teodosius. În momentul când imperiul cerea prudenţă, aptitudini militare şi talentele unui Constantin, el a fost guvernat de doi prinţi imbecili. Prin providenţa lui Dumnezeu, zilele imperiului erau numărate şi treceau repede. Cea mai puternică furtună care a venit vreodată asupra imperiului era gata să se dezlănţuie tocmai în ceasul în care imperiul era în slăbiciune. Cel mai capabil general, Stilico, unica speranţă a Romei, a fost asasinat la scurt timp după moartea lui Teodosius, aşa că întreaga Italie a ajuns la-ndemâna barbarilor. Goţii au cedat înaintea armelor şi mai ales a politicii lui Teodosius, dar numai ştirea morţii lui i-a făcut să se ridice dorind răzbunare. Faimosul Alaric, capabilul şi vicleanul conducător al goţilor, aştepta ocazia potrivită pentru a-şi pune în aplicare acel plan atât de mare şi îndrăzneţ cum nici unul din vrăjmaşii Romei, de la Hanibal, nu mai gândise. El era, fără-ndoială cel căruia i se încredinţase executarea © www.comori.org

176

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

judecăţilor drepte ale lui Dumnezeu asupra unui popor care ajunsese atât de pătat de sângele sfinţilor săi, după ce mai întâi L-a crucificat pe Domnul gloriei şi apoi i-a ucis pe apostolii Lui. Lăsăm detaliile în seama istoricului civil care relatează declinul şi căderea Romei, dar trebuie să spunem pe scurt, Alaric a fost urmat nu numai de goţi, ci şi de triburi de aproape orice neam şi rasă. Furia din pustiu avea să se reverse asupra prostituatei care a corupt lumea. El şi-a condus forţele în Grecia fără a întâmpina opoziţie, a devastat pământul ei roditor, a jefuit Atena, Corintul, Argos şi Sparta, şi a asediat şi jefuit şi ceea ce fără teamă de Dumnezeu era numit “cetatea eternă”. Timp de şase zile, la Roma au fost măceluri şi jafuri comise fără remuşcări. Aşa a căzut cetatea cea vinovată prin judecata lui Dumnezeu şi nimeni nu a plâns soarta ei. Şi cele mai bogate provincii ale Europei, Italia, Galia şi Spania au fost pustiite de succesorii imediaţi ai lui Alaric, în special de Atila şi de noile regate înfiinţate de barbari. Aşa s-a încheiat, în anul 478 după Hristos şi 1209 de la întemeierea Romei, istoria celui de-al patrulea mare imperiul al lumii. Teodoric, regele ostrogoţilor, un prinţ la fel de priceput în arta războiului şi în a guverna, a format un nou regat în Italia*.

* Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 420; White – Eighteen Christian Centuries, p. 94 Reflecţii asupra calamităţilor Romei Cititorul creştin poate găsi că este de folos să ne oprim un moment şi să medităm la căderea imperiului din vest şi împărţirea teritoriului său între numeroase hoarde ale barbarilor. Avem privilegiul de a vedea împlinirea şi armonia Scripturii, providenţa lui Dumnezeu care răstoarnă lucrurile şi aduce împlinirea planurilor Sale, şi aceasta este spre zidirea noastră. De asemenea, ne putem permite să vărsăm o lacrimă de compasiune pentru nenorocirile semenilor noştri care au fost amăgiţi. Aceasta nu ar fi ceva de altă natură decât compasiunea Celui care a plâns cetatea Ierusalimului. Este datoria noastră să studiem Scriptura în lumina clară a Scripturii, şi nu, cum au încercat unii, să studiem Scriptura în lumina tulbure a istoriei. Astfel, putem fi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu având deschise înaintea noastră paginile istoriei, iar credinţa noastră poate fi întărită prin contrastul puternic dintre împărăţia lui Dumnezeu şi gloria pământească. “De aceea,” spune aspostolul, “primind o împărăţie care nu poate fi clătinată, să avem har prin care să putem sluji plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă” (Evr. 12:28). Superioritatea creştinismului asupra celor mai puternice instituţii păgâne era deja ceva clar pentru toţi. Când judecăţile copleşitoare ale lui Dumnezeu au venit asupra Italiei şi au făcut bucăţi guvernarea de fier a imperiului, biserica nu a avut de suferit, ci, în loc să fie expusă pericolului, ea a fost mai curând protejată şi a fost mijlocul prin care şi alţii au fost protejaţi. Asemenea arcei care s-a ridicat deasupra apelor întunecate ale potopului, biserica a fost păzită de furia invadatorilor. Nu a existat nici un caz în care barbarii să îmbrăţişeze vechea religie a Greciei sau a Romei, ci ei fie rămâneau la superstiţiile strămoşilor lor, fie adoptau o oarecare formă a creştinismului. În convulsiile care zguduie pământul, păcătosul nu are nimic sigur; când imperiile se ridică şi cad, poate avea doar Stânca Veacurilor, pe Hristosul lui Dumnezeu, Cel înviat şi înălţat. “Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Psalmul 2:12). Domnul s-a ocupat de siguranţa poporului său prin convertirea anterioară a acelora care au răsturnat imperiul. Convertirea barbarilor Este întotdeauna interesant şi spre zidire să urmărim cum mâna Domnului face ca mânia omului să aducă în final laudă pentru El şi din ceea ce pare a fi cea mai mare calamitate să aducă cel mai mare bine pentru poporul său. Sub domnia lui Galenius, prin anul 268, mulţi din provinciile romane au fost luaţi în captivitate de bandele de goţi. Mulţi dintre aceia erau creştini şi un număr dintre ei aparţineau ordinului ecleziastic. Stăpânii lor i-au trimis ca sclavi în sate, dar Domnul i-a trimis acolo ca misionari. Ei au © www.comori.org

177

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

predicat evanghelia poporului barbar şi mulţi s-au convertit. Numărul lor şi rânduiala lor pot fi deduse din faptul că ei au fost reprezentaţi în consiliul de la Niceea de un episcop numit Teofil. Ulfilas, care este în general numit “apostolul goţilor”, merită să fie amintit cu recunoştinţă pentru posteritate, dar mai ales de creştini. Pe la jumătatea celui de-al patrulea secol, el a inventat un alfabet şi a tradus Scripturile în limba gotică, cu excepţia cărţilor lui Samuel şi Împăraţi, pentru ca nu cumva conţinutul lor războinic să stimuleze ferocitatea înnăscută a barbarilor. S-ar părea că, la început, ei au fost simpli şi ortodocşi în credinţa lor, dar mai târziu ei au fost impregnaţi puternic de arianism, mai ales după ce slujitorii arieni care au fost excluşi din biserici de către Teodosius au lucrat cu mult sârg printre ei. Alaric şi goţii lui mărturiseau că erau creştini şi şi-au îndreptat furia împotriva templelor păgâne, dar au respectat profund bisericile. Aceasta a fost o mare îndurare a lui Dumnezeu faţă de poporul lui şi mulţi oameni care au fugit în biserici au găsit adăpost acolo. Credinţa sinceră şi zelul neobosit al lui Ulfilas, alături de viaţa lui ireproşabilă, au câştigat iubirea şi încrederea poporului. Ei au primit cu credinţă învăţăturile evangheliei, pe care le-au şi practicat, astfel încât primii invadatori ai imperiului învăţaseră încă din ţara lor să mărturisească, sau cel puţin să arate respect faţă de religia celor învinşi. În aceasta vedem adevărul, sau, mai curând, împlinirea, cuvintelor apostolului din Epistola către Romani: “Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui crede, întâi pentru iudeu, apoi pentru grec”, şi, de asemenea, “sunt dator atât faţă de greci cât şi faţă de barbari, atât faţă de cei înţelepţi cât şi faţă de cei neînţelepţi”. Atât cetăţenii învăţaţi ai Imperiului roman cât şi grobienii locuitori din Sciţia şi Germania au fost aduşi sub puterea mântuitoare a evangheliei. Convertirea lui Clovis Din vreme ce convertirea lui Clovis se spune ca a fost cea mai importantă din secolul al cincilea, trebuie să dăm câteva detalii cu privire la acest eveniment, pe care îl considerăm important prin consecinţele lui, atât cele directe cât şi cele indirecte, pentru istoria Europei şi cea a bisericii. Francii, un popor din Germania, s-au aşezat în nordul Franţei, în apropiere de Cambrai, o zonă a ţării care era foarte religioasă, renumită pentru relicvele Sf. Martin din Tours şi pentru virtuţile legendare ale altor sfinţi. Clovis era păgân, dar Clotilda, soţia lui, a îmbrăţişat credinţa catolică. Ea l-a îndemnat mult timp să devină creştin, dar el a fost încet să creadă. În cele din urmă, când era în luptă împotriva alemanilor, fiind în pericol, s-a gândit la Dumnezeul Clotildei şi I s-a rugat, declarând că vechii zei nu lau ajutat şi jurând să devină creştin dacă va câştiga bătălia. Mersul luptei s-a schimbat, inamicii au fost învinşi, şi, credincios jurământului făcut, în anul 496, de Crăciun, Clovis a fost botezat la Rheims de episcopul Remigius. Trei mii de războinici i-au urmat exemplul, declarându-se gata să urmeze aceeaşi religie ca regele lor. În aceasta avem încă un Constantin. Clovis a găsit că mărturisirea creştină era favorabilă intereselor lui politice, dar aceasta nu a schimbat în bine viaţa lui. Obiectivul lui era să cucerească teritorii, ambiţia lui era fără margini, iar faptele lui au fost îndrăzneţe şi crude. Dintr-un conducător franc ce stăpânea un mic teritoriu, el a devenit întemeietorul marii monarhii franceze şi prin mărturisirea credinţei catolice şi alianţa cu Pontiful de la Roma, el a fost recunoscut ca fiind luptătorul catolicismului şi declarat cel mai ortodox suveran din vest, toţi ceilalţi fiind arieni. Alaric, care a cucerit Roma, Genseric, care a cucerit Africa, Teodoric cel Mare, care a devenit rege al Italiei şi mulţi alţi regi lombarzi erau arieni. De aceea regii francilor au moştenit de la Clovis titlul “cel mai vechi fiu al Bisericii”. Pentru cel care cercetează profeţia este interesant să vadă că, pe atunci, cel puţin şase sau şapte regi barbari stăpâneau provinciile romane şi guvernau ceea ce fusese imperiul latin. Aceasta a trecut, a încetat ca imperiu şi trebuie să rămână mort până ce va fi înviat, potrivit cu cuvântul Domnului, în zile viitoare (Apoc. 13:17). © www.comori.org

178

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Înainte de a încheia perioada Pergam, considerăm că este necesar să notăm totuşi, pe scurt, trei lucruri: starea internă a bisericii şi controversa pelagiană şi cea nestoriană. Ritualuri şi ceremonii Adoptarea pe scară mai largă a creştinismului, după cum ne putem uşor imagina, a fost urmată de o creştere a strălucirii în tot ceea ce ţine de închinarea adusă lui Dumnezeu, propriu-zis în aşa-numita închinare. Se cheltuia mult pentru a construi şi împodobi biserici; clerul care slujea avea veşminte somptuoase, muzica a devenit tot mai elaborată şi au fost introduse multe ceremonii noi. Şi toate acestea ua fost justificate atunci pe aceleaşi temeiuri pe care mai marii bisericii le folosesc pentru a justifica şi azi ritualurile şi ceremoniile1. Era vorba de intenţia de a le recomanda păgânilor evanghelia prin ceremonii care să le depăşească pe cele ale vechi lor religii. Mari mulţimi au fost atrase atunci în biserici, cum sunt atrase şi acum, fără ca oamenii să înţeleagă suficient noua lor poziţie, ei păstrând încă în minte noţiunile păgâne şi rămânând corupţi de moralitatea păgână. Chiar din primele zile ale creştinismului găsim nereguli în biserica din Corint din cauza practicilor păgâne pe care ei nu le uitaseră. Arderea lumânărilor în miezul zilei, tămâia, chipurile, procesiunile, lustraţiile şi multe alte lucruri au fost introduse în secolul al patrulea şi al cincilea deoarece, după cum observa Mosheim, “în timp ce intenţiile bune ale Împăraţilor erau ca religia creştină să înainteze, evlavia ostentativă a episcopilor mai curând tindea să ascundă esenţa ei şi scădea din puterea ei prin înmulţirea ritualurilor şi ceremoniilor2”.

1

V. The Church and the World, 1866

2

Ecclesiastical History, vol. 1, p. 366, Murdoch and Soames; Robertson vol. 1, p. 316

Influenţa degenerativă a ritualismului Tendinţa oricărui ritualism ecleziastic este aceea de a produce un duh de superstiţie care subminează credinţa, ducând la formalism în loc de calăuzirea Duhului Sfânt şi făcând ca omul să se bazeze pe lucrările lui bune ajungând până la a respinge lucrarea completă a lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este practic dat la o parte, Duhul Sfânt este întristat şi inima este lăsată deschisă la toate căile lui Satan. Când credinţa se exercită cu vigoare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu este urmat cu stricteţe şi omul are încredere în călăuzirea Duhului Sfânt, care îi este promisă, sufletul lui este puternic şi plin de energia vieţii divine şi nu ia aminte la sugestiile vrăjmaşului. Satan este un bun observator al stării sufletului credinciosului şi al bisericii mărturisitoare. El ştie când poate reuşi în încercările lui împotriva credinciosului individual sau a bisericii şi aşteaptă să vină ocazia. Când vede cum gândurile se îndreaptă într-o direcţie greşită, el mângâie, linguşeşte şi stimulează. Acesta este un avertisment solemn pentru noi toţi. Erezia pelagiană Starea bisericii la începutul secolului al cincilea i-a dat adversarului ocazia de a introduce o nouă erezie, care a dus la o nouă controversă ce a continuat, cu mai mare sau mai mică intensitate, chiar până în zilele noastre. Este vorba despre Pelagianism. Marea erezie ariană, care a agitat până atunci biserica, şi-a avut originea în est şi avea ca subiect divinitatea lui Hristos, dar atunci s-a ridicat în vest o nouă erezie, care avea ca subiect natura umană după căderea în păcat şi relaţiile ei cu Dumnezeu, ea reprezentându-l greşit pe păcătosul pierdut, dacă cea de mai înainte Îl reprezenta greşit pe Mântuitor. Se spune că Pelagius a fost un călugăr la mânăstirea Bangor, în Ţara Galilor, şi probabil primul britanic care s-a distins ca teolog. Numele lui adevărat era Morgan. Discipolul lui, Celestius, se spune că s-a născut în Irlanda. Augustin spune că el era mai tânăr decât Pelagius, mai îndrăzneţ şi mai abil. Cei doi © www.comori.org

179

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

tovarăşi în rătăcire au vizitat Roma, unde au avut relaţii apropiate cu multe persoane ascetice având reputaţia de sfinţi, şi acolo şi-au răspândit opiniile cu multă precauţie şi în particular. Dar, după asediul din anul 410 ei au trecut în Africa, unde şi-au prezentat opiniile în mod mai deschis. Nu s-ar zice că Pelagius era însufleţit de dorinţa de a forma un nou sistem de doctrină, ci mai curând că el dorea să se opună la ceea ce el considera a fi indolenţă morală şi duh lumesc printre fraţii săi. El susţinea că omul are, în mod inerent, puterea de a face voia lui Dumnezeu şi de a atinge cel mai înalt grad de sfinţenie. Aceasta a format şi a determinat în mare măsură vederile lui teologice. Aşa false cum sunt, ele sunt consistente cu ascetismul rigid şi cu roadele lui naturale. Din vreme ce Scriptura spune clar că tot binele din om este prin harul lui Dumezeu, şi Pelagius, în felul lui, recunoştea acesta, dar ceea ce el numea har divin erau doar mijloace pentru a-l îndemna pe om să facă eforturi şi nu gândea că este nevoie de lucrarea în inimă a harului ceresc şi de acţiunea Duhului Sfânt. Aceasta l-a făcut să dea învăţătura că păcatul primilor noştri părinţi nu a afectat pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi şi că omul născut azi este la fel de inocent cum era Adam atunci când l-a creat Dumnezeu şi că are aceeaşi putere morală şi aceeaşi curăţie. Aceste doctrine şi cele care sunt în legătură cu ele, mai ales ideea cu privire la voinţa liberă a omului – “o posibilitate de a alege între bine şi rău fără a fi influenţat”, au fost răspândite de Pelagius şi tovarasul lui, Celestius, la Roma, în Sicilia, Africa şi Palestina, dar, cu excepţia regiunilor din răsărit, noile opinii au fost condamnate peste tot. Ioan, episcopul de Ierusalim, a considerat că învăţăturile lui Pelagius erau în acord cu opiniile lui Origen, la care ţinea mult Ioan, aşa că el l-a protejat pe Pelagius permiţându-i să-şi mărturisească liber sentimentele şi să strângă discipoli*.

* “Eroarea fundamentală a călugărului Pelagius era negarea totală a corupţiei care a venit prin păcatul lui adam, pentru care rezolvarea a venit numai prin moartea şi învierea celui de-al doilea Om, ultimul Adam. De aceea el afirma că libertatea este o proprietate a oricărui om, nu numai în sensul că omul nu este constrâns din exterior, ci că, prin ceea ce este în sine, omul este liber să facă bine sau rău, negând astfel faptul că rasa umană este robită de păcat prin ceea ce este în mod natural în firea omului. Astfel, s-ar părea că el a înţeles harul ca fiind nimic mai mult decât iertarea acelei ofense şi nu faptul că un credincios capătă o fire nouă, în virtutea căreia el nu mai practică păcatul, pentru că el este născut din Dumnezeu. Astfel, în schema lui Pelagius nu putea intra, pe de-o parte, că omul este păcătos pierdut, iar, pe de altă parte, că cel credincios este mântuit. De fapt, el vedea rasa umană ca având inocenţă ca aceea a lui adam la început până când fiecare om ajunge să păcătuiască, făcându-se vinovat, şi să sufere consecinţele păcatului. Pelagienii negau transmiterea mai departe a păcatului lui Adam, considerând că acesta avea numai influenţa unui exemplu rău. Dacă ruina morală l-a slăbit pe om şi l-a făcut să piardă relaţia cu capul, pe de altă parte, sub har sunt socotite toate darurile naturale ale familiei omeneşti, ca şi supranaturalul. Ca urmare, conştiinţa, legea şi evanghelia erau privite ca diferite metode pentru a înainta pe treptele neprihănirii, în fiecare caz lucrarea harului fiind eficientă numai în măsura tendiţelor voinţei omului. Încă odată, răscumpărarea făcută prin Hristos devenea, dacă nu o ameliorare, atunci în mod sigur o înălţare şi transfigurare a firii omeneşti. Hristos Însuşi devenea cel mai înalt model de dreptate, unii înaintea Lui respectând perfect legea morală, iar alţii după aceea fiind stimulaţi de lucrarea şi iubirea Lui, El fiind un exemplu pentru indicaţiile evenghelice privind perfecţiunea morală dincolo de cerinţele legii” – William Kelly. Augustin şi harul divin Augustin, renumitul episcop de Hipo, marea lumină evanghelică a vestului şi cel mai influent dintre scriitorii creştini latini, a început cam în acel timp să atace cu pana lui învăţăturile lui Pelagius şi Celestius şi în principal lui, ca instrument al lui Dumnezeu, i se datorează încetinirea răspândirii acelei secte în acea vreme. Printr-o întoarcere la Dumnezeu remarcabilă şi prin profunde exerciţii sufleteşti, el a fost pregătit sub disciplina Domnului pentru acea lucrare importantă. Astfel înţeleptul Dumnezeu a pregătit o mărturie care să se opună lui Pelagius, şi, chiar prin această erezie, să facă să fie prezentate puncte de vedere mai scripturale asupra evangheliei harului, cum nu mai fuseseră date ca învăţătură din © www.comori.org

180

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

zilele apostolilor, ca şi vederi mai cuprinzătoare asupra adevărului creştin, sfinţeniei şi smereniei. Bisericile occidentale, conduse de Augustin, au continuat să persevereze în a asalta învăţăturile false cu consilii, cărţi şi scrisori. Galii, britanii şi chiar şi palestinienii, prin consiliile lor şi împăraţii prin legile şi sancţiunile lor au zdrobit controversa de la început. Totuşi principiile pelagianismului rămân până în prezent în diferite forme şi diferite grade de dezvoltare. Dar, decât să urmărim această erezie, mai curând ne vom referi pe scurt la ceea ce ne învaţă Scriptura cu privire la fiecare din cele două aspecte principale ale acestui subiect. Reflecţii asupra stării omului şi a harului lui Dumnezeu Dacă în această controversă se angajează numai raţionamente omeneşti, atunci devine o controversă interminabilă, dar dacă este recunoscută autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, totul este reglementat rapid. Ideea că există ceva bun în firea omului căzut şi că omul, ca atare, ar avea puterea să aleagă ceea ce este bun şi să repingă ceea ce este rău stă la baza pelagianismului cu numeroasele lui forme. Este negată starea de ruină completă a omului şi orice idee de har care nu concordă cu voinţa liberă a omului este exclusă din sistem. Dar ce spune Scriptura? Chiar şi un singur rând din Cuvântul lui Dumnezeu îl poate satisface pe omul credinţei şi acesta ar trebui să fie singurul argument al învăţătorului, al evanghelistului şi al fiecărui creştin. Întotdeauna, în confruntarea cu orice adversar, trebuie să ne plasăm pe poziţia credinţei. În capitolul 6 din Geneza, Dumnezeu ne spune cum evaluează El starea firii omeneşti: “Şi Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău continuu” (Gen. 6:5). Dumnezeu a găsit numai rău în om, şi numai rău tot timpul. Din nou, în acelaşi capitol citim: “Şi Dumnezeu a privit pământul şi, iată, pământul era stricat; pentru că orice făptură îşi stricase calea pe pământ”. Nu unele făpturi, ci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Aici vedem judecata lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, El ne descoperă harul Lui suveran care vine în întâmpinarea situaţiei omului astfel judecat. Dumnezeu este acela care asigură arca pentru a-l salva şi trimite invitaţia: “Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Crucea este mărturia şi marea expresie a adevărului simbolizat anterior prin arcă. Acolo avem, într-un fel, ca nicăieri altundeva, judecata lui Dumnezeu asupra naturii umane cu toată răutatea ei, şi, în acelaşi timp, ni se descoperă iubirea şi harul Lui în toată plinătatea şi puterea mântuitoare*.

* Pentru detalii, vedeţi Notes on the Book of Genesis Şi toată Scriptura este în acord cu Geneza 6 şi cu crucea lui Hristos. Să luăm, de exemplu, Romani 5 şi Efeseni 2. În prima ni se spune că suntem fără putere, iar în cea dea-a doua că suntem “morţi în păcate şi fărădelegi”. Într-un pasaj anterior din Epistola către Romani, apostolul dovedeşte cu multă grijă ruina omului şi dreptatea lui Dumnezeu, iar aici vedem iubirea Lui demonstrată prin marele act al morţii lui Hristos pentru noi. “Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi” (Rom. 5:6). Dar, de ce oare spune “la timpul potrivit”? Pentru că omul s-a dovedit cu prisosinţă nu numai “neevlavios” ci şi “fără putere” ca să facă vreun lucru bun pentru Dumnezeu sau să facă vreun pas în direcţia cea bună. Sub lege Dumnezeu i-a arătat omului calea, i-a stabilit ce mijloace să folosească şi i-a dat o lungă perioadă de probă, dar el nu a avut puterea de a ieşi din acea tristă stare de păcătos. Cât de umilitor, dar şi cât de sănătos este adevărul lui Dumnezeu! Este bine să ne recunoaştem starea de oameni pierduţi. Cât de mult diferă aceasta de falsa teologie şi de filozofia mândră a oamenilor! Dar, dinspre Dumnezeu, binecuvântat fie numele Lui, starea omului (atât de amplu demonstrată) a fost doar o ocazie ca să se manifeste harul Lui salvator. De aceea a murit Isus. “Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Acum omul trebuie să aibă a face fie cu judecata lui Dumnezeu, fiind în necredinţă, fie cu mântuirea Lui prin credinţă. Şi nu există cale de mijloc. Cea mai clară dovadă a stării © www.comori.org

181

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

noastre de oameni pierduţi şi a iubirii lui Dumnezeu în har este faptul că “pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:6-10). În Efeseni nu se spune despre problema că omul are o boală morală, ci că el este mort. “Fiind noi morţi în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos”. În Romani, omul este privit ca un păcătos neevlavios şi fără putere şi ca un vrăjmaş, iar aici este privit ca fiind mort sub aspect moral, ceea ce este cel mai rău fel de moarte, fiind sursa pentru cea mai activă răutate. “eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, care lucrează acum în fiii neascultării”. Ce lovitură adusă puterii neinfluenţate a omului de a alege între bine şi rău! Aici, dimpotrivă, este privit ca fiind sub stăpânirea demonilor şi ca rob al lui Satan. Omul mai curând va admite că este fără dumnezeu decât că este fără putere. El se laudă că are părerea lui, că este independent şi în stare să judece şi să aleagă pentru sine în chestiunile spirituale. Una dintre dogmele favorite ale lui Pelagius, daca nu chiar fundamentul sistemului, era: “După cum omul are capacitatea de a păcătui, tot aşa are capacitatea de a discerne ceea ce este bun şi, tot aşa, are şi puterea de a dori şi a face ceea ce este bun. Şi această libertate a voinţei este atât de esenţială încât omul nu o poate pierde”. Menţionăm această noţiune falsă numai pentru că este ceva care este atât de strâns legat de gândirea firească şi de care este extrem de greu să scăpăm chiar şi după ce ne-am întors la Dumnezeu, aceasta fiind întotdeauna o mare piedică în calea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Din vreme ce omul este mort în păcate, Dumnezeu şi lucrarea Lui trebuie să fie totul. Sigur că există multe deosebiri între oameni atunci când ei implinesc dorinţele cărnii şi ceea ce gândeşte mintea lor. Unii sunt binevoitori şi morali, iar alţii trăiesc într-o răutate evidentă. Alţii se poate să urmărească să-şi satisfacă un sentiment de bunătate al inimii lor, dar oare pentru ce motiv? Oare pentru a face voia lui Dumnezeu? Sigur că nu pentru aceasta! Dumnezeu nu este întotdeauna în gândurile lor, ci ei sunt însufleţiţi de duhul lui Satan şi împinşi de el potrivit mersului lumii acesteia. “Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; pentru că sau îl va urâ pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13). În ce fel este răspunzător omul Dar, puteţi pune întrebarea: “Atunci cum este omul răspunzător?” Omul este răspunzător să considere că Dumnezeu este adevărat şi să accepte ca fiind dreptate orice judecată pe care o emite El cu privire la firea omului, indiferent cât de umilitoare ar fi să fie aceasta. “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare” (1. Ioan 5:9). Priviţi tabloul sumbru al omului pe care l-a zugrăvit Dumnezeu şi spuneţi: “Aceasta mă caracterizează pe mine, aceasta este ceea ce am făcut eu şi ceea ce sunt eu”. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă. Pentru că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul nu pentru a condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Şi aceasta este condamnarea: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:16-19). Cine oare poate să nu observe că această manifestare a bunătăţii divine nu creează, în mod evident, o responsabilitate solemnă şi deosebit de mare? Mărturia este chiar decisivă şi definitivă, iar necredinciosul este judecat înaintea lui Dumnezeu. Nu se pune problema că ei nu au găsit iertare, ci că ei au preferat întunericul şi nu lumina tocmai pentru ca să poată continua în păcat. Aceasta este acuzaţia pe care le-o aduce Dumnezeu, şi s-ar putea oare găsi un motiv mai drept şi mai raţional pentru condamnare? Imposibil. Fie ca toţi cei care citesc aceste pagini să aibă fericirea de a se pleca primind sentinţa umilitoare pe care Scriptura o pronunţă asupra firii omeneşti şi a se plasa ca printre păcătoşii pierduţi înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa Dumnezeul cel plin de îndurare ne va întâmpina cu marea Lui iubire şi ne va binecuvânta cu tot ceea ce se cuvine pentru Hristos ca Mântuitor al lumii. Nestorienii © www.comori.org

182

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Cum secta nestoriană ocupă un loc important în istoria bisericii, trebuie să notăm pe scurt constituirea ei. Ei sunt uneori numiţi sirieni, fondatorul lor fiind un sirian. Credem că în prezent ei sunt numeroşi în Siria, dar ei nu au primit încă din partea guvernului turc protecţia la care au dreptul, şi, de aceea, sunt expuşi atacurilor triburilor prădătoare. Mii de nestorieni din munţii Kurdistanului, bărbaţi, femei şi copii, au fost masacraţi de triburile kurde în 1843, satele lor fiind distruse complet. Din anul 1834 Societatea Americană pentru Misiuni în Stăinătate1 a înfiinţat printre ei o misiune interesantă. Caracterul şi lucrările misiunii au primit aprecieri foarte înalte. Dr. Grant, unul dintre misionarii care a trăit printre nestorieni o bună perioadă de timp şi le-a studiat cu multă grijă modul de viaţă şi obiceiurile, a publicat o lucrare care urmăreşte să arate că aceşti oameni sunt descendenţii celor zece seminţii pierdute ale lui Israel. Dar concluziile lui, ca şi altele pe această temă, pot fi puse la-ndoială2.

1

n.tr.) American Board of Foreign Missions

2

V. Gardner, Faiths of the World, vol. 2, p. 531

Nestorius, un călugăr sirian, a devenit presbiter în biserica din Antiohia. El era mult stimat şi renumit pentru modul lui de viaţă rigid şi auster şi pentru fervoarea predicilor lui. El atrăgea mari mulţimi de ascultători atenţi, şi, nu peste mult timp, a devenit favoritul poporului. În anul 428 el a fost consacrat patriarh de Constantinopole. Dar disciplina mânăstirii nu a fost pentru el o pregătire bună pentru o poziţie publică atât de importantă. De îndată ce a fost promovat a început să arate un zel nestăvilit împotriva diferitelor tipuri de eretici, manifestând mai curând bigotismul călugărului decât duhul blând şi plin de îndurare al creştinismului autentic. În discursul lui inaugural adresat împăratului Teodosius cel tânăr, el a rostit expresiile violente: “Daţi-i o ţară curăţită de toţi ereticii, şi, în schimb, vă voi da cerul. Ajutaţi-mă să-i supun pe eretici şi vă voi ajuta să-i supuneţi pe perşi”. Dar, nu peste mult timp, Nestorius însuşi a fost acuzat de erezie. Noul episcop a dat rapid curs declaraţiei sale de război împotriva ereticilor printr-o persecuţie violentă. El a stârnit agitaţie în popor: au fost atacaţi arienii, casele lor de adunare au fost arse, şi au fost persecutate şi alte secte. Totuşi, curând asemenea proceduri au fost declanşate şi împotriva lui Nestorius, chiar unii dintre cei mai ortodocşi alăturându-se unei mari mulţimi de duşmani, fapt care a dus la căderea lui. S-a întâmplat după cum urmează: Anastasius şi Mariolatria Anastasius, un presbiter care îl însoţise pe Nestor încă de la Antiohia şi era prietenul lui intim a atacat într-un discurs public folosirea expresiei “Mama lui Dumnezeu” aplicată la Fecioara Maria. Termenul a fost întâmpinat cu multă împotrivire de către multe nume cu greutate, având de partea lor şi autoritatea unor vechi uzanţe. Nestorius a aprobat acel discurs, l-a sprijinit pe prietenul lui, şi, în mai multe cuvântări, a dat explicaţii şi s-a apărat faţă de acel atac. Mulţi au fost plăcut impresionaţi de acele discursuri, dar mulţi s-au ridicat şi împotriva lui Nestorius şi a prietenului său, astfel s-a produs multă agitaţie la Constantinopole. S-a înălţat strigătul “erezie, erezie” şi s-a aprins o mare şi dureroasă controversă. Dezacordurile dintre Nestorius şi oponenţii lui Nu a mai fost vreodată până atunci o dispută în care ambele părţi să aibă forţe aproape egale. Ambele părţi susţineau crezul din Niceea şi făceau apel la el, ambele părţi credeau în dumnezeirea absolută şi în umanitatea perfectă a Domnului Isus, dar inamicii lui Nestorius, în special Chiril, spuneau că Nestorius avea învăţătură nesănătoasă cu privire la încarnare şi obiectau folosirea termenului “mama lui Dumnezeu”. Semnificaţia şi sensul în care era folosit termenul controversat – aşa cum era el folosit de © www.comori.org

183

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

învăţătorii din secolul anterior – nu era că Fecioara i-ar fi transmis natura divină Mântuitorului, ci acela de a afirma îmbinarea dumnezeirii cu umanitatea în Acea Persoană, că Acel copil născut şi “fiul dat” era Dumnezeu încarnat. Lui Nestorius i se atribuia că el susţinea numai umanitatea Răscumpărătorului şi că Duhul ar fi ajuns să locuiască în El numai după ce El a devenit om, aşa cum a fost cu profeţii din vechime. Dar Nestorius, toată viaţa lui, a mărturisit că era complet împotriva unor asemenea sentimente. Şi nu s-ar părea că el ar fi avut asemenea sentimente, ci numai că adversarii lui au extras această concluzie din faptul că el a respins epitetul “Mama lui Dumnezeu” şi din unii termeni ambigui pe care el i-a folosit în mod imprudent în cuvântările lui pe această temă. Chiril şi ortodoxia Chiril, episcopul de Alexandria, s-a arătat marele sprijinitor al ortodoxiei în această controversă. Dar toţi istoricii, parcă de comun acord, îl descriu ca având un caracter dur şi nepotrivit pentru creştin. El este acuzat că a fost gelos atunci când a văzut cum creştea puterea şi autoritatea episcopului de Constantinopole, şi că a fost neîmpăcat, arogant şi fără scrupule. Şi el a fost la fel de violent împotriva ereticilor ca şi Nestorius. El i-a persecutat pe novatinişti şi i-a expulzat pe evrei din Alexandria. Se poate ca aceşti mari prelaţi să fi fost însufleţiţi de un zel sincer şi evlavios, dar ei nu au unit zelul lor cu prudenţa şi moderaţia creştină şi au fost mult prea dispuşi să se asocieze celor mai josnice patimi ale firii omeneşti. Chiril a fost atras în controversă după ce a dat peste nişte copii ale predicilor lui Nestorius care se răspândeau printre călugării din Egipt, în care a văzut că ei au abandonat termenul de “Mamă a lui Dumnezeu”. Imediat, el i-a acuzat atât pe călugări cât şi pe Nestorius şi a denunţat ca eretică acea noutate. Ambele părţi au fost curând atât de incitate încât au folosit cuvinte grele, pe care nu merită să le repetăm acum. Este de ajuns să spunem că, atunci când Nestorius a descoperit că Chiril reuşise, cu multă abilitate, să-l atragă de partea lui pe influentul Celestin, episcop al Romei, şi s-a lovit şi de alte dificultăţi, a cerut convocarea unui consiliu general. Cum şi unii dintre oponenţii lui ceruseră o asemenea adunare, s-a ajuns la un acord, şi împăratul Teodosius a dat porunci pentru convocarea unui consiliu la Efes, în anul 431, care a fost numit Al treilea Consilui Gneral. Ei s-au strâns în luna iunie. A prezidat Chiril, în virtutea demnităţii conferite de scaunul lui episcopal. Lucrurile au decurs în defavoarea lui Nestorius: el a fost condamnat ca vinovat de blasfemie şi decăzut din demnitatea episcopală, exclus de la preoţie şi trimis în exil, el sfârşindu-şi zilele în exil cam prin anul 450. Aproximativ două sute de episcopi au semnat sentinţa împotriva lui Nestorius, şi totuşi cei mai mulţi istorici îşi pun în continuare întrebarea dacă el chiar era vinovat de a fi susţinut erorile pentru care a fost condamnat. Însă toţi sunt de acord că el era aspru şi neponderat în limbajul lui, că avea o elocinţă deşartă şi că desconsidera scrierile Părinţilor şi că era dispus să vadă câte o erezie în orice diferea cumva de frazeologia dogmatică cu care se obişnuise el din tinereţea lui. Este totuşi greu de determinat care a fost principalul cauzator al acestei controverse, dacă a fost Chiril sau Nestorius*.

* London’s Manual of Councils, p. 225; Neanter, vol. 4, p. 141; Mosheim, vol. 1, p. 468 Sfârşitul perioadei Pergam Consiliul de la Efes nu a reuşit nici pe departe să pună capăt acestor controverse care sunt o ruşine. În loc să readucă armonia în biserică, el mai curând a adus mai multe tulburări. Ioan, episcop de Antiohia, împreună cu alţi prelaţi din est, au judecat că Chiril şi prietenii lui au procedat foarte nedrept şi că au acţionat pripir în cazul lui Nestorius, ceea ce a dus la o nouă controversă şi din care a răsărit o nouă erezie – eutihianismul, care a produs mari tulburări în bisericile răsăritene timp de aproximativ douăzeci de ani. © www.comori.org

184

Istoria Bisericii

Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Eutih, stareţ al unei mânăstiri de la Constantinopole, din zel împotriva nestorianismului, a ajuns în cealaltă extremă. El a fost acuzat că avea învăţături nesănătoase cu privire la încarnare şi a fost denunţat ca fiind eretic. Aceasta a dus la un alt consiliu, care a avut loc la Calcedonia, în anul 451, numit Al patrulea Consiliu General. Dar detaliile acestei controverse locale nu intră în limitele pe care ni le-am propus pentru această scurtă istorie, noi având planul de a-i oferi cititorului o schiţă, cât mai pe scurt cu putinţă, prezentând doar câteva detalii pentru cazurile în care numele unei persoane a ajuns să fie sinonim pentru opiniile pe care le dădea ca învăţătură, cum este situaţia cu Arius, Pelagius, etc., sau când evenimentele – cum ar fi marile persecuţii – cer simpatia pentru biserică de-a lungul veacurilor. Urmărind aceste ţeluri, acum este necesar să ne îndreptăm atenţia în special asupra puterii în creştere şi a marilor pretenţii ale bisericii de la Roma. Prin Leon cel Mare putem vedea încheierea perioadei Pergam şi apropierea monarhiei papale. Dar, înainte de a ne aventura în aceste ape agitate, vom zăbovi un pic pentru a cerceta harta noastră divină – istoria profetică a bisericii, cea prezentată de Dumnezeu cu privire la această perioadă întunecată şi furtunoasă.

© www.comori.org

185

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira “Şi îngerului adunării din Tiatira scrie-i: «Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare: «Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte; şi toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui. Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni. Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu; şi-i voi da steaua de dimineaţă»” (Apocalipsa 2:18-29). Considerăm că se cere numai puţin discernământ spiritual şi o cunoştinţă relativ redusă a istoriei ecleziastice pentru a vedea că această epistolă prezintă anticipat papalitatea din evul mediu. În Efes am văzut părăsirea “dragostei dintâi”, în Smirna persecuţia din partea puterii romane, în Pergam pe Balaam seducând biserica şi unind-o cu lumea, dar în Tiatira lucrurile stau şi mai rău. Aici avem consecinţele triste, dar naturale, ale acestei uniri necurate. Şi cum altfel ar fi putut să fie dacă toţi cei care erau supuşi ritualului exterior al botezului erau priviţi ca şi când ar fi născuţi din Dumnezeu? Uşa era astfel larg deschisă pentru ca jefuitorul şi cel care corupe să pătrundă în incinta sacră a bisericii lui Dumnezeu. Toată mărturia îşi pierduse deja caracterul ceresc şi poziţia despărţită de lume. Biserica falsificase cuvântul Domnului, care le spusese ucenicilor săi: “ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14). Este adevărat că, aparent, creştinismul câştigase o victorie deoarece crucea era împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, dar aceasta era gloria lumii şi nu Hristos crucificat. De fapt, lumea era aceea care a câştigat victoria, iar umilirea bisericii era completă. Numai Domnul putea estima consecinţele grozave ale unei asemenea stări a lucrurilor. Ochiul Lui a văzut corupţia, idolatriile şi persecuţia din ceea ce poartă numele “evul întunecat”, pentru care biserica din Tiatira este o imagine preînchipuitoare remarcabilă. Vom arunca acum o privire rapidă asupra conţinutului epistolei. 1. În primul rând trebuie să notăm titlurile Domnului. Ele sunt pline de învăţături potrivite pentru puţinii credincioşi atunci când creştinii in corpore au ajuns să se identifice cu această lume. El se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca o flacără de foc şi picioarele ca arama curată. Când Petru a făcut mărturisirea că Isus este “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, El i-a spus imediat “pe această stâncă voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui”. Acum, anticipând tot ceea ce avea să urmeze, El le reaminteşte alor săi temelia neclintită pe care este zidită biserica. El Îşi asumă atributele judecăţii divine: focul este simbolul judecăţii pătrunzătoare, ochii ca para focului simbolul judecăţii căreia nimic nu-i scapă, iar picioarele ca arama aprinsă simbolul judecăţii iminente. Modul în care Se prezintă Domnul binecuvântat n asigură de siguranţa deplină a rămăşiţei credincioase dar şi de afirmaţia că judecata va veni negreşit asupra falsei profetese şi asupra numeroşilor ei copii stricaţi, copii ai curviei şi corupţiei ei. Izabela era nu numai o profetesă ci şi om mamă: ea nu numai că a sedus poporul lui Dumnezeu prin doctrinele ei false, ucigând şi mulţi dintre ei, dar mulţi oameni răi au © www.comori.org

186

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

ajuns să-şi câştige existenţa prin corupţia ei. Aceasta s-a arătat clar pe parcursul întregii perioade a evului întunecat – starea Izabela a bisericii. Ea s-a aşezat în biserică întocmai ca şi cum ar fi fost propria ei casă şi le-a vestit tuturor că este infailibilă şi că ea trebuie să fie ascultată în mod implicit în orice chestiune de credinţă. Acceptarea unor asemenea pretenţii îndeamnă infidelitate faţă de Hristos, iar respingerea lor ducea la suferinţă şi moarte. 2. Pe măsură ce pretenţiile Romei erau exprimate cu mai multă putere şi întunericul devenea mai dens, mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu au devenit din ce în ce mai devotaţi lui Hristos şi drepturilor Lui. Ceea ce I se cuvine lui Hristos trebuie să fie întotdeauna avut în vedere de către creştin şi nu să păzească ceea ce li se cuvine celor sus-puşi. S-ar părea că în acel timp se manifesta o energie spirituală care trecea mult peste ceea ce se văzuse după zilele apostolilor. Aceasta este har – harul minunat al lui Dumnezeu faţă de adevăraţii Lui sfinţi din vremea celor mai grele încercări. Este firul de argint al iubirii Lui, care este atât de preţios în ochii Lui. Se poate ca noi să nu-l putem urmări pe tot parcursul istoriei ecleziastice, dar el este prezent, şi acolo el străluceşte înaintea ochiului şi inimii lui Dumnezeu chiar în mijlocul mulţimii de nedreptăţi. Aceasta este o perioadă care trebuie să ne-o notăm şi de care să ne amintim întotdeauna ca fiind cea mai încurajatoare pentru creştin atunci când trece prin încercări. Ascultaţi ceea ce spune Domnul Însuşi: “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Avem iubirea, credinţa şi speranţa exercitate în viaţă, cele trei mari principii fundamentale ale creştinismului practic sănătos, iar apoi lucrările de la urmă, care sunt mai multe decât cele dintâi. Nu am mai întâlnit o mărturie atât de credincioasă, nici o atât de mare măsură de dăruire din zilele de început ale bisericii din Tesalonic. Se poate totuşi ca răutatea din jur să facă fidelitatea lor şi mai scumpă inimii Domnului şi să-L facă să-i laude mai mult, dar nici o inimă care bate pentru El în zile rele nu rămâne necunoscută, nebăgată în seamă şi nerăsplătită. 3. Dar, deşi Domnului îi place să laude tot ce poate lăuda la ai săi şi să remarce lucrurile bune înainte de a vorbi despre cele rele, vederea Lui este ageră pentru a detecta neregulile. Ei erau în pericol de a se amesteca cu învăţătura falsă şi sistemul religios fals al Izabelei. “Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor” (Apocalipsa 2:20). Cu toată fidelitatea multor suflete credincioase din Tiatira (sau din biserica din evul mediu), duhul rău era admis să se arate în public: “îngădui pe femeia Izabela”. Aceasta era umbra întunecată pe firul argintiu, astfel încât uneori acest fir aproape că nu se mai vede deloc. Dar, ca şi în vechime, Domnul a ridicat martori pentru El. După cum erau sfinţi în casa Cezarului, un Obadia în casa lui Ahab şi o rămăşiţă credincioasă în Israel care nu-şi plecase genunchii înaintea lui Baal, tot aşa Domnul nu a rămas niciodată fără o mărturie credincioasă de-a lungul evului mediu. Dar, cu toate acestea, răul era în general îngăduit, ceea ce a întristat inima Domnului şi a atras judecăţile Lui. Este bine să observăm că femeia este folosită ca simbol pentru starea generală, iar bărbatul, după cum se spune, este simbol al activităţii responsabile. Balaam şi Izabela sunt nume simbolice – un profet şi o profetesă. Ce dintâi i-a sedus pe sfinţi, iar cea din urmă s-a aşezat în biserica mărturisitoare şi pretinde autoritate absolută. Aceasta merge mult mai departe decât răutatea lui Balaam. Ştim cu toţii ce era Izabela când a ajuns regină în Israel. Numele ei a ajuns până la noi asociat cu fapte crude şi sângeroase. Ea i-a urât şi i-a persecutat pe martorii lui Dumnezeu şi a încurajat şi a asigurat patronajul ei pentru preoţii idolatri şi profeţii lui Baal. Ea a adăugat violenţa la corupţie şi totul a ajuns ruină şi confuzie. Şi acesta este numele pe care Domnul l-a ales pentru a reprezenta starea generală a bisericii mărturisitoare în perioada evului mediu. În Tiatira, Cel ai cărui ochi sunt ca para focului, putea vedea germenele a ceea ce urma să aducă roade atât de rele în zilele din urmă, astfel încât El i-a îndemnat pe ai săi să ţină cu tărie ceea ce aveau, să ţină la El. “Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni”. Din vreme ce starea Izabela continuă până la sfârşit şi nu se poate îndrepta nicicând, Domnul îndreaptă atenţia rămăşiţei credincioase către venirea Lui – “până voi veni”. Speranţa strălucită a venirii © www.comori.org

187

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

Lui este astfel reprezentată ca o mângâiere pentru inimă în mijlocul ruinei generale, şi sfinţii sunt eliberaţi de încercările zadarnice de a îndrepta ceva în biserică sau în lume de venirea Domnului Însuşi. Ce eliberare plină de îndurare! Dar sărmana fire omenrească nu poate înţelege aceasta, şi, ca urmare, încearcă iarăşi şi iarăşi să repare lucrurile atât în biserică cât şi în stat. 4. În această epistolă se vorbeşte în mod clar de trei categorii de persoane. (1) Copiii Izabelei, adică aceia care au căpătat numele de creştini şi au poziţia pe care o au datorită sistemului ei corupt. O judecată necruţătoare va veni asupra acestora. Li s-a dat timp să se pocăiască, dar ei nu s-au pocăit; de aceea judecata lui Dumnezeu va veni asupra lor. “Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte”. (2) Cei care nu sunt copiii ei, dar nici nu i se opun, ci iau lucrurile cu uşurătate. Şi, vai! în zilele noastre sunt foarte numeroşi cei care intră în această categorie. Aceasta caracterizează starea generală a creştinătăţii. Fără conştiinţă înaintea lui Dumnezeu, ei se mulţumesc să plutească lin duşi de curent, în comuniune cu câte un sistem religios, după cum le pare lor mai plăcut, fără să-şi fi pus vreodată problema dacă Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi totuşi, ei sunt copiii Lui. Judecata care va veni asupra acestora este “necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei”. (3) Rămăşiţa credinciosă, “biruitorii”, sunt aceia care aici sunt numiţi “restul”. Ei vor avea putere asupra naţiunilor împreună cu Hristos, când El va veni să domnească. Până atunci, ei au această promisiune scumpă: “steaua de dimineaţă”. Aceasta reprezintă asocierea conştientă cu El chiar acum. Biserica medievală s-a făcut vinovată în mod special de două lucruri: plină cu multă aroganţă şi răutate, ea a căutat să aibă puterea supremă asupra naţiunilor; şi a persecutat rămăşiţa credincioasă a sfinţilor, cum au fost waldensii şi alţii. Dar sfinţii care au fost atât de persecutaţi odată vor avea totuşi împărăţia şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani, iar întregul sistem al Izabelei va fi distrus complet şi pentru totdeauna: “Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apoc 18:8). 5. Mai rămâne un lucru de remarcat în această schiţă a stării publice a creştinătăţii de la începutul sistemului papal: îndemnul de a asculta este plasat după promisiunea specială. Aceasta arată că rămăşiţa este ceva deosebit şi separat de corpul general de mărturisitori. La primele trei biserici, cuvântul de avertisment - “cine aure urechi de auzit să audă” – vine înaintea promisiunii, dar la celelalte patru catre urmează avem promisiunea înainte de avertisment. Semnificaţia pentru această schimbare este solemnă: la primele trei chemarea le este adresată tuturor, iar la ultimele patru chemarea este adresată numai rămăşiţei credincioase. S-ar părea că nu se aşteaptă să asculte altcineva decât învingătorii. Corpul general al mărturisitorilor seamănă a fi şi orb şi surd din cauza puterii lui Satan şi a întinărilot Izabelei. Ce stare groaznică! Trebuie, de asemenea, să reţinem faptul că cele patru stări care reprezintă ultimele patru biserici continuă în timp până la sfârşit, sau până la venirea Domnului. Fie ca El să ne păzească de tot ceea ce îi place Izabelei pentru ca noi să putem aprecia cum se cuvine faptul că suntem una cu El şi să ne bucurăm de promisiunile Lui pentru cel ce va birui. După ce am făcut o cercetare succintă a tabloului zugrăvit divin care prezintă starea Izabela a bisericii în perioada evului întunecat, ne întoarcem la amplele dar groaznicele consemnări privind istoria ei. Începutul perioadei papale În general se consideră că această perioadă începe cu pontificatul lui Grigore cel Mare, în 590, şi se încheie odată cu Reforma, la începutul secolului al şaisprezecelea. Dar, înainte de a trece la prezentarea istoriei generale, ne vom strădui să răspundem la o întrebare care s-a pus şi pe care, fără-ndoială, mulţi o au în minte: când şi prin ce mijloace a ajuns pontiful roman să aibă o asemenea putere care să-i asigure supremaţia şi guvernarea despotică în perioada evului mediu? Întrebarea este interesantă, dar pentru a da un răspuns complet ar fi necesar să depăşim limitele lucrării noastre. Vom indica numai câteva fapte din şirul de evenimente care au dus la stabilirea marii puteri şi a suveranităţii Scaunului de la Roma. Din vremea faimosului edict de la Milano, în 313, istoria bisericii şi-a schimbat caracterul. Dintr-o stare în care era în necaz şi persecutată, ea a ajuns la culmea prosperităţii şi onorurilor lumeşti, astfel încât istoria ei a ajuns să cuprindă şi alte probleme decât cele strict legate de creştinism. Odată intrată în © www.comori.org

188

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

alianţă cu statul, calea ei a fost, în mod necesar, determinată de noile ei relaţii. Biserica nu mai putea acţiona pur şi simplu în numele Domnului Isus şi potrivit cuvântului Său sfânt. Dar nici nu putea fi un amestec complet omogen. Una era din cer, iar cealaltă de pe pământ. Deci lucruri de naturi opuse. Fie că biserica a căutat să domine statul, fie că statul a intervenit în domeniul bisericii şi i-a nesocotit drepturile. Aceasta s-a şi întâmplat. La scurt timp după moartea lui Constantin a început lupta între aceste două puteri – între biserică şi stat. Pentru a-şi asigura succesul în acest conflict, pontifii de la Roma au recurs la mijloace pe care nu le vom caracteriza aici deoarece le vom vedea pe parcurs. Înainte ca împăratul Constantin să mute capitala imperiului la Bizanţ şi să construiască oraşul Constantinopole, Roma era metropola recunoscută, iar episcopul ei era primatul. Dar, când Constantinopole a devenit cetatea imperială, episcopul ei a fost înălţat la rangul de patriarh, şi curând după aceea a ajuns să reclame demnitatea pe care o aveau pontifii romani. Aceasta a marcat începutul bisericii greceşti ca o comuniune separată şi îndelungata dispută dintre este şi vest. Potrivit planului împăratului, ajunseseră să fie patru patriarhi: la Roma, la Constantinopole, la Antiohia şi la Alexandria. Rangul episcopului era dat de superioritatea oraşului peste care era el, şi, cum Constantinopole era atunci capitala lumii, episcopii ei nu erau dispuşi să cedeze nimănui din onorurile şi măreţia lor. Alţii au fost geloşi. Şi Roma a făcut reclamaţii. A început disputa şi ruptura s-a agravat. Dar Roma nu s-a lăsat până nu a căpătat ascendenţă asupra rivalilor ei mai slabi şi mai puţin ambiţioşi. Avantajele Romei Curtea de la Constantinopole, chiar dacă a încurajat speranţele şi ambiţiile episcopilor de acolo, şi-a asumat totuşi să guverneze biserica cu o putere despotică şi să hotărască în controverse religioase din cele mai serioase. În vest nu a fost aşa. Pontifii romani, începând din acea perioadă, au arătat spiritul independent şi agresiv al papalităţii, care avea să ajungă la culme în secolele următoare. Prin aceasta episcopii din est au fost dezavantajaţi din cauza dependenţei lor de curetea imperială şi a certurilor lor cu împăraţii. Apoi, prezenţa şi grandoarea împăratului în est făcea ca episcopul să fie pe locul al doilea. La Roma nu era nimeni care să poată disputa cu pontiful primul loc în societate. Retragerea de la Roma a împăraţilor, care înceta astfel să fie reşedinţa imperială, a fost favorabilă dezvoltării puterii ecleziastice, pentru că, deşi fusese părăsită de conducătorii ei, cetatea tot mai era venerată ca adevărata capitală a lumii. Aceasta făcea ca Roma să aibă multe avantaje în competiţia pentru episcopatul suprem. Dar ceea ce a contribuit mult la consolidarea puterii Romei a fost credinţa tot mai răspândită în creştinătate că Sf. Petru era fondatorul bisericii de la Roma. Episcopii romani negau că întâietatea lor s-ar baza pe măreţia oraşului şi susţineau că ea este datorită descendenţei de la Sf. Petru. Această dogmă a fost în general acceptată fără comentarii la începutul secolului al cincilea. Prin aceste argumente biserica de la Roma şi-a stabilit dreptul de a guverna biserica universală. Ea susţinea că Petru era primul dintre apostoli şi câ întâietatea lui se transmitea episcopilor Romei. Este bine să observăm aici aspectul dublu al romanismului: cel ecleziastic şi cel politic. Sub ambele aspecte Roma reclama supremaţia. În domeniul ecleziastic ea susţinea că: 1) episcopul Romei este judecătorul infailibil pentru orice chestiuni doctrinare; 2) că el a moştenit dreptul natural de guvernare supremă în consiliile generale şi de a le prezida; 3) avea dreptul de a numi în funcţii ecleziastice; 4) cei ce se separă de comuniunea cu biserica Romei se fac vinovaţi de schismă. În plan politic, ea reclama şi urmărea să obţină întâietatea şi puterea asupra întregii societăţi europene şi a tuturor guvernelor europene. De-a lungul mistoriei pe care o vom parcurege vom vedea numeroase dovezi pentru aceste caracteristici ale ei. Abia după primul consiliu de la Niceea s-a ajuns ca supremaţia episcopilor de la Roma să fie în general recunoscută. Primii episcopi de la Roma abia dacă sunt cunoscuţi în istoria ecleziastică. Ascensiunea lui Inocenţiu I, în anul 402, a dat putere şi a definit acest nou precept al bisericii latine. Până atunci nu fusese nici o recunoaştere legală a supremaţiei Romei, deşi ea era considerată cea mai importantă biserică din © www.comori.org

189

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

vest, şi la ea apelaseră deseori alţi mari episcopi pentru judecăţi spirituale în chestiuni care erau în dispută. Când biserica greacă a căzut în arianism, cea latină a aderat cu fermitate la crezulm din Niceea, ceea ce a făcut ca prestigiul ei să crească mult în vest. “S-ar părea că în mintea lui Inocenţiu a apărut prima dată concepţia supremaţiei ecleziastice universale, deşi nu foarte bine conturată, dar totuşi ca o schiţă completă şi cuprinzătoare,” spune Milman. Leon I, supranumit cel Mare Putem trece fără întrerupere de la numele lui Inocenţiu la cel al lui Leon, care s-a suit pe scaunul Sf. Petru în anul 440 şi l-a ocupat timp de douăzecişiunu de ani. El a fost remarcabil prin talentul lui politic, învăţătura lui teologică şi o mare energie ecleziastică. Cu toată trufia romană şi cu tot zeul omului bisericii, el a susţinut că toate pretenţiile şi practicile bisericii erau lucruri care ţineau de succesiunea apostolică neîntreruptă. Totuşi, în ansambli, el pare să fi avut o credinţă sănătoasă cu privire la mântuire şi s-a opus cu mult zel tuturor ereticilor. Bisericile din est le-a scăzut reputaţia în creştinătate din cauza îndelungilor şi ruşinoaselor controverse. Dar ambiţia Romei era puterea, nu subtilităţile. Leon a condamnat întreaga rasă a ereticilor, de la Arius până la Eutih, dar în special erezia maniheistă. Prin marile lui eforturi şi prin geniul lui, el a ridicat pretenţiile episcopului de la Roma ca reprezentant al Sf. Petru la înălţimi fără precedent. “Apostolul,” spunea el, “a fost numit Petra, stânca, nume prin care el se constituie ca temelie... În scaunul lui stă autoritatea eternă. Fraţii să recunoască deci că el este cel dintâi dintre toţi episcopii şi că Hristos, care dă daruri tuturor, nu le dă nimănui altfel decât prin el*”.

* Greenwood - Cathedra Petri, vol. 1, p. 348 Având îngăduinţa care se cuvine ţinând cont de caracteristicile acelei vremi şi de opiniile moştenite oficial, considerăm că Leon era sincer în convingerile lui şi că era probabil un creştin. Inima lui era pentru poporul lui Dumnezeu, şi, nu numai odată, prin rugăciunile lui şi prin abilitatea lui politică, a salvat Roma de barbari. Când Atila, cel mai groaznic dintre cuceritorii străini, având numeroase armate, era pe punctul de a ataca Italia şi a veni asupra capitalei fără apărare, Leon, în numele Domnului şi în calitate de conducător spiritual al Romei, a ieşit înaintea “Nimicitorului”. Şi el s-a rugat atât de stăruitor pentru poporul său încât patimile sălbatice ale hunului s-au potolit, şi, spre marea mirare a tuturor, al a fost de acord cu condiţiile prin care cetatea a fst salvată de la pustiire şi măcel. Dar principalul obiectiv pe care l-a urmărit Leon toată viaţa lui, şi pe care l-a şi realizat deplin, a fost acela de a pune temelia marii monarhii spirituale a Romei. În timpul pontificatului său, el a fost cel mai renumit om din tot imperiul, dacă nu chiar în toată creştinătatea. El a murit în anul 461. Împăratul Justinian Numele împăratului Justinian este atât de renumit în istorie şi atât de legat de legislaţie, atât cea civilă cât şi cea ecleziastică, încât ar fi nedrept pentru cititorii noştri să trecem mai departe fără a-l menţiona, deşi nu a fost în legătură imediată cu biserica latină. El a fost în este şi mai mult a încurcat vestul în loc să contribuie la înălţarea lui. Justinian s-a suit pe tronul de la Constantinopole în anul 527 şi l-a ocupat timp de aproape patruzeci de ani. El a încredinţat miniştrilor şi generalilor săi chestiunile politice şi militare şi s-a dedicat acelor lucruri pe care el le considera importante. A petrucut mult timp în studii teologice şi în reglemantarea chestiunilor religioase ale supuşilor săi, dând indicaţii ce credinţe şi ce practici trebuie să aibă preoţii şi poporul. Îi plăcea să intervină în controverse şi să acţioneze ca legiuitor în chestiuni religioase. Credinţa lui, sau, mai curând, superstiţia lui slavă, se distingea printr-o ortodoxie extrem de rigidă şi o mare parte a domniei sale şi-a ocupat-o cu nimicirea ereziei. Aceasta însă a dus şa mai multe persecuţii, atât publice © www.comori.org

190

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

cât şi private. Între timp, Justinian a văzut un nou câmp în care să-şi desfăşoare energiile în altă direcţie, şi imediat şi-a îndreptat atenţia într-acolo. După moartea lui Teodoric cel Mare, în anul 526, situaţia Italiei a ajuns să fie confuză, iar noii cuceritori erau departe de a fi bine instalţi pe tron. Incitând ostilitatea naţionalistă a romanilor împotriva barbarilor, armata imperială era unită şi hotărâtă, şi, “condusă de generalii Belizarius şi Narses, a cucerit în scurt timp Italia şi Africa. La vederea binecunoscutelor acvile, soldaţii barbarilor au refuzat să mai lupte şi naţiunile au răsturnat supremaţia ostrogoţilor. Generalii imperiului au dus apoi un război de exterminare. S-au făcut estimări că, în timpul domniei lui Justinian, Africa a pierdut cinci milioane de locuitori. Arianismul s dispărut din acea regiune. Şi în Italia numărul celor care au pierit de foamete sau în alte moduri se presupune că a depăşit populaţia ei actuală. Suferinţele acestor ţări în timpul revoluţiilor din acea perioadă au fost mai mari decât cele îndurate mai înainte sau după aceea. Astfel, atât evenimentele seculare din timpul domniei lui Justinian cât şi lucrările lui legislative au avut o mare influenţă, deşi nefericită, în cursul istoriei creştinismului. După ce a înălţat biserica Sf. Sofia şi alte douăzeci şi cinci de biserici în Constantinopole şi a publicat o nouă ediţie a codului său de legi, Justinian a murit în anul 565*”.

* Milman, vol. 1, p. 350; J.C. Robertson, vol. 1, p. 473; Milner, vol. 2, p. 336 Vom trece la marele fondator al edificiului papal. Grigore I, supranumit cel Mare - anul 590 Am ajuns spre sfârşitul celui de-al şaselea secol al creştinismului. Cam în această perioadă se încheie istoria timpurie a bisericii şi începe istoria medievală. Pontificatul lui Grigore poate fi privit ca linia de demarcaţie dintre cele două perioade. A avut loc o mare schimbare. Bisericile răsăritene au decăzut şi nu s-au mai remarcat, în timp ce bisericile din vest, în special cea de la Roma, au atras mult atenţia istoricilor. Cum Grigore poate fi considerat omul reprezentativ pentru această perioadă de trenziţie, ne vom strădui să-l prezentăm corect înaintea cititorului. Grigore s-a născut la Roma prin anul 540, familia lui fiind de rang senatorial, şi el însuşi a fost nepotul unui papă numit Felix, astfel încât descendanţa lui îmbina atât demnităţi civile cât şi ecleziastice. Prin moartea tatălui său, el a ajuns să aibă în posesie o mare avere, pe care imediat a dedicat-o pentru utilizări religioase. El a fondat şi a înzestrat şapte mânăstiri: şase în Sicilia, iar a şaptea, care era dedicată Sf. Andrei, în conacul familiei sale, la Roma. Şi-a vândut hainele scumpe, bijuteriile şi mobila şi le-a dat săracilor. De la vârsta de treizeci şi cinci de ani el a renunţat la slujbele lui civile şi a locuit într-o mânăstire de la Roma, trăind o viaţă ascetică strictă. Deşi era mânăstirea înfiinţată de el, el a început cu cele mai de jos slujbe monastice. Tot timpul şi-l petrecea în rugăciune, lectură, scriere şi exerciţii de abstinenţă din cele mai dure. Faima pentru abstinenţa şi mila lui a ajuns departe. Cu timpul, el a ajuns stareţ al mânăstirii sale, şi, la moartea papei Pelagius, el a fost ales de senat, de cler şi de popor să ocupe postul vacant. El a refuzat, şi, prin diferite mijloace, a căutat să scape de onorurile şi de greutăţile postului de papă, dar a fost ordinat forţat, prin iubirea poporului. Scos din liniştea mânăstirii şi din meditaţiile lui paşnice, Grigore s-a văzut implicat în probleme din cele mai complicate, atăt de-ale statului, cât şi ale bisericii. Dar el era în mod evident potrivit pentru marea şi dificila lucrare care-i sta înainte. Vom remarca mai întâi Milostenia ferventă a lui Grigore

© www.comori.org

191

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

Caracterul lui Grigore s-a remarcat prin fervoarea cu care făcea milostenie. Deşi a fost înălţat pe tronul papal, el a trăit într-un stil monastic simplu. Palatul lui era înconjurat de săraci în suferinţă, cum fusese şi mânăstirea lui, şi ajutoarele erau distribuite cu generozitate. Şi el nu se mulţumea numai să dea el, ci îi îndemna stăruitor şi pe fraţii lui episcopi să facă la fel. El spunea: “Episcopul să nu considere că ajunge numai să citească şi să predice sau să stea retras în studiu şi mâna lui să rămână închisă păstrând bogăţiile, ci mâna lui să fie darnici şi să le dea tuturor celor care sunt în nevoie. Să se gândească la nevoile celorlalţi cum se gândeşte la nevoile lui, pentru că, fără aceste calităţi, numele de episcop este doar un titlu deşert”. Bogăţia scaunului de la Roma i-a permis să facă milostenii deosebite. Ca administrator al fondurilor papale, Grigore are reputaţia de a fi fost drept, omenos şi foarte muncitor. Biografii lui istorisesc atât de mult despre faptele lui bune încât ar fi greu să încercăm să facem numai o scurtă schiţă. Oricum, putem socoti că el era un credincios al lui Hristos, chiar dacă era într-o poziţie nepotrivită - şi din acea poziţie a decurs şi faptul că nu a putut vedea adevăratul caracter al bisericii -, şi ne face plăcere swă zăbovim puţin asupra lui, şi, de asemenea, să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu în pofida amestecului lucrurilor lumeşti cu cele sfinte. În prima zi de luni a fiecărei luni el distribuia mari cantităţi de provizii la toţi. Cei bolnavi şi infirmi erau ajutaţi de persoane numite pentru a cerceta fiecare stradă. Înainte de a se aşeza la masă, o parte era trimisă celui flămând care era la uşa lui. Numele, vârstele şi adresele celor care primeau ajutor papal umpleau un volum mare. Atât de serioasă era milostenia lui Grigore încât, într-o zi, auzind că un om sărac a murit de foame, s-a condamnat la penitenţă grea considerându-se vinovat de neglijenţă ca slujitor al dărniciei divine. Iar binefacerile lui nu s-au limitat doar la cetatea Romei, ci s-au extins aproape în toată lumea. El se implica în toate problemele care ţineau de bunăstarea tuturor claselor şi dădea reglementări pentru toţi, pentru ca săracul să nu fie expus asupririi celui bogat sau cel slab să fie oprimat de cel puternic. Acestea vor putea fi văzure mai pe larg prezentând Poziţia ecleziastică şi cea temporală a lui Grigore Grija pastorală faţă de biserică era, în mod evident, principalul scop şi plăcerea inimii lui Grigore. Se consideră că aceasta este lucrarea lui, şi la aceasta se angaja din toată inima, pentru că, potrivit superstiţiei din acea vreme, el era profund convins că guvernarea întregii biserici îi fusese încredinţată lui în calitate de succesor al Sf. Petru şi, de asemenea, că el avea obligaţia de a susţine demnitatea specială a scaunului epuiscopal de la Roma. Dar situaţia tulbure a Italiei şi grija pentru siguranşa poporului – a turmei lui dragi - l-a obligat să se implice în multe chestiuni aducătoare de necaz, cu mult diferite ce chemarea lui spirituală. Invadatorii lombarzi* erau atunci o groază pentru italieni. Goţii ajunseseră, în cea mai mare parte, să fie civilizaţi şi romanizaţi, dar aceşti noi invadatori erau barbari nemiloşi şi fără remuşcări, deşi, lucru ciudat, erau apărători juraţi ai arianismului. Puterea imperială, în loc să-i protejeze pe supuşii italieni, mai curând i-a împiedicat să-şi exercite dreptul de a se apăra. Războiul, foametea şi noala au pustiit şi depopulat ţara până într-atât încât toate inimile erau descurajate şi s-au îndreptat către episcop ca singurul om potrivit pentru asemenea vremuri – atât de puternică era convingerea cu privire la integritatea lui şi la capacitatea lui.

* Lombarzii erau un trib Germanic din Brandenburg. Potrivit credinţei populare, ei fuseseră invitaţi în Italia de Justinian pentru a lupta împotriva goţilor. Căpetenia lor, Alboin, a înfiinţat un regat care a ţinut din 568 până în 774. Ultimul lor rege, Deziderius, a fost detronat de Carol cel Mare. Din vreme ce vom mai spune despre ei în istoria noastră, notăm sursa despre originea lor – Haydn, Dictionary of Dates Astfel vedem cum, la început, puterea temporală i-a fost dată Papei mai curând fără ca el s-o fi dorit. Nu s-ar zice că el a căutat să aibă acea poziţie, pe care succesorii lui s-au arătat atât de dornici s-o apuce, ci © www.comori.org

192

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

mai curând, cu multe reticenţe, şi-a asumat nişte îndatoriri care nu se potriveau mai deloc cu marele scop al vieţii sale. Fiind forţat, el a părăsit viaţa contemplativă de călugăr şi s-a angajat în problemele de stat privindu-le ca o îndatorire faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară. Conducerea intereselor politice ale Romei i-a revenit, în cea mai mare parte, lui Grigore. El a ajuns păzitor al cetăţii şi apărător al populaţiei Italiei împotriva lombarzilor. Toată istoria mărturiseşte despre marea lui capacitate, lucrarea lui continuă şi numeroasele lucruri de care s-a ocupat ca un suveran al Romei. Dar, chiar dacă Grigore nun era conştient de efectele pe care le avea marea lui reputaţie, totuşi aceasta a contribuit mult la dominaţia ecleziastică şi seculară a Romei. Întâietatea pe care a avut-o el, deşi este ceva trist pentru un creştin, a fost dezinteresată şi el şi-a exercitat poziţia în mod benefic, ceea ce nu a mai fost valabil pentru succesorii lui. Infailibilitatea Papei, tirania spirituală, persecuţia pentru exprimarea unei opinii diferite, idolatria, învăţătura despre meritul câştigat prin fapte, purgatoriul şi slujbele pentru morţi, care au devenit note distinctive pentru papalitate nu ajunseseră încî să fie instituite, dar putem spune că se întrevedeau. Totuşi, deocamdată nu se cuvine să mergem mai departe cu acest subiect, ci ne îndreptăm atenţia spre unul mai interesant şi mai potrivit pentru gândurile noastre Zelul misionar al lui Grigore Cu toată decăderea bisericii şi a tuturor claselor sociale din cauza venirii barbarilor, Domnul binecuvântat veghea la răspândirea evangheliei în alte ţări, şi, cu siguranţă, a fost marea Lui îndurare că oştile invadatoare care s-au revărsat peste provinciile imperiului au ajuns curând să fie convertite la creştinism. Se poate ca ei să fi înţeles foarte puţin în legătură cu noua lor religie, dar aceasta le-a îmblânzit mult şi a făcut ca învinşii lor să sufere ceva mai puţin. Grigore a fost extrem de zelos în lucrările pentru răspândirea cunoştinţei despre evanghelie şi de aducerea naţiunilor barbare la credinţa catolică. Planul lui favorit, care era demult în inima lui, a fost evanghelizarea anglo-saxonilor. Frumoasa istorie cu privire la inceidentul care l-a făcut pe Grigore să se gândească la convertirea britanilor este mult prea plăcută ca să nu-şi găsească loc în această scurtă istorie. În zilele de la începutul vieţii lui monastice, sau, cel puţin înainte de a fi fost înălţat în demintatea de papă, atenţia i-a fost atrasă într-o zi la vederea unor băieţi blonzi expuşi spre vânzare într-o piaţă. Se spune că ar fi avut loc următoarea conversaţie. El a întrebat din ce ţară erau aceia. “Din Britania,” a fost răspunsul. “Locuitorii acelei ţări sunt creştini sau păgâni?” “Sunt încă păgâni”. “Vai!” a spus el, “că se poate ca prinţul întunericului să posede fiinţe atât de frumoase! Păcat că la o înfăţişare atât de frumoasă lipseşte frumuseţea sufletului”. A întrebat cum erau numiţi şi i s-a răspuns: “Anglii”. Făcând un joc de cuvinte, a spus: “Într-adevăr sunt îngeri1! Din ce provincie sunt!” “Din Deira” – Northumberland. “Sigur că ei trebuie salvaţi de ira”2. “Care este numele regelui lor?” “Ella,” a fost răspunsul. “Da,” spus Grigore, “Aleluia trebuie să se cânte în domeniile acestui rege”.

1

n.tr.) angles – anglii şi angels - îngeri

2

n.tr.) de ira – în latină: “de mânie”

“A fi primul misionar către acest popor frumos,” spune Milman, “şi a cuceri pentru Hristos insula barbară îndepărtată, asemenea uni Cezar creştin, a devenit ambiţia sfântă a lui Grigore. El a stăruit pentru a obţine consimţămânrul Papei, care nu prea a era dispus să i-l dea. Şi pornise deja la drum şi mersese trei zile când a fost ajuns din urmă de mesageri care îl chemau înapoi. Întreaga Romă se ridicase într-un fel de răzvrătire evlavioasă şi îl obligase pe papă să retragă permisiunea pe care o dăduse”*. Dar, deşi a fost împiedicat să îndeplinească personal această misiune, niciodată nu a pierdut din vedere ţelul © www.comori.org

193

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

lui nobil. De atunci nu i s-a mai permis să se întoarcă în mânăstire şi a fost obligat să se implice în chestiuni publice, mai întâi ca diacon, apoi ca pontif suprem. Dar toate aceste demnităţi i-au fost impuse forţat lui Grigore. Inima lui era pentru mântuirea tinerilor blonzi din Anglia şi ar fi dorit de o mie de ori mai mult să fi făcut călătoria până în insula noastră, cu toate greutăţile şi pericolele, decât să fie încununat cu onorurile de papă. Dar caracterul lui era astfel încât a urmărit neobosit şi cu toată dăruirea fiecare plan evlavios pe care şi l-a făcut vreodată. Ca urmare, după ce a fost înălţat pe tronul papal, a avut posibilitatea de a pregăti şi trimite patruzeci de misionari pe coastele Britaniei. Dar, înainte de a vorbi despre caracterul misiunii, este interesant să aruncăm o privire rapidă peste istoria de la început a insulelor britanice.

* Latin Christianity, vol. 1, p. 434 Ridicarea în Britania a primei cruci Cu mult înainte, în zilele de început ale simplităţii apostolice, credem că crucea lui Hristos a fost ridicată în insula noastră. Există dovezi istorice destul de puternice pentru a crede că Claudia – ce amenţionată de Pavel în a doua epistolă către Timotei, era fiica unui rege britanic, care se căsătorise cu un roman de neam ales, Pudens. Această împrejurare nu pare a fi ceva improbabil dacă avem în minte că, pe tot parcursul stăpânirii romane în această ţară trebuie să fi fost multe ocazii pentru răspândire a creştinismului şi că acestea au fost folosite de aceia care-L iubeau pe Domnul Isus şi sufletele oamenilor. Apoi, mai era şi obiceiul regilor şi nobililor britanici de a-şi trimite fiii la Roma pentru a căpăta educaţie, şi se spune că această prectică a fost atât de largă încât s-a construit şi un palat special pentru ei şi că a fost impusă o taxă de un ban asupra fiecărei case din Anglia pentru a finanţa acel palat.*

* Pentru detalii, vedeţi Life of Paul de Conzbeare şi Howson şi English Monasticism de Travers Hill O altă mărturie privind sădirea de timpuriu a creştinismului în această ţară este dată de Părinţi. Iustin Martirul, Irineu şi Tertulian, care au scris în secolul al doilea, afirmă că în orice ţară cunoscută de romani erau mărturisitori creştini – de la cei ce aveau care sau care nu aveau case, nu exista vreun neam de oameni printre care să nu se fi adus rugăciuni în numele lui Isus cel crucificat. Avem şi mărturia Părinţilor. Succesiunea istorică pare a fi susţinută de faptul că sunt menţionaţi episcopi britanici ca participanţi la mai multe consilii din secolul al patrulea şi ortodoxia lor pe percursul controversei ariene este consemnată de Atanasius şi Ilarie, aceasta constituid o dovadă importantă. Era, de asemenea, demn de notat că împăratul Constantin – care petrecuse ceva timp alături de tatăl său în Britania -, într-o scrisoare adresată bisericilor din imperiu în legătudă cu controversa cu privire la Paşte, dădea bisericile din Britania ca exemplu de ortodoxie. Se spune că erezia pelagiană a fost introdusă în Britania de un anume Agricola prin anul 492 şi că a fost larg acceptată, dar la o conferinţă ţinută la St. Albans, învăţătorii eretici au fost înfrânţi de clerul ortodox*.

* J.C. Robertson, vol. 1, p. 450 Biserica britanică în antichitate Deşi biserica britanică ajunsese să fie renumită pentru ortodoxia ei, avem foarte puţine informaţii cu grad mare de încredere despre formarea şi dezvoltarea ei şi despre mijloacele prin care au avut loc formarea şi dezvoltarea ei. Există multe tradiţii, dar ele nu prea merită să fie repetate şi nu se potriveşte © www.comori.org

194

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

să fie cuprinse într-o istorie scurtă. Există totuşi suficiente dovezi că la începutul secolului al patrulea, deci cu cel puţin două secole înainte de sosirea călugărilor italieni, biserica britanică era o organizaţie dompletă, cu episcopi şi mitropoliţi. Potrivit cu mărturiile istoricilor antici şi moderni, doctrinele şi ritualurile bisericii din antichitate erau din cele mai simple în comparaţie cu cele greceşti şi romane, deşi ele erau totuşi departe de simplitatea Noului Testament. Ei învăţau unitatea Dumnezeirii, Trinitatea, natura umană şi firea divină a lui Hristos, răscumpărarea prin moartea Luin şi eternitatea răsplatei şi pedepsei viitoare. Ei priveau masa Domnului ca fiind un simbol şi nu ca pe un miracol şi luau pâinea şi vinul după cum poruncise Domnul nostru să fie luate, în amintirea Lui şi nu excludeau de la vin pe laici. Ierarhia lor era constituită din episcopi şi preoţi, dar aveau şi alţi slujitori şi se ţineau o anumită slujbă la ordinarea lor. Căsătoria era ceva normal la cler. Erau şi mânăstiri în care trăiau călugări juraţi sărăciei, castităţii şi ascultării de stareţ. Erau zidite biserici în onoarea martirilor, fiecare biserică avea multe altare, iar slujba era ţinută în limba latină, preoţii cântând cuvintele. Disputele erau reglementate de sinoduri provinciale care se ţineau de două ori pe an, iar hotărârile lor în chestiuni disciplinare erau fără drept de apel. Astfel vedem că doctrinele bisericii din antichitate erau caracterizate de simplitatea apostolică, iar biserica era o instituţie liberă şi nu dependentă*.

* Vedeţi English Monasticism de Travers Hill, p. 141; lucrările lui Gildas, The Ecclesiastical History of the English Nation de Bede; The Ecclesiastical History of Great Britain, de Jeremy Collier, vol. 1 Este bine să fim mulţumitori că biserica din vechime din ţara noastră a avut un nume atât de bun în comparaţie cu suoerstiţiile şi corupţia din est şi din vest. Dar, vai! ea nu a putut exista mult timp ca o instituţie separată. Abia a putut supravieţui până la jumătatea secolului al şaptelea. Nenorocirile s-au abătut asupra ei în trei valuri succesive, şi acestea erau dinafara jurisdicţiei ei: retragerea trupelor romane din Britania, cucerirea saxonă şi misiunea lui Augustin. Vom arunca o privire rapidă asupra fiecăreia din aceste faze şi a efectelor ei. Am văzut câteva lucruri cu privire la declinul şi apropiata cădere a Imperiului roman. În urma calamităţilor care s-au abătut asupra cetăţii Romei şi a provinciilor romane, trupele au fost treptat retrase din insulă pentru a proteja capitala. Romanii, văzând că nu mai puteau menţine suficiente forţe pentru o ocupaţie militară a Britaniei, au părăsit definitiv insula noastră pe la jumătatea secolului al cincilea, la aproximativ patru sute şaptezecişicinci de ani după ce Iulius Cezar a debarcat pe ţărmurile ei. Guvernarea a încăput în mâinile mai multor prinţişori, care, evident, au avut conflicte. Au rezultat războaie civile, slăbiciune naţională şi demoralizare împreună cu judecăţile obişnuite. Retragerea trupelor romane a expus ţara năvălirii invadatorilor, în mod special ale scoţienilor şi picţilor. Căpeteniile britanice, incapabile să se opună acelor prădători îndrăzneţi, au apelat la Roma pentru ajutor. “Barbarii,” spuneau ei, “pătrund dincolo de zidurile noastre ca lupii în stau şi pleacă cu prada şi revin an de an”. Dar, oricât de mult îi compătimeau roamnii pe vechii lor prieteni, nu puteau să-i ajute. Dezamăgiţi de nu primeau ajutor de la Roma şi disperaţi că nu se puteau apăra singuri împotriva triburilor prădătoare de ma nord, britanicii au apelat la saxoni pentru a primi ajutor*.

* Encyclopedia Britannica, vol. 5, p. 301 Sosirea saxonilor în Anglia Pe la jumătatea secolului al cincilea, navele saxonilor au ajuns pe coastele Britaniei, şi, sub conducerea © www.comori.org

195

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

lui Hengist şi Horsa, au debarcat câteva sute de războinici fioroşi şi disperaţi. Faimoşii conducători s-au angajat imediat în luptă cu supuşii lor şi i-au înfrânt complet pe picţi şi scoţieni. Dar acel remediu s-a dovedit a fi chiar mai rău decât boala, pentru că după ce a fost evitat un rău, a venit în schimb altul mai mare. Saxonii, văzând că acea ţară pe care fuseseră angajaţi s-o apere avea o climă mai plăcută decât ţara lor, şi dornici să schimbe coastele sumbre ale nordului cu câmpurile roditoare ale Britaniei, au invitat mai mulţi compatrioţi să li se alăture, astfel încât, din apărători, ei au devenit cuceritori şi stăpâni ai nenorociţilor britanici. Anglii şi alte triburi s-au răspândit prin ţară, şi, deşi britanicii nu au cedat fără luptă, saxonii au biruit şi i-au supus complet pe băştinaşi sau i-au făcut să se adăpostească în munţii din Ţăra Galilor, Cornwall şi Cumberland. Mulţi au emigrat şi s-au stabişlit în Armorica, Bretagne de azi, din nordul Franţei. Saxonii şi Anglii nu numai că erau războinici feroci, ci erau şi păgâni nemiloşi şi sălbatici şi i-au exterminat pe creştini peste tot unde au făcut cuceriri. Potrivit cu “venerabilul Bede”, episcopii şi ai lor au fost măcelăriţi şi trecuţi prin foc şi sabie fără deosebire şi nu a fost nimeni care să înmormânteze cictimele acelor cruzimi. Şi clădirile publice şi casele particulare au fost distruseşi preoţii au fost ucişi la altare; unii care au fugit în munţi au fost prinşi şi ucişi la grămadă, iar alţii înfometaţi s-au predat devenind sclavi pentru tot restul veiţii; unii au fugit peste mare, iar alţii au trăit în sărăcie prin munţi, păduri şi pe stânci abrupte. După aceste evenimente, Britania a recăzut într-o starre de barbarie întunecată, încetând să mai facă parte din lumea civilizată şi cufundându-se în mizerie şi cruzime. Şi totuşi aceia erau poporul pe care Domnul îi pusese pe inima lui Grigore să-l câştige pentru El prin evanghelia păcii. Cum puteau câţiva călugări săraci, fără vreo flotă sau vreo armată, să se aventureze pe asemenea ţărmuri? Darămite să aibă speranţă să câştige inimile şi să-i supună evangheliei păcii şi practicilor unei vieţi de credinţă pe asemenea sălbatici? Este totuşi aceeaşi evanghelie care a triumfat asupra iudaismului, a orientalismului şi păgânismului şi aceeaşi putere divină a triumfat, nu peste mult timp, şi asupra anglo-saxonilor. Cât de slabă şi de nebunească este necredinţa care pune la-ndoială originea divină a , puterea ei şi destinul ei! Vom trece acum să privim progresul acelei misiuni. Misiunea lui Augustin în Anglia În anul 596, la aproximativ 150 de ani după sosirea saxonilor în Britania, faimoasa misiune a lui Grigore a pornit din Italia spre insula noastră. Patruzeci de călugări misionari, sub îndrumarea lui Augustin, au fost trimişi să predice evanghelia la anglo-saxonii care trăiau în întuneric. Dar, auzind de caracterul sălbatic al acelui popor şi necunoscând limba lor, ei au fost descurajaţi şi s-au temut să meargă mai departe. Augustin a fost trimis înapoi de ceilalţi pentru a-l ruga pe Grigore să-i retragă din misiune. Dar el nu era omul care să abandoneze o asemenea misiune, pentru că nu era ceva făcut în grabă, ci era rezultatul multor rugăciuni. De aceea, el i-a încurajat să înainteze având încredere în Dumnezeul cel viu şi cu speranţa că vor vedea în eternitate roadele strădaniilor lor. El le-a dat scrisori de recomandare pentru episcopi şi prinţi şi le-a asigurat tot ajutorul care-i sta în putere să li-l putea dea. Încurajaţi astfel, ei şi-au continuat călătoria, şi, trecând prin Franţa, au ajuns în Britania. Cei patruzecişiunu de misionari, după ce au coborât pe ţărmurile insulei Thanet, l-au anunţat pe Ethelbert, regele Kentului, de sosirea lor de la Roma şi că ei erau însărcinaţi să aducă veşti bune pentru el şi pentru tot poporul. Împrejurările au favorizat mult misiunea lor. Regina Bertha (fiica lui Clotaire I, regele francilor), era creştină, iar tatăl ei stipulase în aranjamentul pentru căsătoria ei că ea urma să fie liberă să mărturisească religia creştină, în care fusese educată. La curtea ei erau un episcop şi mai multe sute de creştini şi se ţineau slujbe divine după formele de la Roma. În acea situaţie, Domnul s-a folosit de acea femeie, cum a făcut şi în multe alte ocazii, pentru a răspândi evanghelia printre păgâni. Aceste femei apar într-un contrast favorabil cu genul de femei Izabela şi au păstrat firul de argint al harului lui Dumnezeu în acele veacuri întunecate. Bertha era din familia lui Clovis şi a Clotildei. © www.comori.org

196

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

Influenţat de regina lui, Ethelbert i-a primit cu bunăvoinţă pe misionari. Augustin şi suita lui au primit permisiunea de a merge la Canterbury, reşedinţa regelui, care a consimţit să aibă o întrevedere cu ei, dar în aer liber, de teamă că ei ar putea recurge la o magie. Călugării s-au apropiat de suita regală în modul cel mai impunător cu putinţă. Unul dintre ei, purtând o cruce mare de argint cu chipul Mântuitorului, deschidea procesiunea, iar ceilalţi îl urmau cântând imnuri creştine. Ajungând la stejarul care era stabilit ca loc al întrevederii, li s-a permis să-i vestească evanghelia prinţului şi suitei sale. Regele a fost informat atunci că ei veniseră cu veşti bune, aducând chiar viaţă eternă celor care îi primeau şi binecuvântăril cereşti pentru totdeauna. Regele a avut o impresie favorabilă şi le-a dat un conac în oraşul regal Canterbury şi le-a dat libertatea de a predica evanghelia la curtea lui şi în poporul lui. Ei au mărşeluit spre oraş cântând în cor litania: “Te rugăm, o, Doamne, în toată mila Ta, ca mânia şi furia Ta să se depărteze de acest oraş şi de casa Ta cea sfântă, pentru că au păcătuit. Aleluia!” Prin aceşti paşi pregătitori, calea misionarilor a ajuns să fie mai clară şi mai uşoară. Aprobarea monarhului a inspirat încredere supuşilor lui şi le-a deschis inimile pentru a-i primi pe învăţători. Numărul celor convertiţi a crescut rapid. Se spune că până în ziua de Crăciun a anului 597, nu mai puţin de zece mii de păgâni fuseseră strânşi prin botez în staulul bisericii catolice. Ethelbert s-a supus botezului, iar creştinismul în forma romană a devenit religia oficială a regatului său. Acesta a fost primul cap de pod al Romei în Anglia, şi Roma era hotărâtă să supună papalităţii biserica britanică, stabilind autoritatea papei asupra Marii Britanii, după cum făcuse în Franţa. Formarea ierarhiei romane în Anglia Auzind de succesul pe care l-a avut Augustin, Grigore a trimis şi mai mulţi misionari, care au adus cu ei mai multe cărţi, inclusiv evanghelii, şi veşminte bisericeşti, relicve şi palium-ul cu care să-i dea investitura lui Augustin ca arhiepiscop de Canterbury. I-a dat şi instrucţiuni să consacre doisprezece episcopi în provincia lui, şi, dacă considera că ar fi de folos pentru propagarea credinţei, să stabilească la York un alt mitropolit, care urma apoi să aibă autoritate pentru a numi alţi doisprezece episcopi în regiunile din nordul insulei. Acestea au fost începuturile bisericii engleze şi atât de mult a dorit Grigore să aibă supremaţia ecleziasctică încât a plănuit o guvernare a unor locuri care nu fuseseră încă vizitate de vreun evanghelist. “Din punct de vedere ecleziastic,” spune Greenwood, “biserica anglo-saxonă a fost o autentică fiică a Romei. Dar, cu excepţia de modul în care a fost întemeiată, nu se poate spune că biserica Romei avea în vreun fel ascendenţă asupra ei în insulele britanice. În regiunile din nord şi din vest mai existau încă numeroşi creştini, ale căror tradiţii nu confirmau biserica Romei ca mamă. Disciplina spirituală a bisericilor britanice, galeze şi irlandeze diferea sub mai multe aspecte de cea a Romei şi a latinilor în general. Ele ţineau sărbătoarea de Paşte potrivit practicilor bisericilor orientale, iar forma tonsurii lor şi ritualul botezului urmau acelaşi model, aceste deosebiri fiind suficiente pentru a elimina ipoteza unei origini pur latine a acestor biserici*”.

* Cathedra Petri, vol. 3, p. 215 Augustin, ajuns capul unei ierarhii compuse din doisprezece episcopi, a făcut imediat încercarea îndrăzneaţă de a aduce sub jurisdicţia Romei vechea biserică britanică. Prin influenţa lui ethelbert, el a obţinut o întrevedere cu câţiva episcopi britanici într-un loc care de atunci încolo a fost numit stejarul lui Augustin, pe râul Severn. El a cerut în mod poruncitor: “Recunoaşteţi autoritatea episcopului Romei”. Ei au răspuns cu blândeţe: “Dorim să-i iubim pe toţi oamenii, şi orice facem pentru voi vom face şi pentru acela pe care voi îl numiţi papa”. Surprins şi indignat de refuzul lor, Augustin i-a îndemnat să adopte obiceiurile romane pentru sărbătorirea paştelui, tonsură şi administrarea botezului pentru ca în insulă să fie o uniformitate a disciplinei şi închinării. Ei au refuzat deschis să facă aşa. Cum ei primiseră © www.comori.org

197

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

creştinismul nu de la Roma, ci din est, şi niciodată nu recunoscuseră ca mamă biserica Romei, ei se considerau independenţi de scaunul episcopal de la Roma. A avut loc şi al doilea consiliu, şi al treilea, dar fără rezultate mai bune. I s-a spus lui Augustin că episcopii britanici nu acceptă pe nici un om ca stăpân suprem în via Domnului. Arhiepiscopul a poruncit, a argumentat, a emis interdicţii şi a făcut miracole, dar fără vreun rezultat, pentru că britanicii au rămas fermi. În cele din urmă i s-a spus clar că ei nu se supuneau nici trufiei Romei, nici tiraniei saxonilor. Indignat şi incitat la mânie de fermitatea lor liniştită, preotul a exclamat: “Dacă nu-i veţi primi pe nişte fraţi care vă aduc pacea, veţi primi vrăjmaşi care vă aduc războiul! Dacă nu vă veţi uni cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieţii, atunci veţi primi de la ei lovituri de moarte”. Mândrul arhiepiscop s-a retras şi se presupune că a murit la scurt timp după aceea (anul 605), dar profeţia lui de rău augur s-a împlinit la scurt timp după moartea lui. Edelfrid, unul dintre regii anglo-saxoni, încă păgân, a strâns o armată numeroasă şi a înaintat spre Bangor, centrul creştinismului britanic. Călugării au fugit înspăimântaţi. Cam o mie două sute cincizeci dintre ei s-au întâlnit într-un loc retras, unde au convenit să rămână împreună în rugăciune şi post. Edelfried s-a apropiat, şi, văzând un număr de oameni neînarmaţi, i-a întrebat unde mergeau. Când i s-a spus că erau călugări din Bangor care se duceau să se roage pentru succesul compatrioţilor lor, el a strigat: “Atunci, deşi nu au arme, ei luptă împotriva noastră!” şi a poruncit soldaţilor lui să se arunce asupra călugărilor care se rugau. Se spune că aproximativ o mie două sute au fost ucişi şi doar cincizeci au scăpat fugind. Aşa a început stăpânirea Romei în Anglia, ea continuând timp de aproape o mie de ani. Este greu de spus dacă Augustin a avut cumva a face cu uciderea călugărilor. Cei care au un punct de vedere foarte protestant asupra cazului sfirmă că, în ultimele luizile, Augustin s-a ocupat cu aranjamente pentru ca să se împlinească ameninţarea lui. Alţii, care au puncte de vedere opuse, neagă existenţa vreunor dovezi că el i-a influenţat pe păgâni pentru a provoca acea grozavă tragedie. Dar, indiferent va fi fost, mereu rămân întunecate bănuieli în ceea ce priveşte politica Romei. Cuvintele răzbunătoare ale lui Augustin şi întreaga ei istorie confirmă bănuielile. Aşa este firea intolerantei Izabela – când argumentele logice nu au reuşit, ea a recurs la sabie. De atunci încolo romano-catolicismul a fost caracterizat de aroganţă şi vărsare de sânge. Vechea biserică britanică, care rămăsese doar în zonele muntoase ale Ţării Galilor, treptat a scăzut numeric şi a dispărut*.

* Gardner, vol. 1, p. 391 Reflecţii asupra misiunii lui Augustin şi a caracterului lui Grigore Unii istorici spun că augustin era un creştin devotat şi că lucrarea lui misionară a fost una dintre cele mai mari din analele bisericii. Dar, fără a dori să negăm în vreun fel măreţia omului sau a misiunii lui, nu trebuie să uităm totuşi că scriptura este singurul standard adevărat după care trebuie apreciate persoanele şi lucrările. Din ea învăţăm că “roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungărăbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare”. Şi este clar că acest mare om al bisericii nu a manifestat harul dragostei, caracter paşnic şi conciliant faţă de fraţii creştini britanici, ci, dimpotrivă, a fost mândru, poruncitor, trufaş şi a căutat o glorie deşartă. Aceste mari defecte ale caracterului să nu îi erau necunoscute lui Grigore, după cum spunea el într-o scrisoare pe care i-a adresat-o: “Ştiu că Dumnezeu a făcut prin tine mari minuni în mijlocul poporului, dar să ne amintim că, atunci când ucenicii i-au spus Stăpânului cu multă bucurie: «Doamne, până şi demonii ne sunt supuşi prin numele Tău», că el le-a spus: «Bucuraţi-vă mai curând că numele voastre sunt scrise în ceruri». Când Dumnezeu te foloseşte astfel în lucrarea exerioară, aminteşte-şi, scump frate, să te judeci pe tine însuţi în lăuntrul tău pentru ca să cunoşti bine ceea ce eşti. Dacă L-ai lezat pe Dumnezeu prin cuvânt sau prin faptă, să te gândeşti la acele lucruri pentru ca inima ta să nu se umfle de © www.comori.org

198

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

glorie deşartă, ci gândeşte-te că darul de a face miracole nu este pentru tine însuţi ci pentru aceia la a căror mântuire lucrezi tu”. Într-o altă scrisoare îl avertiza cu privire la “vanitate şi pompă” şi îi reamintea că “acel palium al demnităţii lui trebuia să-l poarte numai în slujba bisericii şi nu pentru a fi în competiţie cu purpura regală la ceremoniile de stat”. El era extrem de nepotrivit pentru o misiune care cerea răbdare şi o tandră grijă faţă de alţii. Biserica britanică avea o existenţă de secole, episcopii ei luaseră parte la mari consilii ecleziastice şi semnaseră decretele lor. Numele de Londra, York şi Lincoln se găseau în scrierile Consiliului de la Arles (anul 314), astfel încât nu se poate să nu-i respectăm pe britanici pentru dorinţa lor de a rămâne la liturghia transmisă de strămoşii lor şi de a se opune dorinţei Romei de a-şi asuma supremaţia spirituală asupra lor. Augustin nu a învăţat deloc lecţiile smereniei pe care i le-a dat marele lui maestru şi nu este atât de vrednic de respectul şi admiraţia noastră. Marele prelat, ca şi marele misionar, nu a supravieţuit mult cuceririi spirituale a angliei. Obosit în final după marile lui lucrări şi infimităţile lui, a murit în anul 604, asigurându-şi prietenii că aşteptarea morţii era unica lui mângâiere şi cerându-le să se roage pentru eliberarea lui de suferinţele trupeşti. Purtarea lui Grigore în timpul celor treisprezece ani şi şase luni cât a fost episcop al Romei a afişat un zel şi o sinceritate care nu prea au mai avut egal în istoria bisericii Romane. El a fost lucrător harnic şi a arătat lepădare de sine în ceea ce credea că înseamnă slujbă pentru Dumnezeu şi în îndatoririle lui faţă de biserică şi faţă de omenire. Culegerea scrisorilor lui, în număr de aproape opt sute cincizeci, dă mărturie despre capacitatea lui şi activitatea lui în chestiunile omeneşti ţi în fiecare sferă a vieţii. “De la discuţii cu patriarhi, regi sau împăraţi în legătură cu probleme ale bisericii şi statului, el trecea la gestionarea directă a unei ferme sau la ajutorarea unui om în nenorocire care venea cu o cerere din vreuna din regiunile îndepărtate de sub stăpânirea lui. El apare ca papă, ca suveran şi ca episcop şi ca stăpân de pământuri. El a luat măsuri pentru apărarea ţării, pentru convertirea păgânilor şi pentru reprimarea şi reconcilierea schismaticilor,” etc*.

* J.C. Robertson, vol. 2, p. 4 Dar, cu toate marile lui calităţi, care erau şi atât de variate, Grigore a fost infectat cu principiile spiritului veacului în care a trăit. Spiritul Izabelei era în mod evident la lucru, deşi era încă la începuturile lui. Zadarnic am căuta simplitate creştină în biserica din vremea lui Grigore. Nu ne putem îndoi de evlavia persoanală a lui Grigore, dar ce era el în calitate de ecleziastic? Otrăvit până în străfunduri de amăgirea grosolană cu privire la drepturile universale ale scaunului Sf. Petru, el nu putea admite vreun rival, după cum vedem că a manifestat o opoziţie îndârjită faţă de pretenţiile lui Ioan, episcopul de Constantinopole. Şi, ceea ce era şi mai întunecat, vedem acelaşi spirit manifestat în triumful lui la asasinarea Împăratului Mauriţiu* şi a familiei lui de trădătorul Foca numai pentru că el îl suspecta pe Mauriţi de ceea ce el numea erezie. S-ar părea că Mauriţiu îl aproba pe Ioan în ceea ce Grigore numea uzurpare a titlului de episcop universal. Dar până şi aprobarea unor asemenea pretenţii era o mare crimă în mintea pontifului Roman. Şi aşa era cu Grigore. Când a aflat despre tragedia sângeroasă, el s-a bucurat, având impresia că era un act providenţial pentru a scăpa biserica de vrăjmaşii ei. Înseşi izvoarele îndurării faţă de rivalii ecleziastici par să fi secat în inimile tuturor celor care au stat vreodată pe tronul papal. Dreptatea sinceră, omenia şi orice sentiment potrivit pentru un creştin trebuie să dea prioritate pretenţiilor bisericii false. Până şi Grigore s-a plecat înaintea “acelei femei, Izabela” şi a fost corupt de ea.

* n.tr.) Flavius Mauricius Tiberius Augustus, 539 – 27 noiembrie 602, a fost împărat al Bizanţului din 582 © www.comori.org

199

Istoria Bisericii

Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

Superstiţia şi idolatria lui Grigore Marele pontif a fost caracterizat de ambiţie amestecată cu smerenie şi de superstiţie amestecată cu credinţă. Acest ciudat amestec şi această confuzie a rezultat, fără-ndoială, în urma faptului că el ocupa o poziţei nepotrivită. Este greu de înţeles cum anume un om cu o sensibilitate atât de sănătoasă a putut fi cufundat atât de adânc în superstiţie încât să creadă în lucrări miraculoase făcute prin intermediul relicvelor şi să recurgă în învăţăturile lui la asemenea lucruri cu scopul de a confirma prin ele adevărul scripturii. Dar tristul adevăr este că el era orbit de marele obiectiv ce absorbea totul: interesele bisericii Romei, în loc să fie devotat intereselor lui Hristos. Pavel putea spune: “una fac”, pe când Grigore spunea: “una ştiu”. Întâi trebuie să ştim că suntem iertaţi şi primiţi, apoi să facem ceea ce Îi este plăcut lui Hristos este chemarea înaltă şi cerească a creştinului. “Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui... Dar una fac: uitând de cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Isus Hristos” (Filipeni 3:10-14). Aşa era şi aşa trebuie să fie întotdeauna duhul şi respiraţia creştină. Dar ce găsim la sfârşitul secolului al şaselea? Care era unicul obiectiv pe care-l avea Grigore în vedere? Este clar că nu drepturile unui Hristos ceresc şi ca el să fie asemenea Lui în înviere, în suferinţe şi în moarte, ci putem afirma că unicul obiectiv al vieţii lui publice a fost acela de a stabili în modul cel mai de necontestat autoritatea episcopală universală a Romei. Şi, în acet scop, în loc să îndrume sufletele să-şi găsească desfătarea în căile lui Hristos şi în Hristos ca persoană – cu a făcut întotdeauna Pavel -, el a urmărit propăşirea scaunului episcopal al Romei prin idolatrie şi corupţie. Şi până nici duhul de persecuţie nu a lipsit cu desăvârşire la el. Sub patronajul lui Grigore, monasticismul a fost revigorat şi s-a extins mult, mai ales urmând regulile mai stricte ale lui benedict. Doctrina despre purgatoriu, respectul faţă de relicve, închinarea la statui, idolatrizarea sfinţilor şi martirilor şi meritul pelerinajelor la locuri sfinte, toate au fost fie date ca învăţături de Grigore, fie aprobate de el, fiind legate de sistemul ecleziastic, toate acestea fiind trăsăturile evidente ale activităţii lui Balaam şi ale corupţiei Izabelei. Am ajuns acum la secolul al şaptelea. Venea evul întunecat, o epocă cu adevărat întunecată. Papalitatea a început să capete forma bine definită, iar noi am ajuns cu istoria noastră la sfârşitul unie perioade a creştinismului şi la începutul altei perioade, fapt pentru care ar fi de folos să ne oprim puţin timp pentru a privi înaintarea evangheliei în diferite ţări.

© www.comori.org

200

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa Sistemul ecleziastic pe care călugării italieni l-au introdus în Anglia s-a răspândit rapid, şi, în cele din urmă, a triumfat. În aproximativ două sute de ani de la venirea lui Augustin, creştinismul era mărturisit în toată Britania anglo-saxonă. Biserica engleză întemeiată pe modelul roman nu se putea să nu aibă o poziţie de dependenţă faţă de Roma. Această unire a fost la început promovată şi întărită de călugării englezi, de călugăriţe, episcopi, nobili şi prinţi care făceau dese pelerinaje la mormântul Sf. Petru de la Roma. În nici o altă ţară nu au avut misionarii romani mai mult succes decât în cea a strămoşilor noştri anglo-saxoni, deşi ei erau consideraţi cei mai aprigi din neamul teutonic. Clerul britanic, deşi mai ţinea la vechile lui obiceiuri şi era dispus să se împotrivească asumării de nişte străini a unor asemenea poziţii, a fost silit să se retragă în marginile ţării. Romano-catolicismul a biruit în toată Anglia. S-ar părea că Scoţia şi Irlanda au fost binecuvântate de creştinism cam în aceeaşi perioadă ca şi Britania. Evenghelia a fost predicată prin soldaţi, marinari, misionari şi creştini persecutaţi veniţi din sud, şi mulţi au crezut. Dar, cum istoria religioasă timpurie a acestor ţări este atât de plină de legende, ne vom referi doar la evenimentele care sunt bine autentificate. Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda Patrick, apostolul Irlandei, se presupune că s-a născut în anul 372 pe malurile râului Clyde. Se spune că de la el vine numele Kilpatrick. Părinţii lui erau creştini serioşi; tătăl lui era diacon, iar bunicul lui era presbiter. Mama lui, care a căutat să-i pună în inimă învăţăturile creştine, era soră a lui Martin, arhiepiscop de Tours. Dat tânărul Succath – pentru că acesta era numele lui iniţial – nu avea înclinaţii spre aceasta. Când Succath avea şaisprezece ani şi se juca pe ţărmul mării împreună cu cele două surori ale lui, nişte piraţi irlandezi comandaţi de O’Neal i-au luat pe toţi trei şi i-au vândut în Irlanda. Timp de şase ani el a fost angajat să crească vitele. În perioada sclaviei a suferit multe greutăţi, iar păcatul lui i-a fost descoperit şi el a devenit serios şi gânditor. Când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani el comisese un mare păcat, care a ajuns atunci să-i apese conştiinţa zi şi noapte. El se ruga des şi plângea mult. Atât de înflăcărat era sufletul lui încât a ajuns să fie insensibil la frig, ploaie şi alte greutăţi la care era expus. Se gândea la casă, la cuvintele tandre ale mamei sale şi la rugăciunile ei stăruitoare. Şi Dumnezeu, în harul Lui, a folosit acele amintiri legate de evanghelie pentru binecuvântarea sufletului său. “Aveam şaisprezece ani,” spune el, “şi nu-l cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat, dar în acea ţară străină Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi, deşi târziu, mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu, care a privit la starea mea de jos şi a avut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi m-a mângâiat aşa cum îi mângâie un tată pe copii lui. Iubirea lui Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Lui. Duhul mă îndemna în aşa fel încât făceam până şi o sută de rugăciuni într-o singură zi. Şi, în timpul nopţii, în pădurile şi prin munţii unde păzeam turma, ploaia, zăpada, gerul şi suferinţele mă făceau să-L caut şi mai mult pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa pe care o simt acum şi Duhul clocotea în inima mea*”.

* D’Aubigne, vol. 5, p. 25 Dacă putem avea încredere că aceste cuvinte au venit de pe buzele lui Succath, ele prezintă o mărturie © www.comori.org

201

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

mult mai curată pentru adevărul evangheliei decât ceea ce am putea găsi vreodată în biserica Romei. Ele ne prezintă un suflet exersat în apropierea de Dumnezeu. Formele şi preoţia romană distrug această frumoasă comuniune personală cu Dumnezeu şi cu Hristosul Lui prin harul şi puterea Duhului Sfânt. Dar aşa a fost, fără-ndoială, creştinismul în Insulele Britanice înainte de a fi fost corupt de emisarii papali. După un timp, Succath şi-a câştigat libertatea, şi, după ce a călătorit mult şi a predicat mult, s-a întors la familia lui. Dar, curând după aceea a simţit o dorinţă irezistibilă să se întoarcă în Irlanda şi să le predice evanghelia păgânilor printre care el Îl găsise pe Mântuitorul. Zadarnic au încercat părinţii şi prietenii să-l reţină, pentru că el a dat la o parte orice piedică, şi, cu inima plină de zel creştin, a plecat în Irlanda. Pe atunci avea peste patruzeci de ani, şi, potrivit cu unii scriitori, fusese hirotonit ca prezbiter şi a fost consacrat episcop al irlandezilor. După aceea el a fost cunoscut sub numele Sfântul Patrick. Tot restul vieţii sale a fost închinat irlandezilor, în mijlocul cărora a lucrat cu efecte deosebite, deşi a trecut prin multe greutăţi şi pericole. Se consideră că prin el a fost convertită Irlanda. Anul morţii lui rămâne incert. Zelul misionar al Irlandei Roadele binecuvântate ale lucrării Sf. Patrick s-au arătat din belşug în anii ulteriori. Irlanda acelui timp este descrisă ca un fel de elizee a păcii şi evlaviei şi faima pentru învăţătura scripturală pură de acolo a făcut ca ea să fie numită “Insula Sfinţilor”. Lucrările clerului irlandez nu s-au limitat la teritoriul ţării lor, ci, având o înclinaţie naturală spre a călători şi a explora şi fiind însufleţiţi de iubire pentru suflete, mulţi dintre ei au părăsit ţara în grupuri de misionari sub comanda unui stareţ iubit şi devotat. Se spune că, în acel timp, mânăstirile erau atât de pline de călugări evlavioşi încât în ţara lor nu mai era suficient loc pentru desfăşurarea deplină a zelului lor, astfel încât ei au simţit că era de datoria lor să-şi desfăşoare activitatea în alte ţări. Astfel, vedem un fir argintiu larg al harului lui Dumnezeu manifestat în acel popor necultivat mai mult decât în orice altă parte a creştinătăţii. Lăudat fie numele Domnului! Să luăm exemplu văzând această lucrare. Misiunea lui Columba Columba, un om evlavios, descendent al unei familii regale şi având multe lucrări bune, a fost pătruns profund de importanţa vestirii evangheliei în alte ţări. El s-a gândit la Scoţia şi s-a hotărât să viziteze ţara faimosului Succath. După ce le-a transmis intenţiile câtorva dintre tovarăşii lui creştini, care s-au implicat mult în planurile lui, s-a ajuns la un acord pentru misiunea lor. Prin anul 565, Columba, împreună cu doisprezece tovarăşi, a pornit de pe ţărmurile Irlandei într-o barcă de răchită acoperită cu piei, şi, după ce su fost mult bătuţi de valuri în mica lor ambarcaţiune rudimentară, nobila ceată misionară a ajuns la Insulele Vestice – un grup de insule la vest de Scoţia, numite şi Hebride. Au acostat lângă stânca golaşo Mull, la sud de cavernele bazaltice de la Staffa şi s-au aşezat pe o mică insulă, care de atunci încolo se numeşte Insula Iona sau Icolmkill. Acolo el a întemeiat o mânăstire, care a căpătat mai târziu mare faimă în istoria bisericii. Tradiţia a marcat printr-o movilă în formă de barcă întoarsă cu susul în jos locul de pe coastă unde au coborât ei pe ţărm, acea movilă semănând întrucâtva cu aceea în care navigaseră acei călugări evlavioşi*.

* Pentru detalii, vedeţi “The Church History of Scotland from the commencement of the Christian era to the present time” de Rev. John Cunningham, preot de Crieff, A. and C. Black, Edimburgh, 1859. Se consideră că un număr de creştini evlavioşi se refugiaseră deja pe acea stâncă stearpă. În acea vreme se pare că locul era aproape complet izolat de alte aşezări omeneşti. Apele Hebridelor sunt atât de agitate încât navigaţia în bărci descoperite este extrem de periculoasă. Numele Iona înseamnă “Insula Valurilor”. Pe lângă mareele puternice şi învolburate, curenţi şi stânci, furtunile puternice umflă © www.comori.org

202

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Atlanticul de-a lungul ţărmurilor. Vom mai vorbi despre călugării din Iona, dar încă mai avem ceva de spus despre Irlanda. Columbanus, un alt călugăr de o sfinţenie remarcabilă, se spune că şi-ar fi părăsit chilia la aproximativ şaizeci de ani dup Columba. El se născuse la Leinster şi fusese educat în marea mânăstire de la Bangor, pe coasta Ulster. O societate de trei mii de călugări, condusă de fondatorul ei, Comgal, trăia în acea mânăstire. Şi, pe atunci, biserica Irlandei era încă liberă şi nu robită de biserica Romei. Ei erau simpli şi serioşi în creştinismul lor, în comparaţie cu formele seci ale preoţiei papalităţii şi nici sediile lor religioase din acel timp nu se asemănau cu mânăstirile papistaşe de mai târziu. Şi totuşi ei se depărtaseră mult de simplitatea creştinismului apostolic. Cuvântul lui Dmnezeu nu mai era singurul lor îndrumar. Creştinismul a fost mult denaturat pe parcursul existenţei sale de până atunci, de şase sute de ani. Trecuse prin multe evenimente deosebit de importante pentru istoria bisericii. Gnosticismul, monasticismul, arianismul şi pelagianismul erau mari rele în acele zile de la început, iar monasticismul era o instituţie populară la sfârşitul secolului al şaselea. Caracteristicile unui călugăr superior În acele zile se considera că un om cu o evlavie mistică eficientă+ face miracole, rosteşte profeţii şi se bucură de viziuni divine. Un astfel de om era înconjurat de o asemenea sfinţenie care inspira veneraţie încât nimeni nu îndrăznea să se atingă de omul lui Dumnezeu. El ieşea din chilia lui sărăcăcioasă ca dintr-o altă lume, plin de praf şi cenuşă, el şi hainele lui, şi îi înfrunta pe cei mai cruzi tirani, ameninţa cu răsturnarea dinastiilor şi-şi aroga un ton de superioritate asupra tuturor autorităţilor seculare. Aşa era Columbanus. Împreună cu o colonie de călugări, el a navigat din Irlanda prin anul 590. El intenţionase să vestească evanghelia dincolo de teritoriile stăpânite de franci, dar a debarcat în Galia. Renumele legat de evlavia lui a ajuns la urechile lui Guntram, regele Burgundiei , care l-a invitat să se stabilească în acea ţară. Respingând oferta regelui, abatele a cerut permisiunea de a se retrage într-o sălbăticiune în care era greu de ajuns. S-a stabilit în Vosgi. Pentru un timp, misionarii au avut de îndurat multe greutăţi. Deseori, zile la rând nu au mâncat nimic altceva decât ierburi, scoarţă de copac şi probabil peşti din râu. Dar, treptat, au făcut o impresie bună asupra poporului din vecinătate, astfel încât toate clasele sociale îi priveau cu respect. Le-au fost trimise provizii, mai ales de către aceia care doreau să capete avantaje în urma rugăciunilor acelor oameni sfinţi. Aprovizionarea lor a fost descrisă ca miraculoasă. Evlavia şi miracolele stareţului au făcut ca în jurul lui să se strângă mulţimi. În diferite locuri au fost construite mânăstiri şi închinătorii veneau în turme pentru a le umple. Columbanus conducea toate aceste instituţii în calitate de stareţ. Conducerea lui era aceea a Bangorului din Irlanda. Deşi plăcerea lui era să rătăcească prin păduri sălbatice sau să stea zile în şir într-o grotă singuratică, el totuşi exercita o supraveghere strictă asupra tuturor mânăstirilor pe care le întemeiase. Munca, regimul alimentar, citirea, timpul pentru rugăciune şi aplicarea sancţiunilor, toate erau hotărâte de el. El a scris despre acestea Papei Grigore şi lui Bonifaciu şi a considerat biserica de la Ierusalim superioară celei de la Roma deoarece acela era locul de unde înviase Domnul. A lucrat şi în Metz, Elveţia şi Italia, întemeind multe mânăstiri. A murit la Roma în anul 610. Cel mai renumit urmaş al marelui stareţ a fost compatriotul lui, Sf. Gall, care l-a însoţit în toate căile lui, dar, fiind bolnav când maestrul lui a mers în Italia, nu l-a putut urma acolo şi a rămas în Elveţia. După aceea el a predicat poporului în limba lor, a întemeiat faimoasa mânăstire care îi poartă numele şi este cinstit ca apostol al Elveţiei. A murit cam prin anul 627. Din vremea Sf. Patrick şi până la jumătatea secolului al doisprezecelea, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa faţă de Roma şi să-şi menţină poziţia de ramură vie şi activă a bisericii, care nu recunoaşte a avea un cap pe pământ*. Vom vedea acum Scoţia.

© www.comori.org

203

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

* Gardner, Faiths of the World, vol. 1, p. 150 Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia Cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte ca renumitul Columba să fi debarcat pe insula Iona, Sf. Ninian, “un om foarte evlavios de naţionalitate britanică”, după cum îl numeşte Bede, a predicat evanghelia în regiunile sudice ale Scoţiei. Acest misionar, ca aproape toţi sfinţii din vremurile de la început, se spune că ar fi avut sânge regal. El a fost educat la Roma şi a primit învăţătură de la faimosul Martin de Tours, şi, întorcându-se în Scoţia, şi-a stabilit reşedinţa principală la Galoway. Dacă este să avem încredere în biografii lui, atunci trebuie să credem că el a mers peste tot predicând Cuvântul şi că sălbaticii dezbrăcaţi au ascultat, s-au minunat şi au fost convertiţi. “El s-a angajat cu multă sârguinţă în lucrarea pentru care fusese trimis de Duhul, la porunca lui Hristos, şi, fiind primit în ţara lui, mult popor s-a strâns laolaltă, cu multă bucurie, o închinare minunată, şi peste tot au răsunat laude pentru Hristos. Unii l-au considerat a fi profet. Perseverentul lucrător a intrat în câmpul Domnului şi a început să smulgă din rădăcini acele lucruri sădite rău, să risipească cele strânse laolaltă în mod nepotrivit şi să distrugă cele rău construite.” Se spune că mii de oameni au fost botezaţi şi s-au alăturat oastei celor credincioşi. El a început să construiască o biserică pe coastele Solway, dar, înainte de a fi încheiat construcţia, el a primit veşti despre moartea prietenului şi patronului său, Sf. Martin, şi, cu evlavie, a dedicat biserica în onaorea lui. Se spune că aceasta a fost prima clădire de piatră ridicată în Scoţia, iar aspectul ei alb strălucitor, în contrast cu cabanele din buşteni şi pământ, atrăgea atenţia. În limba saxonă, clădirea era numită whithern sau whitehorn datorită aspectului ei, şi aşa este până în ziua de azi*.

* Cunningham, vol. 1, p. 52 Nu ştim nimic despre cei care au urmat imediat după Sf. Ninian: până la misiunea lui Columba, istoria creştinismului în Scoţia este puţin cunoscută. Fără-ndoială, Domnul a menţinut focul pe care îl aprinsese şi a păstrat şi a răspândit adevărul evangheliei, care fusese primit de atât de mulţi. Printre picţi, la sud de Grampiani, s-ar părea că Ninian a lucrat mult şi cu succes, dar cu renumitul Columba a început cea mai interesantă perioadă din analele istoriei ecleziastice antice a Scoţiei. Am văzut deja cum Columba şi colonia lui de călugări s-au aşezat în Insula Iona. Acolo el a zidit o mânăstire, Şi atât de renumit a ajuns să fie colegiul de la Iona încât timp de mulţi ani, ba chiar multe secole, a fost considerat ca find lumina lumii occidentale. Oameni eminenţi în învăţătură şi de evlavie au fost trimişi pentru a întemeia episcopate şi universităţi în toate părţile Europei. Timp de treizeci şi patru de ani, Columba a trăit şi a lucrat pe acea stâncă singuratică. Ocazional, el vizita pământul făcând lucrarea unui evanghelist printre scoţienii şi picţii barbari, întemeind biserici şi exercitând o mare influenţă asupra tuturor claselor sociale, dar obiectul lui principal era acela de a pregăti oameni pentru lucrarea evangheliei în ţară şi peste hotare. Fără-ndoială, s-a menţinut o legătură strânsă de prietenie între nordul Irlandei şi vestul Scoţiei, care în acel timp erau considerate popoare identice şi erau numite în general scoţieni. Misionarii de la Iona Pe la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul secolului al şaptelea, misionari au început să plece din mânăstirile de pe Insula Iona, ducând lumina creştinismului nu numai în diferite regiuni ale Scoţiei, ci şi © www.comori.org

204

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

în Anglia şi pe continent. Augustin şi călugării lui italieni au debarcat în Kent cu puţin timp înainte ca faimosul Aidan din Iona şi călugării lui să fi ajuns în Northumberland. Aşa a fost Anglia saxonă invadată de misionari creştini la ambele capete. Oswald, regele Northumbriei, era creştin. El se convertise, fusese botezat şi era în comuniune cu biserica scoţiană de când, în tinereţe, a fost exilat în acea ţară. Recâştigând tronul strămoşilor săi, el a dorit ca şi poporul său să fie adus la a-L cunoaşte pe Mântuitorul. La cererea lui, bătrânii din Iona au trimis o ceată misionară condusă de evlaviosul şi credinciosul Aidan. Regele le-a dat ca reşedinţă insula Lindisfarne. Acolo, Aidan a stabilit sistemul de la Iona şi comunitatea a trăit după regulile monastice. Mulţi s-au strâns la noua mânăstire, atât din Scoţia cât şi din Irlanda. Însuşi regele, plin de zel, a ajutat la răspândirea evangheliei, uneori predicând, alteori traducând din limba celtică, pe care o învăţase în timpul cât fusese în exil. Bede, deşi cu afecţiuni romane puternice, dă mărturie despre virtuţile acestor clerici din nord: “Zelul lor, blândeţea lor, smerenia şi simplitatea lor, seriozitatea cu care studiază Scriptura, felul în care sunt liberi de orice egoism şi avariţie, îndrăzneala cinstită cu care îi tratează pe cei mari, bunătatea şi grija faţă de săraci, viaţa lor sobră şi lepădarea de sine*”.

* J.C. Robertson, vol. 2, p. 62 S-ar părea că, atât prin Augustin cât şi prin Aidan, lucrările de convertire au prosperat. Călugării italieni şi-au extins învăţăturile şi influenţa în sudul şi sud-vestul regatului, în timp ce călugării scoţieni au răspîndit adevărul unei evanghelii mai clare şi mai simple în provinciile din nord, est şi centru. Într-o vreme scaunele episcopale de la York, Durham, Lichfield şi Londra au fost ocupate de scoţieni. Astfel, Roma şi Iona s-au întâlnit pe pământ englez, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la o coliziune. Cine urma să biruie? Augustin, care fusese consacrat primat al Angliei de către papă, a cerut călugărilor celţi să se conformeze disciplinei romane, ceea ce ei au refuzat în mod constant să facă, apărând cu fermitate propria lor disciplină şi regulile de la Iona. S-a ajuns la dispute serioase. Roma nu era dispusă să se supună vreunui rival şi era hotărâtă să domine Anglia. După moartea piosului şi generosului Oswald, pe tron a venit fratele lui, Oswy, care se convertise şi el la creştinism şi fusese botezat în Scoţia în timpul captivităţii lui. Dar prinţesa lui aderase la obiceiurile Romei, iar familia a urmat-o pe mamă. Astfel, persoane cu o mare influenţă au fost împotriva călugărilor scoţieni, şi, obosiţi de şicanările continue ale agenţilor fără scrupule ai pontifului, atât ale celor laici cât şi clerici, presbiterii îndărătnici s-au hotărât să părăsească Anglia şi să se întoarcă la Iona. Cea mai mare şi mai importantă parte a ţării fusese convertită la creştinism prin lucrările lor, dar triumful Romei la conferinţa de la Whitby din 664, prin abilitatea preotului Wilfred, i-a descurajat atât de mult încât ei s-au retras în linişte din câmpul unde lucraseră timp de aproape treizeci de ani. “Columba al vostru poate să fi fost sfânt,” a spus vicleanul Wilfred, “dar l-aţi prefera voi pe el în locul prinţului apostolilor, despre care Hristos a spus «Tu eşti Petru, şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor»?” Regele Oswy, care era prezent acolo, a mărturisit ascultarea faţă de Sf. Petru, pentru ca, spunea el: “Nu cumva când voi ajunge la poarta cerului, să nu fie cine să-mi deschidă”. Poporul şi-a urmat curând prinţul, şi, în scurt timp, întreaga Anglie a ajuns să fie supusă Romei. Dar nici argumentele, nici intimidarea, nici batjocora nu au avut efect asupra presbiterilor din nord, care au refuzat să se recunoască a fi datori cu ceva faţă de episcopul Romei. Scoţia a rămas încă liberă. Atunci romanii şi-au pus problema cum să o înrobească. Ca de obicei, preoţii au fost puşi să lucreze asupra prinţilor. Şi aceasta s-a împlinit în felul următor: Tonsura clericală Printre numeroasele subiecte în dispută între misionarii celţi şi italieni, ziua cea adevărată pentru sărbătoarea Paştelui şi forma adevărată a tonsurii clericale au dus la cele mai aprinse controverse şi au stârnit cele mai puternice pasiuni, ducând în final la căderea bisericii scoţiene şi la triumful preoţilor © www.comori.org

205

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Romei. Din vreme ce am vorbit deja despre chestiunea cu privire la Paşte cu ocazia consiliului de la Niceea, ne vom opri acum la disputa asupra tonsurii. Poate părea ceva ciudat pentru cititorii noştri tineri protestanţi, care se poate să nu fi văzut niciodată un preot catolic fără pălărie pe cap, faptul că a avea capul ras în creştet era considerat ceva mai important decât învăţătura sau evlavia, ba până şi felul în care era ras era considerat atât de important încât era luat ca un test al ortodoxiei lui. Călugării scoţieni urmau bisericile din est atât în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui cât şi în forma tonsurii. Ei îşi rădeau partea de dinainte a capului, în formă de semilună. Cei din est pretindeau că Ioan şi Policarp erau exemple de autoritate pentru ei. Italienii mărturiseau că erau foarte şocaţi de o asemenea barbarie şi numeau aceea “tonsura lui Simon Magul”. Clerul roman folosea o tonsură circulară, care consta în raderea uni cerc în jurul creştetului capului, cerc care se lărgea pe măsură ce clericul avansa în rangul sfânt. Tonsura a ajuns să fie o condiţie necesară prin secolul al cincilea sau al şaselea. Augustin şi aceia care i-au urmat în scaunul episcopal de la Canterbury, urmând scrierile celor mai vechi şi mai venerabili dintre Părinţi, afirmau că tonsura a fost introdusă de prinţul apostolilor în onoarea coroanei de spini care a fost pusă pe capul Răscumpărătorului şi că instrumentul născocit de iudei pentru batjocora şi tortura lui Hristos poate fi purtat de apostolii lui ca podoabă şi glorie. Timp de peste un secol, controversa a fost foarte aprinsă. Şi lucrurile stăteau aşa: un om era considerat ca fiind eretic sau nu după cum şi rădea partea dinainte a capului sau creştetul capului. Roma s-a aprins de mânie pentru că mijloacele omeneşti păreau a nu fi suficiente pentru a-i birui pe nişte nenorociţi de presbiteri dintr-un colţ al insulei: ei refuzau să i se supună. Ce să facă atunci? Ca întotdeauna când nu a putut reuşi printr-un preot, a recurs la favoriţii de la curte, la nobili şi prinţi. Naitam, regele picţilor, a fost făcut să creadă că supunându-se papei el va ajunge să le fie e`gal lui Clovis şi Clotaire. Flatat de perspectiva unei asemenea glorii viitoare, el a recomandat întregului cler din regatul lui să primească tonsura Sf. Petru. Atunci, neîntârziat, el a trimis scrisori în fiecare provincie şi a făcut ca toţi călugării din toate mânăstirile să fie tunşi după moda Romei. Unii au refuzat. Bătrânii de pe stâncă au rezistat pentru un timp, dar poruncile regelui, exemplele clerului şi slăbiciunea unora dintre ei au dus la căderea insulei Iona şi a întregii Scoţii. Pe la începutul secolului al optulea a fost introdus briciul şi ei au primit tonsura latină, devenind şerbii Romei, ceea ce a continuat până la Reformă*.

* D’Aubigbe, vol. 5, p. 77; Cunningham, vol. 1, p. 90 Cine erau culdeii Culdeii, după cum spune numele lor, erau un fel de oameni religioşi care trăiau în locuri izolate. Comunitatea creştină de la Iona a fost numită culdee, şi acesta este probabil motivul pentru care Columba a ales acel loc izolat pentru mânăstirea lui. Deşi nu erau deloc contaminată de corupţiile marilor mânăstiri de pe continent, instituţiile lui Columba erau strict monastice. Din relatările culese pare destul de sigur că ei “se glorificau cu miracolele lor, se închinau la relicve, făceau penitenţe, posteau miercuri şi vineri, aveau ceva foarte asemănător confesiunii auriculare, absoluţiei şi slujbe pentru morţi. Dar este sigur că niciodată nu s-au supus decretelor Papei în legătură cu celibatul.” Mulţi dintre culdei erau căsătoriţi. Sf. Patrick era fiul unui diacon şi nepotul unui preot*.

* Cunningham, vol. 1, p. 94 Dar, deşi aceşti oameni buni şi sfinţi erau atât de contaminaţi de superstiţiile vremurilor, poziţia lor izolată, simplitatea obiceiurilor lor şi sărăcia ţării lor trebuie că i-au păzit mult de influenţele romane şi © www.comori.org

206

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

de viciile care erau atât obişnuite în mânăstirile cele mai bogate. Era ca un fel de seminar în care oamenii erau pregătiţi pentru slujire. În anii care au urmat, liniştea călugărilor a fost adesea tulburată şi uneori ei au fost ucişi de piraţi. În secolul al doiprezecelea, Iona a trecut în stăpânirea călugărilor romani. “S-a dus credinţa ei curată, de început,” spune Cunningham, “ca şi renumele ei pentru evlavie şi învăţătură, dar a rămas amintirea lor şi aceasta este acum privită cu mai mult respect superstiţios ca oricând. Cu mult înainte ca ea să fi devenit loc de înmormântare pentru regi mulţi făceau pelerinaje acolo, apoi regii şi mărimile au dotat-o prin donaţii din zeciuieli şi pământuri. Zidurile care acum stau să cadă se înălţau, iar călătorul priveşte aceste venerabile rămăşiţe ecleziastice ridicate pe o stâncă în mijlocul oceanului cu sentimente oarecum asemănătoare celor faţă de templele de la Teba, pe jumătate îngropate în nisipurile deşertului”. Vom lăsa acum, pentru un timp, Insulele Britanice. Prima aşezare a crucii în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi triumful Romei în aceste ţări sunt evenimente deosebit de interesante, şi, din vreme ce au avut loc în ţara noastră, merită să le acordăm atenţie. De atunci au avut loc schimbări în istoria exterioară a bisericii, deşi se poate să fi fost multe lupte interne cauzate de numeroasele abuzuri şi pretenţiile îndrăzneţe ale Romei. Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei Este extrem de probabil ca în inima pădurilor germane, ca şi în oraşele şi regiunile supuse Imperiului roman, crucea să fi ajuns foarte devreme. Numele mai multot episcopi din Germania se găsesc pe listele consiliilor de la Roma şi Arles, care au avut loc sub autoritatea lui Constantin în anii 313 şi 314. Dar abia la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea a ajuns creştinismul să fie mai răspândit şi să aibă rădăcini puternice. Britanicii, scoţienii şi irlandezii au avut onoarea de a fi instrumentele folosite de Dumnezeu pentru această mare şi binecuvîntată lucrare. Înflăcăratul Columbanus, de a cărui misiune am vorbit deja, a fost conducătorul primei cete care a venit pentru a-i ajuta pe păgânii de pe continent. El a trecut întâi în Franţa, apoi a mers în regiunea Rinului şi a lucrat la convertirea şvabilor, bavarezilor, francilor şi a altor naţii din Germania. I-a urmat Sf. Kilian, un scoţian, evanghelist foarte devotat. El este considerat apostol al Franconiei şi cinstit ca martir al credinţei creştine, suferind martiriul prin anul 692. Willibrord, un misionar englez, însoţit de unsprezece compatrioţi, a trecut în Olanda pentru a lucra printre Frieslandezi, dar, ca şi alţi anglo-saxoni din acea perioadă, el a fost foarte devotat scaunului episcopal de la Roma. El a fost ordinat de papă ca episcop de Witterburg, iar tovarăşii lui au răspândit evanghelia în Westphalia şi în ţinuturile învecinate. Dar cel care a adus naţiile Germaniei ca o turmă sub păstorul de la Roma a fost faimosul Winfrid. El s-a născut la Crediton, în Devonshire, dintr-o familie nobilă, prin anul 680. A intrat în mânăstire la vârsta de şapte ani şi s-a mutat apoi la Nursling în Hampshire, unde a ajuns să fie renumit ca predicator şi prezentator la Scripturii. Încă din tinereţe s-a simţit chemat de Dumnezeu să plece în străinătate ca misionar la păgâni. Prin anul 716 a navigat până în Frizia. Lucrările lui au fost îndelungate şi bogate. În trei rânduri a vizitat Roma şi a fost onorat mult de papă. Sub numele de Sf. Bonifaciu şi ca apostol al Germaniei, a murit ca martir la şaizeci şi cinci de ani. Dar, deşi a fost un misionar care a avut mult succes şi un om cu caracter puternic, foarte învăţat şi care a dus o viaţă sfântă, el a fost vasal jurat papei şi a urmărit mai mult propăşirea bisericii Romei decât răspândirea evangheliei lui Hristos*.

* Pentru detalii, vedeţi Hardwick – Middle Ages, J.C. Robertson, vol. 2, p. 95 Planurile de mărire ale papalităţii Răspândirea creştinismului în acest secol a depăşit cu mult limitele anterioare, atât în ţările din est cât şi în cele din vest. Am văzut câteva din triumfurile lui în vest. Se spune că în est nestorienii au lucrat cu o râvnă incredibilă perseverând în a răspândi evanghelia în Persia, Siria, India şi printre naţiile barbare şi © www.comori.org

207

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

sălbatice care locuiau în deşerturi şi pe cele mai îndepărtate coaste ale Asiei. În special marele imperiu al Chinei a fost luminat cu lumina creştinismului prin zelul lor. De-a lungul mai multor secole, patriarhul nestorienilor a trimis un episcop pentru a conduce bisericile din China. Acei oameni deosebiţi au respins închinarea la icoane, confesiunea auriculară şi învăţătura despre purgatoriu, ca şi multe alte învăţături corupte ale bisericilor Romei şi Greciei. S-ar părea că biserica greacă din est a fost împiedicată de disensiunile interne în răspândirea evangheliei printre păgâni. În vest a fost multă activitate, dar vai! nu pentru răspândirea evangheliei, nici pentru convertirea sufletelor*.

* Mosheim, vol. 2, p. 29 Perioada de tranziţie a papalităţii Revenim acum la Roma deoarece importanţa şi influenţa ei în calitate de centru cer să-i acordăm ceva atenţie. Teritoriile în care papa avea dominaţia spirituală erau mult extinse. Din toate părţile imperiului episcopi, prinţi şi popoare priveau spre Roma ca mama credinţei lor şi cea mai înaltă autoritate din creştinătate. Dar, deşi era înălţat la cel mai înalt rang de suveranitate spirituală, pontiful suprem, în relaţie cu imperiul din est, mai era încă supus lui, ceea ce era de nesuferit pentru ambiţia Romei. A început deci lupta pentru puterea politică. Aceasta a continuat pe tot parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, care au constituit o perioadă de tranziţie de la o poziţie de subordonare faţă de puterea civilă la o independenţă politică. Independenţa politică era marea problemă pe care se străduia Vaticanul să o rezolve, dar dominaţia spirituală nu putea fi menţinută fără puterea seculară. Lombarzii – cei mai apropiaţi şi mai de groază vecini ai papalităţii – şi Imperiul grec erau cele două mari obstacole în calea suveranităţii seculare a papei. Căderea Imperiului de vest şi absenţa unui guvern naţional care să aibă o influenţă politică a făcut ca poporul roman să-l privească pe episcop ca fiind, în modul cel mai natural, conducătorul lor. Astfel, el a fost investit cu o influenţă politică specială, care era ceva net diferit de caracterul ecleziastic. Invaziile lombarzilor, după cum am văzut, şi slăbiciunea grecilor au făcut ca pontifii să aibă din ce în ce mai multă putere politică. Dar aceasta a fost numai ceva accidental sau a părut ca o necesitate în situaţii de urgenţă, deoarece statele romane erau încă guvernate de reprezentanţi ai imperiului din est, şi chiar şi papa, dacă îl ofensa pe împărat, putea fi arestat şi aruncat în închisoare, cum s-a şi întâmplat cu Papa Sf. Martin, în anul 653, el murind în exil anul următor. Unicul mare obiectiv al papalităţii Pe zi ce trece devenea din ce în ce mai evident că Roma nu putea avea o pace durabilă şi nici o fundaţie solidă pentru supremaţia spirituală pe care o câştigase deja altfel decât prin desfiinţarea completă a puterii grecilor şi lombarzilor în Italia, astfel încât Sfântul Scaun să le ia prada. Acesta a ajuns de atunci să fie unicul mare obiectiv al succesorilor Sf. Petru, pentru care aveau de luptat, pentru că via lui Nabot din Izreel trebuia să fie luată în stăpânire pe orice căi, fie cât de incorecte. Izabela a făcut uneltiri şi Nabot a fost omorât. Istoria regilor lombarzi şi marea controversă iconoclastică din secolele al şaptelea şi al optulea ne luminează cu privire la mijloacele folosite în acest scop, dar despre acestea vom spune numai câteva cuvinte, indicându-i cititorului să cerceteze istoriile generale*.

* În special Greenwood – Cathedra Petri “Există suficiente temeiuri istorice pentru a crede,” spune Greenwood, “că acest obiectiv căpătase o © www.comori.org

208

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

formă foarte clară în mintea papilor, şi anume că teritoriul adversarului religios, Împăratul, trebuia să fie definitiv anexat patrimoniului Sf. Petru, împreună cu cât mai multe teritorii cu putinţă. Dar aceasta era un ţel înalt şi aparent nu erau speranţe de a smulge teritoriile de la inamicii lombarzi. Şi, de fapt, întreaga politică papală a urmărit de atunci împlinirea acestui unic obiectiv”. Pepin şi Carol cel mare, anii 741 - 814 Atenţia papei se îndreptase deja de un timp spre Franţa ca posibil ajutor care să-i elibereze. Naţiunea francilor era catolică de la începutul creştinismului, dar o relaţie mai strânsă cu Roma a fost stabilită prin intermediul Sf. Bonifaciu, călugărul englez. Plin de respect faţă de Sf. Petru şi de succesorii lui, el şi-a folosit influenţa asupra episcopilor Franţei şi Germaniei pentru a extinde autoritatea scaunului episcopal al Romei. Aceasta a pregătit calea pentru soluţia la marea problemă a papilor. Pepin, care era majordom la palatul lui Childeric al-III-lea, regele francilor, exercitase mult timp puterea în stat şi toate atribuţiile suveranului, lipsindu-i doar titlul. A ajuns la gândul că venise vremea să pună capăt domniei stăpânului său, regele, pentru ca să aibă el numele şi onorurile. El avea toate calităţile pe care nobilimea şi poporul le aprecia atunci la prinţi. El era războinic viteaz şi om de stat experimentat. Printr-o serie de succese strălucite el extinsese mult stăpânirea francilor. Bietul rege, neavând asemenea calităţi, scăzuse mult în ochii poporului şi ajunsese să fie numit Cel Prost. Pepin a avut însă înţelepciunea de a acţiona cu precauţie în acea fază a planurilor lui. Bonifaciu, care a avut un rol important în această chestiune, a fost trimis în secret la Roma pentru a-l regăti pe papă pentru mesajul lui Pepin, având şi instrucţiuni cum să-i răspundă papei. Nobilii au fost de părere că papa era primul care trebuia consultat dacă era bine să facă ceea ce dorea majordomul. Ca urmare, doi ecleziastici de încredere au fost trimişi la Roma pentru a-i prezenta papei Zaharia următoarea chestiune: “Nu permite oare legea divină ca un popor viteaz şi războinic să detroneze un monarh imbecil şi indolent, care este incapabil să indeplinească funcţiile unui rege, pentru ca în locul lui să pună pe cineva mai vrednic să conducă, pe unul care a adus deja mari servicii statului?” Răspunsul prompt şi laconic al papei, care cunoştea deja toate secretele a fost favorabil: “Cel care are deplin puterea regală are şi dreptul de a lua titlul de rege”. Fără-ndoială, papa a răspuns exact cum doreau cei care i-au pus întrebarea. Pepin a fost atunci sigur că urma să câştige. Întărit de aprobarea celei mai înalte autorităţi ecleziastice şi sigur de recunoaşterea poporului, a luat cu îndrăzneală titlul de rege. A fost încoronat de Bonifaciu la Soissons, în anul 752, în prezenţa nobililor şi a prelaţilor ţării. Şi caracterul religios al încoronării a marcat creşterea puterii clerului. Ceremonia iudaică a ungerii a fost introdusă de Bonifaciu pentru a-l sfinţi pe uzurpator, iar episcopii au stat în jurul tronului ca unii de rang egal cu nobilii care purtau arme. Potrivit obiceiului francilor, Pepin a fost ridicat pe scut în aclamaţiile poporului şi proclamat rege al francilor. Childeric, ultimul rege merovingian, a fost dezbrăcat de atributele regale fără a se opune, a fost tuns şi închis într-o mânăstire. Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin Rolul pe care l-au avut Bonifaciu şi patronul lui, papa, în această revoluţie, ca şi moralitatea procedurilor, sunt controversate. Scribii papei au avut dificultăţi în a-i exonera pe preoţii fără scrupule, iar scriitorii protestanţi s-au străduit să-i incrimineze, dar dacă este să comparăm purtarea lor cu principiile Noului Testament, atunci nu mai poate fi nici o controversă. Orice principiu şi sentiment drept, atât omenesc cât şi divin, a fost sacrificat de papă pentru a şi-l asigura pe Pepin ca aliat împotriva grecilor şi lombarzilor. Violarea legii sacre a drepturilor regilor şi a marii legi a succesiunii ereditare cu absolvirea supuşilor de la respectarea jurământului de credinţă au fost aprobate de papalitate ca fiind drepte înaintea lui Dumnezeu, numai ca acestea să-i ajute să dobândească suveranitatea temporară. Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă şi groaznica blasfemie a scaunului episcopal al Romei la jumătatea secolului al optulea. Studentul istoriei bisericii se cuvine să-şi noteze acest eveniment ca unul care redă o caracteristică a papalităţii şi ca un precedent pentru pretenţiile afişate în viitor. Aceasta este în general © www.comori.org

209

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

prezentată ca fiind prima intervenţie a papei în drepturile prinţilor şi în chestiunea loialităţii supuşilor. Şi Zaharia a folosit mult acest precedent în anii care au urmat. De atunci încolo, papii au afirmat că regii Franţei au căpătat autoritate de la papă şi că numai aprobarea papei face ca titlul lor să fie legal. Nici Pepin, nici Zaharia nu au putut prevedea efectele imense pe care negocierea lor le-a avut în istoria bisericii şi a lumii. Acesta a fost primul mare pas spre regatul viitor al episcopului Romei, o verigă importantă dintr-un lanţ de evenimente. Stabilirea suveranităţii temporare a papei Printr-un schimb reciproc de bune oficii, la mai puţin de trei ani după încoronare, Pepin a trecut Alpii în fruntea unei armate numeroase şi i-a înfrânt pe lombarzi şi a cucerit teritoriul Italiei de la imperiul din est. Justiţia ar fi cerut ca acel teritoriu să-i fie redat Împăratului, căruia îi aparţinea, sau ca să-l păstreze Pepin pentru sine, dar el nu a procedat nici aşa, nici aşa, ci, fiind atent la obligaţia pe care o avea faţă de Sfântul Scaun, el a spus că nu a mers la război pentru vreun om, ci numai pentru Sf. Petru pentru ca să obţină iertarea păcatelor. Astfel el a transferat episcopului Romei suveranitatea asupra acelor provincii. Aceasta a constituit baza stăpânirii temporare a papilor. Astolph, regele lombarzilor, i-a jurat lui Pepin să-i înapoieze Sf. Petru oraşele pe care le cucerise, şi trupele franceze s-au retras. Dar marea “donaţie,” în ceea ce-l privea pe papă, era doar pe hârtie, pentru că papa nu fusese pus în stăpânirea teritoriilor care-i fuseseră cedate şi nu avea mijloacele de a lua în stăpânire acel dar regal. Ca urmare, de îndată ce trupele francilor au trecut înapoi Alpii, Astolphus a refuzat să se achite de angajamentele luate. El şi-a strâns trupele risipite şi a reluat atacurile în teritoriile divizate ale bisericii. El a pustiit ţara până la zidurile Romei şi a asediat cetatea. Papa, înfuriat atât de comportamentul evaziv al lui Pepin cât şi de perfidia lombarzilor, a trimis în grabă pe mare – pentru că orice cale pe uscat era blocată - mesageri către protectorul franc. Prima lui scrisoare îi reamintea regelui Pepin că el risca să fie condamnat pentru eternitate dacă nu-şi finaliza donaţia la care se angajase pentru Sf. Petru. A urmat o a doua scrisoare şi mai patetică şi mai explicită, dar francii tot nu s-au grăbit. În final, papa a scris o a treia scrisoare, ca din partea Sf. Petru însuşi. Pretenţia îndrăzneaţă exprimată de această scrisoare este atât de grozavă încât o vom reda în întregime ca exemplu pentru mijloacele folosite de papă cu scopul de a-i înspăimânta pe barbari şi a-i determina să apere Sfântul Scaun şi să extindă stăpânirea lui. El considera ca juste orice fel de mijloace. Astfel, el scria: “Eu, Petru, apostolul, mărturisesc, mustru şi te rog, pe tine, Pepin, cel mai creştin rege, Carol şi Carloman, împreună cu toată ierarhia de episcopi, stareţi, preoţi şi călugări, şi pe toţi judecătorii, ducii, conţii şi tot poporul francilor. Şi mama lui Dumnezeu de adjură, te mustră şi îţi porunceşte, ea împreună cu tronurile şi stăpânirile şi toată oştirea cerurilor, să salvezi cetatea Romei de belstemaţii de lombarzi. Dacă asculţi, eu, Petru, apostolul, îţi promit protecţie în această viaţă, iar în cea viitoare îţi voi pregăti cel mai glorios palat în cer şi îţi voi da bucurii eterne în paradis. Preia cauza Romei şi îţi voi da orice vei cere. Te conjur să nu laşi acest oraş să fie rănit şi chinuit de lombarzi, pentru ca sufletul tău să nu fie rănit şi chinuit în iad împreună cu diavolul şi îngerii lui necuraţi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt cea mai preţuită de Sf. Petru şi mie îmi sunteţi datori pentru toate victoriile voastre. Fii ascultător şi ascultă degrabă, şi, cu sprijinul meu, Domnul Isus Hristos îţi va da multe zile, siguranţă, victorie şi în viaţa viitoare şi Îşi va înmulţi binecuvântările asupra ta printre sfinţii şi îngerii Lui sfinţi*”.

* Pentru o descriere mai bună a acestei perioade importante, vedeţi Milman: “Latin Christianity”, vol. 2, p. 243 Antetipul omului păcatului Nimic altceva nu ne poate da o imagine mai expresivă pentru grozava apostazie a bisericii Romei decât această scrisoare. Dreptul la viaţa eternă se capătă numi prin ascultarea de papă şi cea mai înaltă datorie © www.comori.org

210

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

a omului este protejarea şi extinderea stăpânirii Sfântului Scaun. Şi unde este Hristos? Ce mai este cu drepturile Lui? Ce mai este creştinismul? În loc să caute să-i convertească pe barbari şi să le câştige pentru Hristos sufletele, numele cel sfânt al Domnului şi numele apostolului sunt înjosite pentru a sluji celor mai meschine scopuri. Soldatul care luptă cel mai bine pentru Sfântul Scaun de la Roma, chiar dacă nu are nici un fel de calităţi morale şi religioase, este asigurat că va avea mari avantaje temporare în viaţa de pe pământ şi că şi în cea de dincolo va avea cea mai înaltă poziţie în cer. Este clar că aici avem “taina fărădelegii” şi antetipul omului păcatului, “fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de orice se numeşte dumnezeu şi de orice la care se aduce închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu ... A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu orice putere şi semne şi minuni ale minciunii...” (2. Tesaloniceni 3:3-12). Pepin şi-a pus în mişcare francii. Ameninţările şi promisiunile Sf. Petru au avut efectul dorit. Ei au invadat din nou Italia. Astplph a cedat din nou în faţa cererilor lui Pepin şi a părăsit teritoriul disputat. La încheierea tratatului au fost prezenţi ambasadori din est, care au cerut retrocedarea Ravenei şi a teritoriului ei către stăpânul lor, Împăratul, dar Pepin a declarat că singurul obiectiv al acestui război a fost acela de a-şi arăta veneraţia faţă de Sf. Petru şi de a-i da lui şi succesorilor lui dreptul de cuceritor. Reprezentanţii papei au străbătut ţara şi au primit onoruri de la autorităţi şi li s-au dat cheile cetăţilor. Dar teritoriul pe care-l primise de la un potentat străin sub formă de donaţie îi aparţinea stăpânului său, Împăratul din est. Pentru o mare sumă de bani, care s-a îngrijit ca să fie plătită în cer, papa a angajat un străin pentru a-l fura pe suveranul lui de drept, pe care, fără ruşine, a vrut să-l prade. Regele Franţei a putut fi detronat şi umilit de slujitorul lui, iar Împăratul grec putea fi prădat şi sfidat de preotul lui, numai ca puterea bisericii să crească. Aşa a fost dintotdeauna politica Romei. Dar marea donaţie a lui Pepin, care a murit în anul 768, mai trebuia să fie confirmată de fiul lui, Carol cel Mare (Charlemagne). În anul 774, când lombarzii au mai ameninţat încă odată teritoriile Romei, iarăşi a fost solicitat ajutoru Franţei. Ni se spune că romanii l-au primit pe rege cu o neţărmurită bucurie: treizeci de mii de cetăţeni i-au ieşit în întâmpinare, tot clerul cu cruci şi stindarde şi copiii din şcoli purtând ramuri de măslin şi l-au aclamat cântând imnuri de bun-venit. El a descălecat şi a înaintat spre biserica Sf. Petru, unde-l aştepta papa cu clerul. Regele a sărutat cu devotament fiecare treaptă a scărilor, şi, plecându-se, l-a sărutat pe Papă şi a intrat ţinând mâna lui dreaptă. El a petrecut ajunul Paştelui în exerciţii evlavioase şi rugăciuni. Iar când inima regelui era încălzită şi sensibilizată, papa Adrian a deschis subiectul unei noi donaţii către Sfântul Scaun. Carol cel Mare a extins mult donaţia pe care Pepin a făcut-o bisericii, a confirmat-o prin jurământ şi a pus în mod solemn actul de donaţie pe mormântul apostolului. După încheierea solemnităţilor de paşte, el l-a părăsit pe pontif şi s-a alăturat din nou armatei sale. Armatele lui au învins peste tot şi el nu s-a oprit până nu a desfiinţat complet imperiul lombarzilor şi s-a proclamat rege al Italiei. Donaţia lui Carol cel Mare Este foarte greu de stabilit cât de mare a fost donaţia lui, dar opinia generală a istoricilor este că ea nu includea ex-arhatul Ravenei, dar cuprindea ducatele Spoleto şi Benevento, Veneţia, Istria şi alte teritorii din nordul Italiei, pe scurt întreaga peninsulă şi Insula Corsica. Via fiecărui Nabot a fost răpită şi singele lui a fost vărsat pentru a satisface ambiţiile Izabelei şi pentru ca ea să-şi instaureze tronul nedreptăţii. Dar, notaţi culmea răutăţii manifestată în felul în care papa a căutat să împace rolul lui de vicar al lui Hristos cu noua lui poziţie. El a argumentat astfeş: din vreme ce toţi oamenii trebuie să i se supună lui Hristos, tot aşa ei trebuie să i se supună şi vicarului şi reprezentantului său în tot ceea ce ţine de regatul lui. Iar acel regat se extinde peste toate, şi iată de ce nimic care este în această lume şi nimic din afacerile lumii nu poate fi înafara jurisdicţiei scaunului Sf. Petru. El spunea: împărăţia noastră nu este din lumea aceasta, ci este ca aceea a lui Hristos, în toate, peste toate şi deasupra tuturor. Potrivit acestei teorii, nici o putere temporară, oricât ar fi de mare, nu poate fi nepotrivită cu declaraţia Mântuitorului cu privire la Împărăţia Lui. Acesta este temeiul pentru acţiunile papilor de atunci încolo. Şi de aici s-au amestecat ei © www.comori.org

211

Istoria Bisericii

Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

în relaţiile dintre preot şi popor, dintre rege şi supuşi, pe pământ, pe mare şi în orice lucru din lume. Carol cel Mare a vizitat din nou Roma în anul 781 şi a treia oară în 787, şi, de fiecare dată, a îmbogăţit biserica prin daruri date, după cum mărturisea el, în limbajul acelei vremi, “pentru binele sufletului său”. Copleşit de recunoştinţă, şi conştient că avea nevoie de un apărător permanent, papa l-a încoronat pe Carol cel Mare în ajunul Crăciunului din anul 800, proclamându-l Cezar Augustus. Un prinţ franc, un teuton, a fost astfel declarat succesorul cezarilor şi avea toată puterea de Împărat în vest. “Imperiul lui Charlemagne,” spune Milman, “era cam toată creştinătatea latină; Anglia era singurul teritoriu mare care recunoştea supremaţia Romei şi nu era supus noului imperiu din vest*”. Acest eveniment marchează o mare epocă în analele creştinismului roman.

* V. Milman, vol. 2; Greenwood, vol. 2 Vom părăsi deocamdată vestul pentru un timp şi ne vom întoarce spre o altă mare revoluţie religioasă, care s-a produs brusc, pe neaşteptate, în est: mahomedanismul.

© www.comori.org

212

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei Am urmărit cu mult interes înaintarea continuă şi puterea în creştere pe tot cuprinsul Europei, pe parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, a creştinismului în forma lui latină. Numele lui Isus s-a răspândit larg, şi Dumnezeu a putut folosi parfumul scump al acestui nume spre binecuvântare, în pofida formelor rigide ale Romei care l-au înconjurat peste tot. Dar toate aceste cuceriri ale evangheliei sub conducerea papei şi prin influenţa misionarilor au devenit cuceriri ale scaunului episcopal de la Roma. E greu să ne imaginăm cât de mult s-ar fi putut extinde dominaţia ei spirituală şi cât de mare ar fi fost puterea ei dacă ea nu ar fi întâmpinat o opoziţie formidabilă. Dumnezeu a îngăduit să se ridice un vrăjmaş, care nu numai că a oprit înaintarea romano-catolicismului, ci în mai multe rânduri l-a făcut până şi pe pontif să tremure pentru siguranţa lui în scaunul Sf. Petru. Este vorba de Mahomed, impostorul din Arabia. Începutul secolului al şaptelea – epoca în care a apărut acest om remarcabil – era o perioadă deosebit de favorabilă pentru împlinirea marelui său obiectiv. Aproape toată lumea era nebună după idoli: în templul de la Mecca erau 360 de idoli, exact câte zile avea anul arab. Păgânismul cu marele lui număr de zei falşi ocupa încă largi zone pe pământ. Şi, vai! până şi creştinismul ajunsese idolatru, atât în biserica greacă cât şi în cea romană. În această perioadă a apărut Mahomed în lume ca un monoteist serios şi auster. El s-a simţit chemat să restaureze învăţătura fundamentală despre Unitatea divină, redându-i întâietatea în credinţa religioasă a omenirii. Dar ideile cu privire la încarnare, răscumpărare şi Răscumpărător şi de relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi influenţele iubirii sfinte nu se găsesc deloc în sistemul profetului. Prăpastia imensă care-l desparte pe păcătos de Dumnezeu rămâne de netrecut în religia lui Mahomed. Dar, înainte de a spune ceva despre sistemul lui, vom arunca o privire rapidă asupra familiei şi tinereţii lui. Familia şi tinereţea lui Mahomed Potrivit tradiţiei arabe, el era dintr-o familie nobilă a coreiţilor. Acel trib, coreiţii, în vremea când s-a născut Mahomed (se consideră că aceasta a fost prin anul 569), era ca o ierarhie care exercita o supremaţie religioasă, ei fiind recunoscuţi ca păzitorii templului de la Kaaba, cu piatra sfântă de la Mecca. Tatăl lui a murit la scurt timp după naşterea lui, iar mama lui a murit când el era foarte tânăr, astfel că el a rămas orfan şi singur. Cum alţi membri ai familiei lui au murit şi ei, guvernarea oraşului Mecca şi cheile Kaaba au trecut la o altă ramură a familiei. Nu prea avem informaţii despre primii douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui, decât că el a avut activităţi comerciale şi că a avut atât de mult succes şi s-a purtat atât de onorabil încât a primit titlul de Amin, sau cel credincios. La vârsta de douăzeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o văduvă dintre rudele lui, care avea o mare avere. La doisprezece ani după căsătoria lui, când era în vârstă de patruzeci de ani, profetul a început să audă despre misiunea lui viitoare. Nenorocirile familiei lui şi recâştigarea demnităţii pe care o avusese mai înainte au fost primele lucruri care i-au venit în minte. Potrivit obiceiului compatrioţilor lui, în fiecare an el se retrăgea într-o grotă din munte şi petrecea un timp într-o singurătate religioasă. Potrivit cu relatările lui, când era în una din acele peşteri, el a primit prima comunicare din cer, sau, după cum considerăm noi, din adânc. Treptat el a ajuns să aibă convingerea că era chemat în mod special de Dumnezeu pentru a fi un instrument prin care să fie distrusă idolatria şi să fie propagată adevărata credinţă. Oracolele lui, pe care el mărturisea că le-a primit direct din cer prin îngerul Gabriel, sunt păstrate în Quran şi sunt considerate de credincioşii lui ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Religia islamică © www.comori.org

213

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

Noua religie a fost numită Islam, ceea ce înseamnă supunere sau resemnare faţă de voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui poate fi rezumată prin propriul lui aforism: “Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul cel adevărat, iar Mahomed este profetul lui”. Cele şase puncte principale ale credinţei islamice sunt: 1. credinţa în Dumnezeu; 2. în îngerii Lui; 3. în scripturile Lui; 4. în profeţii Lui; 5. în înviere şi ziua judecăţii; 6. în predestinare. Şi partea practică a crezului profetului era la fel de justă, potrivit cu gândirea religioasă şi obiceiurile religioase ale vremii. Ea îmbrăţişează patru mari principii: 1. rugăciunile şi purificarea; 2. milostenia; 3. postul; 4. pelerinajul la Mecca, care este considerat atât de esenţial încât oricine murea fără a-l fi făcut putea la fel de bine să moară fiind iudeu sau creştin. Singurul lucru nou şi de speriat în religia islamului era misiunea divină a lui Mahomed ca apostol şi profet al lui Dumnezeu. Dar dincolo de aparenţele frumoase este viclenia lui Satan. Asemenea principii religioase elementare nu par a face rău nimănui, dar înşeală pe mulţi, şi istoria arată că opiniile lui s-au schimbat pe măsură ce el a avut succes şi că el a devenit tot mai intolerant şi mai violent pe măsură ce a avut mai multă putere, până ce religia lui a devenit religia săbiei, a violului şi a senzualităţii. “El era un predicator blând,” spunea Milman, “până atunci când scotea sabia din teacă”. Odată scoasă sabia din teacă, el era tranşant în orice chestiune şi nu avea remuşcări. Odată vedem că principiul răsăritean al toleranţei religioase este mărturisit explicit: diversitatea religiilor este prezentată ca o rânduială, toţi bucurându-se de aceeaşi favoare a lui Dumnezeu. Dar, mai apoi, Quran-ul revizuieşte treptat aceste enunţuri blânde şi ajunge la limbajul unei superiorităţi jignitoare, exprimând o aversiune nedisimulată. Deşi Quran-ul are multe asemănări atât cu iudaismul cât şi cu creştinismul, s-ar zice că Mahomed nu cunoştea bine nici Vechiul şi nici Noul Testament, ci că mai curând şi-a extras materialul din legendele talmudice şi din nişte evanghelii false şi alte scrieri eretice, amestecate cu vechi tradiţii arabe. Primii convertiţi ai lui Mahomed pentru noua lui religie au fost dintre prietenii şi rudele lui apropiate, dar lucrarea de convertire înainta încet şi cu greu. După treisprezece ani, el avea doar paisprezece oameni care îl urmau. Nemulţumit de rezultate, el a luat hotărârea de a declara public religia lui. Întâia a făcut apel la familia lui ca să-l recunoască drept profet al lui Dumnezeu, şi, fiind acceptat ca profet de familia lui, a aspirat apoi la poziţia de profet al tribului. Dar el a fost refuzat de coreiţi, care nu au acceptat pretenţiile lui, aşa că el şi cei care îl urmau au fost persecutaţi. Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina Până atunci s-a străduit să-şi răspândească opiniile numai prin persuasiune, dar oamenii erau foarte încăpăţânaţi şi superstiţioşi şi l-au ameninţat pe profet cu martiriul. El a fost deci obligat să fugă din oraşul lui natal, Mecca, centrul comercial şi religios al Arabiei, din care spera să facă centrul noului său imperiu spiritual. A fugit la Medina, unde a fost primit ca un prinţ. Unii dintre cei mai distinşi cetăţeni ai oraşului au îmbrăţişat cauza lui şi s-a format un fel de partid în favoarea lui. Anul 622 este privit ca marcând o mare epocă în viaţa profetului şi ca anul de început al cronologiei mahomedane. Atunci a căpătat forţă şi a primit o nouă revelaţie pentru propagarea credinţei. Şi s-a schimbat şi caracterul revelaţiilor cereşti, ele devenind mai crunte şi mai sângeroase. Gura i-a fost umplută, asemenea profeţilor lui Ahab, de un duh de minciună. În câţiva ani, după lupte între cetăţile rivale şi între cei de religii opuse, puterea profetului a crescut atât de mult încât în anul 630 a cucerit Mecca. A curăţit Kaaba de cei 360 de idoli ai ei şi a ridicat acolo marele sanctuar al islamului. De atunci, Mecca a devenit centrul sistemului său; întreaga populaţie i-a jurat credinţă şi toate triburile Arabiei au ajuns sub stăpânirea lui şi să urmeze religia lui. Mecca, capitala islamului Mahomed domnea la Mecca. Din cel mai înalt minaret al moscheii era proclamată unitatea lui Dumnezeu, ca şi misiunea lui profetică. Idolii au fost făcuţi bucăţi, iar vechiul sistem al idolatriei a dispărut de teama armelor, dar şi datorită simplităţii noii credinţe. Următorul pas al politicii profetului a © www.comori.org

214

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

fost acela de a asigura unitatea religioasă absolută a Arabiei. Prin intermediul lui au dispărut vechile conflicte dintre triburi şi rase, şi toţi au devenit o armată religioasă unită împotriva necredincioşilor. Era un război declarat împotriva tuturor formelor de necredinţă, adică era în mod special un război împotriva creştinismului, şi erau hotărâţi să propage mahomedanismul prin puterea sabiei. Mahomed ajunsese un suveran independent. Arabia eliberată de idoli a îmbrăţişat religia islamului. Dar, deşi profetul era atunci un prinţ al vremii şi un războinic de succes, el nu şi-a neglijat îndatoririle de preot, ci a condus mereu închinarea celor care-l urmau, a făcut rugăciuni publice şi a predicat la sărbătorile săptămânale ţinute în zilele de vineri. Şi-a arogat, în mod blasfemiator, funcţiile de profet, preot şi rege. Acest amestec şi această amăgire inspirate din infern sunt capodopera lui Satan, ele izvorând din ţinutul întunericului. Fanatismul adepţilor lui era stârnit prin perspectiva prăzilor şi a satisfacţiei oricărei pofte rele. Însuşirea ca pradă a oricărei femei capturate era recunoscută ca o lege a războiului şi ca o recompensă a vitejiei. Maximele cu care erau educaţi credincioşii lui erau de genul: “O picătură de sânge vărsată pentru cauza lui Dumnezeu sau o noapte sub arme valorează mai mult decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie are păcatele iertate, şi, în ziua judecăţii, rănile lui vor străluci ca purpura şi vor mirosi ca moscul parfumat, iar membrele pe care le-au pierdut în luptă vor fi înlocuite cu aripi de îngeri şi heruvimi”. Strigătul de luptă al temerarului Khaled era: “Luptaţi, luptaţi, nu vă temeţi! Paradisul, paradisul este sub umbra săbiilor voastre! Iadul cu flăcările lui vine asupra celui care fuge din bătălie, iar paradisul îi este deschis celui care cade în luptă”. Astfel însufleţite, oştile musulmane erau entuziasmate, şi, însetate după prăzile învingătorului pe pământ şi de un paradis senzual dincolo, ei se aruncau în bătălie fără teamă. Aşa au fost puse temeliile imperiului arab. Mahomed a chemat nu numai prinţişorii din regatele învecinate, ci şi cele două mari puteri ale lumii mai civilizate, regele Persiei şi Împăratul din est, să se supună supremaţiei sale religioase. Se spune că Heraclius a primit cu respect comunicarea, dar Chosroes, persanul, a rupt în bucăţi scrisoarea în mod dispreţuitor. Auzind de aceasta, profetul a exclamat: “Aşa îţi va rupe Dumnezeu regatul şi va respinge rugăciunile lui Chosroes”. Şi aşa s-a şi întâmplat: regatul Persiei a fost în scurt timp redus de către armatele mahomedane la câteva comunităţi răzleţe. Dar, deşi se lărgea cercul islamului, centrul lui trecea. După ce, cu lacrimi şi gemete, şi-a condus la mormânt fiul cel mai mare, profetul a întreprins pelerinajul lui de adio la Mecca şi a murit în anul 632, în vârstă de şaizeci şi patru de ani. Se zice că nu a avut nici un fel de remuşcări pe patul de moarte, dar sângele pe care l-a vărsat şi mulţimile pe care le-a amăgit îl vor urma la scaunul de judecată. Misiunea rea era îndeplinită: el organizase cea mai grozavă confederaţie pe care o cunoscuse lumea până atunci. În intervalul scurt de numai zece ani el sădise în est o religie care a prins rădăcini puternice, care, cu toate revoluţiile şi schimbările, după douăsprezece secole, tot mai are control asupra minţii şi conştiinţei a peste o sută de milioane de fiinţe omeneşti*.

* n.tr.) reamintim că autorul scria despre situaţia din secolul al XIX-lea Succesorii lui Mahomed După moartea profetului, succesorii, califii, lui au declarat război întregii omeniri. Cei mai mari dintre aceştia au fost: Abu Bakr cel înţelept, Omar cel credincios, Ali cel viteaz şi Khaled, sabia lui Dumnezeu. Aceştia erau cei mai vechi tovarăşi ai profetului şi rude ale lui. În câteva luni de la moartea lui, aceşti generali au fost urmaţi de mari mulţimi venite din deşert şi au acoperit câmpiile Asiei. Istoria acestor războaie, deşi a afectat mult înaintarea creştinismului, nu intră în sfera acestei scurte istorii. Dar, cum multe naţiuni şi mulţi din poporul Domnului au căzut victime ale acestei calamităţi, merită să ne oprim puţin asupra ei. Mulţi cred că lăcustele sarazine reprezintă o împlinire parţială a ceea ce spune Apocalipsa 9:1-12. © www.comori.org

215

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

Păgânii persecutori cum a fost Chosroes, necredinciosul şi sfidătorul rege al Persiei, dar şi creştinii mărturisitori fără viaţă, au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin succesorii lui Mahomed, dar episcopii mândrii şi preoţii au fost în mod special obiectele răzbunării lor. “Nu distrugeţi pomii fructiferi, nici ogoarele fertile pe care le întâlniţi,” spuneau califii, “fiţi drepţi şi menajaţi sentimentele celor învinşi. Respectaţi toate persoanele religioase care trăiesc în sihăstrii sau mânăstiri şi cruţaţi-le clădirile. Dar, dacă veţi întâlni un alt soi de necredincioşi, care umblă raşi în creştetul capului şi aparţin sinagogii lui Satan, despicaţi-le capetele ca să nu vină la credinţa cea adevărată şi să se închine”. Astfel, mulţimile puternice au înaintat cu un entuziasm pe care nimic nu l-a putut stăvili. A căzut Siria şi Persia şi Egiptul şi multe alte ţări s-au predat în faţa puterii lor. Multe cetăţi, ca Ierusalimul, Boţra, Antiohia, Damascul, Alexandria, Cirena şi Cartagina, au căzut în mâinile lor. Au invadat şi India şi au asaltat Europa cucerind Spania şi înaintând până la Loara, unde au fost înfrânţi în anul 732 de Charles Martel şi au fost nevoiţi să se retragă. Vom mai nota doar modul în care i-au tratat ei pe cei învinşi de la Ierusalim. În anul 637, Ierusalimul a căzut în mâinile califului Omar, care a construit o moschee pe terenul unde fusese templul. Întregul popor al acelei cetăţi vinovate a fost degradat fiind plasat de cuceritorii mândri într-o castă inferioară, care trebuia să-i onoreze pe musulmani şi să le acorde prioritate peste tot. Creştinismul a ajuns să fie redus la stadiul umilitor de religie tolerată; crucea nu mai putea fi expusă înafara bisericilor, clopotele au fost reduse la tăcere, iar creştinii trebuiau să-şi plângă morţii în tăcere. Musumanii credincioşi nu trebuiau să fie ofensaţi de vederea simbolurilor creştine, iar persoana unui musulman era considerată sacră, astfel încât era o crimă ca un creştin să-l lovească pe un musulman. Aceasta era situaţia creştinilor care locuiau la Ierusalim după căderea cetăţii, în care su rămas continuu, acea stare nefiind deloc tulburată de vreo agresiune de-a creştinilor până la cruciade. Putem crede că nişte condiţii asemănătoare au fost impuse asupra tuturor creştinilor din Siria. Aşa a procedat Dumnezeu, în sfânta lui providenţă, faţă de multe naţiuni, atât din est cât şi din vest, care erau dens populate cu evrei şi creştini, condamnând milioane de oameni la servitute faţă de mahomedani, ceea ce contină până în zilele noastre*.

* V. Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 4-52; James White – Eighteen Christian Centuries, p. 143 Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului Odată ajunşi cu istoria noastră, atât cea civilă cât şi cea ecleziastcă, la sfârşitul secolului al optulea, ne putem opri pentru un moment pentru a reflecta la ceea ce am văzut, unde am ajuns şi ce putem aştepta. Am văzut înălţarea scaunului episcopal de la Roma în vest şi cum au ajuns la culme ambiţiile lui. Am văzur şi ridicarea în est a unei mari puteri adverse, inferioară creştinismului numai în ceea ce priveşte extinderea influenţei ei religioase şi sociale. Prima putere s-a înălţat treptat chiar în centrul creştinismului luminat; cea de-a doua a ţâşnit ieşind dintr-odată din anonimat în deşertul sălbatic. Ne putem întreba care este lecţia morală pe care o putem extrage privind caracterul şi rezultatele acestor două mari puteri? Ambele au fost îngăduite de Dumnezeu, şi, dacă este să judecăm drept, ele au fost îngăduite de El ca o judecată divină asupra apostaziei din creştinism şi asupra păgânilor pentru idolatria lor. De-o parte era strigătul de război înălţat împotriva tuturor celor care refuzau să primească credinţa sau să plătească tribut credincioşilor califilor şi armatelor lor, iar de cealaltă parte un şi mai neîndurător strigăt de război împotriva oricu refuza să creadă în Fecioară şi sfinţi, viziuni şi miracole, relicvelor şi icoanelor pe care Roma idolatră le impunea în intoleranţa ei. Bisericile din est au fost slăbite încă din zilele lui Origen de o filozofie Platonică în forma unei teologii metafizice, care a dus la disensiuni necontenite. În vest au fost evitate controversele, obiectivul fiind cucerirea puterii. De secole, Roma aspira la stăpânirea asupra creştinătăţii, de fapt, asupra lumii. Ambele biserici au fost judecate de Dumnezeu prin potopul crunt venit din Arabia. Totuşi mahomedanismul rămâne pedeapsa lui Dumnezeu în est, iar biserica romană pedeapsa în vest. © www.comori.org

216

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

Monoteliţii. Iconoclasmul. În timp ce arabii conduşi de Abu Bakr şi de Omar cotropeau ţările grecilor şi smulgeau provincie după provincie din imperiul lor, Împăratul se limita la a trimite armate pentru a-i respinge şi rămânea în capitală pentru a se preocupa cu dezbaterile în chestiuni teologice. De la încheierea cu succes a războaielor cu Persia, religia a devenit aproape unicul lucru de care se interesa. Două mari controverse tulburau pe atunci întreaga lume creştină. Prima dintre ele era controversa numită monotelită, care poate fi în general descrisă ca o înviere, într-o formă întrucâtva modificată, a vechii erezii monofizite sau eutihiene. Sub numele generic de monofiţi sunt cuprinse patru mari ramuri ale celor care s-au despărţit de biserica din est, şi anume: iacobiţii sirieni, copţii, abisinienii şi armenii. Originatorul acestei numeroase şi puternice comuniuni creştine era Eutihes, stareţul unei mânăstiri de călugări de la Constantinopole în secolul al cincilea. Monofiziţii neagă existenţa celor două firi ale lui Hristos, iar monoteliţii, pe de altă parte, neagă existenţa unei voinţe divine şi a unei voinţe omeneşti la Domnul binecuvântat. Împăratul Heraclius a făcut o încercare bine intenţionată de a-i reconcilia pe monofiziţi cu biserica greacă, dar fără succes. Dar, cum zarva controverselor rareori s-a mai auzit în bisericile din est şi o relatare detaliată a disputelor lor nu ar prezenta interes pentru cititorii noştri, le lăsăm pe paginile istoriei ecleziastice*.

* Pentru detalii complete cu privire la diferitele secte, vedeţi Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects şi Gardner Faiths of the World Iconoclasmul sau furtuna distrugerii icoanelor merită însă să fie cercetată atent deoarece ea a afectat inima creştinătăţii ca nici o altă controversă până atunci şi constituie o epocă importantă în istoria scaunului episcopal de la Roma. Izabela s-a arătat în aceasta în toate caracteristicile ei adevărate, şi, de atunci încolo, caracterul ei a rămas profund imprimat asupra papalităţii. Papii care ocupau atunci scaunul Sf. Petru au apărat în mod deschis şi au justificat închinarea la chipuri. Acesta a fost în mod clar începutul papalităţii – maturitatea sistemului care Îl dezonorează pe Dumnezeu. S-au descoperit clar fundamantele papalităţii şi s-a văzut că speculaţiile şi idolatria sunt stâlpii pe care se sprijină stăpânirea ei arogantă. Primul obiect vizibil al închinării creştine Avem motive serioase să credem că, timp de mai bine de trei sute de ani de la prima vestire a evangheliei, nici imagini, nici icoane, nici alte obiecte vizibile pentru închinarea religioasă nu su fost admise în slujbele publice desfăşurate în biserici şi nu au fost nici adoptate în închinarea particulară. Probabil că până la zilele lui Constantin creştinii nu au gândit la aşa ceva şi putem considera aceasta ca primul rod al unirii bisericii cu statul. Până atunci marea mărturie a creştinilor era împotriva idolatriei păgânilor, şi pentru aceea ei au suferit moartea. Şi este remarcabil că împărăteasa Elena, mama lui Constantin a fost prima a cărei gândire creştină s-a degradat prin această superstiţie. Se spune că, în zelul ei pentru locuri religioase, ea ar fi descoperit şi dezgropat lemnul “adevăratei cruci”. Aceasta a fost suficient ca ocazie pentru ca vrăjmaşul să să-şi atingă scopul. S-a aprins predilecţia omului pentru obiecte văzute ale închinării şi flacăra s-a răspândit rapid, consecinţa naturală fiind idolatria care a urmat. Similar, au fost descoperite obiecte de amintire legate de Fecioara Maria şi de apostolii inspiraţi. Cele mai sacre relicve care au fost ascunse timp de secole au fost descoperite prin viziuni. Atât de mare şi de reuşită a fost înşelăciunea cu care a venit vrăjmaşul încât toată biserica a căzut în cursă. Din vremea lui Constantin şi până la invazia arabă, închinarea la icoane şi statui şi relicve s-a răspândit din ce în ce mai mult. Veneraţia relicvelor era caracteristică în vest, iar a icoanelor în bisericile din est, dar din timpul lui Grigore cel Mare, sentimentele vestului au devenit mai favorabile imaginilor. Ca urmare a decăderii şi © www.comori.org

217

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

dispariţiei aproape complete a literaturii, atât în rândul clerului cât şi al laicilor, folosirea imaginilor a dat clerului o mare putere. Picturile, statuile şi reprezentările vizibile ale obiectelor sacre cel mai convenabil mod de a transmite învăţătura, de a încuraja închinarea şi a întări sentimentele religioase ale poporului. Cei mai intelectuali din cler s-au străduit să facă deosebirea dintre respectul acelor imagini ca mijloace pentru închinare şi nu ca obiecte ale închinării, dar închinarea poporului necultivat nu ţinea deloc cont de aceste subtilităţi. Apologeţii puteau face o desosbire subtilă între imagini ca obiecte faţă de care se cuvine respect şi imagini ca obiecte ale închinării, dar nu avem nici o îndoială că, pentru cei ignoranţi şi cu minte superstiţioasă, respectul şi închinarea înaintea unor imagini – fie că erau picturi sau statui – ducea, în mod invariabil, la idolatrie. Înainte de sfârşitul secolului al şaselea, idolatria era bine înrădăcinată în biserica din est, iar în cursul secolului al şaptelea a cucerit treptat şi vestul, unde mai înainte căştigase ceva teren. Devenise ceva obişnuit ca omul să cadă la pământ înaintea unor imagini, să se roage la ele, să le sărute şi să le împodobească cu pietre şi cu metale preţioase, să pună mâna pe ele pentru un jurământ şi chiar să le folosească drept sponsori pentru botez. Leon încearcă desfiinţarea idolatriei - aproximativ anul 726 Împăratul Leon al treilea, supranumit Isauricus, un prinţ deosebit de capabil, a avut îndrăzneala de a se angaja, chiar înfruntând mari dificultăţi, în acţiunea de a curăţi biserica de idolii detestabili. Din vreme ce scrierile celor care au eşuat au fost distruse cu grijă, istoria nu poate decât să rămână tăcută când este vorba de motivele împăratului, dar noi suntem dispuşi să credem că noul crez şi succesul lui Mahomed l-au influenţat mult pe Leon. Înafară de aceasta, era un sentiment general printre creştinii din est că idolatria în creştere în biserică adusese asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu sub forma invaziei mahomedane. Creştinii erau mereu numiţi idolatri, atât de iudei cât şi de mahomedani. Este evident că marea controversă a izbucnit în aceste împrejurări. Leon a venit pe tron în est în anul 717, şi, după ce a asigurat pacea imperiului în relaţiile cu adversarii externi, el s-a preocupat de chestiunile religioase. Zadarnic a căutat el să schimbe sau să amelioreze prin porunci imperiale religia supuşilor săi. Prin anul 726, el a emis un edict împotriva folosirii superstiţioase a imaginilor, dar nu pentru distrugerea lor. Nu putem presupune că Isaurian, când a făcut aceasta, a fost motivat de teama de Dumnezeul cel adevărat, ci mai curând că motivele lui erau pur egoiste. Fiind capul imperiului, şi, încă în mod oficial, cap şi al bisericii, prin edicetele lui a căutat să obţină simultan abolirea completă a idolatriei în imperiu şi stabilirea unei autocraţii ecleziastice, dar Leon îşi supraestimase mult puterea temporară în acele chestiuni spirituale. Trecuse vremea când edictele imperiale schimbau religia imperiului, iar el, spre marele lui necaz, nu cunoştea nici puterea mândră, obraznică şi dispreţuitoare a pontifilor, nici cât de ataşat era poporul de imaginile lor. Primul edict doar interzicea închinarea la imagini şi poruncea ca ele să fie aşezate la o asemenea înălţime încât să nu poată fi atinse sau sărutate. Dar, imediat ce mâna împăratului neevlavios s-a îndreptat împotriva idolilor, s-a produs o mare tulburare peste tot. Interdicţia afecta toate clasele sociale, drept care printrei cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, printre preoţi şi pe ţărani, călugări şi soldaţi, clerici şi laici, bărbaţi, femei şi chiar copii, s-a produs o mare agitaţie. Edictul a avut ca efect imediat un război civil atât în est cât şi în vest. Călugării aveau o mare influenţă, aşa că ei au stabilit un pretendent la tron, au înarmat mulţimile şi au adus la Constantinopole o flotă prost echipată. Dar focul grecesc a respins acel asalt prost organizat, iar conducătorii au fost prinşi şi executaţi. Întărâtat de opoziţia cu care a fost întâmpinat edictul său, Leon a emis un al doilea edict şi mai strict, prin care a poruncit să fie distruse toate imaginile şi să fie văruiţi toţi pereţii pe care erau pictate asemenea imagini. Publicarea celui de-al doilea edict Deşi edictul era extrem de aspru, se spune că ofiţerii imperiali au depăşit limitele poruncilor. Cele mai © www.comori.org

218

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

sacre statui şi picturi au fost peste tot sparte fără milă, rupte în bucăţi sau arse în public sub privirile închinătorilor înfuriaţi. “Nesocotind pericolul de moarte,” spune Greenwood, “bărbaţi, femei şi chiar şi copii au sărit în apărarea obiectelor care le erau la fel de scumpe ca propria lor viaţă. Ei i-au atacat şi i-au omorât pe ofiţerii imperiali angajaţi în distrugerea lor, iar acei ofiţeri, sprijiniţi de trupe regulate, au ripostat cu o ferocitate la fel de mare, încât străzile metropolei au devenit scene de masacru cum se poate vedea numai în urma aprinderii patimilor religioase. Conducătorii revoltelor au fost, în cea mai mare parte, ucişi pe loc, închisorile s-au umplut până la refuz, şi mari mulţimi, după ce au suferit pedepse corporale, au fost duse în exil în colonii penal*”.

* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3, p. 474 Poporul a fost atunci întărâtat la mânie şi nici chiar prezenţa împăratului nu le-a impus respect. Un ofiţer imperial primise porunca să distrugă statuia Mântuitorului care era deasupra Porţii de Bronz a palatului imperial şi era cunoscută sub numele “Chezăşia”. Acea statuie era renumită pentru miracolele ei şi era venerată de popor. Mulţimi de femei s-au strâns în jurul locului şi l-au implorat pe soldat să cruţe statuia lor favorită, dar el s-a suit pe scară şi a lovit cu securea chipul pe care ele îl priviseră atât de des, şi despre care gândeau că le privea. Cerul nu a intervenit, cum s-ar fi aşteptat ele, dar femeile au apucat scara şi l-au aruncat la pământ pe ofiţerul neevlavios şi l-au făcut bucăţi. Împăratul a trimis gărzi înarmate pentru a suprima revolta, mulţimea s-a alăturat femeilor şi a avut loc un masacru groaznic. “Chezăşia” a fost dată jos, iar în locul ei a fost pusă o inscripţie prin care Împăratul îşi declara adversitatea faţă de imagini*.

* J.C. Robertson, vol. 2, p. 83; Milman, vol. 2, p. 156 Executarea poruncii imperiale a fost întâmpinată cu multă împotrivire peste tot, atât în capitală cât şi în provincii, iar entuziasmul popular era atât de mare încât nu a putut fi stins decât cu mari eforturi ale puterii civile şi militare. Patimile s-au aprins de ambele părţi, ceea ce a dus la cea mai îndrăzneaţă rebeliune şi la cea mai violentă persecuţie. Papa respinge edictele lui Leon Vestea despre prima agresiune a lui Leon împotriva imaginilor de la Constantinopole i-a umplut pe italieni de indignare şi mânie, iar când au venit ordinele pentru aplicarea prin forţă a decretului fatidic în provinciile italiene ale imperiului, toţi s-au ridicat cu arme, de la cel mai mare până la cel mai mic. Papa a refuzat să se supună ordinului şi l-a sfidat pe Împărat, iar tot poporul s-a jurat să-l apere cu preţul vieţii pe papă şi imaginile sfinte. Chestiunile politice complicate ale momentului nu i-au permis împăratului să impună prin forţă aplicarea edictului său în ţinuturile dominate de papă. Grigore i s-a adresat împăratului în cel mai trufaş mod cu putinţă, tonul răspunsului său la manifestul imperial respirând cea mai sfidătoare răzvrătire. Călugării, văzându-si periclitat meşteşugul – adică superstiţia de pe urma căreia ei se îmbogăţeau şi aveau influenţă – au predicat împotriva împăratului, prezentându-l ca pe un apostat părăsit de Dumnezeu. El era zugrăvit de acei sclavi ai idolatriei ca unul care îmbina toate ereziile care au întinat vreodată credinţa creştină şi au pus în pericol sufletele oamenilor. Pentru a expune duhul papalităţii, atât în apărarea superstiţiilor lor dragi, a idolatriei, cât şi în sfidarea puterii temporare, vom transcrie extrase din epistolele originale ale lui Grigore al doilea şi al treilea, lăsându-l pe cititor să examineze portretul. Papa Grigore al-II-lea, i-a spus împăratului: “În timpul celor zece ani curaţi şi fericiţi, ne-am bucurat an de an de mângâierile scrisorilor voastre regale semnate cu cerneală purpurie de propria voastră mână, © www.comori.org

219

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

garanţii sacre ale ataşamentului vostru la crezul ortodox al părinţilor voştri. Ce schimbare deplorabilă! Ce scandal imens! Acum îi acuzaţi pe catolici de idolatrie, şi, prin această acuzaţie, daţi dovadă de neevlavie şi ignoranţă. Faţă de această ignoranţă suntem obligaţi să răspundem într-un stil dur şi cu argumente tari: primele elemente ale scrisorilor sacre sunt suficiente pentru a te face de ruşine, şi, dacă ar fi să intri într-o şcoală şi să te declari adversarul închinării noastre, copii cei curaţi şi evlavioşi îţi vor da în cap cu tăbliţele lor”. După această salutare neloială şi ofensatoare, papa a încercat să apere închinarea la imagini în modul obişnuit. S-a străduit să-i demonstreze lui Leon marea diferenţă dintre imaginile creştine şi idolii din antichitate: cei din urmă erau reprezentări imaginative ale demonilor, iar cei dintâi erau asemănarea adevărată a lui Hristos, a mamei Sale şi a sfinţilor Săi. Apoi, pentru a justifica închinarea la ele, a apelat la decoraţiile din templul iudeilor: scaunul îndurării, heruvimii şi diferitele ornamente făcute de Beţalaleel spre gloria lui Dumnezeu. El afirma că numai idolii naţiunilor erau interzişi prin legea iudaică. El nega că catolicii se închină la lemn şi piatră, spunând că acele obiecte sunt numai amintiri menite să trezească sentimente evlavioase. Avem un pasaj ce prezintă un interes deosebit sub aspect istoric, care vorbeşte despre zidirea lui spirituală când privea la picturile şi chipurile din biserici şi ne prezintă subiectele acelor picturi. “Portretul miraculos al lui Hristos trimis lui Abgarus, regele Edessei; picturile cu miracolele Domnului; mama fecioară cu pruncul Isus la sânul ei înconjurată de corul îngerilor; ultima cină; învierea lui Lazăr; miracolul prin care orbul a căpătat vedere; vindecarea paraliticului şi cea a leprosului; hrănirea mulţimilor în pustiu; transfigurarea; crucificarea, înmormântarea, învierea şi înălţarea lui Hristos; darul Duhului Sfânt; şi jertfirea lui Isaac*”.

* Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 160 Grigore a ajuns apoi la argumentele obişnuite în apărarea imaginilor şi i-a reproşat împăratului călcarea celor mai solemne angajamente, ajungând la tonul dispreţuitor exprimat prin cuvintele: “Ceri un consiliu: revocă edictele şi încetează distrugerea imaginilor, şi atunci nu va fi nevoie de consiliu. Ne ataci, tiranule, cu trupe carnale şi militare: neînnrmaţi şi goi, nu putem decât să-L implorăm pe Hristos, căpetenia oştilor cereşti, ca El să-ţi trimită un diavol pentru distrugerea trupului şi pentru salvarea sufletului tău. Declari cu o aroganţă nesăbuită că îţi vei trimite ordinele la Roma şi vei face bucăţi chipul Sf. Petru, iar Grigore, ca şi predecesorul lui, Martin, va fi dus în lanţuri şi în exil, la picioarele tronului imperial. Fie ca Dumnezeu să-mi permită să calc pe urmele sfântului Martin, dar soarta lui Constans trebuie să fie un avertisment pentru cei care persecută biserica. Însă este datoria noastră să trăim pentru a zidi poporul credincios şi pentru a-i fi un sprijin şi nu se cuvine să ne riscăm siguranţa în situaţia când va fi o luptă. Cum eşti incapabil să-ţi aperi supuşii romani, poate numai situarea la mare a cetăţii o expune prădăciunilor tale, dar numai să ne retragem până la prima fortăreaţă a lombarzilor, şi atunci ai putea la fel de bine să alergi după vânt. Nu ştii tu că papii sunt cei care crează unitatea şi mediatorii păcii dintre este şi vest? Ochii întregii naţiuni sunt asupra smereniei noastre şi ei ne respectă ca Dumnezeu pe pământ, ca pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi”. Încheierea scrisorii papei se referă în mod clar la noii lui aliaţi de dincolo de Alpi. Francii au ascultat cu bunăvoinţă recomandările papale ale lui Bonifaciu, apostolul Germaniei şi începuseră deja tratative secrete pentru a-şi asigura ajutorul lor. Am văzut în scrierile noastre anterioare rezultatele acestor negocieri. Ca urmare, papa îşi asigura corespondentul lui regal: “regatele îndepărtate din vest şi din interior îşi aduc omagiile lui Hristos şi viceregelui său şi acum ne pregătim să-l vizităm pe unul dintre cei mai puternici monarhi ai lor, care doreşte să primească din mâinile noastre sacramantul botezului. Barbarii s-au supus jugului evangheliei; numai tu ai rămas surd la vocea Păstorului. Aceşti barbari evlavioşi s-au aprins de mânie şi sunt setoşi să se răzbune pentru persecuţiile din est. Abandonează © www.comori.org

220

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

această întreprindere nesăbuită şi fatală, cugetă, tremură şi pocăieşte-te. Dacă persişti, atunci suntem nevinovaţi de sângele care se va vărsa în luptă, acesta să fie asupra capului tău*”.

* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3 Duhul de minciună în gura papalităţii După citirea atentă a acestor vechi epistole este imposibil să credem că Grigore ar fi putut fi atât de ignorant încât să prezinte înaintea lui Leon atâtea argumente, care erau evident false, în favoarea închinării la imagini, ci suntem mai curând înclinaţi să credem că el ştia că argumentele lui erau false, dar conta pe ignoranţa împăratului. “Spui,” continua Grigore, “că ne este interzis să ne închinăm la imagini create de mâinile oamenilor, dar eşti neînvăţat şi ar fi trebuit să-i fi întrebat pe prelaţii tăi învăţaţi care este sensul adevărat al poruncii. Dacă nu ai fi încăpăţânat şi ai vrea să ştii, atunci ai fi aflat de la ei că faptele tale sunt direct contra mărturiei unanime a părinţilor şi învăţătorilor bisericii şi mai ales incompatibile cu autoritatea celor şase consilii generale”. Aceste argumente sunt de o falsitate atât de evidentă încât nu se poate să nu ne mirăm că a putut cineva să le scrie ca şi când ar fi adevărate, mai ales cea mai înaltă autoritate ecleziastică a creştinătăţii. Dar aceasta dovedeşte că, de la început, a fost un duh de minciună în gura papalităţii, cum fusese în gura profeţilor lui Baal (1. Împăraţi 22:23). Până şi Greenwood spune: “În nici unul din consiliile generale nu apare vreun cuvânt despre imagini şi închinarea la imagini. Afirmaţia cu privire la mărturia unanimă a părinţilor este la fel de şchioapă. Cu excepţia lucrărilor lui Grigore cel Mare, în scrierile părinţilor din primele şase secole nu am întâlnit nici o menţiune privind închinarea la imagini*”.

* Greenwood, vol. 3, p. 476 Dar duhul mincinos merge şi mai departe, spunând că apariţia văzută a lu Hristos în carne a lăsat o asemenea impresie printre ucenici încât “imediat după ce L-au văzut, ei s-au grăbit să facă portrete ale Lui şi le-au purtat asupra lor, expunându-le lumii întregi, pentru ca, la vederea lor, oamenii să fie convertiţi de la închinarea către Satan la slujirea lui Hristos, - dar ca să li se închine nu cu o adorare absolută, ci numai cu o veneraţie relativă”. Tot aşa, papa îl asigura pe Leon că “au fost făcute portrete ale lui Iacov, fratele Domnului, ale lui Ştefan şi ale altor sfinţi deosebiţi. Şi acestea au fost trimise în toate locurile pe pământ pentru înaintarea cauzei evangheliei”. Printr-o ciudată pervertire şi confuzie a relatărilor din Scriptură, papa l-a comparat pe împărat cu “neevlaviosul Uza”, care, “în mod nelegiuit a scos afară şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise şi l-a fărâmat în bucăţi”. În aceasta putem considera că papa a fost ignorant şi că el cunoştea mai puţin Biblia decât cele şase consilii generale. El pare să fi încurcat istoria lui Uza, pe care Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pentru a sprijini chivotul când s-au poticnit boii, cu aceea a împăratului Ezechia, care a făcut bucăţi şarpele de aramă tocmai pentru ca poporul să nu se mai închine la el (v. 1. Cronici 13:9 şi 2. Împăraţi 18:4). el spunea: “Uza” – deşi, de fapt, era Ezechia – “ a fost fratele tău, la fel de încăpăţânat ca tine şi îndrăznind să fie violent împotriva preoţilor lui Dumnezeu”. Ne-am putea întreba ce i-ar spune acum copiii acelui papă care l-a încurcat pe Ezechia, cel bun, cu un rege rău şi a distrugerea şarpelui de bronz a dat-o drept faptă neevlavioasă? Ne-am putea la fel de bine aştepta ca ei să-i dea în cap lui Grigore cu tăbliţele lor. Dar am spus îndeajuns pentru a-i arăta cititorului spiritul caracterul papalităţii chiar de la începuturile ei. Ea a minţit în faţă şi a fost un sistem idolatru,deşi nenumăraţi sfinţi ai lui Dumnezeu au fost în acel sistem în cele mai întunecate perioade ale lui. Numele Mântuitorului Isus a fost continuu susţinut chiar în mijlocul celor mai mari absurdităţi şi idolatrii şi oricine crede în Numele Lui este, cu siguranţă, mântuit. Degetul credinţei care atinge marginea veşmintelor Lui, chiar dacă © www.comori.org

221

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

credinciosul este împins spre un tron al idolatrilor, deschide iszvoarele eterne ale tuturor virtuţilor vindecătoare şi orice izvor al bolii se încetează imediat. Atunci, indiferent ce ar face mulţimile sau tronul, El va privi în jur pentru a-l vedea pe acela care L-a atins prin credinţă şi îi va vorbi acelui suflet necăjit (Marcu 5:25-34). Finalul iconoclasmului Grigore nu a mai trăit mult după aceste epistole, iar în anul următor i-a urmat un al treilea papă cu acelaşi mune: Grigore al-III-lea, Şi el a fost la fel de zelos pentru cauza imaginilor şi s-a străduit ca ele să fie şi mai mult venerate de popor. La Roma el a dat cel mai mare exemplu de închinare la imagini. A fost convocat un consiliu solemn al tuturor episcopilor din teritoriile lombarde şi bizantine, în număr de nouăzeci şi trei. Adunarea a avut loc chiar în prezenţa relicvelor sfinte ale apostolului Petru şi la ea a participat tot clerul din cetate, consuli şi mult popor. A fost întocmit un decret care a fost adoptat şi semnat în unanimitate, de toţi cei prezenţi, care spunea: “Oricine, de acum înainte, va dispreţui vechile obiceiuri ale credinţei tuturor creştinilor, şi în special ale bisericii apostolice, va fi socotit nimicitor, defăimător sau blasfemiator al imaginilor Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos şi ale Mamei Sale, imaculata şi pururea Fecioara Maria, a apostolilor binecuvântaţi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, şi va fi exceptat de la trupul şi sângele Domnului şi exclus din comuniunea bisericii universale*”.

* Cathedra Petri, vol. 3, p. 480 Leon, indignat de îndrăzneala papei, i-a arestat pe mesagerii lui şi a hotărât să pregătească o flotă numeroasă şi o armată pentru a supune Italia. Dar flota greacă a întâmpinat o mare furtună în Adriatica şi a fost grav afectată, astfel încât Leon a fost obligat să amâne planurile de a impune executarea edictelor sale în provinciile Italiei. El şi-a mai acoperit pierderea confiscând veniturile papale din Sicilia, Calabria şi alte părţi dominate de papă şi transferând Grecia şi Iliria de la patriarhia Romei la cea a Constantinopolului. Dar, deşi s-a terminat cu ambii adversari, însă conflictul nu s-a încheiat. Atât Grigore cât şi Leon au murit în anul 741. Împăratului i-a urmat Constantin, a cărui domnie a avut durata neobişnuit de mare de treizeci şi patru de ani. Lui Grigore i-a urmat Zaharia, un om deosebit de abil şi profund pătruns de spiritul papalităţii. Până la sfârşitul domniei sale, Constantin a fost adversar neînduplecat al închinătorilor la imagini. El este învinuit de mari cruzimi împotriva călugărilor, dar, fără-ndoială, a fost provocat la maximum de comportamentul lor violent şi fanatic. Irina, soţia fiului şi moştenitorului lui Constantin, o prinţesă ambiţioasă şi intrigantă, a apucat frâiele puterii la moartea soţului ei, guvernând în numele fiului ei, care avea numai zece ani. Pentru un timp ea a disimulat planurile ei de a restaura închinarea la imagini. Politica şi idolatria s-au sfătuit în inima ei. Ea era geloasă, abilă şi crudă. Istoria ei este una a urii lăuntrice şi trădării ascunse sub aparentă curtoazie. Dar noi ne vom ocupa numai de aspectele religioase ale domniei ei. Al doilea consiliu de la Niceea S-a luat hotărârea de a ţine un consiliu la Niceea – oraş sfinţit prin sesiunile primului mare consiliu al creştinătăţii – pentru a decide chestiunea închinării la imagini. Au fost prezenţi cam 350 de ecleziastici. Oamenii aleşi de ea au prezidat şi, fără nici o-ndoială, totul fusese aranjat anterior. Printre actele preliminarii ale consiliului s-a dezbătut în ce clasă de eretici să fie puşi iconoclaştii. Tarasius, preşedintele adunării, a afirmat că era ceva mai rău decât cea mai rea erezie, fiind o negare completă a lui Hristos. Toată desfăşurarea consiliului a fost caracterizată de acelaşi ton de condamnare a adversarilor închinării la imagini. După ce ei au consfinţit decretele primelor şase consilii şi anatemele împotriva ereticilor denunţaţi de ele, ei, “sub îndrumarea Duhului Sfânt,” potrivit cu declaraţia lor, au adoptat următorul canon: © www.comori.org

222

Istoria Bisericii

Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

“Împreună cu venerabila cruce, cea dătătoare de viaţă, vor fi ridicate şi venerate imagini sfinte, în mozaic sau picturi sau din alte materiale, acestea fiind în bisericile consacrate lui Dumnezeu, pe vasele şi veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe pietre, în case şi pe drumuri. Aceste imagini, adică ale Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, a imaculatei mame a lui Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor oamenilor sfinţi, vor fi tratate ca memorialuri, se va aduce închinare înaintea lor şi vor fi sărutate, numai că nu li se va aduce acea adorare specială care este destinată numai Invizibilului şi Incomprehensibilului Dumnezeu. Toţi cei care vor încălca această regulă, care este afirmată ca o tradiţie imemorială a bisericii, şi vor încerca prin forţă sau prin viclenie să înlăture vreo imagine, daca sunt ecleziastici, vor fi destituiţi şi excomunicaţi, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi excomunicaţi”. Consiliul nu s-a limitat numai la această declaraţie oficială solemnă, ci, într-un glas, au izbucnit într-o lungă aclamaţie: “Cu toţii credem şi cu toţii afirmăm şi recunoaştem că aceasta este credinţa apostolilor, că aceasta este credinţa bisericii, credinţa celor ortodocşi şi credinţa întregii lumi. Noi, cei care adorăm Trinitatea, ne închinăm înaintea imaginilor. Cine nu face la fel să fie anatema! Să fie anatema toţi cei care numesc idoli aceste imagini! Să fie anatema toţi cei care au legături cu cei care nu se închină înaintea imaginilor... Glorie eternă romanilor ortodocşi, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă! Glorie eternă tuturor predicatorilor adevărului!” Elena şi Irina Aşa s-a încheiat cea mai critică problemă care s-a ridicat de când creştinismul a devenit religia lumii romane. Prin cel de-al şaptelea consiliu general, idolatria a fost declarată oficial şi cu vehemenţă ca felul de închinare al marelui sistem papal şi au fost prinunţate anateme împotriva tuturor celor care ar îndrăzni să se abată de la aceasta. Au urmat persecuţii nemiloase împotriva celor numiţi separatişti. Dar, potrivit cu punctul nostru de vedere asupra caracterului Izabelei, este de reţinut că o femeie a fost prima care a introdus închinarea la imagini şi tot o femeie a fost aceea care a restaurat închinarea la imagini după ce ea a fost respinsă. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a fost o femeie credincioasă ireproşabilă, dar a fost folosită de vrăjmaş pentru a introduce relicve şi memoriale sacre, care au schimbat creştinismul de la o închinare pur spirituală la acea formă de religie păgânizatoare, care s-a dezvoltat atât de rapid în secolele ce au urmat. Vicleana Irina a fost şi ea folosită de Satan pentru a restaura şi reaşeza închinarea la imagini. Din acea zi şi până azi, atât biserica greacă cât şi cele latine aderă la această formă de închinare şi susţine că imaginile şi picturile lor sunt sacre. Rezultatele politice ale controversei iconoclastice au fost la fel de mari şi de importante. Roma s-a eliberat de legăturile ei cu estul, separându-se definitiv de Imperiul bizantin,iar creştinismul grec a devenit de atunci o religie separată, după cum şi imperiul a fost un stat separat. Vestul, primind un important ascendent în urma acestei revoluţii, şi-a creat în cele din urmă propriul lui imperiu, format prin alianţe cu regii francilor, şi a pus coroana imperiului occidental pe capul lui Carol cel Mare (Charlemagne), după cum am văzut deja.

© www.comori.org

223

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

Capitolul 16. Firul de argint al harului Monarhia papală a fost întemeiată. Curtea Franţei şi papalitatea sunt unite. Roma a ajuns să fie despărţită de est şi centru de influenţă în vest. Dar, după ce am urmărit liniile întunecate ale apostaziei creştinătăţii latine, de la începutul secolului al patrulea până la începutul secolului al nouălea, ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu în aceia separaţi de comuniunea cu ea în acea perioadă. Dacă Satan a fost activ în a corupe biserica văzută, Dumnezeu a lucrat pentru a-i strânge pe ai Săi scoţându-i din masa coruptă şi întărindu-i pentru a fi nişte martori deosebiţi. Din zilele lui Augustin, nobilul martor al harului Său împotriva pelagianismului în biserica din vest, până la reformă, poate fi urmărită o succesiune de martori credincioşi care au mărturisit împotriva idolatriei şi titaniei Romei şi au predicat mântuirea prin credinţa în Hristos Isus, fără lucrări prin care omul să-şi câştige merite*. În afară de mulţi care au fost hrăniţi în mod particular cu adevărul pur al evangheliei, atât în mânăstiri cât şi în familii, vom nota, pe scurt, câţiva dintre cei mai remarcabili martori, care constituie verigi importante în marele lanţ al mărturiei, mai ales în legătură cu istoria bisericii din Europa.

* vedeţi E.B. Elliott – Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 219 Nestorienii şi paulicienii Am menţionat deja despre apariţia nestorienilor în secolul al cincilea şi marele lor zel misionar. Ei erau conduşi de un episcop care purta titlul de Patriarh al Babilonului, a cărui reşedinţă era în Seleucia. Se spune că, din Persia, ei au dus evanghelia spre nord, est şi sud. În secolul al şaselea ei au predicat cu succes evanghelia hunilor, indienilor, mezilor şi elamiţilor. Pe coasta Malabar şi în insulele oceanului mulţi au fost convertiţi. Urmând drumurile comerciale, misionarii au mers din India în China şi au pătruns în pustiurile de la frontiera de nord a Chinei. În anul 1625, iezuiţii au descoperit lângă Singapore o piatră pe care este o lungă inscripţie, parte în siriacă, parte în chineză, cu numele misionarilor care au lucrat în China şi istoria creştinismului în acea ţară între anii 636 – 781. Dar, se presupune că propagarea creştinismului a stârnit gelozia statului, aşa că, după un succes al evangheliei, creştinimul a fost persecutat, iar creştinii au fost probabil exterminaţi sau au fugit cam pe la sfârşitul secolului al optulea. Nestorienii au beneficiat de patronajul unora dintre regii persani, iar în timpul domniei califilor ei au fost protejaţi şi au propăşit mult. Ei au fost numiţi creştini caldeeni sau asirieni, şi încă mai există sub acest nume*.

* Faiths of the world, vol. 2, p. 527; J.C. Robertson, vol. 2, p. 163 Învăţăturile şi istoria paulicienilor au fost un subiect controversat şi nu li s-a permis să lase posterităţii ceva care să spună despre ei înşişi deoarece scrierile lor au fost distruse cu grijă de catolici, aşa că ei ne sunt cunoscuţi numai prin relatările vrăjmaşilor lor înverşunaţi, care îi înfierează ca eretici şi ca strămoşi ai reformatorilor protestanţi. Pe de altă parte, unii scriitori protestanţi acceptă acest pedigree şi afirmă că paulicienii erau păstrători ai unui creştinism scriptural pur, pe care papalitatea îl clasifica eretic. Această ultimă ipoteză, din ceea ce am spus deja, pare credibilă. Cele mai mari corupţii, atât ale doctrinei cât şi ale închinării, nu numai că au fost admise în biserica catolică, ci au fost chiar impuse cu mult înainte de © www.comori.org

224

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

apariţia paulicienilor. Nici duhul, nici simplitatea evangheliei nu s-au păstrat, aceasta făcând ca un creştinism scripturral să le apară celor care se închinau la idoli ca fiind o erezie. Fără a ne mai opri la mai multe nume de martori vrednici pentru adevăr, începând din timpul Sf. Augustin, ajungem să cercetăm Originea paulicienilor - anul 653 Gnosticii, care au fost atât de numeroşi şi de puternici în zilele de început ale creştinismului, ajunseseră doar o rămăşiţă obscură, ei găsindu-se în principal în satele de pe cursul Eufratului. Ei fuseseră izgoniţi de atotputernicii catolici din capitalele din est şi din vest, iar rămăşiţele diferitelor lor secte au fost clasificate sub numele odios de maniheişti. În acea regiune, în satul Mananalis, în apropiere de Samosata, prin anul 653 a trăit un om numit Constantin, care este descris de scriitorii romano-catolici ca provenind dintr-o familie de maniheişti. La scurt timp după ce sarazinii au cucerit Siria, un diacon armean care se întorcea din captivitate de la sarazini a ajuns să fie găzduit de Constantin. În semn de recunoştinţă pentru ospitalitate, diaconul i-a făcut cadou un manuscris ce cuprindea cele patru evanghelii şi cele paisprezece epistole ale Sf. Pavel. Acela a fost un dar excepţional, din vreme ce scripturile încă de pe atunci erau ascunse pentru ca laicii să nu aibă acces la ele. Studiul acelor cărţi sacre a produs o revoluţie completă a principiilor lui religioase şi a schiimbat şi cursul vieţii lui. Unii spun că fusese educat în gnosticism, alţii spun că el era un membru al bisericii oficiale greceşti, dar, oricum va fi fost, acele cărţi au devenit singurul obiect al studiilor sale şi regula pentru credinţa şi practica lui. Constantin s-a gândit să formeze o nouă sectă, sau, mai curând, să revină la creştinismul apostolic. A renunţat la cărţile lui manieheiste, pe care le-a aruncat, după cum spun vrăjmaşii lui, a abjurat maniheismul şi a făcut pentru adepţii lui o regulă ca ei să nu citească alte cărţi înafară de evanghelii şi de epistolele din Noul Testament. Aceasta a dat prilej vrăjmaşilor lor să-i acuze că ei respingeau Vechiul Testament şi cele două epistole ale Sf. Petru, dar cel mai probabil este că ei nu posedau acele părţi din cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, este de aşteptat că, având acest ataşament deosebit faţă de scrierile şi caracterul Sf. Pavel, ei au neglijat alte scripturi. Există un consens general că numele de paulicieni l-au luat de la numele marelui apostol al naţiunilor. Colaboratorii lui, Silvan, Timotei, Tit şi Tihic erau reprezentaţi de Constantin şi discipolii lui. Adunările lor, care au răsărit în diferite locuri au fost numite după numele bisericilor apostolice. În această “alegorie nevinovată” – cum a fost ea numită - este greu să vedem cum anume au fost atât de rău ofensaţi catolicii de paulicieni sau cum vor fi găsit ei pretext pentru a-i urmări cu foc şi sabie. Şi totuşi aşa au făcut catolicii, după cum vom vedea. Păcatul lor de neiertat era separaţia lor de statul-biserică, mărturia lor împotriva superstiţiei şi apostaziei şi faptul că au reînviat amintirea creştinismului pur de la început. Silvan la Cibossa Constantin, care-şi luase numele Silvan, şi-a adresat primele apeluri locuitorilor unei localităţi numite Cibosa, din Armenia, pe care el i-a numit macedoneni. “Eu sunt Silvan,” a spus el, “ iar voi sunteţi macedoneni”. Acolo şi-a stabilit el reşedinţa şi a lucrat neobosit timp de aproape treizeci de ani. A avut mulţi convertiţi, atât din biserica catolică cât şi de la religia zoroastriană. În cele din urmă, cum secta ajunsese să fie destul de numeroasă pentru a atrage atenţia, vestea despre aceasta i-a fost adusă împăratului, care, în anul 684, a emis un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene. Executarea decretului i-a fost încredinţată unui ofiţer al curţii imperiale numit Simeon. El avea ordine să-l omoare pe învăţător şi să-i disperseze pe adepţii lui printre clerici şi în mânăstiri pentru ca ei să fie recâştigaţi. Guvernul, fără-ndoială, a dat ordinele după cum a fost îndrumat de biserică, cum a fost cazul © www.comori.org

225

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

şi cu Ahab, care acţiona “după cum îl întărâta Izabela” (1 Împăraţi 21:25). Dar Domnul este deasupra tuturor şi poate face ca mânia omului să se întoarcă spre lauda lui. Simeon l-a pus pe Constantin – principala ţintă a răzbunării preoţilor – înaintea unei mari mulţimi de tovarăşi ai lui, cărora le-a poruncit să-l ucidă cu pietre. Ei au refuzat, şi, în loc să asculte, toţi au lăsat jos pietrele cu care erau înarmaţi, cu excepţia unui singur tânăr, iar Constantin a fost ucis de o piatră aruncată de acel tânăr fără inimă – propriul lui fiu adoptiv, Iustus. Acel apostat nerecunoscător a fost lăudat de vrăjmaşii paulicienilor ca un alt David, care cu o singură piatră a ucis un alt Goliat, un gigant al ereziei. Dar, în urma uciderii lui Constantin, ca şi în urma uciderii lui Ştefan, un nou conducător a fost ridicat chiar în persoana ofiţerului imperial care l-a ucis. Simeon a fost atât de impresionat de ceea ce văzuse şi auzise încât nu şi-a putut alunga acele gânduri. A discutat atunci cu unii dintre sectanţi şi a fost convertit. El s-a întors la curtea imperială, dar, după ce a petrecut trei ani la Constantinopole, chinuit de gânduri, a fugit abandonându-şi toate proprietăţile şi s-a dus să locuiască la Cibossa, unde, luându-şi numele Tit, a devenit succesorul lui Constantin Silvan. La aproape cinci ani de la martiriul lui Constantin, acelaşi renegat Iustus i-a trădat pe paulicieni. Asemenea trădătorului din vechime, el cunoştea obiceiurile şi mişcările comunităţii şi ştia că avea să fie recompensat pentru trădarea lui. El a mers la episcopul de Colonia şi i-a spus despre renaşterea aşanumitei erezii. Episcopul i-a transmis această informaţie împăratului Iustinian al II-lea, şi, ca urmare, Simeon şi un mare număr dintre cei care-l urmau au fost arşi de vii pe un rug funerar. Crudul Justinian a căutat zadarnic să facă să dispară numele şi amintirea paulicienilor printr-un singur rug; părea că sângele martirilor nu făcea altceva decât ca ei să devină tot mai numeroşi şi mai puternici. Din cenuşa lor s-a ridicat o succesiune de învăţători şi de adunări. Noua sectă s-a răspândit în regiunile învecinate, Asia Mică, Pont şi marginile Armeniei şi la vest de Eufrat. Pe parcursul mai multor domnii succesive, ei au suferit cu răbdare creştină mânia intolerantă a conducătorilor instigaţi de preoţi. Dar premiul pentru cea mai mare cruzime i se cuvine, fără-ndoială, Teodorei, care a readus imaginile în biserica orientală. Încă o Izabela la putere - anul 842 După moartea împăratului Teofil, Teodora, văduva lui, a guvernat ca regentă cât timp fiul ei era minor. Ataşamentul ei ascuns faţă de idolatrie era ceva binecunoscut preoţilor. De îndată ce a murit Teofil, ea sa dedicat îndeplinirii marelui ei obiectiv. Când a avut calea liberă, ea a rânduit un festival solemn pentru restaurarea imaginilor. “Întregul cler de la Constantinopole şi toţi cei care au putut veni din vecinătate sau strâns în palat şi în faţa palatului arhiepiscopului şi au mărşeluit către biserica Sf. Sofia într-o procesiune purtând cruci, torţe şi tămâie. Ei au fost întâmpinaţi de împărăteasă împreună cu copilul ei, Mihai. Ei au mers în jurul bisericii purtând torţe şi închinându-se la fiecare statuie şi pictură care fusese restaurată cu grijă, spre a nu mai fi distrusă până la venirea celor mai grozavi iconoclaşti, turcii otomani*”.

* Latin Christianity, vol. 2, p. 202 După o atât de triumfală reinstituire a imaginilor, partida victorioasă, a gândit că era timpul potrivit să se străduiască pentru a obţine un nou triumf şi a îndemnat-o pe împărăteasă să se ocupe de suprimarea completă a paulicienilor. Ei predicaseră împotriva imaginilor, relicvelor şi a lemnului putred al crucii, deci nu se cuvenea ca ei să mai trăiască. Catolicii au câştigat: sub regenţa Teodorei a fost emis un edict ca paulicienii să fie exterminaţi prin foc şi sabie sau să fie readuşi în biserica greacă. Ei au respins toate tentativele de a fi recâştigaţi, aşa că persecuţia cruntă a venit asupra lor. Inchizitorii ei au explorat oraşele şi munţii din Asia Mică şi şi-au îndeplinit misiunea în modul cel mai crud. Cât de numeroasă era secta şi cât de dură a fost persecuţia se poate aprecia după mulţimea celor ucişi cu sabia, decapitaţi, înecaţi sau arşi. Atât istoricii laici cât şi cei ecleziastici afirmă că, pe parcursul unei scurte domnii, au fost © www.comori.org

226

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

ucişi o sută de mii de paulicieni. A mai fost vreodată o fiică a Izabelei mai autentică? Ea nici măcar nu a avut vreun Ahab pe care să-l întărâte să facă acea lucrare crudă, ci a făcut-o cu propria ei mână! O mână de femeie, prin decretul ei, a măcelărit o sută de mii de sfinţi* ai lui Dumnezeu, reinstituind închinarea la idoli şi primind ca hrană favorurile preoţilor idolatri ai Romei.

* Nu intenţionăm să afirmăm că toţi cei ucişi de Teodora pentru că erau paulicieni ar fi fost creştini autentici. Nu putem judeca inima, dar ei au mărturisit că doreau să moară ca martiri. În istoria iconoclasmului s-a remarcat în mod deosebit influenţa femeilor. Elena a fost prima care a propus şi a încurajat închinarea la relicve; Irina a fost aceea care a reinstituit închinarea la imagini atunci când aceasta era ameninţată cu distrugerea, iar apoi Teodora nu numai că a reinstituit idolatria, pe care soţul ei se străduise să o suprime, ci i-a persecutat pe adevăraţii închinători. Cu siguranţă “femeia aceea. Izabela” – simbolul bisericii dominante din evul întunecat – îşi are antetipul în aceste trei femei, mai ales în ultimele două. Asemănarea este mult prea izbitoare pentru a o pune la-ndoială. Şi întregul sistem al catolicismului respiră acest duh groaznic şi este caracterizat de trăsăturile de caracter rele ale Izabelei. Cuvântul Domnului nu poate da greş. “Nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vândut să facă rău în ochii Domnului, după cum îl întărâta Izabela, soţia sa” (1 Împăraţi 21:25). Acesta este tipul. Antetipul este: “Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei” (Apocalipsa 2:20-21). Admiraţia Romei faţă de purtarea Teodorei Nicolae I, care a devenit papă la Roma în 858, într-o scrisoare, laudă mult purtarea superstiţioasei şi crudei Teodora. El admiră mai ales ascultarea ei implicită faţă de scaunul episcopal al Romei. El spunea: “Ea s-a hotărât să-i aducă pe paulicieni la adevărata credinţă sau să-i taie de la rădăcină. Urmărind înfăptuirea hotărârii ei, ea a trimis nobili şi magistraţi în diferite provincii ale imperiului, şi, prin ei, unii dintre acei nenorociţi au fost crucificaţi, alţii ucişi cu sabia, alţii aruncaţi în mare şi înecaţi”. Nicolae a observat că ereticii au întâmpinat din partea ei hotărârea şi vigoare unui bărbat, încât aproape că nu le venea sa creadă că aveau a face cu o femeie. Într-adevăr, puterea care orbeşte a unei superstiţii idolatre schimbase la Teodora (aşa cum s-a întâmplat şi cu regina noastră, “Maria cea sângeroasă”1) inima blândă şi miloasă de femeie într-o inimă neîndurătoare, de tiran setos de sânge. Din propriile cuvinte ale papei, este foarte clar că scaunul apostolic de la Roma era implicat în măcelărirea paulicienilor. După ce i-a spus că ereticii erau îngroziţi de ea, şi, în acelaşi timp, o admirau pentru statornicia ei în hotărârea de a păstra curată credinţa catolică, el a mai adăugat: “şi, oare de ce, dacă nu pentru că ai urmat îndrumările Scaunului Apostolic?2 Este greu de crezut că acela care se mărturisea a fi vicarul lui Hristos şi păstorul oilor Lui, ar fi putut vreodată scrie aşa ceva, dar i s-a îngăduit aceasta, şi aceste lucruri au ajuns până la noi ca mărturii adevărate ale tiraniei anti-creştine stabilite la Roma în secolul al nouălea.

n. tr.) “bloody Mary”, Mary I Tudor, fiica lui Henry al VIII-lea, 1516 – 1558, regină a Angliei din 1553 până la moarte 1

2

Milner, vol. 2, p. 498

Revolta paulicienilor împotriva guvernului Ca unii dintre albigenzi, husiţi din Boemia şi calvinişti din Franţa, paulicienii din Armenia şi din provinciile învecinate s-au hotărât să se opună persecutorilor lor. Aceasta a fost trista lor cădere şi rodul © www.comori.org

227

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

rău al ascultării sugestiilor lui Satan. Timp de aproape două sute de ani ei suferiseră ca nişte creştini, onorând evanghelia printr-o viaţă de credinţă şi răbdare. Potrivit mijloacelor de care dispunem pentru a judeca, ei par să fi păstrat adevărul pe parcursul unui lung drum de suferinţă, într-un duh nobil de pasivitate, potrivit cu Hristos. Dar credinţa şi răbdarea lor au cedat în final şi ei s-au răzvrătit pe faţă împotriva guvernării. Lucrurile s-au petrecut astfel: Carbeas, un ofiţer imperial de rang înalt, auzind că tatăl lui fusese tras în ţeapă de inchizitorii catolici, a încetat să mai slujească imperiului, şi, împreună cu cinci mii de tovarăşi, şi-a căutat refugiu printre sarazini. Califul i-a primit cu bucurie pe dezertori şi le-a permis să se aşeze pe teritoriul lui. Carbeas a construit şi a fortificat oraşul Tephrice, care a devenit cartierul general al paulicienilor. În modul cel mai firesc, ei s-au strâns la această nouă casă căutând adăpost de legile imperiului. Curând au ajuns să fie o comunitate puternică. Sub comanda lui Carbeas, ei au purtat război împotriva imperiului având mai multe succese timp de mai bine de treizeci de ani, dar ne abţinem să dăm detalii care ar fi mai curând deprimante decât interesante. Paulicienii în Europa Cam pe la jumătatea secolului al optulea, Constantin, supranumit Copronymus, fie ca favoare, fie ca pedeapsă, a strămutat un mare număr de paulicieni în Tracia, un avanspost al imperiului, unde ei au fost ca o misiune religioasă. Prin această imigraţie, învăţăturile lor au fost introduse şi răspândite în Europa. Se pare că ei au lucrat cu mult succes printre bulgari. Pentru a păzi tânăra biserică a Bulgariei, Petru din Sicilia, prin anul 870, i-a adresat episcopului bulgarilor un tratat în care îl prevenea împotriva contaminării aduse de paulicieni. Acest document este cea mai importantă sursă de informaţie cu privire la sectă. În secolul al zecelea, împăratul Ioan Zimisces a organizat o altă mare migraţie în văile Munţilor Hemus. După acea perioadă, istoria paulicienilor este o istorie europeană. Ei s-au bucurat de toleranţă în ţara în care au fost exilaţi, ceea ce le-a uşurat mult situaţia şi a întărit comunitatea lor. Din acele aşezări bulgare li s-a deschis calea către vestul Europei. Mulţi bulgari li s-au alăturat, ceea ce a făcut ca numele bulgarilor, într-o formă brută sau coruptă să fie folosit ca apelativ urâcios, care a fost asociat paulicienilor peste tot unde au fost. Cu privire la istoria ulterioară a acestor oameni interesanţi, istoricii au păreri divergente. Tot ce se cunoaşte despre ei provine din scrierile vrăjmaşilor lor, ceea ce, dintr-un simţ al dreptăţii, ne face să nu prea dăm crezare afirmaţiilor lor. Totuşi, un lucru este sigur: ei au protestat împotriva închinării la sfinţi şi la imagini practicate de catolici şi a legitimităţii preoţiei care susţinea idolatria. De asemenea, ei protestau împotriva multor lucruri din doctrinele, disciplina şi autoritatea pe care şi-o asuma Roma. Scriitorii catolici îi desemnează în general ca manieheişti, cei mai odioşi eretici. Dar sunt câţiva scriitori protestanţi care au cercetat cu grijă tot ce poate arunca o lumină asupra istoriei lor şi au ajuns la concluzia că ei nu erau vinovaţi de ereziile care le sunt atribuite şi susţin că ei erau martori credincioşi ai lui Hristos şi ai adevărului Său în perioada aceea întunecată a evului mediu*.

* Pentru detalii, vedeţi Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 249-344, ediţia a cincea Războaiele religioase ale lui Carol cel Mare - aproximativ 771 - 814 Din vremea lui Pepin, istoria aşa-numit ecleziastică se întreţese cu istoria regilor franci şi cu ruşinoasele intrigi ale papilor în aşa fel încât trebuie să urmărim, pe scurt, cursul evenimentelor care prezintă importanţă pentru caracterul papalităţii şi al istoriei bisericii. Puterea în creştere a lui Carol cel mare (Charlemagne), fiul cel mai tânăr al lui Pepin, a fost privită cu un interes deosebit de cei din scaunul Sf. Petru şi a fost folosită de ei pentru împlinirea planurilor lor © www.comori.org

228

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

ambiţioase. Papii Adrian I şi Leon al-III-lea, ambii oameni abili, s-au succedat pe tronul papal în timpul lungii domnii a lui Carol, şi, prin războaiele religioase, au reuşit să facă să se înalţe mult Scaunul de la Roma. Un conflict între Desiderius, regele lombarzilor, şi papa Adrian, a dus la un război cu Franţa, ceea ce a dus la desfiinţarea completă a regatului lombard din Italia. Acesta a fost rezultatul unui mare plan al papalităţii, înfăptuit prin politica neprincipială şi de trădare a pontifului. Carol era ginerele lui Desiderius, dar, după un an de căsătorie, el a divorţat de Hermingard, fiica lombardului, şi imediat s-a căsătorit cu Hildegard, o doamnă dintr-o casă nobilă a şavabilor. Tatăl ofensat, primindu-şi înapoi fiica repudiată, a făcut apel, în mod normal, la papă, capul bisericii, al cărei fiu ascultător era Carol, pentru a primi o reparaţie. Dar, deşi biserica, atunci când aceasta se potrivea scopurilor ei, afirma în termenii cei mai categorici sfinţenia legăturii căsătoriei, această călcare pe faţă a regulii a trecut neobservată, papa refuzând să se amestece. Roma conta pe serviciile pe care i le aducea Carol şi nu-şi putea permite riscul de a nu-i fi pe plac, aşa că nu a spus nici un cuvânt în legătură cu purtarea monarhului desfrânat. În final, Desiderius, plin de ură în urma insultei din partea lui Carol şi a complicităţii lui Adrian, a venit în Italia papală în fruntea trupelor sale, atacând şi devastând peste tot şi ameninţându-l chiar pe papă în capitală. Adrian trimite după Carol cel Mare Papa a trimis atunci, cu cea mai mare grabă, mesaje pentru a-l implora pe Carol să-i vină imediat în ajutor, şi, în acelaşi timp, s-a ocupat personal de pregătirile militare pentru apărarea cetăţii şi siguranţa tezaurului ei. Şi, potrivit unei vechi strategii a Romei, Adrian a trimis trei episcopi pentru a-l impresiona pe rege şi a-l ameninţa cu excomunicarea dacă îndraznea să violeze proprietatea bisericii. Papa a câştigat astfel timp, iar Carol, cu rapiditatea lui obişnuită, şi-a strâns forţele, a traversat Alpii şi a asediat Pavia. În timpul asediului, care a durat mai multe luni, Carol i-a făcut o vizită Papei, cu mult fast şi a fost primit cu toate onorurile posibile. El a fost aclamat de nobili, de senatori şi de cetăţeni ca patrician al Romei şi fiu ascultător al bisericii, care a dat ascultare imediat chemării părintelui său spiritual şi a venit pentru a-i elibera de urâcioşii şi groaznicii lombarzi. Când s-a încheiat perioada sărbătorilor sfinte, Carol şi ofiţerii lui au revenit la armata lor. În cele din urmă, Pavia a căzut. Desiderius, succesorul marelui şi înţeleptului Luitprand, a fost detronat şi s-a refugiat într-o mânăstire – locul de azil obişnuit pentru regii detronaţi; viteazul lui fiu, Adelchis, a fugit la Constantinopole; şi aşa a sfârşit regatul lombarzilor, vrăjmaşii de moarte ai italienilor şi cea mai mare piedică în calea agresiunii papale. Era deschisă astfel calea pentru cuceritor ca să-i dea papei un regat nu numai pe hârtie, cum făcuse Pepin, tatăl lui, ci cu oraşe, provincii şi venituri. Şi aşa a şi făcut, ratificând marea donaţie a tatălui său. Având drepturi de domn în urma cuceririi, Carol cel Mare a dăruit succesorilor Sf. Petru, ca dar absolut şi perpetuu, regatul lombardiei, şi unii spun că i-ar fi dăruit chiar întreaga Italie. În acelaşi timp, Carol a reclamat titlul regal şi a exercitat suveranitatea asupra întregii Italii şi chiar asupra Romei. Dar papa, fiind acum sigur de posesiunea teritoriilor, şi-a permis să permită ca marele lui binefăcător să primească toate onorurile regale. Suveranitatea pontifilor romani - anul 775 Papa devenise un prinţa temporar. Venise ziua pe care o aşteptase demult şi pentru care suspinase mult timp; se realizase visul de secole. Succesorii Sf. Petru sunt proclamaţi suverani pontifi şi domni ai cetăţii şi teritoriilor Romei. Ultima legătură a vasalităţii de formă fusese ruptă definitiv, şi Roma devenise din nou capitala recunoscută a vestului. Papa Adrian şi-a asumat imediat puterea şi privilegiile ca şi limbajul unui suveran temporar, căruia i se cuvine loialitate. Murmurele dinspre Ravena şi cele din este au fost rapid reduse la tăcere şi Roma © www.comori.org

229

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

domnea suprem. Limbajul papei chiar şi faţă de Carol cel Mare este cel al unui egal: “După cum oamenii tăi nu pot veni la Roma fără permisiunea ta şi scrisori speciale, nici oamenii mei nu se pot prezenta la curtea Franţei fără aceleaşi credenţiale din partea mea”. Din partea italienilor el solicita aceeaşi loialitate pe care lui Carol cel Mare i-o datorau supuşii săi. “Justiţia era administrată în numele papei; nu numai datoriile ecleziastice şi arenzile pentru proprietăţile lui făceau parte din patrimoniul Sf. Petru, ci şi taxele pe veniturile cetăţenilor intrau în tezaurul lui... Adrian, cu toată puterea, şi-a asumat măreţia unui potentat... Odată cu creşterea veniturilor papale, Roma a început să-şi recapete spelndoarea antică”. Epoca cea mai strălucită în analele papalităţii Din vreme ce imperiul lui Carol cel Mare este legat în mod deosebit de istoria bisericii şi constituie epoca cea mai strălucită din analele Scaunului episcopal al Romei, se cere ca acesta să fie studiat mai atent. Romano-catolicismul îi este la fel de îndatorat marelui prinţ după cum mahomedanismul îi este îndatorat marelui profet arab şi succesorilor săi. “Războaiele saxone ale lui Carol cel Mare,” spune Milman, “care au adăugat aproape întreaga Germanie la teritoriile lui, au fost declarate războaie religioase. Daca Bonifaciu a fost apostolul creştin al evangheliei, Carol cel Mare a fost apostolul ei mahomedan. Obiectivul declarat al invaziei lui era acela de a face să dispară păgânismul: fie să se supună credinţei creştine, fie să fie exterminaţi. Botezul era semnul subjugării şi loialităţii, pe care saxonii îl acceptau sau îl respingeau, după cum erau supuşi sau răzvrătiţi. Aceste războaie erau inevitabile, fiind doar continuarea marilor lupte purtate între barbarii din nord şi est şi sudul şi vestul mai civilizat, cu deosebirea că populaţia romană şi creştină, revigorată acum de infuzia de sânge teutonic, în loc să aştepte agresiunea, devenise ea agresorul. Fluxul cuceririlor se inversase: supuşii regatelor din vest, ale imperiului din vest, în loc să aştepte să-şi vadă casele călcate de hoardele invadatoare, au pătruns cu îndrăzneală în inima ţării vrăjmaşilor lor, prin pădurile lor, au traversat mlaştinile lor şi au aşezat tribunale feudale, biserici şi mânăstiri până în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice regiuni, până la Elba şi ţărmurile Mării Baltice”. Saxonii erau împărţiţi în trei triburi importante: Ostfalienii, Westfalienii şi Angarienii. Fiecare trib, potrivit cu vechile obiceiuri teutone, era compus din nobili, oameni liberi şi sclavi, iar uneori întreaga naţiune se întrunea sub arme. Saxonii îi batjocoreau şi îi detestau pe francii romanizaţi, iar francii îi socoteau barbari şi păgâni pe saxoni. Timp de treizeci şi trei de ani, puternicul Carol a fost angajat în supunerea hoardelor sălbatice ale saxonilor. “Ţinutul locuit de aceste triburi,” spune Greenwood, “cuprindea toată zona Westfaliei moderne şi o mare parte a Saxoniei inferioare, de la Lippe la Wesser şi Elba, învecinându-se la nord cu rudele lor, iutlanzii, anglii şi danezii, iar la est cu cei de origine slavă, care treptat au înaintat mai mult în vechile teritorii teutone din Germania de est”. Dar ne vom limita în principal la aspectele religioase ale acestor războaie, deşi este interesant să stiudiem aceste relatări antice, după ce abia am văzut încheierea marelui război din 1870-71, dintre descendenţii anticilor franci şi germani. Sabia lui Carol cel Mare sau botezul Obiectivul declarat al lui Carol cel Mare era acela de a stabili creştinismul în cele mai depărtate părţi ale Germaniei, dar este regretabil că a folosit mijloace violente pentru îndeplinirea acestui scop. Mii de oameni au fost forţaţi să intre în apele botezului numai pentru a scăpa de o moarte crudă. Condiţiile cuceritorului erau: sabia sau botezul. A fost dată o lege care pedepsea cu moartea refuzul botezului. El nu accepta vreo pace şi nu încheia nici un tratat dacă nu era satisfăcută condiţia principală: convertirea sau exterminarea era deviza francilor. Şi, chiar dacă vechea religie nu avea prea mare autoritate în conştiinţa saxonilor, ei nu vedeau nimic mai biun în noua religie, deoarece, în mintea lor, botezul se identifica cu sclavia, iar creştinismul însemna subjugarea de către un străin. A primi botezul însemna a renunţa nu numai la vechea religie, ci şi la libertatea persoanlă. Cu asemnea sentimente anti-creşltine şi inumane, războiul a fost purtat, după cum am spus, timp de © www.comori.org

230

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

treizeci şi trei de ani. În fruntea armatelor sale superioare, el a oprimat triburile sălbatice, care erau incapabile să se unească pentru a-şi asigura împreună securitatea. Şi, se spune, niciodată francii nu au întâlnit forţe inamice egale numeric, ca disciplină sau ca armament. Dar, după lupte cu enorme vărsări de sânge, fără precendent prin încăpăţânarea şi durata lor, superioritatea numerică, disciplina şi vitejia le-a asigurat victoria francilor în faţa eforturilor neorganizate ale saxonilor. “Cei rămaşi după treizeci de campanii de măcel nediscriminatoriu,” spune Greenwood, “şi expatrieri în masă au primit botezul şi au ajuns să fie permanent incorporaţi în imperiul francilor şi în creştinătate. Abaţii, mânăstiri şi aşezăminte religioase de toate tipurile su răsărit în fiecare parte a teritoriilor cucerite, iar noile biserici au primit slujitori din şcoala lui Bonifaciu – acea şcoală care nu admitea că poate exista vreo deosebire între legea lui Hristos şi legea Romei”. Botezul era singura garanţie a păcii pe care o acceptau francii şi singurul semn pentru supunerea saxolilor. Astfel – cât de trist! – când s-a încheiat cucerirea şi măcelul a luat sfârşit, au venit la lucru preoţii care aveau misiunea de a-i boteza pe cei învinşi. Mii de barbari au fost astfel forţaţi, fiind ameninţaţi cu sabia, să intre în ceea ce preoţii numeau “apele regeneratoare ale botezului”. Dar, pentru saxoni, botezul însemna nici mai mult, nici mai puţin decât renunţarea la religia şi la libertatea lor. Ca urmare, de îndată ce s-au retras armatele lui Carol, neobosiţii saxoni s-au revoltat din nou şi au călcat limitările impuse de imperiu, făcând ravagii pe unde ajungeau. În furia lor şi dorul lor de răzbunare, ei au tăiat crucile, au ars bisericile, au distrus mânăstirile şi i-au măcelărit pe cei din ele, fără a ţine cont nici de vârstă, nici de sex, până ce toată ţara a ajusn să pară în flăcări şi cu râuri de sânge. Se spune că asemenea revolte au fost deseori provocate de limbajul obraznic şi comportamentul ofensator al călugărilor misionari şi de avariţia cu care ei storceau taxele. Dar aceste revolte ale saxonilor au fost urmate de o nouă invazie a francilor şi un măcel nemilos, până ce trib după trib s-a predat înaintea armatelor învingătoare ale lui Carol cel Mare. Odată, Carol a masacrat cu sânge rece 4500 de războinici viteji care s-au predat. Acest crud şi laş abuz de putere lasă o pată neagră de neşters pe istoria lui, pe care nici o scuză nu o poate îndepărta. Până şi istoricul sceptic vorbeşte despre aceasta într-un mod mişcător: “Într-o zi a judecăţii, fiii fratelui său, Carloman, prinţul merovingian al Aquitaniei, şi cei patru mii cinci sute de saxoni care au fost decapitaţi pe loc, vor avea ceva de spus contra dreptăţii şi omeniei lui Carol cel Mare. Modul în care i-a tratat pe saxonii învinşi a fost un abuz al dreptului de cuceritor”. Influenţa rea a misionarilor papei Oricât de trist este să medităm la groaznica măcelărire a saxonilor şi la botezul forţat al celor rămaşi în viaţă, tristeţea noastră creşte şi mai mult când vedem că aceia care se pretindeau mesageri ai îndurării au fost aceia care au declanşat aceste războaie de exterminare. În loc ca ei să fie misionari plini de îndurare ai evangheliei păcii, ei au fost de fapt emisarii cruzi ai papei, ai puterii întunericului. Carol cel Mare a fost, fără-ndoială, în mare măsură înşelat şi îndemnat de preoţi în acţiunile lui. Cu scopul declarat de a cimenta unirea dintre biserică şi stat, spre beneficiul temporar şi spiritual al omenirii şi pentru stabilitatea puterii imperiale, viclenii preoţi au găsit o cale pentru a obţine propria lor mărire temporară şi suveranitatea absolută a Romei. Şi orice istorien afirmă că aşa au fost lucrurile. Foarte curând ei au căpătat o poziţie înaltă în lume, deasupra poporului cucerit şi peste pământurile lor. În acea perioadă a avut loc o mare schimbare în poziţia văzută a clerului şi în societate în general. Se spune că istoria antică s-a încheiat cu moartea lui Pepin şi a început viaţa medievală. Fiul lui a inaugurat o nouă formă de societate – cea a ultimilor regi barbari şi a primilor monarhi feudali. Dar noi ne ocupăm de istoria ecleziastică, şi iarăşi, preferăm să dăm citate din decanul la care ne-am referit atât de des, care nu va fi acuzat de o severitate excesivă şi a cărui mărturie este de o integritate deosebită. “Subjugarea ţării pare să fi fost completă înainte ca regele Carol să fi întemeiat succesiv marile lui colonii religioase, cele opt episcopate: Minden, Selingstadt, Verden, Bremen, Munster, Hildesheim, Osnaburg şi Padeborn. Acestea, împreună cu multe mânăstiri bogat dotate, ca Hersfuld, au devenit centre deosebite de unde creştinismul şi civilizaţia s-au propagat în cercuri din ce în ce mai largi. Acestea erau atât © www.comori.org

231

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

aşezăminte militare cât şi religioase, ecleziasticii fiind numai străini. Şefii saxoni mai credincioşi şi mai de încredere, care păreau să se fi convertit în mod sincer la creştinism, au fost făcuţi conţi. Astfel, mărturisirea credinţei creştine era unicul test de loialitate...” “Carol cel Mare marchează istoria creştină, chiar mai mult decât prin subjugarea Germaniei faţă de evanghelie, prin organizarea completă, dacă nu chiar prin punerea bazelor, ierarhiei feudale în cea mai mare parte a Europei. Se poate spune că, în tot imperiul occidental, s-a stabilit, oarecum constituţional, această dublă aristocraţie ecleziastică şi civilă. Peste tot, clericii superiori şi nobilii erau, şi apoi, în mod similar, mai jos, pe diferite trepte ale societăţii, de acelaşi rang şi cu aceleaşi îndatoriri multiple, aveau autoritate uneori egală, altetori coordonată. Fiecare district îşi avea episcopul lui şi contele lui; diocezele şi comitatele ocupau, de cele mai multe ori, acelaşi teritoriu...” “Carol cel Mare nu era mai puţin darnic decât regii mai slabi în ceea ce priveşte imunităţile, drepturile şi darurile oferite bisericilor şi mânăstirilor. Împreună cu regina lui, Hidegard, el a înzestrat mânăstirea Sf. Martin de Tours cu pământuri în Italia. Darurile lui către Sf. Denis, Lorch, Fulda, Prum, şi mai ales Heresfuld, şi către multe alte abaţii italiene, se arată printre faptele domniei lui.” “Şi moşiile nu erau întotdeauna obţinute de la regi sau nobili, ci cei care erau administratori peste cei săraci îi şi jefuiau pe acei săraci. Chiar şi sub Carol cel Mare au existat plângeri împotriva uzurpării proprietăţilor de către episcopi şi stareţi, ca şi împotriva conţilor şi a altor laici. Ei îl obligau pe omul liber sărac să-şi vândă proprietatea sau îl forţau să slujească în armată, şi aceea în mod permanent, astfel încât el îşi lăsa pământul fără proprietar, având multe şanse să nu se mai întoarcă, sau îl lăsa în grija celor care rămâneau acasă în linişte, iar ei nu scăpau nici o ocazie de a lua pământul în stăpânire. Via nici unui Nabot nu putea scăpa avariţei lor mereu treze”. “În fieful lui, episcopul sau stareţul exercita toate drepturile unui stăpân feudal... Astfel, ierarhia, devenită o instituţie feudală, paralelă şi coordonată aristocraţiei feudale tempore, urmărea să se bucure, şi chiar se şi bucura demult, de puterea suzeranilor şi domnilor. Episcopii şi stareţii aveau privilegiile de a avea domenii inalienabile, şi, în acelaşi timp, au început, fie cu supărare, fie cu trufie, să refuze să achite plăţile de vasalitate, care erau semnificative pentru alte pământuri. În timpul domniei lui Carol cel Mare, această teorie a imunităţii spirituale era mai curând într-o adormire, sau încă nu era activă. Ea a fost apoi vestită cu îndrăzneală şi a avansat rapid în competiţia cu fiul său, Louis cel Pios. Atunci s-a afirmat de către ierarhia ecleziastică cum că orice proprietate dată bisericii, săracilor, sfinţilor, lui Dumnezeu Însuşi – aceasta era frazeologia folosită – era dată în mod absolut, irevocabil şi fără rezerve. Regele avea putere să perceapă taxe de la cavaleri, dar el nu avea nici o putere asupra proprietăţilor bisericii. Asemenea pretenţii erau neevlavioase şi un sacrilegiu care implica pierderea vieţii eterne. Clerul aparţinea unui alt domeniu, avea o altă cetăţenie şi era complet şi absolut independent de puterea civilă*”.

* Latin Christianity, vol. 2, p. 286 Sistemul ierarhic feudal De secole, papalitatea striga către fiecare monarh: “Dă şi iar dă, înzestrează-ne, înzestrează-ne şi binecuvântatul Petru îţi va da victorie asupra vrăjmaşilor tăi, prosperitate în lume şi pace alături de el în cer”. Şi acest strigăt a primit răspuns în cea mai mare parte favorabil la începutul secolului al nouălea. Extrasele de mai sus îi vor da cititorului o idee despre prada care i-a revenit clerului din victoriile lui Carol cel Mare în Germania. În principal din aceşti treizeci şi trei de ani de război sângeros s-a format sistemul ierarhic feudal. Nenumărate mii de oameni au fost măcelăriţi pentru a face loc episcopilor şi stareţilor – aristocraţia ecleziastică. Pe pământul cucerit au răsărit palate princiare ale acestor mari © www.comori.org

232

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

ecleziastici, temeliile lor fiind aşezate pe cruzime, nedreptate şi sânge. Deşi au trecut mai bine de o mie de ani de la moartea marelui patron al bisericii, palatele mai există încă şi sunt dese peste tot în Europa. Inima se strânge când gândim la originea acestor palate care se mărturiseau ale păcii, mai ales dacă avem în minte adevăratul caracter al evangheliei şi faptul că slujitorii lui Hristos trebuie întotdeauna să caute să arate duhul blând şi smerit al lui Isus. Sufletele şi nu proprietăţile oamenilor trebuie să fie obiectivul lor. “Nu caut ale voastre, ci pe voi” (2. Corinteni 13:2) trebuie să fie motto-ul lor, mergând nu pentru a lua lucruri de la naţiuni. Dar exemplul lui Hristos fusese uitat demult; biserica s-a scufundat la nivelul spiritual al lumii atunci când Constantin a unit-o cu statul. Aceasta a fost marea ei cădere, din care a rezultat dureroasa ei inconsistenţă. Iubirea lumii, dorul de putere absolută, şi de stăpânire universală a pus stăpânire pe ea cu totul. Înşelată de Satan, pe al cărui tron stă (Apocalipsa 2), nedreptatea neruşinată a cursului ei poate fi explicată numai prin puterea lui care orbeşte. În ochii ei, orice mijloace sunt justificabile pentru propăşirea scaunului episcopal de la Roma. Reflecţii asupra grijii Domnului faţă de ai săi Domnul avea, fără-ndoială, mulţi credincioşi ai Lui ascunşi, chiar şi în cele mai întunecate timpuri, ca în Tiatira. “Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni” (Apocalipsa 2:24-25). Numai un singur lucru trebuia să preocupe credinţa după stabilirea apostaziei: Mântuitorul înălţat, Omul în glorie. Şi tuturor celor care se preocupă cu aceasta le este dată promisiunea: “şi-i voi da steaua de dimineaţă”. Dar biserica mărturisitoare vizibilă, cea aliată cu statul, era coruptă până în străfunduri, sufundată, orbită şi împietrită în cea mai făţişă răutate, pentru că în scaunul Sf- Petru se găseau concentrate toate formele răului. Până şi războaiele religioase ale lui Carol cel Mare par nevinovate în comparaţie cu papa Adrian. Să ne reamintim faptul că Carol era un rege barbar, deşi probabil cel mai mare din istoria Europei după Alexandru şi Cezar, astfel încât este de înţeles că obiectivul lui era să-şi consolideze un mare imperiu, dar, în ceea ce priveşte lucrurile divine, el era ignorant şi superstiţios, deşi în mintea lui elementul religios era puternic. Papa s-a folosit de sentimentul lui religios făcându-l să creadă că o biserică puternică şi bogată va face statul să fie puternic şi bogat şi că, dacă este plăcut cerului şi va câştiga viaţa eternă, atunci unitatea armonioasă a bisericii cu statul trebuie să fie la baza tuturor planurilor lui pentru guvernare. El îl iubea personal pe Adrian, era gata să asculte chemarea lui şi să se supună sfaturilor lui şi a plâns când a auzit de moartea lui, care a avut loc la 26 decembrie 795, după un pontificat neobişnuit de lung, de peste douăzeci şi trei de ani. Se poate ca el să fi întrevăzut adevăratul obiectiv al papei dincolo de cea mai mare viclenie, dar, având multă încredere în sine, el a trecut peste aceste gânduri fără a avea sentimentele de neîncredere şi gelozie care s-ar fi născut la un caracter mai slab. Nu întâmplător, el a fost un bun prieten. Falsul papei Dar bunătatea lui Carol cel Mare nu a făcut altceva decât să stârnească şi mai mult lăcomia şi invidia preoţilor rapaci. Ei nu s-au mulţumit cu moşiile şi zeciuielile lor, ci au dorit să aibă o poziţie superioară seniorilor laici şi chiar să fie deasupra monarhului însuşi. Stimulaţi de succesele de mai înainte, ei au încercat, printr-un fals îndrăzneţ, să-şi atingă obiectivul ambiţiilor lor seculare. A fost produs pentru prima dată un titlu cu putere imperială, şi aceasta după aproape 450 de ani. Acel act de donaţie arăta că tot ceea ce Pepin sau Carol cel Mare dăduseră bisericii Romei era doar o rată a darului regal al “piosului împărat Constantin” către scaunul Sf. Petru. Cum principalul nostru obiectiv pentru această perioadă a istoriei bisericii este acela de a prezenta caracterul adevărat al sistemului papal, mijloacele prin care el a ajuns să aibă acestă influnţă şi putere © www.comori.org

233

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

deosebită, şi efectele secularizatoare ale alianţei dintre biserică şi stat, copiem scrisoarea papei prezentată de Greenwood. Cititorul va fi, fără-ndoială, surprins că vreun om cu oarecare pretenţii de respectabilitate – şi cu atât mai mult capul bisericii – ar fi putut produce un asemenea document pentru a câştiga şi mai multe teritorii şi mai multă putere. Dar trebuie să ne amintim că Tiatira era caracterizată de “adâncimile lui Satan”, şi aşa a fost papalitatea de la prima ei suflare şi aşa trebuie să fie până îşi va da duhul. Apocalipsa 17; 18 descriu caracterul ei şi sfârşitul ei. “Având în vedere,” spunea papa Adrian, “că în zilele binecuvântatului pontif Silvestru, acel prea evlavios împărat, prin această donaţie, a înălţat şi a lărgit sfânta biserică catolică şi apostolică a Romei, dându-i putere supremă asupra întregii regiuni a vestului, te rugăm deci, ca în această zi fericită, această sfântă biserică să sară de bucurie şi să fie înălţată şi mai mult, pentru ca toţi cei care vor auzi de aceasta să exclame «Dumnezeu să-l ocrotească pe rege şi să ne asculte în ziua în care Îl vom chema» Pentru că, iată, în acele zile s-a ridicat Constantin, împăratul creştin prin care Dumnezeu s-a angajat să dea toate lucrurile preasfintei sale biserici, bisericii binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor. Toate acestea, împreună cu multe alte teritorii, pe care diferiţi împăraţi, patricieni şi oameni temători de Dumnezeu leau dat binecuvântatului Petru şi sfintei biserici romane apostolice a lui Dumenzeu, pentru sufletul lor şi pentru iertarea pacatelor, ţinuturi din Toscana, Spoleto, Beneventum, Corsica, Savona – teritorii care au fost luate de neamul neevlavios al lombarzilor, fă ca toate acestea să fie restituite, potrivit cu felul în care ai dat numeroase daruri, pentru care actele sunt păstrate în arhivele noastre de la Lateran. În acest scop i-am îndrumat pe trimişii noştri să-ţi prezinte acele acte pentru ca să fii satisfăcut, şi, în virtutea lor, îţi cerem să porunceşti restituirea completă în mâinile noastre a patrimoniului Sf. Petru, pentru ca, prin această conformare a ta, sfânta biserică a lui Dumnezeu să fie pusă în posesia deplină şi netulburată a drepturilor ei, astfel încât prinţul apostolilor însuşi să mijlocească înaintea tronului Celui Atotputernic pentru ca să ai viaţă lungă şi reuşită în orice întreprindere”. Ignoranţa şi credulitatea vremii Atât de mare era ignoranţa şi credulitatea în acel timp încât cele mai absurde născociri erau primite cu mult respect de toate clasele sociale. Preoţii vicleni ştiau cum să-şi mascheze cele mai mari falsuri sub aparenţa celei mai mari evlavii pentru a orbi atât poporul, cât şi pe rege. Potrivit unei legende, Constantin fusese vindecat de lepră de către papa Silvestru, şi împăratul a fost atât de recunoscător încât i-a cedat papei suveranitatea deplină şi perpetuă asupra Romei, Italiei şi a provinciilor din vest şi s-a hotărât să-şi întemeieze o nouă capitală în est. Obiectivul lui Adrian când a falsificat un asemenea act şi a scris acea scrisoare a fost, fără-ndoială, acela de a-l influenţa pe Carol cel Mare să imite presupusa dărnicie a marelui său predecesor. Dacă el îi punea pe papi în posesia aşa zisei donaţii a lui Constantin, el acţiona numai ca executorul lui Constantin, iar, dacă dorea să fie un binefăcător spontan al bisericii, atunci trebuia să depăşească limitele darului original. Dar încă nu am evaluat mărimea acesti fals. El dorea să arate că, pe parcursul secolelor, împăraţi greci erau vinovaţi de uzurpare, ei furând patrimoniul Sf. Petru, iar papii aveau tot dreptul săşi însuşească acele teritorii şi să se revolte împotriva autorităţii lor, iar darurile lui Pepin şi Carol cel Mare nu erau mai mult decât restituirea unei părţi din ceea ce i se cuvenea de drept ca proprietate scaunului Sf. Petru, iar el, Carol cel Mare, trebuie să se considere dator lui Dumnezeu şi bisericii Lui, cât timp mai rămânea ceva neplătit din acea datorie. Acestea erau efectele documentului, atât de adecvate scopului lui Adrian în acel timp; dar, deşi i-a adus mari avantaje papalităţii, atât pe moment cât şi mai târziu, falsul a fost demascat demult. Odată cu revederea scrisorilor şi cu câştigarea libertăţii, decretul fictiv a fost condamnat împreună cu Decretele false – cel mai îndrăzneţ şi mai elaborat din acele fraude evlavioase. Vorbind despre Decrete, Milman observă: “Ele sunt în prezent abandonate de toţi şi nici un glas nu se ridică în favoarea lor, ci aceia care nu pot suprima regretele că au fost demascate nu pot face mai mult decât să încerce sa minimalizeze vinovăţia falsificatorului, să pună la-ndoială sau să micşoreze influenţa pe care ele au avut-o la vremea © www.comori.org

234

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

lor şi în istoria ulterioară a creştinătăţii*”.

* Milman, vol. 2, p. 375; Greenwood, cartea 6, cap. 3, p. 82 Fundaţiile edificiului papalităţii Acestea sunt, vai! fundaţiile marelui edificiu papal. Am întâmpinat unele greutăţi în cercetarea modului în care au fost ele aşezate, dar nu ne-am înşelat. Dacă ar fi să caracterizăm individual pietrele de temelie, putem să spunem că ele sunt cele mai extraordinare pretenţii, cea mai ofensatoare aroganţă, cele mai flagrante falsuri, cele mai deschise şi sfidătoare idolatrii, cea mai fără scrupule însuşire prin furt a unor proprietăţi, cel mai neînduplecat spirit de persecuţie, iar despre piatra din vârf se poate spune că ea este cea mai mare dorinţă de suveranitate temporă. Şi ce găsim dacă cercetăm interiorul casei? Este plin de blasfemii, de cele mai rele corupţii şi concentrează toate atracţiile carnale (Apocalipsa 18:12-13). Aspectele esenţiale ale creştinsimului, fie au fost corupte, fie respinse, cum ar fi: jertfa, slujirea şi preoţia. Liturghia a fost pusă în locul lucrării desăvârşite a lui Hristos; învăţătura dogmatică a bisericii în locul slujbei Duhului Sfânt; şi marele sistem al preoţiei, sau, mai curând, meşteşugul preoţesc, în locul preoţiei comune a tuturor credincioşilor, ba chiar în locul preoţiei lui Hristos Însuşi. Masa Domnului a fost treptat schimbată de la simpla amintire a iubirii Lui şi memorialul morţii Sale, ajungându-se la ideea de jertfă. Multe superstiţii se practicau în legătură cu pâinea sfinţită sau anafora. Se spunea că acel sacrificiu avea valoare pentru morţi la fel ca şi pentru cei vii, de unde practica de a o da morţilor, îngropând-o împreună cu ei. Învăţătura distrugătoare pentru suflet despre purgatoriu, care a fost confirmată de Grigore cel Mare, se răspândise mult. S-ar părea că ea a prins rădăcini în biserica engleză înainte de secolul al nouălea. Dar înşelăciunea este evidentă, deoarece nu există purgatoriu datorită sângelui lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum spune apostolul Ioan: “Sângele lui Isus Hristos, Fiul său, ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:7). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că puterea curăţitoare a sângelui lui Isus, Fiul Său, nu cunoaşte limite şi toţi cei care au credinţă în acel sânge sunt “mai albi ca zăpada”, în totul potriviţi pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Doctrina purgatoriului loveşte la temelie adevărul şi a devenit un instrument puternic în mâinile preoţilor pentru a stoarce bani de la cei pe moarte şi pentru a asigura bisericii mari moşteniri, aproape totul fiind făcut în acest scop josnic. Adevărul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos, caracterul bisericii, sufletele şi trupurile oamenilor au fost toate sacrificate pentru înălţarea scaunului episcopal al Romei şi pentru înălţarea clerului subordonat sistemului papal. Viaţa neevlavioasă a celor cărora li se încredinţase guvernarea bisericii şi grija faţă de sufletele oamenilor este subiectul unor amare reproşuri pe care le face orice istoric cinstit, atât din acel timp ca şi din zilele noastre. Poate că este bine să introducem şi o relatare fidelă – Mosheim – ca martor şi confirmare pentru ceea ce am spus cu privire la această perioadă. Rezumatul lui Mosheim “În est, planurile sinistre, ranchiuna, conflictele şi gelozia erau predominante peste tot. La Constantinopole, sau Noua Romă, cei înălţaţi în scaunul patriarhal erau favoriţi ai curţii, şi, când pierdeau acea favoare, un decret al împăratului îi da jos din acea poziţie înaltă. În vest, episcopii erau pe la curţile prinţilor şi se bucurau de toate plăcerile, în timp ce clerul de rang inferior şi călugării erau senzuali şi, prin cele mai grosolane vicii, corupeau poporul la care erau trimişi pentru a-l reforma. În multe locuri, ignoranţa clerului era atât de mare încât puţini dintre ei ştiau să citească şi să scrie. De aceea, oricând era să fie scrisă o scrisoare, sau trebuia să fie scris ceva important, se făcea de obicei apel la unul care se spunea că ar fi avut abilităţi în asemenea chestiuni...”

© www.comori.org

235

Istoria Bisericii

Capitolul 16. Firul de argint al harului

“Episcopii şi conducătorii mânăstirilor aveau vaste proprietăţi şi arendau pământ. De aceea, când era un război, ei erau chemaţi personal în tabăra militară şi erau însoţiţi de un număr de soldaţi pe care trebuia să-i ofere suveranului lor. Regii şi prinţii, pentru a-şi răsplăti slujitorii şi soldaţii pentru serviciile aduse, luau proprietăţile consacrate pentru a le da în dar. Ca urmare, preoţii şi călugării care înainte se întreţineau din acele proprietăţi, căutau să-şi asigure existenţa comiţând tot felul de crime şi excrocherii”. “Puţini dintre aceia care s-au ridicat în acea perioadă în posturi înalte în biserică puteau fi lăudaţi pentru înţelepciune, învăţătură, virtute şi capacităţi potrivite pentru un episcop. Cea mai mare parte a lor, prin numeroasele lor vicii, şi toţi prin aroganţa lor şi setea lor de putere, au lăsat triste amintiri. De la Leon alIV-lea, care a murit în anul 855 şi Benedict al-III-lea, se spune că o femeie care şi-a ascuns sexul şi şi-a luat numele Ioan, şi-a deschis calea către tronul pontifical prin învăţătura şi geniul ei şi a guvernat biserica pentru un timp. Ea este în general numită Papesa Ioana. În cele cinci secole care au urmat, martorii acestui eveniment extraordinar sunt nenumăraţi şi nici unul înainte de reforma lui Luther nu a privit acest lucru ca fiind incredibil sau ruşinor pentru biserică”. “Toţi sunt de acord că, în acele zile întunecate, starea creştinătăţii era peste tot deplorabilă; nu numai din cauza uimitoarei ignoranţe, mama superstiţiei şi decăderii morale, ci şi din alte cauze... Ordinul sacru, atât în est cât şi în vest, era compus în general din oameni analfabeţi, proşti şi care nu cunoşteau nimic cu privire la religie... Ce erau pontifii greci ne arată bine chiar şi numai exemplul lui Teofilact, care, după cum mărturisesc istorici credibili, făcea comerţ cu toate lucrurile sfinte şi nu-i păsa decât de câinii şi de caii lui. Dar, deşi patriarhii greci erau oameni nevrednici, totuşi ei aveau mai multă demnitate şi virtute decât pontifii romani. Istoria episcopilor romani în acel secol este o istorie nu a oamenilor, ci a monştrilor, o istorie a celor mai mari atrocităţi, viclenii şi crime, după cum recunosc cei mai buni scriitori, cu excepţia celor care pledează pentru autoritatea pontificală”. “Atât grecii cât şi latinii considerau că esenţa religiei este închinarea la imagini, cinstirea sfinţilor răposaţi, căutarea şi păstrarea relicvelor şi îmbogăţirea preoţilor şi călugărilor. Abia de îndrăznea cineva să se apropie de Dumnezeu înainte să fi dat toată atenţia imaginilor şi sfinţilor. Toată lumea era nebună căutând să obţină acele relicve*”.

* Mosheim – History, vol. 3, p 184 şi 272 Deocamdată, nu credem că ar mai fi ceva de spus cu privire la natura – rădăcina şi ramura – sistemului papal. Prin gura a trei martori competenţi a fost confirmat tot ceea ce am spus cu privire la Roma, de la începutul perioadei Tiatira. Şi nu am spus nici măcar jumătate, mai ales cu privire la imoralitate. Nu am putea transcrie pe paginile noastre desfrânarea preoţilor şi călugărilor. Unii consideră că papalitatea a căzut în cea mai adâncă degradare în secolele al nouălea şi al zecelea. Timp de mai mulţi ani, de tiara papală au dispus infama Teodora şi cele două fiice ale ei, Marozia şi Teodora. Aşa a fost puterea lor şi influenţa rea pe care au avut-o prin viaţa lor imorală încât au pus pe cine au vrut ele în scaunul Sf. Petru – oameni răi, asemenea lor. Paginile noastre ar fi pângărite dacă ar fi să redăm imoralităţile lor neruşinate. Aşa a fost succesiunea papală. Este cert că Izabela a fost reprezentată de aceste femei şi prin influenţa pe care au avut-o ele asupra papilor şi a cetăţii Romei. Dar, vai! Izabela, cu toate asocierile ei, stricăciunile, tiraniile şi idolatriile ei, cu folosirea sabiei civile, a fost prea fidel reprezentată de papalitate chiar de la întemeierea ei.

© www.comori.org

236

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

Capitolul 17. Propagarea creştinismului Secolul al nouălea Este o adevărată uşurare, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor să ne depărtăm de lucrurile pângărite de Roma pentru a urmări firul de argint al harului mântuitor al lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei şi dăruirea multora dintre slujitorii Lui. Totuşi, nu trebuie să ne aşteptăm la prea mult despre Hristos sau la ceea ce este o evanghelie clară în mărturia misionarilor din acea perioadă. Trebuie să privim starea generală a Europei în secolul al nouălea, în comparaţie cu secolul al nouăsprezecelea, pentru ca inimile noastre să se înalţe către Dumnezeu cu mulţumire pentru acea zi a lucrurilor mici. Preferinţa scrierilor unor oameni în detrimentul scripturilor era deja un obicei, cel puţin oriunde a predominat influenţa Romei. Paulicienii, şi probabil şi alţii care s-au despărţit de comuniunea Romei, au susţinut autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, dar misionarii romani erau instruiţi şi obligaţi să ţină la hotărârile Părinţilor. Se făcea mereu apel la canoanele consiliilor şi scrierile marilor învăţători, astfel încât Cartea Sacră era complet neglijată. Cu mult înainte de acea perioadă, Cuvântul lui Dumnezeu începuse să fie tratat ca obscur, încurcat şi nepotrivit să fie citit de publicul larg, şi aşa este considerat de catolici de atunci şi până azi. Şi totuşi, Dumnezeu este deasupra tuturor şi schimbă toate spre gloria Lui, pentru răspândirea creştinismului şi mântuirea păcătoşilor. “Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel care va veni la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37). Revigorarea educaţiei Deşi ambiţia sângeroasă şi viaţa destrăbălată a lui Carol cel Mare ne împiedică să credem că el şi-ar fi însuşit vreun principiu creştin autentic, totuşi este corect să recunoaştem că el a fost folosit de Dumnezeu pentru dezvoltarea educaţiei în ţara lui şi pentru răspândirea peste hotare a creştinismului. S-au construit şcoli, au fost întemeiate universităţi, au fost aduşi învăţaţi din Italia, Anglia şi Irlanda pentru ridicarea nivelului moral, religios şi intelectual al supuşilor săi. Spre sfârşitul lungii sale domnii, la reşedinţa lui regală de la Aix-la-Chapelle, el era înconjurat de literaţi din toate ţările. Învăţaţii, grămăticii şi filozofii vremii erau bineveniţi în sala mare de audienţe. Dar, cel mai de seamă dintre aceştia era compatriotul nostru, călugărul anglo-saxon Alcuin, născut în Northumbria, şi tutore al familiei imperiale. Alcuin era cel mai important, atât pentru învăţătura lui, cât şi pentru lucrările lui ca învăţător al francilor. Dar şi mai important este faptul că el pare să fi avut câteva gânduri corecte despre creştinism. Deseori el l-a mustrat pe împărat pentru impunerea zeciuielilor asupra saxonilor nou-convertiţi şi pentru administrarea nediscriminatorie a botezului. “Întâi trebuie dată învăţătura”, spunea el, “cu privire la principiile de bază ale doctrinei şi practicii creştine, şi apoi trebuie să vină sacramentul. Botezul poate fi impus prin forţă, dar credinţa nu. Botezul primit fără credinţă sau fără înţelegerea raţională de către persoană este la fel de nefolositoare ca spălarea trupului*”.

* Robertson, vol. 2, p. 131 Cât ne înviorează duhul şi cât suntem de mulţumitori găsind o asemenea purtare cinstită faţă de marele împărat! Aceasta ne arată că Domnul a avut martorii Lui în orice vreme şi în orice loc. Să sperăm că el a fost folosit de Domnul pentru răspândirea adevărului şi a binecuvântării în acele cercuri înalte. © www.comori.org

237

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

Se apropia sfârşitul marelui Carol. Deşi se înconjurase cu literatură, muzică şi tot ce poate fi plăcut şi satisface fiecare gust şi pasiune a lui, şi deşi, se spune, anticamerele lui erau pline de monarhi căzuţi ai teritoriilor cucerite, care aşteptau favorurile lui sau căutau să le fie restituite domeniile ce li se cuveneau, el a trebuit să primeascăm acea lovitură cereia nimeni nu I se poate împotrivi. El a murit la 28 ianuarie 1814, la vârsta înaintată de şaptezeci şi doi de ani, după o lungă domnie de patruzeci şi trei de ani. El l-a numit succesor pe fiul său, Louis. Ludovic cel Pios Nu avem îndoieli că Ludovic (Louis), supranumit cel Pios, era un creştin sincer şi smerit. Nicicând nu a fost vreun om într-o poziţie mai nepotrivită decât blândul Ludovic atunci când imperiul i-a căzut în mâini. El a trăit până în anul 840, iar viaţa lui este una dintre cele mai impresionante, tragice şi vrednice de milă din analele regilor. Când şi-a făcut cunoscute principiile lui de guvernare a avut loc un fel de răzvrătire universală. El era mult prea blând şi scrupulor pentru soldaţii lui şi mult prea evlavios pentru clerul lui. Le-a interzis episcopilor lui să poarte sabie şi arme sau pinteni sclipitori la călcâie. Călugării şi călugăriţele au găsit în el un al doilea Sf. Benedict. Imoralitatea de la curtea tatălui său a dispărut rapid din incinta sacră a palatului său, dar el a fost mult prea blând în a-şi disciplina fiii. După cum ne putem uşor imagina, o asemenea evlavie a fost riduculizată şi nu a putut fi suportată mult timp. El a fost părăsit de soldaţii lui, a căror avere creştea din prada de la adversari; fiii lui, Pepin, Louis şi Lothaire, s-au ridicat în mai multe ori cu arme împotriva lui. Clerul, care s-ar fi cuvenit ca, în zilele de necaz, să-l înconjoare cu simpatie pe monarhul căzut, s-au folosit de ocazie pentru a-şi arăta puterea băgându-l în adâncul unei mânăstiri, şi, pentru a da o aparenţă de justiţie actului lor, l-au obligat să mărturisească nişte păcate de care nu se făcuse nicidecum vinovat. Clerul a luat partea lui Lothaire, fiul răzvrătit, om deosebit de crud, care însă se temea de pedeapsă şi nu i-a luat viaţa tatălui său, ci, împreună, au hotărât să-l degradeze civil şi ecleziastic pe rege pentru ca să nu-şi mai poată exercita autoritatea regală. El a fost obligat la penitenţă publică pentru nişte presupuse crime; a fost obligat să dezbrace armura şi hainele regale şi să le lase la altarul Sf. Sebastian şi să îmbrace haina neagră de călugăr*.

* Pentru detalii, vedeţi Milman – Latin Christianity, vol. 2s Dar mândria nobililor lui a fost insultată de această afişare a aroganţei ecleziastice şi poporul a plâns soarta bunului şi blândului împărat. Reacţia a fost inevitabilă: indignat de cum fusese tratat regele, poporul a cerut restaurarea lui. A fost scos din mânăstire, îmbrăcat din nou şi reinvestit, dar numai pentru ca să aibă parte de o şi mai mare umilinţă. În cele din urmă, el a fost salvat prin mâna providenţei divine de purtarea anormală a fiilor săi şi de persecuţia nemiloasă a clerului, care urmărea doar să-şi etaleze şi să-şi consolideze propria putere. Purtând un crucifix presat pe piept, cu ochii spre cer şi iertându-l pe fiul său, Ludovic, care era atunci cu armele împotriva lui, el a părăsit această viaţă pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine (Filipeni 1:23). Convertirea naţiunilor din nord Răspândirea evangheliei spre extremităţile nordice ale Europei în timpul secolelor al nouălea şi al zecelea a fost atât de detaliată în istoriile generale încât nu vom face altceva decât să numim principalele locuri şi protagoniştii implicaţi în lucrarea bună. Şi ne bucurăm să putem urmări calea acelor misionari care s-au lepădat de sine şi au mers până în inima regatului lui Satan, unde de secole el domnea netulburat. Am văzut deja cum sabia lui Carol cel Mare a deschis calea către frislandezi, saxoni, huni şi alte triburi. În prima parte a domniei fiului său, Ludovic, evanghelia le-a fost prezentată danezilor şi suedezilor. Disputele pentru tronul Danemarcei între Harold şi Godfrid l-au determinat pe Harold să caute protecţia © www.comori.org

238

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

lui Ludovic. Împăratul evlavios a gândit că aceea era o bună ocazie pentru a introduce creştinismul printre danezi. El i-a promis deci ajutor lui Harold cu condiţia ca el să îmbrăţişeze creştinismul şi să primească predicatori în ţara lui. Regele a acceptat condiţiile şi a fost botezat la Mentz, în anul 826, împreună cu regina lui şi cu o numeroasă suită. Ludovic a fost naş pentru Harold, împărăteasa pentru regină, iar Lothaire pentru fiul lui, iar pentru membrii suitei regale au fost naşi de ranguri adecvate. Astfel creştinat, potrivit cu gândirea din acel timp, el s-a întors acasă vorbind cu învăţătorii creştini. În eventualitatea că Harold nu şi-ar fi recâştigat regatul, Ludovic i-a dat o moşie în Friesland. Ansgarius şi Auberg, cei doi călugări francezi care i-au însoţit, au lucrat cu mult zel şi succes, dar Auberg, un călugăr dintr-o familie nobilă a murit în doi ani angajat în lucrarea misionară. Neobositul Ansgarius, la moartea tovarăşului său de lucru, a mers în Suedia. Acolo a fost la fel de fericit în lucrare şi avut la fel de mult succes. În anul 831, Ludovic i-a răsplătit marile lucrări făcându-l episcop al Hamburgului şi al nordului. Deseori el a avut de întâmpinat multă împotrivire, dar de obicei i-a dezarmat pe persecutori prin bunătatea lui şi purtarea lui dreaptă. El a trăit până în anul 865 şi a lucrat printre danezi, cimbrii şi suedezi. Slavii primesc evanghelia În acel timp s-au făcut unele eforturi pentru convertirea ruşilor, ungurilor, etc., dar lucrarea evangheliei nu pare să fi progresat în acele locuri până la cucerirea Boemiei de către Otto, în anul 950, sau, mai curând, până la căsătoria lui Vladimir, prinţul ruşilor, cu Ana, sora lui Vasile, împăratul grec. El a îmbrăţişat credinţa reginei sale şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, iar supuşii lui i-au urmat credinţa. Şi convertirea ducelui Poloniei se datorează influenţei unei regine creştine. În acele zile, credinţa prinţului devenea regula pentru poporul lui, atât în ce priveşte credinţa cât şi în practică, şi, în general, credinţa reginei devenea regula pentru rege. De aici influenţa soţiei în sens bun sau în sens rău. Se poate să fi observat aceasta din zilele Clotildei şi ale lui Clovis. “Este o ciudată uniformitate,” spune Milman, “în instrumentele folosite pentru convertirea barbarilor. O femeie cu rang înalt şi cu influenţă, un călugăr zelos şi o calamitate care se abătea asupra poporului, şi imediat ce convergeau aceşti trei agenţi, ţara păgână se deschidea pentru creştinism”. Bulgaria. Despre cum a fost introdus creştinismul în Bulgaria am spus în relatarea despre paulicieni. Bulgarii erau un popor barbar şi sălbatic. După huni, bulgarii erau cei mai groaznici invadatori ai Europei. Sora lui Bogoris, regele lor, a fost luată captivă de greci în copilăria ei şi a fost educată la Constantinopole în credinţa creştină. După ce a fost răscumpărată şi s-a întors acasă, ea a fost mult afectată de obiceiurile idolatre ale fratelui ei şi ale poporului său. S-ar părea că ea era o creştină serioasă, dar toate apelurile ei în favoarea creştinismului au părut inutile până ce o foamete şi o ciumă au făcut ravagii în Bulgaria. Regele a fost, în cele din urmă, convins să se roage dumnezeului creştinilor. Domnul, în marea Lui îndurare, a oprit ciuma. Bogoris a recunoscut puterea Dumnezeului creştinilor şi a acceptat să permită misionarilor să vestească poporului evanghelia. Metodi şi Chiril, doi călugări greci, s-au remarcat prin zelul şi învăţătura lor, învăţându-i pe bulgari adevărurile şi binecuvântările evangheliei lui Hristos. Regele a fost botezat, iar poporul lui i-a urmat exemplul. Se spune că regele i-a trimis papei Nicolae I o sută şase întrebări cu privire la chestiuni de disciplină ecleziastică, ceremonii şi obiceiuri. Se spune că răspunsurile au fost întocmite pentru a fi discrete şi potrivite pentru a minimaliza ferocitatea acelei naţiuni sălbatice. Din Bulgaria, zeloşii misionari au vizitat multe triburi slave şi au pătruns în regiuni de barbarie pură, unde dialectele lor nu aveau nici o scriere. Aceşti oameni devotaţi au învăţat limba ţării şi le-au predicat evangehelia în propria lor limbă. Acela a fost un lucru nou în acel timp, dar creştinismul ceresc aduce cu sine multe daruri de preţ. Practica obişnuită a vremii era aceea de a predica şi a da învăţătură în limbile ecleziastice – greacă şi latină. S-au făcut plângeri către papă cu privire la noutatea închinării într-o limbă © www.comori.org

239

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

barbară, dar scrupulele pontifului au fost biruite de motivele misionarilor. Cu toate acestea, controversa a reapărut în epocile care au urmat, din vreme ce unii considerau, din prostie, că ţinerea slujbelor într-o limbă barbară ar fi o desacralizare a slujbelor bisericii. Se spune că Chiril a inventat un alfabet şi a învăţat scrierea pe acel popor necultivat. El a tradus in dialectul moravilor liturghia şi unele cărţi ale Bibliei. Oare cine poate spune ce efecte va fi avut lucrarea lui Chiril până în zilele noastre? Regele Moraviei a fost botezat, şi, ca de obicei în acel timp, supuşii lui i-au urmat exemplul. Provincia Dalmaţiei si multe altele, care până atunci fusesera într-un întuneric gros, au primit evanghelia în secolul al nouălea şi al zecelea. Cursul râului vieţii Ce bine că Domnul, Capul bisericii, a trimis din sanctuar apele Sale vii în multe ţări îndepărtate atunci când Roma, centru creştinătăţii, era o baltă stătută şi stricată. Chiar în acel timp, Baronius, renumit analist al bisericii romane, care era un binecunoscut partizan al scaunului de la Roma, striga: “Cât de schimonosită şi de groaznic deformată era faţa Romei! Sfântul Scaun căzuse sub tirania a două femei cu viaţa în neorânduială, care puneau episcopi după toanele lor, şi (mi-e groază s-o spun), şi-au pus curtezanii lor pe scaunul Sf. Petru” etc. Cu privire la aceeaşi perioadă, Arnold, episcopul de Orleans, exclama: “Nenorocită Romă! Odinioară aveai atâţi mari luminători glorioşi pentru înaintaşii noştri, şi în ce întuneric ai căzut devenind infamă pentru toate secolele viitoare*”.

* Du Pin, vol. 2, p. 156 În timp ce aceasta era starea Romei, a Izabelei, corupătoarea cea mai mare, râul dătător de viaţă eternă de la Mântuitorul înălţat curgea liber la marginile imperiului. Multe naţiuni şi triburi şi limbi au primit evanghelia cu multele binecuvântări care o însoţesc. Fără-ndoială, ea a fost însoţită de multe superstiţii, dar acelora le-a fost făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi numele lui Isus, iar Duhul poate face minuni cu acel Nume nespus de binecuvântat şi cu Cuvântul cel mai scump. Mântuitorul a fost predicat, iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Hristos par să fi fost vestite însoţite de ungerea divină care a dus la convingerea barbarilor neciopliţi. Oare Pavel nu ar fi spus în asemenea cazuri: “mă bucur în toate acestea, da, mă bucur” (Filipeni 1:18). Anglia, Scoţia şi Irlanda Înainte de a încheia scurta noastră trecere în revistă a lucrărilor Domnului în acel timp, vom remarca câteva nume care spun despre starea lucrurilor la noi în ţară. Nu este nevoie să mai spunem despre gloria domniei lui Alfred. Unii istorici consideră că el a fost aproape suveranul perfect. Oricum, putem spune că el a fost un rege creştin adevărat şi a fost o binecuvântare atât pentru biserică cât şi pentru lume. Războiul lui victorios împotriva danezilor, faptul că a salvat Anglia de o reîntoarcere la barbarie, modul în care a încurajat învăţătura şi pe oamenii învăţaţi, numeroasele lui lucrări personale şi credinţa lui sunt binecunoscute în istoria engleză. El i-a urmat la tron tatălui său în anul 871, când era în vârstă de douăzeci de ani, şi a domanit treizeci de ani. Astfel, secolul al nouălea, care a început cu zilele măreţe ale lui Carol cel Mare, s-a încheiat cu zilele şi mai glorioase ale lui Alfred, probabil numele cel mai onorat din istoria medievală. Clement, un ecleziastic evlavios al bisericii scoţiene, a apărut în Europa centrală pe la mijlocul secolului al optulea ca predicator al învăţăturilor evanghelice. Istoria ne spune despre el că era un apărător îndrăzneţ şi neînfricat al Cuvântului lui Dumnezeu, opus lui Bonifaciu, care lupta pentru autoritatea tradiţiei şi hotărârilor consiliilor. Dacă îi privim pe aceştia doi ca misionari şi reprezentanţi a două © www.comori.org

240

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

sisteme – unul reprezentant al marii organizaţii omeneşti a Romei, iar celălalt al creştinătăţii spirituale din Scoţia - aceasta poate arunca o oarecare lumină asupra stării creştinătăţii şi a istoriei bisericii. Alarmat de îndrăzneala lui Clement, Bonifaciu, arhiepiscopul bisericilor germane, a luat asupra sa sarcina sa i se opună. El a pus înaintea scoţianului legile bisericii romei, hotărârile diferitelor consilii şi scrierile celor mai iluştri părinţi ai bisericii latine. Clement i-a răspuns că nici o lege a bisericii, nici o decizie a vreunui consiliu şi nici vreo scriere a părinţilor care este contrară Sfintelor Scripturi nu are autoritate asupra creştinilor. Bonifaciu a făcut apel la unitatea invincibilă a bisericii catolice cu Papa, episcopii şi preoţii ei ş.a.m.d., dar adversarul lui a susţinut că mireasa lui Isus Hristos este numai acolo unde locuieşte Duhul Sfânt. Bonifaciu a rămas incurcat. Cum nu a reuşit prin mijloace corecte, a trebuit să recurgă la cele necinstite. Clement a fost condamnat ca eretic de un consiliu întrunit la Soissons în martie 744, după care a fost trimis sub pază la Roma. Nu conoaştem istoria ulterioară a lui Clement, dar este uşor să ne închipuim care trebuie să fi fost soarta lui. Unii spun că Clement ar fi avut nişte idei ciudate cu privire la coborârea Domnului nostru în locuinţa morţilor, cu privire la căsătorie şi predestinare, dar nu putem avea mare încredere în declaraţiile inamicilor lui. La judecata lui, Bonifaciu s-a prezentat şi ca adversar, şi-ca acuzator şi ca judecător. Să sperăm, mai curând, că Clement va fi fost un adevărat reprezentant al vechii credinţe a ţării lui. Totuşi nu trebuie să ne închipuim că Clement a fost singurul care s-a opus misionarilor Romei în acea perioadă. Nişte scoţieini care se numeau episcopi au fost condamnaţi de un consiliu la Chalons în anul 813. Cum formele clericale luaseră locul cuvântului lui Dumnezeu, cei luminaţi şi credincioşi erau condamnaţi ca eretici. John Scot Erigena, de origine din Irlanda, a trăit mai mult în Franţa, la curtea regelui Carol cel Chel. Hallam spune despre el că, in sens literar şi filozofic, era cel mai remarcabil om în acel ev întunecat. Dar el era mai mult filozof decât teolog, deşi a scris mult pe teme religioase şi pare să fi aparţinut unui ordin clerical. El studiase părinţii bisericii de la început şi filozofia platonică şi era prea înclinat spre a favoriza raţiunea umană chiar atunci când era vorba de primirea adevărului divin. Totuşi, potrivit cu d’Aubigne, în inima lui era o evlavie autentică. “Doamne Isuse,” a exclamat el, “nu-ti cer nici o altă fericire decât aceea de a înţelege, fără a amesteca cu teorii înşelătoare, Cuvântul Tău inspirat, prin Duhul Sfânt! AratăTe acelora care Te caută numai pe Tine”. Se presupune că el a murit prin anul 852. Teologii irlandezi din secolul al optulea preţuiau atât de mult învăţătura încât Carol cel Mare a invitat la curtea lui literaţi mai ales din Irlanda. Până în vremea lui Henry al-II-lea, regele Angliei, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa de Roma şi să se menţină ca o ramură vie şi activă a bisericii lui Hristos, care nu recunoaşte un cap al ei pe pământ. Dar se pare că, după acea perioadă, biserica Irlandeză originală, cu reputaţia ei, a dispărut complet. Nordicii Dacă nu ar fi să credem că aceşti vrăjmaşi puternici ai creştinătăţii – nordicii sau piraţii din nord – au fost instrumente folosite de Dumnezeu pentru a pedepsi biserica apostată a Romei, atunci nu i-am fi introdus în această scriere, dar, din vreme ce s-ar părea că ei nu sunt altceva decât judecata lui Dummnezeu împotriva caracterului din ce în ce mai lumesc al preoţimii catolice, vom vorbi despre ei pe scurt. La început ei au venit de pe ţărmurile Balticii, din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Ei erau, probabil, un amestec de goţi, danezi, norvegieni, suedezi şi frizieni. Deşi erau din atîtea triburi diferite, toţi împreună urmăreau ca principal obiectiv jaful şi măcelul. Regi şi căpeteniile lor erau piraţi experimentaţi, dintre cei mai îndrăzneţi care au invadat vreodată ţărmurile creştinătăţii occidentale. Ei înaintau cu bărcile lor uşoare cât puteau de mult în susul râurilor dând foc, ucigând şi jefuind pe oriunde treceau. © www.comori.org

241

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

“De pe ţărmurile Balticii,” spune Milman, “de la insulele scandinave, din golfuri şi lacuri, flotele lor mergeau oriunde le duceau curenţii şi furtunile. În bărcile lor prost constuite ei păreau a sfida cea mai urâtă vreme şi a fi capabili să debarce pe cele mai inaccesibile coaste, şi să-şi croiască drum pe cele mai puţin adânci râuri. De atacurile prin surprindere ale acelor sălbatici nimic nu era în siguranţă, nici chiar în inima ţării”. Ei au fost numiţi “arabii mării”, dar, spre deosebire de mahomedani, ei nu purtau un război religios, ci erau păgâni feroci, iar zeii lor erau ca şi ei – războinici şi piraţi. Obiectivul lor era jaful şi nu propagarea credinţei. Castelul sau mânăstirea, stăpânul nobil sau episcopul sau călugărul, toţi erau pentru ei surse de pradă. Cel mai mult au suferit domeniile religioase, mai ales cele din Franţa. Bogăţiile şi poziţiile neapărate ale mânăstirilor au făcut ca acestea să fie principalele obiective ale atacurilor lor. Venise ziua răsplătirii: mâna lui Dumnezeu era aspră împotriva acelora care se numeau popor al Lui şi mânia Lui se aprinsese. Biserica a avut atunci să plătească mult pentru măreţia şi gloria ei lumească. De secole ea avusese ambiţia de a fi mare în lume, iar Carol cel Mare o ridicase la mari bogăţii şi onoruri lumeşti. Dar abia se aşezasera ei în acele poziţii, că invaziile barbare au început să pustiască imperiul lor şi să distrugă edificiile lor religioase. Cu cât era abaţia mai bogată, cu atât era prada mai tentantă şi mai fără remuşcări sabia barbarului. Fără a cunoaşte diferitele ordine clericale, ei masacrau nediscriminatoriu. Focul şi sabia au fost armele lor pe tot parcursul carierei lor. “Franţa mişuna de episcopi şi călugări care fugiseră din sihăstriile lor în ruine şi din mânăstirile în flăcări şi din bisericile pustiite, purtând cu ei relicvele preţioase ale sfinţilor lor, care amplificau panica universală şi predicau disperarea oriunde mergeau”. Pentru a cumpăra un răgaz de la războinicii normanzi, care şi-au croit drum în susul Senei şi au asediat Parisul timp de doi ani, regele Carol cel Simplu al Franţei a cedat ducatul Normandiei conducătorului lor Rollo, în anul 905. Astfel, piratul din Marea Baltică a adoptat religia creştină şi a devenit primul Duce al Normandiei şi unul dintre cei doisprezece pairi ai Franţei. William, cuceritorul Angliei în 1066, a fost al şaptelea Duce al Normandiei. Şi Anglia, ca şi Franţa, a fost mult tulburată şi pustiită de nordici. Prima lor debarcare, care s-a resimţit din greu, s-a produs în anul 830. De atunci invaziile au fost necontenite. Şi aici, ca şi în Franţa, ei au găsit cele mai bogate prăzi în mânăstirile fără apărare. Sanctuarele au fost pustiite prin foc şi sabie. În final, după victoria câştigată de Alfred asupra lui Gudrun în anul 878, danezilor le-a fost cedat un mare teritoriu în estul Angliei cu condiţia ca ei să îmbrăţişeze creştinismul şi să trăiască după, aceleaşi legi ca şi mai vechii locuitori ai ţării. Dar aceasta a obţinut pacea numai pentru un timp*.

* Robertson, vol. 2, p. 360 Presupusul sfârşit al lumii Nici o altă perioadă din istoria bisericii, sau din vreo altă istorie sau ţară nu prezintă un tablou mai întunecat decât Europa creştină la sfârşitul secolului al zecelea. Degradarea papalităţii, corupţia din interiorul bisericii şi marele număr de vrăjmaşi puternici din exterior ameninţau biserica cu dispariţia completă. În afară de necredincioşii mahomedani, în est, şi de nordicii păgâni, în vest, un nou inamic – ungurii – a venit pe neaşteptate asupra creştinătăţii. În limbajul puternic al istoriei, ei sunt prezentaţi ca hoarde sălbaticie sau ca nişte fiare sălbatice venite asupra omenirii. Nu se ştia de unde au venit, dar păreau a fi fără număr. Masacrul nediscriminatoriu părea a fi singura lor lege, iar civilizaţia şi creştinismul se uscau sub marşul lor pustiitor şi toată omenirea era cuprinsă de panică. În afară de aceste calamităţi, predomina foametea aducând cu ea şi molimele. Se spune că semne din cele mai îngrozitoare au apărut în soare şi în lună. Pare că se împlineau predicţiile Domnului nostru: “Şi vor fi semne în soare, şi în lună, şi în stele, şi pe pământ necaz al naţiunilor în nedumerire, auzind urletul © www.comori.org

242

Istoria Bisericii

Capitolul 17. Propagarea creştinismului

mării şi al valurilor, oamenii murind de frică în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit, pentru că puterile cerurilor vor fi clătinate”. Dar, deşi acele cuvinte descriu bine starea lucrurilor, profeţia era departe de a se împlini, din vreme ce Domnul nostru a adăugat imediat după aceea: “atunci Îl vor vedea pe Fiul omului venind în nor cu putere şi cu glorie mare” (Luca 21:25-27). Dacă omului i se poate vreodată ierta că a crezut că vine sfârşitul lumii, atunci acea vreme este potrivită pentru acesta. Clerul predica sfârşitul, iar poporul îl credea. Şi aceasta s-a răspândit rapid în toată Europa. Se proclama cu îndrăzneală că lumea se va sfârşi la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului. Începând din anul 960 panica a fost în creştere, iar anul 999 a ajuns să fie privit ca ultimul an al acestei lumi. Înşelăciunea universală prin puterea lui Satan se întemeia pe neînţelegerea şi interpretarea greşită a profeţiei cu privire la împărăţia milenară a sfinţilor împreună cu Hristos. “Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:1-7). Anul de groază Oamenii au abandonat lucrurile normale ale vieţii. Au lăsat pământul nelucrat: de ce să mai are şi de ce să mai semene dacă tot nu va mai rămâne nimeni ca să culeagă? Casele au fost lăsate în paragină: de ce să mai construiască, de ce să mai repare şi de ce să se mai îngrijească de proprietăţi, dacă în câteva luni avea să se termine cu toate lucrurile pământeşti? Istoria a fost neglijată: de ce să mai fie consemnate evenimentele dacă tot nu mai aveau să fie urmaşi care să citească cronicile? Cei bogaţi, cei nobili, prinţii şi episcopii şi-au abandonat prietenii şi familiile şi s-au grăbit să meargă pe ţărmurile Palestinei, cu convingerea că Muntele Sionului va fi tronul lui Hristos când El va coborâ să judece lumea. Mari sume de bani au fost date bisericilor şi mânăstirilor pentru a asigura o sentinţă mai favorabilă a Judecătorului Suprem. Regi şi împăraţi se rugau la uşile mânăstirilor să fie primiţi în ordinele sfinte; mulţimi de oameni de rând dormeau la porţile locaşurilor sfinte, sau măcar la umbra lor. Dar, în acel timp, mulţimile trebuiau să se hrănească. Ultima zi a celor o mie de ani nu sosise încă. Dar nu mai era hrană. Grâul şi vitele se terminaseră şi ei nu pregătiseră nici un fel de provizii pentru viitor. Oamenii au suferit cele mai mari chinuri, lucruri mult prea revoltătoare pentru a fi relatate aici. Ziua se apropia din ce în ce mai mult. A sosit şi ultima seară a mileniului: o noapte de nesomn pentru întreaga Europă. Imaginaţia poate umple tristul tablou. Dar, în loc de convulsii extraordinare, pe care toţi le aşteptau tremurând, acea noapte a trecut ca şi altele, iar dimineaţa soarele şi-a aruncat razele la fel de paşnic ca până atunci. Mulţimile uimite, dar uşurate, au început să se întoarcă la casele lor, să-şi repare construcţiile, să are, să semene şi să-şi reia ocupaţiile de dinainte. Astfel s-a încheiat prima mie de ani din istoria bisericii, cea mai neagră zi din domnia Izabelei şi din analele creştinătăţii.

© www.comori.org

243

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire Începutul secolului al unsprezecelea a fost marcat de multă activitate de reparaţie şi construcţie de biserici, dar, dacă nu ar fi să avem în vedere multitplele scopuri ale locaşurilor sacre pentru oamenii săraci, aceasta nu ar merita atenţia noastră. Putem, în mod normal, presupune că, în ultimii treizeci sau patruzeci de ani oamenii nu prea au fost dispuşi să se angajeze în asemenea lucrări, dar a trecut noaptea cea groaznică şi a răsărit în lume prima zi a anului 1001, iar speranţele naţiunilor au reînviat. La sfârşitul secolului al zecelea minţile oamenilor căzuseră în cea mai adâncă disperare, iar după aceea a avut loc o evoluţie ascendentă, în care s-a acordat atenţie în primul rând clădirilor sfinte, prin virtuţile cărora, după cum se credea atunci, judecata fusese îndepărtată şi oamenii recăpătaseră favoarea cerurilor. Sentimentele superstiţioase au fost, fără-ndoială, factorul care a condus la mari eforturi arhitecturale cu rezultate deosebite care caracterizează această perioadă. Multe dintre clădirile de atunci sunt şi azi atestând măreţia planurilor şi soliditatea lucrărilor. “Fundaţiile erau largi şi adânci, pereţii aveau o grosime imensă, acoperişurile erau abrupte şi înalte pentru a se scurge zăpada şi ploaia... Stâlpi înalţi sprijineau bolţile înalte care erau în locul acoperişurilor plate de mai înainte. Marele turn pătrat, care simboliza rezistenţa faţă de agresiunea lumii, a fost înlocuit de turla înaltă care indica încurajator către cer*”.

* James – Eighteen Christian Centuries Dar nu trebuie să presupunem că acele imense clădiri erau folosite în exclusivitate ca locuri de închinare publică, ci biserica satului în perioada medievală avea rolul mai multor clădiri deosebite din zilele noastre. Ea era destul de mare pentru ca întreaga populaţie a satului să poată în ea. Casele celor săraci erau colibe mizerabile în care se retrăgeau pentru a dormi, dar vasta şi marea clădire consacrată religiei era palatul celui sărac, unde el îşi petrecea timpul liber şi unde se simţea ca şi cum ar fi fost totul al lui. Era ca primăria, piaţa, agenţia de ştiri, sala de clasă a şcolii, locul de întâlnire a prietenilor, toate la un loc. Noi, care trăim în casele confortabile din secolul al nouăsprezecelea nu putem avea idee cât de utile erau atunci aceste clădiri. Dar şi acestea, ca orice altceva în acele vremuri, duceau la creşterea puterii clerului şi la aservirea poporului. Nu numai că sanctuarul era sfinţit, ci şi preoţii erau glorificaţi în ochii poporului, ajungând să-i eclipseze în demnitate şi pe regi. Revigorarea literaturii Începutul secolului al unsprezecelea a fost faimos nu numai pentru marea etalare de talent arhitectural, ci şi pentru reînnoirea energiilor minţii omeneşti în diferite domenii de învăţătură. Vechea credinţă prostească, care de veacuri nu punea nici un fel de întrebări, avea să fie tulburată de un duh sănătos de cercetare liberă. Se spune că energia intelectuală a Europei a fost într-o decădere continuă din secolul al cincilea până la jumătatea secolului al optulea, şi, deşi starea lucrurilor în Insulele Britanice şi lucrările venerabilului Bede par să facă excepţie de la regula generală, în acea perioadă ignoranţa ajunsese cea mai adâncă ajunsese să fie cel mai larg răspândită. Vom observa în treacăt faptul că Bede este omul care merită să fie numit învăţătorul Angliei. S-a născut în anul 673, în satul Jarrow, în Northumberland şi a fost călugăr şi preot, dar şi un om evlavios şi muncitor, unul din marile obiective ale vieţii lui fiind învăţătura tinerilor, © www.comori.org

244

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

de care s-a ocupat până în ultimul ceas. A murit înconjurat de învăţăceii lui iubiţi la 26 mai 735*.

* Neander, vol. 5, p. 197 Revigorarea literelor de către arabi Vom vedea acum un fenomen curios şi neaşteptat în istoria literaturii în acest ev întunecat, şi, deşi acesta nu prea s-ar încadra în schema istoriei bisericii, este totuşi un fenomen mult prea interesant pentru a fi trecut cu vederea. Cei care în acea vreme se numeau învăţători ai creştinătăţii erau, după cum se ştie, cufundaţi într-o adâncă ignoranţă, dar vedem că sarazinii ajunseseră să studieze literatura naţională a Greciei. Aceasta a fost ceva remarcabil la începutul secolului al unsprezecelea. Am văzut deja cum, în secolul al şaptelea, tovarăşii şi succesorii lui Mahomed au pustiit pământul cu armele lor şi l-au întunecat prin ignoranţa lor, iar actele lor de barbarie – cum ar fi arderea bibliotecii din Alexandria – atestă dispreţul lor faţă de învăţătură şi aversiunea lor faţă de monumentele pe care le-au distrus. În secolul al optulea, arabii par să se fi aşezat în ţările pe care le-au supus, şi, având avantajele unei clime mai favorabile şi unui sol mai bogat, au început să studieze ştiinţele şi cunoştinţele folositoare. “În secolul al nouălea,” spune decanul Waddington, “sub auspiciile unui calif generos, ei sau ocupat de literatură cu aceeaşi ardoare cu care până atunci se ocupaseră numai de arme. Au fost înfiinţate mari şcoli în principalele oraşe din Asia – Bagdad, Cufa şi Basra -, au fost înfiinţate cu multă grijă biblioteci, iar oamenii învăţaţi au fost invitaţi la splendida curte a lui Almamunis. Grecia, cea care civilizase Republica romană şi care avea mai târziu să ilumineze marginile occidentului, a fost atunci chemată să-şi verse înţelepciunea ei în sânul sterp al Asiei, pentru că pe atunci Grecia era singura ţară care avea o literatură originală. Cele mai nobile creaţii ale ei au fost traduse în limba conducătorilor din est, iar arabilor le-a plăcut să urmeze speculaţiile lor şi să se supună regulilor filozofiei ei”. “Impulsul astfel dat duhului şi activităţii din Asia s-a transmis rapid de-a lungul ţărmurilor Egiptului şi Africii până la şcolile de la Sevilla şi Cordoba, iar şocul s-a făcut simţit la aceia care l-au primit. De atunci încolo, duhul de învăţătură a însoţit şi armele sarazinilor. Ei au cucerit Sicilia, iar din Sicilia au invadat provinciile din sudul Italiei, ca pentru a completa evoluţia excentrică a revoluţiei aduse de literatura greacă. Înţelepciunea lui Pitagora a fost readusă în ţara ei de origine de descendenţii unui războinic arab*”.

* Waddington – History, vol. 2, p. 44 Învăţătura arabilor importată de creştinătate Papa Silvestru al-II-lea, care era pe scaunul S. Petru în zorii primei zile a secolului al unsprezecelea, a constituit veriga de legătură dintre înţelepciunea şi învăţătura arabilor şi ignoranţa şi credulitatea romanilor. El studiase la şcolile mahomedane din cetatea regală Cordoba, unde a căpătat multe cunoştinţe utile pentru viaţa lui, pe care a început să le prezinte şi să le practice la Roma. Dar aşa de întunecat de superstiţie era poporul în general încât ei atribuiau marile lui realizări unor arte magice şi susţineau că asemenea puteri nu pot fi obţinute decât în urma unui pact cu cel rău. Timp de secole, Papa Silvestru a fost numit cu groaza că scaunul Sf. Petru a putut fi ocupat de un vrăjitor. Dar, cu trecerea timpului, s-a ieşit din ce în ce mai mult din întunericul secolului al zecelea şi a apărut o clasă de oameni deosebiţi nu numai prin mari realizări în filozofie, ci şi prin aceea că studiau sfintele scripturi şi erau devotaţi înaintării creştinismului. În acel timp, a şti să citeşti şi a înţelege sensul cuvintelor, mai ales când era vorba de scrierile sacre, era o mare binecuvântare pentru omenire. Superioritatea secolului al © www.comori.org

245

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

unsprezecelea asupra secolului anterior se datorează în principal progresului învăţăturii ca mijloc folosit de Domnul. Mai trebuie să mai spunem ceva despre Silvestru, pentru că ar fi nedrept să lăsăm ca umbra prejudecăţilor să rămână asupra unui om atât de mare. Istoria luminată şi imparţială ne spune că el era cel mai eminent prelat al epocii sale. Numele lui propriu era Gerbert. “La învăţătură fără egal, în evlavie ireproşabil – aşa era Gerbert din Ravena,” spune Milman. El a fost tutorele, îndrumătorul şi prietenul lui Robert, fiul şi succesorul lui Hugo Capet, cel care, în anul 987, printr-o mare revoluţie paşnică, a fost aşezat pe tron în locul descendenţilor imbecili ai lui Carol cel Mare. Elevul ajuns rege pare să fi avut mari foloase în urma învăţăturii primite de la Gerbert. El a ajuns pe tronul Franţei prin anul 996 şi încă mai domnea în anul 1031. El era un mare prietem al învăţăturii, supranumit Cel Înţelept, şi a fost plâns la moartea lui. În anul 998, Gerbert a fost numit papă de Otto al-III-lea, împăratul Germaniei, şi atunci el şi-a luat numele Silvestru al-II-lea. A murit la 12 mai 1003. Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu Ştefan, cel mai evlavios rege al Ungariei, a fost botezat de Adelbert, episcopul de Praga, şi a început să domnească în anul 997. A fost un zelos sprijinitor al evangheliei, al şcolilor şi lucrărilor misionare. Deseori el îi însoţea pe predicatori şi uneori predica el însuşi. Regina lui evlavioasă, Gisla, fiica lui Henric al-III-lea, l-a ajutat mult. El a introdus şi multe reforme sociale, a fost bun cu cei săraci şi s-a străduit să suprime neevlavia în toate domeniile lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a trăit să vadă cum întreaga Ungarie a devanit creştină. A murit în anul 1038. Schimbarea guvernului a adus persecuţie şi lucrătorii evlavioşi au fost opriti din lucrările lor bune. Othingar, un episcop din Danemarca şi Unwan, episcop de Hamburg, au fost slujitori devotaţi ai lui Hristos, folosiţi de El pentru răspândirea adevărului. John, un scoţian, episcopul de Mecklemburg, a botezat un mare număr dintre cei din Schalauen, dar prusacii s-au împotrivit tuturor încercărilor de a introduce evanghelia printre ei. Boleslav, regele Poloniei, s-a străduit să-i evanghelizeze forţat, însă în zadar. Atunci au venit optsprezece misionari conduşi de unul numit Bonifaciu pentru a lucra printre prusaci vestindu-le evanghelia în mod paşnic, însă au fost masacraţi de poporul barbar. S-ar părea că prusacii au fost ultima naţie europeană care s-a supus sub jugul lui Hristos. Creştinismul nu a prins deloc rădăcini în Prusia până în secolul al treisprezecelea. Domnia lui Olaf, care a ajuns rege al Suediei spre sfârşitul secolului al zecelea şi a murit în 1024, a fost renumită pentru răspândirea evangheliei în acea ţară. Clerul englez plin de zel s-a folosit de ocazie şi mulţi au mers pentru a vesti evanghelia în Suedia. Printre aceia a fost Sigfred, arhidiacon de York, care a lucrat mulţi ani printre suedezi. Dar zelul lui Olaf l-a condus la măsuri violente pentru a extinde creştinismul şi a incitat o ură generală împotriva lui printre cei care aderau la vechea religie. După multe lupte şi multă vărsare de sânge, religia creştină a ajuns să fie bine stabilită pe la sfârşitul secolului al unsprezecelea. În Suedia ajunseseră să fie cam 1100 de biserici. Înaintarea evangheliei în Norvegia a fost lentă din vremea misiunii lui Ausgar, dar când Olaf, fiul lui Harold, a ajuns rege, în 1015, el a fost hotărât să continue cu mult zel lucrarea bună. Au fost invitaţi mulţi misionari din Anglia, în fruntea lor fiind un episcop numit Grimkil, care a întocmit un cod de legi ecleziastice pentru Norvegia. Regele a urmat însă metodele – lucru atât de obişnuit în acel timp şi întotdeauna caracteristic sistemului roman – coercitive de a impune creştinismul prin confiscarea averii şi pedepse corporale grave, chiar prin pedeapsa cu moartea. Deseori el a întâmpinat rezistenţă armată. În cele din urmă s-a ajuns la un acord pentru un consiliu. Regele şi misionarul lui, Grimkil, l-au întâlnnit pe preotul păgân la Dalen, în 1025. Se spune că Olaf ar fi petrecut o mare parte din noapte în rugăciune. Zeul Thor, pe care păgânii îl vedeau superior Dumnezeului creştinilor pentru că putea fi văzut, a fost adus în sala de consiliu. În dimineaţa în care s-au întâlnit, Dumnezeu le-a arătat soarele care răsărea ca mărturie vizibilă pentru Dumnezeul său, care îl crease, şi, în timp ce păgânii priveau la strălucirea lui, © www.comori.org

246

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

un soldat uriaş a ridicat măciuca şi a făcut bucăţi idolul. Un roi de creaturi scârboase, care au fost astfel tulburate, s-a răspândit fugind în toate părţile, iar oamenii din Dalen au fost convinşi de vanitatea vechii lor superstiţii şi au primit să fie botezaţi. Olaf a fost apoi ucis într-un război civil, dar se zvonea că sângele lui ar fi vindecat rana de la mâna războinicului care îl omorâse şi se spune că prin intermediul lui au mai fost multe alte miracole. El a fost canonizat şi Sf. Olaf a fost ales ca ocrotitor al Norvegiei. Triumfurile evangheliei au fost remarcabile în Danemarca spre sfârşitul acestui secol. Adam din Bremen, scria în 1080 spunând: “Priviţi la naţia feroce a danezilor; de mult timp ei s-au obişnuit să-L laude pe Dumnezeu. Priviţi la poporul de piraţi, care acum a ajusn să fie mulţumit de roadele propriei lui ţări. Priviţi la regiunea odinioară groaznică şi complet inaccesibilă din cauza idolatriei, care acum primeşte cu bunăvoinţă predicatorii Cuvântului”. Istoria îi reprezintă pe danezi şi pe englezi ca bucurându-se de o scenă milenială în urma efectelor lucrărilor misionare. În încredere reciprocă şi dragoste, ei se bucurau împreună de binecuvântările creştinismului. Aceasta trebuie că era ceva într-adevăr minunat şi surprinzător pentru cei care cunoscuseră cu ce barbarie sălbatică pustiiseră mai înainte danezii locuinţele englezilor. Acestea erau triumfurile paşnice ale evangheliei lui Hristos. Predicarea crucii, însoţită de energia Duhului Sfânt, are cu singuranţă efecte binecuvântate şi produce schimbări la cel mai necioplit popor. Evanghelia nu numai că emencipează sufletul nemuritor de sclavie şi de blestemul păcatului, ci îmbunătăţeşte mult situaţia omului şi răspândeşte în lume precepte ale păcii, ordinii şi bunei guvernări. Acestea sunt efectele evangheliei, dar ele sunt deseori stricate şi împiedicate de vrăjmăşia naturală a inimii omului, mai ales de aceia care au sabia la dispoziţia lor. Lafranc şi Anselm sunt nume faimoase în istoria bisericii din această epocă, deşi nu atât de mult pentru har cât pentru învăţătura lor şi controverse. Ambii au fost arhiepiscopi de Canterbury. Ambii au fost călugări şi învăţători renumiţi în acel ordin călugăresc. Până la patru mii de studenţi au ascultat prelegerile lui Lafranc atunci când era călugăr la Caen. Anselm a avut o la fel de mare reputaţie în Normandia. Lafranc a avut totuşi reputaţia deloc de invidiat de a fi confirmat prin învăţătura lui dogma transsubstanţierii. Aceasta apăruse cu autoritate în biserică în întunericul secolului al zecelea. Ea a fost atacată de Berengar de Tours, care a folosit toate puterile minţii şi a recurs la toate resursele disponibile atunci pentru a demonstra cât de nesănătoasă era acea doctrină. Dar Lafranc a apărat acea învăţătură, şi, având de partea lui majoritatea clerului, l-a respins pe Berengar, l-a dezbrăcat de demnităţile lui clericale şi l-a condamnat să fie închis tot restul vieţii. Berengarismul a ajuns să fie cuvânt de ocară şi învăţătura lui să fie considerată erezie. Astfel, pe la jumătatea secolului al unsprezecele, s-a stabilit dogma prezenţei reale. Lafranc a murit în 1089. William Rufus l-a numit pe Anselm ca succesor al lui. El avea reputaţia de a fi un mare teolog şi un creştin sincer şi ireproşabil ca mod de viaţă. A murit în 1109, în al şaisprezecelea an al slujbei de arhiepiscop şi în vârstă de şaptezeci de ani. Atât Lafranc cât şi Anselm, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, au fost suporteri zeloşi ai puterii Romei. Margareta, regina Scoţiei, a fost în mod evident un canal al harului lui Dumnezeu în acele zile, cu tot legalismul papalităţii. Ea era fiica lui Ethelred şi sora lui Edgar Atheling, ultimul din linia prinţilor saxoni. Rapacitatea şi neevlavia prinţilor normanzi, mai ales a lui William Rufus, i-au făcut pe Edgar şi Margareta să se retragă în Scoţia. Regele Malcolm Canmore s-a căsătorit cu prinţesa engleză. Se spun cele mai minunate lucruri despre evlavia ei, dărnicia şi smerenia ei. A avut cu Malcolm şase fii şi două fiice. Trei dintre fiii ei au domnit succesiv, iar fiica ei Matilda a fost soţia lui Henry I al Angliei şi era considerată o creştină evlavioasă. Din vreme ce viaţa şi caracterul Margaretei ne vor da o imagine mai bună a ceea ce era creştinismul roman în cele mai strălucite exemple ale lui, mai bine decât am putea descrie noi, vom cita câteva pasaje din viaţa ei reală. “Doamna care fusese onorată fiind canonizată, deşi era foarte superstiţioasă şi întrucâtva ostentativă în binefacerile ei, avea totuşi multe virtuţi deosebite şi trebuie să fie socotită printre cele mai bune regine ale noastre. Ea a exercitat o mare influenţă asupra soţului ei viteaz dar analfabet, care, deşi nu putea citi cărţile ei de închinare, avea obiceiul de a le săruta. În fiecare dimineaţă © www.comori.org

247

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

ea pregătea hrana pentru nouă orfani şi îi hrănea stând în genunchi. Ea slujea cu propriile ei mâini servind la mese pentru săracii care se strângeau pentru a avea parte de dărnicia ei, şi, în fiecare noapte, înainte de a se retrage pentru odihnă, ea dădea o şi mai izbitoare dovadă de umilinţă spălând picioarele a şase dintre ei. Ea era deseori în biserică prosternându-se în faţa altarului, şi acolo, cu suspine şi lacrimi şi lungi rugăciuni, se oferea pe sine ca jertfă Domnului. Când venea Postul Paştelui, ea nu numai că recita diferite slujbe, ci parcurgea întreaga Psaltirie de trei ori în douăzeci şi patru de ore. Înainte de a se prezenta la liturghia publică, ea se pregătea pentru solemnitate ascultând cinci sau şase liturghii private, şi, când se termina slujba, ea hrănea douăzeci şi patru de săraci, arătându-şi astfel credinţa prin lucrări. Şi ea nu se retrăgea pentru masa ei sărăcăcioasă până ce acei săraci nu erau sătui. Dar în toată această paradă de smerenie era afişată o la fel de mare mândrie. Îmbrăcămintea ei era splendidă, suita ei era mare, iar hrana ei simplă trebuia să-i fie servită în vase de aur şi de argint, lucru nemaiîntâlnit în Scoţia până la ea”. “Cum avusese fericirea de a fi beneficiat de o educaţie bună, Sf. Margareta avea o deosebită plăcere să-şi arate cunoştinţa ei în ale scripturilor. Deseori ea discuta cu clerul Scoţiei chestiuni teologice, şi, prin influenţa ei, Postul Paştelui a fost ţinut de atunci încolo potrivit rânduielilor catolice. Ea a slujit bine religia în multe feluri, dar viaţa acestei regine bune a fost scurtată din cauza severităţii posturilor ei, care i-au afectat treptat sănătatea... Ea zăcea epuizată şi muribundă, cu crucifixul înaintea ei, când fiul ei, Edgar, a sosit de la bătălia de la Alnwick. «Cum îi merge regelui şi lui Edward al meu?» a întrebat mama pe moarte. Tânărul a rămas în tăcere. «Ştiu totul,» a strigat ea, «ştiu totul, şi te jur, pe crucea Lui ce sfântă, pe dragostea ta de fiu, să-mi spui adevărul!» «Soţul şi fiul tău au fost ucişi amândoi,» i-a spus tânărul. Ridicându-şi mâinile şi ochii spre cer, ea a spus «Lăudat şi binecuvântat fii Tu, Dumnezeule Atotputernic, că ai găsit plăcut să mă faci să sufăr atâta nelinişte în ceasul plecării mele, ca, prin aceasta să mă purifici într-o oarecare măsură de stricăciunile păcatului meu, şi Tu, Doamne Isuse Hristoase, care, prin voia Tatălui, ai dat lumii viaţă prin moartea Ta! Eliberează-mă!» Şi-a dat sufletul uşor, având încă pe buze aceste cuvinte*”.

* Cunningham – Church History of Scotland, vol. 1, p. 97; Milner vol. 2, p. 566; Robertson, vol. 2, p. 441 Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei Urmărind lucrarea cea bună a evangheliei în diferite ţări, am văzut activitatea, energia şi caracterul agresiv al bisericii Romei. Deşi era “evanghelia lui Dumnezeu” era amestecată cu grozav de multă tradiţie omenească împreună cu multe absurdităţi, totuşi mai era vestit numele lui Isus Hristos şi mântuirea prin El, dar vai! nu era mântuirea numai şi numai prin El. Cu toate acestea, Dumnezeu, în harul Lui, putea folosi acel nume binecuvântat pentru ca ochiul credinţei să vadă valoarea Lui chiar în mijlocul gunoaielor superstiţiilor romane. Evanghelia curată şi completă a lui Hristos se pierduse de tot. Subiectul nu era Hristos şi numai El, ci Hristos şi o mie de alte lucruri. Erau predici elocvente care spuneau despre lucrări bune, dar, în acelaşi timp, credinţa era ţinută în întuneric cu privire la sursa oricărei lucrări bune. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29); “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22); “veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28); “pe cel care vine la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37). Asemenea texte dau ideea despre o evanghelie care, prin credinţă, aduce sufletul numai la Hristos personal şi nu la Hristos plus nenumărate ritualuri şi ceremonii necesare pentru ca sufletul să fie mântuit. A fi convertit la Hristos este cea mai bună convertire, iar a te baza pe eficacitatea sângelui lui Hristos este mântuire sigură a sufletului şi pace desăvârşită cu Dumnezeu. Erau, fără-ndoială, mulţi oameni buni şi sinceri în câmpul lucrărilor misionare, a căror stare spirituală era mult mai bună decât cea ecleziastică, şi pe care Dumnezeu i-a putut folosi pentru a aduce la El © www.comori.org

248

Istoria Bisericii

Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire

suflete scumpe. Dar nu poate fi nicio-ndoială că spiritul misionarilor Romei era acela de a prozelitiza mai mult pentru biserica Romei decât pentru credinţa în Hristos şi ascultarea de El. Botezul, supunerea implicită şi faţă de autoritatea papei, fără a o pune în discuţie, era ceea ce cereau de la toţi cei convertiţi, fie ei conducători sau supuşi. Credinţa în Hristos nu era ceea ce doreau ei să vadă. Ambiţia scaunului de la Roma era aceea de a cuprinde întreaga lume, şi, cel puţin în Europa, orice mărturisire creştină care se declara independentă de dominaţia Romei trebuia să fie suprimată imediat şi nimicită cu desăvârşire. În acel timp a apărut pe scenă un călugăr de origine umilă, dar cu un caracter extraordinar, prin care sau împlinit toate visele dragi Romei de a stăpâni asupra minţii oamenilor. Până atunci acea misiune a papalităţii nu se împlinise. Din vreme ce niciodată până atunci nu a fost un asemenea papă, şi nici de atunci încolo nu a mai fost unul asemenea lui, trebuie să-i prezentăm pe scurt cariera.

© www.comori.org

249

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea Hildebrand, originar din Toscana, născut pe la începutul secolului al unsprezecelea, a îmbrăţişat din copilăria lui ideile rigide ale monasticismului. Nemulţumit de delăsarea călugărilor italieni, el a trecut Alpii şi a intrat într-o mânăstire austeră de la Cluny, în Burgundia, care pe atunci era una din cele mai bogate mânăstiri şi cu cei mai numeroşi călugări. În anul 1049, Bruno, episcopul de Toul, înveşmântat în toată splendoarea şi însoţit de suita lui, cea a unui pontif ales, a ajuns la Cluny şi a cerut ospitalitatea şi omagiul călugărilor. Bruno era vărul lui Henric al-III-lea şi fusese numit de el pentru a ocupa scaunul episcopal de la Roma rămas vacant. Hildebrand, stareţul de la Cluny, a ajuns în scurt timp să aibă o mare influenţă asupra minţii lui Bruno. El l-a convins că făcuse o mişcare greşită acceptând numirea de la un laic şi i-a recomandat să dezbrace veşmintele pontificale pe care le îmbrăcase prematur, să călătorească la Roma ca un pelerin şi să primească de la cler şi de la popor acea funcţie apostolică, pe care nici un laic nu o putea da. Bruno a fost de acord. Imaginea mândră pe care Hildebrand o avea cu privire la demnitatea ecleziastică a biruit în mintea mai paşnică a noului său prieten. I-a urmat sfatul, şi-a dezbrăcat veşmintele, şi luându-l ca tovarăş pe călugăr, şi-a continuat călătoria către Roma în veşmintele unui simplu pelerin. Aceasta a produs o impresie extrem de favorabilă pentru Bruno, pentru că nici o etalare de splendoare sacerdotală sau imperială nu ar fi avut o asemenea putere asupra poporului. Se spune că, pe drumul lui, el a fost însoţit de miracole şi că prin rugăciunile lui răurile umflate su scăzut revenind în matca lor. El a fost salutat cu aclamaţii generale ca Papa Leon al-IX-lea. Hildebrand a fost imediat răsplătit pentru serviciile aduse fiind înălţat la rangul de cardinal şi primind funcţia de seub-diacon al Romei împreună cu alte mari avantaje. De atunci el a ajuns să fie practic papă, fiind adevăratul călăuzitor al papalităţii. Caractere extreme Tocmai în acest moment al istoriei, prin viclenia lui Satan, întâlnim cele mai opuse trăsături de caracter. Unicul obiectiv al lui Hildebrand era acela de a subjuge lumea, pe când, prin chinuri auto-impuse, alţii căutau să subjuge lumea din lăuntrul lor. Pietro Damiano, episcop de Ostia, era un ascet foarte sever: se îmbrăca în pânză de sac în secret, postea, veghea şi se ruga. Pentru a-şi potoli patimile, el se scula noaptea şi sta timp de mai multe ore într-un râu până ce membrele lui înţepeneau de frig, după care petrecea restul nopţii vizitând bisericile şi recitând din Psaltirie. El mărturisea că obiectivul lui era acela de a restaura demnitatea preoţiei şi o disciplină mai severă în biserică. Aşa este puterea înşelătoare a vrăjmaşului în biserica Romei. Dar un călugăr numit Dominic este considerat marele erou al luptei împotriva sărmanului trup nevinovat. În această înşelăciune Satan ascundea diferenţa dintre trup şi faptele trupului. Dominic purta direct pe piele o platoşă de fier, pe care nu o scotea niciodată cu alt scop decât pentru a se pedepsi. Trupul şi braţele lui erau prinse în verigi de fier şi gâtul împovărat cu lanţuri grele, iar hainele lui sărăcăcioase erau zdrenţuite. Hrana lui era cea mai proastă,pielea lui era neagră ca a unui african în urma efectelor disciplinei care şi-o impunea. Exerciţiul lui obişnuit era acela de a recita Psaltirea de două ori pe zi în timp ce se biciuia cu ambele mâini, la un raport de o mie de lovituri la zece psalmi. Era o socoteală că trei mii de lovituri de bici făceau cât un an de penitenţă. Deci, întreaga Psaltire ar fi fost echivalentul a cinci ani. În Postul Paştelui, sau cu ocazii speciale pentru penitenţă, media zilnică se ridica la trei psaltiri, el ajungând “uşor” (?!) până la douăzeci în şase zile – echivalentul a o sută de ani de penitenţă. Odată, la începutul Postului Paştelui, el s-a rugat ca să-i fie impusă o penitenţă de o mie de © www.comori.org

250

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

ani, şi s-a achitat de aceasta înainte de Paşte. Se presupunea că aceste flagelări sunt un fel de satisfacţie pentru păcatele altor oameni – lucrări de supererogaţie*, care constituiau capitalul necesar pentru vânzarea indulgenţelor, despre care vom vorbi mai târziu. În anul 1062, moartea a pus capăt în mod îndurător acestor amăgiri.

* n. tr.) adică lucrări de ispăşire care plăteau şi pe deasupra Să luăm un alt exemplu pentru modul în care Satan a găsit câte ceva adaptat pentru toate gusturile. Prelaţii lumeşti aveau obiceiul de a călări însoţiţi de trupe înarmate cu săbii şi lănci şi, asemenea unor generali păgâni, erau înconjuraţi de oameni înarmaţi. În fiecare zi ei aveau banchete regeşti, în fiecare zi parăzi, mese încărcate cu delicatese şi invitaţii lor se bucurau de plăcerile lor favorite. Nelegiuirea şi poftele chefuiau în palatele prelaţilor. Atât de mare era răutatea Romei în secolul al zecelea încât istoricii, cu un consens general, consimt să tragă perdeaua asupra ei pentru a nu ofensa cea mai elementară omenie. Să nu ştie oare concetăţenii noştri înşelaţi, care se grăbesc să meargă la Roma, că timp de un secol şi jumătate, în acea perioadă, scenele de la Vatican erau atât de groaznice încât “doi papi au fost asasinaţi, cinci au fost exilaţi, patru au fost destituiţi, iar trei au demisionat din acea funcţie periculoasă”? “Unii au fost aşezaţi pe scaunul pontifical prin forţa armelor, unii cu bani, iar alţii au primit tiara din mâinile curtezanilor prinţilor... Ar fi o erezie să spunem că porţile iadului au biruit împotriva centrului catolicismului, dar Baronius însuşi poate fi citat pentru a arăta că acele porţi se deschiseseră pentru a trimite duhuri rele cu misiunea de a vărsa asupra ei cupe de amărăciune şi mânie*”.

* Sir James Stephen – Ecclesiastical Biography, vol. 1, p. 2; Milman, vol. 3, p. 103; Robertson, vol. 2, p. 515 Vom reveni acum la următorul obiect al istoriei noastre: cariera lui Hildebrand ca Grigore al-VII-lea, de pe buzele căruia vom auzi istoria infailibilor papi relatată cu totul altfel decât în paragraful anterior. Grigore al VII-lea şi independenţa clericală Ziua când antihristul din 2. Tesaloniceni 2, cu putere de la Satan şi condus de el, se va “înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”, este în viitor, dar viaţa şi caracterul lui Grigore reprezintă un întunecat antetip al capodoperei vrăjmaşului. Dacă istoria planurilor lui Hildebrand nu ar fi o ilustrare a ceea ce spune Scriptura, atunci am găsi plăcut să trecem peste această istorie. În nici un act al guvernării lui nu se poate găsi un pic de har, nici de dragoste, fie ea omenească sau divină, ci putem găsi numai vorbe mari, pline de blasfemii îndrăzneţe, în care el spunea că este succesorul Sf. Petru, urmaşul lui Isus şi gura lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident pentru toţi că el era întruchiparea mândriei antihristice, aroganţei şi intoleranţei. Prin limbajul lui, uneori el aproape că-şi asumă divinitatea, apropiindu-se prin aceasta de omul păcatului. Din momentul când a ajuns la Roma ca tovarăş al lui Bruno până când s-a aşezat pe scaunul pontifical, pentru o perioadă de douăzeci şi patru de ani, el a fost cel care conducea la Vatican, dar nu s-a grăbit săşi asume demnitatea. Cu o perseverenţă aproape supraomenească, el a cercetat starea bisericii şi relaţiile ei cu statul şi a dobândit cunoştinţe cu privire la mersul lucrurilor în Europa, în timp ce pregătea un plan mândru de autocraţie spirituală a Papei. Toate s-au manifestat când a ajuns pe tron şi şi-a asumat personal responsabilitatea puterii pe care o mânuia deja de mult timp, deşi fusese într-o poziţie subordonată. Obiectivul lui declarat deschis de la început a fost libertatea şi independenţa absolută a © www.comori.org

251

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

clerului de puterea imperială şi de orice ingerinţă a laicilor, indiferent de ce categorie ar fi ei, în numirea sau consacrarea vreunui cleric. Pe baza acestei libertăţi, el afirma cu îndrăzneală că autoritatea spirituală este mai înaltă şi mai legitimă decât cea temporară. Aceste pretenţii mândre au făcut ca biserica Romei, prin persoana pontifului, să uzurpe stăpânirea în imperiul din vest şi în toate regatele Europei, ba chiar în întreaga lume. Pentru o confirmare a acestor afirmaţii nu este nevoie de nimic mai mult decât de următoarele dictate. Dictatele lui Grigore În cele ce urmează prezentăm câteva din maximele lui Grigore pentru a-i da cititorului o idee despre ce era omul şi despre spiritul papalităţii. “Se spune că Pontiful roman este episcopul universal şi că numele lui este unic în întreaga lume. Numai lui îi revine să destituie sau să pună episcopi şi el îi poate destitui chiar în absenţa lor şi fără a convoca vreun sinod. Numai el are dreptul de a da legi noi pentru biserică, de a diviza sau uni sau muta episcopiile. Numai el poate folosi semnele imperiului şi toţi prinţii sunt datori să-i sărute picioarele. El are dreptul de a destitui împăraţi şi îi poate absolvi pe supuşii împăraţilor de jurământul de credinţă. El deţine puterea de a media în chestiuni de război şi pace şi numai el poate adjudeca succesiunile la tron contestate, pentru că toate regatele sunt primite ca feude din partea Sf. Petru. Cu permisiunea lui, cei de rang inferior îşi pot acuza superiorii. Nici un consiliu nu se poate numi consiliu general dacă nu este prin porunca lui. Biserica Romei nu a greşit niciodată, şi, după cum mărturiseşte Scriptura, nu va greşi niciodată. Papa este deasupra oricărei judecăţi, şi, prin meritele Sf. Petru, el este sfinţit în mod indiscutabil. Biserica nu are rostul de a fi slujnica prinţilor, ci stăpâna lor; dacă ea a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega în cer , cu atât mai mult ea trebuie să aibă o asemenea putere în cele pământeşti*”.

* Robertson, vol. 2, p. 567 Dar, în timp ce stăpânirea suverană a bisericii a fost visul dintotdeauna al lui Hildebrand, el a considerat că erau necesare unele reforme pentru a-şi putea atinge obiectivul, şi el s-a ocupat de aceasta cu toată energia şi fermitatea caracterului său întreprinzător. Reformele lui Grigore Cam la sfârşitul primului său an în funcţie (martie 1074), el a convocat la Roma un consiliu numeros, cu scopul declarat de a declara război împotriva celor două mari rele ale clerului european, care erau şi mari piedici în calea planului său teocratic, şi anume concubinajul şi simonia, adică căsătoria preoţilor şi cumpărarea slujbelor. Mulţi care erau favorabili reformelor au considerat că edictul pentru celibat nu numai că era aspru, ci chiar nedrept, din vreme ce el se aplica şi la cele mai onorabile căsătorii şi la cea mai josnică desfrânare. În consiliu, fără opoziţie, s-a luat hotărârea ca: în primul rând, preoţii să nu se căsătorească, iar, în al doilea rând, cei care erau căsătoriţi să se despartă de soţiile lor sau să renunţe la preoţie, şi, în al treilea rând, nimeni să nu fie primit în ordinele sfinte altfel decât cu jurământ de castitate. Mulţi dintre Părinţii de la început s-au străduit să stabilească o legătură între celibat şi sfinţenie şi să convingă că aceia care erau căsătoriţi cu biserica trebuiau să evite întinarea printr-o unire pământească. Mai mulţi papi au susţinut celibatul, dar numai în cele mai aspre discipline personale şi în cele mai stricte comunităţi monastice au fost respectate aceste indicaţii, iar aceasta nu s-a impus ca regulă în afara greniţelor Italiei. Dar, de la Vatican, Grigore şi-a făcut vocea auzită şi temută până la marginile creştinătăţii latine. El a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, prinţilor, oamenilor puternici şi laicilor care aveau poziţii de autoritate, ameninţându-i cu pedepse aspre şi cu pierzarea eternă dacă nu îi vor destitui fără milă pe toţi preoţii şi diaconii căsătoriţi şi nu vor respinge slujirea lor ca fiind întinată. © www.comori.org

252

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Aceste scrisori erau pline de anateme împotriva tuturor celor care se împotriveau decretelor lui. Asumându-şi poziţia lui Dumnezeu, el spunea: “Cum vor putea căpăta iertarea păcatelor lor aceia care îl dispreţuiesc pe cel care deschide şi închide porţile cerului după cum îi place lui? Să ia aminte toţi cei care atrag mânia divină asupra capetelor lor... cum atrag ei blestemul apostolic în loc să dobândească harul şi binecuvântarea revărsate asupra lor de binecuvântatul Petru! Să le fie clar că nici un prinţ şi nici un prelat nu va scăpa de pedeapsă dacă nu îi alungă şi exclud cu rigurozitate pe toţi preoţii simoniaci sau căsătoriţi, şi toţi cei care vor asculta apelurile la simpatie şi afecţiune carnală, sau din vreun motiv lumesc oarecare îşi vor opri sabia de la a vărsa sânge pentru cauza sfântă a lui Dumnezeu şi a bisericii Lui, sau se vor ţine departe în timp ce aceste erezii aducătoare de blestem macină religia vitală ... vor fi priviţi, fără deosebire, ca nişte complici ai ereticilor şi ca înşelători*”.

* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 4, p. 331 Celibatul şi simonia Promulgarea acestui edict, după cum ne putem imagina, a adus mare tulburare şi necaz în toată creştinătatea. Până atunci, mai bine sau mai rău, căsătoria a fost regula, iar celibatul excepţia, iar nedreptatea edictului l-a făcut să fie şi mai nesuferit, pentru că el îl lovea pe cel virtuos la fel de aspru ca pe cel vicios, stigmatizându-i la fel, ca vinovaţi de concubinaj. Îl lăsăm pe cititor să-şi imagineze efectul unui asemenea decret asupra a mii şi zeci de mii de familii fericite, deoarece detaliile ar umple volume. Decretul dizolva cele mai onorabile căsătorii şi despărţea ceea ce unise Dumnezeu, despărţea soţi, soţii şi copii şi ducea la cele mai jalnice conflicte, provocând peste tot dezastre. Mai ales soţiile erau aduse la disperare şi expuse celor mai mari dureri şi ruşini. Dar, cu cât era mai puternică opoziţia, cu atât mai tare răsunau anatemele împotriva oricărei amânări a executării întocmai a poruncilor pontifului. Cei neascultători erau daţi pe mâna magistraţilor pentru a fi persecutaţi, pentru a le fi confiscate proprietăţile şi a fi supuşi la tot felul de suferinţe şi umilinţe. Una din scrisorile pe această temă spunea: “Cel pe care carnea şi sângele îl fac să se îndoiască sau să amâne este carnal şi este deja condamnat; el nu are parte în lucrarea Domnului, ci este o ramură putredă, un câine mut, un mădular cangrenat, un rob necredincios şi ipocrit”. Cum nici unul dintre suveranii Europei nu era dispus să lupte pentru soţiile preoţilor, papa a obţinut curând rezolvarea pe care o dorea, iar multora dintre preoţii desfrânaţi nu le-a părut rău că erau absolviţi de obligaţiile pe care le implicau căile lor rele. Simonia. Conflictul rezultat în urma legii pentru suprimarea simoniei a fost mult mai dificil de gestionat, a durat mulţi ani şi a adus mari dezastre atât pentru biserică cât şi pentru stat. Erezia simoniacă În secolul al unsprezecelea sistemul feudal ajunsese la maturitate, iar păcatul simoniei – sau dobândirea de funcţii ecleziastice pentru bani – ajunsese la culme. În acel timp, după cum ne spune istoria, de la papalitate până la cea mai umilă parohie, fiecare demnitate spirituală era evaluată în bani şi ajunsese să fie de vânzare. Până şi scaunul episcopal de la Roma fusese în mod clar vândut şi cumpărat în acea epocă, încât la un moment dat au ajuns să fie în acelaşi timp trei papi: Benedict al-IX-lea – la Lateran, Silvestru al-III-lea – la Vatican şi Grigore al-VI-lea – la Santa Maria. Şi atât de ruşinoase erau conflictele şi atât de crunt era războiul dintre papi şi acoliţii lor încât Împăratul Henric al-III-lea a fost implorat de italieni să vină la Roma pentru a judeca pretenţiile celor trei pontifi. În anul 1044 s-a ţinut un consiliu la Sutri, unde, înaintea lui Henric, au fost dovedite imoralităţi nemaiauzite şi cea mai flagranta simonie. Nu ştim care dintre cei trei este considerat de biserică succesorul legitim al Sf. Petru, dar nu există niciondoială că toţi trei erau descendenţi ai lui Simon Vrăjitorul, care a gândit că darul lui Dumnezeu putea fi © www.comori.org

253

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

cumpărat cu bani. Puţini, foarte puţini, au fost adevăraţi urmaşi ai lui Simon Petru, care a lăsat totul şi La urmat pe Isus. Răul s-a întins în jos, şi fiecare treaptă a ierarhiei clericale a fost afectată, dacă nu chiar coruptă prin acest păcat. Când episcopul descoperea că plătise prea mult pentru episcopia lui, atunci el mărea preţul pentru posturile din subordinea lui pentru a-şi acoperi cheltuiala. Astfel, marii prelaţi ai bisericii s-au angajat în cel mai josnic şi lumesc trafic. Nu există ceva mai josnic şi aceasta a deschis calea pentru pătrunderea în biserică a celor mai răi oameni. Laici needucaţi şi barbari necivilizaţi cumpărau funcţii în ordinele sfinte şi se impuneau printre preoţi aducând în rândul preoţilor cele mai mari rele din lume şi cele mai mari monstruozităţi ale păgânilor. Simonia ajunsese să fie păcatul răspândit peste tot în acel timp, şi din ea venea, în modul cel mai firesc, orice rău. Ne vom strădui să lămurim originea acestui păcat. Apariţia şi evoluţia simoniei Cât timp biserica a fost săracă, persecutată şi dispreţuită de lume, nu au fost oameni care să caute să cumpere slujbe. Când cineva îşi pierdea reputaţia devenind creştin şi se expunea întemniţării şi morţii, atunci nu exista trafic de funcţii ecleziastice, dar, după unirea bisericii cu statul, când bogăţia lumii a ajuns să intre în visteria bisericii, atunci a apărut marea tentaţie de a intra în ordinele sacre pentru a avea privilegiile şi imunităţile pe care le asigurau o asemenea poziţie. Simonia a ajuns astfel consecinţa inevitabilă a îmbogăţirii episcopatelor mai mari. La început, episcopul era ales de cler şi de cei din dioceza lui, dar, cu timpul, alegerile episcopale au ajuns să fie atât de importante încât suzeranii laici şi regii au fost tentaţi să intervină şi, în cele din urmă, să capete şi dreptul de a numi în funcţie. Însuşi Carol cel Mare a fost un exemplu prin modul în care şi-a ridicat fiii în mari demnităţi ecleziastice. Privilegiul astfel uzurpat a ajuns să devină un abuz obişnuit. Funcţiile cele mai importante erau fie date favoriţilor, fie vândute public celui care oferea mai mult, fără a ţine cont de interesele religiei, de sfinţenie, de caracter şi chiar dacă erau sau nu alfabetizaţi. Ecleziasticii au urmat practica feudală generală de a da daruri suveranului sau suzeranului cu ocazia fiecărei promovări. La moartea unui episcop sau a unui stareţ se obişnuia ca, mai întâi să se anunţe la curte că postul era vacant, apoi inelul şi cârja episcopală a decedatului erau date în mâinile stăpânului temporar. Următorul episcop sau stareţ era obligat, conform obiceiului, să dea un dar, ceea ce a făcut ca această tranzacţie să fie ca un fel de târg sau de vânzare. Darul, care la început era acceptat ca onorific, ca dar de bunăvoie, a ajuns apoi să fie cerut cu rapacitate fără scrupule ca un preţ. De aceasta se lega marea problemă a investiturii. Inelul era simbolul mistic al căsătoriei cu dioceza, iar toiagul era sceptrul guvernării spirituale. Investitura dădea drepturi asupra unor posesiuni temporare şi a unor înzestrări şi beneficii. Aceasta nu însemna o consacrare, ci îi permitea celui consacrat să-şi exercite slujba într-un anumit domeniu şi sub protecţia puterii civile. Multe episcopate au fost înzestrate cu drepturi suverane şi venituri în domeniile lor. Episcopiile şi abaţiile ajunseseră să fie adevărate principate şi guvernări, iar acestor prinţi ecleziastici li se acordau slujbe în stat şi poziţii de consilieri. În sistemul feudal, episcopii deveniseră în toate privinţele egali nobililor seculari. “În fiecare oraş,” spune Milman, “episcopul, dacă nu era cel dintâi om, era măcar egal cu cel dintâi, iar la ţară era domn peste întinse domenii. Arhiepiscopii erau aproape egali cu regii. Cine oare nu ar fi poftit să aibă poziţia şi autoritatea lui Hincmar, arhiepiscop de Rheims, mai curând decât aceea a slabului monarh carolingian?*”

* Latin Christianity, vol. 3, p. 105

© www.comori.org

254

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Iar clerul superior nu era în nicio privinţă mai puţin înaintat în practici corupte de vânzare a slujbelor spirituale din subordinea lor. Episcopii şi stareţii îşi vindeau bisericile fără ruşine sau remuşcări pentru a-şi acoperi cheltuielile pentru numirea lor. Ceea ce obţineau prin mijloace nevrednice era folosit în scopuri nevrednice. Aşa de groaznică ajunsese să fie starea bisericii şi a statului şi asemenea oameni neevlavioşi ajunseseră în rândul ordinelor sfinte când Hildebrand a emis faimosul decret împotriva practicilor simoniace şi împotriva oricărei investituri a unui cleric de către un suveran temporar, prinţ, nobil sau alt laic. Grigore şi investitura - anul 1075 Inaugurarea oficiala a unui episcop sau stareţ prin încredinţarea unui inel şi a unui toiag era obiceiul împăraţilor, regilor şi prinţilor europeni cu mult înainte de stabilirea sistemului feudal de către Carol cel Mare, probabil incă din vremea lui Clovis. Şi, dacă am reţinut care era relaţia dintre biserică şi stat şi care era sursa privilegiilor, pare a fi corect şi drept, deşi pentru o minte spirituală este o nepotrivită combinaţie a puterilor spirituale şi temporare, dăunătoare pentru ambele. “Când primii cuceritori din vest,” spune Dean Waddington, “au dat pământuri bisericii, cei care au căpătat acele beneficii au fost obligaţi să se prezinte la curte, să jure credinţă regelui şi să primească din mâinile lui un simbol al lucrurilor care îi fuseseră încredinţate. Aceeaşi ceremonie a fost impusă pentru funcţiile ecleziastice ca şi pentru feude, ceremonia fiind numită investitură. Ulterior, când prinţii, prin uzurpare, şi-au arogat dreptul să dăruiască toate lucrurile de valoare, chiar şi acelea care nu ţineau de dărnicia lor regală, ei nu mai făceau nici o deosebire între diferitele surse de venit, ci i-au supus pe toţi cei care căpătau o demnitate la acelaşi jurământ de credinţă şi aceeaşi ceremonie de investitură s-a aplicat şi la laici*”.

* History of the Church, vol. 2, p. 70 Din fervoarea de a avea convertiţi, cuceritorii, începând de la Constantin, au avut obiceiul de a da mânăstirilor şi bisericilor o parte din proprietatea de curând dobândită. Însă darurile dinastiilor care sau succedat au fost relativ moderate în comparaţie cu cele ale casei imperiale a Saxoniei. Sub împăraţii germani, biserica a acumulat rapid proprietăţi vaste. “În secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea,” spune Greenwood, “bisericile au căpătat multe stăpâniri în perpetuitate. Episcopii şi stareţii s-au îmbogăţit, nu ca mai înainte, cu loturi de pământ sau ferme, ci căpătând oraşe întregi cu târguri, cantoane şi comitate. Astfel, Otto I a dat mânăstirii din Magdeburg mai multe târguri cu suburbiile lor şi regiunile rurale aparţinătoare. Otto al-II-lea a dat trei târguri din domeniul imperial bisericii din Aschaffenburg, cu toate terenurile aparţinătoare. Condiţiile în care au fost date nu par să difere de cele obişnuite la darurile lumeşti de acest gen. Şi, practic, indiferent de caracterul şi chemarea celor care primeau darurile, seamănă că aceleaşi cerinţe se aplicau şi pentru vasalul laic şi pentru cleric. Astfel, episcopii şi stareţii, mergeau la luptă în armură şi călare, în fruntea vasalilor lor, pentru a-şi îndeplini obligaţiile feudale rezultate ca urmare a pământurilor pe care le primiseră, iar vasalii lor nu se puneau în mişcare altfel decât conduşi de şefii lor”. “Marii ecleziastici, în loc să obiecteze la asemenea cerinţe neprofesionale, mergeau bucuroşi la război şi arătau pe câmpul de luptă o măiestrie războinică potrivită celui mai viteaz cavaler laic*”.

* Cathedra Petri, vol. 4, p. 274 Aceasta era starea a ceea ce putem numi clientela creştină atunci când Hildebrand a emis memorabilul lui edict împotriva investiturilor laice şi aşa erau drepturile sau obiceiurile coroanei de a numi în cele mai înalte demintăţi ecleziastice, acordând beneficii. Planul lui Hildebrand era acela de a desfiinţa © www.comori.org

255

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

complet orice pretenţie şi ingerinţă a laicilor în numirile spirituale şi de a-i lipsi pe suverani de dreptul de investitură, pe care ei îl căpătaseră potrivit legilor şi obiceiurilor de secole, pe care regii îl considerau ca unul dintre cele mai importante prerogative ale coroanei lor. Aceasta era chestiunea în dispută, pentru care s-a dus o mare bătălie între puternicii europei şi slabul călugăr de la Vatican. Grigore s-a angajat în conflict, în cea mai mare luptă în care s-a angajat vreodată în decursul istoriei un om de unul singur. Grigore şi Henric al-IV-lea Ochiul pătrunzător al pontifului vigilent a cercetat mult timp mişcările din toată creştinătatea, astfel încât el ajunsese să cunoască bine viaţa morală şi politică, puterea şi slăbiciunile fiecărei naţiuni. În războiul spiritual el a temporizat când avea a face cu un adversar puternic şi angajându-se cu toată puterea împotriva celui slab. El a vorbit dispreţuitor despre regele cel slab al Franţei şi a pretins tribut ca un vechi drept al lui. El a spus că împăratul Carol cel Mare fusese colectorul de taxe al papei şi că el îi dăduse Saxonia apostolului. Dar, faţă de temutul William al Angliei şi Normandiei, el s-a arătat curtenitor. Mândrul normand şi-a susţinut independenţa teutonică, a pus episcopi şi stareţi după voia lui şi a fost stăpân absolut peste ecleziastici ca şi peste vasalii lui feudali*.

* Latin Christianity Faţă de Spania şi de naţiunile nordice, Grigore a arătat mai multe pretenţii şi a avut mai mult succes, dar el şi-a concentrat forţele împotriva imperiului, fiind hotărât să măsoare puterile papalităţii cu toată puterea lui Henric. Dacă îl putea umili pe cel mai mare şi mai mândru monarh, pe succesorul cezarilor, atunci victoria lui avea să-i marcheze pe toţi ceilalţi suverani. Tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Henric, tendinţele demoralizante ale educaţiei lui, revolta prinţilor germani şi necazurile care afectează deseori o ţară când suveranul este minor, l-au încurajat pe preotul îndrăzneţ în planurile lui. Hotărârile consiliului ţinut în 1074 împotriva păcatului universal al simoniei şi al căsătoriei clerului, i-au fost transmise Împăratului în modul cuvenit. Abilul papă s-a folosit de ocazie pentru a se da drept mare prieten al lui Henric. El l-a mustrat ca un părinte să se întoarcă la sânul mamei sale, sfânta biserică a Romei, pentru ca aşa să conducă imperiul într-un mod mai demn, abţinându-se de la a primi daruri simoniace şi fiind supus superiorului său spiritual. Împăratul a primit în mod curtenitor pe legatul papei, a lăudat zelul papei pentru reformarea bisericii şi s-a arătat supus prin vorbirea lui, însă Grigore nu a fost satisfăcut de laude şi aparenta pocăinţă, ci dorea să i se permită să fie arbitrul suprem în toate problemele Germaniei şi să convoace consilii pentru ca toţi cei acuzaţi de simonie să fie condamnaţi şi destituiţi. Dar nici Henric, nici episcopii, nu i-au permis legatului papal să convoace în Gemania un consiliu în acel scop. Clerul s-a temut de o cercetare serioasă a modului în care ei îşi căpătaseră funcţiile, iar împăratul se temea să piardă controlul. Dar zelul nerăbdător al preotului ambiţios nu a admis vreo întârziere sau opoziţie. În anul următor (1075), el a convocat un consiliu la Roma, şi a adoptat măsurile pe care dorea să le fi aplicat sinoduri în Germania. Clerul roman de frunte a votat pentru cauza lui din interes şi din mândrie, el fiind hotărât ca, cu orice risc, să lovească la rădăcină toate abuzurile cuprinse sub odiosul nume de simonie. Cu acea ocazie, el i-a excomunicat pe arhiepiscopul de Bremen, pe episcopii de Strasburg, Spires şi Bamberg, în afară de câţiva episcopi lombarzi şi cinci de la curtea imperială, de care împăratul se folosise pentru a vinde slujbele. De asemenea, el a hotărât ca “oricine va da o episcopei sau abaţie şi oricine va primi acestea de la un laic va fi excomunicat”. Henric a mărturisit că se pocăieşte şi a recunoscut existenţa simoniei şi a declarat intenţia de a descuraja aceasta în viitor, dar că în nici un caz nu va renunţa la puterea de a numi episcopi şi stareţi şi la investitura care ţinea de acea putere. Grigore, © www.comori.org

256

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

în schimb, exasperat de neascultarea regelui şi de numirile lui pentru scaunul episcopal din Milano şi alte episcopate fără a aştepta decizia Scaunului apostolic, i-a trimis mesajul poruncitor să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru ofense înaintea tribunalului papei şi a unui sinod ecleziastic, cu ameninţarea că, dacă va refuza sau va amâna, va fi excomunicat. Ziua de 22 februarie a fost stabilită ca termen pentru înfăţişarea lui. “Astfel,” spune Milman, “regele cel victorios al germanilor, a fost citat ca un criminal, să răspundă la nişte acuzaţii nedefinite şi să fie acuzat în temeiul unor legi pe care judecătorul avea dreptul să le dea, să le intrepreteze şi pentru care să decidă în final pedepse. Toate chestiunile imperiului au rămas în suspensie cât timp regele a stat înaintea judecătorului. Nu a fost admisă nici o amânare, alternativa solemnă şi neclintită fiind umilirea şi ascultarea imediată sau sentinţa care implica destituirea din poziţia de împărat şi pierzarea eternă”. Împăratul, care era un prinţ mândru şi cu un temperament aprins, extrem de indignat de acest mandat, l-a tratat ca pe o insultă neruşinată şi a convocat imediat un consiliu al episcopilor germani la Worms. El avea scopul de a-l destitui pe papă, căre ii declarase lui personal război până la moarte. Acei prelaţi, după ce au dezaprobat mai multe lucruri în purtarea lui Hildebrand, l-au declarat nevrednic de demintatea lui, l-au destituit şi au hotărât un consiliu pentru alegerea unui nou pontif. La primirea sentinţei transmise de rege prin curieri, nu a fost deloc tulburat de asemenea denunţuri, ci, într-o adunare a o sută de episcopi, i-a suspendat pe ecleziasticii care votaseră împotriva lui, după care a pronunţat excomunicarea împăratului declarând: “el şi-a pierdut drepturile asupra regatelor Germaniei şi Italiei, iar supuşii lui sunt absolviţi de jurămîntul de credinţă faţă de el”. Împăratul destituit de papă În adunare, Grigore a vorbit astfel: “Iată, deci, fraţilor, se cuvine să scoatem din teacă sabia răzbunării. Acum trebuie să-l lovim pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al bisericii Sale; acum capul lui rănit, în mândria lui, care se ridică împotriva temeliilor credinţei, va cădea, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva mândriei lui, condamnat să se târască pe burtă şi să mănânce ţărână. Nu te teme, turmă mică, spune Domnul, pentru că este voia Tatălui să vă dea împărăţia. Destul l-aţi suferit şi l-aţi mustrat: conştiinţa lui arsă cu fierul roşu să fie făcută s-o simtă!” Tot sinodul a răspuns într-un glas: “Înţelepciunea ta, preasfânt părinte, pe care îndurarea divină l-a pus să cârmuiască lumea în zilele noastre, să rostească sentinţele împotriva acestui balsfemiator, uzurpator, tiran şi apostat, ca să fie doborât la pământ şi să fie un avertisment în veacurile viitoare... Scoate sabia, execută judecata, ca cei drepţi să se bucure văzând răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui netemător de Dumnezeu”. A urmat sentinţa oficială: preotul îndrăzneţ, în modul cel mai blasfemiator, s-a identificat cu măreţia divină şi a rostit cuvinte solemne cu cea mai hâdă ipocrizie. După ce, cu o limbă mincinoasă, a afirmat că cu multă greutate a fost convins să se aşeze pe tronul pontifical, el a spus: “Având deplina încredinţare cu privire la autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o Sf. Petru asupra tuturor creştinilor, pentru onoarea şi în apărarea bisericii, în numele Dumnezeului cel Atotputernic, al Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, cu puterea şi autoritatea Sf. Petru, regelui Henric, fiul împăratului Henric, care, în mândria lui nemaipomenită, s-a ridicat împotriva bisericii, îi interzic să guverneze asupra Germaniei şi Italiei. Îi absolv pe toţi creştinii de la jurămintele pe care i le-au făcut sau pe care i le vor face lui şi le interzic să îl asculte ca rege ... Pentru că a rămas în comuniune cu cei excomunicaţi şi a dispreţuit mustrările, pe care, după cum ştiţi, le-am făcut spre mântuirea lui ... îl leg în numele tău cu anatema, ca toate naţiunile să ştie şi să recunoască faptul că tu eşti Petru şi că pe tine, ca stâncă, Fiul lui Dumnezeu a zidit biserica Lui şi că porţile locuinţei morţilor nu vor birui împotriva ei”. Înainte de a suspenda sinodul, Grigore a trimis scrisori către “toţi creştinii”, ataşând copii ale hotărârilor consiliului şi poruncind tuturor celor care doreau să fie socotiţi în turma binecuvântatului Petru să primească poruncile din scrisoare şi să le dea ascultare, mai ales celor cu privire la anatema împotriva © www.comori.org

257

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

regelui şi a “episcopilor falşi şi lucrătorilor respinşi”. După ce a îndemnat tot poporul să i se opună lui Henric până la sânge, preotul mincinos a îndrăznit să spună: “Dumnezeu ne este martor că noi nu suntem motivaţi de dorinţa unor avantaje temporare sau de vreun fel de considerente carnale când îi mustrăm pe prinţii răi, ci facem toate numai din respect pentru slujba înaltă care ne-a fost încredinţată şi spre onoarea prerogativelor Scaunului apostolic” etc. Marele război civil Astfel s-a declarat războiul, acele scrisori difuzate într-un regat care era deja dezbinat şi în mijlocul unui popor nemulţumit şi obişnuit să se revolte a avut un efect imens. Atât biserica cât şi statul au fost dezbinate, unii fiind de partea regelui iar alţii de partea pontifului. A izbucnit un război civil care a făcut ravagii în întregul Imperiu roman timp de şaptesprezece ani, un episcop ridicându-se împotriva altuia şi un popor împotriva altuia. După cum spunea cineva: “pământul era adăpat cu sângele vărsat şi groapa îi primea în egală măsură pe cei care sufereau şi pe cei care provocau suferinţele”. Întreaga Germanie era tulburată, plină de disensiuni, aproape complet ruinată. Ducii de Şvabia, profitând de sentimentul aproape general împotriva lui Henric, fiind încurajaţi şi de legatul papal, s-au ridicat cu arme împotriva suveranului căruia îi juraseră credinţă şi l-au ales rege pe Adolphus. Între timp, Hildebrand s-a folosit de toate mijloacele lui de luptă, ducând un fel de luptă pentru care era foarte talentat, în care folosea ca arme vorbe mari, ca: “numele lui Dumnezeu; pacea lui Dumnezeu; poruncile lui Dumnezeu; mântuirea lui Dumnezeu; cheile binecuvântatului Petru; închiderea porţilor cerului; deschiderea porţilor iadului; pierzarea eternă,” etc. Aceste cuvinte îi umpleau pe oameni de groază şi erau lanţurile cu care el îi înrobea. Pe parcursul acestei lupte, puterea papei creştea, iar cea a lui Henric scădea şi el simţea că îi piere. Inima îi era cuprinsă de mâhnire. Totul părea să fie distrus de blestemul Sf. Petru: prinţii se revoltau, prelaţii şi poporul renunţau la jurământul lor de credinţă şi peste tot se urzeau conspiraţii. Aşa era influenţa rea a papei, care a ieşit înainte înarmat cu toată panoplia ecleziastică, sau, mai curând, diabolică, pentru a-l călca în picioare pe stăpânul căruia îi fusese vasal. În acea situaţie deprimantă şi zdrobitoare, Henric a ajuns la o înţelegere cu prinţii răzvrătiţi, ca ambele părţi să-şi prezinte cauza înaintea papei, care a fost invitat să prezideze un consiliu ţinut la Augsburg în acel scop. Henric pleacă în Italia Împăratul căzut era prins în cursa vrăjmaşului. Politica lui Grigore reuşise: el produsese o revoluţie şi făcuse să fie vărsat mult sânge în luptele dintre prinţii din ţinuturile lui Henric, în care, cu multă abilitate, el a dat o turnură religioasă chestiunilor politice, ca apoi să pozeze în pacificator. Astfel, el a rostit cuvinte atât de ipocrite ca următoarele: “Trataţi-l cu blândeţe pe Henric şi arătaţi faţă de el dragostea care acoperă o mulţime de păcate”. Vom vedea ce fel de blândeţe a arătat Grigore faţă de Henry. Cauza regelui ajunsese disperată: dezbrăcat de toată puterea lui, până şi de semnele regalităţii şi simţind că nu mai avea nici o speranţă dinspre o alianţă a supuşilor răzvrătiţi şi a adversarului său declarat, el a hotărât, ca ultima posibilitate, să încerce să obţină o întrevedere personală cu papa, aruncându-se la picioarele lui ca un penitent. Cu mare dificultate, el a strâns de la puţinii prieteni rămaşi suficienţi bani pentru cheltuielile călătoriei în Italia. A părăsit Spires în plină iarnă, însoţit de soţia lui cu copilul mic şi de un servitor credincios. Între ei şi Italia erau Aplpii, şi până şi natura părea a fi de partea papei şi împotriva regelui căzut, pentru că vremea era nobişnuit de rea. Ronul şi Padul erau complet îngheţate, iar zăpada care acoperea Alpii era îndesată şi lunecoasă ca gheaţa. Înafară de aceasta, trecătorile erau păzite cu mare grijă de ducii de Bavaria şi Carinthia, adversarii lui Henric. Părea imposibil să treacă Alpii, dar, cu totate pericolele, trebuiau să facă acel efort. Potrivit acordului dintre Henric şi prinţii rivali, sau stările generale, el trebuia să obţină într-un interval de un an şi o zi de la data pronunţării anatemei © www.comori.org

258

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

papale sau să renunţe pentru totdeauna la regatul lui, dar, dacă obţinea absoluţiunea în acel interval de timp, ei aveau să revină la statutul de vasali ai lui. Trebuia să treacă Alpii. Ziua fatală de 23 februarie se apropia repede. A angajat ghizi care cunoşteau bine cărările şi au croit un fel de drum prin zăpadă pentru suita regală. Cu mare greutate au ajuns la vârful trecătorii, după care coborârea a fost şi mai periculoasă: arăta ca o mare pantă cu gheaţă lucioasă. Dar trebuiau să depăşească acel obstacol. Oamenii s-au târât pe coate şi pe genunchi, alunecând deseori şi rostogolindu-se pe pantele sticloase. Regina, copilul mic şi servitoarea ei au fost trase la vale de ghizi în piei de bou, asemenea săniilor. Caii au fost coborâţi prin diverse improvizaţii. Unii, având picioarele obosite, au fost lăsaţi să se rostogolească la vale, alţii au fost ucişi şi puţini dintre ei au ajuns jos într-o stare în care să mai fie de folos. Henric la Canosa Sosirea neaşteptată a lui Henric în Italia a produs mare senzaţie: prinţi şi episcopi s-au adunat în mare număr şi l-au primit cu cele mai mari onoruri. Italienii se aşteptau ca el să le rezolve necazurile. Cei care fuseseră excomunicaţi de Hildebrand erau dornici de răzbunare, iar nobilimea lombardă şi prelaţii sperau că el va fi venit pentru a-l de jos pe groaznicul şi detestatul Grigore. Pe măsură ce înainta, tot mai mulţi l-au urmat, dar Henric nu se putea opri pentru a face planuri noi pentru că era în pericol să piardă tronul Germaniei dacă nu obţinea absoluţiunea înainte de data fatidică de 23 februarie. Între timp, Grigore pornise spre Germania, dar vestea că Henric cobora în Italia l-a făcut să se oprească din drum nefiind sigur dacă el venise ca un umil petiţionar sau era în fruntea unei mari armate, ceea ce l-a făcut să meargă în grabă la Canosa, un castel fortificat din Munţii Apenini care aparţinea unei prietene şi aliate a sa, marea contesă Matilda. Episcopii şi stareţii care fuseseră excluşi de către papă au urmat exemplul regelui şi s-au grăbit să meargă la Canosa. Cu picioarele goale şi îmbrăcati în sac, ei s-au prezentat înaintea pontifului, implorând umili iertarea şi absolvirea de sub groaznica anatemă. După câteva zile de penitenţă în singurătate şi cu hrană puţină, el i-a absolvit, cu condiţia ca, până la împăcarea cu regele, ei să nu ia deloc legătura cu el. Pentru Henric papa a pregătit condiţii şi mai umilitoare. La sosirea lui la Canosa, regele a obţinut o întrevedere cu Matilda, marchiza Adelaide (soacra lui) şi Hogo, stareţul de Cluny, de la care a solicitat ca ei să mijlocească la papă pentru a privi cu îndurare cazul lui. După multe obiecţiuni pretenţioase ale necruţătorului papă şi rugăminţi fierbinţi ale lui Henric, Grigore a propus în cele din urmă ca: “dacă este ca el să se pocăiască sincer atunci să-i dea în mâini coroana şi însemnele regalităţii şi să se mărturisească nedemn de numele şi demnitatea regală”. Această cerere părea extrem de dură până şi pentru cei mai fervenţi admiratori ai papei, care l-au rugat “să nu rupă o trestie frântă”, şi, din condescendnţă pentru insistenţele lor, el le-a promis să-i acorde regelui o întrevedere. Penitenţa regelui Spre sfârşitul lunii ianuarie, când anul de graţie era pe sfârşite, Henric s-a hotărât să accepte condiţiile papei. El s-a hotărât să sufere totul pentru a frusta uneltirile supuşilor săi răzvrătiţi şi a-şi păstra imperiul. “Într-o groaznică dimineaţă de iarnă,” spune Milman, “cu un strat gros de zăpadă, regele, moştenitorul unei lungi linii de împăraţi, a căpătat permisiunea de a trece de primele două ziduri de la exterior din cele trei care înconjurau castelul Canosa. El a dezbrăcat orice semn al regalităţii sau al unei poziţii sociale înalte, şi, îmbrăcat numai cu haina alb de penitentm după ce a postit, a aşteptat într-o umilinţă răbdătoare bunăvoinţa papei. Dar porţile nu i s-au deschis. A stat şi a doua zi în frig şi flămând şi © www.comori.org

259

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

păstrând speranţe deşarte, după care, peste capul regelui care-şi pierduse coroana, a venit şi a treia zi, el rămânând tot afară de dimineaţa până seara. Toate inimile au fost înduioşate, mai puţin aceea a reprezentantului lui Isus Hristos. Chiar şi în prezenţa lui Grigore s-au auzit murmure împotriva mândriei neapostolice şi a lipsei lui de omenie. Henric nu a mai putut răbda, aşa că s-a adăpostit în biserica Sf. Nicolae, pentru a implora, cu lacrimi, încă odată, medierea stareţului de Cluny. A fost de faţă şi Matilda, iar inima ei de femeie s-a înmuiat şi ea i s-a alăturat lui Henric în rugăminţile lui către stareţ. «Numai tu poţi face aceasta,» i-a spus stareţul contesei. Henric a căzut în genunchi, şi, doborât de necaz, a implorat medierea ei îndurătoare. La rugăminţile femeii, Grigore a cedat permiţându-i regelui să vină în prezenţa lui, totuşi nu cu bunăvoinţă. Regele, un om înalt şi deosebit de nobil, obişnuit să dea porunci şi să-i îngrozească pe vrăjmaşi, a stat cu picioarele goale şi tot în veşmântul de penitent înaintea papei, un om cărunt, cu o statură deloc impunătoare şi încovoiat de ani*”.

* Latin Christianity, vol. 3, p. 168 Condiţiile care i-au fost impuse lui Henric manifestau un caracter neînduplecat şi tiranic, papa lucrând în acea situaţie ca un duşman înverşunat decât ca o fiinţă umană. Văzând că penitentul regal ajunsese să fie atât de umilit încât ar fi acceptat orice condiţii, l-a forţat să bea până la fund cupa umilirii. Nu considerăm că este cazul să-i prezentăm cititorului numeroasele puncte pe care le stipula actul, dar asemenea cereri erau nemaiîntâlnite în analele omenirii. Obiectivul principal era consolidarea planului autorităţii papale potrivit planului elaborat de el. Odată ce-şi pusese piciorul pe grumazul celui mai mare monarh al lumii, el a căutat să stabilească drepturile pontifului în faţa întregii Europe de a judeca regii şi a dispune de regatele lor, absolvindu-i pe supuşi de la jurământul de credinţă şi excomunicândui pe regi. Aceasta îi da papei o putere enormă asupra lumii văzute şi constituia o răzvrătire împotriva unui suveran de drept şi o nesocotire a îndatoririlor sacre faţă de biserică şi de Dumnezeu. Efectele politicii papale Nu peste mult timp, Grigore a descoperit că mersese prea departe şi că umilinţa adusă la Canosa nu va putea fi uitată niciodată şi ca monarhul nu mai putea avea somn până nu se va răzbuna. Compasiunea, dar şi interesele, i-au făcut pe mai mulţi prinţi şi prelaţi să se alăture regelui căzut după ce el fusese scos de sub excomunicare. Hildebrand era urât de mai toţi din cauza tiraniei lui politice şi producea groază prin interdicţiile lui ecleziastice. Prinţii răzvrătiţi ai Germaniei au fost încurajaţi în secret de papă pentru a disputa stăpânirea lui Henric, ceea ce l-a încurcat şi l-a împiedicat să-şi îndrepte armele împotriva Romei. El s-a rugat ca Henric să nu aibă niciodată succes în război, şi, în numele apostolilor, şi cu binecuvântarea lor, i-a încredinţat regatul Germaniei lui Rudolf, duce de Şvabia. Papa chiar s-a aventurat să profeţească faptul că până într-un an Henric avea să fie dat jos sau mort, şi, ca şi cum ar fi cunoscut de la început sfârşitul, i-a trimis viitorului rege o coroană purtând o inscripţie care spunea că era un dar de la Hristos către Sf. Petru şi de la Sf. Petru către Rudolf. Dar foarte curând s-a dovedit că era un profet mincinos şi un preot mincinos fără scrupule şi incitator la război civil*.

* Robertson, vol. 2, p. 594 Cu toate uneltirile rele şi crude ale lui Grigore, puterea regelui a crescut treptat, şi, după cel mai cumplit război civil şi cea mai grozavă vărsare de sânge, armatele lui Henric şi cele ale lui Rudolf, rivalul său, sau mai întâlnit o dată pe malurile Ulterului, în octombrie 1080. Lupta a fost de durată şi îndâtjită, dar căderea liui Rudolf i-a adus lui Henric victoria. Se spune că Rudolf a fost rănit mortal de lacea lui Godfrey, care a ajuns mai târziu primul rege al Ierusalimului, iar o lovitură de sabie a altcuiva i-a retezat mâna dreaptă. Se spune că prinţul muribund, privind la mâna care-i fusese tăiată, a recunoscut cu © www.comori.org

260

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

durere: “Cu acea mână am semnat jurământul de credinţă faţă de suveranul meu, Henric. Pedeapsa este dreaptă. Acum mi-am pierdut şi viaţa şi regatul”. Odată ce adversarii lui au ajuns descurajaţi şi paralizaţi, regele şi-a îndreptat forţele spre cel mai formidabil şi neîmpăcat vrăjmaş. El a trecut Alpii, a intrat în Italia şi şi-a aşezat tabăra sub zidurile Romei. Cum oraşul avea mari rezerve de provizii, zidurile erau întărite şi loialitatea romanilor fusese asigurată prin avuţia Matildei, Henric timp, de trei ani, a fost mai mult sau mai puţin angajat în asedierea Romei, iar în anul 1083 a cucerit cetatea vinovată. Grigore s-a refugiat în castelul Sant Angelo, iar o parte din partizanii lui s-au adăpostit în propriile lor case fortificate. Henric dorea să ajungă la o înţelegere cu Hildebrand şi să primească din mâinile lui coroana imperială, dar papa nu voia să audă de nimic altceva decât supunerea necondiţionată a împăratului. “Regele să renunţe la demnitatea lui şi să se supună la penitenţă,” acestea erau condiţiile lui Grigore. Clerul – episcopii, stareţii şi călugării – împreună cu laicii l-au implorat să aibă milă de cetatea în necez şi să ajungă la o înţelegere cu regele. Dar toate înercările de negociere au fost fără rezultat, inflexibilul papă dispreţuind atât rugăminţile cât şi ameninţările, supunerea absolută a lui Henric şi satisfacţia deplină a bisericii rămânând cererile mândre ale papei chiar în captivitate. Dar Henric nu mai era acel om frânt care la Canosa implora la picioarele lui. Încoronarea lui Henric şi a Berthei - anul 1084 Romanii, nemaiputând îndura mizeriile asediului şi fără a mai avea speranţă dinspre normanzii italieni, s-au declarat în cele din urmă favorabili lui Henric. El a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a oraşului. Prima lui mişcare a fost aceea de a-l pune pe Guibert, arhiepiscopul de Ravena, pe tronul papal cu numele de Clement al-III-lea. El a fost numit viitor papă de un sinod de episcopi, iar din mâinile lui, Henric, împreună cu regina Bertha, a primit coroana şi a fost salutat ca împărat de poporul roman. Situaţia lui Grigore părea disperată: era prizonier şi putea fi în scurt timp lăsat pradă răzbunării lui Henric. El nu mai putea aştepta ajutor de la Filip al Franţei, iar William al Angliei nu era dispus să se implice în conflictele papei. Putea conta numai pe Matilda, contesa Toscanei, care era foarte puternică, bogată şi susţinătoare zeloasă a intereselor bisericii în acea ţară. După moartea mamei şi a soţului ei, cât încă mai era tânără şi frumoasă, abilul papă o convinsese să-şi lase bisericii Romei toate posesiunile ei, care mai apoi s-au numit Statul bisericii. Dar oamenii şi banii Matildei nu erau îndeajuns în situaţia în care era atunci papa. În acea situaţie disperată el a implorat ajutor de la Robert Guiscard, un mare războinic normand, care fusese suspectat că ar fi fost complice al lui Cencius în conspiraţia împotriva lui Grigore şi fusese sub interdicţia bisericii timp de mai mulţi ani. Papa s-a arătat gata să-l scoată de sub excomunicare şi chiar i-a întreţinut speranţa că va căpăta coroana imperială dacă-i va veni în ajutor. Marele normand a acceptat condiţiile papei şi şi-a pus necruţătoarea sabie în slujba lui Grigore. Robert Guiscard intră în Roma - anul 1084 Pentru a răspunde dorinţelor papei şi a căpăta binecuvântarea lui alungându-i pe vrăjmaşii lui, Robert Guiscard a strâns o armată de 30.000 de infanterişti trupe neregulate şi 6.000 cavaleri normanzi, pe care i-a pus în marş spre Roma. Era o oaste sălbatică şi pestriţă în care erau aventurieri de multe naţii, unii veniţi pentru a-l salva pe papă, alţii pentru că le plăcea războiul, iar printre ei erau şi sarazini, care se înrolaseră în mare număr. La Roma a sosit curând vestea că forţe copleşitoare înaintează pentru a veni în ajutorul fortăreţelor asediate. Înţelegând situaţia periculoasă, Henric, care-şi trimisese în alte părţi o mare parte a trupelor sale şi nu avea forţe care să poată face faţă acelei oştiri formidabile, s-a retras în mod prudent, asigurându-i pe prietenii săi romani că va reveni curând. S-a retras la Civita Castellana, de unde putea supraveghea toate mişcările de trupe. © www.comori.org

261

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

La trei zile după ce trupele lui Henric au părăsit oraşul, armata normandă a apărut la zidurile cetăţii. Vai de locuitorii cetăţii vinovate! Venea o zi mai neagră şi mai rea decât toate cele prin care mai trecuse până atunci şi toată nenorocirea ei era din cauza spiritului răzbunător al marelui ei preot neînduplecat. Decât să cedeze în faţa puterii temporare, el a preferat să verse până şi sângele Romei, propria lui capitală. Stăpânirea papei asupra regatelor lumii era marele lui obiectiv şi nici o opiziţie nu-l putea determina să scadă un pic marile lui pretenţii. Chiar şi în închisoare papa rămânea la fel de inflexibil ca şi în palat. “Regele să-şi depună coroana şi să dea satisfacţie bisericii,” erau cuvintele mândre şi pline de dispreţ ale lui Hildebrand chiar când era prizonier, deşi atât clerul cât şi laicii îl rugau să ajungă la o înţelegere cu Henric. El a dispreţuit în egală măsură murmurele, ameninţările şi rugăminţile tuturor. El trebuie să fi cunoscut caracterul hoardelor ucigaşe care ajunseseră la porţile oraşului şi care aveau să fie consecinţele intrării lor în oraş, dar el era hotărât să-şi urmărească scopurile lui indiferent ce preţ de sânge şi suferinţă ar fi implicat. Romanii nu erau pregătiţi să se apere şi abia de au opus o rezistenţă formală. Poarta San Lorenzo a fost forţată rapid şi oraşul a căzut în mâinile lor. Primul act al lui Robert Guiscard, acel îndatoritor fiu al bisericii, a fost eliberarea papei din lunga lui captivitate în castelul San Angelo. Normandul a primit în mod oficial binecuvântarea pontificală. Ridicându-se de la picioarele papei, astfel binecuvântat – ce grozavă batjocoră şi blasfemie! – Robert a dat liber bandelor de huligani asupra turmei fără apărare a aşa numitului mare păstor. Timp de trei zile Roma a fost supusă ororilor jafului. Normanizii şi necredincioşii sarazini au dat iama prin toate cartierele oraşului. Măcelul, jaful, pofta şi violenţa s-au manifestat fără frâu. A treia zi, când normanzii benchetuiau şi veseleau fără grijă, locuitorii ajunşi la disperare s-au ridicat într-o insurecţie generală, cu arme pe străzi şi au început să-i masacreze pe cuceritori. Normanzii surprinşi au alergat la arme, şi imediat întreaga cetate a ajuns scena unei lupte disperate. Arderea vechii Rome “Cavaleria normandă,” spune Milman, “s-a revărsat pe străzi, dar romanii erau în avantaj, stăpânind casele şi cunoscând terenul şi tindeau să câştige, iar normanzii au ajuns în pericol. Atunci, fără remuşcări, Guiscard a ordonat să se dea foc caselor. Flăcările au izbucnit cu furie din toate părţile: case, palate, mânăstiri şi biserici au fost văzute arzând la căderea nopţii. Locuitorii disperaţi au ieşit grabnic pe străzi, nemailuptând să se apere, ci să-şi salveze familiile. Au fost seceraţi cu sutele. Sarazinii, aliaţii papei, care fuseseră primii la jaf, au fost primii şi la incendieri şi masacre*”.

* History of Latin Christianity, vol. 3, p. 197 Se spune că Grigore s-a străduit atunci – vai! – nu pentru a-şi salva aşanumita turmă de cruzimea normanzilor, ci pentru a salva câteva biserici mai importante de incendiul general. Guiscard a ajuns în final să stăpânească oraşul, sau, mai curând ruinele vechii Rome, dar setea lui de răzbunare nu se potolise încă. Mii de romani au fost vânduţi public ca sclavi şi alte mii au fost luaţi ca prizonieri. Se spune că nici goţii, nici vandalii, nici grecii, nici germanii nu au devastat oraşul aşa de rău ca acea cucerire a normanzilor. Şi, ceea ce arată adevăratul spirit al papalităţii, cititorul se cuvine să reţină că Guiscard a fost mituit de Grigore pentru a deveni aliatul lui, eliberatorul, protectorul şi răzbunătorul lui. Nenorocirile, masacrele şi ruina Romei au fost pe drept atribuite atunci încăpăţânării papei, şi aşa sunt considerate de atunci de toţi scriitorii imparţiali. Şi nimeni altcineva nu era mai convins de acest fapt decât însuşi Grigore, care niciodată nu s-a simţit în siguranţă, nici chiar în interiorul fortăreţei San Angelo, după plecarea aliaţilor lui normanzi. Moartea lui Grigore - anul 1085 © www.comori.org

262

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Acoperit pentru totdeauna de ruşine, purtând pentru eternitate stigmatul infamiei şi cu groază că va auzi reproşuri pentru că fusese autorul ultimelor calamităţi, Grigore s-a retras din oraşul Sf. Petru, în tovărăşia aliaţilor lui, pe când ruinele încă mai fumegau, străzile erau pustii şi locuitorii odinioară numeroşi fuseseră măcelăriţi, arşi sau duşi în captivitate. Slăbit şi cu inima zdrobită, fără-ndoială din cauza mândriei rănite, el a rămas întâi la mânăstirea Monte Casino, apoi a mers la castelul întărit al normanzilor de la Salerno. Nu a mai văzut niciodată Roma. Un mare număr de ecleziastici devotaţi promovării marilor pretenţii ale papei, l-a urmat la Salerno. El a ţinut acolo un sinod ca şi cum nu ar fi fost emoţionat şi zdruncinat de lucrurile groaznice pe care le cauzase şi le văzuse înfăptuite. A mai tunat din nou anateme şi excomunicări împotriva lui Henric, a anti-papei Clement şi a tuturor aderenţilor lor. Dar acelea au fost ultimele lui tunete, pentru că moartea venea repede. Marele şi neînduplecatul susţinător al supremaţiei ordinului sacerdotal a trebuit să moară ca orice alt om. I-a chemat la el pe tovarăşii lui de exil, a făcut o mărturisire de credinţă – mai ales cu privire la euharistie, după ce fusese suspectat că ar fi simpatizat cu punctul de vedere al lui Berengar -, ia iertat şi i-a absolvit pe toţi aceia pe care-i anatemizase, cu excepţia împăratului şi a anti-papei. După aceea i-a însărcinat pe cei care-l urmau să nu aibă pace până nu vor supune totul bisericii. Se spune că, pe când prietenii papei erau lângă patul de moarte al papei, s-a dezlănţuit o furtună grozavă. Ultimele lui cuvinte consemnate sunt: “Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; de aceea mor în exil”. “În exil, domnul meu,” a spus cu sinceritate un episcop, a cărui mândrie preoţească nu fusese afectată de acea manifestare a caracterului muritor, “nu se poate să mori în exil! Vicar al lui Hristos şi al apostolilor Lui, tu ai primit de la Dumnezeu pe păgâni ca moştenire şi marginile pământului le-ai primit în stăpânire!” Cu suflul îndrăzneţ al blasfemiei, care-l înconjurase pe tot parcursul, s-a încheiat viaţa acestui mare om al bisericii. Duhul lui s-a dus departe de linguşirile prietenilor pentru a se înfăţişa înaintea unui alt tribunal, unde vor fi judecaţi toţi nu după principiile papalităţii, ci potrivit cu adevărul etern al lui Dumnezeu, care a fost descoperit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus Hristos. “Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Psalmul 2:12) este un cuvânt care întăreşte inima, pentru că ce valoare trebuie să aibă cuvântul “binecuvântat” atunci când este rostit de Dumnezeu Însuşi! Dar, vai! ce va fi cu cei care trăiesc şi mor fără Hristos! El va spune în cele din urmă: “secerişul a trecut, s-a sfârşit vara, şi voi tot nu sunteţi mântuiţi!” (Ieremia 8:20) Cine poate măsura nenorocirea lor, vaiul etern al cuvintelor “nu sunteţi mântuiţi!” Ce text pentru un predicator! Ce avertisment pentru un păcătos! Fie ca cititorul să pună la inimă aceasta înainte de a lăsa din mână acest volum, şi să privească atent contrastul dintre moartea acestui mare om al bisericii şi cea a marelui apostol, care spunea: “am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am ţinut credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2. Timotei 4:7-8). Până şi un profet fals a fost obligat să spună: “Să mor de moartea celui drept şi sfârşitul meu să fie ca al lui” (Numeri 23:10). Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui După ce am văzut atât de multe cu privire la împărat în relaţie cu papa vom nota, pe scurt, sfârşitul lui, înainte de a trece la alt capitol. El i-a supravieţuit cu douăzeci şi unu de ani marelui său vrăjmaş. Viaţa agitată a lui Henric s-a încheiat la 7 august 1106, după o domnie de cincizeci de ani plină de evenimente deosebite. Istoria este plină de o mulţime de detalii cu privire la fiecare incident din viaţa marelui monarh, din copilăria lui până la moartea lui, dar nu intră în planul nostru să schiţăm viaţa lui politică. Este un contrast remarcabil între afecţiunea poporului său şi vrăjmăşia bisericii, aspect deosebit de grăitor. Deşi fusese înfierat de papă cu semnul fiarei, el a fost iubit de popor. El avea multe defecte obişnuite la regi, dar avea un loc important în inima poporului. “Auzind de moartea lui,” spune Greenwood, “iubirea lor s-a manifestat prin multe © www.comori.org

263

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

plângeri amarnice. Un mare bocet s-a auzit pe străzile oraşului Liege; curtenii şi poporul, văduvele şi orfanii, mulţimea celor săraci nevoiaşi ai oraşului şi cei de la ţară a venit la funerariile suveranului lor, a prietenului şi binefăcătorului lor. Înălţându-şi glasul, ei au plâns pierderea părintelui lor; înlăcrimaţi ei au sărutat mâinile lui reci, i-au îmbrăţişat picioarele ţepene şi cu greu au putut fi convinşi să-i lase pe cei însărcinaţi cu înmormântarea să pregătească trupul. Nici nu au putut fi convinşi să părăsească mormântul, ci multe zile au vegheat şi s-au rugat la locul unde îl înmormântaseră*”.

* Cathedra Petri, book 11, p. 606 Nimic nu poate fi mai frumos sau mai emoţionant decât mărturia dată despre bunăvoinţa împăratului de aceşti bocitori sinceri. Dar, vai, cât de diferit, cât de trist şi de dureros este să ne îndreptăm spre aşa numita biserică şi spre aşa zişii reprezentanţi ai blândului şi smeritului Isus! S-ar părea că mânia adversarilor papali s-a aprins de şapte ori mai tare când au auzit de onorurile care au fost aduse la trupul lui Henric cel excomunicat. Tânărul rege, fiul său, Henric al-V-lea a fost ameninţat cu anatema de la cer dacă nu exhuma rămăşiţele blestemate ale tatălui său pentru a le arunca într-un loc necurat, sau – ca o pretenţie a unei răutăţi de neconceput – la osemintele lui să se aplice absoluţiunea post-mortem! Episcopul credincios lui, Albert, care-l înmormântase după cuviinţă în biserica Sf. Lambert, a fost obligat, ca penitenţă pentru acel act de recunoştinţă şi iubire, să-i dezgroape trupul cu propriile lui mâini şi să-l ducă într-o clădire nesfinţită de pe o insulă de pe Moselle. Dar aceste necinstiri ale trupului neînsufleţit al împăratului răposat au produs reacţii. Tânărul rege, deşi fusese pregătit de Papa Pascal alII-lea să-şi înşele tatăl şi să se răzvrătească făţiş împotriva lui, a ajuns să fie alarmat de acel terorism spiritual şi a dat ordin ca trupul să fie adus la Spires şi pus în mod solemn în mormântul strămoşilor lui. Procesiunea a fost însoţită de aproape întreaga populaţie. Slujba pentru morţi a fost ţinută cu toate solemnităţile şi onorurile obişnuite în asemenea situaţii. Episcopul Gibbard, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai împăratului, s-a întâmplat să fie plecat de acasă atunci, dar veştile despre ceea ce se întâmplase l-au adus înapoi în grabă. Fierbând de indignare, el a făcut ca trupul să mai fie exhumat încă o dată şi pus în pământ nesfiinţit şi a impus penitenţă tuturor celor care participaseră la procesiune. Dar glasul afecţiunii nu a putut fi redus la tăcere de episcopul neînduplecat, ci cetăţenii cu toţii împreună au venit cu mari plângeri la noul loc de odihnă al trupului. “Ei i-au reamintit episcopului,” spune Milman, “cu câtă generozitate îmbogăţise împăratul biserica din Spires; au enumerat ornamentele de aur şi argint şi pietre preţioase, veşmintele de mătase, operele de artă, altarul de aur împodobit bogat, dar de la Împaratul din est, Alexius, care făcuse acea catedrală cea mai splendidă şi mai faimoasă din Germania. Ei şi-au exprimat cu glas tare supărarea şi nemulţumirea şi abia au fost reţinuţi să se revolte. Dar nu au biruit. Totuşi catafalcul lui Henric a continuat să fie vizitat de martori sinceri şi dezinteresaţi ai carităţii lui fără margini. În final, după cinci ani de ceartă, lui Henric i-a fost permis să se odihnească în cavoul sfinţit al înaintaşilor lui imperiali*”.

* Latin Christianity, vol. 3, p. 277 Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore Am prezentat astfel o relatare mai detaliată a luptei neobişnuite dintre Grigore şi Henric pentru ca cititorului să-i fie prezentat un bun exemplu al spiritului şi faptelor papalităţii în evul mediu. Şi, să ştiţi că acel spirit nu se schimbă, chiar dacă faptele se schimbă potrivit cu puterea şi posibilităţile papei în funcţie. Este acelaşi duh ca şi atunci, şi tot aşa va fi. Nici un limbaj nu poate exagera blasfemia, cruzimea şi tirania papalităţii, şi acelaşi duh străbare, mai mult sau mai puţin, fiecare membru al comunităţii ei. Pentru că, ne putem pe drept întreba care fusese crima lui Henric ca să fi adus asupra lui asemenea © www.comori.org

264

Istoria Bisericii

Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

persecuţii îndârjite în timpul vieţii lui şi după moartea lui? Cititorul îşi poate aminti că investiturile erau în dispută. Dreptul tradiţional al monarhilor de a avea un cuvânt în numirea episcopilor şi a demnitarilor bisericii în statele lor era ceva recunoscut de secole, şi nu de puţine ori ei au numit pentru Scaunul de la Roma la fel ca şi pentru alte episcopii de sub stăpânirea lor. Chiar şi Hildebrand a aşteptat cu răbdare să fie ales şi să primească ratificarea împăratului. Dar, de îndată ce a fost înălţat pe scaunul pontifical, el i-a scris împăratului o scrisoare insultătoare, poruncindu-i să se abţină de la simonie şi să renunţe de la dreptul de investitură cu inel şi sceptru. În apărarea lui, Henric a afirmat prerogativele exercitate de predecesorii săi în mod indiscutabil, mai ales de la Carol cel Mare. Grigore a tunat împotriva lui sentinţa de excomunicare, i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul lor de credinţă şi l-a pronunţat destituit pentru neascultare. Papalitatea şi-a dat astfel jos masca, şi lumea nu mai putea avea dubii cu privire la ţelurile şi obiectivele puterii spirituale, dar atât de mare era ignoranţa în acea vreme încât până şi cele mai enorme pretenţii au găsit suporteri, şi atât de superstiţios era poporul încât a fost făcut să creadă că toţi cei care se ridicau cu arma împotriva regelui excomunicat erau priviţi ca luptători pentru credinţă. Acesta era primul şi cel mai de seamă aspect al ofensei aduse de Henric papalităţii şi cauza pentru atâta vărsare de sânge şi suferinţă: neînduplecatul preot nu voia să cedeze niciun pic, iar împăratul lupta pentru drepturile lui tradiţionale, şi astfel marea luptă a continuat până când moartea le-a pus capăt.

© www.comori.org

265

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

Capitolul 20. Cruciadele Vrăjmaşul a schimbat atunci tactica, după ce papa nu câştigase mai nimic prin lungile războaie cu imperiul şi prin insulta adusa bunului simţ elementar al omenirii prin obrăznicia nemaiîntâlnită. A fost nevoie să găsească mijloace mai plauzibile, mai înşelătoare şi aparent mai pioase. Rămânea în continuare o problemă ca puterea spirituală să capete ascendenţă asupra celei temporare. Geniul rău al Romei, care prezida în consiliile ei, a sugerat un război cu scopul de a salva mormântul lui Hristos din mâinile necredincioşilor turci. Papa Urban a îmbrăţişat imediat ideea şi a devenit susţinătorul ei. Tot Vaticanul a fost de acord. Era evident că lungile expediţii în Palestina urmau să sece vlaga Europei, ca ea să fie epuizată şi tazaurele ei să fie golite. Nu era nici o preocupare pentru convertirea necredincioşilor la credinţa lui Hristos – adevărata misiune a creştinismului -, ci doar gândul de a slăbi puterea monarhilor temporari pentru ca pontifii să domnească asupra lor. Papalitatea se arăta în principiu necredincioasă. “Căsătoria să fie onorată în totul” spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar Grigore a spus că aceea la preoţi este concubinaj şi un păcat care condamnă sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne însă neschimbat şi neschimbabil şi căsătoria este onorabilă în toţi, nu numai la unii, ci în toţi. Dumnezeu Insuşi, care a adus femeia la bărbat, a instituit aceasta, iar Hristos a confirmat-o şi, prin Duhul Sfânt, a proclamat-o “onorabilă în totul*”. “Predicaţi evanghelia la orice făptură” este misiunea pe care Mântuitorul şi Domnul le-a încredinţat-o alor săi, dar Urban a spus în schimb că necredincioşii trebuie măcelăriţi fără milă, că aceea este lucrarea pe care le-o cerea Dumnezeu. Buruienile să fie smulse din rădăcini şi aruncate în foc pentru a fi arse. Şi aceasta nu era tot. Puterea naţiunilor trebuia redusă pentru ca pontiful să triumfe asupra lor. Rezultatele vor arăta că aşa au fost planurile geniului rău al papalităţii.

* n. tr.) “în totul” sau “în toţi” – expresia în traducerea engleză permite în egală măsură ambele interpretări Locurile sfinte Dintr-o perioadă timpurie, pelerinajele în Ţara sfântă au ajuns să fie o pasiune pentru cei mai evlavioşi şi superstiţioşi. Ieronim spune de mari mulţimi care veneau din toate ţările. Presupusa descoperire a adevăratului mormânt, dezgroparea adevăratei cruci şi magnifica biserică ridicată pe locul mormântului de către cuvioasa Elena şi fiul ei, Constantin, au trezit la toate clasele sociale un entuziasm pentru a vizita Ţara Sfântă. Din acel timp – aproximativ 326 după Hristos -, mulţimi din ce în ce mai mari de pelerinii au curs continuu până când Ierusalimul a fost cucerit de mahomedani, în anul 637, sub Califul Omar. Până atunci pelerinii fuseseră protejaţi şi ajutaţi, ei având de îndurat numai privaţiunile şi pericolele unei călătorii lungi, dar, sub guvernarea mahomedană, li se permitea să intre în cetatea sfântă numai plătind tribut califului pentru acel privilegiu. Odată ce s-a făcut acel aranjament, cei evlavioşi au început din nou să vină în turme din ce în ce mai numeroase pentru a se închina la sfântul mormânt. Prin anul 1067, o nouă rasă de cuceritori a ajuns să stăpânească Palestina, aceştia dovedindu-se mai aspri decât sarazinii. Aceştia erau seleucizii, un trib de tătari cunoscut acum sub numele de turci. Ei veniseră iniţial din stepele Asiei centrale, îmbrăţişaseră religia mahomedană şi ajunseseră să fie nişte islamişti mai fanatici decât urmaşii arabi ai “profetului”. Zelul intolerant al acestor de curând convertiţi la islam se combina şi cu tirania şi caracterul inuman al barbarilor. Sub aceşti noi stăpâni ai Palestinei, situaţia locuitorilor creştini şi a pelerinilor s-a înrăutăţit mult. În loc să fie trataţi numai ca supuşi tributari, ei © www.comori.org

266

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

erau dispreţuiţi şi trataţi ca nişte sclavi, iar pelerinii erau expuşi la persecuţii severe. Petru sihastrul Creştinii europeni au fost, în mod normal, impresionaţi auzind de cruzimile şi insultele la care erau supuşi fraţii lor din est de către stăpânitorii necredincioşi ai Ţării Sfinte, ceea ce a făcut ca un război sfânt să pară a fi ceva drept. În anul 1093, Petru, originar din Amiens, a vizitat Ierusalimul ca pelerin. Duhul lui a fost tulburat mult la vederea ocărilor suferite de creştini. Sângele războinic al francului a început să fiarbă la vederea suferinţelor şi umilinţelor suferite de fraţii săi. El a vorbit cu Simeon, patriarhul Ierusalimului, despre eliberarea lor, dar deznădăjduitul Siomeon nu a făcut decât să plângă situaţia lor fără speranţă, din vreme ce grecii, cei care în mod natural îi protejau pe creştinii din Siria, erau prea slabi pentru a-i ajuta. Atunci Petru i-a promis ajutorul latinilor. “Voi ridica marile naţiuni războinice ale Europei în sprijinul cauzei voastre,” a exclamat el crezând că angajamentul pe care şi-l lua era ratificat în ceruri. Pe când sta prosternat în templu el a auzit vocea Domnului Isus zicându-i: “Scoală-te, Petru, mergi şi fă cunoscute necazurile poporului meu; a sosit ceasul să fie eliberaţi slujitorii Mei şi să fie recâştigate locurile sfinte”. În acel timp, era un obicei al călugărilor care trăiau într-o izolare austeră, a căror imaginaţie era excitată, ca ei să creadă orice le venea în minte şi să aibă vise şi revelaţii care să le confirme orice ar fi crezut ei. Petru credea în misiunea lui, ceea ce făcea ca el să fie acela prin care şi alţii să fie făcuţi să creadă aceasta. El s-a grăbit să meargă la Roma. Papa Urban al-II-lea a fost contaminat de fervoarea lui şi a aprobat deplin ca el să predice eliberarea imediată a Ierusalimului. Călugărul, având atât aprobarea cerului cât şi cea a papei, a pornit în misiunea lui. După ce a traversat Italia, a trecut Alpii în Franţa. El este descris ca un om scund şi slab, cu un ten negricios, dar cu ochii în flăcări. El călărea pe un catâr având un crucifix în mână, cu capul descoperit şi picioarele goale, purtând o robă lungă şi încins la mijloc cu o frânghie şi având o manta de pustnic din material grosolan. El le predica celor suspuşi şi celor de jos, în biserici şi pe drumuri şi în pieţe. Elocvenţa lui brută trezea inima poporului pentru că el provenea dintre ei. El făcea apel la fiecare pasiune, la indignare şi la milă, la mândria războinicului şi la compasiunea creştinului, la iubirea de fraţi şi la ura faţă de necredincioşi, la pângărirea ţării care fusese sfinţită prin naşterea şi trăirea acolo a Răscumpărătorului. “De ce,” exclama el vehement, “să fie lăsaţi necredincioşii să mai rămână în stăpânirea unor asemenea teritorii creştine ca Muntele Măslinilor şi grădina Ghetsimani? De ce urmaşii nebotezaţi ai lui Mahomed, acei fii ai pierzării, să pângărească cu picioarele lor duşmane pământul sacru care a fost martor la atâtea miracole şi care are atât de multe relicve care arată puteri supraomeneşti? Oase de-ale martirilor, veşminte de-ale sfinţilor, cuie de la cruce, spini din cunună, toate sunt acolo numai gata să fie culese de preoţia sfântă care se va duce în expediţie. Terenul Sionului să fie curăţit prin vărsarea sângelui necredincioşilor măcelăriţi*”.

* White – Eighteen Christian Centuries, p. 246 Când nu mai găsea cuvinte sau nu mai avea suflu, atunci plângea, gemea, se bătea cu pumnii în piept şi ridica crucifixul ca şi cum Hristos Însuşi i-ar fi implorat să se alăture armatei lui Dumnezeu. Delirul nebuniei lui a avut un mare efect în toate clasele sociale şi în toate ţările. Bărbaţi, femei şi copii se îmbulzeau să se atingă de veşmintele lui şi până şi părul care cădea de la catârul lui era strâns ca relicvă de preţ. Nu peste mult timp s-a întors la papă, asigurându-l că peste tot apelurile lui fuseseră primite cu entuziasm, încât cu greu i-a putut opri pe cei care l-au auzit să pună imediat mâna pe arme şi să-l urmeze în Ţara Sfântă. Nu mai trebuia decât să se facă un plan, să fie conducători şi o organizaţie, iar papa s-a hotărât să se ocupe de acestea. Papa Urban şi cruciadele © www.comori.org

267

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

În martie 1095, Urban a convocat un consiliu la Placenţia pentru a se consulta în legătură cu războiul sfânt şi alte chestiuni importante. S-au prezentat două sute de episcopi, patru mii de clerici şi treizeci de mii de laici. Cum nu exista o clădire suficient de mare pentru a cuprinde toată mulţimea, sesiunile cele mai largi au avut loc pe un câmp de lângă oraş. În afară de proiectul pentru războiul sfânt, papa s-a folosit de ocazia favorabilă pentru a confirma şi a susţine principiile lui Grigore. La Placenţia au fost confirmate definitiv cele două caracteristici de bază ale doctrinei şi disciplinei bisericii romane, şi anume transsubstanţierea şi celibatul clerului*.

* Waddington, vol. 2, p. 102 În acelaşi an, în noiembrie, a fost convocat un alt consiliu la Clermont, în Auvergne. Citaţiile pentru acel consiliu au fost urgente, iar clerul a primit sarcina să-i ridice pe laici pentru cauza cruciadei. S-a strâns o mare adunare de arhiepiscopi, episcopi, stareţi, etc., iar oraşele şi satele din vecinătate s-au umplut de străini, mulţi fiind nevoiţi să se adăpostească în corturi. Sesiunea a durat zece zile. Au fost supuse canoanele obişnuite de condamnare a simoniei, etc. Urban s-a încumetat să meargă şi mai departe decât Grigore, interzicând nu numai practica investiturii laice, ci şi ca orice ecleziastic să jure credinţă vreunui stăpân laic, interdicţie care intenţiona să lichideze definitiv orice dependenţă a bisericii de puterea seculară. Astfel, vedem cum abilul papă a profitat de marea lui popularitate când mintea tuturor era captivată de subiectul cruciadei sfinte. Nu se putea găsi moment mai favorabil pentru înaintarea marelui obiectiv al ambiţiei papale: recunoaşterea supremaţiei papei asupra creştinătăţii latine şi ridicarea lui Urban deasupra papei rival – Clement şi deasupra suveranilor temporari care îl susţineau. La cea de-a şasea sesiune a fost propusă cruciada. Urban s-a suit la un amvon înălţat în piaţă şi s-a adresat mulţimilor. Discursul său a fost lung şi impresionant. El a zăbovit asupra vechii glorii a Palestinei, unde fiecare petec de pământ fusese sfinţit prin prezenţa Mântuitorului, a Mamei Sale Fecioare şi a altor sfinţi. El a prezentat pe larg situaţia de atunci a locurilor sfinte - stăpânite de un popor fără teamă de Dumnezeu, de copiii roabei egiptene -, a prezentat umilinţele, violenţele şi tirania la care erau supuşi creştinii, cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Şi nu a omis să vorbească despre asuprirea progresivă a creştinilor de către turci. “Alungă pe roabă şi pe fiul ei!” a strigat el. “Toţi oamenii credincioşi să ia arme. Mergeţi şi Dumnezeu va fi cu voi. Răscumpăraţi-vă păcatele – jaful, arderea şi vărsarea de sânge – prin ascultare. Faimoasa naţiune a francilor să-şi arate vitejia într-o cauză pentru care moartea asigură binecuvântarea. Socotiţi o bucurie să muriţi pentru Hristos acolo unde Hristos a murit pentru voi. Nu vă gândiţi la rude sau la casă pentru că îi datoraţi lui Dumnezeu o iubire şi mai mare. Pentru un creştin, orice loc este exil şi orice loc este casa şi ţara lui”. Nu a existat vreo pasiune pe care să nu o incite papa care-şi urmărea interesele lui. Adevăratul lui scop şi marele lui obiectiv era acela de a scăpa de baronii pe care nu-i putea controla şi de monarhii încăpăţânaţi angajându-i într-o expediţie ruinatoare într-o ţară depăratată, pentru ca, în absenţa lor, el să ţină în mâinile lui toate sforile şi să consolideze planurile mândre ale predecesorului şi învăţătorului său, Hildebrand. În concluzie, papa cel blasfemiator oferea absoluţiune pentru toate păcatele – pentru crime, adultere, jafuri şi incendieri -, şi încă fără penitenţă, tuturor celor care ar lua armele pentru acea cauză sacră. El l-e promis viaţa eternă tuturor celor care ar fi urmat să sufere glorioasa tragedie a morţii în Ţara Sfântă sau în drum spre ea. Cruciatul urma să intre direct în paradis. Lupta dintre Cruce şi semilună trebuia să se decidă odată pentru totdeauna în Ţara Sfântă. Cât despre el însuşi, papa spunea că trebuia sa rămână acasă, pentru că îl reţinea grija faţă de biserică. Dacă împrejurările i-ar permite, i-ar urma şi el, dar, ca Moise, în timp ce israeliţii îi măcelăreau pe amaleciţi, el trebuia să fie continuu angajat în rugăciune fierbinte pentru victoria lor*.

© www.comori.org

268

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

* Robertson, vol. e, p. 630; Milman, vol. 3, p. 233; Waddington, vol. 2, p. 77 Discursul papei a fost întrerupt de uralele entuziaste ale întregii adunări. “E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!” sunt cuvintele care au devenit strigătul de luptă al cruciaţilor, şi întreaga adunare s-a declarat a fi armata lui Dumnezeu. Nebunia contagioasă s-a răspândit cu o rapiditate de neconceput. “Probabil că niciodată,” spune cineva, “nu a avut un singur discurs al unui om rezultate atât de extraordinare şi atât de durabile ca acela al lui Urban al-II-lea la consiliul de la Clermont”. Un altul spune: “A fost primul suflu al fanatismului care a zdruncinat toate structurile societăţii din extremul occident până în inima Asiei timp de aproape două secole”. După ce am exprimat clar şi cat se poate de concis cauzele cruciadelor, sau, mai curând, motivele papalităţii, nu ne mai rămâne decât să prezentăm datele şi câteva detalii pentru fiecare expediţie. Prima cruciadă - anul 1096 Sărbătoarea Adormirii Sfintei Maria, 15 august 1096, a fost fixată ca data la care cruciaţii aveau să pornească în marş. Femeile şi-au îndemnat bărbaţii, fraţii şi fiii să ia crucea, iar aceia care refuzau ajungeau să fie dispreţuiţi de toţi. Au fost vândute tot felul de proprietăţi pentru a strânge bani, dar toţi voiau să vândă şi nimeni nu dorea să cumpere, ceea ce a făcut ca ele să fie vândute la preţuri foarte joase. Şi majoritatea celor care au cumpărat făceau parte din cler, astfel încât proprietăţile ţării au ajuns în mâinile clerului. Godfrey şi-a lăsat zălog castelul său Bouillon, din Ardeni, episcopului de Liege. Fabuloasa splendoare şi bogăţie a estului a fost pusă înaintea imaginaţiei lor, care era deja stimulată de legende romantice cu privire la Carol cel Mare şi pairii lui. În afară de entuziasmul religios care-i însufleţea pe toţi, mai existau o mulţime de alte motive diferite. Ţăranul avea ocazia de a părăsi viaţa lui oprimată pentru a purta arme şi a scăpa de corvezile impuse de stăpânul lui feudal. Tâlharul, piratul şi haiducul erau graţiaţi şi reabilitaţi în societate; datornicul scăpa de datoria lui. Şi toţi cei care luau crucea erau asiguraţi că moartea în războiul sfânt îi va face părtaşi gloriei şi fericirii martirilor. Şi atât de mare era entuziasmul produs de această epidemie papală, încât cu mult înainte de termenul stabilit pentru pornirea în expediţie, mulţimea nerăbdătoare nu s-a mai putut opri. La începutul primăverii anului 1096, Petru, primul misionar al cruciadei, a pornit în marş spre est în fruntea unei oşti sălbatice şi pestriţe. Cam şaizeci de mii din poporul din Franţa şi Lorena s-au strâns ca o turmă în jurul pustnicului şi l-au presat să-i conducă la sfântul mormânt. Deşi nu avea aptitudinile necesare, el şi-a asumat rolul de general şi a condus marşul de-a lungul Rinului şi Dunării. Walter cel fără un ban, un soldat sărac dar viteaz, l-a urmat cu aproximativ cincisprezece mii de oameni. La puţin după Petru şi Walter a mai urmat şi un călugăr numit Gottschalk, însoţit de douăzeci de mii de săteni din Germania. În urma lor a venit un al patrulea roi de aproape două sute de mii dintre scursurile poporului, condus de contele Emecho. Mulţimile care s-au succedat numărau cu totul trei sute de mii de aşa-numiţi soldaţi ai crucii. Dar curând s-a văzut că ei erau însufleţiţi de alt duh, pentru că nici unul dintre ei nu cunoşteau crucea în vreun alt fel decât ca un simbol idolatru vizibil. Bătrâni şi neputincioşi, femei şi copii şi drojdia poporului, cei care nu aveau de lucru, au urmat tabăra cruciaţilor. Nimic mai trist şi mai dezastruos ca purtarea şi soarta acelor mulţimi amăgite. Nevoile lor i-au obligat în scurt timp să se risipească. Erau fără ordine şi fără disciplină, iar cei mai mulţi dintre ei nu avea nici arme nici bani. Şi nu aveau idee la ce distanţă era Ierusalimul, nici ce dificultăţi aveau de întâmpinat pe drum. Unii erau atât de ignoranţi încât, la vederea primului oraş pe care nu-l cunoşteau au şi întrebat dacă acela era Ierusalimul. În loc de sobrietate şi ordine, marşul lor a fost marcat de ucidere, jaf, destrăbălare şi tot felul de fapte condamnabile. Paşnicii locuitori iudei din oraşele de pe Moselle, Rin, Main şi Dunăre prin care au trecut, au fost jefuiţi şi măcelăriţi ca fiind ucigaşii lui Hristos şi vrăjmaşi ai crucii. Populaţia Ungariei şi Bulgariei s-a ridicat împotriva lor din cauza obiceiurilor lor de a jefui, aşa că © www.comori.org

269

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

mulţi dintre ei au fost ucişi. După repetate dezastre şi aventuri prosteşti, au ajuns la Constantinopole, dar Alexius, împăratul grec, a fost mai curând alarmat decât mulţumit de acei aliaţi, fapt pentru care i-a trecut peste Bosfor in grabă, spre pierzarea lor. La scurt timp după aceea a avut loc o mare bătălie sub zidurile Niceei – capitala turcă. Armata pustnicului a fost tăiată în bucăţi de Soliman, sultanul turc de Iconium. Walter cel fără un ban a fost ucis împreună cu cea mai mare parte a celor care l-au urmat, iar oasele lor au fost strânse pentru a forma o mare grămadă ca avertisment pentru tovarăşii lor cu privire la zădărnicia întreprinderii lor. Se estimează că în aceste expediţii prost conduse au pierit trei sute de mii de oameni, unii măresc cifra la jumătate de milion. Dintre cei care porniseră sub conducerea lui Petru şi a locotenenţilor săi, nu mai mult de douăzeci de mii au supravieţuit, iar aceia s-au străduit să ajungă acasă numai pentru a istorisi soarta tristă a tovarăşilor lor care muriseră doborâţi de săgeţile turcilor, ale ungurilor sau de lipsuri şi oboseală. Abia dacă vreunul din armata lui Petru va fi ajuns la hotarele Ţării Sfinte. Papa Urban a trăit pentru a vedea necazurile şi nenorocirile lucrării lui rele, dar a murit înainte de cucerirea Ierusalimului. A doua ramură a primei cruciade În timp ce mulţimea plebe săracă, lipsită şi amăgită, era tăiată în bucăţi, aristocraţia vestului a luat crucea şi s-a încurajat pregătindu-se să pornească în aceeaşi misiune sfântă. Va fi necesar să spunem ceva despre conducători, pentru a avea o idee cât de mult afectase acea epidemie toate clasele sociale. Cel mai eminent era Godfrey de Bouillon, un descendent al lui Carol cel Mare, care este socotit cel dintâi atât la război cât şi la sfat. El îl însoţise pe William al Normandiei în invazia Angliei, apoi, în slujba lui Henric al-IV-lea, se spune că l-ar fi rănit mortal pe Rudolph, punând capăt războiului civil. Şi el a fost primul din armata lui Henric care s-a suit pe zidurile Romei. El este prezentat de cronicari ca un om remarcabil prin evlavia şi blândeţea lui în viaţa de zi cu zi, dar înţelept la sfat şi curajos ca un leu pe câmpul de luptă. El a fost însoţit de cei doi fraţi ai săi – Eustace şi Baldwin; Hugh, fratele regelui Franţei; de conţii Raymond de Toulouse, Robert de Flandra şi Stephane de Blois; şi de ducele Robert al Normandiei, fiul lui William Cuceritorul. Dar atât de mare şi atât de general era entuziasmul încât aproape toţi mai marii viteji ai Europei au fost inspiraţi cu curaj cavaleresc şi rivalităţi naţionale ca să se distingă în acest război sfânt. Se spune că şase sute de mii de oameni şi-au părăsit casele în acelaşi timp, împreună cu numeroşi servitori, femei şi slujitori şi tot felul de lucrători. Dificultăţile de a aproviziona atât de mulţi oameni i-a determinat să-şi împartă forţele şi să înainteze spre Constantinopole pe căi diferite. Au hotărât să se întâlnească cu toţii acolo şi de acolo să înceapă operaţiunile împotriva turcilor. După un marş lung şi dureros, în care au pierit mii de oameni, supravieţuitorii au ajuns la capitala răsăriteană. Alexius, deşi ar fi fost mulţumit ca o forţă de dimensiuni medii din vest să-l ajute împotriva turcilor, care erau periculos de aproape de el, a fost uimit şi alarmat la vederea atâtor mari căpetenii şi armate numeroase. Pace la hotarelor lui fusese tulburată de jafurile mulţimii promiscue conduse de Petru sihastrul, dar el se temea de consecinţe mai grave în urma sosirii unor trupe atât de puternice conduse de Godfrey. Aflând de la ei că urma să mai vină curând o altă armata, el i-a trecut in graba peste Bosfor, ca ei să nu se reunească în imediata vecinătate a capitalei lui. Astfel, deşi nu fără a fi ameninţaţi, cruciaţii au trecut în Asia înainte de sărbătoarea Cincizecimii. Asediul Niceei Zelul şi indignarea pelerinilor au fost mult incitate la vederea piramidei de oase care marca locul unde căzuse Walter împreună cu tovarăşii lui. Niceea a fost asediată şi a căzut în cam cinci săptămâni, dar ei au fost tare dezamăgiţi de prada de acolo. Când au văzut că nu-şi mai puteau menţine poziţia, turcii i-au predat cetatea lui Alexius. Pe citadelă a fost ridicat stindardul imperial şi importanta cucerire a rămas păzită cu vigilenţă de perfizii greci. Murmurele căpeteniilor au fost inutile, şi, după câteva zile de © www.comori.org

270

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

odihnă, ei au mărşăluit către Frigia. Marea bătălie de la Dorylium a avut loc la aproape două săptămâni după asediul Niceei. Soliman şi-a strâns hoardele de turci şi a urmărit ceea ce el numea “barbarii din vest”. El i-a atacat prin surprindere înainte ca ei să fi ajuns la Dorylium. Creştinii spun că avea o cavalerie în număr de peste trei sute de mii. Atât de grozav a fost începutul luptei şi atât de dens valul de săgeţi otrăvite încât cruciaţii au fost copleşiţi. Ei au fost atât de derutaţi încât, dacă nu ar fi fost vitejia şi conducerea lui Bohemnod, Tancred, Robert de Normandia, şi, în ultimă instanţă, ajutorul lui Godfrey şi Raymond, întreaga aramtă ar fi pierit. În cele din urmă, lunga bătălie s-a decis în favoarea cruciaţilor şi tabăra lui soliman a căzut în mâinile lor. Superstiţia afirmă că victoria a fost câştigată de luptători cereşti care au venit pentru a-i ajuta pe creştini. Pe parcursul unui marş de cam opt sute de kilometri, armata a avut mult de suferit. Foametea, setea, căldura extremă, raritatea surselor de hrană şi greutăţile marşurilor au subţiat mult rândurile armatei. Sute de oameni mureau de sete într-o singură zi. Au murit aproape toţi caii. Şi, ca lucrurile să se încurce şi mai mult, au apărut dezbinări între conducători, mergând până la conflict deschis. Dar, în pofida dificultăţilor, marea masă de cruciaţi care a supravieţuit calamităţilor şi-a continuat drumul spre Ierusalim. Baldwin, fratele lui Godfrey, a reuşit să ia în stăpânire oraşul Edessa şi a întemeiat primul principat al latinilor dincolo de Eufrat. Asediul Antiohiei La 18 octombrie 1097, “războinicii crucii” au asediat Antiohia, cetatea în care ucenicii fuseseră pentru prima dată numiţi creştini, care a devenit la puţin timp după aceea centul lucrărilor misionare ale marelui apostol. Cât de diferite erau duhul, obiectivele şi mijloacele acelui aşa-zis succesor al apostolului, ale aceluia care îşi luase în mod blasfemiator titlul de locţiitor al lui Hristos, dar la a cărui uşă stă vina pentru vărsarea de sânge şi pentru cea mai mare amăgire a poporului! Pentru ca Izabela săşi realizeze ambiţia de a domni încă, atât în biserică cât şi în stat, prietenii trebuie sacrificaţi ca şi vrăjmaşii. Dar se apropie grăbită ora când i se va cere socoteală pentru sânge şi va veni judecata potrivită pentru motivele şi faptele ei. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mărturia care a pornit de la Antiohia în primul secol, care este la fel de clară acum ca şi atunci şi are tot atâta autoritate asupra conştiinţei chiar dacă zece mii de izvoare de corupţie pretind să fi ieşit din aceeaşi fântână. Trebuie să ţinem la învăţătura apostolului, nu la tradiţia părinţilor bisericii. În orice epocă, crezul creştinului trebuie să fie persoana lui Hristos pentru inimă, lucrarea lui Hristos pentru conştinţă şi cuvântul lui Dumnezeu pentru calea lui. Asediul Antiohiei a durat opt luni şi privaţiunile suferite în acea perioadă sunt groaznice. Pentru un timp s-au putut bucura, chiar până la exces, de roadele pământului şi de o climă mai bună, dar a venit iarna şi a pus capăt lucrurilor plăcute. Ploile abundente le-au inundat tabăra, iar vânturile le-au dărâmat corturile. Au ajuns să domnească foametea şi molimele cu consecinţele lor. Au devorat cu lăcomie carnea cailor, a câinilor şi chair a inamicilor ucişi. La începutul asediului cruciaţii aveau şaptezeci de mii de cai, iar la sfârşitul lui numai două mii, dintre care abia câtiva erau apţi. În cele din urmă le-a venit un ajutor, fără de care ar fi pierit până la ultimul. Prin trădarea unui ofiţer sirian din cetate, care se bucura de favoarea emirului şi comanda trei turnuri, a fost deschisă o poartă. Armata a dat năvală atunci în cetate cu strigătul de luptă al cruciaţilor – “E voia lui Dumnezeu!” Şi Antiohia a ajuns din nou în mâinile creştinilor. Dar victoria nu era completă pentru că citadela a refuzat să se predea, şi la puţin timp după victoria aparentă s-a arătat o copleşitoare forţă a turcilor condusă de Kerboga, prinţul de Mosul. Timp de douăzeci şi cinci de zile, cruciaţii au fost din nou pe punctul de a fi complet distruşi, fiind prinşi între Kerboga şi garnizoana din fortăreaţă. Când toate inimile erau pe cale să se înmoaie şi predomina o indiferenţă generală, un călugăr abil numit Bartolomeu s-a prezentat la uşa consiliului şi a declarat că i se descoperise intr-un vis ceresc că sub © www.comori.org

271

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

altarul bisericii Sf. Petru vor găsi lancea cu care a fost străpuns pe cruce Mântuitorul. Au început să sape, dar după ce au săpat aproape patru metri nu au găsit ceea ce căutau. Seara, cu picioarele goale şi în haină de penitent, Bartolomeu s-a coborât în groapă şi în scurt timp a ieşit de acolo tras afară cu o lance. S-a auzit un zăngănit de oţel: era arma sfântă. La prima sclipire a lăncii sfinte, cruciaţii au trecut de la disperare la entuziasm. Preoţii şi călugării au intonat un psalm de luptă: “Scoală-te, Dumnezeule, şi să fie risipiţi vrăjmaşii Tăi!” Porţile Antiohiei au fost deschise şi războinicii fanatici au năvălit afară, lancea sfântă fiind purtată de legatul capelanului. Şarja a fost irezistibilă. Sarazinii au fugit în faţa atacului neaşteptat, lăsând în urmă o pradă imensă. Bohemond a fost proclamat Prinţ al Antiohiei, cu condiţia ca el să-i însoţească la Ierusalim. Asediul Ierusalimului În loc să pornească imediat spre Ierusalim, când erau astfel încurajaţi şi întăriţi în urma victoriei şi când inamicii erau buimăciţi, ei au pierdut timpul bucurându-se de luxul din Siria cam zece luni, şi, când au venit ordinele să pornească în marş, anul următor, în mai, mai rămăsese numai o mică parte din puternica armată. Se presupune că trei sute de mii au ajuns la Antiohia, dar foametea, boala şi sabia leau redus numărul la puţin peste patruzeci de mii. Rămăşiţele armatei s-au pus în mişcare în luna mai. Pe măsură ce se apropiau de obiectivul propus pentru lunga si periculoasa lor călătorie şi recunoşteau locurile sfinte, cum ar fi Tirul, Sidonul, Cezareea, Lida, Emaus şi Betleem, entuziasmul lor era fără margini, iar când au ajuns pe o înălţime de pe care puteau vedea cetatea sfântă, a izbucnit strigătul: “Ierusalimul! Ierusalimul! E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!”. Toţi au căzut atunci în genunchi şi au sărutat pământul sfânt. Mintea lor s-a umplut de scene din istoria evangheliei şi au zăbovit încântaţi. Dar Ierusalimul era în mâinile necredincioşilor, iar ei nu aveau maşinile necesare pentru asalt. Asediul a durat patruzeci de zile, care au fost însă zile de mari suferinţe pentru asediatori, mai ales din cauza setei grozave ca urmare a soarelui arzător din miezul verii în acea ţară. Pârâul Chedron secase, rezervoarele de apă fuseseră distruse sau otrăvite, şi necazul era aşa de mare încât erau pe punctul de a cădea în disperare. Dar, ca şi în situaţiile de mai înainte, le-a venit ajutorul. Au fost salvaţi de superstiţie. Godfrey a văzut pe Muntele Măslinilor un războinic al cerului făcându-i semn cu scutul lui strălucitor ca pentru un nou asalt. Cu o fervoare militară reînnoită, i-au atacat pe necredincioşi, şi, după o luptă aprigă, au ajuns stăpânii cetăţii sfinte. Istoricii, de comunn acord, spun că la 15 august 1099, într-o zi de vineri, la ora trei după amiază – adică în ziua şi la ora patimilor Mântuitorului -, Godfrey de Bouillon stătea victorios pe zidurile Ierusalimului. El a alergat în cetatea închinată însoţit de Tancred şi urmat de soldaţi care au măcelărit pe fiecare stradă. “Cruciaţii,” spune Robertson, “cuprinşi de o mânie nebună la gândul nedreptăţilor comise împotriva fraţilor lor şi la rezistenţa înverşunată întâmpinată din partea celor asediaţi, nu i-au cruţat nici pe bătrâni, nici pe femei, nici pe copii. Au fost masacraţi şaptezeci de mii de mahomedani. Mulţi cărora căpeteniile le promiseseră viaţa au fost măcelăriţi de soldaţi. Porticul templului lui Solomon a ajuns plin de sânge până la genunchii calului, şi, în furia generală împotriva vrăjmaşilor lui Hristos, iudeii au fost arşi în sinagoga lor. Godfrey nu a participat deloc la aceste atrocităţi, dar a apărut la biserica sfântului mormânt imediat după victorie, îmbrăcat ca un pelerin, pentru a mulţumi că i se îngăduise să ajungă în cetatea sfântă. Urmând exemplul lui, mulţi şi-au întrerupt lucrările sălbatice pentru a vărsa lacrimi de penitenţă şi bucurie şi pentru a oferi la altar prada pe care o luaseră. Dar, printr-o revenire la sentimentele lor fireşti, au ajuns din nou într-o stare de excitare în care s-au întors la lucrarea sălbatică, astfel încât timp de trei zile în Ierusalim au curs râuri de sânge*”.

* Robertson – Church History, vol. 2, p. 641; White – Eighteen Christian Centuries © www.comori.org

272

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

Ierusalimul în mâinile creştinilor Ierusalimul, care fusese sub jugul mahomedanilor de la cucerirea de către Omar, în anul 637, a ajuns din nou în mâinile creştinilor, şi, la opt zile după memorabilul eveniment, căpeteniile victorioase au trecut la alegerea unui rege. Prin vocea armatei, exprimată liber şi în unanimitate, Godfrey de Bouillon a fost proclamat cel mai vrednic luptător al creştinătăţii şi rege al Ierusalimului. Dar smeritul şi evlaviosul pelerin, acceptând poziţia şi responsabilitatea, a refuzat să poarte numele şi însemnele de rege. Cum putea el să se numească rege şi să poarte o coroană de aur când Împăratul împăraţilor, Mântuitorul şi Domnul, purtase o coroană de spini? El s-a mulţumit cu titlul de Apărător şi Baron al Sfântului Mormânt. Abia s-a aşezat Godfrey pe tron, că a trebuit să meargă din nou pe câmpul de luptă. O mare forţă de sarazini din Egipt venea în grabă pentru a răzbuna pierderea Ierusalimului. Cruciaţii au ieşit din nou victorioşi în ceea ce se numeşte bătălia de la Ashkelon. Cum poziţia lor în Ţara Sfântă ajunsese să fie considerată sigură, cea mai mare parte a armatei s-a pregătit să se întoarcă în Europa. După ce s-a suit pe dealul Calvaria, înconjurat de imnurile puternice ale clerului, stropind cu lacrimi pământul sfânt, scăldându-se în Iordan, purtând ramuri de palmier de la Ierihon şi nenumărate relicve, ei s-au îndreptat spre casă. Printre cei care s-au întors a fost Petru sihastrul, care şi-a petrecut restul vieţii într-o mânăstire întemeiată de el, la Huy, lângă Liege, până în 1115, când a murit. Numai trei sute de cavaleri şi două mii de pedeştri i-au rămas lui Godfrey pentru a apăra Palestina. Dar tânărul regat avea să fie curând atacat de un nou inamic, unul pe care-l cunoaştem prea bine: nesăţiosul preot de la Roma. În numele papei a fost instalat Patriarhul Ierusalimului, care a pretins asemenea venituri şi proprietăţi pentru biserică încât statul a ajuns să fie sărăcit. Evlaviosul Godfrey s-a supus. Atât el cât şi Bohemond au primit investitura de la preot, astfel încât sceptrul Ierusalimului a ajuns în mâinile papei, sau, mai curând, a fost apucat de ambiţiosul papă. Obosit după toată truda lui şi simţind că şi-a împlinit lucrarea lui cea mai importantă, Godfrey nu a mai fost dispus să lupte împotriva preotului, aşa că i-a permis să-i uzurpe poziţia şi jurisdicţia, atât în chestiunile spirituale cât şi în cele seculare. Creştinii greci au fost persecutaţi de cei latini ca fiind schismatici, ceea ce a făcut să se lărgească ruptura dintre este şi vest. După ce a stabilit franceza ca limbă oficială şi a pus bazele unui cod de legi, cunoscut după aceea sub numele “Codul de la Ierusalim”, deţinând funcţia puţin mai mult de un an, viteazul şi victoriosul Godfrey – adevăratul erou al cruciadei – a murit la 17 august 1100. Cea de-a doua cruciadă - anul 1147 După ce am prezantat o relatare destul de detaliată a primei cruciade, nu cred că trebuie să facem mai mult decât să prezentăm câteva date şi aspecte specifice pentru următoarele şapte. Aceleaşi cauze iraţionale şi ne-scripturale, dar excitante şi aceleaşi rezultate dezastruoase s-au arătat în fiecare din aceste expediţii. Ele s-au prezentat ca tot atâtea copii nereuşite ale originalului. Descendenţii imediaţi ai primilor cruciaţi sunt descrişi ca unii care s-au dedat la o viaţă uşuratică şi luxoasă în Siria, ajungând depravaţi şi efeminaţi. Pe de altă parte, mahomedanii şi-au revenit după groaza şi consternarea iniţială, şi-au strâns forţele şi i-au hărţuit continuu pe creştini cu războaie. În 1144, Zenghis, prinţul de Mosul, a devenit stăpânul Edessei. Locuitorii au fost măcelăriţi, oraşul a fost jefuit şi complet distrus. Bucuria mahomedanilor a fost fără margini. Ei ameninţau Antiohia, iar creştinilor le-a pierit curajul. Ei au implorat cu lacrimi ajutorul regilor creştini şi al armatelor Europei. Vrăjmaşii crucii înaintează, au strigat ei; mii de creştini au fost măcelăriţi şi nu va mai rămâne nici unul în viaţă în Ţara Sfântă dacă nu ne veniţi în ajutor cât mai repede. Pontiful roman, Eugen al-III-lea, a răspuns favorabil acelor cereri şi a hotărât să stârnească o nouă © www.comori.org

273

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

cruciadă. Regii şi prinţii Europei au fost chemaţi prin papă, prin scrisori, la războiul sfânt, iar cu predicarea cruciadei în acele ţări el l-a însărcinat, în mod înţelept, pe celebrul Bernard, stareţ de Clairvaux. Acesta era un om care avea o influenţă imensă, un caracter sfânt şi o mare reputaţie pentru lucrări miraculoase. Cu cea mai strălucită elocvanţă, el a zugrăvit suferinţele creştinilor din est, profanarea locurilor sfinte de către necredincioşi şi succesul sigur al armatelor Domnului. Ludovic alVII-lea al Franţei, regina lui şi un mare număr de nobili de-ai lui au jurat şi s-au dedicat pentru războiul sfânt. Conrad al-III-lea, împăratul Germaniei, după ce pentru un timp a rezistat chemărilor Sf. Bernard, s-a declarat în final gata să asculte chemarea în slujba pentru Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii de seamă din Germania au urmat exemplul pe împăratului luând crucea – cum era pe atunci expresia consacrată -, dar era o cruce care nu era însoţită nici de adevăr, nici de har, ci o grozavă amăgire a lui Satan şi o prostituare a simbolului sacru cu scopul de a orbi şi a ruina milioane de oameni. Imediat ce aceşti monarhi au făct jurământul au şi început pregătirile. Au fost strânse trupe şi tot felul de provizii, şi, în 1147, armatele lor puternice, compuse în principal din francezi, germani şi italieni, numărând peste nouă sute de mii de oameni, s-au deplasat în două coloane spre Palestina. Înaintând, după cum gândeau ei şi îi asigura Bernard, cu aprobarea cerului, ei se aşteptau să dea lovitura finală puterii mahomedanilor şi să asigure stabilitatea regatului Ierusalimului şi pace pentru creştinii latini. Sub unele aspecte, cea de-a doua cruciadă diferea de prima. A fost rezultatul entuziasmului popular, a fost un mare moment european, sub conducerea a doi mari suverani europeni, urmaţi de nobilii lor, sprijiniţi de bogăţia şi influenţa naţiunilor, dar ei nu au avut mai mult succes decât Petru sihastrul. Ei au fost trădaţi în mod crunt de greci, care s-au temut mai mult de cruciaţi decât de mahomedani. Apropierea a o sută patruzeci de mii de cavaleri greu înarmaţi, însoţiţi de slujitorii lor şi de trupe cu arme uşoare, infanterie şi preoţi şi călugări, femei şi copii, cu totul aproape de un milion de oameni, i-a speriat pe greci până într-atât încât împăratul a trimis soli pentru a le cere să jure că nu plănuiesc să atace imperiul lor. Teama lor a luat forma ostilităţii atunci când cruciaţii au pătruns în teritoriile imperiale şi au apărut dificultăţi din toate părţile. Istoria celei de-a doua cruciade în Ţara Sfântă este şi mai tristă, mai ruşinoasă şi mai dezastruoasă decât cea a primei cruciade. În 1149, Conrad şi Ludovic au condus înapoi în europa puţinii soldaţi care au supravieţuit. Ce se întâmplase cu restul? Oasele lor albeau drumurile din pustiul prin care au mers. Un milion de oameni a pierit în mai puţin de doi ani. S-au înălţat murmure puternice împotriva lui Bernard, din vreme ce el era preotul prin ale cărui predici, profeţii şi miracole fusese promovată cruciada. Dar vicleanul stareţ a convins poporul că el avea dreptate în ceea ce spunea, însă eşecul expediţiei a fost pedeapsa pentru păcatele cruciaţilor. Astfel, singurul efect al celei de-a doua cruciade a fost acela de a fi secătuit o bună parte din avuţia Europei şi din floarea armatelor ei, fără a ameliora cumva situaţia creştinilor din est. A treia cruciadă - anul 1189 În anul 1187, vestitul Saladin, sultanul Egiptului, a invadat Ţara Sfântă în fruntea unei mari armate. Obiectivul lui declarat era acela de a recuceri Ierusalimul. După ce a câştigat o mare victorie la Tiberiada, şi-a condus armata la zidurile Cetăţii Sfinte, a asediat-o şi l-a luat prizonier pe rege. Ierusalimul s-a predat lui Saladin la 3 octombrie. Crucea a fost dată jos, relicvele au fost risipite, locurile sfinte au fost profanate şi închinarea mahomedană a fost restaurată. Totuşi, purtarea lui Saladin, deşi era un cuceritor şi un mahomedam, nu a fost deloc cu acel spirit răzbunător care a fost o pată pe caracterul francilor conduşi de Godfrey. El a cruţat sfântul mormânt şi le-a permis creştinilor să-l viziteze pentru o anumită taxă. Generozitatea lui faţă de prizonieri este lăudata de toţi scriitorii. Mii de oameni au fost eliberaţi fără a li se cere răscumpărare şi mai multora li s-a dat libertatea să meargă în Europa pe cheltuiala lui. Creştinilor li s-a permis să rămână în casele lor cu condiţia să plătească tribut. Ştirile despre noile nenorociri, în special despre cucerirea Ierusalimului, au produs cea mai mare indignare în creştinătate. S-a făcut din nou auzit strigătul de ajutor al creştinilor din est către fraţii lor din © www.comori.org

274

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

vest. Dar, la-nceput, cei din vest au fost cam tari de urechi pentru că trecuseră numai patruzeci de ani de la ultima expediţie şi Europa abia dacă uitase de nenorocirile ei şi mai recuperase după acea epuizare. Dar papa Clement al-III-lea a preluat cauza cu multă vigoare, iar cardinalii s-au jurat să umble călare “cât timp ţara în care călcase Domnul era călcată în picioare de vrăjmaş” pentru a predica cruciada ca nişte cerşetori. Interesul a crescut, deşi la-nceput oamenii au ezitat să se lanseze într-o astfel de întreprindere. Preoţii au perseverat, şi cei mai mari trei prinţi ai Europei au fost influenţaţi pentru a primi crucea din mâinile episcopului, iar supuşii lor au fost puşi să plătească taxa numită “zeciuiala pentru Saladin” pentru a acoperi cheltuielile de război. În primăvara anului 1189, Frederic I al Germaniei, supranumit Barbarossa, a pornit cea de-a treia cruciadă împreună cu Philippe Auguste al Franţei şi Richard I al Angliei, supranumit Inimă-de-leu. Barbarossa, care era atunci în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, cu marea lui armată, a traversat Ungaria, Bulgaria şi Grecia, cum făcuseră pelerinii de mai înainte, şi au fost şi ei hărţuiţi de primii şi trădaţi de cei din urmă. Optzeci şi trei de mii de germani au traversat Helespontul, şi timp de câteva zile marşul lor prin Asia Mică a avut succes. Dar ghizii şi traducătorii pe care ii dăduseră grecii fuseseră mituiţi pentru a-i înşela, şi, după ce i-au atras în pustiu, s-au făcut nevăzuţi. Nu existau pieţe, aşa că le-au murit caii din lipsă de hrană, iar soldaţii le-au devorat carnea. Totuşi împăratul a mai pututm menţine disciplina, şi, chiar cu rândurile mult rărite, i-a atacat cu îndrăzneală şi i-a înfrânt pe turci, făcând un mare măcel, în timp ce fiul său asedia Iconium, obligându-l pe sultan să predea cetatea. Armata, cu proviziile împrospătate la Iconium, a înaintat cu speranţa că avea să-şi atingă rapid ţinta expediţiei, dar marele ei conducător a murit anul următor în apropiere de Tars, şi, cum Frederic cel tânăr a murit la scurt timp după aceea, mulţi dintre supravieţuitori au abandonat cruciada şi s-au întors în Europa. Şaizeci şi opt de mii de oameni din armata germană au pierit în mai puţin de doi ani. Armatele englezilor şi francezilor au ajuns în Palestina în anul 1190 şi au luptat sub acelaşi stindard, dar, după cucerirea Acrei, Philippe s-a întors în Europa, lăsându-l pe Richard să continue războiul. Vitejia regelui cu “inimă de leu” a fost atât de mult lăudată, atât de istoricii englezi cât şi de cei mahomedani, încât nu considerăm că mai este nevoie să spunem decât că l-a înfrânt pe Saladin la Ashkelon, şi, după ce a încheiat o pace care le asigura unele privilegii pelerinilor la Ierusalim şi de-a lungul coastei, s-a întors în Anglia în 1194, deşi cu mari dificultăţi şi mari cheltuieli. Saladin a murit în 1195, în timp ce Richard era în drum spre casă. Se estimează că în expediţia care s-a încheiat astfel, au pierit peste o jumătate de milion dea creştini mărturisitori. Numai la asediul Acrei au murit o sută douăzeci de mii de creştini şi o sută optzeci de mii de mahomedani. Aşa au fost aşa-numitele războaie sfinte purtate în urma consiliilor de la Roma de inspiraţie infernală. Celelalte cruciade - anii 1195 - 1270 Cea de-a patra cruciadă, care a început în anul 1195 sub conducerea împăratului Henric al-VI-lea, a fost mai curând una politică decât religioasă, având în vedere nu atât eliberarea Ţării Sfinte cât distrugerea imperiului grec. După câteva lupte izbutite, Henric a murit, iar germanii s-au hotărât să se întoarcă acasă. Papa Celestin al-III-lea, care îndemnase la acea expediţie i-a supravieţuit împăratului, murind în 1198. Descrierea celei de-a cincea şi a celei de-a şasea cruciade ar implica multe repetiţii, dar cea de-a şaptea merită să fie descrisă în câteva cuvinte. Ludovic al-XI-lea, regele Franţei, cunoscut în general cu numele Sf. Ludovic, credea că se însănătoşise după o boală grea pentru că cerul hotărâse ca el să recucerească ţara sfântă, şi nimic nu l-a putut convinge să nu-şi împlinească jurământul. După patru ani de pregătiri, el a navigat la Cipru în 1249, însoţit de regina lui, de cei trei fraţi ai săi şi de toţi cavalerii Franţei. După câteva succese şi cucerirea Damiettei, el a fost înfrânt şi luat prizonier împreună cu doi dintre fraţii săi. Contele de Salisbury, care îl însoţise, împreună cu toţi englezii care îl urmau, au pierit şi ei. Molima şi foametea îşi începuseră © www.comori.org

275

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

groaznica lucrare printre franci. Necazul a ajuns şi mai mare după ce flota a fost distrusă şi sarazinii, în mare număr, erau pe punctul de a veni asupra lor. În cele din urmă, regele şi-a cumpărat libertatea în schimbul unei mari sume şi s-a încheiat un armistiţiu pentru zece ani. După ce a vizitat în linişte câteva dintre locurile sfinte, regele s-a întors în Franţa, dar chiar prins în problemele guvernării în ţara lui, Ludovic nu a uitat niciodată jurământul lui de cruciat. A fost mereu urmărit de ideea că cerul îi încredinţase o misiune măreaţă. În cele din urmă, la 14 martie 1270, a pornit în cea de-a doua cruciadă a lui şi a opta cruciadă. Era atât de slab încât nu putea purta armură şi nici nu putea sta mult în şa. Dar de îndată ce a ajuns cu armatele lui pe coastele Africii, că toate viziunile lui însângerate au pierit. Trupele sultanului, clima, lipsa apei şi a hranei au şi început să-şi facă efectul. Armata lui a fost aproape complet distrusă, iar Ludovic însuşi, împreună cu fiul său, Tristan, s-au scufundat şi au murit în luna august. Supravieţuitorii s-au întors în Europa. Astfel s-au încheiat războaiele sfinte, obiectivul declarat al cruciadelor rămânând la fel de departe ca înainte de Petru sihastrul. Cruciada copiilor - anul 1213 Între cruciada a cincea şi cea de-a şasea, cam prin anul 1213, excitaţia şi nebunia vremii s-au manifestat printr-un copil. Un păstor numit Ştefan, de lângă Vendome, a mărturisit că fusese chemat de Mântuitorul, care-i apăruse într-o viziune, să predice crucea. Curând, prin revelaţiile lui minunate, el a strâns în jurul lui alţi copii, şi ei şi-au început călătoria, aşteptându-se să-i biruie pe necredincioşi cântând imnuri şi spunând rugăciuni. Au trecut prin oraşe şi sate purtând stindarde şi cruci şi cântând “Doamne, ajută-ne să recuperăm crucea Ta cea adevărată şi sfântă”. O mişcare asemănătoare a pornit, cam în acelaşi timp, şi din Germania. Se spune că numărul lor a crescut pe drum până ce au ajuns să fie cam nouăzeci de mii de băieţi cu vârste între zece şi doisprezece ani, gata să mărşeluiască spre Ţara Sfântă. Dar toată trupa s-a topit în scurt timp. Mulţi dintre nenorociţii copii au murit de foame şi epuizare, alţii au fost trădaţi de căpitanii de corăbii care le promiseseră să-i ducă pe ţărmurile Palestinei, dar se presupune că i-au vândut ca sclavi. Aşa a fost nebunia acelor vremuri, că, în loc să oprească o asemenea mişcare, papa a declarat că zelul manifestat de copii făcea de ruşine indolenţa celor mai în vârstă*.

* Robertson, vol. 3, p. 341 Reflecţii asupra cruciadelor Există o multitudine de opinii diferite ale istoricilor cu privire la originea, caracterul şi efectele cruciadelor, dar toţi sunt de acord că ele au avut o mare influenţă asupra cursului istoriei, mai ales în Europa şi Asia. Prin providenţa lui Dumnezeu, care schimbă totul, ele au fost mijlocul prin care a fost schimbată întreaga structură a societăţii în acele ţări ca şi în altele. De la şerb până la suveran, toţi au trecut prin mari schimbări. Starea socială a vasalului şi a şerbului s-a îmbunătăţit, iar numărul şi puterea stăpânilor feudali a scăzut şi puterea suveranului a crescut. Prin aceleaşi mijloace, comerţul a crescut mult, iar baronii au sărăcit, mulţi dintre ei ipotecându-şi moşiile la cetăţeni bogaţi, ceea ce a făcut ca aceia să devină, în scurt timp, o a treia clasă socială – burghezia. Libertăţile Europei, atât cele civile cât şi cele religioase s-au născut în această a treia clasă. Dar papalitatea a fot aceea care a avut cel mai mult de câştigat în urma cruciadelor, rezultatul lor imediat fiind o mare creştere a puterii şi influenţei papei, a clerului şi a instituţiilor monastice. Şi acesta era marele obiectiv al politicii papale, acela pentru care a luptat Hildebrand, întrezărindu-l de la distanţă, şi pe care Urban l-a folosit cu multă abilitate şi putere. Şi supremaţia pe care a obţinut-o prin mijloace aparent bune şi sfinte, dar care era de fapt extrem de subtile şi satanice. Teoria era aceasta: “Cruciatul era © www.comori.org

276

Istoria Bisericii

Capitolul 20. Cruciadele

un soldat al bisericii, şi aceasta era prima lui obligaţie, care îl elibera de orice alte îndatoriri”. Nicicând nu a fost propusă omenirii vreo teorie mai nedreaptă care să măture şi să niveleze totul. Sub aparenşa evlaviei se ascundea o profundă viclenie. Când Urban s-a aşezat în fruntea armatelor credinţei, în anul 1095, el şi-a asumat rolul de conducător al mişcărilor şi de dătător de binecuvântări şi consilier şi legiuitor infailibil. El predica nu că ar fi fost un război naţional al Italiei, Franţei sau Germaniei împotriva imperiului egiptului, ci un război sfânt al creştinilor împotriva mahomedanilor, că nici un creştin nu trebuia să meargă la război împotriva unui alt creştin, ci toţi trebuiau să se unească într-o alianţă sfântă împotriva vrăjmaşului lor comun – necredincioşii. Privilegiile promise tuturor soldaţilor lui Hristos, după cum se poate vedea din cuvântarea lui Urban erau iertarea sigură şi imediată a tuturor păcatelor, şi paradisul lui Dumnezeu dacă aveau să cadă în luptă sau dacă mureau în drum spre Ţara Sfântă, iar, în ceea ce priveşte viaţa pe pământ, papa declara că toate obligaţiile seculare, cetăţeneşti şi sociale erau dizolvate prin luarea crucii. Astfel erau desfăcute toate legăturile care menţin coeziunea socială, fiind înlocuite cu un nou principiu al ascultării, papa devenind stăpânitorul întregii omeniri*.

* Milman – Latin Christianity, vol. 3, p. 242 Cavalerii Templieri şi Ospitalieri Înainte de a părăsi acest subiect vom nota că, în timpul acestor războaie ale creştinilor împotriva mahomedanilor, au fost întemeiate trei ordine religioase militare de renume: Cavalerii Templului de la Ierusalim, Cavalerii Ospitalieri şi Cavalerii Teutoni. Principalele îndatoriri ale acestor cavaleri, potrivit cu întemeietorii ordinelor, erau acelea de a-i proteja şi a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi răniţi dintre pelerini şi a apăra sub toate formele Ierusalimul şi Ţara Sfântă. În scurt timp, aceste ordine au devenit deosebit de populare şi mulţi nobili din Europa au luat crucea şi au mărturisit jurământul cavalerilor din Palestina. Superstiţia i-a îmbogăţit, şi, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, i-a şi corupt, iar bogăţia lor a stârnit lăcomia altora. După ce creştinii au pierdut teritoriile din Ţara Sfântă, aceşti cavaleri s-au risipit în mai multe ţări. Ordinul Templierilor a fost dizolvat prin Consiliul de la Vienne, în secolul al paisprezecelea, iar cel al teutonilor a fost dizolvat în secolul al şaptesprezecelea de autorităţile germane. Ospitalierii au obţinut de la Carol al-V-lea insula Malta şi sunt cunoscuţi acum sub numele de Cavaleri de Malta*.

* Haydn – Dictionary of Dates

© www.comori.org

277

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr După ce am prezentat cronologic istoria cruciadelor, care ne-a adus la sfârşitul secolului al treisprezecelea, trebuie să ne întoarcem acum într-un punct unde rămăsesem mai înainte pentru a relua firele istoriei noastre generale. Lungile şi devastatoarele războaie ocazionate de disputa dintre Grigore şi Henric în legătură cu dreptul de investitură, nu au reuşit deloc să apropie o rezolvare a problemei. Succesorii lui Grigore, adânc pătrunşi de spiritul lui, s-au străduit să îndeplinească planul lui prin orice mijloace. Pe de altă parte, Henric al-V-lea era la fel de hotărât să se opună cererilor papalităţii şi să recupereze tot ceea ce pierduse coroana lui din cauza tiraniei spirituale a papilor. El a investit episcopi cu inel şi cu cârja episcopală, cum făcuseră şi înaintaşii lui şi i-a obligat pe prelaţii Germaniei să-i consacre. Împotriva împăratului papii şi consiliile au tunat cu anateme şi excomunicări, dar el le-a lăsat liniştit să treacă. Astfel a continuat disputa, deşi cu mult mai puţină vărsare de sânge decât în vremea lui Grigore. Donaţia Matildei În anul 1115 a murit Matilda, marea contesă a Toscanei. Înainte de moarte ea a dat Scaunului Romei vastele ei posesiuni. Actul ei era ceva cu totul împotriva legilor feudale, dar în perfect acord cu legea pontificală, aşa că din această donaţie a luat naştere încă un subiect de dispută între papi şi împăraţi. Dacă papei i s-ar fi permis să ia în stăpânire domeniile ei, atunci el ar fi fost ca un rege în Italia. Dar, indiferent cât de devotată bisericii Romei va fi fost acea mare femeie şi indiferent cât de sinceră va fi fost în darul ei, actul era contrar legii şi nu a putut fi complet executat niciodată, deşi, în final, a contribuit mult la puterea temporară a papilor. Nu considerăm că este necesar să dăm detalii. Lumea începea să se cam sature de istoria papilor şi antipapilor, cu facţiuni, jurăminte false, ipocrizii, ca şi de monotonia vărsărilor de sânge şi devastărilor care au durat ceva mai bine de jumătate de secol. Toate sufletele tânjeau după pace, după cum spune cineva, şi dorinţa de a lupta s-a stins de ambele părţi. Focul discordiei civile şi religioase aprins de Grigore şi aţâţat de succesorii lui. După multe eforturi, în anul 1122, delegaţii papei şi ai împăratului au ratificat o pace în următoarele condiţii: Concordatul de la Worms Papa Calixtus, deşi afirma în mod inflexibil drepturile papei, văzând dorinţa generală de pace, i-a instruit pe legaţii săi să convoace la Metz un consiliu general al tuturor episcopilor şi clerului Franţei şi Germaniei, cu scopul de a analiza stabilirea unei înţelegeri între Sfântul Scaun şi Imperiu. Când acest act celebru a căpătat forma finală şi a primit sigiliul de aur al imperiului, adunarea s-a mutat de la Metz într-o pajişte întinsă din apropierea oraşului Worms. Acolo, nenumărate mulţimi s-au strâns pentru a fi martori la schimbul de copii ale tratatului ratificat care urma să readucă pacea civilă şi religioasă întregii Europe. Ceremonia s-a încheiat, potrivit obiceiului vremii, cu o mesă solemnă şi un Te Deum ţinut de cardinalul episcop de Ostia, în care nunţiul papal a fost în comuniune cu împăratul şi, în numele Papei, i-a dat sărutul de pace. Tratatul a fost privit de atunci şi până astăzi ca o definire fundamentală a drepturilor papei şi ale împăratului. El stipula următoarele: “Împăratul îi cedează lui Dumnezeu, Sfântului Petru, şi bisericii catolice dreptul de investitură cu inel şi cârjă episcopală, dă clerului din tot imperiul dreptul de a alege liber, restituie bisericii Romei şi tuturor celorlalte biserici şi nobililor proprietăţile şi suveranităţile feudale care le-au fost luate pe parcursul © www.comori.org

278

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

războaielor din timpul tatălu său şi de sub domnia lui, dându-le imediat pe cele care sunt în posesia lui şi angajându-se să se folosească de influenţa lui pentru restituirea celor care nu sunt în posesia lui. Împăratul garantează pacea papei şi susţinătorilor lui şi se angajează să protejeze în toate privinţele biserica Romei, atunci când este chemat să o facă”. “Dinspre partea lui, papa garanta că toţi episcopii şi stareţii urmau să fie aleşi în prezenţa împăratului sau a delegaţilor săi, dar fără mită şi fără violenţă, iar în caz de alegeri contestate, se va face apel la episcopii metropolitani şi de provincie. Episcopul ales în Germania urma să primească, prin atingerea sceptrului, toate drepturile temporare, domeniile şi proprietăţile Scaunului, cu excepţia celor care erau subordonate imediat Romei, şi urma să se achite în mod loial de toate îndatoririle faţă de împărat care decurg din deţinerea acelor proprietăţi. În toate celelalte părţi ale imperiului, proprietăţile urmau să-i fie date episcopului consacrat în termen de şase luni. Papa îi garantează împăratului şi susţinătorilor lui pacea şi promite să îi acorde asistenţă în toate situaţiile legitime*”.

* Milman, vol. 3, p. 320; Greenwood, book 11, p. 673 Aşa s-a încheiat conflictul care a devastat Germania prin război civil timp de cincizeci de ani şi Italia prin cele mai dezastruoase invazii. Câteva momente de reflecţie asupra aranjamentului care a pus capăt conflictului şi a concesiilor făcute de fiecare parte vor arăta grozava nedreptate a celor care au prelungit lupta. Nici Calixtus, nici Henric nu au supravieţuit mult Concordatului de la Worms. Papa a murit în anul 1124, iar împăratul în 1125. Nu este necesar să spunem mai multe despre evenimentele din acest secol, caracteristicile principale care îl marchează fiind cruciadele şi rezultatele lor, pe care le-am examinat deja. Totuşi este bine să remarcăm, pe scurt, doi sau trei oameni remarcabili care au apărut în acel timp, ale căror nume ne sunt cunoscute şi astăzi şi ale căror istorii ne conduc la secretele adânci ale mânăstirilor. Înafară de aceasta, din asemenea istorii învăţăm mai multe despre starea religiei, a literaturii şi despre obiceiuri decât am înţelege din nişte afirmaţii abstracte. Sfântul Bernard de Clairvaux Cel mai celebru dintre aceşti oameni vestiţi este Sf. Bernard, care este considerat ca fiind cel mai strălucit reprezentant al religiei romano-catolice după zilele lui Ieronimk, Ambrozie, Augustin şi Grigore. Timp de jumătate de secol, el apare ca fiind conducătorul creştinătăţii şi oracolul Europei. Papii sunt eclipsaţi de strălucirea stareţului. “El este centrul,” spune unul dintre biografii lui, “în jurul căruia gravitează marile evenimente ale istoriei creştine, din mintea căruia vin impulsurile care însufleţesc şi călăuzesc creştinătatea latină şi spre care converg gândurile religioase ale oamenilor. El conduce atât lumea monastica cât şi consiliile suveranilor seculari şi toate evoluţiile intelectuale ale vremii. Într-un veac care îl admira, el este considerat ca fiind acela care l-a făcut de ruşine pe Abelard şi a reprimat învăţăturile şi mai periculoase ale lui Arnold din Brescia”. Celor care au citit despre viaţa lui, această imagine nu li se va părea exagerată. Pentru a arunca o lumină asupra acelor timpuri, vom vedea întâi care a fost pregătirea lui. Bernard s-a născut într-o familie nobilă a Burgundiei. Tatăl lui, Tesselin, a fost un cavaler renumit pentru vitejie şi evlavie, conform cu ideile despre religie care dominau acel timp. Mama lui, Alith, a fost, de asemenea, dintr-o familie nobilă şi un model de închinare şi caritate. Bernard, al treilea fiu al lor, s-a născut la Fontaines, în apropiere de Dijon, în anul 1091. Încă din copilărie el a fost meditativ şi dedicat religiei şi studiului. Mama lui a murit când el era încă tânăr, lăsând în urmă şase fii şi o fiică. I-a fost dată libertatea de a-şi alege ocupaţia. Ce avea să fei? Nu prea avea multe opţiuni: fie să devină un cavaler războinic, fie un călugăr care să postească şi să se roage. S-a hotărât, în cele din urmă, să se retragă din © www.comori.org

279

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

lume şi să se dedice vieţii monastice. La vârsta de douăzeci şi trei de ani a intrat în mânăstirea de la Citeaux. Când au auzit de această hotărâre a lui, familia a fost împotrivă. Tatăl lui, Tesselin, şi doi fraţi ai lui, Guido şi Gerard, îl urmau pe marele duce al Burgundiei în războaiele lui, ca militari şi nobili. Dar atât de puternic era caracterul lui Bernard încât i-a influenţat pe fraţii săi, ca, unul după altul, să depună jurământul, şi pe sora lui de asemenea, astfel încât întreaga familie a dispărut în scurt timp după zidurile mânăstirii. Sf. Bernard şi monasticismul Cum creştinismul sau entuziasmul monastic, conform teoriei Romei, era atunci singura adevărată perfecţiune creştină, îi vom prezenta cititorului din secolul al-XIX-lea câteva caracteristici ale sistemului pentru ca să poată judeca personal cât de orbiţi erau credincioşii ca Sf. Bernard şi cât de pervertit ajunsese să fie numele sacru al creştinismului. Dacă dovezile nu ar fi fost incontestabile, atunci faptele ar părea de necrezut. Renunţarea la lume, singurătatea, ascetismul şi chinuirea trupului erau predicate ca fiind singura cale sigură către cer. Presupusele merite ale călugăriei şi nu lucrarea completă a lui Hristos erau considerate temeiul pentru ca Sf. Petru să primească pe cineva în ţinutul gloriei. De aceea, cu cât era un călugăr mai sincer, cu atât mai tare se tortura pe sine însuşi în toate felurile. Aceasta era înşelăciunea: “Cu cât te depărtezi mai mult de ce este omenesc, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu, iar măsura sfinţeniei era măsura în care omul rupea din rădăcini toate simpatiile omeneşti, toate sentimentele sociale, legăturile de rudenie şi afecţiunile în familie, de măsura durerii şi rugăciunii, durerea şi rugăciunea fiind singurele ocupaţii ale unei vieţi sfinte”. Cu siguranţă, aceasta este o capodoperă a lui Satan şi cea mai mare înşelăciune a consiliilor infernale. Fie ca Sfânta Scriptură să vă fie îndrumarul şi fiţi siguri că toţi cei care cred în Domnul Isus sunt, deci nu este vorba că vor fii, ci chiar sunt mântuiţi, iar toţi cei care cred vor fi atenţi să facă lucrări bune în virtutea firii divine şi a puterii Duhului Sfânt. Mânăstirile cisterciene Stephen Harding, un englez originar din Sherborne în Dorsetshire, a fost stareţ al mânăstirii cisterciene de la Citeaux. El urma regulile Sf. Benedict cu o severitate şi mai mare. Ei aveau numai o singură masă pe zi în comun şi lucrau timp de douăsprezece ore până să o primească. Niciodată nu gustau carne, peşte sau ouă, iar lapte luau numai rareori. Când cineva dorea să fie călugăr la Citeaux, spune biograful Sf. Bernard, era obiceiul ca el să aştepte patru zile înainte de a fi luat în consistoriu, în prezenţa adunării celor din mânăstire. După aceea, el rămânea prosternat înaintea stranei, iar stareţul îl întreba ce dorea, la care el răspundea: “Îndurarea lui Dumnezeu şi a voastră”. Stareţul îi cerea să se ridice şi îi prezenta severitatea regulamentului şi îl întreba din nou care îi erau intenţiile, şi, dacă răspundea că dorea să ţină totul, stareţul spunea: “Fie ca Dumnezeu, care a început o lucrare bună în tine, s-o împlinească”. Această ceremonie era repetată timp de trei zile, şi, după cea de-a treia, el trecea din casa de oaspeţi în chiliile novicilor, începând imediat anul de probă. În anii lui Bernard, rutina mânăstirii era următoarea. La ora două dimineaţa suna clopotul cel mare şi călugării se ridicau imediat de pe paturile lor tari şi se grăbeau, în linişte solemnă, de-a lungul culoarelor întunecate, către biserică. O singură lampă mică agăţată de acoperiş dădea o lumină licărindă, atât cât să poată vedea calea prin clădire. După rugăciune sau serviciul divin, se retrăgeau, şi după pentru o scurtă odihnă, ca să se scoale din nou pentru matutini1, care dura cam două ore. După aceea urmau alte slujbe, unele dintre ele corelate cu anotimpul – vară sau iarnă, dar erau angajaţi în diferite exerciţii religioase până la ora nouă, când mergeau să lucreze pe câmp. Prânzeau la ora două, iar la căderea serii – şase sau © www.comori.org

280

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

opt după amiază, în funcţie de anotimp - se strângeau pentru vesper2; încheiau ziua cu rugăciune şi treceau imediat în dormitor.

1

n.tr.) slujba de dimineaţă

2

n.tr.) slujba de seară

Dar, chiar aşa de severe cum erau, aceste austerităţi erau departe de a satisface zelul şi spiritul de autochinuire al lui Bernard. El îşi petrecea timpul în singurătate şi în studiu. Timpul pentru somn el îl considera timp pierdut şi era înclinat să compare somnul cu moartea, considerând că cei care dorm pot fi priviţi ca morţi printre oameni după cum cei morţi sunt adormiţi înaintea lui Dumnezeu. Citea scripturile cu multă sârguinţă şi se străduia să-şi eleboreze propria lui concepţie despre religia perfectă şi angelică. Atât de mult îşi izolase simţurile de comunicarea cu lumea exterioară încât ele păreau moarte faţă de orice impresie exterioară: ochii lui nu puteau spune dacă se afla într-o cameră care avea tavan sau nu sau dacă avea o fereastră sau trei. Nu simţea gustul hranei sărăcăcioase pe care o lua şi nu putea spune dacă era bună sau greţoasă. Bea ulei şi nu-l putea deosebi de apă. Şi acest om, despre care nu avem vreo îndoială că era mântuit prin har, făcea toate acelea pentru mântuirea lui şi, desigur, tot nu era mulţumit. Spunea despre sine că era numai în noviciatul lui, că el abia începuse sfinţirea lui, tinzând către o sfinţenie la care alţii poate că au ajuns deja. Mărturisirea lui Bernard Trecuse un an de când Bernard intrase la Citeaux. S-a încheiat perioada lui de probă şi trebuia să facă mărturisirea. Acea ceremonie s-a desfăşurat cu toată solemnitatea şi înconjurată cu tot ce-i putea conferi măreţie pentru a impresiona. Novicele a fost chemat în consistoriu, şi, înaintea tuturor, s-a dezis de toate lucrurile lumii pe care le-ar fi putut poseda. I-a fost tuns capul şi părul lui i-a fost ars de un sacristan într-un vas făcut special pentru aceasta. Mergând pe treptele presbiteriului, a citit formula de mărturisire, şi-a făcut semnul crucii, şi, înclinându-se, s-a apropiat de altar. A aşezat formularul cu mărturisirea la dreapta altarului pe care l-a sărutat, apoi s-a retras pe trepte. Stareţul, stând de cealaltă parte a altarului, a scos mărturisirea din pergament în timp ce novicele, cu faţa la pământ, pe palme şi pe genunchi, implora iertarea repetând cuvintele: “Primeşte-mă, o, Doamne!” Întreaga mânăstire răspundea cu “Gloria Patri (Glorie Tatălui)”, iar cantorul a început psalmul “Dumnezeule, ai milă de mine,” care era cântat alternativ de două coruri. Novicele se prosterna la picioarele stareţului, după care făcea acelaşi lucru înaintea adjunctului său şi succesiv înaintea tuturor fraţilor, chiar şi înaintea celor bolnavi dacă erau bolnavi. Spre sfârşitul psalmului, stareţul, purtând cârja lui, se apropia de novice şi îl făcea să se ridice. O glugă era binecuvântată şi stropită cu apă sfinţită, iara stareţul, dând jos hainele lumeşti ale novicelui, îl îmbrăca cu veşmintele călugăreşti. Era rostit “crezul” şi novicele devenea călugăr şi-şi lua locul în cor*.

* Aceste relatări sunt luate în principal din The Life and Times of St. Bernard, de James Catter Morisson, M.A. Bernard părăseşte Citeaux Sosirea la Citeaux a lui Bernard, urmat de rudele lui şi de alţii, s-a dovedit un punct de răscruce în istorie. A crescut popularitatea micii mânăstiri şi dormitoarele ei au ajuns să se aglomereze, şi curând a fost nevoie să caute să întemeieze o altă mânăstire. Pentru aceasta, Bernard a fost ales de Stephen, generalul comunităţilor cisterciene din Franţa, şef al comunităţii. Doisprezece călugări şi tânărul lor stareţ, reprezentându-L pe Domnul şi apostolii săi, s-au strâns în biserică. Stephen i-a pus o cruce în © www.comori.org

281

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

mâini lui Bernard, care, în mod solemn, a ieşit din Citeaux în fruntea micii trupe. După ce au mers spre nord aproape nouăzeci de mile, au ajuns la o vale din Champagne, numită Valea Pelinului, al cărei nume a fost schimbat în Clairvaux – adică “Valea Strălucită”. Era o pustietate stearpă, şi, pentru un timp, mica comunitate a avut de îndurat privaţiuni deosebit de grele. Cu propriile lor mâini au ridicat o pânză grosolană care-i adăpostea de vânt, ploaie, căldură şi frig. Au fost nevoiţi să trăiască cu frunze, nuci şi rădăcini amestecate cu grăunţe până ce Domnul a făcut ca, din compasiune, ţăranii din vecinătate să le dea cele necesare pentru nevoile lor. Sigur că aprovizionarea lor cu bani şi grâne a fost atriibuită intervenţiei miraculoase a Sf. Bernard, cu evlavia lui, rugăciunile lui şi viziunile lui profetice, dar Domnul a avut îndurare şi i-a salvat pe acei bieţi oameni rătăciţi ca să nu moară de foame. Guillaume de Champeaux, episcopul de Chalons, auzind că viaţa lui Bernard era în pericol din cauza severităţii deosebite a chinurilor lui, a reuşit să-l ia de la Clairvaux timp de doisprezece luni, şi, obligându-l să mănânce o hrană decentă şi să se odihnească, l-a salvat de la o sinucidere lentă, dar sigură. În anii de mai târziu, Bernard şi-a exprimat dezaprobarea faţă de asemenea chinuri exagerate, prin care el îşi slăbise trupul şi-i scăzuse puterea. Puterea predicilor lui Bernard După această perioadă, potrivit cu relatările biografilor săi, faima şi influenţa lui Bernard au crescut rapid şi au ajuns departe. Sănătatea lui suferise atât de mult din cauza practicilor ascetice încât el nu mai putea lucra la câmp împreună cu fraţii săi pentru a-şi asigura existenţa, dar lucra cu pana şi predicile lui erau de o solemnitate impresionantă şi de o elocvenţă convingătoare. Faţa lui palidă, chipul lui măcinat şi slăbiciunea trupului său erau într-un ciudat contrast cu vocea lui puternică, vorbirea lui curgătoare şi fervoarea emoţionantă a apelurilor sale. Când se afla că avea să predice într-un anumit loc, soţiile se grăbeau să-şi depărteze soţii, mamele să-şi depărteze fiii şi prietenii să-şi ţină departe prietenii de teamă ca nu cumva puterea irezistibilă a stareţului să-i determine să renunţa la lume şi să se închidă într-o mînăstire. Reputaţia lui ca predicator şi scriitor s-a răspîndit rapid în întreaga creştinătate, şi toată lumea ajunsese să considere că el producea o asemenea impresie prin puterea divină şi să considere că el avea darul de a face miracole. “Valea Strălucită” a ajuns în scurt timp să fie asaltată de candidaţi ca să fie admişi în mânăstire, iar numărul celor închişi acolo a ajuns rapid la şapte sute, pe când numărul mânăstirilor întemeiate de Bernard însuşi s-a ridicat la o sută şaizeci. Aceste mânăstiri erau răspândite în Franţa, Italia, Germania, Anglia şi Spania, de fapt în toate ţările din vest, şi, după cum era şi de aşteptat, toate priveau cu o admiraţie superstiţioasă şi afecţiune la fondatorul lor. Clairvaux a devenit astfel un fel de tribunal la care toţi puteau apela în mod gratuit, şi, de la care, se spune, toţi plecau mulţumiţi, indiferent dacă erau îndreptăţiţi sau erau condamnaţi. El ştia cum să se adreseze persoanelor din toate categoriile sociale, în stilul cel mai potrivit nivelului lor de înţelegere, exercitând astfel o influenţă imensă asupra a tot felul de oameni. Discipolii lui care călătoreau se întreceau în a vesti miracolele făcute de mâinile lui sau de rugăciunile lui, până ce fiecare faptă a lui devenea un miracol şi fiecare cuvânt al lui o profeţie. Evangheliile nu cuprind atât de multe miracole ca viaţa lui Bernard. El vindeca boli cu atingerea lui, pâinea pe care o binecuvânta el avea efecte supranaturale şi un orb şi-a recăpătat vederea numai pentru că a stat în acelaşi loc în care stătuse omul sfânt! Epoca miracolelor şi viziunilor Pentru cei care cunosc cât de puţin spiritul şi temperamentul din evul mediu, asemnea credinţe neîntemeiate nu reprezintă deloc o surpriză, dar celor care cunosc numai epoca noastră trebuie că li se pare ciudat că se găsea măcar unul atât de slab ca să le creadă. Dacă acestea nu ar avea o valoare istorică, nici nu ar trebui să ne gândim să le transcriem, dar ele arată, cum nimic altceva nu o poate face mai bine, modul de a gândi şi dezvoltarea intelectuală a omului în acea vreme, şi numai pe acest temei putem înţelege şi explica cum asemenea istorii nebune şi ficţiuni absurde au putut fi primite ca revelaţii ale lui © www.comori.org

282

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

Dumnezeu. Rezultatul a fost că, după cum plănuia Satan chiar şi în cazul adevăraţilor creştini, cuvântul lui Dumnezeu, care este singurul standard pentru credinţă şi practică, a fost dat laoparte complet şi au fost crezute minciunile înşelătorului. Până şi un om bun şi talentar, cu trebuie că a fost Bernard, a ajuns să fie pătruns de credulitatea superstiţioasă a epocii. Şi el, ca şi alţii, credea că Dumnezeu făcea minuni prin intermediul lui. Şi toţi oamenii din secolul al doisprezecelea, ca şi în mai multe secole, atât anterioare cât şi ulterioare aceluia, credeau în miracole, viziuni, revelaţii şi în intervenţia îngerilor buni şi a celor răi în cele de sub soare. Efectul sistemului monastic în evul mediu trebuie să fie explicaţia faptului că ei erau dispuşi să creadă orice ar fi spus un călugăr, mai ales dacă era vorba despre bine şi rău, despre cer şi iad. Sunetul clopotelor mânăstirii îi amintea mereu seniorului războinic ca şi vasalilor săi de ocupaţia cerească a călugărilor, care, în mintea lor superstiţioasă, trebuia să aibă un mare efect. Şi nu este de mirare. În valea singuratică, în izolare, sta sfânta mânăstire. Prinţul, ţăranul şi omul sărac puteau bate la poarta ei şi puteau găsi adăpost între zidurile ei sfinţite. Celor care intrau acolo li se promitea pacea în această viaţă şi cerul în cea de dincolo. Corul, veghile şi slujbele de dimineaţă şi cele din timpul nopţii trebuie să fi trezit sentimentele religioase ale tuturor elor din jur şi să le fi umplut inimile cu cea mai sfântă admiraţie faţă de acei oameni nepământeşti. De aceea mânăstirea era privită ca poarta cerului, iar cei închişi acolo erau consideraţi slujitorii Celui Preaînaşt. Fără-ndoială că, în acel timp, aceea era o mare îndurare pentru cel sărac, şi pentru popor în general, mai ales în perioada când domnea feudalismul. Degenerarea monasticismului Înainte de a părăsi subiectul mânăstirilor, după ce am văzut cum erau ele sub conducerea lui Bernard, este bine sp vedem ce erau ele înainte de el şi ce au devenit după aceea. Cele mai multe mânăstiri vechi au ajuns bogate şi au suferit consecinţele naturale panteu aceasta. Unele dintre ele au relaxat complet disciplina şi au renunţat demult la sărăcie, nesocotind jurământul de ascultare faţă de stareţ şi de adjunctul lui. Ele şi-au fertilizat pământurile din vecinătate, şi, ca şi când nu ar fi avut decât să se bucure de roadele muncii lor, s-au cufundat într-o odihnă indolentă, iar lenea afost urmată de zeci de mii de păcate. Milman spune că monasticismul a urmat aceleaşi cicluri în toate epocile, fapt care este atât de adevărat şi atât de plastic descris de el încât vom cita întregul pasaj. Dar trebuie să adăugăm că el omite în acest paragref grozavele imoralităţi, disensiunile şi nesupunerea care au fost întotdeauna consecinţele bogăţiei. “Sălbăticia, izolarea completă, cea mai adâncă sărăcie, lupta cu pădurea îndărătnică şi cu mlaştina nesănătoasă, cea mai înaltă evlavie, închinarea care nu găsea că sunt suficiente ceasurile din zi şi din noapte ca să se exercite, regula care nu putea fi îndeajuns de strictă, ascetismul în care se întreceau, disciplina autoimpusă cu tot felul de invenţii, inepuizabila ingeniozitate în a găsi mijloace de a se tortura pe sine, mândra servilitate a ascultării, apoi faima evlaviei, darurile bogate ale credincioşilor, donaţiile senoirului care se pocăia, înzestrările date de regele care avea remuşcări, opulenţă, putere şi măreţie. Cocioaba din nuiele, sihăstria săpată în stâncă devine grandioasă mânăstire; umila biserică din lemn devine splendida abaţie; pădurea sălbatică cu tufe devine dumbrava umbroasă; mlaştina devine un domeniu cu păşuni şi lanuri de grâu; pârâul spumegând sau torentul devine o succesiune de eleştee liniştite pline de peşte. Stareţul, odinioară gârbovit şi smerit, ros de griji, palid şi slab, cu o hană grosolană încinsă la mijloc cu o sfoară, ajunge un abate călare, în straie bogate, purtând pe piept o cruce de argint şi care călătoreşte pentru a se aşeza alături de cei mai mari din ţară*”.

* Latin Christianity, vol. 3, p. 330 O nouă ordine şi o nouă instituţie s-a dezvoltat sub mâna lui Bernard. Clairvaux a fost începutul unei noi epoci în istoria monasticismului. Oameni din toate clasele sociale au fost atraşi de ordinul cistercian, © www.comori.org

283

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

cu toată stricteţea disciplinei lui, şi multe mânăstiri au răsărit în pustietate după modelul celei din Clairvaux. Dar toată puterea lui Bernard nu a putut împiedica rivalităţile amarnice şi disensiunile nepotrivite care s-au iscat între călugării din ordinele noi şi cei din cele mai vechi, mai ales cu odinioară celebra mânăstire de la Cluny, unde Hildebrand se pregătise pentru tronul papal. Bernard părăseşte Clairvaux - anul 1130 O mare schismă apărută în biserică din cauza a doi papi neprincipiali a fost ceea ce, cu greu, l-a făcut pe Bernard să iasă din paşnica sa izolare pentru a se arunca în problemele lumii. Pentru a avea un exmplu cu privire la ceea ce era obişnuit în alegerea papilor, vom prezenta câteva detalii. Cititorul va putea vedea şi judeca singur cum este infailibilitatea papală. Vai! puţini papi au fost decenţi în manifestările exterioare. La moartea papei Honorius al-II-lea, cu puţin înainte ca papa să-şi de ultima suflare, cardinalul Pietro Leonis, nepotul unui cămătar evreu, a făcut un efort îndrăzneţ pentru a ajunge pe scaunul Sf. Petru. Dar muribundul papă, fiind adus la fereastră şi arătat poporului ca fiind încă în viaţă, Pietro şi prietenii lui sau retras pentru un timp. O altă partidă, hotărâtă să-l excludă pe Pietro, a vegheat până la moartea papei , şi imediat după aceea l-a proclamat pe cardinalul Grigore pontif suprem al creştinilor sub numele de Inocenţiu al-II-lea. În acelaşi timp, partida lui Pietro a trecut prin formalităţile alegerii papei lor, l-a îmbrăcat în veşmintele pontificale şi a declarat că, sub numele de Anacletus al-II-lea, el era autenticul locţiitor al lui Hristos. Roma, scena unor continue rivalităţi şi lupte, a ajuns să fie plină de două armate de partizani feroci. Devastări şi vărsari de sânge au urmat repede după ameninţările lor spirituale şi blestemele lor. Se spune că Anacletus, în fruntea unei cete de mercenari, a început atacul asediind biserica Sf. Petru. El a intrat cu forţa în sanctuar şi a scos afară crucifixul de aur şi tot tezaurul de aur, argint şi pietre scumpe. Acele bogăţii au făcut ca mulţi să i se alăture. Înafară de aceasta, el era bogat şi îşi putea permite să-i plătească pe cei care-l urmau. El a asaltat şi a prădat bisericile don capitală una după alta. Inocenţiu a fost în scurt timp convins să părăsească Roma, unde, aşa cum era atunci starea de spirit, nu putea găsi un loc sigur. S-a hotărât să fugă deoarece era în pericol. Cu mare dificultate, el şi prietenii lui au scăpat pe două galere şi au ajuns în portul Pisa. De acolo au plecat în Franţa, unde au fost rimiţi cu braţele deschise de comunităţile de la Cluny şi Clairvaux. Bernard a îmbrăţişat cu mult zel cauza lui Inocenţiu şi acel zel l-a făcut să iasă din bârlogul lui. El a călătorit de la un suveran la altul, de la un conte la altul şi de la o mânăstire la alta până ce a ajuns să se poată lăuda că Inocenţiu era recunoscut de regii Franţei, Angliei, Spaniei şi de împăratul Lothaire şi de cei mai puternici clerici şi de comunităţile religioase din acele ţări. Numai puternicul duce rugiero al Siciliei a susţinut cauza lui anacletus, ceea ce l-a împiedicat pe Inocenţiu să se întoarcă la Roma. Dar moartea a rezolvat curând problema. Anacletus a murit în fortăreaţa inexpugnabilă Sant Angelo, în ianuarie 1138, după ce timp de opt ani îşi sfidase inamicii. Inocenţiu s-a întors la Roma avându-l alături de el pe Bernard şi a fost recunoscut ca pontif suprem. Marele consiliu de la Lateran - anul 1139 Inocenţiu, ajuns stăpân indiscutabil al Romei, a convocat un consiliu general la Lateran. Nicicând nu mai văzuse Roma sau vreun alt oraş al creştinătăţii un consiliu la care să fie atât de mulţi participanţi. Au fost prezenţi o mie de episcopi şi nenumăraţi demnitari ecleziastici. Discursurile şi hotărârile redau o imagine a creştinătăţii din acel timp. Marele subiect declarat a fost autoritatea feudală a papei. El a declarat că, “din vreme ce Roma este metropola lumii, de unde izvorăşte orice putere pământească, şi tronul pontifical este sursa pentru orice autoritate şi demnitate ecleziastică şi că orice asemenea funcţie sau demnitate trebuie să fie primită din mâinile pontifului roman ca dar încredinţat de Scaunul de la Roma, faţă de care cel care a primit darul are obligaţii ca faţă de marele stăpân spiritual”.

© www.comori.org

284

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

După cum se obişnuia în asemenea situaţii, Inocenţiu a anulat toate decretele adversarului său, Anacletus, care a fost donsemnat în teritoriul lui Satan, iar prelaţii care primiseră consacrare schismatică au fost degradaţi şi au fost citaţi să se prezinte înaintea papei. Papa i-a asaltat cu reproşuri indignate, le-a smuls din mâini cârjele episcopale, le-a dat dat jos de pe umeri mantiile şi le-a luat inelele episcopale. După aceasta, ca pentru a duce până la capăt cea mai josnică ipocrizie, a fost declarat “armistiţiul lui Dumnezeu”, adică o încetare a conflictelor particulare. Dar canonul care prezintă cel mai mare interes pentru noi este cel pronunţat împotriva a două categorii de oameni, despre care vom vorbi ceva mai încolo. “Îi excludem din biserică drept eretici pe cei care, sub pretextul religiei, condamnă sacramentele trupului şi sângelui lui Hristos, botezul copiilor, preoţia,” etc. Această anatemă şi aceia împotriva cărora ea a fost aruncată sunt ca mijirea zorilor marii lupte pentru libertatea religioasă care a dus la glorioasa reformă. Acest nenorocit om şi-a petrecut tot restul vieţii în război, cu toate că el a instaurat “armistiţiul lui Dumnezeu”. El a înfiinţat şi a condus o armată împotriva lui Rugiero al Siciliei, prietenul lui Anacletus, dar a căzut prizonier la normanzi. Aceştia au fost cuprinşi de tamă având un prizonier aşa de sfânt încât s-au plecat înaintea lui, au obţinut binecuvântarea lui şi l-au lăsat să plece acasă. Dar viaţa lui era pe sfârşite, şi curând el va trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului întregului pământ. “Pentru că toţi trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, după faptele lui, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10). La 24 septembrie 1143, pontiful şi-a dat ultima suflare în mijlocul tulburărilor unei revolte populare şi al conflictului, iar Celestin al-II-lea a domnit în locul lui. Bernard şi Abelard Înainte de moartea lui Inocenţiu, Bernard a fost chemat să părăsească Clairvaux, unde se retrăsese pentru a avea linişte, pentru a se angaja în luptă împotriva unui nou vrăjmaş al bisericii, în persoana lui Pierre Abelard. Acest conflict s-a iscat în legătură cu mişcările intelectuale din acel timp şi marchează o epocă în istoria bisericii, a literaturii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Vom spune pe scurt ce anume a dus la acest conflict. Cei mai mulţi dintre cititori ştiu că învăţătura care s-a acumulat în limba greacă şi în limba latină a fost aproape complet distrusă de barbari în secolul al cincilea. Literatura anticilor s-a pierdut aproape complet când naţiunile barbare au pus stăpânire pe ruinele Imperiului roman. Timp de aproape cinci sute de ani, ignoranţa a fost predominantă şi orice cunoştinţe sa-u mai putut păstra au fost deţinute în rândul ecleziasticilor, iar lor, în acea perioadă, li s-a interzis să studieze sau să facă copii ale cărţilor de învăţătură seculară. Cu toate acestea, unii dintre călugări, mai ales cei din ordinul benedictin, au colecţionat şi au copiat manuscrise antice, şi, spune Hallam, “nu trebuie să uităm că, dacă nu ar fi fost ei, acea literatură ar fi fost complet pierdută. Dacă ei ar fi fost mai puţin tenaci în liturghia lor latină, a traducerii în vulgata a scripturii, şi în autoritatea Părinţilor, este îndoielnic că s-ar fi dezvoltat mai puţine suăerstiţii, dar nu putem ezita să spunem că fără ei toată învăţătura gramatică ar fi fost complet abandonată. Totuşi, printre ei, deşi erau mulţi foarte ignoranţi, necesitatea de a păstra limba latină, în care erau scrise scripturile, canoanele şi alte autorităţi ale bisericii şi în care erau scrise şi liturghiile, singura limbă în care putea fi purtată corespondenţa elor mari, a continuat să curgă chiar dacă în ele mai grele timpuri a fost doar un firicel firav*”.

* Literature od Europe in the Middle Ages, vol. 1, p. 4 Printre acei călugări trebuie să fi fost diferite minţi: unii, fără-ndoială neciopliţi, leneşi şi rutinieri, alţii rafinaţi, activi, şi cercetători, care nu puteau fi închişi în limitele rigide ale doctrinei catolice sau supuşi © www.comori.org

285

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

puterii ordinului preoţesc. Aşa era, şi aceasta s-a şi arătat. Reformatorul şi protestantul au răsărit din ordinul monastic. Au fost mulţi gen Luther înainte de vreme. S-a spus că în orice revoluţie, fie ea religioasă sau filozofică, împotriva sistemului dogmatic dominant, conducătorul a fost un călugăr, şi au fost trei sau patru asemnea mişcări revoluţionare înainte de Abelard. În secolul al nouălea, Gotschalk a fost biciuit şi întemniţat pentru credinţa lui încăpăţânată în predestinare. John Scott Erigena, un călugăr foarte învăţat din Irlanda sau din insulele Scoţiei, a fost invitat de Hincmar, arhiepiscopul de Rheims, să i se opună lui Gotschalk, dar el a tulburat biserica la fel de mult ca şi adversarul său prin aceea că a făcut apel la o nouă putere ca superioară autorităţii catolice – raţiunea umană. El a fost un mare raţionalist, dar a făcut multe speculaţii în teologia scolastică. Fiind sub interdicţia bisericii, el a fugit în Anglia, unde se spune că a găsit adăpost la noua universitate a lui Alfred, la Oxford. Zorii zilei în evul întunecat În ultima parte a secolului al unsprezecelea întâlnim faimoasele nume ale lui Lafranc, Anselm şi Berengar. Lucrările acestor învăţători eminenţi au dat un nou impuls activităţii intelectuale. Cam prin acel timp, vechile şcoli din catedrale s-au dezvoltat ajungând seminarii de învăţătură generală, din care s-au născut apoi universităţile noastre moderne. Această activitate intelectuală după o lungă perioadă de apatie ajunsese să fie atât de atrăgătoare încât mii de oameni se înghesuiau la prelegeri, şi, ca oameni cărora mult timp le fusese oprit pomul cunoaşterii, ei au fost chiar prea dispuşi să primească ceea ce auzeau. Dar era o reacţie faţă de autoritatea dogmatică a bisericii, pentru că le spunea oamenilor că puteau să gândească şi să cerceteze. Pierre Abelard a fost cel mai îndrăzneţ, şi, de departe, cel mai popular dintre cei care ţineau prelegeri pe tema dialecticii – ceea ce se declara a fi ştiinţa sau arta de a deosebi adevărul de eroare prin raţiunea omenească. Acest om remarcabil s-a născut în anul 1079, în apropiere de Nantes, în Bretagne. Tatăl lui, Berengar, a fost senior al castelului Le Pallet, şi, deşi Pierre a fost cel mai mare dintre fiii săi, el a preferat de timpuriu “conflictele disputelor verbale în locul trofeelor obţinute cu armele”, şi, lăsându-el fraţilor săi moştenirea familie, el s-a dedicat vieţii de învăţat. A fost întâi elev al lui Rosselin, apoi al lui Guillaume, arhidiaconul Parisului, şi al lui Anselm, lectorul teologic din Laon. Dar nu este cazul să urmărim istoria lungă şi extraordinară a acestui om – o istorie de victorii, crime şi nenorociri. El a fost, în acelaşi timp, reprezentant şi victimă a teologiei scolastice care periclita puterea şi constituţia bisericii Romei. El a fost primul om care a practicat ştiinţa teologiei fără a fi preot. Mii de învăţaţi entuziaşti îl înconjurau oriunde mergea. Biograful lui Bernard soune: “Mulţimi de mii de oameni traversau munţii şi mprile, suferind privaţiuni, pentru a se bucura de privilegiul de a asculta prelegerile lui Abelard”. “Elocvenţa lui,” spune un altul, “era atât de fascinantă încât ascultătorul se vedea luat de val; dacă un adversar i se opunea, logica lui ascuţită era la fel de infailibilă ca şi torentul oratoric şi el câştiga în orice dispută*”.

* Life and Times of Bernard, Morrison, p. 290; Eighteen Christian Centuries, White, p. 266 Abelard scria, pe multe teme importante, la fel de bine după cum vorbea, dar era extrem de nesanătos în ceea ce priveşte învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Cu toate acestea, în toată Europa nu se găsea nici un apărător al adevărului şi ortodoxiei care să se confrunte singur cu acest gigant al ereziei. În cele din urmă au făcut apel la Bernard de Clairvaux. O scrisoare de la Guillaume, stareţul de la Saint Thierry, l-a făcut să iasă din mânăstirea lui. Sfântul şi logicianul s-au întâlnit la Sens în 1140. Era prezent regele Franţei împreună cu un mare număr de episcopi şi ecleziastici. Abelard era înconjurat de discipolii lui, iar alături de Bernard erau doi călugări. Logicianul se adresa raţiunii câtorva, pe cânf călugărul aprindea inimile şi pasiunile tuturor claselor sociale. Unul fusese denunţat ca eretic, celălalt avea reputaţia de afi cel mai sfânt om din timpul său, deasupra regilor, a prelaţilor şi chiar a papei. În acea situaţia, Abelard nu avea nici o şansă. Curând el a simţit ce putere îi sta împotrivă, şi, înainte de a se © www.comori.org

286

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

citi toate pasajele incriminatoare, el s-a ridicat şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, a spus: “Refuz să mai ascult sau să răspund la întrebări; fac apel la Roma,” şi a părăsit adunarea. Unii spun, ca pentru a explica purtarea lui neaşteptată, că feţele ostile pe care le-a văzut în jurul lui nu numai că i-au stins entuziasmul ci l-au făcut să simtă că viaţa îi era în pericol. Auzind că o relatare a consiliului sjunsese la Roma şi că papa îl condamnase, în disperarea luji, el a apelat la “venerabilul” Pierre de Cluny, care, din milă faţă de nenorocirea lui, l-a adăpostit în mânăstirea lui, deşi se opunea învăţăturilor lui. Vom nota în treacăt binecunoscuta istorie a frumoasei sale Heloïse, care a dat naştere unei noi idei cu privire la rolul femeii în societate, fără care nici o civilizaţie adevărată nu ar fi putut exista. Până atunci biserica privea femeia cu dispreţ pentru că ea fusese prima în călcarea poruncii, dar emoţionanta istorie a nenorocirilor eloisei a făcut ca femeia să capete locul cuvenit în societate. Abelard, căzut şi cu inima zdrobită, după ce a petrecut doi ani în singurătate la Cluny, beneficiind de multă bunătate din partea stareţului milos, şi satisfăcându-i pe judecătorii săi ecleziastici prin umilirea şi pocăinţa lui, şi-a găsit sfârşitul vieţii agitate în anul 1142. Merită să notăm că principiile lui sunt active în multe discipline. Arnold din Brescia Deşi Arnold a fost socotit un discipol al lui Abelard, totuşi, din ceea ce am putut afla, este evident că el era un alt fel de om. Există motive să credem că el era un creştin sincer şi că avea mai multe trăsături de reformator, deşi era într-o epocă încă nepregătită pentru reformă. În afară de aceasta, el era prea politic, prea mare admirator al Republicii romane, pentru ca să poată fi folosit de Dumnezeu pentru a pune bazele solide ale unei reforme a bisericii Lui. El a avut onoarea de a fi martir, dar aceasta a fost mai mult din cauza că el susţinea libertăţile cetăţeneşti decât pentru că el predica supunerea faţă de Hristos şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se cuvine să-l respectăm şi să-i fim recunoscători ca unui semănător timpuriu al seminţelor marii reforme. Arnold s-a născut în Brescia, în Lombardia, probabil prin anul 1105. Într-o perioadă timpurie a istoriei lui, el s-a despărţit de clerul secular, a îmbrăţişat viaţa monastică şi a început să predice în mod necruţător împotriva corupţiei clerului şi a călugărilor. S-ar părea că el avea o convingere interioară că el avea o misiune divină împotriva mândriei, luxului şi imoralităţii preoţiei, începând cu papa însuşi şi până la cel mai de jos rang din ierarhia bisericii. Pentru această misiune el şi-a dedicat neînfricat toată puterea. Având, potrivit cu toate relatările, un stil de exprimare extrem de viguros şi combinat cu o elocvanţă deosebit de bogată şi fluentă, el se adresa cu putere maselor oriunde predica. “Cuvintele lui,” spune Bernard, “sunt mai lunecoase decât uleiul şi mai ascuţite ca nişte săbii”. Marea lui idee era separarea completă a bisericii de stat. Vechiul edificiu papal, care luase proporţii începând din zilele lui Constantin, şi care, sub Grigore al-VII-lea, aspira să guverneze întreaga lume şi să stăpânească toate naţiunile pământului ca tot atâtea stăpâniri ale Sf. Petru – susţinea el cu multă îndrăzneală, trebuie să fie demolat şi ras de pe faţa pământului. Ca text, el folosea pasajul pe care îl folosesc mulţi de atunci, deşi nu cunoştea semnificaţia lui spirituală: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Slujitorii evangheliei, spunea el, nu trebuie să aibă altă putere decât aceea de a guverna spiritual turma lui Hristos şi nu trebuie să aibă alte averi decât zeciuielile pe care le dau cei credincioşi şi darurile lor de bună voie. Relele imense şi discordiile care au apărut în biserică, afirma el, sunt în principal din cauza marilor bogăţii ale pontifilor, episcopilor şi preoţilor. Deşi era mult adevăr în ceea ce spunea el, în cel mai trist mod, el amesteca dorul lui pentru vechea libertate romană cu religia smerită a lui Isus şi duhul rigid al călugărului cu cel al republicanului aprig. “Dacă Hristos a fost sărac,” exclama el, “dacă apostolii Săi au fost săraci, dacă cei a căror viaţă se aseamănă cu cea a apostolilor şi cu a lui Hristos sunt călugări slabi care postesc, trudesc, au feţele trase © www.comori.org

287

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

de foame şi ochii cufundaţi, cât de departe de apostoli şi cât de departe de Hristos sunt acei episcopi cu înfăţişare princiară, acei stareţi domni, cu mantii îmblănite, de cărămizii şi purpurii, care călăresc pe cai de rasă, cu zăbale de aur şi având pinteni de argint, ţinând curţi ca de regi!” În acord cu aceasta, el le mai spunea oamenilor şi că “suveranul temporar este sursa normală de onoare, bogăţie şi putere, şi că el nu se cuvine să dea bisericii proprietăţile lui, să dea domenii mânăstirilor şi daruri papii şi episcopilor*”.

* Latin Christianity, vol. 3, p. 333 Efectele predicării lui Arnold Poporul din Brescia asculta cu mult interes acele învăţături noi şi periculoase. Aceasta le descoperea paginile întunecate ale istoriei ecleziastice pe care am văzut-o cu puţin înainte. Întregul oraş era într-o stare de agitaţie- Şi nu este de mirare că poporul a fost atât de entuziasmat când a auzit că bogăţiile clerului trebuie să le fie redate laicilor, şi că, în viitor, păstorii lor trebuie să fie susţinuţi financiar prin contribuţiile turmelor lor. Până şi în secolul al nouăsprezecelea, numai un predicator îndrăzneţ ar cuteza să stârnească fanatismul poporului cu asemenea apeluri şi propuneri, dar ce trebuie să fi fost aşa ceva în secolul al doisprezecelea, în mijlocul întunericului, ignoranţei şi superstiţiei? Astfel de om era reformatorul înainte de vreme din Brescia, şi, fiind un călugăr auster, cu o viaţă ireproşabilă, de o ortodoxie incontestabilă şi bucurându-se în totul de simpatia poporului, puterea lui se arăta irezistibilă. Marele obiectiv al eforturilor sale era răsturnarea completă a puterii sacerdotale – a supremaţiei temporale a papei. El îndrăznea să atace marele plan papal pentru dominaţia universală, făcând ca edificiul să se clatine din temelii pentru o clipă. Papa a fost detronat şi a fost proclamată republica, a fost înălţat stindardul libertăţii şi a fost proclamată separarea puterilor spirituale şi temporare, iar guvernarea preoţilor a fost abolită. Însă entuziasmul cetăţenilor a fost trecător şi ei nu au avut coeziune pentru că terenul nu era încă pregătit ca libertatea să poată creşte. Nelegiuirea sistemului anti-creştin nu ajunsese încă la culme, iar setea Izabelei nu se potolise cu sângele sfinţilor lui Dumnezeu: mai trebuiau să piară încă milioane înainte ca ea să fie rănită mortal. Aceasta vom vede în ceea ce urmează. Arnold nu mai era în siguranţă în Italia pentru că ura clerului era mai puternică şi mai adâncă decât simpatia poporului. El a fugit dincolo de Alpi şi a găsit un adăpost primitor la Zurich. Acolo, înaintaşului faimosului Zwingli i s-a permis să ţină prelegeri pentru un timp, iar cei simpli au păstrat mult timp spiritul învăţăturilor lui. Dar unui asemenea om nu îi era permis să trăiască atunci pe faţa pământului. Bernard îi urmărea mişcările şi l-a îndemnat pe papă să ia măsuri extreme; le-a scris aspru celor care îl adăpostiseră, avertizându-i împotriva contaminării periculoase cu erezie. El l-a mustrat aspru pe episcopul diocezei Zurich pentru că-l proteja: “De ce,” scria el, “nu l-ai alungat demult pe Arnold? Cel care se însoţeşte cu un suspect devine şi el suspect; cel care îl ajută pe unul aflat sub excomunicarea papală este împotriva papei şi chiar împotriva Domnului Însuşi. Acum, din vreme ce cunoşti omul cu care ai a face, izgoneşte-l de la voi, sau, mai bine, leagă-l cu lanţuri ca să nu mai facă rău”. După mai multe aventuri, de genul celor obişnuite pentru asemenea oameni, pe care nu considerăm necesar să le relatăm, Arnold a ajuns din nou la Roma, unde i s-a permis să rămână pentru un timp deoarece pontiful era unul slab şi cetatea era într-o situaţie tulbure. Dar, de când Papa Adrian s-a suit pe tronul Sf. Petru, zilele lui Arnold au ajuns să fie numărate. Martiriul lui Arnold - anul 1155 Noul papă era un englez deosebit de abil - şi se spune că a fost singurul englez care a stat vreodată pe tronul papal. La origine, el era din St. Albans, dar a fost obligat să-şi părăsească familia din cauza severităţii tatălui său. După ce a călătorit pe continent pentru un timp şi a studiat cu multă pasiune şi cu © www.comori.org

288

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

mult succes teologia şi legea canonică, promovând treaptă cu treaptă în ierarhia ecleziastică, el a ajuns în final la cel mai înalt rang ecleziastic luând numele Adrian al-IV-lea. Numele lui englez era Nicholas Breakspeare. S-a ivit ocazia ca papa să scape de reformatorul cel îndrăzneţ. Împăratul Barbarosa venea la papa Adrian pentru a primi din mâinile lui coroana imperială, aşa că papa a trimis înaintea lui o delegaţie de trei cardinali pentru a-i cere, ca un fel de preţ pentru încoronare, să i-l predea pe Arnold din Brescia. Unui om ca Frederick, care nu prea preţuia viaţa omenească, i s-a părut ceva uşor, aşa că el i-a obligat pe prietenii lui Arnold să-l predea în mâinile emisarilor papali. Nu era timp de pierdut, de teamă ca nu cumva prietenii lui Arnold să afle că era prizonier şi să încerce să-l salveze. Biserica a luat asupra sa condamnarea la repezeală şi execuţia rebelului, fără a recurge, ca de obicei, la sabia seculară. Înainte de ivirea zorilor, slujbaşul papei îşi mânjise deja mâinile cu sângele victimei lui, trupul lui fusese ars, iar rămăşiţele aruncate în Tibru, ca nu cumva poporul să strângă relicvele prietenului lor martirizat şi să se închine la ele. Clerul a triumfat prin moartea lui, dar el a rămas în amintirea romanilor. “Cenuşa rugului funerar al lui Arnold,” spune Milman, “a fumegat timp de secole, pentru ca în final să producă un incendiu de o violenţă irezistibilă”. Bernard, marele adversar al lui Abelard şi al lui Arnold, se stinsese în pace la Cleirvaux în 1153. Sfântul, filozoful şi reformatorul s-au dus într-o altă lume, pentru a fi judecaţi nu după decretele papale, ci potrivit cu tronul dreptăţii şi sfinţeniei imaculate. Credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea pe care el a împlinit-o pentru păcătoşii pierduţi este singurul temei pentru iertare şi pentru a fi primit de Dumnezeu. Nu există nici un purgatoriu, ci doar sângele scump al crucii Lui curăţeşte. Ce îndurare că acel sânge poate curăţi până şi pe cel mai rău om! “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat, spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmul 51:7). Mântuirea este numai prin credinţă, fără lucrările legii. Nimic altceva decât sângele lui Isus poate face un suflet mai alb decât zăpada şi bun pentru cer; orice alte mijloace sunt doar o mascaradă şi o amăgire a lui Satan care adânceşte şi permanentizează vinovăţia sufletului. Pentru ca să putem aduce rod pentru Dumnezeu trebuie să fim altoiţi în viţa cea adevărată. Hristos este singurul care aduce rod, iar credincioşii sunt ramurile. “Cine zice rămâne în El este dator şi el însuşi să umble cum a umblat el” (1. Ioan 2:6). Fără o credinţă vie şi adevărată în Hristos nu este iertare, nici mântuire, nici fericire şi nu ai parte de cer, dar “ferice de toţi cei care se încred în El” (Psalmul 2:12). Vom relua firul istoriei noastre pentru a nota Întâlnirea dintre papa Adrian şi Frederic Dacă nu ar fi fost o anumită împrejurare pe care noi o considerăm copilărească, am fi putut trece peste întâlnirea dintre Adrian şi Frederic fără a nota nimic despre ea, din vreme ce nu prezintă importanţă pentru istoria bisericii, dar, din vreme ce ea este importantă pentru istoria papalităţii, considerăm că este potrivit să notăm tot ce constituie o manifestare a spiritului ei în această perioadă Tiatira. Apoi, uneori cel mai nesemnificativ incident descoperă cele mai profunde scopuri şi poate trădă cele mai neclintite hotărâri. Bunăvoinţa cu care i-a fost dată viaţa lui Arnold nu a înlăturat din mintea lui Adrian toate suspiciunile pe care le avea faţă de intenţiile lui Frederic. Cu toate acestea, negocierile au dat în final rezultate satisfăcătoare, şi Adrian a venit în tabăra lui Frederic. El a fost întâmpinat cu curtoazie de câţiva nobili germani, care l-au condus la cortul regal. Papa a rămas în şa, aşteptând ca împăratul să vină şi să-i ţină scările pentru ca el să descalece. Dar a aşteptat în zadar, pentru că Frederic nu a făcut nici o mişcare în acel sens, iar în final papa a coborât de pe cal fără ajutorul lui. Această neglijenţă de a-l onora pe supremul pontif a fost considerată o mare ofensă şi un semn de ostilitate. Cei mai mulţi dintre cardinali au fugit atunci speriaţi, dar temerarul Nicholas Breakspeare a rămas pe loc. Frederic a invocat necunoaşterea obiceiului, dar papa a refuzat să se împace sau să-i dea sărutarea păcii înainte ca împăratul să se umilească prin acel ceremonial. Germanul cel mândru a spus că trebuia să se consulte cu © www.comori.org

289

Istoria Bisericii

Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Gr

nobilii săi. A urmat o lungă discuţie. Adrian susţinea că acela era obiceiul din zilele lui Constantin cel Mare, care îi ţinea scara papei Silvestru, dar afirmaţia lui era complet falsă, pentru că primul asemenea omagiu fusese adus de Conrad, fiindu, nevrednicul fiu răzvrătit al lui Henric al-IV-lea, cu cincizeci de ani mai înainte. Dar, pentru partida papală nu prea conta că un împărat era umilit, ci totul era ca papa să fie înălţat. Au fost fabricate precedente pentru a arăta că acel obicei exista de opt sute de ani, şi că, în consecinţă, “din cauza că împăratul nu-i dăduse onorurile cuvenite apostolilor Petru şi Pavel, nu putea fi pace între biserică şi imperiu înainte ca el să-şi îndeplinească obligaţiile până în cele mai mici detalii”. Aşa de blasfemiatoare era îngâmfarea acelor oameni răi. Ei îşi impuneau pretenţiile ca omenirea să-i omagieze prezentându-se ca fiind în locul apostolilor, al lui Hristos şi al lui Dumnezeu Însuşi. Cum dovezile păreau a fi în favoare papei, iar lui Frederic nu i-a păsat cât de departe mergea papa, s-a lăsat convins că acele precedente erau adevărate şi că se cuvenea ca el să-l omagieze pe papă. Ca urmare, a doua zi, ca un supus fiu al bisericii, împăratul a descălecat la venirea lui Adrian, a luat frâul şi i-a ţinut scara pentru ca papa să coboare din şa. S-a revenit astfel la amiciţia exterioară, iar părintele spiritual şi fiul cel serviabil au înaintat spre cetatea sfântă şi au trecut la încoronare. După o domnie de aproximativ patru ani, şi, putem adăuga, după continue rivalităţi şi vărsări de sânge, Adrian a murit în 1159. El se pregătea să-l excomunice pe împărat şi să-i declare război deschis atunci când moartea a pus capăt conflictului. Aşa au trăit şi au murit cei mai mulţi papi, în război pe faţă cu puterea seculară. Se spune că Frederic Barbarossa a fost cel mai puternic suveran care a domnit până atunci în Europa după Carol cel Mare. El a pornit în cea de-a treia cruciadă, şi, după cum am văzut, a murit în 1189 sau s-a înecat în râul Saleph, în apropiere de Tars, în 1190.

© www.comori.org

290

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116 Ne apropiem de o perioadă din istoria noastră care trebuie să trezească un interes deosebit pentru cititorul englez. Cârmuirea anglo-saxonă era înlocuită cu cea anglo-normandă, atât în biserică cât şi în stat. În întreaga ţară, situaţia era în schimbare, dacă nu se schimbase deja. Dar preotul italian tot nu era satisfăcut cu terenul pe care-l câştigase sub domnia normanzilor, ci tot mai poftea via în floare a lui Nabot, pe care trebuia s-o ia în stăpânire prin orice fel de mijloace, fie ele corecte sau necinstite. Anglia, cu toată mândria, bogăţia şi puterea ei trebuia să fie redusă la starea de servitoare a Scaunului de la Roma. Acesta era scopul hotărât al Romei şi ea trebuia să-şi îndeplinească planurile. Mai întâi vom nota situaţia adversarilor, apoi natura şi finalul conflictului aprig. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, un pontif abil, viclean şi vigilent, în Anglia a avut loc un mare conflict între Henry al II-lea şi Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, conflict care, timp de mai mulţi ani, a captivat atenţia întregii Europe. Sub mai multe aspecte, semăna cu conflictul dintre Henry al IV-lea şi Grigore al VII-lea, cu deosebirea că, dacă era cu putinţă, a fost purtat cu mai multă înverşunare şi încăpăţânare, iar finalul a fost mai tragic. Din zilele lui Constantin nu s-a mai văzut o coliziune mai violentă între puterea spirituală şi cea temporară. Caracterul şi poziţiile liderilor au făcut, fără-ndoială, ca acest conflict să prezinte interes pentru întreaga lume. Dar era mult mai mult decât un conflict personal, ci se punea problema puterii Romei în Anglia, a prerogativelor suveranului şi a responsabilităţilor supuşilor. Henry, cu sânge de normand, era hotărât să fie rege şi să-i guverneze pe supuşii săi după legile ţării, dar Becket, un om al bisericii violent, era la fel de hotărât să susţină, potrivit infailibilelor decrete ale Romei, că ierarhia bisericii este o comunitate separată şi privilegiată, un fel de castă care are dreptul să fie exceptată de la judecata autorităţilor civile şi care-şi are propria ei jurisdicţie. Cititorul englez din secolul al XIX-lea poate fi foarte surprins că o hotărâre a papei, trimisă prin nunţiul papal, pentru a schimba legile şi obiceiurile din Anglia, ar fi fost măcar ascultată un moment, darămite să mai şi intre în vigoare. Dar aşa stăteau lucrurile atunci, şi cei mai puernici monarhi ai Europei erau nevoiţi să se plece la picioarele pontifului, într-o ruşinoasă supunere. De ce erau oare înrobiţi de această temere faţă de Roma? Din cauza ignoranţei şi superstiţiei poporului. “Sistemul roman, cu pretenţiile lui neruşinate, era încă învăluit cu un halo însângerat de teamă superstiţioasă, care îndepărta gândurile sau le înăbuşea prin frica de moartea temporară şi eternă”. Vicleanul preot pretindea a zăngăni cheile Sf. Petru înaintea adversarului său, ameninţându-l că-i va închide cerul şi că îl va închide în iad dacă nu se supunea bisericii. Sfinţenia cu care se lăudau ei şi sucirea textului Scripturii le da o mare putere asupra celor ignoranţi şi superstiţioşi. Legea şi obiceiurile engleze Din cele mai vechi timpuri, regii Angliei erau recunoscuţi atât de cler cât şi de laici ca având puteri depline în lucrurile văzute care ţineau de guvernarea bisericii. Fie că era vorba de proprietăţile şi înzestrările bisericii, fie de cele ale membrilor clerului, potrivit obiceiului ţării, autoritatea coroanei era supremă. Edward, regele anglo-saxon, a spus clerului că ei “mânuiau sabia Sf. Petru”, iar el “mânuia sabia lui Constantin”, iar despre William Cuceritorul, biograful său scria: “toate chestiunile, atât cele ecleziastice cât şi cele seculare, depindeau de bunul lui plac”. Dar, în timpul secolului al doisprezecelea, ţara s-a cufundat treptat într-o tristă supunere faţă de Scaunul de la Roma. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, deşi biserica a evoluat spre supunerea faţă de Roma, în nemărginita Lui îndurare, Dumnezeu făcut ca puterea temporară a clerului şi marile aşezăminte © www.comori.org

291

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

ecleziastice ale călugărilor să contribuie la protecţia celor săraci şi să fie spre binecuvântarea lor. El, binecuvântat fie numele Său, se gândeşte întotdeauna la “sărmanii turmei”. În urma cuceririi normande s-a instaurat o ierarhie străină şi o nobilime străină, dar poziţiile inferioare erau în general ocupate de saxoni, a căror limbă şi ale căror sentimente îi făceau să fie mai apropiaţi de populaţia băştinaşă, dândule o mare putere asupra poporului. Ei erau priviţi ca adevăraţii păstori ai turmei şi mângâietorii celor în necaz. Normanzii, a căror limbă şi ale căror sentimente le erau străine, erau urâţi de popor, ca asupritori şi jecmănitori. William îi sacrificase pe englezi pentru a le dărui multe pământuri şi funcţii mari celor care-l urmaseră, astfel încât saxonii au fost nevoiţi să devină servitori ai cuceritorilor, dependenţi de ei. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Păcatul lui îl va ajunge din urmă, cu siguranţă. Dar sentimentul de a fi nedreptăţit, care este ingredientul oricărui conflict dintre popoare, era altceva decât ceea ce s-a arătat în marea luptă dintre regele normand şi primatul englez, şi aceasta ne poate ajuta să evaluăm importanţa şi rezultatele conflictului. Mai întâi să vedem cauzele imediate care au dus la conflict. Introducerea legii canonice în Anglia După mai multe încercări şi eşecuri ale papei de a introduce în Anglia puterea nunţiului, el a reuşit aceasta în timpul perioadei agitate a domniei lui Stephen, în anul 1135. Aceasta era ceva cu totul nou în ţară şi cel mai îndrăzneţ lucru din partea Romei. Din vreme ce aceasta marchează o epocă în istoria bisericii din Anglia, este cazul să notăm cu grijă schimbarea. Pentru a fi exacţi, vom cita câteva pasaje din istoricul nostru în chestiuni juridice, Thomas Greenwood, avocat, cartea 12, vol. 5. “Publicarea şi adoptarea Decretelor Isidoriene a schimbat ordinea şi distribuţia puterilor ecleziastice. Orice funcţia de conducere în biserică era încredinţată clerului, ceea ce era ca şi cum i-ar fi revenit papei de la Roma, în calitate de şef suprem al lor. În orice chestiune legată de viaţa şi comportamentul, secular sau spiritual, al oamenilor bisericii, autoritatea statului era contestată vehement şi respinsă: posesiunile lor erau declarate sacre şi inalienabile; ei nu puteau fi supuşi nici unui control în afară de cel al superiorilor lor oficiali, iar persoanele lor erau scoase de sub jurisdicţia seculară, ei nemaiputând fi pedepsiţi şi orice intervenţie a unui prinţ sau a unui laic în numirea episcopilor, a preoţilor sau a vreunei alte funcţii spirituale era declarată de natura simoniei. Deşi aceste principii ale legislaţiei bisericii au fost numai în puţine cazuri aplicate deplin, ele au fost primite fără opoziţie şi au fost, în parte, adoptate de clerul Franţei, Italiei şi Germaniei. În Normandia avusese deja loc separarea completă a jurisdicţiei ecleziastice. În Anglia, totuşi, până atunci singurele canoane cunoscute de cler sau de laici au fost cele adoptate de biserica naţională însăşi, având şi aprobarea şi acordul suveranului... Eforturile de romanizare a episcopilor Angliei după cucerire au fost în mod constant în sensul introducerii celor mai importante articole din Codul Isidorian, mai ales pentru emanciparea proprietăţilor bisericii şi a înzestrărilor ei de sub dependenţa de coroană şi de autorităţile seculare şi a persoanelor şi cauzelor membrilor clerului de ingerinţele judecătorilor regelui ...” “Hotărârile anterioare ale lui William Cuceritorul pentru separarea tribunalelor ecleziastice de cele laice nu au fost niciodată puse în aplicare până la a-i scoate pe oamenii bisericii de sub responsabilitatea de a respecta legea. Dar, atât Cuceritorul cât şi succesorii lui până la John, s-au străduit să urmeze o cale de mijloc între canoane şi prerogativele regelui. În solicitudinea lor faţă de curtea de la Roma, deseori ei au luat măsuri care au periclitat siguranţa poziţiei lor, dar niciodată nu au schimbat vechile baze ale legii ţării sau drepturile coroanei. În disputa aprigă dintre Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, şi Henry I, cel din urmă şi-a susţinut în mod viguros dreptul său de a hotărâ pe care dintre cei doi pretendenţi la papalitate să îl recunoască clerul din ţinuturile de sub stăpânirea lui, iar atunci când Anselm, fără consimţământul regelui, a insistat ca el să-şi transfere către Urban al II-lea vasalitatea lui spirituală şi nu către Clement al-III-lea, Henry l-a informat dur că “nu cunoştea vreo lege sau vreun obicei care să-i dea vreunui supus al său dreptul ca, fără permisiunea regelui, să pună un papă de-al lui peste regatul Angliei şi că oricine s-ar îngâmfa într-atât încât să-i ia dreptul la acea decizie ar putea la fel de bine să © www.comori.org

292

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

aibă şi dreptul de a-i lua coroana de pe cap...” “Lupta dintre Henry şi Anselm a fost îndelungă şi încăpăţânată. Episcopul a fugit la Roma, iar regele a luat în stăpânire averile scaunului său episcopal. Când disputa era încă nedecisă, pe ţărmuri a venit un emisar al papei care s-a anunţat a fi nunţiul curţii de la Roma, căruia papa îi încredinţase puterea de legat asupra întregii Anglii. Însă regele a susţinut că era un prerogativ special al coroanei sale să accepte sau să respingă asemenea ingerinţe ale unui prinţ străin în guvernarea ecleziastică, aşa că nunţiul a fost expediat înapoi fără să fi fost primit de rege. La cincisprezece ani după aceea, acelaşi papă a încercat, a doua oară, să introducă în regat un nunţiu extraordinar, dar tot fără succes... Şi a treia încercare a aceluiaşi pontif a fost la fel de nereuşită. Atunci s-a înţeles destul de bine că legea şi obiceiurile Angliei respingeau funcţia de nunţiu ca pe o ingerinţă ilegală în guvernarea normală a bisericii, pe care legea o lăsa sub supravegherea regelui”. Dar, după moartea lui Henry I, care a avut loc în 1135, vicleanul şi perseverentul papă Alexandru al IIIlea a avut mai mult succes. Sub domnia lui Stephen, un monarh slab, un nunţiu al Romei a ajuns în insula noastră. Prelaţii Angliei au înţeles bine mersul lucrurilor, astfe in sinodul ţinut la Londra au protestat în faţa nunţiului împotriva pretenţiilor unui preot străin de a prezida peste arhiepiscopi, episcopi, stareţi şi nobilimea întregii ţări a Angliei. Totuşi, prostestul a fost fără efecte. Ignoranţa predominantă a maselor, caracterul lumesc al clerului şi starea jalnică a întregii ţări sub domnia lui Stephen au dat ocazii favorabile pentru ca partida romanizatoare să calce în mod sistematic prerogativele coroanei şi libertăţile bisericii naţionale. Episcopii anglo-normanzi din acea vreme erau mai curând baroni decât prelaţi, palatele lor erau castele, slujitorii lor erau vasali înarmaţi, aproape toţi purtau arme, se amestecau în războaie şi se bucurau de toate cruzimile şi prăzile din războaie. Aşa erau prelaţii Angliei în anul 1154, când Henry al-II-lea s-a suit pe tron. Opoziţia lui Becket faţă de acest rege bogat şi puternic ne luminează mai bine cu privire la ambiţiile seculare ale Romei decât ar face-o oricare dintre conflictele de care am spus până acum. Thomas A Becket şi Henry al II-lea Nu este cunoscută naşterea, nici originea lui Becket. Probabil că originea lui a fost ascunsă de biografii lui. Unii spun că el s-a născut cam prin anul 1119. Potrivit cu Du Pin, el şi-a început studiile la Londra şi le-a încheiat la Paris, la cea mai bună şcoală a normanzilor francezi. La puţin timp după ce s-a întors în Anglia, el i-a fost recomandat cu căldură lui Theobald, Arhiepiscopul de Canterbury, care l-a angajat să se ocupe de administrarea afacerilor lui. Becket a ajuns astfel pe o cale spre înalte demintăţi. Theobald, care bănuia că, de la tatăl său, tânărul rege Henry ajunsese să fie impregnat de spiritul de împotrivire faţă de pretenţiile Romei, a dorit să aibă în apropierea regelui pe cineva care să contrabalanseze acele tendinţe. Primatul cel inteligent a putut vedea la arhidiaconul lui nu numai capacitatea de a administra afacerile ci şi spiritul unui om al bisericii devotat, mândru şi hotărât. La recomandarea lui, Becket a fost înălţat la rangul de cancelar. “A ajuns să fie a doua putere civilă în ţară deoarece pecetea lui era necesară pentru a contrasemna toate decretele regale. Şi avea şi o mare influenţă ecleziastică, din vreme ce capelanul numea toţi capelanii regelui şi numea şi episcopi şi stareţi în posturile rămase vacante şi hotăra şi beneficiile lor”. Cum Thomas Becket , în poveştile despre istoria Angliei, ne-a fost prezentat ca un sfânt şi un martir, să facem o scurtă cercetare a lui, mai întâi ca om din lume. Thomas a Becket în funcţia de cancelar - anul 1158 Felul lui amabil, aparenta lui supunere, perspicacitatea lui şi modul atrăgător în care se prezenta au făcut ca el să câştige curând încrederea şi afecţiunea regelui, care a ajuns să-l ia ca tovarăş al lui la toate plăcerile şi distracţiile sale. Dar Henry a profitat mult de înţelepciunea şi prudenţa cancelarului său în chestiunile mai problematice ale guvernării. Se spune că abilităţile lui de curtean, conducător militar şi © www.comori.org

293

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

om de stat erau neegalate. Pentru cititorul din zilele noastre, ca un ecleziastic care are mai multe beneficii clericale să mai fie şi un general viteaz poate părea tare ciudat, dar aşa era renumitul sfânt. Unul dintre biografii săi spunea: “În expediţia regelui Henry cu scopul de a-şi afirma suzeranitatea asupra conţilor de Toulouse, Becket a mers în fruntea a o sută de cavaleri care îi slujeau şi viteazul cancelar a fost cel dintâi în fapte de arme. Mai târziu i s-a încredinţat misiunea de a distruge câteva castele care se opuneau stăpânului său, şi deseori s-a distins prin bravura lui personală. El s-a întors la Henry în Normandia în fruntea a o mie două sute de cavaleri şi patru mii de călăreţi, toţi strânşi şi întreţinuţi pe cheltuiala lui”. Un altul observa: “Cine oare poate socoti măcelurile şi pustiirile pe care le-a făcut el în fruntea unei trupe puternice? A atacat castele, a ras de pe faţa pământului târguri şi oraşe, a ars case şi ferme fără pic de milă şi niciodată nu a arătat îndurare faţă de vreunul care s-a ridicat împotriva autorităţii stăpânului său*”.

* Milman, vol. 3, p. 450 Cei mai sobri oameni ai bisercii, chiar dintre cei din vremea lui, sigur că ar deplânge asemenea fapte ale arhidiaconului de Canterbury, dar acea practică era mult prea obişnuită pentru ca să mai surprindă. Vai! demnităţile seculare ajunseseră să fie obiectivul principal al ambiţiilor pentru aproape toţi membrii clerului, astfel încât se găseau mult mai mulţi care să admire evoluţia lui Becket decât cei care s-o deplângă. Bogăţia, măreţia şi puterea lui erau fără precedent. Era aproape ca un rege, numai că nu avea titlul. Se spune că lumea nu mai văzuse prieteni aşa de apropiaţi. Dar, ca prieteniile din lume, dintre doi oameni egoişti, ambiţioşi şi fără scrupule, aceasta a ţinut numai cât timp a slujit intereselor lor. Vom vedea aceasta manifestându-se într-un mod cum rareori s-a mai văzut. Thomas a Becket arhiepiscop de Canterbury - anul 1162 La aproximativ un an după moartea lui Theobald, regele l-a numit pe Becket arhiepiscop de Canterbury şi primat al întregii Anglii. Înainte de aşezarea lui pe scaunul episcopal, el se prefăcuse a fi în totul devotat intereselor stăpânului său regal, dar, din momentul în care alegerea lui i-a fost adusă la cunoştinţă lui Alexandru al-III-lea, şi mai ales după întâlnirea lor la Consiliul de la Tours, inima lui s-a schimbat complet faţă de suveranul său. De la Tours, el s-a întors la Canterbury mărturisind a fi vasalul inflexibil al Romei şi vrăjmaşul regelui şi al legilor ţării. Aşa era, aşa este şi aşa va rămâne duhul papalităţii. Intenţiile regelui de a limita puterea în creştere a bisericii îi erau binecunoscute lui Becket, care prezidase consiliile lui secrete. El trebuia să se opună cu orice preţ acelor intenţii ale regelui, aşa că a început bătălia. Pretenţiile ordinului sacerdotal ca o castă deosebită a omenirii, de la cel mai mare până la cel mai de jos, ajunseseră să încurce guvernarea civilă şi să fie o piedică în calea administraţiei. Biserica cerea să fie complet exclusă de sub controlul legii seculare. Se susţinea cu multă îndrăzneală că persoanele şi proprietăţile clerului trebuiau să fie în afara jurisdicţiei tribunalelor obişnuite şi să fie responsabile numai faţă de superiorii lor şi supuse direct, cu viaţa şi proprietăţile lor, numai hotărârilor Romei. Dar nelegiuirea conduce la violenţă , iar rezultatul acestei agresiuni papale în Anglia a fost o creştere grozavă a delictelor care puneau în pericol viaţa şi proprietatea supuşilor. “De exemplu,” spune avocatul nostru, “s-a dovedit că, de la începutul domniei lui Henry al II-lea, funcţionari din ordinele preoţeşti au comis nu mai puţin de o sută de crime fără a fi pedepsiţi deloc. Violatori, incendiatori şi jefuitori se adăposteau sub roba preotului sau sub sutana călugărului; nici un fel de pedepse existente în legea ad-hoc nu erau potrivite pentru reprimarea unor crime atât de mari, astfel încât regele Henry a ajuns în cele din urmă să-şi pună problema dacă vechile legi şi obiceiuri ale ţării mai erau respectate”. Regele s-a hotărât să rezolve aceste mari probleme şi a convocat parlamentul la Westminster, cerând un răspuns clar la întrebările lui. Clerul i-a răspuns regelui că vechile legi şi obiceiuri ale ţării trebuie să fie © www.comori.org

294

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

respectate şi menţinute, dar “au susţinut mereu privilegiile ordinului lor”. Acest răspuns, aparent evaziv, era de fapt un refuz. Consternat, regele a suspendat adunarea, a părăsit Londra şi a început să-i ia lui Becket puterea ca şi privilegiul şi onoarea de a-i educa fiul. Episcoii, alarmaţi, cunoscând mândria şi puterea lui Henry, i-a cerut primatului lor fie să retragă, fie să schimbe răspunsul atât de ofensator. Dar, la început, el a declarat că şi dacă un înger din cer l-ar sfătui să arate o asemenea slăbiciune, el l-ar considera blestemat. În cele din urmă, el a cedat totuşi. Unii spun că a cedat sub influenţa papei Alexandru, pentru că Henry a ameninţat că nu va mai plăti “banul lui Petru”. Astfel, pe tot parcursul disputei, papa a fost alături de rege când a avut nevoie de bani şi a fost de partea lui Becket când se putea descurca fără a mai primi bani. Constituţia de la Clarendon După ce a primit un răspuns afirmativ de la ierarhie, regele a convocat consiliul ţării la Clarendon, un palat regal lângă Salisbury, pentru a ratifica acea concesie. Regele dorea pacea. Legea ţării era peste tot sfidată de biserică, exercitarea justiţiei era oprită şi ţara era în pericol de război intern. Regele a pus să fie întocmit un act legal cuprinzând legile şi rânduielile, pe care l-au semnat baronii laici şi episcopii şi a sperat că prin aceasta va pune capăt conflictului dintre coroană şi biserică. Este greu de spus dacă de teama mâniei regelui sau din motive politice sau pentru că plănuia trădarea, totuşi arhiepiscopul a depus jurământul şi a semnat celebra “Constituţie de la Clarendon”. Ceilalţi episcopi l-au urmat. Astfel, ei au scăpat de mâna regelui şi a baronilor. Totuşi este extrem de clar că Becket nu a intenţionat nici o clipă să se supună legilor pe care le-a semnat în mod solemn şi pe care a jurat să le respecte onorându-l pe rege. El ştia ce anume putea justifica cel mai josnic sperjur şi nu a pierdut o clipă, ci i-a spus papei ceea ce făcuse cu atâtea reticenţe, aşa că, în mai puţin de o lună a primit condamnarea oficială a “Constituţiei”, însoţită de scrisori care-l absolveau “de toate angajamentele contrare canoanelor şi de un mandat către toţi episcopii şi prelaţii regatului, ca, fără nici un fel de scrupule, să încalce orice promisiuni vor fi făcut”. Poate fi oare comis un sperjur mai deliberat şi cu mai mult sânge rece? Şi cel care a făcut aceasta era cel mai mare din biserică şi fusese şi cel mai apropiat de rege! Inima se îmbolnăveşte când condeiul transcrie o asemenea răutate neruşinată. Cu siguranţă, nu există răutate mai mare decât aceea comisă luând numele lui Isus şi cel al creştinătăţii ca justificare. Asemenea revelaţii ne redau cele mai înfricoşătoare idei izvorâte din duhul cel rău al papalităţii. Cele mai rele crime împotriva lui Dumnezeu şi a omului erau îndreptăţite dacă acestea duceau la creşterea puterii şi măreţiei lumeşti a bisericii. Având înaintea noastră o asemenea duplicitate, ne putem întreba când şi în ce împrejurări poţi să-i acorzi încredere unui adevărat papistaş. Suntem mulţumitori că nu noi suntem aceia care să-l judecăm, ci Dumnezeu este acela care va judeca omenirea. “Pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:31). Arhiepiscopul, care câştigase încrederea regelui şi îi cunoştea bine sentimentele inimii, l-a ţinut pe papă la curent cu tot ce se petrecea între ei, astfel încât Papa a ştiut bine când să-i facă pe plac regelui şi când să-l susţină pe slujitorul lui cel plin de zel. Cu siguranţă, aceasta este cea mai josnică speţă de trădare din partea unui slujitor şi cea mai nedreaptă purtare pentru un îndrumător spiritual. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, ci trebuie să-l trădeze pe unul dintre ei. Şi aşa a fost şi în cazul care ne stă înainte, care este unul dintre cele mai triste din analele istoriei. Imediat după ce primatul şi-a pus pecetea pe “Constituţia de la Clarendon”, Alexandru a fost înştiinţat şi de pocăinţa lui şi că el se dezicea de ea. “Imediat după ce a înghiţit otrava, antidotul a şi ajuns la buzele lui*”.

* Cathedra Petri, cartea 12, vol. 5, p. 219. Vedeţi şi relatarea completă a disputei în History of Latin Christianity, a lui Milamn, vol. 3, p. 434-528. Prima scriere poate fi considerată o privire constituţională asupra conflictului, iar © www.comori.org

295

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

cea de-a doua o privire istorică. Thomas a Becket se împotriveşte regelui S-a declarat război între prerogativele coroanei şi pretenţiile bisericii. Aceeaşi luptă care s-a purtat între Henric al IV-lea al Germaniei şi Grigore al VII-lea avea să aibă loc din nou pe terenul Angliei între rege şi arhiepiscop. Becket a demisionat din funcţia de cancelar şi a predat sigiliul. S-a retras de la plăcerile curţii, de la vânători, banchete, turniruri, războaie şi consilii şi a devenit brusc un călugăr auster şi chinuit. Purta sutană de călugăr, o cămaşă de postav, şi se biciuia cu un bici de fier. A părăsit toate obiceiurile lui rafinate; postea numai cu pâine şi apă, se întindea pe podeaua tare şi, în fiecare noapte, cu mâinile lui, spăla picioarele la treisprezece cerşetori. Această aparentă sfinţenie intangibilă era puterea lui în luptă: mâinile oamenilor lumii nu-l puteau atinge pe sfântul lui Dumnezeu, pe marele preot, unsul Domnului. Becket îşi cunoştea omul pentru că îi studiase fiecare aspect al caracterului. Henry a fost uimit, încurcat şi dezamăgit. Îl ridicase pe slujitorul său favorit în poziţia cea mai înaltă de arhiepiscop de Canterbury pentru ca serviciile lui să fie şi mai eficiente împotriva partidei romanizatoare. De observat că nu se punea problema privilegiilor legale ale bisericii în Anglia, pe care Henry nu s-a arătat deloc dornic să le încalce, ci că biserica, prin instrucţiunile primite din partea Papei, a arătat hotărârea de a călca drepturile coroanei şi ale întregului popor al Angliei. Şi regele nu cunoştea în tot regatul său nici un om în stare să-i combată, prin talentele şi perspicacitatea lui, pe emisarii Romei, mai capabil ca veselul său cancelar, beneficiarul generozităţii lui. Gândise că pusese în fruntea bisericii şi a statului pe cineva care avea să se lupte pentru libertpţile coroanei şi ale poporului ţării sale natale. Dar nu cu aceste scopuri nobile primise Becket inelul şi cârja episcolală, ci, din momentul în care a atins crucifixul episcopal, el a fost un vasal jurat să apere până la moarte Scaunul de la Roma şi un vrăjmaş declarat al oricărui om şi oricărui principiu care s-ar opune intereselor scaunului Sf. Petru. În scurt timp Henry a descoperit că abilul şi serviabilul lui cancelar, “care se aşteptase să-l sprijine şi să-i aducă victoria, s-a întors împotriva lui cu cea mai neînduplecată vrăjmăşie şi a mers mai departe ca niciodată până atunci în susţinerea pretenţiilor Romei*”.

* White – Eighteen Christian Centuries, p. 275 Consternarea regelui Nu este greu să ne închipuim ce sentimente au stârnit la mândrul Plantagenet ofensat veştile despre purtarea primatului său. Henry nu numai că era mai bogat şi mai puternic decât orice alt monarh din acea vreme, ci era şi un om capabil, hotărât şi întreprinzător. După mai multe încercări nereuşite de a-l aduce la pocăinţă pe preotul îndărătnic, el a poruncit să fie tratat ca un trădător. Becket, cunoscând puterea şi temperamentul lui Henry, a ajuns la concluzia raţională că persoana lui nu avea şanse să mai fie în siguranţă decât prin fugă. Regele Franţei l-a primit nu ca pe un fugar, ci ca pe un oaspete distins. Arhiepiscopul a fost atunci proclamat trădător, prietenii lui personali şi rudele lui au fost exilaţi şi au fost luate măsuri severe pentru a împiedica comunicarea lui cu partizanii săi din Anglia. Ca răspuns, Becket i-a excomunicat pe toţi adversarii săi. Astfel, furtuna şi conflictul au bântuit timp de şapte ani, perioadă în care au fost implicaţi mulţi suverani, papi şi anti-papi, prelaţi şi demnitari de tot felul. După ce am examinat cu grijă cum se punea problema între biserică şi stat – chestiune într-o anumită măsură de interes naţional -, care a condus la acest conflict urât, considerăm că ne-am îndeplinit misiunea. Detaliile din acei şapte ani ar fi plictisitoare şi nefolositoare pentru cititor şi ar cere un mare efort pentru a le scrie. În acestea s-au manifestat din plin cele mai rele patimi ale naturii umane căzute. Apoi, acest gen de dispute nu se pot termina altfel decât prin moartea preotului sau prin supunerea © www.comori.org

296

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

regelui. Potrivit principiilor papale, nu se poate ca preotul să greşească şi preotul nu trebuie să cedeze niciodată. Aceasta era poziţia lui Becket, pe care şi-a susţinut-o inflexibil. În cele din urmă, prin mijlocirea regelui Franţei şi a papei, i s-a permis să se întoarcă din exil. El se îndoia destul de mult de sinceritatea lui Henry, dar considera revenirea lui un triumf asupra regelui. El a rămas adversarul putrenic şi inflexibil dintotdeauna. El a cerut restituirea imediată a domeniilor Scaunului său episcopal şi a refuzat categoric să-i absolve pe episcopii pe care-i excomunicase, ca şi pe ceilalţi excomunicaţi. Ca de la începutul conflictului, purtarea lui a fost ofensatoare şi sfidătoare. Purtarea lui Becket de la revenirea lui i-a fost relatată în mod amănunţit lui Henry de către episcopi, care au implorat protecţia lui pentru ei înşişi şi pentru clerul ţării. Unul dintre ei a spus, în mod imprudent: “Cât timp trăieşte Thomas, nu vei avea pace”. Regele a fost profund tulburat si a căutat ajutor. Fiind inflamat la nebunie de fermitatea neclintită şi de aroganţa lui Becket, dorinţa lui secretă i-a venit pe buze: “Sunt un prinţ nefericit. Cine oare mă va răzbuna pe un singur preot neruşinat, care-mi face atâta necaz şi se străduieşte, pe toate căile, să-mi anuleze autoritatea regală!” Asasinarea lui Thomas a Becket - anul 1171 Nu este deloc sigur că regele avea un scop ucigaş când a rostit acele vorbe necugetate, dar cei din jurul lui le-au interpretat fiecare în felul lui. Patru cavaleri, şambelani ai regelui, oameni cruzi şi războinici, sau hotărât să aducă acel serviciu dorit cu disperare. Reginald Fitz-Urse, Williem de Tracy, Hugh de Morville şi Reginald Brito, au dispărut de la curte şi au mers la Bayeux. Temându-se de intenţiile cavalerilor absenţi, regele l-a trimis în grabă pe contele de Manderville cu ordinul de a-l aresta pe primat şi de a-i rechema pe cei patru cavaleri. Dar asasinii au traversat în grabă canalul şi l-au asasinat pe arhiepiscop înainte ca mesagerii regelui să-i ajungă din urmă. Detaliile acestei fapte sângeroase le sunt binecunoscute cititorilor noştri, fapt pentru care nu vom zăbovi mult asupra lor aici. Dar, putem adăuga, ca un fapt istoric dovedit, nu rezultă clar că cei patru cavaleri erau hotărâţi să-l ucidă pe primat înainte de a se strădui să obţină de la el o promisiune că se va supune regelui şi că-i va absolvi pe episcopi. Ca urmare, ei au intrat neînarmaţi în camera lui. Dar cererile lor poruncitoare şi răspunsurile lui arogante şi sfidătoare au stârnit cele mai rele patimi ale lorzilor feudali, care aveau un puternic sentiment al loialităţii faţă de suveranul lor, aşa că ei s-au înfuriat şi s-au repezit afară pentru a-şi lua armele. Uşile au fost închise în urma lor şi le-a trebuit un timp să le spargă pentru a intra. Toţi ştiau ce avea să urmeze. Arhiepiscopul ar fi putut scăpa, dar nu a vrut. Victoria era deja a lui şi avea să fie şi mai mare dacă el era martirizat. Clopotul suna pentru slujba de seară. A intrat în mod solemn în biserică, purtând cârja episcopală. În mânăstire s-a auzit zgomotul oamenilor înarmaţi, iar călugării speriaţi au fugit. “Unde este trădătorul?” a strigat unul dintre ei. Nici un răspuns. “Unde este arhiepiecopul?” “Iată-mă,” a răspuns el. Cavalerii au cerut din nou absolvirea episcopilor şi jurământul de supunere faţă de rege. El a refuzat. A urmat o altercaţie aprinsă, care s-a încheiat cu lovituri şi arhiepiscopul a fost tăiat în faţa altarului. Ucigaşii au fugit mai întâi la Roma pentru a face penitenţă, apoi la Ierusalim, unde, potrivit poruncilor papei, ei şi-au petrecut restul vieţii în penitenţă şi austeritate. Umilirea lui Henry al II-lea Regele a fost extrem de tulburat când a auzit de acea crimă sacrilegiu. Creştinătatea a fost străbătută de un sentiment de oroare, iar regele a fost clasat ca un tiran fără religie şi Becket a fost adorat ca un sfânt martirizat. S-a considerat că el fusese omorât în urma ordinului direct al regelui. Trei zile şi trei nopţi, monarhul nefericit s-a închis în singurătate şi a refuzat hrana şi orice mângâiere, încât servitorii săi au ajuns să se teamă pentru viaţa lui. La sfârşitul penitenţei lui, el a trimis emisari la papă pentru a se dezinculpa de orice fel de participare la crimă. La început, Alexandru a fost indignat şi nu a vrut să audă nimic şi nici măcar ca numele urâcios al regelui Angliei să fie rostit în prezenţa lui. El a ameninţat că © www.comori.org

297

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

avea să-l excomunice pe rege personal şi să pronunţe o interdicţie solemnă asupra tuturor domeniilor din stăpânirea lui. “S-au găsit totuşi mediatori,” spune Greenwood, “care au făcut ca acel caz să fie cercetat de tribunalul papal. Au fost chemaţi anumiţi cardinali care nu s-au arătat inaccesibili faţă de argumentele emisarilor. Primind o prezentare a lucrurilor, papa a fost înduplecat”. Au fost discutate condiţiile reconcilierii, dar în acea situaţie papa avea piciorul pe grumazul regelui şi era hotărât să-şi impună condiţiile pentru a-l absolvi. Triumful lui asupra regelui a fost atât de complet pe cât şi-l dorise. Alexandru a trimis doi cardinali cu autoritate de nunţiu pentru a-l întâmpina pe Henry în Normandia şi a cerceta cazul mai în amănunt şi pentru a fi martori la penitenţa regelui. Henry a jurat pe evanghelie că nu poruncise şi nici nu dorise moartea lui Becket şi că nu fusese mai profund îndurerat nici la moartea tatălui său sau a mamei sale. Şi totuşi a mărturisit că vorbele pe care le spusese la mânie împotriva acelui om sfânt s-ar putea să fi dus la moartea lui, fapt pentru care era pregătit să facă penitenţa pe care pontiful ar considera să o ceară. Sfântul Scaun a cerut şi Henry a primit ca: “1. Să susţină pe cheltuiala lui două sute de cavaleri în Ţara Sfântă; 2. Până în trei ani el personal avea să ia crucea în afară de situaţia când Sfântul Scaun îl va absolvi de această obligaţie; 3. Să abroge Constituţia de la Clarendon şi toate obiceiurile rele introduse pe parcursul domniei lui; 4. Să restituie bisericii de la Canterbury toate drepturile şi posesiunile ei şi să ierte şi să restituie proprietăţile tuturor acelora care fuseseră victime ale mîniei lui din cauza primatului; 5. El şi fiul său, Henry cel tânăr să ţină coroana Angliei credincioasă Papei Alexandru şi succesorilor săi şi că ei şi succesorii lor nu se vor considera regi cu adevărat până ce papa şi succesorii lui nu îi vor recunoaşte ca atare”. După ce a fost pecetluit după cuviinţă actul oficial, regele a fost reconciliat cu papa în porticul bisericii, la 22 mai 1172. Dar el nu scăpase încă din mâinile preoţilor nemiloşi pentru că umilirea lui nu era încă desăvârşită. Clerul a predicat de la amvoane şi poporul a fost dispus sa creadă că anumite încercări ale familiei regale erau judecăţi ale lui Dumnezeu pentru că îl persecutase pe sfântul Lui. Poporul fusese şi făcut să creadă că acel sfânt luptase pentru cei săraci împotriva celor bogaţi, în special pentru saxonii săraci şi asupriţi împotriva normanzilor cruzi şi avari. Deprimat în urma nenorocirilor, acuzat de complicitate cu criminalii şi bântuit de temeri superstiţioase, nefericitul prinţ a fost gata să facă ispăşire completă pentru păcatele lui. El a fost asigurat că nimic mai puţin decât o umilinţă publică nu ar putea îndupleca cerul şi pe sfântul cel martirizat. Scenele de la Canosa trebuiau să se mai desfăşoare încă odată. Acesta este adevăratul spirit al neînduplecatului cler al Romei. Dacă nu pot vărsa sângele victimelor lor, atunci îi vor forţa să bea până la fund cea mai amară cupă a umilinţei. Penitenţa lui Henry la mormântul lui Thomas Becket - anul 1174 La aproximativ trei ani după moartea lui Becket, regele a vizitat mormântul lui de la Canterbury. Când a ajuns într-un loc de unde se putea vedea biserica în care era înmormântat arhiepiscopul, el a descălecat şi a mers pe jos o distanţă de trei mile îmbrăcat în veşmânt de pelerin şi cu picioarele goale sângerând prin pietrele drumului. S-a aruncat cu faţa la pământ înaintea mormântului sfântului care fusese canonizat. După ce a zăcut mult timp în acea poziţie, el i-a rugat pe călugări să-l biciuiască, ceea ce ei sau şi arătat dornici să facă. Astfel, în toată biserica, a fost satisfăcută mândria călugărilor, fiecare dintre ei lăsând câteva brazde pe spinarea mândrului normand. El a petrecut apoi toată ziua şi toată noaptea pe pietrele reci fără a primi ceva care să-l învioreze. Puterea spirituală a triumfat deplin asupra celei temporare, în persoana regelui, dar şi asupra legilor ţării. Astfel, scopurile ambiţioase ale papalităţii au fost mai deplin atinse prin moartea apărătorului lor decât ar fi putut fi dacă el ar fi trăit mai mult. Reflecţii asupra sfârşitului luptei Pentru a-l ajuta pe cititor să aibă o apreciere mai corectă asupra acestui îndelungat şi crunt conflict, mai adăugăm câteva gânduri. Credem că nimic nu îl poate ajuta pe un cititor protestant să aprecieze mai just © www.comori.org

298

Istoria Bisericii

Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

adevăratul spirit al papalităţii decât istoria planurilor ei ambiţioase şi a mijloacelor pe care ea le-a întrebuinţat fără scrupule pentru îndeplinirea lor. Dacă întrebăm care era de fapt miza pentru această mare şi tragică luptă, ce răspuns putem găsi? Era oare pentru libertăţile spirituale ale bisericii lui Dumnezeu, ca ea să aibă privilegiile de a I se închina Lui şi de a-I sluji potrivit Cuvântului său? A avut oare primatul sau papa în vedere libertăţile cetăţeneşti şi religioase ale creştinilor individuali sau binele omenirii în general? Sau şi-au ridicat ei glasul pentru a-l mustra pe rege şi curtea lui pentru încălcarea flagrantă a legilor lui Dumnezeu şi ca să-i prevină asupra judecăţii viitoare? Toţi cei care s-au străduit să cerceteze detaliile controversei au fost nevoiţi să admită, oricât de trist ar fi, că nici unul dintre aceste motive mai demne nu şi-a găsit loc în gândurile lor. Ei au avut un singur obiectiv şi numai unul: puterea preoţilor! Adevărul. Creştinismul, pacea bisericii, pacea naţiunii, ca să nu mai vorbim de gloria lui Hristos sau de realităţile eterne, toate au fost sacrificate pe altarul zeificat al pretenţiilor clerului. Becket a fost reprezentantul acelor pretenţii şi a cerut ca persoanele şi proprietăţile clerului să fie sfinţite ca absolut inviolabile. “De la început până la sfârşit,” spune Milman, “a fost o dispută pentru autoritatea, imunitatea şi proprietăţile clerului. Libertatea bisericii era considerată scoaterea bisericii de sub autoritatea legii, ca ea să aibă o existenţă separată, exclusivă şi deosebită de restul lumii. Toţi trebuie să recunoască faptul că, dacă regele ar fi consimţit ca oamenii bisericii să dispreţuiască orice lege, dacă nu ar fi insistat ca preoţii vinovaţi de ucidere să fie spânzuraţi la fel ca orice laic, el şi-ar fi putut continua cariera lui ambiţioasă fără probleme, ar fi putut trăi încălcând fiecare principiu creştin al dreptăţii, omeniei şi fidelităţii conjugale fără să-l mustre cineva, ar fi putut stoarce orice taxe de la supuşii săi fără să fie mustrat de cler, numai să nu se atingă de comorile bisericii”. Aşa este judecata solemnă a unui demnitar al bisericii, care nu poate fi acuzat că are prejudecăţi împotriva clasei din care el însuşi face parte şi ale cărui critici sunt considerate extrem de valoroase, după cum şi istoria scrisă de el este demnă de încredere şi în alte privinţe. Nu numai că suntem de acord cu tot ce spune decanul, ci am mai adăuga că alte cuvinte, oricâtă greutate şi solemnitate ar fi să aibă, nu ar exprima mai bine profunzimea răului protejat şi propagat de sistemul papal. De observat că noi nu vorbim despre biserica catolică, sau, mai curând, despre biserică privită ca fiind ceva distinct de papalitate, ci de ambiţiile lumeşti şi politica fără scrupule a papilor, mai ales începând din timpul lui Hildebrand. Cu toate acestea, în ea au fost totuşi, chiar şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei, mulţi sfinţi scumpi ai lui Dumnezeu, care nu au ştiut nimic despre căile rele ale episcopului Romei şi ale consiliului său. Domnul Însuşi spune aceasta în mesajul său către Tiatira: “Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan»” (Apocalipsa 2:24). Aici vedem că există o rămăşiţă credincioasă într-un sistem caracterizat prin “adâncimile lui Satan”. Dar, înainte de a încheia cu această istorie care este deja destul de lungă, am mai adăuga că tragica moarte a lui Becjet a fost imediat înfurmuseţată cu multă sârguinţă de discipolii din şcoala lui. Ni se spune că biografii şi memorii ale martirului au fost multiplicate şi răspândite cu multă hărnicie. Elemnetul puternic al idolatriei, prezent dintotdeauna în biserica Romei, a ajuns să se manifeste puternic de atunci în Anglia. Au ajuns la modă pelerinajele la mormântul martirului pentru iertarea păcatelor, iar sfântul a ajuns să fie obiectul închinării poporului. Pelerini din toate părţile veneau la racla lui şi au îmbogăţit biserica cu daruri din cele mai scumpe. S-a făcut mult comerţ cu articole care se spune că ar fi venit în contact cu persoana lui şi că ar fi avut puteri miraculoase. Într-o zi au fost înregistraţi chiar o sută de mii de pelerini la Canterbury. Până şi Ludovic al VII-lea al Franţei a făcut un pelerinaj la mormîntul făcător de minuni şi a pus la raclă un giuvaer evaluat ca fiind cel mai valoros din creştinătate. Dar Henry al VIII-lea a îndrăznit să jefuiască bogatul altar, a poruncit să fie luat sfântul, să-i fie arse oasele şi cenuşa lui să fie risipită în vânt.

© www.comori.org

299

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei Trecem acum în secolul al treisprezecelea. Protagoniştii şi marile evenimente ale secolului al doisprezecelea au trecut. Avem de reflectat în mod solemn. Este bine că nu putem trece dincolo de hotarul care separă cele două stări ale fiinţei. Dacă marea agitaţie din secolul al doisprezecelea nu ar fi – deşi destul de departe – în relaţie cu reforma din secolul al şaisprezecelea, aceasta nu ar prezenta mai deloc interes pentru noi în secolul al nouăsprezecelea, dar la acei oameni, în timpul lor, putem vedea principalele curente de gândire şi simţire umană care au apărut în mânăstire şi rezultatele lor în ceea ce priveşte libertăţile cetăţeneşti şi religioase de care noi ne bucurăm acum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu. A apărut o nouă generaţie, un alt fel de oameni. Papii, primaţii, împăraţii, călugării, filozofii şi demagogii despre care am aflat ceva au făcut loc altora- Dar unde s-au dus? Unde sunt ei acum? Punem această întrebare numai pentru ca să ne fie de folos în ziua de astăzi şi să nu ne scape ocazia pe care o avem, ca să nu ajungem să ne lamentăm împreună cu profetul din vechime: “A trecut secerişul, s-a sfârşit vara, şi noi tot nu suntem mântuiţi” (Ieremia 8:20) Considerăm că a venit timpul ca martorii pentru Dumnezeu şi adevărul Lui să ocupe un loc deosebit în istoria noastră. Ei ies în evidenţă spre sfârşitul secolului al doisprezecelea. Dar, mai întâi, ar fi bine să prezentăm cititorilor noştri câteva definiţii teologice şi obiceiuri ale bisericii romane din acel timp, pentru că vom vedea că pe temeiul acestora au fost judecaţi acei martori şi prin ele a câştigat papalitatea putere asupra vieţii şi libertăţii sfinţilor lui Dumnezeu. Cele şapte sacramante În Noul Testament, totul este simplu şi clar. Citim doar despre două sacramente sau instituţii divine rânduite pentru un popor mântuit: botezul şi masa Domnului. Dar, atât în biserica greacă, cât si în cea latină, numărul a fost umflat mult şi a fost diferit în învăţăturile diferiţilor teologi. A ajuns să nu mai fie ceva care ţine de revelaţia divină, ci de imaginaţia omenească. Unii vorbesc chiar despre douăsprezece sacramente, dar în biserica occidentală a fost, în cele din urmă, stabilit numărul mistic şapte, care corespunde ideii darurilor înşeptite ale Duhului Sfânt. Acestea sunt: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ultima ungere şi căsătoria*.

* V. J.C. Robertson, vol. 3, p 259-272 Astfel le-a fost întinsă o cursă celor care-L urmează pe Hristos. Nu mai conta cât de sincer Îl credea un om pe Dumnezeu şi cât asculta de Cuvântul Lui, pentru că, dacă nesocotea sacramentele bisericii şi numeroasele ei ceremonii, se expunea acuzaţiei de erezie, cu toate consecinţele ei. Pe de altă parte, nu conta că era dispreţuit complet Cuvântul lui Dumnezeu dacă cineva mărturisea ascultare faţă de biserică. Cei care Îl urmau pe Domnul potrivit Cuvântului Său nu aveau nici o posibilitate de a scăpa: erau prinşi în cursă. Transsubstanţierea O enumerare a rânduielilor religioase exterioare adăugate ar fi interminabilă. Multe ritualuri, ceremonii, obiceiuri, zile sfinte şi sărbători au fost adăugate pe parcursul istoriei, atât de către pontifi în mod public, © www.comori.org

300

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

cât şi de preoţi în particular. Dar nici o invenţie preoţească nu a deschis în mod mai clar o cale şi nu avut un efect mai mare asupra minţii poporului decât cea a transsubstanţierii. Această dogmă nu apare nicăieri în scrierile părinţilor greci, nici în ale celor latini. Prima urmă a acestei învăţături poate fi găsită în secolul al optulea. În secolul al nouălea, perioadă de întuneric gros, călugărul Pascasius pare să fi dat forma definitivă monstruoasei superstiţii. În secolul al nouălea, Berengar de Tours s-a opus energic acestei învăţături, iar Anselm de Canterbury a apărat-o în mod abil. Ea a continuat să fie un subiect disputat printre învăţători până la cel de-al patrulea consiliu de la Lateran, în anul 1215, când ea a fost pusă în rândul învăţăturilor oficiale ale bisericii Romei. Un canon al consiliului afirmă că, atunci când preotul oficiant rosteşte cuvintele consacrării, elementele sacramentale – pâinea şi vinul – se transformă în substanţa trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos. “Trupul şi sângele lui Hristos,” spun ei, “sunt cuprinse la altarul sacramental sub forma pâinii şi vinului; pâinea fiind transsubstanţiată în trupul lui Isus Hristos, iar vinul în sângele Său, prin puterea lui Dumnezeu, de către preotul oficiant. Schimbarea produsă astfel este declarată atât de perfectă şi de completă încât elementele îl conţin în integralitate pe Hristos, cu divinitatea Lui, umanitatea, sufletul, trupul şi sângele, cu toate părţile ei componente*”.

* Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 905. Vedeţi şi un eseu reuşit al lui Edgar pe această temă: Variations of Popery, p. 347-388 De atunci, pâinea sfinţită a euharistiei a primit onoruri divine. Au fost introduse schimbări importante şi în modul de administrare a acestui sacrament. S-a spus că vinul sfinţit era în pericol de a fi profanat prin înmuierea bărbii în potir sau pentru că aceia care erau bolnavi nu puteau să-l înghită, iar copiii puteau să-l verse, aşa că acea cupă nu le-a mai fost dată laicilor, nici celor bolnavi, iar comuniunea copiilor a fost oprită complet la latini, pe când grecii încă o mai practicau. În modul cel mai firesc, din această doctrină a transsubstanţierii au rezultat cele mai grozave superstiţii. Într-un anumit moment al serviciului mesei, preotul ridică ostia consacrată, iar poporul se prosternează în închinare. În unele situaţii, pâinea este aşezată într-un fel de sicriu frumos şi purtată în mod solemn în procesiune pe străzi, fiecare om îngenunchind în închinare la trecerea ei. În Spania, când preotul aduce pâinea sfinţită la cineva care e pe moarte, este însoţit de un om care sună dintr-un clopoţel, şi, la sunetul acelui clopoţel, toţi sunt datori să cadă în genunchi şi să rămână în acea poziţie cât timp aud clopoţelul. Preoţii au făcut poporul să creadă că Dumnezeul cel viu este în acel sicriu sub forma pâinii şi că poate fi purtat dintr-un loc într-altul. Sigur că aceasta este culmea nelegiuirii, idolatriei şi blasfemiei şi face ca toate lucrurile sfinte să poată fi ridiculizate de către cei neevlavioşi. Acest obicei a fost produs şi întreţinut într-un timp de mare ignoranţă, depravare şi superstiţie. Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă a preoţiei papale şi atât de jalnică, dar şi vinovată, a fost orbirea bisericii romane. Cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit-o timp de o mie de ani. Dar va veni o zi a judecăţii, când El va judeca secretele inimilor oamenilor nu după standardul ritualurilor romane, ci potrivit evangheliei lui Isus Hristos, Domnul nostru. “Pentru că este scris: «Viu sunt Eu,» spune Domnul, «că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu». Astfel că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:11-12). Închinarea la Maria Închinarea la fecioara Maria şi-a avut sursa iniţial în spiritul ascetic, care a ajuns să domine secolul al patrulea. Înainte de acea perioadă nu s-a găsit nici un indiciu că ar fi existat închinare către Maria. Cam în acelaşi timp, adică spre sfârşitul secolului al patrulea, s-a descoperit şi s-a răspândit mult vorba că în templul de la Ierusalim erau fecioare închinate lui Dumnezeu, printre care a crescut Maria cu jurământul de virginitate perpetuă. Această nouă învăţătură a dus la venerarea Mariei ca reprezentanta stării ideale de celibat şi a susţinut mărturisirea castităţii religioase. În scurt timp s-a ajuns ca fecioara să fie numită © www.comori.org

301

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

“Mama lui Dumnezeu”, ceea ce a dus la controversa nestoriană. Dar, în pofida opoziţiei, închinarea la Maria a ajuns predominantă şi imagini frumoase ale fecioarei ţinând în braţe pruncul Isus au apărut în toate bisericile. Odată ce s-a ajuns la aceasta, ea a ajuns repede un obiect al închinării directe şi mariolatria a ajuns pasiunea dominantă a bisericii romane. Slujbele zilnice pentru Maria şi zilele şi sărbătorile în onoarea ei au fost confirmate de Urban al-II-lea la Consiliul de la Clermont, în anul 1095. Respectul pentru fecioara binecuvântată a devenit o doctrină şi o practică stabilită oficial a bisericii Romei, continuând să fie aşa până în ziua de azi. Romano-catolicii pot nega că ei o onorează pe Maria prin acea închinare care se cuvine să-I fie adusă numai lui Dumnezeu, dar în cărţile lor de rugăciune fecioara ocupă un loc important. Nicio rugăciune nu este mai des folosită decât “Ave Maria”, care, după ce citează pasajul din salutul îngerului Gabriel, adaugă “Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii. Amin”. În altă rugăciune se adresează din nou fecioarei: “Alergăm la ajutorul tău, O sfântă Mamă a lui Dumnezeu, nu ne dispreţui cererile în nevoile noastre, ci scapă-ne de toate pericolele, tu veşnic glorioasă şi binecuvântată fecioară!” Alta sună în felul următor: “Glorie ţie, sfântă Regină, Mamă a îndurării, viaţa noastră, dulceaţa şi speranţa noastră! Către tine strigăm, noi, sărmani fii izgoniţi ai evei, către tine se îndreaptă gemetele noastre, jalea şi plânsul nostru în valea plângerii. Întreaptă-ţi deci către noi ochii tăi plini de har şi de îndurare,” “Stea a dimineţii,” “Adăpostul păcătoşilor,” şi mulţi alţi asemenea termeni, care arată clar poziţia de idol pe care o are Maria în închinarea bisericii romane*.

* Pentru detalii vedeţi “Mariolatria,” Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 372; Butler – Lives of the Saints, 1 octombrie – marea carte a romano-catolicilor pe această temă Rozariul este o serie de rugăciuni şi un şirag de mărgele care sunt numărate în cincisprezece grupe de câte zece. Fiecare grupă de zece conţine zece Ave Maria, marcate de mărgele mici, precedate de Pater Noster, marcate de mărgele mai mari şi se încheie cu un Gloria Patri. Şi breviarul roman, cartea universală pentru rugăciune, din care orice preot trebuie să citească un pasaj în particular, fiind ameninţat cu pedeapsa ca pentru un păcat de moarte dacă omite aceasta, foloseşte următorul limbaj puternic cu privire la fecioară: “Dacă se stârneşte vântul ispitei, dacă ai naufragiat pe stâncile necazului, priveşte la stea şi cheamă pe Maria. Dacă eşti aruncat încoace şi-ncolo de valurile mândriei, ambiţiei, ale distracţiilor sau invidiei, priveşte la stea şi chemă pe Maria. Dacă mânia sau avariţia sau ispita cărnii îţi chinuie mintea, priveşte la Maria. Dacă eşti tulburat de greutatea păcatelor tale, de conştiinţa ta întinată, decă eşti îngrozit de judecată, dacă începi să aluneci în prăpastia tristeţii, în abisul disperării, gândeşte la Maria. În pericole, în greutăţi, în îndoieli, gândeşte la Maria, cheamă pe Maria”. Atât de mult a ajuns închinarea la Maria să fie închinarea creştinătăţii încât fiecare catedrală şi aproape fiecare biserică mai mare are “Capela Doamnei noastre”. Din aceste citate este extrem de evident că Mariei îi sunt adresate rugăciuni nu numai ca unei mijlocitoare la Fiul ei, ci ca celui mai înalt obiect al închinării. Şi acestea sunt numai câteva exemple calme şi sobre în comparaţie cu limbajul exotic al închinării cavalereşti, care se găseşte în imnuri, psaltiri şi breviare. Ei îi sunt atribuite toate atributele dumnezeirii şi ea este reprezentată ca Împărăteasa Cerurilor, aşezată între heruvimi şi serafimi. Dogma concepţiei imaculate a fost rezultatul firesc al acestei adoraţii a Mariei. Aceasta a fost reafirmată, ca un articol al credinţei bisericii Romei de către actualul papă şi a fost general acceptată. Închinarea la sfinţi Se poate considera că închinarea la sfinţi a început în aceeaşi perioadă ca şi închinarea la Maria şi că ea a răsărit pe acelaşi teren. Şi, într-adevăr, este acelaşi lucru, singura deosebire fiind aceea că Maria este înălţată deasupra întregii oşti a sfinţilor şi martirilor datorită sfinţeniei sale deosebite şi a influenţei sale © www.comori.org

302

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

mai mari în cer. În vremurile de început ale creştinismului erau veneraţi aceia care dăduseră o mărturie credincioasă şi suferiseră pentru Hristos, ceea ce a condus la practica de a-i invoca pe sfinţi şi a implora mijlocirea lor. O afecţiune scuzabilă a devenit veneraţie superstiţioasă şi a ajuns în final adoraţie. Trecerea de la veneraţie la adorare este uşoară şi firească, deşi uneori are loc fără a-ţi da seama. De aceea este important îndemnul apostolului: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Potrivit acestui cuvânt, rezultă că toţi cei care nu au înaintea lor Persoana lui Hristos ca unicul obiect care le conduce inima, au un idol. Apostolul tocmai spusese despre un loc minunat şi de binecuvântări minunate în El, după care a spus: “Suntem în Cel adevărat, în Fiul Său Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă” (1. Ioan 5:20-21). Cum avem viaţa eternă în El şi suntem identificaţi cu El în ceea ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, sigur că El trebuie să fie unicul nostru obiectiv. Orice altceva este un idol. Şi chiar şi cei mai buni creştini sunt în pericol să onoreze prea mult vreun învăţător sau conducător favorit. Cum va apărea aceasta în lumina epistolei lui Ioan în ziua cea mare de la urmă? Să ne păzească Domnul de o veneraţie necuvenită pentru vreo făptură de-a Lui, fie ea în viaţă sau moartă! Prin subtilitatea preoţilor, pornind de la aceste mici începuturi, s-a ridicat un sistem foarte influent, care în cele din urmă a adus bisericii mari bogăţii. Din acest sistem fac parte pelerinajele cu banii pentru ispăşire şi darurile de bunăvoie. În vremurile de început era obiceiul de a face slujebe religioase mai deosebite la mormintele sfinţilor şi martirilor. Dar, pe măsură ce întunericul a devenit mai gros şi a crescut spiritul superstiţios, aceasta a ajuns să nu mai fie suficient. În secolul al patrulea, pe locul umilelor lor morminte au fost construite biserici splendide şi chiar şi unele presupuse relicve ale sfinţilor au ajuns să fie puse în racle şi expuse la loc de cinste în clădirile înălţate în onoarea lor. De obicei se afirma că trupul sfântului făcător de miracole era îngropat sub altar şi că mijlocirea unor asemenea sfinţi era deosebit de eficientă. Aceasta a atras sute de mii de oameni la altarele lor, unii venind pentru a vedea minuni, alţii pentru ca să aibă parte de minuni în favoarea lor sau ca sufletele lor să aibă parte de binefaceri. În scurt timp pelerinajele au devenit cea mai populară formă de închinare, şi, cum închinătorii erau darnici, inimile lor fiind calde şi sensibile, preoţia materialistă a încurajat mult aceasta. În timpul secolului al şaselea, a fost ridicat un mare număr de temple în onoarea sfinţilor şi au fost instituite multe sărbători în amintirea acelor oameni sfinţi. Potrivit cu Milman şi alţii, închinarea la sfinţi ajunsese să fie atât de populară încât sfinţii puteau fi neglijaţi pentru că erau prea mulţi la număr, sau, mai curând, pentru că erau nenumăraţi. “În calendarul atât de încărcat nu se mai putea găsi o zi care să fie dedicată unui nou sfânt fără ca aceasta să se suprapună cu cea a unui sfânt vechi sau să o anuleze. Estul şi vestul se întreceau unul cu altul în fertilitate. Dar, dintre nenumăraţii sfinţi din est, numai puţini au fost primiţi în vest, iar estul a arătat un la fel de mare dispreţ faţă de mulţi sfinţi faimoşi, care erau adoraţi în vest. Mulţimea sfinţilor este o mărturie a universalităţii idolatriei”. Rivalitatea dintre o biserică şi alta, dintre un regat şi altul şi dintre un ordin călugăresc şi altul au produs emoţii timp de secole pentru a atrage mulţimi de închinători la patronul lor sfânt. Faima vreunui nou sfânt celebru, cum ar fi Sf. Thomas de Canterbury, a atras pentru un timp comerţul şi profitul în detrimentul altor locuri. Din aceasta a apărut nevoia de a produce noi emoţii prin descoperiri noi, care să atragă cursul în favoarea noului altar. Chiar când scriem noi – în septembrie 1873 -, este trist să spunem că aproape o mie de pelerini din Anglia sunt pe drum , deşi nu cu picioarele goale, ca odinioară, spre Parayle-monial, în Franţa, pentru a se pleca înaintea raclei “Inimii Sfinte”, în onoarea binecuvântatei Mame, Margaret Marie Alacoque. Aceasta este o surpriză pentru toţi şi trezeşte gânduri profunde în mintea multora cu privire la adevăratul obiectiv al papalităţii. Sigur că, în mod declarativ, este spre binele sufletului pelerinului, spre onoarea sfântului şi triumful bisericii. Dacă mergem înapoi în timp până la Origen, care a fost primul care a stabilit închinarea la sfinţi prin altarul lui Martin de Tours, care a fost cel mai cunoscut în secolele patru şi cinci, până în zilele noastre © www.comori.org

303

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

avem cam o mie patru sute de ani de închinare la sfinţi şi pelerinaje, atât în biserica greacă cât şi în cea latină. Atunci nu-i de mirare că mahomedanii au concluzionat că toţi creştinii sunt idolatri. Cei mai mulţi dintre noi cunosc numele celor care pot fi numiţi sfinţi universali, cum ar fi părinţii de la început şi patronii sfinţi ai regatelor, dar cercetarea mai îndeaproape a extinderii idolatriei ne face să ne cutremurăm. În toată întinderea creştinătăţii romane, fiecare comunitate şi fiecare individ are un mijlocitor cu Hristos, care este Cel Mare, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. Mulţi catolici îşi aleg patronul lor sfânt potrivit cu ziua de naştere, adică după ziua sfântului în care s-au născut ei. Acel sfânt este considerat protectorul special al acelui om, al comunităţii sau al ţării, astfel încât patronului sfânt îi este de regulă atribuită puterea divină şi voinţa divină. Argumentul în favoarea acestei atitudini este că, cum aceia au fost oameni, ei mai au încă simpatii omeneşti şi nu sunt atât de înfricoşători cum este Hristos şi sunt mai accesibili decât El şi pot să-şi exercite influenţa pe lângă El în folosul acelor locuri şi a celor care locuiesc acolo. Sfinţii sunt reprezentaţi ca nişte oameni schimbători şi care se ofensează uşor. Secerişurile bogate, victoriile în războaie, ieşirea din necaz, siguranţa în călătorie şi alte asemenea haruri le sunt atribuite rugăciunilor sfinţilor, iar dacă este vorba de calamităţi, se spune că sfântul a fost ofensat şi că, pentru a se împăca cu el, oamenii trebuie să onoreze mai mult altarul lui şi să aducă mai multe daruri de preţ. Închinarea la relicve Istoria închinării la relicve este similară celei a închinării la sfinţi, aşa că sunt suficiente numai câteva remarci scurte. Ea are aceeaşi origine. Pasiunile şi slăbiciunile firii noastre de a păstra amintiri legate de cei dragi au fost folosite de vrăjmaş pentru a-i coborâ pe creştini la cea mai degradantă formă de închinare. S-a invocat că, dacă este scuzabil ca noi să păstrăm amintiri ale afecţiunilor noastre omeneşti şi ne este atât de plăcut, “cu cât mai mult când este vorba de obiecte ale unei iubiri sfinte, ale sfinţilor, ale binecuvântatei Fecioare şi ale Mântuitorului?” Oricât de frumoase ar părea asemenea raţionamente, ele nu sunt nici cinstite, nici drepte. Marea amăgire, puterea satanică şi răutatea grozavă a închinării la relicve stau în aceea că biserica Romei susţine că relicvele au o putere inerentă şi indiscutabilă de a face miracole, şi, fiind aşa, ele sunt folosite şi sunt adorate, de la papă până la cel mai de jos membru al bisericii în comuniune. Chiar din zilele lui Constantin, respectul faţă de relicvele sfinţilor şi martirilor au ajuns să capete forma unei adoraţii. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, în zelul ei superstiţios de a cinsti locurile din Palestina care fuseseră sfinţite prin trăirea şi moartea Mântuitorului, a ridicat biserici splendide în locurile unde se presupune că S-a născut, a murit şi de unde S-a înălţat. Se spune că, în timpul săpăturilor făcute, a fost descoperit Sfântul Mormânt şi că acolo au fost găsite trei cruci şi tableta cu inscripţia scrisă de Pilat în trei limbi. Vestea despre această descoperire minunată s-a răspândit rapid în întreaga creştinătate şi a produs impresii puternice. Cum nu era cert de care cruce aparţinea tableta, un miracol a decis care era “adevărata cruce”. Şi cuiele de la care a suferit Mântuitorul au fost descoperite în sfântul mormânt. Aceste comori preţioase, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, s-au dovedit a fi un capital inepuizabil pentru traficul de relicve. Bucăţi din “adevărata cruce” au fost folosite ca material pentru a face crucifixuri pentru cei bogaţi şi fragmente din ea au fost depozitate în racle în biserici, atât în est cât şi în vest. Atât de repede a crescut lemnul crucii – spun cei mai isteţi – încât a devenit în scurt timp o pădure. Pasiunea pentru relicve, care a crescut secol după secol a fost alimentată şi de cruciade. Atunci, creştinilor din vest, le-au fost prezentaţi mulţi sfinţi care înainte nu le erau cunoscuţi şi nenumărate relicve. Trecând peste marile cantităţi de oase vechi ale sfinţilor renumiţi şi de alte relicve mai mici, care au fost aduse din est, vom remarca două sau trei dintre cele mai renumite. Cea mai de seamă dintre aceste relicve era “vasul sfânt” – o cupă de sticlă verde, care se spunea că ar fi fost un smarald – adus din Cezareea şi venerat ca fiind acela folosit la ultima cină. O altă relicvă faimoasă era cămaşa Domnului, dintr-o singură ţesătură, care se spune că a fost găsită în 1156 la Argenteuil, şi, de asemenea, haina © www.comori.org

304

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

sfântă, care se spune că i-ar fi fost dăruită de împărăteasa Elena arhiepiscopului de Treves. Ca o ilustraţie practică a închinării la relicve, mai adăugăm că, în fiecare an, în Săptămâna Sfântă, papa şi cardinalii merg în procesiune la biserica Sf. Petru, de la Roma, pentru a se închina la cele trei mari relicve. În cadrul acestei ceremonii, ei îngenunchează în fata bisericii, iar relicvele care sunt expuse din balconul de deasupra statuii Sf. Veronica, constau într-o bucată din lemnul adevăratei cruci, o jumătate din lancea care a străpuns coasta Mântuitorului şi chipul sfânt. Aceasta din urmă este o bucată de pânză pe care se spune că Domnul şi-ar fi imprimat în mod miraculor faţa, pânză care a fost adusă în Italia pentru a-l vindeca pe împăratul Tiberius când era afectat de lepră. Ceremonia are loc într-o tăcere solemnă. Nici un act de închinare vizibil nu este mai profund în biserica romano-catolică. Ne întrebăm deci, este posibil oare ca absurditatea sau slăbiciunea omenească sau puterea lui Satan să meargă mai departe? Faptul că oameni cu educaţie, şi, în multe cazuri, oameni cu o cultură evlavioasă, se pleacă în cea mai profundă adoraţie înaintea unei bucăţi de lemn putrezit, a unei lănci rupte şi a unei pânze vopsite poate fi explicat numai pe baza principiului solemn al orbirii judiciare. Un întuneric dens s-a coborât demult, atât peste preot cât şi peste popor, din cauza că, în mod voit, ei au ascuns Cuvântul lui Dumnezeu şi au stins lumina Duhului Sfânt. Şi aşa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, când Dumnezeu şi Cuvântul Său este nesocotit, după cum spunea profetul: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:16). Purgatoriul Se spune că Augustin, episcopul de Hipo, este primul care a sugerat existenţa unei stări intermediare, dar opiniile lui sunt vagi şi nesigure. Aceasta nu a fost acceptată ca o dogmă oficială a bisericii Romei până la Gricore cel Mare, în anul 600. El are reputaţia de a fi descoperitorul flăcărilor purgatoriului. Vorbind despre starea sufletului după moarte, el a spus în mod clar: “Trebuie să credem că, pentru o greşeală mică, există un foc purificator înainte de ziua judecăţii”. Dar, cum dezvoltarea aceste învăţături pe parcursul a sute de ani este extrem de greu de urmărit, ne vom referi acum la decretele Consiliului de la Trento, cea mai mare şi nedisputată autoritate pe această temă. “Există un purgatoriu,” spune Consiliul, “şi sufletele închise acolo primesc ajutor de la cei credincioşi, dar mai ales prin acceptarea mesei de sacrificiu. Acest sfânt consiliu porunceşte tuturor episcopilor să depună eforturi ca, această învăţătură sănătoasă cu privire la purgatoriu, primită de la venerabilii părinţi şi de la consiliile sfinte, să fie crezută, susţinută, învăţată şi predicată peste tot de către credincioşii lui Hristos... În focul purgatoriului, printr-o pedeapsă temporară, sunt curăţite sufletele oamenilor drepţi pentru ca ei să fie primiţi în ţara eternă, unde nu intră nimic întinat... Sacrificiul mesei se aduce pentru cei morţi în Hristos care nu au fost curăţiţi în totul”*.

* Paul – Council of Trent, p. 750; pentru detalii vedeţi şi Milner: End od Controversy, Letter 43 Scriitorii romano-catolici încearcă să sprijine această groaznică dogmă cu diferite pasaje din Scriptură, dar mai ales din apocrife şi din tradiţie. Cu ultimele două noi nu avem nici o legătură, deoarece orice doresc oamenii poate fi demonstrat din asemenea surse incerte, dar nimic nu poate fi mai îndrăzneţ, şi, în acelaşi timp, mai imposibil decât aplicarea nepotrivită a Scripturii în acest scop. Să luăm ca exemplu două texte: 1. “Cu niciun chip nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Matei 5:26). Aici catolicii sunt inconsecvenţi, pentru că dacă păcatele lăcomiei sunt iertate în purgatoriu, pasajul vorbeşte de a plăti până la ultimul bănuţ. E clar că nu putem vorbi de a ierta o datorie, şi, în acelaşi timp a o şi plăti până la cel din urmă bănuţ. 2. “Înviat prin Duhul, în care a şi mers şi le-a predicat duhurilor în închisoare” (1. Petru 3:18-19). Acest pasaj nu poate fi o referinţă la sufletele din presupusa închisoare a © www.comori.org

305

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

purgatorilui, pentru că, dacă este vorba despre cei vinovaţi de păcate de moarte, ei nu merg acolo. Şi, în mod ciudat, inconsistent cu versiunea Douay a acestui pasaj, antediluvienii erau necredincioşi, deci vinovaţi de păcat de moarte. Şi, după cum am văzut din extrasele noastre, purgatoriul este numai pentru “cei morţi în Hristos, care nu au fost curăţiţi în totul”. Pasajul ne învaţă şi că Hristos nu a predicat în persoană, ci le-a predicat în Duh, prin Noe, antediluvienilor care sunt acum în închisoare. Atât de puţin vin aceste texte în sprijinul purgatoriului încât romano-catolicii mai gânditori se străduiesc să sprijine dogma numai prin autoritatea bisericii. Sunt multe lucruri vagi la scriitorii romani şi chiar şi la Consiliul de la Trento în ceea ce priveşte unde se află purgatoriul şi ce anume este el de fapt. În general opinia este că se află sub pământ şi în vecinătatea iadului, adică într-o poziţie între cer şi iad, în care sufletul trece prin focul purificator înainte de a intra în cer. Scriitorii catolici au fost destul de precauţi să nu spună cum anume poate un foc material purifica un duh. Cei aflaţi în starea intermediară, spune Consiliul de la Florenţa – anul 1439 – sunt într-un loc de chin, “dar nu putem spune dacă este foc, furtună sau altceva”. Totuşi, majoritatea spun că aceea este o închisoare în care este ţinut sufletul şi este şi chinuit şi curăţit în acelaşi timp, iar aceasta nu prin nelinişti mentale şi remuşcări, ci printr-un foc real sau prin ceea ce produce focul. Totuşi atât de diferite sunt opiniile celor mai buni teologi de-ai lor încât unii au reprezentat chinul ca trecerea bruscă de la căldură extremă la frig extrem. Dar vagile speculaţii ale lui Augustin şi dogma la care s-a aventurat Grigore, au fost curând autentificate prin vise şi viziuni. În evul întunecat erau mulţi călători care au cercetat subteranele şi au relatat secretele purgatoriului. Să luăm ca exemplu o relatare care este dintre cele mai blânde şi mai puţin agresive. Ţinutul purgatoriului “Drithelm, a cărui istorie este relatată de autorităţi de talia lui Bede şi Bellarmine, a fost condus în călătoria lui de un înger în veşminte strălucitoare, şi, împreună cu ghidul lui, a înaintat spre răsăritul soarelui. Călătorii au ajuns, în cele din urmă, într-o vale imensă. Această regiunea avea, la stânga cuptoare încinse, iar la dreapta grindină, zăpadă şi gheaţă. Întreaga vale era plină de suflete omeneşti, pe care o furtună părea să le arunce în toate părţile. Sufletele nefericite, care, într-o parte, nu puteau suporta căldura arzătoare, erau apoi aruncate în frigul pătrunzător, ca după aceea să fie din nou împinse în flăcările care nu pot fi stinse. O nenumărată mulţime de suflete schimonosite era aruncată de colo-colo şi torturată necontenit prin alternanţa dintre căldura extremă şi frigul extrem. Potrivit cu ghidul angelic care-l conducea pe Drithelm, acela era locul de pedeapsă pentru aceia care amână confesiunea până în ceasul morţii. Şi totuşi, toţi aceştia vor fi primiţi în cer în ziua din urmă, în timp ce mulţi, prin milostenii, veghi, rugăciuni, şi mai ales prin mese, vor fi eliberaţi înainte de judecata generală”*. Oricine poate vedea din prima intenţia acestei viziuni: ea a fost întocmită cu multă abilitate pentru a acţiona cu putere în temeiul temerilor celor mai serioşi în senusl de a spori puterea preoţiei şi a asigura bisericii mari moşteniri. Ne putem întreba, deci, acesta să fie locul în care “sfânta mamă biserica” îşi trimite copiii ei evalvioşi şi penitenţi? Da, ba încă numai cei îndreptăţiţi merg acolo! Cei care mor fiind vinovaţi de un păcat de moarte merg direct în iad, dincolo de porţile pe care este scris: “Nici o speranţă”. Cât de groaznic trebuie să fie gândul la purgatoriu pentru orice suflet evalvios! Pentru a ilustra aceasta menţionăm o imprejurare cu privire la o tânără doamnă care a îmbrăţişat religia catolică, sau, cum se spune, “a trecut de partea Romei”. Ea arată un devotament rigid faţă de biserică, are prospeţimea primei ei iubiri, dar în mod evident se înfioară când gândeşte la purgatoriu. “Cred că voi merge acolo,” spune ea, “Sper să merg acolo, pentru că nu pot pretinde că sunt destul de bună pentru ca să merg direct în cer după ce voi muri. Trebuie să trec prin purgatoriu, dar s-ar putea să nu stau acolo mai mult de cinci sute de ani”. Nu există nici un dubiu că ea este o creştină adevărată şi că este îndreptăţită în toate, dar aşa este puterea de a orbi a lui Satan şi a sistemului papal. Nu putem decât să ne bucurăm că, nu peste mult timp, aceştia © www.comori.org

306

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

vor fi primiţi, după cum spun multe texte din Cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi: “Mulţumind Tatălui, care ne-a făcut împreună-moştenitori cu sfinţii în lumină” ... “Absent din trup, dar prezent cu Domnul”... “Astăzi vei fi cu mine în paradis”... “Dorind să plec ca să fiu cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”... “Păcatele tale, cele multe, sunt iertate” (Coloseni 1:2, 2. Corinteni 5, Luca 23, Filimon 1, Luca 16:22).

* Edgar: Variations of Popery, p. 455 Din aceste pasaje, ca şi din multe altele care ar mai putea fi citate, este extrem de clar că, de îndată ce părăseşte trupul, sufletul credinciosulu este prezent cu Domnul în paradisul lui Dumnezeu, cu siguranţă în cel mai fericit loc din cer. Şi atunci care este scopul pentru care biserica Romei perverteşte Scriptura într-atât încât neagă eficacitatea sângelui lui Hristos, despre care se spune că el curăţeşte orice păcat? Pentru a răspunde al această întrebare, mintea trebuia să se confrunte cu adâncimile lui Satan şi să le înţeleagă. Modul în care este folosit purgatoriul Istoric, preoţia romană s-a folosit de această superstiţie satanică pentru a acţiona asupra temerilor şi afecţiunilor oamenilor. Oare ce n-ar da tânăra doamnă despre care am amintit, sau părinţii ei, pentru a scăpa de acei cinci sute de ani de chin în sălaşul de groază? Rugăciunea pentru scoaterea sufletelor din purgatoriu, prin mesele ţinute în contul lor au ajuns o sursă de mari venituri pentru biserică. La moartea unui om bogat, care nu-şi poate lua cu el bogăţiile, şi care se teme de chinurile din purgatoriu, preotul îşi poate impune condiţiile. Şi nu numai atât, ci din această superstiţie s-a născut scandalosul trafic de indulgenţe papale, cu scopul de a reduce chinurile din acea stare intermediară. Dar mai este încă un aspect al răutăţii acestei dogme, de care ne minunăm cum a putut-o concepe inima omului sau a lui Satan, şi anume autoritatea preotului asupra victimei sale după moarte şi înmormântare. Preotul face sufletul care pleacă să creadă că va mai fi dependent de influenţa lui, de intervenţia lui şi că el are cheia purgatoriului şi că soarta lui atârnă de cuvântul rostit de buzele preotului. Cu siguranţă, acestea sunt adâncimile lui Satan şi ne înfiorăm încercând să le pătrundem. Dar toate sunt minciuni şi este cea mai grozavă blasfemie ca vreun om să spună că lui i-au fost încredinţate cheile cerului, iadului şi ale purgatoriului. “Nu te teme,” îi spunea lui Ioan Domnul binecuvântat, “eu am cheile locuinţei morţilor şi ale morţii”. Numai El are putere şi autoritate în lumea nevăzută, iar Scriptura arată clar credinţei că Dumnezeu “nea eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a stramutat în împărăţia Fiului dragostei Sale”. Aici ni se spune clar că cel credincios nu numai că este iertat şi mîntuit, ci este acum eliberat de sub puterea ţinutului întunericului şi mutat în împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu. Limbajul nu poate fi interpretat greşit: “care ne-a mutat”, nu care ne va muta, nici care ne poate muta, ci “care ne-a mutat”. Aceasta este valabil în prezent şi ne putem bucura acum de aceasta. Nimeni altul în afară de Domnul înviat nu are putere şi nu există purgatoriu, ci doar sângele Său scump împreuă cu “spălarea cu apă, prin cuvânt”. “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat. Spală-mă, şi voi fi mai alb ca zăpada!” (Apocalipsa 1:17-18, Coloseni 1:13, Psalmul 51, Ioan 13, 15, 1. Ioan 5). Bisericile greacă, abisiniană şi armeană resping învăţătura despre purgatoriu, dar o susţin prin practică. Şi acolo se spun rugăciuni pentru morţi, se ţin slujbe pentru morţi şi se arde tămâie la mormintele celor decedaţi*.

© www.comori.org

307

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

* Gardner: Faiths of the World, p. 721; Milman, vol. 6, p. 428 Ungerea extremă Ca orice sistem fals, papalitatea este şocant de inconsecventă. Falsitatea, mama minciunilor, este înscrisă pe fruntea ei, chiar dacă sunt multe suflete cinstite şi evlavioase în comuniunea ei. Cât de mult se deosebeşte de unitatea perfectă a adevărului divin! Deşi scris de atât de multe persoane diferite şi având atâtea subiecte diferite, în împrejurări atât de deosebite, şi în atât de multe locuri din lume şi în atâtea epoci, avem totuşi un întreg perfect. Poate oare cineva să nu vadă gloriile crucii, bogăţiile harului divin, starea de om pierdut a păcătosului şi mântuirea lui deplină cum răzbate din toată Scriptura; de exemplu prin mielul lui Abel, arca lui Noe şi curăţirea leprosului? Dar trecând de la un sacrament al sistemului roman la altul găsim cele mai flagrante contradicţii. Aşa stau lucrurile cu purgatoriul şi ungerea extremă. Dacă există vreun crâmpei de adevăr în ungerea extremă, atunci purgatoriul este o amăgire şi nu poate exista un asemenea loc şi nu este nevoie de un asemenea loc. Scopul declarat şi efectul uleiului sacru, potrivit cu Consiliul de la Trento, este acela de a şterge rămăşiţele păcatului. Ereticul care îl dispreţuieşte merge drept în iad. Aşa este administrată ungerea extremă. “Preotul, la intrarea în casă, va îmbrăca anteriul violet şi îi va prezenta crucea celui bolnav pentru ca să o sărute. După rostirea rugăciunilor şi stropirea apei sfinţite, preotul îşi va înmuia degetul mare în uleiul sfânt şi îl va unge pe bolnav făcând semnul crucii. Începând cu simţul vederii, el va unge fiecare ochi, spunând: «Domnul, prin ungerea Lui sfântă şi prin compasiunea Lui cea plină de îndurare, îţi iartă orice păcate vei fi comis prin vedere». În acest fel sunt şapte ungeri: câte una pentru fiecare din cele cinci sinţuri – ochii, urechile, nasul, gura, mîinile, iar celelalte două sunt pentru piept şi picioare”. După multe rugăciuni şi semne ale crucii şi ceremonia arderii pânzei cu care a fost şters uleiul de pe diferitele părţi ale trupului uns şi de pe degetul mare al preotului, persoana care este pe moarte este pronunţată pregătită să treacă în siguranţă în portul fericirii eterne. Acest sacrament nu este administrat atâta timp cât mai există vreo speranţă de însănătoşire. Este numit ungere extremă pentru că este ultimul lucru care se administrează. Prin intermediul acestui aşa numit sacrament infailibil pentru muribund, ar fi de aşteptat ca purgatoriul să primească puţini supuşi ai bisericii Romei, astfel încât el trebuie să fie populat de protestanţi care dispreţuiesc ungerea preoţească sau şi de aceia din comuniunea Romei care s-au descalificat de la acest sacrament. Dar, în această privinţă, există mai multe opinii diferite printre romano-catolici. Unii consideră că fiecare suflet, fără nici o excepţie, începând de la papă, indiferent cât de sfântă va fi fost viaţa lui sau cât de bine i-a fost administrat ultimul sacrament, trebuie să treacă prin purgatoriu şi nici un suflet nu poate trece de pe pământ direct în cer. Ei argumentează că, din vreme ce nici un om nu are control desăvârşit asupra gândurilor sale, gânduri nebune şi păcătoase pot trece prin mintea lui chiar şi în timpul administrării ungerii extreme sau imediat după aceea, fapt pentru care sufletul trebuie să treacă prin purgatoriu în drumul lui către cer. Sigur că păcatul poate fi atât de mic încât detenţia să fie foarte sucrtă, dar până şi un Grigore sau un Bernard trebuie să fie curăţit de focurile purgatoriului. Vai de copiii Romei! Am exclama noi, că trebuie să fie cu toţii sclavi ai prinţului purgatoriului înainte de a putea gusta libertatea şi fericirea cerului. Cât de groaznice şi de negre trebuie să fie atunci gândurile la moarte! Cât de diferite de gândurile şi sentimentele marelui apostol când spunea: “Pentru mine, a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig”. Dacă trăia, trăia Hristos şi se bucura de cea mai dulce comuniune cu El, iar dacă murea, el avea de câştigat din aceea... “Doresc să plec pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”. Înafară de aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu este clar cu privire la toţi credincioşii în Isus Hristos: “Absent din trup, prezent cu Domnul” (Filipeni 1:21-23, 2. Corinteni 5:8). Aluzia din Noul Testament la practica antică a ungerii le-a dat curaj catolicilor să susţină necesitatea acestui sacrament, dar ei au grijă să omită sau să ascundă faptul că ungerea scripturală era pentru vindecarea miraculoasă a trupului şi prelungirea vieţii. Ungerea romană este însă pentru suflet, un sacrament permanent pentru a transmite harul, pentru iertarea păcatelor şi pentru a căpăta mântuirea © www.comori.org

308

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

chiar în ceasul morţii. Ungerea apostolică era pentru însănătoşire, pe când ungerea extremă este ultima pregătire pentru moarte. “Şi au scos mulţi demoni şi au uns cu untdelemn mulţi bolnavi şi i-au vindecat”. “Este cineva bolnav printre voi? Să cheme bătrânii bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei îl va salva pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Marcu 6:13, Iacov 5:14-15). Nu este greu să înţelegem cum superstiţia poate folosi asemenea pasaje pentru a-şi atinge scopurile şi este extrem de clar că iniţial ungerea era pentru însănătoşirea unor anumite persoane şi că a continuat cât timp s-au manifestat darurile de vindecare şi alte lucrări miraculoase, care e puţin probabil să mai fi fost după încheierea epocii apostolice. Dar ungerea extremă, în forma ei actuală, nu era cunoscută în biserică în primele unsprezece secole, ci a primit pecetea de aprobare a Consiliului de la Trento. Confesiunea auriculară Sacramentele bisericii catolice, care erau considerate necesare pentru viaţa spirituală, fiind la dispoziţia preoţimii, îi dădea o enormă putere. Dar nici unul dintre numeroasele sacramente nu tindea să mărească influenţa preoţilor sau să robească mai mult poporul şi să scadă moralitatea, aşa cum o făcea confesiunea auriculară. De la împărat până la ţăran, inima oricărui om aparţinea bisericii Romei şi se deschidea înaintea preotului. Cel puţin în evul mediu, nici o faptă şi nici măcar un gând nu rămânea secret înaintea părintelui confesor. Ascunderea sau cosmetizarea adevărului era un păcat care se pedepsea cu cea mai umilitoare penitenţă sau cu pedeapsa eternă în iad. Cine oare nu tremura înaintea unei asemenea puteri arbitrare, exercitată în mod atât de iresponsabil? Preoţii erau astfel un soi de poliţie spirituală, la care fiecare om era obligată să dea informaţii împotriva lui însuşi. Ei cunoşteau secretele tuturor oamenilor, ale tuturor familiilor, ale guvernelor şi din toate societăţile, şi astfel ei ştiau cum să acţioneze pentru a atinge orice scopuri şi-ar fi propus. Conştiinţa, fiinţa morală şi religioasă sau spirituală a omului, era sub puterea lor. Aceasta era ca o pecete şi o culme a răutăţii şi blasfemiei. Taţii şi fiii, mamele şi fiicele, stăpânii şi servitorii, toţi îşi destăinuiau preoţilor secretele şi erau sub supravegherea şi sub controlul lor. Puterea căştigată prin intermediul confesionalului era exercitată spre ceea ce afirmau a fi binele bisericii, preoţii uneori amânând sau refuzând absoluţiunea, după caz. Totul ţinea de ceea ce avea de câştigat biserica: informaţia furnizată astfel cu religiozitate, era folosită în cele mai neprincipiale, mai egoiste şi mai crude moduri cu putinţă. Ne referim mai ales la cazurile disputelor îndelungate şi la măsurile disciplinare care nu erau considerate suficiente până ce nu câştiga biserica. Excomunicarea era ceva groaznic în acele vremuri, iar papa era un adversar redutabil. Când Hildebrand a tunat sentinţa de excomunicare împotriva lui Henric, el i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul de loialitate şi l-a declarat fără drepturi la tron, regele a descoperit că era zadarnic să lupte împotriva papei, deşi era pe atunci cel mai mare suveran al Eropei. El a fost forţat să cedeze, şi, în cele mai umilitoare condiţii, desculţ şi tremurând de frig, l-a implorat umil pe neînduplecatul călugăr să înceteze interdicţia bisericii şi să-l repună pe tronul lui. Groaznica sentinţă a excomunicării îl distrugea pe cel atins de ea, indiferent de rangul şi funcţia lui, din vreme ce mântuirea era considerată absolut imposibilă în afara bisericii Romei: cel care murea sub acea sentinţă nu mai avea nici o speranţă. Putea să se refuze şi ca trupul lui să primească un loc de odihnă într-un pământ consacrat, iar sufletul lui urma să fie prada demonilor pentru totdeauna. Originea confesionalului Este greu să urmărim istoria acestei invenţii, şi nici nu este ceva necesar pentru scopul pe care ni l-am propus. Chestiunea confesiunii private şi a absoluţiunii prin preoţi a fost deseori discutată de teologi, dar biserica nu a dat nici o lege clară cu privire la aceasta până la începutul secolului al treisprezecelea. În anum 1215, sub pontificatul lui Inocenţiu al-III-lea, prin Consiliul de la Lateran, practica confesiunii auriculare a fost impusă cu autoritate credincioşilor de ambele sexe, ca fiind necesară cel puţin odată pe © www.comori.org

309

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

an. De atunci şi până în zilele noastre, se consideră ca fiind o rânduială divină a bisericii Romei. Aceasta se practică şi în biserica greacă şi în cea coptă. Principalele pasaje din Scriptură pe care romano-catolicii le invocă sunt: “Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16) şi “Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt; celor cărora le ţineţi, ţinute le sunt” (Ioan 20:23). Primul pasaj se referă, în mode evident, la confesarea greşelilor unul către altul, iar cel de-al doilea la disciplina aplicată de biserică, dar nici unul la secretul confesiunii spuse la urechea unui preot pentru a primi absoluţiunea. Îndatorirea de a confesa, sau privilegiul acesta, este un fapt pe care toţi îl recunosc, atât protestanţii cât şi catolicii, dar se pune problema cui să ne confesăm. Unui preot sau lui Dumnezeu? Pot fi citate numeroase pasaje, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament, care arată că păcatele trebuie să fie mărturisite înaintea lui Dumnezeu. Să luăm câte unul din fiecare: “Şi Iosua i-a spus lui Acan: «Fiul meu, dă glorie Domnului, Dumnezeului lui Israel, te rog, şi mărturiseşte înaintea Lui şi spune-mi acum ce ai făcut; nu-mi ascunde nimic»” (Iosua 7:19). “Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi, dar dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:8-9). Dar forma de confesiune prescrisă de biserica Romei pentru orice penitent, cea la confesional, ne arată cel mai bine adevăratul ei caracter. Penitentul trebuie să îngenunchieze de-o parte a confesorului şi să facă semnul crucii spunând: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, mărturisesc înaintea Dumnezeului Atotputernic, a binecuvântatei Maria, veşnic fecioară, a binecuvântatului Mihael, arhanghelul, a binecuvântatului Ioan Botezătorul, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor, şi înaintea ta, părintele meu spiritual, că am păcătuit tare mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din vina mea, prin greşeala mea foarte tristă”. Apoi penitentul îşi spune păcatele în detaliu, fără a căuta să omită ceva şi fără echivoc, celel mai dure şi mai diabolice păcate fiind vărsate la urechea preotului, indiferent care ar fi ele. Ştim deja care au fost multe dintre ele. După ce preotul se declară satisfăcut de detalii, penitentul continuă: “De aceea, o rog pe binecuvântata Maria, veşnic fecioară, pe binecuvântatul arhanghel Mihael, pe binecuvântatul Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel şi pe toţi sfinţii, şi pe tine, părintele meu spiritual, să vă rugaţi Domnului Dumnezeu pentru mine. Mă căiesc din toată inima, mă angajez să mă îndrept în viitor şi cer cu umilinţă iertarea lui Dumnezeu şi ispăşire şi absoluţiune de la tine, părintele meu spiritual”*. Penitentul ajunge astfel la mâna preotului, în totul la mila lui. Acesta poate prescrie cea mai scandaloasă penitenţă sau poate amâna absoluţiunea până când îşi va atinge scopurile lui rele. Dar vom părăsi acest subiect şi vom remarca, pe scurt, dogma înrudită cu aceasta pe care a dezvoltat-o teologia romană, şi anume

* Gardner – Faiths of the World, vol. 1, p. 582; Milman, vol. 6, p. 361 Indulgenţele Sistemul indulgenţelor papale, care s-a dezvoltat treptat ajungând în cele din urmă să aibă efecte deosebite, necesită să fie cercetat cu atenţie, deşi nu prea mult. Dintotdeauna, duhul rău al Romei, ca o caracteristică a istoriei ei, a introdus cele mai mari rele începând cu lucruri mici. Duhul care conduce politica ei introduce în mod imperceptibil capătul subţire al penei, care, odată introdus, permite ca uneltirea Romei să-şi atingă deplin scopul. Printr-un aparent respect faţă de memoria morţilor şi o consideraţie faţă de afecţiunile pentru ei, a fost introdus păcatul închinării la sfinţi, care a dus la cea mai clară idolatrie. La fel a fost şi cu sistemul indulgenţelor. Odată acceptată corupţia ecleziastică, ea a rămas şi a sporit de la un veac la altul, până ce întreaga creştinătate a fost cuprinsă de răutatea ei şi simţul moral şi religios al omenirii a ajuns să fie atât de grav insultat de infamul trafic de indulgenţe încât au apărut proteste şi a urmat reforma. © www.comori.org

310

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

Principala caracteristică a noii doctrine a indulgenţelor era aceea că a fost descoperită o resursă sau un tezaur al bisericii, prin întrebuinţarea căruia erau iertate păcatele fără a fi necesar durerosul sau umilitorul proces al penitenţei şi fără respectarea sacramentelor. Marele inventator al acestei dogme afirma că există un infinit tezaur de merite ale lui Hristos, ale Fecioarei Maria şi ale celorlalţi sfinţi, care era mai mult decât suficient pentru ei înşişi. Deşi se spunea că sursa meritelor este Mântuitorul Însuşi, se spunea mult şi despre meritele sfinţilor, iar aceasta a dus la naşterea ideii de lucrări de supererogaţie. Prin lucrările lor de penitenţă şi prin suferinţele nemeritate prin care au trecut prin această lume, ei au făcut mai mult decât este necesar pentru propria lor mântuire, şi, prin aceste lucrări de supererogaţie, cu meritele supraabundente ale lui Hristos, s-a acumulat un tezaur, ale cărui chei le deţine papa, la care oamenii pot apela pentru a fi absolviţi de păcatele lor, atât în viaţa aceasta cât şi pentru purgatoriu. Astfel, puterea acestor chei înlocuia eficacitatea sacramentelor. Aceasta este teoria papală a indulgenţelor, al cărei caracter anti-scriptural trădează cine este autorul ei. Este izbitor de antiscriptural din vreme ce promite iertare fără pocăinţă, şi chiar şi pe terenul catolic, răutatea ei este manifestă. Ea elimină necesitatea exerciţiului de penitenţă al individului, desfiinţează disciplina bisericii şi oferă, în schimbul unei sume de bani, iertarea tuturor păcatelor comise, ba încă şi o licenţă pentru a comite păcate, dând o garanţie scrisă a salvării de chinurile purgatoriului şi de iad. Ea încurajează asocierea celor mai flagrante nedreptăţi cu mărturisirea creştină, şi, cu adevărat, prin această dogmă, moralitatea a fost complet despărţită de religie. Este oare cu putinţă ca depravarea papală să meargă mai departe? Oamenii au căpătat curaj să-şi dea frâu liber viciilor şi să-şi urmeze căile lor rele cumpărând cu ceva bani iertarea eternă, fără vreun fel de condiţii de pocăinţă! Ce zi a judecăţii o aşteaptă pe Izabela Romei şi pe copiii adulterului ei! Domnul să-l apere acum pe poporul său de amăgirile ei! Istoria plasează prima emisiune oficială de indulgenţe a bisericii Romei la începutul secolului al unsprezecelea, dar sistemul a ajuns la deplina capacitate operativă prin cruciade. La Clermont, în anul 1095, papa Urban al-II-lea, a proclamat indulgenţă deplină şi iertarea păcatelor tuturor celor care aveau să ia parte la războiul sfânt. După acea perioadă s-a format obiceiul de a oferi indulgenţe cu valoare inferioară. Absolvirea de la o sută de ani de chinuri în purgatoriu, sau mai mult, putea fi cumpărată de la episcop prin repararea bisericii sau extinderea ei, prin construirea unui pod, prin protejarea pădurii lui, şi, de asemenea, absolvirea de la o serie de îndatoriri religioase suplimentare, cum ar fi recitarea unui anumit număr de rugăciuni înaintea unui anumit altar, pelerinaje la relicve şi alte asemenea lucruri. Potrivit teoriei Vaticanului, papa era cel care dispunea în mod suveran de tezaurul bisericii, şi, din acea putere, împărţea episcopilor în diocezele lor. Papa putea da indulgenţe tuturor creştinilor, iar puterea episcopului se limita la dioceza lui. Istoria indulgenţelor Sistemul indulgenţelor s-a răspîndit din ce în ce mai mult, şi, deşi, ca urmare a abuzurilor evidente, unii dintre cei mai abili dintre învăţaţi nu au ezitat să-şi exprime obiecţiunile lor împotriva acestui trefic de indulgenţe, alţii au scris în favoarea lui, iar oamenii în general nu au dorit să aibă de suferit o penitenţă severă, cu austerităţi neplăcute, atunci când puteau obţine absoluţiunea imediată prin plata unor sume de bani sau prin daruri către biserici sau către oamenii bisericii. Din perioada ei cea mai timpurie, biserica Romei a impus lucrări sau suferinţe grele pentru absolvirea celor care păcătuiau sau ca ei să treacă prin mari umilinţe, ceea ce se numea satisfacţie, dar, când penitenţa era scurtată sau exclusă complet datorită unei sume de bani sau a unor lucrări bune, aceasta se numea indulgenţă. Preţul indulgenţei era în funcţie de natura păcatului şi situaţia celui care o cumpăra. Următorul eveniment deosebit, citat de Milner de la Burnet, îl va ajuta pe cititor să-şi facă o idee cu privire la dezvoltarea acestui trafic mai bine decât orice altceva am putea spune pe această temă. Aceasta s-a întâmplat când, datorită răspândirii reformei, vânzarea indulgenţelor a scăzut mult. “Burnet ne spune că scandaloasa vânzare de graţieri şi indulgenţe, în ţările catolice, era mult mai departe de a fi © www.comori.org

311

Istoria Bisericii

Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

încetat complet de cât se consideră în general. El spune că, în Spania şi în Portugalia, în orice loc există un funcţionar care gestionează vânzarea în cele mai infame împrejurări pe care ni le-am putea imagina. În Spania, Regele, printr-un acord cu papa, are şi el profitul lui. În Portugalia, regele şi papa au fiecare partea lui. În anul 1709, corsarii1 din Bristol care au capturat un galion au găsit cinci sute de baloturi cu bule – sau graţieri tipărite în numele papei – pentru indulgenţe .. şi într-un balot erau şaisprezece topuri, astfel încât, s-a estimat că, în total, erau trei milioane opt sute patruzeci de mii. Aceste bule erau tiparite din taxele luate de la popor şi erau de vânzare, cea mai ieftină fiind de trei reali, ceva mai mult de douăzeci de penny, dar unele ajungeau la valoare de până la unsprezece lire în banii noştri. Toţi erau obligaţi să le cumpere până la Paşte. În afară de relatarea din această călătorie, am mărturia particulară a căpitanului William Dampier”2.

n.tr.) engl. “privateer” – desemna o persoană particulară, care se bucura de protecţia regelui sau reginei pentru a desfăşura, cu mijloace proprii (finanţe proprii, nava proprie), activităţi de piraterie împotriva navelor inamicului cum ar fi Spania sau Franţa -, suveranul căpătând o cotă-parte din pradă 1

2

Milner, vol. 3, p. 439

Dar cititorul va fi şi mai bine pregătit pentru această declaraţie aproape incredibilă dacă vom continua istoria noastră până la acel moment. Deocamdată, am spus îndeajuns pentru a da o idee corectă cu privire la fundaţia, caracterul şi efectele acestui trafic. Sacramentul căsătoriei va fi privit atât de detaliat în această istorie încât nu considerăm că este necesar să-i consacrăm un capitol. Aşa că, pentru moment, vom părăsi subiectul dureros de interesant al teologiei romane, sau, vai! al creştinătăţii papale, şi vom relua istoria noastră generală*.

* Pentru detalii cu privire la sacramente furnizate de scriitori catolici, vedeţi Council of Trent a lui Paul, Catechism of the Council of Trent a lui Donovan şi End of Controversy, a lui Milner, iar pentru critici dure, Variations of Popery, a lui Edgar

© www.comori.org

312

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui În timpul domniei acestui mare pap[, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii sale. Secolul al treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale, sau, mai curând, mijirea zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în secolul al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe pentru a pune bazele marelui edificiu papal, iar Grigore al VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul obiectiv al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea ce pierduse Roma imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit în lupta disperată. Roma a fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a murit în exil, la Salerno. Timp de mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue lucrarea pe care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui Grigore a fost depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au fost adese la îndeplinire complet de cel din urmă. Fără-ndoială, a fost o conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau potrivite pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri dominase imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi stăpânire peste toţi regii pământului”. Preotul încoronat al Romei a ajuns să pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă neostenită întreaga maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o reflecţie. Să facem un efort pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu privire la marele sistem religios, nu numai mărturia istoriei. Babilonul din Apocalipsa 17 De la începutul acestei lucrări am dorit să studiem istoria dintr-un punct de vedere scriptural, şi, în mod special, în lumina epistolelor adresate celor şapte biserici apocaliptice. Relele care răsăreau sunt acum complet dezvoltate. În Pergam îl avem pe Balaam care îi învăţa “să curvească”, iar în Tiatira ne este prezentată Izabela, care a impus prin forţă idolatria. Dar, în cupa femeii false din capitolul 17 din Apocalipsa mai sunt concentrate încă multe alte rele. Considerăm că nu mai există nici o îndoială cu privire la semnificaţia simbolului folosit aici, Nu numai că este o femeie, ci o femeie prostituată şi aşezată pe un tron în mijlocul cetăţii cu şapte coline. “Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia”. Aici ne este prezentat un aspect fizic caracteristic dintotdeauna Romei, atât în proză cât şi în poezie. Cineva care vorbea despre Arnold din Brescia spunea: “în slujba libertăţii, elocvenţa lui a tunat peste cele şapte coline”. Fiecare cititor ştie ce vrea să spună istoricul prin această descriere, iar cuvântul lui Dumnezeu este perfect clar pentru “mintea care are înţelepciune”. Roma este în mod clar indicată, iar corupţiile ei religioase sunt simbolizate prin expresia “mama curvelor”. Dar, ne putem întreba de ce anume este ea numită Babilon? Considerăm că termenul este folosit în sensul figurat, aşa cum şi numele sodoma şi Egipt sunt aplicate la Ierusalim: “şi trupurile lor moarte vor fi pe strada cetăţii celei mari, care, spiritual, se numeşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apocalipsa 11:8). Şi, nu numai atât, ci Babilonul istoric a fost construit într-o câmpie – câmpia Şinear. Odată ce am limpezit bine aceste aspecte şi Roma este bine identificată, primim Apocalipsa 17 şi 18 ca o descriere a papalităţii. Caracterul, purtarea, relaţiile şi judecata finală a acestui Babilon spiritual ne sunt © www.comori.org

313

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

prezentate nu printr-o pană a unui istoric partizan sau imprefect, ci prin Duhul Adevărului, care chiar de la început vede sfârşitul. Întregul sistem papal este privit sub aspect moral din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ceea ce reprezintă un mare câştig pentru omul credinţei. Vom cerceta acum câteva dintre cele mai importante trăsături de caracter prezentate. 1. În viziune, femeia este văzută că “şade pe apele cele multe”. În versetul 15 îngerul explică faptul că aceasta înseamnă “popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi”. Imaginea spune că femeia, sau sistemul corupt al Romei, exercită o influneţă în conducerea sufletelor unor mari mulţimi, naţiuni şi limbi. Dar Dumnezeu vede totul şi notează totul: istoria ei rea este consemnată în cer. 2. Ea este prezentată ca având relaţii din cele mai seducătoare şi imorale cu toate categoriile de oameni. “Cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei” (v. 2). Ce stare a lucrurilor la ceea ce poartă numele frumos al lui Hristos! Termenul “curvie”, aşa cum este folosit aici, fără-ndoială, înseamnă puterea de seducţie a sistemului Roman de a îndepărta afecţiunile de la Hristos, care este unicul obiect adevărat al credinţei pentru inimă. Preoţii se interpun între inimă şi Domnul binecuvântat, Biblia este ascunsă, gândul lui Dumnezeu nu este cunoscut, iar poporul este intoxicat cu falsităţile ei impresionante şi se închină la ceea ce nu cunoaşte. Întregul pământ este stricat din cauza vinului curviei ei, dar sfârşitul ei cel groaznic se apropie rapid, “pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei” (Apocalipsa 18:5-6). 3. Ea este apoi văzută conducând şi dând îndrumări puterii civile. “Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşu-aprins, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne”. Fie că este vorba despre imperiul roman refăcut (Apocalipsa 13), sau diferitele regate care se vor ridica pe ruinele unităţii lui imperiale, sau sau toate guvernele şi stăpânirile pământului, acestea erau sub sceptrul femeii, sau, mai curând, sub sabia ei însângerată, ca domeniu al stăpânirii ei, asupra căruia are drepturi divine. Purpura cezarilor a fost reclamată de papi, iar acvilele imperiale au fost înlocuite de cheile încrucişate şi Sanctitatea Sa a fost proclamat moanrh universal. Şi această nouă stăpână a lumii nu stăpânea numai cu numele, cu anticul ei nume avea o putere nouă. Roma imperială prin armatele nu a inspirat niciodată atâta groază ca Roma papală prin anatemele ei. După cum spunea cineva: “Creştinătatea, în toate domeniile întinse ale întunericului ei mental şi moral, tremura când pontiful tuna excomunicări. Monarhii se clătinau pe tronurile lor de groaza despotismului papal şi se plecau înaintea puterii spirituale asemenea celui mai de jos sclav. Clerul considera că papa era sursa autorităţii lor subordonate şi calea pentru avansarea lor în viitor. Poporul cufundat în ignoranţă şi superstiţie îl vedea, cu supremaţia lui, ca pe un dumnezeu pe pământ, care determina destinele temporale şi eterne ale omului. Bogăţia naţiunilor se scurgea în tezaurul sacru, permiţându-i succesorului pescarului galileean şi capului creştinătăţii să rivalizeze splendoarea şi măreţia orientală*”. Întinderea stăpânirii ei depăşea cu mult cele mai întinse cuceriri ale imperiului. Multe popoare care scăpaseră de jugul Romei imperiale erau sub jugul Romei papale. Aceasta am văzut în istoria războaielor religioase ale lui Carol cel Mare. Unii au socotit că Irlanda, Scoţia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Prusia, Polonia, Boemia, Moravia, Austria, Ungaria şi o bună parte a Germaniei au fost strânse ca nişte oi în staului păstorului de la Roma de misionari ca Bonifaciu, dar, potrivit cu aprecierea lui Dumnezeu, acestea au fost înrobite tiraniei şi uzurpării curvei celei mari.

* Edgar – Variations of Popery, p. 157 4. Dar, ea nu numai că stă pe multe ape şi pe fiară, ci este plină de idolatriile şi necurăţiile curviei ei. “Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mâna ei o cupă de aur plină cu urâciunile şi necurăţiile curviei ei”. Cu toată gloria ei vizibilă - ceea ce lumea socoteşte a fi de mare preţ şi frumos – ea este în ochii lui Dumnezeu o femeie prostituată, cu o © www.comori.org

314

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

cupă spelndidă plină de toate urâciunile. Am văzut cât de mult iubeşte ea cu tenacitate imaginile, care aici sunt desemnate prin termenul “urâciuni”. 5. Ea pretinde a deţine în exclusivitate adevărul lui Dumnezeu. “Şi pe fruntea ei avea scris un nume: «Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului»”. Aceasta este cel mai mare şi mai grav păcat al Romei, groaznicul fals al lui Satan şi cea mai josnică ipocrizie a ei. Despre adevăratul mister ceresc citim: “Aceasta este o taină,” spunea Pavel, “dar vorbesc despre Hristos şi biserică” (Efeseni 5:32). Însă, în loc de a fi supusă lui Hristos şi credinciasă Lui, ca o femeia părăsită şi neruşinată, ea îi corupe prin îmbrăţişarea ei rea pe cei mari de pe pământ. Şi asta nu este tot, ci ea este o mamă: mama curvelor şi are multe fiice. Orice sistem religios din creştinătate care tinde, într-o cât de mică măsură, să depărteze sufletele de Hristos şi să se ataşeze de obiecte care se interpun între inimă şi Omul din glorie, se înrudeşte cu această mamă a nedreptăţii spirituale. 6. Ea are o sete nestăpânită după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. “Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire”. Această ciudată imagine – o femeie – a unei comunităţi religioase care se declară a fi adevărata soţie a lui Hristos, dar este îmbătată de sângele martirilor, al sfinţilor lui Dumnezeu, umple de uimire mintea apostolului. Şi noi nu trebuie să fim surprinşi de aceasta, pentru că în curând vom vedea această ciudată imagine nu numai în viziune ci şi în realitatea ei fără prededent. Inocenţiul al III-lea a fost omul care a declarat război ţăranilor din sudul Franţei şi a îndreptat sabia notoriului Simon de Montfort împotriva binecunoscuţilor albigenzi şi valdenzi, şi aceasta chiar sub pretextul de a face voia lui Hristos şi de a acţiona sub autoritatea Lui. De la versetul 7 avem explicaţia pe care a dat-o îngerul cu privire la viziune şi soarta grozavă a Babilonului, pe care o va primi atât prin mâna omului cât şi a lui Dumnezeu, aceasta ţinând până la sfârşitul capitolului 18. Dar, cum noi nu intenţionăm să dăm interpretări, nu este cazul să mai urmărim temele solemne din aceste capitole, ci acum putem urmări calea întunecată a urmelor însângerate, cu ochiul istoricului în lumina Sfintei Scripturi*.

* Pentru detalii, vedeţi Apocalipsa de W. Kelly Inocenţiu şi regii pământului Diferitele trăsături şi caracteristici ale Babilonului, pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a prezentat clar în aceste capitole, care sunt atât de mult urâte de El, le vom vedea manifestate deplin în istoria acestui pontif. Atât cititorul cât şi scriitorul trebuie să vegheze ca duhul Babilonului să nu se strecoare în inima lor. Nu trebuie să presupunem că acest duh se limitează numai la papalitate, deşi în mod public tronul lui este acolo şi acolo va fi el judecat public. Dacă nu ne strângem în jurul lui Isus cel respins şi nu umblăm în părtăşia suferinţelor Lui şi având speranţa gloriilor Lui, atunci suntem în pericol de a cădea în cursă. Oamenii, chiar creştinii, prea adesea leagă prosperitatea şi plăcerile de care se pot bucura în prezent în lume cu numele şi cu aprobarea lui Hristos. Aceasta este însăşi esenţa Babilonului: amestecul necurat compus din Hristos şi lume, din cer şi pământ. Cel care mărturiseşte a avea credinţă într-un Hristos respins, dar a cărui inimă este ataşată de lumea care L-a respins pe El, este profund pătruns de spiritul Babilonului: este ca unul care este logodit cu Prinţul cerului, dar care tot mai ascultă linguşirile şi mai acceptă propunerile şi favorurile stăpânitorului lumii acesteia. Şi, nu vedem noi oare, vai! peste tot, cum oamenii se bucură de plăceri lumeşti şi mărturisesc în acelaşi timp numele Domnului? Aceasta este o inconsecvenţă şi o confuzie care este ofensatoare pentru Dumnezeu şi pe care El o va judeca într-un mod atât de groaznic. Fie ca Domnul să ne păzească de a căuta să amestecăm crucea şi gloria cerească a lui Hristos cu lumea rea de acum. © www.comori.org

315

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

Duhul papalităţii este în totul legat de lumea aceasta deşi are cele mai mari pretenţii că este în totul pentru Hristos. Ea spune: “Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare” (Apocalipsa 18:7). Dintotdeauna, unica ei dorinţă a fost aceea de a stăpâni, asupra bisericii şi a statului, pe mare şi pe pământ, peste sufletele şi trupurile oamenilor, având puterea de a deschide şi a închide porţile cerurilor şi ale iadului după bunul plac. Aşa gândea Inocenţiu, şi potrivit acestor gânduri a acţionat el, după cum vom vedea. La origine, numele lui Inocenţiu a fost Lothario de Conti. El era din familia conţilor de Segni, una dintre marile familii ale Romei. Sub îndrumarea celor doi unchi ai săi, cardinalii Sf. Sergiu şi Sf. Paul, marile abilităţi înnăscute ale lui Lothario promiteau ca el să aibă acea distincţie pe care o doreau cel mai mult prietenii şi rudele lui. El a căpătat apoi faimă în şcolile de la Roma, Bologna şi Paris pentru învăţătura lui, iar legea canonică a fost obiectul lui favorit de studiu. După moartea lui Celestin al III-lea, el a fost ales după cuviinţă în scaunul papal rămas vacant şi a fost consacrat la 22 februarie 1198, la vârsta tânără de treizeci şi şapte de ani. Cardinalii l-au salutat cu numele Inocenţiu, ca mărturie despre viaţa lui ireproşabilă. Concepţiile lui Inocenţiu despre papalitate Câteva extrase din predica de inaugurare şi alte câteva scrieri ale lui Inocenţiu îi vor da cititorului o imagine clară a pretenţiilor papale sau babilonice. Afirmarea puternică a demnităţii sale, însoţită şi de cea mai zgomotoasă declaraţie de smerenie trădează adevăratul spirit al papei. Astfel, el spunea: “Vedeţi ce fel de slujitor este acela pe care Domnul l-a pus peste poporul său; nimeni altul decât viceregele lui Hristos, succesorul Sf. Petru. El este unsul Domnului; el stă ca mijlocitor între Dumnezeu şi om: mai jos decât Dumnezeu şi deasupra omului. El îi judecă pe toţi şi nu este judecat de nimeni, pentru că este scris: «Eu voi judeca». Dar acela care este înălţat în demnitate, prin slujba lui se coboară, astfel încât cel smerit să fie înălţat iar mândria să fie umilită; pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi arată îndurare faţă de cei smeriţi, iar cel care se înalţă va fi smerit”. El a descoperit papalitatea până şi în cartea Geneza. El spunea: “Firmamentul înseamnă biserica. După cum Creatorul tuturor lucrurilor a pus în ceruri doi mari luminători, cel mai mare pentru a guverna ziua, iar cel mai mic noaptea, tot aşa a pus pe firmamentul bisericii Sale două mari puteri: cea mai mare pentru a guverna peste suflete, iar cea mai mică pentru a guverna trupurile oamenilor. Acestea două sunt puterea pontificală şi cea regală, dar luna, fiind mai mică, primeşte de la soare toată lumina ei şi ea este inferioară soarelui atât cantitativ cât şi calitativ în ceea ce priveşte lumina pe care o dă ca şi în poziţia şi funcţia ei în ceruri. În mod asemănător, puterea regală primeşte toată demnitatea şi strălucirea ei de la cea pontificală, astfel încât, cu cât ea este mai aproape de lumina cea mai mare, cu atât razele ei sunt absorbite şi gloria pe care a primit-o este eclipsată. Mai mult chiar, este rânduit ca aceste glorii să-şi aibă sediul lor stabil şi definitiv în Italia noastră, din vreme ce în această ţară este, prin îmbinarea primatului imperiului şi preoţiei, întreaga temelie şi structură a credinţei creştine, şi, odată cu aceasta, dominaţia asupra amândorura*”.

* Cathedra Petri, book 13, p. 363 Cititorului nu-i va fi greu ca, din aceste declaraţii, chiar şi îmbrăcate într-o formă metaforică, să vadă marile pretenţii ale planurilor papale ajunse la maturitate în mintea celebrului pontif. El a afirmat, în modul cel mai neechivoc, că orice stăpânire pământească derivă de la papă şi că toţi regii şi prinţii acestei lumi sunt supuşii şi slujitorii papei, el fiind acela care are stăpânirea universală. Inocenţiu şi cetatea Romei Ca un om înţelept, el şi-a început operan prin reforme în casa lui. În locul luxului de curte, el a stabilit o simplitate rigidă. Mulţimea de nobili şi paji de neam ales, care în ultima vreme forfotea prin palat, a fost © www.comori.org

316

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

expediată la ale lor, dar primind daruri bogate prin care papa a păstrat prietenia lor şi şi-a asigurat serviciile lor pentru ocazii deosebit de ceremonioase. Nu a uitat nici de cetăţenii care se agitau să primească daruri la începutul fiecărei noi domnii, astfel că şi-a asigurat şi favoarea mulţimii. El îmbina îndrăzneala lui Grigore al VII-lea cu precauţia politică şi răbdarea lui Alexandru al III-lea. Îi cunoştea pe romani şi ştia cum să îi guverneze. Ei aveau cel mai rău caracter arătat de vreun popor în cursul istoriei. Ascultaţi mărturia Sf. Bernard, care-i scria papei: “Ce să spun despre popor? Poporul este roman. Nu găsesc cuvânt mai scurt sau mai clar care să exprime opinia mea despre enoriaşii voştri. Ce este oare mai cunoscut de toţi oamenii din toate timpurile, decât desfrânarea şi trufia romanilor? Sunt o naţie care nu vrea pacea, este obişnuită cu zarva, o naţie neîndurătoare şi refractară şi care până acum batjocoreşte orice autoritate cât timp are mijloce pentru a-şi asigura existenţa... Pe cine veţi găsi în toată întinderea cetăţii care să vă vrea ca papă altfel decât pentru un profit sau în speranţa unui profit? Promit fidelitatea pentru a avea mai bune mijloace de a-i răni pe aceia care se încred în ei. Sunt oameni prea mândri pentru a se supune, prea ignoranţi pentru a conduce, fără credinţă faţă de superiori, insuportabili pentru subordonaţii lor, fără ruşine când este vorba să ceară, obraznici în refuzul lor, grăbiţi să obţină favoruri, agitându-se pentru a le obţine şi apoi nerecunoscători după ce le-au obţinut; grandomani, numai vorbe şi ineficienţi; foarte darnici în promisiuni, dar zgârciţi în împlinirea promisiunilor; cei mai abili linguşitori şi cei mai veninoşi detractori. Printre asemenea oameni vei fi păstor, acoperit cu aur şi cu toate splendorile. Ce doresc oile tale? Dacă am îndrăzneală să folosesc expresia, aş spune că mai curând este slujba de a paşte demoni decât de a paşte oi*”.

* Waddington, vol. 2, p. 158 Potrivit mărturiei celei mai mari autorităţi, acesta era caracterul poporului din jurul noului păstor al Romei, asupra căruia el trebuia să vegheze. Dar el nu a fost descurajat nici chiar de stilul exhaustiv al Sf. Bernard, ci, cu multă putere, prudenţă şi abilitate, şi-a început domnia plină de sucess. După chestiunile legate de casa lui, şi-a îndreptat atenţia spre problemele cetăţii. Primul lui obiectiv a fost acela de a desfiinţa ultimul vestigiu din Roma al suveranităţii imperiale. A fost un pas îndrăzneaţ, dar el şi-a netezit calea distribuind bani prin toate cele treisprezece cartiere ale oraşului. Până atunci, prefectul Romei primea funcţia de la Împărat şi era reprezentantul autorităţii imperiale, dar Inocenţiu l-a influenţat să respingă autoritatea imperială şi să se supună în totul numai puterii papale. El a luat din mâna lui sabia seculară, vechea emblemă a puterii, şi i-a dat în schimb o cupă de argint, ca simbol al păcii şi prieteniei. El l-a absolvit pe prefect de jurământul de credinţă faţă de împăraţii germani şi l-a obligat să jure credinţă papei şi să primească din mâinile lui investitura. Aceasta a fost ultima legătură a puterii imperiale care s-a rupt la Roma. În mod asemănător, noul papă l-a convins pe senator sau pe reprezentatul legislativ să demisioneze, pentru ca el să poată pune un altul în locul lui, pe care l-a legat printr-un jurământ de credinţă faţă de el ca suveran. Judecătorilor, funcţionarilor şi tuturor cetăţenilor li s-a cerut să jure supunere majestăţii sale spirituale şi să recunoască suveranitatea exclusivă a Sfântului Scaun. Inocenţiu şi regatul Siciliei Dar cetatea imperială era atunci înconjurată de mulţi vecini periculoşi, astfel încât cea mai importantă problemă a lui Inocenţiu a fost cum să scape de ei. Cele mai bogate provincii din Italia centrală şi de sud, chiar până la porţile Romei şi regatul Siciliei erau sub jugul dur al unor aventurieri germani feroci. Lucrurile au decurs după cum urmează. Henric al VI-lea, Împăratul Germaniei, supranumit cel Sever, s-a căsătorit cu Constanţia, moştenitoarea legitimă a coroanei Siciliei, cu seniorul provinciilor normande din sudul Italiei. © www.comori.org

317

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

Avantajele evidente pentru Împărat ale acestei alianţe, ca şi pericolul la fel de evident pentru papalitate, l-au alarmat pe pontiful Lucius al III-lea, făcându-l să ia măsuri pentru a împiedica acea căsătorie, dar el a murit subit, aşa că nu a reuşit nimic. Succesorul lui, Urban al III-lea, nu a reuşit nici el să rupă logodna, astfel încât căsătoria a avut loc la 27 ianuarie 1186. Dar, ca de obicei, s-a găsit un pretendent la tronul Siciliei, pe care l-a sprijinit papalitatea, ceea ce a dus la un război crud şi pustiitor, care a durat mai mulţi ani. Henric a invadat teritoriile italiene cu scopul declarat de a intra în stăpânirea moştenirii soţiei sale, iar expediţia a avut succes deplin. Provincie după provincie a căzut în mâinile lui, şi, în scurt timp, tot sudul Italiei şi regatul Siciliei s-au supus tiranului neîndurător, soţul cel rău al Constanţiei. “Înainte de a părăsi teritoriile cucerite” – spune Greenwood –“ toate marile comandamente militate le-au fost încredinţate celor mai distinşi ofiţeri ai armatei sale. Castele, pământuri, venituri şi puteri din cele mai mari şi mai incert delimitate le-au fost încredinţate unei mulţimi de aventurieri şi mercenari, al căror obiectiv era numai prada şi a căror rapacitate nu era înfrânată de vreo urmă de respect faţă de drepturile celor asupra cărora ei au fost puşi să guverneze”. Filip, ducele de Şvabia, fratele lui Henric, a căpătat guvernarea Italiei centrale, care cuprindea domeniile Contesei Matilda şi ducatul Toscanei. Markwald, un cavaler din Alsacia, favoritul împăratului, a fost făcut duce de Ravenna şi Romagna. Conrad de Lutzenburg, un cavaler şvab, ca duce de Spoleto, poseda cetatea şi domeniile ei. Astfel, domeniile pontificale au fost înconjurate din toate părţile cu un lanţ de fortăreţe ostile şi comunicaţia lor cu lumea de afară era aproape complet întreruptă. Dar mâna stăpînului, care era necesară pentru a conduce diferitele garnizoane, s-a retras brusc. Henric a murit la Messina la 28 septembrie 1197, la puţin mai mult de trei luni după înălţarea pe tron a lui Inocenţiu*.

* Cathedra Petri, book 13, cap. 1, p. 339 Am descris rapid ocupaţia militară care era în ţară atunci când Inocenţia a apucat frâiele guvernării. Pentru mai multe detalii puteţi consulta istoriile generale. Dar, cum obiectivul nostru în acest capito este să arătăm cât de complet a fost triumful puterii ecleziastice asupra celei civile, am considerat că era necesar să arătăm ce poziţie puternică avea aceasta din urmă. Acum prezentăm problema de rezolvat. Cum putea un singur om, numai printr-un cuvânt, să răstoarne forţa fizică a imperiului şi să-i oblige şi pe prinţi şi pe popor să se supună unui despotism spiritual? Nu avem nici o îndoială că puterea nevăzută este de dedesupt. Îmbinarea mielului cu balaurul, sau omul păcatului, într-o singură putere sau într-un sistem arată originea ei (Apocalipsa 13:11-18). Inocenţiu şi statele bisericii Moartea lui Henric, geloziile şi rivalităţile conducătorilor germani şi starea exasperantă a italienilor a pavat calea pentru exercitarea deplină a marilor puteri administrative ale lui Inocenţiu. Cruzimile împăratului Henric împotriva supuşilor săi italieni copseseră întreaga ţară pentru revoltă. Ei aşteptau un eliberator de sub jugul german, iar acel eliberator a fost Inocenţiu. El l-a somat pe Merkwald, cel mai grozav dintre locotenenţii imperiali, să-i predea Sf. Petru toate domeniile bisericii. Markwald a stat pe gânduri: deşi era un om îndrăzneţ şi ambiţios şi avea mari averi şi multă putere, el dorea să evite un conflict deschis cu papa. El era conştient de pericolul din partea poporului din cauza urii faţă de jugul străin, aşa că, prin promisiuni că va aduce mari servicii bisericii, s-a străduit să şi-l facă aliat pe papă. Dar papa a rămas ferm şi a respins toate ofertele în bani sau servicii şi i-a cerut să predea imediat şi necondiţionat toate teritoriile bisericii. Markwald a refuzat. Papa s-a ridicat pentru a-şi afirma pretenţiile. Aşa a început războiul. Stindardele germane au fost rupte şi oraş după oraş s-a revoltat şi a © www.comori.org

318

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

călcat în picioare tot ce era german. Markwald, ofensat şi plin de furie, “s-a răzbunat ieşind din cetatea Ravenna şi făcând ravagii în toată regiunea, arzând, jefuind şi distrugând gospodării şi recolte, castele şi biserici. Inocenţiu a deschis tezaurul papal, a împrumutat mari sume de bani, a alcătuit o armată, a pronunţat excomunicarea împotriva vasalului răzvrătit al bisericii, prin care îi absolvea de jurămintele lor de credinţă pe toţi vasalii lui Markwald*”.

* Milman, vol. 4, p. 19 Căderea lui Markwald i-a umplut de consternare pe ceilalţi. Ei au propus condiţii de pace şi au oferit să plătească tribut, dar Inocenţiu nu a acceptat nici un compromis. El a cerut să intre în posesia domeniilor patrimoniale, declarându-se moştenitorul donaţiei Contesei Matilda şi suveranul ducatului Toscanei. Dar nici un eveniment după moartea împăratului nu a fost mai important pentru papalitate decât purtarea necredincioasă a împărătesei Constanţia. Imediat după moartea soţului ei, deşi fusese lăsată păzitoarea ţinutului, ea s-a disociat de cauza germană şi s-a întors în Sicilia împreună cu copilul ei mic, Friedrich. Ea a susţinut interesele ţării ei natale şi, împreună cu fiul ei, s-a aruncat în braţele Sfântului Scaun, făcând ca fiul ei să fie încoronat la Palermo şi cerând pentru fiul ei investitura pontificală ca dar al Sfântului Scaun. Inocenţiu şi-a cunoscut puterea şi a cunoscut slăbiciunea ei, aşa că şi-a impus condiţiile. Împărăteasa şi fiul ei trebuiau să recunoască suveranitatea feudală absolută a papei asupra întregului regat al Napoli şi al Siciliei şi să plătească un mare tribut anual. Războinicii germani erau obligaţi să se retragă în castele din ţara lor, dar aceasta au făcut-o numai pentru a medita la înfrângerea lor şi a cloci răzbunarea. Cuceririle lui Inocenţiu au fost rapide şi păreau a fi complete: în mai puţin de un an de la înălţarea lui pe tronul papal, el era practic regele Siciliei şi stăpân al teritoriilor sale. El şi-a făcut simţită prezenţa prin intermendiul nunţiilor săi şi a impus supunerea faţă de el în teritoriile de curând dobândite. Teritoriile, fortăreţele, cetăţile şi veniturile care au fost recuperate de la germani au fost reclamate de Scaunul papal ca posesiuni ale sale. Dar acele pretenţii erau şi nedrepte şi ilegale, aşa că a rezultat, în mod natural, rezistenţă din partea cetăţenilor şi a guvernatorilor imperiali, aşa că timp de mulţi ani Sicilia şi provinciile ei au fost o scenă a anarhiei, violenţei, vărsării de sânge şi a unor intrigi necontenite. Şi totuşi, chiar în acel moment, Inocenţiu le-a reamintit cetăţilor care obiectau că nu-i vor preda lui toate beneficiile eliberării pe care o câştigaseră cu greu de natura puterii căreia ei îndrăzneau să i se opună: neîncrederea lor faţă de el era o crimă împotriva Domnului Isus însuşi, al cărui succesor era el, “unul în care nu exista păcat, nic nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”. Poate exista o blasfemie mai îndrăzneaţă şi mai neruşinată? Poate oare exista o mai perversă încercare de a îmbina mielul cu balaurul? Inocenţiu şi imperiul Înainte de a se sfârşi anul tumultos pe care l-a parcurs, Constanţia, prinţesa siciliană şi împărăteasa germană, a murit. La 27 noiembrie 1198, ea şi-a dat ultima suflare. Se spune că moartea ei a fost grăbită de grija de mamă pentru copilul ei mic, Friedrich. El avea pe atunci cam patru ani şi fusese încoronat rege al Siciliei şi moştenitor al imperiului. În testamentul ei, ea şi-a încredinţat fiul în grija papei ca suzeran al lui şi a prevăzut ca treizeci de mii de monede de aur să-i fie plătite anual papei pentru protecţia evlavioasă pe care o va asigura fiului ei şi că toate celelalte cheltuieli vor fi achitate din veniturile ţării. Dar Roma nu s-a liniştit după acel mare succes, ci războiul civil cu ororile lui a reînceput. Pontiful nu a pierdut nici o clipă în a face cunoscut nobililor Siciliei, prin cea mai trufaşă frazeologie, faptul că el devenise guvernator al Siciliei ca regent, şi şi-a trimis nunţiul pentru a administra jurământul lor de credinţă. Între timp, auzind de moartea împărătesei, Markwald şi-a reluat titlul de Seneşal al Imperiului, şi, printr-un document care se pretindea a fi testamentul împăratului răposat, a pretins regenţa Siciliei © www.comori.org

319

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

cât timp tânărul rege era minor. Pentru a-şi susţine pretenţiile, el a strâns un mare număr de aventurieri, a asediat şi a cucerit cetatea papală Germano şi aproape că a ajuns să cucerească marea mânăstire Monte Casino, care a fost apărată timp de opt zile de o garnizoană a papei până ce trupe proaspete şi provizii de la Roma au ajuns să întărească poziţia călugărilor războinici, obligându-l pe marele duce să ridice asediul. Potrivit celor mai de încredere surse, Inocenţiu a luat atunci o atitudine extrem de războinică. El a emis o proclamaţie prin care chema la arme toate ţinuturile Napoli şi Siciliei. El a strâns trupe din Lombardia, Toscana, Romagna şi Campania, plătindu-le din tezaurul papal. Markwald şi complicii lui au fost excomunicaţi în modul cel mai solemn în fiecare duminică, cu stingerea de lumânări, cu clopotem – clopote, cărţi şi lumânări. Întregul regat a fost jefuit, pustiit şi umplut de jale de armatele papei şi de soldaţii imperiului. Dar moartea căpeteniei rebelilor, Markwald, în anul 1202, l-a scăpat pe papă de cel mai puternic şi mai cu succes opozant. Ne îndreptăm acum puţin atenţia spre modul în care a lucrat acea minte deosebită în afacerile încurcate ale imperiului. Împăratul copil, ajuns orfan şi tronul vacant şi disputat cu ferocitate de prinţi rivali, au deschis o cale mai largă pentru înaintarea ambiţiei papale. Obiectivul imediat al politicii lui Inocenţiu a fost acela de a separa regatul Siciliei de imperiu: cât timp ambele rămâneau în aceleaşi mâni, pe tronul Siciliei putea să se aşeze un suveran mai puternic decât el. Posibilitatea de a avea un vecin periculos trebuia înlăturată. Atunci, competiţia pentru coroană i-a oferit ocazia pe care o dorea. Trupele necesare acasă au fost retrase din Sicilia, Apulia şi Capua. Garnizoanele fiind reduse, stăpânirea germană a fost răsturnată şi ţările s-au separat de imperiu, iar autoritatea papală s-a impus prin forţă. Imediat după moartea lui Henric, fratele lui, Filip, duce de Şvabia, a luat în stăpânire tezaurele imperiale şi s-a declarat regent şi protector al intereselor tânărului său nepot. Din cât se ştie, s-ar părea că el a acţionat din motive drepte. Dar un împărat copil era ceva contrar obiceiului german, mai ales nepotrivit în vremuri tulburi ca acelea. A apărut rapid o partidă adversă, care s-a opus energic alegerii copilului ca rege. Aderenţii casei Hohenstaufen l-au rugat pe Filip să devină reprezentantul familiei, în opoziţie cu ceilalţi candidaţi la coroană. El a consimţit şi a fost ales apărător al regatului de către un mare număr de prinţi şi prelaţi adunaţi la Mulhausen. Partida opusă familiei din Şvabia era condusă de Adolph de Altena, arhiepiscop de Koln. Această facţiune era compusă în principal din mari prelaţi din zona Rinului. Aceasta era principala ocupaţie a clerului în acel timp. Ei erau hotărâţi să susţină un opozant al casei Hohenstaufen. După ce mai mulţi prinţi au refuzat să candideze la demnitatea imperială, oamenii bisericii s-au gândit la casa de Saxonia, adversarul neîmpăcat al casei de Şvabia. Ei l-au ales pe Otto, al doilea fiu al lui Henric leul, duce de Saxonia. Ca urmare a faptului că familia tatălui său ajunsese să fie sub interdicţia imperiului, fiind izgonit din Germania, el a crescut la curtea Angliei. Mama lui, Matilda, a fost sora regelui Richard Inimă de Leu. Tânărul cavaler a arătat semne de vitejie de genul celor pe care le admira Richard, astfel încât el l-a făcut pe Otto Conte de York şi Poitou. Dotat cu aur englez şi având câţiva adepţi, el a pornit la drum şi a ajuns la Koln, unde a fost proclamat împărat şi apărător al bisericii. Filip şi Otto Filip era în vârstă de douăzeci şi doi de ani, Otto de douăzeci şi trei. “Din punct de vedere al personalităţii,” soun cronicarii, “al averii şi numărului de susţinători, Filip era în avantaj. El era apreciat pentru cumpătarea lui şi pentru dragostea de justiţie. Fusese cultivat prin literatură la un nivel puţin obişnuit printre prinţi, iar prin purtarea lui populară apărea într-un contrast favorabil cu mândria şi © www.comori.org

320

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

duritatea lui Otto. Dar Otto era favoritul majorităţii clerului, care îl găsea pe Filip de nesuportat pentru că era reprezentantul unei familii care era considerată opusă intereselor ierarhiei*”.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 292 Dar - se poate întreba cititorul – cum era cu tânărul Friedrich, care fusese încoronat şi uns şi căruia prinţii şi prelaţii îi juraseră credinţă? Cu cel pentru care papa era plătit din greu pentru a-i apăra drepturile? Putem găsi răspuns la această întrebare numai în politica secretă şi perfidă a lui Inocenţiu. Obiectivul lui principal, pentru care permitea, dacă nu chiar şi producea, acest mare conflict naţional pentru coroana imperială era umilirea mândrei case de Şvabia, aşa că orice alte considerente trebuiau sacrificate în scopul limitării puterii lor. Iar conştiinţa elastică a papalităţii a găsit întotdeauna motive aparent evalvioase pentru a înfăptui cele mai mari răutăţi şi pentru cel mai infidel şi înşelător comportament. Inocenţiu nu putea nega drepturile lui Friedrich, şi, de aceea, el s-a afişat ca om drept, recunoscându-le. Aceasta era vocea balaurului. El a recunoscut că alegerea lui era legală, ca şi că jurământul de credinţă al nobililor imperiului, dar, pe de altă parte, a descoperit că acel jurământ le-a fost impus de tatăl copilului înainte ca acel copil să fi devenit creştin prin botez. El a decretat deci că un copil de doi ani, nebotezat, este o nulitate, şi, de aceea, jurămintele lor erau nule şi ei nu mai aveau nici o obligaţie faţă de tânărul moştenitor. Ce caracter a rămas pentru posteritate! Putem exclama. Cel care se pretindea “reprezentantul dreptăţii eterne şi neschimbate a lui Dumnezeu pe pământ, cel absolut deasupra oricăror interese şi pasiuni”, a ajuns să absolve întreaga Germanie de cel mai solemn jurămînt de credinţă faţă de moştenitorul legitim al regatului! În loc să susţină drepturile celui căruia îi fusese dat în grijă, despre care scrisese atunci când îl acceptase: “deşi Dumnezeu l-a cercetat prin moartea tatălui şi a mamei sale, El i-a dat un tată mult mai vredinic - pe însuşi locţiitorul Lui pe pământm şi o mamă mai bună - biserica”, mustrând partidele rivale şi convingându-le să facă pace, îl vedem agitând animozităţile lor şi vedem cum dreptatea, adevărul şi pacea şi orice urmă de omenie sunt sacrificate în speranţa de a creşte şi a consolida puterea papală. Abilul papă a rămas în fundalul scenei, dar a întărâtat şi a alimentat flacăra conflictului, ştiind că, în urma sângelui vărsat şi a cheltuielilor, ambele părţi vor fi obligate să aducă înaintea lui cauza lor, ca atunci el să se afirme ca suveranul şi îndrumătorul regilor şi să-şi impună condiţiile. Aceste convingeri sunt prezentate complet în următoarea apreciere a decanului Milman: “zece ani de război civil în Germania sunt din cauza, dacă nu a instigării directe, atunci a inflexibilităţii papei Inocenţiu al III-lea*”.

* Latin Christianity, vol. 4, p. 33 Războiul civil în Germania Richard, regele Angliei şi Philippe Auguste, regele Franţei – care a îmbrăţişat cu căldură cauza lui Filip – nu su precupeţit nici un pic linguşirile şi declaraţiile că-l vor câştiga pe papă pentru candidatul lor favorit. Dar papa a amânat pentru că avea prea multe alte obiective pentru ca să fie direct şi deschis. Războiul a izbucnit de-a lungul Rinului. La început Filip a câştigat mult şi a înaintat până în apropierea porţilor Koln-ului, dar o armată puternică a prelaţilor de pe Rin şi a nobililor flamanzi l-a făcut să se retragă. Cea mai mare şi mai puternică parte a imperiului sprijinea cauza lui Filip; clerul şi Contele Flandrei erau aproape singurii susţinători ai lui Otto. A fost un război civil plin de nelegiuiri barbare şi feroce. La sfârşitul primului an de război sorţii erau în favoarea lui Filip. Moartea lui Richard în 1199 au făcut ca Otto să fie lipsit de cel mai puternic aliat al său. John, care i-a urmat lui Richard, nu era dispus să-şi cheltuiască banii într-un joc atât de îndepărtat şi © www.comori.org

321

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

riscant. Războiul s-ar fi putut termina într-un mod destul de onorabil chiar şi pentru Otto, dar răzbunarea papală împotriva urâtei case de Hohenstaufen nu se împlinise. Papa s-a declarat deschis de partea uzurpatorului Otto, şi, timp de nouă ani lungi şi groaznici, cu numai scurte armistiţii, Germania a fost lăsată de blândul păstor de pe Tibru pradă ororilor războiului civil. Dar politica duplicitară a lui Inocenţiu a ajuns să fie evidentă pentru toţi. Trma lui care suferise îndelung l-a acuzat şi i-a reproşat că se făcuse vinovat de toate nenorocirile lor pentru că provocase, incitase şi întreţinuse conflictul dezastruos numai pentru a-şi atinge scopul lui rău de a ruina casa regală a lui Henric cel Sever. A fost nevoie de toată abilitatea şi de ajutorul lui Satan ca el să se dezvinoăţească de acea acuzaţie. Dar războiul îşi făcuse lucrarea lui, acea lucrare de balaur. “A fost un război nu cu bătălii decisive, ci cu jafuri, devastări, pustiiri, distrugerea recoltelor şi prădarea ţinuturilor fără apărare de la ţară; purtat de un prelat împotriva altuia, de un prinţ împotriva altuia, de boemi sălbatici şi de soldaţi bandiţi de orice naţie care străbăteau toate provinciile”. Aşa de rău, ba chiar mai rău a fost războiul civil din Germania. Totuşi cugetul neînduplecat al acelui om nenorocit a continuat să tune anateme împotriva lui Filip, să declare nule jurămintele de credinţă faţă de el şi să acorde privilegii şi imunităţi de tot felul episcopilor şi societăţilor monastice care îmbrăţişau partida lui Otto. Dar tunetele Vaticanului au ajuns să fie zadarnice şi puterea lui Filip a crescut an de an*.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 297; Milman, vol. 4, p. 51; Neander, vol. 7, p. 236 Cursul evenimentelor nu se putea sa nu-l marcheze până şi mintea inflexibilului Inocenţiu. El ajunsese să fie ameninţat cu unilinţa unei înfrângeri totale. După zece ani, cauza lui Otto era fără speranţă. Dar cum ar fi putut papa uita jurămintele lui de vrăjmăşie neînduplecată împotriva casei de Şvabia şi cum putea el să iasă de sub jurămintele de alianţă pentru totdeauna cu casa de Saxonia? Trebuia să găsească ceva motive sfinte şi evlavioase pentru a îmbrăţişa cauza lui Filip. I-a fost dificil să acopere ruşinea situaţiei în care căzuse. Dar Filip, prin ambasadorii pe care i.a trimis papei, a făcut asemenea declaraţii şi promisiuni că vedea că este de datoria lui să fie primit înapoi ca fiul lui penitent şi să fie absolvit de interdicţiile bisericii. Nunţiul papal a mers la Metz, unde l-a proclamat Împărat victorios. Moartea lui Filip Pacea părea să fi fost asigurată din toate părţile. Filip obţinuse ceea ce dorise cel mai mult şi papa aprobase o propunere de căsătorie între Otto şi Beatrice, fiica lui Filip, sub pretextul de a vindeca lupta îndelungată dintre casele de Şvabia şi Saxonia. Dar stabilitatea oricărei poziţii omeneşti şi a gloriei omului este foarte nesigură. La 21 iunie 1208, împăratul Filip, unul dintre cei mai capabili şi mai blînzi din neamul lui, a fost asasinat în mod josnic de Contele Palatin de Bavaria pentru o ofensă particulară. Ţara a rămas înmărmurită la vestea teribilei crime. Ura omenirii l-a urmărit pe ucigaş: castelul lui a fost ras de pe faţa pământului, iar asasinul a fost ucis prin multe răni. Inocenţiu şi-a refăcut planurile. Crima bavarezului îl scutise de umilinţa apostaziei. El s-a grăbit să le scrie prinţilor germani, îndemnându-i să recunoască declaraţia evidentă a providenţei divine în favoarea lui Otto. El a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie pentru a împiedica o nouă alegere şi pentru a uni toate partidele în sprijinul lui, şi l-a îndemnat cu multă căldură pe Otto să arate moderaţie şi să fie conciliant. De ambele părţi era o mare dorinţă de pace, aşa că Otto a ajuns împărat necontestat. În anul următor, 1209, el a mers în Italia pentru a primi coroana imperială. El a fost însoţit de prinţi, prelaţi şi nobili ai imperiului, cu o mare armată. Marşul lor a fost o succesiune de recepţii festive. Oraşele îşi deschideau porţile pentru a-l primi pe luptătorul bisericii şi pe împăratul ales de papă. Inocenţiu şi Otto s-ai întâlnit la Viterbo. “S-au îmbrăţişat şi au vărsat lacrimi de bucurie în amintirea încercărilor lor comune pe calea lor spre triumful lor comun”. Dar papa nu a uitat prerogativele tronului său pontifical © www.comori.org

322

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

şi a cerut garanţie de la Otto că, imediat după încoronare, va reda pământurile bisericii şi va renunţa la orice pretenţie asupra îndelung disputatei moşteniri a Contesei Matilda. Dar Otto a fost atât de bun, de smerit şi de supus când a îngenuncheat pentru a primi diadema, încât inima lui s-a întristat când a văzut suspiciunea pe care o avea sfântul lui părinte în legătură cu loialitatea lui. El a exclamat: “Tot ce am fost, tot ce sunt şi tot ce voi fi vreodată, după Dumnezeu, îl datorez bisericii”. Apostazia lui Otto Coroana imperială ajunsese pe capul lui Otto, şi nu numai că el fusese încoronat de Inocenţiu în catedrala Sf. Petru de la Roma, ci fusese şi înălţat în demnitate prin politica abilă şi crudă a Sfantului Scaun. Dar înşelătorul a fost şi el înşelat şi trădătorul a fost trădat. Abia de s-a încheiat ceremonia încoronării, că Otto a şi dat jos masca ascultării sub care îşi ascunsese adevăratele intenţii. Coroana de fier a avut un efect irezistibil: el s-a simţit un om nou, într-o poziţie nouă şi dator să-şi susţină prerogativele coroanei împotriva ingerinţelor puterii spirituale. Împăratul şi papa au ajuns vrăjmaşi neînduplecaţi. Aşa de mare a fost dezamăgirea pontifului cel fără scrupule, hotărâtă prin guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu. Satan poate hotărâceva, dar Dumnezeu întotdeauna schimbă hotărârea. “Nu vă amăgiţi”, spune apostolul, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Inocenţiu îl învăţase pe candidatul lui să mintă, aşa că după aceea a fost nevoit să mănânce roadele amare ale propriei sale învăţături. Numărul mare şi puterea armatei care-l însoţea pe Otto şi care îşi aşezase tabăra sub zidurile Romei a ajuns să fie privit cu gelozie de locuitorii cetăţii. Conflictele care erau ceva obiţnuit în asemenea ocazii, au izbucnit din nou cu mare intensitate. Mulţi germani au fost ucişi şi mai mulţi cai de-ai lor au fost omorâţi – sau cel puţin aşa se spune că a fost. Dar nu aceasta a fost deajuns, pentru că ambiţia pe care Otto şi-o înnăbuşise până atunci, a izbucnit într-o flacără de indignare. S-a retras din cetate plin de mânie şi a cerut compensaţii. Inocenţiu a refuzat. Trupele au fost atunci distribuite în domeniile Sf. Petru, aducând prejudicii poporului şi umplându-l de teamă pe papă. Împăratului i s-a cerut să-şi retragă soldaţii din împrejurimile Romei, dar el a declarat că vor rămâne acolo până ce vor fi epuizat resursele ţării. El s-a îmbogăţit prădându-i pe pelerinii pe care soldaţii lui i-au oprit pe drumurile care duceau la Roma. A intrat în Toscana şi a luat în stăpânire cetăţile de la frontiera teritoriului Contesei Matilda, luând oraşele şi fortăreţele pe care mai înainte le ocupase papa. Domeniile şi demnităţile pe care pontiful le reclama pentru sine, el le-a dat favoriţilor săi, iar cel mai puternic adversar al papei, Contele Diephold, a primit de la el ducatul Spoleto. Succesul i-a umflat ambiţia, astfel că el se gândea să invadeze Sicilia şi să pună mâna pe tânărul Friedrich, ultimul descendent al casei de Hohenstaufen. Cel care se proclama infailibil a ajuns la disperare: după toate strădaniile, sacrificiile şi trădările lui, a văzut că-şi ridicase cel mai grozav vrăjmaş, mult mai crunt decât fusese vreodată vreunul din familia de Şvabia. Cele mai solemne apeluri la recunoştinţă şi admonestări şi cele mai puternice tunete ale excomunicării, toate au fost nesocotite de încăpăţânatul elev al lui Richard Inimă de Leu. Căderea lui Otto Otto lipsise din Germania timp de trei ani, timp în care ţara a avut o pace puţin obişnuită şi cetăţenii s-au întărit. Rudele tânărului Friedrich se temeau pentru siguranţa lor, iar Friedrich ajunsese la vârsta de optesprezece ani. L-au consultat în secret pe papă, care s-a schimbat şi a găsit motive puternice pentru a lua măsuri împotriva lui Otto şi a se da drept prieten al lui Friedrich. Erau multe dificultăţi din cauza ocupaţiei lui Otto, dar doi cavaleri şvabi viteji şi loiali au întreprins o expediţie periculoasă pentru a-l aduce pe Friedrich din însoritul Palermo în regiunile mai reci ale Germaniei, unde a fost primit cu braţele deschise pentru a-şi ocupa tronul strămoşesc. Dar cauza lui Friedrich împotriva lui Otto a fost în final căştigată prin Philippe Auguste, regele Franţei. Între cei doi rivali pentru imperiu nu a fost nici o bătălie mare. Franţa a fost tot timpul prietenul statornic © www.comori.org

323

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

al şvabilor, după cum Anglia a fost aliatul saxonilor. Philippe a făcut o alianţă strânsă cu Friedrich. Contele Flandrei, prinţii de pe Rinul inferior şi regele Angliei s-au aliat cu Otto. În fruntea unei mari armate, Otto a înaintat spre frontierele Franţei mânat de patima răzbunării. El îl privea pe Philippe ca fiind autorul tuturor nenorocirilor lui. Dar adversarul lui era vigilent şi a fost pregătit să-l întâmpine. La 27 iulie 1214, lângă satul Vouvines, în apropiere de Lille, a avut loc o mare bătălie. Philippe Auguste i-a învins definitiv pe Otto şi aliaţii săi. Otto a supravieţuit cinci ani după înfrângere, timp pe care l-a petrecut în penitenţă, într-o mânăstire, fiind destituit în mod oficial. Anul următor, Friedrich al II-lea a fost încoronat la Aix-la-Chapelle, şi, în entuziasmul momentului, împreună cu mulţi alţii, el a jurat să meargă personal într-o cruciadă în Ţara Sfântă. Acea promisiune făcută în pripă i-a adus necazuri la care nu s-ar fi aşteptat pe tot parcursul îndelungatei sale domnii de treizeci şi cinci de ani. Inocenţiu şi Philippe Auguste Am văzut cum s-a implicat Inocenţiu în ridicarea pe tronul Germaniei a trei împăraţi şi politica pe care a dus-o pentru a obţine mai multă putere seculară pentru Scaunul de la Roma şi o stăpânire cât mai largă peste gândirea şi căile omenirii. Îl vom urmări acum în regatul Franţei pentru a fi martori la aceeaşi expresie a puterii pontificale, dar pe alt temei şi cu alte scopuri. El ni se înfăţişează acum ca protector al nevinovăţiei împotriva nedreptăţii, ca predicator al moralei creştine şi susţinător al sfinţeniei legăturii căsătoriei. Suntem dispuşi să admitem că, în conflictul cu Philippe, el se poate să fi fost însufleţit de motive drepte, dar purtarea lui a fost marcată de acelaşi spirit dictatorial care a caracterizat domnia lui până atunci. El şi-a asumat funcţia de a conduce în mod suprem toate chestiunile oamenilor, de ultim arbitru, fie că era vorba de un tron disputat sau de legătura sacramentul căsătoriei. Dar principalul nostru obiectiv, sub acest titlu, este acela de a-im da cititorului un exemplu cum un regat întreg a ajuns sub interdicţie papală. În zilele noastre ne este greu să credem ce consecinţe a avut aşa ceva. O împrejurare deosebită legată de cea de-a doua căsătorie a lui Philippe i-a oferit lui Inocenţiu ocazia pe care o căuta pentru a-l pedepsi şi a-l umili pe aliatul şi sprijinitorul casei de Şvabia. La întoarcerea lui din cruciadă, în anul 1193, el a fost atras de faima frumuseţii şi virtuţilor prinţesei Ingeburga – sau Isamburga -, sora regelui Danemarcei. Ea a acceptat cu bucurie mâna regelui Franţei şi a fost stabilită zestrea. Prinţesa a ajuns în Franţa cu o escortă de nobili danezi, iar regele s-a grăbit s-o întâmpine la Amiens. În următoarea zi după căsătorie, cuplul regal a fost încoronat, dar, în timpul ceremoniei încoronării, unii au observat că Philippe s-a înfiorat şi a pălit. Nu mult după aceea s-a descoperit că el căpătase o aversiune nestăpânită faţă de noua lui regină. Cum nu a putut fi descoperită nici o cauză rezonabilă pentru o asemenea schimbare la rege, în mod popular s-a considerat că era din cauza vrăjitoriei sau a unei influenţe diabolice. Ea este descrisă ca fiind blândă şi foarte frumoasă şi o creştină sinceră. Philippe şi-a propus să o trimită înapoi în Danemarca, dar slujitorii ei au refuzat acea misiune ruşinoasă şi ea însăşi era hotărâtă să rămână în Franţa. Regele era în dificultate. A cerut un divorţ, dar ştia că, dacă nu obţinea o anulare a căsătoriei într-o formă legală, el nu putea avea pace. Genealogiile caselor regale au fost urmărite, şi episcopi devotaţi regelui au descoperit că acel cuplu regal era compus din rude între care căsătoria era interzisă, motiv pentru care clerul Franţei, în frunte cu erhiepiscopul de Rheims, a pronunţat căsătorie anulă. Când acea hotărâre i-a fost explicată Ingeburgăi, care abia de spune un cuvânt în franceză, ea şi-a exprimat indignarea excalmând: “Rea Franţă! Roma! Roma!” Fratele ei i-a preluat cauza şi a apelat la bătrânul papă Celestin, care însă nu era capabil să se angajeze într-un conflict cu puternicul rege al Franţei, aşa că în restul pontificatului său nu s-a întreprins nimic decisiv. Între timă, Ingeburga a fost închisă într-o mânăstire, iar Philippe s-a căsătorit cu Agnese, frumoasa fiică a ducelui de Meran. Afecţiunea lui faţă de Agnes a fost la fel de intensă ca ura lui faţă de Ingeburga. Agnes a fost introdusă în cercul regal cu orice ocazie, pe când cea din urmă a fost dusă de la o mânăstire la alta, sau, mai curând, de la o închisoare la alta. © www.comori.org

324

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

Aşa stăteau lucrurile în Franţa când Inocenţiu a îmbrăţişat cauza prinţesei daneze repudiate. El i-a scris întâi episcopului Parisului, apoi regelui însuşi. După ce a vorbit pe larg despre sfinţenia căsătoriei, el l-a admonestat pe rege ca să o îndepărteze pe Agnes şi s-o repună în drepturi pe Ingeburga. Regele a declarat în mod semeţ că chestiunile legate de căsătoria lui nu erau treaba papei, dar Philippe a trebuit, nu peste mult timp, să simtă groaza tunetelor papale aşa cum nu mai fuseseră nicicând simţite în Franţa. Nunţiul papal în Franţa Pietro, cardinal de Sf. Maria din Via Lata, a fost trimis în Franţa delegat cu autoritate pentru cazul regelui încăpăţânat pentru a pune sub interdicţie papală toate stăpânirile lui. Dar regele a primit cu dispreţ şi a sfidat porunca de a o îndepărta pe iubita lui Agnes şi a o primi înapoi pe Ingeburga, pe care o ura. Papa a rămas inflexibil: “Dacă până într-o lună,” îi scria el nunţiului, “după această comunicare, regele Franţei nu o primeşte pe regina lui cu afecţiune conjugală, îi vei pune toate ţinuturile lui sub interdicţie, cu toate consecinţele ei grozave”. S-a ţinut un consiliu la Dijon şi au venit mesageri de la rege care au protestat în numele lui împotriva procedurilor care ar fi fost aplicate acolo şi au făcut apel la Roma. Dar ordinele date nunţiului era categorice şi a fost pronunţată interdicţia cu toate consecinţele ei grozave. Ea este descrisă astfel: “La miezul nopţii, fiecare preot, ţinând o torţă, a cântat psalmul pentru cel nenorocit* şi rugăciuni pentru morţi: ultimele rugăciuni rostite de clerul Franţei în timpul interdicţiei. Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost acoperită cu pânză neagră, relicvele au fost închise din nou în cripte şi ostia a fost consumată. Cardinalul, în veşmântul său violet de jale, a pronunţat interdicţia asupra teritoriilor regelui Franţei. De atunci au încetat toate slujbele religioase. Nu se mai da acces în cer prin rugăciuni sau daruri. Numai gemetele bătrânilor, femeilor şi copiilor întrerupeau tăcerea. Interdicţia a fost pronunţată la Dijon. În perioada cât ţara a fost sub interdicţia papală biserica a mai permis doar botezul copiilor şi ungerea extremă pentru muribunzi”.

* n.tr.) Psalmul 51 Pentru vina suveranului trebuia să sufere întreaga naţiune – aşa socotea papa -, pentru ca inima regelui să se înmoaie fie din milă faţă de nenorocirea poporului, fie din teamă de numulţumirea lor. Şi, în acele timpuri superstiţioase, oamenii se simţeau extrem de nenorociţi, pentru că moartea într-o asemenea perioadă era considerată a fi pierzare veşnică. “Vai, ce groaznic,” exclama un martor ocular, “şi ce jalnic spectacol este în toate oraşele noastre! Să vezi uşile bisericilor păzite şi creştinii alungaţi de acolo ca nişte câini; toate slujbele divine au încetat; sacramentele trupului şi sângelui pentru suflet nu se mai dau; nu mai are loc nici o strângere laolaltă a poporului, cum erau la sărbătorile pentru sfinţi; trupurilor morţilor nu li se administrează o înmormântare creştinească, ci duhoarea lor infectează aerul şi priveliştea lor scârboasă îi îngrozeşte pe cei vii: numai ungerea extremă şi botezul sunt permise. Peste toată ţara este o mare tăcere, cât timp orgele şi vocile care cântau laude lui Dumnezeu au amuţit peste tot*”.

* V. Latin Christianity, vol. 4, p. 67 Furia regelui Philippe Auguste era un prinţ mândru, semeţ şi arbitrar, care nu era obişnuit să primească în linişte ingerinţele. El a izbucnit în cea mai mare furie şi a jurat pe sabia lui Carol cel Mare că mai curând ar pierde jumătate din stăpânirile lui decât să se despartă de Agnes de Meran. El a ameninţat clerul cu cele mai dure măsuri dacă ascultă de papă. Ingeburga a fost luată, târâtă din mânăstirea ei, şi întemniţată în castelul întărit Etampes. Dar mânia regelui nu a biruit asupra decretului sever al papei. Baronii, a căror putere el o redusese, nu au vrut să i se alăture, iar poporul era într-un fel de revoltă evlavioasă. Ei s-au © www.comori.org

325

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

strâns în jurul bisericilor, au forţat uşile şi erau hotărâţi să nu fie lipsiţi de slujbele religioase. Regele a fost speriat de revoltele din popor şi a promis să de ascultare papei. A fost trimisă o delegaţie la Roma. Regele s-a plâns de tratamentul dur aplicat de nunţiu, dar s-a declarat gata să respecte hotărârea papei. “Care hotărâre?” a exclamat cu seriozitate Sfinţia Sa; “doar el cunoaşte decretul nostru; s-o îndepărteze pe concubina lui şi să-şi primească soţia după lege; să-i repună în slujbă pe episcopii pe care i-a exclus şi să le dea compensaţii pentru pierderile lor. Atunci vom ridica interdicţia, vom primi garanţiile lui, vom cerceta ceea ce se spune despre acea relaţie şi ne vom pronunţa hotărârea”. Răspunsul a străpuns inima Agnesei şi l-a înnebunit pe rege. “Mă fac mahomedan!” a exclamat el. “Ferice de Saladin că nu are un papă peste el!” Dar mândrul Philippe a trebuit să se plece. Afecţiunile şi sentimentele religioase ale oamenilor din toate clasele sociale erau alături de cler. El a convocat parlamentul la Paris, la care au venit toţi vasalii coroanei. “Ce este de făcut?” a întrebat regele, având-o alături pe frumoasa Agnes. “Daţi ascultare papei, expediaţi-o pe Agnes, primiţi-o înapoi pe Ingeburga” a fost răspunsul zdrobitor. Astfel, acela care dublase întinderea Franţei prin ascuţişul săbiei sale şi prin politica lui înţeleaptă, care înălţase coroana făcând-o independentă de marii seniori feudali, a trebuit atunci să bea până la fund cupa umilinţei înaintea nobililor Franţei, după cum ceruse papa. Scena a fost copleşitoare. Agnes a declarat că ei nu-i păsa de coroană, ci că ea îl iubea pe soţul ei. O străină, fiica unui prinţ creştin, tânără şi necunoscătoare în chestiunile lumii, ea se căsătorise cu regele şi îi născuse doi copii. “Nu mă despărţiţi de soţul meu” a fost apelul ei emoţionant. Dar decretul neînduplecat fusese emis: “Ascultaţi de papă, expediaţi-o pe Agnes şi primiţi-o înapoi pe Ingeburga”. Regele a acceptat în final o reconciliere cu Ingeburga. Ea a fost adiusă, dar aversiunea regelui a fost stârnită aşa de rău numai la vederea ei încât negocierile era cât pe ce să fie întrerupte. În cele din urmă, regele s-a stăpânit pentru moment şi s-a plecat înaintea hotărârii papale. A jurat s-o primească şi s-o onoreze ca regină a Franţei. În acel moment, sunetul clopotelor a vestit încetarea interdicţiei care apăsase atât de greu asupra poporului timp de mai bine de şapte luni. “Au fost înlăturate pânzele care acopereau statuile şi crucifixele, iar uşile bisericilor au fost deschise şi mulţimea a curs în râuri pentru a-şi satisface dorinţele evlavioase care fuseseră suprimate în perioada interdicţiei”. Roma şi-a atins obiectivul: a triumfat asupra celui mai mare rege al creştinătăţii; cuvântul lui Dumnezeu a fost împlinit. “Femeia pe care ai văzut-o este acea cetate mare care stăpâneşte peste împăraţii pământului”. Stăpânirea universală asupra trupurilor şi sufletelor şi afacerilor tuturor oamenilor era dorinţa ei nesătulă, scopul ei dintotdeauna. Şi nu putem presupune că Roma avea în vedere alte lucruri mai înalte decât să-şi afişeze puterea, din vreme ce ea acceptase la marele predecesor al lui Philippe o purtare mult mai scandaloasă. Regele necăjit s-a despărţit de Agnes a lui, cea cu inima frântă. Nu mult timp după aceea, ea a murit de supărare, după ce a născut un fiu căruia i-a pus numele Tristan – fiu al tristeţii. Ingeburga a fost primită cu aparente onoruri, dar ea a fost de fapt ca o prizonieră, deoarece nimic nu l-a putut determina pe Philippe să trăiască cu ea ca soţie a lui, deşi a acceptat ca ea să trăiască în palat. Noi conflicte între Franţa şi Anglia au făcut ca atenţia lui Inocenţiu să se abată de la regina cea neglijată şi i-au deschis un câmp mai promiţător pentru ambiţia lui. Vom schimba pentru un timp scena. Inocenţiu în Anglia Richard Inimă de Leu, să ne reamintim, a fost marele susţinător al lui Otto, candidatul papal la imperiu. Anglia era atunci într-o strânsă alianţă cu Scaunul de la Roma. După moartea lui Richard, Ioan, fratele lui, fiul cel mai tânăr al lui Henry al II-lea, a ocupat tronul rămas vacant. După legile succesiunii existente atunci, nepotul lui, Arthur, duce de Bretagne, unicul fiu şi moştenitor al fratelui său mai mare, Geoffrey Plantagenet, ar fi trebuit să fie rege, dar pe atunci coroanele erau cam în aceeaşi măsură elective şi ereditare. Întreaga domnie a lui John, din 1199 până în 1216, a fost o istorie a slăbiciunii şi violenţei, a răutăţii şi © www.comori.org

326

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

degradării, a celui mai crud, senzual şi infidel monarh. Dar mâna Domnului s-a manifestat clar în viaţa politică a angliei în acel timp. Nicicând nu a purtat coroana un prinţ mai rău, dar Dumnezeu, în îndurarea Lui şi în grija lui faţă de Anglia, a făcut ca multele lui defecte şi greşeli să lucreze în final în folosul bisericii şi poporului Angliei. Spunem aceasta cu privire la mersul general al lucrurilor. În timpul domniei lui a apărut scârba sănătoasă a Angliei faţă de papalitate şi entuziasmul ei faţă de libertăţile civile şi religioase. Deşi domnia lui Ioan a fost cum nu se poate mai dezastruoasă, umilitoare atât pentru rege cât şi pentru naţiune, totuşi glasul unanim al istoriei afirmă că atunci au fost puse bazele “caracterului englez, ale libertăţilor engleze, a măreţiei engleze, şi începând de la această domnie şi de la încercările de a reduce regatul la un fief al Scaunului de la Roma pot fi văzute primele semne de independenţă şi acea gelozie împotriva uzurpării papale care au condus mai apoi la Reformă”. Mâna lui Dumnezeu, Cel care schimbă lucrurile, în grija lui deosebită faţă de Anglia, s-a arătat în toate revoluţiile din ţară începând de atunci. Nici statul, nici biserica, nu au avut aproape nici un beneficiu în urma intervenţiei papei în Franţa în problemele lui Philippe, ci numai că s-a făcut simţită grozăvia puterii papale. Dar nu a fost semnată nici o Magna Charta, nici nu s-a înfiinţat vreo Cameră a Comunelor. Unul dintre primele mari scandaluri ale lui John pune în modul cel mai clar în lumină caracterul neprincipial al politicii lui Inocenţiu. Înainte de a ajunge pe tron, John fusese căsătorit timp de doisprezece ani cu fiica Concelui de Gloucester, dar, după aceea, dorind să aibă legături cu o familie regală, a căutat o anulare a căsătoriei, iar slugarnicul arhiepiscop de Bordeaux a anulat legătura căsătoriei. El a ajuns dintr-odată să se îndrăgostească de o doamnă care era logodită cu Contele de la Marc, pe care a luat-o şi s-a căsătorit cu ea, cât timp soţia lui mai trăia încă. A spus atunci ceva papa cu privire la sfântul sacrament al căsătoriei? El, care în cazul lui Philippe şi Agnes s-a arătat oripilat de asemenea relaţii? Ne-am fi aşteptat ca fulgerele lui să fie reppezi şi dese împotriva regelui adulter. Dar nu! Roma nu a pronunţat nici o interdicţie, nici împotriva regelui, nici împotriva arhiepiscopului. El a confirmat anularea căsătoriei ănaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a lumii. Aşa de flagrantă a fost răutatea “Sanctităţii Sale”, a celui infailibil! Cum a putut să fie el atât de părtinitor faţă de John? Pentru că el era susţinător al lui Otto şi vrăjmaş al casei de Şvabia. Dar, dacă papa a stat liniştit, lumea a fost scandalizată. O asemenea nelegiuire din partea unui vasal mai mare ar fi fost o încălcare a celei dintâi legi a feudalismului. Baronii de Anjou, Touraine, Poitou şi Maine, au fost dornici să răzbune demnitatea ofensată a lui Hugh de la Marc, şi de atunci ei s-au considerat absolviţi de jurământul lor de credinţă faţă de John. Ei au apelat la Philippe, regele Franţei, pentru a îndrepta lucrurile. Philippe Auguste s-a simţit tare şi l-a chemat pe regele Angliei la curtea de la Paris ca să răspundă pentru nedreptatea făcută Contelui de la Marc. John nu s-a prezentat, iar aceasta a dus la un război dezastruos şi Anglia a pierdut imense teritorii pe care le deţinuse ăn Franţa. În câteva luni, Philippe i-a smuls lui John moştenirea Lui Rollon – marele ducat anglo.normand, care, în zilele lui Henry al II-lea, tatăl său, era egal ca întindere a teritoriilor, ca venituri, forţe şi bogăţie, cu întregul regat de sub sceptrul monarhului francez*.

* n.a.) Pentru detalii vedeţi istoriile civile şi istoriile generale ale bisericii. Am urmărit în principal autori din care am citat deja în mod frecvent John şi papalitatea Lăsăm acum istoria civilă şi ne îndreptăm spre istoria ecleziastică a Angliei în acest moment interesant. Am văzut cum papa a trecut cu vederea cele mai grave imoralităţi ale lui John, presupunem că deoarece era partizan al lui Otto şi aliat al Sfântului Scaun, dar apoi John s-a făcut vinovat de crime pe care Sanctitatea Sa nu le-a mai putut trece cu vederea. Neregulile lui matrimoniale, indiferent cât de criminale vor fi fost, au putut fi trecute cu vederea, dar faptul că el dispunea de episcopate, că taxa mânăstirile şi a intervenit pentru numirea primatului l-au făcut să vintre în coliziune cu papalitatea şi a © www.comori.org

327

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

dus la un conflict violent între el şi fostul lui aliat, Papa Inocenţiu. Imediat după mortea lui Hubert, arhiepiscopul de Canterbury, călugării mai tineri şi-au ales în grabă stareţul adjunct, pe Reginald, în postul rămas vacant. Dar, la scurt timp după aceea, ei au descoperit că procedaseră imprudent şi au apelat la rege pentru a le permite să treacă la o nouă alegere. Alegerea unui episcop era de fapt în mâinile suveranului, deşi nominal era în mâinile clerului. Aşa era sistemul anglonormand. Regele l-a recomandat pe unul dintre principalii săi consilieri, pe John de Grey, episcop de Norwich, care a fost ales după cuviinţă şi investit cu toate beneficiile Scaunului episcopal şi trimis la Roma spre confirmare. Papa a găsit atunci ocazia aşteptată, şi, dornic să-şi extindă sfera de influenţă, a invalidat ambele alegeri, atât pe cea a lui Reginald cât şi pe cea a lui John de Grey, şi a poruncit alegerea lui Stephen Langton, un englez prin naştere, om învăţat şi înţelept şi cu un caracter deosebit. Nu se putea ca papa să numească o persoană mai potrivită, dar acţiunea lui sfida privilegiile pe care le reclamau călugării, episcopii cu drept de a alege şi regele însuşi. Zadarnic au susţinut reprezentanţii de la Canterbury şi delegaţii regelui necesitatea consimţământului regal, pentru că Inocenţiu a hotărât altfel. El a coonstituit un consiliu prin “autoritatea lui Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic”. Călugării au ajuns atunci să fie prinşi între doi tirani: unul spiritual şi altul temporal. Cei doisprezece juraseră regelui să nu aleagă pe altcineva decât pe episcopul de Norwich, iar papa le-a poruncit să-l aleagă pe Langton, în caz contrar ameninţându-i cu anatema şi excomunicarea. Biruiţi de acea ameninţare groaznică, consiliul a cedat înaintea tiranului spiritual şi a trecut să-l aleagă pe Stephen, pe care, la 17 iunie 1207, papa l-a cnsacrat arhiepiscop de Canterbury. O asemenea ingerinţă care încălca drepturile bisericii oficiale şi prerogativele coroanei era ceva complet nou în Anglia. Dacă John ar fi fost un prinţ popular, care să se fi bucurat de simpatia poporului ofensat, atunci ar fi putut să râdă cu dispreţ în faţa pretenţiilor şi ameninţărilor unui preot străin, dar nebunia şi nepopularitatea regelui i-au dat papei ocazia pe care o dorise. La întoarcerea de la Roma, călugării de la Canterbury au fost învinuiţi de înaltă trădare, şi, în consecinţă, au fost expulzaţi, iar proprietăţile le-au fost confiscate. Dar furia regelui nu a cunoscut limite, aşa că el a trimis trupe pentru a-i scoate din ţară pe călugări şi a-i omorâ în caz că se împotriveau. Ordinele lui au fost executate exact în spiritul în care fuseseră date: soldaţii au năvălit în mânăstire cu săbiile scoase şi stareţul şi călugării au primit ordinul de a părăsi regatul, fiind ameninţaţi că, dacă se opuneau sau întârziau, mânăstirea lor va fi arsă şi că ei înşişi vor fi aruncaţi în flăcări. Mulţi din tre ei au fugit şii s-au adăpostit în Flandra. Regele a găsit plăcere să protesteze în limbajul cel mai insultător împotriva pătimaşului papă, spunând că niciodată nu-l va accepta pe Stephen langton ca primat şi că va susţine dreptul la episcopat al lui Norwich, şi că, în caz că papa refuză, va întrerupe orice relaţii dintre stăpânirile sale şi Roma. Papa a trecut la acţiuni la fel de energice ca şi John, însă cu un calm mai demn. Pe parcursul unui schimb de scrisori, papa a vorbit pe larg despre învăţătura şi evlavia lui Langton şi l-a îndemnat pe rege să se abţină de a ridica armele împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale, dar, cu John nu a făcut nici o concesie, Inocenţiu le-a poruncit episcopilor de Londra, Worcester şi Ely să pună tot regatul sub interdicţie. Când episcopii i-au transmis regelui mesajul lor, mânia acestuia a izbucnit în jurăminte crude şi blasfemii. A jurat că dacă papa sau vreun prelat avea să pună regatul lui sub interdicţie, el urma să-i alunge din regat pe episcopi cu tot clerul “fără ochi, urechi sau nasuri, ca să fie sperietori pentru toate naţiile”. Prelatul s-a retras, şi, odată ajuns destul de departe de John, a vestit public inderdicţia. Anglia sub interdicţie Într-o clipă, slujbele divine au încetat în tot regatul, cu excepţia botezului şi a ungerii extreme. “De la Berwick până la Canalul Mânecii ” – spune o relatare despre acest teribil blestem – “şi de la Land’s End până la Dover, bisericile au fost închise, clopotele au amuţit , iar singurii clerici care mergeau în tăcere ici şi colo erau aceia care se duceau să boteze un copil nou-născut sau să asculte confesiunea unui muribund. Morţii erau scoşi afară din oraşe şi îngropaţi ca nişte câini în pământ nesfiinţit, fără © www.comori.org

328

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

rugăciune, fără sunet de clopot şi fără slujbă de înmormântare. Pot înţelege efectele interdicţiei papale numai aceia care se gândesc că întreaga viaţă a tuturor claselor sociale era afectată de ritualurile şi rânduielile de zi cu zi ale bisericii. Orice lucru mai important nu se făcea fără sfatul unui preot sau al unui călugăr. Sărbătorile bisericii erau singurele sărbători, iar procesiunile bisericii erau singurele spectacole şi ceremoniile ei singurele distracţii. Să nu mai auzi nici o rugăciune şi nici o cântare, să crezi că întreaga lume a fost lăsată pradă puterii nestăvilite a diavolului şi a duhurilor lui rele, fără vreun sfânt care să mijlocească, fără vreun sacrificiu care să abată mânia lui Dumnezeu; când nici o statuie nu mai era lăsată la vedere şi nici o cruce nu rămăsese neacoperită, că relaţia dintre im şi Dumnezeu era complet întreruptă şi că sufletele erau lăsate să piară sau, cu multe reticenţe, li se acorda absoluţiunea în clipa morţii”. Din alte părţi aflăm că, pentru a face ca întunericul să fie mai adânc şi fanatismul mai mare, părul nu mai era tuns şi barba nu mai era rasă, carnea era interzisă şi până şi salutul obişnuit era interzis. Aceasta a fost starea ţării noastre, Anglia, timp de cel puţin patru ani. Nenorocirea publică era mare şi universală, dar nici nenorocirea supuşilor, nici privaţiunile religioase ale creştinilor nu au înduioşat inima dură a pontifului deoarece păstorul de la Roma dorea mai mult să triumfe asupra unui regat mare decât bunăstarea turmei sale. Prelaţii care au publicat edictul, împreună cu alţi episcopi bogaţi, au părăsit regatul. “Acolo,” spune un istoric, “ei trăiau în educaţie şi lux în loc să stea pentru a apăra casa Domnului, lăsându-şi turma la cehremul lupului răpitor”. John, tiranul răzbunător, părea să sfideze şi să trateze cu cel mai neruşinat dispreţ efectele grozave ale edictului asupra supuşilor săi. Şi-a vărsat răzbunarea asupra episcopilor şi preoţilor care dădeau ascultare papei. El a confiscat proprietăţile clerului superior şi ale mânăstirilor din toată Anglia şi, prin închisoare şi torturi, i-a silit pe evrei să-i dea avuţia lor. Această situaţie dura de aproape doi ani când a fost emisă o nouă bulă. Abilul papă urmărise îndeaproape efectele primei sale bule, şi, văzând că John îşi pierdea prietenii şi devenea tot mai nepopular, a publicat sentinţa de excomunicare împotriva numelui şi persoanei suveranului. Totuşi obiceiurile destrăbălate ale lui John erau de aşa natură că, în timp ce-l sfida pe papă şi ierarhia lui, el s-a făcut urât de toate categoriile sociale din ţară. Papa a văzut aceasta şi a emis o altă bulă, mult mai groaznică: supuşii lui John erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el şi li se poruncea să-l evite. Dar, cu indiferenţa stoică faţă de suferinţa omenească pe care o manifesta în toate, el a hotărât ca, atât el cât şi naţiunea, să se opună răzbunării Romei. Tunetele papale păreau să fi răsunat degeaba asupra regelui fără sentiment religios şi el îşi gestionase abil nobilii şi poporul. Cel mai mare dintre papi şi cele mai puternice fulgere ale lui nu ar fi avut nici un efect asupra poporului Angliei, dar rapacitatea, barbariile şi purtarea scandaloasă a regelui îl înstraăinaseră de toate clasele sociale. Aversiunea a dus la murmure şi aproape la revoltă. Observând că acest aluat al aversiunii lucra aşa de eficient în Anglia, s-a pregătit să lanseze cel mai periculos fulger împotriva suveranului. “Interdicţia lovise ţara, excomunicarea desacralizase persoana regelui şi mai rămânea numai ca el să fie destituit de pe tronul părinţilor săi, ceea ce a şi fost pronunţat: John, regele Angliei, este deposedat de coroana şi demnitatea regală, iar supuşii săi sunt dezlegaţi de jurământul lor de credinţă şi sunt liberi să dea tronul vacant unei alte persoane mai vrednice*”.

* Greenwood –Cathedra Petri, book 13, p. 582; Milman – Latin Christianity, vol. 4, p. 90; Waddington History of the Church, vol. 2, p. 167 În public, în modu solemn, tronul Angliei fusese declarat vacant prin decretul papei, iar stăpânirile regelui erau considerate pradă dereaptă pentru oricine i le putea smulge din mâinile lui păgâne. Aşa era puterea papei în acel timp şi atât de multă groază produceau tunetele lui. El lovea naţiuni puternice cu anatemele lui, iar ele cădeau uscate înaintea lui; da jos de pe tron regi mari şi îi obliga să se plece înaintea furtunii mâniei sale şi să se supună cu umilinţă voinţei sale. Toţi, fără excepţie, atât în biserică cât şi în stat, trebuiau să accepte condiţiile lui de împăcare sau să moară fără mântuire şi să fie chinuiţi pentru © www.comori.org

329

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

totdeauna în flăcările iadului. Semeţul şi abilul Philippe Auguste al Franţei a fost îmblânzit şi supus în câteva luni, în timp ce slabul şi nemernicul de John nesocotea fulgerele lui de mai mulţi ani. Aceasta însă a fost numai pentru ca să primească în final o lovitură mai puternică şi să fie supus la o umilinţă şi mai mare. Vom vedea acum cum s-a petrecut aceasta, şi, pe parcursul intrigii, cititorul va putea observa marea viclenie a papei. Nu este nici o dificultate ca în aceste chestiuni să distingem adâncimile lui Satan. Coroana Angliei oferită Franţei După ce sentinţa papală de destituire a regelui Angliei a fost promulgată public în mod solemn, Philippe al Franţei a fost delegat să execute hotărârea. Delegaţii i-au înmânat o misiune oficială, prin autoritatea apostolică, dându-i îndrumarea de a invada Anglia pentru a-l da jos pe rege şi a-i lua coroana. Un istoric observa că delegaţii şi prelaţii se prefăceau a fi eosebit de plini de zel şi de serioşi în acea chestiune, când totul era numai o înşelătorie. Nimic nu era mai departe de planurile lui Inocenţiu decât a uni cele două coroane punându-le pe acelaşi cap, pentru că aşaceva ar fi întărit Franţa şi nu Scaunul de la Roma. Philippe nu uitase obrăznicia papei de a-i fi pus regatul sub interdicţie şi de a-l fi excomunicat, dar ura lui împotriva lui John, dorul lui de aventură şi înşelăciunea papei l-au orbit complet. El a coontat pe fidelitatea papei, dar a făcut o greşeală dezastruoasă. Philippe nu a pierdut nici o clipă şi a strâns o flotă şi o armată numeroasă pentru a invada Anglia. În acelaşi timp, papa a vestit în toată creştinătatea o cruciadă împotriva neevlaviosului rege John, promiţând tuturor celor care ar fi participat la acest război sfânt iertarea păcatelor şi privilegiile cruciaţilor. Dar regelui căzut nu i-a lipsit nici energia, nici abilitatea. El a strâns o flotă mare la Portsmouth şi o armată pe Barnham Downs, lângă Canterbury. S-a arătat agresiv, dar curând a descoperit că în marea sa armată nu erau mulţi pe care să se poată bizui. Înnebunit de patimă, el a ameninţat că avea să devină mahomedan şi să caute să se alieze cu Califul, dar, în acel moment, duhul regelui nerăbdător s-a schimbat brusc, şi, de la înălţimea celei mai sfidătoare furii, el a căzut în cea mai umilă frică şi prostraţie. Anglia predată Romei Cum nu era în interesul Sanctităţii Sale să lase ca lucrurile să fie duse până la capăt, vigilentul papă a văzut că era momentul să intervină. Doi nunţii, Pandulph şi Durand, au fost trimişi pentru a-i prezenta lui John cererile finale ale lui Inocenţiu. Ei l-au asigurat că regele Franţei era gata să invadeze Anglia cu o armată mare şi o flotă puternică şi că el urma să fie însoţit de arhiepiscopii, episcopii şi ceilalţi clerici pe care John îi exilase, care vor jura credinţă rivalului său, Philippe, pe care îl vor încorona. Prin multe asemenea declaraţii, ei l-au înspăimântat pe rege, care şi-a pierdut stăpânirea de sine şi s-a predat fără rezerve, împreună cu tot regatul lui, în mâinile nunţiilor. Cu un spirit josnic cu n u s-ar putea închipui şi cu o supunere abjectă nemărginită, el şi-a pus coroana la picioarele semeţului nunţiu papal şi a dat Anglia şi Irlanda în mâinile papei, ca suzeran al său şi jurând credinţă lui şi succesorilor săi. Acest remarcabil jurământ este destul de lung, dar, în principiu, sensul lui este prezentat în Encyclopedia Britannica în felul următor: “Eu, John, prin harul lui Dumnezeu rege al Angliei şi Lord al Irlandei, pentru a-mi ispăşi păcatele, de bună voie şi sfătuit de baronii mei, dau Bisericii Romei, Papei Inocenţiu şi succesorilor săi, regatul Angliei împreună cu toate prerogativele coroanei mele. De acum încolo mă voi considera vasal papei. Îi voi fi credincios lui Dumnezeu, Bisericii Romei şi papei, stăpânul meu şi succesorilor săi aleşi în mod legitim. Promit să-i plătesc un tribut de 1000 merk*, adică 700 pentru regatul Angliei şi 300 pentru regatul Irlandei”. Această memorabilă supunere s-a petrecut la 15 mai 1213, în al paisprezecelea an al domniei lui, la casa templierilor, în apropiere de Dover.

© www.comori.org

330

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

* n.a.) O veche monedă scoţiană de argint, în valoare de 13 shilingi şi 6 penny. Aceasta era o taxă plătită anual, în afară de “banul lui Petru” Regele a depus jurământul înaintea întregului popor, având mâinile lui în mâinile nunţiului. Martorii care atestau aceasta eu fost un arhiepiscop, un episcop, nouă conţi şi patru baroni. După ce a fost de acord să-l instaleze pe Langton ca primat, el a primit coroana asupra căreia se presupunea că nu mai avea drepturi. Belicosul şi politicul Pandulph, după ce a primit jurământul regelui Angliei şi optzeci de mii de lire compensaţie pentru episcopii exilaţi, şi-a strâns în grabă documentele şi sacii cu bani şi a plecat în Normandia, la prelaţii exilaţi, unde a împărţit banii. Apoi, el s-a grăbit să meargă în tabăra lui Philippe Auguste, unde, găsind armata pe punctul de a se îmbarca, l-a informat sec pe rege că “nu mai era nevoie de serviciile lui şi că orice încercare de a invada regatul sau de a aduce prejudicii regelui Angliei va leza interesele Sfântului Scaun, din vreme ce regatul făcea parte din patrimoniul bisericii. De aceea, era de datoria lui să demobilizeze armata şi să se întoarcă acasă în pace”. Când a descoperit că fusese înşelat atât de crunt, Philippe a izbucnit într-o furtună de invective împotriva papei. “Fusese condus la cheltuieli enorme; strânsese toate forţele din toate ţinuturile lui, având promisiunea amăgitoare a unui regat şi a iertării păcatelor. Făcuse totul la rugăminţile papei. Şi cum era să fie demobilizată toată cavaleria Franţei care se strânsese în jurul suveranului, cum să fie cavalerii expediaţi ca nişte slugi ale căror servicii nu mai erau necesare?” Dar furia regelui a fost întâmpinată de porunca repetată: “Renunţă la ostilităţi împotriva unui vasal al Sfântului Scaun*”.

* Cathedra Petri, book 13, p. 588 Dezamăgirea şi supărarea lui Philippe a fost mare, dar, cum el nu a îndrăznit să-l ofenseze pe papă şi nici nu voia să-şi demobilizeze armata fără a fi întreprins vreo acţiune, el a intrat în Flandra. Contele Ferrand, deşi era pair al Franţei, avea o înţelegere secretă cu John, ceea ce i-a dat un bun pretext lui Philippe să-şi îndrepte armele împotriva vasalului său revoltat. Dar flotele Angliei s-au alăturat flamanzilor, aşa că încercarea de cucerire a Flandrei s-a încheiat cu o ruşinoasă înfrângere. Englezii au capturat trei sute de nave şi au distrus cam o sută, în timp ce Philippe, văzând că nu putea face nimic altceva pentru ca restul flotei să nu cadă în mâinile inamicului, a incendiat el însuşi navele rămase şi a abandonat operaţiunile. Aşa de mari au fost pierderile şi aşa de grea a fost înfrângerea lui Philippe în urma complotului subtil al lui Inocenţiu. Magna Charta După ce a triumfat asupra vrăjmaşului său cel mai înverşunat şi şi-a asigurat alianţa Sfântlui Scaun, John a continuat cu aceleaşi măsuri tiranice prin care se făcuse urât supuşilor săi. Îndelunga perioadă în care guvernase rău şi felul necugetat în care se deda la tot felul de excese şi vicii au ajunseseră să epuizeze răbdarea tuturor claselor, atât în biserică cât şi în stat. Istoria Magnei Charta este atât de autentic engleză şi atât de bine cunoscută şi atât de strâns legată de biserică, ca şi de istoria civilă, încât trebuie să vorbim pe scurt despre ea în această scurtă istorie. Şi nu numai atât, ci istoricii spun că nici un eveniment atât de important nu a avut loc în vreo altă ţară europeană în secolul al treisprezecelea şi că rezultatele nici unui alt eveniment nu au avut consecinţe pe termen mai îndelungat şi mai extinse decât acea întâlnire a baronilor la Runnymede şi convocarea burghezilor în Parlament. În timp ce monarhia făcea mari progrese în Franţa, în Anglia s-a constituit o putere contrabalansatoare prin unirea nobililor şi ridicarea Camerei Comunelor. Arhiepiscopul Langton, pe care Inocenţiu îl ridicase la demnitatea de primat pentru ca, prin intermediul © www.comori.org

331

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

lui, să susţină pretenţiile enorme ale Romei în Anglia, era şi el englez, şi, cu fiecare ocazie, el s-a arătat a avea, în mod sincer, consideraţie pentru interesele regatului, spre dezamăgirea papei. După ce, printre vechiturile dintr-o mânăstire obscură, el a găsit o copie a cartei lui Henry I, el s-a întâlnit în particular cu baronii şi i-a îndemnat să reînnoiască acea cartă. Aceia dintre baroni care au fost profund afectaţi de degradarea întregului regat, pe care John o produsese prin supunerea lui abjectă faţă de papă, au primit documentul cu aclamaţii puternice şi au jurat solemn să învingă sau să moară luptând pentru apărarea libertăţilor lor. După mai multe conferinţe şi amânări, patruzeci şi cinci de baroni, înarmaţi şi în zale, călare pe caii lor de luptă, înconjuraţi de cavalerii, slujitorii şi soldaţii lor, i-au prezentat regelui petiţia, rugându-l să reînnoiască şi să ratifice carta. La început John a, cu o furie pătimaşă, şi-a manifestat ura faţă de îndrăzneala lor jurând că “nu le va acorda niciodată libertăţi care l-ar face pe el un sclav”. Dar baronii au fost fermi şi uniţi, iar curtea lui John s-a subţiat rapid. În cele din umră, el s-a supus şi a acceptat o întrevedere amiabilă. Baronii au desemnat Runnymede ca loc de întâlnire. Era o pajişte situată între Staines şi Windsor, iar terenul este încă venerat ca locul unde s-a desfăşurat pentru prima dată drapelul libertăţilor engleze. La 15 iunie 1215, ceole două părţi s-au întâlnit acolo şi regele a semnat carta – marea cartă a libertăţilor engleze. Furia lui Inocenţiu Printre martorii la semnarea documentului a fost şi Pandulph, nunţiul cel trufaş, care a văzut aceasta ca o lovitură fatală dată puterii papale în Anglia. Inocenţiu a aflat curând veştile grozave. Cel infailibil s-a cutremurat de teamă, s-a înfuriat şi a blestemat după cum îi era obiceiul. Şi-a încruntat sprâncenele, şi, după cum spune istoricul, a izbucnit într-un limbaj uimitor: “Cum!? Au îndrăznit baronii Angliei să-l detroneze pe regele care a luat cuucea şi s-a pus sub protecţia scaunului apostolic?! Dau ei altora patrimoniul Bisericii Romei? Pe Sf. Petru, o asemenea crimă nu poate să rămână nepedepsită!” Marea cartă a fost declarată nulă şi neavenită, iare regelui i s-a interzis, în caz contrar fiind ameninţat cu excomunicarea, să respecte jurământul pe care l-a depus şi libertăţile pe care le confirmase. Dar cenzurile spirituale şi edictele de anulare au fost primite cu dispreţ de baroni. A izbucnit războiul, şi, spre ruşinea lui John, care nu avea nici o armată a lui proprie, el a adus de pe continent bande de aventurieri şi prădători, cărora le-a promis moşiile baronilor englezi ca răsplată pentru vitejia lor. În fruntea acestor trupe de mercenari, împreună cu doi episcopi războinici, Worcester şi Norwich, el a traversat toată ţara, de la canal până la Forth şi şi-a lăsat hoardele feroci, ca nişte fiare sălbatice, fără frâu asupra nefericitelor ţinuturi. Baronii nu erau pregătiţi pentru război fiindcă nu bănuiseră că avea să fie adusă o armată străină. Şi aici vedem adâncimile lui Satan, care este întotdeauna gata să dea altuia puterea pe care el o are asupra naţiunilor, numai ca acela căruia i-o oferă să i se supună lui în totul. “Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea la pământ şi te vei închina mie” (Matei 4:9). Pentru John tot una era a fi vasal al papei, al lui Mahomed sau al lui Satan. Pentru puţin timp el a fost stăpân pe câmpul de luptă şi întreaga ţară a fost pustiită cu foc şi sabie, jaful, uciderea şi tortura fiind neînfrânate. Nimic nu mai era sacru şi nimic nu mai era în siguranţă. Nobilii şi ţăranii au fugit împreună cu soţiile lor şi cu familiile lor când au putut fugi. Asasinii sângeroşi ai regelui şi ai papei au străbătut ţara cu sabia într-o mână şi torţa în cealaltă. Atunci s-a înălţat la cer strigătul: “O, nefericită Anglie! O, ţară nefericită! Să se îndure Dumnezeu de noi şi judecăţile Lui să cadă asupra regelui şi asupra papei!” Judecata nu a întârziat mult, pentru că nici cerul, nici pământul nu mai puteau suporta mult timp cruzimile şi tiraniile. Papa a murit la 16 iulie 1216, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, la numai un an, o lună şi o zi după ce s-a semnat Magna Charta. John i-a supravieţuit numai câteva luni şi a murit la 12 octombrie 1216, în vârstă de parruzeci şi nouă de ani şi în al şaptesprezecelea an al domniei lui. Se spune că ar fi murit de frică şi de beţie. Când se întorcea de la una dintre scenele de măcel, carele regale traversau nisipurile Wash, dinspre Norfolk spre Lincolnshire, când a venit brusc mareea şi toate s-au scufundat brusc. Accidentul l-a umplut de groază pe rege, el simţindu-se ca şi cum pământul era pe cale © www.comori.org

332

Istoria Bisericii

Capitolul 24. Inocenţiu al III-lea şi timpul lui -

să se deschidă pentru a-l înghiţi de viu. A băut din belşug cidru, fapt care, împreună cu frica şi remuşcările, a pus capăt zilelor celui mai josnic şi mai vredinc de dispreţ tiran care a ocupat vreodată tronul Angliei. Numele altor regi ale căror vicii sunt destul de negre pentru ca posteritatea să-i privească cu scârbă sunt deseori înconjurate de o aură de talent, fie în politică, fie pe câmpul de luptă, ceea ce micşorează întrucâtva asprimea sentinţei. Dar, după moartea regelui John, caracterul lui ne rămâne necompensat de nicio virtute*.

* Encyclopedia Britannica, vol. 8, p. 721; D’Aubigne, vol. 5, p. 98; James White, Eighteen Christian Centuries, p. 290

© www.comori.org

333

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei Acelui preot de la Roma i-a venit în minte un nou câmp pentru vărsarea de sânge şi un cu totul alt fel de război: nu un război împotriva vrăjmaşilor credinţei din ţări depărtate, nici împotriva regilor refractari de acasă, ci războiul armatei bisericii împotriva celor care mărturisesc a-L urma pe Hristos. Acesta era un lucru nou în analele creştinătăţii. Prin favoarea prinţilor şi prin indiferenţa clerului, albigenzilor li s-a permit timp de secole să predice evanghelia şi să răspândească adevărul nestânjeniţi. Romano-catolicismul aproape că dispăruse în provinciile contelui Raymond. Oamenii erau în general înclinaţi să rupă legăturile complet cu Biserica Romei. Când a auzit despre această stare a lucrurilor, Inocenţiu a chemat la o cruciadă împotriva ereticilor din Languedoc şi nu a avut odihnă până ce nu a măturat complet acea populaţie de pe teritoriul Franţei. Dar, mai întâi trebuie să ne întoarcem puţin înapoi pentru a prezenta succesiunea martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui. Lanţul martorilor Când i-am lăsat pe paulicieni – martorii din răsărit pentru Dumnezeu şi adevărul Lui – am promis că-i vom regăsi în vest. Se spune că, în zelul lor misionar, ei s-au răspândit în Europa, dar a rămas o chestiune neclară pentru istorici dacă ei au rămas o sectă deosebită sau s-au amestecat cu alte secte din vest. Printre numeroasele forme de erezie denunţate de biserica dominantă, abia dacă a scăpat vreuna de acuzaţia de maniheism – semnul cu care erau înfieraţi emigranţii din est. Dar nu ar fi raţional să tragem concluzia generală că toste sectele din vest au fost rodul misiunii lor, chiar dacă ele au fost clasate sub acelaşi nume. Este mult mai probabil, totuşi, că s-au găsit mulţi cu duh separatist, care au perpetuat astfel principiile lor. Martorii din vest, nu avem nici o îndoială, au fost rezultatul aceluiaşi duh al harului şi adevărului, prin fidelitatea lui Dumnezeu, care nu a rămas niciodată fără un martor, dar nu vedem temeiuri ca să spunem că ei sunt descendenţii acelor paulicieni prezentaţi în mod fals, ci mai curând a fost o asociere a celor care s-au despărţit de biserica oficială. Ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu, care a fost în lucrare, deşi sub forme şi nume diferite, chiar în cea mai întunecată perioadă a opresiunii papale. Nu este nici o dificultate să-i identificăm pe martorii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până la reformă, sau sp urmărim lanţul neîntrerupt al mărturiei împotriva răutăţii Romei şi pentru evanghelia adevărată a harului lui Dumnezeu. Am ajuns cu şirul martorilor la istoria paulicienilor până în secolul al zecelea, iar acum vom vedea cele mai remarcabile secte care s-au ridicat în vest de atunci. 1. Claudius, un spanioal prin naştere, a fost un renumit comentator al scripturilor la curtea lui Louis din Aquitania. Patronul lui, împăratul, l-a promovat episcop de Torino în anul 814. Istoria spune că el ar fi fost un Wycliffe al secolului al nouălea, un apărător sobru al creştinismului de la început. Ajungând în dioceza lui, el a găsit bisericile pline de imagini şi înfrumuseţate cu ghirlande de flori. Imediat şi în modul cel mai neceremonios, a ordonat să fie înlăturate acele ornamente, fără a face vreo deosebire favorizând vreo pictură, relicvă sau cruce; toate trebuiau aruncate afară şi distruse. El a denunţat închinarea şa asemenea lucruri ca pe o reînnoire a închinării la demoni sub alte nume şi forme în locul predicării glorioasei învieri a Domnului Isus. El a declarat că slujba apostolică a Sf. Petru a încetat odată © www.comori.org

334

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

cu sfârşitul vieţii apostolului, fapt pentru care el nu a luat în seamă cenzura papală şi pretenţia papei de a avea puterea cheilor. S-a spus că el a mers până la capăt în separarea bisericii sale de comuniunea cu Roma. Dar, ca mulţi alţi reformatori, Caludius a fost aspru şi necumpătat în zelul lui. Corupţia groaznică a clerului şi idolatriile poporului l-au făcut să vorbească în termeni duri şi pătimaşi. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dar Domnul a vegheat asupra lui în cel mai minunat mod. Deşi a fost un reformator îndrăzneţ şi un iconoclast neînfricat într-un oraş italian, prin mâna nevăzută a providenţei i s-a permis să-şi încheie lucrarea având toate privilegiile de episcop, cu toate că a întâmpinat opoziţie. Ca verigă în lanţul de martori, Claudius ocupă o poziţie deosebită. El a avut multă influenţă în teritorii vaste. Theodemir, stareţ al unei mânăstiri de lângă Nismes, a mărturisit sincer – spune Milman – că cei mai înalţi prelaţi transalpini aveau aceleaşi gânduri ca şi Caludius. Şi ostilitatea faţă de biserica Romei şi numeroasele ei sacramente, care a ajuns mai târziu predominantă în văile Alpilor, s-a putut vedea că îşi avea originea la reformatorul Claudius. El a murit în anul 839. Petrobrusienii 2. Cam prin anul 1110, un predicator numit Pierre de Brueys, a început să declame împotriva corupţiilor bisericii dominante şi a viciilor clerului. Ca misionar, el a lucrat în principal în sudul Franţei, în Provence şi Languedoc. Şi, ceea ce ni se pare ciudat, i s-a permis să răspândească aceste învăţături noi timp de aproximativ douăzeci de ani fără a fi pedepsit. Vrăjmaşul nu poate reduce la tăcere sau ucide martorul până ce el nu şi-a încheiat mărturia. Dar, cum despre asemenea oameni aproape tot ce ştim a ajuns până la noi numai prin scrierile adversarilor lor, am aflat numai despre ceea ce aceştia numeau erezii. Venerabilul stareţ de Cluny a scris un tratat împotriva urmaşilor lui Pierre, care au fost de atunci numiţi petrobrusieni. Ei erau acuzaţi de multe ofense, dar toate se poat reduce la următoarele: se opuneau botezului copiilor mici, ceremoniei mesei, celibatului, crucifixelor, transsubstanţierii şi eficacităţii rugăciunilor pentru mântuirea celor care au murit. Dar nimic din ceea ce a făcut sau a spus fondatorul acestei secte nu a atras ura publicului până atunci când el a ars un număr de cruci care aveau pe ele chipul lui Hristos. Preoţii au reuşit atunci, s-a produs o revoltă populară şi el a fost ars de viu la St. Gilles, în Languedoc. Dar această mărturie nu a dispărut uşor. Lumina divină poate di umbrită pentru un timp, dar niciodată nu poate fi stinsă. Henricienii 3. Focul care l-a mistiuit pe Pierre de Brueys nu i-a descurajat, nici nu i-a redus la tăcere pe urmaşii lui. Unul dintre aceştia, numit Henri, un călugăr de la Cluny şi diacon, a ajuns un predicator mai îndrăzneţ şi mai puternic decât Pierre. În izolarea mânăstirii sale, el se dedicase studiului Noului Testament, şi, după ce a ajuns să cunoască creştinismul din cuvântul curat al lui Dumnezeu, a ajuns să aibă dorinţa de a ieşi în lume pentru a proclama adevărul semenilor săi. Aspectul lui şi educaţia lui se îmbinau astfel încât predicarea lui a produs o trezire puternică. Schimbarea rapidă a înfăţişării sale a fost comparată cu o mare furtunoasă: statura lui mândră, ochii care lui se mişcau neobisiţi, vocea lui puternică, picioarele lui desculţe şi îmbrăcămintea lui neîngrijită atrăgeau atenţia, care rămânea captivată şi datprită faimei învăţăturii şi sfinţeniei lui. Ca vârstă era tânăr, dar tonul lui grav, elecovenţa lui minunată şi aspectul lui remarcabil şocau clerul şi încântau poporul. Cu un duh ca al lui Ioan Botezătorul, el îi chema pe oameni la pocăinţă, să se întoarcă la Domnul, şi nu de puţine ori a atacat viciile clerului. Dar opoziţia pe care el o întâmpina din partera clerului făcea ca poporul să fie atras mai mult spre el. Mari mulţimi, atât din clasele sărace cât şi dintre cei mai bogaţi, l-au primit ca îndrumător spiritual în toate. Istoric, prima dată s-a auzit de el la Lausanne, dar el a străbătut sudul Franţei de la Lausanne la Bordeaux, şi, după cum observa Neander, “i-a făcut pe oameni să fie legaţi de el şi i-a umplut de dispreţ © www.comori.org

335

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

şi de ură faţă de cler, încât ei nu mai voiau să aibă a face cu clerul. Oamenii nu mai participau la serviciile divine ale clerului, care s-a văzut expus insultelor şi zeflemelelor poporului şi a cerut protecţia autorităţilor civile”. Prudentul episcop de Le Mans, văzând ce influenţă câştigase Henri asupra poporului, s-a limitat la a-l îndruma spre un alt câmp de lucru. Călugărul cel zelos s-a retras liniştit şi s-a arătat în Provence, unde Pierre de Brueys lucrase înaintea lui. Acolo el a elaborat şi mai clar opoziţia lui faţă de biserica Romei şi a atras asupră-şi ostilitatea cruntă a ierarhiei. Henri a fost arestat de arhiepiscopul de Arles, a fost condamnat ca eretic de Consiliul de la Pisa, care a avut loc în anul 1134 şi a fost condamnat la închisoare. În scurt timp el a scăpat şi s-a întors în Languedoc. Biserici părăsite şi dispreţ total faţă de cler au urmat pe oriunde trecea elocventul ereziarh. Un nunţiu numit Alberic a fost trimis de Eusebiu al III-lea pentru a potoli revolta, dar misiunea lui nu ar fi dat nici un fel de rezultate dacă nu ar fi împărţit cu Sf. Bernard lucrarea şi gloria. “Henri este un împotriviror,” a spus el, “care poate fi doborât numai de cel care i-a învins pe Abelard şi Arnold din Brescia”. Puternicul stareţ de Clairvaux i-a scris principelui de Provence să se pregătească să-l primească, indicându-i motivul vizitei lui. “Bisericile,” scria el, “sunt goale, poporul este fără preoţi, preoţii nu sunt onoraţi, iar creştinii sunt fără Hristos. Bisericile nu mai sunt considerate sfinte, nici sacramentele nu mai sunt considerate sacre şi nici nu mai sunt ţinute sărbătorile. Oamenii mor în păcatele lor – sufletele se îndreaptă grabnic spre înfricoşatul tribunal, fără penitenţă şi fără împărtăşire; pruncii nu mai sunt botezaţi, fiind astfel excluşi de la mântuire”. Se credea că stareţul făcea minuni, aşa că poporul se minuna şi îl admira. Henri a fugit, iar Bernard l-a urmat şi a curăţit locurile infectate de ciuma ereziei. În cele din urmă, ereticul a fost prins şi predat în lanţuri episcopului de Toulouse, care l-a aruncat în închisoare, unde, nu peste mult timp, a murit subit. Astfel, el a scăpat de toţi persecutorii lui în anul 1148 şi a ajuns la odihnă. Vaudezii, albigenzii şi valdezii 4. Originea aşa-numiţilor sectari occidentali, care sunt desemnaţi in mod obişnuit prin numele valdezi, a fost un subiect foarte controversat. O categorie de scriitori care privesc favorabil romano-catolicismul, dorind să-i acuze de maniheism, s-au străduit să dovedească faptul că opiniile lor provin din est, că sunt de origine pauliciană, pe când partida adversă afirmă că ei nu erau deloc atinşi de eroarea maniheistă şi că erau moştenitori şi susţinători, din tată în fiu, ai unui creştinism pur şi scripturistic, cel puţin din vremea lui Constantin, dacă nu cumva chiar din zilele apostolilor*.

* În prima ediţie a acestei Scurte Istorii, există următoarea propoziţie: “Pare destul de sigur că albigenzii din provinciile din sudul Franţei îşi au originile la paulicieni”. Istoriile cele mai generale au fost întocmite pentru a da această impresie, dar, după ce am cercetat istoriile speciale şi rezultatele cercetărilor laborioase ale lui Pierre Allix, Doctor în Teologie, W.S. Gilly, Master of Arts, W. Beattie, Doctor în Medicină, şi ale altora, suntem deplin convinşi de marea vechime şi de puritatea credinţei lor şi că, în acea regiune alpină, ei existau ca un popor creştin deosebit cu mult înainte de paulicieni, ba chiar înainte de papalitate. Dar obiectivul nostru nu este acum în primul rând să cercetăm istoria originilor acestor creştini simpli şi devotaţi, ci să prezentăm o altă trăsătură de caracter a papalităţii sub Inocenţiu, în cea mai mare blasfemie şi cruzime. Ne vom limita la a-l informa pe cititor cine erau acei oameni şi cu privire la cum au fost masacraţi. “Termenii,” spune Dr. Gilly, “vaudois în franceză, vallenses în latină, valdisi în italiană şi valdenzii în istoria ecleziastică engleză, nu are altă semnificaţie decât aceea de «oameni din văi», iar văile Piemontului au avut onoarea de a produce un soi de oameni care au păstrat cu fidelitate credinţa introdusă de primii misionari care au predicat creştinismul în acele regiuni. Sinonimele au fost adoptate ca nume pentru a deosebi acea comunitate religioasă fidelă crezului primar şi neatinsă de corupţia © www.comori.org

336

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

bisericii Romei”. Albigensii, deşi în esenţă sunt tot una cu vaudezii în ceea ce priveşte credinţa, sunt numiţi astfel deoarece cea mai mare parte a regiunii Narbonne a Galiei, în care locuiau ei, era numită Albigesium sau de la Albi, un oraş în Languedoc. Cele două comunităţi erau separate de alpi. Dumnezeu a pregătit un adăpost pentru vaudezi în văile din partea de est, iar pentru albigenzi în văile din partea de vest a marelui lanţ muntos, unde ele s-au menţinut şi au crescut timp de multe secole. Pierre de Vaudes Datorită similarităţii numelui, deseori s-a spus că Pierre de Vaudes a fost fondatorul sectei vaudezilor. Considerăm că aceasta este o greşeală uşor de comis, şi încă una pe care romano-catolicii s-au arătat extrem de dornici s-o folosească drept argument împotriva originii antice a credinţei lor, şi această greşeală a fost preluată în cele mai multe istorii generale. Dar Elliott, în lucrarea “Horae Apocalypticae”, ca şi cei menţionaţi anterior, au cercetat această chestiune cu multă răbdare, şi credem că au ajuns la concluzia clară cu privire la ortodoxia şi antichitatea acestor “oameni din văi”*.

* V. Marsden – Dictionary; “Albigenses” Milner, vol. 3, p. 92; Bartlett – Scenery of the Waldenses, Introduction Totuşi, Pierre de Vaudes este vrednic să fie lăudat pentru cum, cu lepădare de sine, s-a dedicat în slujba adevărului şi împotriva erorii. Evlavia, zelul şi curajul lui au fost extrem de remarcabile într-o perioadă în care ierarhia papală a început să-i persecute pe toţi cei care puneau la-ndoială autoritatea şi infailibilitatea ei. Fără-ndoială, el a fost ridicat de Dumnezeu tocmai atunci pentru a da mai multă claritate mărturiei ţăranilor din alpi. Simplitatea închinării lor şi felul lor liniştit nu par să fi stârnit gelozia vecinilor lor sau suspiciunea bisericii universale până la acel timp. Sub mâna lui Dumnzeu, lucrurile s-au petrecut în felul următor. Cam prin anul 1160, practicile idolatre care însoţeau doctrina transsubstanţierii au făcut ca Pierre să fie pătruns adânc şi alarmat de răutatea timpurilor şi de periculoasa corupţie a papalităţii. Aceasta a făcut ca sufletul lui să se întoarcă la Dumnezeu în mod autentic, de atunci el dedicându-se slujirii Lui, pentru gloria Lui. El şi-a abandonat îndeletnicirile seculare şi a împărţit săracilor toată averea lui, imitându-i pe primii ucenici. Mulţi s-au strâns în jurul lui. El a simţit nevoia de învăţătură cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Unde să găsească învăţătura? A căpătat dorinţa profundă de a înţelege evangheliile pe care se obişnuise să le audă în biserică. A folosit doi ecleziastici pentru a le traduce în limba maternă, împreună cu alte câteva cărţi ale scripturii şi cu unele pasaje din părinţi. Aceasta a fost marea lucrare a lui Vaudes, pentru care el merită mari mulţumiri de la posteritate. În acel timp, scripturile erau, în cea mai mare parte, o carte pecetluită pentru creştinătate, fiind numai în limba latină. Cei care l-au urmat pe Vaudes au primit astfel copii ale scripturii în limba lor maternă şi au fost capabili să le explice oamenilor că ei nu aduceau învăţături de-ale lor, ci o credinţă pură, cum exista în mod real în Biblie. În mod similar cu cei şaptezeci, el şi-a trimis discipolii doi câte doi în satele din vecinătate pentru a predica evanghelia. Aceasta a stârnit tunetele Vaticanului. Atâta timp cât Vaudes şi prietenii lui s-au limitat la a da mărturie împotriva invenţiilor, ierarhia nu s-a străduit le facă mult rău, dar de îndată ce au folosit acea armă grozavă – scripturile în limba poporului -, ei au fost imediat anatemizaţi şi excomunicaţi. Cu toate acestea, ei nu s-au gândit să se despartă de biserică, ci doreau doar reformarea bisericii. Ei au perseverat în predicarea evangheliei glorioase a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi. Arhiepiscopul de Lyon a emis o interdicţie împotriva lor. Vaudes a răspuns hotărât: “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai curând decât de oameni”. De atunci, “oamenii săraci din Lyon”, cum au fost numiţi, au fost înfieraţi de cler, calomniaţi şi dispreţuiţi ca eretici. Timp de trei ani după acea primă condamnare, care a avut loc în 1172, Vaudes a reuşit să rămână ascuns în Lyon sau prin împrejurimile oraşului, iar Papa Alexandru © www.comori.org

337

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

al III-lea a tunat cu ameninţări nu numai împotriva lui Vaudes, ci şi împotriva oricui ar fi îndrăznit să aibă vreun fel de legături cu reformatorul, astfel încât, de dragul prietenilor lui, Vaudes a părăsit Lyonul şi a rătăcit tot restul vieţii sale. După ce a căutat adăpost în multe locuri şi nu a găsit refugiu nicăieri, din mijlocul la muntenilor din Boemia, strămoşii lui Huss şi Ieronim, a trecut la odihna eternă în anul 1179. Risipirea urmaşilor lui Vaudes Când a fugit, Vaudes a fost urmat de discipolii săi. Ei s-au risipit în mod asemănător cu ucenicii cu ocazia persecuţiei lui Ştefan. Efectele dispersării lor au fost şi ele similare: evanghelia binecuvântată s-a răspândit şi mai larg în Europa. Marea lor putere consta în aceea că ei aveau sfintele scripturi în limba lor, citeau evangheliile şi predicau şi se rugau în limba poporului. Mulţi dintre ei, fără-ndoială, şi-au găsit loc în văile Piemontului şi în oraşele Languedocului. O nouă traducere a Bibliei a dat, fără-ndoială, poporului acces din plin la bogăţiile spirituale. Scena era pregătită pentru Papa Inocenţiu: odată transmise ameninţările papale, ele au fost executate cu multă râvnă şi în mod neînduplecat. Cel care îi umilise pe marii regi ai Germaniei, Franţei şi Angliei şi căre primise în mod implicit supunerea aproape oricărei părţi a creştinătăţii, tot nu era recunoscut în calitate de cap suprem al bisericii de vaudezi, oriunde ar fi fost ei. Nu se putea ca un spirit ca acela al lui Inocenţiu să suporte liniştit acest fel de opoziţie faţă de supremaţia universală cu care îi plăcea să se laude. Dar care era crima acelor oameni? Unde se găseau ei? Şi cum să procedeze cu ei? 1. Ei aveau o foarte bună reputaţie chiar şi la cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lor pentru modestia lor, traiul lor simplu, castitatea lor, munca lor cinstită şi cumpătarea lor. “Nicicând”, spune o înaltă autoritate, care totuşi nu este deloc favorabilă celor pe care el îi numeşte antisacerdotalişti, “Pierre de Vaudes şi creştinii biblici din Alpi nu pot fi judecaţi de cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor pentru moralitatea lor”. Păcatul lor de moarte era considerat a fi acela că ei apelau la scripturi şi numai la scripturi în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de închinare şi că respingeau sistemul vast al tradiţiei şi religiei susţinut de biserica Romei. Atât prin viaţă cât şi prin învăţătură, ei erau martori nobili pentru Hristos şi pentru simplitatea evangheliei, ei dând o mărturie puternică împotriva puterii, bogăţiei şi superstiţiilor religiei dominante. Ei respingeau sacramantele aproape nenumărate ale Romei şi susţineau că în Noul Testament erau doar două sacramante: botezul şi masa Domnului. Putem spune că, în general, ei anticipau şi susţineau aceleaşi învăţături, care, cu trei secole mai târziu, au fost promovate de reformatorii Germaniei şi Angliei şi care constituie crezul protestanţilor de azi. 2. Seamănă că înaintarea acestor “oameni săraci din Lyon”, în urma persecuţiilor, a fost rapidă şi că ei sau răspândit mult. Ni se spune că ei s-au întins în sudul Franţei, în Lombardia şi în Aragon. “În Lombardia şi Provence,” spune Robertson, “vaudezii aveau mai multe şcoli decât catolicii, predicatorii lor aveau dezbateri publice şi învăţau în public, iar numărul şi importanţa sponsorilor lor făcea să fie periculos pentru cineva să li se împotrivească. În Germania, ei aveau patruzeci şi unu de şcoli în dioceza Passau, şi erau numeroşi şi în diocezele Metz şi Toul. Din Anglia până în sudul Italiei, de la Helespont şi până la Ebro, opiniile lor erau larg răspândite*”.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 179-202; Waddington, vol. 2, p. 187; Sir J. Stephen – History of France, vol. 1, p. 218 3. Aşa stăteau lucrurile când Papa Inocenţiu al III-lea a ajuns pe tron. Cu nelinişte şi cu privire clară, el a observat acel duh de independenţă religioasă, dar era o problemă cum să-l zdrobească în mod eficient. Înafară de aceasta, cititorul îşi poate aminti că papa avea o mulţime de probleme: el căuta să schimbe balanţa puterii în Germania şi Italia, era în conflict ba cu regele Franţei, ba cu regele Angliei, îndruma marşul cruciaţilor, şi, prin intermediul lor, răsturna imperiul grec de la Constantinopole. Şi totuşi supraveghea şi era hotărât să pedepsească orice fel de dizidenţă faţă de preceptele bisericii Romei şi © www.comori.org

338

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

orice exercitare a gândirii libere în domeniul religios. În acel timp era foarte răspândit zvonul că cele două mari sedii ale dizidenţei faţă de Roma erau văile Piemontului şi sudul Franţei. Creştinii din Piemont au prosperat mai în anonimat, în timp ce albigenzii erau mult mai cunoscuţi şi mai periculoşi deoarece se bucurau de protecţia pe care le-o ofereau oraşe bogate din Languedoc. Raymond al VI-lea, Conte de Toulouse, nu numai că îi favoriza pe cei de credinţă vaudeză, considerându-i cei mai buni dintre supuşii săi, ci îi şi angaja în slujba familiei sale, chiar dacă el se mărturisea a fi romano-catolic. Contele de Foix era căsătorit cu o vaudeză, şi se spune că una dintre cele două surori ale lui era vaudeză, iar cealaltă era catară sau puritană. Regiunea Albi Acele provincii îndepărtate ale regatului au primit numele Languedoc datorită limbii bogate, melodioase şi flexibile care se vorbea acolo. În ceea ce priveşte rafinamentul, bogăţia şi libertatea, atât cea politică cât şi cea religioasă, ele depăşeau restul Franţei. Vechea civilizaţie romană încă mai avea vestigii în văile Languedocului şi Provenţei. Căpeteniile feudale, mai ales conţii de Toulouse şi Foix, deşi îi socoteau pe regii lor ca suverani ai lor, posedau şi exercitau autoritate în domeniile lor. Prin favoarea lui Raymond şi indiferenţa altor şefi, acea frumoasă regiune înaintase spre civilizaţie mai rapid decât orice altă parte a europei, dar – observă Milman – acea civilizaţie era complet independentă, sau, mai curând ostilă influenţei ecleziastice. După cum am văzut, blestemul papistaş nu numai că ruinează sufletele, ci este şi distrugător pentru arte şi civilizaţie în general. Până şi faţa unei ţări catolice pare a fi arsă de influneţa nefastă a catolicismului. Mintea trebuie ţinută în ignoranţă, în superstiţie şi în robie pentru ca papalitatea să prospere. Mult timp locuitorii Languedocului au fost lăsaţi în pace de ierarhia romei, şi, ca o consecinţă naturală, oraşele regiunii s-au umplut de o comunitate paşnică, muncitoare şi prosperă. Dar, pe de altă parte, după cum era cel mai natural, pe măsură ce cuvântul lui Dumnezeu şi opiniile liberale deveneau preponderente, biserica Romei şi clerul ajungeau să fie dispreţuite din ce în ce mai mult. Nobilii şi cavalerii nu mai îngăduiau ca tinerii lor fii să fie educaţi pentru biserică, ci ofereau beneficii fiilor şerbilor lor şi primeau în schimb zeciuieli. La fel de urâţi de nobilime ca şi de popor pentru rapacitatea lor şi comportamentul lor neprincipial, preoţii nu se puteau opune înaintării noilor opinii. Ei nu mai erau temuţi pentru puterea lor spirituală şi erau dispreţuiţi pentru senzualitatea lor. Ei au ajuns subiectul cântecelor şi glumelor trubadurilor, care spuneau de cum jefuiau ei orfanii, cum le escrocau pe văduve, iar necinstea lor, lăcomia lor şi beţiile lor ajunseseră proverbiale şi nimeni nu le mai putea contesta. “Atât de mult” – spune Robertson - “se ruşinau ei înşişi încât îşi trăgeau spre faţă părul de la spate pentru a-şi acoperi tonsura”. Cel mai simplu ţăran, când auzea de ceva scandalos, avea obiceiul să spună: “Mai curând mă fac popă decât să fac o asemenea faptă”. Atât de mulţi erau cei care se despărţiseră de Roma încât ei ajunseseră să constituie majoritatea masei populaţiei. Şi evreii erau numeroşi şi bogaţi, şi, desigur, un mare număr de persoane care nu făceau parte din nici o sectă prospera în oraşele din Languedoc, dar acum vom vorbi despre toţi aceştia desemnându-i ca albigenzi. Inocenţiu şi persecuţia albigenzilor Aşa stăteau lucrurile în acea regiune însorită, paşnică şi prosperă când un nor negru de furtună a apărut la orizont. Inocenţiu auzise cu consternare de progresul noilor opinii şi era hotărât să le zdrobească. Având acest obiectiv, el le-a scris mai întâi o scrisoare prelaţilor din sudul Franţei, îndemnându-i să ia măsuri viguroase pentru suprimarea ereziei, ca toţi ereticii să fie anatemizaţi şi exilaţi. Dar lui Raymond şi altora, o asemenea cerere nemiloasă părea a fi atât de arbitrară încât nu i s-a acordat atenţie. “Noi am crescut cu aceşti oameni,” a răspuns Raymond, “ne înrudim cu ei, ştim că ei duc o viaţă cinstită. Cum săi persecuutăm pe aceia pe care îi respectăm pentru că sunt cei mai paşnici şi loiali dintre supuşii noştri?” Era evident că o asemenea sacrificare a populaţiei afecta interesele principilor şi că aceea ar fi însemnat o exterminare, dar păstorul suprem al turmei lui Hristos nu ezita să recurgă la măsuri atât de groaznice, la care suveranii temporali nu îndrăzneau. Albigenzii au fost excomunicaţi şi a fost pusă o anatemă care se extindea asupra oricui i-ar adăposti, ar avea relaţii comerciale sau vreun fel de relaţii sociale cu ei. Dar © www.comori.org

339

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

neascultătorul Raymond tot îi favoriza pe supuşii lui eretici, ceea ce a făcut ca papa, plin de furie, să trimită doi nunţii – pe Reinerius şi Guido – pentru a cerceta care erau cauzele eşecului şi le-a conferit toată autoritatea pentru a-i desfiinţa pe eretici. Mulţi dintre acei oameni nevinovaţi au fost arestaţi, condamnaţi şi aruncaţi în foc. Totuşi, Raymond nu a acţionat în nici un fel, iar erezia a crescut şi a prins mai multă putere. Ce era de făcut? Era nevoie de forţe noi şi de agenţi mai duri şi mai activi. Raymond, un suveran independent, cunoscând caracterul drept al supuşilor săi, a refuzat să execute ordinele Romei. Sf. Bernard, marele luptător al papalităţii, murise. Dar papa s-a îndreptat spre descendenţii lui spirituali. În anul 1207, Pierre de Castelnau, un călugăr cisternician, a fost trimis la Raymond ca nunţiu apostolic pentru a-i cere să-i extermine prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici. Dar tolerantul prinţ, care pare să fi fost un om vesel, iubitor deplăceri şi lipsit de tăria de caracter necesară pentru a fi un eretic sau un bigot, nu a putut fi incitat să asculte şi să execute mandatul papal. A refuzat de două ori şi de două ori a fost excomunicat şi domeniile lui au fost puse sub interdicţie solemnă. Inocenţiu a aprobat ceea ce făcuse nunţiul său şi i-a scris o scrisoare lui Raymond, într-un limbaj de o aroganţă şi o obrăznicie nemaiîntâlnită. “Ciumă de om! Despot crud şi tiran; ce mândrie ţi-a cuprins inima şi ce nebunie? Să refuzi pacea cu vecinii tăi şi să sfidezi legile divine protejându-i pe vrăjmaşii credinţei? Dacă nu te temi de flăcările eterne, atunci nu ar trebui să te temi tu de pedeapsa temporală pe care o meriţi pentru atâtea crime? Pentru că biserica nu poate avea pace cu căpetenia jefuitorilor şi tâlharilor, cu patronul ereticilor, cu dispreţuitorul sărbătorilor sfinte, cu prietenul evreilor şi al cămătarilor, cu vrăjmaşul prelaţilor şi persecutorul lui Isus Hristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului va rămâne întins împotriva ta până ce vei fi zdrobit şi făcut pulbere. Cu adevărat îţi spun, El te va face să simţi cât de greu este să scapi de mânia pe care ai atras-o asupra capului tău”. Aşa se prezintă un specimen al vehemenţei invectivelor papale din evul mediu. Şi cititorul se poate întreba care este motivul. Nu este imoralitatea, indiferent cât de rău ar fi stat cu aceasta, ci numai pentru că el refuzase să fie călăul papei şi să verse sângele propriilor săi supuşi paşnici şi harnici. Dar atât de mare era puterea acestor vrăjmaşi înverşunaţi încât Raymond a fost înspăimântat şi s-a supus. Cu multă greutate, el a semnat totuşi un tratat pentru exterminarea ereticilor de pe domeniile lui. Totuşi el a fost foarte lent în aplicarea persecuţiilor. Văzând aceasta, nunţiul nu a putut să nu se înfurie şi a izbucnit în cel mai violent limbaj împotriva prinţului, numindu-l laş şi acuzându-l de sperjur şi a reînnoit excomunicarea cu toată puterea ei. Să ne mai mirăm că un prinţ feudal a fost enervat până la mânie indignată de neruşinarea îndrăzneaţă a unui călugăr? Se spune că, într-un moment nefericit, el a exclamat că avea să-l facă pe Castelnau să plătească cu viaţa pentru obrăznicia lui. Se presupune că ameninţarea a fost auzită de unul dintre slujitorii săi, care, în ziua următoare, după o dispută furioasă, şi-a scos pumnalul şi l-a înjunghiat pe nunţiu în coastă, ucigându-l. După cum s-a văzut, cearta căpătase un aspect asemănător cu cea care avusese loc nu cu mult înainte între Henry al II-lea al Angliei şi Thomas a Becket. Raymond – proscris spiritual Inocenţiu a obţinut ceea ce dorise: un pretext bun pentru a-şi vărsa cupele mâniei. Victima a fost onorată ca martir, iar Raymond a fost denunţat ca autor al crimei şi proclamat proscris priritual, iar toţi credincioşii au fost chemaţi să ajute la distrugerea lui. “Ridicaţi-vă, soldaţi ai lui Hristos,” îi scria el lui Philippe Auguste al Franţei, “ridică-te rege prea creştin! Auzi strigătul sângelui şi ajută-ne răzbunândune pe aceşti răufăcători. Ridicaţi-vă nobili cavaleri ai Franţei: bogatele şi însoritele ţinuturio din sud vor răsplăti vitejia voastră”. Predicarea unei cruciade i-a fost încredinţată ordinului cistercian, sub conducerea stareţului lor fanatic, Arnold, “un om” – spune Milman – “a cărui inimă era acoperită cu o triplă platoşă de mândrie, cruzime şi bigotism”. Tocmai atunci misioanrii au nimerit cu renumitul spaniol Dominic, faimosul întemeietor al inchiziţiei şi al călugărilor dominicani. Inima lui nu era cu nimic mai blândă decât cea a lui Arnold, ba el era şi un predicator mai bun. Nu au pierdut nici o clipă © www.comori.org

340

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

pentru a denunţa crima şi pe făptaşii ei. Fiecare inimă a fost angajată pentru a răzbuna insulta adusă lui Dumnezeu în persoana slujitorului său. Aceleaşi indulgenţe ca acelea date luptătorilor pentru sfântul mormânt le-au fost asigurate celor cărora se angajau în noua cruciadă împotriva lui Raymond şi a albigenzilor. Peste tot, clerul predica cu un zel neobosit noua cale de a obţine iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. “Pentru acea generaţie ignorantă şi superstiţioasă”, spune Sir James Stephens, “nu se puteau găsi apeluri mai binevenite. Pericolul, privaţiunile şi epuizarea, în formele cele mai severe, au stat ca dificultăţi în calea aspră a cruciaţilor care au mers în est pentru a-şi câştiga prin luptă calea către paradisul promis, iar în lupta împotriva albigenzilor era de câştigat aceeaşi recomplensă inestimabilă nu prin renunţări, ci prin plăceri. Orice datorie faţă de vreun om era anulată, orice ofensă împotriva legii lui Dumnezeu era iertată şi urma să fie câştigată o eternitate de binecuvântare, şi aceasta nu printr-o viaţă viitoare de sfinţenie, ci printr-o viaţă viitoare cu crime, nu prin abstinenţă, ci prin satisfacerea poftelor, a celor mai josnice patimi, prin satisfacerea cruzmii, a avariţiei şi a poftelor pe seama unui popor a cărui bogăţie le stârnea poftele şi a cărui superioritate le provoca ura”. La acest seceriş amestecat de sânge şi pradă, de absoluţiune preoţească şi faimă militară s-au grăbit toate spiritele sălbatice ele vremii. Întreaga Europă a răsunat de pregătirile pentru războiul sfânt. Cruciada de acasă În anul 1209, răspunzând la chemarea unui singur om, care mărturisea a fi marele păstor al bisericii lui Hristos, trei sute de mii de soldaţi s-au strâns în jurul provinciilor infectate. Unii dintre scriitorii vremii ridică cifra până la o jumătate de milion. Şi toţi purtau simboşlul crucii, ca o solemnă mascaradă. Ei alcătuiau trei mari armate, fiecare dintre ele condusă de un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ cu mitră. Dar el mai renumit dintre conducătorii războiului sfânt era faimosul Simon de Montfort, senior al unui domeniu din vecinătatea Parisului, Conte de Leicester prin drepturile mamei sale, o doamnă engleză. Satan îşi alesese cu mult talent instrumentele: Inocenţiu, Arnold, Dominic şi de Montfort sunt nume de tristă amintire în istorie. Ar fi greu de spus care dintre cele patru inimi era mai bine acoperită de platoşa triplă. Raymond, complet nepregătit să întâmpine o asemena oştire, s-a supus. Papa a promis absoluţiunea cu anumite condiţii. Dar acestea era dure şi extrem de crude: 1. Trebuia să se dezică de uciderea lui Castelnau; 2. ca dovadă a sinerităţii lui, trebuia să predea şapte dintre cele mai bune castele ale lui; 3. trebuia să facă penitenţă publică pentru ofensele pe care le adusese în trecut; 4. el personal trebuia să devină un cruciat împotriva propriilor săi supuşi. Sărmanul conte s-a plâns de condiţiile care-i erau impuse, dar aşa era îndurarea ce blândă a papei încât el trebuia să le îndeplinească în cele mai mici detalii. El s-a supus şi a primit absoluţiunea în St. Gilles, în prezenţa a trei arhiepiscopi şi nouăsprezece episcopi. Apoi, el s-a prezentat în catedrala unde fusese înmormântat Castenau, cu umerii dezgoliţi şi cu o frânghie în jurul gâtului, la fiecare dintre capetele ei fiind câte un episcop. A fost biciuit nu numai în mod simbolic, ci din toată inima, până ce, plin de sânge, nefericitul conte a primit permisiunea de a scăpa de chinuitorii lui şi de marea mulţime care se adunase pentru a fi martoră la acea degradare aproape incredibilă a suzeranului lor. Dar aceea nu a fost cea mai grea pedeapsă, ci el a fost obligat să-i însoţească pe cruciaţi împotriva propriilor săi supuşi loiali şi împotriva nepotului său, Raymond-Roger, viconte de Beziers, ale cărui teritorii se spune că erau pline de odioşi albigenzi. Cum duhul răzbunător al papei era departe de a fi împăcat după ce l-a umilit şi l-a înşelat pe vrăjmaş, puternicele arme au mers mai departe. Trei sute de mii de războinici furioşi s-au revărsat peste frumoasele moşii. “Înainte,” a fost strigătul sfântului stareţ, “veţi pustii fiecare ogor, veţi ucide orice fiinţă omenească. Loviţi şi nu cruţaţi. Măsura nelegiuirii lor a ajuns la culme şi binecuvântarea bisericii este asupra capetelor voastre”. Astfel instruit de preot, Montfort era gata să treacă la fapte. Armata a mărşeluit prin ţara cu vii şi livezi de măslini incendiind, măcelărind şi pustiind totul în calea ei. Ţărănimea a fost călcată în picioare şi ucisă cu sânge rece. © www.comori.org

341

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Masacrul şi arderea oraşului Beziers Raymond-roger, un tânăr viteaz de douăzeci şi patru de ani, s-a arătat mai curajos decât unchiul său şi sa hotărât să-şi apere poporul împotriva cruciaţilor. Cele două mari oraşe ale lui, Beziers şi Carcassone reprezentau puterea lui cea mai mare. El s-a retras în cel din urmă, care era mai întărit. “Soldaţii crucii, preoţii Domnului,” cum se numeau ei, au apărut la porţile cetăţii Beziers, care fusese bine aprovizionată de către viconte şi înzestrată cu o garnizoană. Episcopul acelui loc făcea parte din armată, iar Arnold i-a permis să sfătuiască poporul şi să le recomande să se predea. “Renunţaţi la opiniile voastre şi salvaţi-vă viaţa” – a fost sfatul episcopului. Dar albigenzii au răspuns ferm că ei nu vor renunţa la o credinţă care le dădea împărăţia lui Dumnezeu şi îndreptăţirea Lui. Catolicii, ca şi ereticii, au declarat că, decât să se predea, mai curând vor suferi moartea în cea mai violentă formă. “Atunci”, a declarat Arnold, “nu va mai rămâne piatră pe piatră; focul şi sabia vor nimici bărbaţi, femei şi copii”. Oraşul a căzut în mâinile asediatorilor, iar grozavul îndemn a fost ascultat. Cavalerii, oprindu-se la porţi, l-au întrebat pe stareţ cum să-i deosebească pe catolici de eretici, iar el le-a răspuns: “Ucideţi-i pe toţi. Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi”. A început măcelul: bărbaţi, femei, copii şi clerici au fost masacraţi fără deosebire, în timp ce clopotele catedralei sunau. Mulţimi au fugit tremurând în biserici, sperând să găsească adăpost între zidurile sfinte, dar nici o fiinţă omenească nu a fost lăsată în viaţă. Numeroasa populaţie a oraşului Beziers, care înainte forfotea pe străzi şi în pieţe, zăcea în mormane. Estimările numărului celor ucişi astfel variază între douăzeci de mii şi o sută de mii. Mulţi de la ţară s-au refugiat în cetate, astfel încât nu se poate face o estimare corectă. Oraşul a fost prădat şi apoi incendiat. Nicicând nu a spus stareţul-balaur un adevăr mai mare ca acela că “Domnul îi cunoaşte pe aceia care sunt ai săi”, deşi l-a spus ăntr-o groaznică batjocoră şi nu cunoştea deloc restul versetului, că “cine rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (2. Timotei 2:19). Domnul îi cunoaşte cu siguranţă pe toţi cei care cred în El şi chiar şi cel mai slab dintre sfinţii săi are un preţ infinit de mare înaintea Lui. Iar Arnold va îi vedea într-o zi, în aceeaşi glorie cu Domnul lor, pe aceia pe care i-a denunţat ca eretici şi pe care i-a ucis cu sabia. Ce zi va fi aceea, când persecutorul şi cel persecutat, acuzatorul şi acuzatul, vor sta faţă în faţă în prezenţa Celui care judecă după dreptate! Până atunci, să umblăm prin credinţă, căutând să-I fim plăcuţi Domnului. Asediul cetăţii Carcassonne De la Beziers, din care rămăsese doar un rug, cruciaţii s-au îndreptat spre Carcassonne. Înaintând, ei au găsit ţara pustie. Exemplul groaznic de la Beziers umpluse de groază inimile tuturor. Locuitorii satelor fără apărare au fugit când au văzut ruinele fumegânde ale cetăţii întărite. Nenumărate vaiuri au însoţit pe calea ei acea oaste de dragoni. Au ajuns în faţa Carcassonne. Roger în persoană era comandant şi a suportat asediul cu multă vitejie. Simon de Montfort a fost în fruntea atacatorilor. De cealaltă parte, Roger a fost văzut peste tot, expunându-se în fruntea apărătorilor şi încurajându-i prin cuvinte şi prin exemplul personal. Asediul a durat patruzeci de zile, timp în care asediatorii au fost respinşi cu mari pierderi. Dacă nu ar fi fost înşelăciunea stareţului, Raymond-Roger ar fi triumfat. Lucrurile s-au petrecut după cum urmează. Soldaţii curcii, atât în virtutea legii feudale, cât şi pentru a obţine privilegiile de cruciat, aveau obligaţia de a sluji numai patruzeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, mulţi dintre conducători şi marea masă a trupelor s-au întors dezamăgiţi şi nemulţumiţi. Căldura excesivă, insuficeinţa resurselor de apă, aerul infectat de la cadavrele neîngropate şi rapacitatea, cruzimea şi perfidia preoţilor au făcut ca mulţi să se bucure la încheierea termenului lor feudal. În acea situaţie limită, înconjurat de trupe indisciplinate, stareţul a recurs la viclenie – din vicleniile lui Satan. Nobilul şi viteazul viconte a fost înşelat să vină la tratative. Având jurământul nunţiului şi al baronilor conducători ai armatei, care credea că va fi respectat, Roger a venit împreună cu trei sute de susţinători ai săi. Dar, faţă de un asemenea eretic, nu putea fi vorba de fi credincios jurământului făcut. Tocmai când începea să prezinte condiţiile, nunţiul a exclamat că nu poate fi ţinut nici un fel de credinţă faţă de unul care a fost atât de necredincios faţă de © www.comori.org

342

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Dumnezeu şi a poruncit ca vicontele să fie legat cu lanţuri şi aruncat în închisoare împreună cu toţi cei care l–au urmat. Curând, el a fost eliberat de umilinţe şi suferinţe prin moarte. Se zice că ar fi murit de mâna lui Simon. Poporul, descurajat prin pierderea conducătorului, a părăsit cetatea fugind prin pasaje subterane, iar preoţii s-au consolat prin prinderea a aproximativ patru sute de cetăţeni, pe care i-au spânzurat şi i-au ars sub acuzaţia comună de erezie. Cetatea Carcassonne şi moştenirea princiară a lui Roger-Raymond au ajuns în mâinile partidei papale, şi, potrivit legii cuceririi, era în totul la bunul lor plac. Nunţiul şi clerul i-au dăruit lui Simon de Montfort acele pământuri bogate, ca primele roade ale victoriei glorioase împotriva ereticilor, el fiind proclamat viconte de Beziers şi Carcassonne, promiţând să-şi păstreze demnităţile şi teritoriile numai cu condiţia de a plăti papei un tribut anual, papa fiind suzeranul teritoriilor cucerite. Alegerea lui Simon a fost confirmată de papă, deşi principiile de bază ale dreptăţii şi respectarea angajamentelor date fuseseră încălcate într-un mod atât de flagrant şi de neruşinat. Dar regele Aragonului, ca suzeran, a refuzat să-l investească pe Simon cu noile lui posesiuni. Cucerirea părea a fi fost completă, dar nu era chiar aşa. Ducele de Burgundia, Contele de Nevers şi alţi nobili francezi s-au retras din cruciadă fiind grav ofensaţi de aroganţa mercenarilor papei. De Montfort, rămas cu o armată relativ puţin numeroasă, nu şi-a putut menţine poziţia, aşa că partida papală a pierdut multe oraşe şi castele pe care le cucerise şi a urmat un război continuu, marcat de exasperarea poporului şi de cele mai mari atrocităţi de ambele părţi. De Montfort, în disperare, a scris creştinătăţii cerând o nouă armată. Trâmbiţa Romei a sunta din nou: a fost predicată o nouă cruciadă. “Roiuri de călugări,” spune Greenwood, “au ieşit din nenumărate chilii şi mânăstiri ale ordinului cistercian predicând pieirea ereticilor şi nelimitată iertare celor care vor vărsa sângele acelei seminţe blestemate, măcar a unuia singur dintre ei. Nu exista crimă prea gravă, nici viciu prea adânc înrădăcinat în inimă ca să nu poată fi şters, fiind eliminată orice urmă de vinovăţie şi de remuşcare, printr-o campanie de patruzeci de zile împotriva acelor renegaţi”. Atraşi de ppromisiunea unor mari prăzi pământeşti în sudul însorit şi de fericirea eternă în cer, nenumărate trupe de fanatici s-au strâns în turme sub stindardul lui De Montfort. În primăvara anului 1210 el a primit o întărire semnificativă sub comanda soţiei sale, aşa că războiul a început cu furie reînnoită. Distrugerea lui Raymond este hotărâtă Supunerea Contelui Raymond la condiţiile papale pentru reconciliere fusese completă: el îşi predase castelele, trecuse prin umilinţa personală, şi, cu toate că umerii îi fuseseră însângeraţi, însoţise cruciadele chiar împotriva rudei sale, Roger. Era sigur că biserica avea să fie satisfăcută, că urma să-şi exprime aprobarea şi să-l primească în sânul ei. Dar, vai, a fost exact invers. E adevărat că papa, în modul cel mai înşelător, a mărturisit că-l primea ca pe un fiu ascultător, absolvindu-l de presupusa vină în asasinarea lui Castelnau, şi i-a dat mantia şi inelul, şi, având acele valoroase daruri, contele s-a întors în ţara lui sperând că nunţii vor confirma concesiile făcute de papă. Însă aici istoria a ridicat vălul descoperind cea mai intenţionată trădare care a mânjit vreodată politica unui conducător: într-o scrisoare a acestui pontif către nunţii săi la Toulouse, el face referire la cuvintele apostolului pentru a-şi justifica purtarea duplicitară: “Totuşi, fiind abil, v-am prins prin viclenie” (2. Corinteni 12:16). Astfel, el scria: “Vă sfătuim, împreună cu apostolul Pavel, să folosiţi viclenie faţă de acest conte, pentru că în acest caz aceasta este socotită înţelepciune. Trebuie să-i atacăm separat pe aceia care s-au separat de unitate. Lăsaţi-l pentru un timp pe acest conte de Toulouse, folosind disimularea faţă de el, pentru ca alţi eretici să fie înfrânţi mai uşor, iar apoi să fie zdrobit după ce va fi rămas singur”. Încrezătorul conte condamnat a grăbit împlinirea hotărârilor papei. Dar viclenii nunţii Theodosius şi Arnold, care erau implicaţi în secretele stăpânului lor, aveau propriile lor intenţii şi au tot întârziat şi au prezentat cereri până ce contele a văzut că el cu cazul lui era fără speranţă în mâinile lor. I s-a spus că el nu era socotit nevinovat de delictele de erezie şi crimă şi că ei nu-l puteau absolvi şi a izbucnit în lacrimi. Atunci acei oameni ai bisericii cu inimi de fier au batjocorit dezamăgirea lui citând textul: “Cu siguranţă, în potop de ape mari, acestea nu-l vor © www.comori.org

343

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

ajunge” (Psalmul 32:6) şi l-au declarat din nou excomunicat. Adevăratul obiectiv al catolicilor Cititorul are acum înaintea lui adevăratul obiectiv, care în acea vreme era ascuns, al acelor oameni inspiraţi de Satan. Este vechea istorie crudă a lui Nabot cu via lui: Izabela trebuia să aibă încântătoarele ţinuturi din sud ca via ei, iar sângele lui Nabot izreelitul trebuia să fie vărsat. Din îndemnurile secrete pe care papa le-a dat nunţiilor săi se va vedea că era hotărâtă distrugerea nu numai a lui Raymond ci şi a tuturor principilor din Languedoc şi că el îl înşelase pe contele Raymond printr-o prefăcută reconciliere numai pentru a-l despărţi de restul nobililor din Languedoc, ca aceştia să poată fi nimiciţi mult mai uşor, unul câte unul. Aceasta a fost politica lui Inocenţiu, scrisă cu propria lui mână, iar nunţii săi au fost discipoli potriviţi ai maestrului lor. Prada de la contele de Toulouse şi toţi partizanii lui le era necesră lui Simon şi aliaţilor săi, nunţii, şi nimic mai puţin decât tot sudul nu putea satisface lăcomia lui de Montfort şi fanatismul preoţilor rapaci. De aceea era hotărât ca să fie incluşi conţii de Foix, Comminges şi Beam cu toate teritoriile lor. Contele de Toulouse era suzeran peste cinci domenii subordonate. Curţile acelor suverani mai mici se întreceau una pe alta în splendoare şi galanterie. Ni se spune că viaţa era mereu un o sărbătoare sau un turnir. Unii dintre ei fuseseră printre cei mai distinşi cruciaţi în est şi aduseseră acasă multe obiceiuri din luxul oriental. La asemenea oameni nu se punea problema că ar fi fost eretici vaudezi sau albigenzi. În ceea ce se vedea ei erau buni catolici, dar religia lor era de fapt cavalerismul şi muzica trubadurilor. Totuşi mai erau câteva excepţii onorabile. Putem urmări firul de argint al harului suveran bogat al lui Dumnezeu la curţile acestor prinţi veseli. Citim despre Almeric, senior de Montreuil, şi sora lui, doamna Geralda de Vetville, care erau albigenzi şi care şi-au apărat oraşele împotriva catolicilor, dar au fost biruiţi. Şi aceşti seniori şi doamne au fost distruşi imediat. Alemric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort. El a poruncit ca toţi să fie spânzuraţi. Ştreangurile supraîncărcate s-au rupt, aşa că au fost tăiaţi în bucăţi. Doamna Geralda a fost aruncată într-un puţ şi asupra ei au fost aruncate pietre mari. Numai câţiva au scăpat de la masacrul general de la Vetville pentru a spune povestea. Şi toată ţara a avut o soartă asemănătoare. Creştinul adevărat, curteanul vesel, cavalerul viteaz şi mulţimea doritoare de plăceri, care era prea enervată la vederea obiceiurilor luxoase ale ţării pentru a fi eretică sau bigotă, toţi au trebuit fie să se supună condiţiilor papei, fie să meargă la ştreang sau la rug. Fiecare regiune din sud era învinuită că adăpostea eretici, iar Raymond, ca senior suzeran, era chemat să se prezinte înaintea unui consiliu la Arles. A fost înlăturat complet tot ce ar mai fi ascuns sălbatica lor nedreptate. Contele a fost însoţit de prietenul lui, Pedro, regele Aragonuluji, un catolic bun şi devotat, care i-a susţinut cauza şi s-a oferit garant pentru fidelitatea lui. Condiţiile pentru reconciliere – cititorul să le noteze ca exemplu pentru aroganţa şi îndrăzneala papală din acele zile – erau următoarele: “Contele Raymond să-şi demobilizeze armata, să-şi demoleze castelele, să-şi recheme toţi comandanţii oraşelor fortificate şi fortăreţelor, să renunţe la toate taxele şi dările din care provine cea mai mare parte a veniturilor sale, să oblige pe toţi nobilii şi oamenii de rând de pe domeniile sale să poarte veşmânt de penitenţă, să-i predea pe toţi supuşii săi care sunt suspecţi de erezie pentru a fi convertiţi sau arşi, după caz şi să fie personal gata să plece în Palestina pentru a sluji sub frăţietatea Sf. Ioan de la Ierusalim până ce papa îl va rechema. Fiecare cap de familie să plătească nunţiului papal patru bani taxă anuală, să fie ascultător bisericii, să plătească toate dările care i se vor cere şi toată viaţa lui să se supună fără a se împotrivi în vreun fel. După îndeplinirea tuturor condiţiilor, toate pământurile urmau să-i fie restituite de nunţiu şi de contele de Montfort*”.

* Greenwood, book 13, cap. 7, p. 546; Milman, vol. 4, p. 218; Sir James Stephens – Lectures, vol. 1, p. 225 Intenţiile acestor noi ofense nu au putut fi înţelese greşit, aşa că nefericitul conte, sfidând ordinele © www.comori.org

344

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

consiliului, a plecat, împreună cu mediatorul lui, regele Aragonului. Sentinţa a fost pronunţată. “Contele de Toulouse a fost condamnat ca eretic declarat, duşman al bisericii şi apostat de la credinţă, iar domeniile şi proprietăţile lui, cele publice şi personale, le-au fost adjudecate primilor care le vor ocupa sau şi le vor însuşi”. Aceste condiţii şi hotărâri îi vor da cititorului o cât de vagă idee asupra modului în care biserica, folosind cele mai sfinţite cuvinte şi pretexte, ruina pe un nobil în acele zile pentru a lua în stăpânire pământurile şi averea lui. Peste tot era aşa: principele şi poporul lui trebuiau să fie înecaţi în sânge sau mistuiţi de foc dacă proprietăţile lor nu puteau fi obţinute prin mijloace mai blânde. Orice Nabot trebuia să-i predea Izabelei ogorul lui dacă ea îl poftea. Înainte de a trece mai departe, cititorul să reţină că atunci când papa şi nunţii săi lucrau la distrugerea contelui şi a vasalilor săi, inchizitorii Dominic şi Reinerius erau angajaţi în “cercetarea religioasă a întregii zone a ereziei”, având autoritate de la papă să aplice pedeapsa capitală asupra ereticilor. Groaznicul tribunal, care de atunci se numeşte Inchiziţia, a fost înfiinţat în acel an de tristă amintire – 1210 -, într-un castel de lângă Narbonne. Războiul îşi schimbă caracterul Contele Raymond s-a grăbit să ajungă la Toulouse şi a făcut să fie citită în public hotărârea de excomunicare şi termenii duri pentru absolvirea lui. Cetăţenii au fost indignaţi şi au declarat că mai curând s-ar expune la cele mai mari pericole decât să accepte asemenea condiţii ruşinoase. Pe măsură ce veştile s-au răspândit de la un oraş la altul, acelaşi entuziasm a fost predominant în toate ţinuturile de sub stăpânirea lui. Caracterul războiului s-a schimbat complet. Devenise un fapt evident pentru toţi că acei cruciaţi erau hotărâţi să cucerească provinciile pentru a le transforma în stăpâniri ale Scaunului de la Roma, iar provinciile erau la fel de hotărâte să se opună cruciaţilor ca unor ipocriţi josnici şi să scape de tirania crudă şi uzurpatoare a Romei. Cruciada care se mărturisise a avea scopuri religioase degenerase într-un război total de masacru şi jaf. Tot poporul era într-o stare de revoltă generală împotriva bisericii dominante ca împotriva unui invadator străin. Războiul fusese declarat, dar combatanţii erau inegali. Raymond pare să fi fost un monarh blând, binevoitor şi indolent, care era iubit mult de poporul lui şi nu avea ambiţii, ci urmărea numai plăcerile vieţii. Nu există dovezi că ar fi fost cât de puţin înclinat spre religia albigenzilor, ci el se mărturisea a fi un romano-catolic adevărat. De cealaltă parte, Simon de Montfort, marele general al Romei, era considerat cel mai îndrăzneţ şi mai capabil conducător militar al vremii şi se jurase să fie apărător al papalităţii. El practica în mod regulat exerciţiile religioase şi asculta zilnic misa. “Dar” – observa cineva – “toate acele mari calităţi ale lui Simon se îmbinau cu nişte vicii care, în mod obişnuit, se doreşte a fi «sfinţite» prin mărturisirea religioasă: o imensă ambiţie, o îndrăzneaţă lipsă de scrupule în ceea ce priveşte mijloacele utilizate, duritate şi indiferenţă faţă de suferinţa umană şi o rapacitate extremă şi nedisimulată*”. În fruntea noii oşti de cruciaţi, pentru executarea sentinţei pronunţate de biserică şi pentru a câştiga ca răsplată domeniile lui Raymond, el a străbătut ţara dedicată distrugerii. Masacre, jafuri şi cele mai sălbatice barbarii de nedescris au marcat fiecare pas al lui. Ereticii şi cei suspectaţi de erezie, oriunde erau găsiţi, au fost obligaţi de Arnold şi de Montfort să se suie pe rugurile în flăcări în timp ce călugării se distrau văzând suferinţele lor şi îşi băteau jos ce ţipetele femeilor în flăcări.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 351 Pe măsură ce înainta armata papală, întreaga ţară devenea scena celor mai desfrânate cruzimi: distrugeau vii şi grâne, ardeau sate şi ferme, măcelăreau ţărani neînarmaţi, femei şi copii şi extindeau pustiirea în toată ţara, după care vorbeau de zelul sfânt pentru religia lor. Nu trebuie să ne mirăm că poporul exasperat a ripostat, şi atunci s-a ajuns la un război crud purtat de ambele părţi. Detaliile le lăsăm însă istoricului civil. După ce am prezentat pe scurt şi într-o lumină clară adevăratele motive şi obiective ale papei în această ofensă fără seamăn adusă omenirii şi religiei, vom nota câteva dintre principalele bătălii purtate în acest mare război, lupte care au dus la sfârşitul conflictului şi care fac să se © www.comori.org

345

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

vadă şi mai evident caracterul lui Simon şi al călugărilor de la Citeaux, sub îndrumarea pontifului şi cu aprobarea lui. Barbariile lui Simon şi ale lui Arnold Simon de Montfort, ca senior feudal, viconte de Beziers şi Carcassonne, prin angajamentul lui ecleziastic era obligat să-i elimine pe eretici. De aceea, el şi-a continuat campania. Multe oraşe au cazut în mâinile lui, unele prin forţă, altele s-au predat de spaimă. În dioceza Albi, sediul principal al învăţăturilor pe care nu le puteau suferi, războiul a fost purtat cu cea mai mare cruzime. Când cetatea La Minerve, de lângă Narbonne, s-a predat după o defensivă hotărâtă, mai rămăsese totuşi o scânteie de omenie, prin care s-a făcut propunerea ca învinşilor să li se permită să se retragă dacă se vor dezice de erezie. Faţă de asemenea condiţii blânde, călugării cei nemiloşi au obiectat: “Contiţiile sunt prea uşoare,” au exclamat ei, “doar noi am venit să-i eliminăm pe eretici şi nu să le arătăm har!” “Nu vă temeţi,” a răspuns stareţul cu o cruzime batjocoritoare, “nu vor fi convertiţi mulţi”. Şi el a avut dreptate, dar nu în sensul în care a spus el acele cuvinte. El avea intenţia de a-i omorâ pe toţi, iar intenţia lor, sau, mai curând, hotărârea lor fermă, era mai curând să moară decât să accepte acele condiţii papale. Între timp, albigenzii se strânseseră pentru rugăciune. Stareţul de Vaux-Cernay a găsit într-o casă un număr de femei creştine care erau în rugăciune aşteptând să li se întâmple ce putea fi mai rău: nu aşteptau pic de îndurare de la sfinţii părinţi şi erau pregătite să moară. Într-o altă casă, el a găsit şi un număr de bărbaţi în genunchi aşteptându-şi în pace sfârşitul. Stareţul a început să le predice doctrinele papalităţii, dar l-au întrerupt cu toţii, într-un glas, exclamând: “Nu vom primi credinţa ta; am renunţat la biserica Romei; strădaniile tale sunt zadarnice, pentru că nici viaţa, nici moartea nu ne vor determina să renunţăm la adevărul pe care-l avem”. I s-a cerut lui de Montfort să le vorbească. El a vizitat şi pe bărbaţi, şi pe femei, în total cam o sută patruzeci. “Convertiţi-vă la credinţa catolică,” le-a spus el, “sau suiţi-vă pe acest rug”. Mai înainte înălţase un imens morman de lemne uscate. Nici unul dintre albigenzi nu a şovăit măcar o clipă. Ei au negat superioritatea şi autoritatea preoţiei şi L-au recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap şi su susţinut că nu există altă autoritate decât cea a Cuvântului său cel sfânt. Înfuriat la culem de statornicia lor calmă, el a poruncit să fie aprins focul, şi rugul a ajuns în scurt timp o masă în flăcări. Neînfricaţii mărturisitori ai numelui lui Hristos, încredinţându-şi sufletele în mâinile lor, s-au aruncat singuri în flăcări ca şi cum s-ar fi înălţat la cer într-un care de foc. Când a capitulat castelul Brau, de Montfort a scos ochii la peste o sută dintre apărătorii lui şi i-a mutilat şi în alte feluri ruşinoase, lăsând numai pe unul dintre ei cu un singur ochi pentru a-i donduce pe ceilalţi. Nu că – spune stareţul de Vaux-Cernay – acelui conte i-ar fi făcut plăcere asemenea lucruri, “pentru că el era cel mai blând dintre oameni”, ci deoarece el dorea să ia măsuri represive împotriva inamicului. Aşa judeca istoricul călugărilor. La Lavaur, oraşul bunului Roger Bernard, conte de Foix, barbariile au depăşit tot ce se mai făcuse până atunci chiar şi în acel groaznic război. Vaudezii susţineau că şi contele era unul de-ai lor. “Dintre toţi principii provinciei,” spune Milman, “contele de Foix era cel mai puternic şi cel mai detestat de biserică pentru că îi favoriza pe eretici. În acest caz, acuzaţia era mai curând o onoare decât o calomnie. El era un om profund religios, şi primul care a ridicat stindardul oamenilor locului împotriva lui de Montfort. Era un cavaler la fel de viteaz după cum era şi de credinţă creştină”. În cele din urmă cetatea a căzut în mâinile asediatorilor şi a avut loc un masacru general: bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi, până ce nu au mai rămas decât câtâţiva din garnizoană şi alţii cărora le-a fost pregătită o soartă şi mai groaznică. Patru sute au fost arşi pe un rug mare, ceea ce a produs bucurie generală în tabără. În mijlocul acelui zaiafet de cruzime cruntă, episcopii şi nunţii stăteau şi cântau: “Vino, Spirit Sfânt”. Atunci Almeric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort, care a poruncit ca ei să fie spânzuraţi, după cum am văzut deja. Şi evlavioasa doamnă Geralda a suferit acolo. Despre ea se spune că: “Nici un sărac nu pleca de la uşa ei fără să fi fost hrănit*”.

© www.comori.org

346

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

* Latin Christianity, vol. 4, p. 223; Gardner – Faiths of the World, “Albigenses” Asediul Toulouse De la rugul în flăcări, pe care au ars patru sute de oameni şi de la ştreanguri încărcate cu nobili, luptătorul bisericii a trecut la asediul cetăţii Toulouse. Numeroasele lui cuceriri mai curând au stârnit decât au satisfăcut “rapacitatea lui nedisimulată”. Spera să adauge şi Toulouse la posesiunile lui, şi astfel să se ridice la nivelul prinţilor suverani. Episcopul Fouquet era în tabăra lui. Istoricii spun că acest nou episcop de Toulouse fusese pus pentru a atinge scopul papei, el fiind unul dintre cei mai duplicitari, cruzi şi sângeroşi oameni care au existat vreodată. Rabenstein fusese destituit pentru a-i face loc să lucreze în cetate pentru distrugerea contelui, în timp ce inchizitorii şi cruciaţii lucrau pentru aceasta de afară. Dar, cu toate înşelăciunile papei şi cu toată vitejia lui Simon, mersul lucrurilor era în schimbare. Contele de Toulouse, sub disciplina severă a nenorocirilor, a dat dovadă de curaj şi tărie de caracter. El şi-a strâns aliaţi în jurul său, care, împreună cu cei ce i-au urmat, au apărat cetatea şi au făcut câteva ieşiri atât de îndrăzneţe încât simon a fost nevoit să ridice asediul. Atunci el s-a răzbunat devastând grădinile, viile şi câmpurile. Situaţia se schimbase complet: în loc să rămână în defensivă, Raymond a devenit atacator energic, şi, în câteva luni, a recâştigat cele mai multe locuri pe care le cuceriseră cruciaţii. Principiul feudal al termenului de patruzeci de zile a făcut ca forţa armatei lui Simon să fluctueze continuu, şi, fără-ndoială, l-a împiedicat să profite la maxim de avantajele pe care le obţinuse, astfel încât succesele lui au fost uneori răsturnate. Cu toate acestea, triumful lui Raymond a fost numai un respiro temporar şi preludiul unei înfrângeri grozave. În Germania şi în nordul Franţei a fost predicată o nouă cruciadă, şi mulţi aventurieri cu experienţă în războaiele din Germania şi din est s-au alăturat armatei. Toate binecuvântările lumeşti într-o ţară frumoasă, împreună cu cerul în final, au făcut ca mulţi să ia crucea. Arhiepiscopii de Rheims şi Rouen şi episcopii de Paris, Laon şi Toul au fost împreună cu ei, iar Guillaume, arhidiaconul Parisului a fost genistul şef al armatei. Sărmanii albigenzi descurajaţi, la apropierea unei asemenea oşti de zeci de mii, au fugit din câmpurile deschise pentru a se adăposti fie în păduri şi munţi, fie în oraşele mari. Raymond, simţindu-şi slăbiciunea, a căutat să se alieze cu ruda lui, Don Pedro, regele Aragonului. Spaniolul viteaz a promis să-l sprijine, dar, înainte de a se angaja în luptă, a făcut un apel la papă în favoarea lui Raymond. Mişcat de apelul regelui şi gelos pe puterea din ce în ce mai mare a lui de Montfort, Sfinţia Sa a părut dispus să-şi schimbe politica. Faţă de nunţii săi şi-a dezvăluit nemulţumirea că puseseră mâinile pe ţinuturi care nu fuseseră nicicând pângărite de erezie şi a poruncit restituirea pământurilor conţilor de Foix, Comminges şi lui Gaston de Beam. El a suspendat şi indulgenţele oferite cruciaţilor. Dar toată această aparentă justiţie şi milă a fost doar un sentiment trecător, el revocând în scurt timp toate concesiile pe care le făcuse. Sc risorile nunţiilor şi inchizitorilor au fost pline de furie: “Înarmează-te, domnul nostru papă, cu zelul lui Fineas; nimiceşte Toulouse, acea Sodomă şi Gomoră, cu toate relele din ea; nu îngădui ca tiranul eretic Raymond, şi nici fiul său, să-şi mai ridice capul deja pe jumătate zdrobit, ci zdrobeşte-l complet. Nu ne putem gândi la curăţirea Languedocului înainte ca Toulouse să fie ras de pe faţa pământului şi cetăţenii lui să fie ucişi cu sabia. Dacă familiei lui Raymond i se permite să-şi ridice capul, ei vor lua împreună cu ei şapte demoni mai răi decât cel dintâi. Înţelepciunea ta apostolică să ia măsuri împotriva răului; mâna ta să nu de înapoi de la această lucrare sfântă şi evlavioasă înainte ca şarpele lui Moise să fi înghiţit şerpii acestui faraon, înainte ca iebusitul împreună cu toţi cei necircumcişi şi necuraţi să fie risipiţi şi poporul tău să se bucure în pace stăpânind ţara făgăduinţei”. Papa temporizează. Bătălia de la Muret Papa era în dificultate şi a cedat de nevoie. El declanşase mişcarea, dar frâiele îi scăpaseră din mâini frâiele cu care s-o aibă sub control. Agenţii săi trebuiau doar să facă ceea ce îi instruia el şi nu aveau © www.comori.org

347

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

dreptul să se plângă. Transformând nevoia într-o virtute, el l-a mustrat aspru pe regele Aragonului, principalul susţinător în Spania al cauzei catolice, acuzându-l că prezenta fals lucrurile şi ameninţându-l cu o cruciadă şi a confirmat sentinţa de excomunicare împotriva lui Raymond şi a aliaţilor săi. L-a proclamat pe de Montfort slujitor vrednic al lui Hristos şi luptător invincibil pentru credinţa catolică şi la autorizat să păstreze ceea ce cucerise. Răbdarea îndelung-răbdrătorului rege al Aragonului s-a epuizat, şi, provocat de neruşinarea clerului, el a luat armele. În fruntea a o mie de cavaleri şi a unei armate numeroase, el a traversat Pirineii şi i-a întâmpinat pe cruciaţi în micul oraş Muret, la aproximativ cincisprezece kilometri de Toulouse. În fruntea războinicilor crucii s-a prezentat Simon de Montfort, cu tot armamentul lui, însoţit de şapte episcopi. “Armata lui,” spune Greenwood, “deşi mai puţin numeroasă, era compusă din cavaleria grea a Franţei şi, dorea ca, prin victorie asupra oştii eretice, să dobândească glorie nepieritoare, sau, prin martiriu să fie primită în prezenţa sfinşilor, în paradis”. A urmat o bătălie crâncenă, scurtă şi decisivă. Don Pedro şi mulţi dintre nobilii săi s-a numărat printre cei ucişi. Restul armatei sale, fără comandant, s-a risipit, iar oastea de strânsură neinstruită şi prost înarmată a lui Raymond şi a aliaţilor săi a fost parte ucisă cu sabia, parte înecată în Garonne, nefiind lăsat nici măcar unul. Ca urmare a marii victorii de la Muret, cauza albigenzilor ajunsese să fie disperată, iar soarta ţării închinate distrugerii părea a fi hotărâtă definitiv. Raymond îşi pierdea toate teritoriile, de Montfort era recunoscut principe al ţinutului şi al oraşului Toulouse şi al celorlalte ţinuturi cucerite de cruciaţi sub comanda lui. Biruit de nenorocirile lui şi de interdicţiile bisericii, Raymond nu s-a mai opus deloc. Fouquet, episcopul papei, a luat în stăpânire palatul strămoşilor lui Raymond, şi, cu o neruşinare crudă, pe care nici un limbej nu o poate descrie, a poruncit ca nobilul conte şi toată familia lui să se retragă în anonimat. Aşa au fost şi aşa sunt îndurările blânde ale preoţiei romane chiar şi faţă de propria lor turmă când unii sunt socotiţi neascultători, pentru că Raymond nu a fost niciodată acuzat de erezie, ci numai că adăpostea eretici pe domeniile lui, sau, cu alte cuvinte, că refuza să-i măcelărească cu sânge rece pe cei mai cinstiţi şi loiali dintre supuşii săi – aceea era, în ochii Romei, crima lui, iar cerul va judeca cu siguranţă. Învingătorii se ceartă între ei Cucerirea părea a fi completă, iar învingătorii au început să împartă prada. Dar Arnold şi de Montfort sau certat pentru coroana ducală a Narbonne, fiecare reclamând pentru el ducatul. Nunţiul luase arhiepiscopia Narbonne şi susţinea că aceea avea drepturi şi asupra proprietăţilor pământeşti, dar de Montfort, care îşi luase titlul de Duce de Narbonne, a fost indignat că un preot reclama autoritatea seculară asupra a ceea ce el susţinea că era în totul al lui, ca principe şi suveran al ţinutului. Conflictul a ajuns să fie serios. Simon a început să-i înfiereze pe Arnold şi pe susţinătorii lui că erau eretici, a invadat şi a luat oraşul în stăpânire prin forţa armelor. Nunţiul, exercitându-şi autoritatea spirituală, l-a excomunicat pe marele cruciat şi a pus sub interdicţie toate bisericile din oraş. Papa, privind cu gelozie marea putere a celor doi rivali şi nesinţindu-se capabil să intervină în conflict, a convocat, în anul 1215, Consiliul de la Lateran, cu scopul de a pune capăt cruciadei împotriva albigenzilor şi a hotărâ definitiv soarta teritoriilor cucerite. Acela a fost cel mai numeros consiliu ţinut până atunci în creştinătate, dar nu ne vom aventura deloc să descriem desfăşurarea lui, ci vom nota doar efectele lui imediate faţă de subiectul care ne preocupă în prezent. “Raymond şi fiul său, însoţiţi de conţii de Foix şi Comminges şi de mulţi alţi nobili din Languedoc au fost primiţi de papă, care şedea în consistoriu printre cardinalii săi şi alţi prlaţi. Ei au îngenunchiat înaintea lui, iar tânărul Raymond i-a prezentat scrisori de la unchiul său, regele Angliei. Monarhul englez îşi exprima indignarea faţă de uzurparea moştenirii familiei lui Raymond de către Simon de Montfort. Papa a fost mişcat de frumuseţea ţinutei tânărului prinţ, s-a gândit la greşelile lui, şi s-a observat că a vărsat lacrimi”. Acel tânăr nobil din vechea familie de Toulouse, având legături de sânge prin căsătorie cu toţi suveranii Europei, care nu fusese niciodată acuzat de vreun fel de erezie, © www.comori.org

348

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

fusese jefuit de agenţii papei şi ajunsese în exil. După fiu, a venit tatăl, iar apoi ceilalţi conţi, care s-au plâns de nedreptatea nunţiului şi a lui de Montfort, de jefuirea ţinuturilor lor şi de măcelărirea nelegiuită a supuşilor lor. Enormele cruzimi ale lui Fouquet au fost prezentate de toţi martorii, el fiind denunţat ca nimicitorul a peste zece mii de suflete din turma care-i fusese încredinţată în grija pastorală. Ceva care semăna a milă a mişcat pentru un moment inima lui Inocenţiu când au auziz atâţia martori nobili, care se mărturiseau a fi catolici. Mai mulţi membri ai consiliului au fost atinşi de remuşcări şi au vorbit în favoarea principilor deposedaţi. Dar această tendinţă spre ceva care aducea a justiţie din partea consiliului a stârnit indignarea lui Simon şi a partizanilor săi, care s-au manifestat cu maximum de vehemenţă. Ei l-au asigurat pe Sfinţia Sa, că, dacă nunţiul şi de Montfort erau obligaţi să predea teritoriile şi domeniile pe care le aveau, de atunci încolo nimeni nu se va mai înrola pentru cauza bisericii şi că nimeni nu s-ar mai expune vreunui pericol pentru a o apăra. Totuşi, papa a părut a fi dispus să asculte plângerile principilor, şi, înălţându-şi vocea, a spus: “Las în seama lui Raymond de Toulouse şi a moştenitorilor săi să-şi recupereze stăpânirile de la toţi aceia care le deţin acum pe nedrept”. Prelaţii s-au înfuriat. Papa era încurcat îanintea puterilor pe care le crease, din cauza cărora era silit să facă nedreptate. De Montfort a fost confirmat ca stăpân peste toate cuceririle lui, cu excepţia teritoriului Venaisin, care i-a fost rezervat tânărului Raymond cu condiţia ca purtarea lui să fie apreciată ca satisfăcătoare de către nunţiu. Philippe Auguste, aprobând hotărârea, l-a investit pe de Montfort conte de Toulouse, Beziers şi Carcassonne şi duce de Narbonne. Simon a ajuns pe tronul pe care-l căştigase prin opresiune, tiranie şi vărsare de sânge. A fost proclamat suveran de Toulouse şi general al armatelor lui Dumnezeu, fiu iubit al bisericii. Biserica şi poporul i-au ieşit în întâmpinare cu salutul blasfemiator: “Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”. Dar triumful celui rău este de scurtă durată, iar răsplata lui eternă este aproape. Minciunile lui Fouquet Hotărârea consiliului de la Lateran, care interzicea predicarea de cruciade, a făcut ca de Montfort să ajungă lipsit de resurse proaspete. Această schimbare a l-a încurajat pe Raymond cel tânăr pentru a strânge o armată şi a face un efort eroic pentru a-şi recâştiga domeniile tatălui său. Nu peste mult timp a ajuns în fruntea unei armate mari, iar speranţa eliberării de cruzimile lui Simon şi ataşamentul faţă de suveranii lor ereditari însufleţea întreaga populaţie a Languedocului. De Montfort trata Toulouse ca un oraş cucerit, cerând taxe enorme şi făcând eforturi pentru a impune măsuri din cele mai dure. Era evident că urma o revoltă generală a cetăţenilor oprimaţi, dar cetăţenii au acceptat în mod neînţelept medierea perfidului episcop Fouquet. Episcopul i-a asigurat că nici un fir de păr nu avea să le fie atins dacă se supuneau condiţiilor lui de Montfort. Cetăţenii au fost de acord, iar el le-a jurat în felul următor: “Jur pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară şi pe trupul Răscumpărătorului, pe ordinul meu cel sfânt, pe funcţia mea de stareţ şi pe celelalte demnităţi ale mele, că vă dau sfat bun, mai bun decât am dat vreodată; dacă vă va face cel mai mic rău contele de Montfort, prezentaţi-mi mie plângerile voastre, iar Dumnezeu împreună cu mine se va îngriji să vi se facă dreptate”. Ce cruzime! Aşa este papalitatea. Era vorba chiar de oile pe care le păstorea el. Acum nu mai era vorba despre ce este drept sau nedrept în război, ci de parfida falisitate a celui care se pretindea a fi păstor al oilor. Poporul ajunsese în cursa lui Satan. Au fost trataţi ca supuşi care voiau să se revolte şi pedepsiţi de episcop însuşi cu toată cruzimea neînduplecată. Prima mişcare a lui de Montfort a fost aceea de a cere “treizeci de mii de mărci de argint, demolarea zidurilor şi a oricăror fortificaţii din oraş şi locuitorilor să le fie luată orice bucată de pânză şi până şi ultima măsură de cereale”. Aşa au trebuit să petreacă iarna, dar primăvara următoare le-a sosit ajutorul. Moartea lui de Montfort La apariţia bătrânului conte şi a fiului său în apropierea zidurilor dărâmate ale oraşului Toulouse, frica a făcut loc bucuriei entuziaste cu care poporul l-a primit pe Raymond care se întorcea la palatul şi la © www.comori.org

349

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

domeniile strămoşilor săi. Mulţi nobili ai Languedocului au strâns armate şi au venit în oraş. Simon şi fiul său, Guy, s-au grăbit într-acolo, dar au fost respinşi şi s-au făcut de ruşine. Episcopul de Toulouse şi soţia lui Simon au căutat ajutor în Franţa. A fost predicată o nouă cruciadă, dar de Montfort nu putea ţine o armată mai mult de patruzeci de zile, pe când mulţi s-au strâns alături de Raymond. Asediul a durat nouă luni şi a fost scena multor lupte crâncene. În primăvara anului 1218, de Montfort a venit împotriva oraşului Toulouse cu o sută de mii de cruciaţi. “Vei cuceri cetatea,” îi spunea duhul mincinos, “vei intra în casele din care nu va scăpa cu viaţă nici un suflet, fie bărbat, femeie sau copil; nici unul nu va fi cruţat nici în biserică, nici în spital!” Aşa erau planurile Romei, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Când îngenuncheau pntru mesă, un strigăt ia anunţat că cei asediaţi au făcut o ieşire din cetate, şi, sărind imediat în picioare, Simon, în fruntea veteranilor, s-a grăbit să ajungă la locul atacului şi nici nu s-a gândit că avea să fie ultima lui luptă. Atunci el a fost rănit de o săgeată trasă de pe zidurile cetăţii, ceea ce l-a tulburat şi l-a făcut să se retragă câţiva paşi, când o bucată de stâncă l-a lovit, decapitându-l. Când trupul lui neînsufleţit zăcea pe pământ, admiratorii lui au îndrăznit să-i reproşeze lui Dumnezeu moartea lui şi să acuze justiţia divină. Dar acum îi vom lăsa: Simon este înaintea lui Dumnezeu şi şi-a aflat destinul etern. Asediul a fost ridicat şi armata asediatoare a fost complet înfrântă. Au sunat clopotele chemându-i pe cetăţeni să aducă mulţumiri cu strigăte exaltate. Raymond a fost aclamat ca suveranul lor de drept, iar stindardul casei St. Gilles a fluturat din nou peste meterezele Toulouseului. Regii Franţei şi albigenzii Inocenţiu al III-lea murise, iar pe tronul papal era Honorius, care a susţinut cu multă ardoare cauza lui de Montfort şi a fost sprijinit cu căldură de regii Franţei. Perspectiva ca sărmanii albigenzi să se bucure de pace sub guvernarea blândă a lui Raymond era ceva de nesuferit pentru noul păstor de la Roma. Pentru a-l mulţimi pe furiosul papă şi sub pretextul de a-şi îndeplini jurământul care-i asigura bunăstarea eternă, Ludovic, fiul lui Philippe Auguste, a condus o cruciadă în anul 1219. Toate atrocităţile de mai înainte au fost reînnoite şi depăşite – dacă era cu putinţă – sub îndrumarea clerului. Dar îl vom cruţa pe cititor de descrierea amestecului satanic de înşelătorie, ipocrizie, perfidie, josnicie şi cruzime sălbatică manifestat de cler cu aprobarea suveranului. Raymond cel bătrân murise şi îl lăsase pe fiul său să apere moşiile, acesta fiind în deplinătatea forţelor şi plin de speranţe. Milner spunea că “a murit de boală, într-o stare de pace şi prosperitate, după victoria asupra lui Simon şi că nici un om nu fusese până atunci tratat mai nedrept de papalitate”. Philippe Auguste murise şi el, lăsându-i coroana lui Ludovic. De Montfort cel tânăr a murit în anum 1224, disperat de insuccese, după ce părăsise Languedocul. Raymond al VII-lea stătea pe tronul strămoşilor săi, fără alţi vrăjmaş de care să se teamă, decât papa şi suveranul său – păstorul său şi suzeranul său. Dar Raymond stăpânea o regiune frumoasă a Franţei, pe care Ludovic era nerăbdător s-o unească cu coroana lui. Izabela a trecut din nou la uneltiri şi a convocat un consiliu la Bourges, în anul 1225, la care Ludovic a fost îndemnat să cureţe ţara de eretici. În acel scop el a strâns bani. Apoi, a luat crucea, şi, însoţit de baronii săi şi de susţinătorii lor, în număr de două sute de mii de oameni, a înaintat din nou pentru a devasta câmpurile în floare ale Languedocului şi a-i extermina pe eretici, potrivit hotărârii Romei. Nefericit Languedoc! Oare când se va sătura de sânge Roma, balaurul care îi devorează pe sfinţii lui Dumnezeu? Când se va sătura de sângele pruncilor, al mamelor, al copilaşilor, al fetelor, al tinerilor neînarmaţi şi al taţilor lor? Fiarele care simbolizează imperiiile caldeean, persan şi grec au putut căpăta un nume, dar pentru cea de-a patra fiară, care simbolizează imperiul roman – fie cel păgân, fie cel papal -, nu se poate găsi nume. “După aceea am privit în viziunile de noapte, şi iată o a patra fiară, înspăimântătoare şi îngrozitoare şi nemaipomenit de puternică; şi avea dinţi mari de fier, mânca şi sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei şi avea zece coarne” (Daniel 7:7). Ca interpretare, viziunea lui Daniel se referă în mod mai direct la puterea © www.comori.org

350

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

civilă, iar fiara ecleziastică descrisă în Apocalipsa este mult mai setoasă de sânge decât a fost vreodată cea civilă. Acest monstru pentru care nu s-a găsit un nume a ajuns la culme prin regele Franţei, la îndemnurile papei. La apropierea a două sute de mii de cruciaţi sub stindardul suveranului lor, inimile poporului sau topit. Oraş după oraş s-a predat pentru că apărătorii au murit. “De atâtea ori suferiseră toate ororile războiului, în cele mai groaznice forme ale lor, încât baronii, cavalerii şi comunele din Languedoc, de comun acord, s-au grăbit ca, prin concesii făcute din timp, să evite continuarea acelor nenorociri”. Dar tocmai atunci a intervenit mâna Domnului: o molimă a izbucnit în tabăra invadatorilor. Ludovic însuşi a fost atins şi treizeci de mii de de soldaţi au fost doborâţi de boală. Distrugerea iminentă a locuitorilor şi a casei lui Raymond a fost amânată pentru puţin timp. La moartea lui Ludovic al VII-lea, fiul lui, care era doar un copil, i-a urmat pe tronul Franţei, iar frâiele puterii au ajuns în mâinile mamei sale, Blanche de Castillia. La porunca ei, Toulouse a fost asediat din nou. Raymond era în avantaj în luptă, dar gloria victoriilor sale a fost mânjită de cruzimea cu care el i-a tratat pe învinşii care i-au căzut în mâini. Asediul Toulouse a fost îndelungat şi dificil. Cruciaţii pierdeau speranţa, dar, când ei rămăseseră încurcaţi, Fouquet, geniul rău şi duhul mincinos din Toulouse, a sugerat singura metodă de a ataca cu succes. La sfatul lui, toate viile, toate grânele şi toţi pomii fructiferi au fost distruşi, toate casele din jurul cetăţii au fost arse pe o rază de mai mulţi kilometri, până ce ţara a devenit o pustie şi oraşul Toulouse a ajuns să fie ca în mijlocul unui deşert. Atunci nu au mai putut obţine nici un fel de provizii. Şi aceea era lucrarea episcopului locului, tocmai în dioceza lui, tocmai faţă de aceia asupra cărora fusese pus ca supraveghetor! Cititorul să judece dacă el manifestă mai mult duhul celei de-a patra fiare din Daniel sau al Aceluia care spune fiecărui păstor: “Paşte oile Mele ... Paşte mieluşeii mei...” (Ioan 21). După ce acesastă nouă cupă a mâniei papale a fost vărsată asupra ţării închinate distrugerii şi orice copac verde s-a uscat, locuitorii ţării au fost atât de descurajaţi şi spiritul lui Raymond, conducătorul lor, a fost atât de înfrânt, încât, după trei luni, el obţinut o pace cu condiţii din cele mai umilitoare. Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului pentru un timp, a fost semnat în aprilie 1229. Condiţiile au fost dictate de nunţiul papal şi aprobate de regele Franţei. Raymond al VII-lea, al cărui aspect plăcut şi ale cărui maniere curtenitoare, simţindu-şi vinovăţia pentru greşeşile lui, storsese lacrimi de la Inocenţiu în consiliul de la Lateran, a trebuit să-şi plece grumazul sub jugul străin şin să poarte povara despotismului spiritual. El a fost condus de nunţiu la o biserica din Paris, ca şi tatăl său în St. Gilles, cu picioarele goale şi cu umerii dezgoliţi şi a fost supus aceleiaşi biciuiri publice aplicată de preoţi. În genunchi, în biserica Notre Dame, el a abdicat în mod solemn de la suveranitatea lui feudală, supunându-se regelui Franţei şi penitenţei bisericii. Cititorul îşi poate aminti că, în penitenţa lui, tatăl renunţase la şapte castele, iar acum fiul renunţa la şapte provincii. Aşa a fost rânduit de Acela care guvernează peste toate, ca Languedocul să obţină pacea în condiţii atât de avantajoase pentru Roma, şi aceasta a fost rânduit spre umilirea în viitor a Romei ca şi pentru creşterea puterii monarhiei Franţei. Philippe Auguste smulsese din mâinile slabe ale lui John posesiunile de pe continent ale coroanei Engleze, iar acum domeniile Contelui de Toulouse şi cele ale regelui Aragonului de la nord de Pirinei s-au adăugat stăpânirii coroanei franceze. “Stăpânirea Normandiei,” spune James White, “făcuse deja ca Franţa să fie o putere maritimă, iar acum, prin câştigarea ţinuturilor Narbonnais şi Magueldonne de la Raymond al VII-lea, Franţa nu numai că se extindea până la Mediterana, ci, prin desfiinţarea a doi vasali, cum erau Contele de Toulouse şi Ducele Normandiei, coroana regala se întărea foarte mult*”.

* Pentru detalii complete, atât cu privire la participarea albigenzilor cât şi cea a papalităţii la sângerosul război, vedeţi Du Pin – Thirtiinth Century; Sir J. Stephen – Lectures, vol. 1, p. 214-242; Reflecţii asupra nenorocirilor Languedocului © www.comori.org

351

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Pentru orice gânditor, pentru orice om al credinţei, mai ales pentru cei care studiază istoria din punct de vedere scriptural, războaiele din Languedoc sunt extrem de sugestive. Ele sunt primele de acest gen din istorie. Lui Inocenţiu al III-lea i-a fost rezervat să inaugureze acest nou tip de război. Până atunci mulţi indivizi au fost sacrificaţi pentru prejudecăţile preoţiei, ca, de exemplu, Arnold din Brescia, dar acesta a fost primul experiment al bisericii pe scară largă cu scopul de a-şi păstra supremaţia prin forţa armelor. De observat că armata bisericii nu a pornit cu zelul sfânt împotriva păgânilor, a mahomedanilor, a celor care Îl resping pe Hristos, ci biserica însăşi a ridicat armele împotriva adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, a acelora care recunoşteau divinitatea Lui şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Am putea umple multe pagini cu citate din cei mai înverşunaţi duşmani ai lor pentru a dovedi credinţa lor sănătoasă, morala lor curată şi simplitatea obiceiurilor lor, dar vom da doar două sau trei de la cele mai înalte autorităţi ale bisericii Romei. “Ei negau,” spune Baronius, “utilitatea botezului pruncilor; negau că pâinea şi vinul devin trupul şi sângele Domnului prin consacrarea lor de către preot; negau că preoţii necredincioşi au dreptul de a exercita puterea ecleziastică, că mai au drepturi la zeciuieli sau la primele roade; şi că ar mai fi necesară confesiunea auriculară. Acei oameni nenorociţi afirmau că au învăţat acestea din Evanghelii şi din Epistole şi nu doreau să accepte nimic altceva decât ceea ce găsesc în mod explicit în acele cărţi, respingând astfel interpretările învăţătorilor, deşi ei nu sunt cărturari”. Inchizitorul Reinerius, persecutorul albigenzilor, spunea: “ei sunt cei mai grozavi inamici ai bisericii Romei pentru că ei au un aer de sfinţenie, pentru că trăiesc o viaţă dreaptă înaintea oamenilor, au o credinţă justă cu privire la Dumnezeu în toate privinţele şi susţin toate articolele crezului, dar ei urăsc şi batjocoresc biserica Romei şi clerul, iar acuzaţiile pe care le aduc ei sunt cu uşurinţă crezute de popor”. Sf. Bernard, care îi cunoştea bine şi trăise în mijlocul lor, dar socotea că era datoria lui să li se opună pentru că erau inamicii papei, recunoştea sincer: “Dacă îi întrebi cu privire la credinţa lor, nimic nu poate fi mai creştinesc; dacă cercetezi purtarea lor, nimic nu poate fi mai ireproşabil, iar ceea ce spun este susţinut şi prin faptele lor. Poţi vedea oameni care, pentru a da mărturie de credinţă, frecventează biserica, îi onorează pe bătrâni, dau daruri, fac confesiuni şi primesc sacramantele. Ce poate fi mai creştin? În ceea ce priveşte purtarea lor, ei nu înşeală pe nimeni, nu răpesc nimic de la nimeni şi nu sunt violenţi împotriva nimănui. Postesc mult şu nu mănâncă pâinea leneviei, ci lucrează cu mâinile lor pentru a-şi câştiga existenţa*”.

* V. Milner şi Gardner, potrivit cu ceea ce am citat anterior Aşa era deci caracterul spiritual şi moral al albigenzilor, după cum dau mărturie duşmanii lor. Ei erau martori adevăraţi ai lui Hristos, în mod cert formaţi prin harul lui Dumnezeu pentru a-L lăuda în lume. Şi, dacă am avea atâtea scrieri de la ei câte avem de la reformatorii din secolul al şaisprezecelea, s-ar putea să descoperim că, în unele doctrine, ei erau mai simpli decât aceia. Dar, potrivit gândului Domnului, au mai trebuit să treacă trei sute de ani pentru ca Europa să fie coaptă pentru reformă, şi, între timp, să fie inventat meşteşugul tiparului şi al hărtiei. Şi, atunci, care era crima albigenzilor? Cea mai importantă ofensă pe care o aduceau ei era aceea că ei negau supremaţia papei, autoritatea preoţimii şi cele şapte sacramente ale bisericii Romei, ceea ce făcea ca, în ochii romano-catolicilor, să nu existe criminali mai mari pe faţa pământului şi ca hotărârea lor neschimbată să fie aceea de a-i extermina. Cei care scăpau de sabia cruciatului trebuiau să fie prinşi şi supuşi la cazne de inchizitor. “În sute de sate,” spune istoricul, “toţi locuitorii au fost masacraţi. De la jefuirea Romei de către vandali, societatea europeană nu a avut un dezastru naţional mai jalnic prin întinderea lui şi prin caracterul lui”. Ce relatare! Ce mărturie! Şi, dacă cele consemnate pe pământ sunt aşa, cum trebuie să fie cele consemnate în cer? Vai, Romă! Îmbătată de sângele sfinţilor lui Dumnezeu şi acoperită de urâciunile a milioane de oameni, care-ţi va fi viitorul? Cum vei purta vina pentru aceia pe care i-ai înşelat prin © www.comori.org

352

Istoria Bisericii

Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

minciunile tale şi pentru cei pe care i-ai ucis cu sabia ta? Gândeşte cineva că mă exprim prea dur? Atunci să asculte mesajul unui episcop către cruciaţi înainte de bătălia de la Muret: “Oricine şi-a mărturisit păcatele înaintea unui preot sau are intenţia de a face aceasta după bătălie, murind, va obţine viaţa eternă şi nu va mai trece prin purgatoriu. Eu voi fi garantul vostru în ziua judecăţii. Mergeţi în numele lui Hristos!” Nu era aceasta o minciună care înşela sufletele? Dar Izabela va da socoteală pentru aceasta. “Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei ... De aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte, întristare şi foamete, şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic ... Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjungheaţi de pe pământ” (v. Apocalipsa 18:5-24). Dar Roma s-a întins prea mult. Deşi Languedocul a fost pustiit, albigenzii care au scăpat de sabie au fugit în alte ţări. Prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, ei au predicat evanghelia în toate colţurile creştinătăţii şi au mărturisit împotriva cruzimilor, superstiţiilor şi falsităţii bisericii Romei. De atunci, ea a început să piardă încrederea oamenilor şi respectul pe care-l avea. Astfel a pregătit Domnul calea pentru Wycliffe şi Huss, Melanchton şi Luther.

© www.comori.org

353

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc Prin tratatul de la Paris, în anul 1229, războiul deschis împotriva locuitorilor Languedocului a luat sfârşit, dar Inchiziţia şi-a continuat cruciada ei secretă şi nu mai puţin distrugătoare. Nu a fost suficient că înşelăciunea lui Arnold şi sabia lui de Montfort i-au exterminat pe acei eretici, ci a trebuit să fie luate măsuri ca ei să nu mai apară nici în viitor. Dominic şi tovarăşii lui, deşi nu au fost văzuţi în asedii şi în bătălii, îşi împlineau în secret lucrarea lor groaznică. Inchiziţia urma să fie canonizată. La un consiliu ţinut la Toulouse în noiembrie 1229, s-a ordonat să fie înfiinţată o Inchiziţie permanentă împotriva ereticilor. Unul dintre canoanele ei ne dezvăluie, în mod indirect, ce era la rădăcina urii lui Satan şi ce onorează numele albigenzilor şi pătează numele persecutorilor lor. Misionarii inchiziţiei au descoperit că principala sursă a opiniilor lor era Biblia, şi, pentru a împiedica utilizarea acestei cărţi de popor, consiliul a dat următorul decret: “Interzicem laicilor cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu excepţia Psaltirei, Breviarului şi Orelor binecuvântatei Fecioare Maria; dar interzicem ca alte părţi ale Bibliei să fie traduse în limba poporului”. Scripturile fuseseră demult ţinute departe de laici, dar aceasta este prima interzicere directă pe care o întâlnim. Interpretarea papală a acestui canon, sau justificarea severităţii lui, îi vor da cititorului un bun exemplu al modului în care clerul cita şi aplica Scriptura în acel timp: “Dacă un animal atinge muntele, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Poporul era ca nişte animale din cauza ignoranţei, iar Cuvântul lui Dumnezeu era muntele, pe care, dacă-l atingeau, trebuiau să fie ucişi imediat. Inocenţiu avea cunoştinţe generale despre Scriptură, pe care le folosea mult în scrisorile şi edictele lui, în acest stil, iar cuvintele divine, chiar aplicate în mod greşit, aveau o imensă putere asupra minţii celor neştiutori. Un obiectiv important al inchiziţiei era acela de a ţine poporul în întuneric cu privire la gândul divin în chestiunile spirituale, pentru ca puterea clerului să nu poată fi contestată şi clerul să rămână autoritatea absolută, ca puterea lui Satan, prinţul întunericului. Consiliul de la Toulouse nu numai că suprima orice formă de învăţătură publică, ci chiar şi libertatea de gândire era condamnată la cele mai dure sancţiuni. Cu greu am putea imagina mai multă îndrăzneală a răutăţii: să interzică cuvântul vieţii, să lase poporul să piară şi să aplice pedeapsa capitală pentru cei care deţin Cuvântul – aceasta este cu siguranţă culmea vrăjmăşiei diabolice împotriva lui Hristos şi a sufletelor scumpe. Şi aceştia se pretindeau a fi păstori ai oilor, care juraseră să le conducă la păşuni verzi şi la ape liniştite. Nu vom pierde mult timp cu comentarii moralizatoare, deşi este greu să trecem mai departe fără a exprima indignarea care ne umple inimile faţă de o asemnea nedreptate spirituală, ci cunoscând că judecata dreaptă cu privire la ei îi aparţine Dumnezeului cel viu, ne vom abţine să pronunţăm o sentinţă de-a noastră. Hotărârile consiliului de la Toulouse Următoarea notă scurtă privind hotărârile împotriva ereziei îi va da cititorului o idee de cruzimea neînduplecată a catolicilor şi de asuprirea rămăşiţei slabe din Languedoc. “Arhiepiscopii, episcopii şi stareţii trebuiau să pună în fiecare parohie un preot şi trei sau patru inchizitori laici care să cerceteze toate casele şi toate clădirile pentru a-i găsi pe eretici şi a-i denunţa arhiepescopului sau episcopului sau seniorului astfel încât ei să fie arestaţi. Seniorii trebuie să facă aceeaşi cercetare în orice regiune din domeniile de sub stăpânirea lor. Oricine va fi descoperit că adăposteşte un eretic îşi pierde drepturile asupra pământului său, care va fi luat de suzeranul lui, şi va deveni sclav. Orice casă în care se va găsi un eretic va fi rasă de pe faţa pământului, ferma va fi confiscată, iar executorul care nu va fi activ în căutarea ereticilor îşi va pierde slujba şi nu va mai avea în viitor dreptul de a deţine o asemenea funcţie. Ereticii care se dezic de erezia lor să fie mutaţi din casele lor şi aşezaţi în oraşe catolice şi să poarte două cruci de culori diferite de veşmintele lor: una pe partea dreaptă şi alta pe partea stângă. Cei care se vor © www.comori.org

354

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

dezice de erezie de frica morţii să fie întemniţaţi pe viaţă. Toate persoanele, de sex masculin de la vârsta de paisprezece ani şi de sex feminin de la vârsta de doisprezece ani, să depună jurământ că reneagă erezia şi au credinţa catolică, iar dacă lipsesc şi nu se prezintă pentru jurământ în termen de cincisprezece zile, vor fi suspectate de erezie”. Cele de mai sus, extrase dintr-un cod catolic pentru persecuţie, sunt suficiente pentru a-i arăta cititorului spiritul papalităţii din acele zile şi ce ar fi astăzi papalitatea dacă ar avea aceeaşi putere. Şi aceste legi nu au fost considerate de nunţiu destul de severe, ceea ce a făcut ca el să convoace Consiliul de la Melun, unde au fost luate hotărâri şi mai severe şi mai eficiente. Dar, cum ereticii puteau fi judecaţi numai de un episcop sau un ecleziastic, iar lucrarea devenea extrem de mare din cauza numeroaselor arestări, Papa Grigore al IX-lea, în anul 1233, a încredinţat în mâinile dominicanilor această formidabilă jurisdicţie, inchiziţia constituindu-se astfel ca o instituţie deosebită. După ce am spus destul despre originile inchiziţiei, ar fi interesant să aruncăm o privire asupra evoluţiei ideii inchizitoriale în biserică de la începuturile ei. Istoria inchiziţiei Înaintea domniei lui Constantin sau înainte de unirea bisericii cu statul, erezia şi ofensele spirituale erau pedepsite numai prin excomunicare, dar, la puţin timp după moartea lui Constantin, a fost adaugată şi pedeapsa capitală. Se admite de majoritatea istoricilor că Theodosius a fost primul Împărat roman care a spus că erezia era o crimă de pedepsit cu moartea. Dar inchizitorii din acel timp nu aparţineau ordinului ecleziastic, ci erau laici numiţi de prefecţii romani. Priscillian, un eretic spaniol, a fost ucis prin anul 385. În anul 529, Justinian a dat legi penale împotriva ereticilor, şi, cu trecerea secolelor, procedurile împotriva ereticilor au devenit din ce în ce mai severe. Totuşi, după cum am văzut, până în secolul al treisprezecelea, legea canonică nu a instituit tribunalul inchiziţiei. De atunci, inchiziţia a devenit un tribunal însărcinat cu descoperirea, punerea sub acuzare şi pedepsirea ereziei, apostaziei şi altor crime împotriva credinţei stabilite oficial. Indiferent dacă Dominic sau Inocenţiu a fost cel care are meritul pentru inventarea inchiziţiei, este evident că ea îşi are originea în războiul împotriva albigenzilor. Nunţiul papal a descoperit că măcelărirea în bătălii a ereticilor nu va duce la exterminarea lor completă, iar această problemă a dus la constituirea unei noi frăţietăţi, numită ordinul Sfintei Credinţe, membrii ei fiind legaţi prin jurăminte solemne să facă tot ce le stă în putere pentru reprimarea cercetării libere în chestiuni care ţin de religie şi pentru păstrarea unităţii credinţei, pentru distrugerea ereticilor şi smulgerea din rădăcini a oricărei erezii din casele şi din inimile oamenilor. Dar lui Grigore al IX-lea, la consiliul de le Toulouse, i-a fost dat să întemeieze Inchiziţia sub forma unui tribunal şi să dea legi care sa reglementeze aceasta. Acest tribunal groaznic a fost introdus în mod treptat în statele italiene, în Franţa, Spania şi în alte ţări, dar niciodată nu i s-a permis să pătrundă în Insulele Britanice. În Franţa şi Italia au fost necesare mari eforturi perseverente pentru a întemeia şi a organiza inchiziţia, iar Germania s-a opus cu succes instituirii unei inchiziţii permanente. În Spania, deşi a întâmpinat la început opoziţie, a câştigat teren rapid, şi, în timp, din mai multe cauze diferite, inchiziţia a ajuns să aibă o putere cum nu a mai avut în nici o altă ţară. Treptat, autoritatea inchizitorilor s-a extins, astfel încât ei au ajuns să pronunţe judecăţi nu numai asupra cuvintelor şi faptelor ci chiar şi asupra gândurilor şi intenţiilor celor acuzaţi. Pe parcursul secolului al paisprezecelea, inchiziţia a avansat, duritatea şi puterea ei crescând continuu, dar abia în secolul al cincisprezecelea, când Isabella, soţia lui Ferdinand de Aragon, a ajuns pe tronul Castiliei şi regatele Spania-Castilia, Navarra, Arragon şi Portugalia au ajuns să fie unite sub aceşti suverani, Inchiziţia a ajuns să fie generală în toată ţara, rămânând în această firmă până la dizolvarea ei în 1808*.

© www.comori.org

355

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

* V. Encyclopedia Britannica, “Inquisition”, vol. 12, p. 283; Llorente – History of the Inquisition; Gardner – Faiths of the World; Milman, vol. 5, p. 16 Procedurile interne ale inchiziţiei Sub acest nume, după cum ştim cu toţii, pot fi trecute cele mai rele fapte, cea mai iresponsabilă tiranie şi cele mai inumane cruzimi care au înnegrit istoria omenirii, dar detaliile, oricât de dureros de interesante ar fi ele, nu şi-ar avea locul în această “Scurtă istorie” a noastră, aşa că ne vom limita la a prezenta câteva afirmaţii scurte şi extrase. Putem afirma cu toată siguranţa că niciodată nu a existat sub stăpânirile păgâne sau mahomedane un tribunal care să fi nesocotit atât de mult dreptatea, omenia şi orice relaţie de viaţă. Când un om era cât de puţin bănuit de erezie, spioni numiţi familiari ai inchiziţiei, erau puşi să-l urmărească îndeaproape pentru a descoperi un cât de vag motiv pentru a-l da pe mâna tribunalului Sfântului Oficiu. Se putea ca omul să fie un bun catolic, pentru că Llorente ne asigură că nouă din zece prizonieri erau cu adevărat de credinţă catolică, dar se putea să fie suspectat de opinii liberale sau ca, în conversaţii, să fi arătat că avea mai multe cunoştinţe teologice decât călugării neînvăţaţi sau să fi avut divergenţe cu ei în anumite aspecte de învăţătură. Oricare din aceste lucruri erau îndeajuns pentru a-l face pe om suspect, pentru că nu era nimic mai de temut decât noua lumină a adevărului, aşa că omul ajungea să fie însemnat şi denunţat de familiari. În miez de noapte se auzeu bătăi în uşă, iar apoi suspectului i se poruncea să însoţească emisarii Sfântului Oficiu. Soţia lui şi familia lui ştiau ce însemna aceasta şi necazul lor era foarte mare că trebuiau să-şi ia adio de la soţul şi de la tatăl iubit. Nu puteau îndrăzni să rostească nici o rugâminte sau o mustrare. Aşa de brusc şi prin surprindere pronunţa această instituţie soarta victimelor ei. Soţia rămânea fără soţ, soţul fără soţia lui, părinţii rămâneau fără copiii lor, iar stăpânii fără slujitori, fără a putea pune vreo întrebare sau spune un cuvânt. Teroarea era componenta principală a puterii ei. Nici un om, de la sclav până la monarh, nu putea şti când avea să vină să-i bată la uşă. Un secret de nepătruns caracteriza procedurile acestei organizaţii. Sentimentul de nesiguranţă şi imaginaţia nu făceau decât să exagereze acea grozavă realitate. Nici poziţia socială, nici vârsta, nici sexul nu putea fi invocate în faţa vigilenţei şi durităţii nemiloase a inchiziţiei. Prizonierul, victima neajutorată, ajungea să treacă dincolo de porţile inchiziţie, şi foarte puţini dintre cei care au intrat acolo au ieşit absolviţi sau achitaţi, se spune că nu mai mult de unul dintr-o mie. Erau îndeplinite unele formalităţi cu privire la interogatoriu pentru stabilirea vinovăţiei acuzatului, dar totul era doar o mascaradă grosolană a justiţiei. “Tribunalul îşi desfăşura şedinţele de judecată în cel mai mare secret; nici un avocat nu se putea prezenta înaintea tribunalului; martorii nu erau confruntaţi cu acuzatul, ei fiind informatori. Nimeni nu ştia exact acuzaţiile, în afară de o vagă acuzaţie de erezie. Cel suspectat de erezie era întâi somat să jure că va spune adevărul şi tot adevărul cu privire la toate persoanele în viaţă sau moarte, asociate cu el sau ca el, bănuite de erezie sau de valdezianism. Dacă refuza, suspectul era aruncat într-un beci din cele mai infecte şi scârboase din acea epocă. Nici o falsitate nu era prea grosolană, nici o viclenie prea mare şi nici o stratagemă prea josnică pentru acest sistem de tortură morală menit să stoarcă mărturisirea acuzatului împotriva lui însuşi şi denunţul împotriva altora. Scopul lui era frângerea duhului. Porţia de hrană a prizonierului se micşora treptat, până ce trupul şi sufletul lui ajungeau într-o letargie. El era lăsat în întuneric, singurătate şi tăcere”. Următoarea parte a procedurilor Sfântului Oficiu în acele închisori secrete consta în aplicarea torturii fizice. Victima neajutorată era acuzată că ascundea în mod vinovat şi nega adevărul. În zadar afirma omul că răspunsese cinstit la toate întrebările şi spusese absolut tot ce ştia, că tot era presat să mărturisească dacă vreodată avusese în inima lui vreun gând rău cu privire la biserică sau la Sfântul Oficiu, sau la orice alegeau inchizitorii. Indiferent de răspuns dădea, omul era denunţat ca eretic îndărătnic. După câteva cuvinte ipocrite cu privire la iubirea lor pentru sufletul lui şi la dorinţa lor sinceră de a-l scoate din rătăcire pentru ca să fie mântuit, deţinutului îi era arătat un bogat instrumentar de aparate de tortură şi © www.comori.org

356

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

era pus pe masa de tortură pentru a-şi mărturisi păcatul. Aplicarea torturii Dacă adevărul şi istoria imparţială nu ar cere să fie descrisă adevărata natură a papalităţii, am prefera să nu descriem, nici chiar în modul cel mai succint, acele scene de tortură, dar puţini dintre cititorii noştri tineri, din aceste vremuri paşnice, au o cât de vagă idee de caracterul crud al papalităţii şi cât de setoasă era după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Să nu uităm că acest caracter a rămas neschimbat. Chiar în 1820 – ceea ce am putea spune că este în zilele noastre -, când închisoarea inchiziţiei din Madrid a fost deschisă la ordinele lui Cortez, în ea s-au mai găsit douăzeci şi unu de prizonieri, şi nici unul dintre ei nu ştia numele oraşului în care era; unii fuseseră închişi timp de trei ani, alţii pe perioade mai lungi, dar nici unul nu cunoştea exact natura crimei de care era acuzat. Una dintre acele persoane urma să fie executată în ziua următoare cu pendulul. Această metodă de tortură este descrisă în felul următor: “condamnatul este legat într-un fel de şanţ, pe o masă, cu faţa în sus, iar deasupra lui este suspendat un pendul care are muchii ascuţite şi este construit astfel încât el să coboare puţin la fiecare mişcare. Victima vede unealta distrugătoare oscilând încoace şi-ncolo deasupra ei, şi secundă de secundă muchia se apropie ajungând să-i taie pielea feţei, şi, treptat, îi taie capul punându-i capăt vieţii”. Aceasta era pedeapsa tribunalului secret în 1820, şi s-ar putea ca şi astăzi* să mai fie aşa ceva în unele locuri din Spania şi Italia!

* n.tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea Penitenţele şi pedepsele la care erau supuşi acuzaţii pentru a obţine mărturisirile dorite de inchizitori erau numeroase şi variate. Întinderea era de obicei prima. Braţele erau sucite la spate şi legate cu o frângie subţire şi tare, de picioare erau legate greutăţi, iar cel torturat era tras în sus cu scripeţi la cea mai mare înălţime pe care o îngăduia sala. După ce era ţinut suspendat un timp, era lăsat brusc să cadă până la o mică distanţă de podea. Aplicând această manevră de mai multe ori, încheieturile braţelor erau dislocate, iar frânghiile cu care era legat tăiau pielea şi carnea, pătrunzând până la os, în timp ce greutăţile legate de picioare făceau ca tensiunea să fie şi mai mare şi şocul mai puternic. Această tortură era aplicată timp de o oră, şi uneori şi mai mult, după cum găseau de cuviinţă inchizitorii de faţă, în funcţie şi de capacitatea de a suferi a celui torturat. La fel de dureroasă era şi tortura cu foc. Prizonierului întins pe podea i se ungeau tălpile cu untură, după care el era aşezat aproape de foc până ce, zvârcolindu-se în agonie, era gata să mărturisească ceea ce cereau torţionarii lui. A doua oară, judecătorii îşi supuneau victimele la aceeaşi tortură pentru a le face să recunoască motivele şi intenţiile inimii care iau determinat să spună sau să facă ceea ce au mărturisit, iar a treia oară pentru ca să dezvăluie numele complicilor sau al celor care le-au acordat sprijin. Când cruzimea nu reuşea să smulgă o mărturisire, atunci se recurgea la viclenii. În beciuri erau trimise persoane care pretindeau a fi prizonieri şi care îndrăzneau să vorbească împotriva Inchiziţiei, dar numai cu scopul de a-i prinde în cursă pentru ca mai apoi să depună mărtutie împotriva lor. Când acuzatul era considerat vinovat, fie prin mărturii, fie prin mărturisirea forţată, sentinţa era conform cu urâciunea ofensei aduse. Putea fi condamnat la moarte, la închisoare pe viaţă, la galere sau la biciuire. Cei care erau condamnaţi la moarte prin foc erau ţinuţi un timp pentru ca să se strângă un număr mai mare, pentru ca sacrificarea unui număr mare să impresioneze şi mai mult. Auto da fe Moartea crudă prin care inchiziţia punea capăt vieţii victimelor ei era numită AUTO DA FE în Spania şi Portugalia, ceea ce înseamnă “faptă de credinţă”, aceasta fiind considerată o ceremonie religioasă de o solemnitate deosebită, şi, pentru a conferi mai multă sfinţenie acestei fapte crude, ea se făcea întotdeauna în ziua Domnului. Victimele nevinovate ale acestei barbarii papale erau conduse într-o procesiune la © www.comori.org

357

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

locul de execuţie. Ele erau îmbrăcate în modul cel mai fantastic. Pe glugile şi tunicile unora erau pictate flăcările iadului şi dragoni şi demoni care le alimentau pentru a-i primi pe eretici, iar iezuiţii tunau în urechile lor că focul care le sta înainte nu era nimic faţă de focurile iadului, în care trebuiau să sufere veşnic. Dacă vreo inimă curajoasă îndrăznea să spună un cuvânt pentru Domnul sau în apărarea adevărului pentru care suferea, gura îi era astupată imediat. Condamnaţii erau legaţi pe rug, iar oricine mărturisea că era un catolic adevărat şi dorea să moară în credinţa catolică avea privilegiul de a fi strangulat înainte de a fi ars, dar cei care refuzau să ceară acest privilegiu erau arşi de vii până ce rămânea numai cenuşă din ei. În partea de jos a rugului erau aşezate tufe, uneori verzi şi vrascuri şi se dădea foc. Suferinţele lor erau de nedescris. Părţile de jos ale trupului victimelor erau uneori fripte înainte ca focul să ajungă la organele vitale. Şi acest spectacol groaznic era privit de mulţimi de ambele sexe, de toate vârstele, cu strigăte de bucurie – aşa de demoralizaţi erau oamenii de romano-catolicism. Timp de aproape patru secole, Auto da Fe a fost o sărbătoare naţională în Spania, la care au participat regii şi reginele, prinţii şi prinţesele cu toată pompa regală. Potrivit calculelor lui Llorente, făcute după registrele Inchiziţiei, rezultă că, din 1481 până în 1808, acest tribunal a condamnat, numai în Spania, peste trei sute patruzeci şi unu de mii de persoane. Şi, dacă la această cifră s-ar mai adăuga şi toţi cei care au suferit în celelalte ţări aflate sub stăpânire spaniolă, care ar fi să fie atunci numărul total? Torquemada, când a fost făcut Inchizitor general al Aragonului, în 1483, pentru a semnala promovarea lui în Sfântul Oficiu, a ars de vii nu mai puţin de două mii de prizonieri ai inchiziţiei. Suverani, prinţi şi doamne din familii regale, învăţaţi şi magistraţi, prelaţi şi miniştri au fost cu multă îndrăzneală acuzaţi şi judecaţi de Sfântul Oficiu. Dar Domnul îi cunoaşte pe toţi. El îi ştie şi pe cei care au suferit şi pe cei care i-au persecutat şi ştie să-i răsplătească pe unii şi să-i pedepsească pe ceilalţi. Faptele negre din acele temniţe întunecate gemetele celor neajutoraţi care sufereau şi batjocorile crude ale dominicanilor cărora nimeni nu le cerea socoteală vor fi descoperite înaintea tronului justiţiei inflexibile şi de o puritate copleşitoare. Papa şi conclavul lui de cardinali, stareţul şi frăţietatea lui de călugări, inchizitorul general şi temnicerii lui, torţionarii şi călăii, toţi trebuie să se prezinte înaintea “tronului cel mare şi alb”, a scaunului de judecată al lui Hristos. Îi vom lăsa pe aceşti oameni răi, fiind mulţumitori că nu noi trebuie să-i judecăm şi perfect mulţumiţi de hotărârile Domnului. Oare nu va judeca drept Judecătorul întregului pământ? Cel care i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au gândit să cheme foc din cer asupra samaritenilor îi va judeca după standardele Lui. El a lăsat atunci ceea ce trebuie să fie un îndrumar pentru poporul Său în orice epocă. El i-a mustrat pe ucenici spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţili; pentru că Fiul Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55-56). Poate că este nevoie să declarăm aici că nu considerăm că toţi cei care au suferit din cauza Inchiziţiei sunt martiri, şi nici că sunt toţi creştini. Crimele de care au luat cunoştinţă inchizitorii erau erezii în diferite forme, cum ar fi iudaism, mahomedanism, vrăjitorie, poligamie şi apostazie. Şi nu numai atât, ci noi nu avem privilegiul de a cunoaşte mărturia finală a celor care su suferit. Situaţia martirilor din vremea împăraţilor păgâni era destul de diferită. Şi totuşi, este imposibil să nu fim profund mişcaţi, de groază şi de compasiune, citind istoriile din acea perioadă întunecată şi diabolică. Cititorul are acum înaintea sa începutul şi caracterul general al Inchiziţiei, iar unele cazuri individuale ale cruzimii ei le vom vedea pe parcursul istoriei noastre. Următorul lucru de semnalat, în mod cât de succint, este apariţia unor noi ordine călugăreşti în urma aceluiaşi memorabil război împotriva albigenzilor. Călugări vechi şi moderni Originile şi istoria timpurie a mohahismului au fost cercetate cu multă atenţie în primul volum al acestei © www.comori.org

358

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

“Scurte istorii”, dar, din vreme ce călugăria şi-a schimbat complet caracterul în secolul al treisprezecelea, este bine să schiţăm rapid dezvoltarea ei din acele vremuri de început pentru a vedea mai bine contrastul. Acest plan ne va da ocazia de a arunca o privire asupra situaţiei interne a bisericii Romei înainte ca lumina reformei să fi pătruns scoţând în evidenţă acel groaznic întuneric. Spre sfârşitul secolului al treilea, dar mai ales în secolul al patrulea, deşerturile Siriei şi Egiptului au fost zonele unde-şi aveau sălaş călugări şi pustnici. Cele mai retrase şi neumblate locuri din pustie au fost alese de acei izolaţi originali. Relatările despre sfinţenia, miracolele lor şi dăruirea lor în slujbă au ajuns literatura bisericii. Contagiunea s-a răspândit. Cei care doreau să exceleze în sfinţenie sau să capete reputaţia unei evlavii deosebite au îmbrăţişat ordinele monastice. Practica s-a răspândit atât de rapid încât, înainte de începutul secolului al şaselea, ea a ajuns să se întindă aproape în toată creştinătatea. Erau trei tipuri de călugări vechi. 1. Solitarii – oameni care trăiau singuri, în locuri departe de orice oraş sau locuinţă omenească. 2 Coenobiţii – cei care trăiau împreună cu alţii pentru aceleaşi scopuri religioase şi având aceiaşi superiori. 3. Sarabaiţii – sunt descrişi ca fiind călugări călători, fără reguli fixe şi fără o reşedinţă fixă. Ei pot fi consideraţi ca secesionişti faţă de coenobiţi, care au locuinţele lor. Zidurile între care erau închişi coenobiţii înconjurau uneori şi fântânile lor şi grădinile lor şi tot ce era necesar pentru traiul lor, pentru a nu oferi nici un pretext pentru vreo relaţie ocazională cu lumea pe care o părăsiseră pentru totdeauna. Cei care în zilele noastre se numesc călugări sunt coenobiţi, care trăiesc împreună într-o mânăstire, au depus jurăminte să trăiască după nişte reguli stabilite de întemeietorul ordinului şi poartă un veşmânt caracteristic odrinului lor. Revoluţiile din vest din secolul al cincilea au favorizat monasticismul. Barbarii erau impresionaţi de numărul, caracteristicile deosebite şi sfinţenia pe care o mărturiseau călugării. De aceea, locuinţele lor au ajuns să nu mai fie tulburate şi să constituie un loc de adăpost faţă de tulburările vremii. Superstiţioşii îi onorau, bogâţiile au început să curgă spre ei, şi, odată cu acestea, au urmat şi degenerarea şi corupţia. Ajunsese să fie loc pentru un reformator, iar persoana care a apărut a fost faimosul Sf. Benedict. Sfântul Benedict Din vreme ce toate instituţiile monastice din toată Europa, timp de mai bine de şase sute de ani, au fost guvernate de regulile Sf. Benedict, este necesar numai să spunem câte ceva despre acest ordin celebru pentru a cunoaşte constituţia şi caracteristicile tuturor ordinelor călugăreşti. Acest om remarcabil a fost fiul unui senator roman născut la Nurcia, în Italia, în anul 480. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis să studieze la Roma. Probabil că auzise şi citise despre viaţa sfinţilor ancoriţi şi a pustnicilor din est. Având în minte aceste exemple şi văzând neregulile din viaţa colegilor săi studenţi, el tânjea după singurătate. Când a ajuns la aproximativ cincisprezece ani, nemaiputând suporta starea coruptă a societăţii romane, el s-a despărţit chiar şi de doica lui credinciosă, Chirilla, care fusese trimisă de părinţii lui pentru a fi împreună cu el la Roma, lăsând-o să deplângă tulburările lui mentale. Ferocii huni şi vandali făcuseră ca inima Italiei să fie o pustietate, aşa că tânărul pustnic a găsit un loc izolat nu departe de Roma. Timp de mai mulţi ani a trăit într-o peşteră singuratică, singura persoană care ştia de adăpostul lui secret fiind un călugăr numit Romanus, care-l aproviziona cu pâine, rezervând pentru el o parte din porţia sa zilnică. Cum între mânăstirea lui Romanus şi grota lui Benedict era o stâncă abruptă, pâinea era coborâtă cu o frânghie la gura peşterii. În cele din urmă, el a fost descoperit de nişte păstori, care au fost încântaţi de învăţăturile lui şi au fost martori ai miracolelor făcute de el. Odată cu creşterea faimei evlaviei sale, el a fost convins să devină stareţ al unei mânăstiri din vecinătate, dar stricteţea disciplinei lui nu a fost agreabilă pentru cei închişi acolo, care au ajuns la un acord să scape de severul pustnic punându-i otravă în vin. Dar, când făcea semnul crucii, cum obişnuia el să facă deasupra mâncării sau băuturii sale, cupa a căzut şi s-a făcut ţăndări, după care el i-a mustrat blând pe călugări şi s-a întors la grota lui din munte. © www.comori.org

359

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Benedict a captat atunci mai mult ca oricând interesul: faima lui s-a răspândit şi mari mulţimi au venit în turme la el. Oameni bogaţi şi influenţi i s-au alăturat şi i-au fost puse la dispoziţie mari sume de bani. A ajuns să aibă posibilitatea de a construi douăsprezece mânăstiri, fiecare dintre ele având doisprezece călugări sub conducerea unui superior. După ce a reuşit în cea mai mare măsură să-şi atingă obiectivul pentru care locuise în acea regiune, fiind şi neliniştit de ingerinţele din invidie ale lui Florenţius, un preot din vecinătate, în anul 528, al a părăsit Subiaco împreună cu câţiva însoţitori. După ce a rătăcit câtva timp a ajuns la Monte Casino, unde ţăranii încă se mai închinau la Apollo. Cu mult talent şi multă energie, el a dezrădăcinat rămăşiţele idolatriei păgâne dintre ţărani. El a tăiat copacul şi a distrus idolul lui Apollo şi a ridicat un paraclis pe locul altarului, pe care l-a dedicat Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Matrin. Aceea a fost sămânţa pentru marea şi renumita mânăstire care a devenit rădăcina nenumăratelor ramuri ca au ajuns să se întindă în toată Europa. Acolo, cam prin anul 529, Benedict a elaborat faimosul lui Regulament. El este alcătuit din şaptezeci şi trei de capitole care conţin codul de legi ce reglementează îndatoririle călugărilor unul faţă de celălalt şi relaţiile dintre stareţ şi călugării săi. El s-a ocupat de administrarea instituţiei care este compusă din tot felul de persoane, angajate în tot felul de ocupaţii, dar toţi fiind supuşi unui conducător absolut. Este uimitor câte lucruri cuprinde sistemul, mai ales fiind produsul unei singure minţi: este ceva fără precedent. Cei mai învăţaţi consideră că acest sistem este un monument al antichităţii ecleziastice, şi, prin modul în care funcţiona, a constituit puterea şi regula pentru toţi sateliţii Romei. Regulamentul Sf. Benedict Înţelepciunea acestui mare călugăr şi legiuitor şi superioritatea disciplinei sale faţă de tot ce existase anterior se poate vedea în principal în importanţa pe care el o acorda muncii manuale. Aceasta era caracteristica distinctivă a noului ordin călugăresc: munca fizică grea şi sănătoasă. Până atunci monasticismul fusese aproape în exclusivitate o viaţă în izolare şi contemplaţie, întreţinută prin mila publică sau de ţărănimea impresionată din vecinătatea mânăstirii. Benedict văzuse efectele rele ale acestei existenţe visătoare şi în lenevie şi s-a îngrijit să le dea din plin ocupaţii călugărilor. El a înfierat lenevia ca vrăjmaşul sufletului şi al trupului. Ei trebuiau să trudească nu numai în rugăciune, închinare, citire şi educaţia tinerilor, ci şi să lucreze cu mâinile lor: fie cu securea în pădure, cu sapa pe câmp sau cu mistria la ziduri. Acest nou sistem avea mari avantaje. Mânăstirile benedictine au devenit aşezări agricole active. Cultura plantelor şi arta vieţii civilizate au fost introduse în cele mai barbare regiuni, iar pustietatea a ajuns să înflorească şi să dea roade sub mâinile călugărilor. Deşi ordinul Sf. Benedict era în toate privinţele contrar literei şi spiritului Cuvântului lui Dumnezeu, el era mai raţional şi avea mai mult bun simţ decât sistemele de zacere în trândăvie din est. “el era unul dintre cei care susţineau” – spune Travers Hill – “că, pentru a trăi în această lume, omul trebuie să facă ceva şi că viaţa care consumă dar nu produce nimic este o viaţă nesănătoasă, de fapt, o viaţă imposibilă, care trebuie să dispară, şi, de aceea, pătruns de importanţa acestui fapt, a făcut din muncă, din munca zilnică continuă, baza regulamentului său”. Extinderea lui poate fi văzută şi în legătură cu atmosfera din vest, nefavorabilă pentru constituţii europene. Legile lui erau blânde şi mai uşor de aplicat decât ceea ce se încercase în ţările din est, regimul alimentar mai generos şi el nu propunea chinuirea extremă a trupului, ci le permitea celor care-l urmau să trăiască potrivit obiceiurilor din ţara unde se aflau. Aceste considerente înţelepte şi raţionale au constituit secretul succesului minunat al odrinului benedictin. Având noţiunile noastre moderne despre a trăi bine şi a avea comparativ puţine slujbe religioase pe parcursul săptămânii, cititorul poate fi înclinat să pună la-ndoială ceea ce am spus cu privire la blândeţea regulamentului monastic şi la regimul alimentar generos. Totuşi, noi am spus aceasta prin comparaţie cu estul unde a apărut monasticismul. La ora două dimineaţa, călugării se trezeau pentru veghe, cu care ocazie cântau doisprezece psalmi şi erau recitate anumite lecţii din Scripturi. Se strângeau apoi din nou pentru matutini*, slujbă care era aproape la fel ca prima, astfel încât la veghe şi la matutini erau cântaţi douăzeci şi patru de psalmi în fiecare zi şi toată psaltirea era parcursă în fiecare săptămână. Timpul pentru închinarea în interior şi © www.comori.org

360

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

pentru munca lor afară era reglementat vara şi iarna după cum considera superiorul că este potrivit. Dar ei erau obligaţi să participe la cel puţin şapte slujbe religioase distincte la fiecare douăzeci şi patru de ore în afară de şapte ore de muncă în fiecare zi. Ei luau micul dejun aproape la miezul zilei şi cinau seara. Hrana lor era constituită de obicei din legume, cereale, fructe şi aproape jumătate de kilogram de pâine pe zi pentru fiecare călugăr şi puţin vin. La masa publică nu era permisă carnea, ci numai celor bolnavi li se dădea să mănânce carne de animale. Uneori ei mâncau ouă sau peşte la masa de seară. În postul Paştelui, ei posteau în fiecare zi până la şase seara şi dormeau mai puţin.

* n.tr.) slujbă de dimineaţă Veşmintele călugărilor erau grosolane şi simple, dar diferite, potrivit situaţiei. Li se permitea luxul de a avea ghete. Haina lor de deasupra era un fel de halat negru larg, cu mâneci largi şi cu o glugă pe cap, care la spate avea un colţ ascuţit. Fiecare călugăr avea două haine, două glugi, o carte, un cuţit, un ac şi o batistă. Mobilierul celulei lor era alcătuit dintr-o saltea, o pătură, un covor şi o pernă. Fiecare avea un pat separat, în care dormea îmbrăcat. Un decan conducea fiecare dormitor şi în fiecare dormitor ardea o lampă. După ora la care se retrăgeau nu le mai era permis să vorbească. Pentru mici greşeli ei erau excluşi de la mese sau de la legăturile cu fraţii, iar pentru greşeli mai mari erau excluşi şi din capelă. Cei incorigibili erau daţi afară din mânăstire. Aşa se scurgea ziua lungă şi plicticoasă a călugărului care se condamnase singur: de la veghea de noapte până la slujba de seară numai cu rânduieli urmate în mod mecanic. Intrând în mânăstire, omul renunţa complet la orice fel de libertăţi personale. Jurământul lui de ascultare deplină faţă de superiori în toate era irevocabil. Nimeni nu putea primi nici un fel de cadou, nici chiar de la o rudă, nici nu putea purta corespondenţă cu persoane din afara mânăstirii decât dacă scrisorile erau cercetate mai întâi de stareţ. La poarta care era închisă zi şi noapte stătea întotdeauna un portar şi nici un străin nu era primit fără permisiunea stareţului şi nici un călugăr nu putea ieşi fără permisiunea superiorului său. Grădina, moara, fântâna şi cuptorul de pâine, toate erau între zidurile mânăstirii, pentru ca ei să nu fie nevoiţi să părăsească mânăstirea. Meseria sau ocupaţia fiecărui călugăr era decisă de către stareţ. Un călugăr care fusese odată bogat şi din familie nobilă ajungea fără un ban şi putea fi pus bucătar sau servitor la masă, croitor, tâmplar sau săpător, după cum considera superiorul absolut. Calitatea şi cantitatea hranei era prescrisă şi limitată ca şi cum ar fi fost numai un copil. Nu i se permitea să vorbească decât în anumite perioade de timp şi în anumite situaţii. Orice conversaţie era strict interzisă în timpul meselor, perioadă în care câte unul citea cu glas tare în continuu. Aşa ajungea omul – omul social – să fie izolat de societate. Femeia, pe care Dumnezeu i-a dat-o bărbatului, era considerată nu numai străină de gândurile lui, ci chiar vrăjmaşul n atural al perfecţiunii lui solitare. Prin viclenia lui Satan, eul a ajuns să fie obiectul suprem al tuturor călugărilor şi al tuturor sistemelor călugăreşti. Cu câtă putere ne răsună în minte cuvintele apostolului când medităm la libertatea lui Hristos şi la robia lui Satan: “Cele care pentru mine erau un câştig, le-am socotit ca o pierdere datorită lui Hristos” (Filipeni 3:7). Reţineţi aceste cuvinte cu adevărat creştine: “cele care pentru mine erau câştig”. Dacă erau câştig numai pentru mine, atunci la ce este de folos aceasta? Eu Îl doresc pe Hristos. L-am văzut pe Hristos în glorie şi vreau să fiu ca El. Orice lucru cu care s-ar putea lăuda firea religioasă, care era un câştig pentru carne, trebuie să fie aruncat ca un gunoi. “Dar în adevăr şi socotesc că toate sunt pierdere datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:8). Ce orbire şi ce perversitate ca cineva să prefere ordinul Sf. Benedict faţă de Filipeni 3, faţă de iubirea şi libertatea lui Hristos! Dar aşa este puterea înşelătoare a lui Satan, încât omul a ajuns să considere că singura cale sigură, dacă nu chiar calea unică, pentru a ajunge în cer este aceea de a deveni călugăr. © www.comori.org

361

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Benedictinii Înainte de moartea Sf. Benedict, care a avut loc în anul 543, ordinul lui fusese stabilit în Franţa, Spania şi Sicilia şi se răspândise rapid pe zone extinse. Oriunde călătoreau ei, călugării transformau pustietatea în teren cultivat. Tăiau pădurile, asanau mlaştinile şi înălţau mânăstiri frumoase cu propriile lor mâini, civilizau populaţii needucate şi se îndeletniceau cu creşterea animalelor şi felurite munci agricole. Ei mai şi promovau învăţătura şi aveau şcoli pentru tineri. Dar, deşi în scurt timp benedictinii au devenit o mare comunitate şi s-au răspândit în multe ţări, totuşi ei au rămas toţi cu o singură conducere. Ne este bine cunsoscut timpul când acest ordin a venit în Anglia. Sf. Augustin şi călugării lui erau benedictini, şi aşa era şi Grigore, cel care-i trimisese. Dar, deşi au meritul de a fi transformat, prin munca lor, pustietatea în ţinuturi fertile, ei au şi meritul de a fi ales, oricând au avut ocazia, cele mai bune locuri pentru aşezările lor. “În fiecare vale roditoare” – spunea Milman vorbind despre Anglia – “, lângă fiecare pârâu limpede şi adânc, s-a înălţat o mânăstire benedictină. Truda călugărilor pentru a planta, a cultiva, a face grădini sau a înfiinţa livezi pe coastele dealurilor se poate să fi adăugat mult la pitorscul acelor locuri, dar, în general, când era cercetată o regiune a Angliei, cel mai bun, mai fertil şi mai paşnic loc care se găsea era acela unde se afla o mânăstire benedictină*”.

* Latin Christianity, vol. 1, p. 426; Hill – English Monasticism, p. 71; Gardner – Faiths od the World, vol. 1, p. 318; Neander, vol. 3, p. 351 Iniţial Benedict nu a avut intenţia de a întemeia un ordin monastic, ci numai aceea de a prescrie reguli pentru călugării italieni, potrivit practicilor ancoriţilor şi pustnicilor de la bisericii timpurii. Călugării de la Monte Casino au ajuns să fie vestiţi pentru inteligenţa lor superioară, viaţa lor paşnică, obiceiurile lor corecte şi zelul lor. Într-o ţară şi într-o epocă în care conflictele, violenţa, ignoranţa şi destrăbălarea erau universale, mânăstirea ce liniştită şi sfântă prezenta un adăpost primitor, unde, în scurta durată a vieţii, omul se putea ocupa de îndatoririle lui religioase şi să-şi sfârşească viaţa având pace cu cerul şi cu omenirea. Spiritele tinere şi energice aveau puţine alternative în viaţă: practic a alege între o viaţă de război, violenţă şi răutate – o viaţă cu bucurii sălbatice şi dureri, sau o viaţă de izolare, umilinţă, ascultare şi trudă cu lepădare de sine. Firile mai meditative şi mai timide primeau cu bucurie acel adăpost paşnic. Oameni din toate păturile sociale lăsau luxul lor sau sărăcia lor şi se alăturau noii comunităţi, care astfel a tot sporit ajungând de o bogăţie şi o putere incredibilă dupa următoarele statistici îi vor da cititorului o idee mai bună decât nişte simple descrieri cu privire la opulenţa acestor vechi mânăstiri benedictine. “Proprietăţile aparţinând mânăstirii Monte Casino au ajuns să cuprindă patru episcopii, două ducate, treizeci şi şase de oraşe, două sute de castele, trei sute de teritorii, treizeci şi trei de insule şi o mie şase sute şaizeci şi două de biserici. Stareţul deţinea următoarele titluri: Patriarh al Sfintei Credinţe, Stareţ al Sfintei Mânăstiri Monte Casino, Căpetenie şi Prinţ al Stareţilor şi al Caselor Religioase, vice-cancelar al celor două Sicilii, al Ierusalimului şi Ungariei, Conte şi Guvernator al Campaniei şi Terra di Savono şi al Provinciilor Maritime, Vice-Împărat şi Prinţ al Păcii*”.

* Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects, p. 635 Zelul misionar al benedictinilor Cu trecerea timpului, pe măsură ce numărul lor a crescut, benedictinii au ajuns să fie trimişi ca misionari pentru a predica evanghelia printre naţiuni cufundate adânc în păgânism. S-a estimat că prin intermediul lor au fost convertite la credinţa creştină peste treizeci de ţări şi provincii, sau, cum am © www.comori.org

362

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

spune noi, au fost aduse la biserica Romei. Cu toate acestea, în îndurarea Lui, Domnul a folosit crucea lui Hristos predicată atunci spre mântuire. Chiar şi un strop de adevăr despre crucea lui Hristos va converti un suflet atunci când este folosit de Dumnezeu. O schimbare remarcabilă a avut loc în istoria bisericii sau a creştinismului prin predicarea benedictinilor şi a ordinului Sf. Benedict, despre care vom pomeni pe scurt, lăsându-i pe cei mai gânditori să reflecteze asupra ei. În timpul primelor trei secole ale erei creştine, împăraţii şi mai marii pământului i-au persecutat pe ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar în secolele al şaselea, al şaptelea, al optulea şi al noulea, mulţi împăraţi şi regi au renunţat la coroana lor şi au devenit călugări ai ordinului benedictin, şi, de asemenea, împărătese şi regine au devenit călugăriţe ale aceluiaşi ordin*.

* Pentru o listă completă a numelor şi ţărilor acestor convertiţi, cu multe detalii specifice, vedeţi English Monasticism, a lui O’Dell Travers Hill, p. 101. Vedeţi şi Encyclopedia Britannica, vol. 4, p. 562. Numerele nu sunt tocmai de acord în ambele, dar, cum English Monasticism a fost publicată în 1867, aceptăm cifrele date acolo. Din izolarea chiliilor mânăstirilor benedictine s-au ridicat patruzeci şi opt de papi care au ocupat tronul Sf. Petru, două sute de cardinali, şapte mii de arhiepiscopi, cincisprezece mii de episcopi, patru mii de sfinţi şi peste treizeci şi şapte de mii de stabilimente religioase, cuprinzând mânăstiri de călugări şi de călugăriţe, abaţii, spitale, etc. Ordinul a produs şi un număr de scriitori eminenţi şi alţi învăţaţi. Rabanus a înfiinţat prima şcoală în Germania, Alcuin a întemeiat universitatea de la Paris, Guido a inventat notele muzicale, Silvestru orga, iar Dionisius Exiguus a perfecţionat calculul ecleziastic. “Stareţii erau adesea numai cu puţin inferiori prinţilor suverani: splendoarea lor era cea mai mare în Germania, unde stareţul de Angia, supranumit Cel bogat, avea un venit anual de şaizeci de mii de coroane de aur, iar în mânăstirea lui erau primiţi numai fiii prinţilor, conţilor şi baronilor. Stareţii de Weissemburg, Fulda şi St. Gall, erau prinţi ai imperiului. Stareţul de St. Gall a intrat odată în Strasburg cu o suită de o mie de călăreţi*”. Timp de şase sute de ani, toate regulile societăţii au cedat înaintea dominaţiei universale a ordinului benedictin. Multe alte secte s-au ridicat în acea perioadă, şi, deşi se deosebeau una de alta în unele detalii de disciplină sau de vestimentaţie, toate recunoşteau Regulamentul lui Benedict. Carthusienii, Cistercienii şi alte nenumărate ordine au fost doar ramuri crescute din trunchiul originar.

* Marsden – Christian Sects Mult lăudatele rezultate ale regulamentului pustnicului solitar de la Monte Casino se întind pe o perioadă de cel puţin şapte sute de ani, de-a lungul căreia benedictinii, ca toate celelalte instituţii omeneşti, au trecut prin mai multe căderi şi revigorări, pe care nu este necesar să încercăm să le urmărim. În acest subcapitol vom mai spune numai că, potrivit poveştii deseori spuse, de îndată ce călugării Sf. Benedict au ajuns să fie bogaţi şi să trăiască în lux, ei s-au şi depărtat de principiile fondatorului ordinului lor şi s-au dedat la indolenţă şi la toate viciile. Ei au ajuns să fie implicaţi în afaceri seculare şi în intrigi de curte, căutând numai să sporească autoritatea şi puterea pontifilor romani. Ordinele noi: Sf. Dominic şi Sf. Francisc S-a remarcat deseori că, acolo unde Duhul Sfânt lucrează prin evanghelie şi se văd rezultate în convertirea sufletelor la Hristos, acolo intervine şi este activ şi vrăjmaşul, pentru că el nu va sta liniştit lă’sând să-i fie invadat imperiul. Se poate ca el să acţioneze împiedicând lucrarea prin persecuţie sau să corupă lucrarea făcând ca lucrătorii să cadă în mulţumirea de sine sau să imite lucrarea într-un mod rău. © www.comori.org

363

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Atât în istoria lui Israel cât şi în cea a bisericii avem exemple triste pentru ambele moduri de lucru ale vrăjmaşului, atât de multe exemple încât nu le putem menţiona aici, dar acum vom vedea, în această perioadă a instituţiilor monastice, ceva care va ilustra ceea ce am spus. Obiectivul special al noilor ordine călugăreşti care au apărut la începutul secolului al treisprezecelea era acela de a contracara influenţa pe care predicatorii albigenzi o aveau asupra claselor sociale sărace prin aceea că erau aproape de ei şi trăiau printre ei, pedicându-le continuu evanghelia. Predicarea evangheliei într-un mod adaptat celor din clasele de jos a fost ceva neglijat timp de multe secole de biserica romană. Uneori se ridica un predicator serios, cum ar fi Claudius din Torino, Arnold din Brescia, Fulk din Neuillz, Henric diaconul sau Pierre de Vaudes, care se dedica lucrării evangheliei pentru mântuirea sufletelor, dar aceştia au fost puţini la număr şi între ei au fost distanţe mari. De obicei numai câte un obiectiv pur papal, cum au fost cruciadele, a determinat clerul să încerce să trezească interesul poporului prin elocinţa lor. “În teorie”, spune istoricul ecleziastic, “episcopii aveau privilegiul special de a predica, dar foarte puţini dintre ei aveau fie darul, fie înclinaţia, fie dorinţa de a lăsa ocupaţiile seculare, judiciare sau războinice pentru a predica măcar în catedralele din oraşe, iar în restul diocezei lor apăreau doar ocazional, făcând vizite formale, cu multă pompă, nu pentru a da învăţătură poporului. Mijloacele de a da învăţătură religioasă se limitau aproape în exclusivitate la ritualuri, care, în ceea ce priveşte limbajul folosit, încetaseră să mai fie înţelese, şi până şi preoţii erau aproape la fel de ignoranţi ca poporul, ei ştiind numai să urmeze în mod mecanic o serie de rânduieli. Cei căsătoriţi, sau «clerul secular» - cum erau ei numiţi -, deşi erau cei mai morali şi mai respectabili, lucrau într-un mod contrar legilor bisericii şi erau chiar acuzaţi că ar fi trăit în concubinaj, aşa că slujirea lor avea efecte nsemnificative asupra poporului. Clerul necăsătorit, sau cel oficial, urmau regulile exterioare, dar, potrivit tuturor relatărilor, ei încălcau în mod flagrant principiile mai severe ale bisericii, astfel încât învăţătura lor – dacă încercau cumva să dea învăţătură – trebuie că nu avea nici un fel de putere asupra minţii poporului*”. Predicarea în aer liber, vizitele şi darea învăţăturii prin case şi mărturia dată în case şi afară sunt căi pe care Dumnezeu le foloseşte întotdeauna pentru a da binecuvântare. Şi seamănă cap asemenea mijloace au fost folosite cu multă sârguinţă de cei acuzaţi de erezie în Languedoc.

* Dean Milman, vol. 4, p. 243; J.C. Robertson, vol. 3, p. 363 Vrăjmaşul vigilent, observând ce efecte are acest mod de a lucra, şi-a schimbat tacticile, şi, în loc să închidă în vreo mânăstire pe toţi membrii sinceri şi evlavioşi ai bisericii romane, acolo unde ar gândi numai la sine şi s-ar învăţa numai unii pe alţii şi s-ar ruga şi ar predica numai pentru ei înşişi, el i-a trimis ca predicatori în aer liber pentru a invada orice teritoriu care fusese ocupat de mai multe secole de către adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Emisarii lui aveau ordine stricte, nu numai de a-i imita pe eretici, ci chiar să-i întreacă în simplitatea hainelor, în smerenie, sărăcie şi în apropierea de popor. A avut loc o schimbare completă în istoria ordinelor monastice: în loc de călugări închişi în mânăstiri, departe de privirile lumii, care spun rugăciuni, lucrează pe câmp sau strâng roadele grădinii lor, avem călugări predicatori la fiecare colţ de stradă şi în fiecare oraş din Europa, călugări care cerşesc din poartă-n poartă. Şi nu numai atât, ci, ei fiind favoriţii pontifilor, ei au condus aproape totul în biserică şi în stat timp de trei secole. “Ei au deţinut cele mai înalte slujbe, atât în ierarhia civilă cât şi în cea ecleziastică,” spune Mosheim, “au dat învăţătură cu autoritate aproape absolută în toate şcolile şi bisericile şi au apărat suveranitatea pontifilor romani împotriva regilor, episcopilor şi ereticilor cun un zel şi un succes uimitor. Ceea ce au fost iezuiţii după reformă, aceea au fost dominicanii şi franciscanii din secolul al treisprezecelea până la Luther. Ei au fost sufletul întregii biserici şi al statului şi cei care au planificat şi executat toate proiectele în orice moment”. Originea şi caractetul dominicanilor © www.comori.org

364

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Din vreme ce considerăm că este mai bine să cunoaştem începutul lucrurilor, vom descrie pe scurt originea şi caracterul acestor doi stâlpi puternici ai mândrului templu al Romei. Până atunci – la începutul secolului al treisprezecelea – toate eforturile papilor s-au concentrat aproape în întregime asupra zidirii acestu templu, pentru stabilirea supremaţiei lor în biserică şi a autorităţii lor temporale asupra statului. Dar lumina care a înaintat în secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea şi depravarea tot mai adâncă din biserică au făcut ca în câmpul mărturiei să se arate mulţi martori nobili ai lui Hristos, pentru evanghelia Lui, ceea ce a făcut ca acel templu să se clatine. Clerul se înstrăinase de inimile oamenilor de rând prin aceea că îi oprimau şi erau apucători, prin indolenţa, uşurătatea şi imoralităţile lor, care erau într-un contrast nefavorabil cu smerenia, lepădarea de sine şi consecvenţa celor acuzaţi de erezie. Întregul eşafodaj era periclitat de acei ereziarhi care erau răspândiţi în toate provinciile, în toate clasele sociale şi chiar şi la Roma. Realizând necesităţile momentului, vrăjmaşul s-a grăbit să întreprindă ceva pentru a salva ierarhia care era ameninţată. Cei doi oameni pregătiţi pentru a satisface cerinţele momentului au fost Dominic şi Francisc. Dominic s-a băscut în 1170, în satul Calaroga din Vechea Castilie. Părinţii lui aveau un nume nobil, cel de Guzman, dacă nu cumva erau chiar dintr-o familie nobilă. Potrivit cu unii scriitori, efectul elocinţei lui arzătoare ca predicator a fost prevestit maimei sale prin aceea că ea a visat că a dat naştere unui viţel care purta în gură un tăăciune aprins, cu care a dat foc întregii lumi. Dar, indiferent dacă persoana care a avut acea viziune a fost mama lui sau călugărul istoric, Dominic a corespuns în mod fidel acelei viziuni. “Feriţi-vă de câinii aceia” este un cuvânt care nicicând nu s-a putut aplica mai bine la altcineva, iar focul fizic şi nu numai elocinţa arzătoare a fost agentul lui favorit pentru distrugere chiar de la începutul carierei sale. Dominic şi discipolii săi afirmau că flăcările iadului erau pregătite pentru eretici şi ei considerau că era un lucru bun să înceapă din timp arderea eternă. Din copilărie, viaţa lui a fost de un ascetism rigid. La început firea lui a arătat semne de blândeţe şi compasiune, dar, în timp, zelul lui religios a eliminat orice impuls spre bunăvoinţă al firii sale. Nopţile le petrecea, în cea mai mare parte, în exerciţii de penitenţă severă. În fiecare noapte el se biciuia cu un lanţ de fier: o dată pentru păcatele lui, o dată pentru păcătoşii din lume şi o dată pentru cei din purgatoriu. Dominic a ajuns canonic în riguroasa casă a lui Osma, şi în scudt timp i-a întrecut pe ceilalţi în austeritate. Ca urmare a reputaţiei lui, Dominic a fost invitat de episcopul spaniol de Osma – un prelat capabil şi cu mult entuziasm religios – să-l însoţească într-o misiune în Danemarca. Pe atunci ajunsese la treisprezece ani şi, deşi era condiderat blând faţă de evrei şi de necredincioşi, el ardea de ură împotriva ereticilor. După ce au trecut Pirineii, episcopul cel zelos şi însoţitorul lui sincer au ajuns în mijlocul ereziei albigenzilor şi nu s-au putut face că nu vedeau starea jalnică a clerului roman, cum ajunsese el să fie dispreţuit, nici reuşitele acelor sectari. În unele locuri nu se mai ţinuse mesa de peste treizeci de ani. Au văzut că până şi delegaţia papală, cea trimisă de Inocenţiu al III-lea prin anul 1200, ajunsese într-o stare lamentabilă. Să ne amintim că acea misiune era compusă din oameni ca Reinerius, Guy, Castenau şi infamul Arnold, toţi călugări de la Citeaux, urmaşii spirituali ai Sf. Bernard. Ei se plângeau de nereuşitele lor: erezia era surdă faţă de avertismentele şi ameninţările lor şi nu recunoştea autoritatea papei. Nunţii papali, potrivit vechiului obicei, cutreieraseră ţara cu cea mai mare pompă, în veşminte bogate, cu toată suita lor, într-o mare cavalcadă. “Cum să aveţi succes cu atâta pompă seculară?” au spus sapniolii severi. “Semănaţi sămânţa cea bună în felul în care ereticii o seamănă pe cea rea. Lăsaţi acele veşminte somptuoase, renunţaţi la harnaşamentele bogate, mergeţi desculţi şi fără pungă, ca apostolii; lucraţi mai mult şi postiţi mai mult decât acei învăţători răi”. Episcopul de Osma şi credinciosul lui Dominic şi-au trimis înapoi caii şi s-au îmbrăcat cu cele mai austere haine călugăreşti, şi aşa au condus armata spirituală. Aceasta a fost marea subtilitate a lui Satan. Puterea Duhului Sfânt se manifgestase prin acei oameni din văi şi prin oamenii săraci din Lyon, care se răspândiseră prin provincii, iar, în urma lor, a venit marea © www.comori.org

365

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

mascaradă a falsei smerenii şi a zelului fals, ca o imitaţie josnică a darurilor şi harurilor Duhului Sfânt. Numai prin asemenea minciuni şi ipocrizii se mai putea menţine autoritatea Romei şi vrăjmaşul ma putea spera să ţină în robie naţiunile Europei. Am vorbit deja despre lucrările lui Dominic în ţinuturile albigenzilor, unde a petrecut zece ani străduindu-se să smulgă din rădăcini erezia. S-a format o frăţietate, din care au plecat doi câte doi, ca o imitaţie a celor şaptezeci de ucenici trimişi de Domnul (Luca 10, Matei 10). În Languedoc au început arderile pe rug. Ca nişte copoi cu mirosul fin, Dominicanii intrau din casă-n casă căutând pradă pentru sabia lui de Montfort şi pentru focurile pe care le aprindeau ei. Marile realizări ale lui Dominic i-au asigurat favoarea pontifilor Inocenţiu al III-lea şi Honorius al III-lea, care i-au acordat privilegiile de “fondator”. A murit în 1221, dar, înainte de a părăsi scena pe care s-au desfăşurat cruzimile lui, în diferite regiuni ale creştinătăţii răsăriseră nu mai puţin de şaizeci de mânăstiri ale ordinului său. În 1233 el a fost canonizat de Grigore al IX-lea. Înfricoşătorul tribunal al inchiziţiei, fie direct, fie indirect, se datorează lui Dominic, iar cei mai mulţi şi cei mai neîndurători slujbaşi ai lui au provenit din rândurile ordinului său. Vom mai da câteva detalii când vom vorbi despre franciscani, deoarece acestea caracterizează ambele ordine. Originea şi caracterul franciscanilor Contemporan cu Sf. Dominic a fost şi egalul lui în faimă ecleziastică, Sf. Francisc, care a rivalizat cu Dominic, ba chiar l-a şi depăşit pe spaniol în celebritate. El s-a născut la Assisi, un oraş din Italia Centrală. Nu este cazul să menţionăm legendele absurde care umplu numeroasele pagini scrise de biografii franciscani deoarece ele sunt cu adevărat blasfemiatoare. Atât era de nebun entuziasmul lor încât susţineau că Sf. Francisc era al doilea Hristos, că stigmata, sau rănile Mântuitorului, erau imprimate în mod miraculos pe trupul lui, ca o imitaţie a trupului crucificat al lui Isus, impostură pe care ei îndrăzneau să o susţină în baza textului: “nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că eu port în trupul meu semnele Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:17). Pe parcursul unui an de prizonierat în Perugia, având mai multe suferinţe în trup, el a ajusn să aibă viziuni extraordinare, prin care a fost încurajat să meargă în lume ca slujitor al lui Dumnezeu şi ca mântuitor al omenirii. Visurile delirante ale minţii sale slăbite au fost socotite de catolici ca revelaţii divine. Francisc a început să vorbească tainic despre viitoarea lui mireasă – acea mireasă era sărăcia. El şi-a lăsat veşmintele şi a îmbrăcat nişte zdrenţe. El spunea că fusese ridicat “pentru a opune adevărul erorii, sărăcia poftei de înavuţire şi smerenia ambiţiei”. El a cerşit la porţile mânăstirilor, a făcut cele mai de jos slujbe, s-a ocupat de îngrijirea leproşilor, spălându-le picioarele şi oblojindu-le rănile. “Mama lui” – citim – “a auzit acestea şi a privit faptele lui neobişnuite cu o tandră admiraţie profetică, dar tatălui său i-a fost ruşine de el şi l-a tratat ca pe un nebun”. Dar, deşi la-nceput a fost batjocorit şi lovit cu pietre pe străzile din Assisi, el a fost crezut de bisericp, a fost adăpostit de episcop, şi nu peste mult timp a ajuns să aibă o mulţime de imitatori care-l urmau. Francisc a fost de atunci în mod oficial căsătorit cu sărăcia, printr-un jurământ pe care nu avea să-l încalce niciodată, şi era vorba de sărăcie în cea mai de jos formă a ei: cerşetoria. De la un vechi prieten a primit un veşmânt de pustnic: o tunică scurtă, un brâu de piele, un toiag şi papuci. Dar aceea era prea mult şi erau lucruri prea bune şi prea comode pentru ideile tânărului fanatic. Făcând cea mai proastă aplicaţie a îndrumărilor pe care le-a dat Domnul ucenicilor săi în Matei 10 şi Luca 10, el a dat tot ce avea, cu excepţia unei tunici gri-închis de material grosolan, pe care a legat-o la mijloc cu o frânghie, şi a cutreierat oraşu chemându-i pe toţi la pocăinţă. Aşa era ciudata dar energica evlavie a fanatismului, care, într-o vreme de întunecate superstiţii şi ignoranţă, nu se putea să nu aprindă zelul altora. El afirma că esenţa evanheliei predicate de Isus Hristos © www.comori.org

366

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

consta în absoluta sărăcie în toate lucrurile, că nu exista cale mai sigură către cer decât prin lipsa oricăror posesiuni pe pământ. “Umirea s-a transformat în admiraţie, admiraţia în emulaţie, iar emulaţie într-o umblare pe urmele lui. Unul câte unul, discipolii s-au strâns în jurul lui. El s-a retras cu ei la un cot al râului numit Rivo Torto*. Frăţietatea nou-formată avea nevoie de reguli. Franciscanii au deschis evangheliile şi au citit trei texte: 1. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai şi dă săracilor»; 2. «Nu luaţi nimic pentru călătorie»; 3. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci, şi vono, urmează-Mă, luându-ţi crucea» (Matei 19:21, Marcu 6:8, Matei 16:24). Francisc a făcut semnul crucii şi i-a trimis pe discipolii săi în oraşele din jur, la est, la vest, la nord şi la sud”.

* n.tr.) it. “Râul Sucit” Aşa a fost începutul şi caracterul noilor ordine călugăreşti. Deşi ele s-au constituit în mod întrucâtva diferit, ele au avut caracteristici asemănătoare, şi chiar şi în profesiunea lor de credinţă ele se declară ca având aproape aceleaşi obiective şi aceleaşi căi de acţiune. Ambele ordine erau ale unor predicatori itineranţi, sub jurământ. Ambele se identificau cu cei mai de jos dintre oameni. Ei îi priveau ca vrăjmaşi pe oamenii săraci din Lyon, sau pe vaudezi, iar ei erau oamenii săraci ai papalităţii, care se luptau împotriva ereticilor cu acelaşi armament, depăşindu-i în sărăcie, smerenie, lucrări şi suferinţe. Primind aprobarea papei şi având protecţia lui, Francisc şi-a trimis discipolii juraţi să-I slujească lui Dumnezeu pentru a-i extirpa pe eretici, pentru castitate, sărăcie şi ascultare. Noile ordine au cuprins şi călugăriţe, sau câte o asociaţie de surori întemeiată în legătură cu fiecare dintre frăţietatăţile respective. Mai exista şi o treaptă de legătură cu călugării cerşetori, cea a numiţilor terţiari, care continuau să mai fie angajaţi în ocupaţiile lumeşti obişnuite şi contribuia la creşterea influenţei şi a popularităţii călugărilor. Aceea era o legătură oficială dintre biserică şi lume. Numai câteva cuvinte cu privire la obiceiurile călugărilor predicatori, în contrast cu ordinele monastice mai vechi, îi vor da cititorului o imagine clară asupra ambelor. Şi, cum nu avem nici o-ndoială că noile ordine au fost îngăduite de Dumenzeu pentru a mai susţine eşafodajul bisericii romane care se clătina şi şi pentru a împiedica reforma timp de trei sute de ani, istoria lor prezintă un interes deosebit. Dar sfinţii lui Dumnezeu trebuie să treacă printr-o lungă perioadă de educaţie şi biserica lui Hristos trebuia să se îmbogăţească cu o nobilă oaste de martiri înainte de a-şi atinge ţelul glorios. Ordinele călugăreşti mai vechi şi cele mai noi Ştim bine că orice sistem omenesc trebuie să fie cercetat în lumina cuvântului lui Dumnezeu dacă este să înţelegem adevăratul lui caracter şi că nu prin contrastul sistemului mai nou cu cel mai vechi putem descoperi cât de mult s-au abătut de la ceea ce este gândul Domnului. Cuvântul Dumnezeului cel viu, după care, în final, vor fi judecate toate, trebuie să fie singurul nostru standard. Puţin contează ce îmbunătăţiri am găsi la un sistem faţă de altul dacă ambele sunt rezultatul invenţiilor omeneşti. Aceasta este la fel de valabil pentru toate persoanele ca şi pentru toate sistemele. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie singura regulă pentru creştin, iar numai Hristos Însuşi să fie capul şi centrul, puterea şi autoritatea, în sistemul pe care îl recunoaşte El – biserica, adunarea lui Dumnezeu. Dar, cum în mai multe ocazii, am cercetat scriptura în această privinţă, acum ne vom limita la a arăta, în cîteva cuvinte, diferenţele dintre sistemele monastice mai vechi şi cele mai noi*.

* v. “Reflecţii asupra principiilor ascetismului”, vol. 1 Obiectivul principal, daca nu chair unicul obiectiv, al pustnicilor de la început, al ancoriţilor, şi al asceţilor de orice denominaţiune, era propria lor perfecţiune religioasă, iar a da învăţătură altora şi © www.comori.org

367

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

mântuirea altora nu-şi găseau loc în crezul lor. Ei socoteau că era necesar să se izoleze de lumea periculoasă, trăind într-o chilie, cu toate privaţiunile. Pe măsură ce aura sfinţeniei lor îi atrăgea pe alţii, au fost construite case şi întinse suprafeţe de pământ au ajuns să fie cultivate pentru cele necesare traiului lor. De la acele începuturi slabe s-a ajuns la cele mai frumoase aşezări din ţară, şi, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, cu barbaria şi feudalismul lui, mânăstirile s-au arătat deseori a fi de ajutor pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru călători, fapt pentru care toţi trebuie să fie recunoscători. Pe parcursul celor cinci sau şase secole care au urmat după căderea imperiului occidental, sistemul monastic a devenit un instrument puternic pentru corectarea viciilor societăţii şi pentru protejarea claselor sociale inferioare de opresiunea nelegiuită a seniorului feudal. Ospitalitatea, sau găzduirea străinilor şi călătorilor, au fost unul dintre cele mai importante aspecte ale utilităţii mânăstirilor în acel timp, pentru că se pare că, până în secolul al unsprezecelea, nu prea au existat hanuri pentru găzduirea călătorilor. Singurele clădiri frumoase pe care le vedea călătorul în acel timp erau castelul puternicului baron şi mânăstirea călugărilor care se rugau. Unul însemna război, iar cealaltă însemna pace. Religia, învăţătura şi ştiinţa şi-au găsit adăpostul între zidurile mânăstirii, iar adevărata evlavia a putut lucra în pace acolo, scriind, copiind şi strângând şi păstrând informaţii utile. “Benedictinii,” spune Travers Hill, “erau depozitarii învăţăturii şi ai artelor. Ei strânseseră multe cărţi şi şi, în liniştea chiliilor lor, le copiaseră – nu numai volume din scrierile sfinte, ci şi lucrări clasice. Ei au îneput arhitectura gotică; numai ei deţineau secretele chimiei şi ştiinţei medicale; ei au inventat multe vopsele; au fost primii arhitecţi, artişti, sticlari, gravori şi mozaicari în evul mediu. A fost un sistem puternic şi care a făcut lucruri bune în lume, dar a alunecat pe calea lucrurilor omeneşti şi a instituţiilorm omeneşti, ajungând să fie îmbătat de propria lui putere, orbit de propria lui strălucire şi corupt prin bogăţia lui. Stareţii au ajuns avari, iar călugării dedaţi la plăceri. Ei şi-au pierdut simplitatea de la-nceput, iar regulamentul fondatorului lor nu mai era în vigoare la agricultorii lui, nici la învăţaţii şi artiştii lui, ci se găsea numai în cuvintele citite în mod mecanic în capela unde domnea corupţia, corupţie din care a rezultat moartea”. Măreaţa mânăstire Glastonbury avea odinioară un domeniu de şaizeci de acri. Înainte de decăderea mânăstirilor Angliei, perceptorii regali spuneau că niciodată nu mai văzuseră o casă aşa de mare, de frumoasă şi de princiară, cu patru parcuri, cu un heleşteu de peşti având o circumferinţă de cinci mile, plin de ştiuci, bibani, plătică şi babuşcă; cu patru conace în afară de capelă, spital, tribunal, şcoli şi casa cea mare a porţii. Multe din casele de la Glastonbury au fost construite cu materiale luate de la acea mânăstire odinioară superbă*.

* Johnston’s Gazetteer Obiceiurile călugărilor celor noi erau într-un constrast perfect cu cele ale celor mai vechi. În loc să trăiască între zidurile unei mânăstiri superbe, dominicanii şi franciscanii au ajuns în scurt timp să fie răspândiţi în toată creştinătatea. Ei erau din toate ţările, şi, de aceea, printre ei se vorbeau toate limbile şi dialectele. Ei predicau vechea credinţă cu cea mai inflexibilă rigoare medievală în aproape toate oraşele şi cătunele. Loialitatea deplină faţă de papă şi extirparea ereziei erau principalele lor teme. Pentru aceasta, ei erau protejaţi de pontifi, ceea ce le conferea cele mai mari privilegii şi avantaje. Înainte de sfârşitul secolului, mânăstirile de călugări şi de călugăriţe ale ordinului minoriţilor au ajuns să fie în număr de opt mii, în ele locuind cel puţin două sute de mii de persoane. Apostazia călugărilor cerşetori Cele două ordine rivale – dominicanii şi franciscanii -, nu numai că au produs discordie în toată Europa, © www.comori.org

368

Istoria Bisericii

Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

incitând la conflicte, ci, la scurt timp după moartea înemeietorilor lor, au ajuns să se lupte unul împotriva celuilalt pentru întâietate. Deşi pontifii din acel secol şi din cele care au urmat au recurs la diferite metode pentru a domoli acea dispută urâtă şi a-i pune capăt, încercările lor au rămas sterile, deoarece aceste două ordine au continuat mulţi ani să întreţină acea rivalitate puternică, aruncând cele mai grave învinuiri unul asupra celuilalt. S-au luptat mult pentru a-şi asigura dominaţia în toate sediile de învăţătură creştină, dar cea mai remarcabilă dispută a fost aceea a dominicanilor cu universitatea de la Paris. Un alt aspect remarcabil al acestei îndelungate controverse a fost doctrina concepţiei imaculate a Feciaorei Maria. Aceasta era învăţătura favorită a franciscanilor care a fost atacată în mod violent de dominicani. Faimosul Thomas Aquinas era favorabil părerii dominicanilor în acea chestiune, iar dialecticianul Duns Scotus susţinea vederile franciscanilor şi ei au intrat în dezbaterea care continuă până în zilele noastre. Deşi actualul papă, Pius al IX-lea, a pronunţat dogma concepţiei imaculate a Fecioarei Maria, ordinul călugărilor dominicani nu doreşte să admită aceasta. Şi totuşi, aceasta a ajuns să fie un articol de credinţă al bisericii romane. Încă din 1256, când Bonaventura a ajuns conducător general al franciscanilor, a cosntatat că ei începuseră să fie necredincioşi miresei lor sărăcia şi se străduiau să obţină un divorţ. Afecţiunile lui Francisc nu s-au menţinut vii la cei care i-au urmat, dar sub conducerea înţeleaptă a noului general, în timpul vieţii sale s-a menţiunut un calm relativ. După moartea lui, care a avut loc în 1274, disensiunile au izbucnit într-un conflict violent. Aceste ordine de cerşetori, sau, mai curand, aceste ordine satanice, au dus la cele mai violente conflicte aproape în toate ţările din Europa până în perioada reformei şi toate clasele sociale, atât biserica cât şi statul au avut de suferit din cauza mândriei şi aroganţei lor, din vreme ce ei erau cei mai credincioşi slujitori ai Scaunului de la Roma. Următoarea schiţă scurtă a lui Matei din Paris, un benedictin de la mânăstirea St. Albans, care scria prin 1249, îi va prezenta cititorului adevăratele caracteristici ale acestor două plăgi ale societăţii. Tabloul nu este nicidecum exagerat, deşi Matei aparţinea ordinului călugăresc mai vechi şi aristocratic şi se putea să fi dispreţuit frăţietăţile noi democratice. Singurătatea, izolarea, chilia solitară, capela privată, lipsa oricărei comunicări cu lumea de afară – aceasta era vechea ordine, iar ceea ce urmează este un eşantion al noii ordini şi a ceea ce a predominat în Anglia secolului al treisprezecelea. “Este grozav, este jalnic şi rău-prevestitor, faptul că în trei sute de ani, în patru sute de ani, ba chiar mai mult, vechile ordine monastice au degenerat atât de rău ca aceste frăţietăţi. Ordinele călugăreşti înemeiate abia cu patruzeci de ani în urmă au construit chiar în Anglia zilelor noastre reşedinţe la fel de mîndere ca palatele regilor noştri. Aceştia sunt cei care, extinzându-şi zi de zi edificiile lor somptuoase, înconjurându-le ci ziduri înalte, acumulează comori incalculabile, călcând în mod nechibzuit jurămintele de sărăcie şi violând, potrivit profeţiei germanului Hildegard, regulile mărturisirii lor. Aceştia sunt cei care, mânaţi de setea de înavuţire, se aruncă asupra lorzilor şi a celor bogaţi. Şi aceştia, dispreţuind toate drepturile, asuprind pe păstorii obişnuiţi, scot mărturisiri forţate şi testamente secrete, lăudându-se cu ordinul lor şi afirmând supremaţia lor asupra tuturor celorlalţi. Astfel, nici unul dintre cei credincioşi nu mai crede acum că poate fi salvat altcumva decât călăuzit şi îndrumat de predicatorul acestor călugări minoriţi. Dornici să obţină privilegii, ei slujesc la curţile regilor şi ale nobililor pe post de consilieri, şambelani, trezorieri, cavaleri sau notari. Ei sunt executorii extorcărilor papei. În predicile lor uneori recurg la linguşiri, alteori la acuzaţii caustice; nu au nici un fel de reţineri să dea în vileag secretul confesiunii sau să aducă cele mai dure acuzaţii. Ei dispreţuiesc ordinele legitime, cele întemeiate de sfinţii părinţi, de Sf. Benedict, de Sf. Augustin, ca şi pe toţi ceilalţi mărturisitori. Ei socotesc că ordinul lor este deasupra tuturor. Îi consideră pe cistercieni simpli şi neciopliţi, jumătate laici sau ţărani, iar pe călugării negri îi tratează ca nişte epicurieni trufaşi*”.

* Milaman, vol. 4, p. 276; Mosheim, vol. 2, p. 253 © www.comori.org

369

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei Cu secole înainte ca Lutehr să fi bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg, Domnul lucra deja pregătind atât naţiunile cât şi indivizii pentru împlinirea acelei mari lucrări. Slăbirea puterii papale şi creşterea forţei mărturiilor prevestea ceea ce se apropia. În studiul bisericii Romei trebuie să facem întotdeauna deosebirea între biserica catolică şi papalitate, sau între puterea ecleziastică şi cea temporară. Biserica, chiar decăzută şi robită, a rămas totuşi biserica, mărturisitoare cu inima şi, într-o anumită măsură, credincioasă lui Hristos, dar cel care, în slujirea lui evlavioasă, se aventura dincolo de limitele ortodoxiei romane era supus disciplinei ei severe pentru că papalitatea se jurase să-i distrugă pe toţi cei care ar ieşi din limitele impuse de ea. Imoralitatea şi caracterul nereligios puteau fi trecute cu vederea, sau erau eventual supuse unor critici, dar erezia sau schisma, sau, cu alte cuvinte, orice formă de dizidenţă faţă de biserica Romei, trebuia să fie smulsă din rădăcini prin foc şi sabie, iar toţi ereticii, eternă prin sentinţa pontificală, erau condamnaţi la moartea. În timpul lungii domnii a terorii papale, adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au mărturisit şi au profeţit îmbrăcaţi în sac, iar firul de argint al harului s-a păstrat neîntrerupt din zilele apostolilor sub aripa ocrotitoare a Dumnezeului cel viu. El i-a păzit pe martorii săi de balaurul care devorează ascunzându-i în locuri tainice de pe pământ, în munţi, văi şi peşteri şi în multe mânăstiri liniştite din regiuni îndepărtate ale creştinătăţii. Ar fi interesant ca, mai întâi, să vedem care era starea creştinismului în unele dintre ţările de care am vorbit deja. Astfel, vom urma în modul cel mai normal şirul lung de martori care a continuat până în zilele lui Luther. În primul rând vom vedea Creştinismul în Irlanda Au trecut multe secole de când am văzut care era situaţia în insula soră. Sf. Patrick lăsase la moartea lui, în anul 492, un cerc de oameni învăţaţi şi credincioşi, care-l venerau mult pe maestrul lor şi căutau să calce pe urmele lui. Irlanda ajunsese să fie atât de renumită pentru mânăstirile ei, şcolile ei de misionari şi pentru că era sediul învăţăturii scripturistice curate încât era numită “Insula sfinţilor”. Din mărturia lui Bede aflăm că, pe la jumătatea secolului al şaptelea, mulţi nobili anglo-saxoni şi clerici au mers în Irlanda fie pentru învăţătură, fie pentru a trăi într-o mânăstire cu o disciplină mai strictă. Am spus deja despre lucrările misionare ale clerului irlandez. Cluzii din Insula Iona îşi datorează originea lor predicării apostolului irlandez Columba. Britania, Franţa, Germania, ţările de jos şi diferite regiuni ale Europei continentale datorează misionarilor irlandezi primul lor contact cu adevărul divin. Însuşi Carol cel Mare, şi el un om învăţat, a invitat la curtea lui învăţaţi eminenţi din diferite ţări, dar în mod special din Irlanda. Mult timp biserica din Irlanda şi-a menţinut independenţa faţă de Roma, a respins orice control străin şi L-a recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap al bisericii, dar, la începutul secolului al nouălea, invazia danezilor şi ocupaţia lor au stins lumina şi au schimbat caracterul “insulei sfinţilor”. Acele bande de piraţi prădători i-au măcelărit pe fiii insulei, le-au luat moştenirile, au dărâmat şcolile şi au dominat ţara cu cruzimea şi aroganţa uzurpatorilor. Rezultatul a fost un întuneric moral şi spiritual, care a pregătit calea pentru romano-catolicism. Până atunci, istoria ei este caracterizată de instituţiile religioase şi lucrările ecleziasticilor, dar de atunci istoria ei este dominată de războaie interne, tulburări, crime şi pustiiri. Pontifii romani au încercat în mai multe rânduri să supună biserica Irlandei Scaunului episcopal de la © www.comori.org

370

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

Roma, dar nu au avut succes până la domnia papei Adrian al IV-lea. El era un englez numit Nicholas Breaksoear, născut în sărăcie, într-o familie obscură. A devenit călugăr la St. Albans şi, în evoluţia lucrurilor, a fost apoi înălţat la demnitatea pontificală. Deşi ridicat de la sărăcie la opulenţă, el a fost extrem de mândru şi de arogant. El s-a simţit foarte ofensat când împăratul Friedrich Barbarossa a omis să-i ţină scara şi a refuzat să-i dea sărutul de pace. Friedrich a declarat că omisiunea lui era din ignoranţă, şi, supunându-se Sfinţiei Sale pentru a face un serviciu de rândaş, a fost iertat şi a primit sărutul. Unul dintre primele acte ale pontifului a fost acela de a-şi asuma autoritatea Irlandei şi a i-o încredinţa lui Henry al II-lea, regele Angliei. Pentru a da Irlanda în acest fel, Papa se baza pe ceea ce el exprima în următoarele cuvinte: “Este un fapt incontestabil, recunoscut şi de majestatea voastră, că toate insulele asupra cărora Hristos, soarele dreptăţii, a strălucit, şi care au primit credinţa creştină, îi aparţin Sf. Petru şi preasfintei biserici a Romei”. În virtutea acestui drept, el l-a autorizat pe Henry să invadeze Irlanda pentru a extinde biserica şi a întări religia şi virtutea şi a eradica neghina viciilor din grădina Domnului, cu condiţia ca fiecare casă să plătească o taxă anuală către Scaunul episcopal de la Roma. Din această perioadă, 1155, biserica Irlandei a devenit în esenţă romană din punct de vedere al învăţăturilor, constituţiei şi disciplinei. Cu mult înainte de reformă, “aproape şase sute de aşezări monastice, aparţinând la optesprezece ordine diferite, erau răspândite peste tot în ţară. Călugări în negru, alb şi gri mişunau în mare număr, practicându-şi meşteşugul asupra unui popor ignorant şi dus în eroare”. În 1172, Henry a finalizat cucerirea ţării, şi o adunare a clerului irlandez, strânsă la Waterford conform ordinului papei, l-a proclamat pe Henry suveran al Irlandei şi i-a jurat credinţă lui Henry şi succesorilor săi. De atunci evoluţia bisericii Irlandei a fost marcată de un declin rapid. Renumita ei spiritualitate şi inteligenţă a dispărut. Într-o vreme avusese aproximativ trei sute de episcopi, iar în zorii reformei credem că numărul episcopilor era sub treizeci. Invidiile, conflictele şi rebeliunile au pătat aproape fiecare pagină a istoriei ei civile şi ecleziastice, din secolul al nouălea până în prezent*.

* V. Froude – History of Ireland; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 150; Edgar – Variations of Popery, p. 153 şi 192 Creştinismul în Scoţia După cum am văzut deja, clerul roman cu mare greutate a reuşit să aibă baze permanente în Scoţia. Culzii – pe care suntem înclinaţi să-i onorăm pentru lucrările lor – au continuat timp de secole să se opună ingerinţelor papalităţii, rămânând pe poziţie în pofida eforturilor bisericii Romei de a-i zdrobi şi extermina. Ei au rezistat prin Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea reformatorilor de mai târziu, considerând Cuvântul ca unicul îndrumar infailibil şi cu autoritate în toate chestiunile care ţin de credinţă şi de trăirea practică. Până şi Bede, călugărul istoric, recunoaşte cu sinceritate că “Columba şi discipolii lui primeau numai acele lucruri care se găseau în scrierile profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor, urmărind cu multă sârguinţă să facă lucrări evlavioase şi virtuoase”. Dar Roma a triumfat în cele din urmă, iar credincioşii culzi, mult timp oprimaţi, au ajuns să fie din ce în ce mai puţini, energia lor a scăzut, şi, prin vrăjitoriile Izabelei, au dispărut de pe pagina istoriei, Scoţia ajungând din nou să fie învăluită în întuneric şi superstiţii. Multe mânăstiri s-au ridicat rapid, ajungând în scurt timp să acopere ţara, şi să fie de o bogăţie şi putere neegalate altundeva în Europa. Ca urmare, trebuie să facem o scurtă ceretare a acestei evoluţii. Mania de a îmbogăţi bisericile a început cu Carol cel Mare (Charlemagne). Alfred cel Mare i-a urmat exemplul, şi, curând, întreaga creştinătate a fost contaminată de această superstiţie. Prin persoana Margaretei, prinţesa saxonă, acest obicei a ajuns în nord. Invadarea şi cucerirea Angliei de către normanzi şi stabilirea în ţară a unei noi dinastii a avut efecte extrem de importante în istoria bisericii © www.comori.org

371

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

Scoţiei. Mulţi saxoni au fugit în Scoţia pentru a scăpa de stăpânii cei noi, şi, printre alţii, Margareta, care a ajuns soţia regelui scoţian Malcolm al III-lea şi mama lui Alexandru I, un prinţ puternic şi viguros, şi a lui David I, care a fost un sprijinitor bigot al romano-catolicismului. Evlavia, milosteniile şi viaţa ascetică a Margaretei sunt elogiate cu mult entuziasm de confesorul şi biograful ei, Trgot, un călugăr din Durham, episcop de St. Andrew. Malcolm, însufleţit de duhul de închinare al iubitei sale soţii, a făcut ceva donaţii către biserică, dar dărnicia regală a fiului său, David, arătată în înzestrarea episcopiilor şi mânăstirilor a fost răsplătită cu multe laude de toţi călugării scriitori, deşi James I spune că el a fost “un sfânt care a slăbit mult coroana”. Superstiţia lui extravagantă nu numai că a sărăcit coroana ci a şi dus la asuprirea poporului prin taxare excesivă. “El a întemeiat episcopiile de Glasgow, Brechin, Dunkeld, Dunblane, Ross şi Caithness... Aceeaşi dărnicie evlavioasă a creat şi o mulţime de mânăstiri de călugări şi de călugăriţe şi a tot felul de ordine călugăreşti, în veşminte diferite, care mişunau prin ţară*”.

* Pentru detalii culese cu multă grijă, v. Cunningham, vol. 1, p. 106 Civilizaţia superioară a refugiaţilor anglo-saxoni şi ataşamentul lor faţă de ierarhia engleză au contribuit mult la stabilirea ei în Scoţia. Elementul celtic a slăbit, iar curtea a căpătat un aspect şi un caracter englez. Avem informaţii că, în acea perioadă, în Scoţia a venit un flux de colonişti normanzi. În scurt timp aceştia au căpătat cele mai fertile regiuni, de la Tweed până la Pentland Firth, şi acum aproape fiecare familie nobilă scoţiană îşi poate trasa genealogia până la ei. Noii proprietari, urmând exemplul monarhului lor, au dat bisericii multe bogăţii. Pasiunea de a întemeia şi de a înzestra mânăstiri ajunsese atât de mare încât, cu mult timp înainte de reformă, erau peste o sută de mânăstiri răspândite prin ţară şi peste douăzeci de mânăstiri de călugăriţe. O scurtă schiţă a două sau trei din aceste case religioase ar putea prezenta interes pentru cititor, aşa că noi vom face aceste prezentări care arată şi starea lucrurilor introdusă de ierarhia bisericii Romei în acea ţară odinioară atât de simplă şi de primitivă. Statisticile sunt luate din istoria lui Cunningham. Bogăţia mânăstirilor din Scoţia Jedburgh, una dintre cele mai nobile mânăstiri din Scoţia, era deţinută de călugării roşii. Printre donaţiile pe care le făcuse o serie de binefăcători evlavioşi se aflau: zeciuiala domeniului de vânătoare al regelui de la Teviotdale, o casă în Roxburgh, o casă în Berwick, dreptul de păşunat pentru vitele căluigărilor alături de cele ale regelui, cherestea din pădurile regale după necesităţile lor, o cotă-parte din ceea ce măcina la moară fiecare om din Jedburgh, o salină lângă Stirling, scutirea de la orice taxă asupra vinului produs de ei, o pescărie în Tweed, acri de teren arabil cu arendaşi care să le lucreze şi mai multe biserici parohiale cu zeciuielile şi veniturile lor. Ei urmau regula Sf. Augustin de a-şi consacra prima parte a zilei pentru munci, iar restul pentru citit şi închinare. Paisley. Mânăstirea Paisley era una dintre cele mai vechi şi mai bogate case religioase din Scoţia. Ea a fost întemeiată de Fitz-Allan, mare administrator, prin anul 1160, pentru ordinul călugăresc Cluniac, care urma regulile ordinului Sf. Benedict. La început ei au avut aşezarea la Renfrew, dar apoi s-au mutat la Paisley, şi curând au fost înzestraţi din plin prin dărnicia evlavioasă a mai multor mari administratori care s-au succedat în funcţie şi a unor mari lorzi de Lennox şi din insule. În secolul al treisprezecelea, ei stăpâneau treizeci de biserici parohiale cu toate veniturile lor. Aproape două treimi din terenurile întinsei parohii Paisley erau în proprietatea lor, cu acri de teren arabil în toate districtele din vestul Scoţiei. Administratorii le cedaseră şi zeciuielile din vânat şi pieile de la toţi cerbii din pădurile învecinate, dreptul de păşunat pentru vite, o moară la Paisley, o plasă de somon pe râul Clyde, la Renfrew, o pescărie la Lochwinnoch, dreptul de a extrage piatră de construcţie şi var de la Blackhall şi din alte părţi, dreptul de a extrage cărbune pentru mânăstirile lor, gospodării, ateliere, berării, dreptul de a face mangal din lemnul uscat, dreptul de a lua straturi din sol pentru a acoperi mangalul, dreptul de a © www.comori.org

372

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

tăia lemn verde pentru mânăstirile şi gospodăriile lor şi drepturi de a avea culturi agricole şi drepturi de pescuit. Aşa erau călugării şi veniturile lor în acele vremuri. Ei se puteau bucura din plin de toate bunurile vieţii pe pământ, dar, lucru extrem de ciudat, preotul de parohie era lăsat în sărăcie şi într-o stare de dependenţă. Veniturile parohiei şi le însuşeau episcopii şi casele religioase, astfel încât pentru clerul parohial mai rămâneau nişte venituri foarte sărace. Totul contribuia la a-i îngrăşa pe călugării care leneveau, care, indiferent ce virtuţi vor fi avut iniţial, ajunseseră să fie o ruşine pentru biserică. În perioada reformei, din cele o mie de parohii ale Scoţiei, aproape şapte sute erau în proprietatea episcopilor şi a caselor religioase. Împărţirea mai sistematică a ţării în parohii şi dioceze a avut loc pe la începutul secolului al doisprezecelea. Unii dintre cititorii mai tineri ar putea fi înclinaţi să întrebe de ce anume în mod special în secolele al dosiprezecelea şi al treisprezecelea regii şi nobilii lumii s-au întrecut unul pe altul în a îmbogăţi biserica. Mai multe cauze convergente au dus la aceasta. Actele feudale erau semnate în acele zile cu crucea regelui, din vreme ce el nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume, şi toţi supuşii săi erau neciopliţi, ignoranţi şi superstiţioşi. Călugării – după cum am observat deseori în istoria noastră - aveau o reputaţie bună datorită sfinţeniei lor deosebite, a fervorii închinării lor şi a vieţii lor austere. Aceste lucruri au atras atenţia şi au câştigat veneraţia poporului credul din acel veac al superstiţiilor. Pe deasupra, donatorul primea asigurarea că prin donaţiile lui îşi asigura odihna sufletului după moarte, care atunci însemna viaţa eternă. Prin această mare impostură religioasă clerul a ajuns la o asemenea opulenţă şi putere. Cei bogaţi au ajuns să li se închine şi să le construiască acele case frumoase, ale căror ruine îl atrag şi azi pe călător, stârnindu-i admiraţia*.

* Cunningham, vol. 1, cap. 5 Efectele bogăţiei asupra clerului Înainte de reformă, potrivit celor mai de încredere relatări, mai bine de jumătate din bogăţia Scoţiei era în stăpânirea clerului, iar cea mai mare parte a avuţiei era în mâinile câtorva persoane. Această stare a lucrurilor a avut acelaşi efect ca în orice epocă şi în orice ţară: coruperea rânduielilor clerului şi a întregului sistem religios. “Avariţia, ambiţia şi dorinţa de splendoare seculară domnea în rangurile superioare ale ordinelor. Episcopii şi stareţii rivalizau în măreţie cu nobilimea şi chiar avea întâietate la onoruri. Ei erau sfetnici, prezidau şedinţele parlamentului şi demult ocupau cele mai înalte funcţii în stat. Un scaun episcopal sau un post de stareţ rămas vacant atrăgea competitori puternici, care se luptau pentru acea poziţie ca pentru un principat sau un mic regat. Şi poziţiile inferioare erau scoase la vânzare sau încredinţate unor slujitori neînvăţaţi şi nevrednici ai curtenilor, unor jucători de zaruri, barzi şi fii naturali ai episcopilor. Niciodată, cu nici o ocazie, episcopii nu se coborau pentru a predica, ci, de la înfiinţarea Episcopiei Scoţiei până la epoca reformei, este menţionat numai un singur episcop care a predicat, şi anume Dunbar, arhiepiscopul de Glasgow, iar predicile lui au avut ca scop excluderea reformatorului George Wishart”. Viaţa clerului corupt prin bogăţie şi ignoranţă a ajuns să fie ceva atât de ruşinos pentru religie şi atât de scandalos pentru bunul simţ încât nu vom reproduce în paginile noastre descrieri ale istoricilor celor mai conştiincioşi, dar toţi istoricii, atât cei catolici cât şi cei protestanţi, sunt de acord că mânăstirile şi toate casele religioase ajunseseră nişte crescătorii pentru superstiţii şi lenevie în care domnea desfrâul şi răutatea. Şi totuşi era socotit a fi un sacrilegiu să spui că ar trebui să fie redus numărul lor sau că ar trebui să li se ia din venituri. “Regatul mişuna de călugări ignoranţi şi leneşi, care trăiau în lux, şi care, ca nişte lăcuste, devorau roadele pământului şi umpleau aerul cu miasmele lor infecte. Mişunau călugări albi, negri şi gri, canonici, carmeliţi, cartusieni, cordelieri, dominicani, franciscani, observanţi, iacobini, © www.comori.org

373

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

premonstratensieni, călugări din Tyrone, Vallis Caulium, ospitalieri, Sfinţi Cavaleri ai Sf. Ioan de la Ierusalim, călugăriţe ale Sf. Augustin, Sf. Clair, Sf. Scholastica, Sf. Caterina de Sienna şi canonice din diferite clanuri*”.

* Pentru o descriere plastică a situaţiei religiei în Scoţia înainte de reformă, v. Dr. McCrie – Life of John Knox, p. 7-13 Fără a cunoaşte starea creştinătăţii înainte de reformă ar fi imposibil să evaluaăm cât de necesară era acea minunată revoluţie. La atâta distanţă în timp, cu societatea atât de mult schimbată în care trăim, ne este greu să credem că în biserică dominau asemenea abuzuri imense. Din învăţăturile creştine nu mai rămăsese nimic in afară de numele de creştin. În acelaşi timp, suntem la fel de ferm convinşi că Domnul îi avea pe martorii săi adevăraţi, care în ascuns plângeau pentru căile rele şi intoleranţa celor de rang înalt, din partida dominantă. În mesajul său către Tiatira, Domnul vorbeşte despre o rămăşiţă care este separată de stricăciunea Izabelei, ale cărei lucrări au fost tot mai numeroase pe măsură ce întunericul a devenit mai dens. “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Viaţa, credinţa şi lucrările acestei rămăşiţe credincioase au fost, fără-ndoială, reglementate după Cuvântul lui Dumnezeu, dar tocmai aceste împrejurări au făcut ca ele să rămână necunoscute şi să nu fie consemnate pe paginile istoriei. Firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu nu se putea să fie întrerupt, şi zeci de mii din evul întunecat reflectă gloria harului pentru totdeauna. Ei şi-au îndeplinit în linişte misiunea lor paşnică şi tot aşa, în linişte, au părăsit scena lumii, fără ca lucrările dragostei lor să fie consemnate pe paginile cercetătorilor. Altfel au stat lucrurile cu cei mândri, ambiţioşi şi fanatici: toţi aceştia ies în evidenţă pe paginile istoriei ecleziastice. Dar, dincolo de judecata posterităţii, mai există un alt tribunal înaintea căruia trebuie să se prezinte şi unii şi alţii pentru a fi judecaţi după standardele lui Dumnezeu. Dar, să revenim la tema noastră – starea religiei în Scoţia înainte de reformă. Papalitatea ca sistem Cuvântul lui Dumnezeu, cel care îi face pe oameni înţelepţi spre mântuire, era interzis poporului. Până şi episcopii nu se ruşinau să mărturisească faptul că nu citiseră niciodată nici un text din Sfânta Scriptură, cu excepţia celor pe care le-au întâlnit în mesa lor. Slujba religioasă era mormăită într-o limbă moartă, pe care mulţi dintre preoţi nu o înţelegeau, iar unii dintre preoţi abia dacă ştiau să citească. Cea mai mare parte a preoţilor era preocupată să împiedice până şi catehismele – cele compuse de cler – să ajungă în mâinile laicilor. Mesa de sacrificiu era prezentată ca fiind aceea prin care se obţine iertarea păcatelor celor vii şi ale celor morţi, iar conştinţele oamenilor erau deturnate de la jertfa nespus de mare şi de la lucrarea încheiată a Domnului Isus Hristos, fiind îndemnate să se încreadă în absoluţiunea dată de preoţi, în graţierea papală şi în penitenţele făcute în mod voluntar. “Erau învăţaţi,” spune eminentul istoric al lui John Knox, “că dacă spuneau în mod regulat ave-urile şi credo-urile, se confesau la un preot, plăteau la timp zeciuielile şi darurile către biserică, cumpărau o mesă, mergeau în pelerinaj la racla unui sfânt renumit, se abţineau să mânânce carne în zilele de vineri sau făceau altceva prin care să-şi chinuie trupul, mântuirea lor era în mod negreşit asigurată; iar cei care erau destul de bogaţi pentru a zidi un altar sau o capelă şi a plăti pentru întreţinerea unui preot, pentru mese, pomelnice şi alte slujbe obţineau o uşurare a chinurilor în purgatoriu pentru ei sau pentru rudele lor, pe măsura dărniciei pe care o arătau. Este greu să ne imaginăm cât de seci, ridicole şi de nenorocite erau cuvântările pe care călugării le dădeau ca predici. Poveşti legendare despre întemeietorul unui ordin religios, despre sfinţenia lui minunată, despre miracolele pe care le făcuse şi despre luptele lui cu diavolul, despre veghile lui, posturile şi flagelările lui; discursuri despre virtuţile apei sfinţite, despre mir, despre semnul crucii, despre exorcism; poveşti despre ororile purgatoriului şi cât de mulţi fuseseră © www.comori.org

374

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

scoşi din purgatoriu prin mijlocirea unui sfânt puternic. Acestea, asociate cu glume proaste, pălăvrăgeală la masă şi zarvă lângă foc, constituiau subiectele favorite ale predicatorilor. Acestea le serveau ei poporului în locul învăţăturilor curate, sublime şi mântuitoare ale Bibliei”. “Paturile muribunzilor erau asediate de preoţi avari, care le turburau ultimele clipe străduindu-se să stoarcă de la ei banii pentru ei înşişi şi pentru biserică. Nemulţumindu-se cu zeciuielile pe care le storceau de la cei vii, ei cereau şi pentru morţi: de îndată ce bietul ţăran îşi da ultima suflare, vicarul cel rapace lua darul pentru trupul lui, şi făcea aceea de fiecare dată când era o moarte în familie*. Blesteme ecleziastice tunau împotriva acelora care nu voiau să plătească sau se arătau neascultători faţă de cler. Slujbele divine erau neglijate, şi, cu excepţia zilelor de sărbătoare, în multe regiuni din ţară, bisericile nu mai erau folosite în scopuri sacre, ci erau adăposturi pentru răufăcători, locuri de negustorie şi de pierdut vremea.”

* Darul pentru trup era primul lucru pe care-l cerea vicarul în caz de moarte. În parohiile de ţară, acela consta în cea mai bună vacă a decedatului şi în cea mai bună cuvertură de pat sau cele mai bune haine. La acest dar, care era cerut în mod riguros în Scoţia şi în alte locuri, se adăugau şi taxele cerute pentru înmormântare şi pentru eliberarea sufletului din purgatoriu. “Persecuţia şi interzicerea oricăror întrebări şi cercetări libere erau singurele arme cu care era apărat de suporterii lui acel sistem al corupţiei şi imposturii. Orice cale pe care putea veni adevărul era păzită cu multă grijă. Învăţătura era înfierată ca mama ereziei. Oricine ajungea să aibă cât de puţină lumină în mijlocul întunericului general şi arăta cumva că era nemulţumit de purtarea oamenilor bisericii şi propunea corecţii ale abuzurilor, era imediat stigmatizat ca eretic, şi, dacă nu se punea la adăpost fugind, era aruncat în temniţă sau ars pe rug. Când, în cele din urmă, în pofida tuturor precauţiilor pe care le luaseră, lumina a ajuns să pătrundă şi să se răspândească prin popor, clerul s-a pregătit cu cele mai disperate şi mai sângeroase măsuri pentru a o stinge”. Nu mai este nevoie să urmărim originile şi dezvoltarea papalităţii în alte ţări deoarece schiţa de mai sus care prezintă starea lucrurilor în Scoţia între secolele al treisprezecelea şi al şaisprezecelea este îndeajuns pentru a ilustra situaţia în întreaga Europă şi pentru scopul istoriei noastre. Ca sistem, este la fel în toate epocile şi în toate ţările, dogma lui principală fiind unitatea bisericii romano-catolice. Fie că era vorba de regiuni din vecinătatea imediată a Romei sau din nordul îndepărtat, este acelaşi duh, şi acest duh va fi aşa până la sfârşitul care va veni prin judecata directă a Domnului Însuşi din cer. “Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare», de aceea într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întrstare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apocalipsa 18:7-8). Răspândirea creştinismului Din vremea lui Inocenţiu al III-lea, scriitorii romano-catolici se lăudau cu zelul misionar al ordinelor de călugări-cerşetori. Se spune că ei erau cei mai plini de râvnă în a vizita închisori, spitale şi locuri deosebit de periculoase, dornici să se îngrijească de nevoile spirituale ale celor săraci şi că erau cei mai activi slujitori ai bisericii în răspândirea creştinismului printre popoarele îndepărtate şi sălbatice. Se pare că aşa au stat lucrurile în secolele al treisprezecelea şi al paisprezecelea, dar, din vreme ce istoria dovedeşte că aceşti cerşetori au fost cei mai zeloşi agenţi ai Sfântului Scaun, susţinând în toată creştinătatea cele mai ambiţioase planuri ale papalităţii şi cele mai rele practici, este greu să considerăm că ei erau însufleţiţi de un zel creştin curat. Din metodele lor şi rezultatele misiunilor lor rezultă clar că ei urmăreau propria lor avansare şi extinderea suveranităţii papale. Cu toate acestea, se poate ca printre ei să fi fost oameni evlavioşi, care erau însufleţiţi de motive mai nobile şi care au lucrat din devotament dezinteresat, şi, cum © www.comori.org

375

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

viciile călugărilor cerşetori sunt notorii, ne vom bucura să consemnăm toate lucrările lor bune când putem. De la războaiele religioase ale lui Carol cel Mare (Charlemagne) până la războaiele de exterminare din Languedoc, misionarii Romei au predicat de obicei Evanghelia păcii în fruntea unei armate conduse de episcopi şi au deschis cu sabia calea pentru acea Evanghelie. Dar, în seculul al treisprezecelea, cete de misionari dominicani şi franciscani evlavioşi au fost trimise de pontifii romani la chinezi, la tătari şi în ţările vecine lor. Mulţi din acele popoare au mărturisit credinţa creştină. Giovanni de Monte Corvino, un franciscan, a fost remarcat prin succesul lucrărilor sale, şi, în 1307, Clement al V-lea, a înfiinţat un scaun episcopal la Canbalu, actualul Pekin, capitala Chinei. Acelaşi pontif a trimis şapte alţi episcopi, tot franciscani, în acele regiuni, şi acea ramură îndepărtată a ierarhiei a fost îngrijită cu atenţie de mai mulţi pontifi care s-au succedat. “Cât timp a existat Imperiul tătar în China, nu numai latinii, ci şi nestorienii au avut libertate de a-i mărturisi religia în toată Asia de nord şi de a o răspândi larg. Dar cel mai puternic dintre împăraţii tătari, Timur Beg, a îmbrăţişat mahomedanismul, şi i-a persecutat cu violenţă şi cu sabia pe toţi cei care au aderat la religia creştină, poporul tătarilor, printre care mulţi mărturiseau odinioară credinţa creştină, s-a supus în întregime Coranului. Aşa a fost desfiinţată credinţa creştină în acele părţi ale Asiei în care locuiesc chinezii, tătarii, mongolii şi alte naţiuni a căror istorie nu este încă suficient de bine cunoscută. Sau, cel puţin nu s-au găsit menţiuni privind existenţa vreunor creştini latini în acele ţări după anul 1370. Până în secolul al şaisprezecelea se mai pot găsi unele urme ale nestorienilor care au trăit în China, deşi nu foarte clare”. Dintre principii europeni, Iagielo, ducele Lituaniei, era aproape singurul care mai ţinea la idolatria strămoşilor săi, dar şi el, în 1383, a îmbrăţişat riturile creştine, a fost botezat şi i-a convins şi pe supuşii săi să facă acelaşi lucru. Ce mai rămăsese din vechile religii prin Prusia şi Lvov a fost exterminat de Cavalerii Teutoni şi de cruciaţi prin război şi masacre. În Spania, sarazinii mai stăpâneau încă Granada, Andaluzia şi Murcia, iar împotriva lor duceau un război continuu regii creştini ai Castiliei, Aragonului şi Navarei, care, deşi cu mare dificultate, au triumfat, devenind, în secolul al cincisprezecelea, singurii stăpâni ai Spaniei, sub domnia lui Ferdinand şi Isabella*.

* Waddington, vol. 3, p. 358; Mosheim, vol. 2, p. 592 Reflecţii asupra istoriei papalităţii Am urmărit, deşi pe scurt, originile şi dezvoltarea până la stadiul cel mai avansat al sistemului papal, stadiu care a fost atins prin marea capacitate a lui Inocenţiu al III-lea. Cât de diversă şi de plină de lucruri contrarii este această istorie minunată! Ne oprim o clipă pentru a medita la ipocriziile, tirania, pretinsa evlavie şi cruzimea evidentă a femeii aceleia, Izabela. Ea este aceea care i-a trimis pe cei mai aleşi dintre copiii săi să locuiască în peşteri singuratice din munţi sau ascunşi în mânăstiri, cu pretenţia de a contempla în linişte gloria lui Dumnezeu pentru a fi transformaţi în chipul Lui. Dar tot pe ea, cu glasul schimbat, o auzim chemând zecile de mii de ostaşi ai Europei să plece pentru a salva Ţara Sfântă de sub jugul filistenilor necircumcişi şi pentru a apăra stindardul crucii şi Sfântul mormânt. Ea a ajuns lipsită de afecţiuni fireşti, insensibilă faţă de nenorocirile omenirii şi mânjită cu sângele a milioane de oameni. Timp de două sute de ani ea şi-a folosit toată puterea pentru a promova distrugerea vieţilor oamenilor prin expediţii în Ţara Sfântă. Şi, deşi fiecare cruciadă succesivă s-a arătat şi mai fără speranţe şi a fost şi mai dezastruoasă decât cele de dinainte, ea şi-a intensificat îndemnurile şi a reeditat acele scene de nebunie neegalată, de suferinţă şi de vărsare de sânge. Să ne întoarcem încă odată pentru a privi aspectul dublu al caracterului ei în acel timp. Când cruciaţii au ajuns să vadă Ierusalimul, ei au descălecat şi s-au descălţat pentru a se apropia de zidurile sfinte ca nişte pelerini adevăraţi. S-au ridicat mari strigăte: O, Ieruslim! Ierusalim! ca şi când teama sfântă le-ar fi © www.comori.org

376

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

mişcat inimile. Dar, atunci când guvernatorul s-a oferit să-i primească în pace ca pelerini, ei au refuzat, fiind hotărâţi să-şi croiască drum cu sabia şi, prin zel militar, să smulgă cetatea sfântă din mâinile necredicnioşilor. Imediat ce au trecut de ziduri s-au şi repezit să măcelărească fără deosebire mahomedani şi evrei şi au umplut de sânge locurile sfinte. Apoi, pentru puţin timp, masacrul şi jaful a fost întrerupt pentru ca pelerinii evlavioşi să se închine, dar locurile unde îngenuncheau pentru închinare erau pline de mormane de cadavre. Aceasta este adevărata imagine a spiritului şi caracterului Izabelei, care s-a manifestat în toate timpurile şi în toate ţările. Chiar Dominic a ajuns să se ruşineze de misionarii lui Inocenţiu, cei pătaţi de sânge din Languedoc după ce uciseseră cu sânge rece mii de ţărani paşnici, s-a retras într-o biserică şi s-a rugat pentru succesul cauzei celei bune, iar victoriile lui de Montfort şi ale razboinicilor lui au fost atribuite rugăciunilor sfinte ale spaniolului. Aceea a fost o cruciadă nu împotriva turcilor şi a necredincioşilor, ci împotriva sfinţilor Domnului, pentru că ei îndrăzniseră să spună ceva despre abuzurile comise în “sfânta mamă biserica”. Şi, pentru a-i pedepsi şi mai eficient pe copiii ei, a inventat Inchiziţia, acea maşină de persecuţie civilă, tortură şi ucidere. Indiferent cât de ciudat ne-ar părea astăzi şi de nespus de crud, distrugerea pe scară largă a vieţii omeneşti şi a proprietăţii a fost ceea ce a susţinut existenţa papalităţii. Ea s-a îmbogăţit prin însuşirea contribuţiilor pentru cruciade şi s-a întărit slăbindu-i pe monarhii Europei, golindu-le trezoreriile şi pustiindu-le ţările. Aşa a fost zelul papal înflăcărat de pasiune pentru cruciade şi aşa s-a transmis de la Urban al II-lea şi Consiliul de la Clermont la succesorii săi. Orice gând al papei şi orice sentiment al inimii lui şi orice mandat emis de Vatican avea ca unic obiectiv îmbogăţirea şi întărirea Scaunului de la Roma. Indiferent cât de mult submina pacea şi cât de vătămătoare era pentru societate, papalitatea şi-a urmărit propriile ei interese cu o împietrire de neclintit. Excomunicările aveau şi ele scopul de a-l înălţa pe papă. “Ereticul îşi pierdea toate demnităţile, drepturile, privilegiile, imunităţile, proprietăţile şi orice protecţie a legilor şi urma să fie vânat, jefuit şi ucis fie prin intermediul justiţiei civile – autoritatea temporară fiind obligată să execute sentinţele tribunalului ecleziastic megând până la sânge -, sau, dacă îndrăznea să se împotrivească sub vreo formă, el devenea un răzvrătit impotriva căruia întreaga creştinătate era obligată să poarte război atunci când puterea spirituală adresa chemarea la luptă; nu numai că el îşi pierdea dreptul asupra moşiilor lui şi a domeniilor peste care era suveran, ci biserica îşi asuma să dea drepturi asupra acelor proprietăţi oricui găsea ea de cuviinţă”. “Armata care executa mandatul papei era armata bisericii, iar stindardul acelei armate era crucea lui Hristos. Aşa au început cruciadele nu la hotarele disputate ale creştinătăţii, nu în ţinuturile mahomedane sau păgâne din Palestina, nici pe malurile Nilului, nici în pădurile Lvovului, nici pe ţărmurile Balticii, ci chiar în sânul creştinătăţii, nu printre partizanii neînduplecaţi ai unei credinţa contrare, ci chiar pe pământul Franţei catolice, printre cei care se numeau creştini*”.

* Milman, vol. 4, p. 168; Waddington, vol. 2, p. 270 Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi mereu duhul şi caracterul bisericii Romei. Ce tablou sumbru! Cât de trist să vedem că aceea care se numeşte biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, mama cea sfântă a copiilor Lui şi reprezentanta lui Hristos pe pământ s-a transformat, prin intermediul agenţilor lui Satan, într-un monstru de ipocrizii scârboase şi idolatrii urâcioase! Ea a devenit ocrotitoarea celei mai făţişe şi neînfrânate închinări la sfinţi, relicve şi icoane, a teoriei transsubstanţierii şi a practicii confesionalului. În cele văzute a arătat o ambiţie fără scrupule căutând gloria lumii, intoleranţă în persecuţia şi exterminarea tuturor celor care s-au încumetat să-i conteste autoritatea, o sete de sânge nepotolită, fără seamăn nici chiar în cele mai barbare epoci păgâne. Şi, atunci, în meditaţia noastră, am putea exclama: “Aceasta este deci biserica la care merg mulţi în zilele noastre?” Da, vai, şi încă mulţi din clasele de sus şi dintre cei mai inteligenţi. Asemenea convertiri nu pot fi decât rodul puterii de orbire a lui Satan, dumnezeul veacului acestuia (2. Corinteni 4:3-4). Multe tinere © www.comori.org

377

Istoria Bisericii

Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

domnişoare din cele mai bune familii din Anglia s-au supus, cu o dedicare oarbă, tăierii acoperitorii lor naturale şi au fost închise pe viaţă într-o mânăstire. Şi mulţi din aristocraţie, atât laici cât şi clerici, s-au alăturat comuniunii bisericii Romei. Dar ea nu s-a schimbat, ci schimbarea este la aceia a căror lumină a devenit întuneric, potrivit cuvântului profetului: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte da a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:16). Aşa a fost în zilele lui Grigore al VII-lea, ale lui Inocenţiu al III-lea, ale cardinalului Pole şi ale sângeroasei Maria*, şi aşa ar fi şi astăzi dacă ar mai avea acea putere. Dar cât de vinovaţi trebuie să fie englezii convertiţi la catolicism, care, au avut înaintea lor Noul Testament şi au văzut contrastul dintre Domnul nostru binecuvântat şi apostolii Săi şi papa şi clerul lui, dintre harul şi îndurarea Evangheliei şi intoleranţa şi cruzimea papalităţii! Cititorul să-şi amintească îndemnul: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei ... prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile. Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor junghiaţi de pe pământ” (v. Apocalipsa 18).

* n.tr.) regina Mary Stuart

© www.comori.org

378

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

Capitolul 28. Declinul puterii papale Din vremea lui Inocenţiu al III-lea până la perioada reformei, Domnul a pregătit calea pentru acel mare eveniment prin slăbirea puterii papilor asupra guvernărilor omeneşti şi asupra minţii oamenilor în general. Declinul a fost lent, cel puţin timp de o sută de ani, pentru că întreaga putere a lui Satan era angajată pentru a sprijini acea “taină a fărădelegii”, dar Dumnezeu a găsit plăcere să-i slăbească puterea ridicând oameni deosebit de capabili şi de integri, care au expus numeroasele ei rele. Ne propunem să studiem pe aceşti martori în capitolul următor, iar, până atunci, mai spunem că modul de gândire european era atât de familiarizat cu pretenţiile papalităţii încât ele erau acceptate ca fiind esenţiale pentru creştinism. Ideea de bază a acestei scheme teocratice era supremaţia puterii spirituale asupra celei temporare, “cum sufletul domină asupra trupului, eternitatea asupra timpului, Hristos asupra Cezarului şi Dumnezeu asupra omului, tot aşa orice putere pământească este subordonată puterii spirituale în toate privinţele, fie prin intermediari, fie în mod direct, în ceea ce priveşte religia sau capul ei”. Acest principiu a fost pentru prima dată afirmat în mod explicit şi complet de Hildebrand şi a ajuns să fie instaurat în mod ferm şi să ajungă la cea mai mare extindere sub domnia abilului Inocenţiu, care a atins culmea puterii şi gloriei pontificale. Ceea ce fusese visul multora dintre predecesorii săi a fost deplin realizat în timpul pontificatului lui Inocenţiu, iar odată ajuns pe acea culme, preotul încoronat şi-a început coborârea. Detaliile cu privire la războaiele aducătoare de ruină dintre papalitate şi imperiu, care au urmat imediat după aceea, mai ales între Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Friedrich al II-lea, nu-şi au locul în paginile noastre deoarece nu slujesc scopului acestei istorii, aşa că ne vom limita la a prezenta o schiţă sumară a celor mai de seamă pontifi din această perioadă a declinului papalităţii. În anul 1216, Honorius al III-lea i-a urmat lui Inocenţiu, iar acest pontif a fost preocupat în exclusivitate de promovarea războiului sfânt. Cruciadele ajunseseră să fie parte integrantă crezului papal şi să fie atât de necesare pentru menţinerea puterii papale încât nici un cardinal care nu avea inimă de cruciat nu a putut ajunge pe tronul Sf. Petru: aceasta ajunsese să fie cea mai importantă calitate a preotului căpetenie a religiei creştine. Aceasta l-a determinat pe Honorius ca, imediat dupa ce s-a instalat in funcţie, să trimită o circulară către toată creştinătatea, îndemnându-i pe creştini, în termenii cei mai incitanţi, să contribuie, fie cu bani, fie prin participarea personală, la noua campanie. Friedrich al II-lea, împăratul ales, în entuziasmul lui tineresc, făcuse un jurământ solemn înaintea lui Inocenţiu să se angajeze de îndată într-o nouă cruciadă, nu împotriva albigenzilor care fuseseră zdrobiţi, a căror cenuşă încă mai fumega, ci pentru distrugerea mahomedanilor şi eliberarea sfântului mormânt, ca să nu mai fie pângărit de necredincioşi. În acel timp, nimeni care făcea un asemenea jurământ nu se putea scuza, ci, dacă nu putea merge personal în expediţie, trebuia în schimb să contribuie cu bani. Lui Friedrich i-au fost trimise urgent scrisori pentru a i se reaminti de ultimul său jurămânnt de a merge în cruciadă şi pentru a face presiuni asupra lui să pornească de îndată spre Ţara Sfântă. Dar Friedrich era încă tânăr, rivalul său, Otto, era încă în viaţă, iar în ţinuturile lui era încă o situaţie tulbure, ceea ce a făcut ca el să nu poată pleca pentru un timp. Nici ameninţările, nici cuvintele înduplecătoare nu l-au putut determina pe Friedrich să pornească, deşi speranţele papei se legau în principal de el. Cucerirea Damiettei şi pierderea ei Chemarea a fost atât de tare trâmbiţată şi imnul războinic atât de mult cântat de emisarii papei în toată Franţa, Germania, Italia, Spania, Ungaria şi în tot occidentul încât regii, principii şi nobilii au fost presaţi şi şicanaţi să strângă fără întârziere nave, oameni, bani, arme şi tot felul de provizii necesare. Dar papa a fost tare necăjit că nu mai era entuziasmul din vremurile de mai înainte, că el, Honorius, nu mai avea © www.comori.org

379

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

acea putere magică pe care o avusese Urban, că nici nunţii papali şi nici predicarea călugărilor nu mai puteau aprinde în inimile oamenilor zelul pentru războiul sfânt. Numai un singur rege a ascultat chemarea: Andrei al Ungariei. Principi, prelaţi, duci, arhiepiscopi şi episcopi i s-au alăturat regelui ungar. S-a strâns o armată mare. Primul obiectiv a fost asediul cetăţii Damietta, care, după şaisprezece luni a căzut în mâinile cruciaţilor. Însă pierderea de vieţi omeneşti pentru această nebunie papală a fost groazavă. “Locuitorii cetăţii au fost atât de rău împuţinaţi prin foamete, boală şi sabie încât din optzeci de mii se spune că au mai rămas în viaţă doar trei mii. Aerul era plin de duhoarea cadavrelor, dar nici chiar aceste grozăvii nu i-au determinat pe biruitori să aibă vreun fel de reţineri în manifestările de cruzime şi rapacitate*”.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 383 Ştirea despre spelindida victorie a fost primită de papă cu multă bucurie, iar speranţele lui de a avea succes deplin au fost stimulate la cel mai înalt nivel. Însă acele speranţe au fost spulberate peste puţin timp. În anul care a urmat, cetatea a fost asediată de forţe copleşitoare ale necredincioşilor conduşi cu multă abilitate de Malek al Kamul, sultanul Egiptului şi Siriei, aşa că Damietta a fost predată. Papa şi-a manifestat înaintea împăratului marea lui frustrare, spunând că eşecul expediţiei şi nenorocirile creştinilor erau din cauza că împăratul amânase în mod voit împlinirea angajamentului. Se spune că treizeci şi cinci de mii de creştini şi aproape şaptezeci de mii de musulmani au pierit la Damietta. Dar înfrângerea a stimulat zelul pontifului pentru noi cruciade. În timpul domniei lui, care a durat şapte ani, Honorius s-a ocupat în principal cu promovarea cruciadelor împotriva albigenzilor din sudul Franţei şi a sarazinilor din Palestina. În 1227, anul morţii lui, tot mai insista ca Friedrich să plece, iar nouă ne pare bine să spunem că a insistat zadarnic. Grigore al IX-lea şi Friedrich al II-lea Grigore al IX-lea, rudă apropiată a lui Inocenţiu al III-lea şi discipol al şcolii lui, a ajuns imediat după aceea pe tronul pontifical, fiind primit de toţi cu aclamaţii puternice. Încoronarea lui a fost extrem de splendidă. “El s-a întors de la catedrala Sf. Petru purtând două coroane, călare pe un cal cu harnaşament bogat ornamentat, înconjurat de cardinali, îmbrăcat în purpură şi însoţit de numeroşi clerici. Pe străzi a fost aşternut tapet cu aur şi argint, cu cele mai frumoase produse din Egipt şi cele mai vii culori din India şi parfumat cu diferite miresme*”. Era în al optzecişiunulea an al vieţii sale când s-a suit pe tronul Sf. Petru, dar chiar la acea vârstă foarte înaintată, mintea lui era ageră. Se spune că el avea ambiţia, vigoarea şi puterea de muncă a unui tânăr, că era inflexibil în modul în care-şi urmărea scopurile şi avea un temperament aprins.

* Waddington, vol. 2, p. 281 Friedrich, să ne reamintim, a fost un timp sub tutela lui Inocenţiu al III-lea. Aventurile, pericolele şi succesele tânărului rege în lupta pentru a-şi asigura tronul Siciliei şi coroana Germaniei, moştenite ereditar, sunt fără seamăn în istorie. În timpul pontificatului lui Honorius, el a ajuns la deplina maturitate, fiind în vârstă de treizeci şi trei de ani la moartea acelui pontif şi era stăpânul necontestat al imperiului, având drepturi în nordul Italiei, fiind rege al Apuliei, Siciliei şi Ierusalimului. Istoricii se întrec unul pe altul în a descrie caracterul lui şi a-i enumera virtuţile şi viciile. Milman, în stilul lui poetic obişnuit, îl descrie ca fiind un suveran magnific, un cavaler viteaz, poet, legiuitor, patron al artelor, literaturii şi ştiinţelor, a cărui înţelepciune părea să anticipeze acele vederi legate de egalitatea în faţa legii, de avantajele comerţului, de cultivarea artelor şi toleranţa faţă de religiile diferite, care la un fiu al © www.comori.org

380

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

bisericii mai destoinic ar fi apărut ca o indiferenţă fără teamă de Dumnezeu. Alţii îl descriu ca fiind şi egoist şi generos în acelaşi timp, şi maleabil dar şi crud, şi curajos şi fără credinţă şi unul care-şi permitea cele mai nepotrivite lucruri. Realizările lui personale au fost remarcabile. El putea vorbi fluent în toate limbile naţiunilor supuse lui: greacă, latină, italiană, germană, franceză şi arabă. Atât papalitatea cât şi imperiul erau în acel moment reprezentate de oameni capabili şi hotărâţi să lupte pentru interesele lor. Friedrich nu admitea să aibă vreun superior, iar Grigore nu admitea vreun egal. Împăratul era hotărât să-şi apere drepturile monarhice, iar papa era la fe de hotărât ca demnitatea papală să fie superioară celei imperiale. A început lupta pe viaţă şi pe moarte, ultimul conflict dintre imperiu şi papalitate. Dar cruciaţii erau ceva indispensabil pentru victoria papei. Bătrânul canonic a luat asupră-şi lucrarea, primul lui act de după încoronare fiind acela de a îndemna pe la toate curţile Europei să pornească noi cruciade. Dar chemările lui păreau să se adreseze unor surzi. Lombardia, Franţa, Anglia şi Germania persistau în ostilitatea faţă de cruciaţi şi faţă de promotorii cruciadelor. Căderea Damiettei era încă proaspătă în mintea lor. Aşa că bătrânului încăpăţânat nu-i mai rămăsese nimic altceva decât să facă presiuni asupra lui Friedrich. Deşi, din motive politice, el nu voia să-şi părăsească stăpânirile lui, totuşi, pentru a-i face pe plac papei, el a strâns mulţi oameni înarmaţi şi multe nave şi s-a îmbarcat la Brindisi. Dar a izbucnit o molimă, care i-a terminat pe mulţi dintre soldaţii lui, printre care şi pe landgrafful de Thuringia şi doi episcopi. Împăratul însuşi, după trei zile pe mare, a fost atins de boală şi a revenit pe ţărm pentru a beneficia de băi. Aceasta a făcut ca armata să se risipească şi expediţia să fie temporar abandonată. Friedrich dispreţuieşte excomunicarea papală Papa s-a înfuriat şi a considerat că povestea cu boala era doar un pretext, şi, fără a mai cere vreo explicaţie, a pronunţat sentinţa de excomunicare împotriva sperjurului Friedrich de Şvabia. Aceasta a avut loc la şase luni după ce el se suise pe tronul papal, iar de atunci Friedrich nu a mai avut odihnă în această lume până ce a ajuns în mormânt. În zadar a trimis el episcopi pentru a-i apăra cauza şi a da mărturie cât de reală fusese boala, pentru că răspunsul papei era: “Ca înşelător, ai pretins că erai bolnav şi te-ai întors la palatele tale pentru a te bucura de confort şi de lux” şi de fiecare dată a reînnoit excomunicarea, cerându-le tuturor episcopilor să vestească public aceasta. Dar, în loc să se umilească înaintea lui Grigore al IX-lea, cum făcuse la Canosa Henric al IV-lea înaintea lui Grigore al VII-lea, el a denunţat cu îndrăzneală tot sistemul papalităţii: “Predecesorii voştri” – îi scria el lui Grigore – “nu au încetat nici o clipă să calce drepturile regilor şi principilor, au folosit cum au dorit pământurile lor, împărţindu-le favoriţilor curţii, au îndrăznit să-i absolve pe supuşii lor de jurământul de credinţă şi au încurcat până şi exercitarea justiţiei legând şi dezlegând şi persistând în aceasta fără a ţine cont de legile ţării. Religia a fost pretext pentru încălcarea drepturilor guvernului, dar motivul real era de fapt dorinţa de a subjuga, atât pe guvernatori cât şi pe supuşi, sub o tiranie insuportabilă, pentru a stroarce bani, cât mai mult cu putinţă, indiferent dacă structura societăţii se clătina din temelii”. Şi Friedrich a mai îndrăznit să spună încă multe alte lucruri de acest fel, ceea ce arată slăbirea puterii papale. Dar, în acelaşi timp, împăratul era totuşi, în multe privinţe, un bun catolic, care dăduse legi dure împotriva ereticilor, dar care dorea ca papa să se ocupe de ale lui şi să guverneze biserica, lăsându-l pe el să guverneze imperiul. El dorea ca papa să fie capul clerului, iar el să fie conducătorul laic*.

* Vedeţi o scrisoare lungă adresată de împărat lui Henry al III-lea al Angliei, în care el acuză dur şi pe drept biserica Romei – Istoria lui Waddington, vol. 2, p. 281 În mintea pontifului fanatic, marea crimă a lui Friedrich era faptul că el nu voia să se ducă în Ţara Sfântă şi că punea interesele imperiului său înaintea ordinelor Sfântului Scaun. Acea socoteală prudentă era © www.comori.org

381

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

păcatul lui de neiertat. Împăratul nu vedea rostul să-şi sacrifice oamenii, banii şi navele când nu prea avea şanse de succes. Şi totuşi era hotărât să-şi împlinească jurământul şi să se arate un soldat sincer al crucii. La sfârşitul lunii iunie a anului 1228, el a pornit din nou de la Brindisi. Cea mai mare parte a urii de moarte împotriva mahomedanilor, care-i însufleţise pe cruciaţi, se stinsese, iar Friedrich era în relaţii amicale cu sultanul, aşa că, în loc să caute să-i extremine cu foc şi sabie pe urmaşii lui Mahomed, împăratul a propus un tratat de pace. Generosul Kamul a fost de acord, iar tratatul a fost semnat la 18 februarie 1229, prin aceasta Ierusalimul fiindu-le deschis creştinilor, cu excepţia templului, care, deşi li se permitea accesul la el, rămânea sub stăpânirea musulmanilor. Nazaretul, Betleemul, Sidonul şi alte locuri le erau lăsate creştinilor. Prin acel tratat cruciaţii au câştigat mai mult decât speraseră timp de mulţi ani*.

* J.C. Robertson, vol. 3, p. 393 Dar acea victorie fără vărsare de sânge, obţinută de un monarh excomunicat, l-a exasperat pe pontiful cu păr alb, care a denunţat în termeni plini de resentimente pretenţiile nemaiauzite ale unuia aflat sub interdicţia bisericii de a pune piciorul lui păgân pe pământul sfânt al patimilor şi învierii Mântuitorului şi a plâns pângărirea cetăţii şi a locurilor sfinte prin prezenţa împăratului. Dar Dumnezeu, în providenţa Lui, a rânduit ca acest eveniment remarcabil să arate clar înaintea întregii omeniri cât de ipocrit era entuziasmul pe care Grigore îl mărturisea pentru eliberarea Ţării Sfinte. Demnitatea lui personală şi papală îi erau de o mie de ori mai dragi decât locul naşterii lui Hristos. El a recurs la orice viclenie pe care o putea născoci răutatea lui şi cea a consilierilor săi, de orice sugestie pentru a obţine eşecul expediţiei şi ruinarea lui Friedrich. Călugării săi minoriţi au fost trimişi la patriarhul Ierusalimului şi la ordinele militare de acolo pentru a-i pune în cale toate piedicile posibile, cu scopul declarat ca Friedrich să ajungă fie în mormânt fie într-o temniţă din Palestina. Nişte templieri au făcut un complot pentru a-l surprinde pe Friedrich cu ocazia unei expediţii pentru a se scălda în Iordan, dar complotul a fost descoperit, iar planurile templierilor au fost dejucate. Cu toate acestea, bătrânul cel răzbunător nu a terminat cu uneltirile. El a strâns o armată destul de mare, comandată de Jean de Brienne, şi a invadat stăpânirile împăratului în Apulia. Veştile despre acele mişcări au făcut ca Friedrich să se întoarcă rapid din est. Armatele papale au fugit când el s-a apropiat şi a recâştigat întreaga ţară prin influenţa prezenţei lui. Dar sabia papală fusese scoasă din teacă, acea neînduplecată sabie a discordiei. Pe tot parcursul lungii domnii a lui Friedrich, cel mai mare din casa de Şvabia, “el a fost excomunicat pentru că nu luase crucea, excomunicat pentru că nu a mers în Ţara sfântă, excomunicat pentru că a plecat acolo, excomunicat în Ţara Sfântă şi excomunicat pentru că s-a întors de acolo după ce încheiase o pace avantajoasă cu mahomedanii”, a fost declarat ca detronat şi supuşii săi au fost absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el. Fără a mai încerca să descriem aventurile militare ale imperiului sau să urmărim politica necredincioasă a papalităţii, vom mai spune doar că nenorocitul pontif a murit la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani, înconjurat de ostilitate, în urma unui acces de furie. I-a urmat Inocenţiu al IV-lea, care a urmat şi el calea lui Inocenţiu al III-lea şi Grigore al IX-lea. Cauza lui Friedrich nu a câştigat nimic prin schimbarea pontifilor. El a trăit până în 1250, când, la cincizeci şi şase de ani, în al douăzeci şi şaptelea an al domniei sale, a murit în braţele fiului său, Manfred, după confesiune şi după ce a primit absoluţiunea de la credinciosul arhiepiscop de Palermo. Am putea presupune că, prin moartea lui Friedrich, ostilitatea papală va fi luat măcar o pauză, dar nu a fost aşa, ci ura care îl urmărise până la mormânt i-a urmărit şi pe fiii lui, până ce s-a potolit prin vărsarea sângelui ultimului său descendent, la Napoli, pe eşafod. Războiul s-a purtat între ceea ce se numea armata guelfică şi cea numită ghibelină, sau între facţiunea papală şi cea imperială. Papa Clement al IV© www.comori.org

382

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

lea l-a invitat pe crudul conte Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea, să se grăbească să vină în ajutorul armatelor guelfice, promiţându-i în schimb coroana Siciliei. “El a acceptat,” spune Greenwood, “misiunea încredinţată de papă cu dorul de aventură şi cu spiritul nechibzuit de cruciat. El a fost unul dintre cei mai mari tirani din istoria omenirii: cruzimea, rapacitatea, pofta şi corupţia se îmbinau în mod perfect în lucrarea lui”. Cu o mare armată pe care o ridicase pentru a salva Ţara Sfântă, el a intrat în Italia. Unii dintre cei mai viteji cavaleri şi nobili ai Franţei făceau parte din această “armată a crucii”. Dar, în loc să meargă pentru a-i ajuta pe fraţii din Palestina împotriva mahomedanilor, papa i-a absolvit de jurământul lor şi le-a promis iertarea păcatelor şi fericirea eternă cu condiţia să întoarcă armele împotriva fraţilor lor care îl urmau pe răposatul împărat. Acesta era zelul papal şi aşa de mult dorea el eliberarea sfântului mormânt! Odată încoronat Carol de Anjou rege al Siciliei, “pelerinii” au căpătat permisiunea de a ucide şi a jefui în ţinuturile pe care le indica papa, şi, sub îndrumarea lui, au invadat cele mai frumoase domenii din stăpânirea împăratului. Împăratul era însă în mormânt, iar puterea magică a numelui său dispăruse. Fiii săi s-au grăbit să strângă un număr de aventurieri pe măsura mijloacelor lor financiare. Rezultatele războiului au fost pentru un timp sub semnul îndoielii, dar, în cele din urmă, cavalerii cei disciplinaţi ai Franţei au biruit bandele de mercenari slab pregătiţi ai principilor. Manfred a căzut în bătălie, Conrad a fost răpus brusc de o boală, iar tânărul Conradin şi vărul lui tânăr, prinţul Friedrich de Bavaria, a fost luaţi prizonieri şi decapitaţi de Carol în piaţa publică din Napoli. Creştinătatea s-a cutremurat la vestea despre aceste atrocităţi fără seamăn. Numai pentru vina de a fi luptat pentru drepturile lui ereditare şi împotriva pretendentului papei, Conradin, ultimul descendent al casei de Şvabia, a fost executat public pe eşafod, ca un criminal şi un rebel. Papa a fost acuzat de participarea la uciderea fiului şi moştenitorului unui rege şi trebuie să se înfăţişeze pătat de sângele lui Conradin înaintea tribunalului judecăţii divine şi omeneşti. La sfârşitul lunii următoare, detestatul papă şi-a urmat victima la mormânt, domeniul în care noi nu ne aventurăm cu speculaţii, dar suntem siguri că Judecătorul întregului pământ va face ce este drept şi că de la acel tron al dreptăţii divine el va auzi sentinţa justiţiei eterne, care nu mai poate fi schimbată vreodată, unde focul este veşnic şi viermele nu moare, unde lanţul nu poate fi rupt, zidul nu poate fi escaladat şi porţile nu se vor deschide niciodată, iar trecutul nu va fi uitat niciodată şi mustrările conştiinţei nu pot fi reduse la tăcere, toate acestea combinându-se şi umplând sufletul pentru totdeauna cu cea mai mare agonie a disperării. Cine oare nu ar dori mai mult decât orice să fie iertat şi mântuit prin credinţa în Domnul Isus, care a murit pentru a-l salva pe cel mai mare dintre păcătoşi? (Marcu 9:44-50). Mâna lui Dumnezeu deasupra tuturor În providenţa lui Dumnezeu, această crimă odioasă, care nu a putut fi uitată niciodată de monarhii şi de popoarele Europei, trebuie să fi contribuit mult la discreditarea şi la slăbirea puterii papale şi la întărirea mâinilor conducătorilor seculari împotriva uzurpării şi ingerinţelor bisericii Romei. Schimbarea este mai vizibilă după această dată. Tragica moarte a lui Conradin de Hohenstaufen şi Friedrich de Bavaria a avut loc în 1268, iar faimoasa “Sancţiune pragmatică” a devenit “Magna Carta” bisericii Galiei în 1269. Acest document a fost emis de evlaviosul rege al Franţei Ludovic al IX-lea, numit şi Sf. Ludovic. Tonul acestui edict este antipapal, el limitând imixtiunile curţii de la Roma în alegerea clerului şi negând în mod direct dreptul ca ecleziasticii să impună taxe altfel decât cu aprobarea regelui şi a bisericii Franţei. Nimic nu putea fi mai drept şi mai liberal, dar şi mai direct opus pretenţiilor Scaunului de la Roma. Sub grija legiuitorilor civili, care făceau ca în mintea oamenilor să se statornicească ideea unei autorităţi rivale celei a ierarhiei bisericeşti şi a legii canonice, Sancţiunea pragmatică a devenit marea cartă a independeţei bisericii Galiei. Acest edict antipapal emis de cel mai religios rege – un sfânt canonizat – nu a stârnit opoziţia Scaunului de la Roma. Dacă o asemenea lege ar fi fost promulgată de Friedrich al II-lea sau vreunul din neamul lui, efectul ar fi fost diferit. Probabil că nici Ludovic şi nici papa nu au prevăzut ce rol avea să aibă acest © www.comori.org

383

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

decret evlavios, care iniţial a fost dat în ideea de a fi în folosul clerului, dar care, în mâinile parlamentarilor, a avocaţilor şi a monarhilor ambiţioşi a devenit un obstacol împotriva ingerinţelor şi a pretenţiilor înalte ale Romei, care aveau să fie zdrobite*.

* n.tr.) Autenticitatea acestui act este controversată. Unii aşanumiţi cercetători, chiar din secolul al XIX-lea, afirmă că au probe că este un fals produs în secolul al XV-lea. Celelalte legi ale lui Ludovic al IX-lea şi faptele lui nu prea s-ar potrivi cu numita “Sancţiune pragmatica”. Înainte de a încheia acest capitol care ni se pare deja destul de lung trebuie să aruncăm o privire rapidă asupra pontificatului lui Bonifaciu al VIII-lea, din vreme ce acesta este o dovadă clară a declinului papalităţii şi a obstacolelor pe care le-a întâmpinat în istoria de mai târziu. Bonifaciu al VIII-lea şi Filip cel Frumos - anii 1295 - 1303 În mai puţin de patruzeci de ani de la promulgarea faimosului edict cunoscut în istorie sub numele “Sancţiunea pragmatică”, mândrul şi imperiosul pontif Bonifaciu al VIII-lea, a fost sfidat în mod deschis de regele Franţei. El a fost primul care a arătat naţiunilor Europei că episcopii Romei pot fi învinşi şi călcaţi în picioare de suveranii Europei. Filip cel Frumos – numit astfel datorită aspectului său exterior şi, cu siguranţă, nu datorită faptelor sale – era la fel de mândru şi de încăpăţânat , de arogant, de gelos, de violent şi de neînduplecat ca şi Bonifaciu, ba chiar îl depăşea în abilităţi şi în viclenie. Mândria l-a dus pe Bonifaciu la ruină pentru că ea nu cunoştea limite şi nu voia să se plece înaintea împrejurărilor şi nici un fel de considerente religioase, politice sau umanitare nu-i puteau înfrâna violenţa şi cruzimea. Dar planurile măreţe şi mândria prelatului aveau să fie în scurt timp înfrânte. El a fost implicat în multe conflicte cu naţiuni, suverani şi familii nobile, iar abilul rege al Franţei s-a arătat a fi mai puernic decât el. Când Bonifaciu i-a adresat lui Filip o cerere extravagantă, acesta i-a dat un răspuns dispreţuitor. Fiecare bulă papală emisă de Vatican împotriva regelui a fost arsă în public la Paris, iar regele i-a răspuns sfinţiei sale că rostul unui papă era acela de a îndemna şi nu de a porunci şi că nu admitea ca altcineva să-i dicteze cum să-şi conducă afacerile. Dar lucrurile nu se puteau opri acolo pentru că Filip era hotărât să-şi umilească adversarul. Pentru a-şi întări poziţia împotriva Romei, el a recurs la mijloace constituţionale. Cum Bonifaciu ofensa poporul Franţei prin atacurile sale necugetate împotriva regelui, politica acestuia din urmă a fost aceea de a atrage admiraţia poporului său apărând demnitatea coroanei şi bunul mers al naţiunii împotriva ingerinţelor papei. El a adunat prelaţii Franţei, şi a chemat şi reprezentanţii stării a treia, adică burghezia Franţei, ceea ce s-a numit prima convocare a Stărilor Generale. Acest model a fost, în scurt timp, urmat şi de alţi regi, ceea ce a afectat mult istoria papalităţii. Regele a avut satisfacţia de a produce cel mai puternic protest împotriva pretenţiilor papale şi de a afirma independenţa coroanei. Bonifaciu, fără a vedea acea criză în istoria lui şi în cea a papalităţii, a urmat orbeşte, nepotrivit timpurilor, cursul arogant de mai înainte. Într-o scrisoare adresată lui Filip, el spunea: “Dumnezeu m-a pus peste naţiuni şi regi, ca să smulg din rădăcini şi să răstorn, să distrug şi să zidesc şi să sădesc în Numele Lui şi prin învăţătura Lui. Nimeni să nu te convingă, fiul meu, că nu mai este nimeni deasupra ta sau că nu trebuie să fii supus capului ierarhiei ecleziastice. Cel care susţine asemenea păreri este nebun, iar cel care se încăpăţânează în ele este un necredincios despărţit de turma păstorului cel bun. De aceea declarăm, definim şi pronunţăm hotărârea că supunerea oricărei fiinţe omeneşti faţă de pontiful roman este absolut necesară şi esenţială pentru mântuire”. Răspunsul regelui a fost temperat, dar ferm şi sfidător. Încurcătura a ajuns şi mai mare. Nemulţumindu-se numai să facă nişte afirmaţii, papa a pus Franţa sub interdicţie, l-a excomunicat pe rege şi i-a oferit altuia coroana lui. Dar Filip nu a fost nicidecum necăjit de acele interdicţii, care ajunseseră atunci să nu mai aibă putere, şi a publicat o hotărâre prin care interzicea exportul de aur, argint, bijuterii, arme, cai şi muniţie de război. Prin acest © www.comori.org

384

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

decret papa era lipsit de venituri din Franţa. Umilirea pontifului Plin de furie, Bonifaciu şi-a repetat ameninţările, adăugând altele şi mai dure. Dar Filip era hotărât să pună capăt rapid conflictului, aşa că l-a trimis pe Nogaret, un ofiţer de-al lui de încredere, împreună cu Sicarra Colonna, membrul unei familii italiene nobile pe care Bonifaciu o ruinase şi o pustiise, care, bineînţeles, era vrăjmaş înverşunat al papei. Aceştia, împreună cu alţi aventurieri şi trei sute de călăreţi înarmaţi, aveau ordine ferme să-l aresteze pe papă, indiferent unde l-ar fi găsit, şi să-l aducă prizonier la Paris. În încurcătură, bătrânul de şaizeci şi opt de ani s-a retras la palatul său de la Angani, locul lui de naştere, pentru a compune încă o bulă în care susţinea că, în calitate de “vicar al lui Hristos, el avea puterea de a guverna peste regi cu un toiag de fier şi de a-i face ţăndări ca vasul unui olar”. Dar blasfemiatoarea afirmaţie a atotputerniciei a fost, peste puţin timp, schimbată într-un spectacol al slăbiciunii omeneşti şi al morţii. S-a auzit un strigăt, iar papa şi toţi cardinalii care erau strânşi alături de el au fost înspăimântaţi de troputul cailor de luptă şi de groaznicul strigăt: “Moarte papei Bonifaciu! Trăiască regele Franţei!” Soldaţii au pus de îndată stăpânire pe palarul pontifical. Aproape toţi cardinalii şi servitorii personali ai papei au fugit. A rămas singur, dar nu şi-a pierdut stăpânirea de sine, ci, ca englezul Thomas a Becket, a aşteptat cu hotărâre şi curaj venirea loviturii fatale. Şi-a pus în grabă pe umeri mantia Sf. Petru, iar pe cap coroana lui Constantin, a luat într-o mână cheile şi crucea în cealaltă şi s-a aşezat pe tronul papal. Vârsta lui, temeritatea şi măreţia lui religioasă i-a buimăcit pe conspiratori. Când au văzut înfăţişarea demnă şi stăpânirea de sine a duşmanului, Nogaret şi Colonna s-au abţinut de la a-şi pune în aplicare planurile sângeroase şi s-au limitat la a-l molesta în mod vulgar pe nenorocitul pontif bătrân. Relele pe care papa cel crud le făcuse familiilor şi prietenilor acelor ofiţeri au făcut să dispară orice alte sentimente faţă de el, rămânând doar răzbunarea. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, ei s-au abţinut de la a vărsa sângele acelui bătrân neajutorat de şaizeci şi opt de ani. În timp ce conducătorii aveau această îndeletnicire, restul conspiratorilor s-a răspîndit prin apartamentele splendide căutând pradă. “Palatele papei,” spune Milman, “şi ale nepotului său au fost jefuite. Atât de mare era bogăţia încât veniturile anuale ale tuturor regilor lumii nu ar fi putut egala comorile luate de soldaţii lui Sicarra. Camera personală a papei a fost jefuită, nemairămânând nimic altceva decât pereţii”. În cele din urmă, oamenii din Angani s-au ridicat cu arme şi i-au atacat pe soldaţii de care fuseseră înfricoşaţi mai înainte. Soldaţii care aveau prăzi şi-l aveau prizonier pe papă s-au retras. Papei i-a fost redată libertatea, şi, înfuriat că fusese captiv, s-a întors la Roma cu dor fierbinte de răzbunare. Dar violenţa patimii lui a fost mai tare decât raţiunea, astfel încât el a refuzat hrana şi a strigat după răzbunare. Dar era la fel de neputincios ca alţi oameni. El i-a îndepărtat pe toţi servitorii săi şi s-a închis singur într-o cameră pentru ca nimeni să nu-l vadă murind. A murit singur şi va sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi singur va trebui să dea socoteală pentru faptele lui în trup, el fiind singurul responsabil pentru acelea. Nu trecem de acest hotar, dar, vai! care trebuie să fie soarta eternă a aceluia despre care istoria imparţială spune “dintre toţi pontifii romani, Bonifaciu a avut cel mai rău nume pentru viclenia, aroganţa, ambiţia şi chiar avariţia şi cruzimea lui*”.

* V. Milman, vol. 5, p. 143, Waddington, vol. 2, p. 319, Greenwood, vol. 6, p. 277 Reflecţii asupra morţii lui Bonifaciu Au trecut cinci sute şaptezeci si doi de ani peste întunecata locuinţă a morţilor de când Bonifaciu a murit © www.comori.org

385

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

urmând acea cale sinucugaşă. Ce timp pentru reflecţie, remuşcare şi disperare! De ce oare oameni inteligenţi riscă o eternitate de nenorocire pentru câţiva ani de glorie pământească sau de satisfacţie senzuală sau pentru vreun fel de egoism? Vai! cum sunt nesocotite cele mai solemnte avertismente, cum sunt respinse cele mai pline de har şi de îndurare chemări, totul numai pentru a urmări câte un obiectiv egoist! Şi, odată atins acel obiectiv, ce rezultă? Cât se bucură de el? Cât timp îl au în stăpânire? Bonifaciu a domnit ca pontif suprem timp de numai nouă ani, şi, pentru a ajunge la acea trecătoare sclipire de glorie, el l-a asasinat pe predecesorul său, Celestin, pentru a-i lua locul. Dar, ceea ce seamănă omul, aceea trebuie să şi secere. Celestin se bucură de compasiunea şi de simpatia posterităţii, dar pe mormântul lui Bonifaciu, posteritatea a scris: “S-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un leu şi a murit ca un câine”. Şi aşa a şi fost, a murit fără mângâierile îndurării lui Dumnezeu şi fără îngrijirile oamenilor. Când au deschis uşa dormitorului său l-au găsit rece şi ţeapăn. Perii lui albi erau pătaţi de sânge, iar capătul sceptrului său avea semne de la dinţii lui şi era acoperit cu spume. Ferice – suntem atât de bucuroşi s-o spunem - de cei care au o moştenire nestricăcioasă, care nu se veştejeşte, păstrată în cer pentru toţi cei care au credinţa şi speranţa numai în Hristos! Ei sunt copii ai lui Dumnezeu în Hristos Isus prin credinţă; ei fac parte din familia regală cerească; nu le trebuie să caute gloria pământească; sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Ei au un tron care nu se va clătina niciodată, o coroană care nu poate fi aruncată la pământ, un sceptru care nu le poate fi smuls din mâini şi o moştenire inalienabilă. Şi totuşi ei îşi pot permite să zăbovească preocupându-se, cu melancolie şi cu o adâncă milă, cu un păcătos aşa cum fuseseră ei pentru a căuta să preschimbe acea scenă de adâncă durere într-o ocazie pentru ca alţii să aibă foloase spirituale. O singură privire spre faţa Mântuitorului ar fi dat viaţă sufletului său, chiar aşa de mare păcătos cum era, iar prima privire a credinţei este şi astăzi viaţă pentru cel mai mare păcătos. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22) Să ne întoarcem acum la istoria noastră. Papii de la Avignor Am întâmpinat ceva greutăţi în a le prezenta cititorilor noştri, într-un mod cât mai complet posibil, pe măsura acestui spaţiu, conflictul dintre Bonifaciu şi Filip, care marchează o epocă în istoria papală. De atunci papalitatea a decăzut rapid şi niciodată nu s-a mai ridicat la aceeaşi culme. Dar spiritul dur şi neînduplecat al lui Filip nu a considerat că tronul papal fusese umilit îndeajuns. Următorul lui obiectiv era acela de a avea un papă care să fie sub supravegherea lui ca un rob al lui. A realizat aceasta prin Clement al V-lea, care s-a suit pe tron în anul 1305. Alegerea lui a condus la cel mai umilitor episod din istoria bisericii Romei. Clement, care era francez la origine şi era slujitor obedient al regelui, a mutat de îndată reşedinţa papală de la Roma la Avignon. Papa era un prelat francez şi Roma încetase să mai fie metropola creştinătăţii. Acea perioadă a durat cam şaptezeci de ani şi istoricii spun că este captivitatea babiloneeană a papilor la Avignon. Linia marilor pontifi mediavali, a lui Grigore, Alexandru şi Inocenţiu a luat sfârşit prin Bonifaciu al VIII-lea. După şaptezeci de ani de exil, ei au ieşit din starea de robi ai regilor Franţei, dar numai pentru a deţine o supremaţie mult schimbată. Filip i-a supravieţuit vrăjmaşului său unsprezece ani, murind în anul 1314. Istoria ne spune că el era unul dintre cei mai neprincipiali şi răi regi care au domnit vreodată. Dar nimic nu pătează mai rău amintirea lui decât atacul crud împotriva ordinului templierilor. Avariţia lui a fost stârnită de bogăţia lor, aşa că el s-a hotărât să dizolve ordinul lor, să-i nimicească pe conducătorii lor şi să le ia averile. El ştia că mii de conace dintre cele mai frumoase din Franţa aparţineau acelei oragnizaţii şi că prada de la aceea l-ar fi făcut cel mai bogat rege din creştinătate. Pentru a pune mâna pe acele comori, el a căutat mai întâi să-i discrediteze pe cavaleri pentru înfrângerea de la Courtrai*. Apoi a cerut aprobarea slujbaşului său, Papa Clement al V-lea, convocând un consiliu pentru a suprima ordinul cavaleresc. Odată ce şi-a asigurat sprijinul autorităţilor sacre şi civile, regele şi-a atins scopurile lacome şi crude, şi numeroşi cavaleri creştini viteji – pentru că aşa erau, deşi degeneraseră mult de la jurămintele lor de la început – © www.comori.org

386

Istoria Bisericii

Capitolul 28. Declinul puterii papale

au fost aruncaţi în temniţe sub acuzaţia că ar fi dezonorat crucea şi ar fi călcat în picioare semnul mântuirii. Le-au fost aplicate cele mai grele torturi pentru a stoarce mărturisirea vinovăţiei; mulţi au fost condamnaţi şi arşi de vii; şaizeci şi opt au fost arşi de vii la Paris în 1310. Marele lor maestru, Jacques de Molay, a fost şi el ars la Paris în 1314. Tuturor regilor şi principilor le-au fost trimise scrisori semnate de papă şi de Filip pentru a-i îndemna să ia măsuri asemănătoare, dar suveranii Europei s-au mulţumit în general cu prăzile şi au adoptat metode mai blânde de dizolvare a ordinului.

* n.tr.) Bataille des éperons d’or – Bătălia pintenilor de aur, purtata în Flandra lângă oraşul flamand Kortrijk, în 1302, împotriva belgienilor Cititorul trebuie să remarce ceea ce am putea numi o nouă epocă în istoria Europei. Papalitatea, feudalismul şi cavalerismul, care au progresat şi s-au întărit începând din vremea lui Carol cel Mare (Charlemagne), s-au prăbuşit împreună sub domnia lui Filip cel Frumos. Dar un nor negru se strângea asupra casei celui mai rău şi mai crud dintre regi. Cele mai negre imoralităţi au acoperit de ruşine întreaga lui familie. Marea dezonoare a casei regale a Franţei în urma infidelităţii reginei lui şi a nurorii lui l-au afectat grav şi i-au grăbit sfârşitul. Unii spuneau că era răzbunarea cerului pentru ofensa adusă lui Bonifaciu, alţii că era din cauza persecuţiei nedrepte şi a nimicirii templierilor. Dar a ajuns înaintea unui tribunal unde nu mai are aprobarea unui papă, nici nu mai este sprijinit de o adunare naţională, ci trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare faptă făcută în trup, pentru fiecare cuvânt rostit de buzele lui şi chiar gândurile şi planurile inimii lui sunt judecate. Şi nici poporul, nici haina împărătească nu-l mai pot proteja acolo pe un păcătos, ci numai sângele lui Hristos stropit pe uşiorii inimii înainte de a părăsi această lume este eficient înaintea apelor morţii. Cei care omit acum să aplice sângele lui Hristos prin credinţă vor fi înghiţiţi pentru totdeauna de apele reci şi adânci ale judecăţii eterne. Dar sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat pe noi, cei care credem. Părăsim acum această nouă epocă a istoriei pentru a relua şirul martorilor şi al înaintaşilor reformei.

© www.comori.org

387

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

Capitolul 29. Înaintaşii reformei Într-un capitol anterior am urmărit şirul de martori pentru adevărul lui Dumnezeu şi pentru evanghelia Domnului Isus Hristos până la marele război împotriva albigenzilor, în care mulţi dintre ei au fost ucişi. Am ajuns şi cu istoria papalităţii la umilirea ei prin căderea lui Bonifaciu al VIII-lea şi prin exilul tronului Sf. Petru cu măreţia şi gloria lui tradiţională sub Clement al V-lea. Vom reveni acum la şirul de martori care considerăm că a continuat neîntrerupt din timpurile la început, deşi firul de argint al harului lui Dumnezeu a fost deseori acoperit încât este greu de urmărit tot traseul lui. Cu toate acestea, acel fir a fost mereu strălucitor înaintea ochilor lui Dumnezeu şi a fost oglinda care a reflectat harul şi gloria Lui. Primele mari şcoli de învăţătură Crearea şcolilor publice sau a academiilor în secolul al doisprezecelea şi extinderea activităţilor intelectuale au contribuit, fără-ndoială la slăbirea papalităţii şi a aristocraţiei feudale. Aceasta a dus la formarea şi consolidarea celei de-a treia stări – clasei de mijloc – şi a întreprinzătorilor comerciali. De atunci, iluminarea şi libertpţile au progresat constant în Europa. Aproape peste tot au fost înfiinţate şcoli şi a crescut cunoştinţa. “Regii şi principii Europei, văzând ce avantaje aduce unei naţiuni cultivarea literaturii şi a artelor, au invitat oameni învăţaţi în teritoriile lor, au încurajat dorinţa de informare şi au oferit ca recompense onoruri şi sponsorizări”. Dar, odată cu intensificarea activităţii mentale, au fost avansate multe învăţături şi opinii nebuneşti şi periculoase. Teologia scolastică, filozofia aristoteliană, legea sacră şi cea civilă au alternat ca modă. Cam pe la jumătatea secolului al doisprezecelea au fost întemeiate marile universităţi de la Oxford, Cambrige şi Paris şi altele de pe continent. Era studiată limba greacă şi ebraica şi se ţineau prelegeri şi se făceau comentarii asupra sfintelor scripturi, pe care Domnul le-a folosit spre binecuvântarea studenţilor, şi pentru a-i binecuvânta şi pe alţii prin intermediul lor. “Pentru a impune unele restricţii,” spune Dean Waddington, “în domeniul intelectual unde unii îşi permiteau orice, pentru a revigora respectul faţă de autorităţile din vechime şi a pune, dacă nu o barieră, cel puţin o bornă pentru a-i îndruma pe contemporanii săi, Pierre Lombard a publicat celebra «Cartea celor patru hotărâri*»”. După ce a studiat un timp la faimoasa şcoală din Bologna, el s-a dus la Paris pentru a urma studiul teologiei. Această carte a hotărârilor este o colecţie de pasaje din părinţii bisericii, mai ales din Sf. Hilarie, Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Augustin – un trist amalgam de erori şi adevăr; însă Domnul este deasupra tuturor şi a putut folosi cuvântul Lui, chiar şi amestecat cu subtilităţi la modă, pentru convertirea sufletelor şi pentru binecuvântarea lor. această carte a fost mult timp autoritatea nedisputată în şcolile teologice, iar autorul ei a fost onorat mult.

* n.tr.) Libri Quatour Sententiarum Adevăratele valori din istoria ecleziastică Adevăraţii pionieri ai reformei şi cei mai vrednici oameni din istoria ecleziastică sunt greu de descoperit. În smerenie şi necăutând lauda de la oameni, ei au umblat înaintea Domnului, făcând în linişte voia Lui. Slijirea lor plină de compasiune, milosteniile lor şi strădaniile de a răspândi cunoştinţa Cuvântului Său sunt lucruri pe care ochiul istoricului nu prea le urmăreşte. Şi, cu cât era mai mare evlavia, cu atâta erau ei mai puţin cunoscuţi. Dar răsplata lor este în cer, unde sunt consemnate faptele lor. Mulţi sfinţi ai lui © www.comori.org

388

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

Dumnezeu, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, şi-au îndeplinit astfel misiunea şi au trecut prin lume fără a lăsa vreo urmă în analele timpului. Altfel stau lucrurile cu prelaţii deşerţi, cu sfinţii făcători de minuni, cu cardinalii intriganţi şi rapaci, cu polemicile zgomotoase şi cu oştirea ambiţioşilor mândri, lor fiindu-le consacrate în general paginile cronicilor*.

* Waddington, vol. 3, p. 363 După o examinare atentă a personalităţilor remarcabile care apar pe paginile istoriei din secolul al doisprezecelea până la reformă, aceste personalităţi se împart în trei categorii: 1. Literaţi; 2. Teologi; 3. Reformatori sau protestanţi. Cercetând aceste categorii de oameni în ordine vom avea o imagine destul de bună a înaintaşilor reformei. Literaţii Cei mai importanţi din această categorie sunt oameni ca Dante, Petrarca, Boccacio şi englezul nostru Chaucer. La scurt timp după întemeierea colegiilor şi marea trezire a minţii omeneşti, aceste patru “stele ale literaturii” s-au ridicat aproape simultan. Dumnezeu a găsit cu cale, în infinita Lui înţelepciune, să folosească scrierile acestor oameni şi ale altora pentru a expune relele sistemului roman şi pentru slăbirea puterii lui. Pe când mulţi, pentru ofense mai mici, au suferit întemniţarea şi moartea, acestor scriitori li s-a permis nu numai să scape de răzbunarea bisericii, ci chiar să-şi urmeze cursul. Scrierile lor atrăgătoare au fost atât de populare încât preoţilor le-a fost teamă să-i molesteze. Astfel, prin providenţa lui Dumnezeu, corupţia jumătate ascunsă care era predominantă în rândurile clerului, al călugărilor şi al oricărui ordin al sistemului, a fost prezentat în lumină. Corupţia sistemului ecleziastic a fost expusă prin intermediul unor poeme populare, a unor istorii plăcute şi satire. Patimile nestăpânite şi imoralităţile neruşinate ale curţii de la Avignon şi viciile clerului în general au ajuns să fie subiectul principal în cântecele şi piesele de teatru ale fiecărei ţări europene. Dar nici poezia şi nici proza unor asemenea scriitori nu se potriveşte să fie repetate în paginile acestei scurte istorii. Dante, care este considerat părintele poeziei italiene şi este renumit în principal pentru descrierile pline de imaginaţie ale purgatoriului, iadului şi cerului, a murit în anul 1321. Petrarca, care a fost cu câţiva ani mai tânăr, a fost mai renumit pentru proză. Despre Boccacio se spun mai puţine, scrierile lui având un caracter mai general. Chaucer este bine cunoscut în această ţară ca autor al “Povestirilor de la Canterbury”. El s-a născut în anul 1328 şi a murit în 1400. Dar am spus suficient despre această categorie de oameni şi vom trece la Teologii Robert Grostete sau Greathead, un prelat englez din secolul al doisprezecelea, va ilustra ce înţelegem prin teolog şi protestant, deşi nu a fost de fapt un reformator. Ca mulţi alţii din toate epocile, vederile lui despre reformă se limitau numai la sfera disciplinei şi a administraţiei în biserică nu la smulgerea din rădăcină şi desfiinţarea falsităţii incurabile, cum s-a pus problema în secolul al şaisprezecelea. El avea mult respect pentru papalitate, deşi putea spune despre unii papi individuali că erau antihrişti din cauza imoralităţii lor şi a răzvrătirii lor împotriva lui Hristos. Caracterul anticristic al papalităţii nu era cunoscut atunci, iar marile adevăruri fundamentale ale creştinismului erau doar vag cunoscute. Grostete s-a născut la Stradbroke, în Suffolk, prin anul 1175. După ce a studiat la Oxford, el s-a dus la Paris, cum era pe atunci la modă, din vreme ce Universitatea de la Paris era cea mai renumită din Europa. Acolo el a studiat greaca şi ebraica şi a ajuns să cunoască la perfecţie limba franceză. Potrivit ideilor vremii, el era considerat un mare teolog şi filozof. În anul 1235, la vârsta de şaizeci de ani, el a devenit episcop de Lincoln şi a lucrat cu un zel aproape © www.comori.org

389

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

intolerant şi cu multă seriozitate pentru reformarea diocezei sale, care era una dintre cele mai mari din Anglia. Se spune că el se ocupa mult cu studiul sfintelor scripturi în limbile originale şi că recunoştea autoritatea suverană a scripturilor. Acesta era un mare progres faţă de trecut, o înaintare în direcţia cea bună, deşi, dacă este să analizăm acum, vederile lui prezentau inconsistenţe evidente. La început el a fost captivat de ordinele călugăreşti noi – Dominican şi Franciscan – datorită aparentei lor sfinţenii, dar, pe parcursul vieţii sale, a descoperit ipocrizia lor şi i-a denunţat ca înşelători. Adevărata reformă denunţa nu numai existenţaabuzurilor, ci chiar că acele ordine călugăreşti erau complet contrare Cuvântului lui Dumnezeu. El a fost, în acelaşi timp, un om curajos, evlavios şi energic. El şi-a ridicat glasul împotriva pretenţiei blasfemiatoare a lui Inocenţiu al III-lea când s-a proclamat vicar nu numai al Sf. Petru, ci chiar al lui Dumnezeu. “A-l urma pe un papă” – spunea el – “care se răzvrăeşte împotriva voiei lui Hristos înseamnă a te despărţi de Hristos şi de trupul Său, iar dacă va veni vreodată o vreme când toţi îl vor urma pe un pontif care greşeşte, aceea va fi marea apostazie”. Rapacitatea curţii de la Roma, abuzul indulgenţelor şi patronajul acordat unor oameni nevrednici au fost unele dintre relele împotriva cărora a luptat el. Un episcop atât de activ, de zelos şo de neînfricat nu se putea să nu-şi facă mulţi duşmani. Contemporanii lui l-au acuzat de vrăjitorie, iar papa l-a acuzat de îngâmfare plină de îndrăzneală. Abia de a scăpat de a fi martirizat. Prin grija plină de îndurare a Domnului, slujitorul său a murit în pace în anul 1253*.

* Milner, vol. 3, p. 188; J.C. Robertson, vol. 3, p. 431; D’Aubigne, vol. 1, p. 99 Roger Bacon, un om de geniu pătrunzător, care a văzut clar starea lucrurilor, atât în şcoli cât şi în biserică, merită să fie menţionat, deşi nu prea există dovezi cu privire la autenticitatea evlaviei sale şi la iubirea lui pentru adevărul evanghelic. Se spune că el a fost cel mai mare filozof englez, cu mult înaintea timpului său. S-a născut în apropiere de Ilchester, în Somersetshire, prin anul 1214. După ce a studiat la Oxford şi la Paris, el a devenit călugăr franciscan pe la treizeci şi patru de ani. Cunoştinţele lui de fizică – astronomie, optică, mecanică şi chimie – ca şi cunoaşterea învăţăturii greceşti şi orientale au făcut ca el să fie deosebit de popular dar şi să aibă reputaţia periculoasă de magician. Prin cercetările sale, el a fost i-a depăşit cu mult pe superiorii săi monastici, care au găsit potrivit să-şi acopere ignoranţa acuzându-l de magie pe acel călugăr. El a fost persecutat aspru şi mulţi ani a fost închis într-un beci pestilenţial. Deşi el a vorbit cu mult respect despre sfintele scripturi, el a militat pentru o ciudată alianţă între filozofie şi creştinism, între raţiune şi credinţă. El a denunţat sofismele învăţăturii la modă din vremea lui şi a deplâns neglijarea limbilor originale ale Vechiului şi Noului Testament, ca şi faptul că copiii primeau învăţături despre scriptură nu din Biblia însăşi, ci din variante prescurtate şi versificate. A obiectat şi că prelegerile din “Hotărâri” erau preferate faţă de cele din scriptură. Pe această cale el a expus ignoranţa, superstiţia şi trândăvia ordinelor religioase, atrăgând asupră-şi acuzaţia de erezie şi interdicţia bisericii, deşi a trăit şi a murit fiind un romano-catolic strict. A murit probabil în anul 1292. Ultima sa lucrare a fost un compendiu de teologie. Thomas Aquinas, “învăţătorul angelic”, a fost cel mai renumit dintre învăţaţii din secolul al treisprezecelea şi cel mai autentic teolog. El descindea dintr-o familie ilustră şi s-a născut în vecinătatea Napoli, prin anum 1225. A intrat în ordinul dominican de la o vârstă foarte tânără, făcând aceasta împotriva voinţei celor mai apropiate rude ale sale. A studiat la Koln şi la Paris. În 1257 era profesor de teologie. A murit la vârsta de cincizeci de ani şi a fost canonizat de către papă. În 1570, când scrierile lui au fost publicate la Roma, ele erau cuprinse în şaptesprezece volume folio. Doctorii ecleziastici din zilele noastre ne spun – pentru că noi nu suntem deloc cunoscători ai scrierilor unor asemenea autori – că dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui sunt “Suma theologica”, un comentariu asupra celor patru evanghelii şi al altor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament; un comentariu foarte elaborat asupra “Hotărârilor” liui Pierre Lombard, manualul de bază în şcoli; © www.comori.org

390

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

expunerile lui asupra lui Aristotel; un tratat în favoarea credinţei catolice şi împotriva bisericii greceşti. Dar, cu toată vasta lui învăţătură şi marele număr de cărţi pe care le-a scris, ne temem că el era complet străin de învăţătura mântuitoare a îndreptăţirii numai prin credinţp, fără faptele legii, şi aceasta cu toate că, pe patul de moarte, el a arătat mari semne de evlavie, similare cu cele ale lui Augustin. Astfel, putem spera că el făcea parte din rămăşiţa mântuită a învăţaţilor din acele zile. Ne bucurăm având convingerea că, din toate aceste clase – împăraţi, regi, papi şi filozofi – va fi o rămăşiţă mântuită, aceasta arătând suveranitatea şi puterea harului lui Dumnezeu în toate timpurile şi faţă de toţi oamenii. Bogăţiile şi puterile harului vor fi spre lauda Lui în veci. Bonaventura, originar din Toscana, a intrat în ordinul franciscan în anul 1243, la vârsta de douăzeci şi unu de ani. El şi-a încheiat studiile la Paris cu un asemenea succes încât a obţinut titlul de “doctor serafic”. El a murit în anul 1274, fiind cardinal şi episcop de Albano. Lucrările lui nu au fost atât de voluminoase ca ale contemporanului său, Thomas Aquinas, şi au fost mai puţin intelectuale şi mai mult pentru închinare. “Lucrările lui,” se spune, “le depăşesc ca utilitate pe toate celelalte din epoca lui în ceea ce priveşte duhul de iubire de Dumnezeu şi de dăruire creştină care vorbeşte prin el. El este profund fără a fi scris prea mult, subtif fără a fi curios, elocvent fără vanitate, plin de ardoare fără a fi exagerat. Închinarea lui este instructivă, iar învăţătura lui inspiră închinarea”. Pe când era pe patul de moarte el a fost întrebat din ce cărţi a fost inspirată învăţătura lui, la care el a răspuns arătând spre curucifix. El avea obiceiul să facă trimiteri la scripturi mai curând decât la Sf. Francisc, întemeietorul ordinului. Dar mai trebuie să aşteptăm ceva până să întâlnim învăţaţi care să prezinzinte doctrina cea mai importantă: cea a îndreptăţirii prin simpla credinţă în Domnul Isus Hristos. Ca teolog, Bonaventura îi reprezintă pe mistici. Se poate ca el să fi fost autorul lucrării “Imitatio Cristi”, care se spune că a fost scrisă pe vremea lui de Thomas a Kempis, dar nicicând nu a primit vreo carte un titlu mai puţin potrivit. Această carte începe cu eul şi se termină cu eul, iar emoţiile care pătrund sufletul sunt mistice. Este un creştinism monastic. Iubirea lui Hristos este pur altruistă: El şi-a dat viaţa pentru a-i mântui pe vrăjmaşii Lui. “Pe când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5). Şi credinţa poate spune: “El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2). Duns Scottus a fost un învăţător foarte celebru, dar naşterea lui şi prima parte a vieţii lui nu sunt cunoscute. Decanul Waddington spune cu siguranţă: “Acest învăţător a murit în anul 1308. El era originar din Dunse, Scoţia, şi era franciscan”. El a fost un dialectician şi era numit “învăţătorul fineţurilor”. El a avut multă îndrăzneală pentru a pune sub semnul întrebării anumite afirmaţii ale marelui Sf. Thomas, ceea ce a iscat o mare controversă între dominicani şi franciscani, care a durat sute de ani şi care a angajat papii şi consiliile, controversă care chiar şi în prezent mai divizează şcolile latinilor. Principalele puncte asupra cărora aceşti mari învăţători erau în dezacord sunt “natura cooperării divine şi măsura de har divin necesară pentru mântuirea omului”, împreună cu ceea ce se numeşte concepţia imaculată a fecioarei Maria. Dominicanii susţineau că sfânta fecioară avea şi ea pata păcatului originar, pe când franciscanii susţineau concepţia imaculată*.

* Mosheim, cent. 4, cap. 3 William din Ockham, numit astfel datorită naşterii sale în comitatul Surrey, a studiat la Paris, avându-l ca profesor pe Duns Scottus şi a devenit mare învăţător al franciscanilor. Potrivit obiceiului şcolilor, el a primit ca distincţii titluri răsunătoare, cum ar fi cel de “învăţător fără seamăn şi invincibil”. Dar el a fost mai curând un metafizician decât un teolog. El a atacat cu multă îndrăzneală mai multe dintre pretenţiile papalităţii, mai ales cea cu privire la stăpânirea temporală şi la “puterea deplină”. El a negat infailibilitatea papei şi a consiliilor generale şi a susţinut că Împăratul nu era dependent de papă, ci că Împăratul avea dreptul să-l aleagă pe papă. Aceste opinii antipapale s-au răspândit rapid în toate părţile şi şi-au croit drum în toate clasele sociale prin intermediul călugărilor cerşetori. Când a fost ameninţat cu © www.comori.org

391

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

cele mai severe interdicţii ale bisericii, el şi-a găsit adăpost la curtea Sf. Ludovic, care îi preţuia mult pe franciscani. William i-a spus regelui: “Apăraţi-mă cu sabia voastră, iar eu vă voi apăra cu Cuvântul lui Dumnezeu”. El a murit sub sentinţa de excomunicare la Munchen, în 1347*.

* J.C. Robertson, vol. 4, p. 77. Pentru relatări detaliate cu privire la asemenea oameni şi scrierile lor, vedeţi Biographical Dictionary al lui Knight Reflecţii asupra învăţaţilor Având în vedere scopul acestei scrieri, considerăm că am spus destul despre învăţaţi şi teologii filozofi. Cercetarea unui număr de asemenea personalităţi şi selectarea câtorva mai reprezentativi a fost o muncă seacă şi obositoare, dar ei au constituit o verigă în lanţul evenimentelor dintre secolul al doisprezecelea şi secolul al şaisprezecelea, având astfel o anumită importanţă, iar cititorul va vedea care este sensul general al termenului “învăţaţi” în acea epocă din istorie. O lecţie salutară pe care o căpătăm prin exemplele care ne-au stat înainte este că, indiferent cât de învăţat ar fi un om, dacă el nu crede Cuvântul lui Dumnezeu în simplitatea lui divină, atunci el rămâne în întuneric adânc şi raţionamentele lui ajung într-un impas. Un singur text: “Cel drept va trăi prin credinţă”, când a fost folosit de Dumnezeu prin intermediul lui Luther, a fost suficient pentru a risipi întunericul evului mediu, în timp ce cele şaptesprezece volume folio ale lui Thomas Aquinas, împreună cu toate celelalte volume ale marilor învăţaţi, nu au făcut decât să crească şi să adâncească ignoranţa şi incurcătura cu privire la Dumnezeu şi la calea mântuirii. Cea mai asiduă cultivare a capacităţilor naturale ale minţii omeneşti nu-l poate aduce pe nici un păcătos vinovat la crucea lui Hristos, la sângele scump, care numai el poate curăţi orice păcat. Vrăjmaşul sufletelor s-a folosit de faima crescândă a filozofiei aristoteliene pentru a-i seduce pe cei mai buni dintre învăţaţi făcându-i să creadă că cea mai importantă lucrare în care se puteau angaja era aceea de a căuta să reconcilieze învăţătura lui Hristos cu afirmaţiile filozofului grec, ca nu cumva învăţaţii să-l aprecieze mai mult pe cel din urmă decât pe cel dintâi. În acest gen de lucrare nefericită au fost angajaţi cei mai buni învăţaţi ai vremii, dar, fără-ndoială, mulţi care aveau raţionamente mai simple, care nu erau orbiţi de subtilităţile logicii, au găsit calea adevărului şi a mântuirii chiar fiind înconjuraţi de întuneric, chiar dacă erau încurcaţi şi dezorientaţi. Biserica lui Hristos abia de se mai putea vedea în Europa din acele vremi, cu excepţia bisericilor din văi, unde lumina cea adevărată a continuat să ardă şi mii de suflete au găsit calea cea mai bună, în pofida alianţei puterilor pământului, atât cele seculare cât şi cele ecleziastice, pentru a stinge lumina. Aceasta pentru că era adevărata zidire a lui Dumnezeu şi porţile locuinţei morţilor nu vor putea niciodată birui împotriva lucrăriii mâinilor Sale. Revenim pentru a-i cunoaşte mai bine pe vaudezi şi alţi protestanţi ai acelui timp. Valdezii Istoria noastră se întoarce, în modul cel mai natural, la fatala cruciadă din secolul al treisprezecelea împotriva albigenzilor. Acea regiune care fusese atât de frumoasă, şi, în unele privinţe, fusese cea mai bogată şi mai civilizată provincie din imperiul spiritual al Sf. Petru, am văzut că a ajuns depopulată şi pustiită. Locuitorii paşnici ai acelei provincii se încumetaseră să pună sub semnul întrebării dogmele Vaticanului şi autoritatea preoţiei, ceea ce era un păcat de neiertat împotriva măreţiei Romei. Edictele lui Inocenţiu, sabia lui De Montfort, rugurile lui Arnold, uneltirile lui Fouquet şi inchiziţia lui Dominic şi-au făcut lucrarea. Dar puterile aliate ale Europei, cu foc şi sabie şi cu teminţe pestilenţiale, nu au reuşit să ajungă la rădăcina a ceea ce Inocenţiu numea erezie pentru că principiul vital al creştinismului era dincolo de sfera puterii lor. Sabia putea tăia ramuri, focul le putea mistui, dar rădăcina vie este harul şi adevărul lui Dumnezeu, care sunt inepuizabile. Spiritul creştinismului este mai puternic decât sabia persecutorului, iar braţul pe care se sprijină credinţa este mai puternic decât toate puterile pământului şi © www.comori.org

392

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

ale iadului împreună. Slăbiciunea papalităţii s-a arătat în aparentul ei triumf din Languedoc. Izabela gândea că ereticii fuseseră înnecaţi în sânge, dar, prin providenţa Dumnezeului nostru, mai scăpase totuşi o rămăşiţă însângerată, care a dat mărturie în toate colţurile Europei despre nedreptatea, cruzimea şi despotismul spiritual al Romei papale. Exilaţii din sudul Franţei care au scăpat de sabie s-au dus până la marginile creştinătăţii predicând învăţăturile crucii şi dând mărturie, cu o indignare sfântă, despre falsitatea şi corupţia bisericii dominante. În diferite regiuni din Franţa, Germania, Ungaria şi din vecinătatea lor au apărut mulţi sectari, iar papii au văzut că cei mai mulţi dintre regi nu prea erau dornici să facă eforturi pentru suprimarea catarilor – cum erau numiţi aceştia – sau a diferitelor secte religioase. De asemenea, este foarte probabil că mulţi dintre cei persecutaţi au găsit un adăpost în văile liniştite ale Piemontului. Cele mai izolate zone din acea regiune par să fi fost adăposturi sigure pentru martorii lui Dumnezeu până în secolul al paisprezecelea. Deşi Claudius, episcopul de Torino, ştia despre aceştia în secolul al nouălea, sar părea că ei nu au căpătat notorietate şi au scăpat de conflict până în secolul al treisprezecelea, dacă nu chiar până mai târziu. Dar, pe măsură ce întunericul produs de papalitate devenea tot mai gros în jurul lor, exemplul lor strălucit a ajuns să se vadă şi să se simtă din ce în ce mai mult. Au fost inventate calomnii şi valdezii cei evlavioşi au fost marcaţi ca schismatici blestemaţi. Ei erau răspândiţi în văile de ambele părţi ale Alpilor Cotieni – Dauphiny pe partea franceză şi Piemont pe partea italiană a munţilor. Din timpuri imemoriale, aceste regiuni alpine au fost locuite de un soi de creştini care s-a perpetuat peste veacuri, care nu au recunoscut niciodată jurisdicţia pontifului de la Roma, care au fost în toate epocile istoriei ecleziastice o ramură curată a bisericii apostolice. Dar adăposturile lor paşnice, căminele lor fericite, închinarea lor simplă şi munca lor harnică aveau curând să fie invadate şi pustiite de inchizitorii romani. A început tragedia. Din secolul al cincisprezecelea până în secolul nostru*, istoria lor este un lung şir de lupte sângeroase pentru existenţă, cu scurte răgazuri de pace. Deseori ei au fost aduşi până la disperare, dar, cu toate acestea, bisericile din văi au supravieţuit. Asemenea rugului în flăcări, ei au ars dar nu au fost consumaţi pentru că ceea ce i-a susţinut a fost nu numai relieful Alpilor ci adevărul Dumnezeului cel viu.

* n.tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea Persecuţiile valdezilor În anul 1380, un călugăr inchizitor numit Francesco Borelli a fost pus de Clement al VII-lea să cerceteze ereticii din văile Piemontului. Înarmat cu această bulă papală, comunele Fraissiniere şi Argentiere au fost prădate în căutarea ereticilor. Într-un interval de treisprezece ani, la Grenoble au fost arşi pe rug o sută cincizeci de valdezi, iar la Fraissiniere cam optzeci. Şi pentru persecuţie a apărut şi un al doilea motiv deoarece a fost dată o lege ca jumătate din averea celui condamnat să revină tribunalului inchizitorului, iar cealaltă parte seniorilor temporali. Avariţia, răutatea şi superstiţia s-au unit împotriva ţăranilor paşnici. Dar acele arderi pe rug erau prea puţine şi la intervale prea mari pentru a satisface setea Romei după sângele sfinţilor. În iarna anului 1400, masacrul s-a extins de la Dauphiny la valea italiană Pragela. Sărmanii oameni, văzând că peşterile lor din munte au fost luate în stăpânire de duşmani, au fugit peste Alpi, dar iarna grea şi frigul de pe înălţimi au fost fatale pentru aproape toţi cei care au scăpat de masacru. Multe mame îşi purtau în braţe pruncii şi duceau de mână copilaşii care puteau merge în picioare, dar frigul şi foametea au pus capăt rapid chinurilor. Se spune că o sută optzeci de prunci au murit în braţele mamelor lor, după care i-au urmat şi alţi copii şi apoi şi mamele cu inimi zdrobite. Nu se pot face estimari câţi au pierit în urma tiraniei şi cruzimii Romei, dar cerul nu face estimări, ci chiar îi cunoaşte pe nume. Părinţii şi copiii martirizaţi sunt înregistraţi în ceruri, în timp ce persecutorii lor au avut timp să-şi © www.comori.org

393

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

evalueze vinovăţia şi să-şi simtă pedeapsa în aceşti patru sute de ani de chin fără speranţă. Făcând aluzie la asemenea scene, unul dintre poeţii noştri a compus următorul sonet: “O, Doamne, răzbună-ţi sfinţii ucişi, Cu oasele risipite în Alpii friguroşi, Pe cei ce-au ţinut curat adevărul Tău Când toţi părinţii noştri se-nchinau la pietre. În cartea Ta nu uita sa treci Gemetele lor, oile tale, din staulul lor vechi, Măcelăriţi de piemontezii sângeroşi, Ce-au aruncat de pe stânci mame cu copii, Ecoul strigătelor lor, amplificate-n văi Au ajuns la cer. Din sângele de martir şi cenuşa lor Semănate pe câmpurile Italiei, Unde încă domneşte triplul tiran, Vor creşte însutit cei care cunosc calea Ta, Curând să se termine vaiul Babilonului.” MILTON Focurile persecuţiei au fost din nou aprinse în valea Fraissiniere în anul 1460 de un călugăr din ordinul călugărilor minoriţi, înarmat cu autoritatea arhiepiscopului de Embrun. Excluşi din societate, alungaţi din locurile lor de închinare, urmăriţi de vrăjmaşi, ei nu au mai găsit nici un fel de resurse şi nici un adăpot decât într-o conştiinţă bună şi în Dumnezeul cel viu. Inchizitorii şi-au făcut lucrarea lor crudă. În Piemont, arhiepiscopul de Torino s-a străduit mult să promoveze persecuţia valdezilor. Ei au fost acuzaţi că nu aduceau ofrande pentru morţi, că nu preţuiau mesele şi absoluţiunile şi că nu se îngrijeau deloc să-şi scoată din chinurile purgatoriului rudele decedate. Dar principii Piemontului, ducii de Savoia, nu au dorit să-i tulbure pe supuşii despre a căror loialitate, caracter paşnic şi hărnicie primiseră numai veşti bune. Cu toate acestea, împotriva lor au fost întrebuinţat orice mijloc pe care-l poate inventa falsitatea şi calomnia, aşa că, în cele din urmă, preoţii au biruit, iar puterea civilă i-a permis balaurului să bea sângele de care era însetat. Prin anul 1486, o memorabilă bulă a lui Inocenţiu al VIII-lea i-a dat puteri nelimitate lui Alberto de Capitaneis, arhidiacon de Cremona pentru a face confiscări şi a ucide în văile infestate de erezie. A fost strânsă o armată de optesprezece mii de oameni, care s-a aruncat asupra adăposturilor din munţi ale valdezilor. Aduşi la diperare, ei s-au folosit de avantajele naturale ale poziţiilor lor şi s-au apărat cu măciuci şi cu arbalete, în timp ce femeile şi copii se rugau, făcând astfel ca marea armată să se retragă în derută. Casa de Savoia – care era autoritatea supremă în Piemont pe la jumătatea secolului al treisprezecelea – sa arătat blândă şi tolerantă faţă de cei proscrişi, dar, în mod trist, mama regentă, asemenea Teodorei şi Irinei, în perioada cât fiul ei era minor, a fost prima care a semnat actul de stat pentru persecuţia lor. Ea a solicitat autorităţilor din Pignerol să-i sprijine pe inchizitori pentru a-i obliga pe eretici să se întoarcă în sânul bisericii – o vrednică fiică a Izabelei. Dar nici măcar unul dintre aceia nu a putut fi forţat să revină în braţele Romei. Atunci sabia a fost îndrptată împotriva lor, şi în scurt timp văile au fost stropite cu sângele sfinţilor. Edictele care au urmat au fost ceva mai tolerante, ele desemnându-i pe supuşii valdezii nu prin termenul urâcios de eretici, ci ca religionişti, oameni din văi şi vasali loiali, recunoscându-i ca supuşi care aveau anumite privilegii datorită unor reglementări din vechime. Până în acest moment Roma nu a reuşit deloc să-şi atingă obiectivul ei crud. Ea era hotărâtă să-i extermine pe acei încăpăţânaţi adversari ai papalităţii care erau martori credincioşi ai adevărului şi să şteargă amintirea lor din văi, dar – cât de minunat este aceasta! – nici execuţiile individuale, nici © www.comori.org

394

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

masacrele în masă, nici intrigile secrete, nici violenţa nu au reuşit să-i extermine. Dar Izabela a continuat să comploteze, iar tiara şi mitra s-au dovedit în general mai puternice decât coroana. Misionarii valdezi Având dublul scop de a răspândi adevărul evangheliei şi de a găsi aşezări paşnice, mulţi dintre valdezii care, spre sfârşitul secolului al paisprezecelea, şi-au părăsit locurile lor natale, s-au aşezat în Elveţia, Moravia, Boemia şi în diferite zone din Germania şi probabil şi în Anglia. Dar cele mai multe asemenea colonii s-au constituit în Calabria prin anul 1370. Fiind oameni paşnici şi harnici şi extrem de morali în umblarea lor, ei au câştigat curând încrederea seniorilor şi afecţiunea vecinilor lor. Stăpânii pământurilor şi-au văzut ogoarele fertilizate în prin chibzuinţa gospodărească deosebită a noilor colonişti şi le-au acordat privilegii. Li s-a permis să invite pastori din bisericile din alpi şi să aducă învăţători pentru copiii lor. Dar o asemenea prosperitate materială şi spirituală împreună poziţii atât de confortabile în societate era ceva de nesuferit pentru papalitate. Preoţii mârâiau şi murmurau tot mai mult, plângându-se seniorilor că acei străini nu se conformau riturilor bisericii Romei, că ei nu aveau nici un fel de slujbe pentru odihan morţilor şi că erau eretici. Totuşi seniorii nu erau dispuşi să asculte de preoţi, ci spuneau: “Sunt oameni foarte drepţi şi cinstiţi. Toţi cei care-i cunosc ştiu că sunt cumpătaţi, harnici şi foarte cuviincioşi în vorbirea lor. Cine i-a auzit vreoadată rostind vreo vorbă balasfemiatoare? Şi ei îmbogăţesc ţinuturile noastre şi îşi plătesc dările la timp. Nu găsim vreun motiv să-i condamnăm”. În orice ţară şi în orice timp, preoţii Romei au fost cei mai mari vrăjmaşi ai religiei simple şi curate a Bibliei, ai educaţiei, ai toleranţei, ai luminii, ai libertăţii şi ai oricărei îmbunătăţiri în societate. Puterea lor, interesele lor, senzualitatea lor şi toate patimile lor rele sunt expuse şi subminate când este introdusă lumina, toleranţa şi libertatea. Dar interesele materiale ale seniorilor i-au determinat pe aceştia să-i protejeze pe arendaşii lor şi să le menţină în continuare unele privilegii. Vedem aici una dintre căile tainice ale providenţei divine, asupra căreia ne place să zăbovim puţin. Timp de aproape două sute de ani, acestor nonconformişti li s-a permis să locuiască şi să se înmulţească în districtele Calabriei, în imediata vecinătate a Romei, dar, în cele din urmă, papa a ascultat plângerile preoţilor, şi norul cel negru care începuse demult să se strângă deasupra Calabriei şi apuliei, şi-a revărsat furia asupra lor. Anul negru 1560 Prin anul 1560, Papa Pius al IV-lea a avut un acces de mare zel împotriva ereziei care se răspândea şi despre care se spunea că se înrădăcinase adânc în multe zone din Italia, înafara văilor Piemontului. Comunităţile subalpine şi toate regiunile infestate au fost puse sub interdicţie papală şi a fost predicată o nouă cruciadă. S-au făcut mari pregătiri pentru exterminarea completă a ereticilor. Viceregele spaniol al Napoli, comandând personal trupele şi ajutat de un inchizitor şi de mai mulţi călugări, a intrat în aşezările valdezilor din Calabria. Emanuel Philibert, ducele de Savoia, a pus în marş o armată spre Piemont, iar regele Franţei a îndreptat o armată spre Dauphiny. “Oamenii sărmani din văi,” cu soţiile şi copii lor, s-au văzut expuşi, de-o parte a alpilor puterii ostile a regelui Franţei, iar de cealaltă parte celei a Ducelui de Savoia. Harnicii lucrători ai pământului din Calabria, împreună cu pastorii lor, cu învăţătorii lor şi cu familiile lor, au fost înconjuraţi de trupele viceregelui spaniol. Măcelărirea sfinţilor fiind astfel pregătită, valdezilor li s-a poruncit să-i expulzeze pe pastorii şi pe învăţătorii lor, să se abţină de la a-şi exercita închinarea în formele specifice lor şi să participe la slujbele bisericii romane. Ei au refuzat cu demnitate. Atunci s-au dat ordine pentru confiscari, întemniţare şi moarte. Sabia nemiloasă a perseciuţiei a fost scoasă din teaca în care nu a mai revenit pentru mai bine de o sută de ani. A început lucrarea sângeroasă. Două trupe de soldaţi, având în fruntea lor agenţi de-ai papei, au străbătut Calabria ucigând, incendiind şi făcând ravagii printre ţăranii fără apărare până ce lucrarea de exterminare a fost aproape desăvârşită. O rămăşiţă a cerut îndurare pentru soţiile şi copiii lor, promiţând să părăsească ţara şi să nu se mai întoarcă, dar inchizitorii şi călugării nu ştiau să arate îndurare. S-a recurs la cele mai barbare cruzimi; au fost reînviate toate mecanismele persecuţiilor păgâne © www.comori.org

395

Istoria Bisericii

Capitolul 29. Înaintaşii reformei

până ce protestanţii au fost exterminaţi din sudul Italiei. Unul dintre cei mai importanţi pastori ai lor, Luigi Pascale*, care a afirmat că papa era antihristul, a fost adus la Roma, unde a fost ars de viu înaintea lui Pius al IV-lea, pentru ca papa să se delecteze văzându-l pe eretic în flăcări, dar evlavia şi suferinţele lui Pascale au stârnit mila şi admiraţia persecutorilor.

* n.tr.) Gian Luigi Pascale, executat la Roma la 16 septembrie 1560, după ce fusese arestat în Calabria şi închis ceva mai mult de un an. Sute de valdezi din văi au pierit pe eşafod sau arşi pe rug, satele au fost potopite de zdrahoni, care, în numele justiţiei, i-au jefuitm pe locuitorii neajutoraţi şi i-au aruncat în închisori până ce temniţele au ajuns supraaglomerate cu victime. Câmpurile au rămas pustii; femeile, copiii şi cei slabi şi bătrâni au fost trimişi în munţii înalţi, pe stânci şi în păduri. Bărbaţii, folosindu-se de avantajul terenului, s-au hotărât să reziste. Toţi bărbaţii şi băieţii care puteau mânui o armă s-au asociat în grupe mici pentru a se apăra de trupele invadatoare. Ducelea nu prea era dornic să poarte un astfel de război de gherilă, ceea ce l-a determinat să-şi retragă trupele în scurt timp. Dar acea retragere a fost numai un scurt răgaz. Potrivit unor tratate vechi, oamenii din văi aveau anumite drepturi şi privilegii, pe care suveranii lor nu erau dispuşi să le încalce, dar deseori ei au cedat în faţa insistenţelor şi prezentărilor false ale ierarhiei romane. Din următoarea succesiune de date, cititorul va vedea cât de scurte au fost perioadele de pace: “Anii 1565, 1573, 1581, 1583 şi perioada dintre 1591 şi 1594, sunt date memorabile ale conflictului religios şi civil. Dar nicicând nu s-a arătat mai strălucit măreţia adevărului şi a nevinovăţiei ca în acele furtuni ale persecuţiei care s-au succedat la intervale timp de o sută de ani şi mai bine*”.

* Encyclopedia Britannica, vol. 21, p. 543 Mărturia Dr. Beatie, care a vizitat văile protestante ale Piemontului, Dauphiny şi Ban de la Roche cu aproximativ patruzeci de ani în urmă sunt în acelaşi sens: “Dar intensitatea persecuţiei părea numai să facă să crească curajul lor... Deşi erau marcaţi ca victime pentru masacru nediscriminatoriu, pentru jaf sau tortură, extorcare şi foamete, ei au rămas neclintiţi în hotărârea lor. Toate pedeapsele pe care le putea inventa cruzimea sau pe care le putea aduce sabia au fost aplicate în zadar, pentru că nimic nu le-a putut zdruncina credinţa sau scădea curajul. În apărarea drepturilor lor naturale ca oameni, în sprijinul credinţei lor ca membrii ai bisericii primare care se opun acelor edicte nimicitoare, prin care le-au fost pustiite casele şi altarele le-au fost înecate în sânge, valdezii au arătat un curaj şi o rezistenţă nemaiîntâlnite în istorie*”.

* Scenery of the Waldenses, Williem Beattie M.D. Vedeţi şi ralatarea detaliată despre valdezi din Church History a lui Milner, vol. 3 După ce am ajuns cu istoria martorilor până la secolul al şaisprezecelea, îi vom lăsa acum pentru a reveni la ei din nou după ce vom fi ajuns la acea perioadă cu istoria noastră generală.

© www.comori.org

396

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

Capitolul 30. John Wycliffe Orice cititor atent al istoriei trebuie să-şi amintească deseori avertismentul solemn al apostolului: “Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Ilustrarea solemnă şi practică a aplicării acestei legi divine în afacerile oamenilor se poate vedea pe fiecare pagină a istoriei. Cel care seamănă neghină primăvara nu se poate aştepta să secere grâu toamna, iar cel care seamănă grâu primăvara nu va fi nevoit să secere neghină toamna. În fiecare zi putem vedea că acest principiu al guvernării divine este valabil. Cât de des obiceiurile din tinereţe determină starea omului la bătrâneţe! Nici chiar bogăţiile harului divin nu opresc manifestarea acestei legi. Regele lui Israel a trebuit să audă din gura profetului sentinţa solemnă: “Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta”; dar aceasta nu a oprit îndurarea faţă de regele care s-a pocăit: “Şi Natan i-a spus lui David: «Domnul ţi-a îndepărtat păcatul: nu vei muri»” (v. 2. Samuel 12). Aşa este nemăsuratul har al lui Dumnezeu faţă de cel care se pocăieşte cu adevărat, dar la fel de imuabilă este legea guvernării Sale. Deşi nu putem vorbi cu la fel de multă încredere despre sistemul societăţii omeneşti, totuşi putem urmări mâna Domnului în înţelepciunea căilor Sale pentru îndeplinirea scopurilor Sale. De exemplu, triumfurile sângeroase ale papalităţii în Languedoc au condus la declinul ei rapid. Prin zdrobirea Contelui de Toulouse şi a altor mari seniori feudali din sudul Franţei, domeniile Coroanei Franţei s-au extins mult, iar regii Franţei au devenit de atunci adversari cărora papa nu le-a mai putut opune rezistenţă. Imediat după aceea, Ludovic al IX-lea a publicat Sancţiunea Pragmatică, care stabilea libertăţile Bisericii Galicane, iar Filip cel Frumos l-a obligat pe trufaşul Bonifaciu să bea cupa umilinţei, cea pe care papii o dăduseră în mule rânduri puterilor seculare ale Europei. De la 1305 până la 1377, papii de la Avignion nu prea erau mai mult decât nişte vasali ai lui Filip şi ai succesorilor săi, iar de la 1377 la 1417 papalitatea însăşi a fost sfâşiată de marea schismă. Astfel, printr-o răsplată echitabilă dată prin providenţa lui Dumnezeu, cei care au căutat să-i distrugă pe alţii eu fost aceia care s-au distrus pe sine înşişi*. Lucrurile s-au petrecut similar şi în Anglia.

* Sir James Stephen - History of France, vol. 1, p. 240 Anglia şi papalitatea Supunerea lui John faţă de Inocenţiu al III-lea a fost punctul de cotitură în istoria papalităţii în această ţară deoarece umilirea suveranului a făcut ca întreaga naţiune să se simtă înjosită. Inocenţiu a mers prea departe cu acel abuz de putere, care s-a întors împotriva lui la timpul potrivit. Anglia nu a putut uita vreodată o asemenea prosternare abjectă a regelui său la picioarele unui preot. De atunci, în mintea poporului englez a apărut şi a crescut un spirit de ostilitate faţă de Roma. Uzurpările, pretenţiile extraordinare ale papalităţii şi modul în care se amestecau în acordarea posturilor de episcopi în Anglia au dus deseori la ciocniri între guvern şi biserică, acestea făcând ca ruptura să se lărgească. Atunci când răbdarea oamenilor aproape că se epuizase în urma numeroaselor probleme practice ridicate de papalitate, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice un adversar puternic împotriva întregului sistem ierarhic – primul om care a zdruncinat din temelii stăpânirea papalităţii în Anglia, un om care iubea în mod sincer adevărul şi care l-a predicat atât celor învăţaţi cât şi celor din clasele de jos. Acest om a fost John Wycliffe, luceafărul de dimineaţă al reformei.

© www.comori.org

397

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

Prima parte a vieţii lui Wycliffe nu prea este cunoscută, dar opinia generală este că el s-a născut într-o familie umilă din apropierea Richmond, în Yorkshire, prin anul 1324. Ţelul lui era acela de a ajunge un învăţat, cea mai înaltă poziţie la care putea aspira pe atunci un om de origine umilă. Anglia aproape că era o ţară a şcolilor, fiecare catedrală şi aproape fiecare mânăstire având propria ei şcoală, dar tinerii cei mai ambiţioşi, mai plini de încredere în sine, care se presupunea că aveau capacităţi deosebite şi care aveau mijloace, se înghesuiau să ajungă la Oxford şi la Cambridge. În Anglia, ca în toată creştinătatea, acea minunată goană a unei mari părţi a populaţiei pentru a dobândi cunoştinţe a făcut ca spre universităţi să se înghesuie mii de studenţi în loc de câteva sute care aveau privilegiul de a intra în acele aşezăminte pentru învăţătură*.

* Milman, vol. 6, p. 100 John Wycliffe a găsit o cale către Oxford şi a fost primit ca student la Colegiul Reginei1, după care a fost la scurt timp transferat la Merton College, cel mai vechi, mai bogat şi mai faimos dintre colegiile de la Oxford. Se presupune că el a avut privilegiul de a asista la prelegerile evlaviosului şi profundului învăţător Thomas Bradwardine şi că din lucrările lui a ajuns el să aibă primele sale concepţii cu privire la har, la darul fără plată şi la faptul că omul nu are absolut nici un merit atunci când este vorba de mântuire. Din scrierile lui Grostete el şi-a însuşit ideea că papa este antihristul. Potrivit biografilor săi, Wycliffe a ajuns în scurt timp doctor în dreptul civil, canonic şi municipal. Totuşi, cele mai mari eforturi le-a depus în studiul teologiei, pe care nu şi-a însuşit-o ca o cunoştinţă seacă, cum era predată în şcoli, ci ca o ştiinţă divină care se capătă atât prin duh cât şi din litera Scripturii. În acele cercetări el a trebuit să se lupte cu multe dificultăţi mari pentru că era un gen de studiu pe care biserica nu-l aprobase şi pentru care nu se ocupase să pregătească materiale. Textul sacru era pe atunci neglijat, teologia scolastică luase locul autorităţii Scripturii, limba originală a Noului Testament era aproape necunosctă în regat, ca şi cea a Vechiului Testament. Dar, în pofida tuturor acestor dezavantaje şi piedici descurajante, Wycliffe şi-a urmărit scopul cu multă perseverenţă. “Logica lui,” – spunea cineva – “fineţea lui de cărturar, arta lui retorică, capacitatea lui de a citi Scripturile în limba latină şi erudiţia lui variată se poate să se datoreze Oxfordului, dar vigoarea lui şi energia spiritului său, limbajul lui viguros, felul în care stăpânea limba engleză populară şi supremaţia pe care considera că o au Scripturile, pe care, cu multă trudă, le-a transmis în limba poporului – acestea erau numai ale lui, pentru că nu puteau fi dobândite în nicio şcoală şi nimeni nu şi-ar fi putut însuşi acestea prin cursurile obişnuite2”.

1

n.tr.) original: Queen’s College

2

Latin Christianity, vol. 6, p. 103

Wycliffe şi călugării Prin anul 1349, când Wycliffe a ajuns în al douăzeci şi patrulea an al vieţii şi ajunsese să aibă un nume în colegiu, ţara a fost cercetată cu o groaznică molimă numită “ciuma neagră”. Se presupune că ea a apărut întâi în ţinuturile tătarilor, făcând apoi ravagii în diferite ţări din Asia, înaintând pe ţărmurile Nilului, spre insulele Greciei, făcând prăpăd în aproape toate popoarele Europei. Atât de mari au fost pierderile de vieţi omeneşti încât unii spun că a patra parte din locuitori a fost nimicită şi că jumătate din oameni, fără a mai socoti şi vitele, s-au mutat în unele zone. Această cercetare alarmantă a umplut de teamă mintea evlavioasă a lui Wycliffe şi de presimţiri grozave cu privire la viitor. În inima lui, aceea a fost ca sunetul ultimei trâmbiţe. El a ajuns atunci la concluzia că judecata era aproape. Pătruns de solemnitatea gândului la eternitate, el a petrecut multe zile şi nopţi închis în chilia lui, fără-ndoială în rugăciune fierbinte pentru a căpăta îndrumare divină. De acolo a ieşit un luptător pentru adevăr, având Cuvântul © www.comori.org

398

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

lui Dumnezeu ca armură. Prin zelul şi fidelitatea cu care a predicat Evanghelia, în special oamenilor de rând în zilele de duminică, el a dobândit pe merit titlul de “învăţător evanghelic”. Dar ceea ce l-a făcut faimos şi popular la Oxford a fost felul în care a apărat universitatea de ingerinţele călugărilor cerşetori. El a atacat ordinele călugăreşti cu multă îndrăzneală şi în mod necruţător, declarând că ele erau un mare rău în creştinătate. Erau patru ordine călugăreşti: Dominica, Minorit sau Franciscan, Augustinian şi Carmelit, călugării lor mişunând în toate părţile prin Europa. S-au luptat la Oxford ca şi la Paris pentru a căpăta ascendenţă şi s-au folosit de orice ocazie pentru a-i atrage pe studenţi în mânăstirile lor, studenţii fiind înscrişi în ordinele călugăreşti fără consimţământul părinţilor lor. Sistemul lor de spălare a creierului funcţiona atât de eficient încât părinţii au încetat să-şi mai trimită copiii la universităţi. La un moment dat, la Oxford fuseseră treizeci de mii de tineri studenţi, dar numărul lor s-a redus la şase mii. Episcopii, preoţii şi teologii din aproape fiecare ţară şi din fiecare universitate din Europa aveau de luptat cu aceşti maeştri în ale amăgirii, dar lupta lor era fără efecte pentru că pontifii îi apărau energic, ca fiind cei mai buni prieteni ai lor, şi le acordau mari privilegii. Wycliffe a lovit cu îndrăzneală, şi credem că a lovit în mod fatal rădăcina acestui mare rău universal. După declinul puterii papale, pe care l-am remarcat, putem începe să urmărim şi declinul ordinelor călugărilor cerşetori. Wycliffe a publicat câteva scrieri spirituale intitulate: “Împotriva cerşetoriei celor sănătoşi”, “Împotriva cerşetoriei leneşe” şi “Despre sărăcia lui Hristos”1. “El a denunţat cerşetoria în sine împreună cu toţi cerşetorii sănătoşi, cărora nu trebuia să li se permită să infesteze ţara. I-a acuzat de cincizeci de erori doctrinare şi de practică. I-a denunţat că ei luau milosteniile care se cuvenea să fie date celor săraci, pentru prozelitismul fără scrupule pe care-l practicau, pentru modul în care invadau drepturile parohiale, pentru obiceiul lor de a-i înşela pe oamenii de rând prin poveşti şi legende, pentru pretenţiile lor ipocrite de sfinţenie, pentru modul în care îi linguşeau pe cei mari şi bogaţi, când ar fi fost mai curaând de datoria lor să-i mustre pentru păcatele lor, pentru că erau apucători căutând să obţină bani prin orice mijloace şi pentru splendoarea exagerată a clădirilor lor, pe când bisericile parohiale erau lăsate în paragină2.

1

n.tr.) Against able Beggary, Against idle Beggary and The poverty of Christ

2

J.C. Robertson, vol. 4, p. 201

Wycliffe a fost recunoscut în universitate si în biserică drept mare luptător al unei partide şi i-au fost conferite demnităţi şi onoruri. Dar, dacă a câştigat mulţi prieteni, el a ajuns să aibă şi mulţi duşmani a căror mânie era periculos să o provoace. Atunci au început necazurile lui. Călugării l-au informat pe papă cu privire la ceea ce se întâmpla. În 1361 el a fost promovat şef al Balliol College şi al parohiei Fillingham. Patru ani mai târziu el a fost ales custode al Canterbury Hall. Cunoaşterea Scripturii, curăţia vieţii lui, curajul lui de a nu se pleca, elocvenţa lui ca predicator şi felul în care stăpânea limba poporului a făcut ca el să fie admirat. El susţinea că mântuirea este prin credinţă, prin har şi fără ca omul să aibă vreun merit. Aceasta lovea nu doar în relele vizibile ci chiar la temelia întregului sistem al papalităţii. Condus de înţelepciunea divină, el şi-a început lucrarea în locul potrivit şi la timpul potrivit. El a predicat Evanghelia şi a explicat Cuvântul lui Dumnezeu în limba engleză populară. Astfel, el a sădit în mintea poporului acele mari adevăruri şi principii care au dus în final la emanciparea Angliei de sub jugul şi tirania Romei. Wycliffe şi guvernarea Faima lui Wycliffe ca apărător al adevărului şi libertăţii s-a dus şi înafara universităţii Oxford. Papa şi cardinalii se temeau de el şi îi urmăreau cu multă atenţie toate mişcările, iar, pe de altă parte, regele şi © www.comori.org

399

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

parlamentul aveau o aşa de înaltă apreciere asupra integrităţii şi judecăţilor lui încât îl consultau în chestiuni de mare importanţă atât pentru biserică cât şi pentru stat. Prin anul 1366 s-a iscat o controversă între Urban al V-lea şi Edward al III-lea ca urmare a reîînoirii cererii pentru tributul anual de o mie de mărci, pe care regele John se angajase să-l plătească Scaunului de la Roma în semn de recunoaştere a superiorităţii pontifului roman asupra regatelor Angliei şi Irlandei. Plata acestui tribut înjositor nu se făcuse în mod regulat şi ea încetase timp de aproape treizeci de ani, iar Urban cerea plata integrală a restanţelor. Edward a refuzat şi s-a declarat hotărât să susţină independenţa şi libertatea regatului său, iar parlamentul şi poporul simpatiza cu regele. Aroganţa papei a produs multe tulburări în Anglia, fiind consultate ambele camere ale parlamentului, din vreme ce rezolvarea acelei probleme prezenta interes pentru toate clasele sociale şi chiar pentru întreaga creştinătate. Wycliffe, care era deja unul dintre capelanii regelui, a fost numit pentru a găsi răspunsuri la argumentele papale. El a dovedit clar că nici legea canonică, nici cea papală nu mai au autoritate atunci când ele se opun Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, de atunci şi până astăzi, papalitatea a încetat să mai reclame suveranitatea asupra Angliei. Argumentele lui Wycliffe au fost folosite de lorzi în parlament, lorzii fiind în unanimitate hotărâţi să susţină independenţa coroanei împotriva pretenţiilor Romei. Discursurile scurte, pline de miez şi simple ale baronilor cu acea ocazie sunt caracteristice acelei vremi. În anul 1372, Wycliffe a fost înalţat în scaunul teologic. Acesta a fost un pas important pentru cauza adevărului, care a fost folosit de Domnul. Fiind Doctor în Teologie, el avea dreptul să ţină prelegeri de teologie şi le-a vorbit în calitate de maestru tinerilor teologi de la Oxford. Având atât de mare autoritate în şcoli, orice spunea el era considerat un oracol. Ar fi imposibil de estimat cât de mare a fost influenţa sănătoasă pe care el a exercitat-o asupra minţii numeroşilor studenţi care au audiat prelegerile lui în acea vreme. Încă nu fusese inventat tiparul, pentru ca studenţii să fie dotaţi cu cărţi tipărite, aşa că vocea şi energia vie a învăţătorului public era singurul mijloc care-l avea la dispoziţie. Sute de persoane dintre cei care l-au ascultat au devenit învăţători publici care au dus aceeaşi sămânţă valoroasă. Wycliffe la Avignon Deşi era un fapt binecunoscut că Wycliffe avea multe opinii anti-papale, el nu era încă în opoziţie directă cu Roma, aşa că, în anul 1374, el a fost folosit ca ambasador la papa Grigore al XI-lea, a cărui rezidenţă era la Avignon. Scopul misiunii lui era acela de a fi reprezentant pentru a obţine suprimarea beneficiilor papale prin biserica Angliei. Fără-ndoială, Domnul a îngăduit aceasta pentru ca Wycliffe să poată vedea ceea ce străinii nu prea erau dispusşi să creadă, şi anume că acea curte papală era izvorul nelegiuirii. La întoarcerea din acea misiune el a devenit opozantul direct şi temut al Romei. Experienţele de la Avignon şi Bruges s-au adăugat la rezultatele gândurilor şi cercetărilor lui de mai înainte, astfel încât în mintea lui a ajuns să fie clar că pretenţiile papalităţii nu aveau adevărul la bază. El şi-a vestit neobosit convingerile în prelegeri şi dezbateri la Oxford, în mesajele pastorale adresate parohiei sale şi în tratate scrise în proză în limba engleză, care au ajuns şi la cei din clasele mai de jos şi mai puţin educate. Cu o indignare aprinsă, mult timp nemanifestată, el a denunţat întregul sistem papal. “Evanghelia lui Isus Hristos,” spunea el, “este unica sursă a religiei adevărate. Papa este Antihristiul, preotul mândru şi lumesc al Romei, cel mai blestemat dintre jecmănitori şi pungaşi”. Mândria, pompa, luxul şi moravurile uşoare ale prelaţilor au fost mustrate aspru de el, şi, el fiind un om de o moralitate ireproşabilă, de o evlavie profundă şi o sinceritate indiscutabilă, având şi o elocvenţă originală, mulţi s-au strâns în jurul neînfricatului profesor*.

* J.C. Robertson, vol. 4, p. 203; Latin Christianity, vol. 4, p. 94; Encyclopedia Britannica, articolul WYCLIFFE Wycliffe ereziarh © www.comori.org

400

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

Wycliffe ajunsese la un rang înalt şi primise multe semne ale favorii regale. În anul 1375 el primise coroana parohiei Lutterworth din Leicestershire, unde a şi locuit restul vieţii sale, deşi a vizitat Oxford în mod frecvent. Dar pericolele se strângeau împotriva lui din alte părţi pentru că-şi atrăsese aversiunea papilor şi prelaţilor. La Lutterworth şi în satele din jur el era predicator îndrăzneţ în limba populară simplă, iar la Oxford era marele maestru. Dar, atât la oraş cât şi la sate el îşi ridica vocea împotriva disciplinei bisericii, a vieţii scandaloase a oamenilor bisericii, a ignoranţei lor şi a modului în care negliaju predicarea şi abuzau de privilegiile lor ecleziastice pentru a proteja criminali notorii. Era normal ca o vorbire atât de directă să ofenseze. Profesorul a fost acuzat de erezie şi chemat să se înfăţişeze înaintea unui consiliu care şi-a început sesiunile în februarie 1377. Wycliffe a răspuns la citaţie şi a mers la Catedrala Sf. Paul, dar nu singur, ci însoţit de John Gaunt, duce de Lancaster şi de Lord Percy, şerif al Angliei. Fără-ndoială, aceste două personaje l-au însoţit din motive politice şi prezenţa lor nu a făcut cauza lui Wycliffe să fie mai onorabilă, dar în istoria tuturor reformatorilor întâlnim ciudate coliziuni şi îmbinari încurcate ale religiei şi intereselor politice. Williem Courtenay, fiul Contelui de Devon, era atunci episcop al Londrei şi a fost numit de arhiepiscopul de Salisbury să prezideze adunarea. Mândrul şi trufaşul episcop a fost foarte neplăcut impresionat când a văzut că ereticul era sprijinit de doi dintre cei mai puternici nobili ai Angliei. Atât de mare era mulţimea de oameni care se strânsese pentru a vedea acel proces interesant încât contele-şerif s-a folosit de autoritatea sa pentru a deschide o cale până la judecători. Episcopul indignat şi-a exprimat dezacordul faţă de exercitarea puterii şerifului în interiorul catedralei: “Domnule, dacă aş fi ştiut” – i-a spus cu asprime Courtenay lui Percy – “că pretinzi să fi stăpân în bisrica mea, atunci aş fi luat măsuri ca să fii oprit să intrii”. Lancaster, care pe atunci administra regatul, i-a răspuns cu răceală: “Şeriful îşi foloseşte autoritatea necesară pentru a menţine ordinea chiar în pofida episcopilor”. Când au ajuns în Capela Doamnei, înaintea tribunalului, Percy a cerut un loc pentru Wycliffe, la care Cortenay şi-a dat frâu liber mâniei exclamând cu glas tare: “El nu trebuie să stea jos deoarece criminalii stau în picioare înaintea judecătorilor!” Au urmat cuvinte dure de ambele părţi. Ducele a ameninţat că avea să umilească nu numai mândria lui Courtenay, ci a tuturor prelaţilor Angliei. Cu o falsă smerenie provocatoare, episcopul a răspuns că el se bizuia numai pe Dumnezeu. A urmat o scenă violentă, şi, în loc să aibă loc cercetarea planificată, adunarea s-a risipit în confuzie. Partizanii episcopului s-ar fi aruncat asupra ducelui şi a şerifului dacă aceştia nu ar fi avut suficiente trupe care să-i protejeze.Wycliffe, care a rămas în tăcere, a scăpat fiind adăpostit de ei. Deşi tot poporul era romano-catolic, erau mulţi favorabili reformei, care au fost numiţi wycliffiţi şi care au rămas, în mod prudent, la casele lor în timpul acelei tulburări. Partida clericală care se înghesuise în catedrala Sf. Paul a umplut străzile cu zarvă. S-a ridicat poporul şi a început o mare agitaţie. Răsculaţii au atacat întâi casa lui Percy, dar, după ce au spart toate uşile şi au căutat în toate camerele şi nu l-au găsit, şi-au imaginat că el trebuia să fie ascuns în palatul lui Lancaster. Au năvălit la Savoy, care pe atunci era cea mai măreaţă clădire din regat. Un om al bisericii care a avut nenorocul de a fi confundat cu Percy a fost ucis. Însemnele ducelui au fost date jos ca acelea ale unui trădător, palatul a fost jefuit şi ar mai fi fost comise şi alte fapte rele dacă nu ar fi intervenit episcopul, care avea motive să se teamă de consecinţele unor asemenea fapte nelegiuite. Wycliffe şi bulele papale Wycliffe a ajuns din nou în libertate, iar relele pe care persecutorii doreau să i le facă nu l-au atins. A continuat să predice şi să dea învăţătură cu un zel neabătut şi cu curaj. În acel timp erau doi anti-papi: unul la Roma şi unul la Avignon. Acest fapt este numit “schismă” de istorici şi caricaturizat de unii scriitori ca ahtihristul despicat în două sau cu două capete. Rămâne ca cititorul să judece singur prin care dintre cele două capete s-a transmis succesiunea apostolică. Wycliffe i-a denunţat pe ambii papi ca fiind antihrist şi a găsit multă simpatie în inimile şi în minţile poporului. Au urmat scene din cele mai ruşinoase: pontiful de la Roma a declarat război împotriva pontifului de la Avignon, predicând o © www.comori.org

401

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

cruciadă. Cruciaţilor li s-au dat aceleaşi indulgenţe ca şi celor care se duseseră înainte în Ţara Sfântă. Din porunca primatului s-au făcut rugăciuni publice în toate bisericile din ţinut pentru succesul pontifului de la Roma împotriva celui de la Avignon. Episcopii şi clerul au fost chemaţi să impună turmei lor să-şi îndeplinească datoria de a contribui la atingerea obiectivului sfânt. Sub comandantul cu mitră, Spencer, tânărul şi războinicul episcop de Norwich, cruciaţii au înaintat şi au cucerit Gravelines şi Dunquerque în Franţa, dar, vai! acea armată a papei condusă de un episcop englez, a depăşit mult barbaria obişnuită a acelor vremuri. Bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi într-un mare masacru. Episcopul purta o sabie mare pentru două mâini, cu care pare să fi tăiat cu plăcere turma nevinoată a rivalului papă de la Avignon. Nu se putea ca o asemenea expediţie să se încheie altfel decât cu ruşine şi dezastru. Ea a zdruncinat din temelii papalitatea şi a întărit mult cauza reformatorului. De la 1305 până la 1377 papii de la Avignon abia dacă au fost ceva mai mult decât nişte simpli vasali ai monarhilor Franţei, iar papalitatea a fost sfâşiată de marea schismă. Dar luptătorii papei au continuat mereu urmărirea ereziarhului, împotriva căruia Grigore al IX-lea pronunţase nouăsprezece articole acuzatoare. În urma acelor acuzaţii, în Anglia au fost trimise cinci bule papale: trei către arhiepiscop, una către rege şi una la Oxford, poruncind cercetarea învăţăturilor rătăcite ale lui Wycliffe. Opiniile pentru care era acuzat nu ţineau de crezul bisericii ci erau împotriva puterii clerului. El era acuzat că revigora erorile lui Marselius din Padova şi ale lui John Gaudun, apărători ai monarhului secular împotriva papei. Wycliffe a fost chemat a doua oară să se înfăţişeze înaintea aceloraşi delegaţi ai papei, dar, de astă dată, nu la Sf. Paul, ci la Lambeth. Ducele de Lancaster şi contele-şerif nu au mai fost alături de el. El s-a bizuit pe Dumnezeul cel viu. “Poporul credea că avea să fie devorat pentru că era adus în vizuina leului” şi mulţi cetăţeni ai Londrei s-au înghesuit în capelă. Văzând privirile şi gesturile lor ameninţătoare, prelaţii s-au temut. Abia de au început procedurile că a venit un mesaj de la mama tânărului rege, văduva Prinţului Negru, prin care li se interzicea să dea o sentinţă definitivă cu privire la învăţăturile sau la purtarea lui Wycliffe. “Episcopii -” spune Walsingham, sustinătorul papalităţii – “care promiseseră să-şi facă datoria în pofida ameninţărilor sau promisiunilor, chiar cu riscul vieţii, au ajuns ca nişte trestii care se îndoaie în vânt şi au fost atât de intimidaţi în examinarea apostatului încât întrebările lor au fost blânde, ca un ulei, ei pierzându-şi demnitatea şi prejudiciind biserica. Când Clifford a prezentat cu multă pompă hotărârea, ei au fost atât de biruiţi de teamă încât s-ar fi zis că erau ca un om care nu aude şi în a cărui gură nu sunt mustrări. Astfel, acest învăţător fals, acest ipocrit desăvârşit, a scăpat de braţul justiţiei şi nu a mai putut fi chemat înaintea aceloraşi prelaţi deoarece mandatul lor a expirat la moartea papei Grigore al IX-lea*”.

* Milner, vol. 3, p. 251 Moartea lui Grigore şi marea schismă a papalităţii împreună, prin providenţa lui Dumnezeu, l-au salvat pe Wycliffe de mâna cea crudă a persecuţiei, pentru care era însemnat ca victimă. El s-a reîntors la ocupaţiile lui de mai înainte, la cuvântările de la amvon, la prelegerile academice şi la scrierile lui şi a lucrat pentru înaintarea cauzei adevărului şi a libertăţii. Cam în acel timp el a organizat şi o ceată de predicatori itineranţi, care să călătorească prin ţară vestind Evanghelia lui Isus Hristos, pe drumul lor acceptând ospitalitatea şi încrezându-se în Domnul pentru satisfacerea nevoilor lor. Ei au fost numiţi “preoţi săraci” şi nu de puţine ori au fost persecutaţi de cler, dar simplitatea şi seriozitatea acestor misionari au atras la ei mulţimi de oameni de rând. Wycliffe şi Biblia Fără a urmări mai în detaliu lucrările lui Wycliffe sau uneltirile vrăjmaşilor lui pentru a-l opri, vom prezenta ceea ce a fost lucrarea cea mai mare a vieţii sale: versiunea completă în engleză a Sfintelor © www.comori.org

402

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

Scripturi. L-am văzut cum a atacat şi a expus cu mult curaj abuzutile papalităţii, dezvăluindu-le studenţilor adevărul şi predicându-le săracilor cu mult zel Evanghelia, dar el s-a angajat acum într-o lucrare care avea să-i îmbogăţească propriul lui suflet de o mie de ori. El s-a ocupat în mod şi mai exclusiv cu Sfintele Scripturi. El nu a respins învăţăturile false ale Romei înainte de a fi cunoscut mai bine Biblia. A vedea abuzurile ierarhiei este ceva cu totul diferit de a înţelege gândul lui Dumnezeu din învăţăturile date în Cuvântul Său. De îndată ce se încheia traducerea unei părţi a Scripturii şi începea lucrarea copistului, astfel încât Biblia circula pe atunci mult, fie în întregime, fie în părţi. Mintea omenească nu poate estima ce efecte a avut această familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu a unor oameni neînvăţaţi – cetăţeni, soldaţi şi oameni din clasele de jos. Nişte minţi au fost luminate, nişte suflete au fost mântuite şi Dumnezeu a fost glorificat. “Wycliffe,” spunea unul dintre adversarii săi, “a făcut ca Evanghelia să fie mai familiară şi mai clară laicilor şi femeilor care pot citi decât le este scribilor şi învăţaţilor, astfel încât perla Evangheliei a fost răspândită şi călcată în picioare de porci”. În anul 1330 a fost încheiată traducerea completă în engleză a Bibliei. În anul 1390 episcopii au încercat să determine Parlamentul să condamne acea versiune a Bibliei pentru ca nu cumva să ajungă o ocazie pentru erezii, dar John Gaunt a declarat că englezii nu se vor supune umilinţei de a nu li se permite să aibă Biblia în limba populară. “Cuvântul lui Dumnezeu este credinţa poporului Său,” s-a spus atunci, “şi de-ar fi ca papa şi slujbaşii lui să dispară de pe faţa pământului, credinţa noastră nu va dispărea pentru că se întemeiază numai pe Isus, Domnul şi Dumnezeul nostru”. Cum încercarea de a interzice Biblia engleză a eşuat, aceasta s-a răspândit mult, pe teritorii întinse, fiind difuzată în principal prin eforturile “preoţilor săraci”, oarecum asemănători “oamenilor săraci din Lyon” de mai înainte. Cititorul creştin va vedea negreşit mâna Domnului în această lucrare. Marele instrument divin era acum gata şi la dispoziţia poporului, şi cu ajutorul lui avea să se înfăptuiască reforma în secolul al şaisprezecelea. Cuvântul lui Dumnezeu, cel veşnic viu şi care rămâne totdeauna, a fost scos de sub vălul întunecat al scolasticismului, de pe rafturile pline de praf ale mânăstirii, din întunericul veacului, şi a fost oferit poporului englez în limba lui maternă. Cine oare ar avea capacitatea de a estima binecuvântarea? Zecile de mii de zeci de mii de limbi să-L laude pe Domnul pentru totdeauna ca răspuns. Dar, vai! răutatea care ucide sufletul a preoţimii romane a ţinut Cuvântul Vieţii departe de laici. Se putea oare ca gloriosul adevăr cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume manifestat prin aceea că L-a dat pe Fiul Său şi eficacitatea sângelui lui Hristos, care curăţeşte orice păcat, să fie ascunse de mulţimea de oameni care piereau şi să fie cunoscute numai de un mic număr de persoane privilegiate? Nu există pe faţa pământului o cruzime mai elaborată decât aceasta, aceasta ducând la distrugerea pentru totdeauna în iad atât a trupului cât şi a sufletului. Traduceri parţiale ale scripturilor Prima încercare de traducere a unei părţi din Scripturi în limba populară pare să fi avut loc în secolul al şaptelea. Până atunci Scripturile erau în această ţară numai în limba latină, şi, cum Scripturile erau în principal în mâinile clerului, poporul primea în general descoperiri de la Dumnezeu numai prin învăţăturile date de ei. Dar cei mai mulţi preoţi nu cunoşteau nimic altceva decât ceea ce erau obligaţi să repete în slujebele bisericeşti, aşa că poporul era într-un întuneric profund. Venerabilul Bede menţionează un poem în limba anglo-saxonă, numit Caedmon, care redă cu o fidelitate relativ bună unele părţi istorice din Biblie, dar, cum el avea un caracter epic, acesta nu a putut fi considerat ca o versiune a scrierilor sacre. Cu toate acestea, a fost totuşi un început al lucrării binecuvântate, pentru care se cuvine să fim mulţmitori, pentru că este posibil ca acest poem să le fi dat ideea unora mai competenţi şi să fi fost precursorul adevăratelor traduceri. În secolul al optulea, Bede a tradus în limba anglo-saxonă crezul apostolilor şi rugăciunea Domnului, pe care el le-a prezentat în mod frecvent preoţilor analfabeţi, iar unul din ultimele eforturi pe care le-a © www.comori.org

403

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

depus el a fost acela de a traduce Evanghelia Sf. Ioan, care se presupune că ar fi fost prima parte din Noul Testament care a fost tradusă în limba ţării. Bede a murit în anul 735. Regele Alfred, în zelul lui în acest domeniu, nu a neglijat importanţa transmiterii Scripturilor în limba populară. Cu ajutorul învăţaţilor de la curtea sa au fost traduse cele patru evanghelii. Elfric, spre sfârşitul secolului al zecelea, a tradus câteva cărţi din Vechiul Testament. Cam pe la începutul domniei lui Edward al III-lea, William de Shoreham a redat Psaltirea în anglo-normandă. I-a urmat la scurt timp de Richard Rolle, preot retribuit la Hamphole, care nu numai că a tradus textul Psalmilor, ci a şi adăugat comentarii in engleză. El a murit în 1347. Psaltirea pare să fi fost singura carte a Scripturii care fusese tradusă în întregime în limba noastră înainte de Wycliffe. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, a venit momentul să fie publicată întreaga Biblie şi ca ea să circule în popor. În ciuda vrăjmaşului, toate împrejurările au fost întoarse de Dumnezeu pentru a favoriza planurile nobile ale slujitorului său. După ce primise multe avertismente şi ameninţări şi uneori abia de a putut scăpa de întemniţare şi de arderea pe rug, Wycliffe şi-a sfârşit zilele în pace, în mijlocul turmei sale şi în lucrări de păstorire la Lutterworth. După o suferinţă de patruzeci şi opt de ore în urma unui atac cerebral cu paralizie, a murit în ultima zi a anului 1384*.

* Pentru detalii complete cu privire la primele traduceri în engleză vedeţi prefaţa la Biblia lui Wycliffe editată de Rev. Josiah Forshall şi Sir Frederick Madden, ambele aflate la British Museum. Este o carte nobilă, patru volume folio, tipărită la University press, Oxford, şi un monument de zel şI dăruire creştină, sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Vedeţi şI English Hexapla a lui Bagster. Reflecţii asupra vieţii lui Wycliffe Creştinul smerit, martorul curajos, predicatorul credincios, profesorul talentat şi marele reformator a părăsit scena lumii. S-a dus la odihnă şi răsplata lui este sus. Dar învăţăturile pe care le-a propagat el cu atâta zel nu pot muri niciodată, iar, prin urmaşii săi, amintirea numelui său a continuat să fie de groază pentru preoţii falşi ai Romei. “Din cei pe care-i întâlneşti pe drum, unul din doi este un Wycliffit,” spunea un adversar înverşunat. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a da un impuls cercetării creştine, iar acesta s-a simţit până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei şi s-a propagat în secolele care au urmat. Nimeni nu a exprimat mai clar şi mai corect influenţa lucrărilor biblice ale lui Wycliffe decât Dr. Lingard, istoricul romano-catolic. Astfel, acesta scria: “El a făcut o traducere nouă, a făcut multe copii cu ajutorul unora care au transcris, iar prin preoţii lui săraci a recomandat celor care-i auzeau să folosească acea carte. În mâinile lor, aceea a devenit un instrument cu puteri minunate. Oamenii au găsit plăcut că se făcea apel la judecata lor personală; noile doctrine au câştigat treptat partizani în clasele de sus ale societăţii, printre aceia care erau familiarizaţi cu literele; a apărut un duh de cercetare şi au fost semănate seminţele pentru o revoluţie religioasă, care, cu un secol şi ceva mai târziu a zguduit naţiunile Europei”. Multe dintre învăţăturile lui Wycliffe erau cu mult înaintea epocii în care a trăit el. “Numai Scriptura este adevărul,” spunea el, iar învăţăturile lui s-au format numai pe baza ei. Dar traducerea şi circulaţia Bibliei a făcut ca adevărurile sfinte pe care le învăţa el să aibă efect şi aceea a fost încununarea tuturor lucrărilor sale, comoara pe care a lăsat-o posterităţii şi pentru vremuri mai bune*.

* Waddington, vol. 3, p. 175 Cât timp Wycliffe şi-a limitat denunţurile vehemente la duhul anticristic al curţii de la Roma, la bogăţiile clerului şi la pretenţiile papalităţii, el a putut conta pe mulţi protectori puternici şi a putut înlătura unul după altul numeroasele abuzuri ale sistemului, dar de îndată ce se ridica la adevărurile pozitive cu © www.comori.org

404

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

privire la harul lui Dumnezeu, numărul şi entuziasmul celor care-l urmau scădea rapid. Controversa lui doctrinară a făcut ca el să fie interzis la Oxford cu aproape doi ani înainte de a muri. Dar aceasta, prin providenţa lui Dumnezeu, i-a permis să aibă o perioadă de odihnă la sfârşitul vieţii sale furtunoase şi pline de trudă. Timp de mai mulţi ani el a predicat învăţăturile specifice reformatorilor din secolul al şaisprezecelea, mai ales cele susţinute de Calvin, iar opoziţia lui faţă de doctrina Romei cu privire la mântuirea prin lucrări l-a făcut să vorbească în termeni duri. “Să crezi în puterea omului pentru a face lucrarea de regenerare” – spunea el – “este marea erezie a Romei şi din această eroare a rezultat falimentul bisericii. Convertirea este în numai şi numai prin harul lui Dumnezeu, iar sistemul care spune că aceasta este în parte de la Dumnezeu şi în parte este responsabilitatea omului este mai rău decât pelagianismul. În creştinism Hristos este totul, iar oricine abandonează izvorul care este tot timpul gata pentru a da viaţă şi se îndreaptă spre apele stătute şi cu nămol este un nebun. Credinţa este un dar de la Dumnezeu, ea înlătură orice merite omeneşti şi ea trebuie şi să înlăture din mintea omului orice temeri. Creştinul trebuie să se supună nu cuvântului preotului ci Cuvântului lui Dumnezeu. În biserica din primele zile erau doar două funcţii: episcopi şi diaconi, iar funcţia presbiter şi cea de episcop sau supraveghetor erau tot una. Cea mai sublimă chemare pe care o poate avea un om în această lume este aceea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este adunarea celor drepţi, pentru care Hristos Şi-a vărsat sângele Său”. Acestea erau aspectele esenţiale ale predicilor şi pamfletelor lui Wycliffe timp de aproape patruzeci de ani, proclamate cu multă fervoare şi cu mult talent în mijlocul întunericului papal, al superstiţiilor şi al celor mai rele forme de caracter lumesc. Scrierea unor cuvinte care transmit posterităţii într-un mod atât de glorios lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ţara noastră face să crească inima şi să se înalţe cu laude şi mulţumiri sincere, curate şi necontenite către tronul de har. Papii, cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, stareţii şi învăţaţii setoşi de sângele lui, fie că au dispărut de pe paginile istoriei, fie că sunt asociaţi în memoria noastră cu demonul persecuţiei, în timp ce numele lui John Wycliffe continuă să fie privit cu veneraţie crescândă*.

* Vedeţi Encyclopedia Britannica, vol. 21, 9. 949; D’Aubigne, vol. 5m p. 137 Lolarzii În timpul vieţii sale, Wycliffe nu a organizat nici o sectă, dar puterea învăţăturii sale s-a arătat în numărul şi zelul discipolilor săi după moartea lui. Din cocioaba ţăranului până în palatul regal, ei se găseau peste tot desemnaţi prin numele vag “lolarzi”. Mari mulţimi se strângeau în jurul predicatorilor lor. Ei negau autoritatea Romei şi susţineau supremaţia absolută a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei susţineau că slujitorii lui Hristos trebuie să fie săraci , simpli şi să ducă o viaţă spirituală şi predicau public împotriva viciilor clerului. Pentru un timp ei s-au bucurat de atât de multă simpatie şi au avut un asemenea succes încât şi-au închipuit că reforma avea să triumfe atunci în Anglia. În anul 1395, urmaşii lui Wycliffe au avut îndrăzneala de a face o petiţie către Parlament pentru “abolirea celibatului, a transsubstanţierii, a rugăciunilor pentru morţi, a darurilor aduse la imagini şi a confesiunii auriculare,” împreună cu multe alte abuzuri ale papistaşilor şi au bătut în cuie această petiţie la poarta Sf. Paul şi Westminster Abbey. Dar aceste murmure ale unui popor împovărat şi asuprit nu au mai fost luate în seamă după detronarea şi moartea regelui Richard al II-lea, fiul apreciatului Prinţ Negru, şi înălţarea pe tron a lui Henry al IV-lea, primul din dinastia Lancaster. Când pe tron a venit Henry, fiul renumitului Duce de Lancaster, care fusese prietenul şi protectorul lui Wycliffe, lolarzii s-au aşteptat, în mod firesc, ca regele să fie un sprijinitor al principiilor lor. Dar ei au fost complet dezamăgiţi în această privinţă deoarece arhiepiscopul Arundel, vrăjmaşul neînduplecat al lolarzilor, avea multă influenţă asupra lui Henry. Arhiepiscopul contribuise mai mult decât toţi ceilalţi la răstrurnarea de pe tron a lui Richard şi la uzurparea lui Henry, avea o mare influenţă, era dintr-o familie © www.comori.org

405

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

nobilă, mândru, fără scrupule, politician abil şi versat în viclenia şi cruzimea specifică preoţimii. Prin influenţa pe care o avea, el l-a determinat pe rege să ia hotărârea de a-i sacrifica pe lolarzi. Aproape primul lucru pe care l-a făcut Henry al IV-lea a fost acela de a se declara luptător pentru drepturile clerului, ale călugărilor şi împotriva vrăjmaşilor lor periculoşi. Legea pentru arderea ereticilor Până la începutul secolului al cincisprezecelea, în Anglia nu a existat nici o lege pentru arderea ereticilor. În toate celelalte ţări din creştinătate, magistratul, sub vechea lege romană imperială, a ascultat de mandatul dat episcopilor, pe când numai Anglia era diferită prin faptul că fără un temei legal nu putea fi executat cel vinovat de o ofensă adusă religiei. “În toate celelalte ţări,” spune Milman, “braţul legii seculare lovea pe cel care călca legea bisericii. Sentinţa era pronunţată în tribunalul ecleziastic sau în cel al inchiziţiei, dar biserica, eschivându-se într-un mod care nu prea poate fi calificat altfel decât ca ipocrit, nu se mânjea ea cu sânge, ci clerul poruncea - şi aceasta cu cele mai grozave ameninţări – ca alţii să lege victima pe rug şi să aprindă focul, neluând direct asupra lor actul crud de a-i arde pe semenii lor”. Însă a venit şi timpul ca în Anglia să înceteze aceste deosebiri. Slugarnicul Henry, pentru a-l mulţumi pe arhiepiscop, a dat un edict regal care poruncea ca orice eretic incorigibil să fie ars de viu. Limbile mincinoase ale preoţilor şi călugărilor au fost foarte vrednice în a răspândi zvonuri cu privire la obiectivele revoluţionare ale lolarzilor încât Parlamentul s-a alarmat şi a aprobat decretul regelui. În anul 1400, arderea ereticilor a devenit lege în Anglia. “Pe o înălţime, într-un loc public, înaintea poporului, ereticul incorigibil trebuie să fie ars de viu”. Primatul şi episcopii s-au grăbit să treacă la fapte. William Sautree a fost prima victimă a grozavului edict: el este protomartirul Wycliffismului. El a fost predicator la Sf. Osyth, la Londra. Din cauza fricii naturale de suferinţă, el a abjurat şi a revenit la Norwich, dar mai apoi, ajungând la Londra şi căpătând prin credinţă mai multă tărie de caracter, a predicat deschis Evanghelia şi a mărturisit împotriva transsubstanţierii. A ajuns atunci să fie destinat flăcărlor ca un eretic care a recăzut. “Ceremonia degradării lui,” spune istoricul, “ a avut loc la Sf. Paul, cu toate formalităţile ei minuţioase, impresionante şi chinuitoare. El a fost dat braţului secular şi pentru prima oară aerul Londrei s-a întunecat de fumul sacrificiului uman”. Cea de-a doua victimă a acestui edict sângeros a fost un simplu meşteşugar. Crima lui era cea obişnuită printre lolarzi, şi anume negarea transsubstanţierii. Acest om sărman, John Badby, a fost adus de la Worcester la Londra pentru a fi judecat. Ce trebuie să fi gândit acel om simplu, de la ţară, când s-a văzut înaintea înaltului tribunal constituit de arhiepiscopii de Canterbury şi York şi episcopii de Londra, Winchester, Oxford, Norwich, Salisbury, Bath, Bangor, Sf. David, lui Edmund, Ducele de York, de Cancelar şi Arhivar? Arundel s-a străduit mult să-l convingă că acea pâine consacrată este cu adevărat şi la propriu “trupul lui Hristos”, dar răspunsurile lui Badby au fost curajoase şi ferme, în cuvinte simple şi cu sens clar. El a spus că credea în “Dumnezeul atotputernic şi în Trinitate”, dar a mai spus că “dacă fiecare ostie consacrată pe altar ar fi trupul Domnului, atunci în Anglia ar exista douăzeci de mii de dumnezei, dar el credea într-un singur Dumnezeu atotputernic”. Acel eretic incorigibil a fost condamnat să fie ars de viu de acei lupi, sau mai curând vrăjmaşi, în haine de oi. S-a întâmplat că Prinţul de Wales trecea pe la Smithfield tocmai când era aprins rugul, sau se poate ca el să fi venit special pentru a fi martor la auto da fe. Prinţul privea calmul netulburat al martirului, dar, atunci când acesta a simţit prima dată focul, de pe buzele lui a ieşit cuvântul: “Îndurare”. Prinţul şi-a închipuit că el le cerea judecătorilor îndurare şi a poruncit să fie scos din foc. “Te lepezi de erezia ta?” a întrebat tânărul Henry; “te vei conforma credinţei sfintei mame biserica? În caz că da, atunci vei primi o rentă anuală din visteria regelui”. Martirul a rămas neclintit: el apela la îndurarea lui Dumnezeu şi nu la îndurarea oamenilor. Înfuriat, Henry a poruncit ca el să fie aruncat înapoi în mijlocul rugului arzând şi el şi-a încheiat glorios alergarea, în flăcări. Constituţia lui Arundel © www.comori.org

406

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

Încurajat de atitudinea regelui, clerul a întocmit binecunoscuta Constituţie a lui Arundel, care interzicea citirea Bibliei şi a cărţilor lui Wycliffe, afirmând că papa era “nu doar om, ci Dumnezeu adevărat aici pe pământ”. Persecuţia bântuia atunci în Anglia. O închisoare din palatul arhiepiscopal de la Lambeth a primit numele Turnul Lolarzilor pentru că era plină de urmaşii lui Wycliffe. Dar şi în apartamentele regale era un prizonier, ca şi în Turnul Lolarzilor. Moartea, mesagerul judecăţii divine pentru cei nemântuiţi, a venit: Henry a murit în anul 1413, “Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Aceşti doi nori negri mari şi groşi – moartea şi judecata – erau gata să-şi verse furia asupra sufletului monarhului persecutor care nu avea unde se adăposti de ei. Ultimii ani ai vieţii sale au fost întunecaţi de o boală scârboasă cu erupţie pe faţă. Dar, vai! care trebuie să fie viitorul lui! Întunecat nu doar de o boală care ţine un timp, pentru care îndurarea divină a stabilit anumite limite, ci având de suferit toată răzbunarea vaiurilor eterne şi cu durerea şi mai adâncă la amintirea rugurilor aprinse de la Smithfield. Cât de groaznice şi sigure sunt moartea, judecata şi eternitatea! Cum oare şi de ce oare acel om, în străfundul fiinţei căruia era sădit acest adevăr solemn, a putut fi atât de uituc şi de indiferent? Un lucru este sigur cu privire la judecata viitoare şi la răsplată, şi anume că nici acolo unde aceste învăţături nu sunt respinde în mod direct, ele nu ocupă în mesajele de la amvon şi în scrieri acel loc pe care îl au în Noul Testament. Există o tendinţă generală de a nu insista asupra acestor subiecte grozave aşa cum o face în mod clar Scriptura. Nu putem nega că, în cuvântările Domnului nostru binecuvântat, a cărui misiune era iubiere, cea mai tandră compasiune şi cel mai bogat har, se găsesc în abundenţă cele mai solemne afirmaţii cu privire la judecata viitoare. Se poate ca unii să spună că frica de pedeapsă este o motivaţie inferioară. Fie şi aşa, dar sunt atât de mulţi oameni cu suflete nemuritoare a căror inteligenţă nu se poate ridica mai sus de asemenea motive. Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi vedem că la cele mai depline descoperiri ale dragostei divine şi în cele mai frumoase proclamaţii ale mântuirii sunt asociate cele mai solemne avertismente. Iata unul: “Sărutaţi pe Fiul ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe cale când, pentru că mânie Lui se va aprinde în curând” (Psalmul 2, vezi şi Matei 11:20-30). Revenim la istoria noastră. Cel care fusese martor la execuţia lui John Badby a ajuns pe tron sub numele Henry al V-lea. Ne temem că triumful harului divin în acel simplu meşteşugar nu a produs o impresie salvatoare asupra lui. Puţini prinţi au avut un caracter mai urât înainte de a fi ajuns pe tron, şi, cum el nu avea nici o religie, a existat speranţa că nu avea să fie rob al ierarhiei bisericeşti. Dar speranţele lolarzilor au fost iarăşi spulberate în această privinţă. Când a ajuns rege, el a devenit religios potrivit concepţiilor acelui timp şi şi-a arătat ortodoxia prin suprimarea ereziei. Confesorul lui a fost Thomas Netter, un carmelit şi unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai wycliffismului. Sub influenţa lui, legile împotriva ereticilor au fost aplicate cu multă rigoare. Procesul lordului Cobham În acest nou val de persecuţii, victimele au fost din toate clasele sociale. Cel mai distins din punct de vedere al caracterului şi al rangului a fost Sir John Oldcastle, care, în temeiul drepturilor soţiei sale, avea în Parlament titlul de Lord Cobham. Se spune că el era un cavaler cu o reputaţie militară deosebită, care slujise cu onoare în războaiele din Franţa. Cu toată ardoarea sufletului său s-a dedicat religiei. El era un wycliffit, credincios Cuvântului lui Dumnezeu, citea cărţile lui Wycliffe şi era un opozant vehement al papalităţii. El a ajutat să fie făcute multe copii ale scrierilor reformatorului şi i-a încurajat pe preoţii săraci să le răspândească şi să predice Evenghelia în toată ţara. Tot timpul vieţii lui Henry al IV-lea, el nu a fost deranjat pentru că regele nu a permis clerului să pună mâinile pe favoritul său. Dar tânărul rege nu l-a apreciat la fel de mult pe Sir John deşi ştia ceva despre vitejia lui ca soldat şi de abilităţile lui de general şi ar fi dorit să-l scape. Arhiepiscopul Arundel urmărise îndeaproape mişcările adversarului său şi era hotărât să-l zdrobească. Lordul a fost acuzat că susţinea mai multe opinii eretice, şi, pentru aceasta, el a fost denunţat regelui. A fost citat să se înfăţişeze înaintea lui Henry. Cobham a obiectat cu cea mai supusă loialitate: “De voi sunt © www.comori.org

407

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

gata şi bucuros să ascult imediat: sunteţi un rege creştin şi slujitorul lui Dumnezeu nu degeaba poartă sabia, ci pentru a-i pedepsi pe răufăcători şi a-i răsplăti pe cei drepţi. Vouă, după Dumnezeu, vă datorez deplină ascultare. Orice îmi veţi porunci în numele Dmnului sunt gata să îndeplinesc. Papei însă nu-i sunt dator nici să mă conformez, nici să-i slujesc: el este marele antihrist, fiul pierzării şi urâciunea pustiirii în locul sfânt”. Henry a respins mâna lui Cobham atunci când i-a prezentat mărturisirea de credinţă: “Nu voi primi această scriere: înmânează-le-o judecătorilor”. Lordul Cobham s-a retras în castelul său întărit de la Cowling, lângă Rochester. A tratat cu profund dispreţ citaţiile şi excomunicările arhiepiscopului, Însă regele a fost influenţat să-l trimită pe unul dintre ofiţerii săi pentru a-l aresta. Atunci, din loialitate, bătrânul baron s-a supus ofierului regelui. Dacă ar fi fost agenţii papei, el ar fi rezolvat chestiunea cu sabia, în spiritul militar al epocii în loc să se supună. A fost dus în Turn, o călătorie rău prevestitoare pentru oricine făcea acel drum. Tribunalul ecleziastic, asemănător aceluia înaintea căruia stătuse John Badby, a avut sesiunea la Sf. Paul. S-a înfăţişat prizonierul. “Trebuie să credem,” a spus Arundel, “ceea ce ne învaţă sfânta biserică a Romei, fără să cerem autoritatea lui Hristos”. I s-a cerut să-şi recunoască erorile. “Crede! Crede!” strigau preoţii. “Sunt gata să cred tot ce doreşte Dumnezeu”, a spus Sir John, “dar niciodată nu voi crede că papa are autoritate să dea învăţături contrare Scripturii”. A fost dus înapoi în Turn. După două zile a fost din nou judecat în mânăstirea dominicană. O mulţime de preoţi, canonici, călugări, funcţionari şi vânzători de indulgenţe se îmbulzea în sala cea mare a mânăstirii atacându-l pe prizonier cu un limbaj insultător. Indignarea mult timp reţinută a bătrânului veteran a izbucnit într-o vehementă denunţare profetică a papei şi a prelaţilor: “Bogăţia voastră este veninul bisericii,” a strigat el cu glas tare. “Ce vrei să spui” – a întrebat Arundel – “prin venin?” “Proprietăţile voastre, stăpânirile voastre... i-a gândiţi-vă la aceasta: Hristos a fost blând şi îndurător, iar papa este trufaş şi tiran. Roma este cuibul antihristului, iar din acel cuib ies discipolii lui”. A fost judecat ca eretic şi condamnat. Revenind la curajul lui calm, el a îngenunchiat, şi, ridicându-şi ochii spere cer, a exclamat: “Mărturisesc înaintea Ta, Dumnezeule şi recunosc că în tinereţea mea necugetată am păcătuit mult împotriva Ta prin mândria mea, prin mânie, necumpătare şi necurăţie. Pentru aceste păcate implor îndurarea Ta!” Într-un limbaj blând, dar cu un scop bine stabilit şi neabătut, preotul neînduplecat s-a străduit să înfrângă duhul baronulul, dar degeaba. “Nu voi crede altceva decât ceea ce v-am spus. Faceţi cu mine ce vreţi. Omul nu m-a blestemat niciodată când am călcat poruncile lui Dumnezeu, dar pentru călcarea tradiţiilor voastre oamenii sunt trataţi cu cruzime”. I s-a reamintit că timpul trecea şi că el trebuia să se supună bisericii, altfel legea avea să-şi urmeze cursul. “Nu cer absoluţiunea de la voi, pentru că numai de aceea a lui Dumnezeu am nevoie,” a spus în mod deschis cavalerul, cu faţa scăldată în lacrimi. Arundel a citit cu glas tare sentinţa de condamnare la moarte în timp ce toţi stăteau cu capetele descoperite. “Este bine,” a răspuns curajosul Cobham, “că deşi îmi condamnaţi trupul, nu aveţi nici o putere asupra sufletului meu”. A îngenunchiat din nou şi s-a rugat pentru duşmanii lui. A fost dus din nou în Turn, dar a evadat cu o zi înainte de ziua execuţiei. Preoţii şi călugării au răspândit zvonuri despre conspiraţii şi despre un general al lolarzilor. Regele s-a temut, aşa că aproape patruzeci de persoane au fost judecate rapid şi executate şi a fost dată o lege şi mai violentă pentru suprimarea lolarzilor. Guvernul se temea că un om cum era Cobham ar putea conduce o revoltă şi a fost oferită o recompensă de o mie de mărci pentru arestarea lui. Nu există probe că acele zvonuri ar fi pornit de la altceva decât de la minciunile preoţilor. Cobham s-a ascuns în Ţara Galilor timp de aproape trei ani. A fost prins în decembrie 1417 şi martirizat de îndată. Martiriul lui Cobham Cavalerul viteaz de odinioară, omul onorat de rege, a fost dus în mod înjositor în carul condamnaţilor la St. Giles-in-the-Fields, unde a suferit o dublă execuţie. A fost suspendat de un ştreang deasupra unui foc mocnit, apoi ars complet. Au fost prezente multe persoane de rang înalt. Înainte de execuţie, el a căzut în genunchi şi a cerut iertare pentru vrăjmaşii săi. El s-a adresat mulţimii îndemnându-i să urmeze © www.comori.org

408

Istoria Bisericii

Capitolul 30. John Wycliffe

învăţăturile pe care Dumnezeu le-a dat în Cuvântul Său şi să nu recunoască autoritatea învăţătorilor falşi, ale căror vieţi erau atât de contrare lui Hristos şi exemplului Său. El a refuzat serviciile unui preot spunând: “Numai lui Dumnezeu, prezent şi acum ca întotdeauna, îi mărturisesc păcatele şi Lui Îi cer iertarea”. Poporul a plâns şi s-a rugat cu el şi pentru el. În zadar au afirmat preoţii că el suferea ca un eretic şi ca vrăjmaş al lui Dumnezeu, pentru că poporul l-a crezut pe el. Ultimele lui cuvinte, înăbuşite de trosnetele focului, au fost: “Lăudat fie Dumnezeu”. În carul lui de foc, înconjurat de îngerii lui Dumnezeu, el s-a alăturat nobilei oşti a martirilor. Ce dulce cânt de biruinţă Sfârşeşte-al bătăliei vuiet; Şi dulce-a luptătorului odihnă Când truda lui a luat sfârşit. În acel timp închisorile Londrei erau pline de wycliffiţi care aşteptau răzbunarea clerului. “Ei trebuie să fie spânzuraţi în numele regelui şi arşi în numele lui Dumnezeu,” era strigătul preoţilor Romei. De atunci până la reformă suferinţele au fost crunte. Cei care au scăpat de închisoare şi de moarte au fost obligaţi să-şi ţină întrunirile religioase în secret. Dar influenţa papală a scăzut treptat, pregătind calea reformei din secolul următor. Henry Critchley, care i-a urmat lui Arundel ca arhiepiscop de Canterbury, nu numai că i-a urmat calea, ci l-a şi depăşit în războaie de exterminare împotriva lolarzilor. Milner îl numeşte “tăciunele aprins al epocii”. El l-a îmboldit pe Henry să lupte în Franţa, ceea ce a dus la mari pierderi de vieţi omeneşti şi la cele mai mari nenorociri în ambele regate. S-ar părea că Arundel a murit sub mâna Domnului: la puţin timp după ce a citit sentinţa de condamnare la moarte a Lordului Cobham, a fost răpus de o boală la gât şi a murit. Îi lăsăm aici pentru a urmări lucrarea Duhului lui Dumnezeu în alte ţări pentru a pregăti o cale glorioasă pentru reformă în Europa*.

* D’Aubigne, vol. 5, p. 147; Milner, vol. 3, p. 242; Milman, vol. 6, p. 154; Fox – Acts and Monuments

© www.comori.org

409

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia Este cu adevărat plăcut să ştim că adevărurile Evangheliei care aduc mântuirea sufletului, pe care le-au învăţat Wycliffe şi urmaşii lui ajunseseră deja să dea rezultate pe arii întinse şi cu efecte de durată şi că, cu toate arderile pe rug şi măcelurile Romei, ele pătrundeau în suflelele a mii şi sute de mii de oameni, răspândindu-se aproape în toate regiunile Europei. Episcopul de Lodi, la consiliul de la Constance, în anul 1416 – cu un an înainte de martiriul lui Cobham şi la treizeci şi şase de ani de la traducerea Bibliei – declara că ereziile lui Wycliffe şi Huss se răpândiseră în Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Lituania, Polonia, Germania şi în toată Boemia. Astfel, un duşman înverşunat, fie în mod conştient, fie fără să-şi dea seama, a mărturisit despre influenţa şi vitalitatea inepuizabilă a seminţei bune a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar este necesar să lămurim situaţia spunând câte ceva despre marea schismă papală mai înainte de a urmări firul de argint al harului lui Dumnezeu în mărturia şi martiriul lui Huss şi Ieronim. Consiliul de la Pisa La începutul secolului al cincisprezecelea, biserica romano-catolică avea două capete, adică doi papi rivali: Benedict al XIII-lea la Avignon şi Grigore al XII-lea la Roma. Fiecare dintre ei pretindea să fie reprezentatul pe pământ al lui Hristos şi fiecare îl acuza pe celălalt înaintea întregii lumi de falsitate, sperjur şi de cele mai josnice planuri secrete. Atât de scandaloasă era purtarea acestor doi prelaţi cu părul alb, ambii în vârstă de peste şaptezeci de ani încât întreaga Europă privea cu ruşine şi indignare încăpăţânarea şi răutatea pontifilor în acel conflict. Ce era de făcut pentru a vindeca rănile bisericii divizate? Regii şi cardinalii au trecut la a folosi atât forţa cât şi rugăminţile pentru a-i determina pe ambii papi să renunţe la pretenţii astfel încât unul să poată fi ales în unanimitate în locul lor. Sub jurământ, ei au promis că urmau să renunţe dacă interesele bisericii o cer, dar imediat după ce au făcut promisiunile, au şi recurs la prefăcătorie înşelându-i pe cardinali şi călcându-şi jurămintele. Văzând că nu se putea pune bază pe cuvântul lor, că erau oameni fără onoare sau religie, cardinalii lui Benedict s-au revoltat şi s-au asociat cu cei ai lui Grigore, cele două colegii reunindu-se la Leghorn pentru a stabili ce era de făcut pentru a pune capăt acelei îndelungi schisme ruşinoase. Au ajuns la concluzia că, în acele condiţii, ei aveau derptul de a convoca un consiliu care să judece între cei doi care-şi disputau papalitatea şi să refacă unitatea bisericii. Pisa, o cetate cu ziduri din centrul Italiei, a fost aleasă ca locul cel mai potrivit pentru acel consiliu. Era ceva complet nou în creştinătate. Aproape o duzină de cardinali, fără a avea aprobarea papei sau a împăratului, s-au întrunit în renumitul Consiliu de la Pisa. Acum cel infailibil era judecat într-un tribunal şi era uzurpat cel mai înalt prerogativ al tronului său, dar papa pierduse atât de mult respectul omenirii încât întreaga biserică a considerat că acei cardinali erau îndreptăţiţi să aibă putere asupra lui. Consiliul a început la 25 martie 1409. Adunarea era una dintre cele mai auguste şi mai numeroase care sau văzut vreodată în istoria creştinătăţii. Vom prezenta câteva detalii pentru a-i arăta cititorului tânăr ce era un Consiliu Ecumenic în acele zile în care romano-catolicismul era religia Europei. Erau prezenţi douăzeci şi doi de cardinali, patriarhii latini ai Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Grade; doisprezece arhiepiscopi erau prezenţi în persoană şi paisprezece aveau reprezentanţi; erau optzeci de episcopi şi reprezentanţi ai altor o sută doi episcopi; optzeci şi şapte de stareţi şi reprezentanţii a două sute de alţi stareţi; aceştia pe lângă generalii ordinelor, marele maestru de Rodos cu şaisprezece comandanţi, generalul cavalerilor Sfântului Mormânt, trimisul marelui maestru al Ordinului Teutonic, reprezentanţii Universităţilor de la Oxford, Cambridge, Paris, Florenţa, Cracovia, Viena, Praga şi mulţi © www.comori.org

410

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

alţii; peste trei sute de doctori înteologie şi ambasadori ai regilor Angliei, Franţei, Portugaliei, Boemiei, Siciliei, Poloniei şi Ciprului, ai ducilor de Burgundia şi Brabant, etc. Drumurile şi râurile au fost timp de mai multe săptămâni pline de suitele cu mare pompă şi splendoare ale demnitarilor. Unii au venit la Pisa cu două sute de cai în suita lor*.

* Landon – Manual of Councils Adunarea a avut sesiuni din martie până în august. După multe deliberări, papii aflaţi în conflict au fost unanim condamnaţi. La 5 iunie a fost pronunţată sentinţa: ambii au fost declaraţi eretici, sperjuri şi încăpăţânaţi şi li s-a interzis să-şi mai ia titlul de pontif şi au fost consideraţi nevrednici de vreo onoare. Postul de papă a fost declarat vacant. Următorul pas a fost alegerea unui nou papă, chestiune care era mult mai dificilă. Unde să găsească omul cu asemenea virtuţi de natură să recâştige respectul omenirii pentru suveranul pontif? Aceasta era marea problemă. Douăzeci şi patru de cardinali, după ce au stat închişi timp de zece zile, au hotărât să-l aleagă pe Pietro de Candia, cardinaului Milanului, în vârstă de şaptezeci de ani, care a luat numele de Alexandru al V-lea. Dar cei doi bătrâni pontifi au dispreţuit hotărârile consiliului şi au continuat să acţioneze ca şi când ar fi fost papi legitimi. Benedict a tunat anateme împotriva consiliului şi a rivalilor săi; şi Grigore a făcut la fel, intrând într-o alianţă cu Ladislaus, ambiţiosul rege al Napoli, Alexandru, care era încă lipsit de scaunul şi de patrimoniul Sf. Petru, a aruncat anateme şi excomunicări asupra lui Benedict, Grigore şi Ladislaus, care luase în stăpânire posesiunile Sfântului Scaun de la Roma. În toate părţile erau murmure cum că acel consiliu, în loc să pună capăt schismei nu făcuse altceva decât să adauge un al treilea papă. Unde mai era unitatea cu care se laudă biserica romano-catolică? Ne putem întreba prin care dintre acei papi a continuat succesiuea apostolică. Cei trei papi, de care creştinătatea se simţea ruşinată şi scârbită, aruncau unul asupra celuilalt excomunicări, reproşuri şi anateme. Alexandru al V-lea a trăit aproape un an după alegerea lui, după care i-a urmat Ioan al XXIII-lea, un om despre care Mosheim spune că era fară evlavie şi fără principii. Dificultăţile erau mai mari ca oricând; împărăţia papală dezbinată împotriva ei însăşi nu se mai putea menţine şi se apropia de ruina completă. Unii au spus că puterile Europei trebuiau să se unească pentru a desfiinţa numele şi puterea pontifului, sau măcar pentru a-i limita autocraţia. S-a arătat clar că papii înşişi nu erau dispuşi să facă nici un sacrificiu personal pentru pacea bisericii, aşa că se punea problema ce să mai se facă pentru a opri ruşinosul război al pontifilor şi a vindeca rănile bisericii divizate. Dacă biserica ar fi fost lăsată să se decurce singură atunci probabil că Ladislaus ar fi luat în stăpânire Roma şi toate provinciile papale, lăsând scaunul Sf. Petru ca tron doar cu numele. Dar principii pământului nu erau încă gata pentru a face un asemenea sacrilegiu. Aceasta avea să se întâmple în zilele lui Victor Emanuel. Sigismund, Împăratul Germaniei, regele Franţei şi alţi regi şi principi ai Europei care erau mai preocupaţi de credibilitatea şi de bunul mers al bisericii decât papii cei egoişti l-au convins pe Ioan al XXIII-lea să convoace un consiliu general al întregi biserici cu scopul de a pune capăt marii controverse. Consiliul de la Constance Constance, un oraş imperial pe partea germană a Alpilor, a fost considerat locul potrivit pentu o asemenea adunare. Era accesibil din toate părţile lumii şi aprovizionarea se putea face uşor pe lac. Atât de mare era afluxul de persoane că s-a estimat că la Constance aveau să vină nu mai puţin de treizeci de mii de cai. Aceasta ca să avem o idee ce mulţime de oameni şi câte care de provizii aveau să vină. În afară de nenumăraţi demnitari ecleziastici de toate rangurile au fost mai bine de o sută de principi, o sută opt conţi, două sute de baroni şi douăzeci şi şapte de cavaleri. Pentru relaxarea lor de la ocupaţiile spirituale au fost organizate turniruri, ospeţe şi alte distracţii. Cinci sute de menestreli au fost angajaţi pentru a umple ceasurile libere ale sfinţilor preoţi şi ale nobililor şi a le linişti cugetele tulburate. Ei se © www.comori.org

411

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

strânseseră acolo cu scopul declarat de a vindeca rana aproape mortală a antihristului. Dar care sunt faptele consemnate de istorie? Timp de trei ani şi jumătate, începând de le 5 noiembrie 1414, oameni destrăbălaţi au umplut oraşul vechi şi liniştit cu răutăţile lor neruşinate. Dacă am scrie aici ceea ce se petrecea atunci la lumina zilei am întina paginile istoriei noastre. Ni se cutremură inima când gândim la stricăciunea, la neevlavia îndrăzneaţă şi la ipocrizia acelor aşa-numiţi “sfinţi părinţi”, ca să nu mai vorbim de cruzimea cu care i-au ars pe Huss şi Ieronim fără a avea vreun fel de remuşcări. Acest mare consiliu a avut un dublu obiectiv: 1. să pună capăt schismei care afecta biserica de atâţia ani; 2. să suprime ereziile lui Wycliffe şi Huss. Primul dintre obiective a fost realizat în mod satisfăcător. După ce s-a stabilit că un pontif este răspunzător înaintea consiliului întregii biserici, Ioan al XXIII-lea a fost destituit din cauza neregulilor din viaţa lui şi a faptului că işi călcase jurământul dat Împăratului. Grigore şi Benedict au fost încă o dată destituiţi, iar Otto de Colonna a fost ales pontif, luând numele Martin al V-lea. Membrii consiliului şi-au îndreptat atenţia asupra învăţăturilor lui Wycliffe, de care erau foarte lezaţi, învăţături care erau propagate prin satele Boemiei şi chiar prin Universitatea de la Praga fiind acuzaţi Ian Huss şi urmaşii lui. Răspândirea adevărului Căsătoria Anei de Boemia cu Richard al II-lea al Angliei au făcut ca între cele două ţări să fie relaţii mai strânse tocmai în perioada când doctrinele lui Wycliffe se răspândeau. “Învăţaţii din Boemia,” spunea Milman, “au stat la picioarele îndrăzneţului profesor de teologie de la Oxford, iar la Praga erau studenţi englezi. Scrierile lui Wycliffe au fost aduse în Germania în mare număr, unele în limba latină, altele traduse în Boemă şi răspândite de admiratori şi suporteri”. Prinţesa, ale cărei exerciţii evlavioase şi studiu al Scripturii au fost comemorate de predicatori şi de istorici a fost afectata mai întâi de mişcarea reformatoare din ţara ei. Ea a adus în Anglia versiuni ale evangheliilor în germană şi boemă ca şi în latină. Acestea erau comori scumpe ale evlaviei şi iubirii curate pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ne şi arată, în mod indirect, cum s-au răspândit, chiar de timpuri, în Germania noile învăţături. Unul dintre primele lucruri pe care ea le-a făcut în această ţară arată puterea harului lui Hristos în inima ei şi este într-un contrast izbitor cu spiritul persecutor al Izabelei. “La câteva zile după căsătoria cuplului regal,” spunea Miss Strickland, “s-au întors la Londra şi a avut loc ceremonia magnifică de încoronare a reginei. La cererea solemnă a tinerei regine regele a acordat o graţiere generală. Poporul oprimat avea nevoie să mai răsufle după ce, în urma răscoalei lui Watt Tyler, execuţiile au fost de o cruzime barbară fără precedent. Ţara mirosea a sânge de ţărani nenorociţi atunci când a venit omenoasa mijlocire a Anei de Boemia, care a pus capăt execuţiilor”. Această mediere a făcut ca soţia lui Richard să capete titlul “buna regină Ana,” iar cu timpul, în loc ca popularitatea ei să scadă, ea a fost tot mai mult preţuită de supuşii ei. Cât de plăcut este să vedem un asemenea exemplu de evlavie consecventă în acel timp şi la cineva cu o asemenea poziţie socială! Dar erau multe asemenea persoane în acel timp în Boemia şi în alte ţări. După moartea reginei Ana, slujitorii ei boemi s-au întors în ţara lor aducând cu ei valoroasele scrieri ale lui Wycliffe. Acele scrieri au fost studiate la Oxford de mulţi străini şi au ajuns să fie citite de mulţi la Universitatea de la Praga. Cel mai renumit învăţător a fost Ian Huss sau Ian din Hassinetz – un sat de lângă frontiera cu Bavaria. El s-a născut prin anul 1369, astfel încât trebuie să fi fost în vârstă de aproximativ cincisprezece ani atunci când a murit venerabilul Wycliffe, învăţătorul pe care l-a recunoscut şi l-a admirat. Este interesant să privim înapoi pentru a contempla căile lui Dumnezeu pentru a păstra şi a răspândi adevărul. Cine oare ar fi gândit că, într-un sat neştiut din Boemia, El avea să crească şi să pregătească un martor nobil, care avea să ducă, la rândul lui, “flacăra adevărului şi să o transmită mai departe, ca martir, unui lung şir de © www.comori.org

412

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

martori” şi că acela avea să fie vrednic de acea slujbă cerească*? El s-a distins de timpuriu prin inteligenţa lui ascuţită, modestia şi seriozitatea purtării lui şi austeritatea ireproşabilă a modului sau de viaţă. El era înalt şi slab, având o înfăţişare meditativă; era blând, prietenos şi accesibil tuturor. Talentele lui fiind deosebite, el a fost trimis la universitatea din Praga pentru a studia pentru biserică. S-a remarcat prin realizările lui ca învăţat. El a avansat rapid, fiind promovat în biserică şi în universitate şi a ajuns confesor al reginei Sofia. El a fost numit predicator la capela universităţii, numită Betleem – casa pâinii – deoarece acolo hrana spirituală era transmisă în limba populară. Această poziţie i-a dat îndrăzneţului şi elocventului predicator ocazia de a prezenta poporului Cuvântul lui Dumnezeu în limba lui maternă, iar noi nu avem nici o-ndoială că el a făcut aceasta pentru că era un creştin sincer şi un adevărat martor pentru Hristos. Dar, ca majoritatea reformatorilor, se poate ca el să fi fost dornic în primul rând să predice împotriva abuzurilor dominante mai curând decât să înveţe poporul adevărul curat al lui Dumnazeu. Suntem convinşi că, în general, aşa au stat lucrurile în toate mişcările reformatoare, şi aşa se explică numeroase scene de violenţă care s-au desfăşurat chiar în sprijinul celor mai nobile cauze. Dacă oamenii ar fi fost conduşi în primul rând, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, spre a primi adevărul, în special adevărul care este în Isus, atunci scopurile ar fi fost atinse fără ca minţile să se fi înfierbântat auzind, într-un limbaj dur, denunţul viciilor preoţimii asupritoare. Mândria, luxul şi depravarea întregului sistem clerical ajunsese să fie de nesuferit pentru întreaga omenire, astfel încât condamnarea acelor abuzuri fără a te atinge de învăţăturile bisericii era calea de a câştiga popularitate.

* Waddington, vol. 3, p. 175 Dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi, dacă suntem călăuziţi de Cuvântul Său, atunci vom căuta să-i îndrumăm pe cei neştiutori să iubească adevărul şi să-l urmeze în loc să producem în mintea lor ura faţă de erori, care, fără cunoştinţa lui Hristos, este cea mai sigură cale spre inflamare revoluţionară şi spre dezastru. Acest principiu divin este la fel de aplicabil în cele mai mici dispute dintre oameni ca şi la cele mai mari. Întotdeauna este mai bine sa iluminezi decât să agiţi. “Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, capabil să-i înveţe, răbdător, corectându-i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc, poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului, şi ca să se trezească din cursa diavolului, fiind prinşi de el pentru voia lui” (2. Timotei 2:24-25). Tulburări publice Deşi Ian Huss era un om bun, el a neglijat sfatul sănătos al apostolului. Mai întâi a ajuns să fie implicat într-o dispută universitară cu privire la privilegiile studenţilor, iar mai apoi, opoziţia lui faţă de Grigore al XII-lea l-a ofensat profund pe arhiepiscopul Boemiei, care era de partea acelui anti-papă. Împotriva lui Huss au fost emise decrete de interdicţie, dar cum acesta era favorit la curte şi favorit al poporului, nu sa făcut nimic împotriva lui şi i s-a permis să continue să predice în limba populară. Dar, după câteva luni au apărut împrejurări care au reaprins flăcările disputelor religioase în Boemia. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Ioan al XXIII-lea a fost că şi-a trimis emisarii să predice o cruciadă împotriva lui Ladislaus, regele de Napoli, oferind obişnuitele indulegenţe. Vânzătorii acelor indulgenţe, când ţineau discursuri despre valoarea mărfii lor, au fost întrerupţi, insultaţi şi ultragiaţi. Au intervenit magistraţii şi unii dintre răzvrătiţi au fost luaţi şi executaţi în ascuns, dar sângele care a curs din închisori în stradă a dat în vileag soarta prizonierilor. Femeile şi-au înmuiat batistele în sânge pentru a le păstra ca pe nişte relicve de preţ. Patimile mulţimii au fost stârnite, astfel că primăria a fost luată cu asalt şi poporul a scos afară trupurile decapitate ale acelor tineri, purtându-le în procesiune pe la diferite biserici cântând imnuri sfinte. Trupurile au fost în cele din urmă înmormântate în capela Betleem cu tămâia adusă de obicei la mormintele martirilor. S-a vorbit apoi în predici despre cei trei tineri şi scrierile despre ei i-au desemnat ca sfinţi şi martiri, aşa că agitaţia a crescut. © www.comori.org

413

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Ian Huss, ştiindu-se suspectat şi acuzat că era cel care a pus totul în mişcare, s-a retras din oraş în mod înţelept. A fost somat să se prezinte înaintea tribunalului Vaticanului, dar fără efect. Huss a fost declarat excomunicat, iar reşedinţa lui a fost pusă sub interdicţie papală. În pofida tuturor acestor interdicţii ale bisericii, el a continuat să predice în toată ţara, aşa că mintea poporului, care era deja excitată, s-a inflamat de indignare împotriva clerului. Aproape tot regatul era de partea lui, cel puţin în ceea ce priveşte abuzurile ierarhiei bisericeşti. Întemniţarea lui Ian Huss Agitaţia produsă de aceste evenimente nu scăzuse atunci când s-a întrunit consiliul de la Constance. Împăratul Sigismund, care convocase consiliul, i-a cerut fratelui său, regele Wenceslaus, să-l trimită pe Huss la Constance, promiţându-i că nu va avea de suferit. Condiţiile acelui salvconduct erau foarte clare: tuturor supuşilor împăratului li se cerea să-l lasă pe învăţător să treacă în deplină siguranţă. Huss a dat ascultare de bunăvoie citaţiei împăratului, din vreme ce dintotdeauna dorise să aibă ocazia de a face apel la un consiliu general. El a sjuns la Constance mai devreme decât împăratul, şi a fost imediat adus înaintea papei Ioan al XXIII-lea spre a fi cercetat. Învăţăturile lui erau binecunoscute şi împotriva lui a fost adusă o lungă listă de acuzaţii. Cum el a refuzat să retracteze, a fost aruncat în închisoare ca eretic, cu toate că avea salvconductul împăratului. Pentru a justifica flagranta încălcare a angajamentului şi a-l împăca pe Sigismund, ei au dat o hotărâre că faţă de un eretic nu trebuie arătată bună credinţă. Din Boemia au fost trimise plângeri către împărat. La început el a primit cu indignare ştirile despre întemniţarea lui Huss şi a ameninţat că avea să-l scoată din închisoare, dar, ajungând la Constance, el a fost făcut să se plece în faţa argumentelor din legea canonică, care susţineau că puterea civilă nu are rolul de a proteja un eretic, aşa că preoţii vicleni l-au absolvit de orice responsabilitate. Apoi el i-a lăsat pe vrăjmaşii lui Huss să facă ce doreau. În întunericul din beciul insalubru, fără aer proaspăt şi chinuit de preoţi şi călugări, reformatorul s-a îmbolnăvit foarte rău, dar împăratului indus în eroare nu i-a păsat de aceasta. Totuşi sunt destui istorici care condamnă în mod categoric purtarea fără credinţă a împăratului, acuzându-l că şi-a încălcat cuvântul de onoare şi a încălcat şi omenia când l-a dat preoţilor să facă cu el ce voiau. “Călcarea credinţei,” spunea Milman, “nu poate fi scuzată, iar perfidia este de două ori mai gravă la un împărat”. Alţii afirmă că prin sacrificarea lui Huss el şi-a pregătit multe necazuri care s-au abătut asupra lui în timpul cât a mai domnit. Dar ce să mai spunem despre viitorul lui – de viitorul întunecat de groaznica abandonare a unui slujitor credincios al lui Hristos în mâinile nemiloşilor preoţi ai Romei? Stăpânul nu va uita în ziua aceea identificarea Lui cu slujitorul său, şi aceasta în modul cel mai emoţionant: “Adevărat, adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40). Dar dacă împăratul este astfel vinovat, cât de vinovat trebuie că este papa cu prelaţii lui? Cele mai negre presimţiri se strângeau în jurul papei. În prima sesiune a consiliului s-a propus ca toţi cei trei papi să demisioneze mai înainte ca să fie ales un nou pontif. Ioan, singurul prezent acolo, a promis că, pentru pacea bisericii, avea să demisioneze şi în ziua următoare şi-a şi citit abdicarea. Dar promisiunile sau jurămintele şi onoarea nu contau la Ioan. Cu ajutorul unor prieteni el a scăpat de la Constance deghizat în curier. Împăratul trădat a fost indignat. Ioan a fost urmărit, prins în Elveţia şi adus înapoi ca prizonier. Dar, spre deosebire de Ian Huss, victima lui, Ioan avea conştiinţa insensibilă, era fără onoare, fără demnitate şi fără curaj. A fost obligat să depună însemnele puterii spirituale universale: sigiliul papal şi inelul de pescar. Robert Hallam, episcopul de Salisbury, în fruntea englezilor, a izbucnit în indignare declarând că un papă atât de adânc implicat în crime merita să fie ars pe rug. El a fost dus la castelul Gotleben, unde bunul Ian Huss era în fiare de câteva luni. Papa Ioan a zăcut acolo până la încheierea sesiunilor, ceea ce a durat aproape patru ani, dar, după ce s-a umilit la picioarele pontifului în exerciţiu, a fost ridicat la rangul de cardinal şi i s-a permis să-şi sfârşească zilele în pace. Dar faţă de reformatorul cel integru şi nevinovat nu s-a arătat nici un pic de clemenţă. În cele ce urmează vom vedea procesul şi execuţia lui. © www.comori.org

414

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Cercetarea lui Ian Huss Prima mişcare a arhiepiecopului de Praga împotriva lui Huss a fost aceea de a porni o căutare a treducerilor scrierilor lui Wycliffe. După ce a strâns cam două sute de volume, multe cu legături şi ornamente bogate, le-a ars în public în piaţa din Praga. S-a spus mult că învăţăturile lui Huss erau identice cu cele ale lui Wycliffe, pe care consiliul le-a condamnat ca eretice în patreuzeci şi cinci de propoziţii, dând hotărârea ca oasele lui Wycliffe să fie exhumate şi arse. Huss a fost acuzat că era şi “contaminat cu lepra valdezilor”. Sub aceste două mari capete de acuzare: wyclifism şi valdensianism, au fost aduse multe acuzaţii specifice, care ofensau foarte mult ierarhia bisericească. Consiliul, deşi era hotărât să-l distrugă pe Huss, ar fi dorit sa evite scandalul unei examinări publice. Unele pasaje pe care vrăjmaşii săi le extrăseseră din scrierile lui au fost considerate suficiente pentru ca el să fie condamnat fără vreo audiere publică. Ca urmare, el a fost în continuu chinuit şi persecutat în celula lui prin vizite private în care era îndemnat să retracteze sau să mărturisească şi deseori insultat şi batjocorit. El a protestat împotriva secretului inchizitorial şi a cerut ca el să se poată apăra înaintea întregului consiliu. Prietenul lui credincios, Johan de Chlum, împreună cu alţi nobili din Boemia, au cerut să intervină împăratul, şi, cu ajutorul lui, părinţii au fost înfrânţi şi au obţinut un proces public. La 5 iunie 1415 Ian Huss a fost adus în lanţuri înaintea marelui senat al creştinătăţii. Au fost citite acuzaţiile împotriva lui. Când însă el a propus să-şi susţină învăţăturile în temeiul autorităţii scripturilor şi a mărturiei Părinţilor, vocea i-a fost acoperită cu un vacarm de dispreţ şi batjocori. Adunarea a fost nevoită să amâne procedurile. După două zile el a fost adus din nou şi Sigismund a fost prezent personal pentru a menţine ordinea. Acuzatorii lui Huss erau numeroşi, deşi mai puţin zgomotoşi ca în ziua de mai înainte. Cu excepţia a doi sau trei nobili din Boemia, reformatorul era singur. El era epuizat în urma bolii şi slăbit din cauza întemniţării îndelungate, dar spiritul lui nobil refuza să se plece în faţa violenţei persecutorilor. El a răspuns cu mult calm şi demnitate: “Nu voi retracta decât dacă veţi putea dovedi că ceea ce am spus este contrac Cuvântului lui Dumnezeu,” a fost răspunsul lui obişnuit. Când a fost acuzat că predica învăţătutri wycliffite, el a recunoscut că spusese că: “Wycliffe a fost un credincios adevărat, sufletul lui este acum în cer şi nu-şi doreşte ca sufletul lui să fie mai bine decât al lui Wycliffe”. Acea mărturisire a atras un hohot de râs dispreţuitor de la părinţi, şi, după câteva ore de discuţii furtunoase, Huss a fost dus şi adunarea s-a risipit. El a fost dus în închisoarea lui, iar ei, cel puţin majoritatea lor, au mers la cele mai vulgare scene de desfrâu. Consiliul în încurcătură În ziua următoare Huss a stat a treia oară înaintea consiliului. Au fost citite treizeci şi nouă de propoziţii care afirmau aşa-numitele erori pe care el le susţinea prin scrierile lui, în predici şi în conversaţiile private. Huss, ca majoritatea reformatorilor, susţinea învăţătura mântuirii prin har, fără lucrările legii. El afirma că, indiferent ce rang ar fi avut, fie că erau papi sau cardinali, aceia nu erau adevăraţi membri ai bisericii lui Hristos dacă nu erau evlavioşi. El a spus: “Adevărata credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu stă la baza tuturor virtuţilor”. În această privinţă el a făcut apel la numele cel onorat al lui Augustin şi a susţinut că titlul de om al bisericii, prelat sau papă sau succesiune apostolică era conferit numai de posedarea virtuţilor apostolilor. “Pontiful care nu trăieşte viaţa Sf. Petru nu este vicar al lui Hristos ci antemergător al antihristului”. El a citat o frază a Sf. Bernard care a dat greutate spuselor sale: “Robul lăcomiei nu este succesorul Sf. Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul”. Consiliul era în încurcătură pentru că nimeni nu îndrăznea să ridiculizeze spusele unor atât de onoraţi Părinţi. Propoziţiile tratau în principal două lucruri: 1. Teologia falsă a Romei – Huss a denunţat doctrina papală a mântuirii prin fapte, sub diferitele forme pe care le indica biserica; 2. Sistemul ecleziastic fals al papalităţii, cu abuzurile lui evidente – pe acestea le-a expus şi le-a condamnat în termenii cei mai © www.comori.org

415

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

necruţători. S-ar părea totuşi că el a fost condamnat pentru că susţinea că nici o funcţie de rege sau de preot nu avea greutate înaintea lui Dumnezeu dacă regele sau preotul trăia în păcat de moarte. Când Cardinalul de Cambrai, care a văzut că se punea într-o poziţie periculoasă faţă de împăratul prezent acolo, l-a întrebat cu privire la aceasta, Huss a repetat cu glas tare cuvintele: “Un rege care are un păcat de moarte nu este rege înaintea lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte i-au pecetluit soarta. Sigismund a spus: “Nicicând nu a trăit vreodată un eretic mai rău”. “Ce!” a exclamat cardinalul, “nu ţi-e îndeajuns că nesocoteşti puterea ecleziastică? Mai vrei să-i dai jos si pe regi de pe tronurile lor?” Un alt cardinal a argumentat: “Un om poate fi papă adevărat, prelat sau rege chiar dacă nu este un creştin adevărat”. “Şi atunci de ce l-aţi destituit pe Ioan al XXII-lea” Împăratul a răspuns: “Pentru relele lui notorii”. Huss s-a făcut atunci vinovat de alt păcat, şi anume acela de a-i fi pus în încurcătură şi a-i fi făcut de ruşine pe adversarii săi. Ar fi obositor şi neinteresant să notăm toate acuzaţiile false şi calomniile pe care ei le-au aruncat asupra lui şi răspunsurile ferme pe care le-a dat el, dar ceea ce urmează poate fi considerat ca reprezentând esenţa îndelungului său proces. Au făcut presiuni asupra lui să retracteze erorile, să recunoască justeţea acuzaţiilor şi să se supună deplin hotărârilor consiliului, abjurând opiniile lui. Dar el a rămas neclintit atât în faţa promisiunilor cât şi a ameninţărilor. “A abjura,” a spus el, “înseamnă a renunţa la o eroare pe care o susţineam, dar când este vorba de opiniile care se spune că le-aş fi avut, dar pe care nu le-am avut niciodată, pe acelea nu le pot retracta, iar dacă este vorba despre cele pe care într-adevăr le mărturisesc, pe acelea sunt dispus să le retractez – adică să renunţ la ele din toată inima – numai dacă consiliul mă va învăţa mai bine”. Victimei care avea o asemenea integritate şi conştiinciozitate, părinţii i-au răspuns: “Consiliul nu are rolul de a da învăţătură ci de a decide şi a porunci ascultarea deciziilor sale şi de a aplica pedepse”. Păstorii cei grijulii de la Constance au cerut sus şi tare o retractare universală sau ca ereticul atroce să fie ars pe rug. Împăratul a arătat condescendenţa de a avea o dezbatere cu el şi cei mai capabili învăţători, atât în domeniul filozofiei cât şi în cel al religiei. Au avut o dezbatere cu el, dar Huss a răspuns cu fermitate, dar şi cu smerenie, că el dorea învăţătură si că nu putea abjura de la ceva care nu era convins că era greşit. A fost dus înapoi la închisoare. Cavalerul boem credincios, Jan de Chlum – un adevărat Onisifor – l-a urmat pentru a-l mângâia pe scumpul său prieten care era epuizat. “Ce mângâiere este pentru mine,” a spus Huss, “să văd că acest om nobil nu s-a ruşinat să-i întindă mâna unui biet eretic în fiare, pe care toată lumea l-a părăsit”. Judecata lui Sigismund După ce prizonierul a fost scos din tribunal, împăratul s-a ridicat şi a spus: “Aţi auzit acuzaţiile aduse împotriva lui Huss. El a şi mărturisit unele dintre ele, iar altele au fost dovedite prin martori demni de încredere. Eu judec că fiecare dintre aceste crime merită să fie pedepsită cu moartea. Dacă nu abjură de la toate erorile lui, trebuie să fie ars ... răul trebuie să fie nimicit din rădăcină, cu ramuri cu tot. Dacă la Constance se găsesc partizani de-ai lui, împotriva lor trebuie să fie luate măsuri extrem de severe, în mod special împotriva lui Ieronim din Praga, discipolul său”. Când a fost informat despre hotărârea împăratului, Huss a spus numai: “Am fost avertizat să nu mă încred în salvconductul lui. În mod trist, am avut o iluzie; m-a condamnat chiar în faţa duşmanilor mei”. După acest simulacru de proces şi după audierea finală, el a mai fost ţinut în închisoare aproape o lună, timp în care persoane de cel mai înalt rang l-au vizitat şi i-au cerut să abjure erorile de care era învinuit. Sperau că prin neputinţa trupească şi prin presiuni aveau să-l biruie. Dar nu a fost aşa, ci Acela care l-a întărit pentru a sta ferm înaintea ameninţărilor publice şi a insultelor, a fost în continuare cu el. El a spus: “Dacă ar fi să abjur erori care mi-au fost atributite în mod fals, aceasta nu ar fi nimic altceva decât sperjur”. El îşi vedea soarta pecetluită deşi pe tot parcursul procesului şi al întemniţării sale a mărturisit că era dispus să renunţe la orice opinie care, prin Scriptură, s-ar fi dovedit neadevărată. Adevăratul scop al acestor întrevederi private ale prelaţilor a fost acela de a-l zdruncina şi a-l determina să retracteze. Suntem complet de acord cu ceea ce Waddington exprima în mod atât de frumos: “Multe persoane, cu © www.comori.org

416

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

caractere diferite, dar toţi la fel de doritori să-l scape de ultima pedeapsă, l-au vizitat în închisoare şi au stăruit aducând multe motive şi argumente variate; dar toţi s-au lovit de integritatea conştiinţei lui şi de scopul lui sincer. Printre ei a fost şi unul dintre cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lui, Paletz, dar deşi prin sfaturile lui a reuşit să-l degradeze pe reformator, nu a reuşit să-l determine să comită o infamie”. În ajunul execuţiei el a fost vizitat de prietenul său credincios, Ian de Chlum – un nume care se cuvine să fie menţionat peste tot cu onoruri – un nume care iese în evidenţă în mod aproape singular pentru compasiunea creştină şi virtute în mijlocul acelei mari adunări de mărturisitori creştini şi învăţători, unul care parcă ar compensa înşelăciunile şi cruzimile umanităţii. “Scumpul meu maestru,” a spus nobilul discipol, “eu nu sunt învăţat, aşa că nu sunt persoana potrivită să te luminez. Şi totuşi, dacă cumva eşti conştient în taină de vreuna din erorile care ţi-au fost atribuite în mod public, atunci te rog să nu te ruşinezi deloc s-o retractezi, dar dacă, dimpotrivă, eşti convins că eşti nevinovat, atunci departe de mine să te sfătuiesc să spui ceva împotriva conştiinţei tale, ci te îndemn mai curând să înduri orice chin decât să renunţi la ceva care eşti convins că este adevărat”. Huss a fost atât de mult mişcat de sfatul plin de înţelepciune dat cu afecţiune de prietenul său credincios încât a răspuns cu lacrimi că “Dumnezeu îi era martor că atunci, ca şi întotdeauna, era dispus să retracteze un angajament, şi aceasta din toată inima, din momentul în care el ar fi convins cu dovezi din Scriptură că este o eroare”. Este perfect evident din toată istoria că în suferinţele şi în curajul lui Huss nu a fost nici un pic de mândrie sau încăpăţânare. El a fost ferm dar smerit; aştepta moartea, pentru care se pregătise, şi nicioadată nu a făcut planuri să scape. “Am făcut apel la Isus Hristos,” spunea el, “Judecătorul Atotputernic şi întrutotul drept; Lui îi încredinţez cauza mea, Celui care va judeca orice om nu potrivit unor mărturii false şi ale unor consilii care greşesc, ci potrivit cu adevărul şi cu meritele omului”. A fost ceasul la care a culminat răutatea; venise ora fatală. Condamnarea lui Huss În dimineaţa zilei de 6 iunie 1415, consiliul s-a întrunit în catedrală. Hus, ca eretic, era ţinut la intrare cât timp s-a celebrat mesa. Episcopul de Lodi a predicat din textul: “Pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat” (Rom. 6.6). Ar fi greu de spus dacă din ignoranţă sau din răutate el a sucit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l folosi în interesul consiliului, dar el a făcut o aprigă declamaţie împotriva ereziilor şi erorilor, dar mai ales împotriva lui Huss, despre care a spus că era la fel de rău ca Arius şi mai rău decât Sabelius. Şi-a încheiat cuvântarea cu luada şi adulaţia împăratului: “Este slujba ta glorioasă să nimiceşti ereziile şi schismele, în special pe acest eretic încăpăţânat,” a spus el arătându-l cu degetul pe prizonierul care îngenunchease într-o rugăciune fierbinte. Au fost citite vreo treizeci de capete de acuzare. Huss a încercat adesea să vorbească, dar nu i s-a permis. A fost apoi pronunţată sentinţa: “Timp de mai mulţi ani Ian Huss a amăgit şi a agitat poporul prin răspândirea multor învăţături în mod evident eretice, condamnate de bserică, mai ales din cele ale lui John Wycliffe. Cu încăpăţânare el a nesocotit cheile bisericii şi interdicţiile ecleziastice şi a făcut apel numai la Isus Hristos ca judecător suveran, dispreţuind judecătorii bisericii, şi un asemenea apel este insultător şi scandalos şi este făcut spre a batjocori autoritatea ecleziastică. El a persistat până la capăt în erorile lui şi le-a susţinut chiar şi înaintea conisliului. De aceea s-a hotărât ca el să fie destituit public şi degradat din ordinele sfinte, ca un eretic încăpăţânat şi incorigibil”. Huss s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi, ceea ce a atras batjocora unor membri ai consiliului, dar, în mijlocul lor, el şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat: “Priveşte, Mântuitorule plin de har, cum consiliul condamnă ca eroare ceea ce ai poruncit şi ai practicat Tu, când, luat de vrăjmaşii Tăi, Tu ţi-ai încredinţat cauza lui Dumnezeu Tatăl, dându-ne un exemplu ca atunci când suntem asupriţi să facem apel la judecata lui Dumnezeu”. La încheierea cuvântării el a privit drept la Sigismund şi a spus: “Am venit înaintea acestui consiliu sub jurământul făcut de împărat în public”. O roşeaţă puternică a trecut peste faţa lui la acel reproş neaşteptat. Degradarea şi execuţia lui Ian Huss © www.comori.org

417

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Arhiepiscopul de Milano împreună cu şase episcopi asistenţi au procedat la ruşinoasa ceremonie a degradării. Huss era îmbrăcat în haine preoţeşti, cu cupa sacramentală în mână, şi a fost condus la altarul înălţat, aşa cum era pentru celebrarea mesei. Martirul a observat cu calm: “şi Răscumpărătorul fusese înveşmântat în haină regală ca batjocoră”. Apoi episcopii au trecut la degradare. Rând pe rând, veşmintele sacre au fost date jos de pe el. I-a fost luată cupa din mână, tonsura i-a fost tăiată cu foarfeca, i-a fost pusă pe cap o coroană de hârtie pe care erau zugrăviţi demoni şi pe care era inscripţia Ereziarh. Apoi, cu evlavie, prelaţii i-au hărăzit sufletul locurilor de chin etern: “Blestemat Iudă, care, părăsind sfatul de pace, ai intrat la cel al iudeilor, luăm de la tine cupa sfântă în care este sângele lui Hristos”. Dar Dumnezeu a fost prezent într-un mod remarcabil alături de slujitorul său credincios dându-i puterea să strige tare: “Am încredere că, în îndurarea lui Dumnezeu, voi bea din ea în ziua împărăţiei Sale”. “Închinăm sufletul tău demonilor din infern,” au spus prelaţii. “Dar eu,” a spus Huss, “îmi încredinţez Tie Doamne Isuse; Ţie îţi încredinţez sufletul pe care Tu l-ai răscumpărat”. Cu cea mai groaznică mascaradă solemnă şi cea mai îndrăzneaţă ipocrizie, biserica cea falsă căuta să se dezvinovăţească de vărsarea de sânge declarând că Huss era tăiat din trupul ecleziastic, exclus din biserică şi încredinţat ca laic braţului secular. Apoi împăratul l-a luat pe cel lepădat şi a poruncit să fie executat imediat. Electorul Palatin cu opt sute de cai şi cu o mare mulţime din oraş l-a condus la rug pe martir. S-au oprit în faţa palatului episcopal, unde au ars un morman de cărţi condamnate de consiliu. El a zâmbit la acel neputincios act de răzbunare. A încercat să vorbească în germană poporului şi gărzilor imperiale, dar Electorul l-a împiedicat şi a poruncit să fie ars. Însă nimic nu i-a putut tulbura pacea sufletului: Dumnezeu era cu el. Pe drum el a cântat psalmii şi s-a rugat fierbinte, astfel încât cei din oraş spuneau: “Nu ştim ce a făcut omul acesta, dar auzim cum înalţă cele mai frumoase rugăciuni către Dumnezeu”. Ajungând la locul de execuţie, el a îngenuncheat şi s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos. Chiar după ce Huss a fost legat pe rug şi au fost îngrămădite lemne în jurul lui, electorul l-a întrebat dacă nu va abjura pentru a-şi salva viaţa. El a răspuns cu demnitate: “Ceea ce am scris şi am învăţat a fost pentru a salva sufletele de sub puterea diavolului şi a le elibera de sub tirania păcatului şi cu bucurie pecetluiesc cu sângele meu ceea ce am scris”. Au fost aprinse lemnele, iar el a rămas neclintit şi a suferit, dar suferinţele lui au fost scurte pentru că Domnul a făcut ca un fum gros să-l sufoce pe martirul credincios înainte ca el să fie ars de foc. La sfârşit, glasul lui slab a fost auzit cântând lauda lui Isus, care a murit pentru mântuirea lui. Cenuşa lui a fost strânsă cu multă grijă şi apoi aruncată în lac, dar sufletul lui fericit era deja cu Isus în paradisul lui Dumnezeu. În evlavie fidelă, urmaşii săi au luat bucăţi de pământ de la locul martiriului şi le-au dus în Boemia, le-au stropit cu lacrimi şi le-au păstrat ca relicve ale unuia al cărui nume nu va fi uitat niciodată şi va fi iubit întotdeauna. Aşa a murit – a adormit în Isus – unul dintre adevăraţii vestitori ai reformei. Majoritatea istoricilor recunoaşte că el a fost unul dintre cei mai integri şi virtuoşi oameni şi că în statornicia lui nu a existat nici un pic de stoicism filozofic, nici de vanitate în aşteptarea coroanei de martir. Moarte lui a marcat pentru eternitate infamia acelui consiliu care l-a condamnat şi a împăratului care l-a trădat. La scurt timp, l-a urmat la căminul şi locul de odihnă ceresc prietenul lui iubit şi fratele în Hristos, Ieronim din Praga. Arestarea şi întemniţarea lui Ieronim Vestea despre întemniţarea lui Huss l-a afectat mult pe prietenul şi colaboratorul său, Ieronim din Praga. El l-a urmat la consiliu, dar, fiind prevenit de Huss cu privire la pericol şi aflând că nu putea obţine un salvconduct, a părăsit Boemia. Totuşi a fost arestat şi adus la Constance în lanţuri. Imediat după arestare, încărcat cu lanţuri, a fost cercetat într-o adunare generală a consiliului. Mulţi l-au acuzat şi l-au împuns, printre ei fiind şi renumitul Gerson din Paris, dar prizonierul a declarat că era gata să-şi dea viaţa în apărarea Evangheliei pe care o predica. La sfârşitul zilei el a fost lăsat în arest până la încheierea cazului lui Huss, fiind lăsat în grija arhiepiscopului de Rigo, un monstru crud care l-a tratat cu o © www.comori.org

418

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

debosebită barbarie. Ieronim era doctor în teologie, deşi era laic, şi era un om renumit pentru evlavia, învăţătura şi elocvenţa lui. Trupul acelui creştin catolic care avea o poziţie înaltă în cele mai selecte cercuri din Boemia a fost legat de o grindă verticală, cu capul în jos şi cu mâinile şi picioarele legate. A fost ţinut închis timp de mai multe luni, în lanţuri, cu hrană puţină şi fără nimeni care să-l mângâie sau să-l întărească. Mintea şi duhul lui au cedat în urma unor asemenea suferinţe. El a fost convins să facă o retractare completă a tuturor erorilor împotriva credinţei catolice, în special a celor ale lui Wycliffe şi Huss. Bietul Ieronim! După ce abjurase opiniile pentru care fusese acuzat s-ar fi cuvenit să fie eliberat, dar în acea adunare nu exista nici un pic de sensibilitate, nici de dreptate, nici de onoare. El a fost aruncat din nou în închisoare pentru că abjurările lui erau bănuite a fi nesincere. Aceasta i-a deschis ochii, iar Dumnezeu a folosit acest fapt pentru a-i întări sufletul. El s-a pocăit amar de abjurările lui şi a ajuns să se bucure din nou de comuniunea cu Dumnezeu, de lumina feţei Sale. Împotriva lui au fost aduse noi acuzaţii pentru ca să-l poată ispiti să se umilească şi mai mult, dar părul nazireului crescuse în închisoarea insalubră. După examinarea finală, când i s-a permis să vorbească el i-a surprins pe vrăjmaşii lui afirmând că el a făcut un păcat când îi condamnase pe Wycliffe şi pe Huss şi că se pocăia pentru aceea. El a început apoi să facă apel la Dumnezeu ca să-i conducă inima în har şi ca buzele lui să nu spună nimic altceva decât ceea ce ar duce la binecuvântarea sufletului. “Ştiu,” a spus el, “că mulţi oameni deosebiţi au fost doborâţi de martori falşi şi condamnaţi pe nedrept”. A parcurs lunga listă din Scriptură amintind de cazuri ca Iosif, Isaia, Daniel, profeţii, Ioan Botezătorul, Domnul nostru binecuvântat, apostolii Săi şi Ştefan. A zăbovit asupra cazurilor oamenilor mari din antichitate care au fost victime ale unor acuzaţii false şi care şi-au dat viaţa pentru adevăr. Elocvenţa strălucită a lui Ieronim i-a uimit pe vrăjmaşii lui şi a stârnit admiraţia lor, mai ales când s-au gândit că timp de trei sute patruzeci de zile fusese închis într-un beci. Îi revenise tot calmul şi toată temeritatea, sau, mai curând, el vorbea în puterea Duhului Sfânt. A declarat că nici o altă faptă nu-i produsese mai multe remuşcări decât acea abjurare laşă. “Retractez complet,” a spus el, “acea retractare păcătoasă şi sunt hotărât să susţin până la moarte preceptele lui Wycliffe şi Huss, cu credinţa că ele sunt învăţături curate ale Evangheliei, după cum şi vieţile lor au fost curate şi sfinte”. Nu a mai fost nevoie de nici o altă dovadă a ereziei lui şi a fost condamnat ca un eretic recăzut în erezie. Încă o dată episcopul de Lodi a fost chemat pentru a ţine predica funerară. Textul lui a fost: “i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16:14). Ca răspuns, Ieronim s-a adresat consiliului spunând: “M-aţi condamnat fără a mă fi dovedit vinovat de vreo crimă; conştiinţele voastre vă vor chinui şi viermele nu va muri. Fac apel la Judecătorul Suprem, înaintea căruia trebuie să vă înfăţişaţi împreună cu mine pentru a da socoteală pentru această zi”. Pogius, un scriitor romano-catoloc prezent la faţa locului spunea: “fiecare ureche a fost captivată şi fiecare inimă a fost mişcată, dar adunarea era nestăpânită şi necuviincioasă”. Asemenea lui Pavel înaintea lui Agripa, Ieronim era, fără-ndoială, cel mai fericit om din toată acea mare adunare pentru că se bucura de prezenţa Stăpânului şi Domnului său binecuvântat, potrivit promisiunii. Execuţia lui Ieronim La 30 mai 1416, Ieronim a fost încredinţat braţului secular. În zadar a încercat consiliul, prin punerea magistratului laic ca executant al hotărârilor sale nedrepte, să scape de vina sângelui, pentru că Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Despre “mama curvelor” El a spus: “în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor jungheaţi pe pământ” (Apocalipsa 18:24). Acolo Dumnezeul judecăţii va găsi sângele lui Huss şi al lui Ieronim. Aeneas Silvius, care mai târziu a fost papă, scriindu-i unui prieten spunea: “Ieronim a mers la rug ca la o sărbătoare fericită, iar când călăul a dorit să aprindă lemnele din spatele lui, el a exclamat: «Pune focul în faţa mea! Dacă mi-ar fi fost groază de el aş fi scăpat de el» Aşa a fost sfârşitul unui om extraordinar. Am fost martor ocular la acea catastrofă şi am văzut fiecare mişcare”. Aceasta este mărturia a doi scriitori romano-catolici – Pogius şi Silvius -, care au fost şi membri ai © www.comori.org

419

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

consiliului. Ei dau mărturie despre purtarea necuviincioasă a consiliului şi despre eroismul moral al celor doi martiri. Ieronim a continuat să cânte imnuri cu “o voce adâncă şi fără tremur” după ce a fost legat pe rug. El şi-a înălţat vocea şi a cântat un imn pentru Paşte, foarte popular pe atunci în biserică. Ce zi frumoasă şi veşnic adorată Când iadul a fost învins de Marele Domn al cerurilor. A rămas în viaţă în flăcări un sfert de oră. “Tu ştii, Doamne, cât am iubit adevărul Tău” au fost ultimele cuvinte ale lui Ieronim din Praga. De pe buzele lui nu a ieşit nici un cuvânt care să dezvăluie măcar timiditate. Atât el cât şi Huss au cântat în flăcări până la ultima suflare şi îngeri strălucitori au aşteptat pentru a le duce în cer sufletele lor fericite, unde sunt în prezenţa Domnului. Reflecţii asupra caracterului consiliului Cititorul nu va avea nicio dificultate în a aprecia principiile după care s-au condus romano-catolicii în modul în care i-au tratat pe protestanţi sau eretici – cum îi numeau ei – având înaintea lui Consiliul de la Constance. Caracterul Izabelei nu se schimbă niciodată: cum era atunci aşa este şi acum şi aşa va rămâne întotdeauna, singura deosebire fiind posibilităţile de a manifesta acest caracter. Şi trebuie să reţinem că arderea acelor doi venerabili vestitori ai reformei a avut loc nu sub un edict papal, nici în urma unei hotărâri a Romei, ci în urma unui consiliu ecleziastic ce reprezenta întreaga biserică a Romei – cu adevărat toate puterile lumii romane, atât cea seculară cât şi cea acleziastică. Dispreţul total pentru reacţia lui Ieronim când era slăbit şi călcarea fără pic de ruşine a salvconductului pentru Huss emis de împărat sunt în egală măsură nedreptăţi şi perfidii. Cum să mai poţi conta pe cuvântul sau pe promisiunea sau pe cel mai sacru jurământ al unui cap cu mitră care are asemenea principii? Îl vom lăsa pe cititor să judece el, dar oare ce limbaj poate exprima josnicia laşă şi caracterul de trădare al unor asemenea principii şi fapte? Adevărul, dreptatea, onoarea, justiţia şi omenia, toate sunt sacrificate pe altarul puterii ecleziastice. Erezia lui Huss şi a lui Ieronim nu a fost niciodată definită în mod clar. S-ar părea că ei au păstrat până la sfârşit primele lor impresii despre transsubstanţiere, închinarea la sfinţi şi la Fecioara Maria. Ei au mărturisit împotriva puterii clerului, care atât de mult timp robise minţile oamenilor, şi au expus avariţia şi corupţia lor. Prin apelurile lor publice ei au lovit temeliile sistemului papal, fapt pentru care ei au fost onoraţi cu coroana de martir. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, a făcut ca aceste lucruri să ducă la răspândirea Evangheliei, care mult timp fusese ascunsă şi ca Europa să se coacă pentru schimbările care se apropiau, schimbări atât în biserică cât şi în stat, care au avut loc în secolul al şaisprezecelea. Vom vedea pe scurt efectele grozave ale acestui consiliu general. Războiul din Boemia Martiriul învăţătorilor boemi a inflamat sentimentele de indignare naţională şi religioasă. Împăratul, papa şi prelaţii aveau să plătească în curând pentru nedreptatea lor flagrantă şi pentru arderile pe rug de la Constance. Răsplata a venit rapid. Patru sute cincizeci de nobili şi cavaleri din Boemia şi Moravia şi-au pus peceţile pe o scrisoare adresată consiliului, în care protestau împotriva procedurilor acelei adunări şi a învinuirilor care erau aruncate asupra ortodoxiei Boemiei prin arderea celor mai iluştri învăţători ai lor. Dar consiliul a refuzat să dea ascultare acelor mustrări îndreptăţite şi a luat hotărârea de a nu face nici un fel de concesii. Sfinţii părinţi, cum erau ei numiţi, ţineau mai mult la plăcerile lor păcătoase decât la binele poporului. Deşi ei se strânseseră cu scopul declarat de a reforma biserica, efectul sejurului lor de patru ani la Constance a fost acela de a demoraliza tot oraşul şi suburbiile lui: imoralitatea şi depravarea acelui consiliu a rămas neegalată. © www.comori.org

420

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

În anul 1418, Martin al V-lea, ajuns papă unic şi necontestat, a trimis o bulă pentru o cruciadă împotriva nesupuşilor eretici, cerând ca toate autorităţile, atât cele ecleziastice cât şi cele civile, să se străduiască pentru a suprima ereziile lui Wycliffe, Huss şi Ieronim, astfel încât rezolvarea problemei să fie obţinută cu sabia. Cardinalul Giovanni de Ragusa a fost trimis ca nunţiu în Boemia. El a fost un om violent, care vorbea să supună ţara prin foc şi sabie. În calitate de nunţiu, el a ars mai multe persoane care s-au opus autorităţii sale, astfel încât, în urma unor asemenea atrocităţi, boemii s-au înfuriat. Urmaşii lui Huss s-au unit şi au ajuns un partid puternic. Ei s-au angajat în modul cel mai solemn să pună în aplicare principiile reformei predicate de şeful lor care fusese martirizat. Huss condamnase ferm practica bisericii de a opri potirul de la laici, iar acel potir ei l-au adoptat ca simbol al comunităţii lor şi pictând potirul euharistic pe stindardele lor. Conduşi de Ziska cel chior, un cavaler deosebit de capabil ca militar, ei au străbătut ţara impunând peste tot administrarea sacramentelor în cele două forme: pâinea şi vinul. Clerul care urma învăţăturile lui Huss a fost dat afară din bisericile de la Praga, aşa că a început să caute locuri unde să se bucure de libertatea închinării. În luna iulie a anului 1419 s-a strâns o mare adunare a husiţilor pe un deal la sud de Praga, adunându-se oficial pentru a celebra comuniunea în aer liber. Trebuie să fi fost o privelişte impresionantă, dar vai! istoria lor ulterioară aruncă o umbră întunecată asupra acelei adunări. Pe culmea întinsă a acelui deal au fost puse trei sute de mese şi au participat patruzeci şi două de mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, care au luat sacramentele sub cele două forme. După comuniune a urmat o masă de dragoste, la care cei bogaţi au împărţit hrana cu săracii, dar nu a fost permisă băutură, nici dansuri, nici muzică, nici alte jocuri. Poporul a stat în corturi, şi, fiindcă le plăceau numele din Scripturi, au numit acel deal Muntele Tabor – de acolo provine numele de taboriţi pe care l-au căpătat ei. Ei spuneau despre ei că sunt poporul ales al lui Dumnezeu şi-i stigmatizau pe vrăjmaşii lor romano-catolici cu numele de amaleciţi, moabiţi şi filisteni. Pe dealul Tabor au fost denunţate luxul, mândria, avariţia, simonia şi alte vicii ale clerului, iar Ziska şi cei care-l urmau i-au îndemnat pe cei în comuniune să se angajeze în reformarea bisericii. Acea mare adunare, condusă de Ziska, a mers întâi la Praga, unde a ajuns în timpul nopţii. În ziua următoare, un cleric husit care mergea în fruntea unei procesiuni purtând un potir în mână a fost fost lovit cu o piatră pe când trecea pe lângă primărie, unde erau magistraţii. Fiind insultaţi astfel, mulţi au dat năvală la primărie şi a rezultat o bătaie. Magistraţii au fost biruiţi, unii au fost omorâţi, alţii au fugit iar alţii au fost aruncaţi jos pe ferestre. Tulburarea s-a extins şi cei care ţineau la vechea religie s-au ridicat cu arme, iar reformatorii au luptat împotriva lor ca împotriva inamicilor adevăratei credinţe. Ziska şi cei care-l urmau s-au proclamat slujitori ai lui Dumnezeu care aveau misiunea de a reforma biserica Lui. Dar, vai! ei au început o lucrare mai mult de distrugere decât de reformare. Au fost atacate şi jefuite mânăstiri, călugării au fost masacraţi, iar din bisericile şi mânăstirile lor au rămas în urmă ruine. Statuile, orgile şi icoanele, toate instrumente ale idolatriei, cum erau numite ele, au fost făcute bucăţi. Mişcarea s-a răspândit şi în alte locuri, ceea ce a dus la cel mai pustiitor război, care a durat mulţi ani. Victoriile taboriţilor Venceslas, regele Boemiei, a murit în acel timp în urma unui atac de apoplexie, fără a lăsa vreun moştenitor, aşa că Boemia a revenit ca moştenire fratelui său, Sigismund. Acea schimbare a semnalat pentru reformatori războiul deschis pentru că Sigismund era urât ca trădătorul care-l atrăsese pe Huss la Constance, abandonându-l acolo în mâinile vrăjmaşilor săi neîndurători, care erau vrăjmaşii adevăratei credinţe. Cu furia fanatismului religios, ei au demolat şi au distrus tot ce purta marca religiei Romei. De îndată ce a avut posibilitatea, împăratul şi-a îndreptat atenţia asupra regatului pe care-l moştenise de curând, dar, în loc să fie primit cu un bun-venit loial, suveranitatea i-a fost respinsă peste tot. Prima armată cruciată a fost înfrântă de Ziska, aşa că Sigismund a fost nevoit să fugă de la Praga. Cei care-l urmau pe Ziska, fiind în majoritate ţărani, nu aveau alte arme decât uneltele agricole, cum ar fi: treierătoare, măciuci, furci şi coase, astfel că Sigismund i-a numit în batjocoră treierători. Dar nu peste mult timp el a ajuns să simtă puterea lor şi rănile mortale pe care le provocau acele arme. Ziska îi © www.comori.org

421

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

învăţase să-şi întărească cu oţel acele unelte şi să-şi aranjeze carele pe câmpul de luptă astfel încât să alcătuiască un fel de întărituri asemenea carelor de luptă din antichitate. Martin al V-lea, aflat în siguranţă la Roma, a auzit de departe că Ziska mergea prin toate părţile cu foc şi sabie măcelărind clerul şi călugării, arzând şi demolând bisericile şi mânăstirile, considerând că misiunea lui divină era să verse răzbunarea asupra vrăjmaşilor adevăratei credinţe şi să smulgă din rădăcini idolatria. La cererea împăratului a fost emisă o bulă papală care-i chema pe toţi cei credincioşi să se ridice pentru a nimici wycliffismul, hussismul şi alte erezii, promiţând în schimb indulgenţe celor care ar fi participat la acea expediţie fie personal, fie prin înlocuitori. S-a strâns o armată din aproape toate ţările Europei, pentru a cărei mărime avem diferite estimări, între o sută de mii şi o sută cincizeci de mii de ostaşi. Spiritul husiţilor s-a întărit în acest gen de situaţii prin exemplul de pe muntele Tabor: ei celebrau comuniunea şi jurau să-şi dea proprietăţile şi să-şi verse sângele în apărarea a ceea ce ei numeau reformă. Potirul euharistic nu numai că era reprezentat pe stindardele taboriţilor, ci era şi purtat de clerul lor în fruntea armatelor. Sigismund a intrat în Boemia în fruntea armatelor de cruciaţi, hotărât să-i înspăimânte pe rebeli pentru a şi-i supune. El i-a ars fără nici un fel de scrupule pe învăţătorii eretici, iar pe alţii i-a târât în urma cailor. Dar a venit ceasul răzbunării. Înflăcărat de indignare şi de entuziasm religios, Ziska şi tovarăşii lui, care erau exasperaţi, i-au surprins pe cruciaţi şi i-au măcelărit pe un deal din apropiere de Praga, care şi astăzi poartă numele lui Ziska. În cea de-a doua campanie, armata imperială s-a risipit şi a fugit înspăimântată dinaintea renumitului Ziska. Împăratul a mai invadat ţara o a treia şi o a patra oară, în fruntea unor armate mai mari – o dată se spune că ar fi fost două sute de mii de ostaşi -, dar de fiecare dată armatele bisericii au fugit în derută dinaintea invincibililor taboriţi. În unele cazuri taboriţii nu numai i-au pus pe fugă, ci chiar i-au urmărit şi i-au masacrat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevăratei credinţe. De ambele părţi au fost comise acte de mare cruzime. Taboriţii care se întâmpla să cadă în mâinile inamicilor erau arşi de vii sau vânduţi ca sclavi. A fost un război de răzbunare şi de exterminare, în care se considera că a confisca proprietăţile şi a vărsa sângele vrăjmaşilor lui Dumnezeu era o sfântă datorie. Înfrângerea totală a armatelor papale Împăratul, cu inima frântă, a ajuns să fie şi acuzat de laşitate. S-a hotărât să pornească a cincea cruciadă, care avea să fie condusă de un cardinal. S-au făcut mari pregătiri: patru mari armate, cumulând cam două sute de mii de oameni, au trecut graniţele Boemiei. Armata pe care au putut-o strânge taboriţii nu era mai mare de treizeci şi unu de mii. Dar marea expediţie papală a sfârşit într-un eşec extrem de ruşinos. Germanii, ajungând să-l vadă pe Ziska cu carele lui de luptă, au fost cuprinşi de panică. Numai cardinalul Iulian s-a arătat curajos. Înaintând el a fost întâmpinat de trupele care fugeau înspăimântate, şi, cu crucifixul în mână, a stăruit în modul cel mai solemn, cu toate argumentele religiei, să-i regrupeze. Dar degeaba, pentru că şi el a fost nevoit să fugă şi abia a scăpat deghizându-se în soldat de rând, abandonând bula papală, pălăria de cardinal şi veşmintele pontificale. Acele trofee au fost expuse în biserica Tron din Praga. Germanii au pierdut zece mii de oameni în acea fugă ruşinoasă, şi apoi mulţi alţii, care, în retragerea lor, au fost urmăriţi şi masacraţi de ţărani. După ce a purtat război timp de treisprezece ani, Ziska a murit. Atât de mult l-au plâns taboriţii încât şiau schimbat numele în orfani. I-a urmat Procopius, un nume aproape la fel de faimos în istoria războiului din Boemia. Dar împăratul nu era dispus să continue un conflict atât de costisitor. Sabia răzbunătoare a lui Ziska îi răpise gloria pe câmpul de luptă şi frustrase intenţiile lui de a întări biserica. În bătălia, sau mai curând masacrul, de la Aussig, pierderile germanilor sunt estimate între nouă mii şi cincisprezece mii de oameni, în timp ce boemii nu au pierdut mai mult de cincizeci. Şi aproape toate vestigiile vizibile ale religiei Romei fuseseră măturate de acel potop copleşitor. Bisericile au fost arse împreună cu cei care se refugiaseră în ele. Silvius, un istoric roman, spune că bisericile şi mânăstirile din Boemia erau mai numeroase, mai magnifice şi mai bogat împodobite decât cele din alte ţări europene, dar, cu câteva excepţii, toate au fost demolate de taboriţii irezistibili. Peste cinci sute de biserici şi © www.comori.org

422

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

mânăstiri, cu toate simbolurile lor idolatre, au fost complet distruse. Aşa de grozavă a fost răsplata dreaptă a lui Dumnezeu pentru ucigaşii lui Huss şi Ieronim. Groaznica judecată s-a abătut cu cea mai mare severitate atât asupra imperiului cât şi asupra bisericii. Dezbinări Husiţii nu au avut cu toţii aceleaşi gânduri cu privire la un tratat de pace, astfel încât s-au împărţit în două partide: calixtinii – de la calix, potir - erau partida mai moderată, dispusă să cedeze în toate celelalte privinţe dacă potirul nu era oprit de la laici şi se permitea citirea Cuvântului lui Dumnezeu; taboriţii mergeau mult mai departe, aderând la doctrinele lui Huss, în afară de celebrarea mesei Domnului cu cele două elemente, susţineau o reformare completă a bisericii, abolirea tuturor erorilor şi ceremoniilor papistaşe şi instaurarea unui sistem scriptural de învăţătură şi disciplină. Înşelăciunea, resursa inepuizabilă a Romei, a putut atunci pătrunde în mijlocul taboriţilor. La consiliul de la Basel, Rokyzan, un episcop al moderaţilor şi un om elocvent, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de Praga, pentru ca, prin influenţa lui, Roma să-şi atingă scopurile. S-a ajuns la un acord compus din patru articole, numit Compact, iar calixtinii obedienţi au fost reprimiţi în sânul bisericii. Însă privilegiile căpătate astfel au fost în scurt timp desfiinţate de papă. Taboriţii, refuzând să semneze compactul, au fost persecutaţi atât de vechii lor prieteni, calixtinii, cât şi de catolici. Dar, în loc ca ei să se opună cu sabia, ca în zilele lui Ziska şi Procopius, ei au ajuns să vadă că credinţa în Dumnezeu, răbdarea, perseverenţa în facerea de bine şi rugăciunea credinţei erau armele potrivite pentru un soldat creştin. Rokyzan, care mai păstra încă unele sentimente bune faţă de vechii săi prieteni, a obţinut de la suveran permisiunea ca taboriţii persecutaţi să se retragă în ţinutul Lititz, la graniţa dintre Moravia şi Silezia, unde să întemeieze o colonie în care să-şi poată organiza închinarea şi disciplina lor. Fraţii Uniţi Prima migraţie în Moravia a fost în 1451. Mulţi cetăţeni din Praga, împreună cu nişte nobili şi învăţaţi, şi chiar câţiva calixtini deosebit de evlavioşi s-au asociat luându-şi numele Unitas Fratum – Fraţii Uniţi. Aceasta este originea unei comunităţi care există şi în zilele noastre. Timp de trei ani ei s-au bucurat de pace şi libertate a conştiinţei. Spiritul misionar prin care s-au distins întotdeauna moravii s-a manifestat în acea perioadă a istoriei lor. Acum firul de argint al iubirii Mântuitorului şi al zelului lor creştin străluceşte puternic. Nu se poate vedea nici o urmă a acestu fir de argint atunci când în apărarea adevărului lui Dumnezeu sunt folosite armele omului carnal. Dar, de îndată ce a început să strălucească harul lor şi să crească numărul lor, preoţii Romei i-au luat la ochi plini de suspiciune. Multe suflete s-au convertit în urma predicării lor şi s-au format adunări în diferite regiuni ale ţării. Atunci călugării şi pustnicii au răspândit zvonuri şi acuzaţii false, conform obiceiurilor limbii lor mincinoase. S-a înălţat strigătul: “Răzvrătire!” Călugării spuneau că moravii se strâng pentru a reîncepe războaiele taboriţilor şi a prelua frâiele guvernării. Regele s-a alarmat, iar Rokyzan cel neprincipial, de teamă să nu-şi piardă poziţia în biserică, s-a dat de partea catolicilor şi i-a influenţat pe calixtini să se întoarcă împotriva fraţilor lor. Ei au fost denunţaţi ca eretici incorigibili. O persecuţie cruntă a fraţilor misionari s-a declanşat cu toată furia. Dar s-ar părea că neghina fusese deja separată de grâu, pentru că, spre deosebire de generaţia lui Ziska, noua generaţie a vechilor husiţi era hotărâtă să nu folosească armele omului carnal pentru a-şi apăra religia, ci curajul neclintit care îi caracterizase pe strămoşii lor pe câmpul de bătălie s-a arătat la ei în răbdarea cu care au suferit pentru Hristos. În cele mai grele suferinţe, ei nu au cedat niciodată. Lor le-au fost negate drepturile obişnuite ale supuşilor împăratului, proprietăţile le-au fost confiscate şi chiar au fost daţi afară din casele lor în miezul iernii, fiind obligaţi să rătăcească pe câmpuri, unde mulţi au murit de frig şi de foame. Toate închisorile din Boemia, mai ales cele din Praga, erau supraaglomerate cu fraţi. Asupra prizonierilor au fost aplicate diferite torturi: unora li s-au tăiat mâinile şi picioarele, alţii au fost traşi pe roată, alţii arşi de vii, alţii ucişi în mod barbar. Aceste atrocităţi au continuat timp de aproape douăzeci de ani fără a scădea în intensitate, dar moartea © www.comori.org

423

Istoria Bisericii

Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

regelui în anul 1471 şi remuşcările pe care le-a avut Rokyzan, au adus o oarecare domolire a persecuţiilor. Ei nu au mai fost torturaţi, dar au fost expulzaţi din ţară. Fraţii Uniţi au fost astfel obligaţi să-şi abandoneze căminele din Lititz şi din alte oraşe şi sate şi să trăiască în păduri şi la adăpostul stâncilor, încălzindu-se noaptea la focuri. Şi, fapt unic, ei nu numai că s-au încurajat unul pe altul, ci au întocmit ceea ce ei numeai constituţia bisericii, uitând – ca mulţi alţii mai înainte – că Dumnezeu a alcătuit la Cincizecime constituţia perfectă a bisericii şi ne-a descoperit-o în Cuvântul Său. Cam şaptezeci de persoane au ţinut un sinod în pădure au fost adoptate două hotărâri care au marcat de atunci încolo caracterul moravilor: 1) că era necesar ca pentru slujire să fie puşi oameni capabili; 2) că acei oameni trebuiau să fie aleşi prin sorţ, ca Matia în Fapte 1:24-26. Ca principiu fundamental fraţii susţineau că “Sfintele Scripturi sunt singura regulă pentru credinţă şi practică”. În acelaşi timp se făcea o deosebire între esenţiale şi neesenţiale, care lasă loc pentru manifestarea voinţei şi imaginaţiei omului. Chestiunile esenţiale ţin de mântuirea omului, iar cele neesnţiale de aspecte exterioare ale creştinismului, cum ar fi ritualuri, ceremonii, obiceiuri şi rânduieli ecleziastice. Ca urmare, cele neesenţiale pot fi modificate după cum socoteşte omul că este mai bine pentru ca să poată înainta Evanghelia. Aşa este omenesc şi nu o caracteristică exclusiv moravă. Este practic zicala obişnuită: “Scopul justifică mijloacele”. Dar este sigur că ceea ce constituie revelaţia lui Dumnezeu nu poate fi nicicând neesenţial, iar ceea ce El nu a descoperit nu trebuie să fie introdus în adunarea Lui. Fraţii care au fost expulzaţi din Moravia au fost primiţi cu bunăvoinţă în Ungaria şi Moldova, unde s-au remarcat prin lucrările lor misionare şi alte lucrări religioase. Prin anul 1470, ei au publicat o traducere a întregii Biblii în limba boemă. Aceasta este cea de-a doua traducere a Bibliei într-o limbă europeană. Ea a avut rapid mai multe ediţii, şi astfel acei oameni interesanţi şi dedicaţi au pregătit calea pentru Luther, Melanchton şi Calvin. Legătura dintre martori Înainte de a-i lăsa pe moravi, îi vom aminti cititorului faptul interesant că există o legătură între ei şi vaudezi, dacă nu chiar o legătură cu paulicienii. Boemia şi Moravia au rămas păgâne până în secolul al nouălea, când au primit Evanghelia de la misionari din est, probabil şi de la paulicieni. În secolul al doisprezecelea, Pierre de Vaudes, alungat din Lyon în urma persecuţiilor, s-a refugiat în Boemia, unde a lucrat cu mult succes timp de douăzeci de ani. În secolul al paisprezecelea se spune că urmaşii lui din Boemia şi Passau erau în număr de aproximativ optzeci de mii şi în toată Europa cam opt sute de mii. Curtea de la Roma, iritată de zelul şi ofensată de practicile creştinilor paulicieni, valdezi, boemi şi moravi, s-a hotărât să-i supună pe toţi jugului Romei. A fost impus celibatul, potirul le-a fost oprit laicilor, iar slujba religioasă se ţinea numai în latină. A început o luptă. Boemii au protestat, Roma a trecut la persecuţii, şi, deşi mulţi au rămas statornici, unii au alunecat treptat pierzând mult din puritatea doctrinelor şi din simplitatea închinării. Aşa au mers lucrurile timp de aproape trei sute de ani până când Ian Huss şi Ieronim din Praga au înălţat din nou stindardul adevărului, au mărturisit împotriva corupţiei Romei, şi, prin flăcările martiriului lor, au aprins o lumină care în scurt timp s-a răspândit în toată Europa şi care, prin providenţa lui Dumnezeu, continuă până în zilele noastre. Vom urmări acum căile tainice pe care s-a răspândit lumina*.

* Marsden – Dictionary of Sects; “Moravians” – Waddington, vol. 3, p. 196; Latin Christianity, vol. 6, p. 200; Milner, vol. 3, p. 336; J.C. Robertson, vol. 3, p. 284Ş Mosheim, vol. 3, p. 17; Edgar – Variations of Popery, p. 202, 533

© www.comori.org

424

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

Capitolul 32. Căderea Constantinopole În anul 1453, după un asediu de cincizeci şi trei de zile, capitala creştinătăţii răsăritene a căzut în mâinile turcilor victorioşi. Împăratul care purta numele fondatorului cetăţii Constantinopole a arătat multă vitejie în timpul asediului. El şi-a dat jos mantia de purpură şi a luptat la spărtură până ce, împreună cu nobilii din jurul lui, a căzut printre cei ucişi. Acesta a fost ultimul dintre Constantini şi ultimul împărat creştin al Constantinopolului. Cei mai mulţi dintre locuitorii rămaşi, fie au fost vânduţi ca sclavi, fie au fost masacraţi, iar în oraş au fost aduse cinci mii de familii de turci colonişti. Au urmat distrugeri şi violenţe pe care nu le putem descrie. Vechia biserică Sf. Sofia a fost golită de toate ofrandele aduse de veacuri, icoanele au fost făcute bucăţi, şi, după ce a suferit profanări, a fost transformată în moschee. Tezaurul ştiinţific al grecilor, despre care unii spun că ar fi cuprins o sută douăzeci de mii de cărţi manuscrise, a fost risipit sau distrus. S-a încheiat cucerirea şi Mahomed al II-lea şi-a mutat sediul guvernului la Constantinopole. Dar ambiţia fără limite a otomanului feroce era departe de a fi satisfăcută, pentru că el gândea să cucerească întreaga creştinătate. După victorii rapide şi uşoare asupra mai multor principate creştine din est, s-ar părea că, dacă moartea nu ar fi scăpat lumea de acel tiran, el ar fi continuat cuceririle până în inima Europei. Ce cetate, ce regat şi ce forţe s-ar fi putut opune invadatorului feroce? Întreaga Europă tremura, mai ales Italia. Se spune că moartea lui Nicolae al V-lea a fost grăbită de vestea cuceririi Contantinopolului, că supărarea şi frica au zdrobit inima bătrânului. Dar, după ce a răsturnat imperii, regate şi cetăţi fără număr, Mahomed al II-lea a murit la cincizeci de ani, suferind de dureri interne, care se presupune că ar fi fost efectele unei otrăvi. Veştile despre aceste mari calamităţi din est au aruncat o umbră întunecată asupra vestului, dar ceea ce ameninţa să oprească progresul civilizaţiei şi răspândirea creştinismului a fost întors, prin providenţa cea înţeleaptă şi bună, spre înaintarea amândoura. Căderea Constantinopolului în mâinile necredincioşilor a făcut ca mulţi învăţaţi greci să fugă în Italia, şi, de acolo, în multe alte ţări din Europa. Aceasta s-a întâmplat tocmai pe vremea când papa Nicolae al V-lea se distingea prin pasiunea lui pentru literatură, pe care o promova folosindu-se de poziţia şi de bogăţia lui. Refugiaţii aduseseră cu ei cărţile pe care le putuseră salva din ruinele imperiului care căzuse, aşa că studiul limbii greceşti a ajuns să devină extrem de popular. Dintre aceşti studenţi, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice oameni deosebit de culţi şi cu inimi evlavioase, care au pregătit calea pentru marea reformă. Inventarea tiparului. Îmbunătăţirea hârtiei. În acea perioadă, Domnul făcea ca “toate lucrurile să lucreze împreună spre bine” într-un mod extrem de remarcabil. Doi agenţi tăcuţi, care au însă multă influenţă şi putere au fost rânduiţi să preceadă vocile predicatorilor Evangheliei Lui: invenţia tiparului şi fabricaţia hârtiei. Aceste invenţii care armonizau una cu cealaltă au fost perfecţionate în a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, fapt pentru care ne putem înălţa inimile cu laude şi mulţumiri lui Dumnezeu. Am ajuns la un punct de răscruce în istoria noastră, şi nu numai în istoria bisericii, ci şi în cea a civilizaţiei şi a societăţii în statele europene şi în istoria umanităţii. Este bine să ne oprim puţin pentru a privi în jur. Vedem cum o mână divină a lucrat spre bine ducând la o conjuncţie a mai multor factori care aparent nu sunt legaţi unul de altul. Căderea imperiului, fuga câtorva greci care au adus comori ale literaturii lor, trezirea intelectului lumii occidentale, care fusese mult timp cufundat în somn, inventarea tipăririi cu caractere mobile şi descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din cârpe. Deşi zdrenţele © www.comori.org

425

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

de in nu par a avea nimic a face cu literatura grecilor şi cu meşteşugul lui Guttenberg, ambele nu ar fi fost de folos fără o hârtie îmbunătăţită. Mijloacele pe care omul le-ar socoti nesemnificative sunt suficiente atunci când sunt folosite de Dumnezeu. Prin puterea miraculoasă, un băţ uscat din mâna lui Moise a făcut să se zguduie Egiptul de la centru până la graniţele lui, a despicat Marea Roşie şi a scos apă din stâncă; o piatră netedă din pârâu sau un corn gol de berbec au adus mari biruinţe lui Israel. Puterea este de la Dumnezeu, iar credinţa aşteaptă totul numai de la El. Este un fapt extrem de interesant pentru creştin că prima carte completă pe care a tipărit-o Guttenberg cu caractere din metal a fost o ediţie a Bibliei în latina vulgata, constând într-un volum cu nouă sute şaizeci şi unu de file. Hallam, în Istoria literaturii face frumoasa observaţie: “Este extrem de remarcabil că inventatorii acestei arte au fost chiar de la început atât de îndrăzneţi încât s-au încumetat să tipărească întreaga Biblie şi că au reuşit aceasta cu mult succes... Cu ochii minţii putem vedea acest venerabil şi splendid volum deschizând calea pentru zecile de mii care au urmat şi cerând binecuvântarea asupra noii arte prin dedicarea pentru cer a celui dintâi rod*”.

* Literature of Europe, vol. 1, p. 153 Deşi nu prea se potriveşte cu domeniul scurtei noastre istorii să prezentăm chiar şi pe scurt istoria marii descoperiri, totuşi, de dragul cititorilor noştri care să nu fi citit asemenea istorii, vom spune câte ceva, din vreme ce tiparul a fost unul dintre cei mai puternici agenţi ai reformei. Din timpuri vechi se practica tipărirea folosind blocuri de lemn. Uneori gravurile erau însoţite de câteva rânduri de litere cioplite în blocul de lemn. Treptat, acestea au fost extinde până la a avea câteva file care au fost numite blocuri de filă. Se spune că, în secolul al unsprezecelea, un fierar ingenios a inventat litere separate făcute din lemn. Celebrul Johannes Guttenberg, care s-a născut într-un sat de lângă Mentz, în anul 1397, a făcut litere din metal în loc de litere din lemn, iar asociatul lui, Schaeffer, a pus caracterele într-o matriţă, după care acele caractere au fost turnate. Astfel s-a perfecţionat meşteşugul tipăririi, ajungând în forma in care este în prezent. Pergamentul, hârtii preparate din paie, coajă de copac, papirus şi bumbac au fost suficiente pentru scribi până în secolul al paisprezecelea, dar aceste metode de preparare a hârtiei erau inadecvate pentru cerinţele noului proces de tipărire. Din fericire, însă, descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din cârpe a coincis cu inventarea literelor şi a tipăririi la presă. Prima fabrică de hârtie din Anglia a fost construită în 1588, la Drtmouth, de un german numit Spielmann, care a fost făcut cavaler de către Regina Elisabeta. Prima Biblie tipărită Toţi istoricii par să fie de acord că Guttenberg, după ce timp de zece ani a experimentat pentru a-şi perfecţiona procedeele, ajunsese atât de sărac încât a fost nevoit să invite un capitalist să-i fie asociat. Johann Faust, un fierar bogat din Mentz, căruia i-a făcut cunoscute secretele lui, a fost de acord să intre într-un parteneriat cu el şi să-i furnizeze mijloacele pentru a-şi îndeplini planul. Dar nu s-ar părea că Guttenberg şi asociaţii săi, Schoeffer şi Faust, ar fi fost însufleţiţi de motive mai nobile pentru a executa această lucrare glorioasă, ci că obiectivul lor a fost acela de a obţine mari sume de bani. Scrierile erau o imitaţie atât de exactă a celor mai bune copii manuscrise încât ei au intenţionat să le vândă ca manuscrise pentru a obţine preţuri deosebit de mari, ia angajaţii erau obligaţi să păstreze cu stricteţe secretul. Prima ediţie pare să se fi vândut la preţuri ca de manuscrise fără ca să se fi aflat secretul. A doua ediţie a fost scoasă în 1462, când Johann Faust a mers la Paris cu un număr de copii. I-a vândut regelui un exemplar pentru şapte sute de coroane şi altul arhiepiscopului pentru patru sute de coroane. Prelatul a fost încântat să obţină o copie atât de frumoasă la un preţ atât de mic şi i-a arătat-o regelui, iar © www.comori.org

426

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

majestatea sa i-a arătat copia lui, pentru care plătise aproape dublu, şi atunci mare le-a fost uimirea să vadă că acele copii erau identice până la ultima trăsătură şi până la ultimul punct. Ei s-au speriat ajungând la concluzia că aşa ceva trebuia să fi fost rezultatul magiei şi au presupus că acele litere majuscule scrise cu cerneală roşie trebuiau să fi fost cu sânge şi nu au mai avut nici o-ndoială că era o lucrare făcută în alianţă cu diavolul, care i-a ajutat în lucrul magic. Poliţia a fost imediat informată cu privire la Johann Faust, locuinţele lui au fost percheziţionate şi au fost confiscate alte exemplare ale Bibliei, şi au fost strânse şi alte copii pe care le vânduse, care au fost comparate. Toate copiile fiind exact la fel, el a fost declarat magician. Regele a poruncit ca Faust să fie aruncat în închisoare şi nu peste mult timp ar fi fost aruncat în flăcări dacă el nu ar fi mărturisit înşelăciunea şi nu ar fi descoperit toate secretele meşteşugului său. Taina a fost descoperită, iar lucrătorii care nu mai erau obligaţi să păstreze secretul au ajuns să se disperseze peste hotare, văzând că meşteşugul lor era bine primit peste tot, aşa că sunetul presei tipografice a ajuns să se audă în multe ţări. Tiparul a fost introdus în Anglia prin 1474 de William Caxton, iar în 1508 în Scoţia de Walter Chapman. Înainte de zilele tiparniţei, multe cărţi valoroase existau sub formă de manuscrise şi seminarii de învăţătură au înflorit în toate ţările civilizate, de cunoaştere, prin necesitate, beneficia numai un număr mic de oameni. Manuscrisele erau atât de rare şi de scumpe încât numai regii, nobilii şi stabilimentele colegiale sau ecleziastice le puteau cumpăra. O copie a Bibliei costa între patruzeci şi cincizeci de lire numai pentru scris deoarece copistului îi trebuiau cam zece luni pentru a scrie una. Deşi multe alte cărţi au ieşit de sub prese, Biblia latină a fost cartea favorită a tipografilor. Oriunde-şi inaugurau operaţiile, ei începeau cu o ediţie a Bibliei latine. Era cartea cea mai căutată şi se vindea la preţuri bune. Aşa au fost multiplicate rapid Bibliile latine. Atunci şi-au început lucrarea traducătorii, şi, prin reformatori individuali din diferite ţări, Cuvântul lui Dumnezeu a fost tradus în diferite limbi în decurs de câţiva ani. Astfel, în 1474 a apărut o versiune italiană, una boemă în 1475, una olandeză în 1477, una franceză în 1477 şi una spaniolă în 1478, ca un fel de vestitori ai apropiatei reforme. Opoziţia Romei faţă de Biblie Dar, ca de obicei, vrăjmaşii adevărului şi luminii şi libertăţii s-au alarmat. Arhiepiscopul de Mentz a impus o cenzură strictă asupra tipografilor; Papa Alexandru al VI-lea a emis o bulă prin care le interzicea tipografilor din Mentz, Koln, Treves şi Magdeburg să publice vreo carte fără a avea permisiunea specială a arhiepiscopilor. Văzând că citirea Bibliei era din ce în ce mai răspândită, preoţii au început să predice de la amvoane împotriva ei. “Ei au descoperit,” spunea un călugăr francez, “o limbă nouă numită greacă, de care trebuie să fim foarte atenţi să ne păzim. Acea limbă va fi mama la tot felul de erezii. Văd multe persoane având în mâini o carte scrisă în această limbă, numită «Noul Testament»; este o carte plină de mărăcini având vipere în ei. Iar, în ceea ce priveşte ebraica, oricine o învaţă devine imediat evreu”. Bibliile şi Testamentele erau confiscate, indiferent unde erau descoperite, şi erau arse. Dar şi mai multe Biblii şi Testamente apăreau, parcă prin magie, din cenuşa celor arse. Şi tipografii erau luaţi şi arşi. “Trebuie să smulgem din rădăcină tipărirea sau tipărirea ne va desfiinţa pe noi,” spunea vicarul de Croydon într-o predică ţinută la Paul’s Cross. Universitatea de la Paris, panicată, declara înaintea parlamentului: “Dacă se permite studiul limbii greceşti şi al ebraicii, s-a terminat cu religia”. Marele succes al noilor traduceri a alarmat toată biserica romană, care tremura pentru a asigura supremaţia versiunii Vulgata, favorita ei. Temerile preoţilor şi călugărilor au crescut atunci când au văzut poporul citind scripturile în limba lui maternă şi au observat cum se răspândea din ce în ce mai mult predispoziţia de a pune sub semnul întrebării valoarea participării la mesă şi autoritatea preoţiei. În loc ca oamenii să-şi spună rugăciunile în latină prin intermediul preoţilor, ei începeau să se roage direct lui Dumnezeu în limba lor maternă. Clerul, văzând că-i scădeau veniturile, a apelat la Sorbonna, cea mai renumită şcoală teologică din Europa, iar Sorbonna a făcut apel la parlament să intervină cu mână forte. Imediat s-a declarat război împotriva cărţilor şi a tipografilor. Tipografii care erau condamnaţi pentru că tipăriseră Biblii erau arşi. În 1534, vreo douăzeci de bărbaţi şi o femeie au fost arşi de vii la Paris. În 1535 © www.comori.org

427

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

Sorbonna a obţinut o poruncă de la rege pentru a suprima tipărirea. “Dar era prea târziu,” după cum observă un scriitor talentat, “pentru că meşteşugul era deplin dezvoltat şi nu putea fi suprimat după cum nu poat fi suprimate lumina sau aerul sau viaţa. Cărţile deveniseră o necesitate publică şi ele veneau în întâmpinarea unei mari cerinţe a publicului, aşa că an de an ele s-au înmulţit din ce în ce mai mult*”.

* History of the Huguenots, Samuel Smiles, p. 1-23 În timp ce Roma tuna groaznicele ei interdicţii împotriva libertăţii gândirii şi, pentru a persecuta - cel puţin în toată Franţa -, îşi întindea braţul peste tot unde ajunsese Biblia şi găsise oameni care s-o urmeze, Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi cu ajutorul presei tipografice, grăbea marea revoluţie care avea să schimbe destinele bisericii şi statului. Dacă planurile rele ale catolicilor ar fi reuşit, şi acum am mai bâjbâi în întunericul gros al evului mediu. Roma a fost dintotdeauna ostilă invenţiilor şi îmbunătăţirilor, mai ales dacă ele încercau răspâdirea cunoştinţelor, promovau civilizaţia şi tindeau să micşoreze distanţa dintre cler şi laici sau să slăbească în vreun fel puterea preoţiei. Ignoranţa, robia, superstiţia şi supunerea oarbă faţă de preoţime sunt elementele de bază ale existenţei ei. Dintre toate invenţiile, nici una nu a exercitat o mai mare influenţă asupra societăţii decât aceea a tiparului, şi nu numai atât, ci, cu ajutorul acestei invenţii sunt păstrate toate celelalte invenţii. Astfel, nu avem de ce să le mulţumim catolicilor pentru civilizaţia noastră modernă şi pentru privilegiile libertăţilor noastre civile şi religioase. Dar Dumnezeul cel viu era deasupra ostilităţii Romei şi urma să-şi îndeplinească planurile harului său. Întunericul evului mediu se risipea rapid, iar soarele reformei care răsărea avea să risiească bezna domniei lungi de o mie de ani a Izabelei. Supremaţia universală cu care se lăuda ea nu mai este şi nu se va mai reface niciodată. Stâlpii puterii ei sunt deja zdruncinaţi şi mai multe cauze în conjuncţie grăbesc prăbuşirea ei completă. Vom cunoaşte curând aceste cauze. Precursorii imediaţi ai lui Luther Am urmărit relativ cu grijă lanţul martorilor din primele zile ale bisericii până la începutul secolului al şaisprezecelea, aşa că mai avem de menţionat numai câteva nume care constituie legătura dintre această nobilă linie şi numele şi mărturia marelui reformator. Din lanţul divin nu lipseşte nici o verigă. Cei mai notabili dintre aceştia au fost Girolamo Savonarola, Johan din Wesalia şi Johan Wessilus din Groningen. Girolamo Savonarola, descendent al unei familii ilustre, s-a născut la 1452, la Ferara. De tânăr a avut sentimente religioase profunde şi a crezut că a avut favoarea de a fi primit viziuni cereşti cu privire la misiunea lui, ceea ce l-a determinat să se retragă din lume şi să intre în ordinul dominican de la vârsta de douăzeci şi unu de ani. S-a dedicat studiului Sfintelor Scripturi cu rugăciuni continue, posturi şi chinuirea trupului. S-ar părea că era profund interesat de scripturile profetice, mai ales în Apocalipsa, asupra căreia găsea multă plăcere să facă expoziţiuni suţinând cu multă încredere că judecăţile ameninţătoare erau aproape. După ce a petrecut şapte ani în mânăstirea dominicană de la Bologna, el a fost transferat de superiorii săi la Sf. Marcu din Florenţa. După câţiva ani el a fost ales stareţ, şi atunci el a introdus o reformă profundă şi o revenire la simplitatea hranei şi a îmbrăcăminţii. Savonarola era un predicator neegalat, dar, ca mulţi alţii din acel timp, el combina caracterul de predicator cu acela de politician. Singura lui temă era reforma, el proclamând reforma şi pocăinţa cu voce de profet. Reformă în ceea ce priveşte disciplina în biserică, în luxul şi caracterul lumesc al preoţiei şi în moravurile întregii comunităţi. Cum italienii erau sensibili la toate apelurile cu privire la drepturile lor cetăţeneşti, marea catedrală din Florenţa s-a umplut de mari mulţimi care sorbeau cuvintele lui. Predicarea lui lua forma profeţiei, ca unul care avea autoritate să vorbească în numele lui Dumnezeu, deşi prezicerile lui nu erau altceva decât rezultatul convingerilor lui ferme cu privire la guvernarea lui © www.comori.org

428

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

Dumnezeu şi la împlinirea profeţiilor potrivit principiilor descoperite în Sfintele Scripturi. Dar, cu toate că era întrucâtva amestecat cu facţiunile politice din Italia, el era un creştin sincer şi un adevărat reformator. El denunţa în mod necruţător abuzurile lui Lorenzo de Medici, despotismul aristocraţiei şi păcatele prelaţilor şi clerului şi deplângea indiferenţa faţă de lucrurile spirituale care caracteriza epoca. “Odinioară,” spunea el, “biserica avea preoţi de aur şi cupe de lemn, dar acum cupele sunt de aur iar preoţii de lemn, pentru că splendoarea exterioară a religiei a fost dăunătoare spiritualităţii”. Aşa de irezistibilă a fost elocvenţa lui, căreia îi dădea un caracter profetic, ca şi când ar fi fost mesagerul unui Dumnezeu ofensat, a cărui răzbunare era pe punctul de a se dezlănţui asupra Italiei, încât mulţimile au crezut în misiunea lui cerească. Poporul era atât de pătruns de apelurile lui încât efectul moral al avertismentelor lui s-a văzut în tot oraşul. “Prin îmbrăcămintea lor modestă,” spune Sismondi, “prin purtarea lor şi înfăţişarea lor, florentinii au arătat că îmbrăţişaseră reforma lui Savonarola”. Dar această evoluţie a fost urmărită de ochiul cel rău al Izabelei. Un asemenea martor neînfricat nu se cuvenea să trăiască, în special în Italia. Lumina trebuia stinsă, dar aceasta era dificil de realizat din vreme ce mulţi cetăţeni erau gata să treacă prin foc în locul lui Savonarola. Biserica Romei, sprijinită şi de partizanii familiei Medici, s-a apucat de lucrarea nimicitoare. Ca de obicei, planurile ei aveau la bază înşelăciunea şi s-au încheiat prin persecuţie. Abilul Alexandru al VI-lea, într-un limbaj plin de curtuoazie, l-a invitat pe Savonarola să-l viziteze la Roma pentru a discuta cu el despre darurilor lui profetice. Dar Savonarola ştia că nu era potrivit să aibă încredere în papă şi a refuzat să se supună. Apoi, papa i-a propus să-l înalţe la rangul de cardinal, cu speranţa că aşa l-ar putea avea sub control, dar Savonarola a declarat de la amvon, cu indignare, că el nu avea să poarte alt roşu decât acela al sângelui martiriului. Atunci masca a fost dată jos, iar linguşirile au fost înlocuite cu ameninţări şi excomunicări. El a fost denunţat ca semănător de învăţături false şi nimicirea lui a fost hotărâtă. Franciscanii, care erau deja geloşi pe marea faimă a dominicanilor, au intrat şi ei în conspiraţie. Relatarea uneltirilor lor nu ar prezenta interes pentru cititor, dar ei au reuşit să abată poporul şi să provoace căderea rivalului lor. În anul 1498, Savonarola şi doi prieteni ai săi, Dominic şi Silvestru, au fost arestaţi, întemniţaţi şi torturaţi. Atât din cauza lucrărilor cât şi a exerciţiilor ascetice, sistemul nervos al marelui predicator devenise atât de sensibil încât nu a putut rezista chinurilor. “Când sunt torturat,” spunea el, “mă pierd si înnebunesc: numai ceea ce spun când nu sunt torturat este adevărat”. De la Roma au venit doi nunţii aducând sentinţa de condamnare a lui Alexandru, iar, în ziua următoare, prizonierii au fost duşi în piaţa signoriei, unde, după obişnuita ceremonie a degradării, au fost întâi spânzuraţi şi apoi arşi. Cenuşa lor a fost strânsă cu grijă de franciscani şi aruncată în Arno, dar relicvele lui Savonarola au fost păstrate cu veneraţie de mulţi dintre prietenii şi adepţii lui. Reflecţii asupra vieţii lui Savonarola Stareţul Sf. Marcu este menţionat în istorie ca unul dintre cei mai credincioşi martori publici pentru Hristos care a apărut în Italia, dar în mersul lui au fost multe lucruri care sunt contrare spiritului şi chemării unui creştin adevărat, mai ales amestecul politicii cu religia. Se spune că el gândea să combine calităţile lui Ieremia cu cele ale lui Demostene: să deplângă păcatul şi să vestească judecăţile lui Dumnezeu ca Ieremia, dar şi să ridice poporul să lupte pentru libertăţile lui, ca Demostene. Aceasta a fost greşala pe care a făcut-o el pentru că nu cunoştea învăţătura Noului Testament şi aceasta a dus la dezonoarea şi la căderea lui. Dar trebuie să avem îngăduinţă ţinând cont de educaţia lui, de împrejurări şi de spiritul vremii, mai ales că mulţi dintre reformatorii de mai târziu au căzut în aceeaşi cursă. În acele timpuri revoluţionare, reformatorii nu învăţaseră că un creştin are o chemare cerească, că, dacă evreiii erau binecuvântaţi cu toate binefacerile temporare într-o ţară plăcută, creştinul este binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în Hristos. Ei nu au înţeles că scopul lui Dumnezeu în timpul de faţă este ca, prin predicarea Evangheliei, să strângă din mijlocul naţiunilor un popor pentru Numele Lui (Fapte 15). Dar cât de puţini, chiar şi în zilele noastre, înţeleg că biserica lui Dumnezeu este chemată afară şi că trebuie să umble în separare de lume! © www.comori.org

429

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

Cel mai mare bine pe care predicatorul îl poate obţine pentru semenii săi este acela de a-i strânge în jurul Mântuitorului respins, scoţându-i din lume. Dar asemenea predicatori nu sunt populari şi nu sunt înţeleşi nici chiar în ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea. Pentru că, într-adevăr, putem să ne punem întrebarea cum este starea “bisericilor” în raport cu politica şi în ce măsură este mai avansată decât ideile lui Savonarola. El s-a amestecat în conducerea societăţii pentru ca republica Florenţei să fie spre onoarea Domnului şi Stăpânului său. Motivele lui erau, fără-ndoială, drepte, dare el greşea total când gândea că poate uni cerul cu lucrurile pământeşti. Ideea lui călăuzitoare se poate vedea din faptul că una dintre monedele bătute în perioada cât Florenţa era sub influenţa lui purta inscripţia: “Hristos, regele nostru”. Dar acest om remarcabil nu numai că dorea să vadă o mare reformă, atât în biserică cât şi în stat, ci el dorea mult şi mântuirea sufletelor, în timp ce inima lui se bucura de glorioasa învăţătură a îndreptăţirii numai prin credinţă. Următorul extras din meditaţiile lui asupra Psalmului 31, din timpul întemniţării, va prezenta cititorului gândurile lui cele mai adânci conduse de Duhul Sfânt. “Nici un om nu se poate lăuda, şi, dacă, înaintea lui Dumnezeu, fiecărui păcătos îndreptăţit i s-ar pune întrebarea: «Ai fost mântuit prin propria ta putere?» toţi ar răspunde: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă glorie!» De aceea, o, Dumnezeule, caut îndurarea Ta şi nu aduc înaintea ta dreptatea mea persoanlă, ci atunci când Tu mâ îndreptăţeşti, dreptatea Ta este a mea, pentru că harul este dreptatea lui Dumnezeu. O, Dumnezule, mântuieşte-mă prin dreptatea Ta, adică prin Fiul Tău, singurul care a fost drept înaintea Ta”. În urma studiului acestui frumos psalm al durerii şi laudei triumfătoare, cu ce gânduri sfinte şi înalte trebuie să se fi preocupat mintea lui, ca om învăţat de Dumnezeu, când era închis*!

* J.C. Robertson, vol. 4, p. 548; Waddington, vol. 3, p. 383; Universal History, Bagster and Sons, London, vol. 6, p. 173 O, minunată cetate c-ai văzut sfârşind Martirii aleşi mistuiţi de flăcări, Care-mpreună uniţi în batjocuri şi chin, Murind zâmbeau dovedind că “a muri e un câştig”: Bogatul tău râu nobil şi larg Ascunde cenuşa lor binecuvântată Vedea-va marele sfarsitul marelui tiran Şi-orice necredincios nimicit de foc, Va vedea distrus orice viciu şi rău Şi noua lumină venind din cer. Johan din Wesalia, un doctor în teologie din Erfurt, s-a distins prin îndrăzneala şi energia cu care s-a opus Romei. El a atras asupră-şi mânia ordinelor monastice prin aceea că predica faptul că oamenii sunt mântuiţi prin har, prin credinţă, şi nu printr-o viaţă monastică, că un om care crede în Hristos are eternitatea asigurată chiar dacă toţi preoţii din lume l-ar condamna şi l-ar excomunica. El a spus că indulgenţele, ungerea sfântă şi pelerinajele nu sunt de nici un folos; că papii, episcopii şi preoţii nu sunt instrumente prin care oamenii să fie mântuiţi. El era ceea ce, în zilele noastre, s-ar numi un calvinist strict, în ceea ce priveşte modul în care înţelegea harul. Arhiepiscopul de Mentz a poruncit să ife întemniţat şi a fost adus la judecată înaintea unui consiliu de preoţi în anul 1479. Cu toată vârsta lui înaintată, sănătatea lui precară şi slăbiciunea lui, el a fost supus unei interogări încrucişate asupra opiniilor lui timp de cinci zile consecutive. El a explicat unele lucruri, altele nu le-a recunoscut, altele le-a retractat, dar judecătorii au fost neîndurători, deşi el era încovoiat de peste optzeci de ani, şi l-au condamnat la penitenţă pe viaţă în beciurile Sfintei Inchiziţii, unde a murit în scurt timp. Johan Wesselus, originar din Groningen, Olanda, a fost, fără-ndoială, unul dintre cei mai remarcabili © www.comori.org

430

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

precursori imediaţi ai reformei. El era unul dintre oamenii cei mai învăţaţi din secolul al cincisprezecelea, şi, din fericire pentru el, ca şi pentru multe alte mii de oameni, el era luminat nu numai cu lumina învăţăturii omeneşti, ci era învăţat de Dumnezeu. Lumina glorioasei evanghelii a harului lui Dumnezeu strălucea puternic în inima lui, în cuvintele lui şi în viaţa lui. El a fost, succesiv, profesor de teologie la Koln, Louvain, Heidelberg şi Groningen, şi a expus cu multă îndrăzneală multe din doctrinele rele şi abuzurile flagrante ala bisericii Romei. Timp de câţiva ani a fost şi profesor de ebraică la universitatea de la Paris, şi chiar şi acolo a vorbit cu îndrăzneală: “Orice plăcere a oamenilor în păcat,” declara el, “este blasfemie împotriva lui Hristos”. Dar mărturia ulterioară a lui Luther face să nu mai fie necesare alte detalii despre scrierile lui Johan Wesselus şi despre opiniile lui. La treizeci de ani după moartea lui Wesselus, Luther predica aceleaşi învăţături pe care le scrisese înaintaşul lui, deşi el nu văzuse lucrările lui. Ei au fost conduşi de acelaşi Duh Sfânt şi învăţaţi din aceeaşi carte sfântă şi au fost pregătiţi pentru aceeaşi lucrare. Marele reformator a fost atât de uimit şi de încântat când a dat pentru prima dată peste nişte scrieri ale lui Wesselus , încât, în 1552, a scris o prefaţă la prima ediţie tipărită a lucrărilor acestuia, în care spunea: “Printr-o minunată providenţă a lui Dumnezeu, am fost obligat să devin persoană publică şi să port lupte împotriva monştrilor indulgenţelor şi decretelor papale. În tot acel timp îmi închipuiam că eram singur, şi totuşi am perseverat cu multă râvnă în luptă, încât peste tot am fost acuzat că sunt înfierbântat şi violent şi că lovesc dur. Totuşi, adevărul este că am dorit sincer să fi terminat cu aceşti profeţi ai lui Baal printre care s-a nimerit să fiu şi să fi trăit liniştit într-un colţ, pentru că ajunsesem la disperare în încercarea de a-i impresiona pe cei cu frunţi de aramă şi cu gâturi de fier ale neevlaviei. Dar, fiind în această stare, mi s-a spus că chiar în aceste zile există o rămăşiţă tainică a poporului lui Dumnezeu, şi nu numai că mi s-a spus aceasta, ci mă şi bucur să am dovada existenţei ei. Aici este o nouă publicaţie al cărei autor este Wesselus din Groningen, un om cu un geniu admirabil, cu o minte deosebit de cuprinzătoare. Este foarte clar că el a fost învăţat de Dumnezeu, cum a profeţit Isaia că aveau să fie creştinii*: cum a fost cu mine aşa şi cu el şi nu se poate pesupune că el a primit de la oameni învăţăturile lui. Dacă aş fi citit mai înainte lucrările lui, vrăjmaşii mei ar fi presupus că de la Wesselus am învăţat totul, pentru că atât de mult coincid opiniile noastre. Acum îmi este imposibil să mă-ndoiesc că am dreptate în lucrurile asupra cărora am avut inspiraţie când văd un atât de perfect acord în sentimente şi aproape aceleaşi cuvinte folosite de acest om eminent care a trăit în altă epocă, într-o ţară îndepărtată şi în alte împrejurări decât mine. Sunt surprins că acest scriitor creştin excelent este atât de puţin cunoscut; poate pentru că a trăit fără vărsare de sânge şi fără conflicte, pentru că numai în aceste privinţe diferă de mine”.

* n.tr.) Aici se văd totuşi limitele înţelegerii marelui credincios Luther, pentru că Isaia nu vorbeşte despre creştini, ci despre rămăşiţa credincioasă a lui Israel, deşi unele lucruri se aplică la fel de bine la credincioşii din orice dispensaţiune. Luther nu a înţeles dispensaţiunile cum le-au înţeles Darby şi fraţii. Vom mai relata numai o anecdotă cu privire la Wesselus, care arată cât de mult i-a umplut inima spiritul evangheliei, satisfăcându-l deplin şi făcându-l să se ridice deasupra celor mai mari tentaţii. Când Sixtus al IV-lea a fost înălţat pe tronul pontifical şi-a amintit că-l cunoscuse pe Wesselus în Franţa şi s-a oferit să-i îndeplinească orice cerere i-ar face. Evlaviosul olandez i-a răspuns: “Fie ca acela care este considerat păstorul suprem al bisericii pe pământ să trăiască astfel încât, când se va arăta Marele Păstor, să-L poată auzi spunând: «Bine, rob bun şi credincios»”. “Aceasta trebuie să fie grija mea,” a răspuns Sixtus, “dar nu ai ceva de cerut pentru tine însuţi?” Atunci Wesselus a spus: “Daţi-mi din Biblioteca Vaticanului o Biblie în greacă şi una în ebraică”. “Le vei avea,” i-a răspuns papa, “dar oare nu e o nebunie? De ce nu ceri o episcopie sau ceva de felul acesta?” “Pentru că,” a spus profesorul cel fără ambiţii, “nu doresc asemenea lucruri”. I s-a permis să-şi sfârşească zilele în anul 1489, în vârstă de şaptezeci de ani. Ultimele lui cuvinte au fost: © www.comori.org

431

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

“Dumnezeu fie lăudat! Tot ce ştiu este Isus Hristos şi pe El crucificat*”.

* Milner, vol. 3, p. 421 Ulrich von Hutten, un cavaler german cu zel reformator şi mare admirator al lui Luther şi-a găsit loc în multe istorii. Decendent al unei vechi familii şi având talente strălucite, el s-a distins din tinereţe ca soldat, iar apoi ca aventurier literal, dar ne temem că nu sta prea bine cu moralitatea. El a publicat nişte pamflete usturătoare împotriva lui Erasmus şi o satiră de efect împotriva curţii şi tiraniei Romei. “Puţine cărţi,” spunea Hallam, “s-au bucurat de o primire mai entuziastă decât epistolele lui Hutten la prima lor publicare, în 1516”. Dar nu i s-a îngăduit mult timp nici să dezvăluie abuzurile papalităţii, nici să promoveze învăţături reformatoare. A murit în 1523, în vârstă de treizeci şi cinci de ani. “El constituie legătura,” spune d’Aubigne “dintre cavaleri şi literaţi”. El a fost prezent la asediul Padovei din 1513, iar cartea lui de efect împotriva papalităţii a apărut în 1516. Reuchlin şi Erasmus – aceste nume faimoase – pot fi introduse în mod normal aici. Deşi nu au fost reformatori, ei au contribuit mult la succesul reformei. Ei sunt numiţi “umanişti”, fiind învăţaţi eminenţi. Revigorarea literaturii, dar mai ales studiul critic al limbilor în care au fost scrise scripturile – ebraica, greaca şi latina – au adus mari servicii primilor reformatori. Ca în zilele lui Iosia, Ezra şi Neemia, marea reformă a fost în legătură directă cu recuperarea şi studiul Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Biblia, care zăcuse mult timp acoperită cu praf, sub formă de manuscrise pe rafturile bibliotecilor vechi, era atunci tipărită şi dată oamenilor în limba lor maternă. Aceasta era lumina de la Dumnezeu şi aceasta i-a înarmat pe reformatori cu o putere invincibilă. Până în zilele lui Reuchlin şi Erasmus, Vulgata a fost textul primit, greaca şi ebraica fiind aproape necunoscute în vest. Reuchlin a studiat la universitatea din Paris. Din fericire pentru el, celebrul Wesselus învăţa pe atunci ebraica la acea renumită şcoală de teologie. Acolo el nu numai că a primit primele elemente ale limbii ci şi cunoştinţa evangheliei harului lui Dumnezeu. El a studiat şi greaca şi a deprins să vorbească o latină foarte pură. La vârsta de douăzei de ani el a început să predea filozofie, greacă şi latină la Basel, şi, după cum spune d’Aubigne, “atunci a părut un miracol că un german a fost auzit vorbind greaca”. El s-a stabilit apoi la Wittemberg – leagănul reformei -, l-a învăţat ebraica pe tânărul Melanchton, şi a pregătit publicarea primului lexicon şi a primei gramatici ebraice şi germane. Oare cine poate evalua cât îi datorează reforma lui Reuchlin, cu toate că el a rămas în comuniune cu biserica Romei? Erasmus era cu aproximativ doisprezece ani mai tânăr decât Reuchlin, a urmat aceleaşi studii, dar a avut mai multă putere şi celebritate. De la 1500 până la 1518, când a început să se remarce Luther, Erasmus a fost cel mai distins literat din creştinătate. El s-a născut la Rotterdam în 1465 şi a rămas orfan la vârsta de treisprezece ani. Atunci el a fost jefuit de tutorii lui, care, pentru a-şi acoperi necinstea, l-au convins să intre într-o mânăstire. În 1492 a fost ordinat preot, dar dintotdeauna i-a repugnat viaţa monastică, aşa că s-a folosit de prima ocazie pentru a-şi recâştiga libertatea. După ce a părăsit mânăstirea augustiniană de la Stein, el a urmat studiile lui favorite la universitatea de la Paris. Cu cel mai neobosit zel, el s-a dedicat complet literaturii şi curând a căpătat o reputaţie deosebită printre învăţaţi. Tânărul student sărac a fost curtat de multe talente ale vremii. Lordul Montjoy, pe care l-a întâlnit ca student la Paris l-a invitat în Anglia, pe care el a vizitat-o prima oară în 1498, după care a făcut mai multe vizite până în 1515, timp în care a ajuns să cunoască mulţi oameni deosebiţi, a primit onoruri, a avut prietenii călduroase şi a petrecut zilele lui cele mai frumoase. El a fost la ambele universităţi, şi, în timpul celei de-a treia vizite a lui în Anglia, care a fost şi cea mai lungă, a fost profesor de greacă la Cambridge. Toţi recunoşteau supremaţia lui în lumea literelor, şi, pentru un timp, a dominat fără rival. Dar obiectivul nostru este acela de a vedea ce influenţă a avut el asupra reformei. © www.comori.org

432

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

Sub îndrumarea plină de har a mâinii Aceluia care, chiar de la început, vede sfârşitul, Erasmus şi-a încordat toate puterile minţii lui şi a întreprins toate studiile laborioase pentru a pregăti o ediţie critică a Noului Testament în greacă. Lucrarea a apărut la Basel în 1516, cu un an înainte de reformă, fiind însoţită de o traducere latină în care el a corectat erorile din Vulgata. Aceea a fost o lucrare îndrăzneaţă pentru acel timp şi mulţi s-au ridicat împotriva acelei noutăţi periculoase. “Noul Testament al lui a fost atacat,” spune Robertson, “ – de ce oare limba grecilor schismatici să vină peste sacra şi tradiţionala latină? Cum oare să fie posibilă îmbunătăţirea traducerii Vulgata? Un colegiu de la Cambridge care se mândrea cu caracterul teologiei lui nu a admis nici o copie a lucrării. Dar editorul s-a putut adăposti sub protecţia papei Leon, care a acceptat dedicaţia volumului”. Punerea sub semnul întrebării a fidelităţii Vulgatei era, în ochii bisericii domano-catolice, cea mai mare crimă. Vulgata înceta să mai fie autoritatea absolută exclusivă, iar greaca era superioară nu numai prin vechimea ei, ci şi pentru că era limba textelor originale. Pe atunci Erasmus era în fruntea învăţatilor şi literaţilor, se bucura de patronajul papei, al mai multor prelai şi principi europeni. Adăpostit sub un asemenea scut, el era în deplină siguranţă, şi, ştiind aceasta, a continuat fără teamă marea lui lucrare. Deşi Noul Testament în greacă al lui Erasmus, publicat la Basel în 1516, a fost prima ediţie în care textul original al Sfintelor Scripturi le-a fost oferit învăţaţilor, nu a fost totuşi prima lucrare nici ca elaborare, nici ca tipărire. Lucrarea la Noul Testament Complutensian a fost încheiată în ianuarie 1514, dar a aşteptat încheierea întregii Biblii şi autorizaţia Papei, nefiind publicat până în 1522. Aşa s-a făcut că ediţia lui Erasmus a apărut cu şase ani mai devreme decât Complutensian-ul, deşi s-a tipărit cu doi ani mai târziu. Aceea a fost prima Biblie poliglotă, numită de atunci Complutensian. Au urmat ediţiile poliglote de la Paris şi Londra. Această mare lucrare pare să fi fost concepută la început de celebrul cardinal Ximenes din Toledo şi s-a făcut pe cheltuiala lui. Pentru aceasta, el a colecţionat manuscrise, a angajat mulţi învăţaţi ca editori şi a importat tipare din Germania. Se spune că pregătirea a depăşit douăzeci şi trei de mii de lire – o sumă imensă în acel timp -, dar veniturile anuale ale primatului erau de patru ori pe atât. Complutensianul poliglot, în şase volume folio, a fost întocmit la Alcala, în Spania, în 1517, dar pregătirile începuseră încă din 1502. Cele şase volume nobile cuprind Vechiul Testament în ebraică, latină şi greacă şi Noul Testament în greacă şi latină, cu un dicţionar ebraic şi alte materiale suplimentare. Johan Froben, un publicist întreprinzător de la Basel, auzind de apariţia în curând a Bibliei şi dorind s-o amâne, l-a îndemnat pe Erasmus să scoată imediat o ediţie a Noului Testament. Aceasta a fost cu multe erori, din vreme ce graba lui Froben nu i-a lăsat suficient timp pentru a face lucrarea. În şase ani a trecut prin trei ediţii, iar cu cea de-a patra şi a cincea ediţie Erasmus a avut mai multe greutăţi, după ce, în 1522, văzuse Complutensian-ul*.

* Vedeţi o carte bine scrisă şi folositoare cu titlul “A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament”, de Dr. Scrivener, editată de George Bell and Sons, Londra. De asemenea, pentru unele detalii interesante, Church History a lui J.C. robertson, vol. 4, p. 664 Pentru a-i da cititorului oarece idee despre popularitatea acestui mare om, care, totuşi, în anumite privinţe, era slab, vom mai menţiona cartea lui intitulată “Laudă şi nebunie”, care a avut douăzeci şapte de ediţii în timpul vieţii lui, iar “Colocviile” au fost primite cu atâta entuziasm că într-un an s-au vândut douăzeci şi patru de mii de copii. În aceste cărţi el a atacat puternic şi cu o satiră muşcătoare inconsistenţele călugărilor, cum erau de băgăreţi şi de rapaci la patul de moarte, când era vorba de testamente şi de înmormântări. Astfel, în mod indirect, a slujit cauzei reformei* © www.comori.org

433

Istoria Bisericii

Capitolul 32. Căderea Constantinopole

* J.C. Robertson, vol. 4, p. 673 Erasmus a primit multe oferte tentante pentru pensii şi avansări, dar iubirea lui pentru învăţătură l-a făcut să prefere o stare relativ mai săracă dar cu libertate deplină. În 1516 el s-a stabilit la Basel, unde lucrările i-au fost tipărite de Froben şi el a lucrat cu sârguinţă la corecturi, ajutând apoi pe tipograf în lucrările de tipărire a operelor clasice. Dar marea lucrare pentru care pare să fi fost pregătit în mod special de Dumnezeu a fost Noul Testament în greacă. “Erasmus,” spunea d’Aubigne, “a făcut pentru Noul Testament ceea ce Reuchlin făcusr pentru Vechiul Testament. De atunci încolo teologii puteau citi Cuvântul lui Dumnezeu în limbile originale, pentru ca, mai târziu, să recunoască puritatea învăţăturilor reformatoare. Noul Testament al lui Erasmus a adus o sclipire de lumină. Parafrazările lui la epistole şi la evangheliile sf. Matei şi sf. Ioan, ediţiile lui ale operelor lui Ciprian şi Ieronim, traducerile operelor lui Origen, Athanasius şi Hrisostom, «Principiile adevăratei teologii» şi «Predicatorul» ca şi comentariile lui asupra mai multor psalmi au avut o contribuţie importantă la sporirea interesului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi de teologia pură. Rezultatul lucrărilor sale a depăşit intenţiile lui. Reuchlin şi Erasmus au dat învăţaţilor Biblia, iar Luther a dat-o poporului*”.

* D’Aubigne, vol. 1, p. 166 Lanţul martorilor este complet. Wesselus, Reuchlin, Erasmus şi Luther sunt conectaţi. Firul de argint al harului lui Dumnezeu poate fi astfel urmărit din zilele apostolilor, sau măcar din zilele lui Constantin, până la Luther. Nu au existat alt fel de martori până la unirea dintre biserică şi stat. Existenţa valdezilor şi mărturia lor poate fi urmărită până la timpul de început. Apoi avem martori pentru Hristos în paulicieni, albigenzi, wycliffiţi, boemi, moravi, fraţii uniţi, Savonarola şi alţi protestanţi individuali în diferite naţiuni ale Europei. După ce am parcurs calea grozavă prin evul întunecat până la începutul secolului al şaisprezecelea, găsim Biblia în limbile originale şi presele tipografice gata să multiplice copiile cu zecile de mii şi să le răspândească în creştinătate. Aşa a fost pregătită calea pentru marea schimbare care era aproape. Răutatea neruşinată a Romei, sângele sfinţilor martirizaţi ai lui Dumnezeu, marile mulţimi de suflete care piereau din lipsa cunoştinţei, toate strigau tare ca o mână să pună capăt domniei papalităţii şi să salveze naţiunile Europei din întunericul şi robia de o mie de ani. Aceasta s-a realizat însă nu numai prin învăţătură, nici de literaţi, ci prin credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.

© www.comori.org

434

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

Capitolul 33. Reforma în Germania Se apropia sfârşitul dominaţiei exclusive a bisericii latine romane. De la pontificatul lui Grigore cel Mare, sau timp de aproape o mie de ani, biserica Romei a domnit suprem. Dar teutonii oprimaţi şi-au ridicat braţul răzvrătindu-se împotriva tiraniei romane. Războiul s-a încheiat cu marea secesiune a teutonilor, care au smuls papalităţii o mare parte din teritoriile pe care le stăpânise şi cu divizarea creştinătăţii asemenea corabiei cu care Pavel a mers la Roma, care s-a sfărâmat. Am avut dorinţa de a-i prezenta cititorului o imagine corectă a caracterului şi căilor bisericii Romei în timpul îndelungei perioade a dominaţiei sale, rămânând ca cititorul să judece în ce măsură istoria îndreptăţeşte interpretarea noastră a epistolei către Tiatira. Convingerile noastre că am dat o interpretare corectă şi am făcut o aplicaţie justă a cuvintelor Domnului către biserica din Tiatira sunt de o mie de ori mai profunde la sfârşit decât la începutul istoriei noastre. Numai Lui urmărim să-i slujim şi numai Lui dorim să-i fim plăcuţi scriind această istorie, pentru că pentru nimeni altul nu ne-am luptat să parcurgem aceşti o mie de ani. Ceea ce am scris reprezintă doar o mică parte din ceea ce ar trebui citit pentru a fi deplin convins de veridicitatea celor scrise. şi nu numai atât, ci o mare parte a istoriei papale nu se potriveşte să fie redată în paginile noastre şi este nepotrivită pentru ochii unor oameni civilizaţi, ca să nu mai vorbim pentru ochii unui creştin. Adulterele ei şi urâciunile ei este bine să rămână pe paginile scrise într-o epocă mai dură, din vreme ce, cu siguranţă, ele vor fi consemnate în regiuni deosebit de întunecate ale infernului. Timp de aproape trei sute de ani, prin intermediul şcolilor, al noilor traduceri, al versiunilor şi al tiparului, ca şi prin intermediul intoleranţei bisericii, Domnul a pregătit calea pentru împlinirea planului său, şi odată făcută această pregătire, cel mai slab instrument a fost îndeajuns pentru a pune acei agenţi în acţiune. Când totul este bine pregătit, o scânteie accidentală poate provoca explozia. Providenţa divina produce mari rezultate prin intermediul unor instrumente slabe, şi aceasta este pentru ca să se vadă puterea lui Dumnezeu şi nu puterea omului. A apărut ocazia şi Luther a fost pregătit ca instrumentul pentru secerişul glorios al marii reforme. Dar, până atunci, pe câmp au lucrat mult numeroase inimi nobile şi mâini care nu au avut privilegiul de a strânge roadele muncii lor, cel puţin în această lume: aceştia au fost agenţii, iar Luther a fost instrumentul. În timpul acestei mii de ani ne-am preocupat în principal cu papalitatea şi martorii pentru Hristos, dar de acum ne vom ocupa cu papalitatea şi protestantismul. Pentru a înţelege clar diferenţa dintre cele două, cititorul trebuie să gândească bine ce a fost papalitatea până la apariţia lui Luther. Papalitatea şi omenirea Puţini din vremurile noastre paşnice pot avea o idee cât de reală şi de atotcuprinzătoare era opresiunea papalităţii. În timpul îndelungatei perioade a evului mediu această dominaţie s-a dezvoltat complet, dar natura papalităţii a rămas aceeaşi până azi. Timpurile şi împrejurările s-au schimbat, dar nu şi papalitatea. Clerul, inclusiv călugării şi pustnicii erau o clasă socială deosebită, separată de restul omenirii. O mare falie, largă şi adâncă separa cele două comunităţi – clerul şi laicii. Viaţa, legile proprietăţii, drepturile şi îndatoririle sociale ale clerului nu numai că difereau de ale laicilor, ci deseori erau chiar antagoniste. Educaţia, aşa cum era ea, devenise privilegiul exclusiv al clerului. Oricine avea o oarece dorinţă de cunoaştere nu putea obţine cunoştinţa şi nici nu o putea folosi altcumva decât în relaţie cu oamenii © www.comori.org

435

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

bisericii sau cu mânăstirea. Fiii tineri ai nobilimii şi chiar ai regilor au intrat în comunitatea clericală, pe măsură ce biserica devenea tot mai bogată şi mai puternică. Astfel, cele mai faimoase nume din ţară se găseau numai în rândul clerului şi biserica şi statul au ajuns să fie sudate împreună. Universităţile, şcolile şi toate domeniile intelectului uman erau sub stăpânirea clerului. Cealaltă mare diviziune a omenirii – laicii – era ţinută în cel mai adânc întuneric al ignoranţei. şi era vai de omul care se încumeta să arate o altă cale spre inteligneţă, libertate şi putere. Cea mai slabă sclipire de lumină era stinsă imediat, orice descoperire fiind denunţată ca magie şi interzisă. Numai preoţii puteau citi, scrie şi întocmi documente de stat sau tratate şi legi. Datorită caracterului lor considerat sacru şi a superiorităţii lor intelectuale ei erau primiţi la curţile regilor şi în consiliile lor, ei fiind negociatorii şi ambasadorii suveranilor. Iar cunoştinţele lor nu se limitau numai la tratatele secrete ale regilor, ci confesionalul le descoperea tot ce era în inima cuiva, de la cel mai înalt rang până la cel mai de jos. Nici o faptă nu rămânea necunoscută preoţimii şi abia dacă mai se găsea câte un gând sau o intenţie care să rămână secret pentru ei. Puteau fi murmure înnăbuşite pentru avariţia, mândria şi desfrânarea preotului, dar el rămânea preot sau episcop sau papă, sacramentele lui nu-şi perdeau eficacitatea şi verdictul lui de condamnare sau de absoluţiune rămânea la fel de valabil, Cei care îndrăzneau să pună la-ndoială în mod deschis puterea clerului în asemenea chestiuni erau eretici şi proscrişi numai buni de aruncat în foc acum şi pentru totdeauna. Credinţa generală era că în persoana papei erau îmbinate toate atributele puterii supreme în tot ce priveşte religia şi guvernarea şi că puterea împăraţilor şi a regilor deriva din cea a papei. El avea autoritate divină să destituie monarhi, să-i absolve pe supuşi de îndatoririle faţă de suzeran şi de orice obligaţii, şi, dacă găsea necesar, să dizolve legăturile societăţii. Dar, mai presus de orice, el era împuternicit să păstreze integritatea credinţei şi să reprime orice formă de dizidenţă, să persecute până la exterminare pe oricine s-ar fi încumetat să-i conteste prerogativele supreme, asemenea persoane fiind rebeli şi trădători faţă de Dumnezeu şi de biserica Lui. Papa putea oricând să facă apel la guvernarea seculară fără a oferi vreun fel de compensaţii, ca să-i ofere bani şi vieţi omeneşti şi multă trudă pentru ca el să poată menţine integritatea imperiului său spiritual*.

* Milman – Survey, Latin Christianity, vol. 6, p. 357, Greenwood Summary, cartea 14, cap. 1 Situaţia bisericii la începutul secolului al şaisprezecelea După cum am descris, puterea preoţimii romano-catolice era nelimitată la începutul acestui secol: nimeni nu era independent de preot; preotul stăpânea asupra conştiinţei omului şi avea putere absolută atât asupra trupului cât şi asupra sufletului, atât în timp cât şi pentru eternitate, astfel încât nimeni nu-şi putea permite să atragă asupră-şi ostilitatea preotului sau să ajungă sub interdicţia lui. Excomunicarea îl distrugea pe om indiferent ce rang sau poziţie ar fi avut, el fiind exclus din biserică, fără care mântuirea era imposibilă. Este extrem de remarcabil că nici un pericol nu părea să ameninţe atunci dominaţia acelui sistem monstruos al nedreptăţii. De la Vatican până la cea mai mică bisericuţă, suveranitatea şi liniştea bisericii părea a fi deplin asigurată. Diferitele erezii şi agitaţii care o tulburaseră timp de mai multe secole fuseseră suprimate prin foc şi sabie, iar plângerile şi petiţiile celor mai credincioşi fii ai săi fuseseră respinse cu neruşinare şi avertismentele celor mai sinceri prieteni ai ei fuseseră neglijate sau dispreţuite. Unde mai erau valdezii, albigenzii begarzii, lolarzii, boemii şi ceilalţi sectari? Fuseseră exterminaţi prin grija papalităţii. E drept că erau mulţi care murmurau individual împotriva nedreptăţilor, fraudelor, violenţei şi tiraniei curţii de la Roma ca şi împotriva crimelor, ignoranţei şi desfrânării întregii preoţimi, dar pontifii se obişnuiseră cu acele murmure, şie fie că îi puteau împăca pe unii prin favoruri, fie că, pe alţii, îi sfida prin interdicţii, după cum se potrivea mai bine intereselor politicii lor. Ne putem imagina © www.comori.org

436

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

curva – potrivit expresiei Sf. Ioan – contemplând cu încântare stâlpii şi zidurile puterii ei. “Pentru că zice în inima ei: «şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare»” (Apocalipsa 18:7). Ea nu a luat aminte la vocea care spusese: “Păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit nedreptăţile ei” (Apocalipsa 18:5). Venise timpul lui Dumnezeu pentru o împlinire măcar parţială a acestei profeţii. Ieşise cuvântul pentru ca ea să fie oprită. Tocmai când gândea că stăpânirea ei era asigurată pentru totdeauna se apropia sfârşitul stăpânirii ei absolute. Dar cum era să se împlinească aceasta? De veacuri se ceruse cu strigăte reformarea bisericii de la cap până la ultimii ei membri, dar toate cererile de acest fel fuseseră sfidate de ea. Ce mai era defăcut? Să coboare din cer un înger puternic pentru a răsturna despotismul Romei şi a frânge jugul papalităţii care ţinuse în lanţuri atâta timp trupurile şi sufletele oamenilor? Nu, ci asemenea agenţi nu au fost folosiţi, slăvit fie Dumnezeu! Ceea ce cei mai puternici suverani cu legiunile lor înarmate nu au reuşit, Dumnezeu a împlinit în mod glorios prin intermediul unui necunoscut călugăr din Saxonia, şi acesta de unul singur. Acesta a fost Martin Luther din Eisleben. El a fost glasul lui Dumnezeu care a trezit Europa pentru această mare lucrare şi care a chemat lucrători la acel câmp. Dar, ca să putem aprecia corect principalul instrument pe care Dumnezeu l-a folosit pentru această mare lucrare şi harul prin care el a fost pregătit, trebuie să aruncăm o privire asupra începutului vieţii marelui reformator. D’Aubigne, în dragostea lui pentru Luther, spune că el a experimentat întâi în sufletul său diferite faze ale reformei înainte de a-şi fi împlinit lucrarea şi îl îndeamnă pe cititor să studieze viaţa lui înainte de a cerceta evenimentele care au schimbat creştinătatea. Prima perioadă a vieţii lui Luther Martin Luther era dintr-o familie săracă dar virtuoasă, care trăia de mult timp pe domeniile Contelui de Mansfeld, în Thuringia. “Sunt fiul unui ţăran,” obişnuia el să zică, “tatăl meu, bunicul meu şi străbunicul meu au fost ţărani cinstiţi”. Tatăl lui, Johan Luther, la scurt timp după ce s-a căsătorit, s-a mutat în Saxonia, la Eisleben. Acolo s-a născut Luther la 10 noiembrie 1483. Era în ajunul Sf. Martin, iar în următoarea zi a fost botezat cu numele Martin, în onoarea sfântului la a cărui sărbătoare se născuse. Tatăl lui era un om cinstit şi harnic; deschis, dar dispus să arate fermitate până la încăpăţânare. Îi plăcea să citească şi inteligenţa lui naturală a crescut prin studiul cărţilor pe care le-a avut la-ndemână. Soţia lui, Margareta, era o femeie smerită, evlavioasă şi care se ruga mult, vecinii văzând în ea un model de virtute. În vara următoare, când Martin era în vârstă de şase luni, familia s-a mutat înapoi la Mansfeld, unde a suferit mare sărăcie. “Tatăl meu era tăietor de lemne,” spunea Martin Luther, “iar mama mea deseori căra în spate lemnele pentru a asigura cele necesare copiilor ei”. Dar Domnul a ţinut cont de munca cinstită şi, la timpul potrivit, i-a scăpat de acea trudă. Johan a ajuns să aibă relaţii la minele de fier de la Mansfeld, şi, prin hărnicia lui şi bunul simţ a ajuns să fie respectat şi să aibă o situaţie comparativ mai bună. El a fost ales membru al consiliului orăşenesc, şi, datorită minţii lui, el şi-a croit drum în cea mai bună societate din acel ţinut. Cea mai mare ambiţie a tatălui era să-l facă un învăţat pe fiul lui cel mai mare, nu a uitat să se ocupe de timpuriu, de acasă, de educaţia lui. De îndată ce a ajuns destul de mare pentru a primi învăţătură, părinţii săi evlavioşi i-au vorbit despre Domnul Isus şi s-au rugat împreună cu el înainte de culcare. Martin a fost trimis la şcoală de mic. Acolo el a fost învăţat catehismul, poruncile, crezul, rugăciunea Tatăl nostru şi ceva rudimente de latină. Dar, potrivit obiceiurilor vremeii, bietul Martin a căpătat prima lui educaţie religioasă împreună cu multe biciuiri. De tânăr, el a fost educat la şcoala sărăciei, a greutăţilor şi suferinţei, fiind pregătit pentru o viaţă de lupte. Odată, potrivit cu ceea ce povestea el, a fost bicuit de necruţătorul Emilius de cincisprezece ori într-o zi. Nici acasă el nu a fost tratat cu mai © www.comori.org

437

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

multă îndurare. “Tatăl lui îi administra cu o conştiinciozitate riguroasă,” după cum spune unul dintre biografii săi, “ceea ce de mult timp era considerat a fi singurul instrument pentru cultivarea morală sau intelectuală, şi chiar şi mama lui se angaja în acel sistem cu atât de mult zel încât îi dădea sângele prin pedepsele ei”. Caracterul aprins şi hotărât al lui Martin dădea multe ocazii pentru ca el să fie pedepsit în temeiul acestui principiu. “Părinţii mei,” spunea el în viaţa de mai târziu, “m-au tratat atât de aspru încât am devenit foarte timid. Într-o zi mama m-a pedepsit atât de aspru pentru o nucă încât mi-a dat sângele. Dar ei credeau în modul cel mai sincer că făceau ceea ce este bine*”.

* Waddington Reformation, vol. 1, p. 31; D’Aubigne Reformation, vol. 1, p. 195 Cea de-a doua perioadă a vieţii lui Luther La vârsta de paisprezece ani Martin învăţase tot ceea ce putea fi învăţat la Mansfeld, şi, cum părea a promite să fie un învăţat, tatăl său l-a trimis la o şcoală franciscană de la Magdeburg. Dar severitatea în educaţia lui Luther nu a încetat atunci când el a părăsit casa tatălui său şi disciplina dură a lui Emilius. La Magdeburg s-a văzut în mijlocul străinilor, fără prieteni, fără mijloace de a se întreţine şi cu hrană insuficientă ca să trăiască. Duhul lui a fost zdrobit. Tremura în prezenţa în prezenţa învăţătorilor şi trebuia să folosească timpul de studiu pentru a cerşi pâine. Când, împreună cu tinerii săi tovarăşi, a mers de Crăciun prin satele învecinate pentru a cânta colinde, toţi erau aşa de timizi din cauza ameninţărilor şi tiraniei cu care profesorii obişnuiau să stăpânescă asupra elevilor încât au fugit atunci când un ţăran cumsecade a ieşit să le dea ceva de mâncare. Înspăimântaţi la auzul strigătului: “Unde sunteţi, băieţi?” au fugit cu toţii. şi numai chemările repetate şi stăruinţele i-au făcut să se întoarcă pentru a avea parte de dărnicia omului. Luther a rămas acolo aproximativ un an, dar îi era atât de greu să găsească hrană încât, cu consimţământul părinţilor, el s-a dus la Eisenach, unde era o şcoală bună şi unde locuiau şi câteva rude ale mamei sale. Dar rudele lui de acolo fie că l-au neglijat, fie că nu au avut cum să-l ajute. Atât de grea era situaţia încât părea că avea să fie nevoit să plece de acolo. Din nou, constrâns de foame, a încercat să cânte pe la uşile oamenilor pentru a căpăta o bucată de pâine. Acest obicei se mai păstrează încă în multe oraşe germane, şi în unele locuri se obişnuieşte ca băieţii de cor să ceară contribuţii pentru ajutorul instituţiei. Un asemenea mod de a-şi câştiga pâinea era extrem de umilitor pentru Luther. Fiind deseori respins, duhul lui a fost aproape zdrobit; a vărsat multe lacrimi în taină şi a avut multe nelinişti cu privire la viitor. “Trebuie oare să abandonez speranţele mele cu privire la educaţie, la îmbunătăţiri şi la avansare? Trebuie oare să mă întorc la Mansfeld şi să fiu închis în mine pentru totdeauna?” Acest fel de întrebări erau o realităţi presante pentru tânărul student. Dar Cineva veghea asupra lui, chiar dacă el nu ştia încă aceasta, şi Acela hotărâse pentru el să muncească în alte mine decât cele din Mansfeld. Mâna Tatălui conducea şi cântărea fiecare încercare, iar vrăjmaşul nu putea adăuga nici măcar un gram la greutate peste măsura divină. El îşi pregătea viitorul slujitor în şcoala adversităţilor, iar după ce avea să fi învăţat lecţiile urma să vină răsplata. A venit o criză, dar şi ajutorul de la Domnul. Luther şi evlavioasa Ursula Într-o zi, când Luther se întorcea de la lucrările lui foarte dezamăgit şi deprimat după ce cântase la trei case fără a fi fost răsplătit, dintr-odată s-a deschis o uşă şi în prag a apărut o femeie care l-a invitat înăuntru şi i-a dat cele necesare. Acesta a fost buna Ursula, soţia lui Conrad Cotta. Ea îl observase de mai demult şi fusese impresionată de vocea lui dulce şi de seriozitatea expresiei feţei sale. Conrad a aprobat © www.comori.org

438

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

bunăvoinţa soţiei sale şi ei au fost de acord ca el să rămână cu ei ca un fiu adoptiv. Scăpat de grijile temporale şi bucurându-se de privilegiile unei familii creştine, mintea ageră a lui Luther s-a trezit pentru noi simpatii, bucurii şi speranţe, la o nouă existenţă fericită. În îndurarea Lui, Dumnezeu deschisese inimile şi casa bunei Ursula şi a soţului ei pentru tânărul cu duhul zdrobit. Abia dacă mai trebuie să spunem că iubirea lor s-a imprimat în inima lui Luther şi că ea este consemnată îb ceruri pentru a fi răsplătită în eternitate. La studiile lui literare şi ştiinţifice, pe care le putea urma cu o nouă vigoare, el a adăugat şi farmecul muzicii. Ca semn de recunoştinţă faţă de mama lui adoptivă, în orele lui de recreere el a învăţat să cânte la flaut şi la lăută şi să şi cânte vocal, pentru că ea avea o pasiune pentru cântarea lui ca acompaniement la lăută. Aşa a început iubirea lui pentru muzică, care a continuat până la bătrâneţe şi a fost deseori o alinare pentru el în timpuri când a fost în necazuri şi ispite. El a compus melodiile la multe cântece şi cuvintele pentru multe imnuri frumoase. În atmosfera plăcută a familiei Cotta, era normal să aibă loc o transformare a caracterului lui Luther. Neliniştile lui au dispărut, la fel şi timiditatea lui, cugetul lui era în pace, căile lui erau vesele şi fericite, iar talentele lui remarcabile l-au făcut să devină un favorit la şcoala franciscană. Aşa a petrecut patru ani fericiţi. “El i-a depăşit pe tovarăşii săi,” spunea Melanchton, “în elocinţă şi în compoziţii, atât în proză cât şi în versuri”. Trebonius, stareţul mânăstirii şi şeful colegiului, îşi scotea întotdeauna pălăria pentru a-i saluta pe elevii săi când intra în clasă. Colegii săi, care nu aveau acelaşi obicei, s-au arătat surprinşi de condescendenţa lui. El le-a răspuns: “Printre aceşti băieţi sunt unii care vor fi buni primari, cancelari, doctori şi magistraţi. Deşi nu-i poţi vedea încă purtând însemnele demnităţii, este bine să-i tratezi cu respect”. Tânărul Luther, care era prezent, şi-a amintit fără-ndoială cuvintele stimatului său profesor. Încurajat de triumfurile lui la Eisenach şi simţind că studiile lui aveau un curs asigurat, el înseta după mijloace de înaintare intelectuală şi distincţie. Dorea să urmeze o universitate. Tatăl său, a cărui situaţie se îmbunătăţise, a fost de acord, dar a dorit ca el să studieze dreptul. Luther la Universitatea de la Erfurt În anul 1501, Luther a ajuns la Universitatea de la Erfurt, cea mai renumită din Germania. Ajunsese la 18 ani şi intrase cu mult interes în studiile lui de maturitate. “Tatăl meu,” spunea Luther, “m-a ţinut acolo cu multă iubire şi credincioşie şi m-a întreţinut cu sudoarea frunţii”. Unul dinte biografii săi, făcând consideraţiuni de ordin moral asupra acestei declaraţii a fiului recunoscător observa: “Cu siguranţă, toate volumele istoriei omenirii nu consemnează răsplătirea trudei părintelui printr-un atât de glorios seceriş ca acela care a rezultat în urma hărniciei perseverente a minerului din Mansfeld. Fiecare picătură de sudoare ce a căzut de pe sprâncenele lui a fost transformată, prin providenţa divină, spre înaintarea scopurilor ei şi a fost mijlocul prin care a ajuns să rodească mintea care fusese rânduită să schimbe principiile predominante în lumea creştină*”.

* Waddington, vol. 1, p. 34 Nu avem motive să credem că Luther avea pe atunci în minte alte motive înafară de cultivarea intelectului său. Intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu prin bunătatea familiei Cotta şi ceea ce văzuse şi învăţase acolo au produs o impresie profundă şi de durată asupra sufletului său. El obiecta energic împotriva studiului lui Aristotel, deşi sistemul lui avea o reputaţie deosebită la colegiu şi era reprezentat ca fiind cea mai bună, sau, mai curând, singura disciplină pentru mintea omului. “Dacă Aristotel nu ar fi fost om,” spunea el, “atunci nu aş ezit să consider că a fost un demon”. Aşa de mare era © www.comori.org

439

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

aversiunea lui faţă de filozofia învăţatului grec. Lucrările marilor învăţaţi din alte epoci, cum ar fi Scotus, Aquinas, Ockham şi Bonaventura i-au fost recomandate ca unicele resurse pentru evlavie şi învăţătură, dar, când pentru problemele conştiinţei neliniştite, acestea nu erau mai bune decât logica lui Aristotel. şi totuşi, în înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost necesar ca el să fie cunoscător al acestor scrieri pentru a avea capacitatea şi temeiurile pentru a arăta că ele nu au nici o valoare pentru slujirea lui Dumnezeu şi închinarea adusă Lui. A studiat şi cei mai buni autori latini, şi, având capacitatea de a cerceta, perseverenţă şi memorie bună, a progresat rapid în studii şi în scurt timp a dobândit reputaţia de dialectician abil. În anul 1503 şi-a luat primul titlu de licenţiat în arte, iar în 1505 pe cel de Doctor în Filozofie. După ce a ajuns să fie bine pregătit în multe ramuri ale literaturii, supunându-se dorinţelor tatălui său, el şi-a îndreptat atenţia către domeniul juridic. Dar Domnul avea să-i încredinţeze lui Luther alte lucrări: harul lucra deja în inima lui. În acel timp era foarte ocupat cu rugăciunea şi obişnuia să spună că “rugăciunea este cea mai bună parte a studiului” – o maximă bună pentru toţi studenţii creştini. Cum a văzut Luther prima dată o Biblie Fiind foarte neliniştit cu privire la mântuirea sufletului său, într-o zi căuta ceva nou prin biblioteca de la Erfurt, când mâna lui Dumnezeu l-a condus la o Biblie. A citit titlulş era într-adevăr Sfânta Biblie. El a fost foarte emoţionat şi extrem de interesat răsfoind rapid paginile. Avea douăzeci de ani şi până atunci nu văzuse acel preţios volum. Cititorul protestant să-şi amintească faptul că el fusese crescut de părinţi evlavioşi, că tim de patru ani trăise într-o familie creştină, şi, cu toate acestea, până atunci el nu văzuse o Biblie! Necunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este predominantă în comunităţile romano-catolice până în ziua de azi*. Biblia nu face parte deloc din educaţia unui preot catolic, iar poporului îi este interzis să o citească. În prezent sunt în circulaţie zeci de milioane de Biblii, dar într-o zonă strict romano-catolică abia dacă poţi găsi un singur exemplar. Câteva extrase sunt folosite în slujbele din biserică şi până şi cei mai evlavioşi catolici sunt dispuşi să creadă că aceste câteva extrase cuprind esenţa întregii Biblii. Aşa de nesigură este temelia credinţei lor şi aşa este puterea de a orbi şi de a distruge a acestui groaznic sistem al întunericului şi idolatriei.

* n.tr.) Autorul se referă la situaţia din secolul al XIX-lea, dar oare este cu ceva diferită situaţia la începutul secolului al XXI-lea? Este oare posibil ca o persoană care cunoaşte relativ bine Biblia să mai rămână într-o comunitate romano-catolică? Papa Benedict al XVI-lea le-a spus credincioşilor săi că pot să citească Biblia – personal aş crede că a spus aceasta pentru că pur şi simplu în prezent nu mai are genul de autoritate pe care o avea în secolul al XV-lea pentru a interzice citirea Bibliei -, dar că interpretările Scripturii sunt numai de competanţa clerului catolic. Ca exemplu de interpretări, cu privire la Apocalipsa, acest papă spunea recent că “ea este interpretată în mod greşit ca o catastrofă iminentă care va veni asupra lumii” (23 august 2006), şi mai apoi că “Apocalipsa ne prezintă o comunitate strânsă laolaltă pentru rugăciune, pentru că rugăciunea ne face mai conştienţi de prezenţa lui Isus cu noi şi în noi” (5 septembrie 2012). Lăsăm cititorul să aprecieze lucrurile. Dar şi noi, protestanţii, trebuie să ne amintim că Biblia nu este o putere în sine şi că ea nu se interpretează singură. “Pentru că cine dintre oameni ştie lucrurile omului, decât duhul omului, care este în el? Astfel, şi lucrurile lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât Duhul lui Dumnezeu” (1. Corinteni 2:11). Fără învăţătura şi puterea Duhului Sfânt, prin credinţa în Isus, nu poate exista o înţelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu şi nici inima nu se poate supune autorităţii sale absolute. Ca urmare, deşi unele axiome protestante sună bine şi sunt în contrast cu papalitatea, sunt totuşi incorecte şi conduc pe căi greşite, cum ar fi: “Biblia, întreaga Biblie şi nimic altceva decât Biblia”. Această afirmaţie este relativ adevărată dacă Biblia este considerată un standard, dar dacă este luată în sensul că Biblia în sine este o putere şi că ea se interpretează singură, atunci este fals, pentru că prin aceasta este exclus Duhul Sfânt. şi despre “dreptul fiecărui om de a judeca” se vorbeşte mult la protestanţi, dar aceasta a avut efecte din © www.comori.org

440

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

cele mai dăunătoare, printre roadele acestui principiu protestant fiind mândria intelectuală şi încrederea în competenţa raţiunii omeneşti, deşi acest principiu a fost iniţial susţinut ca fiind în contrast cu infailibilitatea cu care se lăuda preoţimea romană şi cu înrobirea duhului laicilor. Cum poate oare un păcătos pierdut, fiind condamnat, să mai aibă vreun fel de drepturi individuale? El nu are nici un fel de drepturi, ci are doar un loc printre cei pierduţi. Iar dacă Dumnezeu găseşte cu cale să-i vorbească, el este dator să asculte şi nu are nici un drept să judece ceea ce găseşte potrivit Dumnezeu să-i spună şi nu are dreptul de a avea o opinie proprie în chestiunile divine. Oamenii, în general, nu prea cred că sunt cu adevărat pierduţi. Ei cred că au păcate, că sunt vinovaţi, dar nu cred că, în starea în care sunt ei în prezent, sunt deja condamnaţi. Cei mai mulţi oameni nu ştiu nici că sint pierduţi, nici că sunt mântuiţi, ceea ce-i face să vorbească despre drepturile lor ca oameni liberi. şi unii pot întreba: “Atunci la ce mai este bună raţiunea noastră dacă nu se cuvine să o folosim?” A citi, a cerceta şi a afla gândurile lui Dumnezeu din cuvântul Său este, cu siguranţă, cea mai înaltă ocupaţie a minţii omeneşti şi cel mai înalt privilegiu. Dar, iată ce spunea cineva: Cum să studiem Biblia “Având Scriptura în mână, fiind sârguincios în studiu, care este garanţia că o voi înţelege? Să fie competenţa mea? Să fie faptul că ea se potriveşte cu ceea ce este în mine şi în jurul meu – fapt care este un adevăr divin? Nu! ... În smerenie, omul trebuie să se supună, şi atunci Dumnezeu nu se va tăgădui pe Sine – Duhul Îl oborează întotdeauna pe Domnul Isus. şi este scris «Dacă vrea cineva să facă voia Lui, atunci va cunoaşte învăţătura, că este de la Dumnezeu». Acesta este temeiul binecuvântat pentru sufletul omului, în contrast cu terenul neologist sau necredincios al competenţei omeneşti şi a strădaniei omului. Totul este sigur pentru cel cu duh de ascultare şi supunere*”. A face ceea ce este potrivit cuvântului lui Dumnezeu trebuie să vină înaintea cunoaşterii. Omul trebuie să fie dispus să facă voia Lui pentru ca să poată înţelege învăţătura Lui. Dar mândria omului prezintă lucrurile în sens invers: întâi trebuie să cunosc cuvântul Lui, mai înainte ca să mă supun voii Lui.

* The present Truth and Testimony, vol. 1, p. 52 Atât romano-catolicilor cât şi protestanţilor le-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe baza acestei Cărţi Sfinte vor fi judecaţi oamenii înaintea tronului mare şi alb, dar, sub aspect istoric, unii au ţinut cuvântul înfăşurat în ştergar, afirmând că este prea sfânt pentru ochii oamenilor ca să-l vadă sau pentru urechile oamenilor ca să-l audă, pe când ceilalţi l-au scos la lumină, l-au vestit în toate ţărilşe şi au făcut să fie auzit pe drumuri şi pe străzile oraşelor. Aşa s-a produs reforma. Roma îşi înfipsese rădăcinile adânc în credulitatea şi devotamentul mulţimii şi nu s-a clătinat până ce mintea oamenilor de rând nu sa deschis. şi aceasta s-a făcut prin răspândire Bibliei. “Mişcarea a venit de sus, prin harul cel mare al lui Dumnezeu. Duhul, tot dând mărturie pentru Isus, Stăpânul tuturor, a făcut să se aufă cuvântul. Dumnezeu era cu el în vasele pe care El le pregătise pentru lucrare, fie că aceasta era pentru a da viaţă şi a lumina calea către glorie şi a-i lumina pe cei pe cale, fie că era pentru a dezvălui şi a-l condamna pe Satan şi pe slujitorii lui, care, în răzvrătire, se îndreptau spre iad, Duhul Sfânt era puterea pentru înţelegerea, pentru vestirea şi pentru aplicarea cuvântului”. Revenim acum la istoria lui Luther. Iarăşi şi iarăşi Luther a mers în biblioteca mânăstirii. El a cercetat cu o încântare crescândă paginile curate ale Bibliei în latină şi a dorit în inima lui ca într-o zi să posede o asemenea comoară. A fost uimit de cât de multe cunoştinţe cuprindea şi a fost captivat de simplitatea naraţiunilor ei, în mod special de istoria Anei şi a micului Samuel. Dar, cu toate că îl atrăgea cuvântul lui Dumnezeu şi găsea plăcere să-l citească, el era departe de a vedea calea mântuirii. Munca foarte intensă prin care a trecut examenele magna cum laudae a făcut ca el să se îmbolnăvească. Când părea să se apropie moartea, care era refugiul lui? “Sfântă Maria, ajută-mă!” chema el cu glas tare în timpul nopţii. El nu cunoştea un mântuitor mai © www.comori.org

441

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

puternic decât Fecioara Maria. La mulţi ani după aceea, el spunea: “Dacă aş fi murit atunci, aş fi murit bizuindu-mă pe Maria”. Nu-i fusese niciodată prezentat temeiul real pentru iertarea şi mântuirea unui păcătos, deşi el primise cea mai perfectă educaţie acasă şi în biserică şi în universităţi. Luther devine călugăr Încurajat de demnităţile şi popularitatea pe care le dobândise, când şi-a recăpătat sănătatea, el a fost dispus să se dedice în totul studiului dreptului şi a început să predea etica lui Aristotel împreună cu alte ramuri ale filozofiei. În timp ce era angajat în astfel de preocupări seculare, s-a produs un eveniment deosebot care i-a schimbat complet sensul vieţii de atunci înainte. Unul dintre prietenii lui favoriţi din colegiu, Alexius, a murit subit, probabil în urma violenţei. Nu se cunosc exact detaliile, dar urmarea a fost deosebit de importantă. Luther tremura. Ce avea să se întâmple cu sufletul lui dacă avea să fie chemat aşa, în mod neaşteptat? Groaza de moarte, care îl afectase, a revenit cu şi mai multă putere şi a pus stăpânire complet pe sufletul său. Fiind în această stare de afgitaţie a minţii, rămas cu problema mântuirii sufletului tot nerezolvată, a fost surprins de o furtună cu fulgere în apropiere de Erfurt. Fulgerele sclipeau, tunetele răsunau, iar Luther îngrozit s-a aruncat la pământ închipuindu-şi că sosise ceasul morţii, judecata şi eternitatea. Cuprins de spaimele morţii şi necunoscând calea către Dumnezeu prin credinţa în Isus, el a chemat-o pe Sf. Ana şi a jurat că, dacă Domnul ava să-l scape din acel pericol, el urma să lase lumea şi să se închidă într-o mânăstire pentru restul zilelor lui. Furtuna a trecut şi Luther a revenit la Erfurt, însă nu pentru a-şi relua prelegerile şi nu pentru a urma studiul dreptului, ci, cum făcuse acel jurământ, a abandonat perspectivele strălucite pentru întunericul unei mânăstiri. Acela era obiceiul vremii pentru toţi cei care deveneau deosebit de religioşi, cu speranţa că aşa vor căpăta o sfinţenie prin care să ajungă potriviţi să se întâlnească cu Dumnezeu. ştia că aceea avea să fie un mare necaz pentru tatăl lui, şi acel gând îl îndurera profund, dar hotărârea lui a rămas neschimbată. La aproximativ două săptămâni după eveniment, la 17 august 1505, el a invitat la cină câţiva dintre prietenii de la universitate. Ca de obicei, muzica şi conversaţiile au însufleţit adunarea. La o oră înaintată, Luther le-a comunicat intenţia lui. Fusese un fel de petrecere de rămas bun, un adio al lui faţă de lume. În aceeaşi noapte, în pofida tuturor mustrărilor prietenilor, el a intrat în mânăstirea augustiniană de la Erfurt. Nu se putea ca Luther să facă ceva cu răceală sau fără tragere de inimă. Să-l vedem părăsindu-şi prietenii, cărţile şi hainele şi grăbindu-se în întunericul nopţii spre poarta mânăstirii. “În numele lui Dumnezeu, deschideţi-mi!” a strigat el. “Ce doreşti?” i-a răspuns călugărul. “Să mă consacru pentru Dumnezeu”. Poarte s-a deschis; Luther a intrat, apoi poarta s-a închis din nou. A ajuns să fie despărţit de părinţi, de prieteni, de studii şi de lume, şi, conform idelilor epocii, sufletul lui ar fi fost atunci în deplină siguranţă, fiind singur cu Dumnezeu. Experienţa lui Luther în călugărie La şaisprezece ani după aceea, Luther explica motivele care îl împinseseră să facă acel pas în grabă: “În inima mea nu am fost niciodatî călugăr şi nu am făcut aceea pentru a ucide poftele mele carnale, ci, chinuit de spaimele morţii, am făcut un jurământ sub constrângere”. Imediat după ce a intrat în mânăstire, el a trimis înapoi la universitate roba şi inelul lui oficial. S-a despărţit de hainele pe care le purtase până atunci, pentru ca să nu-i mai rămână nimic care să-i amintească de lumea la care renuţase. Tatăl lui a fost foarte îndurerat de aceste lucruri, iar prietenii săi de la erfurt au fost uluiţi. Numai călugării s-au bucurat, fiind fără-ndoială flataţi că un atât de distins doctor devenea membru al ordinului lor. Dar dorinţa inimii lui Luther de multă lectură şi contemplaţie nu putea fi satisfăcută în mânăstire. De îndatî ce a intrat, cu toată reputaţia lui în universitate, el a fost supus la cele mai degradante corvezi mânăstireşti. I s-a poruncit să măture dormitoarele, să întoarcă ceasul, să deschidă şi să închidă porţile, © www.comori.org

442

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

să facă slujba de portar şi să fie cel mai de jos servitor în mânăstire. şi nu numai atât, ci a trebuit să fie umilit în public. Studentul eminent trebuia să fie umilit public. Când bietul călugăr obosea de muncile manuale şi aştepta să aibă un timp pentru lectură şi studiu, el era scos afară cu punga pentru a cerşi pentru mânăstire. I s-a spus că nu prin studiu avea să fie de folos comunităţii, ci mai curând cerşind pâine, grâu, ouă, carne şi bani. şi aşa, purtându-şi sacul, umbla de colo-colo pe străzile Erfurtului, cerşind de la o uşă la alta, dar, de data aceea, nu ca un biet băiat cântăreţ, ci ca licenţiat în arte şi Doctor în Filozofie. Aceea a fost o educaţie severă pentru Luther, care însă, fără-ndoială, a fost îngăduită în providenţa înţeleaptă pentru ca prin experienţa personală el să cunoască bine viaţa monastică şi să ştie bine cât de amăgitoare este, mai bine decât ar fi putut cunoaşte pe alte căi. Dar, ca de obicei, vrăjmaşul a mers prea departe. Universitatea a fost ruşinată să vadă că unul dintre foştii săi membri de onoare purta sacul cerşind pentru mânăstire, şi aceasta poate chiar la uşile vechilor săi prieteni. Au vorbit stareţului mânăstirii, aşa că Luther a fost scutit de slujba de cerşetor. Convertirea lui Luther Fiind eliberat de unele din îndatoririle lui de slugă, Luther s-a întors cu zel reînnoit la studiile lui. Lectura şi meditaţia erau plăcerea lui. Lucrările părinţilor, în special ale Sf. Augustin, i-au atras atenţia. Într-un anumit loc era în mânăstire o Biblie legată cu un lanţ. Acolo se ducea deseori tânărul călugăr să citească din cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă încă nu avea discernământ spiritual pentru a înţelege sensul lui. Unul dintre călugări, Johan Lange, pe care Luther ajunsese să-l cunoască, cunoştea destul de bine atât greaca cât şi ebraica, limbi pe care Luther nu găsise timp să le studieze. Odată ce i s-a prezentat această ocazie, el a profitat de ea cu mult interes şi cu multă sârguinţă. Astfel, în izolarea chiliei lui şi cu ajutorul lui Johan Lange, a început să înveţe greaca şi ebraica, punând astfel bazele pentru ceea ce avea să fie cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei în limba germană. Tocmai apăruse Lexiconul lui Reuchlin, care i-a fost de mare ajutor. Dar lecturile şi exerciţiile lui intelectuale asupra scripturilor, în situaţia în care nu le înţelegea, l-au făcut să se fie şi mai tulburat. Cea mai mare dorinţă a sufletului său tulburat era să fie sigur de mântuire şi fără aceasta nu putea avea odihnă. Intrase în mânăstire şi devenise călugăr, se luptase necontenit împotriva răului din inima sa, petrecuse nopţi întregi în genunchi pe podeaua chiliei, îi depăşise pe toţi fraţii în vegheri, posturi şi chinuri, dar nu a găsit nici o linişte în perfecţiunea călugărească, ci aceasta l-a făcut să cadă într-o disperare şi mai adâncă, ceea ce aproape că l-a costat viaţa. Prin rigoarea ascetismului şi-a slăbit trupul până ce mintea i-a luat-o razna, închipuindu-şi că era înconjurat de duhuri şi demoni. De ce oare? ar putea întreba unii. Să fie că nu era sincer? Cu siguranţă el căuta să obţinî pacea cu Dumnezeu prin intermediul exerciţiilor sale religioase, iar în aceasta el a fost profund dezamăgit. El încerca prin faptele lui să realizeze ceea ce Hristos făcuse pentru el în mod desăvârşit. şi oare nu sunt şi astăzi mii de oameni care caută să facă acelaşi lucru ca şi Luther, cu diferenţa că nu sunt atât de sinceri, nu sunt atât de serioşi şi nu dau dovadă de atâta lepădare de sine? Ei privesc la ei înşişi. Fie că este vorba de sentimentele lor, fie că este vorba de faptele lor, de raţiunea lor sau de înţelegerea lor, tot eul este obiectul preocupărilor lor şi nu Hristos şi lucrarea Lui încheiată. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22). “Priviţi la Mine,” spune Domnul binecuvântat, şi care va fi rezultatul imediat? Mântuirea! Mânutirea imediată, completă şi personală. şi fiecare suflet trebuie să se plece înaintea acestui adevăr pentru ca să poată gusta dulceaţa păcii cu Dumnezeu. Dar Luther tot nu cunoştea simplitatea şi gloria morală a evangheliei harului lui Dumnezeu. În acea perioadă a istoriei sale, Luther considera că nici un sacrificu nu ar fi fost prea mare, numai să dobândească acea sfinţenie care să-i asigure acum mântuirea şi în final cerul. El chiar gândea că putea dobândi fericirea eternă prin strădaniile lui personale. Aşa este întunericul bisericii Romei şi aşa sunt amăgiţi cei mai credincioşi dintre fiii ei. La nişte ani după aceea îi scria Ducelui George al Saxoniei: © www.comori.org

443

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

“Eram cu adevărat un călugăr evlavios şi urmam regulile ordinului mei cu o stricteţe cum nu se poate mai mare. Dacă vreun călugăr ar fi putut obţine vreodată cerul prin strădaniile lui călugăreşti, atunci eu aş fi avut acel drept. Toţi călugării care m-au cunoscut pot da mărturie despre aceasta. Dacă aş fi continuat mai mult timp aş fi mers cu chinuirea până la moarte prin veghi, rugăciuni, citire şi alte lucrări”. Obiectivul lui era să fie primit în cer pe baza meritelor lui personale, şi urmărea aceasta cu tot zelul, chiar punându-şi viaţa în pericol. În urma stricteţii şi abstinenţelor vieţii monastice a ajuns să aibă depresii. Odată, copleşit de sentimentul nevredniciei şi păcătoşeniei lui, s-a închis în chilia lui, şi, mai multe zile la rând, a refuzat să ma vadă pe cineva. Uncălugăr prietenos, care cunoştea starea minţii lui, a spart uşa chiliei şi a fost speriat văzându-l căzut cu faţa la pământ şi într-o stare de inconştineţă. Cu dificultate, după ce câţiva băieţi din cor i-au cântat, şi-a revenit. Dar apoi a leşinat din nou – povara era tot prezentă. El avea nevoie nu de muzica dulce a unei cântări ci de muzica cea mai dulce a evangheliei Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos. şi aceasta, prin îndurarea lui Dumnezeu, era aproape. Luther şi Staupitz Johan Staupitz, pe care Domnul l-a trimis la Luther cu un mesaj al îndurarării, era vicar general al augustinilor în totă Germania. Istoricii vorbesc despre el în termeni din cei mai elogioşi. “Era de viţă nobilă,” spune unul, “dar era mult mai renumit prin puterea elocvenţei, prin marea lui învăţătură, prin integritatea caracterului său şi prin viaţa lui curată*”. Este un fapt remarcabil, pentru care avem motive să fim mulţumitori, că un om aşa de evlavios ocupa o poziţie atât de importantă chiar în ultima fază de degenerescenţă a papalităţii. El a avut o mare influenţă spre bine. Se bucura de preţuirea lui Frederick cel Înţelept, Electorul Saxoniei, care, la îndrumarea lui, a fondat universitatea de la Wittemberg.

* Waddington, vol. 1, p. 47 Vizita acestui om bun, a vicarului general, pentru a inspecta mânăstirea de la Erfurt, a fost anunţată cam atunci când neliniştile lui Luther ajunseseră la paroxism. Aspectul lui uzat şi înfăţişarea melancolică, asociate totuşi cu privirea sinceră şi hotărâtă a tânărului călugăr au atras atenţia lui Staupitz. Din experienţa lui anterioară cunoştea cauza deprimării lui, şi, cu multă bunătate, l-a învăţat şi l-a mângâiat. L-a asigurat pe Luther că gândea complet greşit că ar fi putut sta înaintea lui Dumnezeu pe temeiul lucrărilor lui personale sau a jurămintelor lui, şi că putea fi salvat numai prin îndurarea lui Dumnezeu şi că acea îndurare putea ajunge la el numai prin credinţa în sângele lui Hristos. “Ocupaţia ta de bază să fie studiul scripturilor,” i-a spus Staupitz, şi, dându-i şi alte sfaturi bune, i-a dăruit lui Luther o Biblie – lucrul pe care-l dorea cel mai mult. O rază de lumină divină a pătruns în mintea întunecată a lui Luther. Conversaţiile şi corespondenţa lui cu vicarul general l-au ajutat mult, deşi pacea cu Dumnezeu îi era încă ceva străin. Sănătatea trupului a cedat din cauza conflictelor sufleteşti. În cel de-al doilea an al lui la mânăstire a ajuns să fie atât de grav bolnav ca a trebuit să fie mutat în infirmerie. Toate vechile lui spaime au revenit la apropierea morţii. Tot nu cunoştea valoarea pentru un credincios a lucrării încheiate a lui Hristos, după cum nu o cunoşteau nici învăţătorii lui. Grozava imagine a vinovăţiei lui personale şi cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu îl umpleau de groază. Nefiind un om obişnuit şi trecând prin experienţe pe care omul obişnuit nu le putea înţelege, el a fost singur şi nu i-a putut spune nimănui necazurile lui. Într-o zi, pe când zăcea cuprins de disperare, a fost vizitat de un bătrân călugăr, care i-a vorbit despre calea păcii. Cucerit de bunătatea cuvintelor lui, Luther şi-a deschis inima înaintea lui. Venarabilul părinte i-a vorbit despre eficacitatea credinţei şi i-a repetat acel punct din Crezul Apostolilor: “Cred în iertarea păcatelor”. Aceste câteva cuvinte simple, împreună cu binecuvântarea Domnului, par să fi făcut © www.comori.org

444

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

ca gândurile lui Luther să se îndrepte de la fapte spre credinţă. Acele cuvinte îi erau cunoscute din copilărie, dar el le repetase numai ca o formă, cum au făcut în toate epocile mii de oameni care se numesc creştini, dar atunci acele cuvinte i-au umplut inima de speranţă şi mângâiere. Când bătrânul călugăr l-a auzit repetând pentru sine cuvintele “cred în iertarea păcatelor”, ca pentru a pătrunde profunzimea lor, l-a întrerupt spunându-i că nu este vorba doar de o credinţă generală, ci este o credinţă personală. Cred nu numai în iertarea păcatelor lui David sau ale lui Petru, ci în iertarea păcatelor mele. Până şi dracii au o credinţă generală, dar nu au o credinţă persoanlă. “Auzi ce spune Sf. Bernard,” a adăugat bătrânul călugăr evlavios, “Aceasta este mărturia Duhului Sfânt în inima ta: păcatele tale sunt iertate”. De atunci lumina divină a pătruns în inima lui Luther, şi, pas cu pas, prin studiul sârguincios al Cuvântului şi prin rugăciune, a devenit un mare slujitor al Domnului. Reflecţii asupra convertirii lui Luther Aceasta este istoria simplă a convertirii lui Luther, şi a fost o convertire autentică, prin harul lui Dumnezeu, dar, în ceea ce priveşte cugetul lui Luther, nu a fost o lucrare foarte temeinică. Măsura şi caracterul adevărului prezentat de Staupitz şi de bătrânul călugăr nu l-au întărit împotriva atacurilor vrăjmaşului. Cunoscând atât de puţin gândurile lui Dumnezeu, iubirea lui Hristos, caracterul complet al lucrării Lui şi eliberarea în urma morţii şi a învierii, un suflet convertit poate curând să fie copleşit şi chinuit de îndoieli şi de temeri. şi aceasta este ceea ce vedem la toţi în zilele noastre: foarte puţini au cu adevărat pace cu Dumnezeu. Ei speră, ei cred că sunt mântuiţi, dar nu au siguranţa deplină a mântuirii. De ce? Numai pentru că nu au o imagine clară a stării lor ca oameni pierduţi şi a lucrării lui Hristos care rezolvă în mod desăvârşit acea situaţie a lor. “Pentru că printr-o singură jertfă i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14). Dacă înţelegem bine demnitatea şi gloria Celui care a suferit, cât de mare va fi atunci credinţa noastră în valoarea sacrificiului Său? Nu este nevoie de vreo repetare, de o a doua aplicare a sângelui care niciodată nu-şi poate pierde eficacitatea. Noi putem fi curăţiţi în fiecare zi cu apa de curăţire, dar ideea unei a doua aplicări a sângelui ispăşitor este străină de Scriptură. Odată spălat în sângele scump, conştiinţa este perfectă pentru totdeauna. Cuvântul “pentru totdeauna” înseamnă nu atât etern, cât mai ales continuu, permanent, necontenit perfectă înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este întotdeauna Hristos. Dumnezeu nu se poate să treacă cu vederea vreodată ceea ce a şters în mod desăvârşit păcatul, ceea ce L-a glorificat perfect, ceea ce a înfrând complet orice vrăjmaş şi a câştigat în mod desăvârşit mântuirea eternă pentru orice credincios. Până să-l fi întâlnit pe Staupitz şi pe acel călugăr bătrân, Luther, după propria lui expresie, era “înfăşurat în fâşiile de pânză ale papalităţii şi nu văzuse încă relele ei”. şi aceasta este, într-un anumit sens, valabil încă pentru mii de suflete, care sunt înfăşuraţi în acel sistem de învăţătură şi cu privire la statutul bisericii fără să fi cercetat vreodată lucrurile în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ca urmare, ei sunt complet străini de libertatea pe care Hristos a dat-o alor Săi fără plată. Luther a fost convertit atunci, dar nu a ajuns să fie scos din casa robiei. El nu cunoştea mai nimic despre privilegiile şi binecuvântările copiilor lui Dumnezeu şi poziţia lor în Hristos. Dar noi cunoaştem din Scriptură ce binecuvântări avea, acele binecuvântări pe care le are orice suflet convertit. De îndată ce femeia a atins marginea veşmântului Răscumpărătorului a şi secat izvorul bolii ei. Prin atingerea uşoară a credinţei, virtutea lui Isus a devenit a ei. Ce ilustrare frumoasă a sufletului de curând convertit stând înaintea lui Dumnezeu în toată virtutea, splendoarea, viaţa, dreptatea, pacea, bucuria şi fericita libertate a lui Hristos Însuşi! Viaţa eternă a luat locul morţii spirituale, dreptatea divină a venit în locul păcatului omului şi apropierea de Dumnezeu în locul unei mari distanţe morale. Aşa este binecuvântarea fiecărui suflet de îndată ce s-a întors la Dumnezeu, chiar dacă sufletul acela este la limita disperării din cauza întunericului în care se află, aşa cum era atunci Luther. Să mai vedem încă un exemplu: tâlharul pocăit pe cruce. La câteva minute după convertirea lui el a intrat în cer împreună cu Hristos, fiind făcut la fel de potrivit pentru locul sfânt ca Hristos Însuşi. “Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Credinţa în Hristos are consecinţa imediată de a-l face pe credincios potrivit © www.comori.org

445

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

pentru a avea parte de “moştenirea sfinţilor în lumină”. Vedeţi Luca 23:39-43, Marcu 5:25-34, Coloseni 1:12-14. Luther – preot şi profesor Petrecuse trei ani zbuciumaţi în mânăstirea de la Erfurt, dar acei ani nu au fost pentru el timp pierdut. Cultivarea minţii lui, disciplina sufletului şi studiul limbilor ebraică şi greacă erau lucruri necesare pentru cariera lui viitoare în slujba Domnului. Apoi, acolo a fost locul naşterii sale spirituale şi locul unde a auzit pentru prima dată de îndreptăţirea prin credinţă – acea învăţătură divină pe care s-a bazat mult din lucrarea lui ulterioară. În anul 1507 el a fost ordinat preot, ceremonie la care a fost prezent tatăl său, deşi era tot nemulţumit de calea fiului său. Luther primise de la episcop puterea de a oferi sacrificiul pentru cei vii şi pentru morţi, puterea de a transforma, prin rostirea câtorva cuvinte, a pâinii fără aluat în trupul adevărat şi sângele Domnului. Luther s-a supus şi a acceptat pretenţiile papale, deşi erau contrare convingerilor sale, chiar cu teamă şi cu cutremur, iar sufletul său nu şi-a revenit niciodată pe deplin în urma efectelor acestei ordinări blasfemiatoare. Prin judecată, mintea lui a căzut într-o orbire care-l împiedica să înţeleagă simplitatea scripturistică a mesei Domnului. Prin harul lui Dumnezeu, i-a fost dat să se lepede de superstiţiile Romei şi să le denunţe, dar niciodată nu s-a lepădat complet de culmea enormităţilor ei, de doctrina transsubstanţierii. Staupitz, prietenul credincios şi patronul lui Luther, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, l-a pus într-o poziţie potrivită pentru a arăta puterea minţii lui şi pentru dezvoltarea caracterului său. La sugestia vicarului general, Luther a fost invitat de Electorul Friederich să ocupe un post în catedra de filozofie la universitatea lui. În anul 1508 s-a mutat la Wittemberg. Dar, deşi fusese chemat pentru a fi profesor, el nu a încetat să fie călugăr, locuind într-o chilie a mânăstirii augustiniene. I s-a dat să ţină prelegeri despre fizica şi dialecticile lui Aristotel. Era o ocupaţie nepotrivită pentru cineva care era flămând şi însetat după Cuvântul lui Dumnezeu. Nici fizica, nici filozofia morală nu se potriveau cu duhul minţii lui. Dar, iarăşi, putem spune că şi aceasta făcea parte din educaţia lui. Cel care trecuse prin mânăstire a trebuit să ocupe postul de profesor de filozofie scolastică pentru ca să fie mai bine pregătit pentru a expune relele şi a combate erorile ambelor sisteme şi pentru a scoate minţile oamenilor de sub influenţa lor. În acel timp, el nu numai că a atras tineretul din Wittemberg prin vigoarea şi stilul prelegerilor sale, ci sa şi ocupat cu mult zel de studiul limbilor greacă şi ebraică. El avea dorinţa de a bea de la izvor, iar Acela care a văzut marea dorinţă a sufletului său şi strădaniile lui i-a deschis calea. La câteva luni după sosirea lui la universitate, el a obţinut titlul de licenţiat în teologie, care-i dădea dreptul de a ţine prelegeri de teologie sau despre Biblie. Atunci s-a simţit în domeniul lui şi a fost hotărât să transmită numai ceea ce a învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu. Primele lui discursuri au fost asupra psalmilor. Apoi a trecut la Epistola lui Pavel către Romani. Valoroasele lui meditaţii asupra acelor pasaje din Scriptură, atât în chilia de la Erfurt cât şi în cea de la Wittemberg, au conferit un caracter deosebit prelegerilor sale. El vorbea nu numai ca un învăţat elocvent, ci ca un creştin care simţea puterea marilor adevăruri pe care le învăţa. Când in expunerile sale, a ajuns la ultima propoziţie din Romani 1:17: “cel drept va trăi prin credinţă”, sufletul lui a fost umplut de o lumină care, am putea spune, depăşea strălucirea soarelui. Duhul lui Dumnezeu a dat acelor cuvinte lumină şi putere pentru înţelegerea şi pentru inima lui Luther. El a primit marea învăţătură despre îndreptăţirea numai prin credinţă ca prin vocea lui Dumnezeu. A înţeles că viaţa eternă nu se obţine prin penitenţă, ci prin credinţă. Întreaga istorie a reformei în Germania este în relaţie cu aceste câteva cuvinte. În lumina lor a explicat el Scripturile Vechiului şi Noului Testament, şi prin adevărul lor a dat în vileag falsitatea papalităţii, a impresionat inima Europei, a pus capăt domniei imposturii şi a împlinit marea reformă. Mai presus de orice autoritate, înaintea întregii lumi, el se baza pe adevărul © www.comori.org

446

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

Cuvantului lui Dumnezeu: “cel drept va trăi prin credinţă”. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, iar papalitatea este minciună; cea din urmă trebuie să cadă, iar cel dintâi să triumfe; pentru suflet adevărul este sănătate, iar minciuna este otravă ucigătoare. Prin Duhul lui Dumnezeu, aceste principii ale îndreptăţirii eterne s-au înrădăcinat adânc în inima lui Luther, şi, chiar dacă par a fi simple, cu acestea, prin credinţa în Dumnezeu, a căpătat el putere pentru a învinge papii, episcopii, clerul, regi şi împăraţi, înălţând stindardul mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără lucrările legii. Începuse marea lucrare, dar lucrătorul mai avea de învăţat câteva lecţii. Vizita lui Luther la Roma S-au iscat nişte dispute între vicarul general şi mai multe mânăstiri augustiniene. Ca urmare, Luther a fost ales să prezinte chestiunile la Roma, înaintea Sanctităţii Sale. În înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost nevoie ca Luther să cunoască Roma. Fiind un călugăr din nordul îndepărtat, el nu putea gândi altfel decât că papa era cel mai sfânt părinte şi că Roma era cetatea sfinţilor, iar acele prejudecăţi şi iluzii puteau fi spulberate numai prin observaţii persoanle, din vreme ce informaţia nu circula în acel timp ca acum. În anul 1510, fără un ban şi desculţ, Luther a traversat Alpii. Pentru câte o masă şi un popas peste noapte el a cerşit pe la mânăstiri şi la ferme. Dar abia a coborât din Alpi, că a dat de mânăstiri de marmură şi de călugări care se hrăneau cu delicatese. Toate acestea erau lucruri noi şi surprinzătoare pentru călugărul modest de la Wittemberg. Vinerea a fost uimit să vadă că mesele benedictinilor erau pline de cărnuri. A fost atât de indignat încât s-a încumetat să spună: “Biserica şi papa nu îngăduie asemenea lucruri”. Unii spun că pentru această mustrare era cât pe ce să plătească cu viaţa. După ce a primit un îndemn prietenesc să o ia din loc, a părăsit mânăstirea şi a călătorit prin câmpiile fierbinţi ale Lombardiei, ajungând la Bologna grav bolnav. Acolo vrăjmaşul i-a îndreptat gândurile spre sine însuşi şi a ajuns să fie extrem de tulburat de sentimentul că era păcătos şi perspectiva morţii l-a umplut de groază. Dar, ca o rază din cer, cuvintele “cel drept va trăi prin credinţă”, au alungat norii întunecaţi, au schimbat cursul gândurilor lui şi i-au readus pacea cugetului. Cu forţe reînnoite, el a reluat călătoria, şi, după ce a trecut prin Florenţa, suferind sub soarele arzător al Italiei de-a lungul drumului prin Apenini, s-a apropiat de oraşul cu cele şapte coline. Pentru a prefaţa intrarea lui Luther în Roma, vom reaminti cititorilor că, deşi el primise adevărul Evangheliei, rămăsese tot papistaş şi devotamentul lui faţă de papalitate avea forma bigotismului vehement. Pentru germanul neştiutor, Roma era cetatea sfântă, sfinţită de mormintele apostolilor, de monumentele sfinţilor şi de sângele martirilor. Dar vai! adevărata Romă era cu totul altceva decât Roma din imaginaţia lui. Apropiindu-se de porţile cetăţii, inima îi bătea puternic. A căzut în genunchi, şi, cu mâinile ridicate spre cer, a exclamat: “Te salut, Sfântă Romă! Romă binecuvântată şi de trei ori sfinţită de sângele martirilor!” Astfel a salutat el metropola creştinătăşii, cu tot felul de cuvinte şi în termeni plini de respect. şi, sub influenţa acestui entuziasm nestăvilit, s-a grăbit să ajungă în locurile sfinte, ascultând toate legendele cu privire la consacrarea lor şi crezând cu evlavie tot ce vedea şi auzea. Dar nu peste mult timp inima i s-a scârbit de neevlavia preoţilor italieni. Într-o zi, când el repeta mesa cu multă seriozitate, a văzut că preoţii de la un altar alăturat repetau şapte mese înainte ca el să fi terminat una. “Repede, repede!” a strigat unul, “daţi-i-l doamnei noastre pe fiul ei”, făcând o aluzie grosolană la transsubstanţierea pâinii în trupul şi sângele lui Isus Hristos. Cu greu s-ar fi putut scoate o profanitate mai grosolana! Luther a fost complet dezamăgit, şi astfel Dumnezeu şi-a atins scopul în educaţia lui Luther. Luther se aşteptase ca la Roma să găsească o religie austeră; “ochii ei cu cearcăne de întristare privind pământul gol, potolindu-şi setea cu roua cerului, cu îmbrăcăminte ca a apostolilor, croindu-şi drumul printre stânci, cu Evanghelia sub braţ. Dar, în loc de aceasta, el a văzut pompa triumfală a pontifului, cardinalii în litiere, călare sau în trăsuri sclipind de pietre preţioase şi acoperiţi cu pene de păun ca să nu-i bată soarele. Bisericile splendide, ritualurile şi mai splendide şi splendoarea picturilor păgâne au © www.comori.org

447

Istoria Bisericii

Capitolul 33. Reforma în Germania

fost de nesuferit pentru Luther, a cărui inimă era grea după ce văzuse profanităţile preoţilor. Ce era Roma lui Rafael, Michelangelo, Perugino şi Benvenuto pentru călugărul german sărac, care mersese pe jos patru sute de leghe aşteptându-se să găsească ceva care i-ar fi crescut evlavia şi i-ar fi întărit credinţa?” Totuşi atâta putere avea superstiţia căpătată prin educaţie, că Luther, cu toată cunoştinţa din Scriptură şi cu toată marea lui dezamăgire de ceea ce era la Roma, într-o zi, dorind să capete o indulgenţă promisă de papă tuturor celor care urcă în genunchi pe ceea ce se numeşte “scara lui Pilat”, se târa umil pe acele trepte despre care se spunea că fuseseră aduse de la Ierusalim la Roma, când i s-a părut că aude o voce puternică asemenea unui tunet strigând: “Cel drept va trăi prin credinţă”. Uimit, s-a ridicat de pe treptele pe care se târa, şi, ruşinat când a înţeles cât de adânc era cufundat în superstiţie, a părăsit în grabă acea scenă a nebuniei lui. După ce a încheiat chestiunile pentru care fusese trimis, a întors pentru totdeauna spatele cetăţii pontificale. “Adio, Romă,” a spus el, “şi toţi cei care duc o viaţă sfântă să se depărteze de Roma. Orice este permis la Roma, numai să fii un om cinstit nu”. Nu se gândea să părăsească biserica romanocatolică, dar, uimit şi tulburat, şi-a urmat drumul spre Saxonia. La scurt timp după întoarcerea lui Luther la Wittemberg, la stăruinţele lui Staupitz, el a luat titlul de doctor în teologie. şi Senatul i-a acordat postul la amvonul bisericii parohiale, ceea ce i-a deschis dintrodată o sferă în care să fie de folos. Dar Luther, cumva speriat de responsabilitate, cu greu a acceptat o demnitate atât de importantă. Cum vicarul care îi era prieten a căutat să-l facă să lase scrupulele şi a insistat ca el să ia acea slujbă, s-a supus, şi în îndeplinirea îndatoririlor la amvon a avut o ocazie rară de a predica Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Hristos în mânăstiri, în capela castelului şi în biserica colegiului. Vocea lui – spune istoria – era frumoasă, răsunătoare şi electrizantă; gesturile ei erau degajate şi nobile. O originalitate îndrăzneaţă marca întotdeauna gândirea lui Luther, fermecându-i pe mulţi prin noutatea ei şi biruindu-i pe alţii prin puterea ei. În ultimii patru sau cinci ani ajunsese să cunoască destul de bine atât greaca cât şi ebraica, citise bine Noul Testament şi era deplin convins că îndreptăţirea prin credinţă era o învăţătură importantă a Evangheliei şi că Cuvântul lui Dumnezeu era prima şi cea mai importantă resursă pentru trezirea şi reformarea bisericii. Între 1512 şi 1517 Luther a fost un vestitor îndrăzneţ al Cuvântului Vieţii. În toate el a dorit numai să cunoască adevărul şi să scuture şi să înlăture toate falsităţile şi superstiţiile Romei. Aşa îl lăsăm deocamdată pe Luther, angajat în lucrarea lui glorioasă, pentru ca să ne referim pentru câteva momente la situaţia din biserică prin care Johan Tetzel cu indulgenţele lui a ajuns în împrejurimile Wittembergului*.

* D’Aubigne, vol. 1; Froude – Short Studies, vol. 1; Waddington – Reformation, vol. 1; Universal History, vol, 6, Bagster and Sons

© www.comori.org

448

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Capitolul 34. Primul jubileu papal Avariţia clerului roman şi superstiţia poporului au fost stimulate mult prin cruciade. Timp de patru sute de ani, cruciadele au fost o sursă de imense bogăţii pentru biserică şi de mari nenorociri, faliment şi degradare pentru naţiunile Europei. În aceste aşa-numite războaie sfinte au pierit vreo şase milioane de europeni şi s-au cheltuit aproximativ două sute de milioane în bani, şi, pe deasupra, proprietăţile cruciatului erau de regulă încredinţate episcopului, ele rămânând în mâinile episcopului în cazul morţii cruciatului – ceea ce se şi întâmpla de regulă. Dar, din fericire, “ceea ce rămâne în templul istoriei ca un monument al absurdităţii umane şi al orbirii unanime”, a luat sfârşit la încheierea secolului al treisprezecelea. În 1291, Acra, care rămăsese ultima bază militară a creştinilor în Palestina, a căzut în mâinile turcilor. Necredincioşii stăpâneau sfântul mormânt al lui Hristos şi locurile sfinte la care se făceau pelerinaje. Aşa a luat sfârşit marele plan papal şi gloria cu care se lăudau cruciaţii în Ţara Sfântă. Atunci au apărut două mari probleme: cum să se umple visteria papală şi cum să fie satisfăcută dorinţa poporului de indulgenţe? Papa dorea bani, iar poporul dorea să aibă păcatele iertate şi era dispus să plătească pentru aceasta. Şi papa a găsit noi mijloace pentru a atinge cu mult succes aceste două obiective importante. Am ajuns în ultimul an al secolului al treisprezecelea, a spus papa Bonifaciu, aşa că primul an din al paisprezecelea secol va fi un an de jubileu. Palestina fusese iremediabil pierdută, crucea Mântuitorului şi mormântul Lui fiind în mâinile sarazinilor, dar sfânta cetate a Romei şi mormintele apostolilor erau deschise vizitelor pelerinilor. Cu mult talent, locul de pelerinaj a fost schimbat pentru ca să nu mai fie Ierusalimul, ci Roma, şi astfel a fost atins scopul propus. Şi nicicând nu a avut mai mutl succes superstiţia. La 22 februarie 1299 a fost emisă o bulă care promitea indulgenţe extraordinare tuturor celor care, pe parcursul anului următor, cu penitenţă şi devoţiune, va fi vizitat mormintele sfinţilor Petru şi Pavel – romanii câte o dată pe zi pe o perioadă de treizeci de zile consecutive, iar străinii timp de cincisprezece zile consecutive. Bula a fost imediat promulgată şi transmisă în toată creştinătatea. Ea afirma că toţi cei care-şi mărturiseau şi-şi deplângeau păcatele, făcând un pelerinaj evlavios la mormintele “celor mai mari dintre apostoli”, avea să primească indulgenţă deplină, sau, cu alte cuvinte, iertarea deplină a păcatelor din trecut, a celor prezente şi a celor din viitor. Până atunci acest gen de indulgenţe fuseseră numai pentru cruciaţi, iar consecinţa ofertei a fost izbucnirea nebuniei religioase în întreaga Europă. Mari mulţimi, din toate părţile, s-au grăbit să meargă la Roma. Vestea bună a Jubileului a atras întreaga creştinătate occidentală în această cruciadă paşnică. “Pe tot parcursul anului, drumurile din cele mai îndepăratate regiuni ale Germaniei, Ungariei şi Britaniei erau pline de pelerini de toate vârstele, bărbaţi şi femei, care căutau ispăşirea păcatelor nu printr-un pelerinaj periculos la Ierusalim, purtând arme, ci printr-o călătorie la Roma, mai puţin costisitoare şi mai fără pericole”. Anul de aur Calculul numărului de persoane nu este simplu şi nu poate fi nici exact, dar ni se dau asigurări că aceia care au asistat la ceremonie - în cetate fiind mereu prezenţi aproximativ două sute de mii de locuitori, la care s-a adăugat marea mulţime venită de peste tot – au fost în număr de două milioane. Cu ocazia acelui jubileu, în cuferele papei a intrat o bogăţie imensă. Presupunând că fiecare om a dat numai o sumă mică, ce comoară regească trebuie să se fi strâns! Dar darurile s-au îngrămădit pe altare. Romanii au numit acel an “Anul de aur”. Un martor ocular ne spune că a văzut doi preoţi cu greble în mâini, care © www.comori.org

449

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

zi şi noapte strângeau cu grebla mormane de aur şi argint din ceea ce lăsau pelerinii la mormintele apostolilor. Şi acest tribut nu a avut, ca sumele date pentru cruciade, destinaţii speciale, cum a fost înzestarea armatelor şi aprovizionarea lor, ci totul a ajuns să fie pus la dispoziţia papei în mod gratuit, fără ca acesta să-şi asume vreo responsabilitate. Dar vrăjmaşii bisericii, sau, mai curând vrăjmaşii lui Bonifaciu, erau excluşi de la beneficiile indulgenţelor. Toată creştinătatea, cu excepţia câtorva răzvrătiţi împotriva Scaunului de la Roma, însemnaţi anume, a primit în dar iertarea şi viaţa veşnică, şi, în schimb, a pus la picioarele papei o bogăţie extraordinară. Autorităţile au luat măsuri înţelepte şi eficiente pentru a nu ajunge la foamete cu ocazia strângerii unor atât de mari mulţimi, dar mulţi au fost călcaţi în picioare şi au pierit la înghesuială în mulţime. Experimentul a depăşit cu mult aşteptările papei şi ale partizanilor lui. Bonifaciu a propus ca jubileul să fie sărbătorit la fiecare o sută de ani, dar avantajele pe care le adusese bisericii au fost atât de mari încât, în mod firesc, acel interval a ajuns să fie considerat mult prea lung. În 1350, Clement al VI-lea a repetat Jubileul, ceea ce a atras la Roma mari mulţimi şi bogăţii incredibile. Au fost aproape tot atât de mulţi pelerini ca în 1300. Străzile care duceau la bisericile de vizitat – Sf. Petru, Sf. Pavel şi Sf. Ioan Lateran – erau atât de aglomerate încât trecătorul nu se putea mişca altfel decât în sensul în care curgea mulţimea. Romanii puneau preţuri mari pentru hrană şi pentru găzduire, aşa că mulţi au petrecut nopţile în biserici şi pe străzi. Şi nu puţini din sărmanii pelerini amăgiţi au pierit. În 1389, Urban al VI-lea a redus intervalul la treizeci de ani, perioada de timp care se presupune că a trăit pe pământ Domnul nostru. În final, în 1475, Paul al II-lea a stabilit ca festivalul Jubileului să aibă loc o dată la douăzeci şi cinci de ani, ceea ce a continuat până în ziua de azi să fie perioada la care are loc festivalul. Am ajuns deja să ne familiarizăm cu marile imposturi religioase ale evului mediu şi cu păcatul care amăgeşte poporul credul, dar este deosebit de dureros să vedem că asemenea blasfemii sunt crezute şi practicate până şi în zilele noastre, cu toată educaţia primită şi în pofida marelui număr de martori pentru adevărul cuvântului lui Dumnezeu şi pentru lucrarea desăvârşită a lui Hristos. Următorul text, care este extras dintr-o bulă emisă de papă în 1824, prin care era stabilit Jubileul pentru anul următor, va arăta ceea ce dorim să spunem. “În virtutea autorităţii care ne este dată din cer, am hotărât să deschidem comoara sacră a meritelor, suferinţelor şi virtuţilor lui Hristos, Domnul nostru, şi ale mamei Sale fecioare şi ale tuturor sfinţilor pe care Autorul mântuirii oamenilor ni le-a încredinţat nouă spre administrare. Vouă, deci, venerabili fraţi, patriarhi, primaţi, arhiepiscopi, vă revine să explicaţi clar puterea indulgenţelor, eficacitatea lor pentru iertarea păcatelor, nu numai iertarea de la penitenţa canonică, ci şi de pedeapsa temporară pentru păcatele din trecut, şi marele ajutor oferit prin comoara cerească a meritelor lui Hristos şi ale sfinţilor Săi celor care au plecat ca adevăraţi penitenţi, în iubirea lui Dumnezeu, chiar înainte de a fi îndeplinit complet penitenţa cuvenită, pentru păcatele prin omisiune şi pentru cele comise, şi care acum sunt curăţiţi în focul purgatoriului*”.

* Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 252 Vânzarea indulgenţelor În anul 1513, Leon al X-lea s-a suit pe tronul papal. El era cel de-al treilea fiu al lui Lorenzo de Medici, Magnificul, şi a adus la curtea pontificală stilul de viaţă luxos, rafinat şi costisitor al familiei sale. Apoi, Michelangelo îi prezentase proiectul final pentru Catedrala Sf. Petru, a cărei construcţie era în desfăşurare, sporind şi aceasta cheltuielile. Marea problemă era cum să găsească banii pentru a încheia construcţia marii catedrale şi pentru a umple visteria papală potrivit cu obiectivele pontificatului lui Leon? © www.comori.org

450

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Scrisorile adresate de Luther acestui pontif pot induce în eroare. S-ar părea că el nu cunoştea caracterul lui Leon, deşi a avut mult a face cu el. Toate scrisorile par a fi linguşitoare. Deşi Leon are reputaţia de a fi fost unul dintre cei mai civilizaţi şi culţi oameni ai acelui timp, el era departe de a fi măcar un om moral. Curtea lui era veselă, dedată la plăceri şi mai deloc preocupată cu îndatoririle religioase. În comparaţie cu predecesorii săi imediaţi – desfrânatul Alexandru1 al VI-lea, al cărui nume cu greu poate fi menţionat fără scârbă - şi papa războinic Iuliu al II-lea2, a cărui carieră furtunoasă a răspândit masacre într-o bună parte din Europa -, deci, putem spune că, în comparaţie cu asemenea papi, Leon si curtea lui apărea întrun contrast favorabil, şi, fără-ndoială, Luther i s-a adresat cu acea veneraţie superstiţioasă pe care o avea atunci faţă de capul bisericii, la care se adăuga şi faima lui de îmvăţat.

1

n.tr.) Rodrigo Borgia sau Borjes, papă în perioada 1492 - 1503

n.tr.) Giuliano della Rovere, papă în perioada 1503 – 1513. Istoricii nu pot spune sigur cât de multe dintre faptele rele atribuite familiei Borgia sunt reale şi câte sunt invenţii ale lui Giuliano della Rovere, care a fost un mare duşman al familiei Borgia şi a urmărit răsturnarea lui Alexandru al-VI-lea de pe tronul papal, mergând până la a aduce trupe franceze în Italia pentru a-şi atinge scopul. 2

Pentru a acoperi marile cheltuieli ale extravagantului Leon, se cerea cu glas din ce în ce mai puternic: “Bani, bani, bani!” Cineva spunea: “Atunci, banii şi nu dragostea acopereau o mulţime de păcate”. Necesitatea a impus scăderea preţului indulgenţelor şi folosirea unor vânzători abili, care să poarte negoţul în toată Europa. Planul a fost adoptat, dar Dumnezeu a schimbat lucrurile făcând ca, în final, în urma acelui comerţ neruşinat, să se înfăptuiască reforma şi să fie răsturnat despotismul Romei. S-a hotărât ca Germania să fie locul preferenţial pentru vânzarea indulgenţelor, din vreme ce poziţia ei geografică îi împiedica pe mulţi din locuitorii ei să beneficieze de avantajele Jubileului de la Roma. S-ar părea că ideea originală a indulgenţelor nu a fost nimic altceva decât o scurtare a penitenţelor impuse celor care se pocăiau, aceasta făcându-se prin plata unui fel de amendă, după modelul din tribunalele noastre, unde hotărârea este, să zicem: “Amendă cinci lire sau şase luni de închisoare”. Dacă se plătesc banii, se consideră că este achitată datoria delicventului şi el este eliberat. Similar, sărmanul pacatos amăgit îşi închipuie că indulgenţa pe care o cumpără este trecută în contul lui în evidenţele ţinute în ceruri, echilibrându-i balanţa faţă de minciuni, calomnii, furturi, crime şi tot felul de răutăţi, sau, după cum au spus unii, că ar fi un fel de scrisoare de garanţie pentru cer, semnată de papă în vederea valorii primite. Sigur că dacă păcatele delicventului sunt multe şi grele, atunci el trebuie să plătească mult pentru indulgenţe. Sistemul indulgenţelor s-a extins şi a fost folosit de preoţime astfel încât a ajuns să fie mijlocul prin care papalitatea a dobândit mari bogăţii. Păcătosului i se cereau lucrări vrednice de pocăinţă - şi toţi sunt păcătoşi -, acele lucrări fiind posturi, biciuiri, pelerinaje, şi, după moate, urmau mulţi ani în purgatoriu. Dar păcătosului i se amintea că sarcina acelor lucrări putea fi uşurată şi că anii în purgatoriu puteau fi scurtaţi prin puterea delegată de Hristos binecuvântatului Petru şi succesorilor săi, dar cu anumite condiţii, cea mai simplă pentru penitent dintre acestea şi, în acelaşi timp, cea mai convenabilă pentru papă fiind: bani, bani şi iar bani! Agenţii papei – Johan Tetzel Speculaţiile lui Leon au fost un mare succes comercial. El a trimis agenţi potriviţi în diferite regiuni ale Europei purtând saci de indulgenţe şi dispense. Pentru o anumită sumă putea fi cumpărată o dispensă pentru a mânca şi carne vineri şi în zilele de post, sau pentru a te căsători cu o rudă apropiată, şi, în general, pentru a te bucura de orice plăcere interzisă. Vânzătorii ambulanţi umblau din loc în loc lăudându-şi marfa cu strigăte puternice şi cu glume, asigurându-i pe oameni că iertarea şi mântuirea © www.comori.org

451

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

sufletului putea fi cumpărată la preţuri reduse. Au venit mari mulţimi de cumpărători şi banii credincioşilor au curs din abundenţă. În cele din urmă au apărut şi în Saxonia. Arhiepiscopul de Meinz şi alţi demnitari spirituali îi promiseseră papei sprijinul lor în acest comerţ neruşinat, gândind că vor avea şi ei cotă parte din profit, astfel încât afacerea se extindea continuu până ce zgomotoşii neguţători au ajuns în apropiere de Wittemberg. Dintre numeroşii negustori din această mare piaţă papală era unul care atrăgea în mod special atenţia spectatorilor: călugărul dominican Johan Tetzel, nume care a căpătat o tristă notorietate în istoria Europei. Aceşti negustori străbăteau ţara călătorind cu mult fast, duceau o viaţă în stil mare şi cheltuiau bani din belşug. Când procesiunea se apropia de un oraş, un emisar era trimis la magistrat pentru a spune: “Harul lui Dumnezeu şi al Sfântului Părinte este la porţile voastre”. În acele vremuri dominate de superstiţii, o asemenea proclamaţie era îndeajuns pentru a produce impresie şi a stârni agitaţie până şi în cele mai liniştite orăşele din Germania. Clerul, preoţii, călugăriţele, consiliile orăşeneşti, breslele cu steagurile lor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, toţi ieşeau în întâmpinarea negustorilor purtând candele aprinse şi înaintând în sunetul muzicii. Pe străzi erau arborate drapele, sunau clopotele, iar călugării şi călugăriţele mergeau în procesiuni strigând: “Cumpăraţi! Cumpăraţi!” Marele călugăr negustor şedea într-un car având în mână o cruce mare şi roşie şi bula papală aşezată pe o pernă de catifea înaintea lui. Bisericile erau prăvăliile. Pe crucea roşie erau însemnele papei, iar aceasta era aşezată înaintea altarului. Tetzel se urca la amvon şi preamărea cu voce tare, într-o elocinţă grobiană, eficacitatea indulgenţelor*.

* V. D’Aubigne. Vol. 1, p. 322; Froude – Short Studies, vol. 1, p. 96 Un exemplu din predicile lui Tetzel Luaţi următorul extras ca un exemplu al cuvântărilor blasfemiatoare ale acestui impostor îndrăzneţ, care făcea totul cu aprobarea papei şi a arhiepiscopului. “Indulgenţele sunt cele mai preţioase şi mai nobile dintre darurile lui Dumnezeu. Veniţi şi vă voi da scrisori pecetluite după cuviinţă, prin care până şi păcatele pe care aveţi de gând să le comiteţi pot fi iertate. Nu aş renunţa la privilegiile mele nici în schimbul celor ale Sf. Petru din cer, pentru că eu prin indulgenţele mele am salvat mai multe suflete decât apostolul prin predicile lui. Nici un păcat nu este atât de mare încât să nu poată fi iertat printr-o indulgenţă. Şi nu numai atât, ci indulgenţele sunt de folos nu numai pentru cei vii ci şi pentru morţi. Preoţi, nobili, negustori, neveste, tineri şi fete! Nu-i auziţi voi pe părinţii voştri şi pe alţi prieteni care au murit cum cheamă din fundul abisului? «Suferim chinuri groaznice! Putina milostenie ne-ar scăpa». Puteţi da, dar nu vreţi! Popor prost şi abrutizat, care nu înţelegeţi harul ce vi se oferă din belşug! Chiar în clipa în care banii voştri sună căzând în ladă, sufletul vostru scapă de purgatoriu şi zboară liber spre cer. Domnul Dumnezeu nu mai domneşte El, ci i-a cedat Papei toată puterea”. Odată încheiată cuvântarea vehementă a călugărului necioplit şi zgomotos, mulţimea superstiţioasă speriată se grăbea să cumpere iertarea păcatelor lor şi salvarea prietenilor lor din flăcările purgatoriului. De la familia regală până la cei care trăiau din mila altora, toţi găseau bani pentru a cumpăra iertarea. Banii curgeau din belşug şi cufărul papal da pe dinafară. Dar, vai! efectele morale erau groaznice. Condiţiile uşoare în care oamenii puteau obţine permis de la papă pentru orice răutate a deschis calea către cea mai scandaloasă imoralitate şi către nesupurerea faţă de autorităţi. Însuşi Tetzel a fost condamnat la Innsbruck pentru adulter şi purtare infamă, Împăratul Maximilian dând sentinţa ca să fie pus într-un sac şi aruncat în râu, dar Electorul Saxoniei, Friedrich, a intervenit şi a obţinut graţierea lui. Neruşinatul dominican a continuat şi după aceea ca reprezentant al Sfinţiei Sale Papa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. © www.comori.org

452

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Apelul public al lui Luther - anul 1517 Se ajunsese la o criză. Luther, care urmărise îndeaproape lucrarea lui Tetzel, a luat atitudine lansând marele lui apel la bunul simţ şi la conştiinţa poporului german. El şi-a afişat tezele bătându-le în cuie pe uşa bisericii din Wittemberg. În nouăzeci şi cinci de propoziţii el chema întreaga biserică catolică să-l oprească pe Tetzel şi să înceteze vânzarea indulgenţelor. Securea a fost deci înfiptă la rădăcina copacului pentru că sămânţa reformei era cuprinsă în acele propoziţii. “Indulgenţa,” spunea Luther, “nu poate înlătura păcatele, ci numai Dumnezeu este Acela care iartă păcatele şi îi graţiază pe cei care se pocăiesc cu adevărat, şi aceasta fără asistenţa absoluţiunii din partea omului. Biserica poate absolvi numai de la acele pedepse pe care ea le aplică. Şi biserica îşi poate exercita puterea numai în această lume, puterea ei neextinzându-se dincolo de moarte. Cine este omul care îndrăzneşte să spună că pentru atâtea coroane poate fi salvat sufletul unui păcătos? Orice creştin adevărat, prin harul lui Dumnezeu, este părtaş tuturor binecuvântărilor lui Hristos, fără a avea vreo scrisoare de indulgenţă”. Acesta era stilul nobilului protest al lui Luther, deşi era amestecat destul de mult cu catolicismul care mai era încă obişnuit. Luther se angajase în lupta împotriva abuzurilor bisericii Romei. Universitatea şi tot oraşul Wittemberg au fost tulburate. Toţi au citit acele teze şi propoziţiile tulburătoare erau transmise din gură în gură. Pelerinii din toate părţile care erau atunci prezenţi la Wittemberg au adus acasă faimoasele teze ale călugărului augustinian, răspândindu-le peste tot. “Aceasta a fost prima scânteie electică,” spunea Pfizer, “după torţa care a fost aprinsă şi rugul funerar al martirului Huss, care a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, dând semnalul pentru mari evenimente viitoare”. În mai puţin de paisprezece zile, se spune, aceste teze au fost citite în toate regiunile din Germania, şi, înainte să fi trecut patru săptămâni, ele erau răspândite în toată creştinătatea, ca şi cum îngerii din ceruri ar fi fost mesagerii care le-au prezentat întregii lumi. Roma a strigat să fie aprins rugul. “Casele religioase din toată Germania,” spune Froude, “erau ca nişte coteţe pline de dulăi care urlau unul către altul pe faţa pustiului spiritual. Dacă sufletele nu pot fi scoase din purgatoriu, atunci ei nu mai au de lucru. Dar pentru tinerii laici, pentru spiritele nobile din toată Europa, Wittemberg a devenit un far călăuzitor în întunericul universal”. Dacă Luther nu ar fi fost călăuzit de înţelepciunea lui Dumnezeu, atunci s-ar fi lăsat dus de valul popularităţii căpătate dintrodată, dar, prin har, el nu a avut păreri înalte despre sine însuşi, ci a rămas liniştit la locul lui în biseica augustiniană de la Wittemberg, aşteptând ca Dumnezeu să-l cheme la momentul hotărât de El. Luther la Heidelberg În primăvara anului 1518 s-a ţinut la Heidelberg o adunare generală a ordinului augustinian. Fiind invitat, Luther a fost prezent acolo. Prietenii săi, cunoscând planurile şi duplicitatea dominicanilor, au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l convinge să nu meargă acolo, dar Luteher nu era omul pe care teama să-l împiedice să facă ceea ce el considera a fi datoria lui, pentru că el se încredea în Dumnezeul cel viu. O atât de bună ocazie de a predica Evanghelia, a răspândi adevărul şi tezele lui nu trebuia să fie lăsată să treacă. A plecat la 13 aprilie cu un ghid care l-a ajutat cu bagajele şi a făcut pe jos cea mai mare parte a călătoriei. Curiozitatea generală, numele lui Luther, şi faima tezelor lui au atras mari mulţimi la Heidelberg şi la universitatea de acolo. Acolo, înaintea unei mari adunări, el a avut dezbateri cu cinci doctori în teologie pe mai multe teme, dar în principal în legătură cu teologia şi filozofia. Cunoştinţele lui din Scriptură şi cele cu privire la dogmele tradiţionale, lipsa lui de respect faţă de numele şi sistemul lui Aristotel şi marea lui capacitate de a aduce argumente au arătat oponenţilor săi că el nu era un om obişnuit. S-a întors la Wittemberg bine protejat şi însoţit de mulţi prieteni.

© www.comori.org

453

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Aceste controverse au avut efectul minunat de a-l determina pe Tetzel să încerce să dea o replică la atacul lui Luther împotriva indulgenţelor. Cu multă laudă deşartă şi blasfemie el a afirmat iarăşi şi iarăşi puterea papei, şi a clerului ca emisari ai lui, de a ierta deplin şi pentru totdeauna orice păcate. Ca răspuns la acele afirmaţii îndrăzneţe, Luther a scris o serie de propoziţii pe care le-a numit “Rezoluţiile” sau explicaţii la tezele sale anterioare. În acest tratat se remarcă mai clar reformatorul, el scoţând în evidenţă marele adevăr al Reformei: acela că omul este îndreptăţit numai prin credinţă, fără faptele legii. “Pe Cel care n-a cunoscut păcat (Hristos), L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21). Luther a ajuns deci sa sfideze însăşi hotărârea papei. El i-a trimis o copie a Rezoluţiilor sale însoţită de o scrisoare foarte smerită, datată 30 mai 1518. Chiar aşa de lipsit de interes faţă de chestiunile religioase cum era, Papa Leon nu a putut rămâne indiferent la scrisoarea lui Luther, mai ales având în vedere că şi împăratul Maximilian a solicitat atunci intervenţia lui. Papa a poruncit ca Luther să fie trimis la Roma şi acolo să răspundă pentru îndrăzneala lui. Luther a refuzat să dea ascultare citaţiei, dar a declarat că era gata să compară în Germania înaintea unor judecători imparţiali şi învăţaţi pentru a-şi apăra cauza. Aflând că Luther era sub protecţia lui Friederich, Electorul Saxoniei, papa i-a scris prinţului cerându-i să-l dea pe călugărul eretic pe mâna cardinalului Thomas Cajetan, care avea instrucţiuni exacte cum anume să procedeze cu învăţătorul neascultător. Dar, spre lauda lui, acel prinţ deosebit de înţelept a refuzat să dea ascultare papei şi l-a protejat pe Luther. Papa a fost atunci nevoit să propună măsuri mai puţin grăbite, mai fără a cere sânge şi mai corecte sub aspect formal. Prin urmare, citaţia pentru a veni la Roma a fost schimbată într-o citaţie pentru a se prezenta la Augsburg, faţă de care Luther s-a arătat ascultător. Luther la Augsburg Unii dintre prietenii săi, care erau îngrijoraţi cu privire la siguranţa vieţii lui, au căutat să-l convingă să nu se ducă, dar, cu toate pericolele, el s-a încrezut în providenţa divină, fiind hotărât să se înfăţişeze. În sutana sa maronie de călugăr, el a pornit pe jos de la Wittemberg, însoţit de cetăţeni de rang mai înalt sau mai umili, şi a mers până la Augsburg cu o buna dispoziţie. Cardinalul s-a prefăcut a fi un părinte tandru şi plin de compasiune şi i s-a adresat lui Luther numindu-l fiul său, dar totuşi i-a dat de înţeles în cele mai clare cuvinte că papa insista ca el să retracteze rezoluţiile sale şi că nu ar fi acceptat alte condiţii. “Binevoiţi să mă informaţi cu ce am greşit,” a spus Luther. Cardinalul şi curtenii săi italieni, care se asteptaseră ca bietul călugăr german să cadă în genunchi şi să le ceară iertarea, au fost uimiţi de calmul lui şi de purtarea lui demnă. “Sunt aici pentru a porunci,” i-a răspuns Cajetan, “nu pentru a dezbate”. “Mai bine,” i-a răspuns Lutehr, “să cercetăm chestiunile controverate şi să ajungem la o înţelegere prin hotărâri ale Sfintei Scripturi”. “Cum?!” a exclamat cardinalul, “îţi închipui că papei îi pasă de părerea unui ţăran german? Degetul cel mica al papei este mai tare decât toată Germania. Te aştepţi cumva ca prinţii tăi să ridice armele pentru a te apăra pe tine, un vierme nenorocit? Îţi spun eu că nu! şi unde vei ajunge atunci, unde vei ajunge atunci?” Reţineţi răspunsul nobil, nu al unui biet călugăr, ci al unui om al lui Dumnezeu în încercări: “Atunci, ca şi acum, voi fi în mâna lui Dumnezeu”. Roma a fost învinsă. Adunarea s-a dizolvat. “Spre uimirea italianului cel mândru, fiul unui ţăran sărac – un nenorocit de călugăr dintr-un orăşel german de provincie – a fost gata să sfideze puterea si să se opună rugăminţilor suveranului creştinătăţii”. Deşi primise toată autoritatea pentru a-şi zdrobi victima, el a trebuit să se întoarcă la Roma pentru a reporta înfrângerea şi a-i spune stăpânului său că nici mustrările, nici ameninţările, nici rugăminţile şi nici promisiunile legate de cele mai înalte distincţii nu l-au putut indepărta pe germanul cel încăpăţânat de ereziile lui. Martorul cel credincios, ştiind că era în mare pericol, a părăsit în secret localitatea şi s-a întors la Wittemberg. Enervat de eşecul total, papa i-a scris din nou Electorului, rugându-l să-l predea justiţiei pe acel criminal © www.comori.org

454

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

sau să-l expulzeze din domeniile lui. Friederich a ezitat pentru că o ciocnire frontală cu papa ridica mari probleme. Pentru a nu-i cauza necazuri prinţului său, Luther se gândea în mod serios să fugă în Franţa. Dar Cel care “îndreaptă inima împăratului încotro vrea” l-a determinat pe Elector să ridice scutul spre al apăra pe supusul său. Cum misiunea lui Cajetan nu a dat nici un rezultat satisfăcător, Leon a trimis un alt agent în persoana nunţiului Karl von Miltitz. Acest emisar a adus un trandafir de aur parfumat ca dar al papei pentru Electorul Friedrich. Darul era socotit de obicei ca un semn de favoare a pontifului, dar, în acea situaţie, fără doar şi poate, era oferit ca o mită pentru Friedrich cel ezitant. Ajungând în Saxonia, Miltitz s-a întâlnit cu vechiul lui prieten, Spalatin, care l-a pus la curent cu situaţia din Germania. El l-a asigurat pe nunţiu că dezbinările din biserică erau în principal din cauza falsităţii, imposturii şi blasfemiilor vânzătorului de indulgenţe Tetzel. Miltitz s-a arătat surprins şi l-a chemat pe Tetzel să se prezinte la Augsburg pentru a răspunde pentru purtarea lui. Dar lucrurile se schimbaseră mult cu dominicanul, care nu mai umbla dintr-un oraş într-altul purtând bula papală într-un car aurit, ci se ascundea de furia duşmanilor în colegiul de la Leipzig. “Oboseala călătoriei nu ar fi o problemă pentru mine” – îi scria el lui Miltitz – “dacă aş putea părăsi Leipzig fără ca viaţa să-mi fie în pericol pentru că augustinianul Martin Lutehr a incitat aşa de rău oameni puternici împotriva mea încât nicăieri nu sunt în siguranţă”. Ce sfârşit şi ce tablou trist al celor care s-au angajat să fie slujitori ai lui Dumnezeu şi ai adevărului Său! Cu conştiinţa chinuită şi fiind un om laş, în mare mizerie, el a murit în scurt timp. Remarcaţi ce contrast faţă de curajul moral al slujitorului lui Dumnezeu şi al adevărului Său, care a mers pe jos de la Wittemberg la Augsburg. Luther la Altenburg În scurt timp nunţiul papal a văzut cât de populară era cauza lui Lutehr, aşa că a adoptat o metodă opusă celei a trufaşului Cajetan. El s-a apropiat de Luther arătând o mare prietenie, adresându-i-se cu formula “dragul meu Martin”. El urmărea să-l atragă pe reformator de partea lui prin linguşiri şi înşelăciune pentru a-l face să retracteze, punând astfel capăt disputei. Şi abilul nunţiu a reuşit până la un punct. El era un diplomat abil şi un papistaş linguşitor, în cursa căruia Luther a fost prins pentru un moment. “Mă ofer,” a spus Luther, “să nu mai spun nici un cuvânt pe această temă şi să las ca subiectul să se stingă de la sine, numai ca adversarii să păstreze şi ei tăcerea”. Miltitz a acceptat oferta cu mare bucurie, l-a sărutat pe călugărul eretic şi l-a determinat să-i scrie papei o scrisoare de penitenţă, neprecupeţind nici un cuvânt de afecţiune şi bunătate faţă de Luther. Aşa părea să se încheie marea controversă dintre adevăr şi falsitate, dintre papalitatea şi reforma pe cale să se nască, însă reforma nu avea să înceteze din cauza aparentei reconcilieri a lui Luther cu Roma. Tocmai când Luther a fost redus la tăcere după ce a încheiat o pace nedemnă cu Roma, s-a auzit o altă voce: cea a Doctorului Eck, autorul lucrării Obelisken, susţinător al papalităţii, care l-a provocat pe Carlstadt, prietenul lui Luther, la o dezbatere publică a unor chestiuni teologice controversate şi a declaraţiei lui Luther cu privire la indulgenţe. În curând, la Leipzig, a avut loc o dezbatere publică ce s-a întins pe mai multe săptămâni. Doctor Eck susţinea papalitatea, iar Luther şi Carlstadt reforma. Aceste faimoase dezbateri au fost folosite de Dumnezeu pentru ca adevărul să fie răspândit nu numai în Germania, ci în întreaga creştinătate. Modul în care Luther făcea apel la Scriptură a stârnit la mulţi – mai ales în minţile studenţilor de la universităţile din Leipzig şi Wittemberg – un spirit de cercetare, care nu putea fi satisfăcut de nimic altceva decât de adevărul temeinic al lui Dumnezeu. Aşa a înaintat lucrarea Domnului şi minţile Europei au fost pregătite pentru marea revoluţie care a avut loc în scurt timp. Oameni eminenţi ai secolului al şaisprezecelea

© www.comori.org

455

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Aici ne oprim puţin pentru a prezenta câţiva dintre protagoniştii de pe scena acelei epoci agitate. Epoca reformei este una dintre cele mai remarcabile din istorie în ceea ce priveşte oamenii mari şi evenimentele deosebite. Martin Luther este acela pe care Duhul lui Dumnezeu l-a folosit în mod deosebit, el fiind figura centrală şi cea mai proeminentă. Fiind în mare pericol, el ar fi putut gândi că era singur, dar Dumnezeu strângea în jurul lui nişte oameni distinşi care-şi declaraseră de la început simpatia faţă de poziţie lui şi care s-au angajat în apărarea lui. În 1518, Philip Melanchton a fost numit profesor de greacă la universitatea din Wittemberg, şi de atunci el a devenit prieten apropiat şi colaborator al reformatorului, rămânând aşa până la sfârşitul vieţii sale. Oecolampadius, profesor la Basel, Ulrich Zwingli, doctor în teologie la Zurich, Martin Bucer şi mulţi alţii s-au ridicat prin harul providenţial tocmai în acea epocă, ei numărându-se printre cele mai renumite instrumente ale reformei. Faptul că tronul imperial rămas vacant în ianuarie 1519 prin moartea lui Maximilian a favorizat reforma pentru că atenţia Romei s-a abatut de la problemele cu Luther la problema mai urgentă de a avea un nou împărat. În perioada de interregnum, Friedrich, din poziţia de vicar al imperiului, a putut să-l protejeze şi mai bine pe Luther. Electorii i-au oferit lui Friedrich coroana imperială, dar el a refuzat acea distincţie periculoasă, nedorind să ia asupră sa povara imperiului. A fost ales nepotul lui Maximilian, Carol, care era nepot şi al lui Ferdinand cel Catolic. La demnitatea imperială mai aspirau şi tinerii, chipeşii şi cavaleroşii prinţi Henry al VIII-lea, regele Angliei şi Francisc I, rege al Franţei, dar drepturile ereditare ale lui Carol au înclinat rapid balanţa în favoarea lui. El era suveranul Spaniei, al Burgundiei şi al Ţărilor de Jos, al Neapolului şi Siciliei şi noul imperiu al Indiilor, descoperit de Columb, lumea nouă, se adăuga la stăpânirile lui. De la Carol cel Mare nici un monarh nu stăpânise peste ţinuturi mai întinse. Papa, deşi la început s-a opus înălţării lui Carol, din cauza conflictelor de interese de la Vatican, şi-a retras obiecţiile şi s-a îngrijit ca el să fie ales mai repede, Carol fiind încoronat la Aix-la Chapelle, la 22 octombrie 1520. Astfel, la vârsta tânără de nouăsprezece ani, sub numele Carol al V-lea, el a căpătat puterea imperială asupra Germaniei. El este descris ca un tânăr deosebit de inteligent, cu o înclinaţie naturală spre exerciţii militare. Era remarcabil pentru seriozitatea şi calmul care întrecea mult caracteristicile obişnuite pentru o asemenea vârstă şi ştia să fie foarte plăcut când îi convenea. El avea subtilitatea şi spiritul pătrunzător al unui italian, care se îmbina cu caracterul taciturn şi rezervat al unui spaniol şi era un catolic ferm şi devotat. “Era evlavios şi tăcut,” spunea Luther; “şi m-aş încumeta să spun că el nu vorbeşte într-un an cât vorbesc eu într-o zi”. Acela era omul căruia i-a revenit să se ocupe de cazul lui Luther. Şi nu se putea găsi un om mai potrivit pentru a pune în aplicare hotărârile Vaticanului şi a face lucrările lui. Reflecţiile evlavioase ale lui D’ Aubigne asupra acestei schimbări la guvernare sunt demne de biograful afectuos al lui Luther. “Pe scenă apărea un nou actor. Dumnezeu plănuise să-l pună pe călugărul din Wittemberg faţă în faţă cu cel mai puternic monarh european de la Carol cel Mare până atunci. El a ales un prinţ cu toată vigoarea tinereţii, care avea toate indiciile că va avea o domnie lungă ... şi l-a adus în confruntare cu acea umilă reformă care începuse în chilia izolată de la Erfurt prin neliniştile şi gemetele unui biet călugăr. Istoria acestui monarh şi a domniei lui pare să fi fost destinată pentru a da lumii o lecţie importantă, pentru a arăta nimicnicia celei mai mari puteri pe care o poate avea omul atunci când el se încumetă să se măsoare cu slăbiciunea lui Dumnezeu. Dacă pe tronul imperial s-ar fi aşezat un prinţ prieten lui Luther, atunci succesul reformei ar fi fost atribuit protecţiei lui. Dacă un împărat ostil noilor învăţături, dar conducător slab, ar fi purtat coroana, triumful acestei lucrări ar fi fost considerat ca fiind datorită slăbiciunii monarhului. Dar mândrul învingător de la Pavia a fost cel destinat să se smerească înaintea puterii Cuvântului lui Dumnezeu, şi lumea întreagă a privit cum omul căruia i-a fost uşor să-l ducă pe Francisc © www.comori.org

456

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

I ca prizonier la Madrid a fost obligat să lase jos sabia în faţa fiului unui miner sărac*”.

* Vol. 2, p. 109; vedeţi şi Froude – Short Studie son Great Subjects, vol. 1; Universal History, Bagster, vol. 8; Waddington – Reformation, vol. 1, Mosheim, vol. 3 Luther şi bula de excomunicare Revenim la Luther şi la încheierea dezbaterii de la Leipzig. Dr. Eck, renumitul teolog papal, înfuriat că a fost înfrânt şi cu o ură turbată împotriva lui Luther, s-a grăbit să meargă la Roma pentru a obţine excomunicarea adversarului. Incapabil să anuleze apelurile potrivite şi fervente la Cuvântul lui Dumnezeu pe care le făcea reformatorul, el a dorit imediat condamnarea şi nimicirea lui: aceasta a fost întotdeauna calea emisarilor Romei. Biruiţi de cererile insistente ale Dr. Eck şi ale prietenilor săi, mai ales dominicani, Papa Leon, în mod neînţelept, după cum consideră cei mai mulţi, a emis mult ceruta bulă de excomunicare la 15 iunie 1520. Scrierile lui Luther au fost condamnate să fie arse şi Luther însuşi să fie dat lui Satan ca un eretic rău dacă în termen de şaizeci de zile nu va retracta şi nu va implora clemenţa pontifului. Dar trecuse vremea când Luther şi prietenii săi ar fi putut fi reduşi la tăcere de tunetele ecleziastice. Dacă aşa ceva ar fi avut loc cu cincizeci de ani mai înainte, atunci ar fi fost cu totul altfel. Dar nici Papa Leon, nici Carol, nici Henry, nici Francisc nu cunoşteau starea de spirit a poporului din Germania, nici efectele tăcute dar stabile pe care le-au avut în Europa tipariturile. Cei care l-au văzut pe Guttemberg lucrând la presă, pe Columb întorcându-se după descoperirea Americii, pe Vasco da Gama după ce a dublat Capul Furtunilor 1 sau i-au întâlnit pe învăţaţii greci risipiţi printre naţiunile Europei după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, au fost martori la evenimente care au stimulat tipărirea de cărţi, care au deschis orizonturile minţii omeneşti şi au trezit omenirea din letargia în care fusese cufundată în lunga perioadă a evului întunecat2.

1

n.a.) Aşa era numit înainte Capul Bunei Speranţe

2

James White – Eighteen Christian Centuries, p. 381

Înainte ca bula Papei Leon să fi ajuns la Wittemberg, cea mai mare parte a Germaniei era cu inima alaturi de Luther, în special studenţii, meşteşugarii şi negustorii. El a văzut cum stăteau lucrurile şi că trebuia să treacă la acţiuni decisive. Trebuia proclamat răzoi deschis. Adresase papei, cardinalilor şi episcopilor scrisori din cele mai supuse şi mai paşnice, ca şi prinţilor şi învăţaţilor. A apelat de la pontif la tribunalul suprem al unui consiliu general, dar fără nici un folos. Ca urmare, a hotărât să părăsească biserica Romei şi să se opună în public autorităţii ei. La 10 decembrie 1520, la ora nouă dimineaţa, după ce făcuse un anunţ public, Luther a luat bula de excomunicare împreună cu o copie a legii canonice pontificale şi câteva scrieri ale lui Eck şi Emser, şi le-a ars în prezenţa unei mari mulţimi de spectatori. După ce a făcut aceasta afară din cetate, Luther a revenit în oraş însoţit de profesori de la universitate, de studenţi şi de popor. După ce a ieşit astfel de sub jugul Romei, s-a adresat poporului în mod energic spunându-le ce era de datoria lor. A înflăcărat publicul şi toată naţiunea s-a strâns în jurul lui. Luther a ajuns să fie eliberat: se rupseseră legăturile lui cu Roma, pe care le păstrase mult timp. De atunci el şi-a asumat poziţia de opozant deschis şi categoric al papei şi al emisarilor săi. A publicat multe pamflete împotriva sistemului roman şi pentru adevărul lui Dumnezeu. Luther şi Carol al V-lea

© www.comori.org

457

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

Leon, fiul lui Lorenzo Magnificul, sfidat astfel de Luther, fiul unui miner din Manseld, s-a îndreptat spre Carol pentru a primi ajutor. I-a reamintit tânărului împărat de jurămintele pe care tocmai le făcuse, de a fi susţinător şi apărător al bisericii, şi i-a cerut să-i aplice pedeapsa cuvenită acelui călugăr răzvrătit Martin Luther. În multe regiuni a fost mare nelinişte în legătură cu politica pe care avea s-o adopte noul împărat. Avea el să arate simpatie faţă de principiile progresiste care se manifestau peste tot în literatură, politică şi religie? Sau să fie instrumentul docil al puterii papale? Acestea erau în acel moment întrebările cele mai serioase. Carol a fost rezervat pentru că avea multe lucruri de gestionat. Au trecut doi ani până ca el să treacă sa se ocupe de acea chestiune. Acel timp a fost bine folosit de Luther şi de prietenii săi. În anii 1518-19-20, numeroasele pamflete şi prezentări din Cuvântul lui Dumnezeu care au ieşit de sub presă şi-au făcut lucrarea. Prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opiniile cele noi s-au răspândit mult nu numai în Germania ci şi în Elveţia, Franţa şi Anglia. Prejudecăţile adânc înrădăcinate de secole în mintea oamenilor au fost răsturnate în multe locuri din Europa. Carol a descoperit că era nevoie de mult mai mult decât polemici pentru a opri mişcarea care ameninţa să desfiinţeze religia strămoşilor săi şi tulbura pacea imperiului său. Prima lui dietă sau adunare a Stărilor din Germania a fost stabilită la Worms. Luther a fost chemat să compară înaintea acelei adunări pentru a da socoteală pentru nesupunerea lui. Papa şi partizanii lui se aşteptau ca, indiferent prin ce mijloace, să scape de adversarul lor. Dar Electorul, cunoscând că ecleziasticii erau capabili de trădare şi bănuind că Luther ar fi avut aceeaşi soartă ca şi Ian Huss şi Ieronim din Praga atunci când au venit la Consiliul de la Constanz, a consimţit ca supusul său să meargă la Worms punând însă următoarele două condiţii: “1. El să aibă un salvconduct semnat şi pecetluit de Împărat; 2. Dacă judecata avea să fie împotriva lui, Luther urma să fie liber să se întoarcă de unde venise, rămânând ca el, Electorul, să decidă mai apoi ce să facă cu el”. Luther însuşi era gata să dea ascultare citaţiei când Electorul a fost satisfăcut cu privire la siguranţa lui. Dieta de la Worms - ianuarie – mai 1521 Călugărul de le Erfurt, înarmat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu încredere că Dumnezeu era cu el alungase armata vânzătorilor de indhulgenţe, căştigase victoria la Augsburg asupra nunţiului papal şi asupra apărătorilor papalităţii în sălile de le Leipzig. La tunetele papei răspunsese arzând la Wittemberg bula papală. Roma era înmărmurită: îşi epuizase toate resursele şi ameninţările îi erau nesocotite. Ceea ce ei numeau biserică nu mai putea conduce lucrurile în stilul cel vechi pentru că oamenii începuseră să judece cu mintea lor şi să gândească în ce măsură se cuvenea să dea ascultare unor asemenea ordine. Dar pe tronul imperial era un bun catolic, aşa că lupta finală trebuia purtată împotriva lui. Carol, slujitorul credincios al Sf. Petru, a deschis dieta la 28 ianuarie, la sărbătorirea lui Carol cel Mare. Nicicând în istoria de până atunci a omenirii nu se mai strânseseră laolaltă într-o dietă atâţia prinţi, prelaţi şi nobili, atâtea puteri ale lumii. “Electori, duci, arhiepiscopi, landgrafi, markgrafi, conţi, episcopi, baroni şi stăpâni peste ţinuturi, delegaţi ai cetăţilor şi ambasadori ai regilor creştinătăţii s-au îmbulzit pe drumurile spre Worms. Urmau să fie discutate mari chestiuni care priveau pacea Europei, a lumii şi triumful adevărului”. În principal era vorba de Luther şi de reformă. Alexandru, nunţiul papal, un om cu o elocinţă deosebită, a adresat Împăratului, prinţilor şi delegaţilor un mesaj care a durat trei ore. El avea înaintea sa cărţile lui Luther şi bulele papale şi a spus tot ce putea spune Roma împotriva cărţilor şi a autorului lor. A susţinut că în scrierile lui Luther erau suficiente erori pentru a arde o sută de mii de eretici. Forţa lui ca orator şi limbajul lui entuziast au produs o impresie puternică asupra adunării. Curând, din toate părţile, s-au auzit murmure împotriva lui Luther şi a partizanilor săi. Dar din lunga cuvântare a lui Meander a reieşit clar că principalul lui obiectiv era acela de a face ca reformatorul să nu fie chemat să se înfăţişeze înaintea adunării. Partida papală se temea grozav de amploarea pe care ar fi putut-o lua opiniile cele noi în urma prezenţei lui Luther într-o © www.comori.org

458

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

adunare atât de selectă. Leon a scris personal pentru a cere ca salvconductul lui Luther să nu fie respectat. Episcopii au fost de acord cu papa că salvconductele nu îi pot proteja pe eretici. Chemarea lui Luther şi salvconductul Tânărul împărat avea mari dificultăţi: în confruntarea dintre nunţiul papal şi Elector, căruia îi datora coroana, ce să facă el? Dorea să-i satisfacă pe amândoi. A-l cruţa sau a-l sacrifica pe călugăr nu era mare lucru, dar altfel era înaintea Celui care cârmuieşte peste conducători. Luther trebuia să dea mărturie pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan în acea mare adunare. În cele din urmă, împăratul s-a hotărât pentru că prezentarea lui Luther înaintea dietei părea a fi singura cale posibilă pentru a pune capăt unei chestiuni care afecta tot imperiul. În final citaţia şi salvconductul au fost trimise şi Luther s-a pregătit să dea ascultare mandatului imperial. La 2 aprilie Luther şi-a luat rămas bun de la prietenii săi şi a pornit în călătorie. A mers cu mijloace de transport din cele mai modeste, însoţit de prietenii săi Schurff, Amsdorf şi Suaven, iar aprodul imperial mergea înaintea lui purtând salvconductul. Cu fiecare etapă a călătoriei, Luther a descoperit presimţirile negre din inimile prietenilor săi. A fost avertizat că “erau pregătite lucrări incorecte, că el era deja condamnat şi că scrierile lui fuseseră arse de călău, şi, dacă se ducea acolo, era un om mort”. Dar Luther a răspuns netulburat: “Mă încred în Dumnezeul cel Atotputernic, ale cărui cuvinte şi porunci le am înaintea mea...” Pe drum el a predicat în mai multe locuri şi a aceptat ospitalitatea prietenilor săi, dar, pe măsură ce se apropie de Worms, furtuna pe care o stârnise devenea şi mai violentă. Inamicii reformei fierbeau de indignare când au auzit că el se apropia de oraş. Spalatin, capelanul Electorului, şi prietenul credincios al lui Luther, a trimis un mesager pentru a-i ieşi înainte cu cuvintele: “Nu intra în Worms!” Dar temerarul călugăr, plin de curaj sfânt, privind la mesager a răspuns: “Spune-i stăpânului tău că voi merge acolo chiar dacă în Worms sunt atâţia demoni câte ţigle pe acoperişurile caselor”. În dimineaţa zilei de 16 aprilie a văzut zidurile vechii cetăţi. Nobili de rang înalt i-au ieşit în întâmpinare şi a fost însoţit de mai bine de două mii de oameni care l-au condus până la locul lui de găzduire. De la pavaj până la acoperişurile caselor, totul era plin de spectatori. A doua zi el a fost condus în dietă de mareşalul imperiului, Ulrich von Pappenheim. Mulţimea care umplea străzile pentru a-l vedea era atât de numeroasă încât a trebuit să fie dus prin case şi grădini private pentru a ajunge la sala de conferinţă. Mulţi cavaleri şi nobili care se îmbulzeau în hol i-au spus lui Luther cuvinte de încurajare în drumul spre sala de consiliu. Unul care probabil primise adevărul şiL iubea pe Mântuitorul, i-a amintit cuvintele Stăpânului: “când vă vor preda nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, pentru că vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi” (Matei 10:18-19). Altul,deşi era înveşmântat în armură sclipitoare, i-a pus pe umăr mâna cu mânuşa de oţel spunând: “Înflăcărează-ţi duhul, călugăraşule: unii dintre noi cei de aici au văzut lucruri mari la vremea noastră, dar nici eu şi nici vreun alt cavaler de aici nu a avut vreodată nevoie de atât curaj cât îţi trebuie ţie acum. Dacă ai credinţă în învăţăturile tale, atunci mergi pentru numele lui Dumnezeu”. “Da, pentru numele lui Dumnezeu,” a spus Luther înălţându-şi capul, “pentru numele lui Dumnezeu, înainte!” Luther înaintea adunării Pentru cineva care a fost educat şi format în izolarea unei mânăstiri, priveliştea unei asemenea adunări trebuie să fi fost de natură să-l copleşească. Acolo era Carol, suveran peste jumătate din lume, iar de o parte şi de alta a lui erau pairii şi puternicii imperiului German, episcopi şi arhiepiscopi în haine, cardinali în veşminte roşii, nunţii papali cu toată strălucirea lor oficială, ambasadori ai celor mai puternice regate ale creştinătăţii, ca să nu mai vorbim de delegaţi. Aşa era adunarea Stărilor Generale de la Worms. Si pentru ce era ea strânsă? s-ar putea întreba cititorul. Tocmai pentru a-l asculta şi a-l judeca pe fiul unui miner sărac. Îmbrăcat în sutana de călugăr şi cu gluga pe cap, palid şi uzat în urma pericolelor din ultima vreme, el stătea acolo tăcut şi in perfectă stăpânire de sine înaintea a mai bine de cinci mii de spectatori. “Ca un profet, a stat singur, răspunzând cu cuvinte neînfricate” la toate © www.comori.org

459

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

întrebările, cu tărie dar şi cu modestie. După momente de linişte profundă, cancelarul de Treves i s-a adresat cu voce tare, mai întâi în latină, apoi în germană: “Martin Luther, ai fost chemat de Majestatea Sa imperială ca să răspunzi la două întrebări: mai întâi, recunoşti că aceste cărţi au fost scrise de tine?” – a spus arătând spre vreo douăzeci de volume aşezate pe o masă – “În al doilea rând, eşti gata să te dezici de aceste cărţi şi de tot ce cuprind ele, sau persişti în opiniile pe care le-ai prezentat în ele?” Luther a răspuns atunci că, în ceea ce priveşte prima întrebare, el recunoştea acele cărţi şi nicicând nu ar spune că vreuna dintre ele nu este a lui. La cea de-a doua întrebare el a cerut să i se dea timp să cugete pentru a formula un răspuns care să nu fie nici contrar Cuvântului lui Dumnezeu, nici să-i pună sufletul în pericol. I s-a acordat o zi. Indiferent care va fi fost motivul pentru care Luther a făcut acea cerere - şi nu este nevoie să stăm să ne întrebăm -, este sigur că Dumnezeu a făcut ca să se descopere sursa puterii şi curajului lui Luther, care este aceeaşi pentru credinţa din orice epocă. Minunata rugăciune înălţată de el cu puţin înainte de cea de-a doua sa înfăţişare este cel mai valoros document din istoria reformei. Nu putem caracteriza această rugăciune, aşa că o redăm din istoria lui D’Aubigne. Rugăciunea lui Luther Pentru un moment Luther a fost tulburat pentru că privirea lui nu a fost la Domnul binecuvântat ci s-a gândit la mulţimea de prinţi înaintea căreia trebuia să stea, ceea ce a făcut să-i scadă credinţa, cum s-a întâmplat cu Petru când a privit la valuri în loc să privească la Persoana lui Hristos, şi a simţit că era pe punctul de a se scufunda. În această stare de spirit, el a căzut cu faţa la pământ şi a gemut având gânduri care nu puteau fi exprimate în cuvinte: Duhul mijlocea atunci pentru el. Un prieten care auzea tulburarea lui asculta şi a avut privilegiul de a auzi strigătele unei inimi zdrobite care vine înaintea tronului lui Dumnezeu. “O, Dumnezeule Atotputernic şi Veşnic! Cât de grozavă este această lume! Iată că ea îşi cască gura ca să mă înghită, iar eu am atât de puţină încredere în Tine! ... Cât de slabă este carnea şi cât de tare este Satan! Dacă este să mă încred numai în puterile din această lume, atunci totul s-a sfârşit ... Mi-a sunat ceasul, condamnarea mea a fost pronunţată! ... O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! Ajută-mă împotriva înţelepciunii acestei lumi! Fă aceasta, Tu trebuie să faci aceasta... Numai Tu ... pentru că aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Nu pot face nimic aici, nu am pentru ce să mă lupt cu aceşti oameni mari ai lumii! Aş dori să-mi petrec zilele în pace şi fericire. Dar aceasta este cauza Ta... Şi este o cauză dreaptă şi eternă. Doamne, ajută-mă! Credincios şi neschimbat este Dumnezeu. Nu mă bizui pe nici un om, pentru că ar fi zadarnic. Tot ce este de la om e nesigur şi tot ce vine de la om eşuează... O, Dumnezeule! Dumnezeul meu! Nu mă auzi? ... Te ascunzi? Tu m-ai ales pentru această lucrare. O ştiu bine! ... Lucrează atunci, Dumnezeule! ... Fii alături de mine pentru preaiubitul Tău Isus Hristos, care este apărarea mea şi turnul meu întărit”. După un scurt timp de luptă în tăcere cu Domnul, el a izbucnit din nou în acele ziceri profunde şi scurte, fragmentate, care, pentru a putea fi înţelese, trebuie mai întâi să fi fost trăite. Încrederea în carne şi respectul de sine sunt zdrobite in prezenţa lui Dumnezeu. “Doamne! Unde eşti T? ... O, Dumnezeul meu! Unde eşti Tu? ... Vino! Vino! Sunt gata! ... Sunt gata să-mi dau viaţa pentru adevărul Tău ... răbdător ca un miel. Pentru că este cauza dreptătii – este cauza Ta! Nu mă voi despărţi de Tine nici acum, nici în eternitate! ... Şi chiar dacă ar fi plină de diavoli lumea ... chiar dacă trupul meu, care este totuşi lucrarea mâinilor Tale, ar fi să fie ucis, întins pe jos şi tăiat în bucăţi ... făcut ceunşă ... sufletul meu este al Tău? ... Da! Cuvântul Tău mă asigură că aşa este. Sufletul Meu este al Tău! Şi el va fi cu tine pentru totdeauna ... Amin ... O, Dumnezeule, ajută-mă! ... Amin”, Această rugăciune exprimă starea de spirit a lui Luther şi felul în care el era în comuniune cu Dumnezeu mai bine decât orice descriere scrisă de vreun biograf. Aici Dumnezeul cel viu l-a pregătit pe slujitorul Său pentru lucrarea Sa dându-i să guste amărăciunea morţii (vezi 2. Corinteni 4:7-12). Luther abia ieşea © www.comori.org

460

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

din întunericul superstiţiilor; încă nu înţelesese deplin adevărul binecuvântat al morţii şi învierii, că el era una cu Hristos, fiind primit în Cel Preaiubit. Dar apropierea lui de Dumnezeu, puterea rugăciunii sale şi realitatea comuniunii lui ne înviorează inimile şi după trei sute de ani. Cea de-a doua înfăţişare a lui Luther Roadele rugăciunii sale s-au văzut la scurt timp după aceea. Stând din nou înaintea lui Carol, cancelarul a început spunând: “Martin Luther, ieri ai cerut un răgaz, care a expirat acum... Răspunde, deci, la întrebarea pusă de Majestatea Sa. Îţi vei susţine cărţile sau te vei dezice de ele?” Luther s-a întors spre împărat, şi, cu o înfăţişare sobră, în care se îmbinau într-un mod impresionant modestia şi blândeţea cu fermitatea, a abordat conţinutul cărţilor sale. Mult din ceea ce a spus i-a încântat pe germani dar i-a supărat mult pe romani. De exemplu, următoarele: “Într-o categorie de cărţi de-ale mele am scris împotriva papalităţii şi a învăţăturii papistaşilor, ca oameni care prin preceptele lor nedrepte şi prin exemplele lor au nenorocit lumea creştină atât prin calamităţi temporare cât şi spirituale. Învăţăturile lor false, vieţile lor scandaloase şi căile lor rele sunt cunoscute de toţi oamenii. Şi oare nu este evident că învăţăturile omeneşti şi legile papilor încurcă, chinuiesc şi mâhnesc profund conştiinţele celor credincioşi, în timp ce necontenitele cereri ale Romei consumă avuţia creştinătăţii, mai ales cea a acestei ilustre naţiuni!” Dar nu asemenea explicaţii cu privire la cărţile lui cerea dieta, ci au făcut presiuni asupra lui pentru a avea o recunoaştere sau o retractare explicită. “Vei retracta sau nu?” a exclamat oratorul dietei, Luther a răspuns fără nici o ezitare: “Din vreme ce serenisima Sa Majestate şi principii îmi cere un răspuns simplu şi precis, îl voi da astfel: nu-mi pot supune credinţa nici papei, nici consiliilor, pentru că este limpede ca lumina zilei că acestea au greşit deseori şi s-au contrazis unul cu altul. Dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturii sau prin cel mai clar raţionament şi dacă aceştia nu-mi fac conştinţa să se simtă obligată prin Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu pot retracta şi nu voi retracta, pentru că un creştin este rău să vorbească împotriva conştiinţei sale”. Şi apoi, privind în jurul său la adunare – la toţi cei puternici şi la toţi cei respectabili pentru vârsta lor -, el a răspuns cu nobleţe: “Aceasta este poziţia mea şi nu pot face altfel: Dumnezeu să mă ajute! Amin”. Uimiţi la acea manifestare de curaj şi de adevăr nemaiîntâlnite, mulţi dintre principi cu greu şi-au putut ascunde admiraţia, în timp ce alţii au rămas încurcaţi. Dar, după cum au spus unii, în aceste cuvinte ale mărturiei oneste a lui Luther era cuprins tot sensul reformei. Trebuia oare ca oamenii să continue mereu să spună că aceasta sau aceea este adevărat numai pentru că papa a afirmat aşa? Sau hotărârile papei şi canoanele consiliilor urmau să fie cercetate de atunci încolo, după cum cuvintele altor oameni sunt cercetate prin legile obişnuite ale evidenţei, ele să fie cercetate după standardul infailibil al Cuvântului lui Dumnezeu? Bătea clopotul pentru absolutism. Când Luther şi-a încheiat cuvântarea, cancelarul a spus: “Din vreme ce nu retractezi, Împăratul şi Stările imperiului vor judeca ce măsuri să adopte faţă de un eretic încăpăţânat. Dieta se va întruni mâine pentru a auzi hotărârea Împăratului”. Atât mesajul cât şi înfăţişarea lui Luther au avut asupra deietei un efect în general în favoarea lui. I-a făcut pe vrăjmaşii lui să se teamă. În prezenţa atâtor ecleziastici puternici însetaţi după sângele lui, el nu s-a temut să denunţe, în stilul său viguros obişnuit, nedreptăţile papalităţii. Dar şi mai mult a contat pentru cauza reformei faptul că le-a transmis prietenilor săi încrederea lui în adevăr. După o noapte de agitaţie şi discuţii purtate de toate părţile a venit dimineaţa cu veştile ei importante pentru Luther. Politica Vaticanului a biruit în consiliile lui Carol. El a prezentat dietei următorul edict: “Descendent al impăraţilor creştini ai Germaniei, ai regilor catolici ai Spaniei, ai arhiducilor Austriei şi ai ducilor de Burgundia, care sunt toţi renumiţi apărători ai credinţei romane, sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintaşilor mei. Un singur călugăr, rătăcit în nebunia lui, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a pune capăt unei asemenea neevlavii îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii, © www.comori.org

461

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

trupul şi sângele, sufletul şi viaţa. Sunt gata să-l elimin pe augustinianul Luther, oprindu-l să mai provoace dezordine în popor, după care voi lua măsuri împotriva adepţilor lui ca eretici nesupuşi, prin excomunicare, interdicţie şi prin toate mijloacele pentru nimicirea lor. Fac apel la membrii Stărilor să se poarte ca nişte creştini credincioşi”. Cu tot tonul ei sever, aceasta era departe de a-i satisface pe papistaşi. Ei s-au străduit să obţină încălcarea salvconductului şi să reediteze tragedia pe care o înfăptuiseră înaintaşii lor la Constanz. “Rinul,” spuneau ei, “trebuie să primească cenuşa lui cum a primit-o pe cea a lui Ian Huss cu un secol în urmă”. Dar aceste sugestii spre trădare au fost respinse de spiritul de onoare naţională al principilor germani, care însufleţea cea mai mare parte a dietei. Partidei papale îi mai rămăsese o singură speranţă, aceea – ne e ruşine s-o scriem – a asasinării. Froude spunea: “A fost urzit un complot pentru asasinarea lui Luther pe drumul de întoarcere spre Saxonia. Majestatea cea insultată a Romei ar fi fost măcar răzbunată cu pumnalul. Dar şi acest complot a eşuat. Electorul a auzit ce intenţionau, aşa că o trupă călare, deghizată ca bandiţi, l-a aşteptat pe reformator pe drum şi l-a dus la Castelul Wartburg, unde a stat la adăpost până ce ridicarea întregii Germanii a făcut ca el să nu mai fie în pericol*”.

* Short Studie son Great Subjects Reflecţii asupra înfăţişării lui Luther la Worms Faptul că aşa ceva s-a întâmplat totuşi era semnalul pentru o victorie asupra papalităţii. Intrarea lui Luther la Worms a fost ca o procesiune triumfală. Acolo, deşi a fost condamnat în două rânduri, excomunicat ca eretic şi exclus din societate, a avut privilegiul de a se înfăţişa înaintea celei mai distinse adunări din lume. Papa îl condamnase la tăcere pentru totdeauna, dar el a fost invitat, în cel mai respectuos limbaj, să vorbească înaintea a mii de oameni. Şi, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, i-a fost dat să se adreseze ascultătorilor atenţi din toată creştinătatea, să vorbească destul de mult timp şi cu multă îndrăzneală fără a fi întrerupt şi aproape fără a fi mustrat. “Prin intermediul lui Luther s-a produs o mare revoluţie” – spunea D’Aubigne – “Roma cobora de pe tronul ei şi vocea unui călugăr adusese acea umilinţă”. Simplul fapt că procesul lui a fost la Worms anunţa întreagii lumi că se rupsese vraja papalităţii şi că victoria reformei era asigurată. Un călugăr solitar, sărac, persecutat şi fără prieteni s-a împotrivit suveranului cu cele trei coroane. A fost chemat braţul secular, dar Împăratul a refuzat să execute hotărârea papei. Interdicţia a căzut. O putere spirituală superioară amândoura a învins şi strigătul de biruinţă a răsunat în multe ţări. Este extrem de clar că nici papa, nici prelaţii, nici suveranul nu cunoşteau adevărata stare de spirit a poporului. Crescuse o generaţie care fusese învăţată de oameni ai literelor să gândească şi să aibă opiniile lor. Luther ştia ca gândurile lui despre papalitate şi despre Cuvântul lui Dumnezeu le aveau mii de oameni. Cu toate acestea, el a stat singur în acea adunare ca martor al lui Dumnezeu pentru adevăr. El a susţinut dreptul fiecăruia de a citi şi de a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu, şi datoria de a se supune autorităţii Lui chiar în faţa pretenţiilor înalte ale bisericii şi a împăratului. Printre principii prezenţi acolo Luther nu a avut nici măcar un singur protector declarat în mod deschis şi nici un apărător de rang înalt sau cu influenţă în toată adunarea. Dar Dumnezeul care l-a întărit pe Ilie să stea împotrica preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel şi care a stat alături de Pavel când s-a înfăţişat înaintea nobililor şi mai marilor acestei lumi şi înaintea Cezarului însuşi, i-a dat călugărului din Wittemberg o înţelepciune şi o putere pe care nimic nu a putut-o învinge, care a făcut ca toţi să vadă adevărata putere spirituală şi libertatea fericită care se pot găsi numai la cei cu o conştiinţă bună, prin credinţa în adevăr, dar mai ales prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt*. © www.comori.org

462

Istoria Bisericii

Capitolul 34. Primul jubileu papal

* Universal History, Bagster, vol. 7, p.18; Waddington, vol. 1, p. 346Ş D’Aubigne, vol. 2, p. 347. Pentru detalii vedeţi Milner, vol. 4

© www.comori.org

463

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

Capitolul 35. Luther la Wartburg Dispariţia subită şi misterioasă al lui Luther i-a tulburat mult pe prietenii săi şi a fost un triumf pentru vrăjmaşii lui. Prin provincii circulau cele mai fantastice zvonuri, astfel încât numele lui Luther, caracterul şi lucrarea lui erau subiecte de discuţie favorite mai mult ca oricând. Dar secretul trebuia păstrat pentru siguranţa lui, aşa că, timp de mai multe luni, atât prietenii cât şi duşmanii lui nu au ştiut unde se ascundea. Castelul Wartburg, locul captivităţii sale, pe care el l-a numit “Patmosul lui”, era vechea reşedinţă inexpugnabilă a ladgrafilor de Turingia, şi, de unde era aşezat, avea privelişte spre Eisenach, locul de naştere al mamei lui Luther, unde el fusese educat în copiărie. Pentru ca să nu existe nici o suspiciune cu privire la cine era el, a fost obligat să dezbrace sutana cu glugă, să-şi lase barba şi părul să crească şi să îmbrace hainele şi să ia titlul unui nobil de la ţară – cavalerul George. Pentru călugărul rigid şi reformatorul activ, opozantul îndrăzneţ al Romei, schimbarea era extremă. Deseori a fost lovit de boli trupeşti şi de nelinişti sufleteşti. În unele din scrisorile sale, datate din “Insula Patmos”, el se plângea amarnic de obiceiurile indolente pe care le căpătase şi de consecinţele traiului său somptuos. Dar, dacă a fost oprit de la lucrările publice de la universitate şi de la amvon, el a fost deosebit de harnic cu pana. Vrăjmaşii l-au găsit mult prea activ în retragerea lui. A lucrat cu un zel neostenit şi a publicat multe cărţi noi. În retragerea lui a început cea mai mare şi cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei în limba Germană. În singurătate, în vara anului 1521, a încheiat lucrarea la Noul Testament şi s-a străduit mult să-şi sporească cunoştinţele de greacă şi ebraică pentru a face ca versiunea lui a întregii Biblii să fie mai exactă. Reflecţii asupra captivităţii lui Luther Ne oprim pentru un moment pentru a ne însuşi o lecţie de folos. Ca un vultur în lanţuri, Luther a stat toată ziua în pădurile întunecate ale Turingiei, cufundat în gânduri negre cu privire la starea bisericii şi a clerului şi agitat când se gândea la rezultatele dietei de la Worms, la situaţia prietenilor săi şi la înaintarea adevărului. Lanţul îl umplea de amărăciune pentru că nu îl primise ca de la Domnul şi sănătatea lui a avut de suferit. A avut multe nopţi nedormite şi s-au agravat tendinţele lui melancolice, el ajungând să-şi închipuie că era necontenit asaltat de Satan. “Credeţi-mă”, scria el, “sunt pe mâinile a o mie de demoni dea-ai lui Satan în această singurătate şi este mult mai uşor să lupt cu duşmani în carne – adică cu oameni – decât cu duhurile rele din locurile înalte”. Tânjea după libertate şi dorea să fie în prima linie a bătăliei, şi, temîndu-se că era acuzat că părăsise câmpul de luptă, el a exclamat “mai curând aş prefera să fiu întins pe cărbuni încinşi decât să zac aici pe jumătate mort”. Şi toată omenirea va spune “a venit o criză şi eforturile active şi apelurile irezistibile ale lui Luther sunt acum mai necesare ca oricând, pentru că dacă acest conducător al puternicei mişcări este nevoit să se retragă într-un asemenea moment, Stăpânul spune: Nu. Căile Mele nu sunt căile voastre, nici gândurile Mele nu sunt gândurile voastre. Captivitatea slujitorului Meu va aduce libertate pentru milioane de oameni”. Şi aşa s-a şi dovedit a fi. Nici un alt eveniment din istoria lui nu i-a îmbogăţit atât mintea şi nu a contribuit mai mult la formarea lui cu privire la sfera de cuprindere a reformei care era impusă de acea stare a lucrurilor ca acele cărţi pe care le-a scris şi Scripturile pe care le-a tradus. Fie ca noi să învăţăm să ne plecăm cu mulţumire şi atunci când Stăpânul porunceşte să stăm liniştiţi şi atunci când El ne spune să mergem în câmpul de lucru la care ne-a chemat El şi pentru care ne-a pregătit El. Moise în Madian, Pavel în Arabia şi Ioan în Patmos sunt lecţii divine pentru toţi slujitorii Domnului. Luther se întoarce la Wittenberg © www.comori.org

464

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

În timpul absenţei sale, cât a fost la Wartburg, nici unul dintre adepţii săi nu a avut capacitatea de a susţine învăţăturile reformate şi de a îndruma comunitatea reformată. Blândul şi paşnicul învăţat Philip Melanchton avea un cuget blând şi aducător de roade, bun pentru a-i îmbogăţi pe alţii, dar nepotrivit pentru agitaţia furtunoasă de idei republicane amestecate cu fanatism religios. Andreas Carlstadt, un învăţat de la Wittenberg, vechi prieten de-al lui Luther, care nu era necunoscător al adevărului, a fost convins să devină capul unei partide a câtorva persoane fanatice care-şi închipuiau că aveau comunicări directe din partea divinităţii şi-şi arogau titluri de profeţi şi apostoli. Numărul lor a crescut, alăturânduli-se tineri de la universitate. Ei denunţau înercarea de reformă a lui Luther ca insuficientă din punct de vedere al ariei de cuprindere şi, de asemenea, insuficent de produndă. În extravaganţa lor entuziastă ei strigau “Vai! Vai! Vai!” către falsa biserică şi către episcopii corupţi. Ei intrau în biserici, ardeau chipurile şi se dedau şi la alte excese care puneau în pericol zorii libertăţii şi pacea comunităţii. Au intervenit autorităţile civile şi mai mulţi dintre acei zeloţi au fost aruncaţi în închisoare. Peste tot era cerut Luther, iar el, de la Wartburg, a auzit aceasta. Fără a fi primit consimţământul Electorului, punându-şi viaţa în pericol, el s-a grăbit să se prezinte în mijlocul acelei scene de confuzie. Dintre cei care au fost consemnaţi în istorie pentru nebunia lor ne sunt cunoscute numele lui Nicholas Storch, Marcus Thomas Stubner, Martin Cellarius* şi Thomas Munzer. Cel din urmă, Munzer, a apărut din nou, în 1525, în fruntea unei rebeliuni a protestanţilor, pe care el a numit-o război al ţăranilor.

* n.tr.) Martin Borrhaus, 1499 - 1564 În luna martie a anului 1522, Luther a revenit din Patmos-ul lui, întorcându-se la Wittenberg. A fost primit de învăţaţi, de studenţi şi de cetăţeni cu sincere manifestări de bucurie şi afecţiune. Triumful lui a venit uşor, dar numai prin forţă morală. “Voi predica,” a spus el, “voi vorbi, voi scrie, dar nu voi constrânge pe nimeni deoarece credinţa este un act de voinţă. Am stat împotriva papei, a indulgenţelor şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau agitaţie. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris – aceasta este tot ce am făcut”. S-a urcat la amvon şi vocea lui puternică a răsunat din nou prin mulţimile agitate. A predicat şapte zile consecutiv. “A rezultat cel mai deplin succes,” spune istoricul. “Orice simptom al dezordinii a dispărut imediat şi în cetate a fost restabilită pacea şi universitatea a revenit la studiile ei legitime şi la principiile raţionale, iar Carlstadt, nefericitul aducător de tulburări, copleşit în confruntarea cu un geniu superior, s-a retras în scurt timp de pe câmpul în care a fost făcut de ruşine”. Luther s-a opus violenţei. Principiul lui frumos era că, pentru a putea înlătura în mod eficient obiectele idolatriei – imaginile - trebuie mai întâi să fie înlăturate erorile din mintea închinătorilor. Şi el credea în mod sincer că aceasta se poate face numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care dorea să-l prezinte naţiunii în limba ei. Luther şi Biblia germană Odată restabilită pacea, el a revenit la obiectul său favorit – traducerea Noului Testament, şi, după ce a trecut prin mai multe revizuiri critice ale lui Melanchton, el l-a publicat în septembrie 1522. Apariţia unei asemenea lucrări într-o epocă în care minţile oamenilor erau agitate a avut, după cum era şi de aşteătat, efecte extraordinare. Ca purtată pe aripile vântului, cartea s-a răspândit de la un capăt al Germaniei la celălalt, şi apoi şi în multe alte ţări. Potrivit cu d’Aubigne: “Era scris păstrând tonul Sfintelor Scripturi, şi totuşi cu o vigoare tinerească, care dădea la iveală pentru prima dată marile frumuseţi. Captiva, fermeca şi impresiona atât pe omul cel mai de jos cât şi pe cel de rang înalt”. Până şi istoricul papistaş Maimbourg mărturisea că “traducerea lui Luther este deosebit de elegantă şi în general este atât de bine primită încât este citită de aproape toţi în toată Germania. Femei de rang înalt au studiat-o cu mult sârg şi multă atenţie perseverentă şi au apărat cu încăpăţânare principiile reformatorului susţinându-le împotriva episcopilor, a călugărilor şi a învăţătorilor catolici”. Era o carte naţională. Era cartea poporului – Cartea lui Dumnezeu. Acea lucrare a slujit mai mult ca oricare din scrierile lui Luther la răspândirea şi © www.comori.org

465

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

consolidarea învăţăturilor reformate. Reforma a ajuns să aibă temelia ei normală – Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel viu, care dăinuie. Următoarele statistici arată minunatul succes al lucrării: “A doua ediţie a apărut în luna decembrie, iar până în 1533 au fost tipărite şaptesprezece ediţii la Wittenberg, treisprezece la Augsburg, doisprezece la Basel, una la Erfurt, una la Grimma, una la Leipzig şi treisprezece la Strasbourg”. Între timp, Luther a continuat marea sa lucrare – traducerea Vechiului Testament. Cu ajutorul lui Melanchton şi a altor prieteni, lucrarea a fost publicată în părţi, pe măsura finalizării lor şi a fost încheiată complet în 1530. Marea lucrare a lui Luther s-a împlinit. Până atunci vorbise el, dar de atunci a rămas ca Dumnezeu să vorbească inimii şi conştiinţei oamenilor. Ce gând minunat, profund şi puternic! Mărturiile divine prezentate unei mari naţiuni, care până atunci “pierea din lipsă de cunoştinţă” (v. Osea 4:6). Cuvântul divin nu a mai fost ascuns într-o limbă străină, calea păcii nu a mai fost ascunsă de tradiţiile oamenilor, iar mărturia lui Dumnezeu însuşi cu privire la Hristos şi la mântuire i-a salvat pe oameni de superstiţiile sistemului roman. Progresul general al reformei Mişcarea puternică nu a cunoscut limite şi nu a avut sfârşit. Trezirea din Imperiul german, revigorarea Evangheliei şi interesul în creştere faţă de reformă au afectat mult starea lucrurilor în Europa. Suedia, Danemarca, Elveţia, Belgia, Italia, Spania, Franţa şi Insulele Britanice au fost atrase în curentul marii revoluţii religioase. În scurt timp a încetat să mai fie o chestiune locală sau naţională şi a devenit tema predominantă a epocii. Fiecare guvern a descoperit că, cu voie sau fără voie, reforma trebuia să intre în planurile şi politica lui şi constituţiile celor mai vechi regate au fost zguduite de aceste dezbateri noi legate de religie. Oameni circulau de colo colo purtând veşti despre lucrurile minunate care aveau loc. Navele care soseau în porturi descărcau în secret pachete cu noi traduceri, scrieri şi predici de-ale reformatorilor. Era un interes universal. Dar nu era de aşteptat ca vechea biserică, atunci când a avut sprijinul puterii seculare, să permită dezvoltarea noilor opinii chiar în sânul ei fără să lupte pentru a le zdrobi. Cu toate acestea, oameni sinceri, văzând că era nevoie de reformă şi neputând să-şi amorţească convingerile lor, l-au predicat pe Hristos cu îndrăzneală. În acele vremuri de cernere, chiar sub sutana călugărească s-au găsit câteva inimi sincere care au îndrăznit să-l predice pe Hristos ca Acela care este sfârşitul legii, spre îndreptăţirea oricui crede în El, şi că numai Dumnezeu poate ierta păcatele prin credinţa în sângele scump al lui Hristos. Clerul, văzând că asemenea învăţături le distrugeau puterea, privilegiile şi chiar le punea în pericol existenţa, au strigat tare: “Erezie! Erezie!” Excomunicărilor bisericeşti le-au urmat edicte regale şi au fost persecuţii împotriva predicatorilor. Arestările au ajuns să fie frecvente, s-a recurs la torturi, au fost aprinse ruguri şi de atunci au început istoriile emoţionante ale martirilor protestanţi. Pentru un timp a triumfat bigotismul şi cei evlavioşi au suferit, dar puterea Domnului şi adevărul Lui au învins. Deocamdată, însă, nu ne vom aventura pe aceste ape agitate, ci trebuie sa ne întoarcem pentru un scurt timp în Germania pentru a vedea dezvoltarea Protestantismului, care a dat o nouă direcţie istoriei spirituale a omenirii. Reforma şi Henry al VIII-lea Răspândirea rapidă a Noului Testament al lui Luther şi efectul imens pe care acesta l-a avut în casele oamenilor a stârnit cele mai profunde temeri ale partidei papale. Puterile seculare, influneţate de ecleziastici, au interzis, aplicând cele mai severe pedepse, răspândirea cărţii condamnate. Unul dintre cei mai puternici regi din creştinătate s-a ridicat împotriva îndrăzneţului călugăr de la Wittenberg. Cavalerul Henry al VIII-lea, care era destinat să fie părinte al bisericii, a considerat atunci oportun să-şi © www.comori.org

466

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

arate talentul şi a scris o carte despre cele şapte sacramente ca răspuns la scrierea lui Luther “Captivitatea babiloneeană”, pentru că nici una dintre scrierile reformatorului nu a stârnit atât de mult indignarea papistaşilor. Să ne mai mirăm atunci că un asemenea susţinător a fost linguşit de papă, care la complimentat cu titlul de “Apărător al credinţei”, care a rămas încă unul dintre titlurile coroanei engleze? În răspunsul său la atacul adversarului regal, Luther nu s-a remarcat prin moderaţie, ci a manifestat un caracter iritabil, folosind un stil şi un limbaj dur, de la care ar fi făcut mai bine să se abţină. Spre sfârşitul anului 1521 a avut loc o schimbare importantă în politica Vaticanului. Leon al X-lea a murit. Da, strălucitul dar şi imoralul notoriu Leon a murit, nemaifiind în poziţia de a judeca, ci pentru a fi judecat, nemaiavând posibilitatea de a tuna împotriva ereticilor, ci ajungând să fie el însuşi măsurat după standardele adevărului etern şi cântărit în balanţa sfântului locaş. A murit denunţând învăţătura îndreptăţirii prin credinţă ca una care nimiceşte orice obligaţii morale, în timp ce el şi cardinalii lui desfrânaţi îşi iroseau timpul în risipă şi plăceri, promovând spectacole de teatru scumpe şi imorale. I-a urmat Alexandru al VI-lea, un om mult mai rigid ca morală decât Leon, dar la fel de mult împotriva adevărului evangheliei. Bisericile lutherane La scurt timp după întoarcerea lui Luther de la Wartburg, Stările Imperiului s-au adunat în Dieta de la Nuremberg. Episcopii, care constituiau o bună parte din adunare, au cerut sus şi tare executarea sentinţei date împotriva marelui eretic, dar după nişte certuri, neajungând la nici un acord, dieta a fost suspendată până în toamna următoare. Între timp, reformatorul, sfidând pe faţă excomunicarea papală şi edictul imperial, îşi continua statornic lucrarea, predicând şi scriind, alături fiindu-i Melanchton cu teologia lui. Se poate, pe bună dreptate, spune că în acel timp “Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se întărea”. Călugări ieşeau din mânăstiri şi lucrau pentru răspândirea Evangheliei. Într-o scrisoare către Spalatin. Luther spune despre evadarea a nouă călugăriţe din mânăstirile lor, printre care şi Catherine von Bora, care mai târziu a devenit soţia lui. Treptat au fost introduse noi slujbe de închinare în ceea ce ajunsese să fie numite “biserici lutherane”, aceasta însă făcându-se cu multă delicateţe şi blândeţe. Ca om înţelept, Luther a arătat multă răbdare faţă de cei care ieşeau încet din vechiul sistem. După poziţia pe care a luat-o, cu nobleţe, la Worms, el sa manifestat foarte puţin în ceea ce am putea numi frontul de luptă al reformei. Acolo el a dat mărturie pentru Dumnezeu şi pentru adevărul Său aşa cum foarte puţini au mai făcut vreodată. Poziţia lui în la Worms este de o grandoare unică în istoria lui, pentru că de atunci adevărata glorie morală a reformei a fost în declin. În curând elementul politic intrat în joc si a ajuns să fie predominant. Acţiunile agresive si protecţia bisericilor reformate au ajuns în mâinile principilor lumii. Acesta a fost eşecul, tristul eşec şi păcatul originar al reformatorilor. Dar vom vedea aceasta mai pe larg atunci când vom cerceta epistola către Sardes. Noul papă, Adrian al VI-lea, şi-a îndreptat atentia spre problema cu Luther pentru a restabili pacea bisericii. El a mărturisit că deplângea marile abuzuri ale Sfântului Scaun sub predecesorul său şi a hotărât să adopte o altă politică. La 25 noiembrie 1522, el a adresat o scrisoare dietei strânse din nou la Nuremberg. El a deplâns ravagiile făcute în biserică de perversitatea unui eretic, pe care nici mustrarea părintească a lui Leon, nici condamnarea lui, confirmată şi de edictul de la Worms, nu au fost capabile să-l reducă la tăcere. El a implorat suveranii să folosească sabia, amintind că Dumnezeu i-a pedepsit pe Datan şi Abiram pentru că se împotriviseră marelui preot şi a insistat asupra exemplului nobil al strămoşilor lor evlavioşi, care, printr-un act de justiţie perfectă, au scăpat lumea de eretici ca Huss şi Ieronim, care atunci prinseseră din nou viaţă în Luther. Cele o sută de plângeri Partida papală s-a ridicat in corpore şi a strigat pentru răzbunare împotriva lui Luther. Dar cea mai mare © www.comori.org

467

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

parte a principilor lumii a considerat că sosise momentul ca ei să sfărâme jugul şi robia Romei, sub care gemuseră mult timp şi de care se plânseseră atât de des, dar fără efect. Astfel, în timp ce luptau pentru învăţăturile reformei, ei au pregătit memorandumul celor “O sută de plângeri”, atât de celebru în analele Germaniei. Cu această ocazie s-a remarcat contrastul dintre elementele spirituale şi cele lumeşti ale mişcării reformatoare, deşi ambele au lucrat împreună pentru umilirea şi răsturnarea asupritorului universal. Nu mai era doar călugărul solitar, fără prieteni, care mergea, cu puterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său, să-l înfrunte pe Goliatul papalităţii, nici triumful paşnic de la Worms, ci se angaja mânia, rivalitatea politică şi forţa militară. Lumina şi adevărul lui Dumnezeu în legătură cu reforma par să se fi oprit în acel momnet al istoriei şi nu vom reuşi să descoperim nici o altă înaintare a reformatorilor în înţelegerea adevărului după momentul în care principii au ieşit înainte pentru a-l impune cu sabia. Cu toate că Luther a fost un om cu o credinţă autentică, el nu a înţeles efectele cooperării principilor care aveau propriile lor scopuri egoiste şi aceasta a avut un rezultat dezastruaos după triumfurile credinţei. Nu este cazul să enumerăm aici plângerile, care aveau în principal un caracter ecleziastic, fiind cu privire la ceea ce a făcut să geamă toate naţiunile creştinătăţii: taxele asupritoare, continua luare de zeciuieli sub fel de fel de pretexte, ingerinţa cardinalilor în cele mai rentabile afaceri, ignoranţa şi incapacitatea preoţilor de parohie, abundenţa de sărbători, traficul de absoluţiuni şi indulgenţe, extorcarea practicată de cler pentru administrarea sacramentelor, deşertăciunea universală a lucrurilor proclamate sfinte şi imoralitatea generală a ordinelor spirituale. “Dar, cu toate că principii aveau ca obiectiv” – spune Waddington – “doar reformarea exterioară a bisericii, Luther dorea o regenerare a religiei indiferent cum ar fi periclitat aceasta biserica. Totuşi diferenţa de vederi se poate să nu fi fost observată de nici una dintre părţi din cauza urii lor comune, şi, într-o oarecare măsură, deoarece aveau o cauză comună*”. Cu toate acestea, am adăuga că rezultatele au fost catastrofale pentru înaintarea luminii şi a adevărului.

* Dean Waddington, vol. 2, p. 43-45 Evenimente opuse reformei În timp ce reforma, prin intermediul lui Luther, prindea putere şi se răspândea rapid în toate părţile Europei, au apărut mai multe rele care i-au încetinit înaintarea şi i-au pătat caracterul. În toamna anului 1524, ţăranii germani, de mutl timp asupriţi de sistemul papalităţii, s-a răsculat împotriva tiranilor ecleziastici. Trebuia ca ţăranii să întreţină nu numai luxul clerului superior, ci şi mulţimea clerului inferior. Şi nu numai atât, ci mereu apăreau noi ordine şi vechii călugări cerşetori se răspândeau ca lăcustele pe toată faţa ţării, înghiţind avuţia poporului. De mult timp erau murmure şi au mai fost şi unele mici revolte, dar surescitarea generală a epocii pare să fi dat semnalul pentru o revoltă generală. Aproape toate provinciile Germaniei erau într-o stare de răzvrătire. Ca o furtună din senin, ţăranii s-au abătut asupra aşezămintelor religioase, au prădat mânăstirile, au sfărâmat statuile şi s-au făcut vinovaţi de alte asemenea excese. După cum era obişnuit în acel timp, nobilii spirituali şi călugăriilăcuste provocaseră revolta, aşa că ei au fost primii loviţi de şuvoiul indignării poporului. Cea mai mare parte a gloatei o constituiau ţăranii, aşa că acea calamitate a fost numită războiul ţăranilor. Revolta a fost la început de natură seculară, pentru că acei bieţi ţărani nu doreau decât să fie scutiţi de o parte din corvezile lor pentru a se bucura de mai multă libertate. Dar lor li s-au alăturat nişte fanatici religioşi periculoşi, care au transformat răscoala într-un război sfânt. Furtuna a bântuit cu violenţă pentru un timp, dar, ca de obvicei, s-a încheiat cu măcelărirea răzvrătiţilor. În nefericita bătălie a ţăranilor de la Mulhausen, din anul 1525, împotriva armatei principilor germani, Thomas Munzer, cea mai importantă căpetenie, a fost luat prizonier şi apoi executat public. © www.comori.org

468

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

Papistaşii şi vrăjmaşii reformei s-au străduit să identifice acele revolte cu principiile lui Luther, dar nu au găsit temeiuri: revoltele nu erau legate de adepţii lui Luther şi nici cauzate de scrierile lui. Anabaptiştii După moartea lui Munzer şi nimicirea sau risipirea ţăranilor, a apărut o altă sectă, numită în mod obişnuit anabaptişti deoarece ei îi cufundau în apă pe convertiţii lor deşi ei fuseseră deja botezaţi. Această sectă i-a necăjit mult şi i-a pus în încurcătură pe reformatori. Anabaptiştii au fost pentru reformatori cam ceea ce au fost gnosticii pentru părinţii bisericii şi maniheiştii pentru catolici. Au fost pur şi simplu fanatici. “Conducătorii lor pretindeau a avea darul de a fi inspiraţi în mod direct, că aveau privilegiul de a avea în mod frecvent relaţii directe cu Dumnezeu, iar cei care-i urmau erau nişte amăgiţi care îi credeau. Ei aveau vise şi revelaţii despre trecut şi despre viitor. Numărul lor a crescut rapid şi ei au apărut peste tot în urma reformei”. Peste tot, strigătul acestor entuziaşti era: “Nu daţi taxe, nu daţi zeciuieli, aveţi toate lucrurile în comun. Fără magistraţi pentru că împărăţia lui Hristos este aproape. Botezul copiilor este o invenţie a diavolului”. Ei au chinuit mult duhul lui Luther, din vreme cei ei se pretindeau a fi reformatorii cei autentici, care duceau reforma până la capăt. Cu privire la ei el observa: “Satan face ravagii. Noii sectanţi numiţi anabaptişti sporesc numeric şi au manifestări exterioare de viaţă austeră şi mult curaj înaintea morţii, fie că mor prin foc sau prin apă”. Pe parcursul a doi ani, aceşti fanatici s-au răspândit în mare număr prin Silezia, Bavaria, Şvabia şi Elveţia. Dar, cum unele dintre principiile lor căutau să răstoarne ordinea socială, împotriva lor au fost luate hotărâri politice. A început persecuţia, şi, cum atât reformatorii saxoni cât şi cei elveţieni au fost împotriva lor, ei au fost peste tot pedepsiţi aspru de autorităţile seculare. Dar ei au suferit cu un curaj neasemuit: nici focul, nici sabia, nici ştreangul nu i-au făcut să retracteze sau să arate teamă. După capturarea şi executarea conducătorilor lor la Munster, în 1536, secta pare să fi fost suprimată. Problema sacramentelor În acelaşi an în care au apărut anabaptiştii (1524), s-a iscat o îndelungă şi dăunătoare controversă între cei care au ieşit din comuniunea cu Roma. Aceasta este cu privire la modul în care trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente la cina sfântă. Luther şi adepţii săi, deşi denunţau eroarea papală a transsubstanţierii – cum că pâinea şi vinul, în urma consacrării, nu rămân doar pâine şi vin ci sunt transmutate devenind trupul şi sângele lui Hristos -, susţineau totuşi că persoanele care vin la cina sfântă au parte în mod real de trupul şi sângele lui Hristos odată cu pâinea şi vinul. Această învăţătură a dat naştere termenului de consubstanţiere. Ulrich Zwingli, reformatorul elveţian si adepţii lui au fost mult mai simpli şi mai bine eliberaţi de tradiţiile Romei: ei susţineau că trupul şi sângele Domnului nu sunt prezente la cina sfântă, iar pâinea şi vinul sunt doar simboluri prin intermediul cărora oamenii să-şi amintească de moartea lui Hristos şi de binecuvântările care decurg din ea. Aproape toţi teologii elveţieni şi nu puţini din Germania de sus au urmat învăţătura lui Zwingli, iar Luther şi prietenii lui au contestat energic acea învăţătură, ceea ce a creat dezbinare printre prietenii reformei, care a fost exploatată în mod abil de papistaşi. Despre aceasta, dacă va voi Domnul, vom vorbi mai mult ceva mai departe. Acum vom vedea Conducătorii politici ai reformei Tulburările naţiunilor Europei, frecventele războaie dintre Carol al V-lea şi Francisc I şi atitudinea ameninţătoare a turcilor l-au preocupat atât de mult pe împărat încât, timp de mai mulţi ani, nu a putut acorda multă atenţie preocupărilor Germaniei pe tema dificilă a reformei, acea nouă erezie. În toate acestea se vede mâna Domnului. În timp ce Carol veghea asupra problemelor cu francezii, spaniolii şi italienii, Luther şi tovarăşii lui, prin scrierile lor, prin prelegeri şi mustrări răspândeau adevărul şi-l făceau să pătrundă mai adânc în inimile oamenilor obişnuiţi, iar conducătorii politici sau principii © www.comori.org

469

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

evanghelici se aliau pentru apărarea credinţei şi a libertăţii lor politice. Perfidul papă Clement al VI-lea şi abilul său nunţiu, Campeggio, erau hotărâţi să execute hotărârile edictului de la Worms pentru extirparea completă a ereziei lutherane. Dar aceasta nu se putea realiza fără cooperarea suveranilor puternici. Carol s-a arătat lent în a împlini poruncile papei. Dar, în acel moment, mai multe împrejurări în conjuncţie au favorizat politica Vaticanului, ameninţând să înăbuşă reforma în copilăria ei. Dar Dumnezeu este deasupra tuturor. “Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!» Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul Îşi va bate joc de ei” (Psalmul 2:2-4). Sabia Împăratului a fost scoasă din teacă pentru a-i măcelări pe reformatori, dar, în urma trădării papei, ea s-a îndreptat apoi chiar împotriva Romei. Lucrurile s-au petrecut în modul următor: În anul 1526, in bătălia de la Pavia, Francisc I a fost învins de Carol al V-lea şi luat prizonier. Cum, ca prizonier, regele Franţei nu-i mai putea fi de folos papei, acesta a devenit imediat prietenul învingătorului. S-a încheiat o alianţă cu regele Angliei şi arhiducele Ferdinand. Principalul articol era acela că “toate părţile îşi vor uni forţele şi vor porni cu armele împotriva celor care tulbură religia catolică şi îl insultă pe papă şi vor răzbuna insulta adusă Scaunului episcopal al Romei”. Prin viclenia lui Satan, acelaşi spirit a dominat şi alte negocieri ale marilor puteri ale vremii. Tratatul de la Madrid, care ia redat lui Francisc libertatea, prevedea ca şi el să se alăture alianţei. Cei mai puternici trei principi ai Europei erau atunci asociaţi cu scopul declarat de a executa hotărârile de la Worms de exterminare prin foc şi sabie a confederaţiei lutherane. Prima dietă de la Spires Dieta de la Spires*, care a început în iunie 1526, a avut obiectivul de a da o lovitură decisivă. A prezidat Ferdinand, fratele împăratului. A fost citit mesajul împăratului către dietă, care conţinea multe repetări, cerând încetarea tuturor disputelor pe teme religioase, să fie menţinute neschimbate datinile bisericii, să fie executat edictul de la Worms şi lutheranii să fie nimiciţi. Principii germani, având obiective comune, dar mai ales fiind ameninţaţi de acelaşi pericol, au fost mai uniţi. Cei mai de seamă dintre ei au fost Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, arhiducele Prusiei, George şi Casimir, markgrafi de Brandenburg, Electorul Palatin, ducii de Lunenburg, Pomerania şi Mecklenburg şi prinţii de Anhalt şi Henneberg. Ei s-au întrunit şi au emis următoarea hotărâre:

* n.tr.) în prezent numit Speyer “Vom face toate eforturile pentru propăşirea gloriei lui Dumnezeu şi păstrarea învăţăturii conforme cu Cuvântul Lui, mulţumindu-I că revigorase învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, care mult timp fusese îngropată sub o grămadă de superstiţii, şi că nu vor permite să fie înăbuşit adevărul pe care Dumnezeu li-l descoperise în ultima vreme”. Aceasta este hotărârea iniţială a principilor, cea mai simplă şi mai curată care a fost promulgată vreodată, necuprinzând nimic politic sau financiar. Fermitatea partidei evanghelice şi refuzul de a da ascultare edictului împăratului i-a uimit pe papistaşi. Dar vocea Celui care este deasupra tuturor a făcut ca dezbaterile dietei să se încheie rapid: au sosit ambasadori de la regele Ungariei, care au spus despre dezastrele care loviseră ţara în urma înaintării turcilor, care reprezentau un pericol pentru întreaga Europă. Aceasta a făcut ca atenţia lui Ferdinand să se abată de la Luther şi l-a determinat să se îndrepte spre ţinuturile sale din acea regiune.

© www.comori.org

470

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

În cazul lui Ferdinand, victoriile armatelor lui Soliman au făcut ceea ce făcuse trădarea lui Clement în cazul lui Carol. De îndată ce a scăpat Francisc I din captivitate, papa, temându-se de puterea pe care o căpătase Carol în Italia, s-a aliat cu francezii, cu ducele de Milano şi cu veneţienii împotriva lui Carol. În acelaşi timp, el l-a absolvit pe Francisc de jurământul depus şi şi-a dat acordul pentru încălcarea tratatului de la Madrid. Aceasta a stârnit atât de mult ura împăratului încât el a desfiinţat autoritatea papală în toată Spania şi a pornit război împotriva papei în Italia, şi, prin generalul Carol de Bourbon, a cucerit cetatea, care a suferit apoi toate ororile jafurilor. Viaţa şi proprietăţile Romei au încăput pe mâinile soldaţilor germani şi spanioli înfuriaţi. Papa însuşi a fost maltratat. În puţine locuri vedem aşa de bine în istorie răsplata prin providenţa divină. În acele tulburări a fost emisă o hotărâre care s-a arătat extrem de favorabilă reformatorilor. Ea se prezenta în felul următor: “Se va face o petiţie la Împărat pentru a convoca, în cel mai scurt timp, un consiliu, iar până atunci fiecare va avea libertate în gestionarea chestiunilor religioase din teritoriile lui după cum crede de cuviinţă, dar făcând totuşi aceasta cu sentimentul responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu şi a Împăratului”. Reformatorii, revenind la ale lor, s-au folosit de această ocazie pentru a extinde şi a întări cauza reformei. Au fost introduse mari schimbări în formele de închinare şi în reglementarea chestiunilor religioase şi au fost desfiinţate multe superstiţii adânci. Principii şi poporul au luat poziţii din ce în ce mai clare şi mai deschise, şi, între 1526 şi 1529, în istoria reformei, s-au pus bazele diviziunii dintre statele catolice şi cele protestante. Cea de-a doua dietă de la Spires La începutul primăverii anului 1529, Împăratul a convocat renumita a doua dietă de la Spires. Stările imperiului au venit cu mult interes. “Mai ales partida papală şi-a strâns rândurile şi a luat o atitudine belicoasă şi insultătoare. Nicicând cu o asemenea ocazie nu s-a strâns o atât de numeroasă adunare de demnitari spirituali, care, mai mult decât orice altă categorie, prin comportamentul lor trădau scopuri rele. Unul sau doi principi care până atunci fuseseră consideraţi favorabili reformei, s-au declarat împotriva ei în acea situaţie. Alţii au venit escortaţi de cavalerie, cu un spirit de ură şi de sfidare. Se gândeau, nici mai mult nici mai puţin, decât să nimicească imediat cu sabia erezia”. Mesajul imperial a avut un ton dur şi despotic. Împăratul a deplâns schimbările religioase şi lipsa de respect arătată chiar faţă de autoritatea lui, pentru că el pretindea a fi căpetenia lumii creştine şi cerea supunere deplină la decretele sale. A remarcat că inovaţiile religioase pe care el le proscrisese se răspândeau tot mai mult zi de zi şi că aceasta a avut loc chiar sub pretextul edictului de la Spires din 1526, prin care, în virtutea puterii sale absolute, l-a abrogat ca fiind contrar ordinelor sale. Decretul Împăratului a fost extrem de ofensator şi de dăunător nobililor germani, el lovind la rădăcină privilegiile şi independenţa lor. Principii evanghelici şi delegaţii cetăţilor libere au luat o poziţie justă, dar o poziţie de forţă, afirmând că edictul de la Spires a fost întocmit în modul obişnuit şi că delegaţii împăratului îşi dăduseră acordul în numele lui şi că era o lege pentru întreaga republică şi nu era un act pe care împăratul să aibă putere să-l anuleze. Protestul Au fost discuţii lungi şi deseori aprinse. Catolicii au avut acolo cei mai abili combatanţi, cum era celebrul Doctor Eck. La strigătul des repetat: “executarea edictului de la Worms” s-a adăugat “abrogarea edictului de la Spires”. Dar reformatorii au fost fermi şi uniţi şi au adus argumente juste. În cele din urmă, Ferdinand, care a prezidat dieta, a cerut cu un ton imperios supunerea necondiţionată a principilor germani faţă de hotărârile adunării. Reformatorii au protestat. Aceasta a avut loc la 19 aprilie 1529. Cum acel act a fost nesocotit de papistaşi, a doua zi reformatorii au prezentat în scris un protest © www.comori.org

471

Istoria Bisericii

Capitolul 35. Luther la Wartburg

mai elaborat şi au făcut apel la Împărat, cerând şi un alt consiliu în viitor. De aceea reformatorii au fost numiţi protestanţi. Aceasta este originea termenului folosit pentru a desemna numeroasele biserici şi secte care dau mărturie împotriva principiilor, învăţăturilor, riturilor şi ceremoniilor bisericii Romei. Acest nobil manifest, care, fără-ndoială, a uimit partida papală prin fermitatea şi justeţea lui, a fost semnat de Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, George de Brandemburg, Ernest şi Francisc de Lunenberg, Wolfgang de Anhalt şi de delegaţii a paisprezece oraşe imperiale. Dar nu apare semnătura nici unui doctor în teologie şi a nici unui profesor universitar. Marea reformă sau revoluţie religioasă a ajuns în mâinile puterilor lumii. La Spires nu a mai fost prezent Luther, spre deosebire de Worms. Cu toate acestea, atât el cât şi prietenii lui lucrau la studiile lor, de la amvoane şi în universităţi pentru înaintarea prin mijloace paşnice a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru triumful Evangheliei harului Său. Şi Domnul ştie să aprecieze şi să răsplătească lucrările slujitorilor săi. “Aşa că, nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu” (1. Corinteni 4:5). Creştinătatea papală a primit o rană de moarte. Domnia Izabelei, ca autoritate absolută, a ajuns să fie judecată ca o tiranie insuportabilă. Mintea teutonă, care niciodată nu a renunţat coplet la spiritul de independenţă, a sfărâmat cu vitejie jugul Romei. Sub aspect istoric, perioada Tiatira se încheie aici. Începe perioada protestantă, cea reprezentată în epistolele către Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, deşi ultimele patru biserici vor exista până la sfârşit. Atunci, orice creştin adevărat, din oricare dintre sistemele din creştinătate, va fi răpit pentru a-l întâmpina pe Domnul în vazduh, şi apoi, la timpul potrivit, va veni împreună cu El în gloria deplină, când judecata divină va fi executată asupra apostaziei ajunse la culme.

© www.comori.org

472

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

Capitolul 36. Protestantismul Protestul reformatorilor la cea de-a doua dietă de la Spires marchează o epocă deosebită în istoria reformei bisericii. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că protestantismul nu era ceva nou. Antichitatea cu care se laudă religia romano-catolică este doar una din deşertăciunile pe care le prezintă susţinătorii ei, care spun că papalitatea îşi are originea în vechime, pe când protestantismul este copilul lui Luther şi Calvin. În accepţiunea secolului al şaisprezecelea, acel termen chiar era o noutate, dar ceea ce reprezenta el nu era ceva nou, pentru că protestanţii luptau pentru adevărul lui Dumnezeu şi autoritatea lui asupra conştiinţei. În acest sens, protestantismul există de când există creştinismul, deşi din vremea lui Constantin şi până în secolul al şaisprezecelea el a fost ascuns sub mulţimea de erori şi superstiţii care s-au acumulat. În acea perioadă întunecată întâlnim mulţi protestanţi. Dar, cum existau credincioşi şi exista adevărul lui Dumnezeu, chiar sub despotismul şi eroarea care domneau, s-au arătat principiile protestantismului. În afară de paulicieni, nestorieni şi arminieni în est, îi avem şi pe binecunoscuţii prieteni din vest - valdezii, albigenzii, wycliffiţii şi boemii. Au mai fost şi alţii numiţi cathari, leonişti, etc., dar acestea au fost cele patru mari ramuri ale viţei nobile de martori ai lui Hristos şi ei Evangheliei Sale, care, deşi au primit diferite nume, au avut aceeaşi origine şi o credinţă comună. Protestantismul despre care vorbim acum datează de la cea de-a doua dietă de la Spires, din 1529. Atunci s-a născut el, şi în scurt timp a fost cuprins în constituţia naţională a Germaniei, şi a ridicat armele pentru apărarea religiei şi a libertăţii. Acesta a fost protestantismul în forma lui politică, care, vai! nu se potriveşte deloc cu creştinismul, nici cu biserica lui Dumnezeu, nici cu trupul lui Hristos. Să facem o scurtă pauză pentru a medita la mesajul Domnului către biserica din Sardes, pentru că începutul creştinătăţii protestante este momentul potrivit pentru a-l prezenta. Acest mesaj cuprinde aprecierea Domnului Însuşi şi nu cea a unui scriitor partizan sau a unui istoric având anumite prejudecăţi, ceea ce-l face să fie deosebit de solemn şi nespus de valoros. Să ne ajute Domnul să înţelegem gândurile lui asupra acestui subiect important! Epistola către biserica din Sardes “Şi îngerului adunării din Sardes scrie-i: «Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta. Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în. haine albe, pentru că sunt vrednici. Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea. vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 3:1-6). Am văzut starea generală şi agenţii papalităţii în evul mediu, iar acum vom cerceta o altă perioadă a istoriei bisericii şi o nouă ordine a lucrurilor rezultată în urma reformei. În Sardes există, fără-ndoială, multe din caracteristicile morale ale epocilor anterioare, dar această perioadă are un caracter destul de deosebit pentru a marca o nouă epocă în istoria ecleziastică şi în cea seculară. Primele patru biserici pe care le-am cercetat descriu starea lucrurilor înainte de reformă, iar ultimele trei © www.comori.org

473

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

reprezintă aspectul general al mărturisitorilor după vremea lui Luther. Însă trebuie să fim atenţi să deosebim lucrările bune ale Duhului lui Dumnezeu, făcute prin intermediul reformatorilor, de formalismul fără viaţă care a apărut curând în bisericile lutherane şi reformate, care corespunde atât de bine tristei stări din Sardes. Abia de au gustat binecuvântările eliberării de sub asuprirea Romei, că au şi căzut în robia guvernelor lumii şi într-o stare de moarte spirituală. Cu privire la acea stare de lucruri, Domnul Isus, în mesajul Său spune: “Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort”. Aceasta este starea a ceea ce este cunoscut sub numele de protestantism după zilele primilor reformatori. Sigur că adevăraţii creştini nu sunt morţi, ci viaţa lor este “ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, dar Domnul declară că acel sistem în care se află ei este fără viaţă. Este un crez ortodox, o corectitudine aparentă, îi merge numele că trăieşte, nu mai are duhul necurat al papalităţii şi casa a fost măturată şi împodobită – acestea sunt caracteristicile protestantismului, dar cuvântul grav de pe buzele Domnului Isus - eşti mort, ne descoperă adevăratul lui caracter, aşa cum îl vede El. Diversele sisteme ale bisericilor noastre naţionale şi ale marilor confesiuni protestante sunt descrise prin cuvântul fatal “moarte” – nu mai există viaţa adevărată. O privire la diferitele aspecte ale epistolei către Sardes ne va ajuta să înţelegem mai deplin aprecierea Domnului cu privire la sistemele protestante din jurul nostru. 1. Ca de obicei în aceste epistole, modul în care Se prezintă Domnul corespunde stării celui căruia i se adresează. “Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”. Aici Domnul Se prezintă ca având pentru credinţă plinătatea Duhului Sfânt şi deplină autoritate în guvernare, numărul şapte fiind simbolul perfecţiunii. Şi această plinătate de binecuivântare spirituală care este în Hristos şi de care dispune El rămâne ceea ce nu se schimbă în pofida falimentului vizibil al bisericii, astfel încât atât în mod colectiv cât şi în mod individual, creştinii nu au scuze dacă aleargă la oameni după ajutor. Dar, vai! aceasta este cursa în care au căzut toţi reformatorii. Aşa s-a întâmplat şi încă mai vedem efectele acestei greşeli. Aşa că ar fi bine să cercetăm cu atenţie acest aspect. 2. Cele două aspecte – cel spiritual şi cel ecleziastic – pe care le vedem unite în Hristos, reformatorii le-au separat. Aceasta a fost marea eroare a reformei: niciodată nu au văzut şi nu au înţeles acest adevăr, şi, din dorinţa arzătoare de a obţine eliberarea completă de puterea ameninţătoare a papei, sprijiniti de principii catolici, reformatorii s-au pus sub protecţia principilor protestanţi. Acesta a fost eşecul lor, şi după prima dietă de la Spires, din 1526, ei dispar aproape complet de pe paginile istoriei. Ei au neglijat marele adevăr, acea putere de care biserica are absolută nevoie, atât în interior cât şi în exterior, atât în domeniul spiritual cât şi în guvernare, acea putere care ţine de Cap şi pe care nici tirania Romei, nici slăbiciunea reformatorilor nu au slăbit-o cu nimic. “Indiferent cât de mare este eşecul bisericii,” spunea cineva, “indiferent cât de mult a fuzionat cu lumea, rămâne întotdeauna valabil faptul că Duhul Sfânt, cu atributele lui variate şi în măsuri diferite, este acela care dă competenţa divină sub conducerea Celui care este Capul bisericii, pe care El o iubeşte, de care se îngrijeşte şi asupra căreia veghează*”. El are şi cele şapte stele. Aici însă nu spune ca în mesajul către Efes: “Cel care ţine cele şapte stele în mâna Lui dreaptă”, ci că are cele şapte stele. În Sardes, deci, deşi stelele nu sunt văzute în mâna Lui dreaptă, Domnul Cel binecuvântat nu le-a abandonat şi nu le-ar putea abandona nicicând, ci am putea spune că le are sub mâna Lui deşi nu în mâna Lui.

* Lectures on the Addresses to the Seven Churches – J.N. Darby Probabil că, înainte de a trece mai departe, este nevoie să spunem câteva cuvinte pentru a explica stelele. “Cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări”. Pe tot parcursul Scripturii, stelele simbolizează © www.comori.org

474

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

puteri subordonate, în timp ce soarele simbolizează puterea supremă, iar îngerii redau ideea de reprezentare. “Atunci au spus: este îngerul lui,” sau reprezentatantul lui Petru, despre care credeau că ere în închisoare. Şi, în mod sigur, îngerul cu care se luptase Iacov era îngerul lui Yahve pentru că Iacov a numit acel loc “faţa lui Dumnezeu” (vezi Fapte 12, Geneza 32). Deci învăţătura pe care o căpătăm din semnificaţia acestor două cuvinte este clară şi extrem de importantă, şi anume că îngerul bisericii se cuvenea să fie acela care să manifeste puterea spirituală în calitate de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Astfel este prezentată în modul cel mai solemn responsabilitatea bisericii mărturisitoare. Indiferent care ar fi starea bisericii mărturisitoare, Domnul Isus este Cel care are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, şi, de asemenea, cele şapte stele, sau, cu alte cuvinte, toată puterea Duhului şi toată autoritatea ecleziastică. Aşa este Hristos în deplinătatea binecuvântării, atât pentru biserică, cât şi pentru creştin în mod individual, aşa că este clar că noi ar trebui să fim o expresie potrivită a Lui, care este viaţa noastră, înţelepciunea noastră şi puterea noastră în această lume. Fie ca noi să rămânem mai aproape de El, în mâna Lui dreaptă, într-un duh de ascultare şi dependenţă. 3. Nu considerăm că, după cele pe care le-am spus, ar mai fi necesar să adăugăm că titlurile “stea” şi “înger” nu justifică deloc ideea de clericalism sau de slujitori numiţi de oameni. Sistemul care este predominant de la reformă încoace lasă o uşă larg deschisă chiar şi pentru oameni neconvertiţi care sunt intelectuali. Dar cât de diferit de aceasta este sistemul divin! “Stelele” au caracterul unor autorităţi subordonate lui Hristos şi acţionează în Numele Lui, care este Capul, iar îngerii sunt reprezentanţi ai bisericilor, aşa cum sunt ele înaintea lui Hristos. Ce imagine sublimă - am exclama - de identificare morală cu Hristos şi cu adunarea lui Dumnezeu dau aceste titluri! Şi un singur om era ambele. “Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici”. El era expresia lui Hristos îb biserică, în calitate de putere subordonată, dar şi a bisericii înaintea lui Hristos în starea ei morală. Unor asemenea slujitori numiţi de divinitate şi calificaţi în mod divin nu li se putea reproşa nimic, indiferent de epocă sau de ţară. Şi s-ar cuveni să ne rugăm ne încetat pentru asemenea slujitori. După ce am văzut – aşa considerăm noi - care este gândul lui Hristos cu privire la ce este El în sinte şi ce este el pentru bisericp în toate timpurile şi în orice situaţie, vom putea să înţelegem mai bine poziţia bisericilor reformate ca întunecată de starea lucrurilor din Sardes. 4. În vechiul sistem, cel catolic, mântuirea nu era doar ceva care ţinea doar de credinţă, ci era un privilegiu al bisericii. Orice binecuvântare era dependentă de relaţia cu biserica Romei. În afara comuniunii cu ea nu era nici iertare a păcatelor, nici pace cu Dumnezeu, nici viaţă eternă în Hristos, nici mântuirea sufletului. În timpul evului întunecat, această dogmă îndrăzneaţă şi blasfemiatoare i-a dat o putere imensă, făcând ca excomunicarea ei să fie cea mai insuportabilă pedeapsă ce putea fi aplicată unei persoane sau chiar unei naţiuni. Când biserica pronunţa interdicţiile, victima tunetelor ei nu avea nici o putere să se opună şi orice un om, de la cel mai puternic monarh până la cel mai umil supus, tremura cu teama că trăznetul îl putea lovi. Războiul, foametea şi ciuma mai putea fi suportate, fiind calamităţi temporare, dar blestemul papei usca sufletul pentru totdeauna, destinându-l pentru o eternitate în infern. Indiferent cât de sinceră ar fi fost credinţa şi evlavia unui om, dacă nu aparţinea bisericii catolice şi nu beneficia de sacramantele ei, era imposibil ca el să fie mântuit. Această groaznică învăţătură care era crezută în acele timpuri făcea ca biserica să fie totul – învăţător, legiuitor şi mântuitor - şi comuniunea cu ea să fie singura cale spre cer, indiferent cum ar fi fost caracterul omului. De asemenea, ea îşi aroga şi privilegiul de a spune cine putea fi numit sfânt şi cine nu, cine mergea drept în cer dupa moarte şi cine mergea în purgatoriu şi cât timp era să fie ţinut cineva acolo. Locul şi rolul fiecărui om, atât în timp cât şi în eternitate, putea fi stabilit numai de către acea organizaţie care se numea biserică şi pretindea a fi “mireasa lui Hristos”. Dar acest rău monstruos, care a fost ascuns timp de secole sub cel mai adânc întuneric, a fost pus în lumină cu ocazia reformei. Masa coruptă, odată coaptă, nu mai putea să nu devină urâciunea omenirii. Mulţi s-au ridicat revoltându-se împotriva ei, declarând că întregul sistem al papalităţii este minciuna lui © www.comori.org

475

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

Satan, iar mărturia lui Luther este adevărul lui Dumnezeu. Dar reformatorii, în loc să se încreadă în Hristos, care Se prezintă credinţei ca fiind deasupra împrejurărilor, făcând din El adăpostul lor, ca El să fie tăria lor, au căzut în cursa de a căuta protecţie la magistraţi pentru a fi protejaţi de persecuţiile Romei, ca şi cum aceia ar fi fost cei care să dea legile pentru mişcările celor şapte stele. Autoritatea ecleziastică – numirea slujitorilor – a ajuns în mâinile lumii. Acesta a fost eşecul protestantismului chiar de la început. Să vedem mărturia altcuiva. “Protestantismul a fost întotdeauna greşit din punct de vedere ecleziastic pentru că a apelat la guvernatorul lumii ca la unul investit cu autoritate ecleziastică, astfel încât, dacă sub papalitate biserica a fost conducătoarea lumii, în protestantism lumea a ajuns conducătoarea bisericii... Sardes descrie ceea ce a urmat după reformă, după ce a trecut sclipirea fervorii adevărului şi primul flux de binecuvântare, când s-a aşternut un formalism rece... În ţările protestante a fost întotdeauna o măsură de libertate a conştiinţei, dar Dumnezeu are ca scop nu numai să aducă eliberarea de sub relele mari sau eliberarea de anumite detalii, ci ca sufletul să fie în relaţie bună cu El, ca să-I dea Domnului glorie pe calea aleasă de El – libertate pentru Domnul ca El să lucreze prin Duhul Sfânt după voia Lui. Când Lui i se acordă locul cuvenit, rodul binecuvântat este dragostea şi libertatea sfântă. Noi nu dorim o libertate omenească obţinută prin puterea lumii – deşi, ferească Dumnezeu ca noi să spunem un cuvânt împotriva autorităţilor care au putere în sferele lor -, ci libertatea Duhului Sfânt. Păcatul creştinilor este acela de a fi acordat autorităţilor lumii o poziţie care nu li se cuvine. Domnul Isus loveşte la rădăcină problema prin modul în care Se prezintă bisericii din Sardes. Fie că este vorba de puterea spirituală, fie de autoritatea manifestată exterior ce derivă din aceasta, Domnul spune că ambele Îi aparţin Lui. Când există credinţă ca să-L priveşti în poziţia Lui de Cap al bisericii, El va răspunde cu siguranţă oricărei nevoi. Dacă El aude cel mai mic strigăt al unuia dintre mieluşeii Săi, cum nu Se va ocupa El de nevoile mai profunde ale bisericii Sale, care este cel mai iubit obiect al Lui? El a devenit Cap al bisericii numai după ce a ajuns în gloria cerească şi El a ajuns acolo nu pur şi simplu pentru a fi acolo, ci pentru a acţiona în calitate de Cap*”.

* Apocalipsa, William Kelly 5. Renunţând la erorile papalităţii cu privire la puterea bisericii, reformatorii au fost atraşi în extrema cealaltă – aceea de a da prea multă importanţă opiniei individuale. Principiul catolic este acela că biserica îl face pe cineva creştin, iar principiul protestant este că aceia care sunt creştini alcătuiesc biserica. Deci, practic, în ambele situaţii Hristos nu mai are locul care I se cuvine. Un preot spune că omul poate primi ceea ce este bun pentru sufletul său numai prin legătura cu Sfânta Mamă Biserica, şi, de îndată ce încetează să mai facă parte din biserică, el este pierdut, singurul mijloc pentru a obţine iertarea şi a fi mântuit fiind sacramentele ei. A fi exclus din biserică era tot una cu a fi aruncat în iad. Sigur că, dacă exista pocăinţă sau vreun fel de temei pentru care preotul să acorde absoluţiunea, sufletul putea fi salvat de la acea soartă groaznică şi readus în biserică, în care este viaţa eternă. Iar locul omului în cer, pe pământ sau în iad trebuie să fie hotărât de biserică. Acesta este principiul de bază al romanocatolicismului şi ceea ce dă preoţimii puteri nelimitate asupra închinătorilor amăgiţi. Dar acest gen de influenţă nu se limitează în exclusivitate la romano-catolicism, ci are mai multă sau mai puţină putere oriunde este recunoscut un fel de preot, aşa cum a fost din zilele părinţilor bisericii. Rezultatele puterii care a încăput pe mâinile preoţimii Romei au ajuns de nesuportat pentru toate clasele sociale spre începutul secolului al şaisprezecelea. S-a născut protestul, care curând s-a răspândit în toată Europa. S-a făcut apel la Biblie ca autoritate absolută, iar îndreptăţirea numai prin credinţă, fără faptele legii a devenit deviza reformatorilor. A fost sfărâmat jugul Romei. Aceasta a fost lucrarea Duhului lui Dumnezeu, iar energia prin care s-a înfăptuit reforma a fost numai de la El. Unul dintre rezultatele acestei mari revoluţii, care a fost şi caracteristic, a fost faptul că puterea şi importanţa a fost transferată © www.comori.org

476

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

de la biserică la individ. A fost respinsă ideea că biserica era aceea care împărţea binecuvântările şi fiecare om era chemat să citească Biblia individual, s-o studieze individual, s-o creadă, să fie îndreptăţit individual şi să-i slujească lui Dumnezeu individual, din vreme ce el este responsabil în mod individual. Acesta a fost curentul de gândire al reformei – întotdeauna just, dar mult timp respins prin uzurparea romano-catolicismului – întâi este binecuvântarea individuală, apoi se formează biserica. Aceasta era noua ordine, dar vai! adevărata ideea cu privire la biserica lui Dumnezeu s-a pierdut atunci complet şi nu a fost recuperată până în secolul nostru*, după cum vom vedea, cu voia Domnului.

* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul Până la un punct reformatorii au avut dreptate. Numai Domnul este Acela care zideşte pietre vii pe Stânca de temelie, dar nu au avut în vedere locul care I se cuvine Domnului în adunare, prin Duhul Sfânt, astefel încât oamenii au început să se unească şi să zidească aşa-numite biserici după mintea lor. Au răsărit rapid o mare varietate de biserici sau societăţi religioase în multe părţi ale creştinătăţii, fiecare ţară având nişte idei proprii cu privire la cum trebuie să se constituie o biserică şi cum trebuie să fie guvernată. Unii au gândit că puterea trebuie să o aibă în biserică magistratul, alţii au considerat că biserica trebuie să aibă acea putere conducătoare în ea însăşi. Şi diferenţele de opinii au dus la biserici naţionale şi la nenumărate adunări dizidente pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Dar gândul lui Hristos cu privire la caracterul şi constituţia bisericii Sale, care este prezentat pe larg în epistole, pare să fi fost neglijat complet de conducătorii reformei. Peste tot se insista asupra credinţei individuale ca marele principi pentru mântuirea sufletului - mulţumiri fie aduse Domnului! Dar, odată stabilit acest principiu, oamenii se aliau pentru a constitui biserici după mintea lor. Celui care studiază istoria bisericii având înaintea lui Noul Testament, acest fapt îi va părea deosebit de dureros. De exemplu, în Efeseni 4 citim că “este un singur trup şi un singur duh”, dar, potrivit protestantismului ar fi să citim “sunt multe trupuri şi un singur duh”. Dar nu se poate să fie mai mult decât o constituţie divină. Şi mai citim: “străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta înseamnă în moc clar unitatea pe care o face Duhul, Duhul Sfânt fiind puterea care formează biserica, care este trupul lui Hristos. Creştinii sunt unităţile formate prin Duhul Sfânt pentru a fi într-o unitate perfectă. Deci trebuie să ne străduim să păstrăm, nu să facem noi unitatea, ci să ne străduim s-o menţinem, s-o manifestăm şi s-o arătăm în mod practic. “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur duh” (1. Corinteni 12:12-13*).

* acest subiect este prezentat complet în două prelegeri ale lui William Kelly pe tema 1. Corinteni 12 6. Sistemele religioase reprezentate de Sardes sunt fara viaţă, iar lucrările lor sunt nedesăvârşite. “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu” spune Domnul Isus (Apocalipsa 3:2). El aşteaptă roade conform standardelor date credinţei şi a resurselor puse la dispoziţia credinţei. El se prezintă ca Acela care are toată perfecţiunea puterii spirituale şi toată energia necesară bisericii Sale şi care aşteaptă roade potrivite caracterului Său. Şi El nu-Şi va coborî standardele pentru a lua de bună nedesăvârşirea noastră. “Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te”. El îi atenţionează prin avertismesmentul solemn cu privire la harul pe care l-au primit şi la cuvântul pe care l-au auzit. El aşteaptă lucrări desăvârşite potrivit măsurii harului pe care l-au primit şi al adevărului care le-a fost transmis. Dar, vai! sub pretextul că “nimic nu este perfect”, fie că este vorba de biserică, fie de o © www.comori.org

477

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

persoană luată individual, gândul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are prioritatea pe care se cuvine s-o aibă în mintea creştinilor. Spre exemplificare vom lua o situaţie obişnuită. Un tânăr s-a convertit în urma vizitei unui evanghelist. Şi el nu are mai multe relaţii sau prieteni într-un loc de închinare decât în altul, dar trebuie să meargă totuşi undeva. I se recomandă să viziteze diferite biserici din apropierea locuinţei sale şi să se stabilească în aceea care crede că-i va face cel mai bine. Deci, criteriul după care va judeca este ceea ce este spre binele lui personal. Binecuvântarea noastră personală este, fără-ndoială, un aspect important, care nu se cuvine să fie neglijat, dar atunci când aceasta este considerată cel mai important lucru în detrimentul voinţei lui Hristos, va rezulta o cale care duce la întunecarea minţii şi la uscăciunea sufletului. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu va fi, cu siguranţă, o mai profundă sursă de binecuvântare decât căutarea binelui personal neglijând gândurile lui Dumnezeu care sunt descoperite în epistole. Dar, vai! De obicei se spune: “Este ceva bun în orice denominaţiune, dar nici una dintre ele nu este bună în toate privinţele, aşa că trebuie să judecăm singuri şi să alegem pe aceea care ni se pare a fi cea mai apropiată de Scriptură, pentru că nici un sistem nu este perfect”. Dar această abordare obişnuită, indiferent cât de rezonabilă ar părea, se aplică numai la sistemele de religie ale oamenilor, pentru că sistemul lui Dumnezeu trebuie să fie perfect şi El nu se va adapta la un sistem care nu este perfect. Imperfecţiunile celor care sunt în sistemul lui Dumnezeu sau care se străduiesc să funcţioneze în acel sistem nu afectează perfecţiunea divină a sistemului. Deseori este pierdută din vedere deosebirea dintre un sistem şi cei care fac parte din sistem. Presupunând că în jurul centrului dat de Dumnezeu se adună câţiva creştini slabi sau chiar vinovaţi de anumite lucruri, aceea nu face ca centrul să fie slab sau deficitar. Iar, pe de altă parte, dacă unii dintre cei mai buni creştini din creştinătate se strâng în jurul unui centru desemnat de om, acel centru nu va deveni divin. Hristos este centrul lui Dumnezeu, iar aceia care se strâng în jurul acelui centru prin puterea Duhului Sfânt sunt pe terenul lui Dumnezeu, în prezenţa Lui şi cu siguranţă vor primi binecuvântarea Lui. Acesta se cuvine să fie obiectivul nostru principal: să fim acolo unde este Dumnezeu, având siguranţa deplină a credinţei şi toată încrederea în El pentru binele sufletelor noastre. “Unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18Ş20, vezi şi Efeseni 4:3-4). Diferenţa dintre marele sistem al Sardesului şi aceia pe care sistemul îi cuprinde este evidentă din mesajul pe care li-l adresează Domnul: “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te!” Biserica se cuvine să fie evaluată nu ca un sistem fără viaţă ci prin resursele pe care le are în Hristos Capul. Situaţia tristă că lucrurile nu mai sunt acum ca la început nu este un motiv valabil pentru ca să se apuce creştinii să-şi facă biserici după mintea lor, pe care să le guverneze după regulile stabilite de ei. Acesta a fost păcatul şi practica protestanţilor mergând până acolo că numele lor este legiune. “Aminteşte-ţi cum ai primit şi ai auzit” este avertismentul solemn al Domnului către Sardes şi către protestanţi în general. Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu trebuie să fie singura noastră călăuză şi singura autoritate, iar harul Domnului Isus Hristos singura noastră putere. El aminteşte bisericii aceste două lucruri mari: harul primit şi adevărul auzit. Acestea dau măsura responsabilităţii ei şi constituie standardul dupa care El judecă marele sistem al Sardesului, 7. Aici se vorbeşte despre venirea Domnului ca şi cum biserica a căzut până la nivelul lumii: “Dacă nu vei vegehea voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta”. Aceasta seamănă foarte mult cu ceea ce se spune în 1. Tesaloniceni 5:2: “Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea”. Domnul doreşte ca ai Săi să aibă o cale clar separată de lume, dar Sardes a eşuat în această privinţă. “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Era multă conformare cu lumea. Până şi în Tiatira sfinţii lui Dumnezeu sunt lăudaţi pentru seriozitatea lor, chiar în pofida răului, şi că lucrările lor de la urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Dar ideea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a © www.comori.org

478

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

separării de lume este puţin cunoscută în protestantism. “Voi veni ca un hoţ”. Aşa va veni El asupra masei de simpli mărturisitori, dar nu şi asupra credinciosului adevărat. “Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe pentru că sunt vrednici” (Apocalipsa 2:4). Aceasta este o adevărată mângâiere pentru cei care umblă cu Domnul separaţi de lume. Lumea, în calitate de cadru moral, este cea care întinează veşmintele creştinului. Acele “câteva nume” de aici înseamnă câţiva indivizi. Domnul îi cunoaşte pe nume pe fiecare dintre aceia care umblă cu fidelitate pe pământ şi îi asigură că vor umbla împreună cu El în cer. Binecuvântaţi sunt biruitorii; în loc ca numele lor să fie şters, El va mărturisi numele lor înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi. După ce am cercetat semnificaţia mesajului către Sardes şi modul în care acesta se aplică la ceea ce a avut loc după reformă, ne vom întoarce acum, cu sentimente împărţite, la istoria reformei. Suntem sincer mulţimitori pentru lucrarea mare a Duhului lui Dumnezeu, dar la fel de sincer întristaţi de eşecul omului, care s-a manifestat atât de curând. Dar porbabil că, înainte de a merge mai departe, este bine să-i reamintim cititorului stările prin care a trecut în mod succesiv biserica mărturisitoare pe pământ. În Efes vedem cum dragostea bisericii faţă de Hristos s-a răcit: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Aceasta este originea decăderii care a urmat de atunci. În Smirna vedem suferinţa şi persecuţia din partea lui Satan. În Pergam, caracterul lumesc, biserica locuind acolo unde este tronul lui Satan. În Tiatira corupţia: i se îngăduie profetesei Izabela să dea învăţătură şi să-i amăgească pe robii Domnului să curvească şi să mănânce lucruri jertfite idolilor. În Sardes moarte; Izabela nu este prezentă; Sardes s-a depărtat de stricăciunile ei şi îi merge numele că trăieşte, adică dă o mărturie şi are un aspect de creştinism, însă nu are puterea de viaţă. Bisericile lutherane - anii 1526 - 1529 Pentru a ilustra prezentarea noastră asupa mesajului către Sardes, ca dovadă pentru ceea ce am spus cu privire la constituirea bisericilor lutherane, vom prezenta organizarea lor la început. Pentru ca adevărul în această privinţă să fie spus corect şi complet vom cita din D’Aubigne, care a spus tot ce se putea spune despre Luther şi reformă. “Reforma mai avea nevoie câţiva ani pentru a creşte şi a prinde putere şi nu se putea bucura de pace dacă duşmanii ei nu se războiau unul cu altul. Nebunia lui Clement al VII-lea a fost conductorul prin care reforma s-a transmis ca fulgerul şi ruina Romei a fost edificarea Evangheliei. Au fost mai mult de câteva luni de răgaz; din 1526 până în 1529 în Germania a fost o pace de care reforma a profitat pentru a se organiza şi a se extinde. După ce a fost frânt jugul papal, ordinea ecleziastică trebuia să fie restabilită. Era imposibil ca episcopii să fie repuşi în drepturi în vechile lor jurisdicţii deoarece acei prelaţi continentali susţineau că erau slujitorii papei. Pentru ca să nu se ajungă la anarhie în biserică era nevoie de un alt set de reguli. Şi au fost preocupări în acest sens. Atunci naţiunile evanghelice s-au separat definitiv de stăpânirea despotică, care, timp de veacuri, ţinuse vestul în robie. În două rânduri Dieta dorise să facă din reforma bisericii o chestiune naţională. Împăratul, Papa şi câţiva principi se opuneau, şi, de aceea, Dieta de la Spires a lăsat în seama fiecărui stat să facă ceea ce nu a putut împlini ea. Dar ce constituţie să pună în locul ierarhiei papale? Desfiinţând autoritatea papei, ei puteau păstra ordinea episcopală, dar aceea era o formă apropiată de ceea ce erau pe cale să distrugă. © www.comori.org

479

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

Sau, dimpotrivă, puteau reconstrui ordinea ecleziastică în temeiul suveranităţii Cuvântului lui Dumnezeu, restabilind drepturile creştinilor. O asemenea formă era cea mai departe de ierarhia romană. Între aceste două extreme erau mai multe căi de mijloc... Când a început să-şi încerce mâna în a întocmi constituţii ecleziastice, Germania evanghelică a început cu ceea ce lovea cel mai tare monarhia papală*”.

* Vol. 4, p. 26-47 Din aceste câteva extrase cititorul va vedea cum principii Germaniei, în reconstruirea bisericii, au fost călăuziţi de criterii utilitare sau de considerente politice. Deşi au fost sinceri atunci când au dorit să lucreze potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, totuşi nu se pare să le fi trecut prin cap faptul că Dumnezeu dăduse deja în Noul Testament o constituţie pentru biserică. Şi El nu i-a dat omului permisiunea de a adăuga sau a modifica nici măcar un cuvânt din acea constituţie divină, după cum nu le dăduse evreilor permisiunea de a modifica nici măcar un cui al tabernacolului. Dar, din vreme ce am prezentat foarte pe larg chestiunile care ţin de inaugurarea, constituţia bisericii şi disciplina ei în prima parte a lucrării noastre, nu mai este necesar să mai spunem aici ceva pe această temă. Orice lucru trebuie testat după standardul Cuvântului lui Dumnezeu şi orice nu este validat de acel Cuvânt trebuie abandonat. Întemeierea primelor biserici lutherane În Germania nu prea se poate spune că reforma a început de la clasele de jos. În Elveţia a fost o mişcare democratică, iar în Germania una imperială. Principii au stat în prima linie a luptei şi în primul rând de bănci al consiliului. “Organizarea democratică” – spune D’Aubigne – “a trebuit să facă loc unei organizări convenabile guvernării seculare”. Aceasta este o recunoaştere clară a faptului că procesul de constituire al bisericilor lutherane a fost pur omenesc şi unul pur politic. A fost neglijat complet Hristos în calitate de centru şi a fost neglijat şi Duhul Sfânt ca puterea care îi strânge pe credincioşi în jurul centrului. De aceea Domnul declară mort orice asemenea sistem. Se vorbeşte despre Hristos, despre Duhul Sfânt şi despre cuvântul lui Dumnezeu şi există credinţă în ele, dar nici unul dintre acestea nu capătă locul cuvenit în bisericile lutherane sau reformate. Ca urmare, acestea sunt fără viaţă. Luther a găsit suporteri mai ales în rândul claselor superioare ale societăţii. “El i-a privit pe principi ca reprezentanţi ai poporului, şi de atunci statul a ajuns să fie unul dintre elementele care au influenţat în mod hotărâtor constituţia bisericii evanghelice”. Trebuie să avem în minte faptul că re-formarea nu este tot una cu formarea. Proclamarea iniţială a adevărului şi formarea bisericii, care a avut loc la Cincizecime, se cuvine să fie îndrumarul reformatorului. Re-formarea înseamnă întoarcerea gândurilor spre început, la cuvântul harului lui Dumnezeu, aşa că biserica trebuie re-formată potrivit cu harul şi adevărul Său. Şi, cu sigunranţă, dacă biserica a fost formată în primul secol fără principiile lumii, nu s-ar fi putut ea re-forma tot fără ele în secolul al şaisprezecelea sau în al nouăsprezecelea? D’Aubigne pune întrebarea aceasta în modul cel mai firesc, ceea ce arata că el simţea că ceva important nu era în regulă, pentru că de ce oare pentru a reforma să apelezi la o putere care nu a fost necesară pentru formarea la început a bisericii? Ideea că biserica este adunarea lui Dumnezeu sau trupul lui Hristos s-a pierdut deci complet. Până şi catolicii vorbesc despre a păstra unitatea bisericii, chiar dacă ei corup sensul acestei unităţi. Protestanţii au pornit prost în această privinţă, şi de atunci până în zilele noastre s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de adevărul cu privire la “un singur trup”. Philip, landgraful de Hesse, un prinţ întreprinzător şi mărinimos, are reputaţia de a fi fost primul care a întocmit o constituţie ecleziastică pentru bisericile din statele lui ereditare, care a fost dată ca model pentru toate bisericile noi din creştinătate. Moartea lui Friedrich © www.comori.org

480

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

În anul 1525 a murit Friedrich cel Înţelept, electorul Saxoniei. El fusese prietenul şi protectorul lui Luther, deşi nu prea fusese un reformator. Johan, fratele şi succesorul lui avea un caracter mult deosebit. El a fost un reformator lutheran scrupulos. În chestiunile ecleziastice el şi-a asumat supremaţia absolută şi a determinat ca atât constituţia cât şi guvernarea bisericilor, forma de închinare publică şi îndatoririle şi salariile clerului să fie propuse de Luther şi Melanchton şi promulgate de asistenţii lui în anul 1527. “Fiind complet satisfăcut cu învăţăturile lui Luther şi văzând clar că este cu neputinţă ca ele să fie păstrate dacă este menţinută autoritatea pontifului, el a luat asupra sa toată jurisdicţia în domeniul religiei. El s-a îngrijit ca în toate bisericile să fie puşi învăţători evlavioşi şi competenţi, fiind destituiţi cei nepotriviţi. Exemplul lui a fost curând urmat de alţi principi, aşa că statele Germaniei au ieşit de sub dominaţia pontifului roman*”. Aşa au fost întemeiate primele biserici lutherane şi reformate.

* Mosheim. Vol. 3, p. 122 După cum era şi de aşteptat, efectul unor măsuri atât de hotărâte s-a arătat curând: au apărut disensiuni între principi. Moderaţia lui Friedrich îi menţinuse pe principi într-o relativa unitate, dar demersurile lui Johan au arătat clar că el era hotărât să despartă bisericile din teritoriile lui de biserica Romei. Aceasta a stârnit teama principilor catolici, ceea ce i-a făcut să se sfătuiască pentru a apăra vechea religie şi a-i pedepsi pe inovatorii cei îndrăzneţi. Şi principii lutherani au format o alianţă şi numai tulburările din Europa au făcut să nu se declanşeze un război civil. Cum Carol era supraocupat cu războaie în diferite locuri, reformatorii au fost lăsaţi în pace până în anul 1529, acel an atât de faimos în istoria reformei, depăşit în importanţă numai de anul 1530, de care ne apropiem. Două lucruri au făcut ca acel an să fie deosebit de important. În primul rând Apelul principilor Prin eforturile partidei papale la cea de-a doua Dietă de la Spires, în 1529, a fost confirmat edictul emis la Worma împotriva lui Luther şi toate inovaţiile în domeniul religios au fost interzise. Împotriva acestei decizii, majoritatea principilor evanghelici a emis un protest solemn, dar, nelimitându-se la a-şi exprima dezacordul faţă de hotărârea Dietei, protestatarii s-au adunat imediat după dizolvarea Dietei şi au elaborat un document într-o formă oficială, în care treceau în revistă ceea ce avusese loc pe parcursul acelei adunări şi plângerile lor şi prezentau motivele pentru care luau acele măsuri, şi, reafirmând în mod ferm, dar respectuos, drepturile sacre ale conştiinţei în ceea ce priveşte mântuirea, făceau apel la Împărat pentru un viitor Consiliu General. Documentul se încheia în modul următor: “De aceea, pentru noi înşine, pentru supuşii noştri şi pentru toţi cei care au primit sau care vor primi Cuvântul lui Dumnezeu, din cauza măsurilor ofensatoare din trecut, prezent sau viitoare, facem apel la majestatea voastră imperială pentru o adunare liberă şi universală a sfintei creştinătăţi”. Acest document umplea douăsprezece file de pergament, iar semnăturile şi peceţile erau aproape aceleaşi ca acelea aplicate la protest*.

* D’ Aubigne O copie a acestui memorandum a fost imediat trimisa împăratului prin intermediul a trei delegaţi. Carol era atunci în călătorie dinspre Spania spre Italia. L-au întâlnit la Placentia, dar au fost primiţI într-un mod descurajant, împăratul fiind foarte iritat de această libertate pe care şi-o luaseră de a se opune cu îndrăzneală voinţei sale. Tonul viu al memorandumului îi rănea mândria, şi, înfuriat, a poruncit ca delegaţii să fie arestaţi, interzicându-li-se, sub ameninţarea cu pedeapsa cu moartea, să-şi părăsească apartamentele sau să le scrie principilor protestanţi. Dar în scurt timp s-a îmblânzit şi i-a eliberat şi a mers la Bologna, unde a petrecut mai multe luni alături de papa Clement al VII-lea. © www.comori.org

481

Istoria Bisericii

Capitolul 36. Protestantismul

Între timp, conducătorii protestanţi nu au stat degeaba, ci au folosit cele mai eficiente mijloace pentru înaintarea reformei şi pentru consolidarea poziţiei lor faţă de popor. La cinci mai, la unsprezece zile după elaborarea apelului, acesta a fost publicat de landgraf, apoi, la treisprezece, de elector. Marea dispută dintre catolici şi protestanţi căpătase deci o formă definitivă şi era pusă înaintea întregii creştinătăţi. Întrunirile protestanţilor Temerile principilor cu privire la intenţiile Împăratului s-au confirmat. Violenţa cu care i-a tratat pe delegaţi şi prietenia lui cu papa erau semne importante cu privire la măsurile pe care se gândea să le adopte. Conducătorii protestanţi au considerat că era timpul să se sfătuiască pentru a se proteja împotriva lui Carol cel ofensat şi indignat. Au avut întruniri în vara anului 1529 la Rothach, Aschwabach, Nuremberg şI Smalcald, dar nu s-a ajuns la nici un acord definitiv ca urmare a faptului că existau opinii diferite cu privire la masa Domnului. La una dintre întâlniri s-a hotărât oficial că “unitatea sacramantelor botezului şi euharistiei era esenţială pentru orice alianţă între creştini”. Dar, vai! Reformatorii se împărţiseră deja în două tabere din cauza controversei cu privire la sacramente. Partida papală cunoştea bine pamfletele îndârjite scrise de Luther şi Zwingli pe această temă şi se folosea de ele pentru a lărgi ruptura dintre adepţii lor. În timpul sesiunii Dietei de la Spires, reformatorii au fost continuu împunşi de catolici pe această temă: “Voi vă lăudaţi că ţineţi la cuvântul curat al lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, voi sunteţi dezbinaţi”. Landgraful de Hesse a fost profund îndurerat de aceste atacuri publice şi era hotărât să folosească toate mijloacele posibile pentru a-i reconcilia pe reformatorii elvaţieni cu cei saxoni. Pentru aceasta, în 1529, el a organizat o conferinţă la Marburg i-a invitat pe Luther şi Zwingli şi pe câţiva învăţători şi teologi de seamă din ambele partide.

© www.comori.org

482

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

Capitolul 37. Controversa sacramentală Învăţătura cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în euharistie a fost stabilită oficial în biserica romanocatolică de la al patrulea Conciliu de la Lateran, în anul 1215. Timp de trei sute de ani mesa şi transsubstanţierea au fost principalele întărituri ale Romei şi cele mai mari blasfemii ale ei. Ideea prezenţei corporale a lui Hristos în cina cea sfântă îi dădea o aură de sacră importanţă, stimula imaginaţia poporului şi atrăgea afecţiunea lui. Aceasta era la originea multor ceremonii şi superstiţii şi aducea clerului multă bogăţie şi-l făcea să aibă multă influenţă. Se spunea că pâinea sfinţită făcea cele mai mari miracole, atât printre cei vii cât şi pentru morţi. Astfel, această învăţătură devenise piatra unghiulară a edificiului papal. Luther, când a fost preot şi călugăr, a crezut cu tărie în această taină a fărădelegii şi niciodată, pe tot parcursul carierei sale, nu a ajuns să fie eliberat de acea amăgire. Transsubstanţierea sau transformarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos în urma ceremonialului preoţesc al consacrării era atunci, cum continuă să fie şi azi, doctrina oficială a bisericii Romei, iar cei care o pun la-ndoială sunt denunţaţi ca necredincioşi. Ca reformator, Luther a renunţat la termenul de transsubstanţiere şi a adoptat, pe cât posibil, termenul şi mai inexplicabil de consubstanţiere. El a denunţat ideea papală că, prin consacrare, pâinea şi vinul încetau să mai fie pâine şi vin, fiind transformate în trupul şi sângele lui Hristos, dar, concepţia lui ciudată era că pâinea şi vinul rămâneau exact ceea ce erau mai înainte – tot pâine şi vin -, dar, în pâine şi în vin era prezentă şi substanţa materială a trupului omenesc al lui Hristos. Putem afirma cu toată libertatea că nici o altă născocire a omului nu a egalat vreodată doctrina papală în absurditate, inconsistenţă şi contradicţii ireconciliabile. “Mâinile preotului” – spunea pontiful Urban într-un mare conciliu roman - “sunt înălţate la o demnitate care nu îi este dată nici unuia dintre îngeri, aceea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi a-L da pentru mântuirea întregii lumi. Această prerogativă, care-l înalţă pe papă mai presus de îngeri, face ca supunerea pontifilor faţă de regi să fie ceva detestabil”. La toate acestea, sfântul sinod a răspuns în unanimitate: Amin. Cu siguranţă acesta este cel mai puternic test pentru credulitatea omenească şi cea mai înaltă balsfemie a omului*.

* v. Edgar – Variations of Popery, p. 384 Concepţiile de început ale lui Zwingli Ulrich Zwingli, marele reformator elveţian, având o autoritate comparabilă cu a lui Luther, cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în cina sfântă, avea concepţii cu totul diferite atât de învăţătura Romei cât şi de reformatorii saxoni. De mult timp elveţienii au avut opinii diferite şi de cele ale Romei şi de cele ale saxonilor. De la începutul carierei sale creştine, atenţia lui Zwingli a fost atrasă de simplitatea Scripturii când vorbeşte despre cina Domnului. El a citit în Cuvântul lui Dumnezeu că Hristos a părăsit lumea şi Sa dus la Tatăl, în cer, şi că această masă era ceva care ţinea de credinţa şi de speranţa ucenicilor Săi. Această învăţătură o găsim în mod clar în Faptele apostolilor: “Şi pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El se ducea, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi priviţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11). Astfel, vedem cum Domnul S-a înălţat personal, în trup, în mod vizibil, şi la fel va şi reveni – dar aceasta nu va avea loc până va lua sfârşit dispensaţiunea actuală © www.comori.org

483

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

sau perioada bisericii. “Isus Hristos, pe care Cerul trebuie să-l primească până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21). Cuvintele Domnului nostru binecuvântat: “Acesta este trupul Meu” şi “acesta este sângele Meu”, Zwingli susţinea că aveau un sens figurat, fără a avea alt sens decât acela că pâinea sacramentală şi vinul erau doar simboluri ale trupului lui Hristos şi că acea rânduială sau instituţie o comemorare a morţii Sale pentru noi. “Faceţi aceasta în amintirea Mea... Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11:22-28). De mulţi ani Zwingli avea acele opinii personale cu privire la cina Domnului, dar, cunoscând cât de dominată este mintea poporului neştiutor şi superstiţios de vechile doctrine ale bisericii, nu le-a mărturisit public. Dar, având credinţa că urma să vină timpul pentru vestirea publică a adevărului şi anticipând împotrivirea pe care urma să o întâmpine, el s-a străduit să răspândească adevărul în mod personal şi să-şi întărească poziţia. Pe această temă le-a trimis scrisori multor învăţaţi din Europa cu scopul de a-i influenţa să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu erau de acord cu concepţiile reformatorului elveţian. Dar, în timp ce Zwingli aştepta în linişte venirea momentului pentru a vorbi cu glas tare, un altul, care avea mai mult zel decât înţelepciune, a scris un pamflet împotriva învăţăturii lui Luther cu privire la cina Domnului iscând furtuna controversei, care a bântuit cu violenţă timp de patru ani. Karlstadt, Luther şi Zwingli Andreas Bodenstein, mai bine cunoscut sub numele Dr. Karlstadt*, a pornit atacul. Acest om avea reputaţia de a fi capabil şi învăţat şi era devotat cauzei reformei, dar concepţiile lui erau extremiste în această privinţă şi avea un duh nestăpânit, ceea ce a făcut ca el să ia măsuri radicale şi revoluţionare. El dorea ca, dintr-odată, să fie distruse toate chipurile şi să fie desfiinţate toate ritualurile papalităţii. L-am mai întâlnit anterior. El a fost unul dintre primii şi dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Luther, dar el respinsese noţiunea lui privind prezenţa reală în euharistie, ceea ce, în ochii lui Luther era un păcat de neiertat. El a şi aprobat şi încurajat prea mult excesele anabaptiştilor, a asa-numiţilor “profeţi cereşti”, ceea ce a fost o aparentă îndreptăţire pentru ca Luther să condamne acea concepţie despre sacramente odată cu anabaptiştii. Dar aceasta era foarte nedrept, din vreme ce Zwingli şi adepţii săi erau la fel de opuşi fanatismului aşa-numiţilor profeţi ca şi Luther şi cei care erau alături de el.

* n.tr.) Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt (1486 - 1541) Pentru a respinge concepţiile Dr. Karlstadt, Luther a scris în 1525 un pamflet împotriva profeţilor, în care spune: “Dr. Karsltadt s-a depărtat de noi şi a devenit unul dintre cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai noştri, Deşi regret profund acest scandal, totuşi mă bucur că Satan şi-a arătat copita despicată şi că va fi făcut de ruşine de aceşti profeţi cereşti, care demult au pândit şi au murmurat pe la spate, dar niciodată nu s-au arătat pe faţă până ce nu i-am momit cu un gulden: acesta mi-a fost atunci, prin harul lui Dumnezeu, prezentat mult prea clar ca să mai am regrete. Dar toată infamia complotului nu a fost încă dată pe faţă, pentru că încă mai este ascuns ceea ce suspectam demult. Ştiu, de asemenea, că Dr. Karlstadt clocea demult această erezie pe care până acum nu a avut curajul s-o răspândească”. Zwingli a fost atunci convins că perioada în care trebuia să tacă se încheiase. Deşi simpatiza concepţiile lui Karlstadt cu privire la euharistie, el avea obiecţii serioase împotriva stilului său şi a instabilităţii manifestate de el. În 1525, Zwingli a publicat un tratat important “cu privire la religia adevărată şi cea falsă”. În această carte el prezintă clar şi complet concepţiile lui cu privire la euharistie, dar şi condamnă spiritul răzvrătit © www.comori.org

484

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

al anabaptiştilor şi erorile papistaşilor în legătură cu subiectul controversat. Curând, printr-un pamflet “împotriva noii erori cu privire la sacramente”, a apărut un adversar, căruia Zwingli i-a răspuns în acelaşi an, 1525, folosindu-se de ocazie pentru a le aminti adversarilor săi lutherani că s-ar cuveni să aibe o abordare mai puţin personală şi mai raţională şi mai scripturistică în argumentele pe care le aduceau. În scrierile elveţianului se arăta o blândeţe şi un respect care le erau complet străine saxonilor. Până chiar şi Melanchton a ajuns uneori să fie o reflexie a spiritului violent al maestrului său. Oecolampadius, prietenul apropiat al lui Zwingli, predica în acel timp, la Basel, învăţătura simplă a Noului Testament cu privire la cina Domnului. Dar văzând că adversarii lui îl asociau cu Dr. Karlstadt, el a publicat o scriere şi şi-a apărat concepţiile. Acea carte a avut un mare efect: fiind scrisă într-un spirit creştin, plină de raţionamente coerente şi cu argumente din cele mai corecte, atât din Scriptura cât şi din cei mai eminenţi părinţi, mulţi au fost atraşi de noile opinii. Însuşi Erasmus a fost aproape convertit de acea carte şi scria: “A apărut o nouă dogmă, că în euharistie nu este nimic altceva decât pâine şi vin. A combate aceasta este ceva extrem de dificil, pentru că Johannes Oecolampadius a adus atâtea dovezi şi argumente în sprijinul ei încât până şi cei mai aleşi pot fi seduşi de ea”. Foarte curând a apărut un răspuns violent semnat de paisprezece teologi germani, însoţit de o prefaţă scrisă de Luther. Zwingli a fost profund ofensat şi s-a plâns de insultele aduse unui frate reformator de către reformatorii germani. “În zilele acestea nu am văzut nimic mai puţin lăudabil decât acest răspuns” – scria el – “atât din cauza călcării Sfintei Scripturi cât şi din cauza mândriei nemăsurate şi a insolenţei. Oecolampadius, cel mai blând dintre oameni, un model de evlavie şi învăţătură, tocmai el, de la care cei mai mulţi dintre ei au învăţat ceea ce ştiu despre literatură, este tratat de ei într-un mod atât de infam, ca de nişte fii nerecunoscători, încât nu ni se aduc mustrări ci chiar blesteme*”.

* Waddington, vol. 2, p. 3476-370 Controversa a continuat şi Luther a fost întristat şi uimit să afle că atât de mulţi oameni învăţaţi şi evlavioşi susţineau concepţiile lui Zwingli şi că mulţi despre care avusese aprecieri din cele mai înalte erau favorabili noilor opinii. Aceasta era fiere şi pelin pentru duhul lui Luther, umplându-l de o durere şi supărare de nedescris. În scrisorile şi scrierile lui, el s-a exprimat în termenii cei mai necugetaţi şi mai imprudenţi. El i-a numit “Absalomii lui, conjuraţii sacramentarieni, în comparaţie cu nebunia cărora papistaşii sunt adversari blânzi – instrumente satnice ale ispitei”. Adepţii lui Luther au urmat conform tonului dat de maestrul lor, care a transferat acestei controverse toată vehemenţa şi încăpăţânarea firii lui. Din 1525 până în 1529 Luther a scris atât de violent împotriva elveţianului şi atât de puţin împotriva papistaşilor, încât Erasmus a spus sarcastic: “lutheranii se întorc repede în sânul bisericii”. Convocarea la Marburg Aşa erau învăţătorii creştini şi aşa erau sentimentele lor, pe care landgraful cu simţ politic a căutat neostenit să-i reconcilieze. Acest gând este cu adevărat umilitor şi aruncă o umbră întunecată asupra caracterului lui Luther. Philip, cu îndemnurile lui pacificatoare, a arătat mai mult spirit creştin cu această ocazie, ca şi în altele anterioare, decât marele reformator, deşi se poate ca aceasta să nu fi fost din motive creştine. Dar noi nu judecăm motivele pentru că există Acela care va judeca secretele oamenilor (1. Corinteni 4:5). Relaţia dintre această dispută şi mişcările politice din Germania au făcut ca ea să prezinte un interes deosebit pentru conducătorii protestanţi. Aceasta era marea piedică în calea unităţii lor, şi ce ar fi putut face ei în faţa unor adversari atât de puternici ca Roma şi Împăratul dacă nu erau uniţi? Teologii papali urmăriseră cu o satisfacţie răutăcioasă evoluţia şi ascuţirea acestei ruşinoase disensiuni şi căutau, cu toată abilitatea lor, să profite de ea. Landgraful era, în mod evident, mult mai întristat de această © www.comori.org

485

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

dezbinare decât teologii de la Wittemberg, şi a ajuns să hotărască să convoace, neîntârziat, o conferinţă, pentru ca, dacă se poate, să reconcilieze diferitele partide. Reformatorii germani şi elveţieni erau de acord cu privire la adevărurile fundamantale ale revelaţiei, singurul punct în care existau diferenţe fiind modul în care Hristos este prezent în pâinea şi vinul sfintei euharistii. S-ar părea că Philip considera că problema era mai mult decât o dispută legată de cuvinte, din vreme ce el spunea: “Lutheranii nici nu vor să audă de o alianţă cu zwinglienii, deci să punem capăt contradicţiilor care-i separă pe aceştia de Luther”. Ca urmare, el a convocat cei mai importanţi teologi din Saxonia, Elveţia şi de la Strasbourg să se strângă la Marburg în toamna anului 1529. Zwingli a acceptat cu bucurie acea invitaţie şi s-a pregătit să se înfăţişeze la timpul stabilit, dar Luther, care în general era atât de îndrăzneţ şi neînfricat, după cum am văzut deja în repetate rânduri, a arătat că nu dorea să se întâlnească cu Zwingli şi că încerca, prin cele mai nedemne mijloace, să evite să se întâlnească cu el. În final, repetatele rugăminţi ale landgrafului au biruit. Astfel, Luther i-a scris lui Philip: “Am primit poruncile voastre de a merge la Marburg pentru a avea o dezbatere cu Oecolampadius şi partida lui pe teme controversei sacramentale, cu scopul de a ajunge la pace şi unitate. Deşi am slabe speranţe să se ajungă la o asemenea unitate, cum nu pot totuşi să nu apreciez zelul dumneavoastră în acest scop, nu voi refuza să mă angajez în această lucrare fără speranţă, şi, pentru noi, poate chiar periculoasă, deoarece nu doresc să dau ocazia adversarilor noştri să spună că ei ar fi mai înclinaţi decât mine spre a ajunge la un acord. Ştiu foarte clar că nu voi face în favoarea lor nici o concesie nedemnă... Şi dacă ei nu vor ceda înaintea noastră, atunci toate eforturile dumneavoastră vor fi fost zadarnice”. Scrisorile lui particulare exprimă aceleaşi opinii şi sunt pătrunse de acelaşi spirit. Întreaga chestiune era discutată şi hotărâtă definitiv în mintea lui Luther chair înainte de a fi pornit în călătorie. Cu toate acestea, cugetul lui era departe de a fi împăcat. El era sigur că victoria avea să-i fie adjudecată elveţianului. Această convingere este dovedită deplin de următoarele propoziţii: 1. Luther a scris pentru a spune despre sine şi Melanchton că ei vor participa la conferinţă cu condiţia ca “câţiva papistaşi cinstiţi să fie prezenţi ca martori împotriva acelor viitori Thrasos* şi sfinţi care caută glorie deşartă... Dacă nu sunt nişte judecători imparţiali, zwinglienii au multe şanse să se laude că au câştigat victoria”. Este o etapă ciudată în istoria teologilor saxoni, care prezintă un pas înapoi faţă de principiile reformei, mai ales în cazul autorului “Captivităţii babiloneene” şi al denunţătorului Antihristului. Uitase oare Luther că papistaşii erau mai angajaţi pentru prezenţa reală mai mult decât orice altă partidă a creştinătăţii? Dar, cu toate acestea, el i-a propus ca judecători imparţiali. Ce schimbare, cel puţin pentru moment, la acel mare om! Cum ne-am putea explica aceasta? Luther nu se mai plasa pe terenul sigur al Cuvântului lui Dumnezeu, ci pe terenul înşelător al unei superstiţii absurde. Nu mai putea avea sentimentul prezenţei divine, nici al aprobării divine. Şi atunci nu este de mirare că manifesta o asemenea slăbiciune şi inconsistenţă. În loc să se încreadă în Dumnezeul cel viu că va face de ruşine papi şi împăraţi, el s-a îndreptat, în mod trist, spre vechii lui vrăjmaşi, ca la ei să găsească prietenie şi refugiu în dezbaterea care avea să aibă loc. Ce lecţie solemnă pentru toţi creştinii! Fie ca, în orice vreme, Cuvântul scris să fie resursa noastră şi refugiul nostru. Nu mai trebuie decât să adăugăm că Philip era mult prea anti-papal pentru a băga în seamă propunerea lui Luther, care a căzut, spre ruşinea pe care istoricii imparţiali o atribuie autorilor ei.

* n.tr.) Personaj mitologic grec, folosit ca personificare a îndrăznelii, dar şi a insolenţei 2. Într-o scrisoare care îi este, în general, atribuită lui Melanchton, adresată Prinţului Elector la data de 14 mai, el merge şi mai departe: “Rog prinţul să refuze să ne permită să facem călătoria la Marburg, pentru ca să avem această scuză”. “Dar Electorul,” spune d’Aubigne, “nu era să se preteze la asemenea lucruri josnice, aşa că reformatorii de la Wittemberg s-au văzut nevoiţi să dea curs cererii landgrafului”. © www.comori.org

486

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

3. A mai fost făcută încă o propunere care arată şi mai bine teama şi presimţirile negre ale teologilor saxoni: “Zwingli să nu fie printre teologii din Elveţia care aveau să fie chemaţi pentru dezbatere”. Dar nici această propunere nu a fost primită pentru că invitaţiile fuseseră trimise şi Philip era deja prea ofensat de încăpăţânarea lui Luther pentru a mai da ascultare cererilor lui. Aceste mici detalii sunt vrednice să fie consemnate pentru a arăta diferenţa între situaţia când acelaşi om se baza pe adevărul lui Dumnezeu şi acea în care lupta pentru dogma absurdă a consubstanţierii. În primul caz el a rezistat prin credinţă şi harul i-a dat curajul moral, statornicia şi nobleţea de a suferi, dar în cel de-al doilea îl vedem arătând cele mai jalnice semne de slăbiciune, neîncredere şi disimulare. Prezenţa lui Dumnezeu este aceea care constituie diferenţa, după cum cânta poetul: E Dumnezeu cu mine? Toţi să se ridice-mpotriva mea; Îl chem pe Hristos, Mântuitorul, şi oşti vrăjmaşe vor dezerta. Prieten mi-e Domnul Atotputernic şi mă iubeşte Dumnezeu! Ce vrăjmaş, de-ar veni ca un potop, mi-ar putea face rău? O ştiu, o cred şi neînfricat mărturisesc Că mă iubeşte cel preaînalt, atotputernic, Dumnezeu Şi mi-e alături pretutindeni şi mereu, El domină bătălia cruntă şi furtuna când valurile vuiesc. Conferinţa de la Marburg Senatul de la Zurich a refuzat să-i permită lui Zwingli să meargă la Marburg ca nu cumva să i se întâmple ceva rău, dar el a simţit că, pentru binele bisericii, era necesar să fie prezent la conferinţă, deci trebuia să meargă acolo. Ca urmare, s-a pregătit pentru călătorie şi a pornit noaptea, însoţit de un singur prieten – Rodolphe Collin, profesor de greacă. Pentru Senat, el a lăsat următorul bilet: “Dacă plec fără a vă fi informat nu este pentru că dispreţuiesc autoritatea voastră, înţeleptilor domni, ci deoarece, cunoscând iubirea voastră pentru mine, prevăd că teama voastră v-ar determina să mă împiedicaţi să plec”. Au ajuns cu bine la Basel, unde li s-a alăturat Oecolampadius, iar la Strasbourg li s-au alăturat Bucer, Hedio şi Sturn. Grupul a ajuns la Marburg la 29 septembrie. Luther şi prietenii lui au ajuns la 30. Ambele partide l-au primit curtenitor pe Philip şi au stat la masa lui în castel. Landgraful, nefiind în necunoştinţă cu privire la resentimentele pe care controversa le generase între conducătorii partidelor, a propus în mod înţelept, ca înainte de conferinţa publică, teologii să aibă o întrevedere particulară în scopul de a netezi calea pentru reconciliere şi unitate. Cunoscând temperamentul oamenilor, el l-a îndrumat pe Luther să discute cu Oecolampadius şi pe Melanchton cu Zwingli. Dar teologii saxoni au adus atâtea acuzaţii de învăţătură falsă împotriva elveţienilor încât nu sa avansat deloc spre unitate şi problema a devenit şi mai complicată. Dezbaterea publică a fost stabilită pentru data de 2 octombrie 1529. Conferinţa generală a avut loc într-un apartament al castelului, în prezenţa landgrafului şi a celor mai importanţi slujitori ai săi, oameni politici şi ai religiei, delegaţi din Saxonia, Zurich, Strasbourg şi Basel şi nu puţini învăţaţi străini. Cei patru teologi – Luther, Zwingli, Melanchton şi Oecolampadius - au stat la o masă. Pe când se aşezau ei la masă, luând o cretă, Luther a scris, cu litere mari, pe faţa de masă de catifea: HOC EST CORPUS MEUM – “Acesta este trupul Meu”. Dorea să aibă necontenit cuvintele acestea înaintea lui pentru ca să nu-i scadă încrederea şi adversarii lui să fie daţi de ruşine. “Da.” A spus el, “acestea sunt cuvintele lui Hristos şi ele sunt stânca de pe care nici un adversar nu mă va clinti”. Toate părţile fiind prezente, cancelarul de Hesse a deschis conferinţa. El a explicat obiectivul ei şi i-a îndemnat pe participanţii la dezbatere să arate moderaţie creştină pentru restabilirea unităţii. Atunci, Luther, în loc să treacă imediat la problema euharistiei, a insistat asupra înţelegerii mai înainte a altor principii ale credinţei, cum ar fi divinitatea lui Hristos, păcatul originar, îndreptăţirea prin credinţă etc. Învăţătorii saxoni mărturiseau că îi considerau pe cei elveţieni ca având învăţături nesănătoase asupra © www.comori.org

487

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

acestora, ca şi a altor subiecte. Nu avem pretenţia de a şti care era obiectivul lui Luther când a căutat să lărgească tema dezbateii, dar elveţienii au răspuns că scrierile lor aduceau suficiente dovezi că în acele privinţe nu existau nici un fel de diferenţe. Landgraful, care prezida întrunirea, şi-a dat consimţământul, aşa ca Luther s-a văzut nevoit să renunţe la planul lui, dar a fost în mod vădit supărat şi s-a simţit stânjenit spunând: “Mărturisesc că mă deosebesc de adversarii mei în opiniile cu privire la cina Domnului şi că întotdeauna mă voi deosebi de ei. Hristos a spus: «Acesta este trupul Meu». Să-mi demonstreze ei că un trup nu este un trup. Resping raţionamentele, bunul simţ, argumentele carnale şi dovezile matematice. Dumnezeu este deasupra matematicii. Avem Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie să ne închinăm şi să facem ce spune”. Aşa a început el această celebră dezbatere. Impetuosul şi încăpăţânatul saxon scrisese acel text pe catifea şi îl arăta cu degetul spunând: “Nici un raţionament nu mă va determina să părăsesc sensul literal al acestor cuvinte şi nu voi da ascultare nici bunului simţ, nici raţiunii atunci când am înaintea mea Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi trebuie să remarcăm că toate acestea au fost spuse chiar înainte să fi început deliberările sau să fi fost prezentat măcar un argument. Acestă declaraţie, asociată cu binecunoscuta încăpăţânare a autorului ei, era îndeajuns pentru a zdrobi orice speranţă într-o încheiere satisfăcătoare a conferinţei. Dar elveţienii, în pofida stilului de abordare cu mână forte al lui Luther, nu au refuzat dezbaterea. Fărăndoială, ei îi cunoşteau stilul şi nu le păsa de afirmaţiile arogante şi probabil nici nu prea credeau că se va converti. “Nu puteţi nega,” a spus Oecolampadius, “că sunt simboluri în Cuvântul lui Dumnezeu, ca aceea că Ioan este Ilie, Hristos este stânca, Eu sunt adevărata viţă”. Luther a admis că în Biblie sunt simboluri, dar a negat că acea expresie era cu sens simbolic. Oecolampadius i-a mai amintit lui Luther că Domnul binecuvântat a spus în Ioan 6: “Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu foloseşete la nimic” (Ioan 6:63). “Deci Hristos, care le-a spus celor din Capernaum că nu foloseşte la nimic carnea, prin acele cuvinte a respins mâncarea în sens literal a trupului. De aceea el nu a dat aşa ceva atunci când a instituit cina”. “Resping,” a spus Luther, “cea de-a doua propoziţie. Este o mâncare în sens material a cărnii lui Hristos şi o mâncare a ei în sens spiritual. Despre mâncarea în sens material a spus Hristos că nu foloseşte la nimic”. Oecolampadius a făcut aluzie că acele cuvinte ar încheia disputa. A admis că trebuie să mâncăm în sens spiritual, şi că, dacă aşa este cazul, atunci nu mâncăm în sens material, deoarece mâncarea în sens material nu este de nici un folos. “Nu trebuie să ne punem problema cu privire la folos,” a răspuns Luther, “ci tot ce porunceşte Dumnezeu devine duh şi viaţă. Dacă la poruca Domnului ridicăm un pai, chiar prin acea acţiune facem o lucrare spirituală. Trebuie să fim atenţi la Cel care vorbeşte şi nu la ceea ce spune. Dumnezeu vorbeşte şi atunci viermii ascultă. Dumnezeu porunceşte, atunci lumea să asculte! Şi să cădem la pământ împreună şi să sărutăm cu smerenie Cuvântul”. În trecere, merită să observăm că, în Ioan 6, nu avem nici un temei să presupunem că ar fi vorba de euharistie, care a fost instituită abia la câtva timp după aceea. În acest pasaj, întruparea, moartea şi înălţarea sunt adevărurile fundamentale pe care Domnul le descoperea iudeilor ca fiind singurele mijloace de a avea viaţa eternă şi toate binecuvântările spirituale. “El Însuşi viaţa eternă, care era cu Tatăl înainte de toate lumile, S-a întrupat nu numai pentru a-L revela pe Tatăl şi a fi modelul desăvârşit de ascultare ca om, ci mai ales pentru a muri pentru noi, în har, rezolvând problema păcatului şi glorificându-L pe Dumnezeu în mod absolut, cu tot preţul imens, prin moartea de pe cruce. Dacă bobul de grâu nu moare (după cum ne-a învăţat El însuşi), rămâne singur, iar murind aduce mult rod. Moartea lui nu este privită aici ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, cum apare deseori în alte locuri, ci este prezentat modul în care cel credincios asimilează aceasta, care ajunge să fie parte integrantă a fiinţei sale... Numai © www.comori.org

488

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

El este viaţa, şi totuşi este aşa nu trăind ci murind pentru noi, pentru ca noi să avem viaţa în El şi împreună cu El, ca rod al răscumpărării făcute de El, să avem viaţa eterna în prezent, pe care o vom avea deplin numai în puterea învierii – acea viaţă care a putut fi văzută şi testată în El, omul înălţat acolo unde era mai înainte fiind Dumnezeu, viaţa care va fi văzută în noi în ziua din urmă, fiind arătată împreună cu El în glorie”*.

* v. Bible Treasury, vol. 10, p. 357 “Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol. Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne din punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să rămână în noi”*.

* J.N. Darby – Synopsys, vol. 3, p. 471 Să revenim la Marburg. Tocmai în acel moment Zwingli a intervenit în discuţie şi a apăsat şi a tulburat mult duhul lui Luther prin raţionamentele lui bazate pe Scriptură, ştiinţe, simţuri, etc. Dar în primul rând s-a bazat pe Scriptura. După ce a citat un număr de pasaje în care semnul este descris chiar prin lucrul pe care îl simbolizează, el a adus în discuţie textul cu care începuse Oecolampadius în acea dimineaţă, şi anume Ioan 6, din care a tras concluzia că, din declaraţia Domnului – carnea nu foloseşte la nimic – rezultă că şi cuvintele cu privire la euharistie trebuie explicate în mod asemănător. Luther: Hristos, când a spus despre carne că nu foloseşte la nimic se referea nu la carnea Lui, ci la a noastră. Zwingli: Sufletul se hrăneşte cu Duhul şi nu cu carne. Luther: Cu gura noastră noi mâncăm trupul; nu sufletul este acela care îl mănâncă, ci, cu sufletul îl mâncam spiritual. Zwingli: Atunci, trupul lui Hristos este o hrană trupească şi nu una spirituală Luther: Eşti cârcotaş. Zwingli: Nu, ci tu spui lucruri contradictorii. Luther: Dacă Dumnezeu mi-ar da mere pădureţe, atunci s-ar cuveni ca eu să le mănânc în mod spiritual. În euharistie gura primeşte trupul lui Hristos şi sufletul crede cuvintele Lui. În limbajul lui Luther era o mare încurcătură şi contradicţie, ca şi cum cele patru cuvinte nu trebuiau luate nici în sens figurat, nici literal şi părea că el dorea să dea învăţătura că acele cuvinte trebuiau interpretate în ambele sensuri. Zwingli a înţeles că se ajunsese la o absurditate şi că nu se putea ajunge la nimic bun mergând în continuare pe aceeaşi linie. Printr-o vedere mai largă asupra scripturilor el a susţinut că pâinea şi vinul sfintei euharistii nu sunt, ele în sine, trupul şi sângele Domnului Isus, ci doar simboluri ce reprezintă acel trup şi acel sânge. Cu toate acestea, Luther a rămas neclintit. “Acesta este trupul Meu,” repeta el arătând cu degetul la cuvintele scrise înaintea lui. “«Acesta este trupul meu,» şi nici diavolul însuşi nu mă va abate de la aceasta, iar încercarea de a înţelege aceasta înseamnă lepădare de credinţă”. Dar, cu toate că în mintea lui Luther nu s-a produs nicio impresie favorabilă, mulţi din auditoriu au fost izbiţi de claritatea şi simplitatea argumentelor lui Zwingli şi multe minţi s-au deschis în legătură cu acest subiect important. Francis Lambert, principalul teolog din Hesse, care mărturisise în mod statornic doctrina luterană cu privire la euharistie, a fost unul dintre cei mai de seamă care s-au convertit. El era © www.comori.org

489

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

un prieten personal şi mare admirator al lui Luther, dar conştiinţa l-a determinat să mărturisească adevărul. “Când am venit la această conferinţă,” a spus el, “am dorit să fiu ca o coală de hârtie albă, pe care degetul lui Dumnezeu să poată scrie adevărul Său. Acum înţeleg că Duhul dă viaţă, iar carnea nu foloseşte la nimic. Cred ca şi Oecolampadius şi Zwingli”. Învăţătorii de la Wittemberg au deplâns acea dezertare, dar au clasificat-o prin exclamaţia: “Nestatornicie ca usturoiul!” “Cum?!” a răspuns exfranciscanul, care fusese la Avignon, “Era apostolul Pavel nestatornic pentru că s-a convertit de la fariseism? Şi am fost noi nestatornici pentru că am părăsit sectele pierdute ale papalităţii?” S-a produs multă agitaţie în sală, dar, cum venise ora pentru închiderea sesiunii, cei angajaţi în dispută s-au retras împreună cu principele pentru prânz. După amiază a fost reluată conversaţia cu Luther, care a spus: “Eu cred că trupul lui Hristos este în cer, dar, de asemenea, cred că este şi în sacramente. Nu-mi pasă că aceasta ar fi împotriva naturii dacă aceasta nu este contrar credinţei. Hristos este ca substanţă în sacramente, după cum a fost născut din fecioară”. Oecolampadius a citat din 2. Corinteni 5:16: “chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-l mai cunoaştem astfel”. “Potrivit cărnii înseamnă,” a spus Luther, “în acest pasaj, potrivit afecţiunilor noastre carnale”. “Atunci, Dr. Luther,” a spus Zwingli, “răspundeţi-mi cum, Hristos fiind înălţat în cer, trupul lui fiind în cer, poate El să fie şi în pâine? Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că în toate privinţele El a fost făcut asemenea fraţilor săi (Evrei 2:17). De aceea, el nu poate fi în aceeaşi clipă pe fiecare din miile de altare pe care este euharistia”. “Dacă aş dori să mă angajez în asemenea argumente,” a răspuns Luther, “m-aş apuca să demonstrez că Isus Hristos a avut o soţie, că avea ochii negri şi că a trăit în frumoasa noastră Germanie. Nu-mi pasă de matematică”. “Aici nu este nici o problemă de matematică,” a spus Zwingli, “ci este vorba despre ceea ce le-a scris apostolul Pavel Filipenilor, cum Hristos a luat chip de rob şi a fost făcut asemenea oamenilor”. Văzându-se în pericol să fie scos din poziţia lui originală, el a revenit la cele patru cuvinte ale sale: “Dragi domni, din vreme ce Domnul meu Isus Hristos spune: Hoc est corpus Meum, eu cred că trupul Lui chiar este prezent acolo”. Obosit de încăpăţânarea inflexibilă şi de iraţionalitatea lui Luther, Zwingli s-a apropiat rapid de el, şi, lovind in masă, i-a spus: “Deci, dumneavoastră, doctore, susţineţi că trupul lui Hristos este prezent în euharistie pentru că spuneţi: Trupul lui Hristos este acolo-acolo-acolo. Acolo este un adverb de loc. Trupul lui Hristos este de o asemenea natură încât poate fi într-un loc. Dacă el este într-un loc, acel loc este în cer, de unde rezultă că nu este în pâine”. “Repet,” a răspuns Luther aprins, “că eu nu am nimic a face cu dovezile matematice. De îndată ce cuvintele de consacrare sunt pronunţate asupra pâinii, trupul este acolo, indiferent cât de rău ar fi preotul care le pronunţă”. Cititorul să facă bine să noteze aceste cuvinte: este în mod clar o blasfemie pronunţată de acel om care se înşela, chiar dacă el nu a intenţionat să blasfemieze. Potrivit acestei dogme, Domnul, cu voie sau fără voie, trebuie să coboare în pâinea idolatră a preotului, indiferent cât de rău ar fi el, în momentul în care el rosteşte cuvintele de consacrare. Aceasta este papalitatea în cea mai îndrăzneaţă blasfemie a ei. Văzând că discuţia se încingea, landgraful a propus o scurtă pauză. Cum raţiunea şi corectitudinea sunt © www.comori.org

490

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

în mod clar de o singură parte, nu prezintă interes să urmărim dezbaterea. Zwingli şi Oecolampadius îşi întemeiaseră propoziţiile pe Scriptură, filozofie şi pe mărturia părinţilor cei mai din vechime, fiind însă întâmpinaţi de un singur răspuns: “Acesta este trupul Meu”. Ca pentru a-i insulta şi a-i exaspera pe teologii elveţieni, Luther a smuls faţa de masă de catifea, cea pe care scrisese cuvintele Hoc est corpus Meum, şi le-a pus-o înaintea ochilor spunând: “Vedeţi, vedeţi! Acesta este textul nostru şi voi nu ne-aţi abătut de la el, cum vă lăudaseţi că veţi face, şi nouă nu ne pasă de dovezi”. După o asemenea manifestare de slăbiciune şi nebunie cu pretenţia infailibilităţii nu mai rămânea nici o speranţă ca Luther să părăsească acea poziţie şi nu mai exista nici un motiv pentru a prelungi conferinţa. Cu toate acestea, discuţiile au fost reluate în dimineaţa următoare, dar, la sfârşitul zilei, cele două partide nu erau cu nimic mai aproape de o reconciliere. O severă epidemie de febră sudorifică* a izbucnit în Germania în acel timp şi a ajuns la Marburg în perioada conferinţei, ceea ce a grăbit încheierea. Boala a făcut ravagii grozave şi toţi erau îngrijoraţi şi nerăbdători să părăsească oraşul.

* n.tr.) Lat. sudor anglicus “Domnilor,” a exclamat landgraful, “nu va puteţi despărţi aşa! Chiar nu se poate face nimic pentru a vindeca sciziunea? Chiar trebuie ca această deosebire să dezbine în mod ireconciliabil prietenii reformei?” “Chiar nu există nici o cale,” a spus cancelarul, “ca teologii să ajungă la un acord, cum doreşte în mod atât de sincer landgraful?” “Cunosc o singură cale pentru aceasta,” a răspuns Luther, “şi aceea este ca adversarii noştri să creadă ca şi noi”. “Nu putem,” au răspuns elveţienii. “Atunci,” a răspuns Luther, “vă abandonez judecăţii lui Dumnezeu şi mă rog ca El să vă lumineze”. “Şi noi facem la fel,” a adăugat Oecolampadius. Zwingli a rămas tăcut, fără a face nici o mişcare, dar profund emoţionat de acele cuvinte. În cele din urmă afecţiunile lui s-au manifestat şi a izbucnit în lacrimi în prezenţa tuturor. O propunere pentru toleranţă şi unitate S-a încheiat conferinţa fără să se fi făcut ceva în sensul de a ajunge la unanimitate. Philip şi alţi mediatori s-au străduit măcar să se ajungă la un acord de toleranţă reciprocă şi la unitate. Teologii au fost invitaţi, unul după altul, în camera lui privată, unde a făcut presiuni, le-a adresat rugăminţi, i-a avertizat, i-a îndemnat şi chiar i-a implorat. “Gândiţi,” le-a spus el, “la salvarea republicii creştine şi înlăturaţi discordia din sânul ei”. Din punct de vedere politic, situaţia era ameninţătoare: Carol al V-lea şi papa îşi uneau forţele în Italia, iar Ferdinand şi principii romano-catolici se uneau în Germania. Unirea tuturor protestanţilor părea a fi singurul lucru care i-ar fi salvat. Aşa credea Philip şi s-a străduit foarte mult să realizeze aceasta, dar dispoziţia refractară şi imperioasă a lui Luther i-a stat împotrivă. Învăţătorii elveţieni au întâmpinat cu bucurie dorinţele landgrafului. Zwingli a spus: “Să mărturisim unirea noastră în lucrurile cu privire la care suntem de acord, iar, cu privire la celelalte, să ne abţinem şi să ne amintim că suntem fraţi. Cu privire la necesitatea credinţei în Domnul Isus ca învăţătură de bază pentru mântuire nu este nici un dezacord”. “Da, da!” a strigat landgraful, “deci sunteţi de acord! Daţi această mărturie de unitate şi recunoaşteţi-vă unii pe alţii ca fraţi”. “Cu nimeni de pe faţa pământului nu aş dori mai mult să fiu unit decât cu voi,” a spus Zwingli apropiindu-se de învăţătorii de la Wittemberg. La fel au făcut şi Oecolamadius, Bucer şi Hedio. Această mişcare foarte creştinească părea să aibă efectul dorit. Multe inimi au fost mişcate chiar printre saxoni. “Recunoaşteţi-i! Recunoaşteţi-i!” a continuat landgraful, “recunoaşteţi-i ca fraţi”. Până şi © www.comori.org

491

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

împietrirea lui Luther părea pe punctul de a ceda. Ochiul pătrunzător al lui Zwingli, văzând că exista o speranţă de a se mai îndupleca întrucâtva, a izbucnit în lacrimi – lacrimi de bucurie - şi s-a apropiat de Luther întinzându-i mâna şi rugându-l să pronunţe cuvântul “frate”. Dar, vai! inima aceea fierbinte era destinată să aibă o crudă dezamăgire. Cânt toţi îşi aţintiseră privirile asupra celor doi lideri şi toate inimile erau pline de speranţa că acele două familii ale reformei erau pe cale să se unească, Luther a respins cu răceală mâna întinsă, dând replica tăioasă: “Sunteţi însufleţiţi de alt duh decât noi”, ceea ce era echivalent cu a spune “Noi avem Duhul lui Dumnezeu, iar voi pe cel al lui satan”. “Aceste cuvinte,” spune D’Aubigne, “le-au transmis elveţienilor un şoc electric. Inimile lor au fost cuprinse de mâhnire de fiecare dată când Luther le-a repetat, şi el le-a repetat în mod frecvent”. “Faptul că Luther a refuzat să dea mâna cu Zwingli,” spune Cunningham, “a făcut ca mulţi oameni nobili şi drepţi să izbucnească în lacrimi şi a fost unul dintre cele mai deplorabilie şi umilitoare, dar, în acelaşi timp, şi una din cele mai instructive lecţii cu privire la înşelăciunea păcatului şi la inima omenească pe care le-a văzut lumea vreodată*”.

* D’Aubigne – History of the Reformation, vol. 4, p. 88-126, Cunningham – Lectures on the Reformation, p. 218 A avut loc atunci o scurtă consultare între învăţătorii de la Wittemberg, dar rezultatul nu a fost cu nimic mai conciliant. Luther, Melanchton, Agricola, Benz, Jonas şi Osiander au avut o discuţie. Întorcându-se spre Zwingli şi prietenii lui, saxonii au spus: “Noi avem credinţa în prezenţa trupească a lui Hristos în euharistie şi considerăm că aceasta este ceva esenţial pentru mântuire, aşa că nu putem să vă considerăm ca fiind în comuniunea bisericii”. “În acest caz,” a spus Bucer, “ar fi o nebunie să vă cerem să ne recunoaşteţi ca fraţi. Considerăm că învăţătura voastră aduce atingere gloriei lui Isus Hristos, care este acum aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Dar, cum în toate acestea recunoaşteţi dependenţa voastră de Dumnezeu, având în vedere conştiinţa voastră care vă obligă să primiţi învăţătura pe care o marturisiţi, nu avem nici o îndoială că voi sunteţi ai lui Hristos”. “Iar noi,” a spus Luther, “vă declarăm încă o dată că ne împiedică conştiinţa să vă primim ca fraţi”. “Atunci, doctore,” a răspuns Bucer, “dacă refuzaţi să-i reunoaşteţi ca fraţi pe aceia care se deosebesc în vreo privinţă de dumneavoastră, veţi descoperi că nu veţi găsi nici măcar un singur frate în rândurile voastre”. Elveţienii epuizaseră toate resursele. “Avem conştiinţa,” au spus ei, “că am lucrat ca în prezenţa lui Dumnezeu”. Erau pe punctul de a pleca: ei manifestaseră cu adevărat un spirit creştin universal şi sentimentele celor prezenţi la conferinţă le erau favorabile lor şi învăţăturii lor. Văzând aceasta, şi mai ales indignarea landgrafului, Luther a părut a se înmuia. A înaintat spre elveţieni şi le-a spus: “Vă recunoaştem ca prieteni, dar nu vă considerăm fraţi şi membri ai bisericii lui Hristos şi nu vă excludem de la îndurarea universală, pe care se cuvine s-o arătăm chiar şi faţă de duşmanii noştri”. Deşi acea concesie era încă o insultă, elveţienii erau hotărâţi să accepte ceea ce li se oferea fără a se angaja într-o dispută. Elveţienii şi saxonii şi-au strâns mâinile şi au schimbat câteva cuvinte prietenoase. Landgraful a fost foarte bucuros că s-a putut obţine măcar atât, şi imediat a cerut să fie făcut un rezumat cu privire la acel rezultat important. “Trebuie să facem cunoscut lumii creştine,” a spus el, “că, cu excepţia modului în care trupul şi sângele Domnului este prezent la cina Domnului, aţi fost de acord în toate celelalte articole de credinţă”. S-a ajuns la această hotărâre, iar Luther a fost numit pentru a face o schiţă a articolelor credinţei protestante. Luther a întocmit imediat o “Formulă de Concordat”. El cuprindea paisprezece articole, cu un caracter © www.comori.org

492

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

mai curând general, despre Trinitate, întrupare, înviere, înălţare, păcatul originar, îndreptăţirea prin credinţă, autoritatea scripturilor, respingerea tradiţiei, şi, în ultimul rând, cina Domnului, despre care spunea că este o hrănire spirituală cu însuşi trupul şi sângele lui Isus Hristos. La citirea fiecăruia din cele treisprezece articole, elveţienii au spus amin din toată inima. Şi, cu toate că termenii în care fusese formulat cel de-al paisprezecelea articol le păreau nepotrivit, totuşi, cum era ceva neclar şi care lăsa loc la diferite interpretări, au fost de acord să semneze articolele fără a mai provoca alte discuţii. Acest document important a fost semnat de ambele părţi la 4 octombrie 1529. A fost exprimată dorinţa ca ei să arate unii faţă de alţii un spirit al îndurării creştine, evitând orice ostilitate, dar rămânând fiecare la ceea ce considera a fi adevărul lui Dumnezeu. Mărturia de la Marburg a fost trimisă la presă, iar apariţia ei le-a dat saxonilor un temei să spună că elveţienii au semnat crezul lui Luther, că ei se deziseseră de toate erorile lor, cu excepţia celei cu privire la euharistie şi că ar fi fost gata să o retracteze şi pe aceea, dar au fost împiedicaţi de teama de popor, şi că ei nu au adus nici un argument împotriva învăţăturii lui Luther, cu excepţia aceluia că ei nu puteau să creadă aşaceva. Asemenea relatări s-au răspândit rapid în toată Germania, dar erau ştiri false. Cititorul trebuie să fi observat că încrederea şi curajul elveţienilor au crescut pe măsură ce disputa a avansat şi că ei au fost mai corecţi şi mai blânzi decât adversarii lor care s-au arătat trufaşi şi iraţionali. La 5 octombrie, într-o marţi, după patru zile de conferinţă, landgraful a părăsit Marburgul devreme. La scurt timp au plecat şi învăţătorii şi prietenii lor, dar adevărurile care fuseseră prezentate s-au răspândit larg în Germania şi multe inimi s-au întors la simplitatea Noului Testament în ceea ce priveşte ţinerea cinei Domnului. Reflecţii asupra conferinţei de la Marburg Cu senitmente de adâncă recunoştinţă, dar şi de sinceră şi la fel de profundă umilinţă, vom face o scurtă pauză pentru a medita la scenele care au avut loc la Marburg. Suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru că a făcut atâta publicitate învăţăturii Scripturii cu privire la cina Domnului, dar deplângem şi suntem umiliţi văzând inconsistenţa unuia care a avut acolo o mare infleunţă. Învăţăturile prezentate atât de clar de elveţieni fuseseră puţin cunoscute în Germania până atunci. Din vreme ce consubstanţierea fusese adoptată de Luther şi adepţii săi, adevărata semnificaţie şi adevăratul scop al acelei instituţii sacre au rămas până atunci necunoscute. Peste tot, adevărurile nou descoperite au atras mult interes şi un mare număr de persoane le-au primit. Adevărul s-a răspândit rapid în toată Germania şi se poate să fi fost o binecuvântare veşnică pentru mii de suflete scumpe. După cum am văzut, Lambert s-a convertit la concepţiile lui Zwingli, şi însuşi landgraful, cu puţin înainte de moarte, a declarat că acea conferinţă l-a determinat să renunţe la eroarea consubstanţierii. Astfel, Dumnezeu a făcut ca acele dezbateri nepotrivite să ducă în final la răspândirea adevărului şi la împlinirea planurilor harului Său. Luther nu ştia cum avea să folosească Dumnezeu acea conferinţă, şi că, atunci când el ţinea numai la reputaţia lui personală, Dumnezeu se îngrijea de înaintarea reformei. Dar, vai! ce este omul cel căzut, cel egocentric! Unde mai era Luther cel din zilele de început ale reformei? Cum a ajuns inima atât de largă, de deschisă şi de plină de grijă faţă de toţi, să degenereze până la cel mai nedeghizat şi mai intolerant bigotism? Răspunsul este clar: la început, prin credinţă, a luat poziţie pentru Dumnezeu, iar apoi, din mândrie, a luat poziţie ca şef al unei partide. Şi aceasta explică nu numai schimbarea extraordinară care a survenit în duhul lui Luther, ci şi ruşinosul eşec al multor oameni mari de atunci până astăzi. La Dieta de la Worms şi în alte locuri, Luther, aproape singur, a luptat pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan, dar la Marburg el a luptat pentru minciuna lui Satan sub forma acelei noi dogme contrare adevărului lui Dumnezeu. Unii ar fi gata să spună că el lupta pentru adevăr potrivit cu ceea ce-i spunea conştiinţa lui. Şi se poate să fi fost aşa până la un punct, însă trebuie să vă amintiţi că el s-a opus oricărei cercetări paşnice a adevărului şi oricăror mijloace reţionale de a ajunge la o înţelegere potrivită a acelor patru cuvinte – “Acesta este trupul © www.comori.org

493

Istoria Bisericii

Capitolul 37. Controversa sacramentală

meu” - şi părea să nu fie preocupat de altceva în afară de menţinerea autorităţii lui personale în calitate de şef al partidei sale. Nici Luther, nici saxonii nu au fost atunci preocupaţi de interesele generale ale evangheliei sau de triumful reformei. Aşa a ajuns marea lucrare a lui Luther să fie stricată de cea mai absurdă şi nebunească dogmă care a fost propusă credulităţii omului. Pericolele poziţiei de lider de partid în lucrurile lui Dumnezeu sunt exprimate clar in următoarea opinie cu privire la Luther. “La Marburg, Luther a fost papă. Prin aclamaţiile generale ale partidei evanghelice, el a ajuns să fie un despot şi să joace acel rol în chestiunile spirituale. Era deajuns să fie creată prejudecata infailibilităţii. Dacă ceda măcar o dată într-o chestiune de doctrină, dacă admitea măcar o dată că a greşit, acea iluzie înceta, şi, odată cu ea, înceta şi autoritatea care se baza pe ea. Cel puţin aşa era în ceea ce priveşte mulţimea. Prin poziţia pe care credea că o ocupa sau pe care dorea s-o aibă, el era obligat să apere cu cel mai trufaş ton orice precept pe care l-a proclamat vreodată înaintea poporului...” “Una peste alta, în urma acelei controverse, el şi-a pierdut atât influenţa cât şi reputaţia. Prin acel ton imperios şi sofismul elaborat el a făcut să scadă admiraţia şi respectul de care se bucura înaintea unui mare număr de admiratori inteligenţi. De atunci mulţi au ajuns să aibă o părere mai puţin entuziastă cu privire la talentele lui şi la candoarea lui. În locul dăruirii şi mărinimiei care-i conferiseră o aură în luptele lui anterioare, părea că duhul lui ajunsese să fie dominat de o aroganţă şi glorie deşartă, şi, din cauza acelei pasiuni nedemne, mantia care ar fi putut înfăşura împreună Germania şi Elveţia, a fost sfâşiată. El a încetat să mai fie geniul reformei. Coborând din acea poziţie magnifică, din care luminase întreaga comunitate evanghelică, ajunsese să fie doar un pic mai mult decât un şef de partid, care atunci era cel mai proeminent şi mai puternic partid al reformatorilor, dar care, în timp, urma să sufere căderi şi dezertări, care au făcut ca denominaţiunea lutherană să ajungă la o cotă puţin importantă în lumea protestantă*”.

* Dean Waddington, vol. 2, p. 401

© www.comori.org

494

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna Ultima dată când ne-am despărţit de împărat şi papă, ei petreceau lunile de iarnă împreună la Bologna. Carol a ajuns în acel stat la 5 noiembrie 1529. Când vestea că el se apropia a ajuns la Roma, Clement s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare cu toată pompa ecleziastică. Împăratul a fost escortat de douăzecişicinci de cardinali care îi ieşiseră în întâmpinare la frontieră. În afară de aceştia era o mulţime de nobili spanioli şi italieni, cu echipajele lor strălucite. Papa, copleşit de prezenţa fiului său cel îndatoritor, l-a salutat de trei ori, iar Împăratul, acordându-i sfântului părinte tot respectul cuvenit, a căzut în genunchi şi i-a sărutat întâi picioarele, apoi mâinile şi faţa. Aşa s-a desfăşurat întâlnirea celor două căpetenii romano-catolice, al căror obiectiv principal era să se sfătuiască pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de a smulge din rădăcină ereziile care răsăriseră în Germania. Buzele preotului, conform caracterului său, au îndemnat la adoptarea urgentă a celor mai violente măsuri, dar soldatul, deşi se baza pe o armată puternică, a recomandat încă o amânare şi a sugerat că se cuvine să fie discutată în conciliu starea bisericii în acel timp. Clement, care se temea de o asemenea discuţie mai mult decât de orice, a adus toate argumentele posibile pentru a-l abate pe Împărat de la ceea ce-şi propusese. El l-a asigurat că răbdarea lui îi va face pe eretici să se îngâmfe şi mai mult şi că situaţia din Germania era disperată şi se cerea folosirea forţei şi aplicarea de pedepse. Dar politica soldatului l-a condus la măsuri mai blânde. Probabil că inima lui era la fel de ostilă reformei ca şi Clement, dar zi de zi el devenea tot mai convins că prin ameninţări nu-i va putea supune pe protestanţi şi el nu era pregătit pentru un război. El s-a străduit să-l convingă pe papă să convoace un conciliu general, dar pontiful cel supărat nu gândea nimic altceva decât să-i zdrobească prin putere militară pe vrăjmaşii încăpăţânaţi ai credinţei catolice. Cei care au ajuns să se familiarizeze cu principiile papalităţii nu vor fi surprinşi de caracteristicile acelor consfătuiri, oricât de umilitoare ar fi contemplarea lor. Istoria imparţială a avut griijă să consemneze tristul contrast. “De-o parte era prinţul şi soldatul, cel care în mod natural ar fi adoptat măsuri coercitive arbitrare, iar de cealaltă paşnicul ecleziastic, reprezentantul religiei Dumnezeului îndurării. Şi totuşi, dacă este ca în dialogul lor să se găsească ceva evlavie sau vreo virtute, ceva dreptate sau pretinsă dreptate, vreun principiu moral sănătos, vreun pic de generozitate a sentimentelor politice, vreun pic de respect pentru dreptul omului la fericire, cel mai elementar respect faţă de preceptele lui Hristos, pe scurt tot ce s-ar fi cuvenit să-l caracterizeze pe slujitorul păcii şi milei, a fost totuşi rostit doar de despotul secular, pe când recomandarea directă la violenţă şi vărsare de sânge a venit de pe buzele preotului spiritual*”.

* Waddington, vol. 3, p. 39 Abilul papă ştia bine că reformatorii erau slabi şi dezbinaţi, şi, de aceea, l-a îndemnat pe Carol să execute neîntârziat sentinţa lui Leo împreună cu hotărârile Dietei de la Worms. Dar Carol nu era omul care să renunţe la voinţa lui proprie nici chiar înaintea sfântului părinte. El l-a instruit pe cancelarul său, Gattinara, să explice adunării vederile şI intenţiile lui. Acesta a vorbit în felul următor: Împăratul a privit cu mare întristare disensiunile care au apărut în zilele lui, a căror violenţă părea mai curând să crească în loc să scadă, şi, dintre îndatoririle pe care providenţa i le-a a impus, nici una nu îi era mai scumpă inimii ca aceea de a readuce pacea în biserică şi că nu era nimic mai de folos pentru © www.comori.org

495

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

biserică sau mai demn de suveranul pontif şi de un principe creştin decât să convoace un conciliu general pentru a soluţiona în mod scriptural toate controversele. Acel conciliu trebuie să fie convocat imediat, să fie compus din cei mai eminenţi învăţători din toate naţiunile şi să permită dezbateri complet libere, iar articolele recomandate de conciliu, după ce vor fi primit aprobarea papei, să devină învăţătura oficială a lumii creştine, care să fie sprijinită, dacă este nevoie, şi prin intervenţia puterilor civile. Clement a privit cu multă aversiune acea convocare propusă. Procedurile conciliilor de la Pisa şi Constanz, în urma cărora fuseseră destituiţi papii Benedict al XIII-lea, Grigore al XII-lea şi Ioan al XXIIIlea îl făceau să aibă temeri. Avea multe motive personale să-i fie groază de o adunare generală a creştinătăţii. “Marile adunări,” a răspuns el, “nu pot decât să introducă opinii populare. Nu prin hotărâri ale consiliilor, ci cu ascuţişul sabiei trebuie decise controversele”. Cu toate acestea, el a promis să mediteze la cele spuse. Dieta de la Augsburg În cele din urmă, Împăratul a ajuns la concluzia că ar fi fost nedrept să urmeze sfaturile Vaticanului şi ar fi fost o încălcare a legilor imperiale ale Germaniei să condamne cetăţeni vrednici fără a-i fi audiat mai înainte şi să pornească un război împotriva lor. Ca urmare, în ianuarie 1530, a stabilit ca în aprilie să fie convocată o dietă la Augsburg şi a trimis în Germania scrisori cu porunci. Între timp, pe când era la Bologna, Carol şi-a exprimat dorinţa de a fi încoronat de papă, cum fuseseră mulţi dintre strămoşii săi. A stabilit ca la 22 februarie să primească coroana de fier ca rege al Lombardiei şi a hotărât ca, la 24 ale aceleiaşi luni. să primească coroana de aur ca Împărat al romanilor – de ziua lui de naştere, care era şi aniversarea bătăliei de la Pavia. Notăm aceasta deoarece Carol a devenit alt om după ce a pecetluit cu un jurămînt fals jurămintele de la încoronarea lui. Pontiful, după ce l-a uns şi i-a dat sceptrul, i-a dăruit o sabie fără teacă spunând: “Foloseşte această sabie în apărarea bisericii şi împotriva vrăjmaşilor credinţei”. Apoi, luând globul de aur împodobit cu giuvaeruri, a spus: “Guvernează lumea cu evlavie şi fermitate”. A urmat apoi coroana de aur cu diamante. Carol s-a plecat şi Clement i-a pus diadema pe cap spunând: “Carol, Împărat invincibil, primiţi această coroană pe care o pun pe capul vostru ca semn înaintea întregului pământ că vi s-a dat autoritate”. Împăratul a sărutat crucea albă brodată pe papucul roşu al papei exclamând: “Jur să folosesc toată puterea mea pentru a apăra demnitatea pontificală şi Biserica Romei”. În acel moment, Carol nu era dispus, şi, chiar dacă ar fi fost dispus, nu avea puterea să rezolve problemele cu reformatorii cu mână forte, după cum papa dorea tare mult. Timp de treisprezece ani Dumnezeu întorsese sfaturile regilor şi ale pontifilor, condusese toţi agenţii şi toate evenimentele astfel încât reforma a fost protejată de violenţe dinafară şi hrănită prin harul Său, astfel că a prins treptat rădăcini ajungând atât de bine întemeiată încât nici o putere omenească nu o mai putea distruge. Vedem cel mai clar mâna cea bună a providenţei în modul în care au fost protejaţi reformatorii de cruzimea papei şi de puterea Împăratului. Rivalitatea îndelungă dintre Carol al V-lea şi Francisc I, intrigile papilor cu aceşti principi şi înaintarea ameninţătoare a turcilor au fost folosite deseori de Dumnezeu pentru ca reforma să aibă pace şi să progreseze. Era lucrarea Lui şi El a vegheat asupra ei. Mărturisirea de la Augsburg Când au ajuns să cunoască motivele pentru care era convocată dieta, electorul le-a dat instrucţiuni teologilor de la Wittemberg să pregătească o formulă de mărturisire, deoarece până atunci nu fusese publicată nici o declaraţie care să fie un standard a credinţei reformatorilor şi Împăratul era înconjurat doar de prejudecăţile şi reprezntările false ale papalităţii. Singura speranţă de a înlătura acele prejudecăţi şi de a li se face dreptate era o proclamaţie a principiilor reformei, cu adevăratele obiective ale reformatorilor. Luther, ajutat de Jonas, Pomeranus şi Melanchton au reexaminat cele şaptesprezece © www.comori.org

496

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

articole care fuseseră elaborate de partida lutherană în 1529, la Schwabach, şi, considerând că acelea erau suficiente, le-a prezentat electorului la Torgau, de unde au ajuns să fie numite articolele de la Torgau. Pe baza acestor articole, Melanchton, la porunca principilor şi cu girul lor, a pregătit o declaraţie mai bine elaborată a învăţăturilor şi rânduielilor, şi, de asemenea, a dat motivele pentru care ei se opun pontifilor romani. Acest document este cunoscut sub numele “Mărturisirea de la Augsburg”. Dar, din vreme ce acordul religios era obiectivul pe care-l mărturisea Împăratul, era nevoie ca acea mărturisire, în măsura în care permitea fidelitatea faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, să fie redactată în termeni cât mai puţin ofensatori pentru papistaşi. Electorul cel evlavios recomandase teologior să facă deosebirea dintre articolele absolut necesare, care trebuiau susţinute cu orice preţ, şi cele care ar fi nevoie să fie modificate sau asupra cărora s-ar fi putut face concesii. Această celebră mărturisire a credinţei protestanţilor, reprezenta, în acelaşi timp, cel mai de jos nivel la care ar fi coborât ei pentru a avea pace, în loc să fie cea mai înaltă expresie a autorităţii pe care o confereau ei Cuvântului lui Dumnezeu. Pe măsură ce se apropia timpul pentru adunarea dietei, unii principi aveau mari nelinişti cu privire la adevăratele intenţii ale Împăratului şi la siguranţa Electorului. El era cel dintâi dintre principii Germaniei şi cel dintâi în ceea ce priveşte credinţa lui în Dumnezeu, iubirea lui pentru reformă, opoziţia faţă de papalitate şi protecţia pe care i-a acordat-o lui Luther împotriva răzbunării papale şi imperiale. Dar Johann a urmat cursul cel mai înţelept şi mai îndrăzneţ în acelaşi timp şi a fost primul principe care a sosit la Augsburg. Sesiunile dietei au fost amânate până la 1 mai, iar Electorul s-a înfăţişat la 2 mai însoţit de escorta militară de o sută şaizeci de călăreţi şi de mai mulţi dintre cei mai eminenţi teologi ai săi. Luther a rămas la Coburg. Electorul s-a temut că prezenţa lui Luther la dietă i-ar exaspera pe papistaşi şi l-ar determina pe Carol să adopte măsuri extreme, pentru că Luther fusese excomunicat de papă, condamnat de Împărat şi era privit ca autorul tuturor disensiunilor, care erau atunci atât de greu de împăcat. Dar, în acelaşi timp, Johann era hotărât ca Luther să fie aproape pentru ca să se poată consulta cu el. Cam atunci şi-a publicat Luther catechismele, Catechismul Mare şi Catechismul Mic, care au autoritate în bisericile lutherane până în zilele noastre. Fiind în castelul de la Coburg, el era ţinut la curent cu ceea ce se întâmpla şi-şi dădea părerile şi dădea indicaţii prin numeroase scrisori. De asemenea, tocmai înainte de deschiderea sesiunilor dietei, a publicat “Un protest adresat autorităţilor spirituale adunate în Dieta de la Augsburg”. Obiectivul acestei scrieri era acela de a justifica poziţia reformatorilor, de a nega acuzaţiile false aduse împotriva lor şi a arăta abuzurile papalităţii care îi determinau să persiste în a face opoziţie. La 12 mai, Philip de Hesse a ajuns cu o escortă de o sută nouăzeci de călăreţi, cam în acelaşi timp în care Împăratul ajunsese la Innsbruck, în Tirol, însoţit de curtea sa papală cu principi, nunţii şi nobili din Germania, Spania şi Italia. De la Dr. Robertson, biograful competent al lui Carol, aflăm că el era foarte îngândurat în timpul călătoriei sale spre Augsburg. “El a avut multe ocazii să vadă dispoziţia germanilor cu privire la aspectele disputate şi să descopere că erau atât de iritaţi şi de aprinşi încât a ajuns la convingerea că nu se cuvenea să adopte măsuri severe înainte ca alte mijloace să se fi dovedit ineficiente”. S-ar părea că el a stat destul de mult timp la Innsbruck pentru a studia situaţia din Germania şi a găsi modul de a-şi îndeplini planurile. Între timp, grupuri mari işi croiau drumul spre Augsburg din toate părţile. “Principi, episcopi, delegaţi, nobili, cavaleri şi soldaţi în uniforme bogat împodobite intrau pe toate porţile, forfotind pe străzi, prin hanuri, biserici şi palate. Tot ce era mai strălucit în Germania se strângea acolo. Situaţia critică în care era imperiul şi creştinătatea, prezenţa lui Carol al V-lea şi manierele lui binevoitoare, dorinţa de noutăţi, de mari spectacole şi de emoţii vii i-au făcut pe germani să-şi lase casele lor*”.

© www.comori.org

497

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

* D’Aubigne, vol. 4, p. 161 Este interesant de remarcat aici că, la acel moment, când cei mai de seamă reformatori erau strânşi la Augsburg şi vrăjmaşul era aproape, când furtuna era pe punctul de a se dezlănţui, nobilul şi generosul landgraf a făcut un ultim efort pentru a reconcilia cele două mari diviziuni ale reformatorilor. Dar, deşi Luther era absent, duhul lui era prezent şi la fel de fierbinte la discipolii săi. Ei l-au asigurat pe landgraf că nu aveau să-i recunoască niciodată ca fraţi pe aceia care persistau cu încăpăţânare în eroare şi că, printr-o alianţă cu zwinglienii, ei s-ar fi expus la toată ura cu care erau trataţi ei, periclitând astfel succesul reformei. Landgraful nu putea înţelege cum o singură eroare, admiţând că era numai una, sau o chestiune obscură, putea constitui un motiv suficient de puternic pentru a exclude comuniunea. Dar toate discuţiile lui cu lutheranii au fost zadarnice. Nici teama de pericol, nici speranţa unui succes nu iau determinat să aibă vreun fel de comuniune cu zwinglienii*.

* Waddington, vol. 3, p. 48 Cum Împăratul nu a ajuns la Augsburg până la 15 iunie şi oraşul era plin de oameni cu întrebări, protestanţii s-au hotărât să-şi aşeze predicatorii la amvoanele câtorva din bisericile mari. Aceasta s-a făcut aşteptând opoziţie din partea Împăratului, dar Electorul şi landgraful au considerat că acea ocazie de a-L vesti pe Hristos era prea favorabilă pentru a fi neglijată. Johann l-a instruit pe unul din teologii săi să predice zilnic cu uşile deschise în biserica dominicanilor şi în Sf. Caterina. Philip de Hesse l-a pus pe capelanul său, Snepff, să predice evanghelia în catedrală. În fiecare zi, prin îndurarea lui Dumnezeu, mântuirea prin har, fără lucrările legii, a fost predicată în acele locuri înaintea unor mari mulţimi, care au ascultat cu atenţie. Cea mai mare parte a populaţiei era deja lutherană. Acela a fost un pas îndrăzneţ şi un mijloc de a-i converti pe aceia pe care Împăratul îi strânsese acolo. Catolicii au fost uimiţi: ei se aşteptaseră ca protestanţii să se prezinte ca nişte răufăcători care se tem să-şi ridice capetele atunci când salvatorul catolicismului este la porţile lor. Dar ce mai era de facut? Episcopul de Augsburg le-a poruncit predicatorilor săi să se suie la amvoane pentru a se adresa poporului, dar preoţii romani nu erau buni predicatori, după cum nici nu fuseseră vreodată. Ei ştiau mai bine să repete mesa decât să predice evanghelia. Romano-catolicii erau furioşi şi s-au grăbit să-i facă cunoscut lui Carol ceea ce se petrecea. De îndată, Împăratul a trimis de la Innsbruck porunci ca predicile ofensatoare să înceteze. Electorul a răspuns că îi era imposibil să reducă la tăcere Cuvantul lui Dumnezeu sau să-şi refuze sieşi mângâierea de a-l auzi şi că în predici nu se vesteşte nimic altceva decât adevărul glorios al lui Dumnezeu, care ne este atât de necesar şi de care nu ne putem lipsi. Protestanţii au gândit, în modul cel mai natural, că un asemenea răspuns avea să grăbească sosirea Împăratului. Melanchton încă mai lucra la mărturisirea de credinţă. Timid şi temător, el cântărea fiecare expresie, căutând s-o facă mai blândă, schimbând-o cu multă îngrijorate, până într-atât încât a ajuns să fie epuizat fizic. Luther gândea că toate acestea erau inutile şi l-a îndemnat pe Philip, chiar cu riscul anatemei, să ia măsuri pentru păstrarea trupului său firav, ca nu cumva să ajungă să se sinucidă din dragoste pentru Dumnezeu. În timp ce prietenii reformei se pregăteau de luptă la Augsburg, Luther nu sta degeaba la Coburg, ci din adăpostul lui a trimis multe scrisori şi pamflete, acel loc fiind pentru el un al doilea Wartburg. Castelul era aşezat pe vârful unui deal, iar apartamentele lui Luther erau în etajul de sus, astfel că el îşi data uneori scrisorile “din regiunea păsărilor”. Nerăbdător cum vedea că dieta era amânată de la o zi la alta, el le-a scris prietenilor săi că se hotărâse să convoace o dietă la Coburg. “Suntem deja adunaţi cu toţii,” spunea el în stilul său glumeţ, “puteţi vedea aici regi, duci şi alte mărimi care dezbat problemele © www.comori.org

498

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

regatului lor, şi, cu voci neobosite, îşi vestesc în văzduh dogmele şi decretele. Ei nu locuiesc în acele caverne care sunt numite palate, ci cerul este acoperişul lor, arborii cu frunze alcătuiesc o pardoseala cu o mie de culori, iar zidurile lor sunt marginile pământului. Le e groază de tot luxul deşert al mătăsii şi aurului, nu cer nici cai de cursă, nici armuri şi au toţi aceeaşi îmbrăcăminte. Nici nu l-am văzut, nici nu lam auzit pe împăratul lor, dar, din câte înţeleg de la ei, au luat hotărârea ca in acest an să poarte un război nemilos celor mai bune roade ale pământului... Dar, ajunge atâta glumă – deşi gluma este totuşi necesară pentru a risipi gândurile negre care mă asaltează”. Timp de multe luni el s-a luptat s-a luptat în întuneric şi agonie a minţii, cum făcuse înainte la Wartburg. Sosirea lui Carol la Augsburg Gattinara, cancelarul împăratului, a murit la Innsbruck. Aceasta a fost considerată o mare pierdere pentru reformatori deoarece el fusese un om cu bun simţ şi moderaţie şi în mod clar contra măsurilor sângeroase dorite de partida papală. El avusese multă influenţă asupra împăratului şi fusese singurul om care îndrăznea să i se opună papei. La auzul veştii despre moartea lui, timidul Melanchton a exclamat: “Odată cu el dispar toate speranţele omeneşti ale protestanţilor!” Carol a părăsit Innsbruck-ul la două zile după moartea lui Gattinara, a ajuns la Munchen la 10 iunie şi la Augsburg la 15. Şi-a făcut intrarea în oraş cu o pompă extraordinară/ Potrivit istoricilor, nicicând nu se mai văzuse ceva mai magnific în tot imperiul*. Vom nota numai ceea ce arată fermitatea protestanţilor. Electorul, principii şi consilierii lor au părăsit oraşul la ora trei dupamiaza pentru a-i ieşi în întâmpinare lui Carol. Când el a ajuns la cincizeci de paşi de principii germani, aceştia au descălecat cu toţii. Văzând că împăratul se pregătea să descalece şi el, unii au înaintat şi l-au rugat să rămână pe cal, dar Carol a descălecat fără nici o ezitare, şi, apropiindu-se de principi cu un zâmbet prietenos, a strâns mâna fiecăruia dintre ei în mod cordial. Nunţiul roman a rămas mândru pe catârul lui, dar, văzând condescendenţa lui Carol, şi-a ridicat mâinile şi a binecuvântat măririle care se adunaseră pe drum. Imediat, împăratul, regele, principii spanioli şi italieni şi toţi cei care se supuneau papei au căzut în genunchi, dar protestanţii, asemenea lui Mardoheu, nu s-au plecat, ci au rămas în picioare în mijlocul acelei mulţimi care se prosterna. Cât de mult trebuie să fi umplut aceasta de amărăciune partida papală! Dar Carol s-a făcut a nu vedea aceasta, deşi trebuie că a înţeles bine semnificaţia faptului. După formalităţile obişnuite, marea procesiune a continuat, două mii de gărzi imperiale deschizând calea.

* Pentru relatarea completă, vedeţi D’Aubigne, vol. 4 Împăratul avea atunci treizeci de ani, o înfăţişare distinsă şi trăsături plăcute; palid, delicat şi cu o voce slabă, dar cu maniere cuceritoare, având mai curând aspectul unui curtean decât al unui războinic. El s-a îndreptat direct spre catedrală, ca un închinător de rând, prin mijlocul splendidei parade a bogăţiei ecleziastice şi a spectacolului militar al multor naţiuni şi capete încoronate. Ajungând la altar el a căzut în genunchi şi şi-a ridicat mâinile spre cer, ca şi cum acolo ar fi fost tot ceea ce-i era scump şi el ar fi fost străin şi călător pe pământ. I s-a oferit o pernă brodată cu aur, dar el a refuzat-o şi a îngenunchiat pe pietrele bisericii. Întreaga adunare a îngenunchiat împreună cu el, numai electorul şi landgraful rămânând în picioare. Li se cerea să fie prezenţi în mod oficial, dare ei au procedat potrivit credinţei lor în Dumnezeu şi în Cuvântul său. Liderii dietei de la Augsburg Înainte de începerea lucrărilor dietei este bine să prezentăm în ordine principalii lidei ai ambelor părţi. În partea papistaşilor erau Împăratul, fratele său, Ferdinand - arhiduce al Austriei şi rege al Ungariei şi Boemiei -, legatul papal Campeggio, doi nunţii – Pimpinella şi Vergeriu, Joachim, electorul de Brandemburg, George, ducele Saxoniei şi Wilhelm de Bavaria. Toţi aceştia erau romano-catolici © www.comori.org

499

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

vehemenţi şi au fost activi în dietă. Principalii lor teologi au fost Faber, Eck, Cochlaeus şi Wimpina. De partea protestanţilor erau Johann, electorul Saxoniei şi fiul său Johann Friederich, Philip, landgraful de Hesse, George, markgrafful de Brandenburg, Anspach, Erbest şi Francisc, duci de Lunenburg, Wolfgang, prinţ de Anhalt, Albert, conte de Mansfeld şi contele Philip de Hanovra, în afară de delegaţi ai mai multor cetăti imperiale. Principalii lor teologi erau Melanchton, Justus, Spalatin, Snepff şi Agricola. Erau, de asemenea, şi mai mulţi teologi elveţieni şi Bucer, Hedio şi Capito de la Strasbourg*.

* John Scott - History of the Church, vol. 1, p. 6 Fermitatea şi principiile protestanţilor aveau să fie puse la-ncercare în mod serios. La sosirea la Augsburg, Împăratul a repetat ordinul de a-i înlătura pe predicatori. “Nu putem,” a spus landgraful, “să ne lipsim de hrana Cuvântului lui Dumnezeu şi nu putem tăgădui Evanghelia Lui, aşa că rugăm pe majestatea voastră să retragă ordinul, pentru că slujitorii noştri vestesc cuvântul curat al lui Dumnezeu”. Carol, foarte nemulţimit şi enervându-se, a spus clar că nu putea renunţa la ceea ce ceruse. “Conştiinţa dumneavoastră,” i-a răspuns landgraful, “nu are niciun drept să poruncească conştiinţei noastre”. Margraful, care până atunci tăcuse, după ce a primit un răspuns tăios de la Ferdinand, şi-a dus mâna la gât şi a spus: “Mai curând aş îngenunchia imediat în prezenţa Împăratului şi mi-aş întinde gâtul înaintea călaului decât să mă arăt necredincios lui Dumnezeu şi să primesc sau să aprob o eroare anticristică”. Carol a fost impresionat şi surprins, dar a răspuns cu blândeţe că nu avea intenţia de a lua viaţa vreunui om. Împăratul a propus ca predicatorii ambelor părţi să tacă şi ca el să fie acela care să selecţioneze alţii pe durata dietei. Chestiunea disputată a fost atunci amânată pentru altădată, dar D’Aubigne şi alţii vorbesc ca şi cum teologii protestanţi ar fi continuat să predice, deşi probabil că au făcut aceasta cu mai puţină publicitate provocatoare. Ferdinand, care deseori îşi încercase puterile cu principii în dietele anterioare, a întins o altă cursă înaintea picioarelor lor sau, mai curând, pentru gâturile lor: a doua zi după intrarea în Augsburg a împăratului era sărbătoarea Sfântului Sacrament – Corpus Cristi. Regele ştia bine că protestanţii încetaseră, ca fiind idolatre, ceremoniile ţinute de biserică cu acea ocazie şi că refuzul lor de a participa lar irita şi înfuria pe împărat. Cursa a fost întinsă cu mult talent şi legatul gândea că nu se putea să nu învingă. Pe deasupra, seara târziu, Împăratul a trimis la prinţii protestanţi mesajul că el ar avea plăcerea ca ei să-l însoţească în procesiunea de a doua zi. Principii au cerut să fie scuzaţi spunând: “Hristos nu a instituit acest sacrament pentru închinare”. Carol a perseverat cu acea cerere, dar le-a dat timp până dimineaţa să-şi pregătească răspunsul. La ora hotărâtă, principii s-au înfăţişat înaintea Împăratului. Acesta şi-a repetat cererea, iar ei şi-au repetat refuzul. Împăratul a făcut chiar rugăminţi, dar fără efect. Carol, care nu se aşteptase la o asemenea rezistenţă, era foarte agitat, iar legatul papal s-a străduit să-l aducă la exasperare. Margraful de Brandenburg a luat cuvântul din nou: “Ştiţi că, cu riscul vieţii lor, strămoşii mei şi eu am sprijinit casa de Austria, dar în chestiunea aceasta, care ţine de Dumnezeu, sunt nevoit să mă opun oricăror constrângeri de acest fel, indiferent care ar fi să fie consecinţele, din vreme ce este scris: «Trebuie să ascultăm mai curând de Dumnezeu decât de oameni»”. Deci, pentru mărturisirea învăţăturii care ştiu că este Cuvântul lui Hristos şi adevărul etern, nu dau înapoi în faţa nici unui pericol, nici dacă mi-e în pericol viaţa, care am auzit că unii mi-o ameninţă”. Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a arătat făcând ca şi mânia omului să ajungă să fie spre lauda Lui. Împăratul, fratele lui, legatul şi ceilalţi trebuiau să audă adevărul. Sacramentul cinei, au spus principii, era spre binecuvântarea spirituală a creştinilor, “nu pentru a fi expusă în procesiuni pompoase pe străzi, ca obiect de închinare pentru popor. Ei susţineau că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, sărbătoarea nu avea nici o autoritate, şi deplângeau degradarea indecentă a unei instituţii atât de sfinte”. © www.comori.org

500

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

Trecuse deja ora stabilită pentru procesiune, aşa că Împăratul şi partida lui au părăsit camera, dar principii s-au întors plini de speranţă şi de bucurie, şi sărbătoarea s-a ţinut fără ei. Înfrângerea împăratului şi triumful protestanţilor l-au umplut de amărăciune pe legatul papal, dar acesta mai avea încă o cursă pe care era hotărât să le-o întindă pentru a-i prinde, dacă era posibil. Deschiderea dietei era stabilită pentru 20 iunie, iar ocazia trebuia să fie sfinţită prin celebrarea mesei. Electorul Saxoniei era Marele Mareşal al imepriului, şi, în virtutea funcţiei pe care o deţinea, era dator să poarte sabia înaintea împăratului la asemenea ocazii. “Porunciţi-i, deci” – i-a spus Campeggio împăratului – “să-şi îndeplinească îndatoririle la masa Sfântului Duh care va deschide sesiunile”. Legatul gândea că aceasta ar însemna nu numai a fi prezent ci chiar a participa în mod activ la ceremoniile papistaşe. Electorului i s-a cerut să participe. Primul său impuls a fost să refuze, dar, cum teologii săi i-au explicat că aceea însemna să se achite de îndatoririle slujbei sale seculare şi nu de vreo îndatorire religioasă, el a consimţit să participe, însă a avut grijă să-l informeze pe Împărat că, făcând aceasta, el nu făcea nici o concesie religioasă. Printr-o providenţă care conduce totul, el a fost încă o dată martor pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva superstiţiilor papalităţii, şi aceasta chiar în citadela ei. Marele Mareşal al imperiului, purtând sabia, stând lângă altar, a rămas în picioare împreună cu prietenu său, margraful, atunci când tot restul adunării a căzut în genunchi la ridicarea ostiei. Doi oameni au îndrăznit să rămână în picioare în marea adunare în momentul adorării, şi aceasta în prezenţa puterilor ostile, atât cea papală cât şi cea imperială.

“Acele hărţuieli,” spunea cineva, “deşi nu au fost urmate de nici un fel de consecinţe personale, sunt demne să fie consemnate de istoric nu numai ca un indicator al hotărârii cu care reformatorii s-au angajat în conflict, ci şi ca având un efect asupra lui Carol. Nu era obişnuit cu principiile lor, nici cu caracterul lor. Pentru el era ceva complet nou să i se opună cineva cum se opuseseră principii în prezenţa lui, şi aceasta pe temeiul conştiinţei religioase”. Indiferent ce va fi gândit şi ce va fi simţit Carol cu ocazia acestei a treia împotriviri faţă de ordinele lui, el a părăsit biserica imediat ce s-a terminat masa, a intrat în trăsură şi a mers la primărie, unde urmau să aibă loc sesiunile dietei. Deschiderea dietei de la Augsburg Marea controversă religioasă, care pornise de la un călugăr neştiut din Saxonia, ajunsese să strângă pe cel care se mărturisea a fi apărătorul credinţei, patruzeci şi doi de principi suverani, mulţi ambasadori, conţi, nobili, episcopi, delegaţi ai oraşelor, etc., formând o ilustră adunare. Dieta s-a deschis cu un lung discurs în numele Împăratului citit de Contele Palatin. Acesta urmărea în principal două subiecte: războiul cu turcii şi disensiunile religioase. Sub conducerea sulatanului Soliman, turcii luaseră Belgradul, cuceriseră Rodosul, asediau Viena şi ameninţau întreaga Europă. Deci trebuiau adoptate măsuri energice pentru a opri înaintarea lor. Dar nefericitele disensiuni religioase din Germania au constituit un punct important în discursul Împăratului. S-a observat că, în mesajul lui, el a folosit un limbaj mai ostil protestanţilor decât cel la care s-ar fi aşteptat ei potrivit scrisorilor de convocare. Dar, după ce scrisese acele scrisori, Carol fusese încoronat şi jurase să apere cu sabia pe pontif şi biserica Romei, şi numeroasele lui discuţii particulare cu Clement la Bologna nu au fost de natură să îmbunătăţească sentimentele lui faţă de reformatori. Tonul lui se schimbase mult. El a făcut referire la istoria deseori repetată a Dietei de la Worms. “El a deplâns ne-executarea acelui edict şi ineficacitatea tuturor îndemnurilor adresate în scopul executării lui în perioada cât el a fost în Spania. Se întorsese la stăpânirile sale din Germania pentru a începe o cercetare personală şi a vedea plângerile tuturor părţilor atunci când acestea îi vor fi prezentate într-o formă potrivită, în scris”. A fost avansată propunerea ca dieta să-şi îndrepte atenţia imediat asupra chestiunilor religioase. © www.comori.org

501

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

Împăratul deci i-a înştiinţat pe Elector şi pe prietenii săi că, la sesiunea următoare, care urma să aibă loc în data de douăzeci şi patru, ei trebuie să-i dea un sumar al credinţei lor, al abuzurilor ecleziastice de care se plângeau şi al reformelor pe care le cereau. Acest aranjament le-a dat principilor două zile. Ei s-au întâlnit la Elector în data de douăzeci şi trei pentru a revizui mărturisirea, sau Apologia, cum mai era numit documentul, şi pentru a încredinţa Domnului problema. A fost un timp de multă nelinişte şi rugăciune. Ziua următoare s-a întrunit dieta, dar era clar că papistaşii plănuiseră să nu dea nici o ocazie să fie citită Apologia. Abia pe la ora trei dupamiaza s-a început. Atunci, Campeggio a pierdut mult timp cu prezentarea credenţialelor lui şi a mesajului stăpânului său. Au fost prezentaţi şi ambasadorii Austriei şi ai provinciilor învecinate ei, care au luat ceva timp cu prezentarea calamităţilor suferite din cauza turcilor şi au cerut urgent să fie luate măsuri pentru protejarea acelor provincii. Timpul luat de acele chestiuni preliminare i-a dat Împăratului un pretext plauzibil pentru a se opune citirii Apologiei, spunând că era prea târziu. Legatul, fărăndoială, a crezut că reuşise să câştige un punct, deoarece catolicilor, începând cu papa, le era groază de citirea publică a mărturisirii de credinţă a protestanţilor. Dar principii erau fermi şi la fel de hotărâţi ca ea să fie citită cu glas tare înaintea dietei întrunite, ca ea să aibă toată publicitatea posibilă. A avut loc o luptă violentă între cele două partide, sau, am putea spune, între puterile luminii şi cele ale întunericului. Părintele minciunilor a folosit toate mijloacele pentru a stinge lumina şi a înăbuşi această manifestare a adevărului dacă nu putea obţine moartea martorilor. Dar, prin harul lui Dumnezeu, o mână de credincioşi s-a împotrivit puterilor întunericului în persoana Împăratului, cardinalilor, prelaţilor şi a principilor catolici, şi a triumfat asupra lor. Predaţi mărturisirea funcţionarilor numiţi în acest scop,” a spus Carol, “şi staţi liniştiţi că ea va fi cercetată şi va primi răspunsul cuvenit”. “Miza este onoarea noastră,” au spus principii, “sufletele noastre sunt în pericol; suntem acuzaţi public, aşa că se cuvine ca răspunsul nostru să fie public”. În faţa rezistenţei lui Carol ca să nu fie auzită mărturisirea, principii au devenit şi mai îndrăzneţi şi mai fermi. Ei l-au asigurat pe împărat că nu aveau nici un alt motiv să participe la dietă în afară de acesta şi că acele scrieri vor rămâne în mâinile lor până ce li se va permite să le citească public. Carol a fost surprins de perseverenţa respectuoasă cu care protestanţii nu cedau şi a înţeles că era necesar să facă ceva concesii. “Mâine,” le-a spus Împăratul, “voi auzi sumarul vostru, dar nu în această sală ci în Capela Palatină”. Principii au fost de acord şi s-au întors la locurile lor de găzduire, plini de mulţumire faţă de Domnul, în timp ce legatul şi prietenii săi au constatat, spre amărăciunea lor, că era inevitabilă citirea publică a mărturisirii. Capela în care Împăratul acceptase să audă Apologia era mult mai mică decât sala primăriei şi nu putea primi mai mult de două sute de persoane. Aceasta era schema vrăjmaşului pentru a-i împiedica pe mai mulţi să audă mărturisirea, dar nu a avut prea mult succes. Toţi aceia care era important să fie treziţi la realitate şi luminaţi cu privire la principiile reformei au intrat în capelă şi camerele învecinate s-au umplut de ascultători nerăbdători. La 25 iunie 1530, zi de mare interes în istoria reformei, a creştinismului şi a omenirii, conducătorii protestanţi au stat înaintea Împăratului. Christoph Beyer, cancelarul Electorului, ţinea în mână o copie în limba germană, iar Pontanus avea o copie în latină a mărturisirii. Împăratul a cerut să fie citită copia în latină, dar Electorul i-a amintit respectuos Împăratului că, din vreme ce erau în Germania, se cuvenea să li se permită să vorbească în limba germană. Împăratul a consimţit. Electorul şi tovarăşii lui au propus să stea în picioare în timpul citirii, dar Împăratul a cerut ca ei să stea jos. Cancelarul Beyer a citit atunci confesiunea. Se spune că a citit rar, clar şi răspicat şi cu o voce atât de puternică şi răsunătoare încât s-au auzit în toate camerele din jur. Citirea scrierii a durat două ore, dar tot timpul mai tot publicul a fost foarte atent. Cele două copii ale celebrei mărturisiri, semnate după cuviinţă de principi şi de delegaţii cetăţilor © www.comori.org

502

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

imperiale, i-au fost înmânate secretarului Împăratului de către Pontanus, care a spus destul de tare: “Prin harul lui Dumnezeu, care-Şi va apăra cauza Lui, această mărturisire va triumfa împotriva porţilor iadului”. Carol a luat pentru sine o copie în latină şi i-a asigurat pe Elector şi pe aliaţii lui că se va consulta asupra conţinutului ei. Efectul citirii publice a acelui documnet a fost cel scontat. Ascultătorii care aveau mai puţine prejudecăţi au fost uimiţi să vadă că învăţăturile protestanţilor erau atât de moderate şi că “mulţi oameni înţelepţi şi prudenţi”, spune Seckendorf, “au apreciat favorabil ceea ce auziseră şi au declarat că nu s-ar fi lipsit de ceea ce a auzit nici în schimbul unei mari sume”. Şi părintele Paul a observat că “arhiepiscopul de Salzburg, după ce a auzit mărturisirea, le-a spus tuturor că era necesar să fie reformată mesa, libertatea la mâncăruri şi că se cerea o despovărare de atâtea rânduieli de-ale oamenilor, dar că nu trebuia tolerat ca un biet călugăr să reformeze totul şi că nicidecum nu avea să accepte reforma prin intermediul unui simplu călugăr”. Aşa este mândria şi aşa sunt prejudecăţile inimii omeneşti. Arhiepiescopul s-ar fi cuvenit să-şi amintească faptul că “Dumnezeu a ales lucrurile nebube ale lumii ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi ... şi pe cele slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari ... pentru ca nici o carne să nu se laude înaintea Lui” (1 Cor. 1.27-28). Dar cine oare este atât de sus încât să nu fie atras să aibă mai multă influenţă personală? Pentru unii nu prea contează ceea ce s-a spus dacă acele lucruri nu le-a spus un învăţător apreciat al vremii. Acesta este un mare rău al bisericii mărturisitoare şi a stat la baza multot facţiuni şi schisme, pe lângă aceea că face ca mulţimile să nu se întemeieze pe cuvântul lui Dumnezeu ci pe cuvântul unui om. Arhiepiscopul a recunoscut că marea lucrare a Duhului lui Dumnezeu era bună, dar a respins-o din cauza că ea fusese împlinită prin intermediul unui biet călugăr. Dar multe conştiinţe au fost atinse şi multe inimi au fost încercate prin intermediul mărturisirii. Domnul a făcut ca adevărul să fie simţit, şi, pentru moment, adevărul părea să triumfe. “Tot ce au spus lutheranii este adevărat,” a exclamat episcopul de Augsburg, “nu putem nega aceasta”. Ducele Bavariei, marele susţinător al papalităţii în Germania, după ce a auzit mărturisirea, i-a spus lui Eck: “Ei bine, doctore, mă făcuseşi să am o cu totul altă idee despre această învăţătură şi despre această chestiune, dar, la urma urmei, poţi respinge raţiunile sănătoase ale mărturisirii Electorului şi a prietenilor săi?” “Nu,” a răspuns avocatul papei, “prin scrierile apostolilor nu o putem respinge, dar prin scrierile părinţilor şi canoanele consiliilor putem”. “Înţeleg,” i-a răspuns ducele cu ton de reproş, “că, după cum spuneţi, lutheranii şi-au extras din Scriptură doctrina, iar noi avem o doctrină care nu se încadrează în Scriptură”. Bucuria lui Luther a fost nemărginită atunci când a auzit de bunătatea Domnului faţă de prietenii săi. “Tresalt de bucurie,” scria el, “că trăiesc într-o epocă în care Hristos este înălţat public de martori atât de iluştri şi într-o adunare atât de glorioasă. Adversarii noştri au crezut că au o reuşită admirabilă atunci când predicatorii au fost reduşi la tăcere prin interdicţia imperială, dar nu au înţeles că mărturisirea noastră publică face mai mult decât ar fi putut reuşi zece predicatori. Cu adevărat, Hristos nu a fost redus la tăcere în Dietă. Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. Nu, ci dacă este interzis la amvoane, va fi auzit în palatele regilor”. Ziua următoare, Carol a convocat statele credincioase Romei şi a spus senatului strâns în jurul lui: “Ce răspuns să dăm acestei mărturisiri?” Consilierii săi au propus trei opinii diferite. 1. Oamenii papalităţii – cei care erau doar oameni ai bisericii -, potrivit obiceiurilor şi înţelegerii vremii şi al îndemnurilor la violenţă ale Romei, nu au propus nimic altceva decât răzbunare imediată. “Să nu discutăm cu adversarii noştri,” au spus ei, “ci să ne mărginim la a executa Edictul de la Worms împotriva lutheranilor, constrângându-i prin forţa armelor să renunţe la erorile lor şi să revină în comuniunea bisericii Romei”. 2. O altă partidă – care s-ar numi oamenii imperiului – au propus ca mărturisirea să fie supusă cercetării unor oameni moderaţi şI imparţiali, după care Împăratul să ia decizia finală.

© www.comori.org

503

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

3. Oamenii tradiţiei au propus ca, mai întâi, mărturisirea să fie respinsă public, apoi protestanţii să fie obligaţI să se conformeze învăţăturilor tradiţionale şI ceremoniilor până ce un consiliu va lua alte hotărâri. Cu consimţământul Împăratului, a fost adoptată ultima propunere. Faber, Eck şi Cochlaeus, vechi luptători ai Romei şI vrăjmaşi înverşunaţi ai reformei, au fost însărcinaţi cu elaborarea unei respingeri a mărturisirii protestante, care trebuia să fie gata pentru a fi prezentată în dietă în nu mai mult de şase săptămâni. În acel timp, emisarii secreţi ai Romei au fost angajaţi în Germania pentru a pune în aplicare meşteşugurile obişnuite de mituire şi corupere, care au avut deseori success atunci când presiunile ei publice nu reuşiseră. Din vreme ce Mărturisirea de la Augsburg este cel mai celebru document din istoria reformei şi a fost adoptat ca stadard public al credinţei de protestanţi în general, ar fi bine să spunem care sunt subiectele pe care le-a tratat. Întreaga mărturisire este compusă din douăzeci şi opt de articole sau capitole. Primele douăzeci şi unu cuprind mărturisirea de credinţă, iar celelalte şapte spun despre erorile şi abuzurile bisericii Romei, din cauza cărora ei s-au retras din comuniunea ei. Articolele de credinţă Trinitatea – Păcatul originar – Persoana şi lucrarea lui Hristos ca îndreptăţire – Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu – Faptele, necesitatea faptelor şi modul în care sunt primite – Biserica – Membrii nedemni ai bisericii – Botezul – Cina Domnului – Pocăinţa şi confesiunea – Sacramentele – Slujirea în ceremoniile bisericii – Instituţiile civile – Judecata şi starea viitoare – Voinţa liberă – Cauzele păcatului – Credinţa şi faptele bune, rugăciunea şi invocarea sfinţilor. Articolele cu privire la abuzuri Masa – Comuniunea în două feluri – Confesiunea auriculară – Deosebirile cu privire la mâncăruri şi tradiţii – Căsătoria preoţilor – Jurămintele monastice – Puterea ecleziastică. În capitolul 10 lutheranii afirmă clar că trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în mod real în euharistie, în pâine şi vin ca elemente ale ei, şi sunt distribuite şi primite. Ca urmare a acestei afirmări clare a dogmei consubstanţierii, partida reformată sau zwingliană a refuzat să subscrie Mărturisirea de la Augsburg. De atunci, oraşele imperiale Strasbourg, Constanz, Lindau şi Memmingen au prezentat o mărturisire deosebită, numită Mărturisirea Celor Patru Oraşe – Confessio Tetrapolitana. Ea era în acord cu Mărturisirea de la Augsburg, cu excepţia articolului cu privire la prezenţa corporală, dar Împăratul nu a permis ca aceea să fie citită public*.

* Scott - Continuation of Milner, vol. 1, p. 30; Dean Waddington, vol. 3, p. 57; D’Aubigne, vol. 4; Faiths of the World, vol. 1, p. 258. Pentru un sumar al întregii mărturisiri, vedeţi Mosheim, vol. 3, p. 139 Problemele protestanţilor Cum au trebuit să treacă şase săptămâni până să fie auzită respingerea mărturisirii, ne putem îndrepta atenţia spre ceea ce au făcut partidele opuse în acea perioadă. Acela a fost într-adevăr un timp de încercare şi de suspans pentru protestanţi. Ei erau în încurcătură şi hărţuiţi din toate părţile. Sistemul Romei de promisiuni şi ameninţări a fost pus imediat în funcţiune: unora le-au fost oferite favoruri, altora le-au fost adresate ameninţări, după cum le părea catolicilor a fi mai probabil să-şi poată atinge scopurile. Până şi Împăratul s-a coborât la a aplica o politică josnică şi crudă faţă de Electorul Saxoniei şi Margraful de Brandenburg cu scopul de a-i face să abandoneze interesele reformei. Şi pe Landgraful de Hesse s-a străduit să-l atragă ispitindu-l cu oferta unei coroane. © www.comori.org

504

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

“Ce ai spune dacă te-aş înălţa la demnitatea de rege?” i-a spus Carol lui Philip, “dar”, a adăugat, “dacă te răzvrăteşti împotriva poruncilor mele, atunci mă voi purta cum se cuvine să se poarte un împărat roman”. Cu privire la purtarea Împăratului la acel moment, biograful său, Dr. Robertson, face următoarele observaţii juste: “De la teologi, auspra cărora eforturile lui nu au reuşit nimic, Carol şi-a îndreptat atenţia spre principi. Nici pe ei, chiar dacă erau dornici să se împace sau să-l îndatoreze pe Împărat, nu i-a găsit mai dispuşi să renunţe la opiniile lor. În acel timp zelul pentru religie pusese stăpânire pe mintea oamenilor într-o măsură cu greu de imaginat pentru cei care trăiesc într-o epocă în care a încetat entuziasmul faţă de primele manifestări ale adevărului şi de primele libertăţi câştigate. Acel zel era atât de mare încât biruia până şi interesele politice care îi domină în general pe principi. Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse şi alţi conducători protestanţi, deşi au fost contactaţi în particular de Împărat şi momiţi cu promisiuni şi perspectiva unor avantaje pe care se ştia că le doreau, au refuzat cu un curaj demn de urmat să părăsească ceea ce ei considerau a fi cauza lui Dumnezeu de dragul unor câştiguri pământeşti*”.

* Robertson – Charles the Fifth, vol. 2, p. 383 Tristeţile şi temerile lui Melanchton După ce a eşuat în a-i face pe cei mai de seamă dintre principi să se depărteze de mărturisirea evanghelică, legatul şi oamenii lui au făcut toate presiunile posibile pentru a-i face să treacă de partea lor pe câţiva dintre principalii teologi, în special pe Philip Melanchton. El se arătase foarte tulburat la conferinţele secrete dintre Împărat şi principi şi propusese să fie reduse cererile mărturisirii pentru a ajunge la o reconciliere. Flatat de atenţiile legatului şi speriat de ameninţările cu războiul şi de aspectul general al lucrurilor, el şi-a pierdut pentru un moment echilibrul şi a fost adus aproape de a retracta. Până şi D’Aubigne a observat că “a considerat că era de datoria lui să obţină pacea cu orice preţ şi, ca urmare, hotărâse să coboare cererile lui cât se poate de jos”. Dar trebuie să avem în minte că poziţia lui Melanchton era una extrem de dificilă deoarece responsabilitatea pentru mărturisire era aproape în întregime asupra lui şi nu era deloc o sarcină uşoară să prezinte suficeinte motive pentru secesiunea reformatorilor, evitând totuşi să-i ofenseze pe papistaşi dacă nu era absolut necesar. El era expus insultelor vrăjmaşilor şi reproşurilor prietenilor săi. El trebuia să aibă a face atât cu principii pe de-o parte cât şi cu teologii, pe de altă parte şi cu abilii emisari ai Romei. Duhul blând şi sensibil al lui Melanchton nu era potrivit să lupte cu toate acele nelinişti. El nu avea nici firea inflexibilă şi nici entuziasmul maestrului său, Luther. Istoricii se întrec unul cu altul în a-i lăuda marele talent, marea lui învăţătură şi modestia lui caracteristică. “Melanchton,” spunea Dr. Robertson, “rareori lăsa ca ranchiuna controverselor să-i învenineze stilul, chiar dacă erau scrieri pur polemice”. Dar ceea ce-i tulbura cel mai mult sufletul în timpul acelor şase săptămâni apăsătoare era dorinţa intensă de a le mai face concesii romano-catolicilor pentru reconciliere, fără însă a compromite adevărul sau a-şi călca conştiinţa. Următoarea scrisoare către legat îl arată pe Melanchton în cea mai mare deznădejde a lui. El chiar s-a aventurat să afirme că protestanţii erau gata să accepte orice condiţii, numai să fie asigurată pacea şi înţelegerea. Scrisori ale lui Melanchton şi ale lui Luther “Nu există nicio învăţătură” – îi scria Melanchton lui Campeggio – “în care să ne deosebim de biserica romano-catolică; venerăm autoritatea universală a pontifului roman şi suntem gata să-i dăm ascultare, numai să nu ne respingă şi să arate clemenţa pe care obişnuieşte să o manifeste faţă de toate naţiunile şi să aibă bunăvoinţa de a ierta sau a aproba câteva mici lucruri care ne este cu neputinţă să le schimbăm... © www.comori.org

505

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

Îi veţi respinge oare pe cei care vin înaintea voastră cu rugăminţi? Îi veţi urmări cu foc şi sabie? ... Vai! nimic nu atrage mai multă ură asupra noastră în Germania ca fermitatea neclintită cu care susţinem învăţăturile bisericii Romei. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom rămâne credincioşi chiar până la moarte lui Hristos şi bisericii romane, chiar dacă ne veţi respinge”. Aşa de mult se cobora Melanchton, şeful partidei evanghelice, în faţa Romei şi a întregii omeniri. Dar era Unul care veghea asupra intereselor reformei şi care a schimbat eşecul slujitorului Său spre împlinirea planurilor Sale. Melanchton se coborâse până într-atâta încât să-l roage pe Elector să ceară numai două feluri de euharistie şi căsătoria preoţilor. Dacă ar fi fost acordate aceste două lucruri, atunci, omeneşte vorbind, reforma ar fi fost oprită şi s-ar fi realizat împăcarea cu Roma. Dar legatul nu a dorit să facă nici o concesie. Papistaşii i-au acuzat pe reformatori că şi-au ascuns erezia lor în Apologie. Melanchton, ruşinat de propunerile cu care se apropiase de legat, care îl înşelase, a găsit, fără-ndoială, loc pentru pocăinţă şi restaurare. Luther era tot la Coburg, dar primea constant veşti despre tot ce se întâmpla şi le scria tot timpul prietenilor, mai ales Electorului şi lui Melanchton. Dar, după cum, în mod just, observa Waddington: “Singurătatea sălbatică a Coburgului erau mult mai favorabile acelor impresii exclusiv spirituale decât sălile aglomerate şi curţile de la Augsburg, iar contactul continuu cu slăbiciunile şi neliniştile prietenilor şi acea circumspecţie continuă necesară în faţa unui vrăjmaş care unelteşte continuu l-ar fi zdruncinat şi pe unul mai ferm hotărât decât Melanchton, şi dacă Luther însuşi ar fi fost expus atât de mult timp la acele încercări, ele l-ar fi tulburat chiar dacă nu i-ar fi biruit curajul*”.

* Church History, vol. 3, p. 72 Următoarele extrase din scrisorile lui Luther din timpul acelei crize îi vor da cititorului o idee cu privire la principiile lui creştine şi la judecata lui sănătoasă. “Filozofia ta, dragul meu Philip, te chinuie aşa de rău, nu teologia ta... Eul este marele tău vrăjmaş şi tu însuţi eşti acela care-i furnizează lui Satan armele cu care luptă împotriva ta... Eu, în ceea ce mă priveşte, nu sunt prea tulburat în legătură cu cauza noastră comună. Dumnezeu are puterea de a învia morţii, El are deci şi puterea de a sprijini cauza Sa când este pe punctul de a cădea, de a o restaura după ce a căzut şi de a o face să înainteze atunci când ea stă în picioare. Dacă noi nu suntem vrednici să fim instrumentele Lui, atunci să lăsăm lucrarea să fie făcută de alţii, dar, dacă noi nu vom găsi mângâiere şi curaj în promisiunile Lui, atunci oare căror oameni de pe pământ le aparţin ele mai mult?” Peste două zile el scria: “Ceea ce-mi displace în scrisoarea ta este că voi spuneţi despre voi înşivă ca şi cum aţi fi lucrat cu autoritatea mea în această chestiune. Eu nu am ales să fiu sau să se zică cum că aş fi acela care vă îndrumă în această cauză. Dacă nu este în egală măsură şi cauza voastră, nu doresc deloc să se spună că este cauza mea, pe care eu v-am impus-o. Dacă această cauză este numai a mea, atunci numai eu singur voi acţiona pentru ea... Sigur că vă sunt credincios şi sunt alăruri de voi în suspinele şi în rugăciunile mele şi aş vrea să fiu prezent şi cu trupul... Dar degeaba scriu aşa dacă tu, urmând regulile filozofiei tale, persişti să conduci lucrurile prin raţiune, adică, fiind, în fapt, raţional nebun şi chinuindute astfel până la moarte, fără a vedea că această cauză este în totul dincolo de ceea ce poţi plănui şi realiza tu”. Din nou, la 13 iulie, el îi scrie fiului său în credinţă: “Cred că până acum tu trebuie să fi ajuns să ai destulă experienţă, ba chiar mai multă decât trebuie, ca să vezi că Belial nu se poate cu nici un chip împăca cu Hristos şi că nu există nici o speranţă de a ajunge la un acord cu privire la doctrină în urma unui consiliu... În ceea ce mă priveşte, eu sigur nici nu voi ceda, nici nu voi admite să fiu restaurat, nici cât un fir de păr. Mai curând aş suferi tot ce poate fi mai rău. Cu cât adversarii tăi cer mai mult, cu atât să © www.comori.org

506

Istoria Bisericii

Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

cedezi mai puţin. Dumnezeu nu ne va ajuta până ce nu vom ajunge să fim părăsiţi de toţi. Dacă nu l-ai fi ispitit pe Dumnezeu, atunci m-ai fi văzut demult alături de tine”. În data de 21 îi scria lui Justus Jonas: “Sunt încântat că, prin experienţă, Philip începe să descopere caracterul lui Campeggio şi al italienilor. Filozofia lui nu crede nimic altceva decât ce vine din experienţă. Eu, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi încrede câtuşi de puţin nici în confesorul Împăratului, nici în vreun alt italian pentru că prietenul meu Cajetan ţinea atât de mult la mine că era gata să verse sânge pentru mine, şi anume propriul meu sânge. Un italian când este bun este cel mai bun dintre oameni, dar un asemenea fenomen este la fel de rar ca o lebădă neagră... Aş putea dori să fiu victima acestui consiliu, după cum Huss a fost victima celui de la Constanz, care a fost ultimul triumf papal”. Din această scrisoare cititorul poate vedea clar că Luther nu a subscris la scrisoarea umilitoare a lui Melanchton. De asemnea, din istorie reiese clar că scrisorile lui Luther au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i întări pe prietenii săi care erau la Augsburg în acea perioadă critică. Deşi au intrat în acţiune toate resursele diplomaţiei papale, papistaşii nu s-au putut lăuda nici măcar cu un singur apostat. Electorul a fost în mod special abordat de Împărat, care credea că, dacă acela cădea, mărturisirea urma să cadă odată cu el. Dar Domnul a făcut ca slujitorul său să triumfe. “Trebuie să renunţ fie la Dumnezeu, fie la lume,” a spus Johann. “Ei, bine, alegerea mea nu este şovăielnică. Mă arunc în braţele lui Hristos şi să facă El cu mine ce I se va părea bun... Doresc să-L mărturisesc pe Mântuitorul meu”. Ce nobilă hotărâre! Ce invincibil este războinicul luminii împotriva puterilor întunericuliui! Nici o armă a temperamentului carnal nu i-a putut învinge armele spirituale mânuite prin credinţă. În aceasta Electorul şi prietenii săi au fost victorioşi. De-ar fi dat Domnul ca ei să fi rămas continuu la acel nivel moral! Dar, vai! din ziua în care au părăsit arena conflictului din lume, totul a fost doar înfrângere şi decădere. Vom vedea pe parcurs contrastul puternic dintre cele două categorii de arme.

© www.comori.org

507

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Capitolul 39. Respingerea din partea papei La 13 iulie, la mai puţin de trei săptămâni după citirea mărturisirii protestante, teologii papei i-au prezentat Împăratului răspunsul lor. El se întindea pe două sute optzeci de pagini, iar stilul era atât de exagerat de violent încât Carol nu a permis ca el să fie citit în dietă. Împăratului i-a displăcut atât de mult încât a poruncit să fie elaborat un alt răspuns, mai scurt şi mai moderat. Documentul modificat pentru a fi adaptat la ceea ce considera Împăratul a fost citit integral în plenul dietei la 3 august. Primul text a fost conform sfaturilor papei, iar cel de-al doilea conform politicii lui Carol. Contele Palatin, după ce a admis, la modul general, că în biserică s-au strecurat multe abuzuri, iar împăratul nu le apăra nicidecum, a transmis următorul mesaj: “Împăratul a apreciat ca fiind ortodixe articolele acestei respingeri, catolice şi conforme evangheliilor, şi, de aceea, el le cere prostestanţilor să renunţe la mărturisirea lor, care este respinsă, şi să adere la articolele care au fost prezentate, iar, dacă ei vor refuza, Împăratul va acţiona potrivit funcţiei sale şi va şti cum să se arate apărător al Bisericii Romei”. Acele cuvinte nu puteau fi înţelese greşit de protestanţi. Ele răsuflau forţă şi violenţă. Aceea era clemenţa cu care se lăuda Împăratul. Fiecare partidă a rămas pe aceeaşi poziţie. Protestanţii şi-au întemeiat poziţia pe cuvântul lui Dumnezeu, iar catolicii pe cuvântul omului – al părinţilor, al papilor şi al conciliilor. Acestea au fost şi acestea vor fi întotdeauna caracteristicile esenţiale ale poziţiilor luate pe temei divin şi ale celor pe temeiuri omeneşti, ale religiei adevărate, respectiv ale celei false. Să admită, fie şi o singură dată, un standard mi jos sau un alt standard decât adevărul lui Dumnezeu, unde va ajunge atunci mărturisitorul? Se poate să nu ajungă niciodată la nivelul Romei, dare se va îndrepta spre acel nivel. Cei care iau adevărul curat al lui Dumnezeu ca singurul temei pentru credinţă şi practică – pentru umblare, închinare şi mărturie – pot ajunge deseori să se plângă de nereuşitele lor. Multe imperfecţiuni se găsesc şi în cele mai curate slujiri creştine, dar fiecare creştin trebuie să-şi pună problema: “Pot eu admite sau accepta un standard inferior faţă de ceea ce mi s-a descoperit din gândurile lui Dumnezeu prin cuvântul Său?” “Este scris” a fost poziţia infailibilă a Domnului nostru Însuşi în ziua când a fost ispitit şi prin acest cuvânt El l-a învins complet pe ispititor. Hristos este cea mai bună lecţie pentru creştin, după cum spune apostolul: “Dar voi nu l-aţi cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în aevăr l-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi de El, după cum este adevărul în Isus” (Efeseni 4:20-21, conform KJV şi Darby). Şi acelaşi apostol dă pentru creştin o regulă şi mai simplă şi mai cuprinzătoare: “Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21, vezi şi Galateni 2:20 şi 2. Corinteni 4:10). Dar, să revenim la istoria noastră. Aceea era o respingere totală a învăţăturii îndreptăţirii prin credinţă, fără merite dobândite prin fapte bune. Şi, de asemenea, cu privire la căsătoria preoţilor, catolicii se mirau cum de puteau îndrăzni protestanţii să ceară aşaceva, pentru că din zilele apostolilor preoţii nu se căsătoreau. Cu privire la mesă, se afirma că este un sacrificiu pentru cei vii şi pentru cei morţi, că “Daniel profeţise demult că, atunci când va veni antihristul, avea să înceteze jertfa necurmată, dar aceasta nu a ajuns încă să se întâmple în Sfânta Biserică Catolică. Cu toate acestea, în acele locuri unde mesa era dispreţuită, altarele distruse şi statuile erau arse, acea profeţie se împlinea”. Aşa erau argumentele luminate ale învăţătorilor papei. De îndată ce făceau o referire la scriptură şi arătau că erau orbiţi de dumnezeul veacului acesta. Aşa era dezminţirea la care Carol le-a propus principilor protestanţi să adere din respect faţă de autoritatea lui ca protector al integrităţii Bisericii Romei şi al unităţii religioase a imperiului.

© www.comori.org

508

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Cererea unei copii a dezminţirii este refuzată Johann, bunul Elector al Saxoniei, a răspuns în mod nobil în numele său şi al prietenilor săi că: “Ei, de dragul păcii, vor face orice pot face păstrând o conştiinţă curată, şi, dacă prin autoritatea scripturii vor fi convinşi că au comis vreo eroare, ei sutn gata să renunţe la acea eroare. Dar a cerut o copie a dezminţirii pentru ca să aibă timp s-o cerceteze şi să poată arăta ce puncte sunt nesatisfăcătoare pentru ei, lucru care ar fi în conformitate cu discuţiile deschise la care fuseseră învitaţi prin edictul de convocare”. Însă acea cerere rezonabilă a fost respinsă. Respingerea nu a fost publicată şi nici nu le-au fost înmânate protestanţilor copii ale ei. Dar ei au persistat în a cere o copie, iar Carol a fost de acord să le dea una, însă numai cu condiţia ca “protestanţii să nu dea răspunsuri ci să accepte repede ceea ce spune Împăratul şi să se supună hotărârii lui, să nu facă nici o transcriere a documnetului şi el să nu fie comunicat altor persoane deoarece Împăratul nu mai doreşte nici un fel de dezbateri”. În faţa unor asemenea condiţii, ei au refuzat şi au făcut apel la Dumnezeu şi la adevărul Său. Fermitatea principilor l-a mâniat rău pe Împărat. Ei refuzau ceea ce le propunea el, până şi ceea ce el considera a fi o favoare, iar el eşuase complet, în pofida vicleniilor Romei, nereuşind nici să-i câştige, nici să-i dezbine. D’Aubigne spne: “Pe toate băncile acelei adunări din august s-a manifestat tulburare şi teamă. Acel răspuns al partidei evanghelice însemna război – era răzvrătire. Ducele George al Saxoniei şi principii Bavariei, toţi adepţi violenţi ai Romei, tremurau de indignare. A fost o mişcare bruscă şi violentă şi o explozie de murmure şi de ură*”.

* D’Aubigne, vol. 4, p. 277; John Scott, vol. 1, p. 53 Negocieri particulare Atât de violentă a fost agitaţia produsă în dietă de faptul că protestanţii au respins propunerile Împăratului încât electorii de Meinz şi Brandenburg au intervenit cerându-i Împăratului să accepte medierea lor în vederea unor înţelegeri particulare amicale pentru rezolvarea disputei. Propunerea a fost acceptată şi au fost numiţi mediatori. Mediatorii erau în număr de şase – toţi vrăjmaşi îndârjiţi ai reformei – Electorul de Brandemburg, arhiepiscopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg, Wurtzburg şi Bamberg şi Ducele George al Saxoniei. Disputa a fost abordată pe alte baze, dar o rezolvare paşnică a rămas ceva la fel de îndepărtat. Dacă ar fi fost lăsat Carol să procedeze conform propriilor sale convingeri, atunci nu ar fi avur greutăţi să ajungă la o înţelegere cu reformatorii pe o cale paşnică deoarece el dorea bani şi oameni din Germania nu se gândea la o politică de pustiire a ţării şi de exterminare a supuşilor săi numia din cauza că refuzau să dea ascultare papei. Înafară de aceasta, unii istorici spun că, cu cât privea mai îndeaproape principiile reformatorilor, cu atât mai mult acestea atingeau la el o coardă sensibilă. Şi este un fapt cert că propria lui soră, Maria, care era căsătorită cu Christiern, regele Danemarcei, era o prinţesă evlavioasă şi probabil era lutherană. Asemenea Margaretei pe lângă fratele ei, Francisc I, şi ea a pledat mult pe lângă Carol pentru protestanţi. Dar Împăratul era în dificultate, fiind nevoit să joace rolul politicianului. El depusese cel mai solemn jurământ să apere Biserica Romei şi demnitatea pontificală, ceea ce-l obliga să-l satisfacă pe papă şi partida lui. Dar el s-a mişcat lent. De la Roma i-au fost trimise mesaje violente şi Campeggio şi-a reînnoit zelul. Legatul i-a spus: “Împăratul trebuie să încheie un tratat cu principii catolici ai Germaniei, şi, dacă aceşti rebeli rămân la fel de insensibili faţă de ameninţări ca şi faţă de promisiuni, dacă persistă cu încăpăţânare să-şi urmeze calea diabolică, atunci majestatea voastră trebuie să folosească focul şi sabia, să ia în stăpânire toate proprietăţile ereticilor şi să eradicheze definitiv aceste ciumi. Apoi să numească sfinţi inchizitori care să urmărească rămăşiţele reformei şi să procedeze cum au făcut în Spania împotriva maurilor”. Înafară de acestea, Universitatea de la Wittemberg trebuia excomunicată, cărţile eretice trebuiau să fie arse, iar cei care studiaseră acolo să fie declaraţi nedemni de favoarea papei şi a © www.comori.org

509

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Împăratului. “Dar, mai înainte de toate,” i-a spus lui Carol vicleanul legat, “este necesar să se facă confiscări pe scară largă, deoarece, chiar dacă majestatea voastră se limitează doar la conducătorii partidei, şi aşa ar putea obţine mari sume de bani, care sunt absolut necesare pentru a putea purta războiul împotriva turcilor*”.

* Ranke – History of the Popes, vol. 1, p. 76 Acestea erau sfaturile pe care le dădea Roma şi aşa erau mediatorii ei. Îm prima conferinţă ei li s-au adresat protestanţilor în stilul caracteristic partidei lor, repetându-le cuvintele despre blândeţea Împăratului, despre dorinţa lui de a restabili unitatea şi de a corecta, împreună cu papa, nişte abuzuri care se strecuraseră în biserica creştină. “Dar,” a spus electorul de Brandenburg, “cât de contrare evangheliei sunt sentimentele voastre! Părăsiţi erorile voastre şi nu vă mai separaţi de biserică şi semnaţi neîntârziat desminţirea. Dacă refuzaţi, atunci, din vina voastră, multe suflete vor fi pierdute, va fi multă vărsare de sânge, multe ţinuturi vor fi pustiite şi va fu mare tulburare în tot imperiul!” Şi, întorcându-se spre Electorul Saxoniei, el a spus în cuvintele cele mai clare că “dacă nu va renunţa şi nu va anatemiza învăţăturile moderne pe care le îmbrăţişase, atunci, cu forţa armelor, Împăratul îi va lua demnităţile, proprietăţile şi viaţa şi că asupra supuşilor săi vor veni cu siguranţă nenorociri, chiar şi asupra soţiilor şi copiilor lor”. Principele, care ajunese bătrân şi neputincios, a fost pentru un moment foarte afectat de un limbaj atât de violent, dar şi-a revenit rapid şi a rămas la hotărârea lui. Principii au rămas fermi şi au arătat unanimitate deşi erau înconjuraţi de gărzile imperiale şi oraşul era aproape în stare de asediu. Imediat după acea întrunire, landgraful de Hesse a părăsit Augsburgul. Plecarea lui nruscă a tulburat pe Împărat, pe principi şi întreaga dietă. Intenţiile lui nu erau cunoscute, dar el a lăsat prin cancelarul său o notă adresată Electorului, în care îl asigura de statornicia lui neclintită pentru cauza evangheliei şi de hotărârea lui ca mai curând să-şi verse sângele până la ultima picătură decât să abandoneze cauza. De asemenea, el îi îndemna pe aliaţii săi ca nicidecum să nu se abată de la cuvântul lui Dumnezeu. Teologii lui au rămas în dietă, fiind instruiţi să sprijine cu tărie cauza protestantă*.

* Waddington, vol. 3, p. 84 Philip, care era un om cu o judecată limpede şi rapidă, trebuie să fi înţeles că disputa ajunsese să fie mai periculoasă şi mai fără speranţă ca oricând, şi, sătul de insolenţa papistaşilor, a ajunsese să-i fie dor de casă. Rezultatul a arătat că el judecase bine: toată luna augst a fost irosită în întrevederi fără nici un efect. Deosebirile nu permiteau nici un aranjament; Biserica Romei nici nu se gândea la toleranţă, după cum nici protestanţii nu concepeau supunerea totală şi necondiţionată la ceea ce cereau catolicii. La sfârşitul lunii, controversa a fost din nou remisă Împăratului spre soluţionare, exact în acelaşi stadiu în care era când electorii o preluaseră din mâinile lui. Dizolvarea dietei Carol gândea, fără-ndoială, că influenţa lui persoanală avea să reuşească ceea ce nu reuşiseră teologii şi principii. Dar a suferit o cruntă dezamăgire deoarece, probabil, el nu a îneţeles niciodată adevărata antură a disputei, sau cel puţin nu a putut înţelege puterea conştiinţei luminate de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru soldat acela era un cuvânt nou şi o putere nouă. El nu putea concepe o înţelegere altfel decât prin concesii făcute de ambele părţi sau prin supunerea deplină a uneia dintre ele, dar curând a trebuit să vadă cum conştiinţa este ceva care nu se înscrie în sfera în care are putere personalitatea lui şi sabia lui. © www.comori.org

510

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Văzând că întrevedereile particulare, în pofida ingeniozităţii diplomaţiei papale, s-au arătat a nu da nici un fel de rezultate, el a trimis convocări la şefii partidei protestante pentru data de 7 septembrie, ca să se întâlnească în camera lui de audienţe. Numai fratele lui şi un mic număr de consilieri de încredere au fost de faţă. După ce i-au fost prezentaţi principii şi delegaţii, prin vocea Contelui Palatin, el şi-a exprimat surpriza şi dezamăgirea faţă de purtarea lor: “Cum ei, care erau puţini la număr, au introdus noutăţi contrare celor mai vechi şi mai sfinte obieceiuri ale bisericii universale şi şi-au întocmit o religie specială de-a lor, deosebită de cea mărturisită de catolici, de el însuşi, de fratele lui şi de toţi principii şi de toate statele din imperiu, ba chiar în total dezacord cu toţi regii pământului şi cu strămoşii lor. Dar, cu toate acestea, dorind pacea, el se va folosi de influenţa lui pe lângă papă şi ceilalţi principi pentru a convoca un consiliu general de îndată ce se va ajunge la un acord în această privinţă, dar, până la acel consiliu, ei să urmeze aceeaşi religie pe care o mărturiseau toţi ceilalţi principi”. Protestanţii i-au răspuns refuzând în modul cel mai respectuos condiţiile lui. Ei “au negat că ridicaseră secte noi contrare sfintelor scripturi, i-au mulţumit pentru propunerea unui nou consiliu, dar l-au înştiinţat că nimic nu-i va putea determina să revină în bisericile lor la abuzurile pe care le-au condamnat în mărturisirea lor, şi, chiar dacă ei ar fi fost dispuşi să revină, nu i-ar putea forţa pe supuşii lor, care ajunseseră să fie prea luminaţi ca să le mai primească”. Carol era în încurcătură: nu dorea războiul, dar cum ar fi putut să-l evite într-un mod onorabil? Nu putea înţelege deloc cum câţiva principi, care nu aveau multă putere, respingeau propunerile conciliante şi condescendente pe care le făcuse. Era datoria lor să respecte hotărârea majorităţii şi nu să-şi susţină cu arognaţă propria lor opinie împotriva celei a bisericii şi să opună propria lor înţelepciune celei a papei şi a tuturor celorlalţi principi ai creştinătăţii”. I-a rugat pe protestanţi să aibă o nouă întrevedere, sperând că în opt zile se va putea ajunge la o înţelegere, dar ei au refuzat să mai aibă încă o întrevedere, aceea fiind o amânare inutilă, şi, la 9 septembrie, au pus capăt oricărei comunicări cu Carol. Decretul final Împăratul a poruncit să fie constituit un comitet care să elaboreze un decret şi i-a cerut Electorului Saxoniei să mai stea încă patru zile pentru a auzi o schiţă a decretului. Cei însărcinaţi să elaboreze decretul erau electorii de Meinz şi Brandenburg, arhiepiescopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg şi Spires, George, Ducele Saxoniei, Wilhelm, Ducele Bavariei şi Henry, Duce de Brunswick, toţi vrăjmaşi violenţi ai reformei. La 22 septembrie, decretul le-a fost citit protestanţilor. Acesta afirma că mărturisirea Electorlui şi a tovarăşilor săi a fost auzită public şi anulată, că în întrevederile care au rumat principii au retractat unele părţi din învăţăturile lor, dar tot mai susţineau restul şi că li se dădea timp până la 15 aprilie anul viitor pentru a reveni la învăţătura bisericii, cel puţin până la o altă hotărâre a unui consiliu, şi că ei trebuiau să-şi facă cunoscută hotărârea până la sfârşitul acelei zile. Până atunci, li s-a poruncit să trăiască în pace, să nu permită nici o schimbare a religiei, să nu publice lucrări religioase noi şi să nu-i împiedice pe nici unul dintre supuşii lor să se întoarcă la vechea credinţă şi să se alăture celorlalţi principi ai imperiului pentru a-i suprima pe anabaptişti şi sacramentarieni, având asigurarea că, în nu mai mult de şase luni, Împăratul urma să convoace un nou consiliu care să aibă loc anul următor. Tonul acestei hotărâri era extrem de moderat în comparaţie cu limbajul violent pe care l-am auzit atât de frecvent la partida papală, dar, indiferent care le va fi fost motivaţia, protestanţii au rămas fermi că: “Ei nu puteau niciodată admite că mărturisirea lor a fost anulată, ci, dimpotrivă, ei erau mai convinşi ca niciodată că ea era conformă cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce ei ar fi demonstrat deplin dacă le-ar fi fost dată o copie a respingerii”. Pontanus a prezentat atunci o “Apologie pentru mărturisire”, care fusese elaborat ca răspuns la respingerea ei, potrivit cu ceea ce-şi puteau aminti din conţinutul respingerii cei care o auziseră. După ce a spus că ei au repetat deseori că erau dispuşi să se dezică de orice opinie care nu se întemeia pe scriptură şi l-a asigurat pe Împărat de cea mai profundă loialitate a lor faţă de el şi de imperiu, ei au încheiat cerând o copie a decretului propus, ca ei să poată lua o hotărâre cu privire la © www.comori.org

511

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

respectarea lui înainte de a fi promulgat. În dimineaţa zilei de 23 septembrie, Electorul a avut audienţa lui de despărţire, după care Împăratul a dat mâna cu principii şi le-a permis să plece. Dieta şi-a continuat sesiunile încă o lună după plecarea principilor protestanţi, ocupându-se în principal cu cele necesare pentru războiul cu turcii. Decretul final a fost publicat la 19 noiembrie. După compararea mai multor rezumate cu privire la acest document, considerăm că cel al lui Waddington este cel mai clar şi mai simplu pentru cititorii moderni. Acesta este, după cum urmează: “Cei care negau prezenţa reală a trupului erau proscrişi; se poruncea restaurarea vechilor sacramente, ritualuri şi ceremonii acolo unde fuseseră desfiinţate; tot aşa se poruncea degradarea preoţilor căsătoriţi şi nu se permitea punerea unor preoţi noi în vreun loc fără aprobarea episcopului. Trebuiau să fie readuse statuile care fuseseră înlăturate, trebuia să fie afirmată libertatea voinţei, iar doctrina opusp era interzisă ca fiind o ofensă împotriva lui Dumnezeu; tot aşa şi învăţătura cu privire la ăndreptăţirea numai prin credinţă; se insista asupra ascultării faţă de autorităţile civile; predicatorilor li se poruncea să îndemne oamenii să invoce sfinţii, să ţină sărbătorile, să participe la mesă, iar călugării să se supună regulilor ordinului lor; clerul să ducă o viaţă respectabilă şi cuviincioasă. Oricine îşi va permite să schimbe ceva în învăţătură sau închinare se expune unor pedepse. Mânăstirile distruse trebuie reconstruite şi veniturile lor să le fie restituite călugărilor. Decretul va fi pus în aplicare prin forţa militară oriunde nu va fi respectat de bunăvoie, iar statele imperiului îşi vor uni forţele cu cele ale Împăratului în acel scop. Cancelaria imperială urma să-i acuze pe răzvrătiţi, iar statele învecinate trebuiau execute sentinţele ei. Papa era solicitat ca, în nu mai mult de şase luni, să convoace un consiliu care să se întrunească în nu mai mult de un an de la data convocării”, La două zile după citirea publică de decretului, Carol al V-lea a părăsit Augsburgul. După părerea lui D’Aubigne, el era foarte tulburat şi nu ştia cum să scape din labirintul în care ajunsese să fie prins. În calitate de şef al statulu, el intervenise în apărarea bisericii şi pentru suprimarea inamicilor ei, dar rezultatul a fost contrar. Dacă nu-şi punea în aplicare ameninţările, atunci demnitatea îi era compromisă şi autoritatea lui ajungea să fie dispreţuită… Conducătorul a două lumi şi-a văzut toată puterea pusă în încurcătură de câţiva creştini, iar acela care intrase în triumph în cetatea imperială a părăsit-o posomorât, tăcut şI deprimat. Cea mai mare putere de pe pământ a fost înfrântă în confruntarea cu puterea lui Dumnezeu*”.

* D’Aubigne, vol. 4, p. 132-340; Waddington, vol. 3, p. 43-113; Scott – Continuation, vol. 1, p. 1-90; Du Pin, vol. 3, p. 206 Reflecţii asupra dietei de la Augsburg Studiul nu este sec şi neroditor şi timpul nu este pierdut dacă ajungem să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi să ne familiarizăm cu căile Lui. Este cu adevărat îmbucurător şi spre zidirea sufletului să vedem cum mâna Lui îndrumă şi schimbă cele mai complicate probleme ale oamenilor. “Cine este înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului” (Psalmul 107:43). “Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8:28). Istoricii pot face largi dizertaţii privind cu uimire şi admiraţie rezultatele acelei dispute – triumful celor puţini la număr asupra celor mai mulţi şi al celor slabi asupra celor mai tari, dar, căutând să vorbim în mod imparţial despre fiecare combatant, dorim să avem privirile îndreptate în special asupra Celui care este “Cap peste toate, Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23).

© www.comori.org

512

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Cititorul trebuie să fi observat că slujitorii pontificali, îndrumaţi de subtilul şi experimentatul Campeggio şi favorizaţi de Împărat, au eşuat complet în încercarea de a căpăta ascendent asupra principilor relativ mai simpli ai provinciilor. Viclenia, duplicitatea şi planurile lor rele s-au abătut asupra Electorului şi a aliaţilor săi ca valurile asupra stâncii, toate arătându-se neputincioase. Prin credinţă şi statornicie în cuvântul lui Dumnezeu, ei au rămas fermi în mijlocul patimilor aprinse şi al ameninţărilor vrăjmaşilor. Papa, Împăratul, nunţii şi principii, cu toată experienţa lor în diplomaţie au fost uimiţi de cât de puţin au putut realiza. “Zi după zi,” spune un observator apropiat, “planurile lor au fost dejucate şi vicleniile lor au fost zădărnicite de oameni fără abilităţi politice deosebite, de germani născuţi în provincii obscure, de supuşi ai unor principi mai mici, deloc versaţi în practicile de curte, neiniţiaţi în ale intrigilor. Zadarnic au făcut apel la igeniozitatea lor pentru a născoci ceva nou, care să reuşească unde mijloacele obişnuite au eşuat, pentru că au fost înfrânţi de aceeaşi perspicacitate şi circumspecţie”. Meditând la cele care au avut loc în Dieta de la Ugsburg, nu se poate să nu ne amintim de Dieta de la Worms şi de marile schimbări care au avut loc pe parcursul celor nouă ani. 1. La Worms Luther a fost singurul reprezentant al reformei. Nici măcar un principe nu se declarase atunci în favoarea noilor învăţături. La Augsburg lucrurile stăteau cu totul altfel: în locul unui călugăr singur vedem o grupare numeroasă şi bine organizatp de principi, nobili şi teologi, toţi oameni cu greutate şi respectabili. Dar Roma nu a fost mai uimită şi mai umilită la dieta din urmă decât la cea dintâi. Nu a putut reduce la tăcere nici pe acel călugăr singur, nici mulţimea de principi. Aşa era puterea lui Dumnezeu pentru cuvântul Său. La sfârşit a emis un edict similar decretului de la Augsburg, pe care însă nu l-a putut executa. Ce ar putea fi mai convingător cu privire la forţa reformei şi la slăbiciunea inamicilor ei? 2. Efectele sau rezultatele dietei de la Augsburg au fost în mod evident favorabile protestanţilor. Principalul obiectiv al partidei papale era atunci să zdrobească şi să smulgă din rădăcini, cu ajutorul sabiei lui Carol, lăstarii reformei de pe pământul Germaniei, dar, în loc ca ei să-şi împlinească planurile satanici, protestantismul s-a întărit mult şi a ajuns să scape de reprezentările false. Purtarea calmă, sobră, respectoasă şi demnă a principilor i-au făcut pe mai mulţi dintre papistaşi să aibă o opinie mai bună despre ei, şi în final să li se alăture. “Printre cei mai de seamă convertiţi au fost Hermann, Arhiepiscopul de Koln, Contele Palatin Friedrich, Eric, Ducele de Brunswick, ducii de Mecklenburg şi de Pomerania, Joachim, Prinţul Elector de Brandemburg, care la scurt timp i-a urmat tatălui său şi George Ernest, fiul Prinţului Wilhelm de Hennenberg. Unele oraşe libere, care până atunci fuseseră de partea papei sau neutre s-au declarat în favoarea reformei, şi chiar şi Împăratul şi fratele lui au plecat de acolo cu mai puţină aversiune bigotă faţă de credinţa şi numele de protestant decât cea pe care o dobândiseră în urma lecţiilor primite de la consilierii lor ecleziastici”. 3. Multe adevăruri prezentate în acea adunare din august au rămas în mintea participanţilor în următoarele şase luni, ceea ce a fost un mare câştig. Mulţi demnitari, atât din biserică cât şi din stat au auzit pentru prima dată adevărul curat al lui Dumnezeu. Înafara marii mărturisiri de credinţă a bisericilor lutherane, alte două mărturisiri au fost prezentate în dietă: una trimisă de Zwingli, cealaltă numită Tetrapolitană, al cărei nume provine de la faptul că a fost semnată de delegaţii a patru cetăţi imperiale, Strasbourg, Constanz, Memmingen şi Lindau. Lui Bucer îi revine meritul de a fi elaborat mărturisirea tetrapolitană, după cum lui Melanchton îi revine meritul pentru cea lutherană. Dumnezeu a rânduit ca adevărul să fie stabilit prin trei mărturisiri, care erau aproape la fel în ceea ce priveşte adevărurile fundamentale ale cuvântului lui Dumnezeu, diferind numai cu privire la prezenţa trupească reală, adică la modul în care trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în euharistie. 4. Ar fi uşor să arătăm multe adevăruri binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu care nu au fost menţionate în mărturisirile de credinţă, dar obiectivul nostru este acela de a arăta cu mulţumiri ceea ce Domnul le-a dat putere acelor oameni nobili să facă, cu atât de mult har. Adevărul lui Dumnezeu cu privire la biserică, trupul lui Hristos, şi la relaţiile ei cereşti, lucrările Duhului Sfânt; diferenţa dintre © www.comori.org

513

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

îndreptăţirea lui Dumnezeu şi cea a legii; faptul că cel credincios este una cu Hristos; speranţa în venirea Domnului pentru sfinţii Săi şi apoi împreună cu sfinţii Săi pentru a domni în gloria Lui milenială, în general nu erau cunoscute de reformatori, dacă nu le erau chiar complet necunoscute. Cu toate acestea, ei erau credincioşi în ceea ce cunoşteau şi au ţinut cu tărie la acele adevăruri în faţa tuturor pericolelor. Prin credinţă au câştigat victoria. Sub aspect moral, istoria reformei s-a împlinit. Au mai fost ulterior conferinţe şi discuţii, alianţe, eşecuri şi războaie devastatoare, ca să nu mai vorbim de necontenite persecuţii şi martirii, dar adevărul eliberator al mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără meritul faptelor bune a ajuns să prindă rădăcini adânci în spiritul european, astfel încât nici sabia imperiului, nici conspiraţiile papalităţii, nici puterile infernului nu vor putea să o înăbuşe. Providenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Carol Nimic nu este mai interesant în legătură cu istoria reformei decât mâna providenţei care schimbă lucrurile în ijlocul vrăjmaşilor ei. Persoana martorilor, scrierile şi mărturiile date de cei aleşi de Dumnezeu sunt păzite şi protejate prin mijloace din cele mai neobişnuite, la care nu ne-am fi gândit. Numai El putea face ca disputele monarhilor şi armatele turcilor să devină instrumente care să ajute înaintarea evangheliei păcii. Şi aşa a procedat El chiar de la început. Imediat după promulgarea Edictului de la Worms împotriva reformatorilor a început războiul dintre Împărat şi Francisc, regele Franţei. “Indiferent de mult ar fi dorit Împăratul să pună capăt lucrării lui Luther,” spune Dr. Robertson, “el a fost deseori obligat, în perioada Dietei de la Worms, să se ocupe cu lucruri mult mai importante, care cereau atenţie imediată”. Principalul obiectiv al ambiţiilor sale era atunci să se opună puterii lui Francisc. Potrivit istoriei civile, atât Carol cât şi Francisc aveau pretenţii asupra Ducatului Milanului, pe care Ludovic al XII-lea l-a pierdut după ce îl cucerise. “Pentru o vreme Francisc a avut succes, dar, prin anul 1525, Carol l-a câştigat. Pe de altă parte, Carol mai avea pretenţii şi asupra regiunii Artois ca făcând parte din Ţările de Jos, în timp ce mai avea şi de apărat Navarra, pe care bunicul său, Ferdinand, o luase de la Franţa. Pe deasupra, Francisc mai pretindea şi a avea drepturi asupra Celor două Sicilii”. Aceasta explică de ce împăratul a zăbovit atât de mult începerea ostilităţilor împotriva germanilor. Iar certurile şi disputele dintre puterile europene le-au solicitat atenţia timp de mulţi ani, astfel încât reforma s-a putut răspândi mult, iar repetatele ameninţări ale puterilor papale au fost deturnate şi amânate. Iarăşi, Edictul de la Augsburg a produs, în modul cel mai firesc, temeri tuturor membrilor alianţei protestante şi în toată germania. Toată ţara se aştepta la război civil imediat şi la nimicirea protestanţilor. Aşa se prezentau lucrurile, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Atât inima lui Carol, cât mai ales situaţia lui, nu erau favorabile persecuţiilor. Din relaţiile pe care le-a avut cu protestanţii timp de aproape şase luni a aflat că ei nu erau nişte fanatici periculoşi sau vrăjmaşi interni, după cum înţelesese el anterior că ar fi fost. Trebuie că a fost foarte impresionat de corectitudinea şi justeţea cauzei lor, chiar dacă nu a putut înţelege libertăţile cetăţeneşti şi cele religioase pe care le reclamau ei. Şi el nu vedea nici un motic să-i pedepsească cum se cuvine unor rebeli numai pentru a-i face pe plac papei. Clement şi adepţii lui italieni au fost foarte dezamăgiţi că Împăratul nu şi-a asumat rolul de apărător al bisericii şi nu a pornit războiul împotriva ereticilor incorigibili. Potrivit providenţei lui Dumnezeu, aşaceva era imposibil chiar dacă şi Carol ar fi fost la fel de însetat de sânge cum era Clement. Veşti din est l-au încurcat pe Împărat şi i-au scos pe protestanţi de sub presiune: Soliman invadase Ungaria în fruntea unei armate de o sută de mii de oameni cu scopul declarat de a-l detrona pe Ferdinand şi de a pune pe altcineva pe tronul lui. Asemenea ştiri au făcut ca gândurile Împăratului să se abată de la Germania. Îl vom părăsi pentru puţin timp spre a nota poziţia protestanţilor. Liga de la Smalcald

© www.comori.org

514

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Imediat după dizolvarea Dietei de la Augsburg şi decretul cel ameninţător, Electorul Saxoniei şi tovarăşii lui au adoptat măsuri care păreau de natură să prevină efectele acelui decret, pregătindu-se neîntârziat pentru tot ce putea fi mai rău. Groaza de calamităţile care se puteau abate asupra reformatorilor apăsa greu asupra cugetului slab al lui Melanchton, aducându-l la limita deznădejdii, dar Luther nu a fost nici încurcat, nici deznădăjduit. Prin srisorile lui din izolarea de la Coburg, el i-a mângâiat şi i-a încurajat pe prietenii săi. Convins că acea lucrare era lucrarea lui Dumnezeu, el i-a îndemnat pe principi să ţină cu tărie adevărul etern, încrezându-se în protecţia lui Dumnezeu şi să nu facă nici un fel de concesii vrăjmaşului în ceea ce priveşte evanghelia curată. Încă din noiembrie 1530, landgraful de Hesse, mai impetuos decât ceilalţi, şi mai puţin opus învăţăturilor reformatorilor elveţieni cu privire la cina Domnului, a încheiat o alianţă pe şase ani cu cantoanele Zurich, Berna şi Basel şi cu oraşul Strasbourg. La 22 ale lunii următoare, landgraful şi alţi lideri protestanţi s-au întâlnit la Smalcald, în Saxonia Superioară, şi au pus bazele faimoasei ligi prin ceea ce în istorie este cunoscut sub numele “Articolele de la Smalcald”. Landgraful, care nicicând nu a renunţat la obiectivul său favorit, cel al unităţii, s-a străduit mult ca şi elveţienii să fie incluşi în confederaţie, dar Luther şi adepţii lui au refuzat categoric ca ei să fie admişi. Statele protestante ale imperiului, prin această alianţă se constituiau într-o organizaţie de apărare reciprocă. Dar Luther şi alţi câţiva care scriseseră şi vorbiseră argumentând puternic împotriva oricărei confederaţii, fie ea şi pentru apărarea cauzei lor comune, au păstrat mari scrupule cu privire la alianţă. În legătură cu legalitatea ei au fost consultaţi atât juriştii cât şi teologii. Cei dintâi au afirmat că “erau anumite cazuri în care legea permitea rezistenţa faţă de autoritatea imperială, deoarece, în virtutea acordului dintre Împărat şi state, Împăratul se angajase să nu încalce legile imperiului şi drepturile şi libertăţile Bisericii Germane. Dar Împăratul încălcase acel acord, aşa că statele aveau dreptul să se alieze împotriva lui”. Luther le-a răspuns că el nu avea cunoştinţă de aşaceva, dar, cum a ajuns să fie convins că aşa stăteau lucrurile, el nu mai avea obiecţiuni, deoarece evanghelia nu anula în nici un caz instituţiile civile. Cu toate acestea, el nu putea aproba un război ofensiv. Aici putem onserva, în treacăt, că acesta este primul pas fatal al protestanţilor pe calea descendentă. De teama vrăjmaşului ei au părăsit terenul credinţei. Până şi Luther a căzut. În locul conştiinţei şi al cuvântului lui Dumnezeu, ei fac alianţe pentru a respinge forţa prin forţă. În acel timp a apărut o problemă care nu era legată de religie, dar care le-a furnizat protestanţilor un motiv politic pentru a i se opune Împăratului. Carol, ale cărui planuri ambiţioase se extindeau pe măsură ce el avea mai multă putere, şi-a exprimat dorinţa ca fratele lui, Ferdinand, să fie ales Rege al romanilor. Ca urmare, Electorul a convocat colegiul electoral să se întrunească la Koln în acel scop. Electorul Saxoniei a refuzat să se prezinte, dar l-a insruit pe fiul său cel mai mare să se înfăţişeze acolo şi să “protesteze împotriva alegerii ca fiind informală, ilegală, contrară articolelor Bulei de Aur şi subversivă libertăţilor imperiului”. Dar protestul nu a fost luat în seamă. Electorii pe care Carol s-a străduit mult să-i câştige, l-au ales pe Ferdinand Rege al romanilor, el fiind încoronat peste câteva zile la Aix-la-Chapelle. A doua întrunire de la Smalcald La 29 martie 1531, protestanţii au deschis a doua adunare la Smalcald. Liga, deşi la început cuprindea doar electorii, principii protestanţi şi statele protestante, a fost extinsă spre a-i include şi pe aceia care, indiferent care vor fi fost sentimentele lor religioase, protestau împotriva alegerii lui Ferdinand. Au fost luate măsuri pentru includerea în confederaţie a regilor Franţei, Angliei şi Danemarcei ca şi a altor principi şi state. Ducii Bavariei şi alţii, care nu fuseseră prezenţi, s-au alăturat ligii. S-au făcut reguli pentru strângerea de provizii şi de soldaţi în caz de nevoie. Carol caută să se împace cu protestanţii

© www.comori.org

515

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Caracterul războinic al confederaţilor şi situaţia lui Carol în războiul cu turcii l-au făcut pe acesta din urmă să caute prietenia protestanţilor, mai curând decât să înceapă ostilităţile cu ei. El avea mare nevoie de ajutorul lor şi le-a ordonat să dea oameni şi bani, dar ei au refuzat să furnizeze contingentul lor dacă nu li se garanta pacea. Ei au răspuns, în modul cel mai rezonabil, că nu ar fi înţelept din partea lor să pună la dispoziţia persecutorilor tocmai mijloacele lor de apărare, şi, ca urmare, au cerut ca procedurile ostile ale cancelariei imperiale – consiliul executiv al imperiului – să îneteze. Carol a ajuns astfel în mare dificultate deoarece acea concesie echivala cu o abrogare a decretului de la Augsburg. După diferite consultări, Electorul de Meinz şi Prinţul Palatin s-au interpus ca mediatori între cele două părţi. Ei s-au întâlnit la Schweinfurt şi mediatorii au propus următoarele articole: “Mărturisirea de la Augsburg, fără alte inovaţii şi fără legături cu zwinglienii sau anabaptiştii, să fie doctrina protestanţilor până la o decizie a unui consiliu, iar aceştia să nu încerce să răspândească acele învăţături în statele catolice, nici să nu tulbure jurisdicţia sau ceremoniile bisericii. Ei vor furniza mijloacele pentru războiul cu turcii şi se vor supune decretelor imperiale şi vor fi loiali Împăratului şi Regelui romanilor”. Protestanţii au obiectat în principal din cauza înălţării lui Ferdinand, ei refuzând să recunoască validitatea titlului său, şi, în aceasta, ei au fost sprijiniţi şi de unii principi catolici şi de regii Franţei şi Angliei. Pacea de la Ratisbon Protestanţii, ajunşi să fie conştienţi de puterea lor le-au răspuns mediatorilor: “Împăratul trebuie să proclame de atunci încolo o pace religioasă generală, că celor două partide li se va interzice să-şi aducă orice fel de insulte una celeilalte sau să provoace tulburări; Cancelaria Imperială să fie instruită să suspende executarea sentinţelor în chestiuni religioase. Dacă li se va acorda acestea, ei au promis să nu facă inovaţii în ceea ce priveşte confesiunea lor, să nu intervină în jurisdicţia ecleziastică în acele locuri în care ea era încă în vigoare, să dea ascultare cu mult zel Împăratului şi să furnizeze toate mijloacele posibile pentru războiul cu turcii”. După unele discuţii, când nu mai părea cu putinţă să se ajungă la un acord, conferinţa a fost amânată pentru 3 iunie 1532, la Nuremberg. Între timp, turcii au înaintat spre Austria şi inima imperiului a ajuns să fie în pericol. Aşa stăteau lucrurile atunci când conferinţa şi-a reluat negocierile la timpul stabilit. Discuţiile şi dificultăţile au fost soluţionate rapid: “Argumentele diplomaţilor au fost retezate de înaintarea lui Soliman şi condiţiile protestanţilor au fost acceptate. Împăratul aştepta rezultatul la Ratisbon şi se pune că, atunci când, în cele din urmă, tratatul i-a fost adus, fără să-l cerceteze, l-a şi semnat,” la 2 august 1532. Opinii ale istoricilor Este de remarcat aici cum toţi istoricii atribuie acest mare triumf al reformatorilor intervenţiei directe al alui Dumnezeu. “Este adevărat că,” spune Waddington, “nu prin forţa fizică a protestanţilor, nici prin autoritatea morală a doctrinei lor, ci a fost numai prin puterea providenţială, care au transformat chiar armele necredincioşilor într-un instrument pentru trezirea evengheliei. Acesta a fost un avantaj esenţial. Edictele de la Worms şi Augsburg erau practic suspendate pentru o perioadă nedefinită”. Scultetus ne spune să admirăm “providenţa lui Dumnezeu care a făcut ca sultanul turc să fie instrumentul prin care să fie anulată, sau cel puţin suspendată, executarea decretelor de la Augsburg împotriva reformei”. Melanchton spunea: “Prin porunca tăcută a lui Dumnezeu, Împăratul a fost obligat, prin războiul cu turcii, să-şi abandoneze planurile împotriva germanilor. Câinii ling rănile lui Lazăr. Turcii îmblânzesc edictul de la Augsburg. Nicio altă spiţă de oameni nu a fost într-un pericol mai mare ca noi şi nici o partidă nu a fost subiectul unor mai mari animozităţi. Singurul ajutor a fost de la Dumnezeu”. Iar mărturia istoricului secular, Dr. Robertson, are mai multă greutate decât cea a istoricilor ecleziastici, deoarece el spune: “în acest tratat se prevedea stabilirea păcii universale în Germania până la întrunirea unui consiliu general, pentru convocarea căruia Împăratul urma să facă eforturi în următoarele şase luni. © www.comori.org

516

Istoria Bisericii

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Nimeni să nu fie molestat pentru motive religioase şi toate procedurile începute de Cancelaria Imperială împotriva protestanţilor erau sistate, iar sentinţele deja date erau anulate. De partea lor, protestanţii se angajau să-l sprijine pe Împărat cu toate forţele lor pentru a se opune invaziei turcilor. Astfel, prin fermitatea cu care au aderat la principiile lor, prin unanimitatea cu care şi-au susţinut drepturile şi prin abilitatea cu care s-au folosit de situaţia în care se afla Împăratul, protestanţii au obţinut nişte condiţii care erau aproape ca o tolerare a religiei lor: Carol a făcut toate concesiile, iar ei nici una şi nici chiar punctul lui favorit, cel al aporbării alegerii fratelui său, nu a fost menţionat. Iar protestanţii Germaniei, care până atunci fuseseră priviţi doar ca o sectă religioasă, au ajuns să fie consideraţi ca un partid politic destul de important*”.

* Waddington, vol. 3, p. 160; Johns Scott, vol. 1, p. 112; Robertson – Reign of Charles V, vol. 5, p. 391 În ce măsură importanţa politică dobândită a fost favorabilă intereselor creştinismului, aceasta este o altă chestiune, iar pentru a exprima opinia noastră cu privire la aceasta îi recomandăm cititorului să revadă ceea ce am prezentat cu privire la epistola cptre Sardes la începutul volumului. Nicidată nu trebuie ca aceeaşi persoană să fie şi politician şi teolog. Cetăţenia creştinului este în ceruri, iar în ceea ce priveşte poziţia lui pe pământ, ea este în principiu cea de străin şi călător (1. Petru 2:11, Filipeni 3:20). Principii s-au achitat de angajamentul lor faţă de Carol aducând pe câmpul de luptă forţe superioare numeric faţă de ceea ce se aşteptase. Armata imperială, prin recrutări noi, a ajuns la nouăzeci de mii de infanterie regulată şi treizeci de mii de cavalerişti, plus o mare mulţime de trupe neregulate. Împăratul personal a preluat comanda şi omenirea aştepta cu emoţie începutul bătăliei decisive dintre cei mai mari doi monarhi ai lumii. Peste jumătate de milion de oameni din toate naţiunile au stat faţă-n faţă pentru o vreme, pândindu-şi unii altora mişcările. Şi care a fost rezultatul? Marele sultan, Soliman Magnificul, cu trei sute de mii de oameni pare să fi ajuns lipsit de energie sau hotărâre sau să fi fost intimidat de acea aliniere de forţe, astfel încât şi-a retras rapid formidabila armată fără a o angaja în bătălie. Este remarcabil că, într-o epocă atât de războinică, aceasta a fost prima dată când Carol, care până atunci purtase lungi războaie şi câştigase multe victorii, a apărut în fruntea trupelor. “La această primă ieşire a lui sub arme,” spune biograful său, “era o mare onoare să se confrunte cu Soliman şi să-l oblige să se retragă, fapt care este de lăudat”. Dar oare cine, gândim noi, poate să nu vadă în această victorie fără vărsare de sânge o mână mai puternică decât cea a Împăratului? Când turcii au ajuns să-l sperie pe Carol într-atât încât să se supună, lucrarea s-a împlinit şi Dumnezeu, Cel care îi conduce pe toţi, i-a trimis acasă. Imperiul trebuia să fie salvat de dragul reformei, Soliman făcuse mari pregătiri pentru acea campanie, dar, în mod inexplicabil pentru toţi, cu excepţia celor care au credinţă, totul s-a încheiat fără vreun eveniment deosebit. Carol s-a întors în Spania pentru a supraveghea mari pregătiri militare, iar reformatorii s-au întors la ocupaţiile lor paşnice. Biserica s-a odihnit după persecuţie şi perioada ei de pace s-a prelungit cu aproape cincisprezece ani. Prin grija Domnului, care veghează, reforma a avut un mare triumf şi a prins rădăcini puternice în Germania. Acum ne vom îndrepta puţin atenţia spre mişcarea reformatoare în Elveţia.

© www.comori.org

517

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Capitolul 40. Reforma în Elveţia În studiul istoriei reformei în Germania şi în Elveţia, inima este înviorată văzând unitatea desăvârşită a lucrării Duhului în ambele ţări. Din punct de vedere naţional, politic şi social, aceste ţări erau mult diferite. Marele sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele treisprezece mici republici ale Elveţiei. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii imperiale, în cea de-a doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele cam în acelaşi timp şi a avut aceleaşi adevăruri. Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu şi demonstrează originea divină a reformei. “Am început să predic evanghelia,” spune Zwingli, “în anul de graţie 1516, adică atunci când în această ţară nu se auzise de numele lui Luther. Nu de la Luther am primit eu învăţătura lui Hristos, ci din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci el face ceea ce fac şi eu şi aceasta este totul”. Din câte ştim, D’Aubigne este singurul istoric care remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin. Şi, cum el a ajuns la odihnă şi la răsplătire, ne face în mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu în guvernare, ca şi cele în har contribuie la zidire dacă le studiem în comuniune cu El, dar până şi cele mai spirituale subiecte vor rămîne neroditoare dacă El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne scria: “Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther. Fără-ndoială, a existat totuşi o legătură între aceşti doi mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a dat adevărul lui Luther, i l-a dat şi lui Zwingli. Lagătura care-i unea era Dumnezeu*”.

* vol. 2, p. 382 Cu toate că reforma în ambele ţări – ca şi în alte state europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate unele caracteristici naţionale. În Germania, persoana lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi domină pe toţi ceilalţi reformatori. El a fost văzut, a fost auzit şi a ieşit în evidenţă peste tot şi cu orice ocazie. Nimic nu s-a putut face şi nimic nu s-a rezolvat fără el. El a fost şeful recunoscut al unui partid. În Elveţia însă nu a existat nici un asemenea lider, ci Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minţi în diferite cantoane în acelaşi timp. Mai multe persoane nobile, oarecum ca un fel de senat republican, s-au ridicat ca luptători pentru credinţă: Justus, Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel, Oecolampadius, Oswald Myconius şi Calvin. Dar, cu toate că nici unul dintre ei nu şi-a asumat rolul de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică deasupra tuturor celorlalţi. Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare, numită în mod obişnuit “bisericile reformate”, îşi are originea în reforma elveţiană, se cere să cercetăm aceasta cu atenţie, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai cunoscute istorii ale bisericilor din această tară sunt cele ale lui Mosheim şi Milner, dar nu există nici o istorie a reformei din Elveţia. Mosheim, un teolog lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se limitează la a remarca în treacăt câţiva oameni proeminenţi. Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria reformei, este bine să cunoaştem situaţia religioasă din Elveţia înainte de acea mare revoluţie morală. Introducerea creştinismului în Elveţia Creştinismul a fost introdus în ţara munţilor şi lacurilor în secolul al VII-lea de Sf. Gall, originar din © www.comori.org

518

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Irlanda şi urmaş al marelui stareţ Columbanus. După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi şi alţi misionari din Irlanda, care au continuat să lucreze pentru convertirea elveţienilor, întemeind mânăstiri şi vestind evanghelia. S-a constituit o biserică elveţiană, strict roman-catolică din punct de vedere al caracteristicilor ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea secolului al unsprezecelea, doi pustnici şi-au croit drum de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich. Treptat, valea a ajuns să se populeze în jurul chiliilor lor şi a fost construită o biserică la vreo şase sute de metri deasupra nivelului lacului, după care a fost construit satul Wildhaus. Administratorul sau magistratul parohiei spre sfârşitul secolului al cincisprezecelea era un om numit Zwingli, tatăl reformatorului. Astfel putem urmări cursul luminii adevărului din Irlanda pe continent şi în toată Europa şi în toată creştinătatea. Poziţia Elveţiei în mijlocul munţilor şi în inima Europei a fost comparată cu aceea a unei şcoli militare, de la care naţiunile din jur au ajuns să se perfecţioneze în arta războiului. Reputaţia soldaţilor elveţieni ca oameni curajoşi şi rezistenţi a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola în serviciul unor ţări străine. Deşi erau legaţi de munţii ţării lor natale şi de libertatea de acolo, atracţia aurului străinilor i-a făcut pe mulţi să părăsească păşunile alpine pentru a sluji străinilor. Această practică a devenit un mare rău pentru naţiune: agricultura a ajuns să fie neglijată, familiile au ajusn să fie lipsite de tată şi de fii, mii de oameni care au plecat nu s-au mai întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit demoralizaţi, astfel încât vechea simplitate a poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist să o spunem – deşi este ceva consemnat de toţi cronicarii cunoscuţi – cel care a initiat această calamitate naţională a fost pontiful Romei. În conflicetele lui cu alte naţiuni, el a fost deseori nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe care proprii săi supuşi refuzau să i-l acorde, fie de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic furniza resursele pentru război, iar elveţienii cei săraci dar viteji au hotărât deseori soarta papalităţii pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoţii staţionaţi în diferite regiuni ale Elveţiei au primit instrucţiuni să pregătească poporul să dea ascultare papei sub această formă. “Muntenii erau amăgiţi cu învăţătura că era ceva sfânt să se încingă pentru bătălie şi era un martiriu glorios sa cadă servind biserica”. Dar elveţienii erau din ce în ce mai avari, astfel încât cei care ofereau mai mult pentru serviciile lor le şi obţineau. Aceasta l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în distribuirea indulgenţelor şi a altor beneficii, ceea ce a condus la corupţia morală şi degradarea preoţilor şi a poporului. De atunci, marele respect pe care biserica Elveţiei îl avea faţă de Scaunul episcopal al Romei a început să scadă rapid. “La începutul secolului al şaisprezecelea, biserica Romei ajunsese să fie atât de puternică şi de măreaţă încât părea cu neputinţă să mai fie tulburată de ceva. Mai ales în Elveţia, nu părea să fie nici o speranţă să se producă vreo schimbare a religiei, atât din cauza alianţei strânse cu papa cât şi a ignoranţei extreme şi a corupţiei dominante. Dar tocmai în asemenea împrejurări găseşte Dumnezeu potrivit să lucreze, pentru ca toată gloria să-I fie dată numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El să mai tolereze grozavele excese şi dezordinea care domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie să aibă închinătorii săi adevpraţi, care se închină în duh şi în adevăr*”.

* Abraham Ruchat din Lausanne, citat de Scott, vol. 2, p. 328; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 19 Aşa stăteau în general lucrurile când zorii unei noi zile au început a miji în văile Alpilor. Ulrich Zwingli a fost numit apostolul reformei elveţiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important instrument la începutul lucrării şi care a dus la înaintarea ei, deşi au mai fost şi alţii în câmpul de lucru înaintea lui. El avea o raţiune puternică şi limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să răspândească adevărul şi era însufleţit de un zel nobil pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele bisericii Lui. A greşit în mai multe privinţe, cum se întâmplă şi cu cei mai buni slujitori ai Domnului, dar poate fi pus alături de Calvin, printre cele mai ilustre nume din istoria ecleziastică. Naşterea şi educaţia lui Zwingli © www.comori.org

519

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Familia Zwingli era o familie veche, respectabilă şi mult stimată în regiunea Toggenburg – un mic district cu munţi semeţi şi văi strâmte cu, păduri şi păşuni. Ulrich era al treilea fiu; şi avea cinci fraţi şi o soră. S-a născut în ziua de anul nou, în 1484, într-un sătuc puţin cunoscut de pe malul lacului Zurich, care, fiind aşezat în munţi, este numit Wildhaus. Tatăl şi fii săi se ocupau în principal cu turmele şi cirezile lor – cele mai importante resurse ale districtului şi Ulrich se putea să nu iasă din cercul strâmt al Toggenburgului dacă din copilăria lui nu ar fi manifestat nişte caracteristici promiţătoare, care l-au determinat pe tatăl său să-l consacre bisericii. Înainte de a fi împlinit zece ani, el a fost dat în grija unchiului său, decanul de Wesen. Unchiul său i-a vorbit atât de mult tatălui său despre abilităţile copilului încât, cu aprobarea şi cu ajutorul lui, Ulrich a studiat la Basel, Berna, Viena şi apoi din nou la Basel. Datorită reuşitelor remarcabile în studiile sale şi a unor caracteristici promiţătoare, el a fost favoritul tuturor profesorilor pe care i-a avut. La Berna, dominicanii au remarcat vocea frumoasă a tânărului muntean şi văzând înţelegerea lui precoce, l-au determinat să locuiască în mânăstirea lor. Tatăl lui, când a auzit de acel pas şi-a exprimat energic dezacordul lui şi i-a poruncit fiului său să părăsească Berna şi să meargă la Viena. Tânărul neexperimentat a scăpat astfel de rigorile dintre zidurile monastice, care i-au provocat lui Luther atâtea suferinţe, ale căror efecte morale s-au răsfrânt asupra întregii sale vieţi. În timpul celei de-a doua şederi a lui Zwingli la Basel, el a studiat teologia având ca profesor pe celebrul Thomas Wittembach. De la acest teolog capabil, care nu le-a ascuns elevilor săi erorile bisericii Romei, Zwingli pare să fi învăţat ceea ce Luther a învăţat cam în acelaşi timp de la Staupitz: marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă. “Nu este departe ceasul,” spunea Wittembach, “în care teologia scolastică va fi părăsită şi vor fi revigorate vechile învăţături ale bisericii”. Pe tinerii serioşi care se strângeau în jurul său i-a asigurat că “moartea lui Hristos este singura răscumpărare a sufletelor lor”. Inima caldă a lui Zwingli a sorbit adevărul, şi, asemenea profesorului său şi a unora dintre colegii săi, s-a angajat în conflict*.

* D’Aubigne, vol. 2, p. 399; Waddington, vol. 2, p. 268; Faiths of the World, vol. 2, p. 20 Acolo a legat unele din cele mai strânse prietenii, care au continuat pe tot parcursul vieţii, pe care nici chiar moartea nu le-a rupt. Leo Juda, fiul unui preot alsacian şi Capito au fost cei mai intimi prieteni ai lui Ulrich. Ca muntenii în general şi asemenea lui Luther, Zwingli a fost şi muzician şi cânta la mai multe instrumente ; lăuta, harfa, vioara, flautul, ţambalul şi cornul de vânătoare îi erau cunoscute şi cânta la ele în ceasurile grele sau ca relaxare după studii dificile. Zwingli, pastor la Glaris După ce a încheiat cursurile de teologie şi şi-a luat titlul de Licenţiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguinţă Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea perioadă el a dobândit cunoştinţele şi experienţa de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru Domnul şi biserica Lui. “Un manuscris extrem de interesant,” spune unul dintre biografii săi, “se mai găseşte în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu numeroase adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinţi, pe care Zwingli a scris spre amintire”. La sfârşuitul manuscrisului este scris: “copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat şi pe clasicii latini şi culegeri din scrierile părinţilor, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Hrisostom, cu învăţături şi practici ale bisericii de la început. “Studiez scrierile învăţătorilor,” spunea el, “nu ca fiind autorităţi, ci cam aşa cum facem când întrebăm un prieten: cum înţelegi tu acest pasaj?” El cunoştea şi scrierile lui Wycliffe şi Huss, dar asemenea tuturor studenţilor de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus de îndată ce apăreau. © www.comori.org

520

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

De atunci, abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, şi, când prezenta de la amvon Scripturile, el expunea cu fidelitate şi fără teamă inovaţiile şi corupţia sistemului roman. Aceia au fost zorii reformei în Elveţia: Zwingli susţinea autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu şi denunţa falsităţile Romei. Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-şi părăsească îndatoririle cele mai sacre pentru a însoţi armata confederată într-o expediţie în Italia. Ameninţat de Francisc I, care se jurase să răzbune în Italia onoarea Franţei, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era un obicei în Elveţia ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, şi pastorul parohiei să însoţească trupele pe câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 şi 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze stindardul parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediţii, francezii au fost înfrânţi de confederaţi la Novara, iar călugării şi preoţii au proclamat de la amvoanele lor că elveţienii erau poporul lui Dumnezeu, care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmaşilor ei, dar în cea de-a doua el a fost martor înfrângerii semnificative a compatrioţilor săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea tineretului elveţian, iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleşit de sentimentele lui naţionale şi de patriotism, a luat o sabie şi s-a aruncat în luptă. Aceasta era ceva firesc în acele vremuri şi se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creştinesc. În acel moment el a uitat că, în calitate de slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. “Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5). Atunci Zwingli a simţit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât şi în stat. El ajunsese să vadă consecinţele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldaţi să lupte pentru alte naţiuni şi de a interveni pentru a soluţiona dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulţi compatrioţi viteji şi-au pierdut viata în apărarea unui papă ambiţios şi fără credinţă, el s-a umplut de indignare. Şi-a ridicat vocea împotriva acelei practici, şi, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel obicei. Cât timp a fost in Italia, a văzut şi el, ca şi Luther, mândria şi luxul prelaţilor şi necumpătarea şi desfrâul călugărilor. Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre şi mai sfântă de a predica Cuvântul lui Dumnezeu şi mai clar şi mai complet, comparând o Scriptură cu alta. Curând, un nou duh de cercetare a ajuns să se facă simţit în munţii şi văile Elveţiei. Unii istorici şi-au pus problema care dintre ei a s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalităţii: Zwingli sau aliaţii săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în acelaşi timp, mai ales în ceea ce priveşte cunoştinţa despre mântuirea prin har, numai prin credinţă. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod evident primul în domeniu. Când Zwingli predica evanghelia relativ în linişte, Luther înălţa public stindardul adevărului împotriva dominaţiei erorii şi-şi făcea auzită vocea în toate părţile creştinătăţii. Zwingli la Einsidlen În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitaţie de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen, din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor şi predicator în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”. Se vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen a slujitorului său. Era marele sediu al superstiţiilor pentru întreaga Elveţie şi pentru mai toată creştinătatea. “Se poate spune că era” – spunea Ruchat – “Diana a efesenilor sau Loretto al Elveţiei”. Legende din cele mai miraculoase umplu istoria lui timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracţie a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de a face miracole. Mari mulţimi de pelerini curgeau în turme spre Einsidlen din toate părţile creştinătăţii pentru a aduce închinare şi a-şi oferi darurile. Deasupra porţii acesti mânăstiri se află, gravată pe o tabletă susţinută de statuia unui înger, inscripţia blasfemiatoare: “Aici se poate obţine iertarea deplină a păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din © www.comori.org

521

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

toate părţile care voiau să câştige harul prin acel pelerinaj la sărbătoarea fecioarei. “Biserica, mânăstirea şi valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la marea sărbătoare a «sfinţirii îngerilor» se înghesuiau mari mulţimi la acea mânăstire. Mii de persoane de ambele sexe urcau în şiruri lungi coastele muntelui care duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-şi mătăniile. Aşa era atunci şi aşa este până şi astăzi ceea ce se desfăşoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat că nu mai puţin de o sută de mii de bieţi închinători amăgiţi vizitează an de an acest loc. Aşa este papalitatea până şi astăzi acolo unde ea este dominantă, şi chiar şi într-o ţară liberă, înconjurată de o populaţie luminată şi având în preajmă aşezăminte protestante*”.

* Scott, vol. 2, p. 344; D’Aubigne, vol. 2, p. 426 După ce am vorbit despre extraordinara sfinţenie a mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle că stareţul, Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător şi crescător de cai din întreaga ţară. El avea mare aversiune de superstiţii, aşa că prefera să se ocupe de armăsarul lui şi de câmp mai curând decât de mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a răspuns: “Dacă Isus Hristos este chiar prezent în ostie, atunci eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite să-L mai şi ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent, atunci vai de mine dacă dau poporului pâine ca obiect al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig împreună cu David: «Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta ... şi nu intra la judecată cu slujitorul tău». Nu mai vreau să aud altceva”. Administratorul lucrurilor pămâneşti ale mânăstirii, Baronul Geroldseck, era un altfel de om. El este prezentat ca având un caracter blând, o evlavie sinceră şi fiind un zelos sprijinitor al învăţăturii. El avea obiceiul de a invita învăţaţi la mânăstirea lui, şi, influenţat de renumele lui Zwingli pentru învăţătura şi evlavia lui, l-a invitat să accepte funcţia de preot al bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul reformator s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o bibliotecă şi de prieteni sinceri. Elocvenţa noului predicator şi caracterul guvernatorului au atras un număr de învăţaţi la Einsidlen. Curând el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin şi Erasmus şi a legat unele dintre cele mai strânse şi mai afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale întâlnim numele lui Francisc Zingk, Michael Sander, Johann Oexlin, Capito şi Hedio – oameni ale căror nume sunt renumite în istoria reformei. Dar, deşi îi plăcea mult să citească Scripturile, scrierile părinţilor, ale lui Reuchlin şi Erasmus, adevărata lui lucrare era reforma, şi, în măsura înţelegerii sale, el a urmărit aceasta cu toată sinceritatea.

Zwingli şi reforma la Einsidlen El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui Geroldseck: “Studiaţi Scripturile, pentru că va veni o vreme când creştinii nu vor pune mult preţ nici pe Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învăţător, ci numai pe Cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acţionat potrivit cuvintelor profetice ale reformatorului şi le-a permis şi călugăriţelor din mînăstire să citească Biblia în limba populară. Şi atât de mare a fost stima şi afecţiunea acestuia faţă de Zwingli încât l-a urmat la Zurich şi a murit împreună cu el pe câmpul de bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Şi stareţul vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului predicator, el interzicând aproape toate rânduielile superstiţioase în mânăstirea lui. A murit în 1526 mărturisind că avea încredere numai în îndurarea lui Dumnezeu şi în nimic altceva. Predicarea credincioasă şi energică a lui Zwingli a atras mari mulţimi la biserica mânăstirii şi a produs impresie deosebită în mintea lor. El s-a străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri şi să-i aducă la credinţa în Hristos, de la invenţiile şi tradiţiile oamenilor să-i aducă la învăţătura curată a evangheliei. “Căutaţi iertarea păcatelor voastre,” a strigat el, “nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele şi în mijlocirea Domnului Isus Hristos”. © www.comori.org

522

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Ceea ce a învăţat Luther în urma vizitei sale la Roma, Zwingli a învăţat prin şederea lui la Einsidlen. Duhul i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de pelerini din cele mai îndepărate regiuni ale Europei venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de daruri sfintei patroane a sihăstriei. El nu a ezitat între conştiinţa lui şi interesele lui sau interesele mânăstirii, ci şi-a ridicat cu curaj vocea împotriva acelei amăgiri. A lovit răul chiar la rădăcină proclamând mântuirea fără plată, numai prin credinţa în Hristos, fără merite câştigate prin pelerinaje, indulgenţe, jurăminte şi penitenţe. El s-a adresat mulţimilor în baza a două mari adevăruri: acela că Dumnezeu este sursa mântuirii şi că El este acelaşi în orice loc. “Nu vă închipuiţi,” a spus el de la amvon, “că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în vreo altă parte a creaţiei. El este la fel de gata să asculte rugăciunile pe care le faceţi în casele voastre ca şi pe acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fcioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu? La ce foloseşte mulţimea de cuvinte cu care îmbrăcăm noi rugăciunile noastre? Ce eficacitate pot avea gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodaţi? ... Dumnezeu priveşte la inimă, dar, vai! Inimile noastre sunt departe de El”. În acelaşi timp el predica învăţătura împăcării prin credinţa în jertfa nespus de scumpă adusă o singură dată la Calvar. “Suntem deci ambasadori pentru Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:20-21). Efectul predicilor lui Zwingli Prietenii plini de admiraţie ar fi reprezentat într-o formă înfrumuseţată discursurile lui Zwingli, dar efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme, arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra mulţimilor de pelerini. “O vorbire atât de neobişnuită a produs impresii greu de descris. Admiraţia şi indignarea se zugrăveau alternativ pe feţe atunci când predica Zwingli, şi, când oratorul încheia cuvântarea, un murmur confuz trăda emoţiile adânci pe care le trezise. Expresiile lor erau la început reţinute datorită sfinţeniei locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber, unii conduşi de prejudecăţi sau de interese personale se declarau împotriva acelei învăţături noi, iar alţii simţeau cum asupra lor se revărsa o lumină nouă şi aplaudau ceea ce auziseră ... Se spune că mulţi au fost aduşi la Isus, care le-a fost predicat cu toată solemnitatea ca singurul Mântuitor al celor pierduţi; şi mulţi s-au întors cu lumânările şi cu darurile pe care le aduseseră spre a le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului pentru pelerini: «Numai Hristos mântuieşte şi El mântuieşte oriunde» a rămas în mintea multora şi mulţi l-au adus acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea veşti, se întorceau fără a-şi duce la capăt pelerinajul şi numărul închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta*”.

* Scott, vol. 2, p. 348; D’Aubigne, vol. 2, p. 428 Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face nici un fel de compromisuri superstiţiile mulţimii din jurul lui, totuşi ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un asemenea om într-un stat republican, aşa că au plănuit să-l câştige de partea lor. Doar îl câştigaseră pe Erasmus prin pensii şi onoruri. De ce să nu-l câştige şi pe Zwingli? În afară de aceasta, curtea de la Roma era destul de versată în ale politicii pentru a îngădui libertăţi considerabile unor oameni deosebiţi, cu condiţia însă ca ei să recunoască supremaţia pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin aprecierile Papei Leon al X-lea, care i-a trimsi o diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun. Timp de doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât lui Luther cât şi lui Zwingli le-a trebuit mult timp pentru a ajunge la concluzia că Biserica Romei nu putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până la frunze şi că vocea lui Dumnezeu către poporul său spunea: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei” (Apocalipsa 18:4, vezi şi Isaia 1:16-17 şi Romani 12:9). Atunci când un creştin este într-o poziţie ecleziastica falsă, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să părăsească acea poziţie, încrezându-se în Domnul pentru a primi lumină şi îndrumare mai departe. © www.comori.org

523

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Zwingli se mută la Zurich După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a primit o invitaţie de la primarul şi preotul catedralei bisericii din Zurich să fie predicatorul şi pastorul lor. În timpul şederii sale la Einsidlen el ajunsese să fie cunoscut multor persoane importante şi să aibă mai mulţi prieteni, dintre care cel mai apropiat era Oswald Myconius, învăţător la şcoala publică din Zurich, renumit pentru evlavia, învăţătura şi inteligenţa lui. Răspunzând la acea chemare şi la rugăminţile lui Myconius, Zwingli a mers la Zurich pentru a discuta chestiunea şi a evalua bine punând-o înaintea Domnului. Unii dintre preoţi, temându-se de efectele pe care le-ar fi produs spiritul inovator al unui predicator atât de îndrăzneţ au avut obiecţii faţă de numirea lui, dar venirea lui în persoană şi reputaţia lui au lucrat în favoarea lui. Era un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o înfăţişare deosebit de agreabilă, blând şi moderat în comportamentul lui, plăcut în conversaţii şi renumit în toată ţara pentru elocvenţa, seriozitatea şi prevederea lui. A fost ales cu o mare majoritate şi s-a mutat la Zurich. În prima zi a anului 1519, la a treizeci şi cincea aniversare a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcţie. Stăpânul divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui principal de lucru în timpul şederii la sihăstrie. Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg pentru reformatorul saxon a ales catedrala bisericii din Zurich pentru elveţian. Domnul conducea toate lucrurile spre binele bisericii Sale şi spre înaintarea reformei. Oraşul Zurich era considerat conducător al Confedereţiei. Acolo reformatorul a fost în comuniune cu cei mai inteligenţi şi energici oameni din Elveţia şi cu toate cantoanele care s-au grupat în jurul acelui stat vechi şi mai puternic. Stilul nou şi convingător al predicilor lui Zwingli a atras mari mulţimi la biserică şi a produs o impresie puternică asupra lor. La scurt timp după sosirea lui, administratorul i-a amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru a determina strângerea veniturilor parohiei, îndemnându-i pe credincioşi, atât de la amvon cât şi de la confesional să-şi plătească zeciuielile şi dările, ca prin darurile lor să-şi arate afecţiunea faţă de biserică. Dar Zwingli era liber faţă de duhul preoţilor rapaci şi şi-a îndreptat eforturile în altă direcţie. Zwingli şi evanghelia Înainte de a fi acceptat acea funcţie el a cerut să nu fie constrâns să-şi limiteze predicile la citirea publică a unor lecţii sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înţelesese că obiceiul de a predica an de an numai din câteva texte desprinse din context limitează cunoştinţele poporului cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. El a început cu Evanghelia Sf. Matei. “Viaţa lui Hristos,” a spus el înaintea consiliului bisericesc, “a fost mult prea mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf. Matei, capitol după capitol, potrivit inspiraţiei Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirândumă numai din Scriptură, cercetând-o în profunzime şi căutând o mai bună înţelegere prin rugăciune continuă şi sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu spre lauda Fiului Său, spre mîntuirea sufletelor şi spre zidirea adevăratei credinţe îmi voi dedica slujba”. Aşa a abandonat Zwingli, cu multă nobleţe, utilizarea unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un fel de manual al predicatorilor papali încă de pe vremea lui Carol cel Mare. Un limbaj atât de nou, de îndrăzneţ, dar şi în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului Testament a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. “Acest mod de a predica,” au exclamat unii, “este o inovaţie, iar o inovaţie duce la altă inovaţie, si unde vom ajunge oare?” “Nu este un mod nou de a predica,” a răspuns Zwingli, “ci este vechiul obicei. Amintiţi-vă de predicile lui Hrisostom despre Sf. Matei şi ale lui Augustin despre Sf. Ioan”. Spre deosebire de Luther, el nu i-a şocat pe oameni prin replici furtunoase, ci a fost blând şi plin de curtenie în relaţiile lui cu mai marii bisericii. Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mîntuirii cu glas tare şi din toată inima şi a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susţinut necesitatea de a adera fără rezerve numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credinţă şi datorie. Şi atât de mare impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puţin de un an de la stabilirea lui © www.comori.org

524

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

acolo, Consiliul Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toţi predicatorii şi pe toţi cei care se ocupau de suflete să nu dea nici un fel de învăţături care nu pot fi susţinute prin Scripturi şi să lase la o parte “învăţăturile şi rânduielile oamenilor”. Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăinţă toate categoriile de oameni. El a atacat erorile predominante şi viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci şi serviciul militar pentru străini. “De la amvon el nu a cruţat pe nimeni,” spunea Myconius, “nici pe Papă, nici pe prelaţi, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori şi nici chiar pe confederaţi înşişi. Nicicând nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu şi în El era tot ce-i încânta inima şi aşa îndemna el tot oraşul Zurich să se încreadă numai în El”. Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajaroare. Spre sfârşitul primului an putea aprecia că aproape două mii de persoane îmbrăţişau opiniile lui şi mărturiseau că se convertiseră la evanghelia pe care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este acela care judecă inimile. Dar ce momente pentru Zurich şi pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile bisericii, îl sprijinea şi îl proteja pe slujitorul său şi Duhul lui lucra în inimile şi în conştiinţele oamenilor. Aşa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveţia. El respingea erorile sistemului papal şi experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu rugăciuni fierbinţi pentru a fi învăţat de Duhul Sfânt. Dn zorii zilei până la ora zece obişnuia să citească, să scrie şi să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-şi viziteze turma. Îşi relua studiile după amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa deseori timpul până la miezul nopţii. Întotdeauna el lucra în picioare şi niciodată nu îngăduia să fie deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă*”.

* D’Aubigne, vol. 2, p. 450; Scott, vol. 2, p. 355; Universal History, vol. 7, p. 73 Zwingli şi vânzarea indulgenţelor În luna august a anului 1518, bula Papei Leon al X-lea pentru vânzarea indulgenţelor în toată creştinătatea a fost publicată în Elveţia. Bernardin Samson, un călugăr franciscan de la Milano, căruia papa îi dăduse acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulţimea lui de asistenţi şi a executat acel trafic care-i fusese încredinţat de “Sfinţia Sa” cu aceleaşi pretenţii blasfemiatoare şi cu aceeaşi neruşinare zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli era pe atunci pastor la Sihăstrie şi a mărturisit fără teamă împotriva imposturii şi a purtării lui Samson. Din cauza opoziţiei reformatorului, Samson nu prea a avut succes în Cantonul Schweiz. De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne şi Unterwalden, unde a găsit mulţi cumpărători, dar în general oameni săraci, care nu puteau da mai mult de câţiva bănuţi pentru o indulgenţă. Aceea nu a fost lada de bani pe care o aştepta Samson, aşa că s-a pregătit să meargă mai departe. “După ce au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui dragoste pentru pământurile natale l-a făcut să nu scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea lor, fapt scuzabil, - “munţii rodnici şi văile bogate dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa romană în cele mai frumoase regiuni ale Elveţiei, au ajuns în vecinătatea Bernei”. Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva reţineri, dar în final a reuşit să fie primit. El a intrat în oraş cu un alai splendid, cu stindarde cu armele papei şi ale cantoanelor. Şi-a aşezat prăvălia în biserica Sf. Vincent şi a început să-şi strige indulgenţele al căror preţ varia de la câţiva bănuţi până la suma de cinci sute de ducaţi. “Aici avem,” le spunea el bogaţilor, “indulgenţe pe pergament la preţ de o coroană. Acolo,” le spunea el săracilor, “sunt absoluţiuni pe hârtie obişnuită pentru doi baţi” – trei la jumătate de ban. Aşa de neruşinată era şarlatania pe care şi-o permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar acea misiune de la papă, să profite de ignoranţa închinătorilor ei creduli. © www.comori.org

525

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

De la Baden, unde negoţul lui a fost ridiculizat, el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz. Acţionând numai în temeiul autorităţii bulelor pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului credenţialele sale sau să-i ceară permisiunea. Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare şi imediat la îndrumat pe Zwingli, pastorul principal de la Zurich, şi pe alţi pastori din dioceza lui să-l dea afară pe acel străin din bisericile lor. Episcopului nu i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care călca drepturile episcopului, ale preotului de parohie şi ale confesorului deoarece, prin acel comerţ, le reducea veniturile. Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger, preot de ţară la Baumgarten şi tată al ilustrului reformator cu acelaşi nume, a refuzat să-l primească pe agentul papei. După o altercaţie severă care s-a încheiat cu excomunicarea preotului, Samson s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum văzuse că vrăjmaşul se apropia, se angajase în ultimele două luni în a stârni indignarea poporului împotriva indulgenţelor papei. El cunoştea din tot sufletul său şi pe baza autorităţii Scripturii cât de dulce era iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumă a lui Hristos. Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că se simţea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost eliberat de toate temerile. El spunea: “Când Satan vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat vocea cea blândă a evangheliei mă mângâie spunând: «Tu nu poţi face aceea şi cu siguranţă nu poţi face nimic – Hristos a făcut totul desăvârşit». Da, când inima-mi este tulburată din cauza că mă simt neajutorat şi simt slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când aud vestea cea bună: «Hristos este sfinţenia ta! Hristos este îndreptăţirea ta! Hristos este mântuirea ta! Tu nu eşti nimic şi nu poţi nimic! Hristos este alfa şi omega; Hristos este cel dintâi şi cel de pe urmă; Hristos este totul şi El poate face totul. Toate lucrurile create te vor amăgi şi te vor lăsa, dar Hristos, Cel sfânt şi drept, te va primi şi te va îndreptăţi...» Da!” exclama reformatorul luminat, cel fericit şi smerit, dar ferm. “Da! Hristos este îndreptăţirea noastră, a tuturor celor care vor fi vreodată îndreptăţiţi înaintea tronului lui Dumnezeu”. Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul, bucurându-se de ele şi proclamându-le, cei din Zurich erau gata să-i închidă porţile impostorului. Când acesta a ajuns în suburbii, o delegaţie desemnată i-a ieşit înainte în afara zidurilor cetăţii spre a-l informa că i se va permite să se retragă în pace cu condiţia de a revoca excomunicarea lui Bullinger. Legatul, văzând cât de puternice erau sentimentele împotriva lui, le-a dat grabnic ascultare şi s-a retras. A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu banii pe care cu minciunile lui îi storsese de la cei săraci, şi, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi munţii. Dieta i-a adresat imediat papei o mustrare dură în care denunţa purtarea dezonorantă a legatului şi-i recomanda sfinţiei sale să-l recheme. Leon le-a răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu blândeţe şi atenţie. Fără-ndoială că experienţa pe care o avusese cu revoluţia saxonilor l-au făcut să spere că prin concesii potrivite va putea evita o a doua revoluţie în cantoanele elveţiene. “Dieta Helvetică,” spune D’Aubigne, “s-a arătat şi mai hotărâtă decât cea germană. Şi aceasta deoarece din ea nu făceau parte nici episcopi şi nici cardnali. De aceea şi papa, care nu avea acei suporteri, a acţionat mai cu blândeţe faţă de Elveţia decât faţă de Germania. Dar chestiunea indulgenţelor, care a avut un rol atât de important în reforma din Germania, a fost doar un episod în cea din Elveţia”. Apropierea furtunii Zelul lui Zwingli în a-i ataca şi expulza pe vânzătorii de indulgenţe din dioceza episcopului de Constanz a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber, vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al lui Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate şi stimă, îndemnându-l să “urmărească cu hotărâre ceea ce începuse atât de bine şi promiţându-i sprijinul episcopului”. Încurajat de asemenea laude şi având speranţa că episcopul era dispus să contribuie la înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el l-a invitat, atât în mod public cât şi particular, să-l sprijine în răspândirea adevărului evanghelic şi să permită pedicarea liberă a Evanghelie în toată dioceza lui. “Nu m-am dat în lături,” spunea Zwingli, “săi scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina Evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât nici o putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu peste mult timp reformatorul a descoperit © www.comori.org

526

Istoria Bisericii

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

că a avut loc o schimbare în gândirea episcopului şi a vicarului său după ce vânzătorul de indulgenţe părăsise ţara. “Ei,” adăuga el, “care mai înainte m-au incitat prin îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi dea alt răspuns în afară de aceste documente publice şi oficiale, cu toate că vicarul mă asigurase în mod expres mai înainte, atât prin viu grai cât şi în scris, că episcopul lui nu mai putea suporta insolenţa şi aroganţa nedreaptă a Pontifului roman”. Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut alături de Eck şi Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenţi vrăjmaşi ai reformei. De la începutul lucrării sale la Zurich, reformatorul lucrase neobosit pentru a da învăţătură poporului cu privire la sensul, scopul şi caracterul evangheliei şi pentru a-i convinge cât de important este să fie conduşi în îndeplinirea îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile Scripturii. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3:16-17). Nu există vreo “lucrare bună” în legătură cu îndeplinirea căreia Scriptura să nu ne dea nici un fel de informaţie. Zwingli a trebuit să descopere curând că asemenea concepţii şi învăţături nu puteau fi aprobate de demnitarii papei. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de atunci încolo el şi-a pus toate speranţele pe o bază mai sigură. Antonio Pucci, nunţiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. “El a vorbit cu mine în trei rânduri,” spunea Zwingli, “şi mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus că de atunci încolo eu mă voi dedica, prin harul divin, predicării Cuvântului ca mijloc eficient de a scutura puterea papală”. Astfel pregătit, el a renunţat în 1520 la pensia pe care o primise de la Roma pentru a achiziţiona cărţi în calitate de capelan al Sfântului Scaun. “Înainte,” spunea el, “consideram că-mi pot permite să mă bucur de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu o conştiinţă curată şi cu evlavie religia şi învăţăturile lui, dar după ce cunoştinţa Fiului a crescut în mine, am renunţat pentru totdeauna atât la pontif cât şi la darurile lui”. Pe atunci s-a manifestat influenţa predicilor lui Zwingli asupra minţii oamenilor şi influenţa prezenţei lui la Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au fost dispreţuite şi au încetat. Postul Paştelui, care până atunci fusese ţinut cu cea mai mare stricteţe, a ajuns să fie neglijat de orăşeni. Autorităţile civile s-au alarmat, şi, la plângerile unor preoţi, mai multe persoane au fost aruncate în închisoare. Poporul susţinea că, în libertatea lor creştină, nu mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de Constanz, auzind de situaţia instabilă, a dat imediat un edict împotriva inovaţiilor şi a inovatorilor, îndemnând prin agenţii săi poporul să rămână statornic în fidelitatea faţă de biserică, cel puţin până la o hotărâre a unui consiliu – exact formularea obişnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului primiseră ordinul să predice numai Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulţi dintre ei nu-l citiseră niciodată. Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violentă opoziţie a tuturor ordinelor călugăreşti şi a preoţilor. Au început să se ţeasă intrigi împotriva pastorului principal de la Zurich şi viaţa îi era ameninţată. Uneori s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru a-i proteja pe reformator şi pe prietenii lui. Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate părţile şi ştia bine împotriva cui avea să se dezlănţuie furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească zelul şi l-a determinat să scrie pamflete în apărarea adevărului şi a prietenilor săi şi să le răspândească prin ţară. Principiile reformei s-au răspândit atât de mult în Elveţia încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522, adresată preşedintelui tribunalului din Mechelen, spunea că “spiritul reformei s-a răspândit atât de larg în Confederaţia Helvetă încât erau două sute de mii de oameni care erau scârbiţi de Scaunul de la Roma şi în mare parte erau adepţi ai lui Luther”.

© www.comori.org

527

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia După ce am umrărit pe scurt evoluţia lui Zwingli în lucrările din trei cantoane, Glaris, Schweiz şi Zurich, vom trece la alte scene pentru a cunoaşte câţiva din acei oameni devotaţi pe care Dumnezeu i-a ridicat în Elveţia pentru aceeaşi lucrare a harului său suveran şi a puterii sale. Johann Hausschein, care în greacă este numit Oecolampadius, s-a născut la 1482 la Winsberg, în Franconia, cam cu un an înainte de Zwingli şi Luther. Descindea dintr-o familie respectabilă care venise de la Basel. Tatăl său hotărâse la-nceput ca el să urmeze o carieră în domeniul comercial sau juridic, dar mama sa evlavioasă a dorit ca el să fie închinat lui Dumnezeu şi bisericii Lui, şi, în acel scop, a vegheat asupra lui ca odinioară Monica asupra lui Augustin. El avea un temperament blând şi liniştit, un caracter excelent şi de timpuriu s-a distins dintre contemporanii săi prin abilităţile lui pentru învăţătura. A fost trimis la Heidelberg şi apoi la Bologna, unde a studiat jurisprudenţa, dar cum acele studii erau contrare înclinaţiilor sale şi dorinţei mamei sale, şi tatăl său a dorit ca el să se dedice studiului teologiei. Potrivit dorinţei părinţilor săi, el a început să slujească în locul unde s-a născut, dar având un cuget foarte sensibil el a ajuns la convingerea că nu era calificat pentru o asemenea slujbă, aşa că în scurt timp a plecat la Basel. Acolo el a fost numit să slujească în biserica cea mai importantă biserică de acolo, iar doi ani mai târziu a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Basel. El a fost un creştin sincer şi un predicator elocvent al lui Hristos. El a fost iubit mult şi admirat de cei care-l auzeau, nu numai pentru slujirea lui publică ci şi pentru smerenia, blândeţea şi evlavia lui. Între timp el a devenit un foarte bun cunoscător al celor trei limbi ale acrierilor religioase, într-atât încât a atras atenţia lui Erasmus. Basel era atunci marea cetate a învăţăturii şi a tipăriturilor. “Erasmus era pe atunci ocupat cu pregătirea primei sale ediţii a Noului Testament şi a fost ajutat de Oecolampadius în compararea citatelor din Vechiul Testament, care sunt date în Noul Testament, cu originalul în ebraică”. Oecolampadius a ajuns curând să fie ataşat cu mult entuziasm de Erasmus şi s-ar fi putut ca sufletul lui să sufere mult din cauza ideilor lui de reformă făcută pe jumătate, dar Domnul, în providenţa Lui cea bună, l-a chemat pentru un timp să se retragă în liniştea locurilor sale natale. Şi Erasmus pare să fi avut la fel de multă afecţiune faţă de tânărul predicator. El a recunoscut serviciile importante pe care acesta i le-a adus: “În această privinţă am fost ajutat destul de mult prin lucrările auxiliare ale unui om eminent nu numai pentru evlavia lui că şi prin cunoaşterea celor trei limbi necesare unui teolog adevărat. Mă refer la Johann Oecolampadius, pentru că eu nu sunt atât de bun cunoscător al limbii ebraice pentru ca să am autoritatea de a mă pronunţa asupra acelor pasaje”. De la Basel el a mers la Augsburg, primind invitaţia de la preoţii bisericii catedralei să vină pentru a predica acolo. El a avut ocazia de a-l predica pe Hristos unui mare număr de oameni, dar încă o dată a fost biruit de timiditatea lui şi determinat să demisioneze. Deşi era creştin, el nu ajunsese la odihna deplină a sufletului său în lucrarea lui Hristos. Pacea cu Dumnezeu este singurul remediu pentru suflete atât de tulburate şi fără odihnă. Aceasta dă stabilitate şi consecvenţă a gândirii chiar şi în chestiunile obişnuite ale vieţii. Putem privi la lucruri cu maimultă linişte, le putem cântări în prezenţa lui Dumnezeu şi evalua în lumina care ne descoperă adevărata natură a fiecărui lucru. “Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea,” spune psalmistul. Şi care este urmarea? “Pentru că El este la dreapta mea nu mă voi clătina. De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul” (Psalmul 16:8). Acestea sunt negreşit rezultatele când Îl avem întotdeauna pe Domnul ca unicul obiect al nostru: la dreapta noastră sediul puterii, de unde decurge stabilitatea gândurilor şi bucuria inimii şi bucurie continuă. Dar, ca multe alte mii de oameni de-a lungul veacurilor, Oecolampadius nu a părăsit sistemul corupt în care se afla. În loc să încereze să mai facă rău şi să înveţe să facă bine (cum este îndemnul în © www.comori.org

528

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Vechiul Testament) sau să urască ceea ce este rău şi să se alipească de ceea ce este bun (ca în Noul Testament), el a rămas cu Roma şi în zadar a dorit purificarea romano-catolicismului. Dezamăgit şi deznădăjduit, cum trebuie că este orice suflet credincios care încearcă să pună petece la haina cea veche în loc să primească haina cea nouă, el s-a închis într-o mânăstire, propunându-şi să-şi petreacă tot restul vieţii retras şi în studiu. A stat acolo timp de aproape doi ani şi a ajuns să se familiarizeze, ca şi Luther, cu viaţa monastică, care este cea mai înaltă expresie a sistemului papal. După ce a părăsit mânăstirea Sf. Brigitte, el s-a refugiat în castelul renumitului Francisc Sickingen, care era pe atunci locul unde stăteau mulţi învăţaţi, iar, după moartea acestuia, s-a întors la Basel, unde s-a angajat serios în lucrarea bună a reformei, şi acolo şi-a trăit restul vieţii. Leo Juda este reprezentat de istorici ca un om scund, dar cu un spirit eroic, la fel de plin de iubire faţă de cei săraci ca şi de zel împotriva învăţăturii false. S-a spus despre Leo Juda că avea orice trăsătură a unui om bun, şi, pe deasupra, şi din abundenţă. El s-a născut în anul 1482, descendent al unei familii nobile din Alsacia. După ce a studiat pentru un timp la Schelstadt, în 1505 s-a mutat la Basel, unde a fost coleg de studii cu Zwingli, sub excelentul profesor Wittenbach. Prima lui slujbă pastorală a avut-o, ca şi Oecolampadius, în priovincia lui natală, dar, tot ca şi el, s-a întors curând la Basel. După ce a predicat un timp în biserica Sf. Theodor, el i-a succedat lui Zwingli la Einsidlen în 1518, de unde s-a mutat şa Zurich în 1523 pentru a ocupa postul de pastor la biserica Sf. Petru şi a deveni colaborator cu Zwingli în lucrarea reformatoare. El era nu numai un predicator zelos al evangheliei, ci şi un student sârguincios al scrierilor lui Reuchlin, Erasmus şi Luther. El a tradus în germană o parafrazare a Noului Testament făcută de erasmus, care în acea epocă era considerată deosebit de importantă, din vreme ce pe atunci nu era în circulaţie mai nici o prezentare a scripturilor în limba populară. S-a folosit de cunoştinţele lui de ebraică pentru a produce traduceri valoroase ale scrierilor sacre în limba germană şi în latină. Conrad Kirshner sau Pellican s-a născut în Alsacia în anul 1478. El era renumit pentru cunoaşterea limbii ebraice şi a literaturii orientale, de care s-a folosit pentru a ilustra adevărul divin. Cu toată împotrivirea prietenilor săi, el a intrat în viaţa monastică la vârsta de şaisprezece ani. La douăzeci şi cinci de ani, învăţătura şi evlavia lui îl recomandau pentru funcţia de profesor de teologie la Basel, iar peste doi ani, printr-o bulă papală, a primit titlul de doctor în teologie. El s-a îmbolnăvit la Milano, în drumul prin Italia, unde urma să fie încununat cu onoruri mai mari, aşa că s-a întors la Basel, unde episcopul l-a angajat pentru a întocmi un sumar al punctelor principale ale credinţei creştine direct din sfintele scripturi. Faima şi influenţa lui au sporit rapid şi a dobândit rapid mai multe onoruri, dar, odată cu acestea a avut loc şi o importantă schimbare în gândirea lui. El a ajuns să nu mai aibă încredere în învăţăturile dominante şi în născocirile papalităţii: indulgenţe, confesiuni, purgatoriu şi supremaţia papei. Cam pe atunci începuseră să se răspândească scrierile lui Luther. Cele nouăzeci şi cinci de teze pe care le publicase reformatorul i-au ajuns în mâini şi el a fost în general de acord cu ele, dar spera ca Luther să i le explice mai bine. După aceea, Pellican s-a pregătit să renunţe la veşmintele monastice şi pa perspectivele de promovare şi a lucrat un timp la Basel pentru răspândirea adevărului lui Dumnezeu. În 1526 s-a mutat la Zurich, unde a rămas până la moartea lui, în 1556. Wolfgang Fabricius Koefflin sau Capito a fost fiul unui senator alsacian. Mama lui era dintr-o familie nobilă. S-a născut la Haguenau în anul 1478. Astfel, provincia Alsacia a avut onoarea de a fi locul de naştere a trei dintre cei mai distinşi şi mai zeloşi reformatori. Capito avea înclinaţii spre biserică, dar tatăl său avea o puternică aversiune faţă de caracterul clerului din acel timp, aşa că el s-a ocupat cu studii medicale, A studiat succesiv fizica, teologia şi legea canonică şi a obţinut titlul de doctor în fiecare din acele domenii, iar după moartea tatălui său s-a limitat la profesia clericală, care fusese alegerea lui iniţială. Relatăm pe scurt cariera lui. A fost profesor de filozofie la Freiburg pentru puţin timp, apoi predicator la spires timp de trei ani, după care, cu ocazia unei vizite la Heidelberg, a legat o prietenie cu © www.comori.org

529

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Oecolampadius, care a fost întreruptă numai de moartea acestuia din urmă. În 1513 a ajuns la Basel. La invitaţia senatului el a acceptat postul de preot al bisericii catedralei din oraş. Erasmus spune că el era “un teolog profund, un om cu talent deosebit în cele trei limbi şi având o evlavie şi o sfinţenie deosebită”. După ce s-a stabilit la Basel l-a convins pe Oecolampadius să i se alăture şi aceasta a adus reforma în acel loc. Cei doi oameni credincioşi au lucrat mult pentru evanghelie şi slujirea prin cuvânt. A fost semănată multă sămânţă bună, care a produs o bogată recoltă de suflete mântuite spre gloria lui Dumnezeu Tatăl. Timp de cinci ani, până în 1520, Capito a fost angajat în prezentarea scripturilor, în special a Evangheliei după Matei în mari adunări. Astfel, în acel an el şi-a anunţat succesul în curs: “Aici lucrurile merg tot mai bine. Teologii şi călugării sunt cu noi. Un auditoriu foarte numeros ascultă prelegerile mele din Matei. Sunt, într-adevăr, unii care fac ameninţări groaznice la adresa lui Luther, dar învăţătura este prea adând înrădăcinată pentru a fi suprimată prin violenţă. Unii mă acuză că favorizez lutheranismul, dar am grijă să-mi ascund faţă de ei acea înclinaţie”. Acea stare liniştită a lucrurilor nu a continuat mult timp. El a fost acuzat de erezia lui Luther şi preoţii şi călugării au conspirat împotriva lui. Fiind solicitat de Albert, Arhiepiscopul de Metz, să devină cancelarul său, a acceptat invitaţia şi a părăsit acel loc. Auzind aceasta, poporul a fost foarte impresionat şi indignat împotriva preoţilor şi a călugărilor, aşa că în oraş s-a produs o tulburare violentă. Faima lui Capito ca învăţat şi om evlavios era atât de mare încât Leo al X-lea, fără să i se fi cerut, i-a oferit funcţia de protopop. Împăratul Carol al V-lea l-a înnobilat, iar Albert, primul prinţ al Imperiului German, l-a numit consilier ecleziastic şi cancelar. Dar aceste poziţii înalte şi onoruri nu se potriveau cu spiritul lui şi cu dorinţa inimii lui, deşi pe atunci el nu prea înţelesese marea lucrare pentru care îl pregătea Dumnezeu. Treptat, i s-au deschis ochii pentru a descoperi adevărul, mesa a ajuns să fie ceva contrar conştiinţei sale şi el a refuzat să o mai celebreze. După o şedere de aproximativ trei ani la curtea arhiepiscoului cardinal, el a demisionat şi i s-a alăturat lui Bucer la Strasbourg ca simplu predicator al evangheliei, unde a lucrat până la moartea lui, în 1541. Aceea a fost lucrarea care era desfătarea sufletului său. El a început să insiste asupra necesităţii unei reforme şi a căutat să lucreze în dependenţă de dumnezeu. Încă dn 1512, el a fosrt de acord cu Pellican că cina Domnului era doar un memorial al lui Hristos, şi aceasta cu mult timp înainte ca învăţătura să fi fost prezentată public de reformatorii elveţieni. Caspar Hedio s-a născut în marchizatul Baden din Şvabia. A primit educaţia la Basel, unde şi-a luat şi licenţa. El a lucrat mult timp şi cu succes în vestirea evangheliei, întâi la Meinz, apoi la Strasbourg. Când Capito a părăsit Basel, Hedio a fost ales ca succesor al lui. Partida papală a adus obiectţii. Predicatorul neînfricat a spus: “Adevărul înţeapă şi nu este prudent ca prin predicarea lui să răneşti urechi sensibile. Dar aceasta nu contează! Nimic nu mă va face să mă abat de la calea cea dreaptă”. Călugării şi-au intensificat eforturile. “Este discipolul lui Capito,” au strigat ei, sporind tulburarea generală. “Voi fi aproape singur,” îi scria Hedio lui Zwingli, “abandonat în slăbiciunea mea, să lupt împotriva acestor monştri urâcioşi. Învăţătura şi creştinismul sunt acum între ciocan şi nicovală. Luther tocmai a fost condamnat de universităţile de la Louvain şi Koln. Dacă biserica a fost vreodată în pericol iminent, acum este acel moment”. S-ar părea că s-a retras la Strasbourg pentru un timp, unde lucrările sale nu au fost întrerupte aşa de mult. A fost un om cu un temperament blând şi moderat. Berthold Haller, reformatorul Bernei, s-a născut la Aldingen, în Wurtemberg, cam prin anul 1492. A studiat la Pforzheim, unde l-a avut profesor pe Silller şi Melanchton i-a fost coleg. Cei din Berna, care fuseseră ostili noilor opinii şi mâniaţi împotriva Zurichului pentru că cedase faţă de ceea ce ei numeau lutheranism, au început să mai relaxeze prejudecăţile lor la predicarea blândă dar evanghelică a lui Berthold Haller. În anul 1520, el a fost numit pe post de preot şi predicator la catedrală. Lui i s-a alăturat Sebastian Meyer, un franciscan care fusese papistaş, dar a devenit un predicator zelos al evangheliei harului lui Dumnezeu. Haller era învăţat şi elocvent şi forţa predicilor lui a făcut ca el să capete multă influenţă asupra cetăţenilor. Prin eforturile concertate ale acestor doi reformatori, sentimentele religioase © www.comori.org

530

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

au evoluat în scurt timp astfel încât a fost necesară intervenţia guvernului. Cu o fire timidă şi modestă, el a apelat la Zwingli pentru a-i da sfaturi în necazurile lui şi a avut încredere în el în toate încercările, iar Zwingli s-a dovedit potrivit să-i inspire curaj. “Sufletul meu este copleşit,” îi spunea într-o zi lui Zwingli, “nu pot suporta un tratament atât de nedrept. Sunt hotărât să demisionez de la amvonul meu şi să mă retrag la Basel, să mă angajez deplin în societatea lui Wittembach, pentru studiul învăţăturii sacre”. “Vai!” îi răspundea Zwingli, “şi eu simt că descurajarea mi se strecoară în suflet când mă văd atacat, dar Hristos îmi trezeşte conştiinţa prin puterea stimulatoare a ameninţărilor şi a promisiunilor Sale. El mă alarmează spunând: «Oricene se va ruşina de mine înaintea oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de el înaintea Tatălui» şi îmi redă pacea spunând: «Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu». O! Curaj, dragul meu Berthold! Numele noastre sunt scrise cu litere de neşters în registrele cetăţenilorcerului. Sunt gata să mor pentru Hristos... O! Dacă acei feroci pui de urs ai tăi să audă învăţătura lui Isus Hristos, atunci se vor îmblânzi. Dar trebuie să faci această lucrare cu multă blândeţe, ca să nu se întoarcă spre tine cu furie şi să te facă bucăţi”. Berthold a prins curaj. Flacăra care ardea atât de strălucitor în inima lui Zwingli a aprinso pe cea a lui Haller. El a predicat cu mai mult zel şi cu mai multă putere, iar binecucântarea lui Dumnezeu, evanghelia purp a fost redată republicii Berna, de unde fusese atât de mult timp exclusă. Oswald Myconius – trebuie să-l deosebim de Friedrich Myconius, discipolul lui Luther – s-a născut la Lucerne, în 1488. A studiat la Basel, unde a ajuns să fie cunoscut de învăţaţii din cercul lui Erasmus, dar mai ales de cei din cercul lui Zwingli. A condus şcoala publică de la Basel, apoi cea ce la Zurich şi apoi pe cea din oraşul său natal, Lucerne. Din cauza spiritului militar care domina acel canton, predicatorul evangheliei păcii care se încumeta să condamne practica serviciului militar pentru străini sau care căuta să mai limiteze obiceiurile războinice, era imediat întâmpinat de cea mai hotărâtă şi violentă opoziţie. “Este un lutheran,” au strigat, “şi Luther trebuie să fie ars, şi învăţătorul împreună cu el”. A fost chemat să se înfăţişeze înaintea consiliului şi i s-a interzis să citească scrierile lui Luther înaintea elevilor sau le menţioneze vreodată înaintea lor sau măcar să se gândească la ele. “Dar de ce ar trebui cineva să-l prezinte pe Luther,” le-a răspuns el, “dacă are evangheliile şi scrierile Noului Testament?” Duhul său blând a fost rănit şi a ajuns deprimat: “Toţi sunt împotriva mea,” exclama el, “asaltat de atâtea furtuni, încotro să mă-ndrept şi cum să scap de ele? Dacă Hristos nu ar fi fost cu mine, atunci demult aş fi căzut sub loviturile lor”. În 1523 a fost expulzat din Lucerne, şim după mai multe schimbări, a devenit succesorul lui Oecolampadius la Basel, atât ca profesor cât şi la amvon, poziţii pe care le-a avut până la moartea lui, în 1522. El a lucrat mult pentru răspândirea adevărului şi serviciile pe care le-a adus cauzei reformei au fost mari şi valoroase. Joachim von Walt sau Vdian a fost un laic distins, născut la Sf. Gall, unde a fost de opt ori pus în fucţia de consul. El cunoştea bine aproape toate felurile de învăţături şi de timpuriu şi-a pus problema reformei. Prin harul lui Dumnezeu, cu statornicie, zel şi multă înţelepciune şi prudenţă a promovat cauza reformei. În mai multe rânduri a prezidat dezbaterile prin care lucrarea cea bună a înaintat în Elveţia. Thomas şi Andreas Blaurer erau dintr-o familie nobilă de la Constanz şi amândoi au lucrat de timpuriu pentru cauza reformei. Cel din urmă s-a distins în special ca reformator al oraşului său natal. Acel oraş renumit în istorie pentru persecuţia papală şi statornicia creştină a avut favoarea de a beneficia şi de lucrările lui Sebastina Hoffmeister şi ale lui Johann Wauner, care au susţinut cu multă nobleţe învăţăturile reformei în acel oraş celebru, cu toate că au avut de suferit pentru ele*.

* Datele şI evenimentele cuprinse în schiţele anterioare au fost luate în principal din Istoria lui Scott, unde cititorul va găsi multe detalii pe care le-am omis. Vol. 2, p. 366-384 © www.comori.org

531

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Reflecţii asupra zorilor reformei elveţiene Este oare posibil să nu vadă cineva providenţa cea bună şi harul suveran al lui Dumnezeu în acea nobilă mulţime a martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui? Atât de mulţi oameni, în locuri diferite, ca şi când s-ar fi învoit, au studiat cu toţii aceleaşi adevăruri din aceleaşi motive, cu aceleaşi dorinţe şi fiind convinşi de aceleaşi rezultate, cu toate că pentru un timp nu au avut cunoştinţă unii de alţii, şi aceasta a avut loc independent de mişcarea cu acelaşi caracter care a avut loc în Germania. Am evitat să ducem istoria acestor pionieri după 1520 – cu un an înaintea Dietei de la Worms – când numele şi scrierile lui Luther au început să se răspândească în alte ţări. Cititorul atent trebuie să fi observat că majoritatea liderilor pe care i-am menţionat erau oameni cu caractere deosebite, învăţaţi şi capabili, care aveau deschisă calea pentru a avansa şi a dobândi onoruri, şi toate acestea le-au sacrificat de bunăvoie pentru a se dedica deplin Domnului Isus Hristos şi evangheliei Sale. Şi Dumnezeu – care niciodată nu uită să-i onoreze pe aceia care-L onorează pe El – a primit sacrificiile lor de bunăvoie şi a sfinţit învăţătura, talentele şi caracterul lor pentru împlinirea lucrării Sale celei mari. El a făcut ca forţa lor morală să fie simţită şi de cei mai plini de prejudecăţi dintre vrăjmaşii lor. În această privinţă se poate spune pe bună dreptate că: “Domnul a dat cuvântul; mare este oştirea vestitorilor” (Psalmul 68:11). Şi s-a remarcat că acei oameni eminenţi erau ca fraţii care trăiesc împreună în unitate, că erau cu toţii fermi şi prieteni credincioşi, chiar până la moarte şi că printre ei nu s-a auzit nici măcar o notă discordantă. Inima credincioasă tresaltă de bucurie când vde atât de clar puterea lui Dumnezeu lucrând spre gloria Fiului Său şi pentru eliberare bisericii sale de sub robia papalităţii. Nimic nu este mai minunat pe lume decât a vedea trimful adevărului când lucrează Duhul lui Dumnezeu. Ce ni se prezintă? Ca la început, câţiva oameni, care, numai prin puterea adevărului, s-au angajat să schimbe concepţiile religioase, sentimentele şi căile contemporanilor lor. Respectul oamenilor faţă de cele din vechime, faţă de religia străbunilor lor şi alte o mie de interese diverse au intervenit pentru a opri înaintarea reformei. Regii pământului cu armatele lor şi pontifii cu emisarii lor s-au asociat pentru a se opune noilor învăţături şi pentru a-i reduce la tăcere prin moarte pe acei martori. Dar toate acestea nu au reuşit nimic altceva decât să purifice motivele reformatorilor şi să-i facă să fie şi mai zeloşi. Pentru privires firească erau obstacole de neînvins, dar, cu toate acestea, cauza adevărului a triumfat depăşind toate obstacolele, şi aceasta fără mijloace alte vizibile înafară de predicarea cuvântului şi de rugăciune. În continuarea istoriei noastre vom vedea cât de adevărate sunt aceste afirmaţii. Naţiuni întregi, ascultând glasul reformatorilor, au părăsit felul de închinare al părinţilor şlor, şi-au distrus idolii şi au desfiinţat într-o zi obiceiurile pe care le aveau de multe generaţii. Ceea ce la început părea a fi numai o dispută a teologilor a produs o mare revoluţie morală, a cărei influenţă este vizibilă în lumea civilizată*.

* Prefaţă la Life of Zwingle, de J.G. Hess, traducere de Lucy Aikin Înaintarea reformei - Zurich În cursul anului 1520 – după cum am văzut deja – autorităţile civile de la Zurich au intervenit pentru prima dată în lucrarea reformei. Începuse să se arate efectul predicilor lui Zwingli asupra clasei de mijloc şi a celei de jos. Înafară de problema Postului Paştelui, care a ajuns să fie dezbătută în Senat, prin edictul episcopului de Constanz, Zwingli a atras atenţia cetăţenilor din Zurich asupra marii imoralităţi care se generalizase în Elveţia ca urmare a celibatului clerului, şi, într-o scrisoare particulară adresată episcopului, l-a rugat să nu dea nici un edict contrar evangheliei şi să nu mai tolereze curvia şi să nu mai impună celibatul preoţimii. “În unele cantoane preoţilor li se cerea să aibă concubine şi peste tot această practică era permisă pentru bani”. Cu toate acestea, în loc să dea ascultare mustrărilor pe care © www.comori.org

532

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

reformatorul le adusese în mod respectuos, episcopul a început să persecute mai mulţi membri ai clerului care îmbrăţişau noile opinii. Aceia au fost înfieraţi ca eretici lutherani şi denunţaţi ca având opinii ostile Scaunului de la Roma. Până atunci reformatorii elveţieni nu s-au lovit de vreo opoziţie publică sau sistematică, dar în acel moment biserica a implorat statul să intervină pentru a-i interzice peste tot. Dar, sub providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opoziţia care s-a iscat în multe locuri a dus la adâncirea şi extinderea lucrării reformatoare. Controversele şi dezbaterile publice au fost mijloacele cele mai des folosite în Elveţia pentru înaintarea reformei. Vântul persecuţiilor nu a făcut altceva decât să împrăştie sămânţa cea bună a împărăţiei, astfel că aceasta a prins rădăcini peste tot în ţară. “Ca şi în zilele apostolilor,” spune istoricul elveţian, “preoţii s-au ridicat împotriva învăţăturilor noi. Dacă nu ar fi fost acele atacuri, probabil că învăţătura ar fi rămas necunoscută, ascunsă numai în câteva suflete. Dar Dumnezeu găsise ceasul potrivit pentru a o arăta înaintea lumii. Împotrivirea i-a deschis noi căi şi a făcut ca ea să se lanseze în alte direcţii şi ca naţiunile să-şi aţintească privirile asupra ei. Pomul care era destinat să adăpostească poporul Elveţiei fusese plantat bine în văile ei, dar era nevoie de furtuni pentru ca rădăcinile să-i fie întărite şi să-şi întindă ramurile. Partizanii papalităţii, văzând focul care mocnea la Zurich s-au repezit pentru a-l stinge, dar nu au reuşit decât să înteţească şi mai mult flacăra şi să întindă incendiul*”.

* D’Aubigne, vol. 2, p. 502 Conspiraţia călugărilor împotriva lui Zwingli În anul 1522, învăţăturile cele noi înaintaseră atât de mult la Zurich încât nu numai episcopul ci chiar şi senatul a ajuns să fie preocupat serios de ele. Dezbinările şi tulburările care existau în oraş de câtva timp erau în creştere, iar călugării, încurajaţi de superiorii lor, au înălţat obişnuitul strigăt că era erezie, răzvrătire şi necredinţă. În oraş erau trei ordine călugăreşti: dominicani, franciscani şi augustinieni. Aceştia au conspirat împotriva lui Zwingli şi l-au acuzat înaintea magistraţilor că “ataca necontenit ordinele lor, ridiculizându-le în discursurile lui şi făcând ca ele să fie dispreţuite de popor”. Ei au cerut senatului să-l reducă la tăcere pe predicator şi să abroge edictul din 1520, sau măcar să le permită să predice din Aquinas şi Scottus. Autorităţile nu numai că eu respins petiţia lor, ci chiar au reînnoit ordinul ca “de la amvon să nu se prezinte nimic care să nu poată fi dovedit clar prin cuvântul scris al lui Dumnezeu”. Exasperaţi, călugării nu au mai avut grijă să-şi ascundă intenţiile, ci au jurat că, dacă Zwingli nu avea să înceteze ostilităţile, ei vor fi nevoiţi să adopte măsuri violente. Cam tot pe atunci, episcoul a adresat senatului al doilea apel, în care a prezentat multe acuzaţii grave împotriva lui Zwingli. Clerului şi magistraţilor din dioceza lui, ca şi primarului şi consiliului de canonici, le-a adresat un lung îndemn însoţit de copii ale bulelor papale şi de edictul de la Worms împotriva lui Luther, care a fost încredinţat la trei emisari ecleziastici. Când Zwingli a luat poziţie şi a răspuns la acuzaţiile episcopului, adversarii săi au fost reduşi la tăcere. Dar el era atât de tulburat şi de întristat în duhul lui de prezenţa acuzatorilor săi, care odinioară îi fuseseră prieteni apropiaţi, ca şi de starea generală a lucrurilor, că a cerut respectuos să se organizeze o conferinţă publică la care să aibă posibilitatea de a se apăra şi de a-şi apăra învăţăturile. Între timp el a scris cu mutl sârg pentru a face şi mai larg cunoscute adevărurile pe care le susţinea şi le prezenta ca învăţătură, ca şi erorile şi abuzurile împotriva cărora mărturisea. Publicaţiile lui Zwingli În iulie 1522 el a adresat membrilor Cofederaţiei Elvete un “Îndemn prietenesc şi evlavios”, rugându-i © www.comori.org

533

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

“să nu împiedice predicarea evangheliei şi să nu dezaprobe căsătoria clericilor”. “Nu vă temeţi,” le scria el conducătorilor cantoanelor, “să ne acordaţi aceste libertăţi; pentru că există semne clare după care oricine îi poate recunoaşte pe adevăraţii predicatori evanghelici. Cel care, neglijându-şi interesele lui personale, nu se dă înapoi de la muncă şi privaţiuni pentru a face să fie cunoscută şi respectată cauza lui Dumnezeu, pentru a-i aduce pe păcătoşi la pocăinţă, pentru a aduce mîngâiere celor în necaz, este fărăndoială în acord cu Hristos. Dar când vedeţi învăţători care zi de zi prezintă noi sfinţi la care să se închine poporul, cărora trebuie să li se câştige favoarea prin intermediul darurilor, şi când aceiaşi învăţători susţin că au autoritate preoţească şi susţin autoritatea papei, atunci puteţi considera că ei sunt mai preocupaţi de profitul lor decât de sufletele care le sunt încredinţate”. “Dacă asemenea oameni vă sfătuiesc să opriţi prin decrete predicarea evangheliei, atunci fiţi surzi faţă de insinuările lor şi puteţi fi siguri că ei urmăresc să nu aibă de suferit beneficiile şi onorurile lor şi spuneţi că dacă această lucrare vine de la oameni, ea va pieri de la sine, dar dacă este de la Dumnezeu ar fi zadarnic să uniţi toate puterile pământului împotriva ei*”.

* Hess, p. 130-138 După ce a explicat natura evangheliei şi că numai din ea pot veni învăţături mântuitoare, el a atacat imoralitatea dominantă printre ecleziastici ca find una care aduce mari prejudicii cauzei creştine şi a pledat în modul cel mai solemn împotriva interzicerii căsătoriei clericilor, arătând că acela era un mijloc modern care avea ca scop înălţarea exagerată a bisericii prin ruperea legăturilor care i-ar fi apropiat de popor pe slujitorii ei, prin aceea că îi făcea să fie străini de afecţiunile normale, determinându-i să-şi concentreze zelul asupra intereselor unei organizaţii, a ordinului de care aparţineau, pentru susţinerea sistemului papal. În aceeaşi perioadă el i-a adresat o mustrare zimilară şi episcopului de Constanz, în care, spunea Hess, “l-a rugat pe episcop să se pună în fruntea celor care lucrează pentru a înfăptui reforma în biserică, şi, cu înţelepciune şi prudenţă, să permită demolarea a ceea ce fusese înălţat cu îndrăzneală”. Aceste două petiţii au fost semnate de Zwingli şi de alţi zece dintrei cei mai zeloşi susţinători ai reformei din Elveţia. Îndemnul sau mandatul episcopului către consiliul canonicilor din Zurich l-a făcut pe Zwingli să scrie încă lucrare, pe care a numit-o “Archeteles”, cuvânt care are semnificaţia “începutul sfârşitului”. Aceasta era un sumar al principalelor puncte în dispută între reformatori şi adversarii lor. “Această lucrare,” spunea Gerder, “ne prezintă o imagine veridică a reformei zwingliene – cu mult diferită de cea pe care o redau mulţi alţi scriitori”. Ea a ajuns mai celebră decât pamfletele lui anterioare şi a fost mult preţuită nu numai în Elveţia ci şi în ţări străine, ea arătând că autorul ei era “tare în scripturi” şi unul care îmbina temeritatea cu moderaţia autentic creştină*.

* din citatele lui Scott din Gerdes sau Gerdesius, profesor de teologie la Groningen şi din A. Ruchat, vol. 2, p. 406 Când la Zurich aveau loc acele evenimente, episcopul, care nu se mai credea capabil să reprime dizidenţa, a făcut apel la adunarea naţională a fost convocată la Baden şi a cerut ca întreaga Confederaţie Helvetă să se implice pentru executarea hotărârilor sale. Dar seminţele reformei răsăriseră şi acolo la fel de puternic ca şi la Zurich, cel puţin în rândul pastorilor, pentru că aceştia luaseră în unanimitate hotărârea să nu predice nici o învăţătură care nu poate fi dovedită din scriptură. “Acest apel al episcopului,” spune Waddington, “a avut ca efect persecutarea unui singur delicvent”. Un anumit Urban Wyss, pastor de la Visisbach, din comuna Baden, care predica împotriva invocării sfinţilor, a fost arestat şi predat prelatului, şi, printr-o lungă întemniţare la Constanz, s-a distins ca primul dintre © www.comori.org

534

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

reformatorii elveţieni care au suferit pentru adevăr. Zwingli şi fraţii săi După cum am spus cu privire la începutul vieţii reformatorului, el a avut cinci fraţi. Şi este de interes să observăm că totţi erau în viaţă în această perioadă a istoriei lui, şi, auzind de relatări cu privire la apostazia lui Ulrich, au fost foarte stânjeniţi în legătură cu fratele lor şi au dorit să vorbească cu el despre acea chestiune. Deşi s-ar părea că ei erau mai curând îngrijoraţi în legătură cu respectabilitatea numelui familiei lor decât cu mântuirea sufletului, aceasta i-a oferit ocazia de a scrie mai complet şi cu mai multă libertate despre marele subiect al evangheliei şi de a exprima profundele sentimente creştine din inima lui. După ce şi-a exprimat efecţiunile sincere faţă de fraţii săi şi interesul său pentru bunăstarea lor, el i-a asigurat că nicicând nu avea să înceteze să-şi îndeplinească cu fidelitate şi cu sârguinţă îndatoririle de pastor creştin, nelăsându-se înfricoşat de teama de lume sau de tiranii puternici care guvernează. “Cu privire la mine însumi,” spunea el, “nu sunt deloc îngrijorat pentru că demult m-am încredinţat pe mine însumi în mâinile lui Dumnezeu... Fiţi liniştiţi pentru că nu mi se poate întâmpla nici un rău cu privire la care să nu-mi fi făcut socotelile şi pentru care să nu fiu pregătit. Ştiu că, într-adevăr, puterea mea este slăbiciune desăvârşită şi cunosc şi puterea celor împotriva cărora m-am încumetat să lupt. Dar, aşa cum Sf. Pavel spunea cu privire le el «am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte»... Dar voi cu: «Ce ruşine va fi şi ce pată pe numele familiei ca tu să fii ars pe rug ca eretic sau să suferi altă moarte ruşinoasă? Şi ce folos vei avea din aceasta?» Iubiţii mei fraţi, ascultaţi răspunsul meu: Hristos, Mâtuitorul şi Domnul peste toate, al cărui soldat sunt a spus «Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî şi când vă vor alungad dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de bucurie, pentru că, iată, răsplata voastră este mare în cer» (Luca 6:22-23). Aflaţi deci că, cu cât numele meu este mai înfierat de această lume din cauza Domnului, cu atât va fi el mai onorat înaintea lui Dumnezeu Însuşi... Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pentru a-Şi vărsa sângele pentru mântuirea noastră, deci este un soldat laş şi nevrednic de numele Lui acela care nu va dori să-şi sacrifice viaţa pentru gloria comandantului său, ci mai curând este gata să arunce scutul şi să fugă în mod ruşinos...” “Voi sunteţi fraţii mei şi vă recunosc această calitate, dar dacă nu doriţi să fiţi fraţi ai mei în Hristos, atunci trebuie să vă plâng cu cea mai adâncă durere şi întristare, deoarece cuvântul Domnului ne cere să ne părăsim până şi tatăl şi mama dacă ei caută să ne depărteze inimile de la El. Încredeţi-vă în cuvântul lui Dumnezeu fără şovăire şi staţi liniştiţi. Toate durerile şi plângerile voastre aduceţi-le înaintea lui Hristos, vărsaţi-vă rugăciunile înaintea Lui. Numai la El să căutaţi harul, pacea şi iertarea păcatelor voastre. În sfârşit, uniţi-vă cu Hristos printr-o legătură atât de intimă ca El să fie una cu voi şi voi să fiţi una cu El. Să dea Dumnezeu ca, fiind sub protecţia Lui, să fiţi conduşi de Duhul Său şi să urmaţi învăţătura Lui! Amin. Nu voi înceta niciodată să fiu fratele vostru credincios, numai ca voi să doriţi să fiţi fraţi cu Hristos. Din Zurich, în mare grabă, în anul lui Hristos 1522”. Aceste adânci răsuflări din străfundul sufletului lui Zwingli trebuie să impună cea mai plină de recunoştinţă laudă pentru orice inimă înnoită prin harul lui Dumnezeu. Ce dăruire pentru Hristos, pentru evanghelia Lui, pentru biserica Lui, pentru de rudele lui, ţara lui şi pentru omenire! Cunoştinţa lui cu privire la calea mântuirii şi felul în care a pătruns marele adevăr dătător de odihnă al identificării cu Hristos ne umplu inima de o încântare admirativă. Este adevărat că el nu a înţeles eliberarea prin moarte de sub puterea păcatului, a lui satan şi a lumii, aşa cum ne învaţă Romani 6 şi alte asemenea texte şi nici nu putea să fi cunoscut învăţătura scripturii cu privire la biserica trup al lui Hristos, potrivit cuvântului “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:13). Dar el înţelesese că este comuniune în har şi binecuvântare prin credinţa în jertfa scumpă a lui Hristos. Dacă ar fi fost mai mult în “puterea învierii Lui”, atunci el ar fi fost mai puţin ceea ce biografii lui numesc “patriotul creştin. © www.comori.org

535

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Eroul creştin”. Nu că atunci ar fi iubit mai puţin pe aproapele său sau pe rudele lui sau omenirea, ci iubirea lui s-ar fi manifestat potrivit duhului unuia care nu numai că a murit ci a şi fost înviat împreună cu Hristos şi care este unit cu Domnul prin acelaşi Duh, fiind locuinţa Duhului Sfânt. Asemenea lui Luther, el a susţinut că îndreptăţirea numai prin credinţă este piatra din capul unghiului pentru creştinism, deşi, în mod evient, el a fost mai puţin dominat de prejudecăţi şi a avut vederi mai largi asupra adevărului divin decât reformatorul saxon şi un stil mai elevat de a exprima adevărul. Dezbaterile de la Zurich Potrivit cererilor lui Zwingli, după cum am notat deja, senatul de la Zurich a anunţat o conferinţă pentru a discuta şi a domoli disputele religioase, care avea să înceapă la 29 ianuarie 1523. Aceasta a fost prima dintre acele dezbateri publice, care, prin providenţa lui Dumnezeu, a dus la înaintarea rapidă a reformei. Toate persoanele care aveau ceva de spus împotriva pastorului şef au fost invitate să-şi prezinte public acuzaţiile lor. Senatul a anunţat totuşi o clauză nobilă: aceea ca “să se facă apel numai la scripturi ca unicul criteriu de judecată şi nu la obiceiuri sau tradiţii de-ale oamenilor”. A fost invitat clerul cantonului, iar episcopul a fost rugat să se înfăţişeze personal, sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să trimită reprezentanţi competenţi. Pentru ca toate părţile să fie informate cu privire la subiectele dezbaterii şi ca numeni să nu poată invoca faptul că a fost luat prin surprindere, Zwingli a publicat cu câtva timp înainte şaizeci şi şapte de propoziţii care cuprindeau principalele învăţături pe care le predica el şi pe care era pregătit să le susţină. Acelea au fost distribuite larg şi din timp. Tezele lui Zwingli Din vreme ce aceste teze ale lui Zwingli pot fi considerate crezul reformatorilor elveţieni, va fi de folos pentru cititor să enunţăm pe scurt cele mai importante dintre aceste propoziţii: “Evanghelia este singura regulă pentru credinţă, şi este eronată afirmaţia că ea nu are valoare fără aprobarea Bisericii Romei; Hristos este unicul cap al bisericii; toate tradiţiile trebuie respinse; încercările clerului de a-şi justifica luxul, bogăţiile, onorurile şi demnităţile constituie cauza dezbinărilor din biserică; penitenţele sunt dictate numai de tradiţie şi nu sunt de nici un folos pentru mântuire; masa nu este un sacrificiu, ci numai comemorarea sacrificiului lui Hristos; mâncărurile sunt indiferente; Dumnezeu nu a oprit nici o categorie de creştini să se căsătorească, şi, ca urmare, este greşit ca preoţilor să le fie interzisă căsătoria, deoarece celibatul lor a ajuns să cauzeze mult desfrâu de tot felul. Acordarea absoluţiunii pentru bani însamnă simonie; numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele, iar cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic despre purgatoriu. Afirmaţia că harul decurge în mod necesar din primirea sacramentelor este o invenţie modernă; nimeni nu trebuie să fie molestat pentru opiniile lui şi este de competenţa magistratului să-i oprească pe aceia care tind să tulbure liniştea publică*”.

* Hess, p. 148 Adunarea de la Zurich Cronicarii spun că, în dimineaţa zilei de 29, devreme, mulţi se îmbulzeau în sala pentru conferinţă. Era prezent tot clerul oraşului şi cantonului, împreună cu mulţi alţii din zone îndepărtate, şi o mare mulţime de învăţaţi, de oameni de rang înalt şi fel de fel de popor. Consulul Republicii, Marc Reust, un om integru, a deschis deliberările. El a spus despre cele şaizeci şi şapte de propoziţii ale lui Zwingli şi a cerut © www.comori.org

536

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

ca toţi cei care erau contra lor să-şi prezinte fără teamă obiecţiunile. Marele maestru al curţii episcopale, vicarul general Faber, şi mai mulţi teologi, erau prezenţi în calitate de reprezentanţi ai episcopului. Toţi se aşteptau ca Faber să încerce să combată tezele lui Zwingli şi să apere sistemul oficial, dar Faber îşi cunoştea prea bine adversarul pentru a face aşaceva şi a refuzat să discute vreunul dintre articole. Zwingli a căutat zadarnic să-l atragă într-o dispută. Faber a spus: “Eu am fost trimis aici nu pentru a dezbate ci pentru a asculta. Apoi, acesta nu este locul potrivit pentru a dezbate lucruri atât e mari, ci se cuvine mai bine să aştepte decizia unui conciliu general, care este singurul tribunal legitim pentru chestiuni care ţin de doctrină, un asemenea conciliu urmând să fie convocat în scurt timp. Până atunci, lui i se poruncise să medieze pentru încetarea disputelor care tulburau oraşul”. Zwingli, care ţinea ca învăţăturile lui să fie supuse cât mai curând la cea mai severă cercetare, a fost profund îndurerat de abordarea evazivă în stil diplomatic a lui Faber. “Cum?” a exclamat el stând în picioare în faţa unei mese pe care era o Biblie. “Oare nu este această mare şi învăţată adunare la fel de bună ca un conciliu? Nu avem decât de apărat cucântul lui Dumnezeu”. După ce a făcut acest apel, care a făcut ca peste adunare să se aştearnă o tăcere profundă, el s-a adresat din nou adunării. “El s-a plâns de acuzaţiile calomnioase ccu care erau atacate continuu învăţăturile lui şi i-a provocat pe defăimătorii săi să iasă în faţă în acel moment rânduit special în acel scop pentru a discuta articolele respective”. Dar reformatorul a descoperit că aceia care erau repede gata să-l acuze şi să-l defăimeze în secret au rămas într-o tăcere încăpăţânată în public. El avea însă o conştiinţă curată şi dorea să explice public învăţătura lui înaintea senatului ţării sale, înaintea şefului diocezei şi înaintea întregii biserici a lui Dumnezeu, fiind gata să asculte orice ar fi spus unii împotriva lui şi dispus să mulţumească celui care l-ar fi corectat dacă greşsea undeva, dar pregătit să susţină ceea ce el credea că este adevărul lui Dumnezeu. Faber a continuat să refuze să se angajeze într-o dispută cu Zwingli în faţa marelui consiliu, dar a promis că avea să publice o respingere scrisă a erorilor acestuia. Cum nu s-a prezentat nici un adversar, preşedintele a spus atunci: “Dacă este cineva care are ceva de spus împotriva lui Zwingli sau a învăţăturilor lui, să iasă în faţă”. A repetat aceasta în trei rânduri, şi, cum nimeni nu s-a prezentat, senatul a declarat că propoziţiile evanghelice au câştigat o victorie nedisputată şi a publicat imediat un edict în acel sens. “Din vreme ce Maestrul Ulrich Zwingli şi-a invitat în mod repetat adversarii doctrinelor sale să le combată prin argumente din scriptură, şi, cu toate acestea, nici unul nu s-a încumetat să facă aceasta, el va continua să vestească şi să predice cuvântul lui Dumnezeu ca până atunci. De asemenea, toţi ceilalţi slujitori ai religiei, fie ei din oraş sau de la ţară, să evite să dea vreo învăţătură pe care nu o pot susţine prin intermediul scripturii, şi, de asemenea, se vor abţine să aducă acuzaţii de erezie sau să facă alte afirmaţii scandaloase, acestea urmând să fie pedepsite sever”. Când au auzit hotărârea, Zwingli nu s-a putut abţine să-şi exprime bucuria inimii: “Îţi mulţumim Ţie, Doamne, care doreşti ca sfântul Tău cuvânt să domnească pe pământ ca şi în ceruri”. Auzind aceste cuvinte, Faber nu şi-a putut stăpâni indignarea: “Aceste teze ale Maestrului Ulrich sunt împotriva onoarei bisericii şi învăţăturii lui Hristos, şi eu voi dovedi aceasta,” a spus el. “Aşa să faceţi,” a spus Zwingli, “dar eu nua am alt judecător înafară de evanghelie”. Leo Iuda, Hoffmann, Meyer şi alţii s-au străduit ca şi Zwingli să atragă în dezbatere partida papală, dar nu s-a petrecut nimic mai mult decât o mică hărţuire cu privire la invocarea sfinţilor. Efectele decretului Promulgarea acestui decret, în opinia lui Hess, a dat avânt reformei în Elveţia, iar mesajul adresat de Zwingli în sala de conferinţă a avut un efect favorabil învăţăturilor lui. “Simplitatea şi fermitatea lui, ca şi blândeţea lui, au făcut ca publicul să fie cuprins de o adâncă veneraţie, iar elocinţa lui şi învăţătura lui i-au cucerit pe aceia care ezitau între cele două părţi, iar tăcerea adversarilor săi, care a fost privită ca o © www.comori.org

537

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

dovadă tacită a slăbiciunii lor, a servit cauzei lui aproape la fel de mult ca argumentele pe cere le-a adus. Din acel moment, numărul prietenilor reformei a crescut rapid în rândurile tuturor categoriilor sociale”. Cum epoca era încă papală, decretul a fost foarte drept şi rezonabil. Hotărârea nu prevedea nici un fel de pedepse pentru motive religioase, ci doar îi proteja pe Zwingli şi pe toţi pastorii care aveau să meargă de atunci încolo pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu, şi numai pe temeiul acelui cuvânt predicatorii urmau să rămână sau să cadă. Tulburarea liniştii sau orice tendinţă spre tulburare urma să fie pedepsită de autorităţi. La scurt timp după conferinţă, Faber i-a scris unui prieten de la Meinz exprimându-şi în următorii termeni temerile legate de Zwingli: “Nu am să-ţi dau alte ştiri decât că la Zurich s-a ridicat un al doilea Luther, care este chiar mai periculos, din vreme ce are un popor şi mai auster. De voie, de nevoie, trebuie să lupt împotriva lui, şi intru în luptă cu cele mai mari reticenţe, fiind obligat să fac aceasta. Vei afla curând aceasta atunci când voi publica acea carte a mea pentru a dovedi că mesa este un sacrificiu*”. Tulburarea şi frustarea adversarilor reformei a fost pe măsura triumfului reformatorilor şi a confirmării principiilor lor. Cei mai dotaţi apărători ai papalităţii au tăcut în marele consiliu al ţării lor – Consiliul celor două sute. Le-a fost în mod evident teamă să se angajeze într-o dezbatere cu Zwingli. Dar Roma cea fără scrupule avea alte arme. Cei mai de încredere istorici afirmă că nunţiul papal Ennius şi episcopul de Constanz au trimis oameni ca să-i ia viaţa lui Zwingli de îndată ce s-ar fi ivit o ocazie fără riscuri prea mari. “Din toate părţile eşti înconjurat de curse,” îi scria un prieten secret lui Zwingli, “a fost pregătită o otravă ucigătoare pentru a-ţi lua viaţa. Sunt prietenul tău, mă vei cunoaşte în viitor”. “Părăseşte de îndată casa lui Zwingli pentru că se apropie o catastrofă,” îi scria un altul capelanului care locuia împreună cu el. Dar omul lui Dumnezeu a rămas calm şi liniştit, încrezându-se în El. “Cu ajutorul lui Dumnezeu,” spunea el, “nu mă tem de duşmanii mei altfel decât o stâncă înaltă se teme de valurile muginde”. Dar, cu toate că otrava şi pumnalul nu au reuşit să-şi îndeplinească sarcina groaznică, Roma nu-şi epuizase toate mijloacele şi a recurs la linguşiri.

* Waddington, vol. 2, p. 284 La scurt timp după ce a fost emis decretul, Adrian, care ocupa tronul papal, a arătat interes faţă de controversa de la Zurich, deşi tuna anateme împotriva Saxoniei. El i-a trimis lui Zwingli una dintre cele mai linguşitoare scrisori, în care-l numea “fiul meu” şi îl asigura de “favoarea lui deosebită”. “Şi ce anume te-a însărcinat papa să-i oferi?” l-a întrebat Myconius pe purtătorul scrisorii papei. “Totul cu excepţia Scaunului Sf. Petru”. Mitra, cârja episcopală sau pălăria de cardinal îi erau la-ndemână, dar Roma s-a înşelat mult cu privire la reformatorul din Zurich. Toate propunerile ei nu i-au fost de nici un folos. Până şi d’Aubigne recunoaşte că “ân Zwingli biserica Romei a avut un vrăjmaş şi mai puţin înclinat spre compromisuri decât Luther”. El nu fusese niciodată călugăr, conştiinţa lui nu a fost încurcată, judecata lui era mai puţin stânjenită de dogmele papale şi îi păsa şi mai puţin de ceremoniile din alte vremuri decât reformatorului saxon. Dacă un obicei, oricât de nevinovat ar fi fost el în sine, nu era ceva permis de scriptură, atunci elveţianul se ridica împotriva lui cu toată energia. Grija lui geloasă pentru demnitatea, suficienţa şi autoritatea scripturii era remarcabilă. “Cuvântul lui Dumnezeu,” obişnuia el să spună, “trebuie să fie singurul temei”. “Şi la aceste convingeri” – s-a mai spus – “el ajunsese cu mai puţine lupte şi fără conflicte care să ardă cu violenţă, ca acelea din inima lui Luther”. Vedem că aceasta este valabil numai în cazul învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă. Toţi sunt dispuşi să recunoască faptul că, deşi reformatorul elveţian credea acest adevăr în mod la fel de sincer ca şi cel saxon, pentru cel dintâi acesta nu a reprezentat niciodată atât de mult ca pentru cel din urmă. Ca adevăr divin, acesta a fost sursa convingerilor lui Luther, care i-a dat putere, mângâiere, vitalitate şi energie. Cei doi oameni au fost conduşi la Dumnezeu pe căi diferite şii au fost dotaţi în mod diferit pentru marea lucrare.

© www.comori.org

538

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

Zelul lui Zwingli şi al lui Leo Iuda Cu toate că, în urma conferinţei din ianuarie, Zwingli dobândise o mare putere şi popularitate, el nu s-a grăbit să promoveze schimbări, ci principalul lui obiectiv a fost acela de a învăţa poporul, de a înlătura prejudecăţile şi a căuta să-i facă să aibă aceleaşi gânduri înainte de a recomanda vreo sechimbare semnificativă. De aceea, el s-a dedicat predicării cuvântului cu mai mult zel şi mai multă îndrăzneală ca niciodată, fiind ajutat cu multă pricepere de prietenul său Leo Iuda, care fusese ales preot la Zurich. Nu se ştie sigur dacă acea carte promisă de Faber pe tema mesei a apărut vreodată, dar Zwingli a publicat în acelaşi an o carte cu titlul “Asupra canonului mesei”, aducând argumente puternice împotriva pietrei unghiulare a sistemului papal. Cam în acelaşi timp, un preot numit Louis Hetzer a publicat un tratat intitulat “Judecata lui Dumnezeu împotriva imaginilor”, care a făcut senzaţie şi a captivat mintea poporului. Cetăţenii Zurichului deveniseră prieteni fierbinţi ai reformei, şi, în zelul lor, unii cu un duh mai aprins sau arătat hotărâţi să cureţe oraşul de idoli. La intrarea în oraş era un crucifix sculptat cu artă şi bogat ornamentat. Superstiţia şi idolatria care erau stimulate de acea imagine a făcut ca poporul să se umple de indignare. Unii din clasele de jos, având în frunte pe un meşteşugar numit Nicholas Hottinger, “un om demn,” spunea Bullinger, “citit în scripturi”, s-au adunat şi au doborât acel idol. Acel act îndrăzneţ şi ilegal a produs consternare în toate părţile. “Se fac vinovaţi de sacrilegiu! Merită să fie ucişi!” au exclamat prietenii Romei. Autorităţile au fost obligate să intervină şi i-au arestat pe conducătorii revoltei, dar când a fost să fie dată o sentinţă, consiliul a fost dezbinat. Ceea ce unii considerau a fi o crimă vrednică de moarte, alţii apreciau că a fost o lucrare bună, făcută însă cum nu se cuvine, cu un zel necugetat. Pe parcursul dezbaterilor pentru determinarea sentinţei, Zwingli a susţinut public că legea lui Moise interzicea în mod expres ca nişte imagini să fie obiecte ale închnării religioase şi a concluzionat că aceia care demolaseră crucifixul nu trebuiau să fie acuzaţi de sacrilegiu, dar s-a pronunţat că ei trebuiau să fie pedepsiţi pentru a se fi opus autorităţilor. Vorbirea lui Zwingli i-a încurcat şi mai mult pe magistraţi. Cetatea era dezbinată, aşa că încă o dată consiliul a fost nevoit să supună dezbaterii chestiunea, prizonierii rămânând închişi. Astfel vedem cum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, până şi asemenea acte de nseupunere ale celor mai neciopliţi şi indisciplinaţi copii ai reformei, au fost mijloace pentru a aduce la lumină nu numai întunecimile papalităţii ci şi adevărul lui Dumnezeu asupra unor subiecte de o importanţă vitală, ceea ce le-a adus reformatorilor noi triumfuri şi le-a câştigat mai multe libertăţi. A doua dezbatere de la Zurich Pentru cea de-a doua dezbatere a fost fixată data de 26 octombrie 1523, iar subiectele care urmau să fie discutate erau “dacă închinarea la imagini era ceva autorizat de scriptură şi dacă mesa se cuvenea să fie menţinută sau desfiinţată”. Adunarea a fost mult mai numeroasă decât cea anterioară, fiind prezente peste nouă sute de persoane din toate părţile Elveţiei, inclusiv marele Consiliu al Celor Două Sute şi aproape trei sute cincizeci de ecleziastici. Au fost trimise invitaţii episcopilor de Constanz, Coire şi Basel, universităţii de la Basel şi celor doisprezece cantoane, cărora li s-a cerut să trimită delegaţi la Zurich. Dar episcopii au refuzat invitaţia, umilirea delegaţilor lor în ianuarie fiindu-le încă proaspătă în minte şi nefiind dispuşi să rişte o a doua înfrângere. Numai oraşele Schaffhausen şi Sf. Gall au trimis delegaţi, şi, dintre aceştia, Vadian din Sf. Gall şi Hoffmann din Schaffhausen au fost aleşi în prezidiu. După ce a fost citit edictul de convocare şi a fost declarat scopul întrunirii, lui Zwingli şi lu Leo Iuda li s-a cerut să le răspundă tuturor celor care apărau închinarea adusă imaginilor şi mesa ca sacrificiu. Cu o devoţiune şi evlavie care au dominat mereu duhul lui, Zwingli a propus ca dezbaterile să înceapă cu rugăciune. El le-a amintit prietenilor de promisiunea lui Hristos “unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20). După rugăciune şi câteva cuvinte ale © www.comori.org

539

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

preşedintelui, care i-a îndemnat pe toţi vorbitorii să folosească numai argumente din scriptură, lui Zwingli i s-a cerut să înceapă. Înainte de a începe să vorbească despre primul subiect – cel al închinării aduse imaginilor – el a adresat rugămintea de a i se permite să prezinte câteva remarci asupra folosirii în scriptură a cuvântului biserică, din vreme ce de aceasta depindea dreptul şi autoritatea în acele deliberări. El a respins pretenţiile exagerate ale Bisericii Romei, care susţiea că nimic din ceea ce se face în lumea creştină nu este bun dacă nu are aprobarea ei. Punctul lui de vedere era că termenul “biserică” desemnează, în primul rând, trupul universal al celor credincioşi, şi, în al doilea rând, orice parte a acelui trup care se află într-o provincie sau un oraş, cum ar fi biserica de la Efes, de la Corint sau bisericile din Galatia sau biserica din Zurich. El a negat că acel termen poate fi restrâns pentru a desemna o adunare constituită în mod exclusiv din papă, cardinali, episcopi şi alţi ecleziastici. El urmărea să răstoarne obiecţiunile aduse de romano-catolici împotriva unor adunări de felul celei de acolo şi să arate că orice adunare strânsă laolaltă prin credinţa în Hristos şi prin evanghelie, ca unica autoritate în ceea ce priveşte credinţa şi practica, are tot dreptul să discute şi să ia decizii. Astfel, Zwingli scotea biserica din Zurich de sub jurisdicţia epiecopului de Constanz şi o despărţea de ierarhia latină. Zwingli a făcut apoio pauză şi a fost adresată o invitaţie ca aceia care ar avea obiecţiuni faţă de acea poziţie să iasă în faţă şi să-şi exprime sentimentele fără teamă. Reformatorii căutau să lucreze înaintea publicului şi nu se temeau de nici o discuţie. Conrad Hoffmann, un canonic din Zurich, a încercat să răspundă, dar, din vreme ce el a vorbit despre autoritatea bulei papale, de edictele Împăratului, despre canoane şi că asemenea discuţii erau nepotrivite, fără a face nici măcar o referire la scriptură, i-a fost dat să înţeleagă că el nu respecta regula adunării. Stareţul augustinienilor, un predicator renumit, care ţinea mult la vechea ortodoxie, a mărturisit că nu putea respinge propoziţiile lui Zwingli dacă nu i se permitea să se refere la legea canonică. Imediat, Zwingli a făcut referire la un pasaj din legea canonică, care arăta că se cuvine să aibă încredere numai în scripturi. Călugărul a fost astfel nevoit să tacă şi s-a întors la locul lui murmurând pentru sine însuşi: “Papa a hotărât. Eu respect hotărârile lui, iar alţii nu au decât să aducă argumente”. Leo Iuda, căruia i-a fost încredinţat subiectul imaginilor, s-a adresat adunării un timp mai îndelungat dovedind din scripturi că “imaginile sunt interzise prin cuvântul lui Dumnezeu şi creştinii nu se cuvine să-şi facă imagini, să le ridice sau să se închine înaintea lor”. În cea de-a doua zi a conferinţei, Zwingli a introdus subiectul mesei, arătând din cuvintele rostite atunci când aceasta a fost instituită, ca şi din alte părţi din Noul Testament, că masa nu era un sacrificiu şi că nici un om nu putea aduce lui Dumnezeu un sacrificiu pentru alt om, iar modul în care era celebrată euharistia în Biserica Romei este diferit de ceea ce a instituit Mântuitorul. Cele câteva anemice încercări de a susţine practica şi doctrina oficială au fost imediat desfiinţate de cei doi luptători pentru reformă, spre satisfacţia deplină a consiliului. Biruinţa cuvântului lui Dumnezeu Asupra adunării s-a produs o profundă şi salutară impresie. “Până acum,” a exclamat Schmidt, şeful Kussnacht, “aţi alergat cu toţii după idoli. Locuitorii de la şes au alergat la munte, cei din munţi au mers în câmpii, francezii au mers în Germania şi germanii în Franţa. Acum ştiţi unde se cade să mergeţi. Dumnezeu a îmbinat toate lucrurile în Hristos. Nobili cetăţeni ai Zurichului, mergeţi la izvorul cel adevărat şi fie ca Hristos să revină în ţinutul vostru şi să-Şi reia vechea Lui împărăţie”. Bătrânul războinic Reust, îndreptându-se spre Consiliu, a spus în mod solemn, deşi în limbajul militar obişnuit lui: “Să luăm deci sabia cuvântului lui Dumnezeu şi fie ca Domnul să izbândească în lucrarea Lui”. Zwingli a fost copleşit de asemenea expresii de simpatie. “Dumnezeu este cu noi,” a spus el emoţionat, “El Îşi va apăra propria Sa cauză. Să înaintăm în numele Domnului”. Emoţia lui a depăşit atunci ceea ce putea spune şi a izbucnit în lacrimi şi mulţi şi-au amestecat atunci lacrimile cu ale lui. Aşa s-a încheiat colocviul. A durat trei zile şi a fost în mod hotărât în favoarea reformei. Victoria a fost nedisputată. Preşedintele, Vadian din Sf. Gall, s-a ridicat, şi, vorbind în numele celor pentru care © www.comori.org

540

Istoria Bisericii

Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

prezidase, a observat: “nu avea de pronunţat o sentinţă definitivă ca hotărâre a acelei adunări. Ei au auzit mărturia cuvântului lui Dumnezeu în sprijinul celor două propoziţii, şi, de asemenea, ceea ce s-a prezentat ca argumente împotriva lor. Fiecare să judece singur şi să ajungă la o concluzie, apoi să urmeze ceea ce-i spune conştiinţa”. Reust i s-a alăturat cu îndemnul lui şi “i-a rugat pe toţi cei de faţă să ia drept călăuză a lor numai cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze fără teamă”. Întrunirea s-a încheiat. Reflecţii asupra caracterului conferinţei Toţi cei care cunosc întrucâtva valoarea cuvântului lui Dumnezeu se cuvine să mediteze cu supremă satisfacţie la regula după care au fost conduse acele dezbateri. Nicicând nu se poate să fim îndeajuns de mulţumitori că scripturile au fost atât de mult apreciate. În această privinţă Zwingli a făcut o lucrare mare şi nobilă: el a redat Bibliei locul care i se cuvenea şi i-a redat poporului adevăratele lui privilegii. Participanţilor ambelor părţi li s-a dat toată libertatea să discute, cu unicul amendament ca “toate argumentele să fie aduse direct din scriptură, singurul standard pentru judecată, şi că tot ce ar fi doar dispută verbală şi subtilităţi deşarte ca motiv de ceartă avea să fie reprimat imediat”. Şi să avem în minte că această nobilă afirmaţie a autorităţii şi suficeinţei scripturii a fost făcută într-o epocă în care aproape toate categoriile sociale abia începuseră să audă câte ceva despre erorile papalităţii şi despre caracterul ei, dacă nu cumva abia ajunseseră să afle de existenţa Bibliei. Mulţi dintre preoţi nu văzuseră niciodată o Biblie şi rar se găsea câte unul care să o fi citit. A fost nevoie de mai mult decât prezenţa impunătoare a lui Zwingli, de mai mult decât talentele lui strălucite, decât învăţătura lui şi elocinţa lui natrală pentru a menţine o asemenea poziţie. Nimic altceva decât credinţa în Dumnezeul cel viu nu l-ar fi putut susţine într-un asemenea moment. Dacă atunci ar fi fost implicate numai inteligenţa şi superstiţia, atunci, ca şi acum, s-ar fi putut găsi o mie de motive pentru a susţine ca regulă supremă dogmele papalităţii; dar atunci, ca şi acum, credinţa trebuie să atace tot sistemul papalităţii ca impostură a lui Satan, care este ăn directă opoziţie cu adevărul lui Dumnezeu. În faţa a nouă sute de membri ai bisericii romano-catolice, laici şi clerici, Zwingli, Leo Iuda şi alţii au susţinut că numai cuvântul curat al lui Dumnezeu, care trebuie să fie în mâinile poporului, este singurul standard pentru credinţă şi moralitate, şi că obiceiurile şi tradiţiile onorate de mult timp ale romanocatolicismului, deşi primite prin credulitatea vescurilor şi susţinute de puterea lumească afişată, erau numai nişte inovaţii preoţeşti, care erau nocive pentru sufletele oamenilor. Era o lucrare îndrăzneaţă pentru acele vremuri, dar, atunci când Hristos are în inimă locul care I se cuvine, puterea Lui se arată desăvârşită în slăbiciunea noastră. Cuvântul lui Dumnezeu, după cum ştim, este sabia Duhului, cu ajutorul căreia sunt tranşate toate problemele, şi numai la acesta trebuie să facă apel toţi creştinii. Un singur rând din scriptură cântăreşte mai mult decât zece mii de argumente. Dar în ce măsură este respectată această regulă de creştinii din zilele noastre? Vom mai întâlni o asemenea adeziune inflexibilă faţă de adevărul limpede al lui Dumnezeu? Nu ştim unde am găsi aşaceva. Din toate părţile auzim întrebări cu privire la inspiraţia deplină a scripturilor şi cum că, din vreme ce pot fi diferite interpretări, nu se poate face apel la ea ca autoritate decisivă. De aici au fost inventate crezuri şi confesiuni ca întărituri ale bisericii, în loc să fie numai cuvântul şi puterea lui Dumnezeu. Aşa este, vai! necredinţa în creştere în zilele noastre, care nu duce la altceva decât la extinderea romano-catolicismului şi la apostazia finală a creştinătăţii. Dar, până atunci, fie ca toţi cei care-L iubesc pe Domnul să ţină cu tărie cuvântul Lui ca neschimbat şi neschimbabil. “Tu ai înălţat cuvântul Tău împreună cu întregul Tău Nume” (Psalmul 138:2). Şi este ân continuare valabil faptul că “pe aceia care Mă onorează îi voi onora, iar aceia care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi” (1. Samuel 2:30). Domnul ne va da har să onorăm Numele Lui prin fidelitate şi să ţinem cuvântul Lui, şi, asemenea Stăpânului, să putem spune cu privire la toate rânduielile noastre religioase: “Aşa spune Domnul ... Este scris ... Este scris ...” (vezi Matei 4).

© www.comori.org

541

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor Autorităţile, cu toate că au fost convinse că nici mesa, nici folosirea imaginilor nu este justificată prin cuvântul lui Dumnezeu, nu au considerat ca fiind de folos să interzică prin lege nici una din acestea, cel puţin pentru moment. În mod înţelept, Zwingli a recomandat multă precauţie şi moderaţie. “Dumnezeu ştie,” a spus el consiliului, “că eu urmăresc să zidesc şi nu să dărâm. Ştiu că sunt suflete timide, cu care se cuvine să ne împăcăm. Poporul în general nu este suficient de luminat pentru a primi în unanimitate asemenea schimbări”. Magistraţii, urmând sfatul lui, au permis fiecărui slujitor să spună mesa sau să renunţe la ea, după cum credea el de cuviinţă, rezervându-şi dreptul de a rândui în viitor ceea ce vor considera că este potrivit. În timpul acestei amânări, prietenii reformei au adresat consiliului o petiţie pentru aliberarea persoanelor care au fost închise pentru distrugerea crucifixului. Toţi au fost eliberaţi, cu excepţia lui Hottinger, care, pentru că avusese rol de conducător în acele tulburări, a fost expulzat pentru doi ani din cantonul Zurich. Acea sentinţă uşoară, contrară intenţiilor celor care au pronunţat-o, a fost la scurt timp urnmată de o moarte crudă şi violentă. Primul martir al reformei elveţiene Odată cu înaintarea reformei, a crescut şi furia adversarilor ei. La dieta de la Lucerne, din ianuarie 1524, au fost reprezentate toate cantoanele cu excepţia Zurich şi Achaffhausen. Clerul prezent acolo s-a străduit să instige consiliul împotriva noilor învăţături şi a acelora care le promulgau. Alarmat de gânduri la consecinţele pe care le puteau avea schimbările de la Zurich, clerul se hotărâse să nu mai fie spectator tăcut. Prin influenţa partizanilor Romei a fost dat un edict care interzicea celor din popor “să predice sau să repete orice învăţătură nouă sau lutherană, atât în particularcât şi în public, şi să discute sau să dezbată asemenea lucruri în taverne sau la sărbători, şi că orice legi ar fi dat arhiepiscoul de Constanz, acelea trebuiau respectate, şi oricine, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr, care ar fi văzut sau auzit vreo faptă sau vreo predică contrară acestui edict avea obligaţia de a informa imediat autprităţile”. Astfel, prin viclenia lui Satan, a fost întinsă cursa pentru a-i prinde pe reformatori, şi, cum consiliul era naţional, aceasta a avut efect în toată elveţia. Hottinger a fost primul dintre cei prinşi. Când a fost expulzat din Zurich, el a mers în comuna Baden, unde a trăit din munca lui. Nici nu a căutat ocazii pentru a vorbi despre religia lui, dar nici nu a evitat ocaziile care se iveau. Când a fost întrebat care erau învăţăturile cele noi pe care le predicau pastorii de la Zurich, el a vorbit deschis despre acel subiect. El a fost pândit şi cineva a reclamat că ar fi spus: “Hristos a fost jertfit o singură dată pentru toţi creştinii şi prin această jertfă unică, după cum spune Sf. Pavel, El i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. De aceea, mesa nu este un sacrificiu, iar invocarea sfinţilor şi închinarea la imagini sunt contrare cuvântului lui Dumnezeu”. Aceasta a fost mai mult decât suficient pentru a-l condamna pe omul care nu bănuia nimic. A fost denunţat guvernatorului pentru neevlavia lui şi, la scurt timp după aceea, a fost arestat. Când a fost interogat el nu şi-a ascuns convingerile şi a mărturisit că era gata să justifice ceea ce afirma. A fost condamnat de tribunal pentru că încălcase legea dată de puterea suverană, care interzicea discuţii pe tema religiei. A fost atunci dus la Lucerne, unde a fost condamnat de reprezentanţii celor şapte cantoane, sentiinţa fiind să fie decapitat. Când i s-a adus la cunoştinţă sentinţa, el a răspuns calm: “Facă-se voia Domnului! Fie ca el să-i ierte pe toţi cei care au contribuit la moartea mea ...” “Ajunge!” a spus unul dintre judecători “Noi nu suntem aici pentru a asculta predici; vei vorbi altădată”. “Trebuie să i se taia capul imediat,” a spus un altul © www.comori.org

542

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

dintre judecători, “şi doar dacă îşi va recăpăta capul vom fi şi noi de religia lui”. “Şi lui Isus I s-a spus: «Să se coboare de pe cruce şi vom crede în El»”. Un călugăr i-a pus un crucifix înaintea buzelor, dar el l-a îndepărtat spunând: “Noi prin credinţă trebuie să-l primim pe Hristos în inimă”. A fost întărit mult de Domnul pe drumul spre locul de execuţie. Mulţi l-au urmat cu lacrimi. “Nu mă plângeţi,” a spus el, “pentru că sunt pe calea către fericirea eternă”. A predicat poporului evanghelia aşa cum o putea face unul atât de aproape de sfârşitul vieţii, implorându-i să privească la Domnul Isus Hristos, singurul în care este iertarea şi mântuirea. “Îm mâinile Tale îmi încredinţez duhul, Domnul şi Mântuitorul meu Isus Hristos”. Peste câteva clipe a ajuns absent din trup şi împreună cu Domnul. Liniştea, curajul şi înţelepciunea pe care Hottinger le-a arătat înaintea judecătorilor şi în drum spre eşafod îi dau un loc important printre aceia care au murit pentru cauza reformei. Cum calm şi cu fermitate, în ultimele clipe el s-a rugat ca îndurarea lui Dumnezeu să se manifeste în favoarea judecătorilor lui, ca să li se deschidă ochii să vadă adevărul. Apoi, întorcându-se spre popor, a spus: “Dacă am făcut rău cuiva dintre voi, să mă ierte aşa cum i-am iertat eu pe vrăjmaşii mei. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să susţină credinţa mea până în ultima clipă, pentru că după ce va fi executată sentinţa rugăciunile voastre nu-mi vor mia fi de nici un folos*”.

* Hess, p. 168 Sângele lui Hottinger aprinde zelul papistaşilor Consiliul Zurichului a protestat faţă de condamnarea nedreaptă a unuia dintre cetăţenii săi, dar, în loc să dea ascultare acelei mustrări, zelul pentru persecuţie s-a aprins şi mai mult după execuţia lui Hottinger, pentru că abia de se răcise sângele acelui om nevinovat că dieta a luat hotărâri să depună eforturi şi mai susţinute pentru a zdrobi reforma. Ei au luat imediat hotărârea să o delegaţie trimită la Zurich, unde era scaunul nelegiuirii, pentru a face apel la cetăţeni să renunţe la opiniile lor. Potrivit acelei hotărâri, la 21 martie 1524 a fost trimisă o delegaţie la Zurich, în care erau delegaţi din toate cantoanele reprezentate la Lucerne, cu excepţia Schaffhausen. Delegaţii, în mesajul cel mai oficial, deplângeau faptul că unitatea vechii credinţe creştine se sfărâma şi că nefericitele schimbări introduse în ultima vreme produceau durere universală deoarece minunata stabilitate a bisericii şi statului, transmise din vechime, erau tulburate în mod violent. “Confederaţi ai Zurichului,” spuneau delegaţii, “alăturaţi-vă eforturilor noastre ca să înăbuşim credinţa cea nouă. Ar fi fost bine ca acest rău în creştere să fi fost oprit de la început. Dacă, după exemplul strămoşilor noştri, am apărat onoarea lui Dumnezeu, a binecuvântatei Fecioare şi a tuturor sfinţilor, chiar cu preţul vieţilor şi averilor noastre, este pentru că roadele învăţăturilor noi ale lui Luther apar peste tot sub forma ameninţărilor poporului, care se arată gata să se răzvrătească”. Delegaţii au adresat acest apel cetăţenilor Zurichului rugându-i să-i destituie pe Zwingli şi Leo Iuda, instrumentele prin care s-a transmis în Elveţia acea molimă. Ei au admis că erau abuzuri în sistemul ecleziastic. “Cu toţii sunt apăsaţi de papă şi de mulţimea lui de cardinali, episcopi şi agenţi ai lor, care, prin uzurpare, simonie şi indulgenţe au secătuit avuţia ţării. Erau dispuşi să colaboreze sub orice formă pentru a corecta asemenea rele, dar statele reunite nu mai puteau suferi inovaţiile care erau protejate şi încurajate de Senatul Zurichului”. Aşa au vorbit adversarii reformei. Şi ce răspuns să dea consiliului unor discursuri atât de frumoase din partea unei majorităţi a Confederaţiei Helvete? Răspunsul a fost dat pe loc, cu fermitate şi nobleţe. Moartea lui Hottinger nu-i descurajase, ci mai curând le stârnise indignarea împotriva statelor care comiseseră crima. Răspunsul Cantonului Zurich către Lucerne

© www.comori.org

543

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

“Nu putem face nici un fel de concesii,” au răspuns cei din Zurich, “cu privire la cuvântul lui Dumnezeu. În ultimii cinci ani am ascultat învăţăturile sfinte ale slujitorilor noştri: la început învăţătura lor ni se părea a fi nouă pentru că nu mai auzisem nimic de acest fel până atunci, dar atunci când am înţeles clar că ea avea scopul de a-l prezenta pe Isus Hristos ca autor şi desăvârşitor al mântuirii noastre, care a murit pe cruce ca Mântuitor al omenirii şi Şi-a vărsat sângele Lui scump pentru a ne curăţi păcatele, pe El care este acum singurul apărător şi mijlocitor între Dumnezeu şi om; când am auzit un mesaj atât de salutar, nu am putut să nu-l primim cu cea mai mare bunăvoinţă”. După ceva timp, ei au trecut să dea răspuns delegaţilor prezentând abuzurile Bisericii Romei, afirmând că toate binecuvântările pentru sufletele lor şi armonia în state vor izvorî din ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Au reafirmat că singura armă pentru a birui puterea, abuzurile şi rapacitatea papistaşilor era predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu. Cât de interesant trebuie să fie pentru cititorul creştin din zilele noastre să vadă oameni de stat, războinici şi partide politice din acel timp făcând referiri la cuvântul lui Dumnezeu în mod atât de deschis şi cu atât de multă credinţă! Acela era singurul lor standard şi singura regulă pentru practica lor. În zilele noastre, parcă prea se consideră implicit că toţi sunt călăuziţi în mod tainic de cuvântul lui Dumnezeu şi nu se fac referiri la el în adunările noastre publice. În încheiere Senatul a spus: “Nimic nu dorim mai mult decât să domine pacea universală şi noi nu încălcăm în nici o privinţă legile noastre, nici tratatele şi alianţele noastre. Dar ân această chestiune care ţine de siguranţa noastră eternă, nu putem proceda altfel decât aşa cum şi facem, decât dacă ne va convinge cineva că greşim. De aceea vă îndemnăm din nou, cum am mai făcut-o, ca, dacă găsiţi că învăţătura noastră este contrară scripturii, să ne indicaţi aceasta şi să ne-o dovediţi. Dar trebuie să vă rugăm să nu întârziaţi după sfârşitul lunii mai: până atunci vom aştepta un răspuns de la voi şi de la episcopii voştri şi de la universitatea de la Basel”. Căderea idolilor Timpul hotărât a trecut, iar cantoanele romano-catolice nu au dat nici un răspuns. Ca urmare, consiliul Zurichului a trecut la lucrarea reformatoare. Decretul pentru demolarea imaginilor a fost emis în ianuarie, dar autorităţile nu s-au grăbit să-l pună în aplicare. Nimic nu este mai demn de admiraţie în acest moment al istoriei noastre ca răbdarea şi modul ponderat în care magistraţii au condus lucrurile în această privinţă. Ei au amânat sperând ca lucrarea să se facă într-un acord general, de către tot poporul, şi nu prin violenţă. La cererea celor trei pastori – Zwingli, Leo Iuda şi Englehardt -, consiliul a publicat un ordin ca, din vreme ce numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea, imaginile să fie înlăturate din toate bisericile din canton şi podoabele lor să fie vândute, banii fiind daţi pentru săraci. Consiliul interzicea persoanelor particulare să distrugă vreo imagine fără a avea acordul autorităţilor, cu excepţia acelora care sunt proprietatea lor personală, şi fiecare biserică urma să distrugă imaginile după o metodă prescrisă, iar aceia care ridicaseră imagini în biserici trebuiau să le înlăture până la o anumită dată, altfel acele imagini urmând să fie distruse de autoritatea publică. Prin aceste măsuri prudente şi oderate, care au fost adoptate la sfatul lui Zwingli, tulburările au putut fi evitate şi lucrarea s-a desfăşurat cu hotărârea unanimă a cetăţenilor. Funcţionarii desemnaţi pentru această lucrare au fost doisprezece consilieri, cei trei pastori, arhitectul oraşului, pietrari, dulgheri şi alte ajutoare necesare. Ei au intrat în numeroasele biserici, şi, închizând uşile, au dat jos crucile, au ras frescele de pe pereţi, au văruit pereţii, au ars picturile şi au făcut ţăndări sau au distrus altfel orice idol pentru ca nu cumva să mai poată deveni din nou obiect de închinare idolatră. Bisericile de la ţară, urmând exemplul capitalei, au arătat şi mai mult zel în distrugerea vechilor lor decoraţii şi obiecte la care se închinaseră până nu demult. Zwingli vorbeşte oarecum glumeţ despre faimoasa statuie de piatră a Fecioarei la călugăriţele din Altenbach, care fusese venerată şi avea renume de a fi miraculoasă. Călugării afirmaseră că ea nu va putea fi niciodată luată de acolo, sau, cel puţin, nu se va putea să nu mai fie venerată. Ea a fost în repetate rânduri mutată şi fixată bine în alt loc, ba a fost © www.comori.org

544

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

chiar şi pusă sub lacăt, dar întotdeauna apărea în dimineaţa următoare în locul unde fusese mai înainte. Dar, vai! statuia nu a reuşit să facă ceea ce preziseseră călugării, ci s-a lăsat dusă şi nu a mai revenit în vechiul ei loc. Astfel, idolul a pierdut încrederea de care se bucura în popor. “Mă bucur,” exclama Zwingli, “şi îi îndemn pe toţi ceilalţi să se bucure împreună cu mine că această culme a imposturii nelegiuite a fost în sfârşit înlăturată dinaintea ochilor oamenilor, pentru că, odată ce s-a făcut aceasta, toate celelalte născociri ale papalităţii vor fi desfiinţate mai uşor. A lui Dumnezeu, prin a cărui putere şi prin al cărui har am împlinit toate acestea, fie lauda şi gloria în veci! Amin”. Reforma elveţiană şi cea germană În faţa unor atât de mari lucrări ale Duhului lui Dumnezeu este bine să ne oprim un moment pentru a privi diferenţele dintre cei doi mari lideri ai reformei, caracterul principiilor lor, acţiunile lor şi rezultatele acestora. Diferenţa ne-a captivat deseori, şi uneori am menţionat-o, şi, din vreme ce d’Aubigne, apărătorul fierbinte al lui Luther, a remarcat diferenţa la care ne referim, putem să atragem atenţia asupra ei cu mai multă libertate. Ceea ce a dominat gândirea lui Zwingli şi învăţătura şi faptele lui ca reformator a fost respectul suprem faţă de sfintele scripturi. El a susţinut cu îndrăzneală că trebuiau desfiinţate toate rânduielile religioase care nu se puteau găsi în cuvântul lui Dumnezeu şi care nu puteau fi dovedite prin el. Bblia ebraică şi Noul Testament în greacă stăteau pe masă înaintea lui în sala unde purta discuţii şi el nu admitea nici un alt standard înafară de acestea. Luther aborda religia pe baza unor principii diferite: el dorea să păstreze în biserică tot ce nu era în mod direct şi exres contrar scripturilor. Aceasta nu este deloc un principiu sănătos, deoarece se poate să fie dificil să dovedeşti că anumite lucruri sut în mod expres interzise în cuvântul lui Dumnezeu, ba se poate să fie chiar şi mai dificil să dovedim că în scriptură sunt măcar menţionate anumite lucruri. Adevărul este ceva bine definit şi pozitiv, pe când acea dogmă este flexibilă şi nesigură. Până şi D’Aubigne recunoaşte că Luther s-a ridicat împotriva celoc care su sfărâmat cu violenţă imaginile din bisericile din Wittemberg, în timp ce idolii din templele din Zurich au fost doborâţi sub îndrumarea lui Zwingli. Reformatorul german a dorit să rămână unit cu Biserica Romei şi s-ar fi mulţumit să o poată curăţi de tot ceea ce era contrar cuvântului lui Dumnezeu, pe când reformatorul de la Zurich a ieşit complet din evul mediu, socotind că nimic din toate cele inventate după zilele apostolilor nu are autoritate absolută, ideea lui de reformă fiind aceea de a restabili simplitatea bisericii primare. Deci, Zwingli era un reformator mai complet în gândirea lui. Creştinismul primar a fost transforrmat încă de la început prin îndreptăţirea de sine a iudaismului şi prin păgânismul grecilor, ajungându-se în final la confuzia romano-catolicismului. Elementul iudaic este predominant în acea parte a doctrinei catolice care se referă la om: mîntuirea prin fapte care îl fac pe om să capete merite şi negoţul mântuirii sufletelor oamenilor, cum s-a făcut ărin indulgenţe. Elementul păgân este predominant îndeosebi în cele cu privire la Dumnezeu: de la nenunăraţii dumnezei falşi ai papalităţii, lunga domnie a imaginilor, simbolurilor şi ceremoniilor, până la detronarea infinit binecuvântatului Dumnezeu cel plin de har. “Reformatorul german proclama marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, şi prin aceasta a rănit mortal îndreptăţirea de sine a Romei. Reformatorul din Elveţia a făcut, fără doar şi poate, acelaşi lucru, şi incapacitatea omului de a se mântui singur constituie temelia lucrării tuturor reformatorilor. Dar Zwingli a făcut şi mai mult: a stabilit suveranitatea supremă, universală şi exclusivă a lui Dumnezeu, dând o lovitură de moarte închinării păgâne a Romei*”.

* D’Aubigne, vol. 3, p. 356-359

© www.comori.org

545

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

Căsătoria lui Zwingli Din numeroasele noutăţi introduse atunci, nici una nu a scandalizat mai mult partida papală ca aceea a căsătoriei clerului: aceea sfida toată disciplina ecleziastică, această sfidare venind chiar de la aceia care se aştepta să fie apărătorii acelei discipline. A trăi ca şi când ai fi fost căsătorit era ceva care era trecut cu vederea de autorităţile ecleziastice, chiar dacă nu era aprobat, dar căsătoria era un păcat de moarte. Dar Duhul lui Dumnezeu lucra, şi ochii multor oameni au fost deschişi pentru a vedea adevărul. Unul dintre pastorii din oraşul Strasbourg, care trăise ca mulţi alţii în acel timp, a ajuns să înţeleagă aceasta şi s-a căsătorit imediat. Din vreme ce căsătoria a fost publică, episcopul nu s-a putut face că nu vede şi a produs mari tulburări atât în biserică cât şi în senat. Dar trecuse vremea când episcopul putea conduce toate lucrurile după voia lui: mulţi aprobau noua învăţătură şi au urmat exemplul pastorului, iar magistraţii au refuzat să se amestece în problemă. În aprilie 1524, Zwingli s-a folosit şi el de privilegiul pe care-l ceruse deseori pentru toată preoţimea. Căsătoria lui cu Anna Reinhart, văduva lui Johan Meyer, senior de Weiningen, din comuna Baden, a fost anunţată public, dând prin aceasta un exmplu bun pentru farţii săi. Numai doi din mai mulţi copii i-au supravieţuit: Ulrich, care a ajuns canonic şi arhidiacon la Zurich, şi Regula, care era căsătorită cu Rudolph Gaulter, un teolog renumit. Anul următor, Luther s-a căsătorit cu Catherina von Bora. Aceste evenimente au fost prilej pentru mari calomnii, dar cum Zwingli nu fusese călugăr şi nici mireasa lui nu fusese călugăriţă, scandalul nu a fost atât de imens ca în cazul lui Luther şi Catherina. Înaintarea reformei Domnul a binecuvântat mult lucrările reformatorilor din Zurich în acel timp şi a oprit mâna vrăjmaşilor lor cruzi. Cuvântul Domnului avea locul cuvenit în inimile lor, şi, prin intermediul lor, şi în inimile poporului. Şi Dumnezeu binecuvântează negreşit oamenii sau naţiunea care preţuiesc cuvântul Lui. Aceasta este cea mai sigură cale spre cele mai bogate binecuvântări, pentru că El spune şi acum: “Pe cei care Mă onorează îi voi onora” (1. Samuel 2:30). Doborârea imaginilor a fost urmată imediat de dizolvarea a două dintre cele mai importante instituţii religioase din Zurich. Prima dintre acestea a fost o veche şi bogată abaţie, întemeiată de rege, numită Frauen-Munster, care primea doamne de neam ales. Ea se deistingea nu numai prin marea ei vechime ci şi prin numeroasele imunităţi şi privilegii şi că avea proprietăţi care-i asigurau mari venituri. Această extraordinară societate de femei exercita dreptul suveran de a bate toată moneda în circulaţie şi de a numi persoanele care prezidau tribunalele. Stareţa a cedat de bunăvoie toate drepturile şi proprietăţile instituţiei, încredinţându-le în mâinile guvernului, în schimbul unui acord ca fondurile să fie folosite în scopuri avlavioase şi caritabile. Stareţa, Catherine Cimmern, s-a retras cu o pensie onorabilă, şi, la scurt timp după aceea, s-a căsătorit. Ca urmare a acestei schimbări, în 1526, oraşul Zurich a bătut pentru prima dată monedă în nume propriu şi a înfiinţat tribunale. Şi consiliul canonicilor, în care era membru şi Zwingli, după un aranjament cu guvernul privind veniturile lor, a urmat exemplul bogatelor călugăriţe. Puţinii călugări care au mai rămas din cele trei ordine au fost strânşi cu toţii într-o singură mânăstire, cei tineri pentru a învăţa câte o meserie utilă, iar cei bătrâni pentru a-şi sfârşi zilele în pace. Vestea despre aceste triumfuri ale cuvântului lui Dumnezeu s-a răspândit rapid prin munţii şi văile Elveţiei. Cantoanele romano-catolice erau exasperate. Faptele au fost denaturate şi s-au răspândit zvonuri false. Au fost convocate diete fără a se aduce la cunoştinţa senatului din Zurich şi delegaţii cantoanelor s-au angajat să nu permită niciodată noile opinii în Elveţia. În acel timp pontifii nu au rămas spectatori indiferenţi. Clement al VII-lea a adresat o scrisoare Republicii Helvete în general, salutând-o cu un respect deosebit şi multă bunăvoinţă. El s-a adresat © www.comori.org

546

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

tuturor în termenii cei mai măgulitori, atât clericilor cât şi laicilor, care se făceau eforturi pentru a sprijini credinţa catolică. Zelul lor era “mult mai glorios decât toate victoriile şi realizările militare ale ţării lor”. Apoi i-a îndemnat să persevereze în mersul lor vrednic de laudă până ce vor fi nimicit doctrinele lutherane de pe pământul Elveţiei. Mişcaţi de acea scrisoare meşteşugită şi iritaţi de ceea ce se întâmpla la Zurich, cele zece cantoane care nu mărturiseau credinţa reformată s-au adunat la Zug în luna iulie, de unde au trimis o delegaţie la Zurich, Schaffhausen şi Appenzel. Delegaţii aveau misiunea de a înştiinţa acele state de hotărârea fermă a dietei de a zdrobi noile învăţături şi de a-i urmări pe adepţii lor, începând cu confiscarea averilor şi a decăderea din rang şi megând până la a le lua viaţa. Zurich nu se putea să nu fie profund emoţionat de asemenea ameninţări, dar a avut răspunsul obişnuit: “În chestiuni care ţin de credinţă trebuie să ascultăm numai de cuvântul lui Dumnezeu”. Primind un asemenea răspuns, cantoanele catolice s-au umplut de furie. Lucerne, Uri, Schweiz, Zug, Unterwalden şi Freiburg au declarat celor din Zurich că aceştia nu vor mai sta în dietă împreună cu ei dacă nu vor renunţa la dogmele lor noi. Unitatea federaţiei a fost sfărâmată de partizanii Romei, şi, în pofida jurămintelor şi alianţelor, ei erau hotărâţi să oprească înaintarea adevărului recurgând la sabie şi la persecuţie. Armele de luptă ale Romei Problemele luau un aspect mai ameninţător. La scurt timp după aceea a avut loc un eveniment care a dus la agravarea neînţelegerilor dintre confederaţi şi a dat Romei ocazia de a arăta ce arme era gata să folosească în lupta pentru vechea credinţă. Satul Stemheim, situat la frontiera cu Thurgau ţinea de Zurich în toate mai puţin jurisdicţia penală, de care se ocupa guvernatorul din Thurgau. Acest sat avea o capelă dedicata Sf. Ana, care era împodobită prin darurile pelerinilor. Dar, cu toate marile avantaje pentru locuitori, aceştia erau înclinaţi să părăsească practicile lor idolatre şi câştigurile şi să îmbrăţişeze principiile reformei. Stamheim era pe atunci condus de un vice-guvernator numit Johann Writh, un om demn şi un reformator serios. El avea doi fii tineri care erau preoţi, pe nume Johann şi Adrian, care fuseseră numiţi acolo de Consiliul din Zurich pentru a da învăţătură poporului. Plini de evlavie şi de curaj şi zeloşi predicatori ai evangheliei, ei i-au învăţat pe cetăţeni că onorurile aduse “patroanei sfinte a satului” Îl dezonorau pe Dumnezeu şi erau contrare cuvântului Său. Primind edictul Consiliului din Zurich cu privire la imagini, ei au ars icoanele care atestau miracolele Sf. Ana şi au înlăturat imaginile care fuseseră amplasate în locurile publice din Stamheim. Pentru moment, opinia populară a fost în favoarea reformei, dar încă mai erau mulţi care tot se mai agăţau cu tenacitate de idolatrie şi au murmurat din adâncul sufletului cerând să fie vărsat sângele celor care au distrus idolii. Nişte asemenea oameni şi-au prezentat plângerile înaintea marelui guvernator din Thurgau, pe nume Joseph Amberg. Acel om nenorocit a fost pentru un timp atras de opiniile lui Zwingli, dar pentru a obţine voturile concetăţenilor săi, care erau toţi catolici zeloşi, el a promis să folosească toată puterea lui pentru a suprima din Thurgau acea sectă nouă. I-ar fi arestat şi aruncat în închisoare pe autorii ofensei, dar Stamheim nu intra în jurisdicţia lui. El nu a căutat deloc să-şi ascundă ura violentă împotriva lui Writh şi a fiilor săi, nici gândul de a se răzbuna pentru dezonorarea imaginilor. Arestarea ilegală a lui Oexlin Geniul cel rău al Romei i-a venit în ajutor lui Amberg: văzând că minţile oamenilor erau tulburate şi că exista o predispoziţie spre tulburări şi violenţă, el a întins o cursă fatală. Oexlin, un mare prieten al lui Zwingli, şi principalul apostol al reformei în Thurgau, a fost arestat în speranţa de a opri înaintarea reformei. La 7 iulie 1524, la miezul nopţii, învăţatul şi evlaviosul preot din Burg a fost luat de soldaţii guvernatorului, care nu au ţinut cont de poziţia şi de privilegiile lui, nici de strigătele lui. Auzind zarva, © www.comori.org

547

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

locuitorii au ieşit pe străzi şi satul a ajuns rapid scena unei răzmeriţe, dar pastorul lor nu a putut fi salvat şi soldaţii au plecat cu el în noaptea neagră. Potrivit obiceiului vremii, a fost bătută toaca – acel semnal de alarmă -, şi locuitorii satelor învecinate au ieşit întrebându-se unii pe alţii ce s-a întâmplat. Când Johann Wriths şi fiii săi au auzit că prietenul şi fratele lor fusese luat prin violenţă şi dus, s-au grăbit să se alăture urmăritorilor. Dar au ajuns prea târziu, deoarece soldaţii, auzind alarma, s-au grăbit mai tare şi au trecut rapid dincolo de râul Thus. I-a fost adresată lui Amberg o cerere pentru eliberarea lui Oexlin pe cauţiune, dar aceasta a fost respinsă. Din nefericire, câteva suflete turbulente, cum se întâmplă să participe în mod obişnuit la asemenea tulburări, au ajuns la manifestări necontrolate. Ei au cerut ceva de băut de la o mânăstire din Ittingen, şi, nefiind mulţumiţi de ceea ce li s-a dat, ei au trecut la jaf şi au băut peste măsură. Writh şi fiii săi au făcut tot ce au putut pentru a-i ţine în frâu, dar nu au reuşit. Poporul a crezut că deţinuţii au încurajat tirania lui Amberg şi că ei au determinat ca răzbunarea să se abată asupra călugărilor din Ittingen. În timp ce delicvenţii chefuiau în pivniţele mânăstirii a izbucnit un incendiu care a ars până-n temelii toată mânăstirea. Familia Writh acuzată pe nedrept Aceasta a fost deajuns pentru a odferi motive adversarilor: marele guvernator a prezentat evenimentul fatal învinuindu-i pe locuitorii din Stein şi Steinheim şi mai ales pe guvernatorul Writh şi pe fiii săi, pe care i-a acuzat că au făcut să fie bătută toaca şi că ar fi fost autorii violenţelor comise la Ittingen, că ar fi profanat ostia şi ar fi ars mânăstirea. La câteve zile după aceea, reprezentanţii cantoanelor s-au strâns la Zug, şi atât de mare a fost indignarea lor încât au pornit imediat în marş cu steaguri la Stein şi Steinheim pentru a-i ucide cu sabia pe cei de acolo. “Cine este vinovat,” au spus reprezentanţii Zurichului cu multă chibzuinţă, “acela trebuie să fie pedepsit, dar potrivit cu legile juste şi nu prin violenţă”. Ei au prezentat delagaţilor cantoanelor şi că marele guvernator provocase tulburarea încălcând privilegiile oraşului Stein prin arestarea ilegală a lui Oexlin. În acelaşi timp, Consiliul din Zurich l-a trimis pe unul dintre membrii săi la Stenheim (care era sub jurisdicţia lor) însoţit de o escortă de soldaţi, pentru a-i lua pe acuzaţi. Msi mulţi s-au pus la adăpost prin fugă, dar Writh şi fiii săi, care se întorseseră înainte ca să fi ars mânăstirea, din vreme ce trăiau în pace la Astamheim, nu au vrut să fugă, contând pe nevinovăţia lor şi că guvernul lor va face dreptate. Când au venit soldaţii, guvernatorul cel demn le-a spus: “Domnii mei de la Zurich ar fi putut să nu facă acest efort. Dacă ar fi trimis chiar şi un copil, m-aş fi supus chemării lor”. Cei trei Writh, împreună cu prietenul lor, Burhard Ruteman, guvernatorul Nussbaum – un om cu acelaşi duh -, au fost luaţi prizonieri şi duşi la Zurich. După ce au stat închişi o săptămână, ei au fost luaţi la cercetare. Au recunoscut că ieşiseră când a sunat toaca şi că merseseră după mulţime la Ittingen, dar au dovedit că , în loc să-i incite pe ţărani la dezordine, ei se străduiseră să-i potolească şi că s-au întors acasă de îndată ce marele guvernator a refuzat să-l elibereze pe Oexlin. Nu au putut fi aduse nici un fel de dovezi împotriva lor; ei au acţionat numai conform principiilor republicane ale ţării lor când au ieşit la sunetul de toacă. După o cercetare completă, au fost declaraţi nevinovaţi. Adunarea de la Baden Rezultatul procedurilor a fost comunicat cantoanelor care s-au strâns atunci la Baden şi nu s-au arătat satisfăcute. Setea de sânge a Izabelei s-a înteţit şi mai tare când a simţit că prada îi este la-ndemână, aşa că ea a hotărât să-şi întindă braţul pentru a o apuca. Contrar obieciurilor statornicite în confederaţie, ea a cerut ca prizonierii să fie predaţi pentru a fi judecaţi la Baden. Cei din Zurich au refuzat pe baza dreptului lor de a-şi judeca supuşii lor şi deoarece dieta nu avea drepturi asupra acuzaţilor. La auzul acelor cereri, delegaţii s-au cutremurat de furie. “Com face noi înşine dreptate” au exclamat ei, “dacă acuzaţii nu ne sunt predaţi imediat, atunci trupele noastre vor merge la Zurich pentru a-i lua prin forţa armelor”. Cunoscând că erau sentimente puternice împotriva celor din Zurich din cauza lui Zwingli şi a reformei, de teama unui război civil, Senatul a şovăit. © www.comori.org

548

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

Ce moment nefericit pentru onoarea Zurichului! “A ceda în faţa ameninţărilor,” spunea Zwingli, “renunţând la drepturi atunci când viaţa unuia dintre supuşi este în joc, este o slăbiciune criminală, care nu poate decât să aibă consecinţele cele mai fatale. Dacă persoanele acuzate ar fi vinovate, atunci nu aş avea deloc dorinţa de a le salva de sabia dreptăţii, dar din vreme ce acele persoane au fost dovedite nevinovate la judecată, de ce să fie ele date pe mâna unui tribunal care este dinainte hotărât să-şi verse asupra capetelor lor toată furia împotriva reformei?” Tot oraşul era în clocot; opiniile erau împărţite. În cele din urmă s-a ajuns la ceea ce era considerat a fi o cale de mijloc: prizonierii aveau să fie predaţi dietei cu condiţia ca ei să fie cercetaţi numai cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Ittingen şi nu în chestiuni de credinţă. Dieta a fost de acord cu aceasta, şi, la 18 august, vinerea, cei trei Writh şi prietenul lor, însoţiţi de membri ai consiliului statului şi de mai mulţi oameni înarmaţi, au părăsit Zurich. Istoricul spune: “În oraş se simţea o adâncă îngrijorare în legătură cu perspectivele celor doi tineri şi a tovarăşilor lor mai în vârstă. La trecerea lor se auzeau numai gemete. Ce procesiune de jale! a exclamat cineva. Dumnezeu ne va pedepsi pentru că i-am predat, a strigat un altul. Să-L rugăm să dea har acestor sărmani prizonieri şi să le întărească credinţa”. Toate bisericile erau pline. Zwingli şi alţii şi-au ridicat glasurile, şi chiar ne putem întreba cine oare nu a scăldat în lacrimi acele prime roade pentru Dumnezeu ale reformei din Elveţia? Familia Writh şi Rutemann condamnaţi pe nedrept Când au ajuns la Baden, prizonierii au fost aruncaţi în temniţă. O cercetare formală a început ziua următoare. Primul a fost scos pentru cercetare guvernatorul Writh. Catolicii, acţionând în virtutea vechiului lor motto, că “nu este bine să ţii promisiuni faţă de eretici”, l-au interogat imediat pe guvernator cu privire la înlăturarea imaginilor de la Stamheim şi la alte chestiuni în legătură cu religia. Delegaţii de la Zurich au protestat, reamintindu-le că dieta încălca flagrant condiţiile stabilite în care prizonierii au compărut înaintea lor, dar mustrările au fost zadarnice. Cei din Zurich au fost luaţi în derâdere cu apelurile lor. Prizonierii au fost supuşi la torturi cu speranţa de a stoarce de la ei ceva mărturisiri care să dea o aparentă justeţe sentinţei care era deja hotărâtă. Cele mai crude torturi i-au fost aplicate tatălui, fără a ţine cont de caracterul lui sau de vârsta lui. Dar el a persistat declarându-şi nevinovăţia în legătură cu jaful şi incendierea de la Ittingen. De dimineaţa până la amiază ei au aplicat tratamente crude asupra bătrânului. Strigătele lui către Dumnezeu pentru a-l susţine şi a-l mângâia au atras doar blasfemii din partea torţionarilor. “Unde este Hristos al tău acum?” a spus unul dintre reprezentanţi, “roagă-l pe el să te scape”. Fiul său curajos, Johann, a fost tratat în mod şi mai barbar, dar nimic nu l-a clintit de la statornicia lui în Hristos. S-ar părea că el a triumfat în suferinţe şi a fost glorificat prin crucea lui. Adrian a fost ameninţat că îi vor fi tăiate venele una după alta dacă nuşi va mărturisi vinovăţia, dar el a mărturisit numai că predicase evanghelia lui Hristos şi că se căsătorise. Când s-au plictisit să-i tot tortureze, i-au trimis pe acei martori credincioşi înapoi în temniţa pestilenţială cu trupurile aproape sfârtecate, dar tari în convingerea cu privire la nevinovăţia lor şi susţinuţi de prezenţa şi puterea Domnului şi Stăpânului lor, Isus Hristos. Hanna Writh, soţia guvernatorului şi mama celor doi tineri preoţi, s-a grăbit să meargă la Baden, purtând în braţe pruncul ei, pentru a-i implora pe judecători să arate milă. Cu râuri de lacrimi ea a implorat îndurare pentru soţul şi fiii ei, invocând familia ei numeroasă şi serviciile pe care soţul ei le adusese în trecut statului şi ţării. Dar totul a fost zadarnic. Rugăminţile ei, pe care numai o soţie şi o mamă le poate adesa astfel, în loc să-i înmoaie pe judecători, i-a iritat şi mai mult, arătând că ura satanică împotriva adevărului era adevărata cauză a cruzimii lor. Unul dintre judecători, delegatul cantonului Zug, prin providenţa lui Dumnezeu, a dat cea mai minunată mărtutie cu privire la caracterul lui Writh şi la cât de josnici erau judecătorii săi. “Îl ştii pe guvernatorul Writh?” l-a întrebat pe judecător un prieten al soţiei disperate. “Da,” a răspuns acesta, “În două rânduri am fost guvernator de Thurgau şi nicicând nu am cunoscut un om mai nevinovat, mai drept şi mai ărimitor ca Johann Writh. Casa lui era deschisă pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor. De fapt, casa lui era ca un fel de mânăstire, han şi spital şi nu© www.comori.org

549

Istoria Bisericii

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

mi pot imagina ce demon l-a putut atrage în acea tulburare. Dacă el ar fi jefuit, ar fi furat sau chiar ar fi ucis, atunci aş fi făcut orice pentru a obţine graţierea lui, dar cum el a ars imaginea binecuvântatei Sf. Ana, mama Fecioarei, trebuie să moară şi nu se poate să aibă parte de îndurare”. Tribunalul s-a dizolvat, delegaţii s-au întors fiecare în cantonul lui, iar prizonierii în celulele lor şi nu au mai avut întrunire timp de o lună. Martiriul Writhilor şi al lui Rutemann Au trecut în sfârşit patru săptămâni de groază, după care delegaţii s-au strâns pentru a delibera sentinţa. Ca o solemnă mascaradă de justiţie, cu uşile închise, s-a hotărât moartea pentru guvernatorul Writh şi fiul său Johann – care era cel mai tare în credinţă şi care îi îndrumase pe ceilalţi, şi, de asemenea, pentru guvernatorul Rutemann. Adrian, poate pentru a colora cruzimea şi nedreptatea sentinţei, a fost redat mamei sale cu pretenţia de a fi o manifestare a îndurării. Ofiţerii au mers în turn pentru a-i aduce pe prizonieri în curte. La auzul sentinţei, Adrian a izbucnit în lacrimi. Tatăl său l-a îmbrăţişat un scurt timp, cerându-i să promită că nicicând nu va încerca în vreun fel să răzbune moartea lor. “Frate”, i-a spus Johann lui Adrian, “crucea lui Hristos trebuie întotdeauna să urmeze după cuvântul Lui. Deci, nu plânge, frate, ci prinde din nou curaj şi predică evanghelia lui Hristos şi fii statornic pentru cauza lui Hristos. Eu pot să-I mulţimesc astăzi Domnului că m-a onorat prin chemarea de a suferi şi a muri pentru adevărul Său, binecuvântat fie numele Lui în veci! Facă-se voia Lui ce sfântă!” Au fost conduşi la eşafod. Suferinţele prin care trecuseră pe parcursul îndelungii detenţii în acea temniţă nesănătoasă şi din cauza torturilor care le fuseseră aplicate făceau ca moartea să fie binevenită, ca aducătoare de pace. Dar acel fiu nobil, care era plin de cea mai tandră grijă în legătură cu neliniştile tatălui său, a căutat, cum ştia el mai bine, să-l mângâie şi să-l susţină, fapt care se cuvine să fie amintit cu admiraţie şi recunoştinţă pentru totdeauna. Toţi spectatorii au vărsat râuri de lacrimi când el şi-a îmbrăţişat tatăl şi şi-a luat adio de la el pe eşafod. “Multiubitul meu tată, de acum înainte nu-mi vei mai fi tată şi eu nu-ţi voi mai fi fiu. Suntem fraţi în Hristos Isus, pentru iubirea căruia vom muri. Dar mergem la Acela care este Tatăl nostru şi Tatăl tuturor celor credincioşi, şi în prezenţa Lui ne vom bucura de viaţa eternă. Să nu ne temem de nimic”. “Amin,” a răspuns tatăl, “Dumnezeu fie slăvit, mult iubitul meu fiu şi frate în Hristos”. Guvernatorul Ruteman s-a rugat în tăcere. Toţi trei au îngenuncheat împreună în numele Domnului Isus Hristos, şi, după câteva clipe, capetele lor au căzut pe eşafod, iar sufletele lor fericite au mers acasă la odihnă în paradisul lui Dumnezeu. Mulţimea a înălţat plângeri cu glas tare. Cei doi guvernatori au lăsat înnurmă douăzeci şi doi de copii şi patruzeci şi cinci de nepoţi. Hanna crescuse în teama de Domnul o familie numeroasă şi era foarte respectată în toată regiunea pentru virtuţile ei, dar ea încă nu golise până la fund cupa necazului. Ea a fost condamnată să plătească douăsprezece coroane călăului care-i decapitase soţul şi fiul. Cititorul să reţină barbaria elaborată, nimicnicia şi laşitatea persecutorilor, şi cruzimea care găseşte plăcere să chinuie şi mai mult inima deja zdrobită a unei femei. “Suflete al meu, nu intra la sfatul lor! Gloria mea, nu te uni cu adunarea lor!” (v. Geneza 49:6). Adrian Writh a fost eliberat însă cu porunca de a mărturisi public crima sa la einsidlen, dar el a fugit la Zurich, unde a găsit adăpost, după care a devenit pastor la Altorf şi a ajuns să fie tatăl celebrului Rudolph sau Ralph, Hospinian, autorul Istoriei sacramentariene. Oexlin a fost eliberat după ce a fost torturat la Luzerne. Şi el s-a refugiat în cantonul Zurich şi a devenit pastor acolo*.

* Pentru mai multe detalii, vedeţi Life of Zwingle, de Hess, p. 178-194; D’aubigne, vol. 2, cap. 5, Scott, p. 494-501 © www.comori.org

550

Istoria Bisericii

Capitolul 43. Progresul general al reformei

Capitolul 43. Progresul general al reformei Reforma din Elveţia fusese botezată în sânge – sângele martirilor lui Isus. Vrăjmaşul evangheliei îşi făcuse lucrarea sa cea crudă, dar aceasta i-a pus pe gânduri pe toţi. Lovitura violentă a fost resimţită în toate clasele sociale din Elveţia. Până şi şefii cantoanelor catolice, cu toată ura lor împotriva reformatorilor, nu au putut să nu observe corupţia generală şi imoralităţile scandaloase ale clerului, care făceau ca să fie absolut necesară oarece reformă. Şi văzând indiferenţa autorităţilor ecleziastice faţă de asemenea chestiuni, ei s-au hotărât să se ocupe de problemele bisericii şi pentru a asigura pacea ţării lor. Dar planului reprezentanţilor i s-a opus clerul cu toată influenţa lui, iar aceştia nu au avut autoritate pentru a-l impune. Încă o dată s-a spus că unica şansă pentru împăcarea creştinătăţii era un viitor consiliu general, atât de des cerut şi de atât de mult timp promis. În timp ce şefii cantoanelor catolice se luptau cu aceste probleme, cei favorabili reformei s-au apropiat şi mai mult. Zurich, Berna, Glaris, Schaffhausen şi Appenzell au constituit o alianţă pentru răspândirea şi mai eficientă a adevărului şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor lor. Aşa au fost rezultatele favorabile ale morţii celor doi Writh. “De fiecare dată,” spunea D’Aubigne, “când Roma ridica un eşafod şi se rostogoleau capete, reforma înălţa cuvântul cel sfânt al lui Dumenzeu şi demasca nişte abuzuri. După ce a fost executat Hottinger, Zurich a desfiinţat imaginile, iar după căderea capetelor celor doi Writh, Zurich a răspuns prin abolirea mesei”. De la hotărârile celor două conferinţe, consiliul din Zurich a rămas decis să desfiinţeze ritualurile superstiţioase ale mesei, dar a considerat că era de dorit să amâne acesta până ce mintea publicului în general va ajunge să fie pregătită pentru acea schimbare. De aceea, mesa a rămas permisă şi după înlăturarea imaginilor, dar nici un preot nu era obligat să o spună şi nici un laic nu era obligat s-o asculte, astfel că ea a ajuns să fie în general neglijată, şi, zi de zi, a ajuns să aibă un nume din ce în ce mai prost, astfel încât semăna a fi venit timpul pentru desfiinţarea ei. Desfiinţarea mesei La 11 aprilie 1525, pastorii Zwingli, Leo Iuda şi Engelhardt, însoţiţi de Megander, capelanul spitalului, şi de Myconius, predicatorul bisericii abaţiei, s-au înfăţişat înaintea consiliului recomandând abolirea imediată a sacrificiului de la altar. Numai o persoană s-a prezentat pentru a apăra opinia asupra cărora erau de acord. Engelhardt, odinioară Doctor în legea pontificală, a explicat diferenţa dintre slujba în biserica latină şi euharistia aşa cum a fost instituită de Hristos şi potrivit practicii apostolice. Toţi au simţit importanţa acelei hotărâri pe care consiliul trebuia să o ia şi au considerat că era potrivit să o amâne pentru a doua zi. Apoi, după nişte convorbiri între teologi şi senatori, a fost publicat următorul decret: “De acum înainte, prin voia lui Dumnezeu, euharistia va fi ţinută aşa cum a fost instituită de Hristos şi potrivit practicii apostolice. Celor slabi şi încă ignoranţi în credinţa lor li se va mai permite numai astăzi să mai continue vechea practică. Mesa va fi universal abolită, înlăturată şi considerată de domeniul trecutului, pentru a nu mai fi repetată începând de mâine”. Altarele au fost înlăturate din biserici şi înlocuite cu mese ale comuniunii, marea masă a poporului intrând în comuniune potrivit noii forme. Cei care au ţinut mesa au fost chiar mai puţin numeroşi decât se aşteptaseră reformatorii. Astfel a căzut acea taină a fărădelegii, care, de secole, impregnase adânc sentimentele şi credulitatea omenirii. Mesa fusese celebrată în biserica latină dintr-o perioadă timpurie, dar prostrarea înaintea ostiei şi înălţarea acesteia, ca şi alte ceremonii, au apărut mai târziu. Celebrarea Cinei Domnului © www.comori.org

551

Istoria Bisericii

Capitolul 43. Progresul general al reformei

Mai întâi Zwingli a predicat din cuvintele “este Paştele Domnului”. După încheierea predicii, o masă a fost acoperită cu o pânză albă, a fost adusă pâine fără aluat şi au fost puse cupe pline cu vin pentru amintirea ultimei cine a Domnului nostru cu ucenicii săi. Slujitorul s-a apropiat de masă. Au fost citite cu glas tare, de către diaconi, cuvintele de instituire a cinei din Epistola către corinteni şi alte texte. Mulţimea era atât de mare şi slujbele s-au prelungit atât de mult încât au ajutat mai mulţi slujitori şi diaconi. După rugăciune şi după ce poporul a fost îndemnat să se cerceteze pe sine, slujitorul a ridicat pâinea, şi, cu glas tare, a repetat instituirea cinei Domnului. După aceea el a dat diaconilor pâinea, şi apoi şi vinul, pentru a le da poporului şi pentru ca poporul să le transmită de la unul la altul. Pe când circulau acestea, unul dintre slujitori a citit din Evanghelia Sf. Ioan acele cuvântări mereu înviorătoare şi binecuvântate ale Domnului faţă de ucenicii săi, după care, în capitolul 13, a urmat paştele. După cină toată adunarea a îngenuchiat şi a adus închinare şi mulţumiri. Au urmat cântări, ca expresie deplină a iubirii şi laudei pentru Mântuitorul şi Domnul, cu care s-a încheiat această primă celebrare a cinei de către reformatorii din Elveţia. A ţinut trei zile: joia din săptămâna patimilor, vinerea mare şi duminica de Paşte. Pentru întărirea lucrării celei bune la Zurich şi pentru răspândirea adevărului, Zwingli, Leo Iuda şi alţi învăţaţi au publicat în acea vreme mai multe lucrări despre sfintele scripturi, cum ar fi Pentateuhul şi alte cărţi istorice ale Vechiului Testsament, înafară de comentariul “Religia adevărată şi cea falsă”. Vom lăsa Zurichul pentru un timp, după ce am prezentat destul de amănunţit lucrarea Duhului Sfânt acolo, deoarece trebuie să spunem pe scurt ce s-a întâmplat în alte locuri, pentru că ne stau înainte încă multe câmpuri de lucru. Şi apoi este o mare asemănare în modul în care s-a desfăşurat lucrarea în diferite locuri. Reforma la Berna Berna era unul dintre cele mai influente cantoane ale confederaţiei. Ea număra mulţi prieteni puternici ai reformei dar şi mulţi adversari formidabili. În primii câţiva ani de la intrarea în scenă a lui Luther şi Zwingli s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de opiniile cele noi. Nicăieri nu semăna să fie o luptă mai mare ca acolo, dar în urma predicilor evanghelice ale lui Haller şi Meyer, cei mai violenţi dintre cei cu prejudecăţi s-au înmuiat. Prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor acestor oameni devotaţi, sinceri şi perseverenţi, cauza adevărului a avansat, şi, dintr-un act al administraţiei din anul 1523, putem trage concluzia că balanţa înclina în favoarea reformei. Acest act hotăra: “Din vreme ce poporului îi sunt prezentate învăţături contrare şi predicatorii tună unul împotriva celuilalt, de acum înainte toţi trebuie să predice aceeaşi evanghelie, şi anume învăţătura descoperită de Dumnezeu în scrierile profetice şi apostolice şi să nu propună nimic contrar scripturii, nici în temeiul autorităţii lui Luther, nici a altuia, evitând discursuri cu tendinţe de dezbinare”. Predicarea evangheliei complete în toată simplitatea ei a fost încurajată prin această hotărâre a senatului şi cuvântul lui Dumnezeu a fost dat ca singurul standard la care să se facă apel în discuţii şi drept criteriu al adevărului. Astfel a fost aşezată temelia adevăratei reforme, cu aprobarea guvernului. Dar aceste avantaje, fie oferite intenţionat, fie neintenţionat, i-au alarmat pe papistaşi suficient pentru ca să recurgă la armele lor favorite: intriga, înşelăciunea şi violenţa. Indiferent prin ce mijloace, ei trebuiau să-i reducă la tăcere pe Haller şi Meyer, cei doi martori credincioşi de la Berna. Împreună cu faimosul Wittembach, ei au fost acuzaţi pe nedrept că ar fi vorbit cu nişte călugăriţe pentru a le determina să părăsească viaţa de mânăstire, aşa s-a hotărât ca ei să fie expulzaţi din Berna. Dar când a fost descoperită uneltirea, opoziţia poporului a fost atât de energică încât chestiunea a fost adusă înaintea Marelui Consiliu, care a revocat hotărârea consiliului inferior şi i-a achitat pe slujitori, îndemnându-i însă să se limiteze la a predica de la amvoanele lor şi să nu se amestece în mânăstiri. Aceasta este de fapt tot ce doreau acei oameni credincioşi: amvoanele lor. Reforma a câştigat o nouă victorie, iar inamicii ei au fost © www.comori.org

552

Istoria Bisericii

Capitolul 43. Progresul general al reformei

daţi de ruşine. Călugăriţele de la Konigsfeldt La câteva luni după acest eveniment, principiile reformei au fost întărite prin convertirea călugăriţelor de la Konigsfeldt. Acesta a fost un minunat triumf al evangheliei. Mânăstirea era în apropierea castelului Habsburg şi era înconjurată cu toată măreţia medievală. Din familia de Hbsburg a descins casa imperială a Austriei, care în anii ulteriori a dat mai mulţi împăraţi ai Germaniei. În acea mânăstire luau vălul fiicele nobililor din Elveţia şi Şvabia. Beatrice de Laudenberg, sora episcopului de Constanz, era una din cele închise acolo. Dar adevărul lui Dumnezeu, pe care episcopul căuta, cu toată puterea lui, să-l înăbuşe, a fost mijlocul prin care s-au convertit multe călugăriţe din mânăstirea imperială. Scrierile lui Luther şi Zwingli şi sfintele scripturi au pătruns în acea instituţie, şi aşa a avut loc schimbarea mântuitoare. Şi nu este de mirare:Dumnezeu lucra prin Duhul Său cel Sfânt, aşa că cele mai puternice prejudecăţi şi cele mai mari dificultăţi au fost învinse. Următoarea scrisoare a Margaretei Watteville, o tânără călugăriţă care era soră a primarului Bernei, ne va da despre roadele reformei şi de spiritul creştin al acelor femei evlavioase o idee mai clară ca orice altă explicaţie. Ea îi scria lui Zwingli: “Fie ca harul şi pacea în Domnul Isus să vă fie înmulţite întotdeauna de Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc. Mult învăţate, venerabile şi dargă domn, vă rog să primiţi bine această scrisoare pe care v-o adresez. Iubirea care este în Hristos mă constrânge mai ales de când am aflat că învăţătura despre mântuire se răspândeşte zi de zi prin predicile dumneavoastră din cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Îl laud din nou pe Dumnezeul cel veşnic pentru că ne-a luminat din nou, trimiţându-ne prin Duhul Lui cel Sfânt atâţi vestitori ai cuvântului Său cel binecuvântat, şi, în acelaşi timp, aduc rugăciuni fierbinţi ca el să vă îmbrace cu putere pe voi şi pe toţi cei care vestesc vestea Lui cea bună, şi ca, înarmându-vă împotriva tuturor vrăjmaşilor adevărului, să facă cuvântul Lui să crească în toţi oamenii. Mult învăţate domn, îndrăznesc să vă trimit, în semn de respect acest lucru mărunt ca dovadă a afecţiunii mele: nu o dispreţuiţi deoarece este un dar al iubirii creştine. Dacă acest sirop vă este de folos şi aţi mai dori să vă dau mai mult, vă rog să-mi spuneţi, pentru că îmi face multă plăcere să fac orice v-ar fi plăcut. Şi nu numai eu gândesc aşa, ci toate sufletele care iubesc evanghelia din mânăstirea noastră de la Konigsfeldt. Acestea salută evlavia voastră în Isus Hristos şi toate vă aducem neîncetat înaintea Lui pentru ca atotputernicia Lui să vă protejeze. Sâmbăta dinainte de Laetare*”.

* n.tr.) Laetare este numită a patra duminică din Postul Paştelui, când slujba catolică începe cu “Laetare Ierusalem!” (Bucură-te Ierusalime!) Aceste doamne evlavioase, considerând că pot sluji Domnului mai bine afară decât între zidurile unei mânăstiri, au adresat guvernului o petiţie cerând permisiunea de a părăsi mânăstirea. Consiliul, alarmat de această ciudăţenie, s-a străduit să le determine să rămână, promiţându-le o relaxare a disciplinei mânăstirii şi o creştere a indemnizaţiilor, dar ele au spus consiliului: “nu libertate a cărnii cerem noi, ci libertatea Duhului”. Cum ele au perseverat cu cererea lor, guvernul a cedat în final, iar decretul care le reda libertatea cuprindea o prevedere generală pentru eliberarea tuturor celor care, cu consimţământul părinţilor, ar fi dorit libertatea. Porţile mânăstirilor erau acum deschise, ceea ce a afectat mult prestigiul şi puterea Romei şi a fost o manifestare a triumfurilor reformei, pentru că multe dintre doamne s-au căsătorit la scurt timp după eliberare. Conferinţa de la Baden Dar, cu toate că principiile reformei câştigau teren rapid, partida romano-catolică era încă foarte puternică şi foarte activă şi trebuia să fie dată o bătălie mai decisivă înainte de a declara victoria reformei. © www.comori.org

553

Istoria Bisericii

Capitolul 43. Progresul general al reformei

Chiar de la prima conferinţă de la Zurich, episcopul de Constanz, sau mai curând Johann Faber, marele lui vicar, a căutat continuu mijloace eficiente prin care să oprească înaintarea reformei. Experienţa dovedise că poruncile episcopilor nu prea erau luate în seamă şi că în scrierea unor cărţi nu-şi puteau pune speranţe din vreme ce reformatorii îşi depăşeau adversarii în învăţătură şi talent. Şi succesul părea imposibil dacă nu reuşeau să-l distrugă pe Zwingli, a cărui popularitate şi influenţă creştea zi de zi. Un eveniment politic care a avut loc în acel timp i-a convins şi mai mult pe romano-catolici de necesitatea de a lua măsuri energice. Bătălia de la Pavia, dintre francezi şi trupele imperiului, a aruncat o umbră întunecată asupra Elveţiei, dar a făcut să strălucească o rază strălucitoare de înţelepciune, patriotism şi creştinism de la Zwingli. Peste zece mii de mercenari elveţieni luptaseră în bătălia fatală pentru francezi. Între cinci mii şi şase mii fuseseră ucişi, iar cinci mii fuseseră luaţi prizonieri. Când prizonierii eliberaţi au ajuns acasă, oamenii mutilaţi şi emaciaţi erau o privelişte de groază în ţară şi peste tot se auzeau bocetele văduvelor şi orfanilor celor ucişi. Poporul şi-a amintit atunci cât de des tunase de la amvon Zwingli împotriva înrolării în armate străine şi vorbea despre el ca despre cel mai sincer patriot şi bun prieten. Romano-catolicii au văzut că opinia publică era în favoarea lui Zwingli şi au înţeles că trebuiau să facă ceva pentru ca influenţa lui să nu mai crească. Dar cum? Cine să rezolve problema?

© www.comori.org

554

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia Reforma se stabilise în principalele trei cantoane: Zurich, Berna şi Basel. Exemplul acelor state puternice a influenţat o mare parte din Elveţia germană. În multe locuri unde cetăţenii simpatizau reforma, dar fuseseră nehotărâţi, a fost declarată cu îndrăzneală credinţa în învăţăturile cele noi. Schaffhausen, Sf. Gall, Bienne, Thorgau, Bremgarten, Tockenburg, Wesen şi alte regiuni mai puţin importante au ajuns să fie în întregime sau în parte reformate. Efectul dezbaterilor şi zelul acelor mari centre s-a simţit şi în Elveţia franceză, “la poalele munţilor Jura sau printre pădurile de pini din văile înalte, care până atunci arătaseră devotament absolut pontifului roman”. Amestecul politicii cu chestiunile spirituale Aici suntem nevoiţi să ne oprim pentru a atrage atenţia asupra marii greşeli obişnuite a protestantismului chiar de la început: aceea de a căuta protecţia autorităţilor seculare în loc de a mărturisi pur şi simplu adevărul încrezându-se numai în Dumnezeul cel viu. De îndată ce reformatorii au rupt-o cu Roma, ca şi când ar fi fost îngroziţi de puterea pe care aceasta o mai avea, ei şi-au întins mâinile spre guverne şi au căutat protecţia armatelor lor. Este adevărat că Luther s-a opus folosirii forţei armelor pentru înaintarea adevărului şi a căutat ca evanghelia să triumfe prin fidelitatea prietenilor ei, dar, după cum am văzut, a fost de acord ca principii să preia controlul total al vieţii ecleziastice şi spirituale încă de la începutul perioadei reformei. Zwingli a mers încă şi mai departe pe această cale periculoasă: când au venit necazurile, iar pericolele pândeau nava reformei din cauza perfidiilor cantoanelor catolice, el a considerat că era datoria lui, ca republican sau ca patriot creştin, să cerceteze problemele federaţiei, să dea sfaturi senatului şi să aprobe chemarea la arme. Dar, după cum vom vedea, rezultatul final al acestor lucrări neconforme scripturii a fost moartea dezonorantă a ilustrului reformator şi o rană aproape fatală pe care a primit-o cauza reformei în Elveţia. De când statele reformate şi-au asumat, sau, mai curând, au uzurpat funcţiile bisericii, norii au coborât aliniindu-se pentru furtună. Fără-ndoială dornici să întărească lucrarea cea bună în cantoanele lor şi s-o extindă, magistraţii Zurichului şi Bernei au publicat mai multe edicte prin care le interziceau supuşilor lor să participe la mesă şi să spună vorbe rele despre schimbările din ultima vreme şi poruncind o participare mai bună la slujbele evanghelice, şi, de asemenea, pentru purificarea morală, au emis o proclamaţie generală împotriva festivităţilor, a beţiei şi blasfemiei. Dar, în timp ce autorităţile civile impuneau religia lor prin edicte, Zwingli şi-a părăsit vocaţia lui sacră pentru a deveni un diplomat politic. De atunci, braţul cel puternic al providenţei care îl ocrotise pe marele reformator şi reforma elveţiană pare să se fi retras, iar consiliul din Zurich, deşi s-a lăudat un timp, a fost afectat de indecizie, slăbiciune şi nebunie. Primul pas greşit – O Confederaţie Influenţat, ba mai curând condus greşit de educaţia lui republicană, Zwingli a considerat că era potrivit ca reformatorii să constituie o ligă pentru apărarea reciprocă. Cum prevăzuse demult că mişcarea reformatoare avea în final să împartă în două tabere ţara lui iubită, el s-a considerat în totul îndreptăţit să promoveze o alianţă a statelor evanghelice. În anul 1527, el a propus ceea ce s-a numit o Co-cetăţenie creştină, în care toţi mărturisitorii evangheliei se uneau într-o confederaţie pentru reformă. Constanz a fost prima cetate care a aprobat alcătuirea noii ligi, ei urmându-i Berna, Sf. Gall, Mulhausen, Basel, Schaffhausen şi Strasbourg. “Dar Co-cetăţenia Creştină,” spunea D’Aubigne, “care putea fi sămânţa unei noi confederaţii, a provocat imediat reacţii împotriva lui Zwingli chiar şi din rândul partizanilor © www.comori.org

555

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

reformei”. Pastorul Zurichului a ajuns pe un teren periculor, care în scurt timp i-a adus sfârşitul. Fiind cetăţean, el se deprinsese să considere reconstrucţia ţării ca făcând parte din religia lui, iar biserica în care a crescut mânuise de secole două săbii. Până şi în zilele noastre suntem surprinşi în cât de mare măsură creştinii de pe continent sunt conduşi de ceea ce este naţional*.

* n.tr.) Poate veţi considera scuzabil spiritul parcă un pic prea britanic al autorului, dar oare aspectul naţional nu se aplică perfect la Biserica Ortodoxă Română chiar şi la inceputul secolului al XXI-lea? Şi, de asemenea, şi la cea Greacă? Luther, care a fost un imperialist, s-a opus categoric politicii de a opune rezistenţă cu armele cărnii. “Creştinii,” spunea el, “nu se cuvine să i se opună Împăratului şi, dacă el le cere să moară, atunci ei trebuie să-şi dea viaţa”. Cele cinci cantoane fac o alianţă cu Austria Romano-catolicii, auzind de această nouă alianţă a protestanţilor, s-au alarmat şi au fost plini de indignare. Cele cinci cantoane, sau cantoanele pădurilor, Luzerne, Zug, Schweitz, Uri şi Unterwalden, au rămas cu fermitate fidele Romei. Păstorii din acei munţi, statornici în vechile lor obiceiuri, tradiţii şi în vechea religie, au fost întristaţi şi alarmaţi să afle de grozava răutate a ereticilor din câmpiile de jos. Preoţi şi călugări au venit în Oberland din acele locuri unde se desfăşura cu îndrăzneală neevlavia şi i-au incitat pe munteni prin poveştile lor cu privire la grozăviile care au avut loc. Aşa ceva nu poate fi suportat! Erezia aceasta urâcioasă trebuie nimicită prin foc şi sabie, au gândit ei arzând de nerăbdare să aprindă ruguri. Cum ei nu cunoşteau mai nimic cu privire la ceea ce însemna reforma, ne putem uşor închipui ce sentimente s-au trezit în ei când mesager după mesager venea în fugă şi le spunea că altarele la care se închinaseră părinţii lor fuseseră sfărâmate, că imaginile au fost arse în pieţele publice, că mesa fusese abolită şi că sfinţii preoţi şi călugări erau trimişi în exil. Fiindu-le incitat zelul fanatic prin viclenia călugărilor, ei au ajuns să fie gata pentru orice fapte disperate şi numai superioritatea numerică şi forţa cantoanelor protestante i-a oprit să treacă imediat la acte violente. Şi episcopul de Constanz a făcut apel la ei printr-o scrisoare, implorându-i să acţioneze hotărât pentru că altfel întreaga Elveţie urma să îmbrăţişeze reforma. Ce este de făcut? Aceasta era problema importantă în acele momente. Nu mai putem sta! A face o alianţă cu o putere străină fără consimţământul celorlalte cantoane ar fi o încălcare flagrantă a principiilor fundamentale ale Confederaţiei Helvete şi a alianţei frăţeşti. Totuşi trebuie să avem aliaţi, iar drepturile bisericii sunt mai importante decât fidelitatea faţă de naţiune. Cunoscând că Ferdinand, Arhiducele Austriei şi fratele lui Carol al V-lea, se remarca prin ura lui împotriva protestanţilor, ei s-au aliat cu acest principe pentru a extirpa reforma şi a menţine romano-catolicismul. Era un act neconstituţional, nefiresc şi crud. Austria era vechiul asupritor şi duşmanul natural al naţiunii elveţiene şi ultimul loc în care un canton elveţian s-ar fi gândit să caute ajutor. “Uitaseră oare,” exclamă scriitorul modern, “jugul greu pe care Austria îl pusese odinioară asupra lor? Uitaseră ei preţul de sânge pe care l-au plătit părinţii lor pentru a sfărâma acel jug? Erau ei atunci dispuşi să cedeze drepturile pentru care se luptaseră la Morgarten şi Sempach? Da, erau gata să facă aşa ceva pentru că anitpatia religioasă era mai puternică decât aversiunea naţională. Groaza de protestantism i-a făcut să nu mai simtă ura faţă de inamicul lor tradiţional*.

© www.comori.org

556

Istoria Bisericii *

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 76

Alianţa era atât de contrară sentimentelor naţionale şi prejudecăţilor încât austriecilor le-a venit greu să creadă că era un act încheiat cu bună-credinţă. “Luaţi ostatici,” au spus muntenii, “scrieţi cu mâna voastră câteva din articolele tratatului, porunciţi şi noi ne vom supune!” Alianţa s-a închaiat la Waldshut, la 23 aprilie 1529, cu jurămîntul ambelor părţi. Actul hotăra: “orice încercare de a constitui secte noi în cele cinci cantoane va fi pedepsită cu moartea şi, în caz de urgenţă, Austria va trimite în Elveţia şase mii de ostaşi pedeştri şi patru mii de călăreţi împreună cu artileria necesară. La nevoie va fi instituită o blocadă împotriva cantoanelor reformate şi vor fi interceptate toate proviziile”. Vestea despre aceste negocieri a stârnit nelinişte şi teamă până şi printre vrăjmaşii reformei: sprijininduse pe o putere străină ei se temeau că era compromisă independenţa Elveţiei, că în loc să aibă un aliat urmau să aibă un stăpân. Dar acele sentimente, ca prime reacţii ale patriotismului, au fost curând înăbuşite de ura împotriva zwinglienilor. Cetăţenii din Unterwalden şi Uri, în zelul lor fanatic, au arborat însemnele Austriei alături de propriile lor însemne şi şi-au împodobit pălăriile cu pene de păun, care erau semnele Austriei. Aceasta a dat naştere la următoarele versuri care exprimă sentimentul naţional: Plângeţi elveţieni, plângeţi, Că mândra pană de păun Cu-al cantoanelor pădurii zimbru Ca prieteni sunt aliaţi Cele opt cantoane, care nu au fost incluse în alianţă, cu excepţia Freiburgului, s-au asociat şi au trimis împreună delegaţi confederaţilor de la munte în scopul unei reconcilieri, dar delegaţii au fost primiţi cu batjocori peste tot. Simţind că pot conta pe armata imperială, papistaşii au proferat toate insultele posibile împotriva învăţăturilor reformate şi a reformatorilor. “Nici o predică!” au strigat ei. “Să dea Dumnezeu ca această credinţă a voastră să fie îngropată pentru totdeauna!” Delegaţii care s-au retras uimiţi au fost şi mai şocaţi când, trecând pe lângă uşa casei ministrului, au văzut însemnele Zurichului, Bernei şi Strasbourgului agăţate într-un ştreang. Cantoanele catolice le persecută pe cele reformate Războiul părea inevitabil. Totul se îndrepta spre o ruptură inevitabilă. Muntenii au devenit violenţi. Pentru a apăra religia strămoşilor lor şi a exclude învăţăturile cele noi, ca supuşii lor să nu cumva să le primească, ei au început să-i amendeze, să-i arunce în închisoare şi să-i tortureze şi să-i omoare pe cei care mărturiseau credinţa reformată. Unul dintre aceste cazuri a fost atât de crud, încât a stârnit sentimentele omeneşti şi a provocat o criză. Jakob Keiser, un pastor din cantonul Zurich şi tată de familie, în sâmbăta de 22 mai, era pe drum spre parohia Gaster, unde urma să predice duminica. Pe când mergea liniştit şi încrezător pe porţiunea din pădure a drumului, a fost apucat dintr-odată de şase oameni care stătuseră acolo pentru a-l surprinde şi a-l duce la Schweiz. A fost adus înaintea magistraţilor, judecat şi condamnat să fie ars de viu fără alt motiv decât acela de a fi slujitor evanghelic. Mustrarea adresată de Zurich, de al cărui teritoriu ţinea acuzatul, a fost tratată batjocoritor şi sentinţa barbară a fost executată. La auzul sentinţei, omul evlavios mai întâi a izbucnit în lacrimi, dar înainte de ceasul martiriului, harul lui Dumnezeu i-a redat curajul şi la umplut de bucurie, astfel încât a mers spre rug cu încredere, a mărturisit credinţa şi, cu ultima lui suflare, i-a mulţumit Domnului Isus din mijlocul flăcărilor că l-a socotit vrednic să moară pentru evanghelie. “Duceţi-vă,” le-a spus magistratul din Schweiz, cu un rânjet sarcastic, delegaţilor din Zurich, “şi spuneţi-le celor din Zurich cum ne-a mulţumit el nouă!” A fost o sfidare şi o provocare adresată celor din Zurich, pe care aceştia au înţeles-o.

© www.comori.org

557

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Exasperaţi de acea purtare insultătoare, cei din Zurich au declarat război celor cinci cantoane. Dacă este de datoria magistraţilor să-l apere pe cel asuprit de asupritor, datoria slujitorului lui Hristos este însă aceea de a rămâne fidel chemării sale sacre şi de a lupta numai cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai! istoria imparţială a consemnat trista abatere a marelui reformator de la preceptele pline de har ale Stăpânului, pentru care el s-ar fi cuvenit să fie un martor viu. Flăcările rugului pe care a fost ars fratele lui slujitor a aprins cele mai puternice pasiuni de cetăţean şi patriot, făcându-l să-şi înalţe glasul împotriva bigotismului şi intoleranţei cantoanelor din pădure, cu răsunet în toată confederaţia. El a cerut autorităţilor să ia cele mai energice măsuri. În consiliu şi de la amvon el i-a îndemnat pe cetăţeni să ia armele, să fie fermi şi fără teamă. Identificându-se cu armata al cărei capelan era, el a exclamat: “Nu suntem însetaţi după sângele vreunui om, dar vom reteza aripile oligarhiei. Dacă ne abţinem, atunci adevărul evangheliei şi viaţa slujitorilor ei nu vor mai fi nicicând sigure printre noi. Trebuie să ne încredem numai în Dumnezeu, dar când cauza noastră este dreaptă trebuie şi să ştim cum s-o apărăm şi, asemenea lui Iosua şi Ghedeon, să vărsăm sânge pentru ţara noastră şi credinţa noastră”. Dacă Zwingli ar fi fost un magistrat în consiliu sau un general al armatei, atunci apelurile lui ar fi fost potrivite şi de natură să inspire, dar el uitase că era un slujitor al Prinţului păcii şi că armele cu care se cuvenea să lupte el nu erau carnale, ci spirituale şi puternice fiind de la Dumnezeu. În acelaşi timp, se cuvine să ne amintim că el chema la luptă împotriva abuzurilor politice şi nu împotriva unei credinţe diferite. “În ceea ce priveşte mesa, ritualurile, idolii şi superstiţiile,” a spus el, “nimeni nu trebuie să fie forţat să abandoneze acestea, pentru că revine cuvântului lui Dumnezeu să spulbere cu suflarea lui puternică aceste lucruri zadarnice. Să propunem celor cinci cantoane să permită predicarea liberă a cuvântului lui Dumnezeu, să renunţe la alianţele lor rele şi să-i pedepsească pe cei care au făcut apel la forţe din străinătate*”.

*

D’Aubigne, vol. 4, p. 477

Pregătiri militare În acel timp cantoanele papistaşe nu au rămas inactive pentru că ştiau bine ce făcuseră şi la ce să se aştepte. Începuse războiul religios. Sunetul cornului de război a răsunat prin munţi şi văi şi peste tot oamenii s-au înarmat. Au trimis în grabă mesageri în Austria, dar Ferdinand era atacat de turci şi nu le-a putut da trupele promise. Cu toate acestea, strâns uniţi, la 8 iunie, oamenii celor cinci cantoane au mărşăluit sub marele stindard al Luzernei pentru a lupta împotriva reformatorilor. Zurich a înţeles că nu era nici o clipă de pierdut. La 9 iunie, patru mii de oameni bine înarmaţi au ieşit pe porţile Zurichului în întâmpinarea inamicului. Zidurile şi turnurile erau ticsite de spectatori veniţi pentru a vedea plecarea lor. Printre ei era şi Ana, soţia lui Zwingli. La nouă seara au ajuns la Kappel, un sat la frontiera dintre Zurich şi Zug. În zorii zilei de 10, luptătorii din Zurich au trimis un mesager cu declaraţia oficială de război şi de rupere a alianţei. Micul oraş Zug s-a umplut imediat de strigăte de alarmă. Marşul neaşteptat al celor din Zurich îi luase prin surprindere. Erau consternaţi. Bărbaţii s-au grăbit să-şi ia armurile, iar femeile şi copiii erau în lacrimi. Dar, tocmai când prima parte a armatei Zurichului, alcătuită din două mii de oameni, era pe punctul de a trece frontiera, a apărut un călăreţ gonind la deal. Era Oelbi, landamann-ul Glarisului. “Opriţi!” a strigat el emoţionat. “Vin de la confederaţii noştri. Cele cinci cantoane sunt pregătite, dar am reuşit să-i conving să se oprească dacă vă opriţi şi voi. De aceea îi rog pe domnii mei şi pe tot poporul Zurichului, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru siguranţa Confederaţiei, să se oprească din marş în acest moment. În câteva ore vor reveni. Sper ca, prin harul lui Dumnezeu, să obţin o pace onorabilă pentru ca să nu ajungă casele noastre să fie pline de văduve şi orfani*”. © www.comori.org

558

Istoria Bisericii

*

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

D’Aubigne, vol. 4, p. 480; Wylie, vol. 2, p. 82

Oelbi era considerat un om de onoare şi prieten al evangheliei; de aceea comandanţii din Zurich au oprit marşul. Mulţi au crezut că acea ambasadă era pentru pace, dar Zwingli a suspectat o înşelăciune. Neliniştit şi deloc în largul lui în tabără, Zwingli a considerat intervenţia lui Oelbi ca o viclenie a lui Satan. Cum nu au putut primi ajutor din Austria în acel moment, ei s-au prefăcut a dori pacea pentru a câştiga timp. Având ceva ca un fel de viziune profetică, Zwingli a venit la Oelbi, pe care-l cunoştea bine, şi i-a şoptit la ureche: “Ginere Amman, vei da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru această mijlocire. Adversarii noştri sunt la cheremul nostru şi de aceea vin la noi cu vorbe dulci, dar apoi vor veni pe neaşteptate asupra noastră şi nu va fi nimeni care să ne salveze”. Nici o altă profeţie nu s-a împlinit mai exact, după cum vom vedea curând. “Iubitul meu tată,” a răspuns Oelbi, “să lucrăm pentru bine şi să ne încredem în Dumnezeu că totul va fi bine”. Spunând acestea, el a mers la Zug, lăsându-l pe Zwingli pe gânduri şi anticipând lucruri negre şi groaznice în viitor. “Astăzi ei ne roagă şi imploră,” a spus el, “iar peste o lună, după ce noi vom fi lăsat armele, ne vor zdrobi”. Tratatul de la Kappel Delegaţii Zurichului şi cei ai romano-catolicilor, cu îndemnuri din partea cantoanelor neutre, au lucrat şaisprezece zile pentru a întocmi articolele unui acord de pace. În acel timp soldaţii ambelor armate s-au comportat cum nu se poate mai civilizat şi mai amical, părând să-şi amintească numai faptul că erau cu toţii elveţieni. În tabăra Zurichului, Zwingli sau un alt slujitor predica în fiecare zi. “Nu s-a auzit nici o injurie şi nici o ceartă; s-au făcut rugăciuni înainte şi după mese şi fiecare om a ascultat de ordinele superiorilor săi. Nu s-au jucat nici zaruri, nici jocuri de cărţi şi nici un fel de jocuri care ar fi putut duce la certuri, ci cântarea de psalmi şi imnuri naţionale şi exerciţiile fizice au fost mijloacele de recreere ale celor din Zurich. În cele din urmă, tratatul a fost semnat la 26 iuie 1529. După cum gândea Zwingli, aceasta a fost doar o amânare a furtunii. Războinicii şi-au strâns corturile şi s-au întors la casele lor”. Condiţiile tratatului, deşi nu prevedeau tot ce ar fi dorit protestanţii, erau totuşi favorabile reformei, deşi nu în defavoarea catolicilor. S-a căzut de acord ca să fie anulată alianţa dintre cele cinci cantoane şi Austria şi ca tuturor supuşilor să li se dea dreptul la libertatea conştiinţei şi ca parohiile mai mici să hotărască prin vot majoritar ce religie să mărturisească. Poporul din Zurich, însă nu şi Zwingli, a fost încântat de succesul care încununase demonstraţia lor de forţă militară. Cei din Berna, care nu contribuiseră cu nimic la acea victorie fără vărsare de sânge, au ajuns să fie geloşi pe influenţa şi mai mare pe care o câştiga Zurichul, ceea ce a făcut ca, din nefericire, între aceste două state puternice să apară un duh de dezbinare, care a dus la marea catastrofă din 1531. Confederaţia creştină a lui Zwingli În acea perioadă, când mintea lui Zwingli era mult prea ocupată cu politica, el a căzut în cursa vrăjmaşului. Satan cunoştea punctul lui slab, aşa că l-a ispitit cu idei măreţe cu privire la unitatea întregii Elveţii şi a creştinătăţii reformate printr-o unitate a credinţei. Fără-ndoială, motivele lui au fost cele mai curate şi mai nobile. Meditând zi şi noapte cum să ducă mai departe reforma şi să biruie puterea grozavă care ţinuse atât de mult timp în robie naţiunile Europei, mintea i-a fost cucerită de ideea unei confederaţii sfinte a tuturor naţiunilor Europei. El avea în vedere întreaga creştinătate. Nici un alt om din timpul lui nu a avut o înţelegere atât de bună a situaţiilor politice, militare şi religioase. Dar, neînţelegând diferenţa dintre principiul legii, aplicabil în Vechiul Testament, şi cel al Harului din Noul Testament, el a considerat, cu toată sinceritatea, că era datoria statelor protestante să folosească puterea militară pentru a apăra evanghelia. “De ce să nu se unească toate puterile protestante într-o confederaţie sfântă,” spunea el, “în scopul de a zădărnici planurile Papei şi ale Împăratului pentru suprimarea prin violenţă a reformei*”. © www.comori.org

559

Istoria Bisericii

*

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Wylie, vol. 2, p. 86

Acest formidabil plan al reformatorului l-a determinat să poarte multe negocieri, despre care nu considerăm că merită să vorbim, deoarece, dacă pentru un om de stat sunt o îndeletnicire onorabilă, pentru un slujitor creştin sunt lucruri reproşabile. Dar, indiferent care au fost planurile şi greşelile lui, singurul lui obiectiv era acela al răspândirii evangheliei curate în toată ţara lui. Pentru Zwingli, aceasta era ceva mai scump ca viaţa, iar Stăpânul ştie să aprecieze la slujitorul Său un motiv bun chiar dacă nu poate aproba lucrarea lui. Apoi, se afirmă clar că Zwingli nu a încetat nici o clipă lucrările lui pastorale şi că a fost prezent în toate situaţiile când datoria îl chema. Cele cinci cantoane încalcă tratatul Cantoanele papistaşe, înfuriate văzând înaintarea reformei şi cum ea se apropia de porţile lor, erau nerăbdătoare să găsească un pretext pentru a rupe tratatul de la Kappel. Şi nu le-a fost greu. De fapt ele nu l-au respectat nicicând. Ceea ce tratatul desemna ca fiind “libertatea conştiinţei”, sau ceea ce protestanţii începuseră să numească “drepturile conştiinţei”, era un concept pe care catolicii nu l-au recunoscut niciodată. Ei nu făceau nicio desosebire între supunerea religioasă şi supunerea faţă de autorităţile civile. Protestanţii şi catolicii nu au putut fi nicio clipă de acord asupra acestui aspect, care a ajuns principalul subiect disputat şi sursa a nenumărate controverse locale, care au sporit iritarea de la o zi la alta, determinându-i în final pe munteni să calce tratatul. Cupa indignării catolicilor a ajuns în cele din urmă să se reverse. “Sânge! Sânge!” au strigat. Nimic altceva decât sângele creştinilor în viaţă nu putea ispăşi distrugerea idolilor muţi; nimic altceva decât rugurile pe care să ardă sfinţii lui Dumnezeu nu putea fi răsplata pentru cenuşa altarelor şi a imaginilor lor. O, Romă! Când te vei sătura de sângele răscumpăraţilor lui Dumnezeu? Setea ta este nepotolită, iar oceanele pe care le-ai vărasat nu au făcut decât să o înteţească! Pe tot parcursul domniei tale uzurpatoare, ori de câte ori s-a ivit vreo ocazie, am văzut setea ta de sânge. Dar ce va fi când domnia ta va lua sfârşit şi când nu vei mai putea vărsa sânge? Grozavul cuvânt “aminteşte-ţi” te va face să revezi trecutul şi să ai viziuni de sânge, viziuni ale beciurilor inchiziţiei şi ale făcărilor victimelor tale nevinovate şi neajutorate. Atunci totul se va fi schimbat. Victimele tale vor avea parte de binecuvântare curată şi nesfârşită, dar ce va fi cu tine în locul unde focul nu se stinge niciodată, unde viermele nu moare, unde viziunile trecutului se vor perinda necontenit înaintea sufletului tău fără odihnă şi unde nici măcar o picătură de apă rece nu ţi se va oferi pentru a răcori limba ta arsă? Te vom lăsa acolo cu roadele tale, cu mustrările de conştiinţă, cu mustrările celor pe care i-ai înşelat prin vrăjitoriile tale şi i-ai aruncat în nenorocirea eternă prin amăgirile tale. Reaprinderea flăcărilor persecuţiei Elveţia era împărţită în două tabere, şi prăpastia dintre ele se lărgea pe zi ce trece. Cantoanele pădurii, sprijinite de Împărat şi de fratele lui, Ferdinand, au reluat persecuţia împotriva protestanţilor cu mai multă furie ca niciodată şi s-au dedat la cele mai mari atrocităţi. Oriunde au putut găsi predicatori sau mărturisitori ai credinţei reformate, i-au aruncat în închisoare, le-au confiscat bunurile, le-au tăiat limba, i-au decapitat sau i-au ars de vii. Cei care au scăpat de intoleranţa lor, au implorat Zurichul să le asigure protecţia. În acea situaţie, Zwingli a considerat că era de datoria lui să ridice cantoanele confederate. S-a dus personal în multe locuri, s-a adresat unor mari adunări şi a făcut apel la tot ce putea stimula zelul poporului în apărarea evangheliei şi a libertăţii. “Aceştia sunt elveţieni,” spunea el, “pe care o facţiune încearcă să-i priveze de libertatea strămoşilor lor. Dacă ar fi nedrept să căutăm să-i forţăm pe adversarii noştri să desfiinţeze din mijlocul lor religia Romei, la fel de nedrept este ca ei să arunce în închisoare, să expulezeze şi să ia proprietăţile unor cetăţeni numai pentru că pe ei conştiinţa îi împiedică să îmbrăţişeze opiniile asupritorilor lor”. © www.comori.org

560

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

La 5 septembrie 1530, cei mai de seamă slujitori din Zurich, Berna, Basel şi Strasbourg – Oecolampadius, Capito, Megander, Leo Iuda şi Myconius – s-au strâns la Zurich şi au adresat confederaţilor catolici o mustrare creştinească, care însă nu a fost luată în seamă. Într-o dietă generală care a avut loc anul următor în luna aprilie, la Baden, disputele au fost reluate cu şi mai multă violenţă. Rugăminţile adresate de cantoanele mediatoare pentru a înlătura orice duce la neînţelegeri au fost zadarnice. Partida papală, după ce făcuse toate pregătirile, era hotărâtă să pornească război deschis. Cei din Zurich, cu plângerile lor, au complicat lucrurile, ba chiar au cerut rezolvarea pe calea armelor, iar Zwingli a considerat că aceea ar fi fost cel mai bun mijloc de a-i determina pe munteni să accepte nişte condiţii rezonabile. Cei din Berna au fost mai temperaţi: deşi au recunoscut faptul că acele cinci cantoane au încălcat tratarul de la Kappel şi şi-au călcat în mod ruşinos promisiunile, au îndemnat la folosirea unor mijloace mai blânde. Blocada “Să închidem pieţele noastre pentru cele cinci cantoane,” au spus cei din Berna, “să nu le dăm grâu, nici vin, nici sare, nici oţel, şi aşa vom conferi autoritate prietenilor păcii care se află printre ei şi nu vom vărsa sânge nevinovat”. A fost adoptată această hotărâre, care a fost vestită public după cuviinţă şi apoi îndeplinită cu toată rigoarea. Cum acele cantoane erau situate în partea muntoasă a Elveţiei, măsura a fost extrem de dură deoarece, prin natura ţinutului lor, acei locuitori nu aveau alte produse în afară de cele de la turmele lor şi depindeau pentru aprovizioanarea zilnică de recoltele şi de pieţele de la câmpie. Dar acele pieţe erau închise şi toate drumurile spre oraşe erau blocate. Acel decret nemilos a avut consecinţe dezastruoase: pâinea, vinul şi sarea au dispărut dintr-odată din cabanele celor săraci. Foametea, cu însoţitorul ei obişnuit – boala -, răspândea groază şi moarte printre locuitorii acelor ţinuturi. Vaietele de jale care se ridicau din munţi au mişcat multe inimi şi împotriva interdicţiei s-au înălţat multe voci, atât din oraşele confederate cât şi dinafara Elveţiei, dar mai ales aceasta i-a adus la culmea indignării şi urii pe cei care sufereau. Politica lui Zwingli Cum rolul pe care l-a avut Zwingli în politica Zurichului în acea vreme a fost criticat aspru de mulţi istorici, şi cu multă severitate de D’Aubigne, cităm opinia lui Dean Waddington, care nu poate fi suspectat de simpatii republicane. “Trebuie să menţionăm că Zwingli s-a exprimat cu toată hotărârea împotriva acelor măsuri. Fărăndoială, şi el a susţinut principiul just, atât de constant afirmat de Luther, că atunci când are de luptat împotriva asupririi, cauza raţiunii şi a adevărului nu are vrăjmaş mai periculos decât sabia. El chiar s-a suit la amvon şi a predicat împotriva interdicţiei. El a susţinut că acele calomnii insultătoare ale papistaşilor trebuiau suferite cu îngăduinţă creştină şi că aceia care mărturiseau evanghelia trebuiau să dea un exemplu deosebit de virtute evanghelică. Dar, în acea situaţie, concetăţenii lui şi-au astupat urechile pentru a nu primi mustrările lui şi au urmat grăbiţi calea pe care-i conduceau patimile lor*”.

*

History of Reformation, vol. 3, p. 236

Ca politică, Zwingli susţinea că, dacă trebuiau să pedepsească cele cinci cantoane ca făcătoare de rele, mijloacele care se arătau a fi cele mai violente erau totuşi cele mai sigure la care puteau recurge pentru a le aduce la supunere şi raţiune şi, în final, şi cele mai umane, pe când înfometarea întregii populaţii avea să umple ţara de suferinţe şi jale şi să stârnească indignarea. El a văzut clar că amânarea avea să se arate distrugătoare pentru Zurich. “Prin aceste măsuri,” spunea el, “le dăm celor cinci cantoane timp să se înarmeze şi să ne atace ele mai întâi. Să avem grijă ca nu cumva Împăratul să ne atace dintr-o parte, iar vechii noştri confederaţi din altă parte. Un război drept nu este contrar cuvântului lui Dumnezeu, dar este contrar cuvântului lui Dumnezeu să iei pâinea de la gura celor nevinovaţi la fel ca şi de la cei © www.comori.org

561

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

vinovaţi, strâmtorându-i prin foamete pe cei bolnavi, bătrâni, pe copii ca şi pe toţi cei care sunt profund afectaţi de nedreptatea vrăjmaşilor noştri. Trebuie să ne ferim ca nu cumva, prin aceste măsuri, să provocăm mânia celor săraci şi să ni-i facem duşmani pe mulţi care în prezent ne sunt prieteni şi fraţi*”. Dar, în pofida apelurilor sincere, adevărate şi puternice ale reformatorului, cantoanele, mai ales Berna, au rămas de neclintit.

*

D’Aubigne, vol. 4, p. 536

Muntenii indignaţi, văzându-se înconjuraţi de o putere formidabilă şi rămaşi în munţii lor şi lângă lacurile lor doar cu lipsuri şi foamete, s-au hotărât să recurgă la violenţă. “Ei ne blochează drumurile,” spuneai ei, “dar noi ne vom croi drum cu săbiile”. Mai întâi au recurs la mijloacele religioase: au înălţat rugăciuni, au făcut pelerinaje, au repetat “tatăl nostru” şi au cântat imnuri. Războiul ar fi început imediat dacă amânarea nu ar fi fost în avantajul catolicilor: ei ştiau că protestanţii nu erau de acord între ei şi sperau că, amânând atacul, dezbinările dintre ei aveau să se agraveze. În mai multe rânduri s-a încercat reconcilierea, dar zadarnic. Zurich şi Berna cereau ca să fie permisă predicarea cuvântului lui Dumnezeu nu numai în parohiile comune, ci şi în cele cinci cantoane. În acea situaţie cererea era exagerată şi, cum ei persistau în cererile lor, nu au reuşit decât să-i exaspereze pe catolicii mîndri şi inflexibili. “Nu,” au răspuns ei, “nu vom asculta propunerile voastre dacă nu ridicaţi mai întâi blocada”. Delegaţi din toate cantoanele au participat la cinci întruniri între 14 iunie şi 24 august, iar cantoanele neutre au continuat cu stăruinţele, fiind ajutate şi de ambasadori ai puterilor străine, până ce au epuizat toate resursele prudenţei şi omeniei. Dar tot nu au reuşit să determine părţile să facă măcar un pas spre reconciliere. Situaţia reformatorului devenea zi de zi tot mai dureroasă şi mai încurcată. Nu e posibil să medităm la poziţia lui în acele momente fără a împărtăşi zbuciumul inimii sale zdrobite. Dar, vai! el se abătuse de la calea dreaptă a cuvântului lui Dumnezeu şi nu mai beneficia de îndrumarea divină. În acea situaţie încurcată, cum senatul nu putea face nicio mişcare fără el, el a permis ca sentimentele sale fireşti de cetăţean să ia locul celor ale creştinului şi reformatorului. Dar, indiferent cât de bine intenţionate vor fi fost serviciile lui, ele nu erau potrivite cu chemarea lui cea înaltă şi sfântă. Unirea anormală a bisericii cu statul – ceea ce a dus la coruperea creştinismului începând din epoca lui Constantin – producea încurcături în toate şi grăbea falimentul reformei. Fără îndoială, politica lui Zwingli urmărea să-i unească pe toţi, pe când cuvântul Domnului este acelaşi: “nu vă înjugaţi în mod nepotrivit cu cei necredincioşi” (2. Corinteni 6:14), iar dacă vom neglija acest principiu divin, valabil oricând pentru un creştin, va trebui să culegem roadele amare ale dezamăgirii şi dezastrului. Aşa s-a întâmplat şi cu acest mare om nobil: a amestecat reforma cu disputele politice şi a ajuns în situaţia de a nu mai putea scăpa de consecinţele grozave. Poziţia Zurichului şi a reformaţilor Zwingli era neliniştit, agitat şi dominat de presimţiri din cele mai negre cu privire la viitor. Vedea cum din toate părţile se apropia furtuna; cei care-i fuseseră prieteni s-au întors împotriva lui, iar vrăjmaşii lui au prins curaj văzând mersul lucrurilor şi îl atacau şi îl chinuiau, pentru că în Zurich erau încă mulţi a căror inimă ţinea mult la despotismul ereditar, deşi mărturisiseră oarece zel pentru principiile reformei. Partizanii călugărilor, susţinătorii serviciului militar pentru străini, deţinătorii de pensii şi nemulţumiţii din toate cetegoriile s-au unit arătând că Zwingli era răspunzător pentru toate suferinţele poporului. Văzând că acţiunile lui erau interpretate greşit şi că măsurile pe care le recomanda el erau respinse, a simţit că trebuia să se retragă din viaţa publică. Magistraţii au ajuns atunci în încurcătură: atât Zurichul, cât şi reforma erau în pericol dacă Zwingli © www.comori.org

562

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

înceta să mai piloteze nava. Ei erau în aceeaşi barcă, pe apele agitate ale conflictului religios. Consiliul a trimis la el imediat o delegaţie de onoare, rugându-l să nu-i abandoneze în acele momente critice. El a petrecut trei zile şi trei nopţi în rugăciune, căutând cu toată ardoarea călăuzirea divină. În van au făcut delegaţii apel la toată duioşia prieteniei şi la patriotismul ardent; numai când i-au arătat că reforma avea să primească o lovitură teribilă dacă el părăsea Zurichul, Zwingli a cedat şi a consimţit să rămână pe postul lui. Consimţind astfel să rămână conducător, el credea că avea să recâştige influenţa pe care o avusese mai înainte şi să readucă armonia şi pacea la Zurich, dar a suferit o crudă dezamăgire. Zi de zi ei deveneau din ce în ce mai puţin dispuşi să poarte războiul pe care ei fuseseră primii să-l ceară şi se identificau tot mai mult cu politica pasivă a Bernei. Dar, cum la Bremgarten era programată o conferinţă care tot mai mărturisea a avea ca obiectiv pacea, Zwingli însoţit de doi ecleziastici, a venit acolo în secret şi s-a străduit să-i convingă pe prietenii săi să ridice blocada, prezentându-le numeroasele rele pe care ea le produsese şi catastrofa fatală prin care se prefigura că urma să se încheie. Dar rugăminţile lui, deşi adresate cu lacrimi, dintr-o inimă zbuciumată, au fost zadarnice. Cu jale, şi-a luat un ultim bun rămas de la tânărul său prieten Bullinger, pastorul acelui oraş, lăsându-i în grijă biserica lui Dumnezeu care se clătina. Declaraţia de război împotriva Zurichului Pe tot parcursul negocierilor, cantoanele din pădure au rămas neînduplecate şi belicoase. Propunerile finale ale mediatorilor probabil că ar fi fost acceptate de protestanţi, dar au fost respinse în mod hotărât de catolici. Lucrurile au ajuns de aşa natură încât războiul era inevitabil. Odată ce au încheiat pregătirile, cele cinci cantoane au pornit la luptă la 6 octombrie 1531, ele fiind primele care au luat armele. Apărarea bisericii şi a Sfântului Scaun constituiau adevăratul motiv pentru care au pornit războiul, cu toate că blocada comercială era ceea ce-i afecta în modul cel mai evident. Căpeteniile erau strâns unite şi aveau tot sprijinul poporului plin de indignare împotriva celor care le luaseră hrana şi căutau să le ia şi religia. Credinţa lor comună şi suferinţele îi uniseră, într-un singur duh, făcându-i să fie deplin hotărâţi şi curajoşi în acţiunea lor. Dar la Zurich nu se dăduse alarma, ci oraşul dormea. Au fost ocupate toate trecătorile şi nu mai era posibilă nicio comunicare între Zurich şi cele cinci cantoane. “Grozava avalanşă,” spune istoricul nostru elveţian, “era pe cale să alunece de pe vârfurile îngheţate şi să se rostogolească asupra văilor chiar până la porţile Zurichului, nimicind totul în calea ei, şi încă fără vreun avertisment” În speranţa de a-i dezbina pe reformaţi, catolicii nu au declarat război împotriva reformaţilor in corpore, ci numai împotriva Zurichului. Izabela pusese ochii pe sângele lui Zwingli: oricare altul putea scăpa, dar el trebuia să fie ucis, deoarece cât timp trăia el, sfânta mamă biserica nu putea avea pace în Elveţia. Bătălia avea să fie împotriva celui mai mare eretic. Astfel inspiraţi de demonul papal al războiului, războinicii de la munte s-au strâns în capelele lor, au ascultat mesa şi apoi, în număr de opt mii, au pornit în marş spre frontiera cu protestanţii. O armată papală de doisprezece mii de oameni a intrat în parohiile libere. Văzând bisericile pustii şi imaginile şi altarele sfărâmate, soldaţii s-au umplut de furie până la turbare şi s-au revărasat ca un torent prin toată ţara, aducând ororile războiului oriunde au ajuns. Cei de la ţară, îngroziţi, au alergat de la o cabană la alta cerând ajutor, dar nu au reuşit să-i facă să se ridice pe locuitorii Zurichului care au rămas ca vrăjiţi. În patru zile Zurichul a fost ruinat. Orbirea consiliului din Zurich Pe data de 9, consiliul s-a întrunit primind asigurări că războiul începuse deja. Numai un mic număr de membri s-au strâns şi, în loc să sune toaca sau să cheme poporul la arme, ei au trimis consilieri la Kappel şi Bremgarten pentru a evalua situaţia. Ei au spus: “Cele cinci cantoane fac zgomot ca să ne sperie şi să ne facă să ridicăm blocada”. Dar, în zorii zilei de 10, ei au fost treziţi de informaţii clare că inamicul trecuse frontiera şi luase Hytzkilch. Cu toate acestea, consiliul s-a trezit doar parţial şi ziua a fost irosită © www.comori.org

563

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

cu discursuri şi dezbateri îndelungate. La Kappel a fost trimisă în întâmpinarea invadatorilor o avangardă de şase sute de oameni cu artilerie, iar grosul armatei avea să vină mai târziu. La şapte seara a sunat toaca în toate cartierele. A fost o noapte de groază, ca şi cum însăşi natura s-ar fi cutremurat la apropiata vărsare de sânge. “Soarele asfinţise după Albis,” spune Wylie, “iar oraşul, lacul şi cantonul au fost învăluite în întuneric şi, odată cu întunericul au venit fiorii de groază. Au sunat clopotele pentru chemare la arme. Abia începuseră să sune clopotele că a izbucnit o furtună care a măturat Zurichul şi ţinutul din jurul lui. Şuierul vântului, mugetul valurilor lacului, dangătele de clopot, apelurile oştii de strânsură şi cutremurul care a zguduit oraşul şi cantonul pe la ora nouă au făcut ca scena să fie de o grozăvie cum rar s-a mai văzut. În acea noapte puţini au închis ochii. În locuinţele din Zurich erau lacrimi, bocete şi despărţiri grăbite ale celor care simţeau că se îmbrăţişau probabil pentru ultima dată*”.

*

History of Protestantism, vol. 2, p. 93, v. şi D’Aubigne, vol. 4, p. 568

Presimţirile rele ale poporului Nopţii de groază i-a urmat o zi şi mai grozavă. Dimineaţa furtuna trecuse, dar zorile luminoase nu au putut risipi gândurile negre din inimile celor din Zurich. Sunetele trompetelor şi duruitul tobelor chemau oamenii la arme, dar au trecut mai multe ore până să se strângă câteva sute de soldaţi. “Nehotărârea consiliului,” spune Hess, “i-a făcut pe cetăţeni să fie nesiguri şi mai puţin supuşi, pentru că şovăielile guvernului fac ca oamenii să nu mai aibă nici n pic de încredere şi ordinele date în mod ezitant nu prea sunt ascultate”. În loc să fie o armată de patru mii de oameni care să se îndrepte spre Kappel, cum era decretul consiliului, la ora zece numai şapte sute se strânseseră sub arme, şi chiar şi aceia erau agitaţi şi în neorânduială, fără uniforme şi prost înarmaţi. La porunca consiliului şi potrivit obiceiului ţării sale, Zwingli însoţea armata în calitate de capelan. Cu inima zdrobită şi sângerândă, el şia îmbrăţişat pentru ultima dată pe pământ soţia iubită şi copiii. “Ştiu,” le-a spus el, “ce înseamnă asta, că totul este îndreptat împotriva mea şi că toate acestea se întâmplă pentru ca eu să mor”. El nu s-a amăgit nicio clipă cu privire la rezultatul expediţiei, dar a considerat că era datoria lui să asculte ordinele superiorilor săi fără a ridica obiecţiuni. Calm în mijlocul prietenilor săi care tremurau pentru viaţa lui, el s-a străduti să-i mângâie: “Cauza noastră este bună, dar este prost apărată. Aceasta va costa viaţa mea şi a altor oameni buni care doresc să readucă creştinismul la simplitatea lui iniţială şi să alinieze ţara noastră la acestea. Orice ar fi, Dumnezeu nu-i va părăsi pe slujitorii săi, ci va veni în ajutorul lor când totul va părea pierdut. Mă încred numai în Dumnezeu şi nu în oameni; mă supun voinţei Sale suverane”. Bătălia de la Kappel La amiază, sub drapelul atârnând al Zurichului, au ieşit pe porţi numai şapte sute de oameni. Iubitoarea Ana a fost văzută pe ziduri urmădindu-şi cu privirea soţul cât timp s-a mai putut zări. În acea armată sortită distrugerii mai avea şi un fiu, un frate şi un număr mare de rude şi mulţi prieteni apropiaţi, în legătură cu întoarcerea cărora nu prea avea speranţe. Şi ea împărtăşea presimţirile soţului ei şi, ca şi el, credea că pentru cauza cea sfântă a lui Dumnezeu şi pentru adevărul Lui se expuneau pericolului şi aveau să moară – era martiriu. Au observat că Zwingli mergea în urma trupelor şi unii l-au auzit că se ruga. A călărit singur cu jale, rugându-se pentru binele bisericii lui Dumnezeu până ce a ajuns la Muntele Albis. Kappel este la numai trei leghe* de Zurich, dar drumul traversează Muntele Albis. S-au oprit pe culme propunându-şi să aştepte întăriri, dar bubuitul de tun din depărtare anunţa că bătălia începuse. Sunetul a trezit sentimentele lui Zwingli: “Nu auziţi bubuitul de tun jos? Se luptă la Kappel. Să ne grăbim să venim în © www.comori.org

564

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

ajutorul fraţilor noştri”. Cuvintele lui Zwingli au avut influenţă asupra căpeteniilor şi i-au umplut de entuziasm, aşa că au înaintat.

*

n. tr.) o leghe este 5,55km, deci aproximativ 17km

Devreme, în dimineaţa acelei zile soldaţii celor cinci cantoane participaseră la serviciul divin, auziseră mesa şi ostia fusese oferită pentru păcatele poporului, iar armata de opt mii de oameni pornise în marş la ora nouă. Trupele trimise la Kappel au fost atacate de acea armată la ora unu, dar, cum nu cunoşteau mărimea forţelor atacatoare, s-au mulţumit să execute foc de artilerie constant. Peste două ore li s-au alăturat trupele din Zurich care purtau “steagul cel mare”. Cum nu cunoşteau ce întăriri primise inamicul, catolicii nu s-au hazardat la un atac general. Artileria celor din Zurich era bine amplasată şi bine deservită, ceea ce i-a deconcertat pe catolici, care erau mai jos, într-o poziţie dezavantajoasă. La ora patru soarele se îndrepta rapid spre apus. În rândurile catolicilor sau auzit murmure tot mai puternice din cauza lentorii comandanţilor lor. În timpul altercaţiei, un soldat viteaz şi experimentat din cantonul Uri, în fruntea a trei sute de voluntari, s-a strecurat în tăcere prin pădurea de pe flancul stâng al armatei Zurichului, unde aceştia neglijaseră să ocupe poziţii şi, văzând slăbiciunea armatei protestante, a hotărât să-i atace. Muntenii, aflând de acea neglijenţă, s-au suit pe deal la adăpostul copacilor şi au deschis focul asupra oamenilor din Zurich. Fiind la distanţă mică de ei, au primit ordinul să ochească pe alese pe cine să doboare. După ce şi-au descărcat armele, au ieşit în fugă din pădure, cu sabiile în mâini, atacându-i furibund pe oamenii buimăciţi din Zurich, cu strigătele: “Ereticilor! Distugători de imagini! V-am prins in sfârşit!” Moartea lui Zwingli Slăbiciunea pe care au arătat-o conducătorii din Zurich poate fi explicată numai prin orbirea judiciară: ei se depărtaseră mult de la calea cea îngustă a cuvântului lui Dumnezeu, aşa că El nu mai era cu ei. Biserica ajunsese una cu statul şi statul una cu biserica, iar acea armată era compusă din adunări cu slujitorii lor, în loc să fie compusă din ostaşi elveţieni. Un asemenea faliment nu se putea să nu fie judecat de Dumnezeu, care s-a folosit de catolici ca nuiaua care să aplice pedeapsa asupra copiilor pe care-i iubea. Dar, ce morală şi ce lecţie pentru creştinii din toate timpurile! Văzându-se prinşi în cursă şi înconjuraţi, oamenii din Zurich au luptat cu disperare, dar fiind numai unul la opt au fost copleşiţi. Şi, pentru a crea o confuzie şi mai mare, nişte spioni ai inamicului s-au alăturat ariergărzii strigând că era trădare, ceea ce a provocat o fugă generală, iar cei care erau în primele rânduri au fost tăiaţi după ce au rămas singuri. Măcelul a fost mare. Ecourile bătăliei mai răsunau prin Alpi la căderea nopţii, care a încheiat acea scenă sângeroasă, în care peste cinci sute din floarea Zurichului au căzut în somnul morţii. “Cei mai înţelepţi dintre consilieri, cei mai buni creştini dintre cetăţeni şi cei mai destoinici pastori au căzut pe acel câmp de luptă”. Cu ruşine şi cu durere trebuie să notăm că, în mod trist, printre cei ucişi erau şi douăzeci şi cinci de slujitori creştini care au mers în fruntea turmelor lor. În această privinţă nu avem niciun dubiu că bătălia de la Kappel este unică în istoria bătăliilor. Cu siguranţă aceasta a fost expresia clară a mâniei lui Dumnezeu împotriva amestecului necurat al bisericii cu lumea şi al teologilor cu politicienii, care s-a produs atât de mult în reforma eleveţiană. Dar moartea lui Ulrich Zwingli a afectat Zurichul şi reforma elveţiană mai mult decât oricare alta. Abia începuse lupta, când, în timp ce se apleca pentru a da mângâiere unui muribund, el a fost rănit mortal la cap şi s-a prăbuşit. A încercat să se ridice, dar în trei rânduri a fost doborât în învălmăşeală primind şi alte răni. Nu şi-a scos sabia, dar şi-a înălţat glasul, care s-a auzit prin tot vacarmul, pentru a inspira şi © www.comori.org

565

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

încuraja trupele, căutând să împiedice confuzia. Epuizat, a zăcut cu mâinile împreunate pentru rugăciune şi unii l-au auzit spunând: “Vai, ce nenorocire! Ei bine, pot să-mi ucidă trupul, dar nu-mi pot atinge sufletul”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Însoţitorii taberei Când catolicii au ajuns stăpâni pe câmpul de bătălie de la Kappel, însoţitorii taberei, cu torţe aprinse, au început jaful. Aplecându-se asupra trupurilor pentru a jefui, când dădeau peste câte unul care mai era conştient, spuneau: “Cheamă sfinţii şi mărturiseşte preoţilor noştri” şi, dacă omul refuza, era imediat lichidat ca un nemernic eretic, proferând injurii. Printre mormanele de oameni căzuţi era unul cu ochii ridicaţi spre cer şi mâinile ridicate. “Vrei un preot să te confesezi?” l-a întrebat unul dintre ucigaşi pe cel căzut. Luminându-i cu torţa faţa de muribund. Acesta a clătinat din cap. “Dacă nu poţi vorbi,” i-au spus ei, “atunci invocă pe mama lui Dumnezeu şi pe ceilalţi sfinţi să mijlocească pentru tine”. El a clătinat din nou din cap, rămânând cu privirea aţintită spre cer. “Şi ăsta este un eretic încăpăţânat,” au strigat ei. Dar un soldat, împins de curiozitate, i-a întors faţa spre un foc care fusese aprins în apropiere şi a exclamat: “Cred că este Zwingli!” Atunci, un oarecare căpitan Tockinger din Unterwalden, care tocmai venise în acel moment, auzind numele, şi-a scos sabia şi, rostind multe blesteme, i-a tăiat gâtul lui Zwingli, punând astfel capăt la ceea ce mai rămăsese din acea viaţă remarcabilă. Şi aşa s-a împlinit scriptura: “Toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Noaptea a fost rece; asupra trupurilor a căzut o brumă albă groasă, ca pentru a le acoperi cu un giulgiu. A venit în final ziua, trupul lui Zwingli a fost identificat şi atunci s-a dezlănţuit toată ura vrăjmaşilor – mai ales a celor în serviciul străin. După ce au batjocorit în multe feluri trupul neînsufleţit, ei au ţinut în batjocoră un consiliu în care l-au condamnat să fie ars pentru trădare şi erezie. Călăul din Luzern a dus la îndeplinire sentinţa, iar fanaticii au împrăştiat cenuşa în cele patru vânturi. Când câţiva răniţi au ajuns acasă şi au spus ce se întâmplase, situaţia de la Zurich a fost de nedescris. Dar nu vom insista mult asupra agitaţiei, confuziei şi durerii, ci vom aminti de acestea doar pentru a prezenta una dintre cele mai grav afectate persoane – Anna Zwingli. De acasă ea auzise repetate focuri de artilerie şi se temuse de tot ce putea fi mai rău. Ce ore de nelinişte! În final ştia totul: soţul ei, fiul ei, ginerele ei, fratele şi cumnatul ei, şi aproape toţi prietenii ei dragi zăceau pe dealul de la Kappel. Dar, cu toate că era femeie, soţie şi mamă, ea era o creştină adevărată şi s-a încredinţat pe sine şi copiii ei mici în grija lui Dumnezeu şi a căutat să se bucure, chiar în lacrimi, de faptul că atât de mulţi din cei pe care-i iubea primiseră cununa de martir. Reflecţii asupra vieţii lui Zwingli După cum am prezentat destul de deschis caracterul şi principiile marelui reformator elveţian, nu am avea prea multe lucruri de adăugat ca reflecţii, dar nu putem să ne luăm rămas bun de la această scenă tristă fără a aduce omagii celui pe care Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit într-un mod atât de minunat şi fără a ne exprima profundul regret că un atât de însemnat luminător s-a abătut de la calea cea îngustă, şi, prin aceasta, a tras şi mulţi alţii după el. Urmărind calea lui de la cocioaba de păstor din Valea Tockenburg, am văzut multe lucruri admirabile şi de imitat, pentru care posteritatea se cuvine să fie mereu recunoscătoare. El şi-a urmat cu statornicie şi neînfricat convingerile cu privire la învăţătura cuvântului lui Dumnezeu, în măsura în care a înţeles semnificaţiile spirituale şi aplicaţiile. Nicicând nu vom putea uita sau dispreţui poziţia pe care a luat-o cu nobleţe pentru autoritatea absolută a cuvântului lui Dumnezeu şi aceasta într-o vreme când acel cuvânt abia dacă era cunoscut şi nu era citit niciodată nici chiar de preoţi şi de călugări. În acele săli unde au avut loc dezbateri publice, când el punea pe masă înaintea lui Biblia ebraică şi Noul Testament în greacă, făcând apel la acele cărţi ca unicul standard pentru credinţă şi practică, Dumnezeu a fost glorificat, s-a arătat puterea Lui şi catolicii au fost făcuţi de ruşine şi s-au retras în întunericul © www.comori.org

566

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

superstiţiilor lor. Zwingli, ca om proeminent al epocii sale, a fost triumfător. Lumina reformei a înaintat rapid şi părea a fi pe cale să lumineze fiecare munte şi vale a Elveţiei. Cu excepţia cantoanelor din pădure, toată ţara a primit adevărul, fie integral, fie parţial şi a trecut la dependenţa simplă de Dumnezeul cel viu şi de cuvântul harului Său, şi chiar şi Oberlandul s-ar fi supus curând noii credinţe. Dar din momentul în care Zwingli a început să sfătuiască Zurichul să-i pedepsească cu sabia pe persecutori, el a devenit politician. Deşi a rămas încă un creştin sincer şi un reformator, el a considerat că era datoria lui să se ocupe de cancelariile regilor, de consiliile poporului şi de mişcările armatelor. Aceasta a fost stânca de care s-a izbit nava reformei pe când naviga cu toate pânzele întinse, cu Zwingli la cârmă. Am văzut naufragiul, şi acesta trebuie să constituie un semnal pentru creştinii din orice vreme, dar, în loc să fie aşa, şi în zilele noastre sunt mulţi aşa numiţi slujitori reformaţi care laudă zelul lui Zwingli ca patriot şi politician şi argumentează că el a suferit din cauza mâniei necugetate a celorlalţi. Este adevărat că el a protestat energic împotriva blocadei care a condus la război, dar el a fost primul care a sfătuit să se recurgă direct la arme, ceea ce este la fel de departe de duhul lui Hristos ca interdicţia comercială. Cele două lucruri care l-au determinat pe marele reformator să îndemne guvernul din Zurich să ia armele au fost calomniile şi persecuţiile papistaşilor. Dar ce spune Domnul nostru? “Ferice de voi când vă vor defăima şi vă vor persecuta, şi, minţind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Mea” (Matei 5:11). Şi apoi: “Binecuvântaţi pe cei care vă persecută, şi nu blestemaţi” (Romani 12:14). Cunoscând mânia firească provocată de calomnii şi persecuţii, Domnul se apropie cu multă duioşie de cei asupriţi. “Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,» spune Domnul. «Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; pentru că făcând aceasta vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui»” (Romani 12: 19-20). Creştinul este mântuit prin har, stă prin har şi se cuvine să fie martor pentru har indiferent cum ar fi împrejurările. Marele reformator nu a înţeles niciodată cel din urmă aspect dintre acestea. Niciodată nu a înţeles adevărul despre despărţirea creştinului de lume prin moartea şi învierea lui Hristos, nici relaţia cerească a bisericii ca mireasa, soţia Mielului. Şi totuşi cuvântul lui Dumnezeu este destul de clar şi nu găsim scuze pentru ignoranţa noastră. Şi totuşi se cuvine să fim mai îngăduitori cu Zwingli decât cu mulţi slujitori ai evangheliei din zilele noastre, care au roluri importante în politica lumii. Abia ieşit din bezna papalităţii, care nu are alt argument în afară de sabie, şi format în societatea libertăţilor elveţiene şi cu istoria vechilor republici, el chiar de la început a crezut cu toată sinceritatea că se cuvenea să se împotrivească tiranilor şi că se cuvine ca creştinii să se unească cu guvernul pentru a li se opune. Cum după convertirea lui nu a înţeles chemarea cerească a creştinului şi caracterul lui ceresc, în temeiul acelor principii a devenit conducătorul partidei reformate. Ne bucurăm văzând că D’Aubigne se arată de acord cu punctul de vedere pe care l-am exprimat, deoarece scria: “Văzând cum puterile se ridică împotriva reformei, Zwingli a conceput planul cocetăţeniei sau al statului creştin care să unească toţi prietenii cuvântului lui Dumnezeu într-o sfântă alianţă puternică. Această fază politică a evoluţiei lui este pentru unii cea mai mare glorie a lui, dar noi nu ezităm să afirmăm că este de fapt cea mai mare greşeală a lui. Părăsind calea apostolilor, reformatorul s-a lăsat dus în rătăcire prin exemplul pervers al papalităţii. Biserica din primele zile nu s-a opus niciodată persecutorilor altfel decât prin dispoziţiile evangheliei păcii, iar credinţa a fost singura sabie cu care ea a învins toate puterile de pe pământ”. S-ar părea totuşi că şi Zwingli a avut oarece conflicte lăuntrice în această privinţă pentru că el spunea: “Fără-ndoială, nu prin putere omenească, ci numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi susţinut cuvântul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne foloseşte pe noi, oamenii, pentru a-i ajuta pe alţi oameni. Să ne unim deci şi, de la izvoarele Rinului până la Strasbourg, să fim un singur popor şi o alianţă”. Cu privire la marea lui capacitate intelectuală şi la lucrările lui teologice şi literare, vom permite altui © www.comori.org

567

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

martor competent să dea mărturie. Vorbind despre Zwingli, Dean Waddington spunea: “Când cercetăm numeroasele lucrări ingenioase şi elaborate, polemice, exegetice şi hermeneutice, pe care el le-a produs în ceva mai mult de doisprezece ani – în acei ani având şi o mie de alte probleme care-l distrăgeau -, lucrări care vor rămâne ca un memorial al unei mari erudiţii, al judecăţii sănătoase şi a temperamentului sincer şi plin de bunătate, calm, atent şi cu o credinţă vie, este o mare tristeţe că el a fost retezat înainte de vreme... În afară de mai multe interpretări scripturistice profunde şi juste, lucrările lui cuprind multe sentimente nobile, care izvorăsc dintr-un duh înalt. Înzestrat cu un spirit pătrunzător şi însufleţit de un zel sincer, dar temperat de prudenţă, ferm dar şi răbdător, aceste mari calităţi nu au fost stricate de niciun defect. El a arătat multă perseverenţă pentru a-şi atinge scopurile şi nici în scrierile lui, nici în acţiunile lui nu a fost condus de un duh de partidă şi nicicând nu a fost suspectat de motive nedemne*”.

*

Hstory of Reformation, vol. 3, p. 242

Zwingli a murit înainte de vârsta de patruzeci şi opt de ani, fiind în toată puterea şi la maturitatea intelectuală. Având daruri atât de bogate şi de variate, ce ar fi putut face el pentru reforma din Elveţia, ba chiar din Europa, dacă s-ar fi limitat la a sluji cuvântul lui Dumnezeu? Dar dacă nu facem slujba pentru Dumnezeu în modul în care doreşte El, atunci el ne-o va lua şi o va da altuia. “Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă în treburile vieţii, ca să placă celui care l-a înrolat; şi, de asemenea, cel care se luptă la jocuri nu este încununat dacă nu se luptă după regulile jocului” (2. Timotei 2:4-5). Tratatele de pace Vestea cu privire la tratamentul nedemn la care au fost supuse rămăşiţele lui Zwingli a stârnit indignarea şi mânia Zurichului. Oraşul şi-a strâns forţele, şi cei din Berna s-au strâns şi ei pentru a-şi sprijini aliaţii. Armatele lor combinate erau o mare forţă, aşa că au trecut la ofensivă şi au invadat cantonul Zug, dar Domnul nu a fost cu ei şi ei au manifestat încă o dată incapacitatea sub toate formele. Fără a avea un plan coordonat pentrtu acţiunile lor, ei au pornit pripiţi şi dezbinaţi, insubordonarea fiind predominantă, în timp ce catolicii au fost disciplinaţi, uniţi şi hotărâţi. Victoria a fost uşoară şi completă. Succesele care au depăşit cu mult aşteptările celor cinci cantoane le-au inspirat o încredere religioasă cu privire la sfinţenia cauzei lor, iar reformatorii, în urma nereuşitelor au ajuns descurajaţi şi dispuşi să negocieze pacea. Au fost reluate negocierile şi au fost întocmite şi semnate două tratate, de Zurich şi de Berna, la 16 şi respectiv 23 noiembrie, care anulau tratatul din 1529, dând avantaje hotărâtoare vrăjmaşilor reformei. Tratatele au o importanţă istorică deosebită, deoarece stabileau graniţa permanentă a reformei în Elveţia germană, şi de atunci nu au avut loc schimbări importante până în zilele noastre. Se spune că Zwingli, când a pornit spre Kappel, având convingerea că nu avea să se mai întoarcă, l-a desemnat ca succesor al său pe tânărul Bullinger din Bremgarten, care, la puţin timp după aceea, a fost numit pastor şef şi profesor de teologie, ocupând aceste posturi timp de patruzeci de ani, cu o distincţie necontestată şi slujind mult bisericii lui Hristos. Acea toamnă a nenorocirilor a adus şi stingerea altuia dintre cei mai stăluciţi luminători ai reformei. Blândul şi învăţatul Oecolampadius, auzind de moartea prietenului său şi de necinstirea trupului lui, a murit la scurt timp după aceea cu inima zdrobită, la vârsta de patruzeci şi nouă de ani. Când a văzut că se apropia clipa plecării sale, el şi-a strâns prietenii în jurul său şi i-a îndemnat în modul cel mai înduioşător să rămână fermi, de neclintit şi ocupaţi mereu în lucrarea Domnului pentru ca Dumnezeu să fie glorificat şi cauza cea binecuvântată a lui Hristos să strălucească şi mai mult prin curăţia lor. Aşa a adormit paşnicul Oecolampadius. Moartea lui a fost ca şi viaţa lui, plină de lumină şi pace. La Basel i-a urmat învăţatul şi evlaviosul Oswald Myconius*. © www.comori.org

568

Istoria Bisericii

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

D’Aubigne, vol. 4. p. 465-621; John Scott, vol. 3, p. 104-120, cu citate din Ruchat. Life of Zwingle - J.G. Hess; Waddington, vol. 3, p. 236-252; Wylie, vol. 3, p. 77-95 *

Reforma din Elveţia de limbă franceză a avut loc ceva mai târziu, în ea având un rol important Guillaume Farel şi Jean Calvin, dar acum vom reveni la Germania pentru a vedea ultimii ani şi sfârşitul marelui reformator german.

© www.comori.org

569

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

Capitolul 45. Reforma în Germania Reforma în Germania Am urmărit istoria reformei în Germania din anul 1517, când Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg până în anul 1532, când Împăratul a semnat tratatul de pace de la Ratisbon. Istoria acestor cincisprezece ani este, cu siguranţă, cea mai importantă din istoria omenirii, cu excepţia primului secol creştin. Am văzut o succesiune de evenimente caracterizată de harul şi de puterea Duhului Sfânt împreună cu mâna lui Dumnezeu în guvernare, care au scos societatea din întunericul superstiţiilor Romei la lumina, libertatea şi adevărul lui Dumnezeu. Nicio altă pagină a istoriei nu ne stârneşte atât de mult interesul şi chiar adoraţia. Şi cum s-a produs atât de rapid o revoluţie aşa de profundă? Nu prin intermediul filozofiei, nu de către învăţaţi, nu de umanişti, ci prin lucrarea adevărului lui Dumnezeu în conştiinţa omului, prin puterea Duhului Dfânt. Pe ce bază a stat Luther înaintea Dietei de la Worms şi a triumfat? S-a întemeiat pe cuvântul lui Dumnezeu şi a fost susţinut de harul Său. Pe ce principiu au biruit principii la Augsburg? Exact pe acelaşi principiu. Şi cu ce mijloace i-a făcut Zwingli să fugă la Zurich pe vrăjmaşii adevărului? Făcând apel la cuvântul lui Dumnezeu şi la nimic altceva, iar când poziţia lui s-a schimbat din cauza că a părăsit bazele divine pentru a lucra ca oamenii, el a devenit la fel de slab ca oamenii. Atât timp cât conştiinţa a condus acea minte nobilă şi a vorbit cu voce tare, cei mai puternici luptători ai Romei au fost daţi de ruşine şi s-au retras dinaintea lui. Dar, vai! Când s-a asociat cu sabia guvernului, a dezonorat adevărul lui Dumnezeu, a părăsit poziţia care-i conferea putere şi a devenit cel mai slab dintre cei slabi. A ajuns să aibă o conştinţă rea şi să fie lipsit de platoşă: aceasta îl face pe orice om să fie lipsit de curaj, de pace şi de fericire. Numai prin intermediul conştiinţei adevărul ajunge să stăpânească asupra minţilor şi să domine căile omenirii. Acest fapt este ceva extraordinar sub aspect istoric şi se cuvine să medităm cu evlavie asupra lui. Luther era la fel de departe de fanatism pe cât era de departe de ipocrizie. Era perfect sincer, conştiinţa lui era ataşată de cuvântul lui Dumnezeu, afecţiunile lui erau însufleţite de el şi astfel, prin acel cuvânt, întreaga Europă a fost zdruncinată de o putere pe care numai credinţa o poate înţelege. “Celui care nu lucrează, ci crede în cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4:5). Aceste două caracteristici deosebite ale credinţei sunt: excluderea puterii omului şi introducerea puterii divine. “Am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Vom arunca o privire asupra efectelor acestei puteri în scurta perioadă de cincisprezece ani. O scurtă trecere în revistă Marele adevăr pe care-l predicau cei dintâi reformatori – mântuirea prin credinţă, fără ca omul să câştige merite prin faptele lui – s-a răspândit cu o viteză ca aceea a luminii cereşti. În scurt timp ea a străbătut cea mai mare parte a Europei. În 1530, scriindu-i Electorului, Luther vorbea despre stăpânirile lui ca şi cum ar fi fost împărăţia milenară. “Îmi face o deosebită plăcere,” spunea reformatorul, “să văd că acum băieţii şi fetele pot înţelege mai bine lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la Hristos şi pot vorbi mai bine despre ele decât se înţelegea şi se vorbea înainte în universităţi, în mânăstiri şi în şcolile papalităţii, unde nici acum nu pot încă vorbi aşa. Astfel, pe domeniile înălţimii voastre, a fost sădit un paradis extrem de plăcut, cum nu mai este nimic asemănător în întreaga lume”. Ţara fusese curăţată de mânăstiri şi schituri şi se umpluse de biserici şi şcoli. © www.comori.org

570

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

Hesse şi Saxonia fuseseră evanghelizate şi se înfiinţaseră biserici şi şcoli, toate funcţionând pe baza reglementărilor guvernului. În Franconia, Silezia, Frizia de est, Prusia, Brunswick şi Anhalt se răspândea lumina evangheliei. Multe alte oraşe libere îşi deschiseseră porţile pentru a primi predicatorii noilor învăţături şi se bucurau de adevăr, dând cu îndrăzneală mărturie pentru acesta. Cuceririle rapide pe care reforma le-a făcut în Elveţia, pe care le-am văzut anterior, au avut loc în aceeaşi perioadă. Lumina evangheliei a mers de-a lungul lanţului Munţilor Jura, pe ţărmurile lacului Leman şi până la porţile Genevei. Evanghelia a prins rădăcini solide în Danemarca şi Suedia, iar în Boemia, Moravia şi Ungaria ea a fost resuscitată. Până şi la curtea lui Francisc I şi la Sorbona, cea renumită pentru ortodoxia ei, erau adevăraţi credincioşi ai învăţăturii îndreptăţirii numai prin credinţă, dar statul a rămas tot romanocatolic, aşa că a trebuit să plătească scump pentru respingerea adevărului şi persecutarea martorilor, suferind groaznice revoluţii. În Anglia, urmaşii lui Wycliffe s-au înmulţit şi lolarzii cei persecutaţi şi-au ridicat capetele şi au mărturisit pentru adevăr cu un curaj reînnoit. Regele, parlamentul şi poporul au sfărâmat jugul Romei în 1533 şi Henry a fost declarat cap suprem al bisericii Britanice. A fost abolită autoritatea pontifului roman în Anglia, dar aceasta va fi, cu voia Domnului, o temă distinctă a acestei scurte istorii. Încă din 1528, scrierile lui Luther şi Noul Testament al lui Tyndale şi-au făcut lucrarea binecuvântată în Scoţia. Nobilul, blândul şi înzestratul Patrick Hamilton a fost ars pe rug în mijlocul unui câmp din faţa porţii colegiului Sf. Salvator de la Aberdeen pentru că a “susţinut feluritele erezii ale lui Martin Luther*"

* Cunningham, vol. 1, p. 220, Wylie, vol. 1, p.620 Marea creştere După pacea obţinută în urma tratatului de la Ratisbon, cei care până atunci îşi ascunseseră părerile, au ieşit în faţă şi s-au declarat în favoarea marilor adevăruri ale reformei. Principi, nobili şi diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei, an după an, au mărturisit fără teamă că abandonaseră vechea credinţă şi îmbrăţişau noile învăţături. Un eveniment pur politic la origine, care a avut loc în acea perioadă, a fost folosit pentru a spori mult puterea reformatorilor. În 1519, Ulrich, Ducele de Wurtemberg, a ofensat liga Şvabiei şi a fost expulzat din acele teritorii, care au trecut apoi sub sceptrul lui Ferdinand. Principele exilat, după o lungă captivitate de şaptesprezece ani, a fost repus în drepturile asupra ducatului strămoşilor săi cu ajutorul rudei lui, Philip de Hesse. S-ar părea că el a asistat la conferinţele de la Marburg din 1529 şi că a fost impresionat în mod favorabil de reformă. “De atunci,” spune Scultetus, “primul său obiectiv după recâştigarea domeniilor sale, a fost ca el să le deschidă pentru gloria lui Hristos introducând predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu şi administrarea sacramentelor potrivit modului în care au fost instituite de El”. El a folosit mai mulţi teologi ca ajutoare pentru a organiza biserici şi a întemeia şcoli şi a rândui alte detalii potrivit principiilor protestante. Aceea trebuie să fi fost ca o înviere din morţi pentru cei care fseseră sub stăpânirea catolicului bigot Ferdinand. Reformării Ducatului Wurtemberg i-a urmat cea Brunswickului, Calenbergului, Hanovrei, Pomeraniei, Macklenburgului şi a oraşelor Augsburg, Bremen şi Hamburg. Dar una dintre victoriile cauzei protestante cere o atenţie deosebită deoarece ea ilustrează modul în care providenţa lui Dumnezeu schimba lucrurile în acele timpuri agitate. La 24 aprilie 1539 a murit George, Ducele Saxoniei. El fusese capul ramurii Albertine a familiei Saxoniei şi stăpânise, ca marchiz de Mesnea şi Thuringia, teritorii întinse care cuprindeau Dresda, Leipzig şi alte oraşe importante din electorat. Încă din zorii reformeiel fusese cel mai hotărât vrăjmaş al lutheranismului. Probabil că opoziţia lui a izvorât la început dintr-o sinceră credinţă în învăţăturile © www.comori.org

571

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

romano-catolice, dar mai apoi s-a înverşunat şi din cauza antipatiei personale faţă de Luther şi de faptul că principii electorali din cealaltă ramură a familiei sale erau prieteni fideli ai reformatorului. În urma morţii sale, neavând urmaşi, succesiunea i-a revenit fratelui său, Heinrich, al cărui ataşament pentru învăţăturile reformei întrecea, dacă era cu putinţă, pe cel al fratelui său faţă de papalitate. Ca şi Ulrich, el a invitat câţiva teologi protestanţi, printre care chiar şi pe Luther însuşi, pentru o întrunire la Leipzig. Pe parcursul a numai câteva săptămâni a fost răsturnat tot vechiul sistem de ritualuri şi a fost stabilită slujirea religiei reformate şi aceasta cu aplauzele tuturor supuşilor săi. Acest eveniment a fost foarte avantajos pentru reformă: a înlăturat un vrăjmaş îndârjit din centrul statelor reformate şi a transformat un punct slab într-o poziţie întărită. Aceste ascensiuni providenţiale au întărit mult liga de la Smalcald, extinzându-i limitele şi sporind numărul protestanţilor. Teritoriile principilor şi oraşele susţinătoare ale cauzei s-au extins ajungând să fie un teritoriu compact de la ţărmurile Balticii până la malurile Rinului*.

* Robertson – History of Charles V, p. 244 Protagoniştii ies din scenă Multe nume cu care ne-am familiarizat şi care au avut roluri importante în istoria timpurie a reformei au părăsit atunci scena lumii. “După ce s-au achitat de slujbele care le-au fost încredinţate,” spune Dean Waddington, “au pornit în călătoria lor fatală, iar groapa care s-a închis peste ţărâna lor ar fi făcut să fie uitaţi dacă nu ar fi avut de trăit în acele perioade de zbucium revoluţionar care se dezlănţuie ca furtunile tulburând evoluţia obişnuită a evenimentelor şi lăsând urme de durată, cu efecte asupra destinelor omenirii, de natură să stârnească interesul urmaşilor îndepărtaţi chiar şi pentru faptele mărunte ale celor mai umile instrumente”. Dar fericiţi sunt ei împreună cu toţi aceia care în marea dramă a vieţii au acţionat având o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi faţă de om şi pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, au avut pe inimă gloria unuia şi binele celuilalt. Pentru binele viitor al omului, conştinţa are mult mai multă importanţă decât se consideră în general. O conştiinţă rea îl împiedică pe om să primească harul lui Dumnezeu în Hristos faţă de cel vinovat. Omul cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău şi, ştiind că a ales răul şi a refuzat binele, crede că Dumnezeu este împotriva lui şi, gândind astfel, el se străduieşte să se depărteze cât mai mult de orice l-ar ptea aduce faţă-n faţă cu Dumnezeu. De aceea, fiind cultivată necredinţa, mintea se întunecă şi inima se împietreşte, iar efectele mulţumirii de sine sunt, prin puterea şi viclenia vrăjmaşului, din cele mai distrugătoare. Omul orbit de dumnezeul lumii acesteia este atât de ocupat cu propria lui persoană încât nu mai vede nici o frumuseţe morală în Isus, nu simte deloc că are nevoie de El ca Mântuitor, nici de mântuirea pe care este îndemnat s-o primească. Aşa mulţi trec prin lumea aceasta fiind aparent respectabili, dar fără ca inima lor să ia aminte la pericolul cu privire la care au fost deseori avertizaţi în mod atât de solemn. Nu îi judecăm pe cei care au murit, dar le prezentăm celor vii reflecţiile noastre pentru a le fi de folos. Fie ca cititorul să nu rămână cufundat în somnul mulţumirii des sine, sub influenţa unei conştiinţe rele, prin puterea de a orbi a lui Satan, cum fac mulţi, ca să nu se treazească şi să vadă prea târziu importanţa adevărului pe care l-a respins şi a Mântuitorului pe care l-a dispreţuit. Dar, vai! ziua de îndurare a trecut, uşa îndurării s-a închis, şi văzând pierderea iremediabilă omul se cufundă într-o disperare fără limite. Johan, Electorul Saxoniei, supranumit Constant, a murit la 16 august 1532. Pe parcursul a şapte ani de cumpănă, acest ilustru principe a cârmit cu multă fermitate nava reformei. Să ne amintim că, la Augsburg, el a arătat mai multă statornicie decât unii teologi şovăielnici, dar a fost şi destul de moderat pentru a evita o ciocnire imediată cu Împăratul. Odată el a fost ameninţat cu cruzime de Carol, altădată a fost ispitit prin oferte secrete, dar, cu un caracter nobil, fără a urmări foloase personale, el a rămas fidel convingerilor sale şi s-a dăruit cu multă generozitate pentru marea problemă a secolului al © www.comori.org

572

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

şaisprezecelea: reforma. Nu există nicio îndoială cu privire la autenticitatea evalviei sale. O mare afecţiune îl lega de Luther şi, când erau chestiuni îndoielnice, apela la opinia lui. Găsea atât de multă plăcere în sfintele scripturi încât deseori îi punea pe tinerii nobili să-i citească din ele, uneori chiar şi timp de şase ore pe zi. Din fericire, reforma nu a pierdut nimic în urma morţii lui, deoarece fiul său, Johann Friedrich, noul Elector, care era în floarea vârstei, era ataşat cu multă căldură cauzei şi nu mai puţin ataşat de Luther ca tatăl său. El era caracterizat de evlavie şi fermitate în încercările deosebite prin care a fost chemat să treacă*.

* Scott, vol. 1, p. 129; Waddingron, vol. 3, p. 164 Cum puţini dintre vrăjmaşii lui Luther i-au supravieţuit, cu toate că pe capul lui se pusese un preţ mare, vom nota câţiva dintre cei mai importanţi. Papa Clement al-VII-lea a murit la 27 septembrie 1534, fiind, chiar potrivit istoriei italiene, “detestat de curtea lui, suspectat de principi, cu o reputaţie proastă pentru că era socotit avar, infidel şi cu o fire care nu era dispusă să facă vreun bine omenirii”. În afară de caracteristicile rele menţionate aici, alţii vorbesc despre o duritate şi lipsă de clemenţă care s-au amplificat pe măsură ce a îmbătrânit, şi o slăbiciune bolnăvicioasă a vieţii care se scurge. În general îi erau atribuite următoarele calităţi: sobrietatea, cumpătarea, stăpânirea de sine şi circumspecţia sau disimularea, pentru că, într-adevăr, cea din urmă era una atât de esenţială la curtea de la Roma încât acela care excela în ea – în ceea ce toţi doreau să exceleze – merita lauda pentru o asemenea superioritate*.

* Giucciardini şi Fra Paolo, citaţi de Waddington, vol. 3, p. 183 Clement este cunoscut cititorilor noştri ca acela care spunea că dorea să convoace un consiliu, dar care până la sfârşitul vieţii a recurs la tot felul de tertipuri pentru a amâna, dacă nu putea în final chiar împiedica acel consiliu. Se temea de lumină, ştiind că împrejurările în care el ajunsese să se suie pe tron nu erau de aşa natură ca să nu i se poată reproşa nimic. Cât de diferit a fost caracterul şi sfârşitul celui mai de seamă dintre principii Germaniei de cel al marelui păstor de la Roma! Fie ca noi să căutăm să imităm tot ce era de la Dumnezeu la cel dintâi şi să ne ferim de tot ce era de la Satan la cel de-al doilea! Cardinalul Cajetan, unul dintre primii opozanţi ai lui Luther, a murit în acelaşi an cu Clement. El a fost blamat de mulţi demnitari ai bisericii pentru nereuşita lui în confruntarea cu Luther la Augsburg, dar nu a căzut în dizgraţie la Vatican. Unii spun că, după înfrângere, el şi-a îndreptat mai mult atenţia spre studiul scripturilor, dar a murit în slujba papalităţii. Lorenzo Campeggio, nunţiul trimis cu ocazia faimoasei Diete de la Augsburg, a murit în 1539. El a reprezentat cu multă pricepere majestatea papei şi principiile Vaticanului. În secret el l-a îndemnat pe Carol să recurgă la măsuri violente împotriva protestanţilor. În culise, nunţiul propunea ca argumente foc şi sabie, confiscări, inchiziţia şi arderea cărţilor eretice. Aleander, marele apărător al papalităţii în Dieta de la Worms, a murit în 1542. Pentru marele zel pe care l-a arătat pentru cauza papală, a primit mari onoruri ecleziastice, dar şi-a petrecut viaţa în principal cu administrarea afacerilor statului şi consiliile principilor. Erasmus, renumitul literat, care a fost în unele privinţe înaintaş al lui Luther, a murit în 1536, la vârsta de şaizeci şi nouă de ani. Numele lui va rămâne întotdeauna asociat cu Luther şi cu reforma, cu toate că în ultima vreme Luther l-a considerat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi şi duşmanul oricărei religii © www.comori.org

573

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

adevărate. El nu avea principiile esenţiale pentru un reformator. Era nesincer, instabil, nu avea curaj şi tremura pentru rezultatele lucrărilor sale. A fost un reformator până ce reforma a ajuns să fie o realitate. A plecat de la Basel când reforma a fost înfăptuită prin distrugerea imaginilor şi s-a întors acolo când a fost din nou linişte. Dar, cu toate inconsecvenţele lui, el trebuie respectat pentru marea lui reputaţie literară, pentru manierele lui şi realizările lui. Moartea lui a fost plânsă ca o tragedie naţională. El a murit mărturisind a fi în sânul “sfintei mame biserica” şi declamând împotriva practicilor evanghelice. Johann Eck, profesorul din Ingolstadt, şi-a încheiat cariera zgomotoasă în 1543, în vârstă de cincizeci şi şapte de ani. El era arogant, vanitos şi înzestrat din plin cu calităţile care fac pe cineva bun pentru dispute. “Zelul lui neostenit l-a făcut să se avânte pe terenul reformatorilor. Peste tot el a fost cel dintâi în dispute, peste tot a luptat cu mută energie şi în câteva ocazii chiar a avut succes... Astfel, pe parcursul a douăzeci de ani, el s-a angajat într-o lungă serie de bătălii cu mai marii reformei”. Aşa a trăit şi a murit susţinând chiar şi cu ultima suflare pretenţiile arogante ale Romei. Sfârşitul lui Luther Mărturia publică a lui Luther şi a tovarăşilor săi poate fi considerată ca încheiată când au prezentat mărturisirea de credinţă de la Augsburg. De atunci lupta şi-a schimbat caracterul: a încetat să mai fie lupta unor eretici excomunicaţi care mărturiseau adevărul lui Dumnezeu împotriva falsităţilor Romei, ajungând să fie lupta principilor Germaniei, uniţi într-o alianţă şi purtând arme, împotriva confederaţiei imperiale. Dar, deşi ei s-au retras, nemaifiind consemnaţi în cronicile publice, ei au continuat să-şi facă fiecare datoria în vocaţia lui specifică, având mulţmirea de a vedea rezultatul muncii lor în înaintarea paşnică a cuvântului lui Dumnezeu. Cu privire la Luther, unul dintre biografii săi remarca: “Deşi a continuat să se achite, cu zelul său obişnuit, de îndatoririle lui ca predicator şi profesor, şi a publicat comentarii asupra mai multot părţi din scriptură, şi nu s-a arătat deloc dispus să renunţe la obiceiul lui de mai înainte de a trimite un tratat popular ori de câte ori împrejurările legate de religie cereau aşa ceva, s-a remarcat că spiritul lui întreprinzător a părut să scadă şi în ultimii ani ai vieţii nu s-a mai încumetat să dea vreo învăţătură nouă*”.

* Rev. John Fry – History of the Church, p. 324 În timpul acestor ani, marele reformator care ne-a captivat atât de mult atenţia, a fost lovit de o boală îndelungată şi dureroasă şi se îndrepta rapid spre locul lui de odihnă, unde luptele dure ale vieţii, animozităţile şi rănile sunt uitate complet. Scriindu-i unui prieten cu câteva zile înainte de a porni în ultima sa călătorie, el spunea: “Sunt bătrân, decrepit, leneş, obosit, moale şi pe jumătate orb, dar, într-o perioadă când speram să am parte de destul de multă odihnă, sunt în continuare copleşit de activităţi, de scris, de vorbire, de lucrări şi fapte ca şi cum nu aş fi lucrat până acum, nu aş fi scris, nu aş fi vorbit şi nu aş fi făcut nimic”. În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld, având diferende în legătură cu hotarele şi moştenirea, l-au invitat pe Luther la Eisleben, locul lui de naştere, pentru a ajunge la o înţelegere prin arbitrajul lui. La 23 ianuarie a părăsit Wittembergul, însoţit de cei trei fii ai săi şi de prietenul său credincios, Justus Jonas. Deşi era slăbit şi suferind, el s-a ocupat timp de trei săptămâni de acea problemă pentru care venise şi chestiunea a fost rezolvată spre satisfacţia seniorilor din Mansfeld. El a fost primit cu onoruri de acei nobili, care au trimis în întâmpinarea lui o escortă de o sută de călăreţi şi au sunat clopotele în toate bisericile. A predicat în biserică şi a participat la frângerea pâinii. În fiecare noapte, la despărţirea de prietenii săi, spunea: “Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru prosperitatea cauzei bisericii Lui, deoarece Consiliul de la Trento are o furie vehementă împotriva ei”.

© www.comori.org

574

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

În seara zilei de 17 februarie a cinat cu prietenii săi, inclusiv cu cei trei fii ai săi – Johann, Martin şi Paul şi Justus Jonas. În acea seară a fost convins să nu mai lucreze şi să stea liniştit în camera lui de studiu. S-a plimbat de colo-colo prin cameră, a privit pe fereastră, şi-a îndreptat privirea în sus şi s-a rugat. Gânduri adânci îi treceau prin minte, dar nu-l deprimau, A spus: “M-am născut şi am fost botezat aici, la Eisleben, Jonas. Ce-ar fi dacă aş rămâne şi aş muri aici?” Moartea lui Luther Spre seară a început să se plângă de o apăsare pe piept, dar suferinţa i-a fost uşurată prin frecţii şi cataplasme calde. Simţindu-se mai bine, a ieşit din camera lui şi li s-a alăturat celorlalţi la cină. “În timpul acelei ultime mese a fost uneori glumeţ, chiar amuzant, alteori foarte serios, aşa cum nu mai fusese nicicând în compania prietenilor faţă de care nu avea reţineri”. După cină, apăsarea pe piept a revenit, dar el nu a dorit ajutor medical, ci a cerut doar ca o pânză de in caldă să-i fie pusă pe piept. Pe la ora nouă a adormit pe o pernă şi apoi s-a trezit pe la zece. Văzând că în jurul lui erau strânşi atâţia prieteni, şi-a exprimat dorinţa ca ei să se retragă pentru odihnă. Atunci a fost condus în camera lui şi, când a fost aşezat în pat, a exclamat: “Mă voi odihni cu Dumnezeu... În mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Întinzându-şi mîna pentru a le ura tuturor noapte bună, el a adăugat: “Rugaţi-vă pentru cauza lui Dumnezeu”. După ce a dormit vreo trei ore s-a trezit simţindu-se foarte rău. “Dumnezeule!” a spus el, “Ce rău mă simt! Ce apăsare pe pieptul meu! Sigur voi muri la Eisleben”. “Tată,” i-a răspuns Jonas, “Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, te va ajuta prin Hristos, pe care tu l-ai predicat”. S-a retras în camera lui de studiu fără a cere vreun ajutor, repetând: “Dumnezeul meu! În mâinile tale-mi încredinţez duhul”. Au sosit doi medici după care trimiseseră şi, de asemenea, a venit contele Albert însoţit de contesă, aducând întăritoare şi alte medicamente. Toţi prietenii lui Luther şi cei trei fii ai săi erau strânşi în jurul său şi părea să-i fie ceva mai bine. Întins pe o saltea a început să transpire. Aceasta le-a dat speranţe prietenilor, dar el a spus: “Este sudoare rece, cea dinaintea morţii. Îmi voi da duhul”. A început să se roage cam cu următoarele cuvinte: “O, Dumnezeule etern şi plin de îndurare, Tatăl meu ceresc, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi Dumnezeul oricărei mângâieri! Îţi mulţumesc că mi L-ai descoperit pe Fiul Tău, Isus Hristos, în care am crezut, pe care L-am predicat, pe care L-am mărturisit, pe care-L iubesc ca scump Mântuitor şi Răscumpărător, pe care papa şi mulţimea de necredincioşi Îl persecută, Îl hulesc şi blestemă. Te rog, Doamne Isuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Tată ceresc, chiar dacă trebuie să fiu luat din această viaţă, chiar dacă trebuie să las acest trup, totuşi ştiu sigur că voi fi cu Tine pentru totdeauna şi că nimeni nu mă poate smulge din mâinile Tale”. De trei ori a repetat cuvintele: “În mâinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu m-ai răscumpărat, Doamne, Dumnezeul adevărului”. Şi apoi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă”. Apoi a tăcut şi puterile au început să-l părăsească. Contesa i-a dat un întăritor şi el a şoptit încet: “Da, sau nu”. Când Jonas şi-a ridicat glasul spunându-i: “Iubite tată, mărturiseşti tu că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru?” el a răspuns desluşit: “Da” şi nu a mai spus nimic. Cu mâinile încleştate a mai respirat pentru un timp, cu răsuflarea întreruptă de suspine, iar apoi, înconjurat de plângerile prietenilor săi, între două şi trei dimineaţa, a adormit în Isus*.

* Din relatarea lui Justus Jonas către Electorul Saxoniei, scrisă de secretarul contelui Albert. Vedeţi Scott – History, vol. 1, p. 464-477 Funerariile lui Luther Conţii de Mansfeld ar fi dorit să înmormânteze trupul lui Luther în locul naşterii lui, dar, cum ei i-au prezentat Electorului dorinţa lor, acesta i-a instruit să-l ducă la Wittemberg. Atunci trupul a fost dus în © www.comori.org

575

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

cea mai mare biserică de la Eisleben şi a fost mare agitaţie. Jonas a ţinut o predică de înmormântare înaintea unei mari mulţimi de popor, după care, lângă trup au vegheat peste noapte zece cetăţeni. Devreme, în dimineaţa zilei următoare, procesiunea s-a îndreptat spre Wittemberg. Cetăţenii s-au strâns de-a lungul străzilor ieşind la porţile caselor. “Oamenii de la ţară, chemaţi cu dangăt de clopot, s-au alăturat împreună cu soţiile şi familiile lor într-o tristă procesiune. În întâmpinarea procesiunii a ieşit Electorul, după care au ajuns la Wittemberg la 23 februarie. Când procesiunea a ajuns la porţile oraşului, ea a fost întâmpinată de senat, de rector şi de profesori şi studenţi de la universitate şi, împreună cu ei, cei mai de seamă cetăţeni. Împreună cu toată populaţia au mers la biserica Toţi Sfinţii. Atunci a venit văduva lui Luther împreună cu fiicele ei şi trei fii şi cu micul grup de prieteni alcătuit din Melanchton, Pontanus, Jonas, Pomeranus, Cruciger şi alţii, adevăraţi tovarăşi de jug ai răposatului şi veterani ai reformei”. “S-au cântat imnuri în timp ce cortegiul funerar străbătea străzile oraşului. Trupul a fost aşezat la dreapta altarului şi, după ce s-au cântat câteva cântări, Pomeranus s-a adresat mulţimii. Apoi Melanchton a rostit un discurs funerar. La ambii oratori s-a remarcat că sentimentele lor erau mult mai puternice decât talentele oratorice şi că încercările lor de a mângâia durerea celorlalţi nu au reuşit decât să arate propria lor durere*”.

* Pentru extrase din discursul lui Melanchton vedeţi Waddington, vol. 3, p. 353-356 Reflecţii asupra vieţii lui Luther Studiul diferitelor personaje din istorie, care au fost deosebite în toate cu excepţia obiectivului lor comun, şi urmărirea cu privirea credinţei a modului în care mâna lui Dumnezeu a îndrumat lucrările şi căile lor, este ceva deosebit de interesant şi de folositor. Aceasta înseamnă a studia ceea ce este Dumnezeu în guvernarea Lui şi ce este omul, indiferent cât de înzestrat ar fi el şi cât de mult reînnoit prin har. Când vorbim despre acei oameni mari trebuie să adăugăm întotdeauna că şi ei au greşit. Numai unul este infailibil şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu avem alt Cap şi alt centru în afară de El şi niciun alt nume în afară de numele Lui: Isus, şi numai de pe această poziţie detaşată putem aprecia just personajele şi evenimentele istorice. Viaţa şi moartea lui Luther prezintă învăţături profunde pentru cel care o studiază cu atenţie, mai ales în contrast cu la fel de celebrul lui contemporan, Zwingli. Amândoi au avut acelaşi obiectiv, dar căile pe care au căutat să-l atingă au fost la fel de departe una de alta pe cum sunt polii pământului. Este greu de spus care dintre ei a avut inima mai plină de dorinţa de a răspândi adevărul lui Dumnezeu. Probabil că Luther a fost mai cald şi mai profund, iar Zwingli mai cuprinzător şi mai coerent. Unul a fost război, celălalt pace; unul a căutat să învingă numai prin energia credinţei şi prin mărturisirea cu curaj a adevărului, celălalt cu ajutorul puterii magistraţilor, care în unele situaţii s-au aliat cu evanghelia păcii; unul a avut parte să vadă încununarea cu succes aproape universal a lucrărilor sale, celălalt a fost sortit să fie martor al catastrofei care ameninţa să nimicească reforma lui iubită; unul a murit în pace, înconjurat de prietenii săi, celălalt sub loviturile duşmanilor. În această privinţă, principiul lui Luther a fost unul dintre principiile esenţiale ale creştinismului: furia persecutorului a fost întâmpinată cu adevărul şi cu blândeţea – cea mai nobilă coroană a martirului - şi nu cu hotărâri politice şi oameni sub arme. Aceste două mari exemple au fost, fără îndoială, lăsate de Dumnezeu ca lecţii pentru toate generaţiile viitoare. Dacă este să-L urmăm pe Hristos, atunci trebuie să fim caracterizaţi de Duhul Său şi să călcăm pe urmele Lui. “Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (1. Ioan 2:6). Grija Domnului pentru slujitorul Său © www.comori.org

576

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

Nu este nevoie să răsune vreo voce din cer pentru a ne asigura cu privire la grija cu care Domnul a vegheat asupra slujitorului Său. El s-a încrezut în Dumnezeu şi credinţa lui nu a fost dezamăgită. Pe paginile istoriei nu există niciun alt exemplu mai minunat în care cineva să fi fost păzit prin puterea providenţei divine. Aceasta este o lecţie potrivită pentru a ne întări credinţa în Acela care este stăpân peste toate. Un călugăr augustinian de origine umilă, fără autoritate, fără a se bucura de protecţie, s-a ridicat împotriva celui mai grozav şi mai puternic despotism care s-a impus credulităţii omeneşti şi, de unul singur, a triumfat. Nicicând nu se poate spune că s-a insistat prea mult asupra puterii nevăzute, dar invincibile. Credinţa este întotdeauna în armonie cu gândul şi guvernarea lui Dumnezeu. Acesta a fost marele secret al victoriei lui Luther. Abia dacă avea un susţinător declarat când a stat împotriva regilor, principilor, papilor şi prelaţilor şi a tot ce era puternic şi respectat pentru vechime. Niciun ochi omenesc nu poate descoperi un motiv potrivit pentru care el a luat o poziţie atât de ciudată. Nu era nici vanitate, nici ambiţie, nici fanatism. Niciodată nu a fost mai mult decât Dr. Martin Luther şi niciodată nu a dorit să fie mai mult. Şi a mai fost şi într-o epocă de pace generală şi de supunere faţă de autoritatea papală. Atunci de ce să agite apele liniştite? Această întrebare nu admite decât un singur răspuns: în conştiinţa iluminată a călugărului era o putere pe care sabia cu două tăişuri a papalităţii nu a putut-o învinge. Fără o conştiinţă, nici chiar omul firesc nu poate fi om cu adevărat, în sensul nobil al cuvântului. Dar credinţa l-a aşezat pe reformator pe terenul sigur al cuvântului lui Dumnezeu, prin care el a învăţat diferenţa dintre adevăr şi falsitate, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi oprimare. El a luat poziţie pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu, cu înţelepciunea şi puterea Lui, a fost alături de el. El a susţinut cu curaj că “scriptura este singurul test al adevărului, că interpretarea scripturii era dreptul şi privilegiul* particular al oricui şi că drepturile şi prerogativele conştiinţei sunt mai puternice decât toate puterile de pe pământ şi că despotismul, fie el spiritual, ecleziastic sau intelectual, este contrar voii lui Dumnezeu şi, de asemenea, contrare fericirii, prosperităţii şi demnităţii omenirii”. Pe această temelie a fost clădită reforma şi prin susţinerea acestor principii un singur călugăr în sutană maronie şi cu glugă a zdruncinat sistemul care fusese până atunci considerat atotputernic.

* Temeiul mai corect ar fi că fiecare om are o responsabilitate personală faţă de Dumnezeu, care i-a vorbit. Pentru a distruge un asemenea eretic Roma ar fi dat jumătate din împărăţia ei, dar nu s-a putut atinge de un fir de păr din capul lui şi nu i-a putut scurta viaţa nici măcar cu o zi sau o oră. Timp de aproape treizeci de ani el a sfidat răutatea ei extremă, tunetele ei puternice şi toate puterile ei. Da, acele puteri, care cu puţin timp înainte îi făcuseră pe cei mai mândri monarhi să tremure pe tronurile lor. Dar au ieşit fulgere de la Wittemberg după cum ieşeau şi de la Vatican, care i-au lovit pe papi şi pe regi la fel ca pe anabaptişti şi pe ţăranii revoluţionari. Ce era de făcut cu acel călugăr îndrăzneţ? Unde mai erau pumnalele şi cupele otrăvite ale Izabelei care o ajutaseră de atâtea ori? Şi el era mereu aproape, mereu la vedere, mereu în acţiune, scriind, vorbind şi rostind cuvinte prin care îi sfida pe adversarii lui şi inspira curaj prietenilor săi pentru a fi hotărâţi. El nu avea planuri sângeroase, ci obiectivul lui era viaţa, nu moartea. Cea mai mare violenţă a lui s-a manifestat numai în cuvânt pentru a trezi creştinătatea din somnul ei de veacuri sau pentru a tuna împotriva celor mari de pe pământ pentru că au căutat să oprească înaintarea adevărului. Toţi cei de partea tiraniei papale au ridicat mâna împotriva lui, dar nici unul nu i-a putut da lovitura fatală. Cel care stă sub scutul Celui Atotputernic este într-o asemenea siguranţă deplină. În Imperiul German a fost convocată dietă după dietă, cu sprijinul reprezentanţilor autorităţii papale, dar zadarnic, pentru că, pe Luther, deşi era tot timpul înaintea lor, nu l-au putut atinge. Uşa lui a fost deschisă pentru ca săracul să primească milostenie; străini nobili din toate părţile Europei au putut veni la el pentru a vorbi liber şi a cina cu renumitul profesor. Şi, cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni care să-i facă rău. Şi aşa a trăit în oraşul fără ziduri Wittemberg, având la fel de multă siguranţă ca şi când ar fi fost între zidurile cetăţii © www.comori.org

577

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

cereşti. Viaţa personală şi cea lăuntrică a lui Luther Un critic competent spunea: “Ideea generală despre caracterul reformatorului este aceea că era doar o îmbinare de violenţă şi duritate. Aceste caracteristici au ieşit atât de mult în evidenţă încât trăsăturile mai fine au fost complet eclipsate. În Luther era reunit leul cu mielul. Nimic nu putea depăşi supunerea şi smerenia lui când avea de ales dacă să se smerească sau să fie îndrăzneţ, dar când se punea problema de a urma ceea ce-i dicta conştiinţa, atunci în mânia lui magnifică el scutura pădurea... Nu vom zăbovi asupra faptului că el s-a mulţumit întotdeauna să fie sărac şi că a dispreţuit bogăţiile, pentru că aceasta este o caracteristică a aproape oricărui om care valorează mai mult decât tot ce se poate cumpăra cu aur, dar lunga lui prietenie continuă cu Melanchton – care avea un caracter atât de diferit de al lui şi sub unele aspecte îi era superior, după cum însuşi Luther recunoştea -, a dovedit întotdeauna faptul că el avea o dispoziţie blândă şi agreabilă. Afecţiunea frăţească dintre aceşti doi mari oameni nu a fost nicio clipă întreruptă de invidie sau de gelozie şi s-ar părea că Luther nu a fost niciodată susceptibil de aceste patimi. Şi nici urmă de ambiţie personală la el. Niciodată nu şi-a dat aere de măreţie sau de importanţă, cu toate că a făcut lucruri mari. S-ar părea că el s-a socotit un om re rând printre oamenii de rând”. “Dar această mare simplitate a manierelor lui nu numai că arată mărinimia lui nativă, ci şi gândirea apostolică pe care au arătat-o toţi mesagerii lui Dumnezeu de la Moise încoace. Asemenea oameni sunt modelaţi dintr-odată de mâna care îi trimite. Evenimentele neaşteptate din lumea aceasta nu au nici o putere asupra lor – ca asupra altora – pentru a le schimba caracterul moral. Aceste instrumente au o unitate şi o integritate a caracterului fiind conduşi de o singură idee. De aici a rezultat simplitatea şi modestia umblării lui Luther. Dacă s-ar fi comportat ca un om cu pretenţii de mărire, atunci nu ar fi fost apostol. În familie şi faţă de vecini a fost plăcut, afectuos şi evlavios, dar evlavia lui nu era o costumaţie, ci izvora din viaţa lui cotidiană şi din purtarea lui*”.

* Blackwood’s Magazine – Decembrie 1835, cu mici modificări Căsătoria lui Luther Căsătoria lui Luther, care a avut loc cam la o lună după moartea prietenului şi sponsorului său, Friedrich de Saxonia, şi în timp ce întreaga Germanie plângea sângele ţăranilor ei, a părut a fi atât de scandaloasă încât am omis aceasta din naraţiunea noastră. Impetuizitatea lui obişnuită s-a manifestat şi cu această ocazie. Numele Catherina von Bora este demult celebru. Ea era dintr-o familie bună şi una dintre cele nouă călugăriţe care, după ce au studiat scripturile, văzând că jurământul lor nu le mai lega, au scăpat din mânăstirea de la Mesnia. În mai puţin de doi ani, opt din cele nouă s-au căsătorit şi numai Catherina rămăsese necăsătorită. În acel timp ele fuseseră întreţinute prin darurile prietenilor, care erau administrate de Luther. Aşa trebuie că el a aflat ceva despre caracterul Catherinei şi purtarea ei. Mai întâi el i-a propus să se căsătorească cu unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, un pastor evanghelic, dar nefiind de acord cu acel aranjament, ea a spus cu candoare că dacă i-ar fi propus să se căsătorească cu el sau să se logodească cu Amsdorf, atunci ea ar fi fost mai curând de acord. Se spune că Luther a fost copleşit de o declaraţie atât de măgulitoare şi a decis imediat să se căsătorească, fără a mai înştiinţa pe alţii de intenţia lui şi a determinat ca acea ceremonie să aibă loc imediat. La 11 iunie 1525, Luther a mers la casa prietenului şi colegului său Amsdorf şi a cerut ca Pomeranus, pe care l-a numit Pastorul, să le binecuvânteze unirea. Celebrul pictor Lucas Cranach şi Dr. Johann Apella au fost martori la căsătorie. Melanchton, cel mai drag prieten al lui, era absent. Pe Luther, acel pas atât © www.comori.org

578

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

de îndrăzneţ, făcut când atâtea nenorociri planau asupra reformei, l-a copleşit pe moment. Dar, când s-a iscat scandalul împotriva prietenului său, Melanchton a apărat cu căldură căsătoria lui. De îndată ce s-a aflat de acea căsătorie făcută în linişte a şi izbucnit indignarea şi toată Europa a fost tulburată. Aceea dădea o bună ocazie vrăjmaşilor lui Luther să răspândească cele mai rele calomnii, iar prietenii săi au privit aceasta ca o mare supărare. Din acea unire a unui călugăr cu o călugăriţă, catolicii au prezis cu toată încrederea că urma să se nască Antihristul, iar ironicii şi învăţaţii au scos cântări şi epigrame sarcastice împotriva căsătoriei lor. În zilele noastre nu ne putem închipui ce efect a avut acel pas asupra minţii oamenilor din acea epocă. Era o încălcare directă a jurămintelor care, timp de secole, fuseseră considerate inviolabile. Chiar mulţi dintre discipolii reformei au fost scandalizaţi de faptul că şeful lor se căsătorise cu o călugăriţă. Prejudecăţile vechi au fost greu de învins, dar cu toate că acel pas a fost făcut în grabă, Luther a fost pregătit pentru a-l apăra şi a-l justifica. El a întâmpinat furtuna ripostând cu invective şi sarcasm, dar în principal era o chestiune de conştiinţă. Căsătoria, afirma el cu curaj, era rânduiala de la Dumnezeu, iar celibatul o instituţie omenească. “Nu mi-am luat o soţie,” spunea el, “pentru ca să trăiesc mult timp cu ea, dar văzând că popoarele şi principii şi-au dezlănţuit furia împotriva mea, prevăzând că sfârşitul meu este aproape, şi că după moartea mea vor călca în picioare învăţătura mea, am hotărât, pentru edificarea celor slabi, să dau o mărturie pentru ceea ce am prezentat ca învăţătură”. Războiul ţărănesc făcuse ca principiile reformei să fie vorbite de rău în acel timp şi Roma părea să-şi recâştige ici şi colo ceva din terenul pe care-l pierduse, ba chiar se amăgea cu speranţa victoriei, iar căsătoria călugărului care era sub anatema papei şi sub interdicţia Împăratului a răspândit consternare şi groază în rândurile ei şi a arătat şi mai clar curajul vrăjmaşului pe care-şi închipuia că l-a zdrobit*.

* D’Aubigne, vol. 3, p. 309 Nunta La 15 iunie, într-o scrisoare către Ruchel, Luther spunea: “Sunt hotărât să lepăd orice rămăşiţă a vieţii mele anterioare ca papistaş, aşa că, la solicitarea urgentă a tatălui meu, am ajuns să mă căsătoresc”. Prietenul lui era bogat şi, invitându-l la nunta lui pe data de 27, cu simplitatea şi cinstea care-i erau caracteristice, i-a spus: “orice dar vei găsi de cuviinţă să aduci va fi primit”. Într-o scrisoare către Spalatin pe aceeaşi temă, el spunea: “I-am redus la tăcere pe aceia care o calomniau pe Catherina von Bora. Dacă este să fac un ospăţ pentru a sărbători această căsătorie, nu numai că trebuie să fii prezent, ci şi să-mi trimiţi ceva vânat. Până atunci, roagă-te pentru noi şi dă-ne binecuvântarea ta”. Lui Wenceslaus Link i-a scris: “Destul de brusc, şi asta pe când mă gândeam la orice altceva în afară de căsătorie, Dumnezeu m-a făcut în mod minunat să mă căsătoresc cu celebra călugăriţă Catherina von Bora” şi l-a invitat la sărbătoare, dar i-a spus să nu aducă niciun dar pentru că era la fel de sărac ca şi Luther. Următoarea scrisoare îi era adresată lui Amsdorf: “Vestea este adevărată, că m-am căsătorit cu Catherina şi încă în grabă, înainte ca obişnuitele scandaluri iscate de limbile agitate să mă poată ajunge, pentru că sper că voi mai trăi puţin timp şi nu se putea să refuz o ultimă faptă de ascultare pe care tatăl mi-a impus-o”. Şi bătrânii de la Mansfeld – Johann şi Margareta – au fost prezenţi. Din extrasele de mai sus vedem că Luther a încercat să justifice căsătoria lui prin faptul că tatăl i-a impus în mod urgent aceasta. “Dar când ne amintim de dispreţul,” spunea unul dintre cei mai corecţi critici ai lui, “cu care el tratase autoritatea părintească cu douăzeci de ani mai înainte, când a făcut cel mai important pas din viaţa lui în modul cel mai clar împotriva voinţei lor, ne putem întreba dacă acţiunile de la vârsta matură au fost determinate de acea influenţă sau dacă, cu obiceiurile şi caracterul lui imperios, nici chiar stăruinţele tatălui său nu l-ar fi determinat să facă un pas pe care nu se hotărâse el mai înainte să-l facă... O asemenea apărare ar fi fost suficientă pentru orice om cu excepţia lui Luther, © www.comori.org

579

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

dar poziţia lui era atât de proeminentă înaintea tuturor fraţilor săi reformatori, realizările lui atât de strălucite, pretenţiile lui atât de înalte şi, mai presus de orice, succesul lui se datora de dezinteresul dincolo de orice bănuială al caracterului şi planurilor sale, încât adepţii lui aveau dreptul să se aştepte la o mai multă lepădare de sine decât de la un Spalatin sau un Carlstadt. Ca răspuns la ascultarea lor aproape implicită faţă de el, ei aveau dreptul să se aştepte ca el să sacrifice orice înclinaţie omenească, indiferent cât de mult ar fi fost ea în acord cu principiile evanghelice, mai curând decât să aducă – fie şi în mod nemeritat – un scandal legat de cauza pe care o conducea el... De atunci el a încetat să mai fie deosebit de fraţii lui şi a ajuns să fie mai aproape de nivelul obişnuit al umanităţii lor*”.

* Waddington, vol. 2, p. 121 Viaţa lui Luther ca om căsătorit Unirea lui Luther cu Catherina, deşi nu a avut parte de extazul primei iubiri, a fost, fără îndoială, una fericită. Domnul i-a binecuvântat mult. S-ar părea că ea a fost o femeie deosebit de modestă, cu afecţiuni calde şi cu foarte mult bun simţ. Când era deprimat, ea îl mângâia repetându-i pasaje din Biblie, l-a scutit de orice preocupări legate de casă, a reuşit să fie alături de el când avea puţin timp liber, l-a amuzat făcându-i portretul în broderie, i-a amintit de scrisorile pe care trebuia să le scrie, dar uneori, când se implica în conversaţie mai mult decât îi convenea învăţătorului, ea a atras ieşiri glumeţe ca: “Catherina, ţi-ai rostit Tatăl nostru înainte de a începe predica? Dacă ai fi făcut aceasta, atunci nu ţi s-ar fi permis să predici”. Şi uneori i se adresa numind-o Domnul meu Ketha şi Învăţătoarea. Dar scrisorile lui erau pline de tandreţe faţă de Catherina şi, pe măsură ce a înaintat în vârstă, afecţiunea lui pare să fi crescut. El o numea scumpa şi buna lui soţie, draga şi buna lui Ketha. Au avut şase copii: trei fii şi trei fiice. Fiica lor Magdalene a murit la vârsta de paisprezece ani. “Aşa de puternică este afecţiunea noastră naturală,” spunea tatăl, “că nu pot să nu vărs lacrimi şi să nu gem, sau, mai curând, să nu-mi simt inima complet moartă. În adâncul sufletului meu este înscrisă imaginea ei, sunt cuvintele ei, gesturile ei, cum am văzut-o în timpul vieţii şi pe patul de moarte. Fata mea cea cuminte şi bună! Nici chiar moartea lui Hristos - şi ce sunt toate morţile în comparaţie cu moartea Lui? – nu poate să depărteze de la mine acest gând, aşa cum ar trebui. Era zglobie, minunată şi plină de viaţă”. După moartea tatălui, Electorul s-a îngrijit de mamă şi de cei cinci copii*.

* Cum spaţiul nu ne permite sp prezentăm mai multe extrase din scrisorile lui Luther către copiii săi, către soţia lui şi prietenii lui şi despre multe alte întâlniri ale lui, atât în lumea nevăzută cât şi în cea vizibilă, cum ar fi scene din castelul de la Wartburg, recomandăm cititorilor noştri care doresc să înţeleagă mai bine caracterul lui Martin Luther să studieze Life of Luther, tradusă de Hazlitt Încheiere Înainte de a ne despărţi de marele reformator, cu care ne-am ocupat atât de mult urmărind istoria bisericii, vom prezenta aprecierea unuia dintre cei mai raţionali scriitori ai noştri, istoricul lui Carol al--lea şi, de asemenea, sumarul lui Dean Waddington cu privire la lucrarea lui. “Cum Luther s-a ridicat prin providenţa divină pentru a fi autorul celei mai mari revoluţii din istorie, probabil că nu există persoană care să aibă un caracter cu atâtea contraste. În vremea lui, o partidă care a fost consternată şi cuprinsă de furie când a văzut cu câtă îndrăzneală a răsturnat el tot ce ei considerau sfânt sau apreciau ca fiind benefic, şi i-a atribuit nu numai defectele omeneşti, ci şi calităţile unui demon. Altă partidă, încălzită de admiraţie şi de recunoştinţă, pe care considera că le merita ca acela care a redat © www.comori.org

580

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

drepturile şi libertăţile bisericii creştine, i-au atribuit perfecţiuni care depăşesc ceea ce este omenesc şi au privit acţiunile lui cu o veneraţie care se cuvine numai celor conduşi direct de inspiraţie din cer. Dar numai comportamentul lui, şi nu condamnarea totală, nici laudele exagerate ale contemporanilor săi, se cuvine să conducă formarea opiniilor cu privire la el în epoca actuală. Zelul pentru ceea ce considera el a fi adevărul, cutezanţa neabătută în susţinerea sistemului său, aptitudini, atât naturale cât şi dobândite, pentru apărarea principiilor şi multă sârguinţă pentru propagarea lor sunt virtuţile care strălucesc în modul cel mai evident în tot comportamentul lui, până într-atât încât chiar şi vrăjmaşii lui sunt nevoiţi să admită că poseda aceste calităţi la un nivel deosebit de înalt”. “La acestea se poate adăuga, pe drept, o curăţie şi austeritate a manierelor, aşa cum se cuvenea unuia care şi-a asumat caracterul de reformator, o sfinţenie a vieţii care se potrivea învăţăturii pe care o dădea şi un dezinteres atât de perfect că nu era loc de bănuieli cu privire la sinceritatea lui. Deasupra oricăror motive egoiste, străin de orice lux al vieţii şi dispreţuind plăcerile ei, el a lăsat discipolilor săi onorurile şi demnităţile bisericii, mulţumindu-se cu ceea ce era de la început ca profesor la universitate şi pastor la Wittemberg, având unele sarcini potrivite în legătură cu aceste funcţii... Mintea lui energică şi vehementă în toate, a fost incitată de subiecte mari sau agitată de pasiuni violente şi a izbucnit în numeroase ocazii cu o impetuozitate care i-a uimit pe cei cu duh mai slab sau pe aceia care au o situaţie mai liniştită. Împingând până la limită unele dispoziţii lăudabile, el a ajuns uneori aproape în zona în care să fie vinovat şi deseori s-a angajat în acţiuni care l-au expus condamnării. Încrederea că opiniile lui erau bine întemeiate se apropia de aroganţă, le afirma cu curaj, asprime şi fermitate şi le susţinea cu încăpăţânare, iar zelul cu care-şi înfrunta adversarii mergea până la furie şi grosolănie. Fiind obişnuit să considere că orice lucru se subordonează adevărului, el aştepta ca orice alt om să aibă acelaşi respect faţă de adevăr, şi, fără a arăta îngăduinţă faţă de timiditatea sau prejudecăţile lor, împotriva celor care îl dezamăgeau în această privinţă el revărsa un torent de invective amestecate cu dispreţ. Indiferenr de rangul sau caracterul persoanei care-i ataca învăţăturile, el îşi lovea adversarii fără deosebire, cu aceeaşi mână aspră, nici demnitatea regală a lui Henry al-VIII-lea, nici marea învăţătură şi capacitate a lui Erasmus neconstituind pentru ei bariere care să-i apere de violenţa cu care i-a tratat pe Tetzel şi Johann Eck”. “Dar acele necuvinţe de care s-a făcut vinovat Luther nu trebuie să fie puse în totalitate în seama caracterului său aprins, ci trebuie să fie în parte socotite ca încadrându-se în spiritul epocii. Unele apecte ale comportamentului lui Luther, pe care noi le-am considera condamnabile, nu i-au ofensat pe contemoranii lui. Vestea despre moartea lui a umplut partida catolică de o mare bucurie necuviincioasă şi i-a înmuiat pe adepţii lui şi nici una dintre partide nu a gândit atunci că învăţăturile lui prinseseră rădăcini atât de adânci încât ele puteau înflori independent de mâna care le plantase*”.

*Robertson – History of Charles V, vol. 6, p. 71-76 “Dar, în opinia mea, cel mai remarcabil fapt în istoria reformei şi unul dintre cele mai remarcabile din istoria omenirii este acela că frontierele pe care le-a cucerit reforma în timpul vieţii lui Luther sunt cam aceleaşi care împart în zilele noastre cele două religii. Aproape tot ce s-a realizat în timpul vieţii lui a dăinuit, iar aproape tot ce a fost cucerit ulterior a fost smuls înapoi de Roma. Entuziasmul unei singure generaţii a atins, sub îndrumarea lui, graniţele stabilite. Toate eforturile discipolilor lui, toată veneraţia pentru numele şi virtuţile lui, răspândirea credinţei, cunoştinţei şi civilizaţiei, a activităţilor comerciale şi a adevărului filozofic pe parcursul a trei secole, toate acestea la un loc nu au reuşit să mai adauge nimic la ceea ce a rămas în urma lucrării lui. Aşa cum a fost lăsată de arhitect clădirea, sau aproape la fel, aşa sunt şi astăzi dimensiunile ei. Într-adevăr, forma s-a mai schimbat întrucâtva, iar partea pe care el o considera ca fiind exclusiv sacră, s-a restrâns în urma schimbărilor, Dar pentru vrăjmaşul neînduplecat, care nu admitea vreun compromis cu Roma, fost un triumf nepieritor că, cu propriile lui mâini, i-a smuls © www.comori.org

581

Istoria Bisericii

Capitolul 45. Reforma în Germania

tot ce, după cum am văzut, fusese rânduit ca ea să piardă şi că a fost martor la umilinţa la care Providenţa a găsit plăcut să o supună chiar până în prezent*.

* Waddington – History of the Reformation, p. 362

© www.comori.org

582

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Capitolul 46. Consiliul de la Trento Timp de mai mulţi ani de la moartea lui Luther, împrejurările au fost nefavorabile păcii şi libertăţii religioase a protestanţilor. Aceasta a condus nu atât de mult la rugăciune şi încredere în Dumnezeu ca scutul şi apărătorul lor cât la întărirea ligii de la Smalcald şi la pregătiri de război. Protestanţii deveniseră o grupare eminamente politică: acesta era caracterul protestantismului în acea perioadă de început. Omul iubitor de pace era în mormânt, iar sfaturile lui au fost uitate de cei care îl urmaseră. El nu şi-ar fi putut imagina o mai mare nenorocire pentru cauza adevărului ca aceea ca în apărarea lui să fie scoasă sabia. El gândea că era mai bine să fie martiri decât războinici. Împăratul, plin de gelozie, urmărea îndeaproape cum creştea puterea ligii, despre care el a spus că era “un imperiu în imperiu”. Dar expediţia lui fatală la Alger, noul lui război cu Francisc şi succesele turcilor în Ungaria l-au determinat să temporizeze şi să-şi ascundă sentimentele şi intenţiile. El a ţinut mai multe diete ale imperiului cu scopul mărturisit de a rezolva conflictele religioase şi a readuce pacea şi armonia, dar fără nici un fel rezultate pozitive. Protestanţii au fost induşi în eroare şi au lăsat garda jos în faţa unor aparente concesii. În Dieta de la Speyer, din 1542, pontiful Paul al III-lea, prin nunţiul său, a reînnoit promisiunea puntru un consiliu. El a spus că acel consiliu urma să aibă loc la Trento, un oraş din Titol supus regelui Romei, situat aproape de graniţa Germaniei cu Italia. Ferdinand şi partida catolică şiau exprimat imediat satisfacţia şi au acceptat propunerea, dar nu şi protestanţii. Ei au respins atât locul cât şi consiliul propus de pontif, cerând un consiliu general sau ecumenic. Ei au spus că nu vor lua în consideraţie un consiliu ţinut înafara graniţelor Imperiului, sub autoritatea papei, care urma să prezideze. În pofida protestelor lor, întăriţi în urma consimţământului partidei sale, papa a publicat bula de convicare a consiliului de la Trento înainte de 1 noiembrie şi a pus trei cardinali să prezideze în calitate de legaţi ai săi. La timpul stabilit s-au prezentat legaţii papali, ambasadorii imperiali şi câţiva prelaţi. Dar, cum un era război crâncen între Împărat şi Francisc, puţini ecleziastici au putut călători în siguranţă. Era clar că din cauza acelor împrejurări nu s-a putut întreprinde nimic satisfăcător, şi, pentru a nu fi ridiculizaţi şi dispreţuiţi de vrăjmaşi, papa a amânat pentru un termen nedefinit redeschiderea consiliului. Spre nemulţumirea scaunului papal, cu demnitatea lezată, Împăratul şi fratele său, Ferdinand, regele romanilor, au trebuit să accepte comportamentul protestanţilor, ba încă să şi caute să obţină favoarea lor prin repetate manifestări de indulgenţă. Deoarece Ferdinand depindea de ajutorul lor pentru apărarea Ungariei împotriva necredincioşilor, el nu numai că a admis includerea mărturisirii lor de credinţă în documentele Dietei, ci a şi reînnoit concesiile făcute de Împărat în favoarea lor la Ratisbon, adăugând la ele tot ce mai cereau ei pentru siguranţa lor. Aşa au ajuns reformatorii să aibă pace şi principiile evanghelice să aibă timp să se răspândească, deşi nu a fost de bunăvoie, ci din cauza necazurilor vrăjmaşilor lor. În 1544, la dieta care s-a întrunit în acelaşi loc, Carol, politicianul abil, văzând că încă nu era timpul potrivit pentru a răni spiritul gelos al protestanţilor sau a provoca puterile Ligii de la Smalcald, a aranjat să-i liniştească pe germani prin noi concesii şi printr-o mai mare extindere a privilegiilor lor religioase. Cum era în continuare angajat în războaie în străinătate şi nu era liber, el a recurs la toate puterile de disimulare pentru a-i linguşi pe Elector şi pe Landgraf, şefii partidei protestante, pentru ca prin ei să-i amăgească pe membrii confederaţiei. În acea perioadă majestatea sa papală era din ce în ce mai geloasă din cauza acelor negocieri şi concesii şi dorea la fel de mult ca şi predecesorii săi ca, prin forţa armelor, să smulgă din rădăcini imensa erezie © www.comori.org

583

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

care se tot răspândea. De la începutul reformei, Vaticanul a avut tot timpul obiectivul de a provoca o ruptură între Împărat şi protestanţi care să ducă la ostilităţi şi la folosirea forţei armelor. Dar, din ceea ce putem înţelege, prin providenţa lui Dumnezeu, îndeplinirea acelor planuri rele a fost împiedicată timp de aproape treizeci de ani, şi aceasta în principal ca răspuns la rugăciunile unui singur om. Dar, după ce acel om nu a mai fost în lume, fraţii lui s-au încrezut în organizaţia lor militară şi în forţa numerică. Apoi, poziţia pe care au avut-o faţă de consiliu a oferit Papei şi Împăratului ocazia de a-i atrage într-o cursă, după cum vom vedea curând. Scopul declarat al acelui consiliu era pacificarea bisericii, vindecarea bolilor ei, refacerea unităţii ei şi binecuvântarea copiilor ei, dar adevăratul ei obiectiv era condamnarea învăţăturilor reformatorilor Luther, Zwingli şi Calvin şi trecerea imediată la persecuţii împotriva tuturor celor care se opuneau acelor hotărâri. Acesta era aranjamentul secret făcut de pontif şi de Împărat, pentru că ei ştiau bine că protestanţii nu s-ar fi supus unui consiliu şi nu ar fi dat ascultare canoanelor lui. Tratatul dintre Papă şi Împărat În decembrie 1545, după atâţia ani de intrigi, disimulare şi dezbateri, consiliul promis de atâta vreme s-a întrunit la Trento şi a avut sesiuni până în 1563*.

* Pentru detalii, vedeţi Manual of Councils al lui Landon, History of the Council of Trent de Părintele Paul, Church History de Scott, vol. 2, p. 256-324 şi History of Charles V a Dr. Robertson, vol. 6 Dar consiliul care urma să hotărască destinul creştinătăţii era numai o parte a complotului pentru suprimarea lutheranismului. Împăratul încheiase războiul cu Francisc prin pacea de la Crepy, apoi el a mai aranjat şi un tratat cu Suleiman şi a câştigat în secret câţiva dintre principii catolici din Germania. A trecut, cu multe precauţiuni, la pregătiri de război. Totuşi, Papa, fiind deazamăgit de politica din ultima vreme a Împăratului, sau temându-se de puterea lui, a fost de acord ca toate celelalte chestiuni să fie trecute în plan secundar faţă ce ceea ce fiecare socotea a fi cel mai important. Astfel, s-a încheiat un tratat care prevedea: 1. Spre gloria lui Dumnezeu şi binele public, dar mai ales pentru bunăstarea Germaniei, Papa şi Împăratul se aliază pentru a susţine împreună anumite articole şi condiţii. În primul rând Împăratul va furniza forţe armate şi tot ce este necesar pentru război, acestea urmând să fie disponibile în luna iunie a anului următor, pentru ca, prin forţa armelor, pe toţi cei care vor refuza să dea ascultare hotărârilor consiliului şi vor susţine acele erori, să-i constrângă să se întoarcă la vechea religie şi să se supună Sfântului Scaun. 2. Papa, alături de cei o sută de mii de ducaţi pe care i-a dat deja, va mai depune încă odată pe atât la Banca de la Viena pentru acoperirea costurilor războiului şi se angaja ca, timp de şase luni, să întreţină pe cheltuiala lui douăsprezece mii de pedeştri şi cinci sute de călăreţi şi să-i dea Împăratului în acel an jumătate din veniturile obţinute de biserică din Spania şi să-i dea puterea de a lua din terenurile mânăstirilor din ţară atât cât va fi necesar pentru a acoperi cinci sute de mii de ducaţi. Şi împotriva oricărui principe care va căuta să împiedice puerea în aplicare a prevederilor tratatului se vor folosi atât interdicţiile spirituale cât şi forţele militare. 3. Consiliul va întocmi o mărturisire de credinţă ce va cuprinde toate articolele pe care biserica va cere ca membrii ei să le creadă şi aceasta va fi prioritea şi cea mai importantă sarcină a consiliului, iar împotriva oricui nu-şi va însuşi adevărul mărturisirii vor fi pronunţate anateme prin autoritatea Duhului Sfânt*.

© www.comori.org

584

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

* V. Părintele Paul, Teckendorf, Dleidan şi Abatele Millot, citaţI de Dr. Robertson şi Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 113 Cursa a fost întinsă în modul cel mai abil. A fost un mare serviciu adus lui Satan pentru distrugerea protestanţilor, pe deasupra dus la îndeplinire de cel care îşi asumă titlul de “Preasfântul Părinte” şi caracterul de infailibil. Vrăjmaşul a văzut că reformatorii au trecut din domeniul moral în cel al politicii, încetând să fie doar mărturisitori ai adevărului lui Dumnezeu împotriva erorilor papalităţii şi de venind o confederaţie armată, pregătită să se confrunte cu armatele imperiale în domeniul lor specific. Aceasta a fost greşeala lor fatală: Dumnezeu nu putea fi alături de ei pe terenul lumii, aşa că nebunia lor s-a arătat în scurt timp. Lucrurile au decurs în modul următor. Consiliul şi-a început deliberările – deşi au venit numai câţiva episcopi spanioli şi italieni – cu examinarea principalei controverse dintre Biserica Romei şi reformatori, şi anume cea cu privire la ceea ce are autoritate supremă în chestiunile de credinţă, şi, prin autoritatea lui infailibilă, a stabilit că: “Acele cărţi desemnate ca Apocrife au tot atâta autoritate ca acelea primite de evrei şi de primii creştini în canonul sacru şi se cuvine să fie respectate la fel de mult ca învăţăturile şi preceptele pe care le-au scris autorii inspiraţi. Traducerea în latină a scripturilor, cea făcută de Ieronim sau revizuită de el, cea cunoscută sub numele traducerea Vulgata, va fi citită în biserici şi numai la ea se va face referire în şcoli ca fiind autentică şi canonică”. Aceasta constituia un atac frontal împotriva principiilor de bază ale protestantismului şi o hotărâre asupra oricărei chestiuni care era în dispută, care spulbera orice speranţă cu privire la vreo discuţie între cele două părţi. De la început, Luther şi cei care-l urmau au afirmat că singurs regulă pentru judecată este cuvântul lui Dumnezeu şi că, cu excepţia standardelor sfintei scripturi, nu recunoşteau nici o altă autoritate în chestiuni de credinţă. Aceasta era temelia şi piatra din capul unghiului pentru protestantism, dar prima hotărâre a consiliului avea scopul de a submina fundaţia şi a judeca şi condamna întregul sistem. Războiul smalcaldic Preotestanţii, văzând că obiectivul consiliului nu era acela de a examina cererile lor, ci cel de a condamna ca erezie credinţa lor şi a-i face să intre în conflict cu Împăratul pentru ca acesta să tranşeze chestiunile cu sabia, a respins cu fermitate hotărârile lui. În acelaşi timp ei au publicat un lung manifest care cuprindea un protest reînnoit împotriva acelui consiliu alături de motivele care i-au făcut să nu recunoască autoritatea lui. Dar Carol, nefiind încă gata de război, a continuat politica de disimulare. El nu a dorit să sporească zelul consiliului, nici ca liga să treacă mai repede la acţiune, ci primul lui obiectiv a fost acela de a-i înşela pe protestanţi pentru a câştiga timp pentru pregătirea planurilor sale. În acest scop el a pus la cale o întrevedere cu Landgraful de Hesse, cel mai activ dintre confederaţi şi cel care avea cele mai mari suspiciuni în legătură cu planurile împăratului. Lui i-a mărturisit marea lui preocupare în legătură cu fericirea Germaniei şi aversiunea lui faţă de orice măsuri violente şi a negat în termeni inechivoci că ar fi avut un tratat sau că ar fi început pregătiri de război. Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a lui Carol, care pare să fi risipit îndoielile şi temerile lui Filip, care a plecat deplin mulţumit de intenţiile lui paşnice. La întoarcerea lui la confederaţi, care erau strânşi la Worms, el le-a prezentat în termeni atât de măgulitori dispoziţia favorabilă a Împăratului faţă de ei încât aceştia au ajuns să amâne şi să fie nehotărâţi în pregătirile lor, considerând că pericolul era departe sau era doar ceva imaginar. Dând crezare vicleniilor lui Satan, conducătorii protestanţi au fost loviţi cu orbire şi nebunie, aşa cum se întâmplase cu cei din Zurich în 1531. Ei părăsiseră terenul credinţei şi se încredeau în înţelepciunea şi în forţa lor, ceea ce i-a dus la cădere şi umilinţă. De atunci, fiecare pas pe care l-au făcut a fost într-o direcţie greşită şi descendentă. © www.comori.org

585

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Purtarea Împăratului a fost în totul opusă mărturisirii lui că dorea pacea, şi toţi au văzut acest fapt, mai puţin aceia care s-ar fi cuvenit să aibă suspiciuni. Henry al VIII-lea, regele Angliei, i-a informat în secret pe principi că demult Carol era hotărât să nimicească învăţăturile lor şi că folosea intens acel răgaz de pace pentru a face pregătiri pentru a-şi pune în aplicare planurile. Comercianţii de la Augsburg, printre care erau şi unii favorabili cauzei protestantismului, aflând, de la cei din Italia cu care corespondau, că se dorea distrugerea reformatorilor, i-au avertizat despre pericolul apropiat. Ca o confirmare a acelor veşti, din Ţările de Jos, deşi Carol luase toate precauţiunile ca pregătirile să fie făcute în ascuns, ei au auzit că fusese dată porunca pentru a strânge trupe de acolo şi din alte ţări de sub stăpânirea lui. Cum nu era în război nici cu Francisc, nici cu Suleiman sau cu vreo altă putere, ce anume ar fi putut însemna acele pregătiri dacă nu că erau pentru distrugerea Ligii de la Smalcald şi a ereziilor care de atâta timp se înmulţiseră în Germania? Papa dezvăluie secretul întunecat Secretul ajunsese să fie cunoscut de mulţi şi ofiţerii şi aliaţii lui Carol nu au rămas aşa de misterioşi ci au vorbit clar despre intenţiile lui. Papa, plin de bucurie şi fără a se-ndoi de succesul iniţiativei, a început să intoneze imnul de luptă, ca în zilele lui Inocenţiul al III-lea, îndemnându-i pe credincioşi să vină sub arme pentru cauza sfântă şi pentru a câştiga indulgenţe. “Mândru de a fi fondatorul unei alianţe atât de formidabile împotriva ereziei lutherane,” spune Dr. Robertson, “şi fericit la gândul că gloria de a o nimici era rezervată pontificatului său, el a publicat articolele tratatului său cu Împăratul cu scopul de a demonstra intenţiile «evlavioase» ale confederaţiei lor, ca şi pentru a-şi arăta zelul său, care-l determina să facă eforturi extraordinare pentru menţinerea credinţei curate. Nemulţumindu-se numai cu atât, el a emis la scurt timp o bulă care conţinea cele mai generoase promisiuni de indulgenţă pentru toţi cei care s-ar angaja în acea intreprindere sfântă, însoţite de îndemnuri fierbinţi către cei care nu puteau participa personal la ea, pentru a spori în rugăciunile fierbinţi şi în privaţiuni, ca astfel să atragă binecuvântarea cerească asura celor care s-au angajat în ea*”.

* Pentru detalii cu privire la această perioadă interesantă, vedeţi History of Charles V, din scrierile Dr. Robertson Papa fiind profund supărat cu Carol pentru că acesta se străduia să transforme totul într-o dezbatere politică, ceea ce ar fi fost mai curând spre gloria lui, din vreme ce războiul nu avea alt obiectiv decât acela de a apăra vechea credinţă, a expus caracterul duplicitar al politicii Împăratului şi a declarat că nimicirea lutheranismului era aproape. Împăratul, deşi a fost întrucâtva stânjenit de acea dezvăluire, şi destul de ofensat de indiscreţia şi răutatea Papei, şi-a continuat cu îndrăzneală planul şi a reafirmat că intenţiile sale sunt acelea pe care le prezentase la început. Astfel, cele două căpetenii ale creştinătăţii – izvorul adevărului şi izvorul onoarei, aşa cum erau ele numite – proclamau lumii că nu aveau nici adevăr nici onoare. Şi astfel au rămas înaintea posterităţii, până la ultima generaţie, ca o îmbinare de viclenie, falsitate, ipocrizie şi cruzime. Dar vicleniile lui Carol nu i-au amăgit pe toţi confederaţii protestanţi, şi unii au înţeles clar că el lua armele pentru a suprima reforma şi pentru a face să dispară libertăţile germanilor. De aceea, ei s-au hotărât să se pregătească pentru apărarea lor, fiind hotărâţi să nu renunţe la libertăţile lor religioase, nici la drepturile lor cetăţeneşti, pe care le aveau din strămoşi. O delegaţie a confederaţilor a mers la Împărat, cerând să afle dacă acele pregătiri militare se desfăşurau la porunca lui şi care era scopul lor, împotriva cărui inamic. În faţa unei întrebări puse sub acea formă, într-un moment când faptele erau mult prea bine cunoscute pentru a mai putea fi negate, el şi-a recunoscut intenţiile pe care nu le mai putea ascunde, dar a făcut aceasta cu o duplicitate atât de extraordinară încât i-a înşelat pe delegaţi. A recunoscut că, într-adevăr, acele pregătiri erau făcute având în vedere Germania, dar singurul lui obiectiv era acela de a-şi menţine drepturile şi prerogativele demnităţii lui imperiale. Scopul lui nu era acela de a persecuta pentru religie, ci de a pedepsi anumiţi membri ai unor facţiuni, pentru ca astfel să menţină vechea © www.comori.org

586

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

constituţie a imperiului, ca ea să nu fie anulată în urma comportamentului lor necuviincios. Deşi Împăratul nu a numit persoanele care erau obiectul răzbunării sale, era un fapt bine cunoscut că îl avea în vedere pe Johann Friedrich, Electorul Saxoniei şi pe Filip, Landgraful de Hesse. Cu toate că falsitatea lui era transparentă şi că toţi cei care cunoşteau caracterul Împăratului puteau vedea ce era în spatele ei, totuşi acea declaraţie i-a făcut pe cei timizi şi şovăielnici să se cufunde în somn. Li s-a oferit o scuză plauzibilă pentru inactivitate, deoarece, spuneau ei: “războiul nu este pentru religie, ci este doar un conflict între Împărat şi câţiva membri ai ligii”. Şi Împăratul a fost atât de abil în modul în care folosit sentimentele împărţite ale confederaţilor încât a câştigat timp şi alte avantaje serioase. Armata confederaţilor La scurt timp după aceasta, confederaţii cei mai energici s-au întâlnit la Ulm pentru a hotărâ direcţia de acţiune în viitor. S-a hotărât ca ei să răspundă cu forţă la forţă şi să se pregătească intens pentru război. De asemenea, au decis că, din vreme ce atât de mult timp au neglijat alianţele străine, vor căuta alianţe cu veneţienii, cu elveţienii şi cu regii Franţei şi Angliei. Vai! În numai treizeci de ani de la începutul reformei, atât de multe se depărataseră conducătorii ei de principiile cu care au triumfat la Worms şi la Augsburg, ca să nu mai vorbim de învăţătura clară a cuvântului lui Dumnezeu, încât au ajuns să apeleze la Henry şi la Francisc. Vom vedea şi rezultatele. Negocierile la curţile străine nu au avut nici un succes, dar conducătorii au reuşit fără dificultăţi să strângă forţe suficiente pentru luptă. Instituţiile feudale care aveau toată puterea în Germania le permiteau nobililor să-i cheme pe numeroşii lor vasali şi să-i facă să se pună în mişcare în cel mai scurt timp. “În câteva săptămâni,” spune istoricul lui Carol, “ei au putut strânge o armată compusă din şaptezeci de mii de pedeştri şi cinsprezece mii de călăreţi, înzestrată şi cu un tren de artilerie de o sută douăzeci de tunuri, opt sute de care cu muniţie, opt mii de animale de povară şi şase mii de genişti. Acea armată, una dintre cele mai numeroase, şi fără-ndoială cea mai bună din cele care au fost strânse din Europa acelui secol, nu a cerut eforturile reunite ale tuturor protestanţilor, ci numai Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse, Ducele de Wurtemberg, principii de Anhalt şi oraşele imperiale Augsburg, Ulm şi Strasbourg au fost singurele care au contribuit. Electorii de Koln, Brandenburg, Contele Palatin şi mulţi alţii, de teama ameninţărilor Împăratului sau amăgiţi de declaraţiile lui, au rămas neutri”. “Forţa numerică a armatelor lor şi rapiditatea cu care s-au strâns l-a uimit pe Împărat şi l-a umplut de temeri. El chiar nu era capabil să se opună unor asemenea forţe. Închis la Ratisbon, cu o armată de abia zece mii de oameni, trebuie că a fost copleşit la apropierea unei armate atât de formidabile, împotriva căreia nu putea lupta şi din faţa căreia nici nu se putea retrage într-un loc sigur”. Din fericire pentru Carol, confederaţii nu s-au folosit de avantajul clar pe care-l aveau, ci au pierdut timp scriind o scrisoare adresată Împăratului şi un manifest către toţi locuitorii Germaniei. Dar, cu toate că avea o poziţie slabă şi era în pericol, Carol a luat aere de Împărat mândru şi inflexibil şi singurul răspuns la scrisoarea protestanţilor a fost acela de a publica o interdicţie a Imperiului îmotriva Electorului Saxoniei şi a Landgrafului de Hesse, conducătorii lor, şi împotriva oricui i-ar fi sprijinit. Prin acea hotărâre îi declara proscrişi pe rebeli şi le erau luate toate privilegiile de care se bucurau ei în calitate de membri ai corpului germanic, bunurile le erau confiscate, supuşii lor erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de ei şi nu numai că devenea legală invadarea teritoriilor lor, ba chiar aceasta era considerată o faptă meritorie. Potrivit jurisprudenţei germane, o sentinţă atât de formidabilă se cerea să fie aprobată de o dietă a imperiului, dar Carol a neglijat acea formalitate şi şi-a asumat personal puterea. Văzând că nu mai era nici o speranţă de împăcare, confederaţii au declarat război împotriva lui Carol, pe care nu l-au mai numit altfel decât “pretinsul împărat”, renunţând la orice loialitate faţă de el. Dar la momentul hotărâtor, liga era dezbinată şi nepregătită. Comanda supremă le-a fost încredinţată Electorului şi Landgrafului, ambii având puteri egale, ceea ce s-a dovedit dezastruos chiar de la-nceput. © www.comori.org

587

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Temperaemntele şi dispoziţiile celor doi principi erau complet diferite. Electorul era lent, delibera mult şi era nehotărât, iar Landgraful era prompt şi întreprinzător şi dorea să încheie conflictul cât mai repede. Dacă Filip era mai bun soldat, în schimb Johann era un principe mai mare. Şi atunci se putea ca un landgraf să comande un elector? Imediat s-au făcut simţite inconveninetele generate de autoritatea împărţită, şi, cu trecerea timpului, disensiunile s-au înmulţit. Între timp, Împăratul şi-a mutat tabăra în teritoriile Ducelui de Bavaria, un principe neutru, lăsând la Ratisbon o mică garnizoană. Au mai pierdut câteva zile în care ei au deliberat dacă să-l urmărească pe Carol sau să atace Ratisbon, timp în care armata imperială a ajuns să numere treizeci şi şase de mii de oameni, şi, în urma dezertărilor laşe, armata protestanţilor a fost redusă la patruzeci şi şapte de mii. Primele operaţiuni ale protestanţilor Cum confederaţii nu au prevăzut nici un fel de măsuri pentru a-i împiedica pe spanioli, italieni şi alte trupe să se alăture armatei imperiale, Împăratul a putut trimite întăriri garnizoanei de la Ratisbon, astfel încât protestanţii au fost nevoiţi să abandoneze speranţele de a cuceri cetatea şi au mers la Ingoldstadt, pe Dunăre, oraş în apropierea căruia îşi aşezase tabăra Carol. “Ei s-au plâns tare,” spune Dr. Robertson, “împotriva modului în care împăratul încălca legile şi constituţia Imperiului prin aceea că chemase străini pentru a pustii Germania şi a le lua libertăţile. În rândul lor a ajuns să se răspândească zvonuri că Papa, nemulţumindu-se să-i atace cu forţe armate, trimisese emisari prin toată Germania pentru a da foc oraşelor şi hambarelor lor şi a otrăvi fântânile. Acele zvonuri au fost parţial confirmate de comportamentul trupelor papale, care considerau că nimic nu era prea aspru faţă de nişte eretici care erau anatemizaţi de biserică, s-au făcut vinovaţi de mari excese în statele lutehrane şi, prin cruzimea zelului lor bigot, au agravat nenorocirile războiului”. Cum patimile au fost stârnite la auzul unor mari cruzimi, ne-am fi aşteptat să vedem că asemenea nenorociri provoacă un răspuns corespunzător de energic. Doar era în puterea lor şi campania ar fi putut să se sfârşească de la-nceput dacă ar fi avut conducători uniţi şi fermi. Sosind la Ingolstadt, l-au găsit pe Împărat aşezat într-o tabără nu prea bine întărită, fiind cu o armată mică şi având fortificaţii slabe. Dar obiectivul lui Carol a fost acela de a nu se angaja într-o bătălie, ci a măcina răbdarea confederaţilor şi a-i dezbina astfel încât să poată ajunge să învingă pe fiecare principe separat. La Ingolstadt era o câmpie suficient de întinsă pentru desfăşurarea simultană a tuturor forţelor lor. Nici o aramtă nu a avut poziţii mai favorabile şi soldaţi mai plini de dorinţa de a nu scăpa ocazia pentru a-l ataca pe Împărat, dar vai! din cauza slăbiciunii şi dezbinării conducătorilor, ai eu pierdut avantajul, şi, în ceea ce priveşte reutaţia lor, acel avantaj a fost pierdut definitiv. “Landgraful a insistat că, dacă i se va încredinţa numai lui comanda tuturor, el va încheia atunci războiul printr-o acţiune decisivă, care va hotărâ soarta celor două părţi. Dar Electorul, pe de altă parte, a insistat că, având în vedere disciplina forţelor inamicului, prezenţa Împăratului şi faptul că aveau ofiţeri experimentaţi, nu era prudent să se avânte într-o asemenea acţiune”. În timp ce conducătorii protestanţi dezbăteau dacă se cuvenea să-l surprindă pe Împărat sau nu, trupele imperiale au primit întăriri, aşa că ocazia a fost irosită. Cu toate şovăirile lor, în cele din urmă ei au hotărât să înainteze spre tabăra inamică cu scopul de a-i determina pe imperialişti să iasă dintre întăriturile lor. Dar împăratul era mult prea priceput pentru a fi prins într-o asemenea cursă. El lupta pe terenul lui şi cu armele lui caracteristice, aşa că era mai puternic decât toţi protestanţii din Germania, care erau pe un teren nepotrivit, luptând cu arme carnale şi nu cu armele spirituale. Ei au început să execute un tir asupra imperialiştilor, care a continuat mai multe ore, dar Carol a rămas la sistemul lui: şi-a strâns soldaţii în tranşee şi i-a oprit să iasă în incursiuni sau pentru hărţuiri care ar fi putut conduce la angjarea în luptă a tuturor forţelor. A trecut călare printre trupe, adresându-se fiecărei naţii în limba ei şi i-a încurajat nu numai prin cuvinte, ci şi prin tonul lui vesel şi prin înfăţişarea lui, expunându-se pericolului în mijlocul focului de artilerie puternic al inamicului. S-a lăsat noaptea, şi, văzând că nu par să-i poată atrage în luptă, confederaţii s-au retras în tabăra lor. © www.comori.org

588

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Acel răgaz a fost folosit eficient de imperialişti, care şi-au întărit fortificaţiile, dar confederaţii, văzând că irosiseră o ocazie, şi-au îndreptat atenţia spre venirea unor puternice întăriri din Ţările de Jos, fără succes însă. La sosirea flamanzilor, Împăratul a început să fie ceva mai ofensiv, deşi a continuat să evite bătălia. Deseori a prevăzut, şi încă cu deplină încredere, că neînţelegerile şi lipsa banilor aveau să-i oblige pe confederaţi să disperseze acea armată masivă; şi a aşteptat aceasta cu multă răbdare. Ei fuseseră în expediţie din miezul verii până la sfârşitul toamnei şi nu reuşiseră mai nimic şi nici o parte nu câştigase nimic, când un eveniment neaşteptat a decis conflictul, ducând la o răsturnare de situaţie fatală protestanţilor, care a deschis calea pentru tragedia ce a urmat. Trădarea lui Moritz Moritz era fiul lui Heinrich şi succesorul tatălui său la guvernarea părţii saxoniei care revenea liniei Albertine. Acel tânăr principe, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îşi descoperise chiar de pe atunci talentele care-l calificau pentru a juca un rol important în politica Germaniei. De îndată ce a trecut la guvernare, el şi-a croit o cale atât de deosebită încât se putea vedea că ţintea spre ceva mare şi neobişnuit*”. El mărturisea a fi un protestant zelos, dar nu s-a alăturat ligii de la Smalcald sub pretextul că principiile lor nu erau suficient de scripturale. S-a declarat hotărât să păstreze puritatea religiei, dar să nu se angajeze în combinaţiile generate de interesele politice. Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a politicii satanice a acelui tânăr. În acel timp, cu multă abilitate politică, el evalua cele două părţi, şi, prevăzând că, în cele din urmă, Împăratul avea să învingă, a afişat faţă de el cea mai mare încredere şi a curtat favoarea lui prin toate mijloacele posibile, căutând să câştige şi favoarea fratelui său, Ferdinand.

* Dr. Robertson, vol. 6, p. 22 În Dieta de la Ratisbon, în mai 1546, Moritz a semnat un tratat cu Împăratul, în care se angaja să-l sprijine în calitate de supus fidel, iar Carol, la rândul lui, se angaja să-i dea toată prada de la Elector, toate demnităţile lui ca şi toate teritoriile lui. Dar Electorul nu-l suspecta câtuşi de puţin de trădare pe acel tânăr vecin, care era înrudit cu el, şi care avusese parte de multă bunătate din partea lui, încât, când a pornit pentru a se alătura confederaţilor, el i-a încredinţat acelui principe protecţia domeniilor sale, iar Moritz, arătându-se a fi prieten, a luat asupră-şi acea sarcină. Tot planul era bine aşezat, aşa că Împăratul i-a trimis lui Moritz o copie a interdicţiei imperiale împotriva Electorului şi a Landgrafului, cerându-i ca, în temeiul îndatoririlor consfinţite prin jurământul de credinţă faţă de el în calitate de cap al Imperiului, să ia imediat proprietăţile Electorului. Acea viclenie, care a făcut ca invazia să pară a fi mai curând ceva făcut de nevoie decât din voinţa proprie a fost o perdea prea subţire pentru a ascunde trădarea celor doi. După unele formalităţi, pentru a da impresia că nu face aceea de plăcere, Moritz a pătruns cu trupe în teritoriile rudei sale, şi, ajutat şi de Ferdinand, a atacat şi a înfrânt trupele Electorului şi a preluat guvernarea. Dizolvarea ligii Când a primit veştile despre acea cucerire rapidă, Electorul a fost cuprins de uimire şi indignare şi s-a hotărât să se întoarcă acasă cu trupele lui pentru a apăra Saxonia. Nu a fost câtuşi de puţin dornic să se retragă şi ar fi ales mai curând succesul cauze comune decât siguranţa domeniilor sale, dar suferinţele şi nemulţumirile supuşilor săi au crescut atât de mult încât el a ajuns nerăbdător să-i scape de asuprirea lui Moritz şi de cruzimile soldaţilor unguri, care-i tratau fără pic de milă, cum se obişnuiseră să procedeze în războaiele împotriva turcilor. Aceea a fost o lovitură fatală pentru liga de la Smalcald. Acea diversiune plănuită în mod atât de subtil a reuşit deplin, potrivit dorinţei inimii lui Carol. Plecarea electorului a dus la despărţirea confederaţilor, şi, odată dezbinaţi, ei au ajuns să fie o pradă © www.comori.org

589

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

uşoară pentru Împărat. Confederaţia care fusese suficient de puternică pentru a-l alunga pe Carol din Germania s-a spart şi s-a dizolvat în numai câteva săptămâni. Ce deşert este totul când nu este prezent Dumnezeu şi ce slab este totul când nu este El acolo ca putere! Carol a profitat de ocazie şi şi-a pus armata în mişcare, nelăsând timp confederaţilor să-şi revină din buimăceală sau să facă alte planuri de alianţă. El a luat tonul de cuceritor ca şi cum ei ar fi fost deja la mila lui. Cum alianţa se dizolvase, principii erau expuşi individual răzbunării lui. Cu excepţia Electorului şi a Landgrafului, aproape toţi principii protestanţi şi statele lor s-au supus şi u implorat, în modul cel mai umilitor, iertarea catolicului Carol. Şi, ca şi cum ar fi avut dificultăţi financiare, el a impus asupra lor taxe mari, pe care le-a stors cu rapacitate*.

* Dr. Robertson, vol. 8 Cu excepţia Landgrafului şi a Electorului, abia dacă a mai rămas sub arme vreun membru al ligii, iar pe aceştia doi Împăratul îi însemnase demult ca victime ale răzbunării sale, aşa că el nu a mai făcut nici un efort pentru a le propune condiţii de reconciliere. Pentru un timp, diferite împrejurări au amânat lovitura lui Carol, dar, odată ce, în urma morţii lui Francisc I, rivalul său, el a scăpat de temerile cu privire la încă un război cu Franţa, s-a şi hotărât să pornească împotriva Electorului, care-şi recuperase deja aproape toate domeniile pe care le luase trădătorul Moritz. În primăvara lui 1547, la Muhlberg, pe Elba şi la Mulhausen, au avut loc lupte grele între Împărat şi Elector, în care cel din urmă a fost înfrânt, rănit şi luat prizonier, ceea ce a dus la încheierea războiului. Victoria decisivă i-a costat pe imperialişti numai cincizeci de oameni, dar o mie două sute de saxoni au fost ucişi şi un mare număr au căzut prizonieri. Ca răsplată pentru trădarea lui, Moritz a primit îndată în stăpânire toate domeniile electorale. Familia Electorului a primit doar oraşul Gotha şi un mic teritoriu în jurul lui, Electorul rămânând însă prizonier pe viaţă. Numai Landgraful mai rămăsese sub arme şi nu se arăta dornic să se predea. Dar Moritz, ginerele lui, l-a convins să se supună, asigurându-l că electorul de Brandenburg avea garanţia Împăratului pentru libertatea lui personală. Dar, în această privinţă, Filip a fost înşelat amarnic şi avem toate motivele să credem că cei doi nobili care au fost mediatori au fost ei înşişi înşelaţi de perfidul Carol, al cărui obiectiv era să-l aibă în puterea lui pe Filip, să-l aibă în totul la dispoziţia lui. Dar, cu toate asigurările şi rugăminţile lui Moritz şi ale Electorului de Brandenburg, Landgraful, suspectând intenţiile Împăratului, a refuzat să se înfăţişeze la curtea lui. În cele din urmă, refuzul lui a fost biruit de acei doi principi care au semnat un legământ în care ei garantau pentru el cu propriile lor vieţi şi cu proprietăţile lor. Odată scăpat de îndoieli, el s-a înfăţişat în tabăra imperială de la Halle, din Saxonie. Carol, care şi-a asumat un ton de cuceritor mândru şi poruncitor, stătea pe un tron magnific, purtând toate însemnele demnităţii sale şi era înconjurat de toţi principii Imperiului. Landgraful a fost prezentat în mod solemn, şi, înaintând spre tron, a căzut în genunchi. Ochii tuturor celor de faţă erau aţintiţi asupra Landgrafului, care era cel mai popular dintre conducătorii protestanţi din Germania. “Puţini au putut privi un principe,” spune Robertson, “atât de puternic şi cu un duh atât de înalt în poziţie unuia care cere îndurare, fără a simţi compătimire, având în vedere reflecţiile serioase cu privire la instabilitatea şi deşertăciunea grandorii omeneşti la care conducea acea scenă”. Dar o inimă nu a fost deloc mişcată de acea scenă: cea a spaniolului cel dur, care avându-l pe german prosternat la picioarele lui a privit totul cu o indiferenţă rece. El a insistat pe supunerea necondiţionată. “Lui Filip i s-a cerut să se predea Împăratului pe sine şi toate teritoriile lui, să implore iertarea în genunchi, să plătească o sută cincizeci de mii de coroane pentru cheltuielile de război, să demoleze fortificaţiile din toate oraşele de pe domeniile lui, cu excepţia unuia singur, în care să primească o garnizoană, şi să jure credinţă Împăratului,” etc., etc. Landgraful, fiind în © www.comori.org

590

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

totul la mila Împăratului, a acceptat acele condiţii, şi, măgulindu-se cu gândul că-şi ispăşise vina, s-a ridicat din genunchi şi s-a apropiat de Împărat cu intenţia de a-i săruta mâna, dar Carol s-a întors brusc fără a catadicsi să-i dea princielui căzut vreun cât de mic semne de compasiune sau reconciliere. Lui Filip i s-a permis să se retragă, aparent liber, împreună cu prietenii săi, Moritz şi Brandenburg şi a fost însoţit de Ducele de Alba, care l-a tratat cu mult respect şi curtoazie, dar, după cină, când s-a ridicat pentru a pleca, ducele i-a făcut cunoscut că avea ordinul de a-l ţine în detenţie. Nefericitul principe a rămas mut, inima i-a fost zdrobită şi a izbucnit într-o violentă expresie a nemulţumirii faţă de nedreptatea şi vicleniile Împăratului, pe care împrejurările au provocat-o în modul cel mai firesc. Dar zadarnic. Brandenburg şi Moritz au recurs la cele mai amarnice plângeri, la argumente şi rugăminţi pentru a-l scoate pe nenorocitul principe din situaţia ruşinoasă în care fusese adus în urma trădării. Ei au pledat pentru onoarea lor care-şi luaseră un angajament, dar Ducele de Alba a rămas inflexibil: Filip era prizonierul lui şi a fost pus sub paza unei gărzi spaniole. El nu a fost eliberat decât după cinci ani, şi chiar şi atunci, Împăratul l-a eliberat numai în urma unei răsturnări de situaţie care a adus o nouă epocă în istoria reformei. Germanii trataţi ca un popor cuceric Triumful Împăratului era complet: era stăpânul Germaniei. Luând în stăpânire Wittembergul a vizitat mormântul lui Luther. În timp ce contempla în tăcere locul unde se odihnea călugărul care făcuse să se răscoale întreaga Europă şi sfidase atât puterea papală cât şi cea imperială, spaniolii l-au rugat să distrugă monumentul ereticului şi să-i scoată afară oasele, dar Carol le-a răspuns: “Nu mai am nimic a face cu Luther; acum este înaintea altui judecător, ale cărui domenii noi nu trebuie să le călcăm. Eu port război împotriva celor vii, nu împotriva morţilor”. Dar cât de diferite au fost sentimentele lui când s-a întors de la memoria omului credinţei la cei care se ridicaseră cu arme răzvrătindu-se împotriva lui! Principii friedrich şi Filip îl urmau în suita lui şi au fost purtaţi astfel de la un oraş la altul şi de la o închisoare la alta, fiind un spectacol public celor care mai înainte fuseseră supuşii lor şi familiilor şi prietenilor lor. Era o groaznică umilinţă pentru Germania. Din toate părţile se înălţau plângeri împotriva abuzului de putere şi a tratamentului crud aplicat celor mai iluştri principi ai lor. Dar necazul a făcut să iasă la iveală adevăratul caracter al acelor două personalităţi publice. Friedrich, un creştin adevărat, a primit necazul din mâna Domnului şi s-a plecat sub el, privind dincolo de cauzele secundare. El a abandonat spiritul războinic şi l-a luat pe cel de martir. Toţi istoricii, de comun acord, îl laudă pentru blândeţea lui, răbdarea lui şi purtarea lui creştină. Până şi istoricul romano-catolic Thuanus spunea despre el: “În judecata tuturor oamenilor, prin constanţa gândirii lui, el s-a înălţat deasupra soartei potrivnice”. Dar, vai! Purtarea Landgrafului a fost opusă celei a Electorului. Am văzut ceva din mărturisirea lui religioasă şi zelul lui la conferinţa de la Marburg, dar, în ziua necazului, puterea i-a fost mică (v. Proverbe 24:10). Atât a de puţin răbdător a fost în nenorocire, încât, pentru a obţine libertatea, el s-a predat de bunăvoie şi a renunţat nu numai la demnităţile lui ci chiar şi la principiile lui religioase. Niciodată nu s-a judecat pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi, de aceea, el nu a putut vedea mâna Lui care conduce totul în acea încercare. Aceşti doi oameni ilustrează diferenţa esenţială dintre o formă de religie (chiar şi atunci cînd este însoţită de o minte activă) şi credinţa în Domnul Isus Hristos, care stăpâneşte în inimă. Ziua încercării face să se vadă difernţa esenţială. Unul juleşte înşelăciunea ruşinoasă prin care a ajuns să fie lipsit de libertate şi nedreptatea prin care este deţinut până ce patima lui ajunge la culme, pe când celălalt, fără a fi insensibil faţă de cruzimea cu care este tratat, îşi mărturiseşte eşecul şi recunoaşte o mână înţeleaptă, care, prin providenţa ei, conduce toate, şi se bizuie pe Dumnezeu şi se întăreşte, puterea lui crescând zi de zi prin harul divin, şi se poate bucura chiar şi în captivitate simţind prezenţa lui Dumnezeu alături de el, iar toate acestea îl vor face ca, în cer, să primească o coroană şi mai strălucitoare. Revenim acum la chestiunile publice ale Împăratului. © www.comori.org

591

Istoria Bisericii

Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Mulţi dintre principi au simţit apoi puterea asupritorului, deşi sub altă formă. El a poruncit trupelor sale să confişte piesele de artilerie şi arsenalele care aparţineau foştilor membri ai ligii de la Smalcald, şi, “după ce a strâns peste cinci sute de tunuri – ceea ce era un număr mare în acea epocă – a trimis o parte din ele în Ţările de Jos, o parte în Italia şi o parte în Spania, pentru ca prin intermediul acestora să facă să se răspândească faima succesului său şi ca ele să fie un fel de monumente care să ateste faptul că el a subjugat o naţiune care până atunci fusese socotită invincibilă. Apoi, prin autoritatea lui, el a strâns mari sume de bani, atât de la cei care îi slujiseră cu fidelitate în timpul războiului cât şi de la cei care ridicaseră armele împotriva lui. Prin aceste taxe el a strâns peste un milion şase sute de mii de coroane, o sumă imensă în secolul al şaisprezecelea*”.

* Robertson, vol. 9, p. 178 Germanii, în mod firesc dornici să-şi păstreze privilegiile, au fost foarte alarmaţi de o asemenea exercitare a puterii, dar erau atât de consternaţi încât au ascultat ordinele spanioului trufaş, deşi, în acelaşi timp, nemulţumirea şi resentimentele poporului au ajuns să fie universale şi, cu prima ocazie, erau gata să izbucnească cu toată violenţa. În timp ce Carol da germanilor nişte legi ca unui popor cucerit, Ferdinand exercita acelaşi despotism asupra boemilor, lipsindu-i de aproape toate privilegiile lor.

© www.comori.org

592

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

Capitolul 47. Interimatul Împăratul, ajuns complet stăpân pe situaţie, considerând că a subjugat spiritul independent şi încăpăţânat al germanilor, a ţinut o dietă la Augsburg, la care le-a cerut protestanţilor să se supună hotărârii consiliului de la Trento asupra disensiunilor religioase care se iscaseră în Germania. Adunarea a fost înconjurată de trupele victorioase ale Împăratului, fără-ndoială pentru a asigura îndeplinirea dorinţelor stăpânului lor. Imediat el a pus stăpânire pe catedrală şi pe câteva alte biserici, şi, după ce acestea au fost curăţite, a restabilit în ele închinarea papală. Dar, chiar de la începutul sesiunilor, Carol a aflat, spre profunda lui mâhnire, că papa mutase consiliul de la Trento la Bologna. Marele succes al lui Carol în Germania şi rolul pe care acesta şi-l asumase, a stârnit, în modul cel mai firesc, gelozia pontifului. El a prevăzut că puterea pe care Împăratul o dobândise în acea ţară avea să influenţeze deciziile consiliului şi că acesta s-ar putea folosi de acea putere pentru a limita sau chiar a răsturna autoritatea papală. De aceea, el s-afolosit de cea dintâi ocazie pentru a retrage trupele papale din cadrul armatei imperiale şi a muta consiliul la Bologna, oraş supus papei. Împăratul s-a opus energic acelei mutări a consiliului, lui alăturându-i-se toţi episcopii care sprijineau interesele imperiale. Aceştia din urmă au rămas la Trento, în timp ce episcopii spanioli şi napolitani i-au însoţit pe legaţii papali la Bologna. Aşa a început o schismă chiar în sânul adunării care se întrunise pentru a vindeca dezbinările creştinătăţii, ceea ce a condus la o amânare pe termen nedefinit a consiliului, nu s-au găsit mijloacele pentru a relua consiliul de la Trento până în 1550, sub Iuliu al III-lea ca succesor al lui Paul al III-lea pe scaunul papal. Dar atunci trecuse timpul în care Carol şi-ar fi putut atinge scopurile. Cum perspectiva unui consiliu general ajunsese, în acel moment, mai îndepărtată ca oricând, Împăratul, fiind preocupat de disensiunile religioase ale supuşilor săi din nord, a socotit necesar ca, în timpul acelui interimat, să elaboreze un sistem doctrinar la care să se conformeze toţi până când va putea fi convocat un consiliu, aşa se dorea. Acel nou crez a fost numit “Interimat”. El a fost compus de Pflug, Sidonius şi Agricola, primii doi fiind demnitari ai bisericii Romei, iar cel di urmă teolog protestant, pe care însă fraţii săi îl considerau apostat. Noul crez Faimosul tratat cuprindea un sistem complet al teologiei romane, cu toate că acesta era prezentat în cea mai mare parte sub forma unor “cuvinte blânde sau frazeologii scripturistice sau în termeni ambigui”. După cum rezumă Dl, Wylie acel crez, era păstrată fiecare învăţătură specifică papalităţii. “Printre altele, Interimatul învăţa supremaţia papei, dogma transsubstanţierii, sacrificiul mesei, invocarea sfinţilor, confesiunea auriculară, îndreptăţirea prin fapte şi faptul că biserica avea drepturi depline să interpreteze scripturile. Pe scurt, Roma nu făcea nici o concesie. În schimb, pentru ca noul crez să poată fi înghiţit, protestanţilor li s-au acordat două avantaje mărunte: clericilor căsătoriţi li s-a permis să rămână în funcţii fără a fi nevoiţi să se desartă de soţiile lor, şi, acolo unde era obişnuit, ei puteau oferi sacramentele în ambele feluri, aceast rămânând ca un obicei tolerat. Şi aceasta considerau că er a se întâlni cu protestanţii la jumătatea drumului*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 118; v. şI Robertson, vol. 6, cartea 9 Acel document care aducea cele mai mari calamităţi şi asupriri asupra protestanţilor i-a fost predat © www.comori.org

593

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

Împăratului, în cadrul Dietei de la Augsburg, la 15 mai 1548. După ce a fost citit în plenul dietei, după cuviinţă, fără a mai lăsa timp pentru discuţii, Arhiepiscopul de Mentz s-a ridicat în grabă şi i-a mulţumit Împăratului pentru eforturile lui evlavioase în vederea restabilirii păcii bisericii şi, în numele dietei, a exprimat aprobarea lor faţă de sistemul doctrinar care le fusese prezentat. Acea declaraţie neaşteptată şi neconstituţională a uimit întreaga adunare, dar nici un membru nu a avut curajul să contazică ceea ce spusese arhiepiscopul. De teama trupelor spaniole de afară, dieta a rămas tăcută. Împăratul a acceptat imediat declaraţia ca pe o ratificare deplină a Interimatului şi aceea a fost proclamată ca decret în tot imperiul, urmând să fie în vigoare până la un consiliu general, faţă de deciziile cărora toţi vor fi obligaţi să se supună, în caz contrar ajungând în dizgraţia lui. Interimatul a fost imediat publicat, atât în limba germană cât şi în latină. Şi protestanţii şi papistaşii se opun interimatului Mândru de planul lui şi crezând că era pe cale să obţină o victorie, Împăratul a procedat la aplicarea interimatului. Dar, spre marea lui uimire, a constatat că ambele părţi protestau cu la fel de mare vehemenţă împotriva lui. Protestanţii îl condamnau ca un sistem care cuprindea cele mai mari erori ale papalităţii, iar papistaşii îl condamnau pentru că, în mod neevlavios, erau abandonate câteva dintre doctrinele sfintei biserici catolice. Iar la Roma ecleziasticii au fost extrem de indignaţi şi su protestat împotriva amestecului profan al Împăratului în funcţiile sacredotale, comparându-l cu apostatul Henry al VIII-lea al Angliei, care uzurpase titlul şi jurisdicţia pontifului suprem. În rândurile protestanţilor era o mare varietate de sentimente, pe care nu le vom cerceta. Unii s-au supus, dar alţii, cu fidelitate, au luat poziţie protestând împotriva Interimatului. Carol, cunoscând marea influenţă pe care urma s-o aibă în partida protestantă exemplul prizonierului său, Friedrich, s-a străduit mult pentur a-l face să aprobe planul lui, dar acesta a rămas neclintit şi atunci când i s-a dat speranţa că va fi liber şi în faţa ameninţărilor că va fi tratat cu mai multă asprime. În acea situaţie, în confruntarea cu Împăratul el avea arme mult mai puternice decât toată puterea imperială – conştiinţa şi cuvântul lui Dumnezeu. Şi ar fi fost bine pentru protestanţi şi pentru caua protestantismului dacă nu s-ar fi opus nicicând Papei şi Împăratului cu alt fel de arme. Atunci, unii ar fi fost onoraţi cu martiriul, dar ţara ar fi fost scutită de pustiirile războiului şi gloria morală a principiului divin ar fi rămas imprimată asupra reformei. După ce şi-a declarat credinţa lui fermă în învăţăturile reformei a adăugat: “Acum, la bătrâneţe, nu pot abandona principiile pentru care am luptat înainte, nici, pentru a câştiga libertatea pentru câţiva ani care se scurg rapid, nu voi trăda cauza cea bună pentru care am suferit atât şi pentru care sunt dispus să mai sufăr. Mai bine ca, în singurătate, să mă bucur de preţuirea oamenilor virtuoşi şi de aprobarea propriei mele conştiinţe, decât să revin în lume fiind vinovat de apostazie, spre ruşinea şi amărăciunea restului vieţii mele”. Pentru această minunată hotărâre, rin care el le-a dat compatrioţilor săi un model nobil, Împăratul i-a dat noi dovezi ale nemulţumirii sale. “A sporit rigoarea detenţiei sale, a fost redus numărul de servitori, iar clericii lutherani, care până atunci avuseseră permisiunea de a-i sluji, au fost expediaţi, şi i-au fost luate până şi cărţile religioase care fuseseră principala lui mângâiere în timpul detenţiei plictisitoare”. Supunerea lui Melanchton Este extrem de regretabil că teologii de la Wittemberg nu au dat o mărturie mai fermă pentru adevăr şi împotriva planului papistaş al Interimatului. Dar Melanchton cel slab, în parte de teama lui Carol şi în parte din cauza respectului faţă de persoane de rang înalt, a căutat să urmeze o cale de mijloc, şi alţi teologi l-au urmat. El a introdus atunci principiul dăunător cu privire la lucruri esenţiale şi lucruri neesenţiale şi lucruri indiferente pentru religie. El a decis că întregul instrument numit Interimat nu putea fi nicidecum acceptat, dar nu existau impedimente în a aproba din cuprinsul lui ceea ce nu afecta lucrurile esenţiale pentru religie, adică a accepta lucrurile indiferente. Acea decizie a dus la mai multe © www.comori.org

594

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

controverse îndelungate şi înverşunate în biserica lutherană*. Adevăraţii urmaşi ai lui Luther nu puteau considera ca indiferent obiectivul şi învăţătura Interimatului şi s-au opus cu multă ardoare teologilor de la Wittemberg şi Leipzig. Ei i-au acuzat că abandonau protestantismul pentru religia Împăratului. Acest principiu lax a făcut o lucrare rea în toate bisericile reformate de atunci până acum, el fiind un pretext potrivit pentru cei cărora conştiinţa nu le vorbeşte despre autoritatea cuvântului lui Dumnezeu şi care urmăresc obiectivele lor personale. Nici o parte a adevărului nu poate fi nici indiferentă, nici neesenţială. “Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint curăţit în cuptor de pământ, purificat de şapte ori” (Psalmul 12:6).

* V. Mosheim – History of the Luthern Church on the Controversies, vol. 3, şi Scott în legătură cu urmările supunerii lui Melanchton, vol. 2 Opoziţia oraşelor libere Interimatul a fost primit în mod diferit în diferite provincii, după cum provinciile erau mai aproape sau mai departe de sediul puterii Împăratului. Acolo unde braţul lui nu ajunsese, a fost o opoziţie făţişă împotriva lui, însă acolo unde se simţea puterea lui, a fost măcar o conformare aparentă, dar în oraşele libere planul lui Carol a întâmpinat cea mai violentă opoziţie. Reforma înaintase mult şi cei mai eminenţi teologi fuseseră puşi pastori în acele orşe şi în ele înfloriseră şcoli şi seminarii pentru a-i învăţa pe tineri. Ei au adresat petiţii şi proteste, dar fără nici un efect, deoarece Carol era hotărât să pună în aplicare deplin prevederile odiosului Interimat. Prima lui încercare în acest sens a avut loc la Augsburg. “El a ordonat unor trupe de-ale lui să ocupe porţile oraşului, iar restul trupelor le-a amplasat în diferite zone ale oraşului, şi, adunându-i pe toţi locuitorii la primărie, prin autoritatea lui exclusivă, le-a citit decretul prin care era abolită forma lor de guvernare de până atunci, fiind dizolvate asociaţiile şi breslele şi numind un mic număr de persoane care erau investite cu toate atribuţiile guvernării. Fiecare persoană dintre cele astfel alese a jurat să respecte Interimatul”. Imediat a început persecuţia deoarece mulţi căutau să păstreze o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi au rămas strâns lipiţi de cuvântul Lui. Pastorii protestanţi au fost obligaţi să plece în exil sau au ajuns fără locuinţă în locurile lor de origine; bisericile lor au fost “curăţite de întinarea protestantă”, au fost restabilite vechile ritualuri: mesele, veşmintele, crucile, altarele, lumânările, imaginile, etc. şi locuitorii au fost împinşi la mese de către soldaţii Împăratului. “Numai în sudul Germaniei, patru sute de predicatori credincioşi, împreună cu soţiile şi familiile lor, au fugit şi au ajuns să rătăcească fără hrană şi fără adăpost, în timp ce aceia care nu au putut scăpa au căzut în mâinile vrăjmaşilor şi au fost puşi în lanţuri”. Această stare a lucrurilor a ţinut timp de aproape cinci ani, perioadă în care suferinţele şi nenorocirile celor credincioşi depăşesc ceea ce au consemnat cronicarii şi nu pot fi cuprinse în istoria bisericii, dar Acela care a auzit fiecare suspin şi a văzut fiecare lacrimă vărsată a scris o carte de aducere aminte “pentru cei care se temeau şi se gândeau la Numele Lui”. “Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită.” (Maleahi 3:16-17). O nouă răsturnare de situaţie Perioada suferinţelor lor, sau, mai curând, a purificării lor, aproape se împlinise şi ziua izbăvirii era aproape, deşi asupritorul nici nu gândea aceasta, ci îşi închipuia că victoria lui era deplină, că planurile lui se înfăptuiseră complet şi că urma să se poată odihni puţin după truda guvernării, gustând tihna unei retrageri pentru odihnă. În acest scop, el a mers la Innsbruck, în Tirol, însoţit de puţini din gărzile lui. Dar, deja, în mai multe regiuni, se alinia de furtună, strângându-se norii care urmau să întunece tot firmamentul domniei şi gloriei sale şi să-l lase pe stăpânul a două lumi fără onoruri şi închis în singurătatea unie chilii de călugăr. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: Mai rămăseseră patru oraşe care se opuneau autorităţii Împăratului. Acestea erau Magdeburg, Bremen, © www.comori.org

595

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

Hamburg şi Lubeck. Dar, cum rezistenţa din Magdeburg are legătură cu toate evenimentele care au dus la răsturnarea situaţiei din Germania, vom vorbi numai despre acest oraş. În cadrul dietei de la Augsburg din 1550 se hotărâse să fie trimisă o armată împotriva Magdeburgului pentru a asedia cetatea. Printr-o abilă disimulare a adevăratelor sale intenţii şi un aparent zel pentru respectarea Interimatului, notoriul Moritz de Saxonia a luat asupră-şi aducerea la supunere a cetăţii răzvrătite. Propunerea lui a căpătat încuviinţarea dietei şi a fost deplin aproată de Împărat. Înainte de a fi primit această misiune, în mintea lui Moritz, ca şi în minţile altora, se frământau multe gânduri. Ultimele succese ale lui Carol au treziseră temerile multora. Vaticanul a fost primul care s-a alarmat. Papa a regretat că avusese o contribuţie atât de importantă la creşterea puterii unuia care ar fi putut să-i devină stăpân. Carol zdruncinase deja din temelii autoritatea ecleziastică prin aceea că îşi arogase să definească articole de credinţă şi să reglementeze închinarea. S-au făcut eforturi pentru a încheia alianţe cu puteri străine, pentru a opune, cât mai curând, o rezistenţă puternică, înainte ca puterea lui să ajungă prea mare pentru a i se mai împotrivi. Tuturor le era clar faptul că, în loc să permită libertatea conştiinţei, cum promisese dintotdeauna, Carol dorea să impună o conformitate rigidă la ritualurile bisericii Romei. Naţiunea simţea că fusese înşelată în stil masiv. În repetate rânduri li se spusese că planurile Împăratului nu cuprindeau schimbarea religiei reformate, dar atât religia cât şi libertăţile Germaniei erau călcate în picioare de perfidul monarh. Nu era posibil ca aşaceva să nu-i alarmeze pe principii imperiului, şi pe Moritz mai mult ca pe oricare altul. În satire el era numit “Iuda” şi compatrioţii săi îl acuzau că era autorul acelor nenorociri. În acea situaţie dureroasă, Moritz a luat hotărârea: un singur lucru putea ispăşi trădarea confederaţiei protestante – răsturnarea completă a puterii Împăratului în Germania, şi el s-a hotărât să realizeze aceasta. “El a văzut,” spune robertson, “jugul care se pregătea pentru ţara lui, şi creşterea rapidă a puterii imperiale l-a convins că nu-i mai trebuiau lui Carol decât câţiva paşi pentru a ajunge monarh absolut în Germania, cum era deja în Spania”. Moritz era un protestant din punct de vedere politic, şi, prin demnitatea lui electorală, era şeful partidei protestante. Apoi, pasiunile lui erau în acord cu dorinţa lui de libertate: dorea mult să răzbune detenţia Landgrafului, socrul său, care ajunsese în mâinile Împăratului din cauza că el îl convinsese. Când le-a divulgat principilor obiectivele sale, aceştia nu prea s-au grăbit să-i dea crezare, dar, în cele din urmă, ajungând să fie satisfăcuţi de sinceritatea lui, au promis că-l vor ajuta cu plăcere. După ce a câştigat încrederea partidei protestante, el s-a folosit de viclenia şi duplicitatea lui pentru a-l înşela pe Împărat. Carol ajunsese să fie întrucâtva gelos că Moritz era prieten cu câţiva dintre principii protestanţi, dat după ce acesta a arătat un aparent zel împotriva cetăţenilor Magdeburgului, suspiciunile lui au dispărut şi a căpătat din nou încredere în Moritz. În calitate de general al armatei, acesta comanda forţe însemnate, dar a reuşit să amîne asediul Magdeburgului până când planul lui s-a copt. A încehiat în secret alianţe cu mai mulţi principi germani şi cu regele Franţei, Henri al II-lea, care s-a dovedit un aliat foarte eficient, cu toate că era catolic. Revoluţia din Germania - anul 1552 Când şi-a încheiat pregătirile, Moritz a publicat un manifest ce cuprindea motivele pentru care el ridica armele împotriva Împăratului, şi anume: să a menţină religia protestantă, care era ameninţată cu distrugerea imediată, să menţină legile şi constituţia imperiului şi să-l elibereze pe Landgraful de Hesse din lunga detenţie injustă. Prima lui propunere i-a atras de partea lui pe toţi prietenii reformei, care ajunseseră la disperare din cauza asupririi, iar cea de-a doua era în interesul tuturor celor dornici de libertate, inclusiv a celor catolici, nu numai al protestanţilor, iar cea de-a treia a atras simpatia celor indignaţi de detenţia injustă a Landgrafului şi de rigorile la care-l supunea Împăratul. În acelaşi timp, regele Henri al Franţei a emis un manifest prin care-şi ausma titlul extraordinar de “Protector al libertăţilor Germaniei şi al principilor ei captivi”. © www.comori.org

596

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

După cum am văzut, Împăratul se odihnea la Innsbruck, la numai trei zile de mers de Trento, de unde urmărea desfăşurarea sesiunilor consiliului. Moritz, care încă-şi mai ascundea planurile sub vălul celei mai măgulitoare adresări, a trimis un mesager de încredere pentru a-l asigura pe Împărat că, peste numai câteva zile, avea să vină pentru a-i sluji la Innsbruck, vizită pe care Împăratul o aştepta zi de zi. Dar venise timpul să treacă la acţiune şi a sunat trâmbiţa de război. Cu o armată de douăzeci de mii de pedeştri şi cinci mii de călăreţi, Moritz a înaintat în secret, în marş forţat, hotărât să-l surprindă pe Împărat şi să-l captureze personal. Garnizoanele imperiale de pe drum nu s-au opus deloc, dar au ajuns veşti la Împărat că toată Germania se răsculase şi pornise în marş spre Innsbruck. Fuga împăratului Era seara târziu, noaptea era întunecoasă şi ploua din greu, dar pericolul se apropia şi Împăratul nu mai putea scăpa altfel decât printr-om fugă grăbită. De câtva timp suferea de o severă criză de gută şi nu putea fugi călare. Aşezat într-o litieră, singurul mod în putea suferi deplasarea, el a călătorit la lumina torţelor traversând Alpii pe drumuri aproape impracticabile. Curtenii săi şi servitorii l-au urmat la fel de grăbiţi, aproape în derută. În această stare jalnică, fostul cuceritor al Germaniei a ajuns împreună cu suita lui descurajată la Villach, într-un colţ al Carinthiei. Moritz a ajuns la Innsbruck la câteva ore după ce Împăratul şi servitorii săi părăsiseră oraşul, dar, în loc să-i urmărească, el al lăsat soldaţii să prade bagajele pe care le abandonase Împăratul. Împăratului cel căzut nu-i mai rămăsese decât să negocieze, sau, mai curând să accepte condiţiile care-i erau propuse, iar această sarcină i-a încredinţat-o fratelui său, Ferdinand. Moritz, sprijinit de toată Germania, avea puteri depline. Pacea de la Passau La 2 august 1552 a fost semnat faimosul tratat de la Passau. Prin acest tratat se hotăra ca Landgraful să fie eliberat şi dus în siguranţă la domeniile lui, ca în termen de şase luni să aibă loc o dietă a tuturor statelor, în care să fie dezbătute cele mai eficiente mijloace pentru încheierea disensiunilor religioase, iar, până atunci, cei care aderă la mărturisirea de credinţă de la Augsburg să nu fie molestaţi sub nici o formă, că, în caz că acea dietă nu va reuşi să soluţioneze disputele religioase, atunci tratatul de la Passau urma să rămână în vigoare în mod permanent. Astfel a fost restabilită pacea imperiului, iar credinţa protestantă a primit libertăţi depline. Au urmat, în 1555, “Sesiunile de la Augsburg”, care nu numai că au ratificat pacea de la Passau, ci au şi lărgit libertăţile religioase ale Germaniei. Acel memorabil congres le-a oferi protestanţilor, după atâtea conflicte, măceluri şi calamităţi, o pace religioasă stabilă, de care se bucură şi acum. Dar, vai! Moritz, cel care a jucat un rol atât de important atât în înfrângerea cât şi în triumful protestanţilor, a căzut în bătălie la mai puţin de un an după pacea de la Passau, astfel încât nu i s-a îngăduit să vadă rezultatele complete ale îndrăzneţei sale iniţiative*.

* Mosheim, vol. 3, p. 157; Wylie, vol. 2, p. 122; Scott, vol. 2, p. 83 Toate acele aranjamente şi tratate răneau profund ambiţia lui Carol. Protestantismul, pe care el intenţionase să-l zdrobească complet, înflorea în tot imperiul, preoţii care slujeau mesa su fost concediaţi, iar pastorii exilaţi au fost aduşi înapoi, spre bucuria turmelor lor iubite. Mult preţuitul Friedrich, care timp de cinci ani fusese purtat de Împărat dintr-un loc în altul, a ajuns acasă, în mijlocul familiei sale afectuoase şi al prietenilor săi. Dar în mintea neliniştită a lui Carol toate apăreau în culori întunecate. Niciodată nu a avut pe inimă să aibă o pritenie şi se spune că nicicând nu a avut vreun prieten. Astfel, slăbit şi obosit, Împăratul cel fără un prieten s-a ascuns în fortăreţele din Carinthia. Din istoria civilă aflăm că, în acel timp, în Ungaria, continua războiul cu turcii. Henri al II-lea, potrivit înţelegerii sale cu Moritz, a pornit la luptă cu o armată numeroasă şi a înfrânt complet forţele spaniole în Lorena şi Alsacia. © www.comori.org

597

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

Italia era în pragul anarhiei. Dar Împăratul era în exil, visteria lui era goală, îşi pierduse reputaţia şi armatele lui erau risipite şi demoralizate, şi, simţind cum aluneca rapid de pe marile înălţimi pe care se menţinuse atât de mult timp, a hotărât să se retragă cu totul din lumea aceasta pentru a-şi petrece retras în singurătate zilele care-i mai rămâneau. La vârsta de cincizeci şi şase de ani, prin retragerea lui relativ timpurie,el a uimit Europa când i-a cedat fratelui său Ferdinand coroana imperială, iar restul posesiunilor sale vaste din Europa şi America le-a lăsat fiului său, Filip al II-lea, pe care, în urma căsătoriei sale cu Mary a Angliei, îl investise ca rege al Neapolului şi Siciliei. Anul următor, după ce şi-a pus în rânduială lucrurile, s-a retras la mânăstirea San Justo, din apropiere de Placentia, în Spania. Dar, cum tot suferea greu de gută, a trebuit uneori să rămână într-un scaun, uneori într-o litieră, suferind de mari dureri la orice pas şi mergând cu foarte mare dificultate. Ca majoritatea aşezămintelor religioase din acel timp, mânăstirea San Justo era situată într-un cadru frumos, “într-o mică vale, cu un pârâiaş, înconjurată de înălţimi acoperite de arbori mândri şi pentru solul şi clima ei era una dintre cele mai apreciate şi mai sănătoase aşzări din Spania”. Acolo a trăit Carol timp de aproape doi ani, murind la 21 septembrie 1558, în al cincizeci şi nouălea an. Reflecţii asupra paginilor anterioare Nu vom zăbovi asupra zilelor petrecute de Împărat în mânăstire, pe care acesta şi le-a umplut în principal cu distracţii mecanice atunci când guta îi dădea un răgaz. Una dintre acestea era plângerea teatrală la înmormântarea lui, pe care o juca înainte de moarte. El a poruncit să-i fie zidit mormîntul în interiorul capelei. Trupul lui era pus în sicriu cu mare solemnitate, călugării plângând (?) şi apoi mergând in procesiunea funerară până la capelă cu lumânări negre în mâini. Se cânta slujba pentru mort, sicriul a era stropit cu apă sfinţită, jelitorii se retrăgeau şi uşa capelei se închidea, după care Carol se ridica din sicriu şi se retrăgea în apartamentul lui, dominat de grozavele senzaţii pe care era calculată să le producă o farsă aşa de revoltătoare. A murit aproape imediat după aceea. Da, a murit faţă de toate demnităţile şi umilinţele, faţă de toate ambiţiile şi dezamăgirile şi toate planurile politicii sale! Da, cel care sacrificase sute de mii de vieţi omeneşti şi cheltuise milioane pentru nimicirea protestantismului a murit în spaţiul îngust al unei chilii de călugăr, în timp ce protestantismul ocupa un loc important în gândirea omenească, cu lumina şi gloria lui. Aşa îl lăsăm pe cel mai mare Împărat în ceea ce priveşte întinderea teritoriilor sale. El este înaintea tribunalului în care motivele sunt apreciate la fel de strict ca faptele, unde toţi sunt judecaţi după standardele divine. Dar, vai! zadarnic am căuta ceva care să semene a pocăinţă la acest vrăjmaş inveterat la reformatorilor. Între zidurile sfinte de la San Justo, departe de a se pocăi de purtarea lui faţă de ei, el a regretat numai faptul că nu i-a tratt cu şi mai multă severitate. Când a fost informat că lutheranismul se răspândea în Spania şi că mai multe persoane fuseseră arestate fiind bănuite că fuseserăm contaminate de el, din mânăstire i-a scris fiicei sale Juana, guvernatoarea Spaniei, lui Juna de Vega, preşedintele consiliului Castiliei şi Inchizitorului general, trasându-le sarcina de a-şi exercita puterile cu toată severitatea, “arestând întreaga partidă şi arzându-i pe toţi, după ce vor fi folosit toate mijloacele pentru a-i face creştini înainte de a-i pedepsi, pentru că era convins că nici unul dintre ei nu avea să mai devină catolic sincer, pentru că atât de mare era înclinaţia lor de a dogmatiza”. Apoi, el mai spunea: “Dacă ei nu sunt condamnaţi să fie arşi, se va face o greşeală la fel de mare ca aceea pe care am făcut-o eu îngăduind ca Luther să trăiască, cu toate că l-am cruţat numai în temeiul salvconductului pe care i-l dădusem... Mărturisesc că am greşit în această privinţă, pentru că nu eram obligat să-mi ţin promisiunea faţă de acel eretic... Şi ca urmare a faptului că nu i-am luat viaţa, erezia a continuat să înainteze, pe când moartea lui, sunt convins, ar fi ucis-o în faşă*”.

* History of the Reformation in Spain, Dr. McCrie, p. 119 © www.comori.org

598

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

În aceasta ni se decoperă inima lui Crol, când nu mai era nici o viclenie sau disimulare şi nici o pretinsă toleranţă faţă de protestanţi, ci el o încheiase cu războaiele şi politica lui şi nu mai era nevoit să joace dublu rol, ci duhul lui papistaş se exprima în mod deschis. Singurul său regret la bătrâneţe era acela de a nu fi apucat prada în tinereţe şi pare că el scrâşnea din dinţi când se gândea cu furie la Luther şi era mâhnit că nu-şi călcase promisiunea. Dar Cineva veghea asupra vieţii lui Luther şi a reformei în pruncia ei, şi El a oprit mâna lui Carol timp de treizeici de ani, nepermiţând ca el să aibă timp să pornească războiul împotriva lutheranilore. Unii consideră că exterminarea ereziei a fost principalul obiectiv al vieţii şi al domniei sale. Dar în acel conflict în care el a angajat totul, a şi pierdut totul: teritoriile, tronul, coroana şi măreţia. Nicicând nu s-a arătat mai clar mâna lui Dumnezeu în afacerile unui principe. Într-o clipă şi dintr-o singură lovitură, toate s-au schimbat. “Puterea lui s-a prăbuşit când părea a fi ajuns la culme. Nici unul dintre semnele obişnuite care preced căderea dintr-o poziţie înaltă nu a avertizat cu privire la răsturnarea soartea Împăratului. Prestigiul lui imens nu scăzuse; nu fusese învins pe câmpul de luptă; gloria lui militară nu fusese eclipsată şi nici unul din regatele lui nu-i fusese smuls*”. Dintre toţi cei care începuseră viaţa cam odată cu el, cum a fost Francisc I, Henry al VIII-lea, Leo al X-lea şi Martin Luther, el a fost ultimul supravieţuitor. Rivalii saăi s-au dus înaintea lui şi nu părea să mai fi rămas nimeni cu care să dispute dominaţia, dar mâna Domnului în justiţia retributivă s-a abătut asupra asupritorului poporului său. Şi atunci cine să-l mai apere? Un deget scrisese pe zidul palatului său: “Mene, Mene” – Dumnezeu ţi-a numărat împărăţia şi i-a pus capăt. Şi imediat, porţile de aramă ale puterii sale nu l-au mai putut proteja şi a fost nevoit să fugă dinaintea unei puteri pe care chiar politica lui insidioasă şi necinstită o crease. Nuiaua pe care el o crease pentru distrugerea Germaniei a fost folosită de Dumnezeu pentru răsturnarea lui completă şi ruşinoasă. Ce realitate este guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, la fel ca şi harul Său! El controlează mişcările celor mai puternici monarhi şi se ocupă şi de cele mai mărunte lucruri din creaţie. Credinţa ştie aceasta şi găseşte mângâiere şi odihnă în această realitate. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac răul” (1. Petru 3:12).

* History of Protestantism, vol. 2, p. 121 Nenorocirile protestanţilor O altă lecţie a fost scrisă foarte clar pe paginile anterioare: aceea că Dumnezeu este un Dumneze gelor şi că El nu-i va da altuia gloria Sa. El nu va primi ca lucrarea Lui să fie făcută altfel decât cu mijloacele Lui. Nici o nenorocire mai mare nu ar fi putut atinge reforma decât aceea că ei au abandonat poziţie divină a credinţei şi s-au coborât la mijloacele lumeşti ale diplomaţiei şi armelor. Dacă ar fi triumfat prin acele mijloace lumeşti, atunci ea şi-ar fi pierdut adevăratul ei caracter sau ar fi pierit în ţara unde s-a născut, iar reformatorii ar fi ajuns să fie numai o forţă politică. Dar Dumnezeu nu a vrut aşaceva şi a făcut ca ei să fie înfrânţi în mod ruşinos şi să ajungă lipsiţi de acele mijloace până într-atât încât să ajungă fără nici o apărare şi să fie nevoiţi să se încreadă numai în El. Ei au fost aduşi înapoi la primele principii – la credinţa în cuvântul lui Dumnezeu şi la martiriu. Dar aceste principii divine şi invincibile par să fie pierit odată cu marele lor conducător şi să fi fost înmormîntate odată cu el, şi numai prin multe suferinşe şi umilinţe au ajuns urmaşii lui să-şi înţeleagă greşeala. De îndată ce au ajuns să simtă că nu aveau alte mijloace de apărare înafară de cuvântul lui Dumnezeu şi o conştiinţă bună înaintea Lui, a şi venit izbăvirea. Domnul spusese: “Toiagul răutăţii nu se va odihni în partea elor drepţi” (Psalmul 125:3). Aşa este bunătatea şi îndurarea plină de iubire a lui Dumnezeu: El nu-şi ia privirile de la cei drepţi. Dar este întotdeaune un pericol să abandonezi principiile cuvântului lui Dumnezeu şi să-ţi conduci căile după maximele şi politicile acestei lumi. Şi aceasta este valabil în orice domeniu al vieţii; cu privire la acest subiect cuvântul lui Dumnezeu este clar, după cum spune apostolul: © www.comori.org

599

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

“Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor” – da, puternice “potrivit lui Dumnezeu“ (2. Corinteni 10:4). Şi Domnul nostru spune: “Toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Reforma în germania, care îmbrăţişa bisericile lutherane, ajunsese să fie ceva stabilit permanent. Dar bisericile reformate care cuprindeau urmaşii lui Zwingli şi Calvin erau excluse de la privilegiile asigurate de tratatele de la Passau şi Augsburg şi nici nu au fost tolerate prin lege până la pacea de la Westphalia, cu aproape un secol mai târziu. Prin celebrul tratat de la Passau, membrilor bisericilor reformate le-a fost confirmată pacea, iar Elveţia a fost declarată pentru prima dată independentă. “Balanţa puterii” prin care naţiunile mai slabe puteau fi protejate în mod eficient, iar celor mai puternice să le fie temperate planurile ambiţioase şi agresive a fost unul dintre rezultatele negocierilor de la Westphalia*.

* Universal History, vol. 6. p. 87; Wylie, vol. 2, p. 122 Înălţarea iezuiţilor Înainte de a încheia complet cu domnia lui Carol al V-lea, trebuie să remarcăm două evenimente memorabile care au avut loc pe parcursul domniei lui, remarcabile datorită relaţiei lor cu reforma şi cu marile tulburări religioase care aveau loc în toate clasele sociale. Ne referim la consiliul de la Trento şi la înălţarea iezuiţilor. După ce am spus câte ceva despre cel dintâi, ne vom referi acum numai la cel de-al doilea. Ne putem imagina cu uşurinţă că vrăjmaşii reformei ajunseseră în criză. Ce mai era de făcut? Mijloacele care timp de treizeci de ani au fost socotite cele mai sigure pentru zdrobirea reformei nu numai că se dovediseră neputincioase, dar chiar ajunseseră să nu mai poată face faţă puterii adverse pe măsură ce reforma se extindea pe zone tot mai largi şi adepţii ei se înmulţeau. În acel conflict papa pierduse mult din demnitate, influenţă şi venituri şi nu mai putea apela la puterea imperială. Călugării cei negri, albi şi cenuşii se risipiseră şi mânăstirile lor fuseseră distruse. Ce să mai facă atunci? Aceasta era marea problemă ce frământa inima cea rea a Izabelei şi a celor cu care se sfătuia ea. Armele eşuaseră, deci tactica trebuia să fie de atunci înainte una a păcii şi persuasiunii, a propus duhul conducător. Trebuie formată o armată a cărei uniformă să fie veşmântul preoţesc, al cărei jurământ să fie sărăcia, castitatea, grija creştină şi convertirea necredincioşilor, iar misiunea ei va fi una cu un caracter paşnic şi de persuasiune. Sub această înfăţişare trebuie imediat să înceapă contra-reforma. Această propunere plauzibilă a fost acceptată în unanimitate şi nicicând nu sa- găsit vreo sugestie care să vină mai clar de dedesubt, chiar din adâncimile lui Satan, şi nicicând nu a avut parte vreuna de o punere în practică mai satanică, după cum dovedeşte istoria iezuiţilor. Izvoarele afecţiunilor omeneşti, ale simpatiei şi milei păreau să fi secat la toţi membrii societăţii şi toate izvoarele inspirate din iad ale bigotismului şi cruzimii par să-i fi dominat, ca niciodată de-a lungul istoriei. Ignacio de Loyola Societatea Iezuiţilor, un ordin religios al bisericii romano-catolice, a fost fondat de Ignacio de Loyola, fiul unui nobil spaniol, născut în anul 1491 la Guipuzcoa, în provincia Biscaya. În tinereţe el a fost la curtea lui Ferdinand şi a Isabelei, dar s-a plictisit de uşurătatea de acolo şi a dorit să se angajeze în războaiele ţării sale. În 1521 îl găsim apărând Pamplona împotriva francezilor, dar tânărul şi temerarul Loyola a fost grav rănit la ambele picioare. A urmat febre şi viitorul restaurator al papalităţii a fost aproape de a coborâ în mormînt. Cu o fire pătimaşă, romantică şi vizionară, în timpul îndelungii sale suferinţe, el a devorat romanele © www.comori.org

600

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

cavalereşti spaniole, care aveau la bază conflictele naţiunii sale cu maurii, şi, când a terminat cu acestea, el a luat o serie de legende şi mai minunate – legendele sfinţilor. A studiat cu un interes bolnăvicios acele cărţi de devoţiune mistică până ce s-a hotărât să imite în viaţa lui minunatele virtuţi atribuite lui Benedict, Dominic şi Francisc. Ca urmare, după ce s-a refăcut, s-a retras la o mânăstire benedictină din Montserrat, în apropiere de Barcelona, unde a petrecut noaptea la celebrul altar al Fecioarei Maria. El îşi atârnase lancea şi scutul înaintea unei imagini a Fecioarei şi I-a jurat ascultare lui Dumnezeu şi bisericii sale, abandonând cariera de cavaler lumesc pentru aceea de cavaler spriritual. Pentru a celebra dedicarea lui către Fecioară, el s-a retras în oraşul Manresa din apropiere. În concepţia unor asemenea oameni, sfinţenia nu constă în asemănarea morală cu sufletul lui Isus, ci în chinuirea trupului. El purta pepiele când un lanţ de fier, când o ţesătură din păr de cal, când o împletitură de spini. De trei ori pe zi el îşi biciuia energic spatele gol. Aceea nu omora faptele trupului, ci chinuia bietul trup inocent. Aşa orbeşte puterea lui Satan şi aşa se potriveşte îuntunericul co scopurile lui. După ce a călătorit desculţ până la Roma, la Ierusalim şi la alte locuri care au fost sfinţite de istoria Mântuitorului, el şi-a croit drm până la Paris, unde l-a întâlnit pe Francisc Xavier, care a devenit mai târziu marele apostol al Indiei. Ale spirite asemănătoare li s-au alăturat şi o mică grupă de tovarăşi zeloşi s-a strâns în jurul lui Loyola, aceea constituind originea societăţii Lui Isus – cam opt sau nouă persoane în total. Începutul ordinului iezuiţilor La 15 august 1534, la sărbătoarea adormirii Fecioarei Maria, într-una din capelele subterane de la Montmartre, după ce au primit sacramentele, ei au rostit obişnuitele jurăminte de sărăcie şi castitate, după care au jurat solemn să se dedice convertirii sarazinilor de la Ierusalim şi grijii faţă de creştini şi să sew consacre fără nici un fel de rezerve slujirii la picioarele pontifului. “Armata care s-a înrolat astfel era mică, dar era mare. Era mică numeric, dar era mare dacă era să fie cântărită. Pentru ca acel mic Hercule să crească, Loyola pregătise cartea numită «Exerciţii spirituale». Aceea prezenta un set de reguli pentru a-i învăţa pe oameni cum să îndeplinească lucrarea de convertire a lor. Ea este compusă din patru mari madeitaţii, iar penitentul, retrăgându-se în singurătate, trebuie să cugete adânc la fiecare dintre ele, în ordine, pe perioada a şapte răsărituri şi apusuri de soare... Ea se pretinde, ca şi Quranul, a fi o revelaţie. «Cartea Exerciţiilor,» spunea un iezuit, «a fost cu adevărat scrisă cu degetul lui Dumnezeu şi i-a fost dată lui Ignacio de Sfânta Mamă a lui Dumnezeu*»”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 384 După unele amânări, Papa Paul al III-lea, aprobând planul lui Loyola şi al tovarăşilor săi, în 1540, a emis o bulă prin care autoriza constituirea unei organizaţii numite “Societatea lui Isus”, iar în luna aprilie a anului următor Ignacio a fost numit “Superiorul General”, supus numai papei. Ordinul ajunsese să fie oficial, membrii lui trebuiau să se îmbrace în negru, ca un fel de cler secular, şi, nefiind închişi în mânăstiri, umblau prin toate cercurile sociale, ajungând în scurt timp şi la curţile regale, ăn confesionale, la amvoane sau ca supraveghetori în instituţiile educaţionale, asigurându-şi prin toate mijloacele posibile cooperarea tinerilor. Mulţimi entuziasmate de convertiţi se alăturau noului stindard în toate ţările şi de pe toate treptele sociale. Adevăratul obiectiv al iezuiţilor Până aici am străbătul terenul pe care nu se descoperă adevăratul caracter al iezuiţilor şi am avut a face numai cu jurăminte menite şă înşele, dar dacă este să urmărim istoria lor vom avea de urmat prin toate ţările urme însângerate ale paşilor viclenilor şi cruzilor urmaşi ai lui Loyola. Răspândindu-se prin lume îi vom descoperi executând hotărârile şi dorinţele secrete ale Vaticanului. Unicul lor obiectiv era extinderea puterii papei şi singurul principiu fundamental al asociaţiei era ascultarea imediată, implicită © www.comori.org

601

Istoria Bisericii

Capitolul 47. Interimatul

şi fără întrebări faţă de papă, prin supunerea faţă de generalul lor care îşi avea reşedinţa la Roma. Organizarea societăţii lor este, de departe, cea mai cuprinzătoare care a existat vreodată. “Monarhia iezuită,” după cum s-a spus, “se întinde pe tot globul”. În mai toate regiunile lumii ei au generali provinciali, care se subordonează Generalului Superior de la Roma, astfel încât, prin intermediul confesionalului, el vede şi ştie aproape tot ce se face şi se spune nu numai în biserica romano-catolică, ci chiar şi în familii, şi aceasta în mai toată lumea locuită. Nu există loc suficient de îndepărata, nici dificultăţi prea mari şi nici mijloace prea abjecte pentru iezuit dacă există o cât de slabă speranţă ca el să extindă puterea papalităţii. “Complorul prafului de puşcă”, care avea scopul de a distruge dintr-o singură lovitură nobilimea şi oamenii de vază ai Angliei este atributi influenţei iezuiţilor şi probabil tot lor li se datorează şi alte comploturi cu scopul de a o ucide pe rzegina Elisabeta. Marea răutate a Armadei spaniole şi masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, ca să nu mai vorbim de răzmeriţele, torturile, otrăvirile, asasinatele şi masacrele la o scară nu atât de largă trebuie să le atribuim seminţei semănate de iezuiţi. Atât de mare şi de distrugătoare a ajuns puterea lor încât guvernele au găsit că era necesară suprimarea lor. Potrivit istoriei moderne, ei au fost expulzaţi din Portugalia în 1759, din Franţa în 1764, din Spania şi America Spaniolă în 1767 şi din cele două Sicilii în 1768, iar în 1773 ordinul a fost suprimat de papa Ganganelli, Clement al XIV-lea. Dar la scurt timp după ce a semnat ordinul de interdicţie, ela a căzut victimă răzbunării lor, murind otrăvit. În 1801, Pius al IX-lea a confirmat reînfiinţarea odrinului, astfel încât ei au o poziţie foarte mândră la Roma. Ele au sub control cele mai multe universităţi din oraş şi din multe alte locuri, ale căror nume ar umple o pagină întreagă*.

* Pentru o prezentare detaliată a nelegiuirii codului moral al iezuiţilor, vedeţi Provincial Letters a lui Pascal, un jansenist. Pentru detalii cu privire la organizarea, pregătirea şI modul lor de lucru, vedeţi History of Protestantism, vol. 2, Faiths of the World – Jesuits,Universal History – Bagster, vol. 6, p. 83; Hardwick – History of Reformation, p. 329 Aşa a fost resuscitată mult puterea papalităţii – rana ei de moarte a fost vindecată. Prin intermediul reformei, multe dintre cele mai bogate şi mai puternice regate ale Europei au ăncetat să mai fie lioale papei, ceea ce a constituit o lovitură fatală dată măreţiei şi puterii lui. Aceasta i-a micşorat stăpânirile, abolind jurisdicţia lui în acele teritorii şi i-a micşorat veniturile. Dar nu numai atât, ci este un fapt binecunoscut că împăratul Carol al V-lea gândea să micşoreze dacă nu chiar să submineze puterea papală. Aşa de proastă ajunsese să fie starea papalităţii, aproape să-şi dea sfârşitul, când armate iezuiţilor i-a venit în ajutor, ceea ce poate fi privit ca fiind ilustrat în Apocalipsa 13:3, deşi este încă departe de împlinirea deplină a acelor profeţii solemnte. Acum, în istoria noastră generală, vom arunca o privire rapidă asupra progresului reformei în diferite ţări.

© www.comori.org

602

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne reţin atenţia diferenţele în modul în care s-a desfăşurat aceasta în diferite ţări. Tocmai am părăsit o ţară în care cerul a fost înroşit de flăcările martiriilor şi pământul a fost îmbibat de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa este istoria oricărei ţări în care s-a instituit Inchiziţia. În Germania - şi acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a fost o luptă cu principii şi cu puterea imperială, dar în Elveţia în chestiunea menţinerii credinţei romanocatolice sau a adoptării credinţei reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveţiei. În Elveţia germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller şi alţii -, erau elveţieni, în timp ce aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru convertirea elveţienilor de limbă franceză au fost străini, cu o singură excepţie. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe Jean Calvin. D’Aubigne vorbeşte despre Farel ca fiind un Luther al Elveţiei franceze şi despre Calvin ca fiind un Melanchton. Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul 1489, şi a fost intstruit cu multă sârguinţă de părinţii lui evlavioşi să respecte practicile evlavioase ale bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept şi înflăcărat şi credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara şi sfinţii zi şi noapte, după cum relata el însuşi. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoţii erau singura cale pe care veneau binecuvântările cereşti şi i-a tratat ca pe nişte necredincioşi pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui*.

* Felice, p. 18 Începuturile istoriei lui Guillaume Farel După ce a urmat pentru un timp cursurile şcolii din Dauphiny, el a obţinut de la părinţii săi permisiunea de a-şi completa educaţia studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învăţăturii şi adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia şi învăţătura lui l-au atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că: “Adevărata religie are o singură temelie şi un singur obiect şi un cap – Isus Hristos binecuvântat în veci”. Şi el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea lui Hristos deschide porţile cerului şi le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari învăţaţi de la Sorbonna le-au fost proclamate învăţăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în fierbere: unii apalaudau, iar alţii condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a discuta învăţăturile cele noi. Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieţii: acesta era Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credinţa în Isus Hristos şi că, fără credinţă, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învăţase acasă şi la obiceiurile de acolo, la tovărăşiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile şi la speranţele lui. Dar afirmaţiile scripturii au format convingeri şi mai adânci şi mai ferme. În căutarea © www.comori.org

603

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale şi mintea i s-a luminat: a văzut că era numai şi numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfăţişare, scriptura mi-e mai limpede, profeţia îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbeşte cu putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu şi Învăţătorul meu. În locul inimii ucigaşe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă şi liniştită: o aşa de mare schimbare a avut loc în viaţa mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă şi este a lui Isus Hristos”. Guillaume Farel, din câte ştim, a fost prima persoană care a mărturisit în Franţa credinţa reformată şi s-a convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel şi Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul faţă de altul pe tot parcursul vieţii lor, dar ne vom întâlni cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franţa. Când au fost persecutaţi în Franţa din cauza învăţăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios şi sincer, i-a invitat să-l viziteze şi să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulţi, şi, când au auzit predicatorii îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinşi şi de tulburaţi. Preoţii şi călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea şi că le scădeau şi veniturile, au stârnit demonul persecuţiei, aşa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne în viaţă. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre fraţii lui,” spunea Felice, “au împărtăşit credinţa lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraş într-altul şi dintrun loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată ţara, iar preoţii au căutat să-i instige pe oameni împotriva lui, dar el nu avea nici vârsta şi nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuţie, ci ardoarea lui a fost şi mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păşi pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era ameninţat, el rămânea ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când sa văzut înconjurat din toate părţile, s-a retras pe cărări de munte în Elveţia şi a ajuns la Basel în 1524”. Predicarea lui Farel în Elveţia Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius şi alţii, pe care numai moartea a întrerupt-o, el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilităţii clerului romano-catolic şi a mers la Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel şi succes sub protecţia ducelui Ulrich încât în numai doi ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, şi până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în general protestanţi. La Neuchatel a întâmpinat o opoziţie atât de violentă încât a stat acolo numai puţin timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme oraşul Aigle era sub jurisdicţia Bernei, iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licenţă prin care devenea pastor la Aigle. Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea călugărilor şi spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria, “preoţii nu ar fi fost mai speriaţi, nici poporul mai surprins. Înfăţişarea lui îndrăzneaţă, ochii lui scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare şi elocvente şi marcate de măreţia adevărului atingeau conştiinţele şi au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 248 Preoţii şi cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniţi în secret de sindic. Farel a fost insultat cât de mult şi de grav le sta lor în putere, şi ei au refuzat să dea ascultare Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâţi să menţină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulţi primiseră evanghelia şi mărturiseau a fi una cu Farel şi gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot şi a predicat evanghelia în alte locuri care erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a fost o majoritate în favoarea Romei. © www.comori.org

604

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-şi desăvârşească cuceririle acolo. De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoţii au făcut zgomot ca de obicei şi au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura magistraţii şi poporul, ca şi cum o armată invadatoare ar fi venit la porţile lor. Dar mulţi s-au strâns atunci în jurul lui Farel şi l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziţiei. Predica lui a fost atât de puternică încât, la sfârşitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi cât şi copii noştri, şi în aceasta vom trăi şi vom muri”. Preoţii şi călugării erau furioşi şi căutau să-i ia viaţa lui Farel, dar poporul, hotărât să tranşeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea guvernatorului şi deputaţilor Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câştigat cu o majoritate de optesprezece voturi. Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistaşă, dar reforma a căpătat baze legale. Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveţiei, la poalele munşilor Jura şi pe malurile lacurilor. Şi nu a fost o lucrare uşoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat opoziţie violentă din partea catolicilor şi pentru că deseori gloatele instigate de preoţi au provocat tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca şi a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-şi părăsească casele pentru a merge la locul agitaţiei. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situaţii, şi aveau greutăţi şi cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forţa, bătut şi lovit cu pietre şi a fost dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinţilor. Cum el a refuzat, a fost bătut din nou, cu atâta violenţă încât sângele lui a stropit pereţii capelei. A fost aruncat în temniţă, dar a fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Şi la Sf. Blaise a fost tratat în mod asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăţi în a-l recunoaşte, dar, după ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza. Pe de altă parte, cei care îmbrăţişau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în biserici, sfărâmau altarele şi imaginile, rupeau icoanele, şi statui de valoare şi relicve scumpe cădeau pradă furiei mulţimilor. Dar în acea ţară simplă nu exista nici o inchiziţie, în poporul care creştea vite pe munţi sau cultiva grâu şi viţă prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” şi nu era nici un duce de Alba care, cu spanioli nemiloşi, să măcelărească, să ardă şi să facă ravagii. Tulburările se încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică*.

* D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247 Farel ajunge la Geneva Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-şi drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale. Cetăţenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia şi cu episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard şi Levrier, nume cu rezonanţă în istorie. Dar urma ca acei cetăţeni să fie atraşi într-o nouă luptă, pentru o libertate mai înaltă şi mai sfântă. Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoţit de Antoine Saunier, şi el originar din Dauphiny, şi avâd şi scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit centrul creştinătăţii reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului protestantismului, care descrie situaţia ecleziastică. “În Elveţia nu există vreo vale mai mare decât bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum priveşti spre răsărit, la dreapta vezi linia impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munţilor Jura. Spaţiul vast cuprins între aceste magnifice lanţuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemişcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici şi colo © www.comori.org

605

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

la oarece distanţă de ţărm sunt multe vile, multe orăşele pitoreşti, aproape acoperite de frunzişul bogat al grădinilor şi viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani şi pini se înalţă vârfuri mari , la fel de frumos înveşmântate ca şi câmpiile, deşi nu cu flori şi verdeaţă, ci cu gheţari şi zăpezi”. “Dar această ţară fertilă şi atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele papalităţii. Catedrale, abaţii, mânăstiri bogate şi relicve renumite, care atrăgeau an de an mulţimi de pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortăreţe prin care Roma îşi supunea ţara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoţii şi călugării care mişunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoţi. În celelalte oraşe şi sate din jurul lacului şi de la poalele Munţilor Jura erau într-o proporţie la fel de mare. Sutanele şi capetele cu tonsură, glugile şi vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generaţie de bărbaţi cu tonsură şi femei că văl alcătuia biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populaţiei laice, procesiunile, incantaţiile, exorcismele şi loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită*”.

* Wylie, vol. 2, p. 256 Aceea era situaţia morală şi ecleziastică la Geneva atunci când Farel şi Saunier au ajuns acolo. Şi dacă la această relatare despre mulţimea ecleziasticilor mai adăugăm că populaţia număra doar vreo douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreţinută o oaste atât de vorace. Dar şi mai mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric şi răutate? Răspunsul este că a făcut aceasta numai prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul dintre cei mai mari din secolul al şaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credinţa în prezenţa lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului. Prima predică a lui Farel la Geneva Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă de cunoştinţă divină şi singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conştiinţa omului. El a denunţat tradiţiile părinţilor şi decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină şi fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de pe cruce. Iertarea prin credinţa în Hristos este gratuită şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi, pe când absoluţiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitenţe. Ne putem imagina zelul aprins al predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstiţiile papalităţii, şi cum, prin har, mulţi au crezut. Când au aflat ce făcea el, canonicii şi preoţii au fost foarte speriaţi. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare din Ţinutul Vaud. A fost imediat arestat şi adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situaţii, sa afirmat că era un vrăjmaş al guvernului şi o trâmbiţă care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului şi că era gata să-şi dea viaţa pentru învăţătura divină, că patronajul Bernei era o garanţie suficientă pentru integritatea lui şi că avea dreptul la o judecată publică şi imparţială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu, evanghelia şi mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în alianţă cu Berna, aşa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abţină de la a mai predica. Dar clerul nu a fost la fel de uşor de mulţumit precum consiliul, ci Farel şi Saunier au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Şi atunci Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistraţi nu i-ar fi însoţit în calitate de reprezentanţi ai consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veşmintele preoţeşti. Farel a rămas neînfricat în ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învăţăturile lui să fie auzite, atacate şi apărate într-o © www.comori.org

606

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-şi învăţătura cu multă îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor? Este vrednic de moarte. Luaţi-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să trăiască şi să tulbure poporul”. “Vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “şi nu cele ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâţi lutheranul, omorâţi-l!” Ei s-au strâns în jurul celor doi evanghelişti şi preoţii şi-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi interpus magistraţii. Li s-a ordonat să părăsească imediat oraşul. Dar era deja prea târziu: mişcarea reformatoare începuse deja şi Dumnezeu lucra, iar preoţii se agitau să oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuşi să manifeste duhul conducătorului lor. Când evangheliştii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziţi de furia unei mulţimi de femei instigate de preoţi, care fără judecată şi fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori şi să-i escorteze până la locuinţele lor. Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari şi numele lui prea mare pentru ca el să înceapă lucrarea la Geneva şi că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puţin cunoscut pentru a-şi continua, într-un mod mai paşnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de acord şi a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puţin, deşi realizase mai mult decât înţelegea el în acel moment. Între timp au sosit mai mulţi predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment sau Fromentius, care a devenit administrator de şcoală, a căutat să prezinte învăţăturile sale părinţilor prin intermediul copiilor şi prin lecţii şi distribuirea Noului Testament şi a altor cărţi. Domnul lucra şi un număr de oameni influenţi au ajuns să cunoască adevărul. Întoarcerea lui Farel la Geneva În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porţile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeaşi perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel timp trei predicatori puternici: Farel, Viret şi Froment. Lupta s-a înteţit şi mai mult din cauza că reformatorii au început să ţină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre cetăţenii bogaţi şi respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzaţie. A rezultat o mare tulburare. Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică şi nu erau dispuşi să accepte nimic altceva decât suprimarea completă a mişcării celei noi, aşa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toţi reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduşi de nu mai puţin de cinci sute de preoţi înarmaţi şi că erau întăriţi şi printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinţei catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare număr de femei cu şorţurile umplute cu pietre a umflat rândurile oştii romano-catolice. Agitaţie s-a domolit totuşi înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulţi negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii şi alte arme, au intervenit plini de îndrăzneală şi i-au oprit să facă ceea ce-şi propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Şaizeci a emis un edict favorabil libertăţii conştiinţei, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”. Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puţin de şase săptămâni, catolicii au declanşat din nou o mişcare şi mai dură, care a avut consecinţe şi mai grave. S-ar părea că instigatorul a fost canonicul Werali, un om puternic şi mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă la fel de uşor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două tăişuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război şi a sunat toaca, şi, potrivit obiceiului vremii, majoritatea locuitorilor a ieşit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebeşti prietenul © www.comori.org

607

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

de duşman. În învălmăşeală a fost totuşi ucis marele luptător al papalităţii, iar catolicii s-au risipit. Cum Werali era membru al unei familii nobile şi puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun pretext pentru a interveni în agitaţia de la Geneva şi a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe cetăţeni şi a da reglementări pentru o religie oficială. Aşa s-au înmulţit inamicii reformei, şi, prin violenţa Ducelui de Savoia şi prin viclenia episcopului*, a venit un nou val de necazuri.

* Pentru detalii amânunţite vedeţi D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 şi 2 O dezbatere publică Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea şi Carol al V-lea priveau cu emoţii lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, aşa că el a făcut ca toate acele tulburări să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe ameninţări şi avertismente schimbate de Berna şi Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice. La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la Sorbonna, şi Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfăţişat ca luptători ai bisericii, pe când un anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învăţăturilor reformate, fiind sprijinit de Farel, Viret şi Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului şi patru secretari au fost puşi să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de obicei în asemenea situaţii, victoria a revenit reformatorilor. Şi victoria a fost atât de deplină încât şi Caroli şi Chapius s-au recunoscut înfrânţi şi, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la credinţa reformată. Mari mulţimi şi-au mărturisit credinţa în adevărul prezentat de reformatori şi mulţi ecleziastici şi călugări au urmat curentul. Dar Roma nu-şi epuizase încă toate resursele şi nu abandonase încă orice speranţă. Cum anatemele papei şi preoţii înarmaţi şi femeile furioase nu reuşiseră, pentru menţinerea credinţei catolice trebuia comisă o faptă şi mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret şi Froment – erau găzduiţi în casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toţi trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie a fost determinată să părăsească Lyonul şi să vină la Geneva pretinzând motive care ţineau de religie. Ea a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, şi, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel, simţindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită şi a ajuns aproape de moarte. Şi-a revenit, însă efectele otrăvii l-au însoţit până la sfârşitul zilelor sale. Nenorocita femeie şi-a mărturisit crima, dar l-a acuzat pe un preot şi pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă, cu jurământ, a negat acuzaţia şi au fost eliberaţi, dar sărmana femeie a fost executată. Nereuşita acestui complot, ca şi a multot altora, l-a deschis multora ochii şi a grăbit căderea superstiţiei romano-catolice în oraşul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie cunoscute sentimentele marii majorităţi a cetăţenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit şi a suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei şi toate manifestările idolatriei papale vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate mânăstirile şi au fost descoperite câteva dintre înşelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta timp şi a putut fi menţinută superstiţia. Cum înşelau călugării poporul Multe uneltiri secrete şi imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom © www.comori.org

608

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au fost uneori văzute mişcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoţii, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere compasiunea rudelor lor în viaţă. Acum, voi, taţi şi mame, soţi şi soţii, nu veţi da voi cu bunăvoinţă bani pentru rugăciuni şi mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoţilor încă o recoltă de aur. Dar ce erau de fapt acele luminiţe palide şi flăcărui albastre? Erau doar nişte crabi care aveau lipite pe spate bucăţele de lumânări, a căror căldură îi făcea să se mişte. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înşelat atâta timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări şi i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului*.

* Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273 Până atunci reforma a triumfat numai în oraşul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul rural. Au fost trimişi slujitori pentru a-i instrui şi a da învăţătură în parohiile lor, şi acel plan înţeleăt a fost atât de eficient încât toţi sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei. Reforma la Lausanne Lausanne şi teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca papistaşă, Lausanne era un oraş important, fiind locul unde veneau mari mulţimi de pelerini pentru a se ruga la statuia Fecioarei şi a cumpăra indulgenţe, comerţ care a contribuit mult la sporirea bogăţiilor bisericii. Acel oraş se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci şi doi de canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană şi numeroşi preoţi, dar, cu toate mijloacele prevăzute astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranţă mai adânc decât era obişnuit în acel timp şi dominat de superstiţii şi vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci sa intensificat mult curentul favorabil reformei, şi, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc, predicile lui au avut un efect atât de mare încât nişte statui au fost sfărâmate imediat de poporul indignat, în ciuda vociferărilor preoţilor şi canonicilor. După diferite negocieri între Berna şi Lausanne, reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând şi s-a încheiat într-un mod asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin şi la Lausanne. Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au şi stăruit în mod special reformatorii elveţieni, au fost îmbunătăţirea moralităţii şi a educaţiei. Preluând mult din spiritul sfinţilor Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor şi a oricărei forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în special la Geneva. Cetăţenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante şi au adoptat un nou motto al oraşului: “După întuneric, lumina”. Sosirea lui Calvin la Geneva În luna august a anului 1536, în mulţimile de exilaţi care ajungeau zi de zi la porţile Genevei, a venit un francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci şi opt de ani, slab şi palid, cu scopul de a rămâne acolo peste noapte şi a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deşi era tânăr şi avea o înfăţişare modestă, el era celebru atât ca învăţat cât şi ca teolog şi trecuse prin încercări ca prieten al reformei. El părăsea Roma şi intenţiona să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre Franţa şi Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo, cu gândul că autorul Instituţiilor Creştine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel bun îl trimisese acolo la momentul critic.

© www.comori.org

609

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

Calvin i-a răspuns că încă nu-şi desăvârşise educaţia şi că trebuia să mai înveţe pentru a dobândi calificările necesare pentru o poziţie atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva şi l-a rugat să i se permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel şi-a înălţat glasul cu autoritatea unui mesager direct al lui Dumnezeu şi i-a spus: “Îţi spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu cauţi mai curând cele ale tale în loc să-L cauţi pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de lucru era biblioteca şi că principalul său instrument era pana, dar simţindu-se copleşit de o declaraţie atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită şi din partea unui ilustru apostol al reformei, nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel şi şi-a angajat inima în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie şi, la scurt timp, slujitot întruna din cele mai importante parohii. Această dublă ocupaţie îi permitea să-şi întrebuinţeze marile lui calităţi şi i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influenţă atât în biserică cât şi în stat*”. Acolo el a lucrat timp de douăzeci şi opt de ani, cu excepţia unei scurte perioade de exil, şi a devenit marele lider al cauzei protestante şi cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.

* Waddington, vol. 3, p. 278 Istoria timpurie a lui Calvin Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, şi de atuci încolo a fost figura centrală a mişcării reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10 iulie 1509. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, dar mai ales erau respectaţi în comunitatea în care trăiau. Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului şi se bucura de atât de mult respect printre nobilii din regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educaţie alături de copiii unei familii nobile – Momors. La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărţile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine cunoscută în şcolile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci şi un om evlavios. După ce a îmbrăţişat credinţa reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu până la sfârşitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la şase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de optzeci şi cinci de ani. După ce şi-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru pregătirea preoţilor. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziţii ecleziastice înalte, tatăl său a solicitat pentru el, şi a şi obţinut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a fost tuns de episcop, şi, deşi nu fusese încă admis în rândul preoţilor, a devenit membru al clerului. Convertirea lui Calvin Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin şi sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în acel timp prelegerile lui şi a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la Noyon, văr cu Calvin şi cu câţiva ani mai în vârstă. Era acelaşi Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins şi se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii. “Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii şi rânduieli pe care biserica le impune adepţilor ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga împreunp cu papistaşii: «Părinţii! Învăţătorii! Biserica!» şi ascultă ce spun profeţii şi apostolii. Cercetează scripturile”. “Nu voi primi nici una din învăţăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă © www.comori.org

610

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

ofensează. Nu te voi asculta. Îţi închipui că toată viaţa eu am fost învăţat numai erori? Nu! Mă voi opune atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui Dumnezeu. În acel timp reforma agita toate şcolile de învăţătură. Profesorii şi studenţii nu se ocupau cu nimic altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori şi învăţăturile lor cele noi, dar totuşi avea loc în general o trezire a conştiinţelor şi erau dispoziţii pentru a primi evanghelia cea adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum făcuseră şi cu vărul său, Olivetan. Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciţii spirituale, de pe la 1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privinţă spune: “Totuşi Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observaţie, nu se putea să fie în mijlocul marii mişcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii şi asupra situaţiei lui însuşi. Deseori, când era singur şi nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce mult mai puternică şi camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleaşi furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său şi cele ale lui Olivetan către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a învăţat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, şi, după ce a citit cu multă atenţie cărţile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învăţătura bisericii romano-catolice şi să aibă intenţia de a renunţa la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenţia lui de a părăsi Roma, dar cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmaţie clară: “Când eram robul încăpăţânat al superstiţiei papalităţii,” spunea el, “şi părea cu neputinţă să fiu scos din acea mlaştină adâncă, Dumnezeu a produs o convertire subită şi m-a supus şi a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”. Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna şi primii mari reformatori. “Farel,” spunea D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franţa şi Elveţia. El s-a repezit în pădure şi, cu securea lui, a doborât giganţii pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce priveşte caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog şi organizator. Aceşti doi oameni au zidit, au organizat şi au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Şi Beza spune despre Lefevre că a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos şI că din sala unde ţinea prelegeri au ieşit mulţI dintre cei mai buni oameni ai bisericii*”.

* D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501 Calvin student la drept Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei. Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichităţii şi ceea ce considera că era locuinţa lui Dumnezeu şi poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând deschişi, un templu al idolilor şi poarta pierzării. Înţelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji la altare şi că şi-a dat demisia din funcţia sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimţământul tatălui său, şi imediat după aceea şi-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans şi Bourges. Dar lecţiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia fugise de flăcările martiriului de la Paris. Calvin abandonează studiul legii civile © www.comori.org

611

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile şi să fi revenit la biserică, pe care o privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică şi siriacă pentru a înţelege mai bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Şi era şi deosebit de dornic să facă cunoscute altora adevărurile pe care le credea şi în care îşi găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau ascultători, aşa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă priveşte,” spunea el, “fiind în mod natural mai timid şi retras, am preferat dintotdeauna odihna şi liniştea şi am început să caut un loc unde să mă ascund şi mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obţin ceea ce doream, fiecare retragere şi fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o şcoală publică”. Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la Bourges şi la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învăţătură nu într-un limbaj preţios, manieră împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaştere profundă şi într-un limbaj sobru, astfel încât orice om era umplut de admiraţie când îl auzea”. Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranţa că Franţa urma să fie câmpul lui de lucru, cu centrul la Paris, dar persecuţia violentă l-a obligat să se ascundă şi să-şi ascundă şi intenţiile. Ajunsese la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi, Nicholas Cop, fiul unui cetăţean din Basel, care era medicul principal al regelui şi rector al universităţii din Paris, trebuia să ţină un discurs de Ziua tuturor sfinţilor. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane din creştinătate. Cop însă, simţind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul şi-a ţinut discursul înaintea unei mulţimi tăcute şi uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinţi, cu toate că era “Ziua tuturor sfinţilor”, şi, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul poate fi iertat şi salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos. Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunţat ca fiind o trădare a sfinţilor şi o lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui şi un favorit. Ce era atunci de făcut? Sorbonna l-a denunţat parlamentului şi executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul şi a fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era suspectat că era adevăratul autor al discursului. Şeful poliţiei criminale, notoriul Jean Morin, a primit ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puţin cunoscut, unde el considera a fi în siguranţă, un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui şi l-s rugat să fugă imediat pentru că ofiţerii erau la poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-şi numele Charles Heppeville, îmbrăcat ca un ţăran şi puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziţie o bibliotecă bogată. Publicarea Instituţiilor Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creştină şi probabil că a strâns materiale din biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viaţa îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru exilaţii francezi din acea epocă. Acolo a încheiat şi a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale: “Instituţiile religiei creştine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535. “Aceasta a fost primul monument teologic şi literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândinduse prin şcoli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor şi chiar prin atelierele meşterilor din popor, Instituţiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărţi ca sub un stindard: în ea au găsit tot ce priveşte învăţătura, disciplina, organizarea ecleziastică şi apologetul maeştrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicaţia către Francisc I el îl implora pe rege să cerceteze mărturisirea de credinţă a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nui mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideţi nici mintea, nici inima faţă de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, şi anume © www.comori.org

612

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile voastre, demnă să intre sub jurisdicţia voastră şi demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefaţa la Instituţii. Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins, dar Calvin avea caracterul puternic şi afecţiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă a vizitat-o pe celebra Renee a Franţei, fiica lui Ludovic al XII-lea şi ducesa Ferarei, care a fost una din primele provincii italiene care a primit reforma. Şi ea, ca şi verişoara ei, Margareta de Valois, a îmbrăţişat evanghelia cea adevărată şi a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutaţi în Italia, ceea ce a atras asupra ei persecuţii severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până şi de pe patul lui de moarte, Calvin ia mai scris o scrisoare*.

* În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această prinţesă atât de remarcabilă prin purtarea ei În 1536 Calvin a fost numit pastor şi profesor la Geneva. Revoluţia religioasă, morală, intelectuală şi chiar şi politică pe care a produs-o el în acel oraş depăşeşte limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult despre viaţa şi lucrările lui, aşa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii. În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieşeau din întunericul ignoranţei, superstiţiei şi imoralităţii în care fusese cufundat oraşul timp de mai multe secole, iar corupţia celor nouă sute de preoţi produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetăţenilor. Dar Calvin şi Farel, atât în public cât şi în particular, au mustrat aspru şi cu toată fermitatea moravurile uşoare şi toate amuzamentele cu tendinţe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmaşi înverşunaţi oricărui vestigiu al papalităţii, ci erau şi adepţii unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei şi al Ducelui de Savoia şi erau hotărâţi să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu, adică să abandoneze toate plăcerile şi să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulţi dintre cei care, sub aspect exterior, îmbrăţişaseră învăţăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocraţie care să oblige cetăţenii să se conformeze legii lui Dumnezeu, fiind ameninţaţi cu judecăţile Vechiului Testament. Calvin şi Farel expulzaţi din Geneva După cum era şi de aşteptat, slujitorii reformaţi au ajuns în scurt timp să fie implicaţi în dispute aprige cu congregaţiile lor. Ei greşeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care de multă vreme se obişnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiţi moral suficient şi fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învăţăturii şi disciplinei creştine” şi, împreună cu alţi slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetăţeni în general, în adunarea populară, să abjure papalitatea şi să jure să urmeze învăţătura şi ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulţi au adus obiecţiuni, au început necazurile şi s-a ascuţit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns să renunţe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetăţenii au hotărât să-i expulzeze ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane. În 1538, cei doi slujitori expulzaţi au părăsit, cu inimi triste, oraşul în care lucraseră mult, dar, din vreme ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abţine de la a face presupuneri ce gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a şi rămas până la sfârşitul zilelor sale. El a reuşit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese © www.comori.org

613

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

respins la Geneva şi a căutat să-i slujească Domnului şi bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a adormit în Isus la înaintata vârstă de şaptezeci şi şase de ani. Calvin la Strasbourg. Lucrarea şi căsătoria lui Calvin a mers la Basel, şi, de acolo, la Strasbourg, oraş în care fusese invitat cu toată stăruinţa de pastorii Bucer şi Capito. A fost imediat numit profesor de teologie şi pastor al adunării compuse din refugiaţi francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuţia înverşunată care bântuia prin Franţa decât numărul de cincisprezece mii de francezi exilaţi care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi evanghelia în limba lor maternă. Şi dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare trebuie să fi fugit în Anglia, Germania şi în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând şi scriind. Societatea mai cultivată şi adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor lui şi au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituţiile, cu multe adăugiri, a scris un comentariu asupra Epistolei către romani şi un tratat despre cina Domnului. Aşa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict şi sever că a şi consimţit să se căsătorească dacă prietenii săi i-ar fi găsit o soţie potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viţă nobilă şi cu o dotă bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi consimţit să înveţe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, aşa încheindu-se prima propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, şi, în acest nou caz, Calvin a făcut şi el câteva avansuri, dar, din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă şi cu mult curaj creştin. Cititorul îşi va aminti uşor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther impulsivă, grăbită şi într-un moment nepotrivit -, şi negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de caracteristice la marii reformatori*.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 303 Întoarcerea lui Calvin la Geneva În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbuşea în dezodine, atât sub aspect politic cât şi religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii, anabaptiştii şi papistaşii au devenit turbulenţi şi neguvernabili, iar unii magistraţi care fuseseră lideri ai violenţelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârşească tragic. Acele tulburări şi judecăţi au făcut poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui cei credincioşi, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a luat hotărârea “pentru a promova onoarea şi gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea populară a emis ordinul ca “să fie trimişi emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean Calvinus, care ste foarte învăţat, pentru a fi slujitor în acest oraş”. Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmiţându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă, consiliul a trimis o delegaţie onorabilă. Dar însuşi gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era groază de duritatea grosolană a oponenţilor săi neciopliţi, mai ales a libertinilor. Şi să lase situaţia lui fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuşi el dorea să facă voia Domnului şi să fie călăuzit de El. Înafară de invitaţia oficială, el a mai primit şi scrisori de la prietenii săi creştini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării lui Viret”. Şi pastorii din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitaţia importantă de la Geneva, care era în vecinătatea Germaniei, Italiei şi Franţei. © www.comori.org

614

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

În cele din urmă, el a consmiţit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului şi stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la decizia lui, el spunea: “Cum ştiu că nu-mi mai aparţin mie însumi şi că nu pot dispune de mine însumi cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru toţi cei implicaţi*.

* Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14 Calvin şi Servetus Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de scriitorii romano-catolici cât şi de cei protestanţi, care o consideră o mare pată pe reputaţia altfel crată a marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să avem în minte marile diferenţe dintre secolul al şaisprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea. Mulţi dintre reformatori, atât în Germania cât şi în Elveţia, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice creştin luminat. Şi, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al scripturii nu a văzut harul care străluceşte peste tot în Noul Testament. Creştinul este mântuit prin har, se menţine prin har şi trebuie, cu siguranţă, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de aceasta, avem exemplul şi învăţătura Domnului nostru, care “fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:23). Şi “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (Matei 5:44-48). Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a a considerat că “Nebucadneţar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abednego şi nu se îndoia că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creştin evlavios şi zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe Imeneu şi Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu şi regulă de viaţă, niciodată nu vom scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise şi Ilie trebuie să dispară şi să rămână numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să şi umblăm cum a umblat El. Caracterul lui Servetus şi execuşia lui Miguel Servetus era un spaniol născut în acelaşi an ca şI Calvin, cu o minte ageră şi activă, capabil să se lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat medicina, dreptul şi teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit îndrăzneţ în extravaganţe panteiste şi materialiste şi de opoziţie violentă împotriva Trinităţii. Şi în această erezie, asemenea anabaptiştilor, - profeţii cereşti - a fost revoluţionar violent. Asemenea oameni urmăresc în general să răstoarne guvernele şi creştinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia şi adevărata cauză a persecuţiei anabaptiştilor în acele zile. Aceştia i-au urmat pe reformatori în fiecare ţară şi au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceştia nu mergeau până la capăt şi că adevăraţii creştini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă şi statul şi biserica şi că venise vremea ca sfinţii să cucerească regatele lumii. © www.comori.org

615

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru publicarea unei lucrări ofensatoare şi blasfemiatoare, unde a fost ulterior şi ars în efigie odată cu cinci baloturi de cărţi de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoştea bine1 şi care-i expusese ereziile cu mulţi ani înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva şi influenţa lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viaţă2. Servetus a venit, iar Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui şi a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să dea explicaţii sau să se apere, după cum credea el de cuviinţă. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-şi facă prieteni printr-un spirit sobru şI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în repetate rânduri şi l-a şi numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise şi în alte state pentru a cere opinia3 lor şi s-a spus că “de comun acord toţi au conchis că el reînvia erorile neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime şi că era un monstru care nu trebuia suportat”. Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel şi ars de viu.

n.tr.) Calvin a purtat corespondenţă cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a purtat corespondenţă şi cu Melanchton, şi atât âmpotriva lui Melanchton cât şi a lui Cavin, Servetus a vărsat mult venin în scrisorile lui 1

2

n.tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel

n.tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat (cam aşa cum se întâmplase anterior cu Farel şi Calvin), dare pare-se că Servetus îşi atrăsese ura la atât de mulţi oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel decât prevedea acea lege a Genevei 3

Nenorocitul, până la sfârşit nu a arătat nici un semn de pocăinţă, dar a manifestat cea mai grozavă frică de moarte. Când a auzit sentinţa, Calvin a fost extrem de afectat şi a intervenit pe lângă consiliu nu ca Servetus să fie cruţat, ci ca sentinţa să fie mai uşoară, ca să fie folosită sabia şi nu focul, să fie decapitat şi nu ars. Dar a fost refuzat, şi, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un ţipăt atât de grozav încât mulţimea a tresărit şi a fost auzit la mare distanţă. Cărţile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent şi el a mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului*.

* Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de Albert Rilliet şi publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr. Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deşi atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui Calvin în moartea lui Servetus Lucrarea lui Calvin În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale şi în eforturile pentru a expune şi contracara erorile atât în biserică cât şi în stat şi a răspândi lumina adevărului în toate bisericile. “Prin faima şi influenţa acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit numeric şi a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a înfiinţat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alţi mari învăţaţi şi oameni talentaţi. Acel centru de învăţătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit © www.comori.org

616

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

studenţi din Anglia, Scoţia, Franţa , Italia şi Germania atât în căutarea învăţăturii sacre cât şi a celei seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite şări ale Europei. “Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, şi, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericeşti prin autoritatea numelui său”. Alături de această minunată menţiune din “Credinţele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare şi din cauza atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai păstra o splendoare deosebită în Anglia şi Irlanda” (p. 487). Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediţia de la Geneva cuprinde douăsprezece volume folio. Ediţia de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în cincizeci şi patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări, Instituţiile şi corespondenţa autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor teologi din şcoala lui Calvin de atunci şi până azi, şi, în această privinţă, cine oare poate evalua cât de mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim şi cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colţurile lumii. Apoi, era şi slujirea zilnică în cuvânt şi tot felul de activităţi publice. Era aşteptat şi să dea sfaturi bisericilor prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai importante chestiuni şi se adresează unor oameni cu poziţii din cele mai importante în Europa şi celor mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase şi atât de spirituale şi aprinse şi pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieţii lui*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 346 Calvin şi Calvinismul Fie că suntem de acord cu conţinutul doctrinar al învăţăturii lui Calvin şi cu stilul în care a tratat anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuşi să recunoaştem că a fost foarte zelos, devotat şi harnic. Având un trup slab şi bolnav şi pe parcursul unei vieţi relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuşi este de temut că anumite afirmaţii extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de scriptură şi au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o răceală şi o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoţiona mintea unora care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul lui îl avea asupra altor persoane. Şi cred că acele afirmaţii extreme şi limbajul greu de suportat au avut o contribuţie semnificativă la înfierarea şi ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi*”.

* Vol. 3, cap. 26 Ultimele zile ale lui Calvin Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învăţatului teolog, nici să primim învăţăturile pe care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simţi că el avea aceeaşi inimă şi acelaşi gând cu noi. Vechiul şui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de şaptezeci şi cinci de ani şi avea o sănătate proastă. Calvin, dorind să-l cruţe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar © www.comori.org

617

Istoria Bisericii

Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupr

plin de afecţiune: “Rămas bun, cel mai bun şi credincios frate al meu, şi cum este voia lui Dumnezeu ca tu să-mi supravieţuieşti mie în această lume, te rog să trăieşti amintindu-ţi continuu de legătura noastră, care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veşnic în cer. NU te expune oboselii de dragul meu. Respir greu şi mă aştept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc şi mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viaţa şi moartea este un câştig. Încă odată, rămas bun ţie şi tuturor fraţilor şi colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564” Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva şi a petrecut un timp cu prietenul său în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni şi admiratori, care au consemnat imediat tor ce a spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viaţa lui, nu cunoaştem nimic despre viaţa de casă, de familie şi viaţa socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva care a ajuns să fie o figură centrală. După ce i-a văzut pe mambrii senatului şi slujitorii de sub jurisdicţia Genevei şi li s-a adresat cu multă afecţiune, a simţit că-şi încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă. Repeta cuvintele apostolului: “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...” nu a mai putut încheia şi şi-a dat ultima suflare la 27 mai 1564. “A trăit,” spunea Beza, “cincizeci şi patru de ani, zece luni şi şaptesprezece zile, jumătate din acest timp fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru şi palid, cu ochi sclipitori până la moarte, care exprimau o inteligenţă pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă şi judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă şi dispreţuia elocvenţa artificială, dar era un bun scriitor, şi, prin exactitatea gândirii lui şi practica de a dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum şi scria... După ce am relatat cu bună credinţă istoria vieţii şi morţii sale, după ce l-am observat timp de şaisprezece ani, mă simt îndreptăţit să declar că el este un ilustru exemplu de viaţă şi moarte creştină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va fi de greu de calomniat*”.

* Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485

© www.comori.org

618

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne reţin atenţia diferenţele în modul în care s-a desfăşurat aceasta în diferite ţări. Tocmai am părăsit o ţară în care cerul a fost înroşit de flăcările martiriilor şi pământul a fost îmbibat de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa este istoria oricărei ţări în care s-a instituit Inchiziţia. În Germania - şi acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a fost o luptă cu principii şi cu puterea imperială, dar în Elveţia în chestiunea menţinerii credinţei romanocatolice sau a adoptării credinţei reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveţiei. În Elveţia germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller şi alţii -, erau elveţieni, în timp ce aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru convertirea elveţienilor de limbă franceză au fost străini, cu o singură excepţie. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe Jean Calvin. D’Aubigne vorbeşte despre Farel ca fiind un Luther al Elveţiei franceze şi despre Calvin ca fiind un Melanchton. Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul 1489, şi a fost intstruit cu multă sârguinţă de părinţii lui evlavioşi să respecte practicile evlavioase ale bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept şi înflăcărat şi credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara şi sfinţii zi şi noapte, după cum relata el însuşi. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoţii erau singura cale pe care veneau binecuvântările cereşti şi i-a tratat ca pe nişte necredincioşi pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui*.

* Felice, p. 18 Începuturile istoriei lui Guillaume Farel După ce a urmat pentru un timp cursurile şcolii din Dauphiny, el a obţinut de la părinţii săi permisiunea de a-şi completa educaţia studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învăţăturii şi adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia şi învăţătura lui l-au atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că: “Adevărata religie are o singură temelie şi un singur obiect şi un cap – Isus Hristos binecuvântat în veci”. Şi el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea lui Hristos deschide porţile cerului şi le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari învăţaţi de la Sorbonna le-au fost proclamate învăţăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în fierbere: unii apalaudau, iar alţii condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a discuta învăţăturile cele noi. Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieţii: acesta era Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credinţa în Isus Hristos şi că, fără credinţă, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învăţase acasă şi la obiceiurile de acolo, la tovărăşiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile şi la speranţele lui. Dar afirmaţiile scripturii au format convingeri şi mai adânci şi mai ferme. În căutarea © www.comori.org

619

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale şi mintea i s-a luminat: a văzut că era numai şi numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfăţişare, scriptura mi-e mai limpede, profeţia îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbeşte cu putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu şi Învăţătorul meu. În locul inimii ucigaşe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă şi liniştită: o aşa de mare schimbare a avut loc în viaţa mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă şi este a lui Isus Hristos”. Guillaume Farel, din câte ştim, a fost prima persoană care a mărturisit în Franţa credinţa reformată şi s-a convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel şi Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul faţă de altul pe tot parcursul vieţii lor, dar ne vom întâlni cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franţa. Când au fost persecutaţi în Franţa din cauza învăţăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios şi sincer, i-a invitat să-l viziteze şi să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulţi, şi, când au auzit predicatorii îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinşi şi de tulburaţi. Preoţii şi călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea şi că le scădeau şi veniturile, au stârnit demonul persecuţiei, aşa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne în viaţă. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre fraţii lui,” spunea Felice, “au împărtăşit credinţa lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraş într-altul şi dintrun loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată ţara, iar preoţii au căutat să-i instige pe oameni împotriva lui, dar el nu avea nici vârsta şi nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuţie, ci ardoarea lui a fost şi mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păşi pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era ameninţat, el rămânea ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când sa văzut înconjurat din toate părţile, s-a retras pe cărări de munte în Elveţia şi a ajuns la Basel în 1524”. Predicarea lui Farel în Elveţia Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius şi alţii, pe care numai moartea a întrerupt-o, el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilităţii clerului romano-catolic şi a mers la Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel şi succes sub protecţia ducelui Ulrich încât în numai doi ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, şi până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în general protestanţi. La Neuchatel a întâmpinat o opoziţie atât de violentă încât a stat acolo numai puţin timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme oraşul Aigle era sub jurisdicţia Bernei, iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licenţă prin care devenea pastor la Aigle. Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea călugărilor şi spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria, “preoţii nu ar fi fost mai speriaţi, nici poporul mai surprins. Înfăţişarea lui îndrăzneaţă, ochii lui scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare şi elocvente şi marcate de măreţia adevărului atingeau conştiinţele şi au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 248 Preoţii şi cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniţi în secret de sindic. Farel a fost insultat cât de mult şi de grav le sta lor în putere, şi ei au refuzat să dea ascultare Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâţi să menţină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulţi primiseră evanghelia şi mărturiseau a fi una cu Farel şi gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot şi a predicat evanghelia în alte locuri care erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a fost o majoritate în favoarea Romei. © www.comori.org

620

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-şi desăvârşească cuceririle acolo. De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoţii au făcut zgomot ca de obicei şi au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura magistraţii şi poporul, ca şi cum o armată invadatoare ar fi venit la porţile lor. Dar mulţi s-au strâns atunci în jurul lui Farel şi l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziţiei. Predica lui a fost atât de puternică încât, la sfârşitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi cât şi copii noştri, şi în aceasta vom trăi şi vom muri”. Preoţii şi călugării erau furioşi şi căutau să-i ia viaţa lui Farel, dar poporul, hotărât să tranşeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea guvernatorului şi deputaţilor Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câştigat cu o majoritate de optesprezece voturi. Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistaşă, dar reforma a căpătat baze legale. Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveţiei, la poalele munşilor Jura şi pe malurile lacurilor. Şi nu a fost o lucrare uşoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat opoziţie violentă din partea catolicilor şi pentru că deseori gloatele instigate de preoţi au provocat tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca şi a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-şi părăsească casele pentru a merge la locul agitaţiei. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situaţii, şi aveau greutăţi şi cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forţa, bătut şi lovit cu pietre şi a fost dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinţilor. Cum el a refuzat, a fost bătut din nou, cu atâta violenţă încât sângele lui a stropit pereţii capelei. A fost aruncat în temniţă, dar a fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Şi la Sf. Blaise a fost tratat în mod asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăţi în a-l recunoaşte, dar, după ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza. Pe de altă parte, cei care îmbrăţişau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în biserici, sfărâmau altarele şi imaginile, rupeau icoanele, şi statui de valoare şi relicve scumpe cădeau pradă furiei mulţimilor. Dar în acea ţară simplă nu exista nici o inchiziţie, în poporul care creştea vite pe munţi sau cultiva grâu şi viţă prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” şi nu era nici un duce de Alba care, cu spanioli nemiloşi, să măcelărească, să ardă şi să facă ravagii. Tulburările se încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică*.

* D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247 Farel ajunge la Geneva Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-şi drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale. Cetăţenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia şi cu episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard şi Levrier, nume cu rezonanţă în istorie. Dar urma ca acei cetăţeni să fie atraşi într-o nouă luptă, pentru o libertate mai înaltă şi mai sfântă. Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoţit de Antoine Saunier, şi el originar din Dauphiny, şi avâd şi scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit centrul creştinătăţii reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului protestantismului, care descrie situaţia ecleziastică. “În Elveţia nu există vreo vale mai mare decât bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum priveşti spre răsărit, la dreapta vezi linia impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munţilor Jura. Spaţiul vast cuprins între aceste magnifice lanţuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemişcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici şi colo © www.comori.org

621

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

la oarece distanţă de ţărm sunt multe vile, multe orăşele pitoreşti, aproape acoperite de frunzişul bogat al grădinilor şi viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani şi pini se înalţă vârfuri mari , la fel de frumos înveşmântate ca şi câmpiile, deşi nu cu flori şi verdeaţă, ci cu gheţari şi zăpezi”. “Dar această ţară fertilă şi atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele papalităţii. Catedrale, abaţii, mânăstiri bogate şi relicve renumite, care atrăgeau an de an mulţimi de pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortăreţe prin care Roma îşi supunea ţara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoţii şi călugării care mişunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoţi. În celelalte oraşe şi sate din jurul lacului şi de la poalele Munţilor Jura erau într-o proporţie la fel de mare. Sutanele şi capetele cu tonsură, glugile şi vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generaţie de bărbaţi cu tonsură şi femei că văl alcătuia biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populaţiei laice, procesiunile, incantaţiile, exorcismele şi loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită*”.

* Wylie, vol. 2, p. 256 Aceea era situaţia morală şi ecleziastică la Geneva atunci când Farel şi Saunier au ajuns acolo. Şi dacă la această relatare despre mulţimea ecleziasticilor mai adăugăm că populaţia număra doar vreo douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreţinută o oaste atât de vorace. Dar şi mai mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric şi răutate? Răspunsul este că a făcut aceasta numai prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul dintre cei mai mari din secolul al şaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credinţa în prezenţa lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului. Prima predică a lui Farel la Geneva Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă de cunoştinţă divină şi singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conştiinţa omului. El a denunţat tradiţiile părinţilor şi decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină şi fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de pe cruce. Iertarea prin credinţa în Hristos este gratuită şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi, pe când absoluţiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitenţe. Ne putem imagina zelul aprins al predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstiţiile papalităţii, şi cum, prin har, mulţi au crezut. Când au aflat ce făcea el, canonicii şi preoţii au fost foarte speriaţi. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare din Ţinutul Vaud. A fost imediat arestat şi adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situaţii, sa afirmat că era un vrăjmaş al guvernului şi o trâmbiţă care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului şi că era gata să-şi dea viaţa pentru învăţătura divină, că patronajul Bernei era o garanţie suficientă pentru integritatea lui şi că avea dreptul la o judecată publică şi imparţială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu, evanghelia şi mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în alianţă cu Berna, aşa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abţină de la a mai predica. Dar clerul nu a fost la fel de uşor de mulţumit precum consiliul, ci Farel şi Saunier au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Şi atunci Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistraţi nu i-ar fi însoţit în calitate de reprezentanţi ai consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veşmintele preoţeşti. Farel a rămas neînfricat în ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învăţăturile lui să fie auzite, atacate şi apărate într-o © www.comori.org

622

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-şi învăţătura cu multă îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor? Este vrednic de moarte. Luaţi-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să trăiască şi să tulbure poporul”. “Vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “şi nu cele ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâţi lutheranul, omorâţi-l!” Ei s-au strâns în jurul celor doi evanghelişti şi preoţii şi-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi interpus magistraţii. Li s-a ordonat să părăsească imediat oraşul. Dar era deja prea târziu: mişcarea reformatoare începuse deja şi Dumnezeu lucra, iar preoţii se agitau să oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuşi să manifeste duhul conducătorului lor. Când evangheliştii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziţi de furia unei mulţimi de femei instigate de preoţi, care fără judecată şi fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori şi să-i escorteze până la locuinţele lor. Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari şi numele lui prea mare pentru ca el să înceapă lucrarea la Geneva şi că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puţin cunoscut pentru a-şi continua, într-un mod mai paşnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de acord şi a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puţin, deşi realizase mai mult decât înţelegea el în acel moment. Între timp au sosit mai mulţi predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment sau Fromentius, care a devenit administrator de şcoală, a căutat să prezinte învăţăturile sale părinţilor prin intermediul copiilor şi prin lecţii şi distribuirea Noului Testament şi a altor cărţi. Domnul lucra şi un număr de oameni influenţi au ajuns să cunoască adevărul. Întoarcerea lui Farel la Geneva În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porţile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeaşi perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel timp trei predicatori puternici: Farel, Viret şi Froment. Lupta s-a înteţit şi mai mult din cauza că reformatorii au început să ţină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre cetăţenii bogaţi şi respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzaţie. A rezultat o mare tulburare. Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică şi nu erau dispuşi să accepte nimic altceva decât suprimarea completă a mişcării celei noi, aşa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toţi reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduşi de nu mai puţin de cinci sute de preoţi înarmaţi şi că erau întăriţi şi printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinţei catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare număr de femei cu şorţurile umplute cu pietre a umflat rândurile oştii romano-catolice. Agitaţie s-a domolit totuşi înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulţi negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii şi alte arme, au intervenit plini de îndrăzneală şi i-au oprit să facă ceea ce-şi propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Şaizeci a emis un edict favorabil libertăţii conştiinţei, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”. Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puţin de şase săptămâni, catolicii au declanşat din nou o mişcare şi mai dură, care a avut consecinţe şi mai grave. S-ar părea că instigatorul a fost canonicul Werali, un om puternic şi mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă la fel de uşor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două tăişuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război şi a sunat toaca, şi, potrivit obiceiului vremii, majoritatea locuitorilor a ieşit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebeşti prietenul © www.comori.org

623

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

de duşman. În învălmăşeală a fost totuşi ucis marele luptător al papalităţii, iar catolicii s-au risipit. Cum Werali era membru al unei familii nobile şi puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun pretext pentru a interveni în agitaţia de la Geneva şi a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe cetăţeni şi a da reglementări pentru o religie oficială. Aşa s-au înmulţit inamicii reformei, şi, prin violenţa Ducelui de Savoia şi prin viclenia episcopului*, a venit un nou val de necazuri.

* Pentru detalii amânunţite vedeţi D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 şi 2 O dezbatere publică Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea şi Carol al V-lea priveau cu emoţii lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, aşa că el a făcut ca toate acele tulburări să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe ameninţări şi avertismente schimbate de Berna şi Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice. La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la Sorbonna, şi Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfăţişat ca luptători ai bisericii, pe când un anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învăţăturilor reformate, fiind sprijinit de Farel, Viret şi Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului şi patru secretari au fost puşi să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de obicei în asemenea situaţii, victoria a revenit reformatorilor. Şi victoria a fost atât de deplină încât şi Caroli şi Chapius s-au recunoscut înfrânţi şi, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la credinţa reformată. Mari mulţimi şi-au mărturisit credinţa în adevărul prezentat de reformatori şi mulţi ecleziastici şi călugări au urmat curentul. Dar Roma nu-şi epuizase încă toate resursele şi nu abandonase încă orice speranţă. Cum anatemele papei şi preoţii înarmaţi şi femeile furioase nu reuşiseră, pentru menţinerea credinţei catolice trebuia comisă o faptă şi mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret şi Froment – erau găzduiţi în casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toţi trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie a fost determinată să părăsească Lyonul şi să vină la Geneva pretinzând motive care ţineau de religie. Ea a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, şi, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel, simţindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită şi a ajuns aproape de moarte. Şi-a revenit, însă efectele otrăvii l-au însoţit până la sfârşitul zilelor sale. Nenorocita femeie şi-a mărturisit crima, dar l-a acuzat pe un preot şi pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă, cu jurământ, a negat acuzaţia şi au fost eliberaţi, dar sărmana femeie a fost executată. Nereuşita acestui complot, ca şi a multot altora, l-a deschis multora ochii şi a grăbit căderea superstiţiei romano-catolice în oraşul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie cunoscute sentimentele marii majorităţi a cetăţenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit şi a suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei şi toate manifestările idolatriei papale vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate mânăstirile şi au fost descoperite câteva dintre înşelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta timp şi a putut fi menţinută superstiţia. Cum înşelau călugării poporul Multe uneltiri secrete şi imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom © www.comori.org

624

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au fost uneori văzute mişcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoţii, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere compasiunea rudelor lor în viaţă. Acum, voi, taţi şi mame, soţi şi soţii, nu veţi da voi cu bunăvoinţă bani pentru rugăciuni şi mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoţilor încă o recoltă de aur. Dar ce erau de fapt acele luminiţe palide şi flăcărui albastre? Erau doar nişte crabi care aveau lipite pe spate bucăţele de lumânări, a căror căldură îi făcea să se mişte. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înşelat atâta timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări şi i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului*.

* Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273 Până atunci reforma a triumfat numai în oraşul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul rural. Au fost trimişi slujitori pentru a-i instrui şi a da învăţătură în parohiile lor, şi acel plan înţeleăt a fost atât de eficient încât toţi sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei. Reforma la Lausanne Lausanne şi teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca papistaşă, Lausanne era un oraş important, fiind locul unde veneau mari mulţimi de pelerini pentru a se ruga la statuia Fecioarei şi a cumpăra indulgenţe, comerţ care a contribuit mult la sporirea bogăţiilor bisericii. Acel oraş se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci şi doi de canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană şi numeroşi preoţi, dar, cu toate mijloacele prevăzute astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranţă mai adânc decât era obişnuit în acel timp şi dominat de superstiţii şi vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci sa intensificat mult curentul favorabil reformei, şi, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc, predicile lui au avut un efect atât de mare încât nişte statui au fost sfărâmate imediat de poporul indignat, în ciuda vociferărilor preoţilor şi canonicilor. După diferite negocieri între Berna şi Lausanne, reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând şi s-a încheiat într-un mod asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin şi la Lausanne. Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au şi stăruit în mod special reformatorii elveţieni, au fost îmbunătăţirea moralităţii şi a educaţiei. Preluând mult din spiritul sfinţilor Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor şi a oricărei forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în special la Geneva. Cetăţenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante şi au adoptat un nou motto al oraşului: “După întuneric, lumina”. Sosirea lui Calvin la Geneva În luna august a anului 1536, în mulţimile de exilaţi care ajungeau zi de zi la porţile Genevei, a venit un francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci şi opt de ani, slab şi palid, cu scopul de a rămâne acolo peste noapte şi a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deşi era tânăr şi avea o înfăţişare modestă, el era celebru atât ca învăţat cât şi ca teolog şi trecuse prin încercări ca prieten al reformei. El părăsea Roma şi intenţiona să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre Franţa şi Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo, cu gândul că autorul Instituţiilor Creştine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel bun îl trimisese acolo la momentul critic.

© www.comori.org

625

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

Calvin i-a răspuns că încă nu-şi desăvârşise educaţia şi că trebuia să mai înveţe pentru a dobândi calificările necesare pentru o poziţie atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva şi l-a rugat să i se permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel şi-a înălţat glasul cu autoritatea unui mesager direct al lui Dumnezeu şi i-a spus: “Îţi spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu cauţi mai curând cele ale tale în loc să-L cauţi pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de lucru era biblioteca şi că principalul său instrument era pana, dar simţindu-se copleşit de o declaraţie atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită şi din partea unui ilustru apostol al reformei, nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel şi şi-a angajat inima în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie şi, la scurt timp, slujitot întruna din cele mai importante parohii. Această dublă ocupaţie îi permitea să-şi întrebuinţeze marile lui calităţi şi i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influenţă atât în biserică cât şi în stat*”. Acolo el a lucrat timp de douăzeci şi opt de ani, cu excepţia unei scurte perioade de exil, şi a devenit marele lider al cauzei protestante şi cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.

* Waddington, vol. 3, p. 278 Istoria timpurie a lui Calvin Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, şi de atuci încolo a fost figura centrală a mişcării reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10 iulie 1509. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, dar mai ales erau respectaţi în comunitatea în care trăiau. Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului şi se bucura de atât de mult respect printre nobilii din regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educaţie alături de copiii unei familii nobile – Momors. La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărţile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine cunoscută în şcolile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci şi un om evlavios. După ce a îmbrăţişat credinţa reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu până la sfârşitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la şase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de optzeci şi cinci de ani. După ce şi-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru pregătirea preoţilor. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziţii ecleziastice înalte, tatăl său a solicitat pentru el, şi a şi obţinut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a fost tuns de episcop, şi, deşi nu fusese încă admis în rândul preoţilor, a devenit membru al clerului. Convertirea lui Calvin Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin şi sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în acel timp prelegerile lui şi a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la Noyon, văr cu Calvin şi cu câţiva ani mai în vârstă. Era acelaşi Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins şi se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii. “Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii şi rânduieli pe care biserica le impune adepţilor ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga împreunp cu papistaşii: «Părinţii! Învăţătorii! Biserica!» şi ascultă ce spun profeţii şi apostolii. Cercetează scripturile”. “Nu voi primi nici una din învăţăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă © www.comori.org

626

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

ofensează. Nu te voi asculta. Îţi închipui că toată viaţa eu am fost învăţat numai erori? Nu! Mă voi opune atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui Dumnezeu. În acel timp reforma agita toate şcolile de învăţătură. Profesorii şi studenţii nu se ocupau cu nimic altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori şi învăţăturile lor cele noi, dar totuşi avea loc în general o trezire a conştiinţelor şi erau dispoziţii pentru a primi evanghelia cea adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum făcuseră şi cu vărul său, Olivetan. Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciţii spirituale, de pe la 1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privinţă spune: “Totuşi Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observaţie, nu se putea să fie în mijlocul marii mişcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii şi asupra situaţiei lui însuşi. Deseori, când era singur şi nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce mult mai puternică şi camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleaşi furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său şi cele ale lui Olivetan către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a învăţat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, şi, după ce a citit cu multă atenţie cărţile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învăţătura bisericii romano-catolice şi să aibă intenţia de a renunţa la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenţia lui de a părăsi Roma, dar cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmaţie clară: “Când eram robul încăpăţânat al superstiţiei papalităţii,” spunea el, “şi părea cu neputinţă să fiu scos din acea mlaştină adâncă, Dumnezeu a produs o convertire subită şi m-a supus şi a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”. Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna şi primii mari reformatori. “Farel,” spunea D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franţa şi Elveţia. El s-a repezit în pădure şi, cu securea lui, a doborât giganţii pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce priveşte caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog şi organizator. Aceşti doi oameni au zidit, au organizat şi au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Şi Beza spune despre Lefevre că a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos şI că din sala unde ţinea prelegeri au ieşit mulţI dintre cei mai buni oameni ai bisericii*”.

* D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501 Calvin student la drept Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei. Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichităţii şi ceea ce considera că era locuinţa lui Dumnezeu şi poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând deschişi, un templu al idolilor şi poarta pierzării. Înţelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji la altare şi că şi-a dat demisia din funcţia sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimţământul tatălui său, şi imediat după aceea şi-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans şi Bourges. Dar lecţiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia fugise de flăcările martiriului de la Paris. Calvin abandonează studiul legii civile © www.comori.org

627

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile şi să fi revenit la biserică, pe care o privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică şi siriacă pentru a înţelege mai bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Şi era şi deosebit de dornic să facă cunoscute altora adevărurile pe care le credea şi în care îşi găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau ascultători, aşa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă priveşte,” spunea el, “fiind în mod natural mai timid şi retras, am preferat dintotdeauna odihna şi liniştea şi am început să caut un loc unde să mă ascund şi mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obţin ceea ce doream, fiecare retragere şi fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o şcoală publică”. Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la Bourges şi la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învăţătură nu într-un limbaj preţios, manieră împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaştere profundă şi într-un limbaj sobru, astfel încât orice om era umplut de admiraţie când îl auzea”. Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranţa că Franţa urma să fie câmpul lui de lucru, cu centrul la Paris, dar persecuţia violentă l-a obligat să se ascundă şi să-şi ascundă şi intenţiile. Ajunsese la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi, Nicholas Cop, fiul unui cetăţean din Basel, care era medicul principal al regelui şi rector al universităţii din Paris, trebuia să ţină un discurs de Ziua tuturor sfinţilor. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane din creştinătate. Cop însă, simţind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul şi-a ţinut discursul înaintea unei mulţimi tăcute şi uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinţi, cu toate că era “Ziua tuturor sfinţilor”, şi, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul poate fi iertat şi salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos. Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunţat ca fiind o trădare a sfinţilor şi o lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui şi un favorit. Ce era atunci de făcut? Sorbonna l-a denunţat parlamentului şi executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul şi a fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era suspectat că era adevăratul autor al discursului. Şeful poliţiei criminale, notoriul Jean Morin, a primit ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puţin cunoscut, unde el considera a fi în siguranţă, un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui şi l-s rugat să fugă imediat pentru că ofiţerii erau la poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-şi numele Charles Heppeville, îmbrăcat ca un ţăran şi puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziţie o bibliotecă bogată. Publicarea Instituţiilor Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creştină şi probabil că a strâns materiale din biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viaţa îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru exilaţii francezi din acea epocă. Acolo a încheiat şi a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale: “Instituţiile religiei creştine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535. “Aceasta a fost primul monument teologic şi literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândinduse prin şcoli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor şi chiar prin atelierele meşterilor din popor, Instituţiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărţi ca sub un stindard: în ea au găsit tot ce priveşte învăţătura, disciplina, organizarea ecleziastică şi apologetul maeştrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicaţia către Francisc I el îl implora pe rege să cerceteze mărturisirea de credinţă a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nui mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideţi nici mintea, nici inima faţă de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, şi anume © www.comori.org

628

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile voastre, demnă să intre sub jurisdicţia voastră şi demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefaţa la Instituţii. Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins, dar Calvin avea caracterul puternic şi afecţiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă a vizitat-o pe celebra Renee a Franţei, fiica lui Ludovic al XII-lea şi ducesa Ferarei, care a fost una din primele provincii italiene care a primit reforma. Şi ea, ca şi verişoara ei, Margareta de Valois, a îmbrăţişat evanghelia cea adevărată şi a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutaţi în Italia, ceea ce a atras asupra ei persecuţii severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până şi de pe patul lui de moarte, Calvin ia mai scris o scrisoare*.

* În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această prinţesă atât de remarcabilă prin purtarea ei În 1536 Calvin a fost numit pastor şi profesor la Geneva. Revoluţia religioasă, morală, intelectuală şi chiar şi politică pe care a produs-o el în acel oraş depăşeşte limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult despre viaţa şi lucrările lui, aşa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii. În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieşeau din întunericul ignoranţei, superstiţiei şi imoralităţii în care fusese cufundat oraşul timp de mai multe secole, iar corupţia celor nouă sute de preoţi produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetăţenilor. Dar Calvin şi Farel, atât în public cât şi în particular, au mustrat aspru şi cu toată fermitatea moravurile uşoare şi toate amuzamentele cu tendinţe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmaşi înverşunaţi oricărui vestigiu al papalităţii, ci erau şi adepţii unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei şi al Ducelui de Savoia şi erau hotărâţi să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu, adică să abandoneze toate plăcerile şi să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulţi dintre cei care, sub aspect exterior, îmbrăţişaseră învăţăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocraţie care să oblige cetăţenii să se conformeze legii lui Dumnezeu, fiind ameninţaţi cu judecăţile Vechiului Testament. Calvin şi Farel expulzaţi din Geneva După cum era şi de aşteptat, slujitorii reformaţi au ajuns în scurt timp să fie implicaţi în dispute aprige cu congregaţiile lor. Ei greşeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care de multă vreme se obişnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiţi moral suficient şi fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învăţăturii şi disciplinei creştine” şi, împreună cu alţi slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetăţeni în general, în adunarea populară, să abjure papalitatea şi să jure să urmeze învăţătura şi ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulţi au adus obiecţiuni, au început necazurile şi s-a ascuţit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns să renunţe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetăţenii au hotărât să-i expulzeze ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane. În 1538, cei doi slujitori expulzaţi au părăsit, cu inimi triste, oraşul în care lucraseră mult, dar, din vreme ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abţine de la a face presupuneri ce gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a şi rămas până la sfârşitul zilelor sale. El a reuşit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese © www.comori.org

629

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

respins la Geneva şi a căutat să-i slujească Domnului şi bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a adormit în Isus la înaintata vârstă de şaptezeci şi şase de ani. Calvin la Strasbourg. Lucrarea şi căsătoria lui Calvin a mers la Basel, şi, de acolo, la Strasbourg, oraş în care fusese invitat cu toată stăruinţa de pastorii Bucer şi Capito. A fost imediat numit profesor de teologie şi pastor al adunării compuse din refugiaţi francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuţia înverşunată care bântuia prin Franţa decât numărul de cincisprezece mii de francezi exilaţi care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi evanghelia în limba lor maternă. Şi dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare trebuie să fi fugit în Anglia, Germania şi în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând şi scriind. Societatea mai cultivată şi adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor lui şi au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituţiile, cu multe adăugiri, a scris un comentariu asupra Epistolei către romani şi un tratat despre cina Domnului. Aşa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict şi sever că a şi consimţit să se căsătorească dacă prietenii săi i-ar fi găsit o soţie potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viţă nobilă şi cu o dotă bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi consimţit să înveţe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, aşa încheindu-se prima propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, şi, în acest nou caz, Calvin a făcut şi el câteva avansuri, dar, din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă şi cu mult curaj creştin. Cititorul îşi va aminti uşor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther impulsivă, grăbită şi într-un moment nepotrivit -, şi negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de caracteristice la marii reformatori*.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 303 Întoarcerea lui Calvin la Geneva În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbuşea în dezodine, atât sub aspect politic cât şi religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii, anabaptiştii şi papistaşii au devenit turbulenţi şi neguvernabili, iar unii magistraţi care fuseseră lideri ai violenţelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârşească tragic. Acele tulburări şi judecăţi au făcut poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui cei credincioşi, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a luat hotărârea “pentru a promova onoarea şi gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea populară a emis ordinul ca “să fie trimişi emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean Calvinus, care ste foarte învăţat, pentru a fi slujitor în acest oraş”. Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmiţându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă, consiliul a trimis o delegaţie onorabilă. Dar însuşi gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era groază de duritatea grosolană a oponenţilor săi neciopliţi, mai ales a libertinilor. Şi să lase situaţia lui fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuşi el dorea să facă voia Domnului şi să fie călăuzit de El. Înafară de invitaţia oficială, el a mai primit şi scrisori de la prietenii săi creştini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării lui Viret”. Şi pastorii din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitaţia importantă de la Geneva, care era în vecinătatea Germaniei, Italiei şi Franţei. © www.comori.org

630

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

În cele din urmă, el a consmiţit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului şi stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la decizia lui, el spunea: “Cum ştiu că nu-mi mai aparţin mie însumi şi că nu pot dispune de mine însumi cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru toţi cei implicaţi*.

* Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14 Calvin şi Servetus Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de scriitorii romano-catolici cât şi de cei protestanţi, care o consideră o mare pată pe reputaţia altfel crată a marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să avem în minte marile diferenţe dintre secolul al şaisprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea. Mulţi dintre reformatori, atât în Germania cât şi în Elveţia, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice creştin luminat. Şi, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al scripturii nu a văzut harul care străluceşte peste tot în Noul Testament. Creştinul este mântuit prin har, se menţine prin har şi trebuie, cu siguranţă, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de aceasta, avem exemplul şi învăţătura Domnului nostru, care “fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:23). Şi “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (Matei 5:44-48). Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a a considerat că “Nebucadneţar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abednego şi nu se îndoia că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creştin evlavios şi zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe Imeneu şi Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu şi regulă de viaţă, niciodată nu vom scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise şi Ilie trebuie să dispară şi să rămână numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să şi umblăm cum a umblat El. Caracterul lui Servetus şi execuşia lui Miguel Servetus era un spaniol născut în acelaşi an ca şI Calvin, cu o minte ageră şi activă, capabil să se lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat medicina, dreptul şi teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit îndrăzneţ în extravaganţe panteiste şi materialiste şi de opoziţie violentă împotriva Trinităţii. Şi în această erezie, asemenea anabaptiştilor, - profeţii cereşti - a fost revoluţionar violent. Asemenea oameni urmăresc în general să răstoarne guvernele şi creştinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia şi adevărata cauză a persecuţiei anabaptiştilor în acele zile. Aceştia i-au urmat pe reformatori în fiecare ţară şi au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceştia nu mergeau până la capăt şi că adevăraţii creştini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă şi statul şi biserica şi că venise vremea ca sfinţii să cucerească regatele lumii. © www.comori.org

631

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru publicarea unei lucrări ofensatoare şi blasfemiatoare, unde a fost ulterior şi ars în efigie odată cu cinci baloturi de cărţi de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoştea bine1 şi care-i expusese ereziile cu mulţi ani înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva şi influenţa lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viaţă2. Servetus a venit, iar Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui şi a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să dea explicaţii sau să se apere, după cum credea el de cuviinţă. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-şi facă prieteni printr-un spirit sobru şI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în repetate rânduri şi l-a şi numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise şi în alte state pentru a cere opinia3 lor şi s-a spus că “de comun acord toţi au conchis că el reînvia erorile neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime şi că era un monstru care nu trebuia suportat”. Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel şi ars de viu.

n.tr.) Calvin a purtat corespondenţă cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a purtat corespondenţă şi cu Melanchton, şi atât âmpotriva lui Melanchton cât şi a lui Cavin, Servetus a vărsat mult venin în scrisorile lui 1

2

n.tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel

n.tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat (cam aşa cum se întâmplase anterior cu Farel şi Calvin), dare pare-se că Servetus îşi atrăsese ura la atât de mulţi oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel decât prevedea acea lege a Genevei 3

Nenorocitul, până la sfârşit nu a arătat nici un semn de pocăinţă, dar a manifestat cea mai grozavă frică de moarte. Când a auzit sentinţa, Calvin a fost extrem de afectat şi a intervenit pe lângă consiliu nu ca Servetus să fie cruţat, ci ca sentinţa să fie mai uşoară, ca să fie folosită sabia şi nu focul, să fie decapitat şi nu ars. Dar a fost refuzat, şi, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un ţipăt atât de grozav încât mulţimea a tresărit şi a fost auzit la mare distanţă. Cărţile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent şi el a mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului*.

* Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de Albert Rilliet şi publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr. Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deşi atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui Calvin în moartea lui Servetus Lucrarea lui Calvin În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale şi în eforturile pentru a expune şi contracara erorile atât în biserică cât şi în stat şi a răspândi lumina adevărului în toate bisericile. “Prin faima şi influenţa acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit numeric şi a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a înfiinţat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alţi mari învăţaţi şi oameni talentaţi. Acel centru de învăţătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit © www.comori.org

632

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

studenţi din Anglia, Scoţia, Franţa , Italia şi Germania atât în căutarea învăţăturii sacre cât şi a celei seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite şări ale Europei. “Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, şi, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericeşti prin autoritatea numelui său”. Alături de această minunată menţiune din “Credinţele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare şi din cauza atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai păstra o splendoare deosebită în Anglia şi Irlanda” (p. 487). Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediţia de la Geneva cuprinde douăsprezece volume folio. Ediţia de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în cincizeci şi patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări, Instituţiile şi corespondenţa autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor teologi din şcoala lui Calvin de atunci şi până azi, şi, în această privinţă, cine oare poate evalua cât de mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim şi cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colţurile lumii. Apoi, era şi slujirea zilnică în cuvânt şi tot felul de activităţi publice. Era aşteptat şi să dea sfaturi bisericilor prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai importante chestiuni şi se adresează unor oameni cu poziţii din cele mai importante în Europa şi celor mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase şi atât de spirituale şi aprinse şi pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieţii lui*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 346 Calvin şi Calvinismul Fie că suntem de acord cu conţinutul doctrinar al învăţăturii lui Calvin şi cu stilul în care a tratat anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuşi să recunoaştem că a fost foarte zelos, devotat şi harnic. Având un trup slab şi bolnav şi pe parcursul unei vieţi relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuşi este de temut că anumite afirmaţii extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de scriptură şi au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o răceală şi o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoţiona mintea unora care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul lui îl avea asupra altor persoane. Şi cred că acele afirmaţii extreme şi limbajul greu de suportat au avut o contribuţie semnificativă la înfierarea şi ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi*”.

* Vol. 3, cap. 26 Ultimele zile ale lui Calvin Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învăţatului teolog, nici să primim învăţăturile pe care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simţi că el avea aceeaşi inimă şi acelaşi gând cu noi. Vechiul şui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de şaptezeci şi cinci de ani şi avea o sănătate proastă. Calvin, dorind să-l cruţe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar © www.comori.org

633

Istoria Bisericii

Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

plin de afecţiune: “Rămas bun, cel mai bun şi credincios frate al meu, şi cum este voia lui Dumnezeu ca tu să-mi supravieţuieşti mie în această lume, te rog să trăieşti amintindu-ţi continuu de legătura noastră, care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veşnic în cer. NU te expune oboselii de dragul meu. Respir greu şi mă aştept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc şi mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viaţa şi moartea este un câştig. Încă odată, rămas bun ţie şi tuturor fraţilor şi colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564” Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva şi a petrecut un timp cu prietenul său în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni şi admiratori, care au consemnat imediat tor ce a spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viaţa lui, nu cunoaştem nimic despre viaţa de casă, de familie şi viaţa socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva care a ajuns să fie o figură centrală. După ce i-a văzut pe mambrii senatului şi slujitorii de sub jurisdicţia Genevei şi li s-a adresat cu multă afecţiune, a simţit că-şi încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă. Repeta cuvintele apostolului: “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...” nu a mai putut încheia şi şi-a dat ultima suflare la 27 mai 1564. “A trăit,” spunea Beza, “cincizeci şi patru de ani, zece luni şi şaptesprezece zile, jumătate din acest timp fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru şi palid, cu ochi sclipitori până la moarte, care exprimau o inteligenţă pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă şi judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă şi dispreţuia elocvenţa artificială, dar era un bun scriitor, şi, prin exactitatea gândirii lui şi practica de a dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum şi scria... După ce am relatat cu bună credinţă istoria vieţii şi morţii sale, după ce l-am observat timp de şaisprezece ani, mă simt îndreptăţit să declar că el este un ilustru exemplu de viaţă şi moarte creştină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va fi de greu de calomniat*”.

* Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485

© www.comori.org

634

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

Capitolul 50. Reforma în Franţa Istoria reformei în Franţa trezeşte sentimente din cele mai amestecate. Minunata înaintare a adevărului ân acel regat dominat de frivolitate şi uşurătate stârneşte cel mai profund interes, mulţumire şi admiraţie, în timp ce opoziţia vrăjmaşului şi triumful lui umple inima de cea mai mare părere de rău. Francezii erau o naţiune mare şi au fost binecuvântaţi de timpuriu cu învăţăturile reformei. Cu patru ani înainte de a se fi auzit vocea lui Luther sau cea a lui Zwingli, Universitatea de la Paris a fost zguduită de proclamarea mântuirii fără plată a celui mai mare dintre păcătoşi, numai prin credinţa în Hristos şi fără merite omeneşti. Învăţătura reformei nu a fost deci importată din Germania sau Elveţia, ci s-a născut pe pământul Franţei. Nu se poate să nu deplângem faptul că un regat aşa de mare, cu o asemenea poziţie centrală şi cu atâta inteligenţă nu a sfărâmat jugul papal aşa cum au făcut Anglia, Scoţia, Danemarca, Suedia şi jumătate din Germania. Iar pentru această respingere a luminii Franţa a trebuit să plătească scump prin revoluţiile ei periodice. Evanghelia harului lui Dumnezeu şi superstiţiile Romei au purtat lupte violente una împotriva celeilalte şi, pe parcursul acelor lupte, au fost consemnate unele dintre cele mai tragice scene din istorie. Trezirea sufletelor prin harul divin pentru a vedea cât de important este adevărul a început, după cum am văzut deja, prin intermediul lui Jacques Lefevre, care pe atunci era în vârstă de şaptezeci de ani, şi prin intermediul lui Guillaume Farel. A urmat apoi Olivetan, iar el a fost acela prin care Calvin a ajuns să-L cunoască pe Isus. În comentariul publicat încă din 1512, Lefevre spunea: “Dumnezeu, ne îndreptăţeşte prin credinţă; El numai prin har dă îndreptăţirea pentru viaţa eternă”. Aceste câteva cuvinte – ca în cazul lui Luther – “Cel drept va trăi prin credinţă” – ne arată clar că doctorul de la Sorbonna, ca şi călugărul de la Erfurt, fusese învăţat de Dumnezeu şi că lumina divină îi umpluse sufletul, iar acea rază cerească a ajuns să lumineze şi sufletele altora. Astfel, în timp ce Lefevre semăna sămânţa vieţii eterne în sala de curs, Farel, deplin emancipat de sub superstiţiile Romei şi având învăţătura temeinică a evangheliei lui Hristos, predica în popor cu mare îndrăzneală. “Tânăr şi hotărât,” spunea Felice, “a făcut ca vocea lui tunătoare să răsune în locurile publice,” şi având titlul de maestru a avut privilegiul de a ţine prelegeri la celebrul colegiu al cardinalului Lemoine, unul ditre cele patru mari colegii ale facultăţii de teologie din Paris, la fel de renumit ca Sorbonna. Şi alţi tineri evanghelişti au fost angajaţi în predicarea evangheliei şi răspândirea adevărului. Preoţii şi doctorii Sorbonnei au ajuns să fie foarte alarmaţi că erau lezate interesele sfintei mame biserica, aşa că universitatea a emis o declaraţie oficială prin care condamna noile opinii. Dar, înainte de a umrări mai departe desfăşurarea evenimentelor, este bine să remarcăm intrarea în scenă a trei persoane, de care depindeau destinele Franţei, şi anume: Francisc I, sora lui, Margareta şi mama lor, Louise de Savoie, contesa de Angouleme. Bunul rege Ludovic al XII-lea, numit părinte al poporului, a murit la 1 ianuarie 1515. Nici un alt suveran al Franţei nu mai fusese atât de iubit şi de onorat până atunci, iar moartea lui a umplut de consternare toate inimile. Când cortegiul funerar trecea pe străzi în drum spre catedrala Notre Dame, vestitorii oficiali mergeau înaintea procesiunii, în timp ce clopotele sunau, strigând printre lacrimi: “Le bon roi Louis, pere du peuple, est mort” – “bunul rege Ludovic, părintele poporului, a murit”. Judecând după împrejurări, dacă reforma ar fi avut loc în timpul domniei lui, atunci întreaga Franţă ar fi devenit protestantă, dar succesorul lui a fost un prinţ cu un caracter mult diferit. La 25 ianuarie 1515, Francisc de Angouleme, duce de Valois, văr al reguelui, a fost încoronat la Reims cu mult fast. Era înalt, chipeş şi avea toate calităţile unui bun cavaler şi soldat, însă era destrăbălat şi © www.comori.org

635

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

necugetat, lăsându-se purtat de patimile lui oriunde l-ar fi condus acestea. Cu toate acestea, educaţia lui nu a fost neglijată, ci l-a avut ca profesor pe Boisy, astfel încât era considerat unul dintre cei mai învăţaţi principi ai Franţei şi preţuia mult literatura şi oamenii învăţaţi. S-a spus foarte puţin despre regina lui, Claudia, dar sora lui, Margareta, care a fost mai târziu regina Navarei, a avut un loc important. Ea era cu doi ani mai în vârstă decât el şi avea o mare influenţă asupra fratelui ei. Fiind convertită de timpuriu şi una dintre primele presoane care a îmbrăţişat învăţăturile reformate, ea l-a oferit deseori adăpost celor persecutaţi şi a reuşit să încline inima regelui spre celemnţă. Dar politica de stat şi pretinsul lui zel pentru biserică, împreună cu influenţa parlamentului şi a Sorbonnei, s-au dovedit deseori mai puternice decât iubirea pentru sora lui. Ca şi fratele ei, şi ea era înaltă, foarte frumoasă, cu maniere frumoase şi avea o mare capacitate intelectuală şi calităţi deosebite, atât native cât şi dobândite. După convertirea ei, cum, prin poziţia ei, dispunea de resurse bogate, toate puterile şi le-a dedicat Domnului şi alor săi. Istoria acestor persoane remarcabile ne furnizează o imagine instructivă în ceea ce priveşte efectele harului şi adevărului asupra inimii şi în viaţă. Ei erau singurii copii ai Louisei, care era în vârstă de numai douăzeci de ani când a ajuns văduvă. Fiica ei, Margareta, nu ajunsese încă la vărsta de patru ani, iar Francisc, cel mai mic, abia avea cincisprezece luni. Curajoasă, dotată şi conştientă de îndatoririle ei, Louise s-a străduit pe cât posibil să se achite de responsabilităţile care-i reveneau. Cei doi copii iubiţi au devenit biectele afecţiunii ei, care a fost ulterior răsplătită prin devotamentul arătat de ei faţă de ea, cu toate că aceştia au urmat căi diferite. Acum trebuie însă să revenim la istoria noastră. Cele dintâi roade ale reformei Meaux a fost primul oraş din Franţa care a avut parte de expuneri publice ale învăţăturilor reforei şi acolo au apărut primele roade ale evangheliei. La vreo douăzeci şi cinci de mile de Paris, în apropierea frontierei cu Flandra, era un loc plin de muncitori – mecanici, dărăcitori de lână, nălbitori, fabricanţi de pânză şi meşteşugari. Episcopul locului, Guillaume Brissonnet, un om nobil, fiind cinte de Montbrun, s-a convertit la învăţăturile cele noi. Fiind dintr-o familie nobilă şi având prestanţă, Francisc I l-a trimis în două rânduri ca ambasador la Sfântul Scaun, dar s-a întors la Paris mai puţin zelos ca fiu al bisericii decât fusese înainte de a fi mers acolo. Probabil, ca şi Luther, i s-au deschis ochii şi a văzut marea răutate a Romei şi deşertăciunea ceremniilor ei pompoase. La revenirea din misiunile lui diplomatice a fost uimit ce interese se treziseră şi ce schimbări avuseseră loc prin predicarea învăţăturilor celor noi. Universităţile erau în clocot fiind pline de dezbateri pe acest subiect şi inimile meşteşugarilor din propria lui dioceză erau mişcate mult de veştile evangheliei care ajunseseră până la ei. Acestea aveau loc în 1521, la patru ani după ce Luther bătuse în cuie tezele sale pe uşa catedralei şi chiar în anul când el s-a înfăţişat înaintea Dietei de la Worms. Faptul că Meaux se învecina cu Flandra şi acivităţile lor asemănătoare au creat numeroase ocazii de a lega relaţii care au contribuit, fără-ndoială, la răspândirea opiniilor noi. Episcopul, un om evlavios, dar smerit şi timid, a căutat să aibă o întrevedere cu Lefevre pentru a fi instuit mai bine în acele învăţături. Bătrânul doctor i-a pus prelatului Biblia în mâini, asigurându-l că Biblia şi numai Biblia este singura care conduce sufletul înapoi la ceea ce era de la-nceput evanghelia lui Hristos. Înainte să fi fost şcoli, secte, ceremonii sau tradiţii, adevărul a fost mijlocul şi Duhul Sfânt a fost puterea pentru mântuire. El a cercetat scripturile cu multă sârguinţă, şi, cu binecuvântarea Domnului, ele au devenit izvorul fericirii lui. Scriindu-i Margaretei, asupra căreia el a exercitat o influenţă sănătoasă, el spunea: “Gustul hranei divine este aşa de dulce încât face ca mintea să nu se mai sature: cu cât mănâncă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. Oare ce vas poate primi întreaga plinătate a acestei dulceţi inepuizabile*?”

* Freer – History of Margaret, vol.1, p. 98; D’Aubigne, vol. 3, p. 509; Smiles – History of the Huguenots, p. 18 © www.comori.org

636

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

Convertirea Margaretei Mulţi dintre oamenii eminenţi de la curtea lui Francisc, din cei care se bucurau de încrederea regelui, erau favorabili în acel timp învăţăturilor lui Lefevre şi ale episcopului. Erau mulţi literaţi pe care Francisc şi Margareta îi încurajaseră deja şi pe care îi protejaseră de atacurile Sorbonnei, care considera că studiul limbilor ebraică şi greacă era o erezie dintre cele mai dăunătoare. Francisc, căruia îi plăcea învăţătura,a invitat în statul învăţaţi, gândind, după cum spunea Erasmus, “să împodobească domnia lui într-un mod mai magnific decât prin trofee, piramide sau construcţii splendide”. Pentru un timp el s-a lăsat influenţat de sora lui, de Brissonnet şi de învăţaţii de la curtea lui. Deseori era de faţă la conversaţiile învăţaţilor, ascultând cu plăcere discuţiile lor. În acea vreme a deschis calea pentru cuvântul lui Dumnezeu întemeind catedre de ebraică şi greacă. Dar, în legătură cu favoarea pe care au arătat-o mulţi învăţaţi ai vremii faţă de reformă, trebuie să avem în minte un fapt: ei simţeau în mod clar puterea şi adevărul învăţăturilor prezentate de reformatori, dar nu erau dispuşi să se separe de comuniunea cu biserica Romei. Ei simţeau şi recunoşteau că era necesară reforma, dar sperau ca roma şi preoţimea ei să conducă reforma şi aşa să se realizeze speranţele lor. În acel cerc de oameni sclipitori era o persoană cu convingeri mai profunde, a cărei conştiinţă era lucrată şi care citea cu multă sârguinţ Noul Testament în greacă: aceea era Margareta de Angouleme. Dar ea era nefericită şi inima îi era tristă în mijlocul veseliei zgomotoase de la curte. Francisc avea o deosebit de mare afecţiune faţă de sora lui, pe care o numea “draga mea”, şi Margareta nu era mai puţin devotată în efecţiunea faţă de fratele ei. Ei crescuseră împreună, umblaseră împreună pe câmpuri şi prin grădini în copilărie, şi, pentru un timp, au avut aceleaşi gusturi. Dar a venit vremea ca ei să fie separaţi cel puţin sub aspect moral. Timpul când a apărut această divergenţă morală a făcut ca aceasta să fie ceva şi mai dureros. Frumuseţea şi caracterul ei făceau ca ea să fie podoaba curţii fratelui ei şi el dorea ca ea să fie mereu alături de el. “Francisc,” spunea Wylie, “după ce pentru un timp a oscilat între evanghelie şi Roma, între plăcerile lumii şi bucuriile eterne, a făcut în cele din urmă alegerea. Dar, vai! a ales exact invers faţă de frumoasa lui soră. Mergând cu Roma şi punându-şi coroana şi regatul şi mântuirea ca miză în joc a fost împotriva reformei”. Mama, vai! şi-a urmat fiul în toate intrigile şi disimularea pe care le implica acea politică de stat. Ea a exercitat cea mai puternică influenţă asupra regelui, aşa că unele din nenorocirile care au venti asupra Franţei sunt atribuite politicii ei necugetate. Francisc a pus-o pe mama sa regentă a Franţei în timpul cât a fost în campanie în Italia, spre marele necaz al parlamentului. Margareta, prin harul divin, a fost condusă mai ales prin intermediul lui Brissonnet, la o mai clară şi mai deplină înţelegere a evangheliei şi la cunoaşterea Domnului Isus ca Mântuitor. Aceasta s-a petrecut cam prin anul 1521, tocmai când începea persecuţia, şi mulţi din cei persecutaţi au găsit la ea un adăpost pe care providenţa, în îndurarea ei, l-a pregătit pentru acele zile rele. Influenţa convertirii Margaretei s-a simţit printre persoanele de rang înalt de la curte şi în cercurile literare ale capitalei. A fost o mare surpriză şi toţi vorbeau despre cum sora regelui îmbrăţişase opiniile cele noi. Cei care doreau să oprească lucrarea Domnului au căutat să o distrugă pe Margareta. Ea a fost denunţată regelui, dar el s-a făcut a crede că nu era adevărat. În acel timp, spunea Brantome, “ea era foarte bună, blândă, amabilă, milostivă, făcând binefaceri şi nedispreţuind pe nimeni şi câştigând inimile tuturor prin calităţile ei deosebite”. Inima găseşte o mare plăcere să zăbovească asupra unui asemenea exemplu al harului bogat al Dumnezeului suveran în mijlocul corupţiei şi frivolităţilor de la curtea lui Francisc. Dar Dumnezeu a dorit ca martorii săi şi purtătorii luminii sale să fie chiar în palat în zorii reformei. Tânăra creştină a fost greu încercată, trecând prin numeroase şi grele lupte între conştiinţa ei şi ceea ce se aştepta de la ea. “Inima timidă a prinţesei,” spunea D’Aubigne, “tremura înaintea mâniei regelui. Ea oscila tot timpul între fratele ei şi Mântuitorul, neputându-se hotărâ să sacrifice pe nici unul... Cu toate acestea, aşa cum era ea, a fost un personaj plăcut pe paginile istoriei. Nici Germania şi nici Anglia nu au avut vreoa persoană asemănătoare”. Lumina ei, nu avem nici o-ndoială, a fost deseori © www.comori.org

637

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

întunecată şi mărturia ei redusă la tăcere de privirile supărate ale regelui, care manifesta ură împotriva reformei şi a prietenilor la care ţinea Margareta. Dar Domnul era cu ea, cu toate că acel caracter feminin a făcut ca ea să rămână uneori în umbră. Reforma lui Brissonnet Episcopul curtean era oricând un oaspete binevenit la palat. Acolo îi pusese el Margaretei Biblia în mâini şi prietenia lui cu Francisc i-a oferit multe ocazii de a răspândi opiniile cele noi printre filozofii şi învăţaţii pe care monarhul găsea plăcere să-i strângă în jurul său. Fiind episcop şi având trecere la curte, găsea mulţi ascultători, şi probabil că din acea perioadă şi de la convertirile lui Brissonnet şi a Margaretei au venit înclinaţiile multor nobili francezi spre protestantism. Dar regele şi marea majoritate a poporului au rămas fideli Romei şi mulţi dintre nobili, intimidaţi de ameninţările cu martiriul, au ezitat şi au dat înapoi până ce, în cele din urmă, convingerile lor s-au estompat şi au rămas captivi în întunericul din care le-a lipsit curajul moral pentru a ieşi*.

* Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 97 Brissonnet, plin de zel pentru reformarea bisericii, era hotărât să dea un exemplu prin reformarea propriei sale dioceze. La întoarcerea de la Paris la Meaux, el a cercetat felul de viaţă şi învăţăturile predicatorilor şi a descoperit că aproape toate amvoanele erau ocupate de călugări franciscani, în timp ce diaconii, vicarii şi preoţii leneveau şi-şi cheltuiau veniturile la Paris. A descoperit că în toată dioceza lui abia dacă erau zece preoţi rezidenţi şi că din cei o sută douăzeci şi şapte de preoţi abia dacă erau paisprezece pe care episcopul îi putea aproba ăentru a oficia în dioceza lui. Atunci, întorcându-se spre oameni care nu făceau parte din clerul său, episcopul l-a chemat nu numai pe vechiul său prieten Lefevre, ci şi pe Farel, D’Arvande, Roussel şi Francisc Vatable. Lumina evangheliei s-a retras treptat de la Paris, unde, în harul său suveran, Dumnezeu aprinsese primele scântei, iar persecutorii erau hotărâţi să urmeze şi ei, însă furtuna a fost împiedicată pentru un timp să izbucnească. Trebuia ca reformatorii să fie protejaţi de mâna divină până ce-şi vor fi împlinit lucrarea*.

* D’Aubigne, vol. 3, p. 352; Freer, vol. 1, p. 98 Biblia în limba franceză la Meaux Ca şi englezul nostru Wycliffe, bătrânul Lefevre a dorit ca orice om din Franţa să aibă privilegiul de a citi sfintele scripturi în limba lui maternă. Pentru aceasta, el a lucrat, cu ajutorul lui Brissonnet, la cele patru evanghelii, care au fost publicate în octombrie 1522. Au urmat celelalte cărţi ale Noului Testament, aşa că în octombrie 1524 a fost publicată la Meaux o ediţie completă a Noului Testament. Acolo a fost introdus mai întâi marele izvor de lumină, care aşeza lucrarea pe temelii solide şi acolo au avut loc strângerile publice ale primei adunări protestante. Episcopul cel evlavios, prin zelul lui, a contribuit mult la înaintarea acelei lucrări bune. Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit larg şi cu o mare viteză, cei săraci primindu-l gratuit. Nicicând nu şi-a dedicat un prelat veniturile unui scop mai nobil şi nicicând nu a părut vreo sămânţă să aducă o recoltă mai glorioasă. Predicatorii s-au mutat de la Paris la Meaux, şi, văzând că acolo nu erau opriţi, au lucrat cu toată libertatea, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu era citit cu sârguinţă în casele şi atelierele poporului. Efectul a fost subit şi puternic: lumina divină a luat locul întunericului papal. Cartea cea nouă a devenit tema constantă a conversaţiilor lor, pentru că pe când mânuiau suveicile şi pieptenii, ei puteau vorbi despre câte o nouă descoperire pe care tocmai o făcuseră citind evangheliile sau epistolele. Tot aşa şi © www.comori.org

638

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

sătenii în vii, la ora mesei, când câte unul citea cu glas tare în timp ce alţii erau strânşi în jurul lui. “În mulţi se născuse,” spunea un cronicar al vremii, “o mare dorinţă de a cunoaşte calea mântuirii, astfel încât meşterii, nălbitorii şi dărăcitorii de lână, pe când lucrau cu mâinile lor, nu aveau altă modalitate de recreere decât să vorbescă unul cu altul despre cuvântul lui Dumnezeu şi să se mângâie unul pe altul prin el. Duminicile şi sărbătorile erau în special dedicate citirii scripturii şi cercetării voiei lui Domnului”. Următorul citat dintr-un istoric catolic, cu toate că acesta era ostil, dă mărturie despre influenţa pozitivă a cuvântului lui Dumnezeu asupra poporului: “Lefevre, ajutat şi de renumele lui de mare învăţat, prin vorba lui meşteşugită, a reuşit să-l inguşească şi să-l amăgească în aşa hal pe Monseniorul Brissonnet încât l-a făcut să se abată în mod atât de trist că până azi este imposibil să fie eliberat oraşul Meaux şi dioceza de învăţătura cea urâcioasă, unde s-a răspândit extraordinar de mult. Rătăcirea bunului episcop a făcut mult rău, din vreme ce până atunci el fusese atât de devotat lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria*”.

* Citat de D’Aubigne, vol. 3, p. 544 Efectele binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu Oamenii simpli au ajuns în scurt timp să fie mai bine instuiţi decât aceia care înainte le fuseseră învăţători, adică decât călugării franciscani. Creştinismul luase locul superstiţiilor şi cuvântul lui Dumnezeu le descoperea sufletelor pe Hristos ca soare şi centru al luminii divine. Au înţeles atunci că a se ruga la sfinţi era idolatrie şi că Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi că tronul harului este deschis pentru toţi. Meaux ajunsese focarul luminii şi centrul de unde lucrarea cea mare se răspândea în Franţa, până într-atât încât devenise un proverb cu privire la faptul că oricine agrea noile opinii “băuse de la fântâna din Meaux”. Predicarea slujitorilor celor noi s-a limitat pentru un timp la adunări private, dar, cum numărul ascultătorilor a crescut, ei au prins curaj şi s-au suit la amvoane în public. Şi episcopul, la rândul lui, a predicat şi şi-a implorat turma să nu le dea ascultare celor care ar fi dorit să-i depărteze de cuvântul lui Dumnezeu şi nici chiar dacă un înger ar fi coborât din cer pentru a le vesti o altă evanghelie nu trebuiau să asculte de el. Lefevre, prezentând energic cuvântul lui Dumnezeu, a exclamat odată: “Regi, prinţi, nobili, popoare şi toate naţiunile se cuvine să aibă speranţa numai în Hristos singur! ... Veniţi voi pontifi, voi regi, voi cei cu inima generoasă! ... Naţiuni, treziţi-vă pentru lumina evangheliei şi inspiraţi viaţa cerească! Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate”. Şi, de atunci încolo, acea expresie a devenit motto-ul acelei şcoli: Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate. Astfel, raza de lumină pe care am văzut-o strălucind în întunericul prejudecăţilor prin anul 1512 - când Lefevre a proclamat de la tribuna Sorbonnei papistaşe zădărnicia faptelor fără credinţă şi că există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a denunţat cu multă îndrăzneală idolatria acelora care adresau rugăciuni şi invocaţii Fecioarei şi sfinţilor – acea rază divină nu a putut fi stinsă. Timp de aproape doisprezece ani ea s-a tot extins până ce a ajuns un far în îutunecimea din jur, arătând la zeci de mii de oameni calea vieţii şi păcii şi cum să evite căile morţii şi infernului*.

* Freer, vol. 1, p. 70 Începutul persecuţiei în Franţa Trebuie acum să privim la celelate aspecte ale tabloului: dacă turma cea tânără de la Meaux se hrănea în © www.comori.org

639

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

pace în păşunile verzi, sub grija episcopului, călugării, cărora puţin le păsa de păşunile cele verzi ale evangheliei când îşi pierdeau influenţa şi veniturile şi se întorceau din peregrinările lor cu pungile goale spuneau: “Aceşti învăţători noi sunt eretici şi atacă cele mai sfinte rânduieli şi neagă cele mai sacre taine”. Apoi, prinzând curaj, cei mai aprigi dintre ei au mers la palatul episcopal, şi, fiind primiţi de prelat, i-au spus: “Zdrobeşte această erezie, altfel această molimă care pustieşte oraşul Meaux se va răspândi în tot regatul”. Brissonnet a fost impresionat şi, pentru moment, tulburat de zelul călugărilor îndrăzneţi, dar nu a cedat. Cu toate că evlavia şi zelul episcopului erau admirabile, el era un om timid şi tindea să temporizeze când se apropia pericolul. Îi lipsea fermitatea şi duhul statornic care le permite unora ca, în zilele persecuţiei, să-şi dea mai curând viaţa decât să renunţe la o conştiinţă curată şi la adevăr, aşa că a căzut, călcându-şi pe conştiinţă şi renunţând la adevăr pentru a-şi salva viaţa şi libertatea. Călugării, înfuriaţi de faptul că nu fuseseră primiţi bine de episcop, au hotărât să-şi prezinte plângerile înaintea unei instanţe mai înalte şi s-au grăbit să meargă la Paris, unde l-au denunţat pe episcop înaintea Sorbonnei şi a parlamentului. “Oraşul Meaux,” spuneau ei, “împreună cu toată regiunea din vecinătatea lui, este infectat cu erezie şi apele spurcate izvorăsc chiar din palatul episcopal”. Astfel s-a înălţat strigătul de erezie şi Franţa a auzit la scurt timp după aceea apelul la persecuţie împotriva evangheliei. Notoriul sindic Noel Beda a ascultat cu plăcere, la război el fiind în elementul lui natural. Cu puţin înainte ca Francisc să se fi suit pe tron, el fusesese ales conducător al Sorbonnei, aşa că se simţea dator să se războiască împotriva oricărei afirmaţii sau dogme diferite de filozofia acelei şcoli şi de articolele credinţei romano-catolice. “El diseca cu pasiune scrierile reformatorilor,” spunea Miss Freer, “pentru a găsi erorile lor şi a le expune triumfător înaintea sorboniştilor ostili. Oratoria lui incandescentă tuna împotriva studiului limbilor greacă şi ebraică, iar Parisul şi universitatea au răsunat încă odată de protestele mânioase ale irascibilului sindic. Expresiile bucuriei sale fanatice având înainte perspectiva războiului au făcut ca universitatea să se cutremure cu groază. Nici unul nu a îndrăznit să spună ceva când cercetarea aspră a lui Beda ar fi putut detecta la el vreo urmă de erezie chiar şi atunci când nimeni înafară de el nu ar fi visat existenţa ereziei”. Aşa era omul cu care trebuia să se confrunte timidul Brissonnet, alături de el fiind şi alţii cu acelaşi duh. Erasmus spunea: “Într-un singur Beda sunt trei mii de călugări”. Înfrângerea de la Pavia, unde a căzut floarea nobilimii franceze şi regele cavaler a fost luat prizonier de Carol al V-lea şi dus la Madrid, au făcut-o pe Louise, mama regelui, regenta Franţei*. Aceasta a fost de rău augur pentru reformatori, pentru că ea moştenise vrăjmăşia familiei de Savoia împotriva evangheliei şi devenise conducătoarea unui fel de cavalerism licenţios, care nu numai că a întinat curtea fiului ei, ci s-a şi dovedit mai târziu o mare piedică în calea răspândirii evangheliei curate.

* Pentru o scurtă dar plastică descriere a memorabilei bătălii, pe care Wylie o numeşte “inundarea Franţei”, vedeţi Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 153 Brissonnet acuzat de erezie În calitate de regent, ea a pus Sorbonnei următoarea întrebare: “Prin ce mijloace pot fi înlăturate şi extirpate învăţăturile blestemate ale lui Luther din cel mai creştin regat?” Răspunsul a fost scurt şi foarte apăsat: “Prin rug”. Şi s-a adăugat că, dacă acel mijloc nu era pus cât mai curând în aplicare, atunci urma să fie grav pătată onoarea regelui şi a Doamnei Louise de Savoia. Astfel, sub pretextul găunos de a întări tronul şi a menţine legile şi ordinea, autorităţile au fost obligate să scoată din teacă sabia persecuţiei. Beda şi călugării din Meaux au condus persecuţia împotriva episcopului şi a prietenilor săi, reformatorii, cu un duh de răzbunare neînduplecat. A fost acuzat că susţinea învăţături lutherane. Ediţia în franceză a Noului Testament, lucrarea la care se asociaseră Brissonnet şi Lefevre, a fost denunţată vehement, şi mai ales prefaţa pe care Lefevre a adresat-o “tuturor cititorilor creştini”. Din acea prefaţă şi din alte lucrări © www.comori.org

640

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

publicate la Meaux, Beda a extras patruzeci şi opt de propoziţii pe care facultatea de teologie le-a declarat eretice. Atunci Brissonnet a înţeles ce-i sta înainte: trebuia să abandoneze învăţăturile cele noi sau să ajungă în închisoare, poate chiar la rug. Nu a avut curajul necesar pentru a rezista. Fiind o fire timidă, ameninţările lui Beda l-au îngrozit. Pe deasupra, prietenii l-au convins să facă atâtea concesii cât s-ar fi cerut pentru a satisface Roma, ca apoi să continue lucrarea reformatoare mai în ascuns. Putea conta şi pe protecţia Margaretei, care pe atunci era la Saint Germain. Dar, vai! nu era pregătit să sufere ocara lumii, să părăsească biserica Romei şi să abandoneze bogăţiile şi poziţia socială de dragul adevărului. Lucrurile veacului prezent au biruit şi el a cedat acceptând condiţiile Sorbonnei. În octombrie 1523, potrivit mandatelor episcopale a emis hotărâri penttru: 1. A restabili rugăciunile publice adresate Fecioarei şi sfinţilor; 2. A interzice oricui să împurumute, să citească sau să aibă în posesia lui lucrările lui Luther; 3. Interdicţia ca Lefevre, Farel şi prietenii lor să suie la amvoane, şi nu numai atât, ci şi expulzarea lor din dioceza Meaux. El a mai trebuit, pe deasupra, să plătească o amendă de două sute de livre. Cât de grea trebuie să fi fost această primă lovitură atât pentru slujitori cât şi pentru popor! Turmele s-au risipit, iar păstorii, cu inimi grele, au părăsit Meaux. Lefevre a mers la Nerac, unde, sub protecţia Margaretei, şi-a sfârşit cariera la înaintata vârstă de nouăzeci şi doi de ani. Farel a fugit în Elveţia, unde am văzut că s-a angajat rapid în lucrarea Domnului. Gerard Roussel a contribuit la înaintarea reformei în regatul Navarrei. În urma persecuţiei, membrii bisericii s-au risipit prin toată Franţa, iar restul turmei, cei prea săraci pentru a fugi, a trebuit să stea şi să suporte greul furtunii*.

* Wylie – Protestantism, vol. 2, p. 141Ş D’Aubigne, vol. 3, cap. 7; Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 134; Fry – History, p. 356 Primii martiri ai Franţei Brissonnet căzuse, Lefevre şi prietenii lui fuseseră nevoiţi să fugă şi biserica reformatp de la Meaux se risipise. Călugării s-au suit din nou la amvoane: era începutul victoriei lor. Dar Roma n-a fost satisfăcută atunci, cum n-a fost satisfăcută niciodată, fără a vărsa sângele sfinţilor. “Puterea sacerdotală şi cea civilă, Sorbonna şi parlamentul, şi-au dat mâna, iar mâinile lor au ajuns curând pătate de sânge. Au trecut din nou la lucru pentru că numai sângele putea satisface fanatismul Romei”. Creştinii din Meaux, deşi rămăseseră fără păstor, au continuat să aibă întâlniri particulare pentru a citi cuvântul şi a se ruga. Unul dintre ei, Jean Leclerc, un dărăcitor de lână, era atât de învăţat în cuvânt încât în scurt timp a ajuns să fie rivit ca acela pe care Domnul îl ridicase pentru a-i întări şi încuraja. E drept că nu fusese educat în vreun colegiu, nici nu fusese hirotonit, dar avea credenţialele cerului şi a luat asupră-şi slujba de supraveghere, pe care episcopul cel învăţat o abandonase. Leclerc a început bine, vizitând casele ucenicilor şi întărindu-i, dar duhul lui s-a întărâtat văzând cum călugării jubilau de victoria lor. Dacă ar fi putut răsturna tot edificiul papalităţii şi umple toată Franţa de adevărul evangheliei, atunci inima i-ar fi fost mulţumită. Dar, asemenea multora din acel timp cu un duh înflăcărat, zelul l-a făcut să iasă din limitele prudente. El a scris o proclamaţie în care îl numea pe papă antihrist şi în care prevedea căderea împărăţiei lui, spunând că Domnul avea să-l nimicească cu suflarea gurii Sale. Cu multă îndrăzneală, el a lipit acel afiş pe uşa catedralei. Imediat s-a produs o mare agitaţie. Preoţi, călugări şi cetăţeni s-au strâns înaintea afişului. Leclerc a fost bănuit şi a fost luat şi aruncat în închisoare. Procesul lui s-a încheiat în câteva zile. Dărăcitorul de lână a fost condamnat să fie biciuit timp de trei zile în timp ce era dus prin oraş, apoi însemnat cu fierul roşu pe frunte. A fost purtat pe străzi cu mâinile legate în timp ce călăii îşi îndeplineau cu mult sârg slujba. L-a urmat o mare mulţime: papistaşii furioşi şi prietenii manifestând compasiune. Când marca infamiei i-a fost imprimată pe frunte cu fierul roşu, o femeie s-a apropiat de martirul cu fruntea neagră şi arsă şi a căutat să-l © www.comori.org

641

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

încurajeze: era mama lui. Credinţa şi dragostea maternă se luptau în inima ei, dar, în cele din urmă, a triumfat credinţa şi ea a exclamat cu voce tare: “Glorie lui Isus Hristos şi martorului său!” Mulţimea, atât de impresionată de vocea ei emoţionantă, i-a făcut loc şi ea s-a întors acasă în timp ce fiul ei era expulzat din Meaux. Leclerc a ajuns la Metz, unde reforma făcuse oarece progres. Cu toate că avea marca de eretic pe frunte, zelul lui nu a scăzut şi curajul nu l-a părăsit, însă n-a fost deloc prudent. Se apropia una dintre marile sărbători. La mică distanţă înafara porţilor oraşului era o capelă cu imagini ale Fecioarei şi ale celor mai vestiţi sfinţi ai provinciei, unde toţi locuitorii Metzului aveau obiceiul de a face pelerinaj într-o anumită zi a anului pentru a se închina la acele pietre spre a obţine iertarea păcatelor. Sufletul evlaviosului şi curajosului Leclerc a fost tulburat puternic. Mâine – gândea el – tot oraşul care s-ar cuveni săse închine singurului Dumnezeu adevărat, se va pleca înaintea acestor blocuri de lemn şi de piatră. Fără a se consulta cu fraţii mai de seamă de acolo, el s-a strecurat afară din oraş înainte de închiderea porţilor şi sa aşezat înaintea statuilor, cu mintea agitată. Pasajul din exod 23: “Să nu te pleci înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti şi să nu faci după faptele lor, ci să-i nimiceşti cu totul şi să le sfărâmi statuile” (v. 24) i s-a părut a fi ceea ce-i spunea Duhul Domnului, şi, după cum spunea Beza, fiind “purtat de o inspiraţie divină”, a sfărâmat statuile şi, cu indignare, le-a împrăştiat cioburile înainte altarului. În zori a intrat din nou în Metz. Peste câteva ore totul era în mişcare în vechiul oraş Metz: sunau clopotele, populaţia se strângea, erau desfăşurate steaguri, şi toţi, având în frunte preoţi, canonici şi călugări, au mers cu fum de lumânări şi de tămâie spre capela Fecioarei. Dar, dintr-odată, toate instrumentele muzicale au tăcut şi mulţimea a fost cuprinsă de o agitaţie de nedescris când a văzut capetele, braţele şi picioarele divinităţilor lor împrăştiate în locul unde veniseră să se închine. Martiriul lui Leclerc A fost suspectat ereticul înfierat. Moarte, moarte nenorocitului pângăritor, au strigat şi s-au întors în grabă la Metz. A fost prins Leclerc. Acesta şi-a recunoscut imediat crima şi a rugat poporul amăgit să se închine numai lui Dumnezeu. Când a fost adus înaintea judecătorilor, el şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa în Hristos, Dumnezeu venit în carne şi a declarat că numai Lui I se cuvine închinare. A fost condamnat să fie ars de viu şi dus imediat la locul de execuţie. Persecutorii s-au străduit să facă pedeapsa lui cât mai groaznică. El a privit pregătirile pentru tortură rămânând calm şi ferm şi a fost neclintit la auzul strigătelor călugărilor şi poporului, şi, prin minunata putere a harului lui Dumnezeu, nici un semn de slăbiciune nu a afectat gloria sacrificiului său. Au început tăindu-i mâna dreaptă, după care i-ai smuls carnea cu un cleşte înroşit în foc şi au încheiat arzându-i pieptul. În timp ce duşmanii se străduiau să inventeze noi torturi, mintea lui Leclerc era liniştită. El a recitat solemn, cu voce tare, cuvintele psalmistului: “Idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mîinilor omului. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, au nas dar nu miros, au mâini dar nu ating, au picioare dar nu umblă, nu scot nici un sunet din gâtul lor. Cei care i-au făcut sunt asemenea lor şi aşa este oricine se încrede în ei. Încrede-te în Domnul, o, Israele! El este ajutorul tău şi scutul tău” (Psalmul 115:4-9). După acestea, Leclerc a fost ars la foc mic. Aşa a murit primul martir al evangheliei în Franţa*.

* D’Aubigne, vol. 3, p. 582 Dar preoţii nu s-au mulţumit numai cu sângele sărmanului dărăcitor de lână. Protopopul Chatelain îmbrăţişase învăţăturile reformei şi a rămas neclintit în credinţă. A fost denunţat înaintea cardinaluilui de Lorraine, dezbrăcat de veşmintele preoţeşti, şi, în haine de laic, predat puterii seculare, care l-a condamnat să fie ars de viu, după care, în scurt timp, slujitorul lui Hristos a fost mistuit de flăcări. Dar, după cum era de aşteptat, aceste tragedii au făcut ca lutheranismul să se răspândească în tot districtul © www.comori.org

642

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

metz. “Spectatorii,” spunea un cronicar, “erau uimiţi şi nu puţini, mişcaţi de compasiune, retrăgându-se de la acele scene triste, au mărturisit evanghelia pentru care au văzut cum, cu seninătate şi cu un curaj nobil, îşi dăduseră viaţa martirii”. Reflecţii asupra căderii lui Brissonnet Este greu să părăsim cenuşa lui Leclerc fără a gândi cu tristeţe la bietul episcop. Dacă Leclerc este de condamnat pentru lipsa de înţelepciune, el trebuie admirat însă pentru curajul lui. Dar Brissonnet? Având mulţi prieteni la curte, el şi-a păstrat mitra, palatul şi bogăţiile, dar aceasta cu preţul conştiinţei, al adevărului şi al cununii vieţii. “Nu ne vom aventura să facem speculaţii ce trebuie să fi gândit Brissonnet,” spunea Wylie, “văzând cum, unul după altul, cei care fuseseră turma lui, mergeau la rug şi de la rug în cer. Să nu fi fost oare momente în care el să fi simţit că mitra pe care o păstrase cu un asemenea preţ îi ardea fruntea? Că se cuvine să se ridice şi să-şi părăsească palatul şi toate onorurile, ca, mergând în închisoare şi apoi la rug, să se alăture membrilor fostei sale turme, care merseseră înaintea lui pe acea cale, spre a moşteni împreună cu ei onoruri şi bucurii cu mult mai înalte decât acelea pe care le puteau da papa şi regele Franţei? Dar, indiferent ce va fi simţit el şi indiferent care vor fi fost hotărârile lui lăuntrice, ştim că gândurile lui nu au ajuns niciodată să se maturizeze spre a conduce la fapte”. Omeneşte am fi dispuşi să atribuim căderea lui Brissonnet unei slăbiciuni a caracterului său, înşelăciunii bogăţiilor şi influenţei prietenilor. Cazul lui a fost judecat cu uşile închise, înaintea unei comisii, astfel încât nu se ştie în ce măsură a renunţat la credinţa pe care o predicase şi pentru răspândirea căreia arătase un zel aparent sincer. El a rămas în comuniunea Romei până la moarte, care a avut loc la câţiva ani după ce s-a dezis, şi în tot acel timp s-a străduit să trăiască în aşa fel încât “ortodoxia” să nu-i fie pusă la-ndoială. Dacă este să judecăm în zilele noastre asemenea cazuri, trebuie să ţinem cont de multe lucruri. Ei abia ieşeau din întuneric, de sub superstiţii şi de sub răutatea de nedescris a papalităţii. Oamenii evlavioşi şi cu cuget curat, cum era Brissonnet, vedeau că reforma era foarte necesară şi doreau în mod sincer s-o promoveze, chiar dacă nu se gândiseră la o despărţire completă de comuniunea ei. Ideea despărţirii, aşa cum ne învaţă Domnul nostru în Ioan 17, când El îi aşează pe ucenici pe poziţia Lui de om respins pe pământ şi primit în cer, nu mai făcea parte din învăţătura acelei vremi. Luther, un om cu convingeri profunde şi cu credinţa puternică, nu a fost de fapt niciodată separat în duh de idolatria Romei: el nu a fost un sfărâmător de statui şi învăţătura lui cu privire la sacramente contrazicea ceea ce predica el. Relaţiile cereşti ale creştinului şi bisericii nu erau înţelese şi, în învăţătura primilor reformatori, era foarte puţin despre adevărul separării. Era în principal doctrină, dar relativ puţin pentru inimă. Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi în mod individual şi în adunare, în calitate de casă a lui Dumnezeu, ca şi speranţa în venirea Domnului nu au fost cunoscute de reformatorii din secolul al XVI-lea. Aşa că trebuie să avem multă îngăduinţă şi să nu-i judecăm prea aspru pe unii care au ezitat sau chiar au dat înapoi când au văzut rugul, şi, pe de altă parte, trebuie să admirăm harul lui Dumnezeu care a triumfat în mulţi care cunoşteau puţin adevăr. Duhul Sfânt era învăţătorul lor şi ei ştiau ce era necesar pentru propria lor mântuire şi pentru gloria lui Dumnezeu. Convertirea şi credinţa lui Louis Berquin Una dintre victimele ilustre din acele zile de început a fost Louis Berquin, un gentilom din Artois, ofiţer în garda de corp a regelui. “El ar fi ajuns un fel de Luther al Franţei,” spunea Beza, “dacă în Francisc ar fi găsit un fel de Elector al Saxoniei”. Spre deosebire de cavalerii epocii, care erau obişnuiţi numai cu coiful şi sabia, el era învăţat, meditativ, cinstit, deschis şi generos faţă de săraci. El ajunsese să aibă un bun renume la curtea lui Francisc, şi, fiind la adăpostul patronajului stăpânului său, el a studiat cu sârguinţă lucrările reformatorilor, ajungând în scurt timp unul dintre cei mai zeloşi convertiţi. Prin harul lui Dumnezeu, convertirea lui s-a dovedit a fi autentică. Învăţătura lui, elocinţa şi influenţa lui au fost de © www.comori.org

643

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

atunci consacrate în slujba evangheliei. Mulţi îl priveau ca pe un reformator al ţării sale. Timpul liber şi-l petrecea traducând în franceză lucrările lui Luther, Melanchton şi Erasmus şi scriind tratate cu privire la învăţăturile fundamentale alşe credinţei creştine, pe care le-a tipărit pe cheltuiala lui. Acest eretic – gândea Beda – este mai rău decât Luther, dar aşa de discret era cavalerul creştin încât era greu de produs probe care să ducă la condamnarea lui pentru erezie. Au fost folosiţi spioni care au pândit fiecare cuvânt rostit de Berquin. În cele din urmă s-au găsit martori care au dovedit că el spusese că era eretic ca, în predica dinaintea mesei, să fie invocată Fecioara Maria în loc să fie invocat Duhul Sfânt. Atât a fost suficient. Sindicul a obţinut autorizaţie de la parlament să percheziţioneze locuinţa lui Berquin şi i-a confiscat toate cărţile şi hârtiile, pe care le-a prezentat facultăţii de teologie. Scrierile au fost condamnate ca având tendinţe eretice şi Berquin a fost aruncat în închisoare. “Acesta,” a spus sângerosul Beda, “nu ne va scăpa, ca Brissonnet şi Lefevre”. El a fost ţinut izolat în perioada de pregătire a procesului şi a rugului la care era sigur că urma să fie condamnat. Margareta, care dintotdeauna mărturisise admiraţie faţă de talentele lui Berquin, a fost imediat informată de soarta lui şi s-a interesat în favoarea lui. Având cazul nefericit al lui Brissonnet şi fiindu-i groază că Berquin urma să fie dus la rug, i-a scris fratelui său descriindu-i regelui insolenţa Sorbonnei de a-l aresta pe unul dintre ofiţerii săi sub un asemenea pretext fără a fi căpătat mai întâi acordul lui. Sugestia a atins mândria lui Francisc, care a izbucnit ameninţând parlamentul şi a dat ordine ca ofiţerul său să fie eliberat. A fost închis o a doua oară, şi iarăşi a fost salvat de rege, care l-a sfătuit să fie mai prudent, însă convingerile lui puternice cu privire la datoria lui ca martor al lui Hristos nu au putut fi suprimate, aşa că el a lucrat pentru a răspândi adevărul printre săracii din ţară şi printre prietenii săi din oraş şi la curte. Dar inima lui ardea de dorinţa de a transmite întregii Franţe convingerile lui. A fost închis a treia oară, şi atunci Sorbonna s-a asigurat că prada nu-i mai scapă. Regele era atunci prizonier la Madrid şi Louise era atotputernică la Paris. Împreună cu Duprat, cancelarul fără scrupule, ea i-a sprijinit pe persecutori. Dar cuvântul Margaretei a avut din nou influenţă asupra fratelui său cel impulsiv, care, la 1 aprilie 1526, a dat poruncă să fie suspendate procedurile până la venirea regelui. Când a ajuns din nou în libertate, prietenii săi mai căldicei l-au implorat să evite să-i mai ofenseze pe doctorii care îl însemnaseră spre nimicire. Mai ales Erasmus, care aflase că el urma să publice traducerea uneia dintre lucrările sale în latină adăugând şi note, i-a scris scrisoare după scrisoare pentru a-l convinge să renunţe. “Lasă viespile acestea,” spunea el, “şi mai ales nu mă amesteca pe mine în aceste chestiuni; povara mea este deja destul de grea. Dacă ai plăcerea de a te angaja în dispute, atunci aşa să fie, însă, cât despre mine, eu nu doresc aşa ceva”. Şi i-a mai scris din nou: “Cere o ambasadă într-o ţară străină. Călătoreşte în Germania. Ştii că Beda şi agenţii lui, ca o hidră cu o mie de capete împroşcă venin în toate părţile. Numele vrăjmaşilor tăi este Legiune. Să fie cauza ta mai dreaptă decât aceea a lui Hristos şi tot nu te vor lăsa, ci îţi vor provoca un sfârşit crud. Nu te încrede în protecţia regelui. Şi mai ales, nu mă amesteca cu facultatea de teologie”. Scrisoarea, atât de caracteristică filozofului timid, care întotdeauna a căutat să urmeze calea de mijloc între evanghelie şi papalitate, nu a făcut decât să întărească curajul lui Berquin. Atunci s-a hotărât să nu mai rămână în defensivă, ci să atace. A trecut la lucru şi a extras din scrierile lui Beda şi ale alor săi douăsprezece propoziţii pe care i le-a prezentat lui Francisc că erau false, contrare Bibliei şi eretice. Sorobonniştii au fost buimăciţi. Au fost extrem de revoltaţi. Cum! Tocmai apărătorii credinţei, stâlpii bisericii, să fie acuzaţi de erezie de un lutheran care merita* de o mie de ori să fi murit! Regele a găsit totuşi plăcere că avea ocazia să-i umilească pe acei doctori turbulenţi şi le-a porincit să condamne sau să confirme cele douăsprezece propoziţii folosind scriptura. Aşaceva ar fi fost extrem de greu pentru învăţaţi şi afacerea ar fi luat o întorsătură gravă pentru ei, când un accident a întors lucrurile în favoarea Sorbonnei: o statuie a Fecioarei a fost mutilată într-un cartier al Parisului. “Este un complot întins,” au strigat preoţii, “o mare conspiraţie împotriva religiei, împotriva stăpânirii, împotriva ordinii şi păcii ţării noastre! Toate legile vor fi răsturnate, toate demnităţile vor fi desfiinţate, şi totul va fi rodul învăţăturilor © www.comori.org

644

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

predicate de Berquin!” Strigătele Sorbonnei, ale preoţilor şi parlamentului şi cele ale poporului l-au surescitat pe rege. Moarte sfărâmătorilor de statui! Nici un pic de îndurare pentru eretici! Şi Berquin a ajuns în închisoare a patra oară.

* Felice, p. 26 Sentinţa Sorbonnei şi martiriul lui Berquin O comisie compusă din doisprezece membri delegaţi de parlament l-a condamnat să abjure public, după care să rămână în închisoare tot restul vieţii, fără cărţi, pană sau hârtie, după ce limba îi va fi fost străpunsă cu un fier roşu. “Faca apel la rege,” a exclamat Berquin. “Dacă nu te supui hotărârii noastre,” i-a răspuns unul dintre judecători, “vom găsi mijloacele de a face să înceteze pentru totdeauna apelurile tale”. “Prefer să mor,” a spus Berquin, “decât ca prin tăcerea mea să aprob o asemenea condamnare a adevărului”. “Să fie strangulat şi ars în Place de Greve!” au spus într-un glas toţi judecătorii. Dar au socotit că era de dorit să amâne execuţia pentru un moment când Francisc era absent, pentru că se temeau ca nu cumva afecţiunea lui pentru slujitorul lui favorit şi loial să se trezească şi el să ordone eliberarea lui Berquin a patra oară. S-a dorit amînarea cu o săptămână a executării sentinţei. “Nici măcar o zi,” a spus Beda, “să fie omorât imediat!” În aceeaşi zi, la 22 aprilie 1529, Berquin a fost dus la moarte. Şase sute de soldaţi şi un mare flux de spectatori l-au escortat până la locul de execuţie. Erasmus, potrivit mărturiilor de la martori oculari, descrie astfel înfăţişarea lui: “Nu arăta nici un semn de mâhnire. Ai fi zis că era în biblioteca lui, la studii, sau într-un templu, meditând la lucrurile divine. Când călăul, cu vocea aspră, i-a citit sentinţa, nu s-a schimbat deloc la faţă. A coborât din car cu un pas sigur, dar nu era indiferenţa stoică a unui criminal înrăit, ci seninătatea şi pacea unei conştiinţe curate”. Fiind pair al Franţei, el era îmbrăcat potrivit demnităţii sale, purtând “o mantie de catifea, un dublet de satin şi demasc şi un colan de aur;” nu era nici un semn de jale, ci parcă s-ar fi înfăţişat la curte, deşi nu la curtea lui Francisc, ci la curtea cerească. Dorind să li-L facă cunoscut pe Mântuitorul oamenilor sărmani din jurul lui, Berquin a încercat să le vorebească, dar nu a putut fi auzit deoarece călugării au dat un semnal şi imediat a izbucnit un vacarm de voci şi zăngănit de arme, care a făcut să nu poată fi auzite cuvintele sacre ale martirului care murea. Focul şi-a făcut lucrarea şi unde fusese un nobil al Franţei şi un creştin smerit a rămas un morman de cenuşă. “Rugul lui Berquin a fost, într-o oarecare măsură, ceea ce acela al lui Ridley a fost pentru Anglia – lumina care, prin harul lui dumnezeu, nu a putut fi stinsp şi care a strălucit în tot ţinutul*”.

* Wylie, vol. 2, p. 162; D’Aubigne Răspândirea rapidă a învăţăturilor reformei Cele două exemple de martirii pe care le-am prezentat – unul din rândurile celor mai umili, celălalt dintre cei mai înalţi în rang – pot fi considerate ca modele ale marii mulţimi care a urmat. Spaţiul limitat nu ne permite să consemnăm suferinţele prin care au trecut cu răbdare şi moartea triumfătoare a mai multot martori nobili ai lui Hristos. Dar, în pofida peresecuţiei violente, cei convertiţi erau din ce în ce mai numeroşi. Faima lui Francisc I ca om care îi favoriza pe învăţaţi, care, prin inlfuenţa sorei sale, îl invitase şi pe Melanchton să se stabilească la Paris, a făcut ca mai mulţi reformatori din Germania şi Elveţia să viziteze Franţa şi să ajute în lucrarea Domnului. Astfel, scrierile lui Luther, Zwingli şi aşe altora au ajuns în ţară şi au fost citite de un public larg, opiniile cele noi răspândindu-se rapid în toate © www.comori.org

645

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

clasele sociale. Ici şi colo au apărut misionari ai reformei, s-au constituit adunări, şi, din când în când, câte unul era luat de la strângerea adunării sau de la citirea scripturii şi mergea spre a-şi pecetlui cu sânge credinţa. În 1533 părea că reforma urma să bucure de zile mai bune: regina-mamă, Louise de Savoia, unul dintre cei mai înverşunaţi persecutori, tocmai murise, iar Francisc făcuse o alianţă cu protestanţii din Liga de la Smalcald şi influenţa sorei sale, Margareta crescuse. Profitând de acel moment favorabil, ea a deschis amvoanele Parisului pentru Roussel, Courault şi Bertault, care înclinau spre învăţăturile reformate. Episcopul Jean du Bellay nu s-a opus. Bisericile erau pline. Beda şi doctorii de la Sorbonna au căutat să ridice poporul, dar au fost împiedicaţi. Între timp, Francisc s-a întors la Paris venind de la Marsilia, unde avusese o întrevredere cu Clement al VII-lea pentru căsătoria fiului său, Henri cu Caterina de Medici. Prietenia sa reînnoită cu papa, unchiul Caterinei, l-au făcut să fie împotriva ereticilor. Mulţi dintre ei au fost aruncaţi în închisoare şi trei preoţi care erau suspectaţi au primit interdicţie să mai predice. Aşa era Francisc, de a cărui dispoziţie depindeau atât de multe. Niciodată nu a luat o decizie pe tema importantă a religiei; nici nu ştia ce era, nici ce voia să fie. Cu toate acestea, datorită urii sale fireşti împotriva călugărilor şi a influenţei puternice a sorei sale, el i-a favorizat pînă atunci pe reformatori. Dar un incident pentru care el a fost ulterior învinuit mult a pus capăt luptelor dintre Margareta şi fratele ei în ceea ce priveşte atitudinea faţă de reformatori, punând capăt şi şovăirilor regelui. Mulţi reformatori au fost înclinaţi, sau, mai curând amăgiţi, să conteze pe favoarea curţii pentru înaintarea evangheliei şi au propus să lucreze cu moderaţie, nedorind să facă ceva care să ofenseze. Aceştia erau numiţi temporizatori. Cealaltă partidă, a celor numiţi scripturalişti, gândeau că nu trebuie să se bizuie deloc pe favoarea principilor, ci să predice cu îndrăzneală evanghelia şi să se opună oricăror lucruri ar fi avut tendinţa de a readuce înapoi superstiţiile Romei. Tânăra biserică a Franţei, fiind astfel divizată, a fost de acord să-i consulte pe vechii lor învăţători, adică pe Farel şi pe alţii din exil. Un tânăr creştin numit Feret a acceptat misiunea de a merge în Elveţia. Dar de îndată ce a trecut Munţii Jura el a văzut cu totul alte imagini decât la Paris: în oraşe şi sate altarele erau demolate, idolii erau sfărâmaţi şi orice formă de idolatrie era înlăturată din închinarea publică. După cum am văzut deja, aceasta era lucrarea lui Farel, Viret, Saunier, Olivetan, Froment şi a altora. Dar Franţa era mult diferită. Un principe puternic şi o preoţime trufaşă se opuneau acolo unui mic număr de reformatori. “Acest gen de amestec între evanghelie şi papalitate,” au spus evangheliştii elveţieni, “nu poate ţine mai mult decât focul şi apa împreună”. Ei au recomandat măsuri îndrăzneţe. Trebuia dată o lovitură puternică citadelei imperiului papal. Trebuia abolită mesa. “Dacă arborele papal este acela a cărui umbră ucigătoare înăbuşeşte seminţele vii ale cuvântului, mesa este rădăcina lui”. S-a propus să fie scrise şi postate afişe prin toată Franţa. Anul afişelor În cele din urmă au scris un protest evanghelic. În general se consideră ca Farel a fost autorul lui. Istoricii se întrec unul pe altul în a descrie violenţa stilului. “Pana lui îndrăzneaţă a fost condusă de indignare,” spunea unul. “Era un şuvoi de foc mistuitor,” spunea altul. “Era un trăznet mare şi puternic, semănând cu una din acel furtuni care se strâng în întuneric asupra vârfurilor munţilor dintre care a fost scris documentul şi care în final explodează în fulgere care luminează tot cerul, cu salve de tunete care zguduie câmpiile*”.

* Wylie, vol. 2; D’Aubigne – Clavin, vol. 3; Felice, p. 35; Freer, vol. 2, p. 138 Când afişele au ajuns la Paris, mulţi creştini au considerat că stilul lor era mult prea dur şi violent, dar © www.comori.org

646

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

majoritatea au fost în favoarea publicării lor. S-a stabilit noaptea de 18 octombrie 1534 în care să fie făcută lucrarea în toată Franţa. A venit acea memorabilă noapte şi venerabila univeritata din Paris, clădirile publice din capitală, uşile bisericilor şi însăşi Sorbonna au fost acoperite de afişe. Mişcarea a fost simultană în toată Franţa. Afişul avea titlul scris cu litere mari: “Articole adevărate cu privire la marile şi oribilele abuzuri ale mesei papistaşe, inventate în opoziţie directă cu cins cea sfântă a Domnului şi a singurului Mijlocitor şi Mântuitor Isus Hristos”. Papii, cardinalii, episcopii, călugării şi toţi susţinătorii distinşi al credinţei romano-catolice erau atacaţi cu cele mai dure invective. Textul lung al afişului, care în istoria lui D’Aubigne ocupă cinci pagini, se încheie astfel: “Cu adevărat, adevărul nu este cu ei, adevărul îi ameninţă, adevărul îi alungă şi îi umple de groază; în scurt timp, prin el domnia lor va fi nimicită pentru totdeauna”. Nu există cuvinte care să poată descrie strigătul universal de furie şi consternare care a răsunat în toată Franţa în dimineaţa zilei de 19. Poporul s-a strâns în grupuri în jurul afişelor. Preoţii şi călugării fierbeau de furie. Se spunea că lutheranii puseseră la cale un complot groaznic ca să le ardă bisericile şi oraşul şi să-i masacreze pe toţi. Moarte! Moarte ereticilor! Regele era atunci la castelul de la Blois. Un afiş - fărăndoială lipit de mâna unui vrăjmaş - s-a găsit chiar pe uşa apartamentului regelui. Montmorency şi cardinalul de Tournon i-au atras regelui atenţia asupra hârtiei. Regele a fost foarte agitat, s-a făcut palid şi a rămas fără cuvinte. A văzut în aceea o insultă nu numai împotriva autorităţii sale ci şi îpotriva persoanei sale, iar acei inamici ai reformei – Montmorency şi Tournon – i-au fixat aşa de bine acea idee în minte încât, plin de mânie, a exclamat: “Să fie arestaţi toţi! Lutheranismul să fie exterminat complet”. Şi membrii facultăţilor au cerut ca blasfemia ce îndrăzneaţă să fie răzbunată printr-un auto-da-fe general. Atunci furtuna, care, prin providenţa cea bună, fusese oprită mult timp, s-a dezlănţuit cu toată furia. Regele s-a implicat total în sistemul persecuţiei, dar, chiar arătând îngăduinţă având în vedere caracteristicile epocii, reformatorii nu erau fără vină. Ar fi scris şi ar fi lipit apostolii afişe? Nu avem alt standard de acţiune şi alt îndrumător înafară de cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi nu se poate ca faţă de cei care au suferit să ai alt sentiment decât acela de tandră compasiune. Regele a dat ordine ca sacramentarienii să fie aduşi de îndată, vii sau morţi. Cu ajutorul unui trădător, casele lor au fost descoperite şi în scurt timp toţi au fost luaţi şi aruncaţi în închisoare. Ofiţerul a intrat în casa unui olog numit Bartholomee Millon, complet neputincios trupeşte, şi i-a spus: “Ridică-te!” “Vai, domnule!” a spus bietul paralitic, “este nevoie de un stăpân mai mare ca să mă ridice”. Sergentul l-a scos afară, dar atât de plin de curaj sfânt a fost Bartholomee încât tovarăşii lui de captivitate au fost întăriţi prin îndemnurile lui. Înainte, când era purtat de preitenii săi, simţea dureri în toate mădularele, dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul l-a făcut să-şi piardă sensibilitatea, astfel încât în închisoare spunea: “cea mai dură manipulere îmi pare blândă”. Execuţiile Procesul lutheranilor s-a încheiat rapid şi au început execuţiile. Era nevoie de o ispăşire pentru purificarea Franţei, aşa că ereticii trebuiau să fie sacrificaţi. Rugurile au fost răspândite în toate cartierele Parisului şi execuţiile au avut loc mai multe zile la rând. Millon a fost primul. Temnicerul a intrat în celula lui, l-a ridicat în braţe şi l-a pus în car. Procesiunea a mers spre Place de Greve. Trecând pe lângă casa părintească a zâmbit luându-şi adio de la vechea lui casă, ca unul care are înaintea ochilor o casă nu făcută de mâini omeneşti, ci una eternă, în cer. “Micşoraţi flăcările,” a spus ofiţerul comandant, “sentinţa este să ardă la foc mic”. A trebuit să fie ridicat şi aruncat în flăcări, dar a suportat torturile ca şi când ar fi fost susţinut în mod miraculos. De pe buzele lui au ieşit numai cuvinte de pace, cu mare blândeţe a duhului, pe când sufletul lui, răscumpărat de sângele scump al lui Isus, s-a înălţat, pe aripi de îngeri, în paradisul lui Dumnezeu. A urmat o lungă listă de nume. A urmat Du Bourg, din Rue Saint-Denis, prietenul lui Calvin, şi multe persoane de rang înalt au suferit atunci, iar mulţi, fiind avertizaţi, au reuşit să fugă. © www.comori.org

647

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

Pe când capitala era tulburată de aceste scene, Margareta era la reşedinţa ei de la castelul Nerac. Ştirile au umplut-o de groază. Duşmanii ei, după ce-l câştigaseră pe rege, s-au străduit să-l incite împotriva ei. În trecut, Francisc curma imediat orice încercare de a pune în discuţie reputaţia sorei sale, dar odată ajuns în acea stare de spirit întunecată, a ascultat cea ce-i spuneau miniştrii lui. I-au insinuat că dacă avea de gând să-i nimicească pe eretici din regatul său, atunci trebuia să înceapă la curtea lui şi cu rudele lui cele mai apropiate. Margareta a fost chemată la Paris şi a ascultat imediat, încrezându-se în bunele ei intenţii şi în iubirea fratelui ei şi fără a se teme de teologii ostili, faţă de care nu avea nici respect, nici groază. Probabil că aceea a fost prima dată în viaţă când Francisc a primit-o pe Margareta la Louvre cu o severitate rece şi i-a reproşat relele pe care le-a adus regatului său sprijinul pe care ea îl acordase ereziilor. Margareta a plâns, dar şi-a ascuns lacrimile de fratele său cel mânios. L-a mustrat blând, şi a descoperit curând că bigotismul nu stinsese complet dragostea lui pentru ea. A prins curaj şi s-a încumetat să sugereze că intoleranţa partidei fanatice îl umpluse pe rege de supărare. Şi ea era la fel de supărată pe afişe, dar era sigură că nici unul dintre slujitorii pe care-i cunoştea ea nu era implicat în publicarea lor. Fără a intra în detalii, mai adăugăm numia că prin rugăminţile ei a obţinut eliberarea lui Roussel, Berthault şi Couralt şi că atitudinea regelui s-a schimbat faţă de aceia care i-au atribuit motivaţii rele sorei sale. Prezenţa ei la Paris a încurcat pentru un timp planurile persecutorilor, dar cum Francisc era hotărât să ordone o procesiune publică pe străzile Parisului pentru curăţirea întinării afişelor, ea i-a cerut regelui permisiunea de a pleca la Bearn, pe care el i-a acordat-o fără tragere de inimă. Procesiunea şi martiriile La 21 ianuarie 1535, procesiunea “jertfei de pace” a străbătut străzile Parisului cu un fast mohorât, umplând de groază inimile spectatorilor. Casele de pe traseul procesiunii fuseseră împodobite cu pânze negre, de doliu. Toate ordinele religioase din Paris au participat la procesiune purtând cu mândrie relicve sacre ale mânăstirilor lor: capul Sf. Louis, patronul Frnţei, o bucată din cruce, adevărata coroană de spini, un cui sfânt şi vârful lancei care străpunsese coasta Domnului. Cu nici o altă ocazie până atunci nu au mai fost purtate atâtea relicve pe străzile Parisului. Ele mergeau imediat înaintea ostiei, care era purtată de episcopul Parisului, sub o acoperitoare de catifea purpurie, susţinută de delfin, de ducii de Orleans, Angouleme şi Vendome. În jurul sfintelor sacramente mărşeluiau două sute de gentilomi de-ai casei regale, fiecare dintre ei purtând o torţă. Urma regele, mergând pe jos, cu capul descoperit, purtând o lumânare de ceară albă curată, înconjurat de copiii săi şi de prinţii de sânge regal. La urmă venea o mulţime nenunărată de nobili de la curte, principi, ambasadori şi străini, fiecare dintre ei purtând o torţă. În faţa caselor lor, burghezii stăteau cu lumânări aprinse, căzând în genunchi când sfintele sacramente treceau prin dreptul lor. Dar procesiunea nu se încheiase încă, ci ea continua în tăcere de jale: breslele capitalei, municipalitatea, ofieţrii de la curte, gărzile elveţiene şi coriştii capelelor regale, totalizând câteva mii de persoane, fiecare având o lumânare aprinsă. Era o comedie a fanatismului regelui, iar tragedia avea să urmeze prin “implorarea îndurării Răscumpărătorului pentru insulta adusă sacrificiului mesei”. După ce a mers de la Louvre la Notre Dame, regele s-a aşezat pe un tron şi apoi a rostit o diatribă împotriva opiniilor celor noi, cea mai violentă pe care ar fi putut-o sugera cineva sau care ar putea fi exprimată în cuvinte. “Dacă braţul meu ar fi infectat de această molimă,” a spus el, “l-aş tăia. Dacă vreunul dintre copiii mei ar ajunge atât de nenorocit încât să agreeze această nouă reformă şi să dorească să o mărturisească, l-aş sacrifica pe el pentru dreptatea lui Dumnezeu şi spre îndreptăţirea mea”. De la declamaţii a trecut la fapte. În aceeaşi zi au fost arşi de vii şase lutherani. Celor mai curajoşi le-a fost mai înainte tăiată limba pentru ca nu cumva să dea vreun îndemn poporului şi să nu fie auziţi rugându-se lui Dumnezeu. Ei au fost suspendaţi de un laţ mobil, care, ridicându-se şi apoi coborându-se alternativ îi ţinea în foc câteva momente, după care îi ridica apoi în aer pentru a-i lăsa din nou în flăcări, ceea ce a continuat până ce frânghiile cu care erau legaţi au ars şi ei au căzut în mijlocul rugului, pentru ca, în © www.comori.org

648

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

câteva clipe, sufletele lor să se înalţe, ca într-un car de foc, spre ţinuturile luminoase ale binecuvântării eterne. Dreapta răsplătire Epoca persecuţiilor şi a martiriilor a fost atunci inaugurată în mod solemn în Franţa, iar 21 ianuarie trebuie să fie o zi de rău augur în ţara revoluţiilor: la două sute cincizeci de ani după ce Francisc i-a dat morţii pe umilii slujitori ai lui Hristos, unul dintre cei mai simpli şi mai generoşi Bourboni a fost condamnat la moarte de oameni amăgiţi şi furioşi şi a primit lovitura fatală la 21 ianuarie 1793. Privelişstea trebuie să fi inspirat, mai multă milă decât am putea concepe: bietul rege Ludovic al XVI-lea, spre deosebire de martiriile predeccesorilor săi, care de bunăvoie şi-au dat viaţa pentru Isus, a fost târât de călăi şi ţinut cu forţa până ce cuţitul a sclipit lunecând prin aer şi capul i-a căzut pe eşafod. Dar mai este încă un al treilea 21 ianuarie, care este şi cel mai umilitor pentru mândria Franţei din toate cele trei: se spune că Parisul a hotărât la 21 ianuarie 1871 să capituleze germanilor victorioşi. Coincidenţa cestor date este mult prea izbitoare şi sugestivă, dar nu vom comenta, iar cei care au cercetat istoria cu duhul potrivit vor considera cp este o dreaptă răsplătire prin providenţă. Însă Dumnezeu nu dă nimănui socoteală de căile sale, sau, cum spunea psalmistul: “calea Ta era în mare şi cărările Tale în ape mari; şi urmele Tale nu s-au cunoscut” (Psalmul 77:19). Felice, istoricul protestanţilor Franţei, observă cu privire la această zi funestă că “ea marchează o dată importantă în istoria noastră, pentru că de atunci poporul Parisului a participat la lupta împotriva ereticilor, şi odatî intrat în scenă nu a mai părăsit-o până la final. În lanţul de evenimente, această procesiune amestecată cu execuţii a fost prima dintre zilele însângerate ale secolului al şaisprezecelea, urmând masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, baricadele, asasinarea lui Henri al III-lea şi apoi cea a lui Henri al IV-lea” (p. 36). Principii protestanţi ai Germaniei, pe drept indignaţi când au auzit de cruzimile lui Francisc, au ameninţat că se vor alia cu casa de Austria. Temându-se de o înfrângere, în primăvara următoare a trimis un ambasador la Smalcald, prezentând drept scuză ceea ce au invocat persecutorii din orice epocă: “tendinţa de răzvrătire”. Aceia pe care-i omorâse fuseseră spirite rebele, sacramentarieni şi nu lutherani. Ba chiar a şi mărturisit că avea dorinţa de a fi mai bine informat cu privire la învăţăturile lor pentru ca să poată avea o reconciliere cu liga de la Smalcald şi a cerut ca unul dintre cei mai eminenţi teologi ai lor să fie trimis la curtea lui. A încercat să-l determine pe Melanchton să se stabilească la Paris, dar jocul dublu şi ipocrizia nu i-au folosit pentru că Melanchton a refuzat, iar Liga de la Smalcald a fost contrară unei alianţe cu persecutorul fraţilor lor. Hotărârea tristă de a zdrobi erezia, care a pus stăpânire definitiv asupra lui Francisc, a determinat-o pe Margareta să părăsească Parisul. S-a retras în micul ei regat Bearn, o veche provincie a Franţei. Curtea ei a devenit azilul oamenilor celebri care au scăpat de persecuţie. “Multe familii de refugiaţi au venit cu talentele de întreprinzători şi cu averile lor. Totul s-a schimbat. Legile au fost îndreptate, s-au dezvoltat meşteşugurile, s-a îmbunătăţit agricultura, au fost întemeiate şcoli şi poporul a fost pregătit pentru a primi învăţăturile reformei. În scurt timp au fost puse bazele prosperităţii remarcabile care a făcut ca micul regat din Pirinei să semene cu o oază în mijlocul deşertului în care se transformau Franţa şi Spania*”.

* History of Protestantism, vol. 2, p. 212 Margareta, regina evlavioasă a Navarrei, a murit în 1549 şi a fost plânsă mult de bearnezi, cărora le plăcea să repete zicala ei generoasă: “Regii şi principii nu sunt domnii şi stăpânii inferiorilor lor, ci numai slujitori pe care Dumnezeu i-a pus pentru a sluji şi a-i ţine”. Ea a fost mama Jeanne d’Albret, una © www.comori.org

649

Istoria Bisericii

Capitolul 50. Reforma în Franţa

dintre cele mai ilustre femei din istorie şi mama lui Henri al IV-lea.

© www.comori.org

650

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Capitolul 51. Marele progres al reformei Spre sfârşitul domniei lui Francisc I şi sub cea a fiului său, Henri al II-lea, mişcarea reformată a avut un progres rapid, de aşa natură încât este imposibil să urmărim în scurta noastră istorie toate detaliile lui. Nu putem decât să prezentăm o schiţă sumară a principalelor evenimente de la moartea lui Francisc I până la masacrul din ajunul Sf. Bartolomeu. Francisc a trăit şi a murit cum fac de obicei regii: şi-a început domnia cu multă strălucire, dar şi-a încheiat-o cu cele mai negre şi sumbre presimţiri. Când s-a suit pe tron totul era strălucit şi toţi îi erau loiali; era înconjurat de o mulţime de cavaleri viteji, care, cu unele mici excepţii, erau şi cei mai importanţi dintre aristocraţii Franţei, iar cele mai nobile doamne slujeau stăpânei lor, regina Claude sau erau mai curând podoabele curţii sale. Dar cât de diferite erau lucrurile când cobora de pe tron spre groapă! Luxul curţii sale, cavalersimul şi sărbătorile care stârneau altădată admiraţia Europei, nu-l mai mângâiau deloc. Cu dureri chinuitoare în trup în urma vieţii pe care o dusese şi cu sufletul tulburat din cauza a ceea ce se făcuse la ordinele lui, “gemea profund, avea cccese bruşte şi violente. Din când în când o umbră întunecată îi trecea peste chip, ca şi cum i se arăta o privelişte groaznică, una care -l afecta nespus de rău, şi un tremur rapid îi străbătea întreg trupul”. Se spune că a fost auzit murmurând, ca din mustrări de conştiinţă: “Nu eu sunt de vină, ci s-a mers mai departe decât ordinele mele” – cu siguranţă cu privire la masacrarea nemiloasă a valdezilor nevinovaţi. Era înconjurat de o mulţime de preoţi, curteni şi curtezane cărora nu le păsa de monarhul muribund şi, prin indiferenţa lor egoistă, nu făceau decât ca agonia lui să fie şi mai grea. Scena se încheie cu ultimul geamăt; a trecut linia şi sufletul, sub responsabilitatea lui, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. Ce gând solemn! Totul este acum realitate. Scaunul de judecată nu ţine cont de prerogativele regale; la Dumnezeu nu se judecă părtinitor, ci fiecare om este judecat după faptele lui în trup. Şi care trebuie să fie judecata acelora care sunt cu mâinile înroşite şi cu veşmintele pătate de sângele sfinţilor lui Dumnezeu? Nimic altceva decât o pocăinţă la timp şi eficacitatea sângelui scump al lui Isus nu poate spăla o asemenea vină. Fie ca toţi cei dispuşi să mediteze o clipă la scena aceea tristă să creadă aceaata şi să se întoarcă la Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, al cărui sânge spală orice păcat. “Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37) sunt cuvintele pline de har cu care ne asigură El Însuşi. Au trecut trei sute de ani de când au murit Louise, Francisc şi Margareta. Nu putem să nu ne oprim un moment asupra acestui gând solemn pentru ca cititorul nostru să fie pregătit pentru acea schimbare după care nu va mai fi nicicând vreo altă schimbare. Orice pom este cunoscut după roadele lui, şi unde cade copacul acolo rămâne. Cine oare nu va spune că Margareta a avut cea mai fericită cale dintre cei trei? E drept că în timpul vieţii sale a trebuit să sufere ocara pentru numele lui Hristos şi să fie înfierată ca eretică, dar ea a dorit să se identifice cu suferinţele sfinţilor lui Dumnezeu, şi răsplata ei este mare în cer. Mai bine să suferi câţiva ani, ba chiar şi să mori pe rug, decât să fii în iad trei sute de ani, “unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (v. Marcu 9:44-50, Matei 5:10-12). Cititorule, ia seama! Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci ceea ce seamănă omul în timp, aceea va secera în eternitate. Henri al II-lea Francisc I a murit în 1547 şi i-a succedat la tron Henri al II-lea, soţul notoriei Caterina de Medici, care, asemenea Izabelei din vechime, avea aptitudinile şi înclinaţiile de a-i persecuta pe Naboţi şi de a le lua în stăpânire viile lor. Şi aceasta a avut loc pe o scară aşa de largî încât deseori s-a recurs la confiscări pentru © www.comori.org

651

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

motive din cele mai ruşinoase. Înconjurat de consilieri ostili şi intriganţi, înafară de exemplul tatălui său şi de influenţa soţiei sale, el a fost incitat să ducă o politică de persecuţie şi mulţi au căzut ca martiri în timpul domniei lui. Când a pierdut marea bătălie de la Saint Quentin şi se aştepta ca, de la o zi la alta, sapniolii să apară la porţile Parisului, s-a înălţat vechiul strigăt păgân împotriva creştinilor cei ca de lanceput: “Nu am răzbunat suficient onoarea lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu se răzbună pe noi”. Dezastrul a fost atribuit blândeţii cu care au fost trataţi ereticii. Aşa fusese şi atunci când Roma era atacată de barbari: păgânii se acuzau că fuseseră prea blânzi faţă de creştini. Clerul, fiind alarmat de progresul reformei, a folosit orice mijloc pentru a-l alarma pe rege. L-au asigurat că hughenoţii – cum ajunseseră să fie numiţi de la un anumit Hugues, calvinist de la Geneva – erau marii duşmani ai monarhilor şi ai oricărei puteri ecleziastice şi regale şi că dacă vor birui atunci vor face pulbere tronul şi vor pune Franţa la picioarele ateilor şi a revoluţionarilor. Aceste reprezentări false, susţinute în principal de cardinalul de Lorraine, au avut efectul de a înmulţi execuţiile, şi, cum acestea erau privite ca un mijloc de a face să scadă mânia cerului, cu cât păcătuia mai mult regele însuşi, cu atâta ardea mai mulţi pentru a-şi ispăşi păcatele. Dar atât de mare a fost energia Duhului lui Dumnezeu pentru răspândirea Bibliei şi a cărţilor religioase, încât toate mijloacele folosite pentru exterminarea hughenoţilor s-au arătat zadarnice. Armate tot mai mari păreau să se ridice din cenuşa martirilor. “Literaţi,” spune Felice, “oameni ai legii, spadasini şi chiar oameni ai bisericii se grăbeau să se alăture stindardului reformei. Mai multe provincii mari – Languedoc, Dauphiny, Lyonnesse, Guyenne, Saintonge, Poitou, Orleanese, Normandie, Picardie, Flandra (cele mai mari oraşe din regat). Nourges, Orleans, Rouen, Lyon, Bordeaux, Toulouse, Montpellier şi La Rochelle, erau pline de reformatori. S-a calculat că în câţiva ani aceştia cuprindeau aproape o şesime din populaţie, dintre aceştia ei fiind elita”. Rugurile tot ardeau în toate cartierele Parisului şi în toate oraşele Franţei şi persoane de toate vârstele şi de ambele sexe alimentau focurile, suferind cele mai grozave barbarii şi torturi. Dar, cu cât creşteau rigorile persecuţiei, cu atât creştea li numărul ucenicilor. Printre ei s-au înscris şi prinţi, regele Navarrei, ducele de Vendome, Bourbonii, prinţul de Conde, Coligny Chatillon şi un mare număr de nobili ai Franţei. “Pe lângă aceştia,” spune un istoric catolic, “zugravi, ceasornicari, sculptori, aurari, vânzători de cărţi, tipografi şi alţii, care prin meseria lor aveau ceva capacităţi intelectuale, au fost printre primii care au fost impresionaţi uşor*”.

* Felice, p. 52; Wylie, vol. 2, p. 522 În acel timp, Farel şi tovarăşii lui din exil inundau Franţa cu cărţi religioase şi Biblii ieşite de sub presele de la Geneva, Lausanne şi Neuchatel şi aduse de negustori care-şi riscau viaţa pentru a introduce marfa aceea preţioasă în conacul nobilului şi în cocioaba ţăranului. Regele era tot mai alarmat: încă puţin şi întreaga Franţă ar fi ajuns lutherană. Prima şi cea mai sacră îndatorire a unui principe, i-au spus consilierii săi, era aceea de a menţine religia şi de a-i nimici pe vrăjmaşii ei. Iritat, principele s-a prezentat în Parlament pentru a-i consulta pe senatori cu privire la mijloacele de a aplana conflictele religioase din stăpânirea lui. Aceasta a avut loc la 10 august 1559. Cu toate că prezenţa regelui ar fi fost cu scopul de a-i copleşi pe membrii parlamentului, ea nu i-a împiedicat să vorbească liber despre acel subiect. Preşedintele Gilles Lemaitre a vorbit în favoarea arderilor şi a recomandat să fie urmat exemplul lui Philippe Auguste, care într-o singură zi a ars şase sute de albigenzi. Adepţii unei căi de mijloc s-au limitat la generalităţi şi lucruri vagi. Cei care erau calvinişti în secret, mai ales Annas du Bourg, au cerut să se treacă la reforme religioase prin intermediul unui consiliu naţional. “Zi de zi,” spunea el, “vedem că se comit crime care rămân nepedepsite, în timp ce noi chinuri sunt inventate împotriva unor oameni care nu au comis nici o crimă. Să fie învinuiţi de trădare aceia care au pomenit numele principelui numai pentru a se ruga pentru el? Să fie folosite roata de tortură şi rugul nu pentru aceia care provoacă tulburări în oraşe şi provincii, ci pentru cei care sunt © www.comori.org

652

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

cele mai strălucite modele de respectare a legilor şi cei mai fermi apărători ai ordinii? A fost ceva extrem de grav condamnarea la rug a unor oameni care au murit chemând numele Domnului Isus”. Regele cel mânios a fost înfuriat la culme de discursul deschis al lui Du Bourg şi a ordonat ca el să fie arestat în plenul parlamentului de către căpitanul gărzilor sale şi a spus cu voce tare că dorea să-l cadă cu ochii lui cum arde. A fost închis la Bastilia şi alţi membri au fost arestaţi a doua zi. La paisprezece zile după memorabila lui vizită la parlament, Henri îşi afişa într-un turnir măiestria de cavaler. Rezistase atacurilor ducelui de Savoia şi ducelui de Guise, doi dintre cei mai buni generali ai Franţei şi ar fi putut ieşi vesel din scenă, în aclamaţiile şi laudele mulţimii, ale doamenlor şi nobililor Parisului, dar a insistat să-l invite pe contele Montgomery, căpitanul gărzilor sale. Acesta a dorit, fără-ndoială, să-i dea regelui cea mai tare lovitură, ca şi ceilalţi competitori, dar printr-o încurcătură, lancea lui Montgomery s-a frând în vizorul regelui şi o aşchie i-a pătruns prin ochi până în creier. Regele s-a aplecat înainte pe cal şi un fior de groază a trecut prin mulţimea de spectatori. A murit la scurt timp după aceea, dar niciodată nu la văzut pe Du Bourg arzând, şi, după cum a rânduit Domnul, aceeaşi mână care l-a arestat pe senator i-a dat monarhului lovitura de moarte. Martiriul lui Du Bourg Moartea regelui nu a făcut să fie eliberaţi prizonierii. Du Bourg a ascultat citirea sentinţei fără a-şi schimba înfăţişarea. Ca în cazul unui criminal dintre cei mai înrăiţi, execuţia i-a fost programată de sărbătorile de Crăciun, în decembrie 1559. “Sunt creştin, da, sunt creştin,” a spus el, “şi voi striga şi mai tare pentru glorie Domnului meu Isus Hristos”. Când a fost agăţat în ştreang a proclamat adevărul marii mulţimi strânse în jur şi a strigat cu voce tare: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mă părăsi, ca să nu Te părăsesc eu”. Aşa a murit ilustrul magistrat evlavios la vârsta de treizeci şi opt de ani. El era de familie bună şi unchiul său fusese cancelar al Franţei. Era un om foarte învăţat, integru şi care-şi îndeplinea cu conştiinciozitate îndatoririle. Singura lui vină fusese aceea de a se fi exprimat în favoarea noii religii. Florimond de Ramond, care pe atunci era student, a mărturisit că “toţi în colegiu au fost emoţionaţi până la lacrimi, au susţinut cauza lui după moartea lui şi martiriul lui a adus mai multe prejudicii religiei catolice decât o sută de slujitori prin predicarea lor”. Întemeierea primei biserici reformate în Franţa În 1555 a fost întemeiată la Paris prima biserică franceză pe principii reformate. Trecuseră patruzeci de ani de când Lefevre predicase prima dată evanghelia la universitate, perioadă în care au fost mulţi discipoli nobili, mărturisitori şi martiri, dar nu au fost adunări publice. Au fost mereu adunări secrete ale credincioşilor, dar fără pastori ordinaţi şi fără administrarea regulată a sacramentelor. Calvin a fost recunoscut de ei ca lider, iar el le-a recomandat să nu ţină cina Domnului până nu vor avea slujitori recunoscuţi oficial. În consecinţă, deşi ei erau numeroşi, ei erau indivizi izolaţi, lucrând fiecare separat de ceilalţi, fără a cunoaşte principiul unităţii: prezenţa şi locuirea în ei a Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânşi pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20) s-ar fi cuvenit să fie îndeajuns pentru a le aminti de iubirea Lui ca ei să comemoreze moartea Lui frângând pâinea. La Paris a fost întemeiată o biserică după modelul presbiterian de la Geneva, cu un pastor, bătrâni şi diaconi. De atunci lucrarea organizaţiei s-a desfăşurat cu multă putere, şi, în numai cinci ani, în Franţa au ajuns să fie peste o mie de adunări calviniste. Umrătorul pas era unirea acelor biserici izolate într-o singură biserică, pentru care a fost convocată întrunirea unui sinod general la Paris, care a avut loc la 25 mai 1559. Dar dificultăţile pe care le aveau de întâmpinat pastorii care trebuiau să călătorească prin toată Franţa erau aşa de mari încât numai treisprezece biserici şi-au trimis delegaţi la sinod, iar aceia şi-au riscat viaţa. “În deliberările acelei adunări,” spune Felice, “s-a remarcat o simplitate şi o moralitate care ne umplu de respect. Nu au fost declamaţii, nici violenţă, ci o demnitate calmă şi o forţă liniştită au © www.comori.org

653

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

dominat discuţiile, ca şi cum membrii sinodului ar fi purtat acele dezbateri în cea mai deplină pace şi sub protecţia legilor”. Au fost puse bazele ecleziastice ale reformei franceze. Acestea constau în patru trepte ierarhice sau tribunale bisericeşti: 1. Consistoriul sau consiliul bisericii, compus din presbiteri şi diaconi, al cărui preşedinte era pastorul, care avea competenţe în chestiunile congregaţiei; 2. Colocviul, în care, prin delegaţi, congregaţiile dintr-un district se consultau în chestiunile de interes comun; 3. Sinodul provincial, sau curtea de apel pentru deciziile luate la nivelul consistoriului, era o adunare a bisericilor dintr-o provincie, la care se dorea, dacă era posibil, câte un pastor şi un presbiter din fiecare biserică; 4. Adunarea naţională, la care se dorea să participe doi pastori şi doi presbiteri din fiecare sinod provincial. Aceasta era cea mai înaltă curte, de competenţa căreia erau toate apelurile, care hotăra toate cuzele importante şi căreia trebuiau să i se supună toţi*.

* Pentru detalii amănunţite cu privire la această constituţie ecleziastică vedeţi Felice sau Faiths of the World Francisc al II-lea Noul rege, Francisc al II-lea, avea şaisprezece ani când a ajuns pe tron. El este prezentat ca un băiat bolnăvicios, slab la trup şi la minte, iar soţia lui, Mary Stuart a Scoţiei, era o frumuseţe fără minte, care-şi petrecea timpul în plăceri, şi ea cam de aceeaşi vârstă. Aşa era monarhia în Franţa în 1559, când era nevoie de o mână tare şi o voinţă fermă pentru a susţine autoritatea regală. Imoralitatea şi extravaganţa domniei de mai înainte produseseră roadele lor fireşti: în toată ţara erau nemulţumiri şi supărări, curtea era o cloacă de intrigi, iar naţiunea dezbinată în două facţiuni era aproape de un război civil. Caterina de Medici, familiiile de Guise, Chatillon, Bourbon şi conetabilul Montmorency căutau fiecare să profite de acei nevolnici descendenţi regali şi amestecau certurile rezultate din ambiţiile lor politice cu discuţiile religioase. Cei doi de Guise, cardinalul şi generalul, au ajuns să domine curtea. În calitate de unchi ai tinerei regine şi tutori ai suveranului, ambii erau ascultaţi, fapt care le dădea un avantaj imens faţă de rivalii lor. Dar la picioarele tronului era o persoană pe măsura ambilor: regina-mamă, Caterina de Medici. Ea îi ura pe hughenoţi la fel de mult ca şi cei doi de Guise – capii partidei romano-catolice -, dar tot aşa îi ura pe toţi cei care îi subminau autoritatea. Abilă, răzbunătoare, fără scrupule şi ambiţioasă, fără credinţă religioasă sau simţăminte morale, vicleana italiancă a părut că ar fi fost capabilă să desfiinţeze autoritatea celor doi de Guise pentru a-şi consolida propria autoritate. Aceasta a făcut ca, pentru un timp, Caterina să fie de partea hughenoţilor, fapt folosit de providenţa cea plină de îndurare pentru a slăbi puterea familiei de Guise şi a dezbina partida papală, salvându-i pe reformatori. Pretinzând a păstra un echilibru între cele două partide, ea nu făcea altceva decât să se asigure indiferent cum ar fi evoluat situaţia, îmbrăţişând şi părăsind alternativ fiecare partidă. Astfel ajungem la războaiele religioase. Partidele s-au format la început din motive politice şi acestea au lansat Franţa în cel mai pustiitor război civil, care a durat, cu scurte răgazuri, mulţi ani, ba chiar am putea spune secole. Toţi liberalii Franţei au devenit hughenoţi, ceea ce nu însemna altceva decât antipapali. Astfel, spre nenorocirea lor şi nimicirea lor finală, protestanţii francezi au devenit un mare partid politic. Francisc al II-lea a murit după o domnie de şaptesprezece luni, iar Caterina, ieşind la rampă după ce mult timp îşi ascunsese ambiţiile, a cerut custodia următorului său fiu, Carol al IX-lea, care avea doar nouă ani, şi, înainte ca să se strângă curtea, ea şi-a asumat rolul de tutore al regelui, şi, în fapt, chiar dacă nu în mod oficial, şi-a asumat regenţa. Masacrul de Sf. Bartolomeu Italinaca ajunsă conducătoare supremă a regatului, a început să-şi pregătească planurile de a stârpi erezia din domeniile de sub stăpânirea fiului ei. Fiind o maestră în arta disimulării, practicată de familia © www.comori.org

654

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

ei, ea şi-a urmărit scopurile cu consecvenţă şi fără scrupule. Ea a fost, pe bună dreptate, comparată cu un rechin care urmăreşte o navă prin furtună aşteptând cu calm să-i pice prada. Ţara era împărţită în două tabere ireconciliabile, aparent la fel de puternice. Fuseseră purtate mai multe lupte şi nu se întrevedea o apropiată victorie pe câmpul de bătălie a catolicilor asupra hughenoţilor. De aceea, Izabela a recurs la vechea ei politică, pe care o cunoştea bine: cea a vicleniei şi a asasinatelor. În acelaşi timp, Felice afirmă că pentru justificarea masacrului nu poate fi invocată nici o raţiune de stat. Roma nu mai avea de ce să se teamă pentru supremaţia ei şi nici coroana nu avea temeri în legătură cu menţinerea puterii ei politice, ci numai fanatismul, ura şi setea nepotolită a Izabelei după sângele sfinţilor lui Dumnezeu au dus la zdrobirea minorităţii în anul 1572. Cei dintâi dintre organizatorii masacrului şi adevăraţii lui autori au fost Caterina, Papa Pius al V-lea şi Filip al II-lea al Spaniei – nici unul dintre ei nefiind francez. În complot au fost atraşi şi alţii, dar nu se putea face nimic fără aprobarea regelui, pe care mama, ajutată şi de papă, a obţinut-o. Printr-o interpretare forţată a scripturii, abilul pontif i-a arătat tânărului rege că el era atunci în poziţia lui Saul, regele lui Israel care primise porunci de la Dumnezeu prin gura profetului Samuel să-i extermine pe amaleciţii şi să nu cumva să cruţe vreunul, dar care şi-a pierdut tronul şi viaţa pentru că nu a ascultat vocea lui Dumnezeu. Carol a înţeles aluzia, ţi, în final, a consimţit să fie ucişi toţi hughenoţii ca să nu mai rămână nici unul care să-i reproşeze fapta. Cursa în care regele i-a atras pe hughenoţi Se punea apoi problema cum să realizeze aşaceva. Capii reformei erau în provincii, iar pentru a-i avea la-ndemână, ei trebuiau să fie atraşi şi concentraţi într-un loc. Perfidul Carol s-a angajat în complot pretinzând a avea cea mai profundă dorinţă de a ajunge la o pace de durată şi a propus căsătoria tânărului rege al Navarrei, cel care a ajuns ulterior Henri al IV-lea, cu sora lui, Marguerite de Valois. Aceasta era o puternică alianţă pentru casa de Navarra, cea săracă, dar mama, Jeanne d’Albret, nu era încântată de aşaceva, ci ea prefera temerea de Domnul în locul bogăţiilor şi a spus: “Mai bine să mă cobor până la a fi cea mai umilă ditre slujnicele din Franţa decât să-mi sarific sufletul meu şi pe cel al fiului meu pentru a dobândi mărirea”. Dar şi cea mai mare reformatoare din Franţa a trebuit să fie prinsă în cursa Caterinei. Jeanne d’Albret era fiica remarcabilei şi evlavioasei Margareta d’Angouleme, dar fiica era sub anumite aspecte mai mare decât mama ei, mai ales în ceea ce priveşte hotărârea pentru reformă. Dar trebuie să nu uităm Margareta a fost ea mult împiedicată de fratele ei destrăbălat şI de mama ei. În 1560, Jeanne d’Albret a mărturisit deschis credinţa protestantă, a desfiinţat slujbele papistaşe în tot regatul ei şi a introdus închinarea protestantă. Când ne gândim că micul ei regat se întindea pe coastele Pirineilor, învecinându-se de o parte cu Franţa, iar de cealaltă cu Spania, atunci trebuie să recunoaştem că nu i-a lipsit deloc curajul. Papii şi-au tunat anatemele împotriva ei, puternicii regi ai Franţei şi Spaniei au ameninţat că îi vor invada teritoriul şi îi vor desfiinţa regatul de pe harta Europei, dar, timp de doisprezece ani, Domnul şi-a protejat regina Lui cea evlavioasă, timp în care ea a făcut ca Biblia să fie tradusă în dialectul ţării, a întemeiat colegii şi şcoli, a studiat legile ca un senator şi a îmbunătăţit mult situaţia supuşilor săi. Următoarea personalitate marcantă a fost amiralul Coligny, care era un creştin adevărat, un om cu adevărat evlavios şi un conducător capabil al armatelor hughenoţilor. Trimişii curţii i-au prezentat Jeannei, lui Coligny şi şefilor hughenoţilor acea căsătorie ca fiind cea mai bună garanţie a păcii dintre cele două religii. Carol a declarat că el îşi căsătorea sora nu numai cu principele Navarrei, ci cu întreaga partidă a hughenoţilor. Coligni s-a lăsat dus pentru că perspectiva părea într-adevăr strălucită, semăna că întregul regat avea să fie unit, şi a considerat că se cuvenea să se încreadă în sinceritatea jurămîntului majestăţii sale. Duplicitatea perfectă a regelui © www.comori.org

655

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Jeanne d’Albret şi-a dat consimţământul pentru căsătorie şi a vizitat curtea de la Blois în martie 1572, dar nu a venit împreună cu fiul ei deoarece avea încă un sentiment de neîncredere. Regele şi regina-mamă iau arătat multă tandreţe de faţadă, mai ales regele care a numit-o iubita lui mătuşa şi a tratat-o cu atât de mult respect şi a onorat-o atât de mult încât toţi au fost uimiţi. A ajuns la Paris în luna mai, iar pe 4 iunie a căzut la pat şi apoi a murit la 9 iunie. Se spune că un parfumier florentin, maestrul Rene, cunoscut ca “otrăvitorul reginei”, i-a vândut nişte mânuşi otrăvite. Sfârşitul i-a fost paşnic, a fost fericită să meargă acasă, nu a rostit nici o plângere împotriva asasinilor, ci a părut a fi neliniştită numai în legătură cu binele fiului său Henri şi al fiicei sale Catherine. Încredinţându-i pe aceştia Domnului, a adormit în Isus la vârsta de patruzeci şi patru de ani. Amiralul Coligny venise şi el la curte. La prima lui întrevedere a îngenunchiat înaintea regelui, iar Carol l-a ridicat, l-a numit tată şi l-a îmbrăţişat de trei ori pe ilustrul bătrân. “Acum, că te avem aici,” a spus regele, “trebuie să rămâi cu noi. Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea”. Şi ceilalţi lideri ai hughenoţilor s-au strâns la Paris, iar căsătoria a avut loc cu mult fast la catedrala Notre Dame, la 18 august 1572, principalii nobili catolici şi protestanţi fiind prezenţi cu acea ocazie. A urmat o serie de festivităţi şi distracţii, la care au participat liderii ambelor partide, astfel încât temerile hughenoţilor au dispărut complet. Carol prin disimularea lui şi Caterina prin zâmbetele ei înşelătoare au reuşit să păcălească ambele partide. S-ar părea că toţi sperau că se încheiase vremea vărsării de sânge şi că acea căsătorie vestea un viitor paşnic şi prosper pentru o ţară care fusese atâta timp afectată de război civil. Dar chiar atunci, când toate clasele sociale se bucurau şi erau pline de speranţă, a avut loc un consiliu în care s-a hotărât organizarea unui masacru general al hughenoţilor. Regele a o ferit cincizeci de mii de coroane pentru capul lui Coligny, acela pe care îl îmbrăţişase cu o zi mai înainte. Pentru a câştiga recompensa, Maurevert* l-a pândit pe admiral în data de 22 august dintr-o casă din apropierea bisericii Saint Germain. A fost lovit de trei gloanţe dintr-o archebuză, care i-au retezat degetul arătător al mâinii stângi şi l-au rănit la braţul stâng. Asasinul a scăpat, iar istoricii l-au numit “ucigaşul în solda regelui, asasinul de serviciu”. Coligny a ajuns acolo unde era găzduit şi a primit ajutorul celebrului chirurg Ambroise Pare. Regele şi mama lui, ca doi nevinovaţi, l-au vizitat pe amiral şi s-au mărturisit oripilaţi de fapta mişelească şi au spus că răzbunarea lor va fi cumplită spre a nu fi uitată niciodată. “Tu porţi rana,” a spus regele, “iar eu durerea continuă”. Ce înşelăciune nemaiîntâlnită!

* n.a.) Maurevert fusese anterior printre oamenii lui Coligny până când l-a ucis cu pistolul pe de Mouy, unul dintre ofiţerii amiralului (nu este cunoscut sigur motivul crimei, dar se consideră că a fost o răzbunare personală). În 1583 a murit în urma rănilor căpătate într-un duel cu fiul lui De Mouy, pe care l-a ucis în acel duel. Ajunul Sfântului Bartolomeu Între timp se apropiase ziua fixată pentru masacrul general. Între două şi trei în zorii zilei de 24 august, de sărbătoarea Sf. Bartolomeu, regele sta în camera lui împreună cu mama lui şi cu ducele de Anjou, când clopotul cel mare a sunat la Saint Germain pentru primele rugăciuni ale zilei. Acela era semnalul stabilit. Imediat după ce primul dangăt de clopot a spart liniştea nopţii au început împuşcăturile. Carol era foarte agitat şi o sudoare rece îi umezea fruntea. I-a trimis vorbă ducelui de Guise să nu precipite evenimentele, dar era prea târziu. Regina-mamă, neavând încredere în consecvenţa fiului ei, a poruncit ca ora semnalului să fie anticipată. În câteva secunde, fiecare clopotniţă din Paris suna, şi, în vacarmul a sute de clopote se amestecau strigăte, blesteme, urlete ale asasinilor, ţipete, gemete şi strigăte de îndurare ale hughenoţilor surprinşi. Spre a-i deosebi pe opozanţi în întuneric, catolicii purtau o eşarfă albă pe braţul stâng şi o cruce albă la pălărie. La sunet de toacă, pe toate uşile au ieşit oameni strigând: “Pentru Dumnezeu şi rege!” Pe străzile Parisului curgeau torente de sânge omenesc şi sălbăticia catolicilor nu a cunoscut limite. © www.comori.org

656

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Ducele de Guise cu trei sute de soldaţi s-a grăbit să ajungă la locuinţa lui Coligny. Amiralul fusese trezit de sunetul împuşcăturilor şi se ruga împreună cu pastorul lui, Merlin. Servitorii au năvălit în camera lui exclamând: “Domnule, au pătruns în casă şi nu mai este nici o cale de scăpare!” “Demult sunt pregătit să mor,” a răspuns calam amiralul, “iar, cât despre voi, salvaţi-vă dacă puteţi, pentru că mie nu-mi puteţi salva viaţa”. Behem, un slujitor al ducelui de Guise, a intrat primul în cameră şi a întrebat: “Nu eşti t amiralul?” “Da, eu sunt,” a răspuns calm Coligny, privind liniştit la sabia scoasă din teacă a asasinului, ţi a început să-i spună acelui tânăr câteva cuvinte solemne, dar acela i-a străpuns veteranului pieptul, după care i-a mai dat o lovitură în cap. De Guise, care aştepta nerăbdător în curte, a strigat tare: “Ai făcut-o, Behem?” “S-a făcut, domnul meu,” a venit răspunsul. “Dar ca să credem trebuie să vedem: aruncă-l pe fereastră”. Amiralul, care încă mai respira, a încercat să se apuce de rama ferestrei când a fost ridicat, dar a fost imediat aruncat în curte. Ducele de Guise, ştergânu-şi stropii de sânge de pe faţă a spus: “Ştiu că el este,” şi, lovind cu piciorul trupul, s-a grăbit să înainteze pe străzi exclamând: “Curaj, camarazi: am început bine, iar acum să continuăm cu restul!” Peste şaisprezece ani, în castelul Blois, acelaşi Henri de Guise era asasinat la porunca lui Henri al III-lea, care, având trupul mort înaintea sa, l-a lovit cu piciorul în faţă. Ce dreaptă răsplătire prin judecata lui Dumnezeu! În acea noapte de groază, Teligny, ginerele amiralului, împreună cu alţi cinci sute de protestanţi, atât nobili cât şi oameni de rând, erau sacrificaţi Molohului bigotismului, şi încă în numele sacru al religiei. “Iarba deasă e mai uşor de cosit decât cea rară,” a fost proverbul în temeiul căruia cei mai de seamă protestanţi au fost găzduiţi în acelaşi cartier al Parisului şi acel teren i-a fost rezervat special crudului duce de Guise. Suita tânărului rege al Navarrei era găzduită la Luvru, ei fiind oaspeţii speciali ai monarhului, dar şi aceasta era cu aceeaşi intenţie satanică de a-i putea ucide pe toţi mai uşor. Ei veniseră în alaiul regelui lor pentru a sărbători căsătoria lui cu sora regelui, şi, unul câte unul, au fost chemaţi pe nume din camerele lor şi, neînarmaţi, au fost conduşi în curtea interioară rectangulară, unde au fost cu toţii seceraţi sub ochii regelui gazdă, iar trupurile le-au fost îngrămădite la porţile Luvrului. În analele omenirii nu se mai găseşte o crimă mai perfidă comisă cu sânge rece. Masacrul s-a extins în tot Parisul. Mii de huligani înarmaţi cu pumnale, suliţe, cuţite, săbii şi archebuze, cu orice armă a soldatului sau a tâlharului, au dat năvală pe străzi ucigându-i pe toţi cei pe care-i întâlneau şi nu purtau cruce albă la pălărie. Au intrat cu forţa în casele protestanţilor şi au ucis bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, după care le-au aruncat trupurile în stradă. Nu s-a auzit nici un strigăt de îndurare. Au căutat prin cele mai întunecate cotloane şi nimeni nu a fost cruţat. În cele din urmă, deasupra Parisului a răsărit soarele. Nefericitul Carol, care s-a cutremurat câteva momente la începutul masacrului, a gustat sângele sfinţilor şi a devenit la fel de însetat de măcel ca ultimul om din gloată. Dimineaţa, împreună cu mama lui italiancă pătată de sânge, a ieşit în balconul palatului pentru a se delecta privind mormanele de cadavre. Pe străzi curgeau râuri de sânge, iar cadavre de bărbaţi, femei şi copii blocau toate intrările. Din toate părţile se auzeau gemete şi strigăte de moarte, blasfemii şi blesteme ale gloatei nebune. Unii care reuşiseră să scape se străduiau să traverseze înot râul. Atunci Carol a luat o archebuză şi a tras asupra supuşilor săi strigând: “Ucideţi! Ucideţi!” “La două sute douăzeci şi şapte de ani după aceea,” spunea Felice, “Mirabeau a ridicat din praful vremii archebuza lui Carol al IX-lea pentru a o îndrepta împotriva tronului lui Ludovic al XVI-lea”. Satan poate conduce evenimentele pentru un timp, dar Dmnezeu este deasupra şi schimbă lucrurile. În aceeaşi dimineaţă de duminică, Carol a trimis după Henri de Navarra, de curând cumnat al lui, şi Henri de Conde, şi, pe cel mai furios ton le-a spus: “Mesa, moartea sau Bastilia!” După o slabă împotrivire, principii au consimţit să participe la mesă, dar nimeni nu a crezut că erau sinceri. A patra zi, când furia asasinilor a ajuns să fie satisfăcută, iar cea mai mare parte a hughenoţilor fusese masacrată, pe străzile Parisului s-a lăsat liniştea. După scena tragică au venti preoţii cu teatrul lor. Joi, mergând prin sânge până la glezne, clerul a celebrat un jubileu extraordinar şi a organizat o procesiune pentru a manţine starea de exaltare. Amvoanele au răsunat din nou de mulţumiri şi a fost bătută o medalie cu inscripţia: “Evlavia a trezit justiţia”. © www.comori.org

657

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Masacrul din provincii Dar setea de sânge a Izabelei era departe de a fi satisfăcută. Tuturor tribunalelor din provincii şi din cele mai importante oraşe le-au fost date ordine să urmeze acelaşi curs. Aproximativ doisprezece guvernatori de provincii au refuzat şi chiar şi un preot, al cărui nume merită a fi menţionat aducând mulţimiri Domnului. Când locotenentul regelui l-a chemat pe Jean Hannuyer, episcop de Lisieux şi i-a dat ordinul de a-i masacra pe hughenoţi, el a răspuns: “Nu, domnule, mă opun şi întotdeauna mă voi opune executării unui asemenea ordin. Sunt pastor al Lisieux, iar aceşti oameni pe care-mi porunciţi să-i măcelăresc sunt turma mea. Chiar dacă în prezent s-au rătăcit şi au părăsit păşunea lui Isus Hristos, Marele Păstor mi i-a încredinţat mie, ca poate să se întoarcă. În evanghelie nu văd că un păstor poate permite să fie vărsat sângele turmei sale, ci dimpotrivă, acolo văd că el este dator să-şi verse propriul său sânge pentru ea”. Locotenentul i-a cerut să-şi prezinte în scris refuzul, iar episcopul s-a conformat imediat. La Rouen, Toulouse, Lyon şi în aproape toate marile oraşe ale regatului, lucrarea sângeroasă a fost înfăptuită cu o furie la fel de mare. Măcelul s-a desfăşurat fără milă şi fără remuşcări timp de aproape şase săptămâni. Mii de cadavre au fost aruncate în râuri, ajungând pe maluri la diferite coturi de râu sau să fie duse în mare. Credincioşii de la Meaux – priteenii noştri de mai înainte – au fost măcelăriţi în închisori, şi, cum cu sabia lucrarea mergea prea încet, au folosit ciocane de fier. Au fost prădate şi devastate patru sute de case din cel mai frumos cartier al oraşului. Dar am obosit de aceste relatări, şi, dacă masacrul de Sf. Bartolomeu nu ar fi fost cea mai mare crimă din era creştină, care ne oferă mai bine decât orice altceva o imagine reală a principiilor papalităţii, atunci ne-ar fi plăcut să încheiem istoria reformei în Franţa înainte de a ajunge la el. Dacă s-au putut vedea vreodată adâncimile şi vicleniile lui Satan în răutatea oamenilor, atunci ele se văd în aceste evenimente. Premeditarea, jurământul solemn al regelui - prin care calviniştii au fost atraşi la Paris pentru căsătoria regală - şi pumnalul pus în mâinile gloatei de conducătorii statului într-o vreme de pace, reprezintă un complot fără seamăn în istorie. Şi apoi, de la papă în jos, comunitatea catolică şi-a ridicat mâinile spre cer şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru triumful glorios. La Roma, ştirea a fost primită cu mare bucurie. Aducătorul veştii a fost răsplătit cu o mie de monede de aur. Papa a poruncit să tragă tunurile Castelului Sant Angelo, a declarat un jubileu şi a bătut o medalie în onoarea evenimentului. Filip al II-lea al Spaniei, ducele de Alba şi cardinalul de Lorraine au participat la acele manifestări de bucurie. Dar masacrul a produs o cu totul altă impresie în ţările protestante. În Anglia, Germania şi Elveţia au sosit mulţi exilaţi îngroziţi şi aproape de moarte, care au relatat tristele evenimente, iar naţiunile înmărmurite au blestemat numele Franţei. Geneva, cu multă compasiune faţă de cele şaptezeci de mii de trupuri care acopereau câmpurile Franţei sau zăceau pe malurile râurilor ei, a instituit o zi de post şi rugăciune care mai este ţinută şi astăzi. În Scoţia, bătrânul John Knox, într-un impuls profetic, a pronunţat răzbunarea divină împotriva casei Valois în următoarele cuvinte: “A fost emisă sentinţa împotriva acestui criminal, regele Franţei, şi răzbubarea lui Dumnezeu nu va cruţa casa lui. Numele lui va fi o urâciune pentru posteritate şi nici unul dintre urmaşii lui nu va stăpâni regatul în pace dacă nu va veni pocăinţa pentru ca judecata lui Dumnezeu să se oprească”. În Anglia, Elisabeta a pus toată curtea ei în doliu, iar când amabsadorul Franţei a cerut o audineţă pentru a oferi o explicaţie ipocrită, a fost primit cu o tăcere profundă. Lorzii şi doamenle de la curte, în veşmite de doliu lungi, nu l-au salutat pe ambasador când a trecut pe lângă ei şi nu au catadicsit nici măcar să-i arunce o privire. Numărul victimelor Numărul celor care au pierit în masacru nu poate fi calculat exact. În Paris au fost probabil trei sau patru mii de victime. Brantome spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut patru mii de trupuri lunecând la vale pe Sena. “În registrele Parisului,” spunea Wylie, “se găseşte o plată făcută groparilor de la Cimitirul Inocenţilor pentru îngroparea a o mie o sută de cadavre care au ajuns pe maluri la cotiturile Senei, în apropiere de Chaillot, Auteuil şi Saint Cloud. Este destul de probabil că multe cadavre au fost duse de © www.comori.org

658

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

apă mult mai departe, şi apoi nu toate trupurile au fost aruncate în râu”. Numărul victimelor în toată Franţa a fost probabil cam şaptezeci de mii. “Această ultimă cifră,” spunea Felice, “este probabil exagerată dacă este să-i socotim numai pe cei care au suferit o moarte violentă, dar sunt adăugaţi şi cei care au murit în mizerie, de foame, de durere, cei bătrâni, cei neajutoraţi şi abandonaţi, femeile rămase fără adăpost, copii fără o bucată de pâine şi numeroşii nenorociţi a căror viaţă a fost scurtată de această catastrofă, atunci se poate spune că cifra dată de Perefixe este totuşi mai mică decât cea reală*”.

* Relatarea de mai sus este extrasă în principal din scrierile istoricului francez Felice, care este mai curând înclinat să micşoreze decât să exagereze detaliile cu privire la dezonoarea naţiunii sale. Vedeţi şi Wylie – History of Protestantism; Smiles – History of the Huguenots; White – History of France Sfârşitul protagoniştilor masacrului Atât de minunat a lucrat Duhul lui Dumnezeu în Franţa prin intermediul adevărului, încât atunci când oamenii se aşteptau să vadă ruina hughenoţilor zdrobiţi în urma masacrului, ei au avut surpriza de a-i vedea, în multe părţi ale ţării, hotărâţi să se opună trupelor regale. Nu poate fi nici o-ndoială că protestantismul francez ajunsese o mare organizaţie politică, dar nu era în întregime politic, ci trebuie că printre ei erau mii de creştini adevăraţi, chiar dacă ei au fost făcuţi să creadă că era drept să se opună asupritorilor şi să lupte pentru viaţa lor şi a familiilor lor şi pentru religia lor. În timpul asediului Sancerre, când aproape toţi copii mureau de foame, întâlnim un exemplu al harului desăvârşit. Un băiat de zece ani, fiind pe moarte şi văzându-şi părinţii plângând alături de el şi atingându-i braţele şi picioarele, care erau ca nişte lemne uscate, le-a spus: “de ce plângeţi când mă vedeţi murind de foame? Nu-ţi cer pâine mamă, pentru că ştiu că nu ai deloc. Dar, din vreme ce Dumnezeu vrea să mor aşa, trebuie să fim mulţumitori. Nu a suferit de foame şi sfântul Lazăr? Nu am citit eu aceasta în Biblie?” Aşa s-a stins mieluşelul cel scump al lui Dumnezeu, împreună cu mulţi alţii, pentru a fi luat pentru totdeauna în braţele Păstorului cel bun, care a murit pentru ei. Despre ei se poate spune pe drept: “nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă, pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:16-17). Dar sfârşitul perfidului şi crudului rege nu a fost aşa. Crima grozavă în care el jucase un rol atât de important îi apăsa greu cugetul până în ultima clipă a vieţii. Zi şi noapte era urmărit de scenele la care fusese martor în ajunul Sf. Bartolomeu. Îşi închipuia că-i vedea pe oaspeţii săi asasinaţi stând lângă patul lui şi la masa lui. Fie că dormea, fie că umbla treaz, hughenoţii asasinaţi păreau a fi mereu înaintea ochilor săi, având nişte feţe înspăimântătoare şi zvârcolindu-se în sânge. Dar Domnul a rânduit ca acela care, când a dat ordinele pentru masacrul de Sf. Bartolomeu, a spus ca nici un hughenot să nu rămână în viaţă pentru a-i reproşa fapta, pe patul de moarte să fie îngrijit de un medic hughenot şi de o soră hughenotă. El nu mai avea nici un pic de încredere în cei care-i fuseseră asociaţi şi îl bântuia gândul că propria lui mamă îl omora printr-o otrăvire lentă. A murit de o boală groaznică şi ciudată, care făcea să-i curgă sânge prin toţi porii pielii. Aceasta a fost la mai puţin de doi ani după masacru, după ce trăise douăzeci şi cinci de ani şi domnise paisprezece. Se spune că toţi protagoniştii masacrului de Sf. Bartolomeu, cu o singură excepţie, au avut parte de moarte violentă. Dar nu este cazul să urmărim istoria lor. Acei oameni sângeroşi au fost loviţi de răzbunarea divină şi au fost coborâţi în groapă în sânge. Caterina de Medici a trăit să vadă eşecul complet al tuturor planurilor sale, moartea tuturor tovarăşilor ei la crimă şi stingerea dinastiei sale. Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare, iar Henri al III-lea, ultimul Valois, a căzut sub pumnalul asasinului în propriul lui cortu. Aşa s-a împlinit profeţia lui John Knox. Materialele voluminoase pe care ni le-a furnizat reforma în Franţa ne-au reţinut ceva mai mult şi au © www.comori.org

659

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

ocupat mai mult spaţiu decât ne-am fi permis, dar măreţia lucrării Domnului acolo, marea luptă dintre lumină şi întuneric şi melancolia pe care fiecare trebuie s-o simtă cu privire la rezultatele lucrării, îi dau un loc deosebit în marile revoluţii din secolul al XVI-le. Consiliul de la Trento La faimosul Consiliu de la Trento, care s-a întrunit în 1545 şi a contiunat să aibă sesiuni până în 1563, perioadă în care au avut loc evenimentele despre care am vorbit, a definit mai exact legile bisericii romano-catolice şi au fost concepute măsuri pentru suprimarea ereziei. Deliberările de acolo şi hotărârile luate trebuie să fi fost influenţate mult de situaţia generală a Europei în acea epocă. Dar, după cum am spus deja care era obiectivul iniţial al consiliului şi caracterul lui, trebuie să mai adăugăm doar câteva lucruri pe care nu le-am menţionat anterior. Am spus mai ales că acest consiliu nu urmărea să dea legi noi, ci să definească şi să fixeze învăţăturile bisericii Romei într-un mod mai exact decât ceea ce se făcuse până atunci şi să confirme autoritatea ei. “Părinţii de la Trento,” spunea Mosheim, “nu au autorizat nimic nou, dar este la fel de adevărat că au autorizat tare multe lucruri care au rămas deschise acceptării sau respingerii individuale, şi aceasta din cauza că ei erau departe de a avea suficientă autoritate. Acelor teologi, în principal italieni şi spanioli, care s-au strâns în secolul al şaisprezecelea ... biserica Romei le datorează autentificarea oficială a crezului ei”. Prin servilismul episcopilor italieni mai săraci, papii au câştigat atât de multă influenţă în consiliu încât ei au dictat hotărârile şi le-au definit nu cu intenţia de a vindeca dezbinările şi a reforma vechile abuzuri, restabilind unitatea şi concordia în biserică, ci cu scopul de a-şi stabili dominaţia lor. Scott spunea: “Învăţături care până atunci au fost considerate a fi opinii particulare, deschise dezbaterii, au fost transformate, în mod absurd, în articole de credinţă, care se cerea să fie acceptate, altfel pedeapsa fiind excomunicarea. Ritualuri care până atunci fuseseră ţinute din respect faţă de vechi obiceiuri au fost legiferate prin hotărâri ale bisericii şi declarate ca fiind părţi esenţiale ale închinării ei*”.

* Mosheim, vol. 3, p. 894; Scott, vol. 3, p. 256 Cea mai autoritară sursă cu privire la desfăşurarea acestui consiliu este istoria Părintelui Paul. “El a descris deliberările,” spunea Dr. Robertson, “şi i-a explicat hotărârile cu o mare perspicacitate şi profunzime a gândirii, cu o deosebită erudiţie şi cu o raţiune atât de clară încât suntem îndreptăţiţi să fie plasată printre cele mai admirabile scrieri istorice”. Crezul papei Pius Papa Pius al IV-lea a făcut un sumar al hotărârilor acestui consiliu, care îi şi poartă numele, şi care a fost de atunci considerat ca un sumar cu autoritate în ceea ce priveşte credinţa catolică. “Mărturisesc că sunt cu adevărat şi se cuvine să fie respectate şapte sacramente ale legii celei noi instituite de Isus Hristos, Domnul nostru spre salvarea omenirii, deşi nu sunt toate necesare pentru orice om, şi anume: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ungerea extremă, ordinarea şi căsătoria. Acestea conferă har, şi dintre acestea botezul, confirmarea şi ordinarea nu pot fi reeditate fără a comite un sacrilegiu. Primesc şi recunosc ceremoniile bisericii catolice, primite şi aprobate prin administrarea solemnă a tuturor sacramentelor de mai sus. Primesc şi ader la toate lucrurile care au fost definite şi declarate de sfântul Consiliu de la Trento cu privire la păcatul originar şi la îndreptăţire. © www.comori.org

660

Istoria Bisericii

Capitolul 51. Marele progres al reformei

Mărturisesc, de asemenea, că prin mesă I se oferă cu adevărat lui Dumnezeu jertfa ispăşitoare pentru cei vii şi pentru morţi şi că în sacrificiul preasfânt al euharistiei este cu adevărat şi real prezent trupul şi sângele împreună cu sufletul şi divinitatea Domnului nostru Isus Hristos şi că substanţa pâinii este complet transformată în trup, iar cea a vinului în sânge, transformare pe care biserica catolică o numeşte transsubstanţiere. Mărturisesc, sub fiecare din aceste forme şi sub ambele împreună, este primit Hristos ca adevărat sacrament. Cred că există un purgatoriu şi că sufletele ţinute acolo sunt ajutate prin sprijinul credincioşilor. La fel, sfinţii care domnesc împreună cu Hristos, se cuvine să fie onoraţi şi invocaţi, pentru că ei oferă rugăciuni lui Dumnezeu pentru noi, iar relicvele lor trebuie venerate. Afirm cu fermitate că imaginile lui Hristos şi ale mamei lui Dumnezeu, pururea fecioară, ca şi ale celorlalţi sfinţi, trebuie să fie păstrate şi se cuvine să fie onorate şi să li se aducă închinare. De asemenea, afirm că puterea indulgenţelor a fost lăsată bisericii creştine şi că folosirea lor este o binefacere pentru poporul creştin. Recunosc sfânta Biserică Apostolică a Romei, mama şi stăpâna tuturor bisericilor şi promit şi jur ascultare episcopului Romei, succesorul Sf. Petru, primul dintre apostoli şi locţiitorul lui Isus Hristos. De asemenea, mărturisesc şi primesc toate celelalte lucruri date, definite şi declarate de canoanele sacre şi de consiliile generale, în special de Consiliul de la Trento. De asemenea, condamn, resping şi anatemizez toate lucrurile contrare acestuia şi toate ereziile condamnate, respinse şi anatemizate de biserică. Aceasta este adevărata credinţă catolică, fără care nimeni nu poate fi mântuit, aceasta o mărturisesc şi o susţin prin promisiune, jurământ şi jur cu toată fermitatea să mărturisesc şi să susţin toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii mele, spre a face, în măsura în care-mi stă în putere, ca acestea să fie date ca învăţătură şi predicate de toţi cei care sunt sub autoritatea mea şi de cei care-mi sunt daţi în grijă în virtutea funcţiei pe care o deţin. Aşa să mă ajute Dumnezeu şi aceste sfinte evanghelii ale lui Dumnezeu”.

© www.comori.org

661

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

Capitolul 52. Valdezii După ce am ajuns cu istoria acestor oameni interesanți la anul 1560, când ei au suferit atât de mult chiar în propriile lor văi și în câmpiile Calabriei, vom trece pe scurt în revistă istoria lor de atunci încolo. Totuși nu trebuie să ne așteptăm să întâlnim la acest popor remarcabil harul care se cuvine să fie caracteristica celor care îi urmează pe Domnul nostru binecuvântat și pe apostolii săi. Nu se pune problema că ei nu ar fi crezut în Domnul Isus ca Mântuitor al lor și în sângele Lui cel scump ca singurul mijloc eficient și suficient pentru rezolvarea păcatului, ci că, dacă ar fi fost lăsați în pace în văile lor, atunci ei ar fi fost la fel de inofensivi ca turmele și cirezile lor, însă fiind atacați de catolici, ei au luat ca modele pe Iosua, Ghedeon și David, crezând cu toată sinceritatea că Dumnezeu este Domnul oștirilor, și au luptat sub drapelul Lui, cu credința că la El nimic nu este impsibil. Nu avem nici un dubiu că de la acest principiu s-a ajuns ca persecuțiile lor să fie una dintre cele mai eroice pagini din istoria bisericii. Asemenea multora din zilele noastre, ei nu au văzut diferența dintre lege și har, dar, cu toate acestea, ei fiind din poporul lui Dumnezeu, El a dat răspuns rugăciunilor lor. Inimile lor erau dominate de loialitatea față de Hristos, ceea ce este cel mai important lucru. Legatarii scoțieni, care au luptat pentru împărăția* lui Emanuel se aseamănă cu ei în această privință.

* n.tr.) engl. “covenanter” – termen care vine de la legământ, cu semnificația de om angajat într-un legământ, ei considerând că legământul făcut de Dumnezeu cu Israel s-ar fi transferat cumva la ei și că, dacă Israel trebuie să aibă o împărăție pe pământ, acea împărăție a fost transferată către ei Așa erau oamenii sărmani din văi: credeau că Biblia este o revelație de la Dumnezeu și își conduceau viața după ea conform cu înțelegerea lor. Vecinii lor, catolicii, de cealaltă parte, credeau că Dumnezeu dăduse bisericii Romei și capului să stăpânească asupra întregii lumi creștine și că toți cei care refuză să se supună autorității ei sunt nu numia eretici ci și supuși răzvrătiți, pe care suveranul are dreptul să-i pedepsească după cum găsește de cuviință. Aceasta era și continuă să fie credința oficială a bisericii Romei, și, așa fiind, nici unul care îndrăznea să pună sub semnul întrebării pretențiile ei nu mai putea avea siguranță cu privire la viața și libertatea lui în vremea în care ea avea puterea de a exercita prerogativele pe care și le-a asumat cu aroganță. Uneori magistratul refuza să dea ascultare preotului, și așa erau cruțați unii, dar cititorul va vedea cum Roma găsea pretexte plauzibile pentru persecuție atunci când aceasta se încadra în planurile ei, și va constata că, de regulă, mitra biruia coroana. Pentru un timp după războaiele pustiitoare din 1560, rămășiței valdezilor i s-a îngăduit să revină în văile lor de origine și să-și reconstruiască locuințele și să-și sădească din nou viile. Pomii roditori le fuseseră tăiați, satele și cătunele lor fuseseră transformate în mormane de moloz, iar câmpurile rămăseseră necultivate. Erau confruntați cu foametea, dar asupra inimilor multora apăsa o greutate și mai mare: unde sunt părinții, soții, fiii, pastorii și cei mulți pe care vrăjmașul i-a călcat în picioare? Ei sunt cu Domnul, iar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, este cu ei. Natura țării a permis rămășiței să supraviețuiască pentru un timp. “Castani care creșteau luxuriant,” spunea Dr. Beatie cu privire la Valea Rora, “umbreau pantele inferioare, și, în timpurile de lipsă, le furnizau o hrană care, împreună cu laptele, i-ar satisface și pe cei care poftesc delicatese. Prin locurile mai înalte natura a întins un covor vegetal bogat, și acolo, când vine sezonul de pășunat, locuitorii vin cu familiile și cu vitele. După ce-și petrec vara pe dealuri, într-o © www.comori.org

662

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

simplitate patriarhală, ei coboară din nou în văi când apar semnele iernii, iar acolo fac acele munci care se potrivesc cel cel mai bine situației lor și se ajuta unul pe altul cu cele necesare”. Vorbind despre valea Angrogna, ascest scriitor poetic spunea: “dacă este s-o descriem ca o miniatură a Elveției, aceasta îi va da cititorului o idee cu privire la caracteristicile ei generale. Toate componentele peisajului alpin: torente, stânci, prăpăstii, râpe adânci, izbucuri, păduri care oferă adăpost și mijloace de subzistență, pășuni verzi, pe care pâraie șerpuitoare le fac să fie fertile și proaspete, iar câmpuri și grădini care dau roade caracteristice la diferite climate se găsesc la marginea fiecărei prăpastii, arătând hărnicia locuitorilor care-și dobândesc astfel cele necesare traiului chiar în cele mai nefavorabile împrejurări*”.

* History of the Waldenses and Graphic Descriptions of the Protestant Valleys of Piedmont, Wm. Beatie M.D. Dacă ne gândim la traiul simplu al locuitorilor acelor văi, la viețuirea lor pașnică, la hărnicia lor și la moralitatea lor rigidă, la faptul că țineau cu strictețe sabatul și la scrupulozitatea cu care-și achitau chiriile și toate taxele, la faptul că nu beau, nu înjurau și nu aveau nici un fel de vicii de acest gen, atunci de putem întreba de ce ar fi căutat stăpânul lor să-i nimicească. În ceea ce urmează vom găsi răspunsul. Războaiele de exterminare Scurtele perioade de pace aparentă, de care s-au bucurat uneori valdezii, nu erau nicidecum intervale de odihnă în siguranță, ci mai curând de meditații dureroase având perspective îngrozitoare. Adevărata pace și siguranța cu privire la viața lor, la proprietatea lor și la libertatea conștiinței – drepturi inalienabile ale omului – le-au fost necunoscute timp de sute de ani. În anul 1560 au avut loc evenimente care sunt suficiente pentru a explica războaiele de exterminare care au urmat după acea perioadă. 1. Tronul Savoiei a fost atunci ocupat de Carlo Emmanuele al II-lea, un tânăr în vârstă de cincisprezece ani. Era un principe blând și omenos, dar, ca și Carol al IX-lea al Franței, a fost sfătuit de mama lui, care era din familia Medici și era nepoata Caterinei, ale cărei fapte sângeroase au făcut să fie urâtă de întreaga omenire. Suveranul băiat era de fapt condus de mama lui, care era regentă în timpul cât el era minor, iar ea era condusă de Vatican. 2. În același an, la Torino, a fost întemeiată “Asociația pentru Propagarea Credinței”. Domni și doamne din nobilime, laici, preoți și popor au fost îndemnați să intre în acea asociație, pentru a-i atrage oferindu-se indulgență deplină în schimbul participării la lucrarea ce bună, motto-ul arâtând caracterul acesteia: “Convertirea sau exterminarea ereticilor”. Agenții de propagandă și-au început lucrarea distrugătoare sub pretextul onorabil al convertirii. Doamne de la curte și persoane de rang inferior împreună cu cete de călugări au ajuns să fie susținători zeloși ai societății, vizitându-i pe oameni la casele lor. În acel timp, în văi au fost întemeiate mânăstiri, iar școlile și colegiile valdezilor au fost desființate. Răpirea băieților sub doisprezece ani și a fetelor sub paisprezece ani în scopul convertirii erau fapte pe care legea le aproba. Dar, după aceste mijloace josnice au fost urmate de o persecuție violentă, asemănătoare celi din 1560. În ianuarie 1650 a apărut sângerosul edict al gastaldatului1 - numit așa din cauza consecințelor pe care le-a avut. În zadar au încercat locuitorii cei amenințați, recurgând la la toate mijloacele de apel și la rugăminți adresate diferitor membri ai guvenrului, să evite furtuna. În plină iarnă, peste o mie de familii au fost alungate din casele lor, fiind nevoite să-și abandoneze proprietățile și să se retragă pe înălțimile munților acoperiți cu ghețuri. Au fost siliți să facă aceasta în numai trei zile, fiind amenințați cu moartea. Nu se poate imagina ceva mai inuman și mai barbar. O întreagă populație, cu copii mici, bătrâni, bolnavi, cu oameni slabi și căzuți la pat, a trebuit să-și părăsească locuințele și să sufere rigorile iernii alpine. Au trebuit să călătorească prin văi înzăpezite, să treacă râuri umflate și să © www.comori.org

663

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

străbată munți acoperiți cu ghețuri. Alternativa care li se oferea era aceea de a participa la mesă. Istoricul Leger ne spune că dintr-o adunare a aproape două mii de persoane nici un bărbat nu a acceptat acea alternativă. “După ce le-am fost pastor timp de unsprezece ani și i-am cunoscut pe nume pe fiecare, pot da despre ei această mărturie, așa că cititorul să judece dacă nu era cazul să plâng de bucurie și de durere în același timp, când am văzut că toată furia acelor lupi nu i-a putut influența pe nici unul din acești miei și că nici un fel de facilități pământești nu i-au făcut să se abată de la statornicia lor. Urmărind dârele de sânge lăsate pe zăpadă de ei când își târau picioarele rănite, nu aveam eu motive să-L binecuvântez pe Dumnezeu că am văzut împlinindu-se prin sărmanele lor trupuri ceea ce mai rămăsese din măsura suferințelor lui Hristos, mai ales când am privit crucea cea grea pe care ei au purtat-o cu un curaj atât de nobil2?”

n.tr.) it. gastaldato – era o diviziune administrativă guvernată de un “gastaldo” desemnat de rege, funcționar care avea autoritate judiciar și militar 1

2

Citat de Wylie, vol. 2, p. 482

Mârșăvia marchizului de Pianessa “Dacă persecuția s-ar fi încheiat cu aceasta,” spunea Dl. Hugh Acland, “omenirea ar fi fost scutită de o rușine de neșters. Marchizul de Pianessa a pătruns în văi în fruntea a cincisprezece mii de oameni, iar masacrul care a urmat este mult prea oribil pentru a fi relatat în detaliu”. Numai o parte a valdezilor au suferit în urma decretului dat de gastaldo, dar obiectivul stabilit al propagandei era aceea de a-i extermina complet. Marchizul, știind bine rezistența disperată pe care avea să o întâmpine dacă valdezii ar fi fugit în munți, a folosit vechea armă a Izabelei – înșelăciunea. S-a prefăcut a dori o conciliere și i-a invitat pe delegați să negocieze condițiile, și, vai, vicleniile vrăjmașului au reușit! Versat în uneltiri, el i-a îșelat pe valdezii cei cinstiți: i-a tratat cu bunătate și i-a asigurat că, dacă vor primi, în semn de fidelitate, câte o mică garnizoană de soldați în câteva sate de-ale lor, atunci totul se va regla pe cale amiabilă. Unii dintre cei mai clarvăzători, în special pastorul Leger, a suspectat o înșelăciune, dar oamenii în general doreau un timp de pace, așa că și-au deschis ușile soldaților lui Pianessa. Au trecut două zile cu manifestări de mare prietenie, soldații mâncând la masă cu sătenii, dormind sub același acoperiș cu ei și discutând liberi. Acele două zile au fost folosite de inamic pentru a pregăti masacrul: satele și drumurile au fost ocupate de soldați. La patru dimineața, în zorii celei de-a treia zile, la 24 aprilie, din castel s-a dat un semnal și asasinii șiau început lucrarea ucigașă. Cu excepția pastorului Leger, nici un alt istoric nu încearcă să dea detalii, iar el a făcut aceasta ca o datorie, fiind martor ocular, iar narațiunea lui a fost verificată și de alții. Un preot și un călugăr, însoțeau fiecare ceată de soldați care străbătea satele pentru a pune foc imediat după ce terminau cu locuitorii casei. “Valea noastră Lucerna,” exclama Leger, “care era ca Gosenul, a fost transformată într-un fel de Munte Etna, arncând flăcări și scântei. Pământul semăna cu un cuptor, iar aerul era umplut de o întunecime ca aceea care a venit peste Egipt, încât umblai bâjbâind din cauza fumului ce se înălța din orașe, sate, conace, ferme și tot felul de clădiri care ardeau în flăcările Vaticanului”. Dar nu a fost, ca la masacrul de Sf. Bartolomeu, o lichidare grabnică a victimelor, ci au fost născocite tot felul de barbarii și cruzimi nemaivăzute. Cum mulți dintre cei mai puternici, cunoscând munții, au putut scăpa, copilașii și mamele lor, bătrânii și cei bolnavi au constituit grosul victimelor soldaților. Dar nu le vom prezenta cititorilor detaliile îngrozitoare ale narațiunii lui Leger. Credința și eroismul lui Gianvel În timpul acelei persecuții grozave, care a adus focul și sabia în numeroase văi, Rora a avut parte din plin de nenorocire, dar aceasta a stârnit unul dintre acele spirite înflăcărate pe care Dumenzeu le ridică © www.comori.org

664

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

din timp în timp pentru a arăta virtuțile care rareori se manifestă altcândva decât în situațiile de criză. Ne referim la Giosue Gianavel, originar din Valea Rora, un om puternic și viteaz, al cărui geniu și a cărui temeritate sunt de admirat. În dimineața zilei de 24, care a fost martora măcelului din văile Lucerna, Angrona, La Torre, Villar, San Giovanni și altele. O soartă similară fusese plănuită și pentru Valea Rora, și contele Cristobal cu patru sute de soldați avea de îndeplinit sarcinile. Gianavel a urmărit îndeaproape mișcările lor, și, însoțit de o trupă mică dar compusă din oameni hotărâți, în număr de șapte, a blocat defileul prin care inimaicul înainta spre Rora. Nu era nici o clipă de pierdut. Soldații gândeau, în modul cel mai firesc, că tratamentul dur aplicat de cealaltă parte a Pelice trebuia să fi paralizat orice rezistență și să le asigure o intrare facilă în Rora, au înaintat fără prea multă atenție. Adăpostit de stânci și de copaci, Gianavel și ceata lui au putut auzi conversația lor și cum unul dintrd soldați s-a exprimat că se aștepta ca treaba să fie ușoară și că oamenii din Rora îi așteptau numai spre a le ura bun venit. “Bun venit!” a exclamat atunci o voce de tunet și o salvă de muschete venind și din dreapta și din stânga a adus moarte în rândurile coloanei. Au fost uciși șapte soldați. Apoi, reîncărcându-și armele și schimbându-și pozițiile, au tras din nou cu un efect asemănător. Nu au putut vedea nici un inamic, dar vălătucii de fum de deasupra stâncilor i-au convins că erau prinși între două focuri. Derutați de acea întâmpinare neașteptată, ei au început să se retragă îngroziți și în grabă. Dar Gianavel și oamenii lui, avansând de la o poziție acoperită la alta, au executat foc ucigător până ce soldații superstițioși au ajuns să se teamă că orice copac ar putea trage un glonț. Dintre ei cincizeci și patru au rămas morți pe câmpul de luptă, iar Rora a fost salvată de la distrugerea la care era sortită. Pianessa s-a hotărât să spele rușinea acelei operațiuni printr-una nouă. El a organizat un batalion de aproape o mie de oameni pentru a trece muntele. Cunoscând bine ce venea, Gianavel a vegheat și a văzut inamicul. Ceata lui crescuse la șaptesprezece oameni, unseprezece fiind buni țintași și șase buni aruncători cu praștia. Când atacatorii au ajuns la un anumit punct, acea armată invizibilă a executat un foc atât de energic încât ei au fost din nou respinși cu mari pierderi și s-au retras la baza lor. Vestea despre această nouă înfrângere a fost semnalul pentru răzbunare. Pentru a-și mări armata, Pianessa a cerut detașamente din vecinătate, și, după ce și-a trecut în revistă forțele, le-a mai trimis încă odată spre Rora. Numărul lor era atunci atât de copleșitor încât patriotul și ceata lui au trebuit să aștepte un moment favorabil. Între timp, ei au îngenunchiat în rugăciune și I-au mulțumit lui Dumnezeu pentru că, în două rânduri, poporul fusese salvat prin mâinile lor, și s-au rugat ca inimile și brațele să le fie întărite pentru ca ei să poată aduce încă o izbăvire. Au atacat o ceată de soldați încărcați cu pradă, iar aceia, ca și cuprinși de o groază superstițioasă, s-au străduit să se salveze abandonând prada. Fuga lor a devenit și mai dezastruoasă când, pe înafară de gloanțe, de pe munți au fost aruncate bucăți mari de stâncă și mulți, în grabă, au ajuns să cadă în prăpăstii, astfel încât un mic număr au supraviețuit. Dar, în loc ca bigotul Pianessa să vadă în acele evenimente degetul lui Dumnezeu, în orbirea lui el s-a umplut de furie și pentru orgoliul lui de militar. A strâns toate trupele regale, în număr de opt sau nouă mii, și, adunând toți ofițerii, a ținut un consiliu de război. Ce era de făcut? Doar o mână de țărani să dejoace tacticile unei armate disciplinate? Trupele au fost acuzate de lașitate și de incapacitate. S-a hotărât ca armata să fie împărțită în trei grupări, care, simultan, să taie toate căile de acces și astfel să asigure distrugerea Rorei. Pentru a întâmpina o forță atât de copleșitoare, Gianavel a fost obligat să ia o poziție pe vârful trecătorii, și, în timp ce lupta vitejește împotriva primei armate de trei mii, celelalte armate au pătruns pe alte direcții. Masacrul Satul Rora a ajuns în mâinile soldaților Papei, care, întâmpinând o rezistență nesemnificativă, s-au © www.comori.org

665

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

dedat distrugerii. Locuitorii erau în principal bătrâni, femei și copii, pentru că aceia care erau apți erau angajați în lupta patriotică la frontieră. A urmat un masacru general. Aproape zece mii de ucigași au venit, cu violența lupilor care intră într-un staul, asupra țăranilor neajutorați și inofensivi. Nu au ținut cont de vârstă sau de sex. Ferice de cei care au fost uciși imediat și au scăpat de batjocorile și barbariile de nedescris. “Fiecare soldar,” spunea Dr. Beatie, “a luat asupră-și slujba de călău până ce satul a ajuns să fie ca un mare eșafod plin de victime, de pe care curgea sânge. Când a venit dimineața nu s-a mai auzit nici un glas și nu mai era nici o casă în picioare, ci rămăsese doar o masă de cenușe fumegândă, din care pe alocuri se ițeau trupurile desfigurate ale celor uciși, o priveliște strigătoare la cer” (p. 56). Pe soția lui Gianavel și pe cele trei fiice ale lui, Pianessa le-a cruțat de sabie pentru a se folosi de ele spre a lucra asupra sentimentelor soțului și tatălui. A emenințat că avea să le ardă de vii dacă el nu se preda și nu se lepăda de religia lui. Gianavel a răspuns cu noblețe: “În ceea ce privește prima condiție, soția mea și copiii mei sunt în mâinile tale, și dacă așa este voia lui Dumnezeu, atunci îți poți împlini amenințarea, dar acest act barbar le va putea afecta numai trupurile, în legătură cu care religia le învață să nu le poarte de grijă mai mult decât se cuvine. Dacă vor fi aduse la rug, ele vor fi susținute în ceasul încercării. Credința lor le apără de groază și permite celui nevinovat să privească împăcat ceea la ceea ce este de groază pentru cel vinovat. Ceea ce i s-a spus odinioară lui Pilat îi spun eu acum lui Pianessa: «Nu ai fi avut nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus». Cât despre apostazie, cum să mă lepăd eu de principiile pe care le-am apărat atât de mult timp cu sângele meu – principii neschimbate asemenea cuvântului lui Dumnezeu? Să abandonez eu cauza Lui în schimbul speranțelor unui renegat? Nu! Sunt gata să pier pentru cauza pe care am îmbrățișat-o! Teroarea inchiziției este blândă față de mustrările conștiinței, așa că niciodată nu voi atrage cele din urmă fugind de cele de dinainte”. El a fugit apoi la Geneva. Ce mai putea face Pianessa? Și ce mai puteau face armatele papale? Ce pot face legiunile iadului împotriva unei religii care produce o asemenea credință în Dumnezeu și asemenea luptători pentru adevărul Lui? Ei îi pot zdrobi pentru un timp pe cei puțini și slabi, pe “sărmanii turmei”, și poate părea să triumfe, dar Dumnezeu este în mijlocul lor și, în felul cel mai minunat, Își păstrează pentru Sine o rămășiță, o sămânță care-I slujește Lui, o verigă de argint în lanțul neîntrerupt al martorilor. Și va veni ziua ce fericită când El va răzbuna cauza lor înaintea întregului univers, când îi va face să-și înalțe capetele și îi va onora cu cununa martirilor, ân timp ce vrăjmașii lor vor fi acoperiți de rușine și înfierați cu semnul infamiei în cele mai întunecate regiuni ale celor pierduți, unde vor căuta să ascundă vinovăția lor enormă și vor suferi agonia disperării nesfârșite. În viziuni groaznice, țipetele și gemetele muribunzilor care au răsunat în Alpi le vor răsuna din nou și vor vedea iarăși și iarăși mădularele tremurânde ale copiilor înspăimântați față de care ei nu au avut nici un pic de milă. Urmăriți de asemenea imagini și sunete, sub povara unei vinovății de neimaginat, cât de greu trebuie să le fie chinul! Cât de viu trebuie să fie acel vierme care nu moare și cât de arzătoare trebuie să fie acea flacără care nu se stinge niciodată pentru cei care sunt urmăriți continuu de asemenea amintiri? Totuși rămâne valabil adevărul că, printr-o pocăință la timp și o credință autentică în Domnul Isus, păcatele noastre, indiferent cât de multe ar fi, sunt toate spălate, dar sufletul celui care nu se pocăiește este pierdut pentru totdeauna! Simpatia Angliei Statele protestante ale Europei au fost oripilate la auzul știrilor despre acele masacre. Dar nicăieri nu a trezit mai multă simpatie strigătul din văi, nici nu a stârnit mai multă indignare, decât în Anglia. “Cromwell, care era atunci conducătorul statului, a proclamat un post și a poruncit să se facă o colectă pentru cei în suferință și le-a scris tuturor principilor protestanți, dar și regelui Franței, cu scopul de a angaja simpatia lor pentru a obține ajutor pentru valdezi. Milton, secretarul Protectorului1 pentru chestiuni latine, a scris acele scrisori, și, ca semn al profundului interes în acea chestiune, l-a trimis pe © www.comori.org

666

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

Sir Samuel Morland pentru a-i transmite o scrisoare Ducelui de Savoia2”.

1

n.tr.) Cromwell își luase titlul de “Lord Protector”

2

History of Protestantism, vol. 2, p. 486

În drum spre Torino, ambasadorul a vizitat văile și a văzut cu proprii săi ochi grozavele pustiiri care mai erau încă vizibile. După ce a făcut o aluzie fină la cruzimile în legătură cu care Protectorul îl trimisese să se plângă, a trecut la subiect foarte deschis, vorbind cu multă fervoare: “Ce să mai spun? Cu toate că aș putea enumera infinit de multe, mintea mi se revoltă. Dacă toți tiranii din toate tipurile ar trăi din nou – vorbesc nu cu intenția de a jigni pe înălțimea voastră, ci fiind convins că nici unul din aceste lucruri nu se cuvine să fie atribuite înălțimii voastre -, fără-ndoială s-ar rușina să vadă că nu au putut inventa ceva la fel de barbar și inuman ca aceste fapte. Îngerii sunt oripilați. Oamenii sunt buimăciți de uimire. Cerul însuși pare uimit de strigătele celor pe moarte și chiar și pământul se înroșește de vărsarea sângelui atâtor persoane nevinovate! Nu Te răzbuna, Dumnezeule, pentru această mare răutate, pentru acest masacru paricid. O, Hristoase, fie ca sângele Tău să spele acel sânge!” Ambasadori ai cantoanelor Elveției, de la Geneva, ai Olandei și ai protestanților din Franța au denunțat cu toții, în termenii cei mai categorici, acele cruzimi. “Nicicând nu s-a văzut un interes atât de profund, nici în ceea ce privește numărul oamenilor importanți preocupați, nici în ceea ce privește sumele strânse spre ajutorarea valdezilor urgisiți*”.

* History of the Vaudois, de Hugh Dyke Acland, p. 69 Ducele de Savoia s-a prefăcut a lua aminte la acele mustrări și a propus pace oamenilor din văi, dar a fost înșelat de mama lui și de consilierii săi. Pierduse deja pe cei mai buni dintre supușii săi, pe cei mai buni lucrători ai pământului, pe cei mai buni plătitori de taxe și cei mai loiali tronului, și, mai mult chiar, pierduse și o bună parte din armată și-și cheltuise tezaurul. A declarat: “uciderea unui valdez m-a costat cincisprezece soldați”. Și ce a obținut în schimb? A fost numai pierdere, dar preoții l-au asigurat că prin aceea el căpătase facoarea cerului. Când era pe moarte, “Marele Monarh” Ludovic al XIV-lea l-a întrebat confesorul său, Pere La Chaise “prin ce faptă bună ar putea el, ca rege, să răscumpere numeroasele lui păcate făcute ca om”. Răspunsul iezuitului a fost: “Extirpați protestantismul din Franța!” Atunci el s-a conformat rapid și a revocat edictul din Nantes, ceea ce a dus la masacrarea și exilarea a zeci de mii – am spune poate chiar sute de mii de martori ai lui Dumnezeu din Franța. Așa a fost omenosul duce de Savoia influențat să trimită o armată înm văi pentru a-i aduce pe locuitorii de acolo la ascultarea de Roma sau a-i extermina. Dar și-a înțeles greșeala și nu avem nici o-ndoială că dorea să încheie o pace. Moartea lui Cromwell în 1658 i-a lipsit pe valdezi de prietenul lor sincer care era si cel mai puternic mediator în favoarea lor. El inițiase o colectă pentru ei și contribuise persoanl cu două mii de lire din punga lui. Întreaga sumă strânsă atunci a fost de treizeci și opt de mii de lire. Pacea de la 1655 Pacea care a urmat marelui masacru din 1655 a durat cam treizeci de ani, dar istoria spune că acea perioadă a fost un răgaz numai în contrast cu furtunile de mai înainte, deoarece catolicii tot au mai găsit multe căi pentru a-i boicota și oprima pe aceia pe care nu i-au putut nici învinge, nici converti. Ambasadorul englez Sir Samuel Morland descrie în următorul fel situația valdezilor în urma semnării © www.comori.org

667

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

tratatului de pace: “Până în ziua de azi ei poartă cele mai grele poveri, care le sunt puse pe umeri de acei stăpâni duri din biserica Romei... Acele văi în care locuiesc ei sunt ca un fel de închisoare sau beci, care are fortul La Torre pe post de ușă. Mai trebuie să adaug că, în pofida numeroaselor ajutoare care le-au fost trimise din Anglia și din alte state, numărul celor înfometați este atât de mare și oprimarea papistașilor vrăjmași este foarte de apăsătoare deoarece ei pândesc pentru a-i lipsi de orice li s-ar da și le sumlg bucata de pâine de la gură, astfel încât ei sunt aproape să-și mănânce propria carne din lipsă de hrană. Limba sugarului se lipește de cerul gurii, iar copilașii cer pâine și nimeni nu le dă. Tinerii și bătrânii zac pe străzi. Nenorocirea lor este mai mare și mai dureroasă decât se poate exprima în cuvinte: ei într-un fel sunt pe moarte și totuși trăiesc. În viile lor nu sunt struguri, pe câmpurile lor nu sunt vite, nici oi în staule, nici grâu în hambare, nici făină în saci, nici ulei în ulcior*”.

* Acland, pag. 71 Persecuția și expulzarea valdezilor Locuitorii văilor s-au luptat până în 1686, când, sub domnia lui Victor Amedeo al II-lea, a izbucnit un nou război, în principal din cauza influenței lui Ludovic al XIV-lea al Franței. Împreună cu ajutoarele franceze s-a ajuns la o armată numărând între cincisprezece și douăzeci de mii de oameni. Cu toate că un număr mare de invadatori a fost ucis, țăranii au fost copleșiți, iar aceia care au scăpat de sabie au fost aruncați în închisoare, așa că văile au fost depopulate. Nu avem spațiu pentru a da detalii, dat am adăuga numai că de-o parte a fost josnicie și violență, iar de cealaltă eroism și dăruire, acestea fiind caracteristicile războiului, ticăloșia atingându-și în final scopurile și comițând atrocități. “Paisprezece mii de munteni zdraveni,” spunea Henri Arnaud, “au fost aruncați în închisorile Piemontului, iar când, în urma medierii delegaților elvețieni, închisorile au fost deschise, s-au târât afară numai trei mii de schelete”. Așa au fost îndurările sfintei mame biserica, și așa ar fi ele și astăzi dacă ar dispune de aceleași mijloace. După aproape două sute de ani, inima se-mbolnăvește și imaginația este depășită, preferând să nu privească asemenea cruzimi comise cu sânge rece. Unsprezece mii au pierit în numai câteva luni din cauza aerului fetid, frigului, înfometării, bolilor și neglijenței inumane. Cum trebuie să fi fost atmosfera în acele condiții? Dar nu vom merge mai departe. Închisorile au fost deschise la începutul lunii octombrie, dar prizonierii au fost eliberați numai cu condiția să părăsească țara imediat și să rămână în exil tot restul vieții. Iarna deja venea cu grozăviile ei, dar unor asemenea eretici nu trebuia să li se arate nici un pic de milă, așa că ceata flămândă a fost mânată peste Alpi chiar în seara aceleiași zile. Și-au început marșul groazei spre Mont Cenis. Noaptea i-a apucat pe drum și până la răsăritul soarelui au pierit pe drum ceva mai mult de o sută cincizeci. Cel mai emoționant spectacol era cel al bietelor mame cu copii mici. Ele s-au întors cu spatele spre vânt pentru a-și proteja copii pe care-i țineau în brațe, dar multe dintre ele s-au prăbușit epuizate și au fost acoperite de giulgiul alb al Alpilor. Exilații, în nenorocirea lor, l-au rugat pe ofițerul comandant să le permită să se odihnească o zi, mai ales deoarece erau semne că se apropia o furtună. Ofițerul nu avea nici o autoritate să le acorde ceea ce-l rugau ei, așa că ei au continuat marșul de groază. “În timpul furtunii,” spunea Dr. Beattie, “zăpada, ca o gheață măruntă, este aruncată cu furie ca valurile unei mări, spuma este purtată prin aer și se depune în mormane copleșitoare pe calea călătorilor. Furtuna de zăpadă din Alpi sea aseamănă ca efect cu furtuna de nisip din deșertul cel mare, saturând aerul cu particule, și atunci când bate în față produce orbire și rănelte pielea. În asemenea împrejurări fiecare om trebuie că a fost afectat de un incident - de un nou dezastru care le-a subțiat numărul și le-a îmbolnăvit inimile*”.

© www.comori.org

668

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

* Pentru detalii vedeți Dr. Beattie – Waldenses și Wylie – History of Protestantism - Waldenses Sosirea exilaților la Geneva Pe la jumătatea lui decembrie supraviețuitorii au ajuns la porțile Genevei, dar erau atât de epuizați încât mulți dintre ei au murit între porțile exterioare și cele interioare ale orașului, “ajungând să-și sfârșească viața la începutul libertătii”, cum spunea cineva. Unii nu puteau vorbi pentru că aveau limbile umflate, alții, din cauza degerăturilor, nu puteau ține în mâini lucrurile pe care noii prieteni li le dădeau în bunătatea lor. Pentru ajutorarea lor li s-a dat tot ce putea sugera omenia și tot ce puteau oferi frații creștini. Dar Geneva nu-i putea găzdui pe toți, așa că s-au făcut aranjamente ca exilații să fie distribuiți în cantoanele reformate. Locuitorii cantoanelor, fapt ce merită să fie consemnat spre lauda lor, s-au întrecut în a le arăta mai multă simpatie și a le sluji cu dragoste frățească. Dar nici mângâierile și nici planurile de viitor nu i-au putut face să uite căminele lor strămoșești. Rătâcind pe malurile Rinului erau ca evreii din vechime pe malurile Babilonului – își agățau harfele în sălcii și se așezau și plângeau amintindu-și de văile lor iubite și de prietenii lor dragi. Pentru a-și atinge acel țel, ei au făcut mai multe încercări care nu au reușit. Fiind descoperite planurile lor, senatele diferitelor cantoane în care locuiau exilații, văzând că plecarea lor ar compromite relațiile lor cu puterile papale, au luat măsuri pentru a împiedica îmbarcarea lor. Aceasta a fost o mare dezamăgire pentru inimile pline de dor ale valdezilor, și, cu toate că s-au întors la comunele lor și șiau reluat ocupațiile lor, s-au angajat să ia în secret măsuri pentru a încerca din nou, în niște condiții mai favorabile. Între timp, ducele de Savoia, aflând despre intențiile exilaților, s-a alarmat și a pus să fie aprinse focuri de semnalizare la frontieră și a pus țara pe picior de război. A și ordonat ca două regimente, fiecare de câte o mie de oameni, să ocupe drumurile, podurile și trecătorile. În timp ce ei discutau care ar fi cele mai indicate măsuri de luat în acea tristă dilemă, pastorul și căpitanul Henri Arnaud l-e adresat cuvintele din Luca 12: “Nu te teme, turmă mică,” etc., care le-a revigorat duhul și patriotismul. Îmbarcarea exilaților În cele din urmă, mai multe împrejurări în conjuncție i-au făcut pe valdezi să creadă că mâna Domnului le deschidea calea pentru a se întoarce. Au hotărât ca loc de întâlnire o pădure mare din Pays du Vaud, în apropiere de orașul Nyon, pe țărmul nordic al lacului Leman. Când totul era gata, conducătorul lor a înălțat o rugăciune către Dumnezeu în mijlocul celor care-l urmau, încredințându-I Lui expediția lor. S-au îmbarcat între orele zece și unsprezece, la 16 august 1689 și au traversat lacul la lumina stelelor. Când au ajuns cu toții pe malul sudic al lacului, erau între opt și nouă sute de persoane. M. Arnaud – un care era mult apreciat pentru evlavia, patriotismul, curajul și cunoștințele de tactici militare – i-a împărțit în trei grupuri: avangardă, centru și ariergardă, conform sistemului trupelor regulate, pe care valdezii l-au aplicat întotdeauna. Așa și-au început marșul înapoi spre văile lor natale, pe care unii istorici îl socotesc ca fiind unul dintre cele mai extraordinare acte de vitejie ale unui popor, din toate timpurile. Înafară de dificultățile naturale ale drumului, cum erau munții înalți, zăpada groasă, ghețarii cu capcanele lor și ploaia, drumurile erau ocupate de soldații ducelui și trecătorile erau păzite, iar aceia erau ajutați și de francezi, astfel încât fiecare metru era disputat și ei au trebuit să-și croiască drum prin văi luptând. Sentimentele pe care le-a trezit în inima lor vederea munților lor natali sunt mai greu de descris decât de imaginat. Unii, fără-ndoială puteau numi vârfurile lor, sub care își petrecuseră copilăria și tinerețea, având o mie de amintiri. Pentru redobândirea acelora ei se expuseseră, timp de treizeci și una de zile, la toate pericolele, greutățile și privațiunile care pot afecta trupul și deprima mintea. Acum văzând peisajul binecuvântat De temeri și de vrăjmași au scăpat. © www.comori.org

669

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

Înainte! le șoptea o voce-n urechi Cerul vă redă moștenirile străvechi! După munți unde soarele apune, Ai voștri-au sângerat, martirii au purtat cunune, Dar în inimi și pe ale lor morminte pacea va domni Și de-acum-nainte ramura de măslin va-nflori Iar cei ce-acum pândesc să verse al lor sânge Vor recunoaște cauza – o frățietate*.

* Dr. Beattie, p. 211 Marșul valdezilor de pe malurile Lacului Genevei până-n văile lor natale nu numai că a fost marcat de incidente nemaiîntâlnite în istorie, ci a și fost încununat cu succes. Domnul a rânduit ca în acel timp să se iște un conflict între regele Franței și Victor Amedeo, ceea ce a făcut ca acesta din urmă să arate favoare cetei eroice. “Până acum,” a spus el rămășiței supușilor săi piemintezi, “am fost vrăjmași, dar de acum înainte trebuie să fim prieteni; alții sunt mai vinovați decât mine pentru relele pe care le-ați suferit”. Această întorsătură fericită a fost urmată de semnarea de tratate între guvernul englez și cel piemontez sub domnia lui William al III-lea și al reginei Ana. De atunci până în prezent, Marea Britanie are împuternicirea, în virtutea acelor tratate solemnte, să intervină pentru a-i proteja pe ei și bisericile lor pentru a avea pace. Dar în repetate rânduri, sub diferite pretexte, acest popor asuprit a trebuit să facă față la tot felul de mici nedreptăți și hărțuiri*.

* Vedeți o carte extrem de interesantă intitulată The Glorious Recovery by the Vaudois of their Native Valleys, by Henry Arnaud, their Commander and Pastor, with a Compendious History of that People, de Hugh Dyke Acland. Marșul a durat treizeci și una de zile, iar această carte cititorul va putea afla detalii despre fiecare zi. Nu avem spațiu pentru a da măcar o schiță a acestor zile interesante. În timpul Imperiului francez al lui Napoleon, când coroana de fier a Italiei a fost pusă pe capul “Corsicanului”, valdezii s-au bucurat de drepturi egale cu toți ceilalți compatrioți ai lor, dar restaurarea Casei de Savoia pe tronul Sardiniei i-a adus din nou la situația defavorabilă de mai înainte. Acesta a fost efectul sfaturilor rele, pentru că principele revenit pe tron a recunoscut, în repetate rânduri, că “valdezii au dat mereu dovadă, cu mai multe ocazii, de loialitate față de predecesorii săi” și a adăugat: “Știu că am în valdezi niște supuși fideli și că ei nu se vor dezonora niciodată în această privință”. Dar sfetnicii răi au biruit, așa că peste ei a fost din nou pus jugul. Principala dificultate cu care se confruntau valdezii era sărăcia, lucru care nu trebuie să surprindă. Iar protestanții din Anglia nu au fost indiferenți față de situația fraților lor din Piemont. În mai multe rânduri au fost organizate colecte publice în tot regatul și Societatea pentru Răspândirea Evangheliei în Străinătate* a fost administratorul unor fonduri substanțiale strânse pentru ei.

* n.tr) engl. Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts Domnul a vegheat, a păzit și a menținut, din timpuri imemoriale, o mărturie pentru El în acele văi, și untdelemnul harului Său tot mai curge și candela adevărului Său încă mai arde, pe când tronurile asupritorilor lor au fost aruncate la pământ și dinastiile lor s-au stins definitiv. Până și porțile Romei s-au deschis, așa că lăsăm biserica valdeză într-un câmp deschis, unde a ajuns prin harul lui Dumnezeu, © www.comori.org

670

Istoria Bisericii

Capitolul 52. Valdezii

pentru a arăta zel creștin în lucrări misionare*.

* Encyclopedia Britannica, vol. 11, p. 543; Hitory of Protestantism, vol. 2, p. 511. Pentru detalii cu privire la crezurile, confesiunile și catehismele valdezilor, vedeți lucrarea lui Gilly First and Second Visits to the Valleys of Piedmont

© www.comori.org

671

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice Irlanda Cu toate că abia dacă putem vorbi de o reformă în Irlanda, putem totuși nota pe scurt niște schimbări în istoria ei ecleziastică. Legătura Irlandei cu coroana Angliei provine, după cum am văzut, dintr-un pact al lui Henry al II-lea cu Papa Adrian al IV-lea și prelații irlandezi din acel timp. Acel tratat, spune Dr. Phelan, ar fi fost memorabil dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a rămas în atenția posterității prin ipocrizie, nedreptate și înșelăciunea practicată de ambele părți, dar pretențiile s-au transmis la succesori și au avut continuu influență asupra vieții irlandezilor, făcând ca el să prezinte un interes deosebit. Fără a ține cont de acestea este cu neputință atât să descifrezi istoria Irlandei cât și să judeci corect starea de criză din prezent”. “La dobândirea de către Henry a stăpânirii asupra Irlandei a ajutat mult,” spune Mosheim, “dorința ierarhiei naționale de a ajunge la acea stare de independență și prosperitate a tuturor comunităților clericale aflate în strânsă legătură cu Roma”. Prin aceea, poziția episcopilor a ajuns să se întărească și veniturile lor au crescut, chiar dacă aceasta a fost cu prețul independenței națiunii lor. În 1172 Henry a cucerit complet țara, iar clerul s-a supus dictatului papal, a fost de acord să plătească Romei “banul lui Petru”, l-a proclamat pe Henry stăpân suveran al Irlandei și i-a jurat fidelitate lui și succesorilor săi. “Hotărârea lui Adrian,” spunea un prieten al romano-catolicismului, “viola drepturile națiunilor și cele mai sacre legi ale oamenilor sub pretextul religiei și reformei. Irlanda a fost ștearsă de pe hartă ca stat și condamnată să-și pierdă libertatea fără a fi avut parte de o judecată și fără să fi comis vreo crimă”. Cu toate acestea, ierarhul nu a regretat schimbarea deoarece până atunci șefii locali exercitau autoritate asupra bisericii, tinzând să țină clerul aservit și în sărăcie, așa că ei au primit bucuroși suveranitatea Angliei și puterea Romei ca protecție împotriva forței seniorilor laici. “Sub vechea rânduială, un principe Irlandez era stăpân absolut asupra preoțimii ca și asupra oricărei alte clase de supuși ai săi, dar Henry al II-lea a introdus o nouă ordine a lucrurilor, care ținea pasul cu evoluția puterii britanice și a celei papale. Toate privilegiile bisericii engleze, toate acel pretenții ofensatoare, care au culminat cu canonizarea lui Thomas-a-Becket, au fost transmise clerului irlandez, care și le-a susținut cu tenacitate, pe măsură ce era slăbită puterea civilă”. De atunci biserica irlandeză a devenit în esență romano-catolică, supunându-se de bunăvoie ingerințelor papale și toate drepturile prelaților irlandezi, atât cele cetățenești cât și cele spirituale, au ajuns să fie complet la dispoziția pontifului roman. Pentru a-și menține suveranitatea asupra clerului irlandez, Henry al II-lea a pus în posturile vacante în special englezi, ceea ce a dus la apariția unui duh aprins de rivalitate și ostilitate între clericii englezi și cei irlandezi. Au apărut dispute, iar suveranul Angliei și-a afirmat privilegiile numind pe cine dorea el, în timp ce clerul irlandez a făcut apel la Roma pentru o decizie, sau, mai curând, pentru ca ea să-i confirme pe cei numiți de ei. De obicei mitra a biruit coroana, așa că autoritatea papei a crescut continuu*.

* Pentru detalii amănunțite vedeți Dr. Phelan – History of the Policy of the Church of Rome in Ireland A început conflictul între suveranii englezi și clerul irlandez, cel din urmă căutând să-și transfera suzeranitatea de la suveranului Angliei către Papa de la Roma, așa că lupta a durat secole, chiar până la epoca reformei. © www.comori.org

672

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Henry al VIII-lea și Biserica Irlandei Când Henry și-a asigurat conformarea în bună înțelegere a suușilor săi britanici față de principiile reformei, s-a hotărât, dacă era posibil, să obțină o primire la fel de bună a învățăturilor celor noi și în Irlanda, dar, spre marea lui supărare, propunerea lui a fost tratată cu cea mai mare indiferență și neglijată complet. Susținătorii supremației Papei, spre deosebire de cei ai regelui, erau hotărâți și plini de zel. George Cromer, un prelat foarte abul și mare învățat, care, fiind primat al Irlandei, avea atunci și funcția de cancelar, a fost capul opoziției împotriva propunerii lui Henry ca el să-și asume privilegiile papale și l-a împiedicat pentru un timp să-și atingă scopurile, întârziind progresul a ceea ce s-ar putea numi reformă în Irlanda. Principalul susținător al planurilor regelui a fost George Brown, primul prelat prostestant care a avut o poziție în Irlanda, fiind numit de Henry arhiepiscop de Dublin. Zelul lui pentru învățăturile reformei, în opoziție cu dogmele romano-catolice, a întâmpinat cea mai violentă opoziție din partea bigoților romano-catolici, așa că viața i-a fost deseori în pericol din partea zeloților acelui partid. La sugestia lui Brown, în 1536, la Dublin s-a constituit un parlament irlandez, prin intermediul căruia opoziția a fost redusă la tăcere și a fost schimbată religia oficială a națiunii, credința reformată devenind religia oficială a țării. “Au fost date mai multe legi pentru a atinge acest obiectiv. Regele a fost declarat conducătorul suprem al bisericii Irlandei, i s-au conferit darile din episcopii și alte avantaje seculare în biserica Irlandei, ca și autoritate asupra mânăstirilor, colegiilor și spitalelor și au fost interzise orice fel de apeluri la Roma pentru chestiuni spirituale. S-a renunțat în mod solemn la autoritatea Papei și oricine din Irlanda ar fi îndrăznit să recunoască autoritatea papală se expunea unor pedepse grele. Toți funcționarii, de pe toate treptele ierarhice, au fost obligați să depună un jurământ de recunoaștere a supremației regelui, iar refuzul de a face așaceva a fost clasat ca înaltă trădare, cum era și în Anglia. Astfel, protestantismul a fost declarat prin lege religia oficială a Irlandei. Au fost desființate casele religioase, iar pământurile lor au fost date pentru totdeauna coroanei*”.

* Fiths of the World, vol. 2, p.153; Mosheim, vol. 3, p. 491 Partida papală din Irlanda a fost extrem de indignată da faptul că regele Angliei și-a asumat o asemenea autoritate și mulți șefi irlandezi s-au mărturisit a fi dispuși să ia armele pentru a-și apăra vechea religie. Au fost trimiși la Roma emisari speciali pentru a exprima devotamentul lui Cromer și al partidei lui față de Sfântul Părinte și a-l implora să intervină în Irlanda pe temeiul autorității sale spirituale. Papa a trimis imediat delegați pentru a-i încuraja pe toți cei care se opuneau noilor legi, pentru a ridica la luptă pe șefii din nord, mai ales pe O’Neil, pentru a se strânge în jurul stindardului strămoșilor lor și a ridica sabia în apărarea supremației papale. O’Neil a acceptat să joace rolul pe care i-l acordase majestatea sa papală și s-a constituit o confederație pentru suprimarea ereziei. S-a format o armată și O’Neil s-a proclamat conducătorul irlandezilor din nord pe vechiul deal al regalității, potrivit străvechiului obicei al nonarhilor Irlandei. Dar acea ceremonie pompoasă inutilă a fost curmată rapid deoarece guvernatorul bănuia că se pregătea o revoltă și era pregătit să o întâmpine. Victoria de la Bellahoe, la granița cu Meah, a frânt puterea căpeteniilor, care, în mod ciudat, au fost cuprinși de panică și au fugit cu toții. După aceea au fost mai multe încercări de a purta lupte în apărarea autorității Papei, dar măsurile ferme luate de guvern au dejucat orice nou plan de insurecție, iar căpeteniile cu bandele lor turbulente s-au dispersat în toate părțile. Înfrângerile repetate au slăbit influența nobililor din Ulster și au făcut cauza Papei să ajungă una fără speranță, ceea ce i-a condus pe unii dintre cei mai turbulenți șefi să se mărturisească dornici de o împăcare cu guvernul regelui. Henry, rege al Irlandei © www.comori.org

673

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Actului de supremație, care a fost emis în 1537, i-a urmat în 1542 un alt act, prin care suveranul era recunoscut și rege al Irlandei în loc de domn. Până atunci singurul titlu pe care Papa îl îngăduise regilor Angliei era acela de domn, dar acel termen a fost schimbat prin legea dată de parlament în cel de rege. Schimbarea a fost comemorată prin acordarea de titluri de pair mai multor capi de familii nobile, prin care căpeteniile au fost coborâte la rangul de pair, iar unii mai inferiori au fost făcuți baroni. Astfel s-a instaurat pacea în Irlanda în ceea ce privește laicii, dar preoțimea nu a putut fi câștigată așa de ușor de partea reformei. După moartea lui Henry și venirea pe tron a lui Edward al VI-lea, lordul guvernator al Irlandei a primit ordin de la rege să ia măsuri ca ritualul romano-catolic să fie înlocuit cu liturghia engleză. Acea nouă inovație i-a determinat pe clerici să se ridice constituind o opoziție mai îndrăzneață și mai fermă. Imediat a fost convocată o adunare a prelaților și a clerului inferior și noua liturghie a fost întâmpinată cu batjocori. Primatul Dowdale a fost un la fel de violent opozant al liturghiei engleze pe cât fusese Cromer împotriva supremației lui Henry. Dar nu s-a permis ca acea opoziție să biruie, ci, prin ordinul guvernului englez, serviciul a fost instituit în catedrala Christ Church din Dublin în ziua de Paști a anului 1551. Cu ocazia morții timpurii a lui Edward și a venirii pe tron a Mariei, a avut loc o nouă revoluție care a agravat și mai mult acea stare tulbure. Încă o dată a fost schimbată religia oficială a țării. Dowdale, care se retrăsese pe continent în timpul domniei lui Edward, a fost rechemat pentru a relua funcția de primat, iar cei mai violenți dintre opozanții săi au fugit din țară și mulți clerici au revenit la credința lor de mai înainte. S-a acordat libertate pentru celebrarea mesei fără a fi impuse obligații și pedepse, iar credința romano-catolică a fost din nou religie oficială în Irlanda. Mărturisirea credinței protestante a fost declarată penală în 1556 printr-un act al parlamentului Irlandei, iar spiritul sângeros al intoleranței a ajuns să vorbească de zdrobirea prin foc și sabie a oricărei opoziții față de papalitate, dar, din fericire, ritmul lent al vieții a amânat transmiterea ordinelor pentru a declanșa o persecuție activă. “În cele din urmă,” spunea Mosheim, “s-a constituit o comisie în acel scop, și Dr. Cole, unul din membrii comisiei, a părăsit Londra pentru a merge la Dublin cu ordine. Exultând la gândul că avea perspectiva de a zdrobi protestantismul irlandez, s-a lăudat în mod necugetat în legătură cu misiunea lui față de o femeie din Chester, care era o aderentă fermă a reformei și avea un frate în metropola irlandeză. Ea a reușit să fure ordinele și să pună în locul lor un pachet de cărți de joc, cu valetul de treflă deasupra. Fără să bănuiască pierderea actului, palavragiul mesager și-a continuat drumul până la Dublin, unde a ajuns la 7 octombrie 1558, și, dorind să-și arate credențialele, s-a făcut de rușine văzând că ele îi fuseseră substituite într-un mod atât de ridicol... După un timp a obținut ordine noi, dar înainte ca aceste să ajungă la Dublin, regina Mary a murit*”.

* Mosheim, vol. 3, p. 496 Cu ocazia venirii pe tron a Elisabetei, după moartea surorii sale, binecunoscuta adeziune a reginei față de cauza reformei a înviorat inimile protestanților din toate domeniile stăpânirii ei și a dat un nou impuls chestiunilor din Irlanda, punând din nou în mișcare întreaga țară, atât pe clerici cât și pe laici. Întregul sistem ecleziastic instituit de Mary a fost răsturnat, a fost restaurat protestantismul, acesta fiind proclamat de atunci înainte religia oficială a Irlandei. Biserica presbiteriană irlandeză După ce am prezentat suficiente lucruri despre stabilirea religiei episcopale în Irlanda, trebuie să remercăm originea presbiterianismului în această țară. Când a venit pe tron, Elisabeta a găsit întreaga insulă tulburată de ambițiile și rivalitățile căpeteniilor, © www.comori.org

674

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

fiind afectată de o mulțime de mici conflicte. În ultima parte a domniei ei, ca și în prima parte a celei a succesorului ei, James I, provinciile din nord au fost teatrul unor continue conspirații și răzmerițe. Revoltă după revoltă a menținut țara într-o stare tulbure, agitația fiind stimulată de papii de la Roma, ajutați uneori și de Filip al II-lea al Spaniei și de Cardinalul Richelieu al Franței. S-a emis o bulă după alta pentru a-i chema pe principi, prelați, nobili și tot poporul Irlandei să lupte pentru a-și recâștiga libertatea și pentru apărarea sfintei biserici, sau, mai curând, pentru ca ei să-și piardă viața în loc să depună acel urâcios jurământ de recunoaștere a supremației, prin care sceptrul bisericii catolice era smuls din mâna vicarului lui Dumnezeu. Asemenea apeluri, venind chiar de la Papă, nu se puteau să nu aibă o influență puternică asupra unui popor ignorant și superstițios. Detalii cu privire la războaiele civile îndelungate și necontenite, la stingerea titlurilor și confiscarea proprietăților nu se încadrează în țelul scurtei noastre istorii, dar vom adăuga numai că aproape tot Ulsterul a fost luar de coroană și a ajuns în mâinile regelui James, Această mare întindere de pământ cuprindea șase comitate din nord și se întindea pe mai bine de cinci sute de mii de acri. Regele a hotărât să remodeleze provincia prin strămutarea vechilor proprietari și introducerea unei colonii de scoțieni și englezi în locul lor. Aceasta a dus la înființarea Ulsterului, ale cărei roade se simt până astăzi. Pământurile au fost cultivate și au fost întemeiate un număr de orașe înfloritoare, așa că Ulster este cea mai prosperă provincie din toată Irlanda. Dar duhul cel rău al papalității, de ură împotriva oricărui aspect al protestantismului în Anglia, nu a încetat nici o clipă să comploteze până ce a izbucnit marea rebeliune și masacrul revoltător din 1641. La 23 octombrie a început măcelul, iar la 30 a fost emis, din tabăra lui Sir Phelim O’Neil, ordinul pentru un masacru general, și, la scurt timp după aceea episcopul MacMahon a proclamat începutul războiului de rebeliune*.

* Dr. Phelna – History, p. 332; Fiths of the World, vol. 2, p. 158. Pentru detalii amănunțite vedeți Froude – History of Ireland După bătălia de la Boyne, William, prințul de Orange, și-a început domnia asigurându-i pe protestanții irlandezi că venise pentru a elibera Irlanda de tirania papistașă și că nu se-ndoia deloc că, prin ajutorul divin, urma să-și împlinească planurile. Războiul a luat sfârșit, a fost restabilită pacea, și biserica presbiteriană, redobândindu-și privilegiile, s-a angajat în lucrarea de predicare a evangheliei și de difuzare a adevărului spre binecuvântarea multor suflete. Scoția După ce am urmărit situația religiei în Scoția din cele mai vechi timpuri până în zorii reformei, putem reula schița noastră istorică de la efectele acelei mari revoluții asupra poporului țării, dar trebuie să revenim în urmă puțin pentru a ne reîminti care era situația. Înainte ca reforma care a început în Germania să fi ajuns la țărmurile îndepărtate ale Scoției, în mai multe regiuni începuse să se arate un duh de reformă, mai ales în Lowlands*. Mulți dintre lolarzi sau discipoli de-ai lui Wycliffe, care au fugit din Anglia din cauza persecuțiilor, s-au refugiat în Scoția și au rămas acolo. Aceștia s-au întâlnit cu descendeții vechilor culdei și probabil au format în liniște cete misionare, menținând neîntrerupt lanțul mărturiei pentru Dumnezeu și ținând aprinsă candela mărturiei în acea țară cuprinsă de întuneric. Ei negau dogma transsubstanțierii și puterea preoției afirmând că “există o preoțime universală, din care face parte orice bărbat sau femeie care crede în Mântuitorul; că Papa, care se înalță mai presus de Dumnezeu, este împotriva lui Dumnezeu și că nu este permis să ridici armele pentru lucruri care țin de credință, și, apoi, că preoții se pot căsători”.

© www.comori.org

675

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

* n.tr.) adică “ținutul de jos”, spre deosebire de Higlhands, care reprezintă regiunile muntoase Unul dintre protectorii acestor creștini luminați – în comparație cu mulți dintre reformatori, mai ales în ceea ce privește preoțimea universală și armele – era John Campbell, moșier de Cessnock1, era un om tare în scripturi, care era însă depășit de soția lui, care putea “confrunta dogmele preoților cu sfintele scripturi și arăta falsitatea dogmelor”. “Atât pe baza mărturiilor prietenilor cât și celor ale vrăjmașilor,” spunea un istoric, “nu prea erau comitate în Lowlands unde să nu se găsească lolarzi. Ei erau numeroși în Fife, și mai mulți în districtele Cunningham și Kyle, de unde vine și numele de lolarzi din Kyle. În timpul domniei lui James al IV-lea, vreo treizeci de lolarzi au fost chemați să se înfățișeze înaintea tribunalului arhiepiscopal din Glasgow fiind acuzați de erezie. Aproape toți erau gentlemani care aveau proprietăți în districtele pe care le-am menționat, și erau acuzați că negau mesa, purgatoriul, închinarea la imagini, rugăciunile adresate sfinților, rolul de vicat al papei și puterea lui de a ierta păcatul, pe scurt, că negau toate învățăturile romano-catolicismului. Apărarea lor pare să fi fost atât de energică încât regele, înaintea căruia ei și-au apărat cauza, i-a apărat de condamnarea pe care arhiepiscopul Blackadder2 ar fi pronunțat-o cu certitudine3.

1

n.tr.) în prezent este un cartier din Glasgow

2

n.tr.) numele are semnificația “viperă neagră”

3

D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 7; Wylie, vol. 3, p. 468

Flăcările martiriului nu au fost aprinse încă, am putea spune, iar duhul arderilor pe rug nu ajunsese încă să stpânească cu totul preoțimea, pentru că altfel asemenea eretici nu ar fi putut scăpa. Dar asemenea martori arată clar, cum am văzut în diferite țări, că Duhul lui Dumnezeu lucra și pregătea oameni în toate regiunile Europei pentru marea revoluție din secolul al XVI-lea. Înaintarea reformei Încă din 1526, învățăturile reformei se răspândiseră destul de mult în Scoția. Nave de pe continent soseau la Aberdeen, Montrose, Dundee și Leith aducând vești despre progresul protestantismului și descărcând în taină pachete cu pamflete și predici de-ale reformatorilor. Astfel, pe țărmurile Firth of Forth a fost răspândită larg sămânța lutheranismului. Când Tyndale a tradus Noul Testament în engleză, numeroase exemplare ale lucrării au fost aduse din Flandra și au circulat în popor. Atunci a început reforma pe o bază divină. Întunericul care multă vreme dominase țara începea să se risipească prin venirea luminii cerești. Aproape fiecare avea câte un Nou Testament în mână, și Dumnezeu se folosea de aceasta pentru a da multă binecuvântare. Aceasta a fost marea îndurare a lui Dumenzeu față de Scoția, deoarece clerul devenise atât de violent încât orice voce mai tare ar fi fost imediat suprimată, cu toate că pentru acea mare lucrare era nevoie și să se facă auzite voci, dar poporul trebuia mai întâi să fie pregătit prin învățătura cuvântului lui Dumnezeu. Pentru un timp Biblia a fost singurul misionar și reformator al Scoției. “Circulând în tăcere,” spunea cineva, “a început să străbată țara; a ajuns și la porțile castelului primatului, dar acesta nu i-a auzit pașii; a predicat în orașe, dar vocea ei nu a ajuns să fie auzită de episcopi; a străbătut drumurile și cărările fără a fi remarcată de spioni. Oamenilor bisericii totul li se părea a fi calm ... dar în liniștea orelor nopții oamenii primeau bine pe acel nou învățător și-și deschideau inimile pentru învățătura lui cea aducătoare de mângâiere și binefăcătoare. Biblia a fost marele învățător al națiunii. Ea și-a imprimat marca ei de neșters asupra reformei scoțiene, iar locul pe care Biblia l-a câștigat de timpuriu în inimile poporului și autoritatea pe care a căpătat-o ea asupra raționamentelor lor este ceva care nu s-a pierdut niciodată*. Dar, indiferent cât de sacră și de fermă ar fi fost credința în mărturia © www.comori.org

676

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

acestui martor nobil și demn de încredere, era necesar să se facă auzită vocea mărturisitorului și martirului pentru ca toată națiunea să fie trezită din somnul de moarte în care fusese cufundată de papalitate pentru atâta timp”.

* History of Protestantism, vol. 3, p. 169 Primii martiri ai reformei scoțiene Puține martirii ocupă un loc atât de important în conștiința omenirii ca acela al lui Patrick Hamilton. Tinerețea lui, realizările și rafinamentul lui, învățătura lui, viața lui ireproșabilă și duhul lui nobil și blând, toate împreună fac ca el să fie compătimit de toți. El s-a făcut vinovat de ceea ce Roma considera a fi păcat de neiertat și lui i-a acordat Domnul și Stăpânul onoarea de a fi primul predicator al veștii celei bune a mântuirii către compatrioții săi care și-a pecetluit mărturia cu propriul său sânge. Dar moartea crudă a acestui tânăr de viță regală a fost o mare binecuvântare pentru mulți, atât dintre cei învățați cât și dintre oamenii de rând. El era Sir Patrick Hamilton of Kincavil, strănepot, atât din partea tatălui cât și din cea a mamei a lui James al II-lea. S-a născut în 1504, și a fost destinat bisericii și a fost dat la abația Ferne din copilărie, potrivit obiceiului vremii. A fost educat la început la St. Andrewțs, iar în 1517 a părăsit Scoția pentru a studia la Universitatea din Paris, unde a obținut titlul de Master în Arte. Se poate să fi aflat ceva despre adevăr în școala lui Lefevre și Farel. În 1523 s-a întors în țara lui natală și a intrat la Universitatea St. Andrew. Datorită felului său liber de a vorbi și faptului că-și permitea să spună despre corupția din biserică, el a atras asupra sa suspiciunile clerului și au fost cercetate opiniile lui. În acea situație, el a părăsit din nou Scoția și a mers la Wittemberg, fiind atras de faima lui Luther. După ce a petrecut un timp cu Luther și Melanchton, el a urmat studii la Universitatea din Marburg, de curând deschisă de Landgraful de Hesse. Atunci a beneficiat de prietenia și de învățăturile evlaviosului Francisc Lambert din Avignon. Fostul franciscan pe care l-am întâlnit anterior la Marburg s-a atașat de tânărul scoțian și a avut o influență deosebită în formarea caracterului său. Pe măsură ce înainta, zi de zi, în cunoștința scripturilor, el dorea din ce în ce mai mult să le împărtășească și compatrioților săi acea cunoștință despre Hristos și mântuire, care-i era atât de scumpă. “Acest tânăr,” îi spunea Lambert lui Filip, “a venit de la capătul lumii la academia voastră pentru a fi bine întemeiat în adevărul lui Dumnezeu. Nu știu dacă am mai întâlnit vreun om care să se exprime atât de spiritual și de adevărat cu privire la cuvântul lui Dumnezeu”. În 1527 el a revenit din nou în Scoția și nu i-a fost rușine de evanghelia lui Hristos. El a mers la conacul familiei sale, la Kincavil, în apropiere de Linlithgow, unde a predicat evanghelia rudelor și vecinilor săi. Mulți dintre nobili și dintre oamenii de rând au îmbrățișat religia cea nouă. Apoi el a hotărât să aducă evanghelia la biserica St. Michael, în Linlithgow, cea pe care istoricii o numeau “Versailles-ul Scoției”. Palatul era și fortăreață și închisoare. Era casa de plăceri la care curtea se retrăgea pentru relaxare și între zidurile acestui palat s-a născut nefericita Mary Stuart. Acolo a adus tânărul evanghelist vestea cea bună spre a fi auzită de preoții de la St, Michael și de membrii familiei regale. Simplitatea și eleganța stilului său erau de natură să cucerească inimile celor care-l auzeau, dar evanghelia pe care o predica ea nu convenea deloc preoților. El susținea că omul vinovat nu poate fi mântuit altfel decât prin moartea Domnului Isus Hristos, care a murit pentru cel mai mare dintre păcătoși și că ungerea Duhului Sfânt este aceea care umple sufletul de har, iar nu botezul bisericii. A fost denunțat arhiepiecopului Beaton de la St. Andrew ca fiind o ciumă de lutheran, iar Beaton era un cleric mult prea zelos pentru a tolera lutheranismul. De erau difucultăți: el nu era un eretic din clasele de jos, ci de viță regală, și fără-ndoială avea să fie protejat de familia Hamilton și de alți nobili, ba poate chair și de rege. Ce era de făcut? Pretinzând că © www.comori.org

677

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

dorea să poarte o discuție cu el cu privire la anumite aspecte ale reformei, crudul și vicleanul arhiepiscop l-a atras la St. Andrew. Atât Hamilton cât și prietenii săi suspectau înșelăciunea, dar el a considerat că era de datoria lui să meargă acolo. Cu numai câteva săptămâni înainte, el se căsătorise cu o doamnă dintr-o familie nobilă, iar soția lui, împreună cu alții, l-a rugat cu lacrimi să se ferească de Beaton. S-ar părea însă că el a simțit că Domnul urma să se folosească de moartea lui pentru a face lucrarea să înainteze mai mult decât ar fi putut-o face viața lui, așa că a mers la St. Andrew. La sosirea lui, el a fost întâmpinat cu toate semnele de respect și de considerație posibile, arhiepiscopul zâmbindu-i tânărului pe care dorea să-l sacrifice. Cunoscând ce dificultăți avea de întâmpinat în acel caz, Beaton avea nevoie de timp pentru a se pregăti, așa că ia- acordat libertate lui Hamilton în castel. Tânărul reformator a discutat liber cu doctori, studenți și preoți, ca și când ar fi fost egalul lor, dar Beaton dorea doar să câștige timp știind că opoziția era puternică. Tribunalul care l-a judecat și l-a condamnat a fost înconjurat de mii de oameni înarmați, care se temeau de proțime. A fost declarat infectat de ereziile lui Martin Luther, condamnat ca eretic, a fost dezbrăcat de toate demnitățile, rangurile și drepturile și încredințat brațului secular spre a fi ars de viu. Preoții au hotărât ca sentința să fie executată în aceeași zi, din vreme ce fratele lui, Sir James, era în apropiere cu trupe și era hotărât să-l salveze. Imediat după ce a fost rostită condamnarea, slujitorii călăului au și apărut la porțile colegiului St. Salvator și au înălțat rugul pe care urma să fie ars tânărul. Martiriul lui Patrick Hamilton În umtima zi a lunii februarie din anul 1528, la miezul zilei, nobilul martor era înaintea rugului. Și-a descoperit capul, și, ridicându-și ochii spre cer, a rămas un timp nemișcat, în rugăciune. Apoi s-a întors spre prietenii săi și le-a dat o copie a evangheliilor – volumul la care ținea atât de mult, după care, chemându-și servitorul, și-a dezbrăcat mantia, pe care i-a dat-o împreună cu haina și cu căciula, spunînd: “Ia aceste veșminte, pentru că în foc nu-mi vor mai fi de nici un folos, dar ție îți vor mai fi folositoare. Este ultimul dar pe care-l vei mai primi de la mine înafară de moartea mea, de care te rog săți amintești. Cu toate că aceasta este ceva greu pentru carne și groaznic pentru om, este totuși intrarea în viața eternă, pe care nici unul dintre cei care-l tăgăduiesc pe Hristos Isus înaintea acestei generații rele nu o va avea”. Pe când călăii îl legau cu lanțuri de rug, el a exclamat: “În numele lui Isus îmi dau trupul să fie ars și îmi încredințez sufletul în mâinile Tatălui”. Din cauza nepriceperii cplăilor, suferințele lui s-au prelungit timp de șase ore. Detaliile sunt prea groaznice pentru a fi redate pe aceste pagini. Rugul a fost aprins de trei ori și de trei ori focul s-a stins pentru că lemnele erau verzi și umede. Atunci s-a pus praf de pușcă printre lemne, care, când a explodat, i-a proiectat în față un lemn, rănindu-l grav. Întorcându-se spre călău i-a zis atunci blând: “Nu ai ceva lemne uscate?” Au fost aduse de la castel lemne uscate și abia la șase seara trupul lui a ajuns cenușă. În timpul celor șase ore, spune un martor ocular, “martirul nu a dat nici un semn de nerăbdare sau de mânie, nu a chemat niciodată cerul să se răzbune pe persecutorii săi: așa de mare era credința lui și așa de tare era încrederea lui în Dumnezeu”. Ultimele sale cuvinte au fost: “Cât timp, Doamne, va mai acoperi întunericul această țară? Cât timp vei mai îngădui tirania omului? Doamne Isuse, primește duhul meu!” Așa a murit primul martir al reformei lutherane, iar vestea despre moartea lui s-a răspândit rapid în toată țara și oricine auzea se cutremura. Peste tot oamenii doreau să știe de ce a suferit acel tânăr o moarte așa de crudă și toți au fost de partea victimei. Nu există nici o-ndoială că rugul lui funerar a provocat prima mișcare hotărâtă a reformei în Scoția. Purtarea lui frumoasă, blândețea lui, răbdarea și curajul pe care l-a arătat pe rug, toate împreună au stârnit un interes deosebit pentru martiriul lui și erau exact ce trebuia pentru a mișca inimile națiunii. “Uciderea criminală a lui Hamilton,” spune un istoric modern, “a fost ulterior răzbunată prin moartea nepotului și succesorului persecutorului său, iar flăcările în care el și-a dat duhul, pe parcursul unei generații, au luminat întreaga Scoție și au mistuit cu furie superstiția catolică, puterea papală și chiar clerul*”.

© www.comori.org

678

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

* Dr. McCrie - Life of Knox, p. 14; D’Aubigne – Calvin, vol. 6; History of Protestantism, vol. 3 Mâna lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, se poate vedea clar în istoria lui Patrick Hamilton. În măsura în care putem judeca noi, o viață lungă de lucrări nu ar fi putut servi cauzei reformei atât de bine ca procesul, condamnarea și moartea lui, toate într-o singură zi. Nimic altceva decât rugul în flăcări al martorului nu ar fi trezit națiunea din somnul de moarte în care o cufundaseră papistașii. Roadele au apărut imediat. Henry Forrest, un benedictin din mânăstirea Linlithgow, prin predicarea lui Hamiloton, ajunsese să cunoască adevărul, și el a fost primul care a ieșit în față repetând martiriul lui. Arhiepiscopului i s-a spus că Forrest spusese: “Hamilton a fost un martir și nu un eretic”, și, de asemenea, că el avea un Nou Testament. “El este la fel de rău ca Jupânul Patrick,” a spus Beaton, “trebuie să-l ardem”. James Lindsay, un om inteligent care era de față, s-a încumetat să spună: “Domnul meu, ar trebui să fie ars într-un beci, pentru că fumul de la rugul lui Patrick Hamilton i-a contaminat pe toți aceia la care a ajuns”. Arhiepiscopul, neluând aminte la satiră, a amplasat rugul pentru Forrest pe o înălțime din regiune, pentru ca populația din Angus și Forfar să vadă flăcările și așa să știe care sunt pericolele pentru cei care cad în protestantism. Henry Forrest a fost al doilea martir al Scoției. Mulți dintre clerici și nobili îmbrățișează reforma O caracteristică remarcabilă a reformei scoțiene este aceea că ea a început în rândul clerului și a fost de timpuriu îmbrățișată de nobilime și de proprietarii de pământ. Aproape toți martirii și mărturisitorii de la începutul ei au fost călugări sau preoți de parohie. Alesius, canonic de St. Augustin, la St. Andrew, a ajuns să cunoască adevărul, și a fost întărit în credința în evanghelie prin mărturia pentru adevăr pe care a dat-o Hamilton pe parcursul procesului său și prin frumusețea eroică a morții sale, la care a fost martor. Cum moartea lui Hamilton era mult discutată printre canonici în acel timp, Alesius nu s-a putut abține ceea ce simțea și credea. A vorbit despre starea nenorocită a bisericii, de faptul că era lipsită de oameni competenți care să dea învățătură și că era ținută departe de sfintele scripturi pentru ca să nu le cunoască. Așaceva era de nesuferit pentru canonici; a fost denunțat protopopului Hepburn, un om josnic și imoral; a fost tratat cu multă violență și aruncat într-un beci infect. Când s-a răspândit zvonul, aceasta a stârnit un interes deosebit în rândul cetățenilor și al nobililor. S-a făcut apel la rege, dar arhiepiscopul și protopopul au reușit să-l țină închis cam un an până ce canonicii care-i erau prieteni lau scos din închisoare și l-au îndemnat să părăsească imediat țara fără să mai spună ceva cuiva. El s-a conformat cu mare greutate și s-a refugiat pe continent. Alexander Seaton, un călugăr dominican, care era confesorul regelui, a ajuns și el să cunoască mântuirea prin credința în Domnul Isus Hristos, fără faptele legii. În 1532, fiind pus să predice în catedrala St. Andrew în timpul postului paștelui, el a luat hotărârea curajoasă de a mărturisi învățătura cerească, aceea care îi condusese pe mulți în exil sau la martiriu. “Numai o credință vie,” a spus el, “care își însușește îndurarea lui Dumnezeu în Hristos, poate să-i aducă păcătosului iertarea păcatelor. Hristos este sfârșitul legii spre îndreptățire și nimeni nu poate satisface cerințele dreptății divine prin lucrările lui. Cât de mulți ani legea lui Dumnezeu, în loc să fie prezentată cu fidelitate, a fost ascunsă prin tradițiile oamenilor!” Poporul se minuna de acea învățătură și de faptul că nu vorbea despre pelerinaje și fapte virtuoase, iar preoții se temeau să spună ceva împotrivă pentru că înaintea lor era confesorul regelui, un mare favorit. Dar Beaton nu era omul care să ezite. “Acest predicator îndrăzneț a pornit, fără-ndoială, să sufle-n trâmbița lui Hamilton și Alesius. Trebuie luate măsuri împotriva lui”. Arhiepiscopul a reușit să-l întoarcă pe rege împotriva lui Seaton, așa că acesta a trebuit să-și salveze viața prin fugă. El a mers la Londra, unde a devenit capelan de Suffolk și a avut ocazia de a predica evanghelia înaintea unor mari adunări. Mulți studenți din colegii și novici din mânăstiri, primind învățătura lui Gawin Logie, director al © www.comori.org

679

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

colegiului St. Leonard, și a lui John Winram, stareț adjunct al mânăstirii, au fost convinși de adevărul pentru care a suferit Hamilton și au îmbrățișat învățăturile reformei. Dar rezultatele martiriului lui Patrick nu au apărut numai la St. Andrew, ci peste tot s-au găsit oameni care susțineau că tânărul abate din Ferne murise ca un martir și că nu era eretic, oameni care credeau ceea ce crezuse și el. Alarmat de răspândirea opiniilor noi, clerul a adoptat cele mai dure măsuri pentru eliminarea lor. David Straiton, un gentleman din Forfarshire și Norman Gourlay, care studiase la St. Andrew și era preot, au fost judecați la palatul Holyrood din Edinburgh, condamnați și duși pe câmpul Greenside, unde au fost arși ca eretici. Pe atunci, la St. Andrew a avut loc o schimbare, însă nu una în bine: James Beaton a murit și i-a urmat David Beaton, nepotul lui, care a fost un tiran și mai crud decât unchiul său. Pe acesta papa l-a făcut cardinal datorită zelului pe care-l arătă și pentru a-i da puteri mai mari. Zelul pentru arderi al cardinalului Beaton S-a trecut la cercetări riguroase pentru a-i descoperi pe eretici și flăcările persecuției s-au aprins în toate zonele țării. Din 1534, când au fost arși Straiton și Gourlay, până în 1538, spiritul persecuției a slăbit, iar numărul celor care îl mărturiseau pe Hristos ca singurul Mântuitor și Domn a crescut mult. Acea reușită a evangheliei îl irita extrem de mult pe noul cardinal, care era hotărât să o suprime prin foc și sabie. Decanul Thomas Forrest - vicar de Dollar, Sir Duncan Simpson - un preot, Keillor și Beveridge călugări negri și Forrester – un notar, în Stirling, au fost arestați imediat și judecați de un consiliu întrunit la ordinele cardinalului Beaton și au fost condamnați să fie arși. În aceeași zi a fost ridicat un rug uriaș pe dealuș Castelului din Edinburgh, unde cei cinci credincioși au fost văzuți suferind în liniște și bucurându-se. Pentru credință, focul nu era ceva de groază și moartea își pierduse “boldul”. Am putea da alte nume de oameni care au urmat după cei cinci martiri pe dealul castelului, oameni a căror credință, mărturisire și suferință merită mai multă atenție decât ne putem permite să acordăm noi în spațiul limitat al acestei lucrări, dar ale căror nume sunt scrise în cartea vieții Mielului, fiind consemnate în cer, scrise cum se cuvine în rândul nobilei oștiri a martirilor, oameni care vor primi, în zorii primei învieri, cununa vieții, cea promisă tuturor celor care au fost credincioși până la moarte, și, odată cu ea, zâmbetul aprobator al Domnului pentru eternitate. În acea zi a gloriei Lui și a lor, toate acele suferințe vor fi uitate complet, cu privire la ele rămânând doar amintirea harului Său, care i-a susținut în ele și le-a acordat onoarea de a suferi pentru El. Acum ei trebuie că sunt deja cu Hristos, de mai bine de trei sute de ani, la odihna liniștită din paradis, dar ce laude vor aduce ei atunci harului care i-a onorat cu cununa de martir? Atunci se va vedea cum îi prețuiește cerul pe aceia pe care Roma îi socotește eretici și cum judecă cerul persecuțiile prin care au trecut ei, pentru că toți criminalii își vor avea partea lor în iazul care arde cu foc și pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8). Furia clerului condus de David Beaton sporea de la o zi la alta, iar mulți, pentru a scăpa de rug, fugeau în Anglia sau pe continent. Unii dintre cei care au fugit erau oameni renumiți pentru geniul și învățătura lor, printre care John Mcbee, John Fife, John Macdowal, John Macbray, James Harrison, Robert Richardson și celebrul George Buchanan, care este sigur că a fost ajutat de Domnul să scape din închisoare și și-a salvat viața fugind rapid. El este binecunoscutul autor al versiunii metrice a Psalmilor, care este folosită în Scoția, fiind cuprinsă în bibliile lor. Câțiva, care au fost biruiți de groaza de rug, au mărturisit întoarcerea la vechea credință, dar numărul martorilor creștea rapid. Prin 1540 mulți oameni eminenți primiseră învățăturile evanghelice. Conții de Errol și Glencairn, Lord Ruthven, Lord Kleimans, Sir David Lindsay, Sir James Sandilands, Melville de Raith și un mare număr de persoane influente par să se fi atașat de evanghelie din convingeri lăuntrice autentice. Lista proscrișilor întocmită de Cardinalul Beaton Situația în care a ajuns regele scoțian James al V-lea era deosebit de stânjenitoare. El a fost copleșit de durere după ce și-a pierdut copiii – Arthur și James -, era înglodat în datorii și avea mare nevoie de bani, provocase ostilitatea unchiului său, Henry al VIII-lea al Angliei, refuzând să facă Scoția independentă de Roma, după cum procedase Henry cu Anglia, și, de asemenea, a refuzat și îndemnul © www.comori.org

680

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

acestuia de a confisca proprietățile bisericii pentru a-și umple trezoreria goală. Prin influența organizației, vrăjmașii de moarte ai lui Henry, în ale căror mreji căzuse James, au reușit apoi să provoace acea ruptură între unchi și nepot care a dus la război și la moartea lui James. Cardinalul Beaton a propus atunci ca regele să confiște proprietățile nobililor eretici și nu veniturile sacre ale sfintei biserici. “El a întocmit o listă” – spune Cunningham – “cu trei sute șaizeci de persoane care erau suspectate de erezie ale căror proprietăți, dacă erau confiscate, ar fi acoperit toate necesitățile regelui”. Dr. McCrie, în Viața lui Knox, spune cu privire la acea perioadă: “În două rânduri a încercat clerul Romei să nimicească partida reformată printr-o lovitură disperată. Ei i-au prezentat regelui o listă cu câteva sute de oameni care aveau proprietăți și averi, pe care îi denunțau ca eretici și s-au străduit să obțină condamnarea lor lingușindu-l și arătându-i imensele bogății pe care le-ar fi dobândit prin confiscarea proprietăților lor”. D’Aubigne și Wylie spun despre o listă “întocmită de Beaton, care cuprindea peste o sută de nume, printre cei însemnați spre a fi masacrați fiind și Lord Hamilton, primul pair al țării, conții de Cassilis și Glencairn și Marischall*”.

* Cunningham Church History of Scotland, vol. 1, p. 237; McCrie – Life of Knox, p. 17; D’Aubigne, Calvin, vol. 6, p. 168; Wylie – Protestantism, vol. 3, p. 479 Această ultimă listă se poate să fi fost una din cele două despre care vorbește Dr. McCrie și se poate să fi fost revizuită și redusă la aceia care erau primii desemnați pentru ucidere și jaf imediat. Din vreme ce istoricii au declarații care variază, am dat ceea ce au spus toți și nu ne îndoim că ei sunt în principiu corecți. Aici cititorul poate să se oprească o clipă pentru a medita la grozăvia planurilor. Cel care se pretindea a fi capul bisericii din Scoția, păstorul șef al turmei lui Hristos, care ar fi trebuit să fie gata săși dea viața pentru frați, un preot din ordinele sfinte, a scris cu sânge rece o listă cu numele a câteva sute de nobili și oameni cu vază și, recurgând la lingușire și arâtându-i bogăția lor, s-a străduit să-l ispitească pe rege pentru a aproba condamnarea lor. A existat oare vreodată un complot mai din adâncul infernului sau mai diabolic? Dar nu pentru a-i asigura bani regelui s-a pus iadul în mișcare, ci pentru a-i nimici prin violență pe toți aceia care erau cunoscuți ca sprijinitori ai opiniilor reformate, pentru a stinge odată pentru totdeauna lumina adevărului în Scoția, pentru a menține autoritatea clerului și a păstra netulburată corupția din care provenea averea lor. Prima dată când i-au prezentat regelui această propunere, se spune că i-ar fi dat afară pe mesageri cu cuvinte dure ce exprimau dezaprobarea lui. Dar atât de mult a ajuns el în final să urască nobilimea lui, în special după întrunirea de la Fala Muir, și atât de mult ajunsese sub influența clerului, încât este foarte probabil că el a cedat inflenței lor. Dar brațul puternic al providenței, cel care schimbă lucrurile, veghea, astfel încât, în loc să ucidă nobilimea și oamenii cu vază, clerul l-a băgat în mormânt înainte de vreme pe rege. Perplexitatea și moartea regelui Henry al VIII-lea a făcut mari eforturi pentru a ajunge să aibă o întrevedere cu James și obținuse promisiunea unei întâlniri la York. Henry a sosit la timpul stabilit și a rămas acolo șase zile, dar James nu s-a înfățișat. Preoții, temându-se de influența pe care Henry ar fi putut-o avea asupra lui James cu privire la reformă, a reușit să-l determine să rămână acasă, ceea ce el a și făcut, trimițând în schimb scuze pline de curtuoazie. Dar mândrul și răzbunătorul rege englez nu s-a putut împăca ușor cu aceasta, ci s-a considerat disprețuit și s-a simțit ofensat și a izbucnit în amenințări și blesteme la adresa scoțianului. A rezultat un război la graniță. Preoții l-au instigat pe James să pornească la război fără a-i chema sub steagul său pe nobilii proscriși, cu promisiunea că episcopii, preoții și partizanii lor urmau să formeze armata, și, după ce regele avea să se întoarcă în triumf după ce îl va fi învins pe Henry, toți cei suspectați de erezie urmau să fie luați și executați ca o jertfă de mulțumire pentru © www.comori.org

681

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

victoria câștigată. Dar, pe când James aștepta în castelul Lochmaben vești despre victorie, câțiva fugari i-au făcut cunoscut regelui faptul că armata lui a fost pusă pe fugă la Solway Moss. Disperarea lui a fost fără margini. Atât de mare era agonia lui încât abia mai putea să respire și a îngăimat doar câteva plângeri de nedeslușit. Monarhul, cel mai înainte plin de viață, ajunsese să nu mai poată suporta. Fusese amăgit de omul josnic în care se încrezuse și acel fapt îl tulbura la fel de mult ca victoria englezilor. Așa disperat s-a închis în palatul Falkland și supararea extremă l-a condus la febră. Pe când se stingea a aflat că regina, care era la Linlithgow, născuse o fată, cea care a devenit ulterior regina Mary, ceea ce a fost încă o lovitură, din vreme ce el nu avea nici un fiu, și, cum simțea că familia lui se stinge și pierde coroana, a murmurat o veche zicală: “A venit cu o fată și se duce cu o fată*”. A murit peste șapte zile, la 14 decembrie 1542. Când a fost dezbrăcat, în buzunarul lui au găsit grozava listă a proscrișilor. Atunci a văzut națiunea ce providență plină de îndurare i-a salvat și cât de aproape a fost de ei catastrofa. Acea descoperire a făcut să crească semnificativ numărul reformaților și a pregătit calea pentru căderea religiei care se arătase capabilă să conceapă asemenea planuri ale cruzimii și avariției.

* n.tr.) Coroana ajunsese în familia lui prin faptul că Marjorie Bruce, fiica lui Robert the Bruce, s-a căsătorit cu Walter, întemeind dinastia Stewart Odată tronul a ajuns vacant, “Cardinalul Beaton nu a pierdut nici o clipă și a scos un document care pretindea a fi testamentul monarhului decedat, prin care el era numit regent al regatului în perioada cât regina era minoră”, dar în general documentul a fost considerat un fals, așa că nobilii l-au pus regent pe contele de Arran, care era în favoarea reformei. Contele, care mărturisise învățăturile reformate, era înconjurat de consilieri care aveau aceleași opinii. Este deosebit de interesant să observăm că, în acea perioadă de început a reformei scoțiene, floarea nobilimii și oamenii cu vază erau de partea reformei. Nu am considera că toți vor fi fost creștini cu adevărat, ci credem că, în acea vreme, când răsturnărea vechii religii părea ceva îndepărtat și nesigur, ei se angajau pe o cale care le periclita serios averile și viețile, ceea ce ne face să considerăm că motivația lor ținea de convingeri personale. Biblia redată națiunii În luna martie a anului 1543, parlamentul a făcut un pas important spre reformarea bisericii prin aceea că a acordat prin lege oricărui supus dreptul de a citi sfintele scripturi în limba maternă. Lordul Maxwell, care a prezentat chestiunea înaintea lorzilor cu autoritate legislativă a propus ca: “Să fie o lege stabilită ca toți supușii să aibă Sfânta Scriptură, adică Noul Testament și Vechiul Testament, în limba poporului, engleză sau scoțiană, o traducere bună și fidelă și citirea acesteia să nu fie considerată un delict”. După cum era și de așteptat, episcopii au protestat energic împotriva acelei măsuri, dar, cu toate acestea, legea a fost adoptată și funcționarului de la registru i s-au dat instrucțiuni ca aceasta să fie vestită cum se cuvine prin piețe și, prin ordinul regentului, să fie trimisă în toate părțile regatului. Acest act public în favoarea libertății religioase a fost un semn al triumfului adevărului asupra erorii. Preoții au pornit să strige tare: “Erezie! Erezie!” și că regentul promova erezia. “Victoria,” spunea Knox, “pe care Isus Hristos a câștigat-o atunci asupra vrăjmașilor adevărului era deosebit de importantă. Trâmbița evangheliei dădea un sunet clar de la Wigton la Inverness, de la sud la nord. A fost o mare mângâiere pentru sufletele și familiile care până atunci nu îndrăzniseră să citească tatăl nostru sau cele zece porunci în engleză de teamă că vor fi acuzați de erezie. Biblia, care mult timp fusese ascunsă într-un colț, era atunci pusă pe masă de oamenii evlavioși și bine informați. Noul Testament a circulat mult, dar mulți dintre cei care-l aveau s-au arătat nevrednici de el necitind © www.comori.org

682

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

nici măcar zece rânduri din teamă de oameni, iar acum acei oameni îl scoteau pentru a le bate cu el obrazul cunoscuților lor. Cunoștința despre Dumnezeu a crescut mult prin citirea scrierilor sfinte și Duhul Sfânt a fost dat din belșug unor oameni simpli. Acest act important al parlamentului Scoțian nu a fost abrogat niciodată*”.

* D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 194; Cunningham, vol. 1, p. 242; McCrie, p. 20 Până atunci reforma a câștigat teren în Scoția prin cărți aduse din Anglia și de pe continent, dar de atunci a ajuns să se răspândească și erorile papalității au fost expuse prin cărți tipărite de prese din Scoția. Și poeții și scriitorii satirici au avut atunci de lucru. Cu libertatea pe care și-o iau de obicei poeții, ei au scris balade, piese de teatru și satire despre ignoranța și imoralitatea clerului și absurditățile și superstițiile religiei papistașe. Asemenea scrieri în limba scoțiană au fost citite cu aviditate de popor și au avut efectul de a îndepărta publicul de religia catolică. George Wishart În vara anului 1544, la scurt timp după ce Scoția a primit neprețuita binecuvântare a libertății de a citi Biblia, pe scena istoriei ecleziastice a apărut unul dintre cele mai importante personaje. Estevorba de George Wishart, fiul lui Sir James Wishart din Pitarrow, o veche familie onorabilă din Mearns. În 1538 el fugise de persecuția episcopului Brechin și petrecuse șase ani pe continent și la Cambridge ca student și apoi profesor. Se spune că, la revenirea lui în țară, el îi depășise în învățătură pe compatrioții săi, mai ales în cunoașterea limbii grecești. Ca predicator, elocvența lui era deosebit de convingătoare, viața lui era ireproșabilă și avea maniere curtenitoare și era omenos; evlavia lui era fierbinte, iar zelul și curajul pentru cauza adevărului erau temperate de o blândețe rar întâlnită, modestie, dăbdare și bunătate. El a încept imediat să predice învățăturile reformate la Montrose și Dundee. Dar faima i-o luase înainte și mari mulțimi s-au strâns să-l asculte. Urmând metoda elvețienilor, el a prezentat învățătura despre mântuire într-o serie de predici, conform Epistolei către romani. Cunoașterea scripturii, elocința lui și invectivele împotriva falsității papistașilor au emoționat atât de puternic poporul încât, la Dundee, ei au atacat și au distrus mânăstirile călugărilor franciscani și dominicani. Tulburarea produsă de călugării vocali și de poporul agitat a fost așa de mare încât magistrații au trebuit să intervină, așa că Wishart s-a retras în mod înțelept în regiunile de vest, unde prietenii săi aveau toată puterea. Lennox, Cassillis și Glencairn l-au putut proteja și i-au dat posibilitatea de a intra în orice biserică parohială. Dar, cum el era în esența lui un om al păcii, atunci când predicarea lui întâmpina opoziție, Wishart a refuzat să aprobe se recurgă la forță și s-a retras în piață sau pe câmp. Dar a-i închide ușa bisericii lui Wishart s-a dovedit a fi o precauție inutilă, pentru că mii de oameni se adunau pentru a-l auzi. El a predicat la Barr, Galston, Manchline și Ayr, dar, cum asasinii plătiți de Beaton îl urmăreau tot timpul, el era în general înconjurat de oameni înarmați. Ciuma la Dundee La scurt timp după ce Wishart a fost izgonit de la Dumndee, în oraș a venit ciuma. Auzind de aceasta, cu multă dăruire, el s-a grăbit să meargă acolo și predica neobosit evanghelia vizitându-i pe bolnavi și căutând să-i pregătească pentru moarte. Cei loviți de ciumă erau ținuți înafara orașului, lângă poarta de est, în oraș rămânând cei sănătoși. Pentru a fi auzit de cei din ambele părți, el s-a suit pe poarta numită Cowgate, și, deschizând Biblia, a citit din Psalmul 107: “A trimis Cuvântul Său și i-a vindecat”. I-a asicugat că îndurarea lui Dumnezeu în Hristos este un dar oferit tuturor și că oricine se întoarce la El cu sinceritate primește binecuvântarea – o binecuvântare pe care răutatea omenească nu o poate împiedica și nu o poate scădea cu nimic. Unii din cei care l-au auzit au fost atât de mângâiați încât au © www.comori.org

683

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

fost pregătiți să-și dea duhul, socotind că era mai bine să plece la Isus decât să rămână în lume. Poporul a fost tare neliniștit ca nu cumva “gura din care venise o asemenea dulceață să fie închisă”, ca și cum ar fi presimțit că pericolul era aproape - și așa și era. Un preot pe nume Wigton, angajat de cardinalul Beaton pentru a-l asasina, stătea la piciorul scării pe care Wishart trebuia să coboare, iar mantia în care era înfășurat ascundea pumnalul. Dar, în timp ce Wishart cobora, ochiul ager al evanghelistului l-a văzut pe preot și i-a citit pe față gândul crimei, așa că el a spus: “Prietene, ce vrei să faci?” și, în același timp, i-a apucat mâna și i-a smuls arma. Asasinul a căzut la picioarele lui și și-a mărturisit intenția. “Dă-ni-l nouă pe trădător,” a strigat poporul dând năvală spre el, dar Wishart și-a pus brațele în jurul asasinului și a spus: “Cine îl necăjește pe el mă necăjește pe mine, pentru că el nu mi-a făcut nici un rău”, și astfel i-a salvat viața celui care căuta să-i ia lui viața*.

* v. Knox – History of the Reformation, ed. folio, p. 49 Prin îndurarea Domnului, ciuma a început să dispară și în orașul lovit de calamitate a început o nouă viață. Wishart a depus eforturi pentru cei afectați organizând măsuri pentru distribuirea hranei și medicamentelor. Pe când se ocupa cu acestea, el a primit un mesaj de la contele de Cassilis pentru ca să se întâlnească la Edinburgh cu el și cu alți câțiva prieteni din vest în scopul de a avea o dezbatere publică cu episcopul. El a dat ascultare chemării cu toate că știa intenția cardinalului Beaton de a-l distruge și că îl aștepta o moarte crudă. A ajuns la Leith, dar cum orașul era aproape de Edinburgh, prietenii l-au rugat să se ascundă o zi sau două. Însă el nu a putut suporta așaceva: “Cu ce sunt eu deosebit de un om mort,” a spus el, “decât că mănânc și beau? Până acum Dumnezeu s-a folosit de lucrările mele pentru a da în vileag întunericul, iar acum să mă ascund ca un om căruia îi e rușine și să nu întrăznesc să mă arăt oamenilor?” Prietenii săi i-au spus: “Doar știi la ce pericol te expui”. “Rămâne ca Dumnezeul meu să se îngrijească de mine după cum găsește El potrivit,” le-a răspuns el. Wishart a început imediat să predice la Leith, după care a mers la East Lothian, unde a vorbit cu moșierii de Brunston, Longniddry și Orminston. A predicat la Musselburgh, Inveresk, Tranet și Haddington. Atunci el a fost înconjurat de oameni înarmați, din suita prietenilor săi, și înaintea lui mergea un om cu sabia. Acolo i s-a alăturat John Knox, care era pe atunci învățător la familia lui Douglas din Longniddry. Cu câtva timp mai înainte, Knox își deschisese inima și mărturisise învățătura evanghelică, iar atunci s-a alipit de Wishart și i-a slujit continuu, mergând cu sabia înaintea lui. Lui Wishart i-a plăcut mult duhul și zelul lui Knox și s-ar părea că el a prevăzut că acesta avea să fie util în viitor. După ce a predicat la Haddington, el a mers la Orminston House, unde urma să fie găzduit. Knox a insistat să i se permită să-l însoțească, dar martirul l-a expediat spunându-i: “Nu, ci întoarce-te la copiii tăi” – adică la elevii săi – “, și Dumnezeu să te binecuvânteze. Este suficient să fie sacrificat unul*”.

* McCrie, p. 21; Cunningham, vol. 1, p. 28 Arestarea și martiriul lui Wishart Între timp, Beaton venise la Edinburgh, și, auzind că Wishart era în vecinătate, era hotărât să-l aresteze imediat. La miezul nopții, o trupă de călăreți sub comanda contelui de Bothwell a înconjurat Orminston House și a cerut să fie predat Wishart. Dar nici promisiunile, nici amenințările nu l-au putut convinge pe moșier să-l predea pe musafirul său. Bothwell l-a asigurat, jurând pe onoarea lui, că Wishart urma să fie în siguranță cu el și că nu va îngădui cardinalului să-i facă rău. Orminston era © www.comori.org

684

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

înclinat să se încreadă în acea promisiune solemnă și i-a spus lui Wishart ce se întâmpla. Acesta i-a răspuns: “Deschide porțile, se va face voia cea binecuvântată a Dumnezeului meu”. Dar, vai! Bothwell și-a călcat promisiunea și victima unui conte fără credință și a unui preot însetat de sânge a fost dusă în grabă la Edinburgh, la St. Andrew, și aruncată în închisoare. Pe atunci zelul lui Arran pentru cauza reformei scăzuse mult, iar cardinalul, care avea o puternică influență asupra contelui slab și timid, domina națiunea. Din vreme ce era contrar legii canonice ca membrii celrului să se amestece în cehstiuni de sânge, Beaton i-a cerut guvernatorului să numească un judecător laic care să pronunțe sentința de moarte asupra lui Wishart dacă era găsit vinovat de erezie. Chiar așa de nehotărât cum era, Arran a refuzat să facă așaceva și a amânat. Însă Beaton nu era omul care să se lase oprit de legea canonică sau de mustrările regentului, așa că Wishart a fost adus înaintea unui tribunal clerical, a fost găsit vinovat de erezie și condamnat la flăcări. La 1 martie 1546, în fața castelului St. Andrew, a fost ridicat un eșafod în jurul căruia au fost puse lemne. Cum puterea civilă refuzase să ia parte la așaceva, cardinalul a fost cel care a făcut acele lucruri. Oamenii săi au fost dotați cu lăncii, săbii, securi și alte instrumente de război, iar tunurile castelului au fost puse să țintească spre locul execuției ca nu cumva prietenii lui Wishart să încerce să-l salveze. Balconul castelului a fost împodobit cu draperii și cu perne de catifea pentru ca Beaton și alți prelați să se bucure în voie de spectacolul rugului și de chinurile sfântului martir. Când totul a fost gata, Wishart a fost adus din închisoare de doi călăi. Era îmbrăcat în negru și mici pungi cu praf de pușcă fuseseră legate de diferite părți ale trupului său. Mâinile îi erau legate la spate și era legat de gât cu o frânghie, iar la mijloc a fost legat de rug cu un lanț de fier. A îngenuchiat și s-a rugat înaintea rugului, după care a îndemnat poporul să iubească cuvântul lui Dumnezeu și să sufere pentru cuvânt cu răbdare și cu o inimă împăcată, pentru că aceea va fi spre mântuirea și mângâierea lor lor veșnică. “Pentru evanghelia cea adevărată,” a spus el, “care mi-a fost dată prin harul lui Dumnezeu, sufăr astăzi din partea oamenilor, nu cu părere de rău, ci cu inima și mintea bucuroasă. Pentru aceasta am fost trimis: ca să sufăr acest foc pentru Hristos. Nu mă tem de acest foc grozav pentru că știu cu siguranță că în această seară voi cina cu Mântuitorul Hristos, Acela pentru care sufăr”. Și, potrivit cu Knox, Buchanan și alții, el a mai spus și multe alte cuvinte frumoase. Când a fost legat de rug, el a spus: “Mântuitor al lumii, îndură-Te de mine! Tată ceresc, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul”. A fost aprins focul. Cardinalul Dunbar și alți prelați stăteau la balcon privind cum ardea focul și suferințele martirului. Văzându-l pe cardinal cu curtenii săi, Wishart a privit țintă la cardinal și a spus: “Cel care, fiind într-o asemenea poziție, privește de sus și-și desfată ochii cu chinurile mele, peste câteva zile va fi spânzurat de aceeași fereastră pentru a suferi o rușien pe măsura mândriei de acum”. Funia de la gât i-a fost strânsă atunci pentru ca să nu mai vorbească, iar apoi focul i-a redus trupul la cenușă. Moartea cardinalului Beaton Moartea lui Wishart a produs o impresie deosebit de puternică în Scoția și a stârnit sentimente din cele mai deosebite. Oamenii bisericii l-au lăudat pe Beaton pentru că era un mare luptător al Romei și apărătorul preoțimii. Cei evlavioși au plâns fără gând de răzbunare, dar și erau oameni de rang înalt care nu împărtășeau vederile lui Wishart și care au declarat deschis că trebuia moarte pentru moarte deoarece libertățile supușilor erau în pericol atunci când un tiran putea acționa fără autorizarea regentului pentru a suprima vocea poporului. A pornit om conspirație împotriva cardinalului. O ceată mică, dar compusă din oameni hotărâți, dintre care unii erau împinși de resentimente pentru prejudicii care le fuseseră aduse lor personal, iar alții erau însuflețiți de dorința de a răzbuna cruzimile și a salva țara de asuprirea lui, a năvălit în apartamentele cardinalului din castelul St. Andrew, a răsturnat baricadele cu care încercase să-și apere dormitorul. și l-a ucis imediat, după care i-a spânzurat trupul gol la fereastră, exact cum prezisese Wishart. Ei au ocupat castelul, i-au lăsat pe servitori să plece fără a le face vreun rău, și au trimis un mesager la curtea Angliei pentru a-l informa pe Henry de succesul lor. © www.comori.org

685

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Se știe bine că nimic nu aștepta atunci mai cu nerăbdare monarhul englez ca vestea morții cardinalului Beaton, care fusese obstacolul în calea împlinirii proiectului lui Henry de a uni cele două coroane prin căsătoria reginei copile cu fiul său, Prințul Edward. Unii spun că acei conjurați erau în solda Angliei*.

* v. Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 731; Cunningham, vol. 1, p. 251; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p. 372 Urmările morții cardinalului Beaton Asasinarea cardinalului a avut urmări din cele mai importante: a înlăturat de la conducerea politicilor pe cel mai puternic și mai lipsit de scrupule vrăjmaș al reformei și pe cel mai mareapărător al romanocatolicismului din Scoția. Ca și Wolsey, el era aproape ca un rege. Guvernarea lui a fost caracterizată de intrigi politice, a fost energică și hotărâtă, iar obiectivul lui principal a fost persecutarea sfinților, nimicirea reformei și triumful definitiv al Romei. Dar lucrarea Duhului lui Dunmnezeu nu avea nevoie să fie ajutată de asasini. Viața creștină și martiriile lui Patrick Hamilton și George Wishart au auvut o contribuție mult mai însemnată la lucrarea lui Dumnezeu în Scoția decât moartea violentă a vrăjmașului ei. Credința, statornicia și seninătatea martirilor s-au înălțat deasupra ferocității persecutorilor, și, printr-un insticnt care împinge firea omenească să se ridice împotriva nedreptății și să fie de partea celui oprimat, mulți au trecut de partea reformei. Una dintre greșelile primilor reformatori, pe care am menționat-o în repetate rânduri, a fost aceea că ei s-au încrezut în protecția principilor, dar reformatorii scoțieni au trebuit să învețe printr-o lungă perioadă de suferință că puterea lor depindea de un braț mult mai puernic decât cel al regilor pământului, singurul care poate aduce victoria celui slab și fără apărare. Ei au avut ideea Hristos ca rege și motto-ul de pe stindardele legatarilor era Coroana și Legâmântul lui Hristos*.

* n.tr.) în engleză ei se numeau covenanters, iar motto-ul era Christ’s Crown and Covenant “Viața cea nouă,” spunea D’Aubigne, “care a răsărit în secolul al șaisprezecelea, era peste tot aceeași, dar, cu toate acestea, ea purta anumite caracteristici specifice în fiecare țară în care a apărut. La Wittemberg, gândul creștinului a fost în special la om, la omul cel căzut, dar născut din nou și îndreptățit prin credință. La Geneva gândul a fost la Dumnezeu și la harul său suveran. În Scoția, gândul a fost la Hristos ca Mântuitor prin moartea Lui, dar, mai presus de toate, rege care guvernează poporul Său și îl ține, El fiind independent de puterile omenești”. Considerăm că istoricul de la Geneva este foarte corect în aprecierile pe care le-a făcut cu privire la caracteristicilevieții celei noi în diferite țări, dar mai trebuie să adăugăm însă faptul că nicăieri în scriptură nu se spune că Hristos ar fi rege al bisericii, ci peste tot este numit rege al iudeilor. El este numit Capul bisericii, biserica fiind trupul Său, și se spune că El este Cap peste toate lucrurile bisericii. Un rege ne face să ne gândim la supuși, dar, din vreme ce biserica este una cu Hristos, este trupul Său și mireasa Lui, dar nicăieri nu se spune că El este regele bisericii. El este rege, și, desigur, în această calitate va și domni atunci când “toate împărățiile lumii acesteia vor deveni împărățiile Domnului nostru și ale Hristosului său”. Gloria lui Dumnezeu se va revela prin Hristos sub trei forme: 1. În har, ca atunci când a fost pe pământ și ca de atunci până acum; 2. În guvernare, ceea ce va avea loc în mileniu, când sfinții vor domni împreună cu Hristos timp de o mie de ani; 3. În glorie – care, de asemenea, se leagă de guvernare -, ceea ce va fi pentru eternitate, “pentru că toate promisiunile lui Dumnezeu sunt în El Da și în El este amin, spre gloria lui Dumnezeu prin noi” (v. 2. Corinteni 1:20; Ioan 1:17; Apocalipsa 20:6; 21:1-8). John Knox © www.comori.org

686

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Locul rămas vacant la St. Andrew a fost curând ocupat de John Hamilton, stareț de Paisley, care era frate al regentului. Cu toate că nu-l egala pe predecesorul său în ceea ce privește agerimea minții, era egalul lui în zelul neabătut cu care îi urmărea pe toți cei care erau pentru reformă, astfel că persecuția nu a scăzut odată cu dispariția lui Beaton. Conspiratorii care luaseră castelul și care-l stăpâneau i-au primit între zidurile lui pe toți cei care-și primejduiau viața prin aceea cî îmbrățișau învățăturile cele noi. În scurt timp, lor li s-au alăturat mulți, atât din motive politice cât și din motive religioase, așa că acel castel a ajuns să aibă o garnizoană de oameni hotărâți, care îi sfidau pe regent și pe fratele lui, arhiepiscopul. Dintre cei cărora li s-au deschis porțile, cel mai remarcabil era John Knox, marele susținător al reformei. Acet om remarcabil, care este demult o marcă a Scoției, a cărui carieră ulterioară a fost legată de multe evenimente importante, avea pe atunci patruzeci de ani. Conform opiniei majoritare, el s-a născut ân 1505, în satul Giffard, în apropiere de Haddington. S-ar părea că părinții săi erau din clasa de mijloc de la țară și că erau suficient de avuți pentru a-i asigura o educație, și că, probabil, gândiseră ca fiul lor să fie destinat bisericii. De la școala din orașul natal, la șaisprezece ani el a trecut la Universitatea de la Glasgow, unde era pe atunci director celebrul John Mair. Se spune că el s-a distins în filozofie și teologie scolastică și că a intrat în ordinul preoțesc înainte de a fi ajuns la vârsta reglementată prin legea canonică. După ce a părăsit colegiul nu se țtie mia nimic despre istoria lui până ce a ajuns în compania lui Wishart, cu puțin înainte de martiriul acestuia*.

* McCrie – Life of Knox; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p. 374 Chemarea la slujire a lui Knox Reformatorul a fost, fără-ndoială, primit cu multă căldură de cei din castel, care l-au rugat să fie unul dintre predicatorii lor. El s-a opus hotărât acelor solicitări, afirmând că “nu putea alerga dacă nu era trimis de Dumnezeu”. Când a primit o invitație daresată de întreaga adunare în unanimitate și a fost îndemnat în mod solemn de Mr. Rough, un predicator, să nu refuze chemarea lui Dumnezeu, pentru că așa nu I-ar fi plăcut Lui, Knox a izbucnit în lacrimi și s-a retras în camera lui. El ajunsese să aibă cu totul alte gânduri cu privire la importanța slujbei lui față de cele pe care le avusese când intrase în ordinul preoțesc. Sarcina de a “spune tot planul lui Dumnezeu fără a ascunde nimic” (v. Fapte. 20:1821), indiferent cât de neplăcut ar suna celor care l-ar auzi, cu toate consecințele la care se expuneau predicatorii învățăturilor protestante, îl umplea de neliniște și de teamă. Este cert că, în acea situație, a avut un mare conflict lăuntric, pentru că el avea un caracter puternic și era, prin firea lui, îndrăzneț, drept, independent și cinstit, conștiincios și modest. Dar când a ajuns să simtă clar că era chemarea lui Dumnezeu să se angajeze în lucrarea Lui, s-a hotărât sp se angajeze asumându-și toate responsabilitățile, spunând împreună cu apostolul: “nu consider viața mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârșesc alergarea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, de a mărturisi evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Și-a început lucrările de predicator cu îndrăzneala care-l caracteriza și a adus multă binecuvântare atât garnizoanei cât și locuitorilor orașului. În prima lui predică, ținută n biserica parohială a St. Andrew, el a urmărit să dovedească faptul că papa de la Roma eta omul păcatului, antihristul și curva Babilonului despre care spune scriptura. El a lovit la rădăcină sistemul papalității pentru a-l distruge complet. Timp de câteva luni el a predicat la St. Andrew și un mare număr de locuitori, înafară de garnizoana castelului, a renunțat la catolicism și a mărturisit credința protestantă, participând la cina Domnului după modelul reformat din Scoția. Dar lucrarea lui a fost, în scurt timp, întreruptă. Marie de Guise și flota franceză © www.comori.org

687

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

După moartea lui Beaton, regina văduvă, Marie de Guise, sora lui Henri, ducele cel crud care a luptat împotriva hughenoților și a condus masacrul din ajunul zilei Sf. Bartolomeu, a rămas clar împotriva reformei, și, asemenea familiei sale, era fidelă Franței și Romei. La scurt timp după ce regentul a eșuat complet în cucerirea castelului St. Andrew, în golf a venit o flotă de șaisprezece galere franceze înarmate, comandată de Leo Strozzi. Navele s-au așezat în linie astfel încât, la flux, să aibă controlul asupra ieșirii spre mare, în timp ce forțele lui Arran asediau castelul de pe uscat. În scut timp s-a produs o ruptură, și, în mai puțin de o săptămână a apărut un steag de armistițiu. Așa a căzut castelul St. Andrew, și toți, inclusiv John Knox, au fost îmbarcați pe galere și duși în Franța. Se spune că nu au fost respectate condițiile capitulării și că, la solicitarea papei, a reginei Scoției și a clerului, cei mai de seamă gentlemani au fost încarcerați la Rouen, Cherborug, Brest și Mont St. Michel. Knox a fost, împreună cu alți câțiva, ținut în lanțuri la bordul unei galere și expus la toate umilințele la care papistașii erau obișnuiți să-i supună pe aceia pe care ei îi considerau eretici. În timpul captivității s-a recurs la amenințări și violență pentru a-i determina pe prizonieri să-și schimbe cderința, sau măcar să admită să ia parte la închinarea papistașă, dar aceștia urau atât de mult sistemul încât nici unul dintre ei, nici dintre cei de pe țărm, nici din cei de pe apă, nu a putut fi determinat să se alăture catolicilor. Deseori se spunea mesa în auzul lor, și, în acele situații, erau amenințați cu torturi în cazul că nu dădeau semnele de respect obișnuite, însă, în loc să se conformeze, ei își acopereau capetele de îndată ce începea slujba. Într-o zi, pe una dintre galere a fost adusă o pictură frmoasă a Fecioarei și au cerut ca un prizonier scoțian – probabil Knox – să o sărute în semn de închinare. Acela a refuzat, spunând că asemenea idoli erau blestemați, și a refuzat să o atingă. “Dar o vei face,” a spus atunci unul dintre ofițeri, și, în același timp, i-a apropiat-o cu forța e gură. Atunci prizonierul a luat pictura și, aruncând-o în apă, a spus: “Să se salveze acum Doamna pe sine însăși, că este destul de ușoară; să învețe să-noate”. Cu oarece greutate, ofițerii au scos zeița din apă, iar apoi prizonierii nu au mai fost forțați la asemenea necuviințe*.

* Knox – History, folio, p. 83; McCrie, p. 34 Domnul avea, fără-ndoială, să-l învețe lecții importante pe slujitorul Său iubit și pe tovarășii lui prin acea închisoare aspră. Pentru a scăpa de persecuția lui Hamilton, el a fost obligat să se ascundă fugind dintr-un loc în altul. În asemenea împrejurări nu trebuie să fim surprinși că s-a refugiat în castel. Cu toate acestea, a fost ca și cum s-ar fi asociat cu asasinii cardinalului, așa că el a avut de suferit aceleași consecințe ca și ei. Nouăsprezece luni a fost deținut pe o galeră în apele Franței. Dar nici unul dintre tovarășii săi nu a murit. Istoricii nu sunt de acord cu privire la mijloacele prin care prizonierii și-au recăpătat libertatea. Dr. McCrie concluzionează în mod rațional: “După ce Curtea Franței a obținut consimțământul Parlamentului Scoției pentru căsătoria reginei Marie cu Delfinul și regina a revenit, aceasta nu a mai fost deloc înclinată să se mai amestece în conflictele clerului scoțian”. Knox își recapătă libertatea Recăpătându-și libertatea, Knox a mers în Anglia, cu trupul slăbit dar cu mintea viguroasă și convingeri neclintite. Reputația pe care și-o câștigase prin predicile sale și prin suferințele din ultima vreme erau o recomandare pentru curtea Angliei, așa că el a fost ales unul dintre capelanii lui Edward al VI-lea. I s-a oferit parohia All-Hallows* din Londra, dar a refuzat pentru că nu era de acord cu liturghia engleză. Moartea timpurie a lui Edward și venirea pe tron a reginei Mary l-a obligat să fugă pentru a-și salva viața. A străbătut Franța pentru a ajunge în elveția, și, după ce i-a vizitat pe teologii bisericii elvețiene, s-a stabilit la Geneva. © www.comori.org

688

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

* biserica este situată în City-ul Londrei Celebrul Jean Calvin era la apogeul reputației și al activității sale utile. El l-a primit pe Knox cu multă afecțiune, ca refugiat din Scoția și a legat cu el o strânsă prietenie. Cei doi reformatori au ajuns să fie împreună, având aproape aceeași vârstă, fiind foarte apropiați ca sentimente și în ceea ce privește învățătura și conducerea bisericii, și, de asemenea, similari în multe aspecte ale caracterului lor. “Knox era un om aspru, inflexibil, fără patimă și energic, dar plin de umor. Calvin era calm, sever, iritabil, dar niciodată pătimaș, ridicându-se ca nivel intelectual deasupra colegilor săi așa cum Mont Blanc se înalță deasupra celorlalți munți, atingând parcă cerul, și este acoperit cu zăpezi veșnice. Nu există nici un dubiu că Jean Calvin a exercitat o influență însemnată asupra colegului său reformator. Knox era la începutul lucrării sale când lucrarea lui Calvin se încheia. Knox căpăta faimă când Calvin dădea legi pentru o parte a creștinătății*”.

* Cunningham, vol. 1, p. 308 Dar nici prieteniile, nici perspectivele siguranței pentru persoana lui și nici o altă sferă în care el ar fi putut fi util nu l-au făcut să înceteze a se gândi la compatrioții săi persecutați. El scria continuu scrisori pentru a-i încuraja și scrieri pentru a-i întări în adevărul lui Dumnezeu, și era fără-ndoială informat cu privire la ceea ce se petrecea. Revenirea lui Knox în Scoția În 1555, Knox a revenit în țara lui după o absență de opt ani. A fost primit de James Syme, un burghez respectabil din Edinburgh, în a cărui casă se strângeau prietenii reformei pentru a discuta proiecte și planuri. Până atunci mulți prieteni ai reformei participaseră la mesă și nu erau despărțiți pe față de biserica Romei, dar discursurile sobre ale lui Knox, care nu admitea compromisuri, i-a convins de greșeala lor și i-a făcut să ia hotărârea de a nu mai participa la închinarea catolică. La scurt timp după aceea au luat cina Domnului în forma protestantă, iar prin acel act au pus bazele Bisericii Reformate a Scoției. Printre nobilii care s-au strâns în jurul stindardului protestant erau: Lord Lorne, Lord Erskine, Lord James Stewart, Contele de Marischall, Contele de Glencairn, John Erskine din Dun și William Maitland din Lithington. Aceștia ascultau cu stăruință predicile lui Knox și îl ajutau în lucrarea lui. Având o asemenea gardă, reformatorul a fost neobosit în predicare, nu numai în capitală ci și în provincii. În iarna 1555-6 a predicat în Kyle, Cunningham, Angusshire și în alte locuri transmițând binecuvântarea lui Dumnezeu și viață mișcării reformate și întărind în multe suflete lucrarea cea bună. Veștile despre lucrarea lui străbăteau toată țara, clerul era alarmat și a decis să-l aresteze, așa că Knox, înțelegând că prezența lui continuă în țară ar fi atras o nouă furtună asupra unei comunități tinere, sa retras în mod prudent la Geneva. Primul legământ De atunci înaintarea reformei în multe părți ale Scoției a fost rapidă și decisivă. Scurta vizită a reformatorului a adus mari servicii cauzei reformei. Nobili, baroni, burghezi și țărani au ieșit din comuniunea Romei și se strângeau pentru citirea cuvântului și pentru rugăciune. Potrivit formelor presbiteriene, ei nu puteau lua sacramentele fără a avea un pastor ordinat, dar acele mici strângeri au deschis calea pentru o organizare mai completă. Următorul pas al nobililor a fost întocmirea a ceea ce istoria numește Primul Legământ, iar cei care l-au formulat sunt numiți “lorzii congregației”. În acest © www.comori.org

689

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

legământ ei promiteau înaintea “majestății lui Dumnezeu și a adunării Sale să se dedice cu toată puterea lor, cu averile lor și cu viețile să susțină, să prezinte și să instituie cuvântul cel binecuvântat al lui Dumnezeu și adunarea Lui,” etc. La 3 decembrie 1557 Dumnezeu i-a chemat să dea mărturie pe Conții de Argyle, Glencairn și pe Morton, Lord de Lorne și pe Erskine din Dun. Acele măsuri au alarmat clerul, care vedea că se apropia căderea lor dacă nu luau măsuri energice și nu recurgeau la mijloace hotărâte pentru a împiedica aceasta. Și nu dispuneau decât de o singură armă: flăcările martiriului, așa că acestea au fost aprinse rapid. Walter Mill, un bătrân evlavios, a fost acuzat de erezie și ars de viu la St. Andrew la 28 august 1558. La rug el s-a adresat poporului cu aceste cuvinte: “Cât despre mine, eu am optzeci și doi de ani, și nu mai puteam trăi mult, dar o sută de oameni mai buni ca mine se vor ridica din cenușa oaselor mele. Am încredere în Dumnezeu că voi fi ultimul care va muri în Scoția pentru această cauză”. El fusese preot de parohie în apropiere de Montrose, dar a suferit ca un credincios adevărat al Domnului Isus Hristos. Clerul nu mai știa ce să facă: martiriile nu aveau alt efect decât acela de a face să crească numărul protestanților. Oamenii renunțau rapid la mesă și se alăturau în mod deschis reformatorilor. Era extrem de clar că dacă papistașii nu dădeau o lovitură decisivă urmau să fie obligați să capituleze. Călugării au făcut apel la episcopi, iar episcopii la puterea civilă. Regina văduvă, bigotă provenind din casa de Lorena, s-a angajat clar de partea romano-catolicismului. Până atunci ea a manevrat între episcopi și lorzii congregației, dar atunci ea a emis o proclamație prin care interzicea oricui să predice sau să dea sacramentele fără a fi autorizat de episcopi. Predicatorii reformați nu au dat ascultare proclamației, așa că eu fost chemați să se înfățișeze înaintea ei la Stirling, fiind acuzați de erezie și răzvrătire. Au intervenit atunci lorzii congregației, iar regina, uimită de fermitatea lor, a fost de acord să amâne judecarea la tribunal pentru a cerceta mai în amănunt problemele. Întoarcerea definitivă a lui Knox în Scoția În mijlocul acelor agitații și amenințări era nevoie de un lider puternic, așa că au trimis o delegație la Geneva pentru a-l ruga pe Knox să se întoarcă. La 2 mai 1559, el a sosit la Leith. Vestea sosirii lui a căzut ca un trăznet asupra partidei papale. Imediat a fost emisă o proclamație regală prin care Knox era declarat rebel și proscris. Dar acele proclamații nu au fost luate în seamă. Cum s-a întâmplat să treacă prin Perth puțin timp după proclamație, Knox a ținut una ditre predicile sale vehemente împotriva idolatriei și mesei și a închinării la imagini. Poporul era pregătit pentru asemenea discursuri și a fost mișcat, dar mulțimea s-a dispersat la sfârșit în liniște. Un preot care a rămas la urmă, pentru a-și arăta disprețul pentru învățătura care tocmai fusese prezentată, a descoperit un altar bogat ornamentat, împodobit cu imagini, și a început să spună mesa. Dar un băiat din apropiere a strigat: Idolatrie! Furios, preotul l-a lovit pe băiat, care, în schimb, a răspuns aruncând o piatră, care însă a trecut pe lângă preot și a sfărâmat una dintre statui. Câteva persoane care mai zăboveau prin biserică fără rost au simpatizat cu băiatul, așa că, în câteva clipe, altarul, statuile, crucifixele și toate podoabele biserici au fost sfărâmate și călcate în picioare. În scurt timp, gălăgia a făcut să se strângă o mulțime și agitația a ajuns deosebit de mare. Cineva a strigat atunci: “La mânăstiri!” Și în scurt timp mânăstirile călugărilor negri și cenușii au ajuns niște ruine. Mulțimea întărâtată s-a îndreptat apoi spre abația din Charterhouse și, peste puțin timp, nu a mai rămas nimic din acea construcție magnifică decât niște ziduri goale. Magistrații orașului și predicatorii s-au grăbit să ajungă la scena răzmeriței de îndată ce au auzit de aceasta, dar nici cuvintele convingătoare, nici autoritatea nu au putut domoli furtuna*.

* McCrie, p. 127; Wylie, vol. 3, p. 491 Revolte în popor © www.comori.org

690

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Lucrarea de dărâmare care a început la Perth printr-o frenezie a furiei populare, s-a extins rapid la St. Andrew, la Cupar și la alte locuri în Fife, Scone, Cambaskenneth, Linlithgow, Stirling, Edinburgh, etc. În principal asupra mânăstirilor s-a revărsat violența urii poporului, ele fiind așezăminte care a veau o faimă proastă în popor, ca niște cuiburi de lenevie, lăcomie și răutate. Tradiția îi atribuie lui Knox acel strigăt al partidei: “Dărâmați cuiburile și păsările for fugi”. Și acele cuiburi ale necurăției și ipocriziei care dăinuiseră peste secole au fost devastate și desființate într-o singură zi. Regina, înfuriată la culme de acele ultragii, s-a jurat să radă de pe fața pământului orașul Perth și să pună sare pe temeliile lui în semn de pustiire pentru totdeauna. Ea a strâns o armată destul de mare, care la numai câteva zile după aceea a apărut în apropierea orașului. Cetățenii au închis porțile și au trimis scrisori reginei, nobilimii și “semninței antihristului, prelaților urâcioși și copiilor lor din Scoția”. Acele scrisori dovedesc că lorzii congregației erau pregătiți să-i facă față. Văzând cât de hotărât era poporul și ce forță avea, ea a fost suficient de abilă pentru a ajunge la pace și a obține tot ce putea obține prin disimulare. Atunci a început un război religios. Întotdeauna a fost trist și de plâns să-i vedem pe reformatori luând în mâini armele carnale ale acestei lumi pentru a se apăra, abandonând sabia Duhului. Dar strigătul de chemare la arme înălțat de regină i-a făcut pe reformatori să înalțe aceeași chemare pentru a se apăra. În acea vreme ei considerau că era drept să urmeze exemplul lui Iosua și al lui David ca și pe acela al lui Petru și Pavel. Dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul a intervenit și a eliminat-o pe regină prin moarte. Aceasta a avut loc în castelul din Edinburgh la 10 iunie 1560. Decesul ei a fost lovitura fatală pentru influența franceză în politica Scoției și a avut rezultatul fericit de a emancipa națiunea de sub jugul străin. Așa a fost larg deschisă calea pentru stabilirea legală a reformei. Prin minunata predicare a lui Knox în ultimele cincisprezece luni, națiunea a ajuns să fie pregătită pentru a scutura jugul papalșia aboli jurisdicția papalității în țară. Abolirea papalității prin lege a Parlamantului Parlamantul s-a întrunit la începutul lunii august a anului 1560 și au fost auzite vocile celor trei stări pentru a reglementa chestiunile religioase. Toți oamenii așteptau acel congres ca pe cel mai important eveniment de când exista Scoția ca națiune. Vom prezenta doar rezultatele. Cele trei stări din țară au hotărât suprimarea ierarhiei romano-catolice și stabilirea legală a credinței protestante. O scurtă mărturisire de credință sau un sumar al învățăturii creștine a fost întocmită de John Knox împreună cu tovarășii lui și a fost citită în auzul întregului Parlament, care a ratificat-o și a aprobat-o ca “o învățătură sănătoasă, întemeiată pe cuvântul infailibil al lui Dumnezeu”. Victoria a fost câștigată. Entuziasmul adunării a ajuns la paroxism; venerabilul Lord Lindsay s-a ridicat și a declarat că putea spune asemenea bătrânului Simeon odinioară: “Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta ...” (Luca 2:29). Imediat după ce terenul a fost eliberat pentru a înălța un nou edificiu ecleziastic, Knox a și fost gata cu un plan pentru biserica reformată, care este cunoscut sub numele “Prima carte de disciplină”. Constituția bisericii, așa cum este prezentată ea în această carte simbolică, este strict presbiteriană. Ea recunoaște patru categorii de deținători de funcții reglementate și permanente: pastorul, învățătorul, bătrânul și diaconul. 1. Pastorii predică adunării; 2. Învățătorii expun scriptura studenților în seminarii și universități; 3. Bătrânii sunt asociați pastorilor în conducerea adunării; 4. Diaconii sunt cei care administrează problemele finaciare și se îngrijesc de săraci. Apoi, sunt patru instanțe de judecată: biserica, Presbiteriul, Sinodul Provincial și Adunarea Generală. Succesul mișcării reformate era hotărât. Parlamentul declarase protestantismul credință națională și Knox a și fost gata cu modelul pentru biserica cea nouă și cu crezul ei. Dar, ca toți ceilalți reformatori, el a neglijat complet învățătura despre biserica lui Dumnezeu așa cum a fost ea prezentată de Domnul nostru și de apostolii săi și a alcătuit o constituție potrivit înțelepciunii omenești, cu toate că el nu a © www.comori.org

691

Istoria Bisericii

Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

avut nici o-ndoială că acea constituție era în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Consecințele greșelii sale, după cum am văzut deja, sunt prezentate în mesajul Domnului către biserica din Sardea. Nu putem vorbi suficient de elogios despre acei treizeci și patru de ani de mărturie credincioasă, cu un imens preț de suferință și sânge. Și Domnul a binecucântat mult predicarea evangheliei. Aproape întreaga națiune a fost câștigată pentru învățătura cea nouă în acea perioadă, și altarele și idolii superstiției au fost distruși în toată țara, în aclamațiile poporului*.

* Pentru multe detalii interesante cu privire la această perioadă vedeți Dr. Lorimer - History of the Scottish Reformation; Spottingwood – History, 3 colume; Wylye – Protestantism, Mccrie – Life of John Knox; Knox – Original History De atunci până la Revoluția glorioasă din 1688, presbiterienii au fost asupriți mult și persecutați de dinastia cei fără credință și plini de viclenie din dinastia Stuart, care au dorit să instituie Biserica episcopală în Scoția în locul celei presbiteriene. Dar istoria acelor vremuri tulburi nu este cuprinsă în planul nostru. Vom trece acum să aruncăm o privire asupra efectelor reformei în Anglia.

© www.comori.org

692

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

Capitolul 54. Anglia Din vremea lui John Wycliffe, marele reformator englez, Domnul a păstrat în Anglia o rămășiță de martori pentru adevăr care au mărturisit și împotriva învățăturilor și superstițiilor Romei. I-am găsit pe descendenții lolarzilor, sau urmașii lui Wycliffe, în districtele din vestul Scoției, care au fost gata să primească învățăturile teologilor de pe continent. Așa a fost și în Anglia. În clasele sociale inferioare erau mulți, foarte mulți, care încă mai țineau învățăturile pe care le primiseră de la marele lor conducător, dar ei erau obligați să se ascundă și să aibă adunări secrete. “Trăiau în anonimat până ce persecuția îi scotea la lumină și-i ducea în cer”. Cel mai slab murmur de dezaprobare față de Sfânta Mamă Biserica era pedepsit cu cea mai mare asprime. De exemplu, la Coventry, în 1519, au fost arși pe rug șase bărbați și o femeie numai pentru că îi învățau, în limba poporului, pe copii rugăciunea tatăl nostru, cele zece porunci și crezul apostolilor. Asemenea evenimente se produceau zilnic în Anglia cu puțin timp înainte de reformă. Preoții, cum spunea apostolul, erau “lupi îngrozitori, care nu cruță turma”. Richard Hun, un negustor cinstit din Londra, cu toate că rămăsese în comuniunea Romei, studia cu mult sârg Biblia și era cu adevărat un om evlavios. La moartea unuia dintre copiii săi, preotul i-a cerut o taxă exorbitantă, pe care el a refuzat să o plătească, fapt pentru care a fost citat să se înfățișeze înaintea tribunalului legatului papal. Însuflețit de duhul care-i caracteriza pe compatrioții săi, el s-a simțit indignat că un englez era chemat spre a fi judecat de un tribunal stăin și a emis o acuzație împotriva preotului pe baza legii Praemunire*. O asemenea îndrăzneală, care era ceva extraordinar în acel timp, a înfuriat la maxim clerul. “Asemenea cutezanță,” su spus ei, “trebuie pedepsită sever, altfel orice laic va îndrăzni să se opună preotului”. Hun a fost acuzat de erezie și aruncat în Turnul lolarzilor de la St. Paul, unde a fost ținut cu o bandă de fier în jurul gâtului, de care era legat un lanț greu, încât abia de se putea târâ pe dușumea.

* n.tr.) Legea a fost emisă de Parlamentul Angliei în 1392 în scopul limitării abuzurilor bisericii romano-catolice Când a fost adus înaintea judecătorilor nu a putut fi adusă nici o dovadă de erezie, ba chiar au observat că și în închisoare avusese mătăniile la el. Persecutorii săi erau în mare încurcătură: dacă-l eliberau, atunci ei s-ar fi recunoscut înfrânți, și cine i-ar mai fi putut opri pe reformatori dacă cineva se putea opune cu atâta succes preoțimii? Au fost trimiși trei agenți pentru a-i scoate din încurcătură pe sfinții părinți. La miezul nopții, clopotarul, care era unul dintre ei, i-a condus pe ceilalți la celula lui Hun. Au venit asupra lui și l-au strangulat, după care i-au pus centura în jurul gâtului și i-au agățat trupul neînsuflețit de un inel din perete: așa l-a găsit dimineața temnicerul. “Preoții l-au ucis,” s-a spus în toată Londra, și poporul a cerut să se facă o cercetare a trupului. Cum asupra trupului s-au găsit semne de violență și în celulă erau urme de sânge, juriul a ajuns la concluzia că fusese asasinat. Și nu numai atât, ci doi din cei trei criminali, având mari mustrări de conștiință, și-au mărturisit vina. Preoții au ajuns atunci într-o încurcătură mai mare ca niciodată. Ce să mai facă? Aceea ar fi fost o lovitură gravă dacă nu ar fi găsit un mijloc de a se justifica. U cercetat casa lui Hun și au găsit o Biblie: era traducerea lui Wycliffe. Atât a fost îndeajuns: a fost condamnat ca eretic și trupul i-a fost ars la Smithfield. Dar aceasta mai curând le-a expus vinovăția în loc să o acopere. Cazul a fost cercetat de Parlament, Hun a fost îndreptățit, preoții au fost acuzați de crimă, iar bunurile lui au fost restituite familiei sale. Dar, prin influența lui Wolsey, criminalii nu au fost pedepsiți. Martiriul lui John Brown © www.comori.org

693

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

Cu toate că în cazul lui Hun clerul nu a avut noroc și s-a expus rușinii și oprobiului public, ei nu au fost câtuși de puțin descurajați de la a recurge la măsuri crude de persecuție. În acea epocă au fost mulți care au suferit și mulți martiri, conform martirologului nostru englez. În primăvara anului 1517 – anul în care Luther a bătut în cuie tezele sale pe ușa bisericii – John Brown din Ashford, un creștin inteligent, s-a întâmplat să stea alături de un preot într-o barcă ce traversa râul la Gravesend. “Știi cine sunt?” l-a întrebat cu multă trufie preotul. “Nu, domnule,” i-a răspuns Brown. “Atunci trebuie să știi că sunt un preot; ești prea aproape de mine”. “Într-adevăr, domnule! Sunteți un paroh, vicar sau capelan?” “Nu, sunt un preot al sufletelor, care caântă mesa sufletelor”. “Dacă așa faceți, domnule, atunci bine faceți,” i-a răspuns Brown, “dar îmi puteți spune unde găsiți un suflet când începeți mesa?” “Nu pot”, i-a răspuns preotul. “Cum adică?” a continuat Brown, “Nu știți unde găsiți sufletul, nici unde-l lăsați, dar odată ce ați spus mesa l-ați salvat?” “Du-te,” i-a răspuns supărat preotul, “ești un eretic, iar eu ți-o voi plăti”. De îndată ce a coborât la Gravesend, preotul a mers la Canterbury și l-a denunțat pe Brown arhiepiscopului. La trei zile după acea conversație, când Brown cina cu familia lui, au venit ofițerii lui Warham și l-au luat cu forța din casa lui, l-au legat pe un cal și l-au dus repede. Țipetele sfâșietoare ale soției sale și ale copiilor au fost zadarnice pentru că ofițerii primatului erau prea obișnuiți cu asemenea lacrimi pentru ca să li se mai facă milă. Brown a fost aruncat în temniță, unde a stat patruzeci de zile, timp în care familia lui nu a știut unde era, nici ce se întâmplase cu el. În cele din urmă, el a fost adus înaintea tribunalului arhiepiscopului de Canterbury și al episcopului de Rochester. I s-a cerut să retracteze “blasfemia”. “Hristos S-a jertfit o singură dată,” a spus Brown, “pentru a purta păcatele multora, și prin sacrificiul Lui suntem mântuiți, nu prin ceea ce repetă preoții”. La acest răspuns, arhiepiecopul a făcut un semn călăilor, care i-au scos imediat din picioare încălțările și ciorapii și i-au pus creștinului evlavios tălpile pe o tigaie cu cărbuni aprinși. Acea cruzime nemiloasă era o încălcare flagrantă a legii engleze, care interzicea ca vreun supus al coroanei să fie torturat, dar clerul se considera deasupra legilor. “Mărturisește eficacitatea mesei!” au trigat către cel chinuit cei doi episcopi. “Dacă-L tăgăduiesc pe pământ pe Domnul mei, atunci El mă va tăgădui înaintea Tatălui său în ceruri,” a răspuns el. Carnea i-a fost arsă până la os, dar John Brown a rămas ferm și neclintit. Episcopii, simțindu-se slabi în prezența puterii divine, au poruncit ca el să fie ars de viu – ultimul lucru pe care-l mai putea face cruzimea omenească. Martirul a fost dus înapoi la Ashford, servitorul familiei s-a întâmplat să fie afară și să-l vadă primul când venea, și atunci a alergat în casă exclamând: “L-am văzut! L-am văzut!” Sărmana lui soție s-a grăbit sp-l vadă. El era atât de strâns legat în lanțuri încât abia de-și putea întoarce capul atunci când vorbea cu soția lui. Ea a stat jos alături de el: trăsăturile feței îi erau schimbate în urma suferinței; lacrimile și necazul ei rămân de nedescris. I-a mulțumit Domnului că l-a susținut sub tortură și că i-a dat putere să-L mărturisească pe Domnul Isus cel binecuvântat, și a îndemnat-o pe soția sa, Elisabeta, să continue să-L iubească pe Domnul, pentru că El este bun, și să crească copiii pentru El. Cum a doua zi era Duminica Cincizecimii, el a fost scos din butuci și legat pe rug. Soția lui și fiica lui, Alice, și unul dintre copii lui, împreună cu câțiva prieteni, s-au strâns în jurul rugului pentru a primi binecucântarea lui de rămas bun. A cântat o cântare în timp ce flăcările jucau în jurul lui, și, când a simțit că focul era gata să-și desăvârșească lucrarea, a rostit ultima rugăciune către Domnul și Stăpânul său: “Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul,” adăugând, “Tu m-ai răscumpărat, Dumnezeul adevărului”. Martirul a rămas tăcut, dar strigăte puternice au sfâșiat cerul. Soția și fiica lui păreau să-și fi pierdut mințile. Spectatorii au fost profund mișcați și au simpatizat cu familia în nenorocire și i-au privit cu mânie și indignare pe călăi. “Haideți,” a spus Chilton, un ofițer brutal, “să-i aruncăm în foc pe copiii ereticului, ca nu cumva și ei să devină eretici. Spunând acestea, s-a repezit la Alice, dar fata a fugit țipând de frică și a scăpat de zdrahon*”.

© www.comori.org

694

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

* Pentru detalii vedețI Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. Folio, p. 7-14 Așa erau slujitorii arhiepiscopului și așa scene sfâșietoare aveau loc în Anglia până la vremea lui Luther și a lui Henry al VIII-lea, de care ne vom ocupa în cele ce urmează. Henry al VIII-lea Din cauza pretențiilor familiilor York și Lancaster, timp de mulți ani a fost un conflict dur pentru tronul Angliei. Lupta facțiunilor opuse ale nobilimii este cunoscută în istorie sub numele “Războiul rozelor” și ea a izbucnit cam pe când Guttenberg și-a pus în funcțiune presa tipografică. Războiul a împiedicat mult răspândirea pașnică a literaturii și dezvoltarea artelor. Acest război civil a afectat profund țara toate domeniile. Comerțul a scăzut, ignoranța era predominantă și adevărata evlavie era ceva rar, ea întâlnindu-se numai printre lolarzii cei disprețuiți și persecutați*.

* Universal History, vol. 6, p. 27 Așa stăteau lucrurile în 1509, când Henry al VIII-lea s-a suit pe tron, unind în persoana lui pretențiile caselor rivale York și Lancastern beneficiind de supunerea amândoura. Totul părea favorabil tânărului monarh și dădea speranțe în legătură cu o domnie pașnică și plăcută poporului. Tatăl său, Henry al VII-lea, îndemeiase cu succes dinastia Tudor și-i lăsase un popor care era în pace și cu o trezorerie plină cu valori care, la prețurile din zilele noastre, ar fi de aproximativ zece sau douăsprezece milioane de lire aur. Era tânăr – în vârstă de aproximativ optesprezece ani -, se spunea că era “cu statură impunătoare, deosebit de chipeș și cu o sănătate și o stare de spirit înfloritoare”. Era direct și deschis, și, fiind deosebit de înzestrat pentru exercițiile bărbătești la modă în acea epocă, a devenit idolul națiunii. Căsătoria și încoronarea lui au fost urmate de o mulțime de petreceri și distracții din cele mai costisitoare, care au redus rapid comorile acumulate de tatăl său cel econom. Lui Henry îi plăcea și literatura și era încântat să fie în compania învățaților și să le ofere patronajul său. Cum tatăl său îl destinase bisericii și îl educase în acel scop, mintea lui ageră în mod natural s-a dezvoltat mult prin educație, așa că din punct de vedere intelectual el îi depășea de departe pe principii de vârsta lui. Studiul literaturii clasice redescoperite era deja cultivat de câtva timp în Anglia. Nu era vorba de reformă, dar acel studiu expunea ignoranța clerului și pregătea mintea poporului pentru schimbarea care avea să vină. Preoții au ajuns atunci să fie și contra învățaților, cum erau și contra ereticilor. Ei strigau împotriva invenției tiparului, a hârtiei și a introducerii unor cuvinte atât de păgâne ca “substantiv” și “adverb”: toate erau de la Satan și surse de erezie – dar regele îi favoriza pe cei mai iluștri învățați, așa că nu le era ușor să-i asasineze sau să-i ardă ca pe bietul Hun sau Brown. Dintre toți învățații care erau atunci în Anglia cel mai mult îl urau pe Erasmus. După cum am văzut deja pe parcursul istoriei noastre, acesta nu putea suferi lăcomia și ignoranța călugărilor. Deseori a lansat împotriva lor cele mai abile împunsături și cea mai aspră satiră. Unele dintre sarcasmele lui inteligente au fost împotriva episcopului de St. Asaph, așa că, cu toate că era favorit la curte, trebuia să fie exilat dacă nu putea fi ars. Episcopii s-au pus de acord să lucreze în acel sens. Erasmus, văzând ce intenții aveau ei, după cum îi era caracterul, a părăsit țara. Acel eveniment a fost însă întors, prin providența divină, spre a aduce o binecuvântare deosebită: Erasmus a mers direct la Basel și a publicat Noul Testament în greacă și latină. Imediat au fost trimise copii la Londra, Oxford și Cambridge, unde au fost primite cu mult entuziasm. Preoții gândiseă că puteau menține întunericul alungându-l pe literat, dar plecarea lui a fost mijlocul prin care Angliei i-a fost redată lumina adevărului etern – evanghelia curată a Domnului Isus Hristos. Luther își afișase tezele și sfintele scripturi circulau prin © www.comori.org

695

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

Anglia. Astfel, reforma s-a înfăptuit în principal prin cuvântul lui Dumnezeu. Era descoperită Persoana și gloria lui Hristos ca Mântuitor al păcătoșilor, mântuirea prin credința în sângele Lui scump și unitatea cu El prin Duhul Sfânt care locuiește în credincioși. “În Anglia, probabil în mai mare măsură decât pe continent, reforma s-a produs prin cuvântul lui Dumnezeu,” spunea D’Aubigne, “În Anglia nu apar mari personalități cum am întâlnit ăn Germania, Elveția și Franța – ca Luther, Zwingli și Calvin -, ci sfânta scriptură a circulat larg. Ceea ce a adus lumină în Insuslele Britanice după anul 1517, și pe o scară mult mai largă după 1526, a fost cuvântul puterea invizibilă a Dumnezeului cel viu. Religia rasei anglo-saxone cerea mai mult ca oricare alta ca oracolele lui Dumnezeu să circule în toată lumea și această caracteristică o distinge conferindu-i în mod special un caracter Biblic*”.

* History of the Reformation, vol. 5, p. 199 Thomas Wolsey Tocmai când totul părea să ducă la înaintarea rapidă a reformei, în scenă a intrat un preot puternic – Thomas Wolsey -, care pentru un timp a împiedicat avansul ei. Acest om remarcabil era, potrivit tradiției, fiul unui măcelar bogat din Ipswich și s-a născut în 1471. Sar părea că el fusese încă de la o vârstă fragedă destinat bisericii. A fost educat la Colegiul Magdalena de la Oxford. Cam pe la 1500, prin influența lui Fox, episcop de Winchester, el a fost numit capelan al lui Henry al VII-lea. Sârguința și capacitatea de a lucra de care a dat dovadă au atras curând atențiabătrânului rege, care l-a răsplătit dându-i funcția de decan de Lincoln. A avut la fel de mult succes în a câștiga favoarea fiului său, Henry al VIII-lea. Cu toate că era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât stăpânul său cel nou, el s-a adaptat tinereții acestuia, cu toate înclinațiile lui. Nu era un preot ascet și dur, și se spune că viciul nu era niciodată suprimat prin prezența lui. Era atât de deștept, de adaptabil și de lipsit de scrupule încât putea fi vesel sau sobru, după cum era mai de folos pentru ambițiile sale. Treptat, el a câștigat o asemenea influență asupra minții lui Henry încât a ajuns să fie conducătorul țării. A câștigat rapid bogății, onoruri și funcții ecleziastice și laice. A fost făcut episcop de Tournay și, în 1514, a primit și scaunele episcopale ale Lincolnului și Yorkului, după care, în anul următor, a primit și pălăria de cardinal și funcția de lord cancelar*.

* n.tr.) aproximativ echivalentul funcției de prim-ministru, șef al guvernului Averea lui imensă, pe care a acumulat-o din surse atât de variate, atât din țară cât și de peste hotare, i-a permis să rămână în acea poziție înaltă afișând un fast regal. “Ori de câte ori apărea în public, doi preoți, dintre cei mai înalți și mai chipeși purtau înaintea lui cruci de argint, una care era însemnul demnității de arhiepiscop, cealaltă a celei de legat papal. Șambelani, gentlemeni, paji, ofițeri, capelani, coriști, funcționari, paharnici, bucătari și alți servitori – peste cinci sute de persoane -, printre care nouă sau zece lorzi și cei mai respectabili oameni din țară umpleau palatul său. De regulă purta un veșmânt roșu, de catifea și mătase, împodobit cu perle și pietre prețioase”. Cu toată pompa și măreția, el avea o mare capacitate de a conduce afacerile și se înălța și dobândea mai multe funcții. El patrona învățătura, simpatiza cu înclinațiile literare ale lui Henry, iar în chestiunile de stat era un consilier cu cunoștințe profunde. La curtea Angliei, prin ambițiile lui, el da deseori direcția*.

© www.comori.org

696

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

* D’Aubigne, vol. 5, p. 184; Wylie, vol. 3, p. 355; Universal History, vol. 6, p. 32 Așa a îngăduit Domnul, ca Biserica Romei, mama curvelor, să se prezinte prin intermediul omului care guverna biserica și statul și era împodobită cu toată gloria lumească de care ne spune Apocalipsa 17. Era un fel de papalitate în Anglia care dorea doar coroana triplă, iar poporul englez a fost martor al gloriei pe care o prețuia papalitatea înainte ca aceasta să dispară din țară. Începutul reformei Înălțarea unui asemenea prinț al Romei, care avea în politica internă și externă un rol chiar mai important decât Henry însuși, nu era deloc favorabilă reformei. Preoții, căpătând îndrăzneală ca urmare a acelor manifestări ale puterii, erau hotărâți să se opună învățaților și reformatorilor, dar era prea târziu pentru a mai avea un efect semnificativ, cu toate că pe atunci erezia mai era încă pedepsită sever. Sosiseră zorii reformei: mințile oamenilor erau agitate, papalitate își pierduse puterea tradițională asupra conștiințelor și a sentimentelor poporului, iar Noul Testament, pe care Erasmul îl dăduse Angliei, făcea o lucrare mai mare decât toți învățătorii din țară. Acum au apărut nume atât de dragi inimii oricărui creștin și atât de faimoase în istoria Angliei. Thomas Bilney, un student la Trinity College, Cambridge, auzindu-i pe câțiva prieteni că vorbeau despre Noul Testament al lui Erasmus, s-a grăbit să obțină o copie. Era strict interzis de catolici, dar se vindea în secret. Bilney a deschis cartea despre care i se spusese că ar fi fost sursa tuturor ereziilor, și privirea i s-a oprit asupra următoarelor cuvinte: “Vrednic de încredere este cuvântul și demn de toată primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1.15). “Cum?!” a exclamat el, “Sf. Pavel era cel dintâi dintre păcătoși, dar, cu toate acestea, era sigur că era mântuit!” Duhul Sâfnt a aruncat o luminp divină asupra paginii sacre, descoperindu-i pe Hristos și mântuirea sufletului, astfel încât el a început imediat să predice altora. A fost un instrument binecuvântat în mâinile lui Dumnezeu, aducând pe mulți la cunoștința lui Hristos, printre care și celebrul Hugh Latimer. William Tyndale, de pe valea Severnului – cel care mai târziu a tradus în limba engleză Biblia – era pe atunci student la Oxford. El avea o reputație de tânăr cu virtuți deosebite și de om cu un caracter fără pată și de iubitor al literaturii sacre. A obținut cartea care atrăgea atât de mult atenția, și Dumnezeu a folosit aceasta pentru convertirea lui. Aproape imediat, el a început să țină prelegeri publice despre evanghelia lui Hristos și despre calea mântuirii prin credința în El, dar cum Oxfordul încă nu era în stare să îndure așaceva, el a plecat și i s-a alăturat evanghelistului Bilney, la Cambridge. John Fryth, de la Sevenoaks, s-a distins printre studenții de la colegiul regal prin capacitatea lui de a înțelege rapid și printr-o viață de om integru. A ajuns să-L cunoască pe Hristos prin intermediul lui Tyndale, și acești trei tineri studenți, emancipați complet de sub jugul Romei numei prin cuvântul lui Dumnezeu, au fost printre primii predicatori ai învățăturilor reformei și în final L-au onorat pe Dumnezeu primind coroana de martir. Tyndale a avut în special pe inimă să traducă sfintele scripturi în limba engleză, dar negăsind în Anglia condiții potrivite pentru aceastp lucrare, el s-a retras pe continent, unde, stabilit la Antwerp, a publicat prin 1527 o traducere a Noului Testament. Lucrările lui Luther ajung în Anglia Chiar în acel timp când Duhul lui Dumnezeu lucra într-un mod atât de evident în universități, scrierile lui Luther au ajuns în regat și au circulat mult în popor. S-a vorbit mult despre poziția nobilă pe care acel călugăr o luase în Dieta de la Worms, și aceasta a trezit un interes deosebit pentru scrierile lui. Clerul a fost tulburat mult și episcopii s-au întrunit într-un consiliu pentru a discuta ce era de făcut. Bula Papei Leo împotriva lui Luther a fost trimisă în Anglia, iar Wolsey a emis și el o bulă împotriva lui. Bula lui Leo, care cuprindea o descriere a opiniilor perverse ale lui Luther a fost bătută în cuie de ușa © www.comori.org

697

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

bisericii, iar cea a lui Wolsey a fost citită cu glas tare în timpul mesei. Cardinalul a transmis episcopilor ordinul de a confisca toate cărțile eretice și cele care cuprindeau erorile lui Martin Luther și a înștiințat toate bisericile că orice persoană care avea asemenea cărți și nu le preda în maximum cincisprezece zile avea să fie excomunicată. Dar aceasta nu a fost tot, ci cardinalul legat, cu mare pompă, a mers la Sf. Paul și a ars public cărțile marelui eretic. Acele măsuri de a publica așanumitele erori ale lui Luther afișându-le la ușile catedralelor și bisericilor, după cum spun mai mulți, a avut în principal rezultatul de a face mai cunoscute lucrările lui și de a trezi interesul poporului englez, care dormita de un timp, pregătindu-l pentru mărturisirea fără teamă a învățăturilor reformei. Episcopii se sfătuiseră să oprească înaintarea evangheliei, dar, ca și în multe alte cazuri, eforturile adversarilor nu au avut alt efect decât acela de a accelera lucrarea cea mare și mânia neputincioasă a oamenilor a produs în final laudă pentru Dumnezeu. Henry și Luther Când scrierile lui Luther atrăgeau atât de mult atenția, regele a ieșit la înaintare ca un luptător pentru biserică, angajându-se în polemică. Pe atunci Henry era un vrăjmaș bigot al principiilor reformei și era plin de furie împotriva lui Luther pentru că acesta îl trata cu dispreț pe autorul său favorit – Thomas Aquinas. Dar Luther nu s-a temut deloc de adversarul său regal și nu a fost câtuși de puțin convins de logica lui de rege, așa că i-a răspuns curând în stilul său caracteristic, arătând clar că, în apărarea principiilor reformei, el nu ținea cont de pozițiile oamenilor. Căsătoriile regelui În aceste momente, în schimbările minunate care au avut loc, nu este dificil să vedem mâna providenței divine care răstoarnă lucrurile, și, de asemnea, putem vedea cât de puțin demn de încredere este chiar și mai mare om. Același viteaz Henry, care arătase atât de mult zel pentru Sfântul Scaun de la Roma și care fusese răsplătit cu titlul de “Cel mai creștin rege și apărător al credinței”, etc., a ajuns la scurt timp după aceea să nege autoritatea papei, să renunțe la supremația lui și să-și scoată regatul de sub jurisdicția papală. Aceeași politică duplicitară care l-a făcut pe Henry să-și schimbe opiniile a dus și la căderea lui Wolsey. Roma la piedut atât pe Henry cât și pe Wolsey, iar reforma a câștigat mult, chiar dacă în mod indirect. Dar evenimentele care au dus la aceste rezultate au fost atât de detaliat relatate de toți istoricii noștri încât putem presupune că cititorul le cunoaște deja. Conflictul dintre rege și papă s-a declanșat în legătură cu căsătoriile regale. Arthur, fiul cel mai mare al lui Henry al VII-lea, se căsătorise cu Caterina, fiica lui Ferdinand și a Isabellei, și a murit la șase luni după căsătorie fără a avea urmași. Socrul cel rapace și doritor de bani, pentru a păstra în continuare avantajele alianței cu Spania și a păstra și dota de două sute de mii de ducați, i-a propus Caterinei să se căsătorească cu Henry, cel de-al doilea fiu al său, pe atunci Prinț de Wales. Unii dintre episcopi s-au opus căsătoriei, ca fiind contrară legilor lui Dumnezeu, pe când alții au fost în favoarea ei, dar pentru a ajunge la o decizie au apelat la Iulius al II-lea. Căsătoria a avut loc la scurt timp după urcarea pe tron a lui Henry. Timp de șaptesprezece ani nu s-a pus nicidecum în discuție validitatea acelei căsătorii. Din cei cinci copii pe care i-au avut – trei fii și două fiice – numai Mary a supraviețuit copilăriei. Unul dintre motivele sugerate pentru îndoielile pe care le-a avut regele cu privire la validitatea căsătoriei a fost pierderea copiilor. S-ar părea că începuse să creadă că era judecata lui Dumnezeu pentru că se căsătorise cu văduva fratelui său. Dar mult mai mulți cred că la originea îndoielilor sale era pasiunea pentru Anne Boleyn. Marea problemă cu privire la divorț a ajuns să fie discutată în anul 1527, și în scurt timp a ajuns să fie ceea ce a determinat schimbări importante atât în biserică cât și în stat și în întreaga națiune. S-a apelat la papă pentru a pronunța nulă căsătoria lui Henry cu Catherine și ca regele să capete dispensa pentru a se căsători din nou. Papa a ajuns atunci într-o mare încurcătură: dacă ar fi declarat nulă căsătoria cuplului regal, atunci, prin aceea, ar fi afirmat înaintea întregii creștinătăți © www.comori.org

698

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

că predecesorul său cel infailibil, Iulius al II-lea, greșise decalrând-o validă. Cu toate acestea, vicleanul papă era dornic să și-l facă dator pe regele Angliei și nu i-ar fi venit greu să dea drept corect divorțul, însă armatele puernicului Carol – nepotul Caterinei – erau în Italia, și ar fi fost indignat dacă mătușa lui ar fi fost repudiată. Interesele încurcate au condus la cele mai rușinoase scheme și intrigi din partea curții papale, în care jocul dublu al lui Wolsey – căruia Carol îi promisese tiara dacă ar fi împiedicat divorțul – a fost descoperit de rege, ceea ce a făcut ca Wolsey să cadă în disgrație și să aibă un sfârșit nedemn. Timp de șapte ani, prin diplomația lui, papa l-a făcut pe impetuosul Henry să aștepte, fapt care, pe de altă parte, arată cât de mare importanță avea cuvântul papei chiar în mintea unui monarh absolut. Adus la exasperare, Henry a hotărât să-și facă singur dreptate și a desființat complet puterea papală în Anglia. “În 1534, fără a întâmpina opoziție semnificativă, a fost emis un act al parlamentului care punea capăt autorității papale ca și diferitelor taxe care până atunci fuseseră plătite de laici sau de clerici Scaunului episcopal al Romei*”.

* Marsden – Dictionary of Churches, p. 213; Miss Strickland – Queens of England, vol. 4; Fuller - - Church History of Britain, vol. 2; Universal History, vol. 6, cap. 4; Burnet – History of Reformation, vol. 1, part 1 Începutul persecuției Regele, în mod înțelept, a cerut clerului superior să aprobe schimbările pe care el le introducea în constituția ecleziastică a Angliei. Episcopii au fost foarte încurcați. “Dacă-l recunoaște pe rege în calitate de cap suprem al bisericii Angliei,” au spus ei, “atunci îl negăm pe papă”, dar au fost obligați să se supunp legilor regelui, altfel atrăgându-și ura lui. Pentru a ispăși supunerea lor lașă față de Henry și că l-au sacrificat pe papă, ei au hotărât reaprindă focurile persecuției, care nu prea arseseră mai deloc în ultimii ani ai domniei lui Wolsey. Predicatorii evanghelici deveneau din ce în ce mai numeroși, lutheranismul câștiga rapid teren, așa că liderii trebuiau să fie arși. “Înălțimea voastră,” i-au spus regelui episcopii, “ați apărat odată biserica cu pana dumneavoastră pe când erați numai un membru al ei, dar acum când sunteți capul ei suprem, majestatea voastră trebuie să-i zdrobească pe vrăjmașii ei, astfel încât meritele voastre să întreacă laudele”. Înainte de a reda răspunsul lui Henry la această lingușire perfidă este necesar să spunem că, cu toate că modificările introduse de rege desființaseră autoritatea papală în Anglia, ele nu făcuseră nimic în sensul de a da libertate reformatorilor persecutați. Pe atunci Henry nu avea nici o intenție de a duce mai departe reforma, cu toate că măsurile pe care le luase au fost folosite de Dumnezeu pentru a ajuta înaintarea marii mișcări. Legea care recunoștea supremația regelui declara că “prin aceasta nu intenționa să difere de la articolele catolice ale credinței creștine sau în alte privințe să se abată de la ceea ce scripturile și cuvântul lui Dumnezeu declară că este necesar pentru mântuire”. Cum Henry o rupsese cu papa și nu putea avea încredere în fidelitatea clerului, el a simțit că era necesar să se apropie mai mult de ei, și, cum era extrem de încântat de titlul de “Apărător al credinței,” el a consimțit să-i dea pe mâna preoților pe discipolii ereticului Luther. Astfel, s-a ajuns la o înțelegere între rege și cler cum cu greu se poate găsi pe paginile istoriei alta mai infamă. Regele le-a dat autoritate să-i întemnițeze și să-i ardă pe reformatori, cu condiția ca preoții să-l ajute să păstreze puterea pe care o uzurpase papa. Aceasta a fost suficient: preoții ar fi fost de acord cu orice, ar fi jurat orice, numai să li se dea autoritatea de a-i arde pe eretici. Episcopii au început imediat să-i vâneze pe prietenii evangheliei, pe sfinții lui Dumnezeu. Regretăm că, din lipsă de spațiu, nu putem da mai multe detalii cu privire la martirii din acea perioadă, dar acestea pot fi găsite în multe istorii*, și suntem sigur că acestea sunt consemnate în cer, și, dacă © www.comori.org

699

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

cititorul crede evanghelia, credință care pe atunci era numită erezie, îi va întâlni în dimineața primei învieri. Aceasta este speranța sigură a tuturor credincioșilor. “Pentru că Domnul Însuși, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului și cu trâmbița lui Dumnezeu, va coborî din cer; și întâi vor învia cei morți în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiți în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe domnul în văzduh: și astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16-17). Nimic nu poate fi mai clar ca aceste cuvinte alem adevărului etern. Biserica, aceea care este trupul Său, este completă, Domnul Însuși va veni să o ia; ea aude vocea Lui, fie că este în gropile mormintelor, fie că este în viață pe pământ, și se înalță în carele ei de nori; El o întâlnește în aer și o conduce la casa unde sunt multe locașuri – în casa iubirii, care a pregătit-o pentru mireasa inimii Sale. Printre miile de mii de oști ale cerului, în acea zi va străluci puternic oastea nobilă a martirilor. Totul va fi perfect, după cum Hristos Însuși este perfect, și bucuria va fi bucuria comună a tuturor, pentru că toți vor fi asemenea lui Hristos, vor fi reflexia desăvârșită a gloriei Lui. Închisorile, rugurile și camerele unde au zăcut bolnavi vor fi uitate în acea zi, rămânând ca despre acelea să se vorbească doar în legătură cu harul care ne-a permis să-L glorificăm pe El într-o oarecare măsură. Nu va fi o masă în care nu se vor deosebi unul de altul, pentru că fiecare îl va cunoaște pe celălalt, iar legăturile care s-au format prin Duhul Sfânt mai înainte, când erau pe pământ, vor rămâne pentru totdeauna. Așa este viitorul strălucit și binecuvântat pe care-l așteptăm, pe care-l dorim, pentru care ne rugăm, dar știm că El este prea credincios pentru ca să vină înainte de timpul potrivit. Și acesta este viitorul tuturor celor care cred în Isus, atât al celor mai slabi cât și al celor mai puternici. Toți cei care vin acum la Isus sunt primiți: El nu respinge pe nimeni. El deplânge că: “Nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața”, “Pe acela care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară” (v. Ioan 5:40; 6:37).

* Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. folio; Strype – Memorials of the Reformation; D’Aubigne – Luther, vol. 5; Calvin, vol. 4 Numele lui Bilney, Byfielf, Tewkesbury, Barnes, Bainham, Fryth, și mulți alții care au suferit martiriul în acea epocă au ajuns să fie cunoscute ca primii reformatori din Anglia. Pentru orice om cinstit era dificil să scape de persecuție în acea epocă. Reformatorii sufereau ca eretici, iar mulți papistași ca trădători. Cei care refuzau să depună jurămîntul de supremație erau condamnați ca pentru înaltă trădare. Bătrânul Dr. Fisher, episcop de Rochester, la aproape optzeci de ani, Sir Thomas More, fost lord cancelar, numit și Erasmus al Angliei, au fost condamnați și executați în anul 1534 pentru că au refuzat să-i recunoască lui Henry calitatea de cap suprem al bisericii. Tiranul cel crud și răzbunător nu a ținut cont nici de vârstă, nici de învățătură, nici de virtuți, nici de serviciile aduse. În acel timp când eșafodurile și rugurile se înmulțeau rapid în țară, una dintre domnișoarele din suita reginei Ana a atras atenția regelui și i-a stârnit pasiunile. Cum nu se găsea nici un temei pentru a divorța de Anne Boleyn, el s-a hotărât, după cum a spus cineva, să-și elibereze calea cu securea pentru o nouă căsătorie cu Jane Seymour. Pretinzând că are bănuieli cu privire la fidelitatea ei, monstrul a aruncat-o în Turn. I-a fost refuzată până și asistența unui avocat la proces și a fost scoasă vinovată de judecători care erau obligați să se plece înaintea tiraniei stăpânului lor. Frumoasa, și, după cum mulți spun, virtuoasa Anne Boleyn, a fost decapitată la 19 mai 1536, iar Henry și Jane Seymour s-au căsătorit a doua zi. Desființarea mânăstirilor Henry a fost excomunicat de papă, iar supușii săi au fost absolviți de la jurământul de credință față de el. Carol al V-lea putea să invadeze regatul lui și să răzbune cauza mătușii sale regale – Caterina. Dacă ar fi avut loc o rebeliune papistașă, atunci toți călugării s-ar fi strâns sub steagul revoltei. Regele a acționat în temeiul unor asemenea considerente și temeri pentru a desființa mânăstirile și a-și însuși bogățiile lor înainte de a veni pericolul. Primul său ministru, Sir Thomas Cromwell, un om energic și favorabil reformei, a primit de la stăpânul său autoritatea pentru a constitui o comisie pentru a cerceta © www.comori.org

700

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

mânăstirile de călugări și de călugărițe și universitățile din regat și a întocmi un raport cu privire la situația și statutul lor. Rezultatul a fost extraordinar: în loc de ascultare, sărăcie și milă, pentru care acele case religioase trebuiau să fie exemple, ele nu numai că se scăldau în bogății, ci se și înălțau deasupra legilor țării, iar în ceea ce privește practicile lor, lăsăm istoriile originale să vorbească despre ele. Episcopul Burnet spunea: “Am văzut un extras dintr-o parte a acestui raport, cu privire la o sută patruzeci și patru de case, care cuprinde urâciuni pe măsura celor din Sodoma*”.

* History of the Reformation, partea 1, cartea 3, p. 334 Regele și parlamentul, auzind raportul întocmit de membrii comisiei, au hotărât să desființeze mânăstirile. Mânăstirile mari și cele mici ajunseseră să fie în număr de șase sute petruzeci și cinci, iar terenurile lor erau evalutate ca reprezentând cam o cincime din regat – “cel puțin o cincime din pământurile Angliei era în mâinile călugărilor”. Înafara avuției imense care revenea coroanei, din desființarea mânăstirilor regele a obținut racla cea bogată a lui Thomas a Becket de la Canterbury, iar numele lui ca sfânt a fost șters din calendar. Călugării și călugărițele au ajuns pe drumuri să se descurce pe cont propriu, ceea ce a produs tulburări în țară. Cranmer și Latimer au pledat ca acele proprietăți confiscate să fie consacrate pentru întemeierea de spitale pentru cei bolnavi și săraci și pentru instituții care să cultive învîțătura, dar regele și curtenii săi nu erau dispuși să lase mare lucru pentru asemenea scopuri. După cum spuna Tyndale: “Măsurile nu au fost luate cu o inimă curată și din dragoste față de adevăr, ci pentru a se răzbuna și pentru a mânca din carnea curvei și a suge măduva oaselor ei”. Cele șase articole În pofida aparentei reforme, Henry era, în inima lui, un mare catolic: păstra învățăturile Romei în timp ce desființa autoritatea pontifului roman pe teritoriul regatului său. Sub influența lui Gardiner și Bonner, doi papistași bigoți, regele a trecut prin parlament șase articole, care în mod obișnuit sunt numite “Legea sângeroasă”. Aceasta îi condamna pe toți cei care se opuneau învățăturii transsubstanțierii, confesiunii auriculare, jurămintelor de castitate și meselor private și pe toți cei care erau pentru căsătoria clerului și pentru a da potirul laicilor. Acel crez era în esență romano-catolic. Cranmer s-a folosit de toată influența lui, riscând să atragă asupră-și mânia regelui, dar nu a reușit să împiedice darea acelei legi. Latimer, care ajunsese episcop de Worcester, a fost aruncat în închisoare, și la scurt timp i-au urmat mulți alții. Închisorile Londrei gemeau de tot felul de persoane suspectate de erezie. Papistașii erau spânzurați pentru că negau supremația regelui, iar femei și copii erau trimiși la rug în mare număr pentru că negau transsubstanțierea. Au fost instituiți delegați care să pună în aplicare legea, și cine mai putea scăpa atunci? Cine era un papistaș cinstit nega supremația regelui, iar cine era un protestant cinstit nega prezența reală a lui Hristos în sacramente. Nu se poate cunoaște nici azi numărul exact al celor care au fost executați sub domnia lui Henry al VIII-lea. Unii spun că ar fi fost șaptezeci și două de mii*.

* Wylie – History of Protestantism, vol. 3, p. 401 Adevărata sursă a reformei Cunoaștem că sunt scriitori care consideră că reforma în Anglia se datorează legilor date de rege, dar noi considerăm că ei fac o mare greșeală. Mișcarea cea puternică avea un izvor mult mai curat decât inima de ucigaș a lui Henry. El a fost un catolic până la sfârșit și a dat mari sume de bani pentru a se face slujbe pentru odihna sufletului său. Lucrarea a fost în mod evident de la Dumnezeu și a fost făcută © www.comori.org

701

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

prin intermediul evangheliștilor și a cuvântului Său. Am văzut că învățații Angliei aveau Noul Testament în greacă și latină, dar oamenii din popor, dacă nu aveau traducerea lui Wycliffe, trebuiau să primească învățătură de la predicatori ca Bilney, Latimer și alții. William Tyndale a fost omul ales de Dumnezeu care a tradus din greacă în engleză la Antwerp și a trimis în Anglia mii de exemplare ale Noului Testament al său, ascunse pe navele care intrau în porturi. Uneori acestea erau confiscate și arse, dar multe nu erau descoperite și circulau larg. În 1535 a apărut Biblia în întregime tradusă în engleza acelui timp de Tyndale ajutat și de Miles Coverdale. Aceasta a fost dedicată regelui, fiind prima ediție a scripturilor publicată cu autorizația regelui. Probabil sub influența lui Cranmer, Henry a poruncit să se lase libertate pentru vânzarea Bibliei și ca orice parohie din țară să aibă o copie în latină și una în engleză, care să fie legată cu un lanț de un stâlp sau de un pupitru de la cor, pentru ca orice om să aibă acces la ea și să o citească. “Mă bucur,” îi scria Cranmer lui Cromwell, “să văd că acum a venit în Anglia această zi a reformei, din vreme ce lumina cuvântului lui Dumnezeu strălucește nestânjenită de vreun nor”. Anglia se scuturase de tirania Romei, desființase sistemul monastic și restabilise autoritatea scripturii. Cu toate acestea, reforma nu a înaintat prea mult în restul vieții lui Henry. Urzeala tradițiilor romane se destrămase și, prin faptul că Biblia a fost redată poporului, a fost pusă temelia pentru edificiul cel nou, dar mai trebuia multă răbdare, multă trudă și suferință până la încheierea construcției. Domnia lui Edward al VI-lea La moartea lui Henry, în 1547, reforma engleză a căpătat un cu totul alt aspect. Edward al VI-lea, copilul celei de-a treia soții a lui Henry, Jane Seymour, a fost recunoscut rege al Angliei la 28 ianuarie 1547, când avea doar nouă ani. A fost încoronat în luna februarie, când prietenii evangheliei au fost eliberați din închisoare și legea celor “șase articole” a fost abolită. Mulți s-au întors din exil și în rândurile reformatorilor au venit mulți recruți. Când procesiunea era pe cale de a se pune în mișcare dispre Westminster Abbey spre palat, înaintea regelui au mers trei săbii, ca simboluri ale celor trei regate ale sale. Văzând aceasta, regele a remarcat: “Mai lipsește încă una”. Unul dintre nobilii săi a întrebat ce era aceea, iar el a răspuns: “Biblia,” adăugând, “ – acea carte este sabia Duhului și este mai bună decât acelea. Aceasta se cuvine să ne guverneze și fără ea nu suntem nimic. Cel care guvernează fără ea nu se cuvine să se numească slujitor al lui Dumnezeu, nici rege”. A fost adusă Biblia și a fost purtată cu respect în procesiune. Se spune că Edward avea daruri native deosebite, prin care se ridica multe deasupra vârstei copilăriei. Tatăl său, în mod înțelept, îi rânduise învățători evlavioși, care ereu prieteni ai evangheliei. S-au păstrat încă multe scrisori în latină și în franceză scrise de acel prinș precoce încă înainte de vârsta de zece ani. Catherine Parr, cea de-a șasea soție a tatălui său, care se spune că era o doamnă deosebit de virtuoasă și de inteligentă, a vegheat asupra educației lui. În timpul domniei lui Edward a fost încurajatp mult răspândirea Bibliei în engleză. Cu toate că domnia lui a durat numai puțin peste șapte ani, au fost publicate nu mai puțin de unsprezece ediții ale Bibliei și șase ale Noului Testament. Au fost introduse mai multe înbunătățiri în desfășurarea slujbei: imaginile au fost înlăturate din biserici, nu s-au mai făcut rugăciuni pentru morți, confesiunea auriculară și transsubstanțierea au fost declarata nescripturale, clerului i s-a permis să se căsătorească și s-a poruncit ca slujba să fie în limba engleză în loc de latină. În cadrul unei adunări s-a căzut de acord asupra articolelor de credință, în număr de patruzeci și două. În timpul domniei Elisabetei, acestea au fost reduse la treizeci și nouă, care au continuat. În urma mai multor revizuiri, să fie menținute ca standardul bisericii Angliei. Liturghia a fost revizuită iși re-revizuită, în principal de către Cranmer și Ridley - după ce s-au consultat cu Bucer și Martirul -, acestea fiind cunoscute sub numele “Prima și a doua carte a lui Edward al VI-lea” și fiind ratificată după cuviință de rege și de parlament și intrând în folosință în 1552. Aceasta este în general Cartea de Rugăciune folosită în prezent. © www.comori.org

702

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

În timp ce aceste lucrări reformatoare se desfășurau cu toată forța, evlaviosul rege Edward a murit la vârsta de șaisprezece ani, la 6 iulie 1553, și moartea lui timpurie a făcut ca un întuneric grozav să înconjoare reforma din Anglia. Ultima sa rugăciune a fost: “Doamne, Dumnezeul meu, binecuvântează poporul meu și salvează moștenirea Ta; Doamne, Dumnezeule, salvează poporul tău cel ales al Angliei, apără această țară de papalitate și păstrează religia Ta curată, ca poporul meu să laude numele Tău cel sfânt, pentru Isus Hristos Te rog”. În timpul scurtei sale domnii reforma s-a împământenit și protestantismul a fost adoptat în toate aspectele esențiale în care îl găsim astăzi. “În 1547, când Henry al VIII-lea era coborât în mormânt, Angtlia era aproape un câmp de ruine, peste tot găsindu-se resturi din vechiul material, pe care loviturile grozave ale regelui îl făcuseră bucăți, și, înainte ca aceste obstacole să poată fi înlăturate – acele maxime tradiționale să fie desființate, să fie smulse din rădăcină prejudecăți inveterate și să se risipească ignoranța tuturor claselor sociale – pentru a putea începe construirea edificiului cel nou, s-a spus că mai trebuia să treacă încă o generație*”. Cu toate acestea, lucrările s-au desfășurat cu o asemenea rapiditate încât vechea credință, care a fost ținută ca sfântă timp de o mie de ani, a dispărut pentru totdeauna în numai șase ani.

* History of Protestantism, vol. 3, p. 418; Faiths of the World, vol. 1, p. 825; Marsden – Churcehs, p. 227 Domnia Mariei Prințesa Mary s-a suit pe tron în iulie 1553. De la mama ei, Caterina de Aragon, moștenise o ură neîmpăcată contra religiei protestante și un puternic atașament față de credința romano-catolică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că a abrogat legile date de tatăl ei în favoarea reformei și împotriva papei și a închinării papistașe. Gardiner și Bonner au fost eliberați din Turn, iar liderii reformei – Cranmer, Hooper, Coverdale, Rogers și alții au fost trimiși să ocupe locurile rămase libere în închisori. Între timp, cardinalul Pole a venit din Italia având puteri depline din partea Papei pentru a trage regatul Angliei în țeapa Romei. A început persecuția și toți se temeau de cumplita furtună. “O mie de reformatori,” spunea Marsden, “inclusiv cinci episcopi, mulți nobili, cincizeci de demnitari ai bisericii și alții care aveau o poziție în societate de natură să-i facă indezirabili, s-au grăbit să plece, fugind mai ales la Geneva, Basel și Zurich, unde religia reformată era stabilită oficial”. 1555 a fost desemnat anul rugurilor și sângelui. Roger, vicar al Sf. Mormânt, care fusese tovarăș al lui Tyndale și Coverdale la traducerea scripturilor, a fost primul care a suferit. Pe când era condus spre Smithfield și-a văzut soția în mulțime așteptând să-l vadă. Ea avea un copil în brațe și alți zece în jurul ei. Și-a putut lua adio de la ea numai aruncându-i o privire cu credință și dragoste. Când a ajuns la rug i s-a oferit iertarea cu condiția să-și nege credința. “Ceea ce am predicat,” a spus el cu fermitate, “voi pecetlui cu sângele meu”, “Ești un eretic,” i-a spus șeriful. “Aceea se va arăta în ziua din urmă,” a răspuns martirul. Au pus foc și flăcările s-au ridicat în jurul lui, iar el, cu mâinile înălțate spre cer, a suferit cu un calm perfect chinul până ce s-a prăbușit în foc. Așa a murit Rogers, primul martir al persecuției Mariei. Hooper, care a fost episcop de Gloucester, a fost ars de viu în fața propriei sale catedrale. Era într-o zi de piață și, pentru a fi martori la ultimele clipe ale celui pe care-l iubeau mult, se adunase o mulțime de nu mai puțin de șapte mii de oameni. Vrăjmașii, temându-se de puterea elocvenței sale, i-au interzis să vorbească amenințând că-i vor tăia limba. Dar se spune că blândețea și seninătatea neobișnuită a înfățișării sale și curajul cu care a suferit chinurile prelungite și groaznice au dat o mărturie mai nobilă pentru cauza lui decât ar fi putut-o face orice cuvinte. El era cufundat în rugăciune și probabil cea mai mare parte dintre cei șapte mii era în lacrimi. “Fără să mai vorbim despre evalvia lui,” spune un alt istoric, “și de cauza pentru care a suferit, el a fost un specimen nobil al caracterului englez sincer, un om de o onestitate transparentă, cu un curaj neînfricat, cu o fermitate de neclintit și cu afecțiuni calde și cu o inimă iubitoare”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doamne Isuse, primește Duhul © www.comori.org

703

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

meu”. În numai câteva zile după moartea lui Hooper, la Coventry a fost ars Saunders, la Hadleigh Dr. Taylor, în Suffolk Ferrar – episcopul de St. David la Carmarthen, în Țara Galilor. Toți aceștia au fost clerici. În toate regiunile Angliei au fost aprinse ruguri pentru a răspândi groaza în rândurile poporului și a-i determina, prin aceste grozave exemple, să nu se alăture reformatorilor. Dar efectul a fost exact contrar: oamenii au putut vedea contrastul dintre tratamentul blând aplicat papistașilor în timpul domniei lui Edward și cruzimile aplicate unor oameni nevinovați în timpul domniei Mariei. Așa de barbar cum era atunci poporul și cu o educație catolică, a fost totuși șocat peste măsură de duritatea curții Mariei, mai ales când consiliul ei a dat ordin șerifilor din diferitele comunități să stoarcă de la martiri promisiunea ca să nu țină nici o cuvântare, sub amenințarea că le vor tăia limba. Astfel, rudele și prietenii au fost lipsiți de dreptul de a auzi cuvintele sacre ale celor care mureau. Până și cei mai rigizi papistași s-au declarat rușinați de acele măsuri crude când au văzut ce efect aveau ele asupra națiunii. Respectul superstițios a fost atunci înlocuit de o ură nestinsă împotriva bisericii care încuraja asemenea atrocități. Inimile a zeci de mii de oameni din popor au fost mișcate de simpatie pentru a trece de partea celor oprimați. În vara acelui an de groază, Bradford, diacon* la Sf. Pavel, a fost ars la Smithfield împreună cu un ucenic, un flăcău de nouăsprezece ani și mulți alții ale căror nume nu le cunoaștem. Dar trebuie să remarcăm trei nume cunoscute și onorate din martiriologia Angliei.

* n.tr.) engl. prebendary – o funcție administrativă specifică în catedralele anglicane Ridley, Latimer și Cranmer După ce au fost cercetați de către delegații reginei, la Oxford, sub acuzația de erezie, ei au fost condamnați să fie arși ca eretici încăpățânați. Ei erau vechi slujitori ai lui Hristos, bătrâni, învățați și foarte respectați. Latimer avea optzeci și patru de ani și a fost unul dintre cei mai elocvenți predicatori ai Angliei. Au fost trimiși înapoi în închisoare, unde au fost ținuți aproape douăsprezece luni, sentința de moarte planând asupra lor. În octombrie 1555 s-a dat ordinul pentru executarea lui Ridley și Latimer. Ei au fost duși la șanțul orașului, în dreptul colegiului Balliol. După ce au petrecut câteva clipe în rugăciune, au fost legați de rug. Întâi au dat foc lemnelor din jurul lui Ridley. Bătrânul Latimer i s-a adresat tovarășului său cu cuvinte care și-au păstrat prospețimea până și la trei secole după ce au fost rostite prima dată: “Curaj, jupâne Ridley, și fii bărbat. Astăzi vom aprine o asemenea lumânare, care, prin harul lui Dumnezeu, am credința că nu va fi stinsă niciodată”. Amândoi s-au plecat ca pentru a îmbrățișa flăcările – carul de foc ce avea să-i ducă în cer - și sufletele lor au plecat curând pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul. În pace, ei s-au odihnit în iubirea eternă acești trei sute de ani, și acolo se vor odihni până în dimineața primei învieri, când țărâna răscumpăraților lui Dumnezeu va fi înviată și trupurile lor vor fi schimbate pentru a fi asemenea trupului glorios al lui Hristos, “potrivit lucrării prin care El poate să-Și supună toate lucrurile”. Cranmer a mai rămas înn închisoare. Cum el avusese un rol important sub doi regi – Henry și Edward -, și în biserică și în stat, trebuia să fie silit să bea drojdiile celei mai amare umilințe. Și mai și votase în favoarea divorțului, ceea ce, în ochii Mariei, era un păcat de neiertat. A fost vizitat de partida romanocatolică și tratat cu curtoazie. Ei au pretins s avea dorința ca el să mai trăiască pentru a sluji în viitor și i-au sugerat că s-ar putea să capete o slujbă liniștită undeva la țară. Duhul său blând, vârsta și lipsa de curaj l-au făcut să cedeze, și astfel a căzut în mod rușinos înaintea vicleniilor și a semnat actul de supunere care i-a fost prezentat. Catolicii au exultat la unilința victimei lor și au avut speranța că aceea avea să fie o rană de moarte dată reformei, dar Mary și cardinalul Pole nici nu gândeau să-l ierte, ci au trimis la Oxford instrucțiuni secrete pentru a pregăti execuția lui. În dimineața zilei de 21 martie 1556, venerabilul arhiepiscop, în veșminte sărăcăcioase, a fost condus în procesiune până la biserica St. Mary. Între timp, harul făcuse o lucrare profundă în inima lui Cranmer: el se pocăise cu adevărat, © www.comori.org

704

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

sufletul i-a fost restaurat și era în totul pregătit să facă o curajoasă mărturisire de credință. A fost așezat pe o platformă ridicată în fața amvonului. Dr. Cole a ținut o predică, după cum era obiceiul în asemenea situații. “El,” spunea Foxe, “era fostul arhiepiscop metropolitan și primatul Angliei, fost consilier al regelui, și era atunci într-o cămașă simplă și zdrențuită, sărăcăcios îmbrăcat, având pe cap o pălărie pătrată veche. Expus disprețului tuturor, el era o mustrare nu numai pentru nenorocirea lui ci și pentru starea lor. De peste douăzeci de ori lacrimile au șiroit abundent pe fața lui părintească”. Martiriul lui Cranmer După ce a încheiat predica, Dr. Cole i-a cerut ca, printr-o mărturisire publică, să înlăture orice suspiciune de erezie. “Voi face aceasta,” a spus Cranmer, “și încă de bunăvoie”. S-a ridicat și s-a adresat marii adunări declarând cât de scârbit era de învățăturile romano-catolice și exprimându-și aderența fermă la credința protestantă. “Acum,” a spus el, “am ajuns la marea problemă care-mi tulbură conștiința mai mult decât orice altceva am făcut în toată viața mea. Pentru că mâna mea a făcut răul de a scrie contrar inimii mele, mâna mea va fi pedepsită prima pentru că, atunci când voi ajunge la foc, ea va fi arsă prima”. Abia de-a apucat să rostească acele cuvinte că preoții, plini de furie că au auzit o mărturisire diferită de ceea ce se așteptau ei, l-au târât repede la rug. Rugul era ridicat în același loc unde fusese și pentru Latimer și Ridley. De îndată ce flăcările s-au apropiat de el, îndreptându-și mîna spre flăcările cele mai puternice, el a exclamat: “Mână nevrednică!” și și-a ținut acolo mîna până ce a fost consumată, repetând “Mână nevrednică!” Fermitatea lui i-a uimit pe persecutori. În mijlocul flăcărilor a rămas la fel e neclintit ca rugul de care era legat. Ultimele sale cuvinte au fost cele familiare pentru atâția martiri, cele rostite de primul și cel mai nobil dintre martiri: “Doamne Isuse, primește duhul meu”. Peste câteva clipe, sufletul său fericit, eliberat de toate grijile și necazurile, s-a alăturat tovarășilor săi în paradisul lui Dumnezeu, fiind “absent din trup și prezent cu Domnul” (v. 2. Corinteni 5:8). Într-un interval de trei ani (din 1555 până în 1558), potrivit istoricilor vremii, două sute optzeci și patru de martiri au suferit prin foc, iar mulți au pierit în închisori de foame și rele tratamente. “În toată Anglia,” spunea cineva, “de la comitatele din est până la Țara Galilor și din nord până la Canalul Mânecii au fost aprinse acele focuri nefaste. Indiferent de sex sau vârstă sau de starea socială, de la băiatul de opt ani până la bătrânul de optzeci de ani, oameni au fost târâți la rug spre a fi arși, uneori câte unul singur, alteori în grupuri de zeci de persoane. Cu numai două zile înainte de moartea reginei, cinci martiri au fost arși pe un rug la Canterbury”. Știrea despre moartea ei a umplut țara de bucurie. Se spune că atunci au fost aprinse focuri de bucurie și că oamenii au pus mese pe străzi, aducând pâine și vin și că au mâncat și au băut și s-au veselit. Astfel s-a împlinit zicala regelui înțelept: “Când celui drept îi merge bine, cetatea se bucură, iar atunci când piere cel rău sunt strigăte de bucurie” (Proverbe 11:10-11). Lumea, cu toată vrăjmășia caracteristică a inimii ei, dă mărturie despre evlavia consecventă atât la principi cât și la cei din popor, și ce mărturie împotriva răutății este atunci când moartea uni conducător rău ajunge să fie o bucurie națională! Așa a fost la moartea Mariei: au fost strigăte de bucurie în toată țara. Așa a fost și bucuria Romei la moartea lui Nero și cea a Franței la moartea lui Robespierre. Și așa va fi în final, când Dumnezeu va judeca curva și va răzbuna sângele sfinților săi vărsat de mâna ei: cerul se va bucura și va striga tare aleluia (v. Apocalipsa 18:20). În aceeași zi în care Mary și-a dat duhul, la 17 noiembrie 1558, a murit și cardinalul Pole, consilierul ei vinovat. Sistemul Izabelei, care s-a menținut cu un mare preț de sânge, a căzut odată cu aceștia doi și nu a mai fost restaurat niciodată. Zelul Mariei pentru Roma a fost alimentat spre fanatism prin căsătoria ei cu Filip al II-lea al Spaniei și de cei trei consilieri ai săi – bigotul Gardiner, brutalul Bonner și sângerosul Pole -, astfel încât ea a crezut că arderea supușilor ei protestanți era voia lui Dumnezeu. Când ea se plângea de inima rece a lui Filip, care rareori a vizitat-o, Pole a asigurat-o că faptul că soțul ei s-a înstrăinat de ea era din cauza că Dunezeu era mâniat pe ea pentru îngăduința ei față de amaleciți. Atunci mai erau sacrificați încă câțiva pentru a-l aduce la ea pe bigotul mohorât, dar Filip © www.comori.org

705

Istoria Bisericii

Capitolul 54. Anglia

tot nu venea, fapt care, asociat cu altele, prin îndurarea lui Dumnezeu față de națiunea în necaz, a grăbit moartea ei, care a avut loc când era în vârstă de numai patruzeci și trei de ani și în al șaselea an de domnie*.

* Pentru detalii amănunțite vedeți Foxe – Book of Martyrs; Froude – History of England; Fuller – Church History; Burnet – History of the Reformation; Wylie – History of Protestantism

© www.comori.org

706