Anatomie-umana

Severus-Daniel Covaciu-Marcov Istvan Sas Alfred-Ştefan Cicort-Lucaciu

ANATOMIE UMANĂ (ANATOMIA DESCRIPTIVĂ A OMULUI CU ELEMENTE DE EVOLUŢIE ANATOMICĂ)

ORADEA 2007 -uz intern-

Grafica: Fig.1-62 – Rois Roger Fig.63-88 – anat.ro, enciclopedie electronica cu imagini liber utilizabile cu scop didactic

CUPRINS

Noţiuni Introductive Delimitări conceptuale Metode de studiu Poziţia omului în natură Nivele de organizare şi integrare ale individului uman Termeni generali de anatomie umană Poziţia anatomică Segmentele corpului uman Termeni de orientare anatomică

Aparatul Locomotor Sistemul osos Clasificarea oaselor Studiul sistematic al scheletului uman Coloana vertebrală Toracele osos Oasele capului Oasele membrului toracal Oasele membrului pelvian

Sistemul articular Clasificarea articulaţiilor Biomacanica articulară Studiul sistematic al articulaţiilor omului Articulaţiile coloanei vertebrale Articulaţiile capului Articulaţiile toracelui Articulaţiile membrului toracal Articulaţiile membrului pelvian

Sistemul muscular Clasificarea muşchilor Studiul sistematic al muşchilor omului Muşchii capului Muşchii gâtului Muşchii trunchiului Muşchii membrului toracal Muşchii membrului pelvian

Sistemul Tegumentar Pielea Producţiunile pieii

9 9 9 9 10 11 11 11 11 14 14 14 17 17 22 25 34 40 45 45 48 51 51 53 53 53 56 58 58 61 61 63 64 70 73 79 79 81

Sistemul Nervos Originea ontogenetică a sistemului nervos Originea filogenetică a sistemului nervos Sistemul Nervos Somatic Măduva spinării Encefalul Trunchiul cerebral Cerebelul Diencefalul Emisferele cerebrale Ventriculii cerebrali Nervii spinali Nervii cerebrali sau cranieni Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos vegetativ simpatic Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Meningele

Analizatorii Analizatorul cutanat Analizatorul kinestezic Analizatorul olfactiv Analizatorul gustativ Analizatorul vizual Analizatorul acusticovestibular

Glandele Endocrine Hipofiza Epifiza Tiroida Paratiroidele Timusul Glandele suprarenale Pancreasul endocrin

Aparatul digestiv Tubul digestiv Cavitatea bucală Faringele Esofagul Stomacul Intestinul subţire Intestinul gros

84 85 86 86 87 90 91 95 97 98 101 102 103 106 107 107 107 110

111 112 113 114 115 123 130 130 131 131 132 132 133 133 135 135 135 140 142 143 143 145

Glandele tubului digestiv Glandele salivare Ficatul Pancreasul

Aparatul Respirator Căile respiratorii Nasul şi cavităţile nazale Laringele Traheea Bronhiile principale Plămânii

Aparatul Circulator Sistemul circulator sanguin Sângele Inima Arborele circulator Arterele Capilarele Venele Sistemul circulator limfatic Ganglionii limfatici Splina

Aparatul Excretor Rinichii Căile urinare

Aparatul Genital

146 146 147 149 151 151 152 152 153 154 154 157 157 157 159 163 163 166 166 168 169 170 171 171 173

Aparatul genital masculin Testiculul Conductele excretoare Glandele anexe Penisul Aparatul genital feminin Ovarul Trompa uterină Uterul Vaginul Vulva

176 176 176 177 177 178 178 178 180 180 180 181

Bibliografie

183

Anatomie umană

NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1. Delimitări conceptuale Conceptul de Anatomie are un caracter general, universal, după cum reiese şi din definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci, Anatomia este aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a insectelor, a broaştei, a plantelor şi în general a oricărei vieţuitoare. Anatomia omului este acea ramură a Anatomiei, destinată speciei umane. Anatomia omului are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea macroscopică a organismului uman. Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia. 2. Metode de studiu După cum reiese din însăşi termenul de Anatomie, metoda de studiu a acesteia este cea a disecţiei. În Anatomie se pot distinge două nivele de studiu interconectate : 1. inspecţia exteriorului structurilor cercetate, descriindu-le raporturile, morfologia, etc. şi 2. studiul alcătuirii interne a acestora, în general în limita structurilor evidenţiabile cu ochiul liber. Deci, domeniul anatomiei este cel macroscopic, structurile submacroscopice aparţinând histologiei sau biologiei celulare. 3. Poziţia omului în natură Specia umană, Homo sapiens, aparţine Încrengăturii Cordate, Subîncrengăturii Vertebrate, Supraclasa Tetrapode, Clasa Mamifere, Ordinul Primate, Familia Hominidae, Genul Homo. Multă vreme, s-a perpetuat opinia conform căreia omul este cea mai evoluată specie de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul taxonilor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape. De altfel numele ordinului, Primate, înseamnă primul, cel dintâi. De abia la începutul anilor 1900, această idee se clatină, Osborn (1910) plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului său de clasificare, ca şi cel mai evoluat grup de Mamifere, Cetaceele. Stugren şi Coroiu (1994) încheie clasificarea Mamiferelor cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de Mamifere este cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă, Rozătoarele evoluând exploziv în Holocen. Pe de altă parte, nici din punctul de vedere al anatomiei comparate, omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea autopodului membrului toracal care reprezintă modelul iniţial de 9

Anatomie umană

organizare al acestei structuri). O structură evoluată este una adaptată unei anumite funcţii, iar mâna de om respectă schema arhaică de organizare de la Tetrapode. În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă a arborelui filogenetic). Dar, ca specie aparţinătoare Mamiferelor, omul este una dintre cele mai avansate produse ale evoluţiei lumii vii în condiţiile acestei planete. Specia umană este rezultatul unui îndelung proces evolutiv. De asemenea, fiecare om ca individ, parcurge o serie de etape în dezvoltarea sa. Filogeneza reprezintă “filmul” evoluţiei unui grup de vieţuitoare, indiferent dacă este vorba despre specie, clasă, etc. Este “filmul” stadiilor evoluţiei, a momentelor importante de pe drumul evolutiv. Ontogeneza este “filmul” stadiilor de dezvoltarea a unui organism individual. 4. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman a) Nivelul celular şi subcelular (molecular), cuprinde celula şi subansamblurile acesteia, fiind studiat de biologia celulară şi moleculară. b) Nivelul tisular, cuprinzând ţesuturile, este studiat de Histologie. c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii. d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi. e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfo - histologică este diferită. Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo - funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos, totalitatea oaselor unui organism, are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea). f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu, înţeles ca fiind format din totalitatea sistemică, morfo-funcţională. g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus într-o anumită măsură nivelului social.

10

Anatomie umană

Termeni generali de Anatomie Umană 1. Poziţia anatomică Reprezintă postura de referinţă în Anatomia Umană, fiind poziţia ortostatică cu membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului şi a capului orientate înainte. 2. Segmentele corpului uman Corpul uman poate fi împărţit în două unităţi: 1. segmentul axial şi 2. segmentul apendicular. Segmentul axial este format din: cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică. Capul prezintă două părţi: 1. una cranială, orientată postero-superior şi 2. una facială, antero-inferioară. Gâtul reprezintă segmentul de legătură dintre cap şi trunchi. Trunchiul este alcătuit, la rândul său, din trei unităţi suprapuse, anume, torace, abdomen şi pelvis, fiecare dintre acestea conţinând o cavitate care adăposteşte diferite organe. Segmentul apendicular este constituit din două perechi de membre, cu funcţie primordială în locomoţie. În anatomia umană sunt descrise membre superioare şi membre inferioare. Întrucât această clasificare este realizată pe baza unui caz particular şi secundar evolutiv, reprezentat de staţiunea şi locomoţia bipedă, la Vertebratele patrupede membrele superioare sunt anterioare, iar cele inferioare sunt posterioare. Astfel, este recomandabilă folosirea termenilor de membre toracale şi membre pelviene, pentru cele două perechi de membre de la Tetrapode şi implicit de la om, existând sinonimiile: • Membru superior, anterior sau toracal. • Membru inferior, posterior sau pelvian. Ambele perechi de membre cuprind un segment proximal, cu ajutorul căruia se leagă de segmentul axial (centură) şi un segment distal constituit de membrul liber. Centura membrului toracal se numeşte centură scapulară (toracală) iar cea a membrului pelvian centură pelviană. Membrul liber este alcătuit din trei segmente dispuse proximo-distal: stilopod, zeugopod (zigopod) şi autopod. Fiecare segment are o denumire proprie, astfel, la membrul toracal stilopodul se numeşte braţ, zeugopodul antebraţ, iar autopodul reprezintă mâna. La membrul pelvian, în aceeaşi ordine se dispun coapsa, gamba şi piciorul. 3. Termeni de orientare anatomică Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului, descriindu-i lungimea, lăţimea şi volumul (grosimea). Pe lângă acestea, fiinţa umană, ca orice fiinţă vie, se mai raportează la o dimensiune nonspaţială, anume timpul. Pentru înţelegerea exactă a segmentelor corporale, ale relaţiilor şi a 11

Anatomie umană

raporturilor dintre acestea, se foloseşte o terminologie anatomică generală. Aceasta cuprinde axele şi planurile de referinţă. Identificarea lor se realizează în poziţia anatomică.

Fig. 1. Corpul uman şi segmentele acestuia. Poziţia anatomică

Axele reprezintă linii care străbat organismul pe anumite direcţii. a) Axul vertical sau longitudinal, străbate corpul în lungime, din creştet la poligonul de susţinere, fiind perpendicular pe sol. b) Axul antero-posterior sau sagital, corespunde grosimii corpului, pe care îl traversează pe direcţia faţă - spate. c) Axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral, de la stânga la dreapta, sau de la dreapta al stânga. Există o multitudine de axe din fiecare grupă, paralele între ele, străbătând corpul pe respectivele direcţii. Planurile sunt secţiuni ale corpului, care trec fiecare prin câte două axe. a) Planul median (sagital) sau al simetriei bilaterale, trece prin axul longitudinal şi sagital. b) Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal. 12

Anatomie umană

c) Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal. Fiecare dintre cele trei planuri împarte corpul în două segmente, situate de o parte şi de alta a acestuia, de unde derivă noţiunile de direcţie. Evident, se pot trasa o multitudine de planuri aparţinând oricăruia dintre cele trei categorii, paralele între ele. Planul transversal împarte organismul în două segmente, unul superior sau cranial şi altul inferior sau caudal. Planul frontal împarte organismul în două unităţi, una posterioară sau dorsală şi una anterioară sau ventrală. Planul median împarte organismul în două segmente, unul drept şi unul stâng.

Fig. 2. Axele şi planurile de referinţă

13

Anatomie umană

APARATUL LOCOMOTOR Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos, sistemul articular şi sistemul muscular. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport, anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea reprezentate de articulaţii şi una cu rolul de a mobiliza componenta statică, anume musculatura.

SISTEMUL OSOS Osteologia este ramura anatomiei care studiază oaselor. Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Proprietăţile fizice ale oaselor sunt rezistenţa şi elasticitatea. Clasificarea oaselor Se realizează în principal după forma geometrică a acestora, dar şi după alte criterii. Există mai multe tipuri de oase: 1. oasele lungi sunt oase la care predomină lungimea. Apar în principal la nivelul membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize, una proximală şi una distală. 2. oasele plane (turtite, late, aplatizate), sunt oase la care predomină lăţimea. Apar în principal la nivelul cutiei craniene. 3. oasele scurte, au cele trei dimensiuni relativ egale, fiind reprezentate spre exemplu, de oasele carpiene de la încheitura mâinii. 4. oasele pneumatice prezintă în interior cavităţi care conţin aer. Astfel de oase se găsesc la nivelul cutiei craniene. Periostul Este o membrană conjunctivă, fibroasă, care înveleşte oasele. Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză. Măduva osoasă Reprezintă o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc trei tipuri de măduvă osoasă: 1. măduva roşie, este prezentă la adulţi în vertebre, coaste şi stern. Are funcţie hematopoetică. 2. măduva galbenă se află în majoritatea oaselor adultului, fiind un depozit adipos.

14

Anatomie umană

3. măduva brună sau gelatinoasă se găseşte la persoanele în vârstă, fiind bogată în elemente conjunctive, reprezentând o formă degenerată a măduvei galbene.

Fig. 3. Clasificarea oaselor. 1. - oase lungi, 2. - oase scurte, 3. - oase late

Morfologia externă a oaselor Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi. Proeminenţele sunt de două categorii: articulare şi nearticulare. Proeminenţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular, contribuind la realizarea unor articulaţii. Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular, servind la inserţia unor muşchi. Cavităţile sunt tot de două categorii: articulare şi nearticulare. Cavităţile articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, fiind acoperite de cartilaj articular. Cavităţile nearticulare sunt reprezentate de canale sau şanţuri şi găuri. Şanţurile adăpostesc diferite elemente anatomice. Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului, reprezentate de găurile nutritive şi găuri de trecere, reprezentate de orificiile nervilor cranieni. Găurile nutritive sunt destinate trecerii elementelor vasculare care hrănesc osul. Structura internă a oaselor Oasele sunt alcătuite din două tipuri de substanţă osoasă: compactă şi spongioasă. Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse dezordonat, întretăiate între ele în diferite unghiuri, delimitând astfel cavităţi care conţin măduvă osoasă. 1. Structura internă a oaselor lungi. La exterior prezintă o teacă de substanţă osoasă compactă. Spongioasa este localizată la interior, dar numai la nivelul 15

Anatomie umană

epifizelor. În interiorul diafizei se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă. 2. Structura internă a oaselor plane. La exterior se află două lame de substanţă osoasă compactă, iar la interior spongioasă. 3. Structura oaselor scurte. La exterior oasele scurte sunt învelite de substanţă osoasă compactă, care acoperă spongioasa situată la interior.

Fig. 4. Structura internă a oaselor: 1. - lungi, 2. - scurte, 3. - late

Creşterea oaselor Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau diafizo-epifizar. Acesta este un disc cartilaginos situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul periostului. Funcţiile oaselor în organism Oasele deţin două grupe de funcţii, una pasivă în slujba aparatului locomotor şi una activă, cu implicaţii metabolice şi imunitare. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau ale segmentelor sale, sprijinul corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie (cutia craniană), în acelaşi timp oferind inserţii muşchilor. Oasele au rol energetic conferit de măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva calcică a organismului, având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene. 16

Anatomie umană

Studiul sistematic al scheletului uman Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase pot varia numeric în funcţie de individ. Dintre acestea, 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase. Scheletul uman se împarte în două subunităţi: 1. scheletul axial şi 2. scheletul apendicular. Scheletul axial este reprezentat în mod primordial filogenetic şi ontogenetic la vertebrate prin notocord, formaţiune din care la om persistă doar nucleul pulpos al discurilor intervertebrale. La om, scheletul axial cuprinde coloana vertebrală, coastele, sternul şi craniul.

Coloana vertebrală Reprezintă un ax medio-dorsal, format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebre. Acestea au dispoziţie metamerică. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc, vertebrele poartă anumite denumiri zonale. Astfel, există cinci grupe de vertebre: 1. vertebre cervicale, în număr de 7 (C1-C7), formează coloana cervicală, care corespunde gâtului 2. vertebre toracale, în număr de 12 (T1-T12), formează coloana toracală, care corespunde toracelui. La nivelul lor se inseră coastele. 3. vertebre lombare, în număr de 5 (L1-L5), formează coloana lombară. 4. vertebre sacrale sunt tot în număr de 5. Sunt sudate între ele, formând un os unic, osul sacru, situat la nivelul pelvisului 5. vertebre coccigene, în număr de 4 sau 5, sunt unite între ele formând un os unic coccisul, situat tot în pelvis. Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false, din cauza faptului că piesele componente sunt sudate între ele. Vertebrele din primele trei regiuni, fiind independente, sunt considerate vertebre adevărate. Vertebrele sunt piese osoase scurte, dispuse metameric. Toate vertebrele prezintă caractere generale comune tuturor, indiferent de regiune. Vertebrele fiecărei regiuni prezintă caractere regionale, proprii numai vertebrelor respectivei regiuni,. De asemenea există anumite vertebre, care prezintă caractere speciale reprezentând rezultatul unor condiţii funcţionale specifice. Indiferent de regiunea unde sunt situate, vertebrele adevărate prezintă anumite caracteristici comune, numite caractere universale ale vertebrei.

17

Anatomie umană

Caractere universale ale vertebrei Vertebra este formată din două unităţi: 1. corpul vertebral situat ventral, reprezentând partea cea mai voluminoasă a vertebrei şi 2. arcul vertebral situat dorsal. Corpul şi arcul sunt legate prin intermediul a două punţi osoase mici, numite pediculi. Arcul vertebral este format din mai multe elemente. 1. Lamele vertebrale, două la număr, sunt situate între pediculi şi procesul spinos. 2. Procesul spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei. 3. Procesele transverse, în număr de două, simetrice, unul drept şi unul stâng, se află în părţile laterale ale vertebrei. 4. Procesele articulare (zigapofize), în număr de patru: două superioare şi două inferioare, reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor. Gaura vertebrală este un orificiu delimitat de corpul vertebral, pediculii şi arcul vertebral. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral, care conţine măduva spinării.

Fig. 5. Schema de organizare a unei vertebre (caractere universale ale vertebrei)

Caractere regionale ale unor vertebre adevărate 1. Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Procesul spinos este scurt şi bifid terminal. Procesul transvers are la bază un orificiu (gaură transversală) pe unde trece pachetul vascular vertebral. Vârful procesului transvers este împărţit în doi tuberculi: unul anterior şi unul posterior. În realitate, tuberculul anterior reprezintă un rudiment de coastă fuzionată la vertebra cervicală, amintind de descendenţa mamiferelor din strămoşi reptilieni. Şi în prezent mamiferele primitive (monotremele) prezintă coaste cervicale. 18

Anatomie umană

2. Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Corpul prezintă patru scobituri, două pe fiecare parte, una superioară şi una inferioară. Suprafaţa inferioară de pe jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc împreună o suprafaţă articulară unică, destinată articulaţiei cu capul coastei. Procesul spinos este orientat caudal. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei.

Fig. 6. Vertebre adevărate: 1. - vertebra cervicală privită cranial, 2. - vertebra toracală privită cranial şi 3. - lateral, 4. - vertebra lombară privită cranial

19

Anatomie umană

3. Vertebrele lombare au corpul vertebral de dimensiuni mari. Procesul spinos este dreptunghiular, procesele transverse fiind reduse, având forma unor mici proeminenţe numite procese accesorii. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari, numite procese costiforme, reprezentând resturi de coastă.

Caractere speciale ale unor vertebre adevărate Vertebra cervicală 1 (C1), se numeşte atlas, fiind specială ca urmare a faptului că nu prezintă corp vertebral. Este alcătuită din două mase laterale, continuate cu procesele transverse şi două arcuri, unul dorsal şi unul ventral. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui axisului. Vertebra cervicală 2 (C2), se numeşte axis. Prezintă, pe faţa cranială a corpului, o proeminenţă numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. Dintele axisului reprezintă în realitate o parte din corpul atlasului, sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului.

Fig. 7. Verebre speciale: 1. - atlasul privit cranial, 2. - axisul privit cranial 3. – axisul privit lateral

20

Anatomie umană

Vertebrele false Osul sacru este un os median şi nepereche. Este situat inferior ultimei vertebre lombare, cu care formează un unghi numit promotoriu. Prezintă patru feţe (dorsală, ventrală şi două feţe laterale), o bază şi un vârf. Faţa ventrală, este concavă, prezentând median un ax osos care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Locul de sudare a acestora este indicat de patru linii transverse. Faţa dorsală este convexă, prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană, rezultată din contopirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale. Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară, similară unui pavilion de ureche, numită suprafaţă auriculară, destinată articulaţiei cu coxalul. Baza sacrului este orientată cranial, reprezentând faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale. Vârful este orientat caudal, fiind articulat cu coccisul.

Fig. 8. Sacrul şi coccigele: 1. aspect ventral, 2. dorsal

21

Anatomie umană

Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale, conducând la formarea osului sacru. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi transmiterea acesteia membrelor de sprijin. Acest rol se amplifică la om, datorită staţiunii şi locomoţiei bipede. Astfel, la Primatele inferioare sacrul este format numai din două vertebre, iar la om din cinci. Situaţia este general valabilă la vertebratele bipede. Coccisul constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. Este o formaţiune regresată la om. Coccisul este un os median şi nepereche, situat caudal faţă de sacru. Prezintă două margini laterale, o faţă dorsală, una ventrală, o bază articulată cu sacrul şi un vârf orienat caudal.

Coloana vertebrală în ansamblu Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă, sex şi înălţimea corpului. Lăţimea coloanei variază în funcţie de regiune, fiind maximă la baza sacrului. Aspectul exterior al coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. La mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală, având formă de arc cu concavitatea orientată ventral. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate corporală membrelor pelviene. Datorită acestui fapt, coloana vertebrală la om are patru curburi orientate în plan sagital: 1. curbura cervicală, are convexitatea orientată ventral 2. curbura toracală, are convexitatea orientată dorsal 3. curbura lombară, are convexitatea orientată ventral 4. curbura sacrococcigiană, are convexitatea orientată dorsal. Curburile cu convexitate ventrală se numesc lordoze, iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze. Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili, curburile se pot dezvolta excesiv, trecând în sfera patologicului. Ontogenetic, în perioada intrauterină, coloana vertebrală a omului, prezintă o singură curbură cu convexitatea orientată dorsal. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei, ca rezultat al ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede, deci ontogenetic şi filogenetic sunt dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede, începând să se formeze în momentul ridicării membrelor toracale de pe sol.

Toracele osos Toracele osos este o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală, coaste şi stern. Sternul Se află în partea medio-ventrală a toracelui. Este un os nepereche, lung şi turtit. Prezintă trei subunităţi: 1. o parte cranială numită manubriu, 2. o parte 22

Anatomie umană

intermediară numită corpul sternului şi 3. o parte caudală sau procesul xifoidian, cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă. Sternul prezintă o faţă ventrală, una dorsală, două margini laterale, o bază şi un vârf. Corpul prezintă 3-4 linii transverse, care indică locul de fuziune al unor piese osoase numite sternebre, demonstrând că osul era alcătuit iniţial din mai multe piese independente, dispuse metameric. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale, destinate articulaţiei cu cartilajele costale.

Fig. 9. Coloana vertebrală în ansamblu: 1. - faţa ventrală 2. - faţa dorsală, 3. -regiunile şi curburile sagitale

Coastele Sunt arcuri osteocatilaginoase, situate între coloana vertebrală şi stern. Sunt 12 perechi, a căror lungime creşte de la coasta I şi coasta XII spre coasta VII, care 23

Anatomie umană

este cea mai lungă. În funcţie de raportul cu sternul, coastele se împart în coaste adevărate şi coaste false. Coastele adevărate sunt primele 7 perechi, care se articulează independent cu sternul. Coastele false, ultimele 5 perechi, nu ajung la stern, împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriu-zise: perechile VIII, IX, X, care deşi nu mai ajung la stern, se articulează totuşi cu acestea prin intermediul coastelor situate deasupra; coastele flotante, perechile XI şi XII, care nu mai ajung la stern, rămânând libere anterior.

Fig. 10. Sternul: (stânga) văzut anterior; (dreapta) văzut lateral

Fig. 11. Morfologia coastei

24

Anatomie umană

Coastele prezintă un corp, o extremitate dorsală şi una ventrală. Corpul are o faţă laterală convexă şi o faţă medială concavă. Extremitatea dorsală prezintă: capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale şi tuberculul coastei care se articulează cu procesul transvers al vertebrelor toracale. Extremitatea ventrală a coastei osoase se continuă cu cartilajul costal, prin intermediul căruia coastele se articulează cu sternul. Toracele osos în ansamblu Are aproximativ forma unui trunchi de con, prezentând o suprafaţă interioară, una exterioară, o bază şi un vârf.

Oasele capului Sunt în număr de 23, fixe cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Se împart în două grupe: 1. oasele neurocraniului şi 2. oasele viscerocraniului sau ale branhocraniului. Filogenetic, această clasificare exprimă o realitate faptică, oasele neurocraniului formând capsula cefalică primară, având rol de protecţie a encefalului, fiind dispuse în jurul acestuia. Viscerocraniul a avut în mod primordial un rol respirator, reprezentând segmente ale arcurilor branhiale, ulterior mandibulare şi maxilare, de unde şi denumirea de branhocraniu. La neurocraniu trebuie incluse doar acele oase care în mod primar au avut funcţie legată de protecţia encefalului, iar la viscerocraniu acele oase a căror origine este legată de arcurile branhiale. Chiar dacă la om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim, migrate sau contopite, trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora.

Oasele Neurocraniului Sunt în număr de 17: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, 2 parietale, 2 temporale, 2 cornete inferioare, 2 lacrimale, 2 nazale, 1 vomer şi 2 zigomatice. Sunt oase pneumatice, neregulate sau plane. Liniile de articulaţie dintre oasele craniului se numesc suturi. Osul Frontal este un os pneumatic, neregulat, lăţit, nepereche, amplasat median, în partea ventrală a craniului. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile nazale şi orbitele. Frontalul este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală, împărţită în două segmente orbitale şi unul nazal. Porţiunea solzoasă prezintă uneori, în partea mediană, o scurtă linie de sutură (sutura metopică). Prezenţa acestei suturi, chiar inconstantă, dovedeşte faptul că ontogenetic şi filogenetic osul frontal provine din contopirea a două oase simetrice, 25

Anatomie umană

ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei zonei anterioare a cutiei craniene, subliniind direcţia evolutivă a craniului de vertebrate, în sensul reducerii numărului de oase fie prin contopire, fie prin dispariţie. Segmentele orbitale formează peretele superior al orbitelor. Segmentul nazal este situat între cele două segmente orbitale. Frontalul conţine două cavităţi pneumatice (sinusuri frontale) care se deschid în cavităţile nazale.

Fig. 12. Frontalul

Osul Etmoid este un os pneumatic, median şi nepereche, situat în partea antero-medio-bazală a craniului, posterior frontalului, fiind mărginit pe laturi de cele două porţiuni orbitale ale acestuia. Este format din trei segmente: Primul segment este o lamă orizontală, ciuruită, situată între segmentele orbitale ale frontalului. Lama orizontală este dreptunghiulară, prezentând 25 - 30 de orificii, prin care trec filetele nervilor olfactivi. Al doilea segment este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală. Al treilea segment este alcătuit din două mase laterale cubice, atârnate pe laturile lamei orizontale, osul având în ansamblu forma unei balanţe. Masele laterale se află între cavităţile nazale şi orbite. Osul Sfenoid reprezintă un conglomerat osos complex, provenit evolutiv din contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. Este un os median şi nepereche, situat la baza craniului. Are formă neregulată, putând fi comparat cu o viespe în zbor. Sfenoidul este alcătuit dintr-un un corp, două perechi de aripi, una mică şi una mare, precum şi o pereche de prelungiri dedublate, numite procese pterigoidiene. Corpul prezintă în partea superioară şaua turcească, alcătuind fosa hipofizară, care adăposteşte glanda hipofiză. Aripile mici sunt două triunghiuri osoase, articulate anterior cu segmentele orbitale ale frontalului. Aripile mari prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero - superior, articulat cu parietalul. Procesele pterigoidiene sunt două lame osoase dispuse vertical, perpendicular pe corp şi aripile mari. Fiecare proces pterigoidian este format dintr-o lamă laterală şi una medială care diverg, delimitând o depresiune cu deschiderea dorsală (fosa pterigoidiană). Procesele pterigoidiene au fost în mod primordial elemente ale viscerocraniului, sudate în mod secundar la neurocraniu. 26

Anatomie umană

Fig. 13. Etmoidul. 1. văzut de sus, 2. schematic, în secţiune, 3. raporturile

Fig. 14. Sfenoidul

27

Anatomie umană

Osul Occipital este un os median şi nepereche, amplasat în porţiunea postero - inferioară a craniului. În realitate este format, ontogenetic şi filogenetic, din fuziunea a patru oase grupate în jurul unui orificiu larg, numit gaură occipitală. Cele patru oase, complet fuzionate la omul adult, alcătuiesc cele patru porţiuni ale occipitalului: 1. porţiunea bazală, situată anterior găurii occipitale, 2. porţiunea superioară sau solzul occipital, situată posterior faţă de gaură şi 3. două porţiuni laterale, localizate pe laturile găurii occipitale. Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali, reprezentând două proeminenţe ovoide, situate pe laturile găurii occipitale. Condilii servesc la articulaţia cu atlasul. Gaura occipitală realizează comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral.

Fig. 15. Occipitalul. 1. aspect endocranian, 2. aspect exocranian

Osul Parietal este un os pereche, plan, de formă patrulateră, situat exclusiv la nivelul bolţii craniului, între frontal şi occipital, deasupra temporalului. Faţa endocraniană prezintă impresiuni arteriale. Osul Temporal este un os pereche, neregulat, situat pe laturile cutiei craniene. Prezintă cinci porţiuni: solzoasă, timpanică, pietroasă sau stânca temporalului, mastoida şi procesul stiloidian. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. 1. Porţiunea solzoasă se articulează cranial cu parietalul. Prezintă procesul zigomatic al temporalului, care se articulează cu osul zigomatic, formând împreună cu acesta arcada zigomatică. Inferior, prezintă o 28

Anatomie umană

suprafaţă articulară destinată articulaţiei cu mandibula. 2. Porţiunea timpanică are dimensiuni reduse, înconjurând intrarea în conductul auditiv. 3. Porţiunea pietroasă (stânca temporalului) are formă de piramidă, cu vârful orientat antero medial spre corpul sfenoidului. În interiorul stâncii temporalului se află cavităţile urechii medii şi interne. 4. Mastoida este situată posterior porţiunii solzoase. 5. Procesul stiloidian reprezintă o prelungire orientată caudal a feţei inferioare a porţiunii pietroase.

Fig. 16. Temporalul

Cornetul inferior este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat în cavităţile nazale. Are forma unei lame torsionate, articulându-se cu maxila. Osul Lacrimal este un os pereche, mic, patrulater, fiind situat între orbite şi cavităţile nazală. Osul Nazal reprezintă un os pereche, mic, plan, patrulater. Participă la realizarea scheletului nasului. Superior se articulează cu frontalul, lateral cu maxila, iar medial se articulează cu nazalul pereche. Osul Vomer este un os nepereche, median, contribuind la formarea septului nazal. Are formă de lamă, prezentând două feţe: dreaptă şi stângă. Superior se articulează cu sfenoidul. Osul Zigomatic este un os lat, pereche, situat în părţile laterale ale feţei, formând pomeţii obrajilor. Prezintă trei procese. 1. Procesul temporal, formează împreună cu procesul zigomatic al temporalului arcada zigomatică. 2. Procesul frontal se articulează cu frontalul. 3. Procesul orbital se articulează cu maxila. 29

Anatomie umană

Fig. 17. Cornetul inferior şi lacrimalul 1. cornetul înferior văzul anterior prin apertura piriformă, 2. lacrimalul văzut lateral, prin orbită.

Oasele Viscerocraniului Viscerocraniul este format din 6 oase, care se dispun în jurul segmentului proximal al aparatului digestiv, fiind implicat primordial în respiraţie, hrănire şi mai recent şi în fonaţie. Este alcătuit din maxilarul inferior, reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din maxilă şi palatin. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid, provenit din al II-lea arc branhial, cu toate că topografic acesta este situat în gât. Maxila este os pereche, neregulat, amplasat în centrul feţei, contribuind la formarea a numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală, boltă palatină, orbite şi cavităţi nazale. Prezintă un corp situat central, de pe care se formează patru procese. Corpul maxilei are formă de piramidă triunghiulară, cu baza orientată medial, spre cavităţile nazale, ai căror pereţi laterali îi edifică. Procesul palatin are formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală. Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median, formând împreună cu oasele palatine bolta palatină sau cerul gurii. Procesul frontal este orientat cranial, articulându-se cu osul frontal. Procesul alveolar este situat inferior, prezentând alveole dentare. Procesul zigomatic se articulează cu osul zigomatic. Maxila este un os pneumatic, conţinând sinusul maxilar. Osul palatin este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat posterior maxilei. Împreună cu procesele palatine ale maxilei formează bolata palatină. Mandibula este un os mobil, median şi nepereche. Provine din fuziunea pe linia mediană a două jumătăţi simetrice. Prezintă un corp şi două ramuri. Corpul are formă de potcoavă, cu concavitatea orientată posterioar. Corpul este alcătuit din baza mandibulei şi porţiunea alveolară, situată cranial. Median, corpul mandibulei 30

Anatomie umană

Fig. 18. Maxila, 1. aspect ventral, 2. aspect dorsal, 3. caudal

Fig. 19. Mandibula:

31

Anatomie umană

prezintă simfiza mentonieră, care indică locul de unire a celor două jumătăţi ale osului. Dedesubtul simfizei se află protuberanţa mentonieră (bărbia). Ramurile mandibulei prezintă superior două proeminenţe separate de o depresiune. Proeminenţa anterioară are formă triunghiulară, numindu-se proces coronoidian, servind la inserţia muşchiului temporal. Proeminenţa posterioară, de formă elipsoidală, se numeşte proces condilian, articulându-se cu osul temporal. Osul hioid se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Este un os median şi nepereche, având forma literei U. Prezintă un corp şi două perechi de prelungiri numite coarne (coarne mici şi coarne mari).

Fig. 20. Hioidul: 1 morfologie 2. Raporturi

Privire de ansamblu asupra scheletului capului Din punctul de vedere al anatomiei comparate craniul de om poate fi descris prin două artribute esenţiale: sinapsid şi auximetamer. Craniul sinapsid este acel tip de craniu care prezintă o singură pereche de fose temporale şi o singură pereche de arcade zigomatice. Prezenţa acestui tip de craniu este de natură a sublinia descendenţa mamiferelor din linia reptilelor sinapside. Craniul auximetamer este acel craniu care a înglobat în structura sa un număr de segmente vertebrale (metamere). Craniu auximetamer prezintă reptilele şi descendenţii lor, păsările şi mamiferele. Acest fapt este indicat de prezenţa la respectivii taxoni a 12 perechi de nervi cranieni faţă de doar 10 la amfibieni. Ultimele două perechi de nervi cranieni de la amniote reprezintă de fapt nervi spinali înglobaţi la cutia craniană împreună cu segmentele vertebrale corespunzătoare şi deveniţi astfel nervi cranieni. Craniul cuprinde două unităţi deosebite pe baza funcţiei lor primare din evoluţie, neurocraniul şi viscerocraniul. Cu toate că pe măsura urcării pe scara 32

Anatomie umană

filogenetică distincţia dintre aceste două componente este din ce în ce mai dificil de realizat, evidenţierea lor la om nu poate fi acceptată decât pe baza originii şi evoluţiei diferite a acestora. Descriptiv, craniul de om privit în ansamblu, prezintă două segmente: bolta şi baza craniului, ambele expunând o suprafaţă externă, exocraniană (exobaza şi exobolta) şi una internă, endocraniană (endobaza şi endobolta).

Regiuni importante ale cutiei craniene Orbitele sunt două cavităţi care adăpostesc globii oculari, fiind situate în partea ventrală a craniului. Au forma unor piramide patrunghiulare, prezentând o bază, un vârf şi patru feţe. Baza reprezintă deschiderea orbitei, fiind orientată ventral. Vârful este îndreptat n partea opusă bazei, fiind orientat spre partea dorsală. Feţele orbitelor sunt: laterală, medială, superioară (bolta) şi inferioară (planşeul). Cavităţile nazale sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei, alungite în sens antero-posterior. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare (apertură piriformă) şi posterior cu faringele, prin intermediul choanelor. Fiecare cavitate nazală prezintă patru pereţi, unul superior, unul inferior, unul lateral şi unul medial. Cavităţile nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine. Bolta palatină este alcătuită din procesul palatin al maxilei şi osul palatin. Are o importanţă funcţională deosebită, dezvoltarea sa filogenetică deplasând choanele în direcţie dorsală. Astfel, se realizează o separare tot mai amplă căilor respiratorii (etajul superior boltei palatine) de cele digestive (etajul inferior boltei palatine), acest fenomen reprezentând o importantă direcţie evolutivă a viscerocraniului. Fosele temporale se află pe laturile craniului, servind la inserţia muşchilor temporali. Caracteristici ale craniului uman. Craniul omului prezintă unele caracteristici, rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii: 1. gaura occipitală este orizontală, ca rezultat al staţiunii bipede (această poziţie este comună formelor bipede), 2. protuberanţă mentonieră este cea mai proeminentă parte a mandibulei, 3. orbite sunt închise în mod secundar (fără comunicare cu fosa temporală), 4. reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă de neurocraniu, 5. mărirea capacităţii neurocraniului, ultimele două elemente fiind corelate, evoluţia lor putând fi urmărită şi la alte grupe de Vertebrate.

33

Anatomie umană

Scheletul apendicular Scheletul apendicular este reprezentat de oasele membrelor. Atât în cazul membrului toracal cât şi a celui pelvian, se descriu patru segmente: 1. scheletul zonal sau al centurii; 2. scheletul stilopodului; 3. scheletul zeugopodului; 4. scheletul autopodului. Scheletul zonal, este numit în funcţie de membru, al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii pelviene pentru membrul pelvian. În mod primordial la mamifere, fiecare centură este alcătuiti din trei oase: scapulă, coracoid şi claviculă la membrul toracal, ilion, ischion şi pubis la membrul pelvian. Evoluţia a condus la fuzionarea diferenţiată a celor trei oase, în funcţie de membru.

Oasele membrului toracal În anatomia umană cele patru segmente ale membrului toracal se numesc: umăr, braţ, antebraţ şi mână. Oasele centurii membrului toracal La om, centura scapulară este alcătuită din două oase: claviculă şi scapulă. Cel de-al treilea os, coracoidul, independent la mamiferele primitive, este la om fuzionat cu scapula, alcătuind procesul coracoidian al scapulei. Clavicula. Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial, anume de stern. Claviculele sunt oase lungi, pereche, situate la limita dintre gât şi torace fiind întinse în direcţie laterală, între stern şi scapulă. Au forma literei „S” culcat. Clavicula prezintă două extremităţi: 1. medială, voluminoasă, articulată cu sternul şi 2. laterală, turtită, articulată cu scapula. Scapula sau Omoplatul este un os lat, pereche, situat în regiunea dorsosuperioară a toracelui. Are formă de triunghi, cu baza orientată cranial. Omoplatul expune două feţe: dorsală şi ventrală. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică, orientată transversal, numită spina scapulei. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă, numită acromion. Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. Faţa ventrală este orientată spre coaste. Latero-superior, scapula prezintă două repere importante: cavitatea glenoidă şi procesul coracoidian. Cavitatea glenoidă reprezintă o cavitate superficială, ovală, destinată articulaţiei cu humerusul. Procesul coracoidian este o proeminenţă recurbată, reprezentând coracoidul mamiferelor. Scheletul stilopodului membrului toracal Braţul conţine un singur os, numit humerus. Humerusul este un os lung, pereche, prezentând o diafază sau corp şi două epifize. Corpul este prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini. 34

Anatomie umană

Fig. 21. Clavicula: 1 ventral, cu evidenţierea raporturilor, b. cranial

Epifiza proximală prezintă capul humerusului. Acesta este o suprafaţă sferică, netedă, care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei. Lateral, epifiza proximală prezintă două proeminenţe numite tuberculi (mare şi mic), servind la inserţii musculare. Epifiza distală este turtită dorso-ventral, prezentând un condil şi doi epicondili. Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. Suprafeţele articulare servesc la articularea cu oasele antebraţului. Există două suprafeţe articulare, una în formă de scripete, situată medial, servind la articularea cu ulna şi una rotunjită, situată lateral, care răspunde radiusului. Adânciturile nearticulare sunt reprezentate pe de o parte de fosa oleocraniană situată dorsal şi pe de altă parte de fosa coronoidă şi fosa radială situate ventral. În acestea pătrund, în timpul diverselor mişcări produse în articualţia cotului, diferite segmente ale oaselor antebratului. Epicondilii (lateral şi medial), servesc la inserţii musculare. Oasele zeuopodului membrului toracal (antebraţului) La nivelul antebraţului se află două oase paralele, unul medial, situat în prelungirea degetului mic, numit ulnă şi unul lateral, situat în continuarea degetului mare, numit radius. Cele două oase sunt în contact doar la nivelul epifizelor, diafizele fiind distanţate. Ulna (cubitus) este un os lung şi pereche. Prezintă un corp şi două epifize. Corpul este prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală 35

Anatomie umană

prezintă două proeminenţe perpendiculare între ele, una verticală, numită olecran (cotul) şi una orizontală numită proces coronoidian. Cele două procese delimitează între ele o cavitate deschisă ventral, destinată articulaţiei cu suprafaţa în formă de scripete de la nivelul condilului humerusului. Lateral, epifiza proximală prezintă o suprafaţă articulară pentru radius. Epifiza distală este mult mai redusă.

Fig. 22. Scapula: 1. dorsal, 2. unghiul lateral

Radiusul este un os lung, pereche. Prezintă un corp şi două epifize. Corpul este prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală prezintă capul radiusului, prezentând superior o adâncitură numită foseta capului radial, care se articulează cu condilul humerusului. Circumferinţa capului radiusului se articulează cu ulna. Tuberozitatea radiusului este o proeminenţă ovoidă, situată în partea anterioară a epifizei proximale, reprezentând inserţia muşchiului biceps. 36

Anatomie umană

Epifiza distală se articulează caudal cu oasele carpiene, fiind mai voluminoasă decât cea proximală.

Fig. 23.

Humerusul, 1. dorsal, 2. ventral

Oasele autopodului (mâinii) Autopodul cuprinde trei grupe de oase, dispuse dinspre zeugopod în următoarea ordine: carpiene, metacarpiene şi falange sau oasele degetelor. Oasele carpiene sunt 8 oase scurte, dispuse pe doup rânduri. Au formă cuboidală, prezentând 6 feţe. Rândul proximal este în raport cu radiusul. Conţine patru oase: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform. Pisiformul este cel mai medial os al rândului, având formă de bob de mazăre. Rândul distal conţine tot 4 oase:

37

Anatomie umană

trapez, trapezoid, os mare sau capitat (cel mai mare os carpian) şi osul cu cârlig, care prezintă pe faţa palmară o prelungire în formă de cârlig.

Fig. 24 Ulna si Radiusul

Metacarpienele sunt cinci oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. Fiecare metacarpian prezintă o bază care se articulează cu carpienele, un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. Oasele degetelor sau falangele. Degetul mare este numit police. Fiecare deget are trei falange, cu excepţia policelui care prezintă numai două. Falangele sunt alcătuite dintr-o bază, un corp turtit dorso-ventral şi un cap. Falanga distală are corpul foarte redus, terminându-se cu o tuberozitate care corespunde unghiei.

38

Anatomie umană

Fig. 25. Autopodul membrului toracal 1. aspect ventral, 2. aspect dorsal

39

Anatomie umană

Oasele membrului pelvian În anatomia umană cele patru segmente ale membrului pelvian se numesc: bazin, coapsă, gambă şi picior. Oasele centurii membrului pelvian La adult, centura pelviană este alcătuită din două oase coxale plane, voluminoase şi neregulate, unite între ele ventral. Fiecare coxal este format în realitate din trei oase: ilion, ischion şi pubis, care se sudează complet între ele până la 18 ani. Fiecare dintre cele trei oase contribuie parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare, numită cavitate cotiloidă. Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului, fiind situat deasupra cavităţii. Ischionul este orientat caudal. Pubisul formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. Ischionul şi pubisul delimitează între ele un orificiu larg, numit gaură obturată. Coxalul, privit în ansamblu prezintă două feţe: laterală şi medială. Faţa laterală expune în partea mijlocie cavitatea cotiloidă sau acetabulul, destinată articulaţiei cu capul femural. Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat, numit suprafaţă gluteală sau fesieră, care reprezintă inserţia muşchilor fesieri. Faţa medială prezintă o suprafaţă concavă numită fosa iliacă, şi o suprafaţă articulară destinată articulaţiei cu osul sacru.

Fig. 26. Coxalul: vedere laterală

40

Anatomie umană

Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale, sacru şi coccige articulate între ele. Pelvisul este situat aproximativ la mijlocul corpului, având o deosebită importanţă statică şi biomecanică, intervenind în transmiterea greutăţii corporale la membrul de sprijin.

Fig. 27. Pelvisul osos privit cranio - ventral

Oasele stilopodului membrului pelvian Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung, femurul, pe lângă care, în zona distală a segmentului, se mai află un os scurt, numit rotulă. Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului), pereche, prezentând un corp şi două epifize. Corpul este prismatic triunghiular, cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală prezintă capul femural, care este o proeminenţă sferică, destinată articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. Capul femural este legat de restul osului printr-o porţiune mai îngustă numită col (gât). Lateral, epifiza prezintă două proeminenţe numite trohanteri (mare şi mic), servind la inserţii musculare. Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două proeminenţe denumite condili femurali (lateral şi medial), servind la articulaţia cu tibia. Ventral cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună, destinată rotulei. Dorsal condilii diverg, delimitând o depresiune (fosa intercondiliană) în care se inseră ligamente. Pe laturile condililor se află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial), servind la inserţii musculare. Rotula (patela) este un os pereche, scurt şi turtit dorso-ventral. Are formă triunghiulară, cu partea mai voluminoasă orientată cranial. Oasele zeugopodului membrului pelvian Gamba cuprinde două oase paralele, unul medial, numit tibie (singurul articulat cu femurul) şi unul lateral, mult mai mic, numit fibulă. Cele două oase sunt în contact doar la nivelul epifizelor, diafizele fiind distanţate. Tibia este un os lung, pereche, format dintr-un corp şi două epifize. Corpul este prismatic triunghiular, fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. Marginea anterioară este situată sub tegument, proeminentă şi palpabilă în întregime. Epifiza proximală este mai dezvoltată, prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. Faţa superioară prezintă două scobituri slab pronunţate, destinate articulaţiei cu condilii femurali. Între cele două suprafeţe articulare se află spina 41

Anatomie umană

tibiei. Epifiza proximală prezintă lateral o suprafaţă articulară pentru capul fibulei. Epifiza distală este mai slab dezvoltată, având formă cuboidală. Lateral se articulează cu fibula, inferior cu oasele tarsiene, iar medial se prelungeşte cu o proeminenţă numită maleola medială.

Fig. 28.

Femurul: 1. dorsal, 2. ventral

Fibula (Peroneul) este un os lung, pereche, situat lateral faţă de tibie, mult mai subţire decât aceasta. Prezintă un corp prismatic, triunghiular, cu trei feţe şi trei margini, precum şi două epifize. Epifiza proximală este numită capul fibulei. Epifiza distală este turtită în plan sagital, numită maleolă laterală, se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene. 42

Anatomie umană

Fig. 29. Rotula

Fig. 30. Tibia: 1. aspect ventral, 2. aspect dorsal

43

Anatomie umană

Oasele autopodului membrului pelvian Oasele autopodului membrului pelvian sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene, oase metatarsiene şi oasele degetelor sau falange, totalizând 26 de oase. Oasele tarsiene Sunt reprezentate de şapte oase, dispuse pe două rânduri: un rând proximal cu două oase suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu cinci oase: cuboid, navicular şi trei cuneiforme. Talusul este osul tarsial cel mai cranial, interpus între calcaneu şi oasele gambei. Calcaneul este cel mai mare os tarsian. Superior se articulează cu talusul. Posterior formează călcâiul. Metatarsienele sunt 5 oase lungi, foarte asemănătoare cu metacarpienele. Prezintă o bază masivă care se articulează cu oasele tarsiene; un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. Oasele degetelor se numesc falange. Fiecare deget are trei falange, mai puţin degetul mare, numit haluce, care are numai două. Fiecare falangă prezintă o bază, un corp turtit dorso-ventral şi un cap. Falanga distală are corpul foarte redus, terminându-se cu o tuberozitate care corespunde unghiei.

Fig. 31 Fibula – aspect medial

Fig. 32a. Autopodul membrului pelvian: - aspect cranial

44

Anatomie umană

Fig. 32b. Autopodul membrului pelvian: - aspect caudal

SISTEMUL ARTICULAR Artrologia este ramura a anatomiei care studiază articulaţiilor. Articulaţiile sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase.

Clasificarea articulaţiilor Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii. După primul criteriu există trei categorii de articulaţii: 1. fibroase (sinartroze), 2. cartilaginoase (amfiartroze) şi 3. sinoviale (diartroze). După criteriul mobilităţii se deosebesc tot trei categorii de articulaţii: 1. fixe, 2. semimobile şi 3. mobile.

Articulaţiile fibroase (sinartroze) Legătura dintre oase este realizată prin intermediul ţesutului fibros dens. Oasele sunt strâns unite, mişcările fiind extrem de reduse sau absente. Sunt de două tipuri: 1.) sindesmoza este un tip de articulaţie fibroasă în cazul căreia oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos (ligamentele galbene dintre lamele vertebrale). 45

Anatomie umană

2.) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt unite printr-un strat subţire de ţesut fibros. Sunt prezente numai la cutia craniană, fiind de trei tipuri. 1. sutură dinţată (marginile oaselor au aspect dinţat invers conformat), 2. sutura solzoasă (oasele sunt tăiate oblic şi suprapuse asemeni unor solzi), 3. sutura plană (oasele vin în contact prin margini plane).

Fig. 33. Suturi: 1. dinţată, 2. solzoasă, 3. plană

Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) Legătura dintre oase este realizată prin intermediul cartilajului fibros sau hialin. Permit numai mişcări reduse, fiind semimobile. Prezintă două subtipuri: 1.) sincondroza este acea articulaţie cartilaginoasă în care oasele sunt unite prin cartilaj hialin. Au existenţa limitată în timp, evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor (articulaţia dintre oasele ce compun coxalul). 2.) simfiza este acea articulaţie cartilaginoasă în care oasele sunt unite prin fibrocartilaj (discurile intervertebrale).

Articulaţii sinoviale sau diartroze Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare, între acestea interpunându-se o cavitate care conţine lichid. Sunt articulaţii mobile, fiind cele mai răspândite articulaţii din organismul uman. La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o multitudine de formaţiuni anatomice. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de elementele osoase implicate în realizarea articulaţiei. Acestea sunt acoperite de cartilaj articular, un cartilaj hialin, alb-sidefiu, lucios, fără vase sanguine sau terminaţii nervoase. 46

Anatomie umană

Formaţiunile care asigură concordanţa articulară, au rolul de a mări corespondenţa dintre suprafeţele articulare, în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. Sunt de două tipuri: 1. cadrul articular, este un cadru circular care înconjoară periferic unele cavităţi articulare, mărindu-le suprafaţa de recepţie (articulaţia coxo-femurală). 2. fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor, între oase. Sunt de două feluri: discuri şi meniscuri, care au formă semilunară. Fig. 34. Formaţiuni de concordanţă articulară: 1. labrul cu acdrula rticular, 2. meniscuri articulare

Mijloacele de unire ale oaselor sunt de două feluri: 1. capsulă articulară şi 2. ligamente articulare. Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia, inserându-se la limita cartilajului articular, delimitând o cavitate, numită cavitate articulară. În interiorul cavităţii articulare se află un lichid vâscos, gălbui, cu rol de lubrifiant al elementelor articulare, numit lichid sinovial. Ligamentele articulare sunt benzi fibroase, rezistente şi inextensibile, care unesc între ele oasele.

Fig. 35. Capsula articulara

47

Anatomie umană

Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii: a. după numărul oaselor participante se disting două grupe: 1. articulaţii simple (formate doar din două oase) şi 2. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase). b. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc şapte grupe: 1. diartrozele plane sunt realizate între două suprafeţe articulare plane. Permit doar mişcări limitate de alunecare (articulaţiile oaselor carpiene). 2. articulaţia în formă de scripete (trohleană) este realizată între o suprafaţă articulară în formă de scripete şi o suprafaţă articulară invers conformată acesteia (articulaţia cotului). 3. articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros, în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-ulnară proximală). 4. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os, cărora le corespund două cavităţi invers conformate, ale celuilalt os (articulaţia genunchiului). 5. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare concav-convexe, concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt (articulaţia trapezului cu metacarpianul policelui). 6. articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o suprafaţă în formă elipsoidală recepţionată într-o cavitate invers conformată (articulaţia radio-carpiană). 7. articulaţiile sinoviale sferoidale sunt realizate între o proeminenţă sferică (cap), căreia îi corespunde o cavitate invers conformată (articulaţia şoldului). c. după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc trei categorii de articulaţii sinoviale: 1. articulaţii uniaxiale, 2. articulaţii biaxiale, 3. articulaţii triaxiale.

Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii) Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o articulaţie sunt determinate de morfologia suprafeţelor articulare. În articulaţii pot avea loc trei tipuri principale de mişcări: 1. Alunecarea este reprezentată de deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu cealaltă, producându-se în articulaţiile plane. 2. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi, constând în deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelul altei suprafeţe corespunzătoare, având ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului). 3. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu, fiind vorba despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălalt (articulaţia radio-ulnară proximală).

48

Anatomie umană

Fig. 36. Clasificarea diartrozelor: 1. trohleană, 2. trohoidă, 3. în şa, 4. elipsoidă, 5. sferoidală, 6. condiliană

Ca urmare a diferitelor mişcări, segmentele corporale se aşează în diferite poziţii, în funcţie de tipul mişcării. După aceste raporturi se deosebesc următoarele poziţii opozite: flexiune-extensiune, adducţie-abducţie, pronaţie-supinaţie. Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie unul de altul. Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii, având ca efect îndepărtarea respectivelor segmente corporale. Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. Abducţia este mişcarea opusă, având ca efect 49

Anatomie umană

îndepărtarea respectivului membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax, având ca efect apropierea policelui de corp. Supinaţia este mişcarea contrarie, de rotaţie, în urma căreia policele se îndepărtează de planul corpului.

Fig. 37. Biomecanica articulară: 1. alunecare, 2. rostogolire, 3. rotaţie, 4. flexie şi extensie, 5. adducţie şi abducţie, 6. pronaţie şi supinaţie

50

Anatomie umană

Studiul sistematic al articulaţiilor omului Articulaţiile coloanei vertebrale La nivelul coloanei se deosebesc două grupe de articulaţii: 1. articulaţiile proprii coloanei, realizate între vertebrele acesteia şi 2. articulaţii care leagă coloana vertebrală de alte segmente corporale. Articulaţiile proprii coloanei Unesc două vertebre între ele, fiecare vertebră articulându-se cu alte două vertebre, una dispusă cranial şi una dispusă caudal, cu excepţia atlasului care se articulează superior cu occipitalul şi a ultimei vertebre caudale terminată liber. Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispoziţie de unire. Articulaţiile dintre corpurile vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase, de tipul simfizelor, realizate prin intermediul discurilor intervertebrale. Aceste discuri sunt fibrocartilaje alcătuite dintr-o parte centrală, numită nucleu pulpos şi o parte periferică numită inel fibros. Nuclelul pulpos este elastic, de culoare albicioasă, fiind inclus în inelul fibros, care reprezintă un chenar de fibre conjunctive. Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane. Articulaţiile proceselor spinoase se realizează cu ajutorul ligamentelor interspinoase şi a ligamentului supraspinos. Articulaţiile proceselor transverse se realizează prin intermediul ligamentelor intertransverse. Biomecanica coloanei. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre două vertebre. La nivelul coloanei se execută mişcări de flexiune, extensiune, înclinarea laterală, rotaţie. Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul Se realizează între occipital şi primele două vertebre cervicale. Articulaţia dintre atlas şi occipital este o articulaţie sinovială de tip condilian. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitali şi de cavităţile articulare corespunzătoare ale atlasului. Articulaţia dintre atlas şi axis prezintă două grupe laterale şi una medială. Cele laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului. Articulaţia mediană uneşte dintele axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a atlasului. Este o diartroză de tip trohoid, cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului iar inelul osteofibros de suprafaţa articulară a atlasului completată de ligamentul transvers. Biomecanica articulaţiilor cranio-vertebrale este reprezentată de mişcări de flexie-extensie, înclinare laterală şi rotaţie. Flexia-extenisa se produce în articulaţia dintre atlas şi occipital, condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului. Rotaţia se produce în articulaţia dintre atlas şi axis, atlasul împreună cu craniul deplasându-se la nivelul dintelui axisului. 51

Anatomie umană

Fig. 38. Articulaţiile vertebrelor adevărate

Fig. 39. Articulaţia atlantoaxoidiană

52

Anatomie umană

Articulaţiile capului Marea majoritate a articulaţiilor capului sunt imobile, numite suturi, una singură fiind mobilă, anume articulaţia temporo-mandibulară. Aceasta uneşte mandibula cu osul temporal. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două cavităţi articulare situate pe temporal şi de condilii mandibulei. Este o articulaţie sinovială de tipul condilian. Biomecanică. Mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al diferitelor specii, recent evolutiv la om intervenind în vorbire. În articulaţia temporo-mandibulară au loc mişcări de coborâre - ridicare, lateralitate, proiecţie ventrală şi proiecţie dorsală.

Articulaţiile toracelui Se împart în două grupe: 1. grupul posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi coaste şi 2. grupul anterior cuprinzând articulaţiile coastelor cu sternul şi articulaţiile dintre coasta osoasă şi cartilajul costal. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate pe de o parte de articulaţiile dintre corpurile a două vertebre şi capul unei coaste, şi pe de altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste. Ambele sunt articulaţii sinoviale plane, întărite de o serie de ligamente. Biomecanica toracelui este legată de respiraţie, implicând dilatarea cutiei toracice tradusă prin inspiraţie şi revenirea acesteia tradusă prin expiraţie. Dilatarea cutiei toracice implică ridicarea coastelor.

Articulaţiile membrului toracal Articulaţiile centurii scapulare Leagă membrul toracal de scheletul axial. Se împart în două grupe: a.) articulaţia sternoclaviculară este o diartroză în formă de şa. Uneşte porţiunea medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsula articulară întărită de un aparat ligamentar. Biomecanica articulaţiei este foarte importantă pentru mişcările întregului membru toracal, clavicula şi întregul membru toracal mişcându-se pe stern. În articulaţia sternoclaviculară au loc două categorii de mişcări: 1. ridicare şi coborâre; 2. proiecţie înainte şi proiecţie înapoi. b.) articulaţia dintre claviculă şi omoplat este o articulaţie sinovială, plană care uneşte extremitatea laterală a claviculei cu acromionul scapulei. Permite scapulei şi implicit membrului toracal liber, să urmeze mişcările efectuate de claviculă pe stern. 53

Anatomie umană

Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus (scapulo-humerală) Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal, care uneşte cavitatea glenoidă a scapulei cu capul humerusului. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară întărită de ligamente. Biomecanica este reprezentată de mişcări foarte diverse şi ample. În articulaţia scapulo-humerală au loc mişcări de flexie (proiecţia ventrală a membrului) şi extensie (proiecţia dorsală a membrului), adducţie abducţie şi rotaţie.

Fig. 40. Articulaţia scapulohumerală

Articulaţia stilo-zeugopodiană a membrului toracal (cotul) Este edificată de trei oase: humerus, radius şi ulnă. Epifizele proximale ale ulnei şi radiusului sunt unite între ele printr-un ligament, acţionând sincron. În consecinţă, ulna se deplasează pe suprafaţa în formă de scripete a condilului humerusului, radiusul legat de ulnă fiind antrenat în această mişcare. Articulaţia dintre humerus şi ulnă este o articulaţie sinovială în formă de scripete (trohlee). Biomecanica articulaţiei cotului se limitează doar mişcări de flexie şi extensie. Articulaţiile proprii zeugopodului membrului toracal (radio-ulnare) Interesează articulaţiile dintre ulnă şi radius. Cele două oase se articulează atât la nivelul epifizelor cât şi al diafizelor. Articulaţia radio-ulnară proximală este o diartroză trohoidă, inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă completată de un ligament, iar cilindrul osos este alcătuit de capul radiusului. Articulaţia radioulnară distală este tot o articulaţie sinovială trohoidă. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor două oase prin intermediul unei membrane interosoase. 54

Anatomie umană

Biomecanica articulaţiei radioulnare este reprezentată de mişcarea de rotaţie, tradusă la nivelul antebraţului prin pronaţie - supinaţie. Această mişcare, caracteristică omului, are o deosebită importanţă evolutivă, la majoritatea mamiferelor oasele zeugopodului fiind imobilizate în pronaţie fixă, cu palma aplicată pe sol, prin fuzionarea ulnei la radius. Mobilitatea celor două oase ale zeugopodului era un impediment pentru speciile terestre, alergătoare, fiind însă foarte importantă pentru speciile arboricole precum primatele, reprezentând fundamentul anatomic al prinderii ramurilor. Posibilitatea realizării acestor mişcări, moştenită de la strămoşi arboricoli, a avut o deosebită importanţă pentru om, permiFig 41: 1. articulaţiile proprii zeugopodului tându-i folosirea uneltelor. În membrului toracal, 2. pronaţia şi supinaţia supinaţie ulna este paralelă cu radiusul, în pronaţie ulna rămâne fixă, radiusul rotindu-se deasupra acesteia şi încrucişând-o, autopodul urmând această mişcare, diafizele celor două oase suprapunându-se. Articulaţia zeugo-autopodiană a membrului toracal (încheietura mâinii) Uneşte radiusul şi primul rând de oase carpiene. Ulna este mai scurtă decât radiusul, necontribuind direct la realizarea articulaţiei. Este o articulaţie sinovială de tip elipsoid. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. Biomecanica cuprinde mişcări de flexie - extensie şi mişcări de adducţie abducţie. Articulaţiile autopodului membrului toracal Sunt de mai multe tipuri, în funcţie de oasele pe care le unesc. Articulaţiile dintre carpiene şi metacarpiene sunt în general articulaţii sinoviale plane, care permit mişcări extrem de reduse. Excepţia o reprezintă articulaţia dintre trapez şi matacarpianul policelui, care este o articulaţie sinovială în formă de şa, permiţând realizarea mişcărilor de adducţie-abducţie şi opoziţie-repoziţie. Are o deosebită importanţă funcţională, datorită acestei articulaţii policele fiind opozabil. 55

Anatomie umană

Articulaţiile dintre metacarpiene şi falange sunt diartroze de tip elipsoid, în care au loc mişcări de flexie-extensie şi adducţie-abducţie. Articulaţii dintre falange sunt diartroze de tip trohlean, care permit mişcări de flexie-extensie.

Articulaţiile membrului pelvian Articulaţiile centurii pelviene Oase care compun coxalele sunt unite prin sincondroze care se osifică la adolescenţă. În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal, acestea se articulează atât între ele cât şi cu osul sacru. Cele două oase coxale se articulează între ele prin intermediul simfizei pubiene, situată în partea ventrală a pelvisului, unind cele două oase pubiene. Articulaţia sacro-iliacă este o articulaţie sinovială, suprafeţele articulare fiind reprezentate de suprafeţele articulare ale sacrului şi ale coxalelor. Această articulaţie este întărită de ligamente puternice. Articulaţia centurii pelviene cu femurul (coxo-femurală) Uneşte cavitatea cotiloidă a coxalului cu capul femural. Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. Mişcările acestei articulaţii sunt numeroase şi ample, fiind reprezentate de flexie - extensie; adducţie - abducţie şi rotaţie.

Fig. 42 Articulaţia coxofemurală

Articulaţia stilo-zeugopodiană a membrului pelvian (genunchiul) Este cea mai mare articulaţie din organismul omului. Uneşte trei oase: femur, tibie şi rotulă. Genunchiul este o articulaţie sinovială, articulaţia dintre femur şi rotulă fiind o articulaţie în formă de scripete (trohleană), iar articulaţia dintre femur şi tibie este o articulaţie condiliană. Între femur şi tibie există două meniscuri care aderă la tibie. Cele trei oase sunt unite cu ajutorul unei capsule articulare, întărită de un aparat ligamentar. Anterior există ligamentul rotulian, pe laturi se află ligamentele colaterale, tibial şi fibular, iar dorsal se află ligamentele încrucişate. Acestea sunt situate între depresiunea dintre condilii femurului pe de o parte şi spina tibiei pe de altă parte. Biomecanica cuprinde mişcări de flexie - extensie, înclinare laterală şi rotaţie. 56

Anatomie umană

Fig. 43. Articulaţia genunchiului: 1. ventral, 3. platoul tibial cu meniscurile, 4. ligamentele încrucişat

57

Anatomie umană

Articulaţiile proprii zeugopodului memebrului pelvian (tibio-fibulare) Unesc între ele tibia şi fibula. Tibia şi fibula se articulează între ele atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizelor. Articulaţia tibio-fibulară proximală este o articulaţie sinovială plană, cea distală este o sindesmoză, iar articulaţia dintre diafizele celor două oase se realizează printr-o membrană interosoasă. Între cele două oase au loc doar mişcări limitate de alunecare. Articulaţia zeugoautopodiană a membrului pelvian (glezna) Se realizează între epifizele distale ale tibiei şi fibulei pe de o parte şi osul talus pe de altă parte. Este o articulaţie sinovială de tip scripete (trohleană), în care au loc mişcări de flexie - extensie. Articulaţiile autopodului membrului pelvian Sunt de mai multe tipuri. Articulaţiile dintre oasele tarsiene şi dintre acestea şi metatarsiene sunt articulaţii plane, care permit mişcări extrem de reduse. Articulaţiile dintre metatarsiene şi falange sunt diartroze elipsoidale, în care au loc mişcări de flexie-extensie şi adducţie-abducţie. Articulaţiile dintre falange sunt articulaţii sinoviale de tip scripete, care permit mişcări de flexie-extensie.

SISTEMUL MUSCULAR Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora. Muşchii reprezintă o componentă importantă cantitativ a organismului (30-40 % din greutatea corpului). Aparatul locomotor cuprinde doar muşchii scheletici, cu inserţii oasoase, care intervin în locomoţie. Aceştea sunt muşchi striaţi, contractându-se rapid şi voluntar. Organismul omului conţine şi muşchi independenţi de aparatul locomotor, reprezentaţi în primul rând de muşchii netezi de la nivelul aparatului digestiv. Muşchiul are două componente: 1. corpul muscular, care este contractil şi 2. tendoanele, cu ajutorul cărora muşchii se fixează pe diferite suporturi, în general pe oase, mai rar pe piele, sau chiar pe tendoanele altor muşchi. În mod convenţional, unul dintre capetele de inserţie ale muşchiului, capătul proximal, se numeşte origine, iar extremitatea distală se numeşte inserţie terminală. Clasificarea muşchilor Se realizează după diferite criterii: I. După formă, se deosebesc cinci categorii de muşchi: 1. muşchii lungi, sunt localizaţi în special la nivelul membrelor, 2. muşchii laţi (plaţi) situaţi în regiunea trunchiului, 3. muşchii scurţi au o întindere limitată de două elemente osoase 58

Anatomie umană

apropiate, 4. muşchii în formă de evantai, având o inserţie îngustă şi una foarte lată, 5. muşchii orbiculari sunt dispuşi concentric în jurul diferitelor orificii. II. După numărul capetelor de origine se disting cinci categorii de muşchii: 1. muşchi simplu, care prezintă ambele capete de inserţie simple, 2. muşchi biceps, la care unul dintre capetele de inserţie este bifurcat, celălalt capăt fiind simplu, 3. muşchiul triceps, este trifurcat la unul dintre capetele de inserţie, simplu la celălalt, 4. muşchiul cvadriceps, este cvadrifurcat la unul dintre capetele de inserţie, 5. muşchiul dinţat, prezintă unul dintre capetele de inserţie segmentat în mai mult de patru unităţi. III. După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele, muşchii sunt de două tipuri: 1. muşchi cu fibrele situate în prelungirea directă a tendonului, 2. muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate, fibrele fiind dispuse oblic faţă de tendon (muşchi penaţi). IV. În raport cu forma sub care se prezintă corpul muscular se disting trei categorii: 1. muşchi monogastrici, care prezintă un singur corp, fiind cei mai răspândiţi muşchi ai omului, 2. muşchii digastrici, care au două corpuri musculare separate printr-un tendon intermediar, 3. muşchii metamerizaţi având mai mult de două corpuri şi un tendon intermediar. V. După poziţie şi raporturi se disting două grupe: 1. muşchi superficiali, cu dispoziţie imediat subtegumentară, 2. muşchi profunzi, situaţi în profunzime, dedesubtul altor muşchi. VI. După numărul articulaţiilor peste care se întind se deosebesc: 1. muşchi uniarticulari, care se suprapun doar peste o singură articulaţie, 2. muşchi biarticulari, care se întind peste două articulaţii, 3. muşchi poliarticulari, suprapuşi peste mai multe articulaţii. VII. După mişcarea pe care o realizează în diferitele articulaţii mobilizate se deosebesc: 1. muşchii flexori, care realizează mişcarea de flexiune, 2. muşchii extensori care realizează extensiunea, 3. muşchii adductori care apropie membrele sau segmentele acestora de planul corporal sagital, 4. muşchii abductori care îndepărtează un membru sau un segment al acestuia de planul corporal sagital. 5. muşchii rotatori care realizează rotaţia diferitelor segmente, pronatorii şi supinatorii realizând pronaţia sau supinaţia, variante de rotaţie. Bivalenţa funcţională a muşchiului Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete de inserţie, putându-le deplasa pe amândouă. De obicei însă, rezistenţa la unul din capete este mai mare, fapt care determină producerea mişcării într-o anumită direcţie. În context, există trei posibilităţi: 1. dacă rezistenţele sunt egale şi mici, muşchiul se scurtează la ambele capete, inserţiile apropiindu-se între ele, 2. dacă ambele capete sunt fixe, contracţia este statică, ambele inserţii rămânând imobile, 3. dacă rezistenţa întâmpinată la cele două capete este inegală, extremitatea care întâmpină rezistenţa 59

Anatomie umană

mai mare rămâne fixă, iar cealaltă se deplasează spre prima. În funcţie de situaţie, acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul.

Fig. 44. Clasificarea muşchilor: 1. după formă, 2. după numărul capetelor de origine, 3. după dispunerea fascicolelor pe tendoane, 4. după numărul de corpuri

Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor Funcţia musculaturii scheletice rezidă în efectuarea unor mişcări. În acest scop, muşchii se asociază în grupe funcţionale, care cuprind muşchii care efectuează anumite mişcări în diferite articulaţii. Sinergiştii sunt acei muşchi ce efectuează toţi o anumită mişcare într-o definită articulaţie. Astfel, toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe braţ sunt sinergişti. Agoniştii şi antagoniştii

60

Anatomie umană

reprezintă grupe musculare definite pe baza efectuării unor mişcări oposite, astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii sunt antagoniştii lor.

Studiul sistematic al muşchilor omului Muşchii capului Se împart în 2 grupe: muşchii mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori. I. Muşchii mimicii. Determină mimica, deci expresiile faciale traducătoare ale stărilor psihice. Se numesc pieloşi, fiindcă una dintre inserţiile lor se realizează la nivelul pieii feţei. Astfel, aceşti muşchi acţionează prin deformarea pieii deplasând-o înspre inserţia osoasă. Muşchii mimicii se grupează în jurul orificiilor faciale, funcţiile lor primordiale evolutiv fiind legate de alimentaţie, respiraţie şi olfacţie. Se împart în mai multe grupe: 1.) muşchii bolţii craniene se inseră pe pilea regiunii sprâncenelor pe care o ridică. 2.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor, reprezentând muşchii motori ai pleoapelor. Sunt reprezentaţi de muşchii pleoapelor şi ai circumferinţei orbitei (orbicularul ochiului), care intervine în apropierea pleoapelor, precum şi dintr-un grup de muşchi periferici, care acţionează asupra pieii regiunii sprâncenelor.

Fig. 45.

Muşchii pleoapelor

61

Anatomie umană

3.) Muşchii nasului sunt reduşi la om. Modifică diametrului deschiderilor nazale. 4.) Muşchii regiunii orificiului bucal reprezintă o grupare musculară bine dezvoltată, împărţindu-se în două grupe: 1. central şi 2. periferic. Grupul central este alcătuit din muşchiul orbicular al gurii, care constituie suportul muscular al buzelor, intervenind în închiderea gurii. Grupul periferic este mai complex, cuprinzând mai mulţi muşchi, situaţi la nivelul obrajilor, sau inseraţi pe pielea de la colţurile gurii, pe care o deplasează în diferite direcţii în funcţie de inserţia osoasă, exprimând astfel diferite sentimente. Muşchiul buccinator este un muşchi mare, situat pe laturile cavităţii bucale, formând suportul muscular al obrajilor. Fig. 46 Muşchii orificiului bucal, văzuţi lateral

5.) Muşchii urechii externe determină mişcările pavilionului urechii, fiind regresaţi la om. II. Muşchii masticatori Sunt patru la număr, având ambele inserţii pe oase, obligator una dintre inserţii fiind pe mandibulă. Sunt muşchii motori ai mandibulei, având rol în masticaţie şi vorbire. 1. Muşchiul temporal este cel mai puternic muşchi masticator al omului. Are formă de evantai, cu originea în fosa temporală, inserţia fiind pe procesul coronoidian al mandibulei. 2. Muşchiul maseter este superficial, fiind evident în timpul masticaţiei. Este situat între marginea inferioară a arcadei zigomatice şi feţele laterale a ramurilor mandibulei. 3. Muşchiul pterigoidian medial este situat profund, între fosa pterigoidiană a sfenoidului şi părţile mediale ale ramurilor mandibulei. 4. Muşchiul pterigoidian lateral este un muşchi scurt şi gros, dispus perpendicular pe ramurile mandibulei. Este situat între procesele pterigoidiene şi procesul condilian al mandibulei. Când acţionează bilateral, muşchii masticatori ridică mandibula şi o deplasează anterior sau posterior, iar când acţionează unilateral, aceştea realizează mişcarea de lateralitate. 62

Anatomie umană

Fig. 47.

Muşchii masticatori

Muşchii gâtului Muşchii gâtului se împart în trei grupe: 1. laterali, 2. anteriori şi 3. posteriori. Muşchii grupului posterior realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui. Muşchii laterali ai gâtului Muşchiul sternocleidomastoidian, este muşchi de tip biceps, lung şi puternic. Are două inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. Cranial se inseră pe mastoida osului temporal. Acţiune: în contracţia bilaterală realizează flexia capului şi a gâtului, unilateral înclinând capul înspre muşchiul care se contractă. Pielosul gâtului (platisma) este un muşchi pielos, situat superficial pe laturile gâtului. Muşchii regiunii anterioare a gâtului Sunt superficiali şi profunzi. Cei superficiali constituie musculatura osului hioid. În funcţie cu raportul faţă de acesta, se împart în două grupe: 1. muşchii suprahioidieni (digastric, stilohioidian, milohioidian, geniohioidian) şi 2. muşchii subhioidieni: (sternohioidian, omohioidian, tirohioidian). Intervin în degluţie (ridicând hioidul) şi secundar în masticaţie (coborând mandibula). Au una dintre inserţii pe osul hioid, cei suprahioidieni deplasând osul cranial, iar cei subhioidieni deplasându-l caudal. Milohioidianul este muşchi lat, situat între mandibulă şi hioid, formând planşeul cavităţii bucale. Muşchii profunzi sunt situaţi direct deasupra vertebrelor cervicale, intervenind în flexia capului şi gâtului. 63

Anatomie umană

Fig. 48. Muşchii regiunii laterale a gâtului 1. planul superficial, 2. planul profund

Muşchii trunchiului Se împart în muşchii spatelui, ai toracelui şi ai abdomenului.

Muşchii spatelui Cuprind două grupe distincte evolutiv: 1. musculatura allohtonă a spatelui şi 2. musculatura autohtonă a spatelui. Musculatura allohtonă cuprinde muşchi care leagă membrul toracal de scheletul axial şi care filogenetic nu aparţin părţii dorsale a trunchiului. Muşchii 64

Anatomie umană

allohtoni ai spatelui sunt dispuşi pe două planuri: 1. Superficial, cu doi muşchi (trapez, latisim) şi 2. Profund, cu cinci muşchi: (ridicătorul scapulei, romboidul, cei doi dinţaţi posterior şi spleniusul).

Fig. 49.

Muşchii superficiali ai regiunii anterioare a gâtului

Muşchiul trapez este un muşchi lat, în formă de triunghi. Are o bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Lateral se inseră pe claviculă şi scapulă. Acţiunea muşchiului trapez este reprezentată de deplasarea medială a centurii scapulare. Muşchiul latissim sau marele dorsal este cel mai lat muşchi al omului. Medial are o inserţie largă, situată pe ultimele trei sau patru coaste, procesele spinoase ale ultimelor cinci sau şase vertebre toracale, vertebrele lombare, creasta sacrală medială şi creasta iliacă. Lateral se inseră pe humerus. Acţiunea constă în coborârea membrului ridicat.

65

Anatomie umană

Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. Deplasează scapula în direcţie cranială. Muşchiul romboid este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6-T4 şi marginea medială a scapulei. Acţiune: ridică omoplatul.

Fig. 50. Muşchii allohtoni ai spatelui (plan superficial)

Musculatura autohtonă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei vertebrale, având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Prezintă trei planuri: 1. superficial, 2. intermediar şi 3. profund. Planul superficial este dispus dedesubtul musculaturii allohtone, fiind constituit dintr-un complex muscular orientat craniocaudal, situat în şanţurile costo-vertebrale. Uneşte bazinul cu coloana vertebrală şi toracele, diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu cutia cranială. Este reprezentat de muşchiul extensor sau elector al coloanei vertebrale. Planul intermediar este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare, sărind peste 2, 3 sau 4 vertebre. Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi, care unesc fie procesele spinoase a două vertebre învecinate (interspinoşi), fie procesele transverse (intertransverşi). 66

Anatomie umană

Fig. 51. Muşchii autohtoni ai spatelui: 1. plan superficial, 2. plan profund

Muşchii toracelui Sunt reprezentaţi de două categorii de muşchi: 1. extrinseci şi 2. intrinseci. Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal, legând cele două unităţi. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal. Pectoralul mare este un muşchi lat, superficial. Medial se inseră pe claviculă, stern, cartilajele primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. Lateral se inseră pe tuberculul mare al humerusului. Acţiunea sa constă în adducţia membrului toracal. Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului, între feţele anterolaterale ale coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. Acţiunea muşchiului este reprezentată de deplasarea scapulei caudal şi ventral. 67

Anatomie umană

Dinţatul anterior se inseră pe coaste, de unde se îndreaptă spre scapulă. În cazul în care puntul fix este situat pe scapulă, muşchiul ridică coastele, intervenind în inspiraţie. Dacă punctul fix este pe torace, muşchiul deplasează scapula ventrolateral.

Fig. 52.

Musculatura extrinsecă a toracelui

Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de muşchii intercostali, care constituie muşchii motori ai coastelor. În spaţiul dintre două coaste se află doi muşchi intercostali, unul intern şi unul extern. Muşchii intercostali sunt mai scurţi decât 68

Anatomie umană

spaţiul dintre două coaste, intercostalul extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul costal. Fibrele celor două tipuri de muşchi intercostali sunt orientate în direcţii opuse. Acţiunea intercostalilor externi este reprezentată de ridicarea coastelor, fiind inspiratori. Intercostalii interni coboară coastele, intervenind în expiraţie.

Fig. 53. Muşchii intrinseci ai toracelui: 1. muşchii intercostali 2. secţiune prin coaste şi intercostali

Muşchii abdomenului Sunt muşchi laţi, care formează pereţii abdomenului. Se împart în patru grupe: 1. antero-laterali, 2. posteriori, 3. muşchi superiori şi 4. muşchi inferiori sau perineali. Muşchii regiunii antero-laterale a abdomenului intervin în realizarea presei abdominale, care menţine poziţia organelor din abdomen. 1. Dreptul abdominal este dispus longitudinal, fiind situat în partea medioventrală a abdomenului, între cartilajele coastelor 5-7, procesul xifoid al sternului şi simfiza pubiană. Acţiunea acestui muşchi este reprezentată de flexia toracelui pe bazin. 2. Muşchii oblici (intern şi extern) sunt situaţi pe părţile laterale ale abdomenului, având fibrele dispuse invers unul faţă de celălalt. 3. Muşchiul transvers abdominal este situat profund, între faţa medială a cartilajelor coastelor 7-12, procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă, de unde se îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu. În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar, situat pe laturile coloanei, între coasta 12 şi ilion. Acţionând unilateral, înclină lateral coloana. 69

Anatomie umană

Fig. 54. Muşchii peretelui anterolateral al abdomenului

Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi, diafragma. Diafragma este un perete muscular, care separă toracele de abdomen. Prezintă o componentă musculară situată lateral, în centru având o parte membranoasă, de forma unei frunze de trifoi. Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a toracelui. Prezintă trei orificii prin care trec esofagul, aorta şi vena cavă inferioară. Acţiune diafragmei este reprezentată de mărirea diametrului toracic, intervenind în inspiraţie. Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene (diafragma pelviană).

Muşchii membrului toracal Muşchii centurii scapulare sunt şase la număr, formând conturul umărului. Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos muşchi al regiunii. Cranial se inseră pe claviculă şi spina scapulei. Caudal se inseră pe corpul humerusului. Acţiunea sa constă în abducţia braţului.

70

Anatomie umană

Fig. 55.

Diafragma

Muşchii stilopodului (muşchii braţului) sunt muşchi masivi, puternici, în număr de patru. Dintre aceştea, trei sunt situaţi ventral: bicepsul brahial, coracobrahialul şi muşchiul brahial şi unul este situat dorsal: tricepsul. Bicepsul este un muşchi lung, fusiform, având două capete de origine, un cap scurt situat pe procesul coracoidian al scapulei şi un cap lung, situat deasupra cavităţii glenoide a scapulei. Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. Acţiunea bicepsului constă în flexia antebraţului pe braţ. Muşchiul triceps brahial este situat posterior, având trei porţiuni de origine: capul lung, care se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei; capul lateral, amplasat pe faţa posterioară a humerusului; capul medial situat pe faţa posterioară a humerusului. Terminal, muşchiul se inseră pe olecran. Tricepsul este extensor al antebraţului.

Fig. 56. Muşchii centurii scapulare: a. imagine dorsală

Muşchii zeugopodului (antebraţului). Sunt muşchi lungi, mai puţin voluminoşi, dar mai numeroşi decât precedenţii, intervenind în realizarea mişcărilor de mare fineţe şi precizie ale 71

Anatomie umană

autopodului omului. Se împart în trei grupe: 1. ventral, 2. dorsal şi 3. lateral, conţinând în total 20 de muşchi.

Fig. 57. Muşchii stilopodului membrului toracal

Muşchii regiunii ventrale conţin muşchi flexori, fie ai autopodului pe zeugopod, fie ai degetelor. Flexorii degetelor (superficial şi profund) au originea simplă, terminal împărţindu-se în patru tendoane destinate degetelor 2-5. Flexia policelui este asigurată de un muşchi propriu. Regiunea ventrală cuprinde şi muşchi pronatori. Muşchii regiunii dorsale sunt în general extensori, tendoanele unora observându-se pe partea dorsală a autopodului. Cuprind atât muşchi extensori ai degetelor cât şi ai autopodului. Policele este deservit de muşchi extensori proprii, datorită importanţei funcţionale deosebite a acestuia. Muşchii autopodului reprezintă un grup muscular complex, fiind dezvoltaţi în raport cu mişcările variate şi precise pe care le efectuează mâna omului. Mâna prezintă elemente musculare numai pe faţa ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase, faţa dorsală fiind lipsită de muşchi. Muşchi autopodului se împart în trei grupe, fiecare cu mai mulţi muşchi: 1. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi policelui, 2. muşchii regiunii mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai degetului mic şi 3. muşchii regiunii mijlocii ai 72

Anatomie umană

autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi, situaţi în spaţiul dintre metacarpiene.

Fig. 58. Muşchii ventrali ai antebraţului

Muşchii membrului pelvian Muşchii centurii pelviene sunt cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare musculară din organismul uman. Cuprind două grupe: 1. endopelvian (ventral) cuprinzând un singur muşchi, iliopsoasul şi 2. exopelvian (dorsal) cu muşchi glutei sau fesieri: mare, mijlociu şi mic. 73

Anatomie umană

Fig. 59: Muşchii dorsali ai antebraţului: 1. plan superficial, 2. plan profund

Muşchiul iliopsoas este situat în cavitatea abdominală şi toracală, prezentând două segmente: 1. muşchiul psoas mare, fusiform, inserat pe ultima vertebră toracală şi primele patru lombare şi 2. muşchiul iliac, lat, situat în fosa iliacă. Ambii formează un corp comun, care se inseră la nivelul trohanterului femural mic. Acţiunea muşchiul iliopsoas constă în flexia coapsei pe pelvis. Muşchii fesieri sunt situaţi între suprafaţa gluteală a coxalului şi femur, fiind suprapuşi, cel mare fiind superficial. Intervin în menţinerea poziţiei bipede, fiind extensori ai coapsei. 74

Anatomie umană

Fig. 60. . Musculatura centurii pelviene

Muşchii stilopodului (coapsei) constituie un grup muscular voluminos, care acoperă complet femurul. Se împart într-un grup anterior, care acţionează ca extensori ai articulaţiei stilozeugopodiene (croitorul şi cvadricepsul femural), un grup medial, conţinând muşchii adductori ai piciorului şi un grup posterior, acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul biceps femural, semimembranos şi semitendinos). Muşchiul croitor este superficial, fiind cel mai lung muşchi al omului. Originea muşchiului se află pe coxal, inserţia fiind pe faţa medială a tibiei. Acţiunea constă în flexia coapsei pe bazin.

Fig. 61a. Musculatura stilopodului membrului pelvian

75

Anatomie umană

Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al omului, având patru capete de origine: 1. dreptul femural format pe coxal, 2. vastul lateral, situat pe trohanterului mare, 3. vastul medial, inserat posterior pe femur şi 4. vastul intermediar, localizat în partea superioară a femurului. Cele patru capete de origine fuzionează, formând un corp comun, al cărui tendon cuprinde şi depăşeşte rotula, inserându-se tibie. Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia zeugopodului pe stilopod atunci când acţionează în articulaţia genunchiului şi de flexia stilopodului pe trunchi (doar dreptul femural), atunci când acţionează în articulaţia coxofemurală. Muşchiul biceps femural ocupă zona postero-laterală a coapsei, prezentând două capete de origine, unul lung, format pe coxal şi unul scurt format pe femur. Corpul comun se inseră pe capul fibulei. Acţiunea muşchiului constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea lungă) şi flexie în articulaţia genunchiului (ambele segmente).

Fig. 61b. Musculatura stilopodului membrului pelvian

76

Anatomie umană

Musculatura gambei Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor două oase ale segmentului, astfel încât faţa medială şi marginea anterioară a tibiei rămân neacoperite de musculatură. Musculatura gambei se clasifică în trei grupe: 1. grupul anterior, ai cărui muşchi acţionează ca extensori (ai autopodului sau ai degetelor) 2. grupul lateral (peronierul lung, peronierul scurt) şi 3. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori ai autopodului sau ai degetelor (triceps sural). Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. Are trei capete de origine: doi gemeni sau gastrocnemieni, unul medial (inserat pe condilul femural medial) şi unul lateral (inserat pe condilul femural lateral), fuzionând caudal într-un corp muscular comun şi solearul, situat profund, dedesubtul gemenilor, la nivelul segmentelor craniale ale tibiei şi fibulei. Cele trei elemente formează un corp comun, care se termină brusc, la jumătatea segmentului, continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos tendon al omului), tendonul lui Ahile, care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului. Acţiunea tricepsului sural constă în extensia, supinaţia şi adducţia piciorului, precum şi în flexia gambei pe coapsă. Musculatura autopodului se împarte în muşchii plantei şi muşchii dosului piciorului. La nivelul dosului piciorului se află doi extensori scurţi (ai degetelor şi a halucelui). Muşchii plantei sunt mai numeroşi, împărţindu-se în trei grupe: 1. grupul medial destinat halucelui, 2. grupul lateral, destinat degetului mic şi 3. grupul medial, cel mai numeros conţinând flexorul scurt al degetelor şi muşchii interosoşi situaţi în spaţiile dintre metatarsiene.

Fig. 62a. Muşchii zeugopodului membrului pelvian (grupul dorsal)

77

Anatomie umană

Fig. 62b. Muşchii zeugopodului membrului pelvian: 1. grupul ventral, 2. grupul lateral

78

Anatomie umană

SISTEMUL TEGUMENTAR Sistemul tegumentar este format din piele şi producţiiunile sale. Acoperă în întregime şi delimitează organismul de mediul ambiant (tegmen = înveliş). Ca urmare a contactului nemijlocit cu mediul, tegumentul reflectă fidel relaţia dintre organism şi mediu, modificându-se evident în funcţie de condiţiile de mediu, atât la diferite unităţi taxonomice, cât şi în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de anumite condiţii.

Pielea Este un organ conjunctivo - epitelial. Este formată, la animale în general, din două componente: epiderma (provenită din ectoderm) şi derma (provenită din mezoderm). Dedesubtul dermei se află hipoderma. Pielea se continuă la nivelul orificiilor naturale (gură, anus) cu mucoasele. Mamiferele au cea mai diferenţiată piele. Grosimea pieii este variabilă în funcţie de vârstă, sex şi regiunea corporală. La bătrâni, femei şi copii pielea este mai subţire. Grosimea maximă a pieii (aproximativ 4 mm) este atinsă în zona palmelor şi a tălpilor, regiuni aflate în contact direct şi continuu cu factorii mecanici din mediu. Grosimea minimă a pieii se înregistrează în zona pleoapelor (0,5 mm). La un om de talie mijlocie, pielea poate atinge până la 18 kg, reprezentând astfel o componentă importantă volumetric a corpului uman. Culoarea pieii este variabilă, fiind determinată de bogăţia în pigment melanic şi gradul de vascularizaţie. Variaţiile culorii pieii pot fi influenţate de vârstă, expunere la lumină, sau de zona corporală şi determinate de regiunea geografică, prin factorii ambientali care acţionează asupra acesteia. Populaţiile umane din regiunile nordice au un tegument mai depigmentat, pe măsura apropierii de zonele ecuatoriale, gradul de pigmentaţie crescând. Suprafaţa pieii este neregulată, prezentând un relief alcătuit dintr-o serie de depresiuni şi proeminenţe vizibile cu ochiul liber. Depresiunile se numesc pliuri sau cute, iar proeminenţele se numesc creste papilare. Acest relief reprezintă un caracter individual, servind la identificarea persoanelor, reprezentând amprentele digitale. Alături de acestea, există şi depresiuni ce pot fi observate doar cu lupa, reprezentând orificiile glandelor sudoripare sau ale foliculilor piloşi. Structura pielii Pielea este alcătuită din trei straturi: 1. Epiderm, 2. Derm. 3. Hipoderm.

79

Anatomie umană

Epidermul Este format din ţesut epitelial, reprezentând statul superficial al pieii. Epiderma Vertebratelor este pluristratificată. Conţine terminaţii nervoase receptoare, fiind străbătută de firele de păr şi canalele de excreţie ale glandelor pieii. Nu prezintă vase de sânge. Prezintă două zone principale, fiecare alcătuită din mai multe straturi, anume o zonă profundă, mai groasă, şi una superficială, subţire transparentă, uscată numită zonă cornoasă. Zona profundă este alcătuită din trei straturi, dispuse dintre profunzine în următoarea ordine: 1. Statul bazal sau germinativ, prezintă un singur rând de celule cilindrice. Este stratul care asigură regenerarea epidermului, la nivelul său având loc numeroase diviziuni. 2. Stratul celulelor poliedrice, prezintă mai multe rânduri de celule poliedrice, unite prin fibrile paralele cu suprafaţa pielii, care îi conferă o anumită elasticitate şi rezistenţă. 3. Stratul granular este alcătuit din 1-5 rânduri de celule fusiforme, ce conţin o proteină numită keratohialină. Acest strat este mai dezvoltat în zonele mai expuse contactului cu mediul (zona palmară sau plantară). Zona superficială sau cornoasă, prezintă la rândul său trei straturi, dispuse dinspre profunzine în următoarea ordine: 1. Stratul lucid, cuprinde celule cu nucleu degenerat, care dispare complet la celulele cele mai superficiale ale stratului. Keratohialina s-a transformat în eleidină, o substanţă omogenă şi uleioasă, care face tegumentul impermeabil. 2. Stratul cornos prezintă celule lăţite, lipsite de nuclei. Zona periferică a celulelor este formată din keratină. Statul este mai gros în zona plantară şi palmară. 3. Stratul exfoliator este cel mai superficial, fiind alcătuit din celule cornoase, moarte, care se descuamează în permanenţă. La nivelul epidermei are loc în permanenţă o evoluţie a celulelor între diferitele staturi, pornind de la stratul bazal şi ajungând la cel exfoliator. Acest proces durează aproximativ 26 - 28 de zile. Omul elimină pe parcursul vieţii aproximativ 16 kg de piele moartă din stratul exfoliator, pielea fiind supusă astfel unui necontenit proces de reânoire. Toate straturile prezentate mai sus sunt evidente numai la nivelul palmar şi plantar, unde pielea este mai groasă. Dermul Este un ţesut conjunctiv dens, separat de epiderm prin intermediul membranei bazale. Dermul conţine glande sebacee, canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, zona superficială a foliculilor piloşi, vase de sânge şi nervi, precum şi corpusculi senzitivi. Dermul este alcătuit din două staturi indistincte: 1. un strat papilar, situat spre epiderm şi 2. un strat reticular situat profund. Statul papilar prezintă o serie de ridicături, dintre care unele deformează epidermul, producând crestele papilare (amprente) de la nivelul palmelor şi plantelor. 80

Anatomie umană

Hipodermul Reprezintă stratul profund al tegumentului, fiind reprezentat de un ţesut conjunctiv lax. Prezintă numerose celule adipoase de dimensiuni mari. Ansamblul acestora formează paniculul adipos. Hipodermul conţine vase sanguine, nervi, glandele sudoripare, corpusculi senzitivi, precum şi muşchi pieloşi. Realizează contactul dintre piele şi organele subcutanate (muşchi, oase), permiţând mişcările de lunecare a tegumentului.

Fig. 63 Starturile pielii si glandele pielii

Poducţiunile pielii Se împart în două categorii: 1. Fanere şi 2. Glandele pielii

Fanerele Sunt producţiuni de natură cornoasă, fiind reprezentate la om de păr şi unghii. La mamifere în general, aici sunt cuprinse ghearele, copitele, şi coarnele. Părul are aspect filiform, fiind flexibil. Este alcătuit din două porţiuni: 1. Rădăcina, situată în piele şi 2. Tulpina liberă la exteriorul acesteia. 81

Anatomie umană

Rădăcina este situată în foliculul pilos, format de epidermă şi dermă. Prezintă în partea bazală o depresiune la nivelul căreia pătrunde o formaţiune dermică, vascularizată şi inervată, numită papila dermică. Foliculul pilos prezintă o teacă epitelială internă, o teacă epitelială externă şi o teacă fibroasă la exterior. Tulpina reprezintă firul de păr propriu zis, terminat printr-o extremitate ascuţită. Este alcătuită din celule dispuse concentric dinspre interior spre exterior în trei straturi: măduvă, scoarţă şi epidermiculă. Măduva ocupă interiorul firului de păr, fiind alcătuită din celule poliedrice mari, care conţin pigment. Degenerarea acestor celule şi transformarea lor în vezicule uscate, pline cu aer, determină albirea părului. Scoarţa reprezintă cantitativ cea mai importantă componentă a firului de păr. Celulele scoarţei conţin pigment melanic sub diferite forme. Variaţia cantitativă, sau dispoziţia acestor granulaţii determină culoarea părului. Epidermicula prezintă celule lăţite, keratinizate, transparente. Părul prezintă două tipuri de anexe: glande sebacee şi muşchii erectori sau ridicători, alcătuiţi din fibre musculare netade.

Fig. 64 Fir de par

Unghiile Sunt produse keratinizate ale epidermei. Ocupă faţa dorsală a ultimei falange ale fiecărui deget. Reprezintă lame cornoase dure, aproape plate, inclavate în piele, atât posterior cât şi lateral. Reprezintă o varietate adaptativă a ghearei. Extremitatea posterioară a unghiei este subţire, fiind situată în piele, constituind rădăcina unghiei. Porţiunea albă, semilunară, cuprinsă între corp şi rădăcina unghiei se numeşte lunulă. Unghia proriu zisă sau limbul, este alcătuită din celule keratinizate, lăţite, dispuse pe mai multe straturi. Celulele nu se descuamează, astfel încât unghiile cresc continuu. 82

Anatomie umană

Glandele pielii Sunt de trei tipuri: sebacee, sudoripare şi mamare Glandele sebacee sunt glande acinoase, simple sau compuse. Secretă un produs gras, numit sebum, care unge părul şi apoi suprafaţa pieii. Unele glande sebacee se deschid în cavitatea foliculilor piloşi, altele direct la suprafaţa pieii, neavând legătură cu părul. Glandele sudoripare sunt glande tubuloase simple. Prezintă o parte profundă, sau secretoare, situată în profunzimea dermului sau în hipoderm, încolăcită, terminată în fund de sac, o parte dreaptă sau canal sudoripar şi o porţiune spiralată situată în epiderm Glandele mamare sunt glande de tip tubulo-acinos compus, în formă de ciorchine. Se consideră că reprezintă glande sebacee modificate. Glandele mamare sunt grupate în mamele, la om în număr de două, situate sub pielea zonei pectorale, reprezentând un caracter sexual secundar feminin. Sunt învelite de un strat adipos. Anterior prezintă o zonă circulară, mai închisă la culoare, numită areolă mamară. În centrul areolei se află o proeminenţă numită mamelon, prezentând mai mulţi pori. Secreţia glandulară este discontinuă.

Funcţiile tegumentului Tegumentul delimitează organismul de mediu, intervenind în apărarea acestuia faţă de diferiţii factori din mediu. Intervine în termoreglare, prin modificarea calibrului vaselor sanguine, prin intermediul panicului adipos şi prin transpiraţie. Prin transpiraţie intervine şi în excreţie. Reprezintă un depozit de materiale de rezervă (ţesut adipos). Reprezintă un organ de simţ important, adăpostind receptorul analizatorului cutanat. Prin intermediul glandelor mamare, intervine în reproducere. Parţial intervine în respiraţie (funcţie mult mai importantă la amfibieni).

83

Anatomie umană

SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut nervos, specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. Excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Şi un Protozoar, fără a avea sistem nervos, recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. În concluzie, excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. Sistemul nervos reprezintă o componentă a organismelor animale, strict specializată, în urma unui îndelungat proces evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sistemului nervos este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii. Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, deci capacitatea unei fiinţe vii de a percepe şi înţelege lumea înconjurătoare şi propria persoană, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului. Aceste funcţii au atins un nivel maxim de evoluţie la encefalul de om. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este doar suportul material al existenţei acestora, funcţionarea sa generându-le. Sistemul nervos realizează, pe baza informaţiilor primite de la organele de simţ, legătura dintre organism şi mediu, asigurând unitatea organism - mediu. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă fiziologică, în două componente: 1. sistem nervos somatic şi 2. sistem nervos vegetativ. Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate atât morfologic cât şi funcţional. Din perspectivă anatomică, sistemul nervos se împarte în două componente: 1. sistemul nervos central şi 2. sistemul nervos periferic. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării, corespunzătoare tubului neural primordial. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii. Nervul reprezintă un grup de fibre nervoase aflate în exteriorul sistemului nervos central. Fibrele nervoase din componenţa nervilor sunt în realitate axoni. Alături de grupările de axoni, nervii conţin şi ţesut conjunctiv şi vase de sânge. După locul de apartenenţă, există nervi spinali (care aparţin măduvei) şi nervi cerebrali (care aparţin creierului). Din punt de vedere funcţional, există nervi senzitivi, nervi motori şi nervi mixti. Nervii senzitivi conduc informaţii de la nivelul organelor de simţ spre sistemul nervos central. Nervii motori conduc impulsuri nervoase de la sistemul 84

Anatomie umană

nervos central (în principal comenzi pentru muşchi). Nervii mixti conduc impulsuri nervoase în ambele direcţii (atât spre sistemul nervos central cât şi de la acesta). În fond, între fibrele senzitive şi cele motoare nu există deosebiri anatomice. Sunt asemeni unor linii de cale ferată, pe care “trenurile” circulă fie într-o direcţie, fie în alta, fie în ambele direcţii, în cazul nervilor mixţi (linii duble). “Trenurile” care circulă pe fibrele nervoase sunt impusurile nervoase. Acestea reprezintă impulsuri electrice, produse de acţiunea diferiţilor stimuli. În cea ce priveşte structura internă, sistemul nervos central este alcătuit, în sens clasic, din două tipuri de substanţă: substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este formată din corpii neuronali, iar cea albă din axoni. Axonii sunt înveliţi în teaca de mielină, o substanţă de natură lipidică, care le conferă aspectul alb. Ganglionii sunt grupări de substanţă cenuşie, deci de corpi neuronali, situaţi la exteriorul sistemului nervos central, uneori în sau în vecinătatea unor organe.

Originea ontogenetică a sistemului nervos Sistemul nervos se dezvoltă din ectodermul părţii dorsale a discului embrionar. Acesta se scufundă şi formează într-o primă etapă un şanţ, numit şanţ neural. Acest şanţ continuă să se scufunde, până când marginile sale se unesc, separându-l complet de mediul extern. Astfel se formează tubul neural. Iniţial, tubul neural comunică la ambele capete cu mediul extern prin două orificii, apoi şi acestea se închid. Partea anterioară a tubului neural va forma encefalul, iar partea posterioară va da naştere măduvei spinării. Ontogenetic, encefalul parcurge mai multe etape de evoluţie. Iniţial reprezintă doar o parte mai lăţită a tubului neural. În această etapă se numeşte veziculă primară. Vezicula primară se împarte ulterior în trei vezicule: 1. anterioară numită prozencefal, 2. intermediară numită mezencefal şi 3. posterioară numită rombencefal. Vezicula intermediară (mezencefalul) nu mai evoluează pe calea împărţirii în alte componente, dar prozencefalul şi rombencefalul se scindează în continuare. Astfel, din prozencefal se vor forma telencefalul şi diencefalul, iar din rombencefal vor rezulta metencefalul şi mielencefalul. Iniţial encefalul este situat pe aceiaşi linie cu măduva. Ulterior, pe măsura formării veziculelor, la nivelul encefalul vor apărea curburile caracteristice adultului. Astfel, la om între telencefalul şi măduva adultului se formează un unghi drept. Iniţial, în ontogeneză dar şi în filogeneză, cele cinci vezicule ale encefalului au dimensiuni apropiate. Ulterior, telencefalul se dezvoltă mult mai accentuat decât celelalte componente, pe care tinde să le acopere în proporţii diferite în funcţie de grup. Canalul din interiorul encefalului formează ventriculii cerebrali.

85

Anatomie umană

Filogeneza sistemului nevos Nu toate animalale au sistem nervos, dar toate îndeplinesc funcţiile fundamentale ale acestuia, repectivele organisme integrându-se în mediu. Astfel, filogeneza funcţiei şi apoi a sistemului nevos are mai multe etape. Prima este etapa iritabilităţii, în care nu există celule nervoase diferenţiate. La acest nivel evolutiv se află Protozoarele, la care întreaga celulă este excitabilă şi răspunde la stimuli din mediu. Astfel, chiar dacă sistemul nervos nu a apărut ca structură anatomică, funcţia sa este îndeplinită de structuri nespecializate, deci funcţia poate fi îndeplinită şi în absenţa structurii specializate. În a doua etapă apar celule nervoase diferenţiate. Într-un prim stadiu există numai doi neuroni fundamentali: senzitiv şi motor. celenteratele se află în acest stadiu evolutiv. La acestea se poate vorbi despre un sitem nervos, difuz la polipi şi sub formnă de inele la meduze. Într-o etapă ulterioară între neuronii senzitivi şi cei motori se interpun neuroni de asociaţie. Neuroni de asociaţie sunt prezenţi la toate grupele de animale superioare celenteratelor. Sistemul nervos evoluează în direcţia centralizării neuronilor, care formează grupări din ce în ce mai mari. Astfel, iniţial sistemul nervos este difuz. Apoi, pe scara evolutivă apar diferite stadii de centralizare, ajungându-se la sistemul nervos de la vetebrate şi în special de la om, unde cea mai mare parte a materialului nervos este concentrat în encefal. Evident, în context şi funcţiile sistemului nervos vor fi coordonate de encefal, în comparaţie cu vertebratele inferioare, la care în multe cazuri coordonarea este medulară. O direcţie evolutivă similară are loc, în mod paralel, şi la nevertebrate, unde la formele superioare de artropode, sistemul nervos este de asemenea centralizat, prezentând ganglioni cerebroizi bine individualizaţi (echivalenţi creierului de la vertebrate). Alături de ganglionii cerebroizi, în corpul acestor artropode există un număr redus de ganglioni de dimensiuni mari. Gruparea materiei nervoase în unităţi tot mai mari are loc indiferent de unitatea taxonomică, fiind modalitatea cea mai potrivită de realizare a funcţiilor acesteia.

Sistemul nervos somatic Prezintă o componentă centrală, reprezentată de măduva spinării şi encefal sau creier, şi o componentă periferică, constituită din nervii spinali şi nervi cerebrali sau cranieni.

86

Anatomie umană

Măduva spinării Măduva spinării este acea parte a sistemului nervos central situată în canalul vertebral. Este mai scurtă decât canalul vertebral, la adult terminându-se la nivelul celei de a doua vertebra lombare. Această neconcordanţă de lungime, este secundară, datorându-se dezvoltării mai rapide a elementelor osoase în comparaţie cu cele nervoase. Astfel, până în luna a treia de viaţă intrauterină măduva are aceiaşi lungime ca şi canalul vertebral. La naştere ajunge până la cea de a treia vertebră lombară, iar la adult numai până la a doua vertebră lombară. Terminal, măduva spinării prezintă un segment conic (con medular). Acesta se prelungeşte cu o structură filiformă, numită fillum terminale, care se prelungeşte până la baza coccisului, unde se fixează de ligamentul coccigian. La omul adult măduva are 43 - 45 de cm lungime şi un diametru de aproximativ 1 cm, reprezentând o componentă puţin importantă cantitativ în raport cu creierul şi subordonată funcţional acestuia. Situaţia este secundară filogenetic, la vertebratele inferioare măduva conţinând mai multă substanţă nervoasă decât creierul. Astfel, se poate observa că evoluţia conduce la o sporire a volumului de substanţă nervoasă de la nivelul creierului în comparaţie cu măduva. Morfologie externă Măduva are forma unui cilindru uşor comprimat dorso-ventral. Prezintă curburile coloanei, dar numai primele două, ca urmare a faptului că este mai scurtă decât canalul vertebral. Măduva nu are un diametru uniform, prezentând zone mai groase şi zone mai subţiri. La nivelul măduvei există două porţiuni mai dilatate, una în regiunea cervicală şi alta în regiunea lombară (umflătură cervicală şi umflătură lombară). Zonele dilatate corespund funcţiilor mai complexe ale măduvei de la acest nivel, legate de coordonarea activităţii motorii a membrelor. Astfel, la nivelul umflăturii cervicale se formează nervii plexului brahial, iar din cea lombară se formează nervii plexului lombar şi sacral. Umflăturile lipsesc la vertebratele lipsite de membre precum şerpii. Erau însă foarte bine dezvoltate la masivele reptile bipede din mezozoic (dinozauri), la care puteau depăşi cantitativ creierul. Măduva spinării prezintă două feţe (anterioară şi posterioară). Pe faţa anterioară se află un şanţ median, numit fisura mediană anterioară. Pe faţa posterioară, se află un şanţ median, numit şanţ median posterior. Pe laturile fisurii mediane anterioare se află câte un şanţ superficial numit şanţ lateral anterior. Pe laturile şanţului median posterior se află câte un şanţ superficial numit şanţ lateral posterior. La nivelul şanţurilor laterale se află rădăcinile nervilor spinali. Măduva spinării prezintă 4 regiuni, care nu corespund regiunilor coloanei vertebrale: 87

Anatomie umană

1. cervicală situată între vertebrele C 1 - C 6 2. toracală situată între vertebrele C 6 - T 9 3. lombară situată între vertebrele T 9 - T 12 4. sacrală situată între vertebrele T 12 - L 2 La nivelul măduvei spinării se formează 31 de perechi de nervi spinali: 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare pereche de nervi spinali se formează la nivelul câte unui segment al măduvei spinări. Aceste segmente se numesc segmente spinale sau neuromere, măduva spinării fiind astfel metamerizată. Fiecare pereche de nervi spinali părăseşte canalul vertebral pe la nivelul orificiului intervertebral corespunzător. Datorită lipsei de corespondenţă dintre lungimea măduvei şi cea a coloanei vertebrale, nervii spinali vor avea o poziţie din ce în ce mai oblică, o dată cu apropierea de segmentul terminal al măduvei. Astfel, rădăcinile nervilor spinali din regiunile lombară, sacrală şi coccigiană au un traiect vertical. Aceştea, alături de fillum terminale, formează un buchet de fibre numit coada de cal. În consecinţă, în canalul vertebral din zonele inferioare celei de a doua vertebre lombare nu se mai află măduvă, ci doar mănunchiul ultimelor perechi de nervi spinali.

Fig. 65 Măduva spinării – vedere dorsală

Structură internă Substanţa cenuşie este situată la interiorul măduvei, similar unui cilindru dispus pe întreaga lungime a acesteia. În secţiune are aspectul unui fluture cu aripile îndepărtate, sau aspectul literei H. Astfel, prezintă un segment transversal şi două laterale. Segmentul transversal se numeşte comisură cenuşie, unind cele două segmente laterale. Prezintă la interior canalul ependimar, care reprezintă un vestigiu al canalului tubului neural primordial. Segmentele laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare segment lateral este alcătuit din trei părţi, numite coarne: unul dorsal, unul ventral şi unul intermediar sau lateral. Aceste corespund în spaţiu unor coloane de substanţă cenuşie dezvoltate pe lungimea măduvei. Cornul 88

Anatomie umană

anterior este mai voluminos, scurt şi rotunjit. Cornul posterior este mai subţire, lung şi ascuţit, ajungând până aproape de suprafaţa măduvei. Coarnele anterioare constituie locul de formare al rădăcinii anterioare a nervilor spinali, conţinând neuroni motori (somatomotori). Coarnele posteriore formează rădăcinile posterioare ale nervilor spinali, conţinând neuroni senzitivi (somatosenzitivi). Coarnele laterale sunt evidente în regiunea toracală şi lombară a măduvei, conţinând neuroni vegetativi simpatici. În partea anterioară a coarnelor laterale se află neuroni visceromotori, iar în partea posterioară a acestora sunt prezenţi neuroni viscerosenzitivi. Substanţa albă este alcătuită din fibre nervoase mielinice şi mai rar amielinice. Majoritatea fibrelor sunt dispuse pe lungimea măduvei, formând fascicule sau tracturi. Acestea pot fi ascendente şi descendente. Există şi fascicole care unesc jumătatea dreaptă cu cea stângă a măduvei. Acestea alcătuiesc comisura albă, situată în partea anterioară a comisurii cenuşii. Din punct de vedere anatomic, substanţa albă din măduvă se împarte în trei perechi de funicule sau cordoane: două anterioare, două posteriore şi două laterale. Cordonul anterior este delimitat de fisura mediană anterioară şi de cornul anterior. Cordonul posterior este situat între şanţul median posterior şi cornul posterior. Cordonul lateral se află între cornul anterior şi cel lateral. Măduva conţine fibre scurte care leagă între ele diferite zone ale acesteia, precum şi fibre lungi care unesc măduva cu diferitele etaje ale encefalului. Din punct de vedere funcţional, fibrele din măduvă sunt de două feluri, anume ascendente şi descendente. Primele conduc influxul nervos spre encefal, iar cele descendente conduc influxul nervos de la encefal. 1. Fascicule ascendente: 1. fasciculul spinotalamic anterior, urcă la talamus. Se află în cordonul anterior al măduvei. Conduce excitaţiile exteroceptive tactile conştiente. 2. fasciculul spinotalamic lateral urcă în talamus. Se află în cordonul lateral al măduvei. Conduce excitaţiile exteroceptive tactile inconştiente. 3. fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral al măduvei. Conduce impulsuri de la muşchi, tendoane, articulaţii. Se încrucişează la nivelul măduvei spinării cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol spinocerebelos încrucişat. 4. fasciculul spinocerebelos posterior (Flechsig) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral al măduvei, dar posterior faţă de precedentul. Conduce impulsuri proprioceptive inconştiente. Nu se încrucişează în măduvă cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol spinocerebelos direct. 5. fasciculul Goll (gracilis) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, traversând măduva. Se află în cordonul posterior al măduvei. Conduce sensibilitatea profundă conştientă, simţul mişcărilor.

89

Anatomie umană

6. fasciculul Burdach (cuneatus) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, tranzitând măduva. Se află în cordonul posterior al măduvei, lateral faţă de precedentul. Conduce sensibilitatea profundă conştientă, simţul mişcărilor. 2. Fascicule descendente 1. fasciculul corticospinal anterior (piramidal direct) se află în cordonul anterior. La nivelul măduvei se încrucişează cu perechea sa. 2. fasciculul corticospinal lateral (piramidal încrucişat) se află în cordonul lateral al măduvei. Se încrucişează cu perechea sa în bulb, formând decusaţia piramidelor. 3. fasciculul tectospinal este localizat în cordonul anterior. Este prezent doar în regiunea cervicală a măduvei, transmiţând informaţii spre muşchii gâtului. 4. fasciculul rubrospinal se află în cordonul lateral. Se formează în nucleul roşu, fiind mai slab dezvoltat la om decât la animale. 5. fasciculul vestibulospinal este situat în cordonul anterior. 6. fasciculul olivospinal se formează în olivele bulbare, fiind situat în măduvă în cordonul anterior.

Fig. 66 Măduva spinării

Encefalul Encefalul este componenta sistemului nervos central situată în cutia craniană. La om şi la vertebratele superioare în ansamblu, encefalul este, din punct de vedere cantitativ, cea mai importantă componentă a sistemului nervos central. 90

Anatomie umană

Este alcătuit din patru componente: 1. trunchiul cerebral, 2. cerebelul (creierul mic), 3. diencefalul (creierul intermediar), 4. emisferele cerebrale (telencefal sau creier mare).

1. Trunchiul cerebral Trunchiul cerebral este cea mai caudală componentă a encefalului. Este situat în partea inferioară a cutiei craniene, anterior fiind în raport cu baza osului occipital. Este format din trei componente: a. bulbul rahidian, b. puntea lui Varolio, c. mezencefalul (pedunculi cerebrali).

Fig. 67 Encefalul

a.) Bulbul rahidian Reprezintă segmentul inferior al trunchiului cerebral. Între bulb şi măduva spinării nu există o limită clară, bulbul numindu-se în consecinţă şi măduvă prelungită. Are formă de trunchi de con, cu baza mare orientată în sus şi baza mică în jos, în continuarea măduvei. Limita inferioară a bulbului corespunde unui plan convenţional situată sub decusaţia piramidelor. Limita superioară a bulbului este reprezentată de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte). 91

Anatomie umană

Configuraţia externă Bulbul rahidian prezintă două feţe: antero - laterală şi posterioară 1. Faţa antero-laterală prezintă elementele de configuraţie externă ale măduvei, puţin modificate. Fisura mediană anterioară se întinde pe toată lungimea bulbului, ajungând până la şanţul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase, mai dezvoltate la nivelul bulbului, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale prezintă în partea anterioară o ridicătură ovoidă, numită olivă bulbară. Decusaţia piramidelor reprezintă încrucişarea fasciculelor cortico-spinale laterale. Decusaţia, reprezentând limita dintre bulb şi măduva spinării, poate fi observată cu ochiul liber, fasciculele care se încrucişează la acest nivel acoperind parţial fisura mediană anterioară. 2. Faţa posterioară este modificată evident în comparaţie cu faţa posterioară a măduvei. Astfel, canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat doar în partea inferioară a bulbului. În partea superioară a bulbului, acesta devine superficial şi se lărgeşte mult, formând ventriculul IV, care se continuă şi pe faţa posterioară a punţii. Ventriculul este o cavitate largă, care ocupă partea cranială a feţei posterioare a bulbului. La nivelul feţei posterioare se află pedunculii cerebeloşi inferiori, prin intermediul cărora bulbul rahidian se leagă de cerebel. Structura internă Bulbul rahidian este alcătuit din cele două substanţe caracteristice sistemului nervos central: substanţa cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este situată la interior. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia substanţei cenuşii este similară cu cea din măduva spinării, dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane, ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. Această fragmentare este cauzată de încrucişările fasciculelor substanţei albe. Nucleii de substanţă cenuşie ai bulbului sunt de patru categorii: motori, senzitivi, vegetativi şi proprii. 1. Nucleii motori corespund, din punct de vedere funcţional, coarnelor anterioare ale măduvei. Reprezintă originea reală a fibrelor motori care alcătuiesc nervii cranieni. În bulb se află doi nuclei motori: nucleul ambiguu (reprezentând originea nervilor glossofaringian, vag şi accesor) şi nucleul hipoglosului (reprezentând originea nervul hipoglos). 2. Nucleii senzitivi corespund din punct de vedere funcţional coarnelor posterioare ale măduvei. La nivelul bulbului se află doi nuclei senzitivi: nucleul solitar (care primeşte fibre de la nervul vag şi glossofaringian) şi nucleul trigemenului (care primeşte fibre de la nervul trigemen). 3. Nucleii vegetativi corespund coarnelor laterale ale măduvei. Sunt centri unor reflexe vegetative şi originea reală a fibrelor parasimpatice a nervilor cranieni. În bulb se află doi nuclei vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul cardiopneumoenteric) şi nucleul salivator inferior.

92

Anatomie umană

4. Nucleii proprii ai bulbului nu au corespondent la nivelul măduvei. Bulbul prezintă următorii nuclei proprii: nucleii substanţei reticulate (conţinând centri respiratori şi cardiaci din bulb), nucleii olivari şi nucleul Goll şi nucleul Burdach. Substanţa albă Este alcătuită din fibre ascendente, descendente şi proprii sau de asociere. Fasciculele ascendente (spinotalamice, spinocerebeloase) urcă din măduva spinării în bulb, reprezentând în fapt o continuare a fasciculelor din măduvă. Tranzitează bulbul, îndreptându-se spre etajele superioare ale sistemului nervos central. Fasciculele descendente coboară de la etajele superioare ale sistemului nervos central, tranzitează bulbul şi se îndreptă spre măduvă. Sunt reprezentate de fasciculele corticospinale (cu originea în scoarţa cerebrală), fascicolele rubrospinale, tectospinale şi olivospinale. Fasciculele proprii sau de asociere, leagă între ei diferiţi nuclei ai bulbului, limitându-se ca întindere doar la bulb.

Fig. 68 Trunchiul cerebral

b.) Puntea lui Varolio Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulbul rahidian şi pedunculii cerebrali ai mezencefalului. Puntea este o bandă de substanţă nervoasă lată de 3 cm, dispusă transversal. Este delimitată inferior de 93

Anatomie umană

şanţul bulbo-pontin, iar superior de şanţul ponto-peduncular. Puntea reprezintă un etaj al sistemului nervos central caracteristic mamiferelor. Configuraţia externă Puntea lui Varolio prezintă, la fel ca şi bulbul, două feţe: 1. antero-laterală şi 2. posterioară. 1. Faţa antero-laterală prezintă mai multe elemente descriptive. 1. Şanţul median sau bazilar, reprezentând o depresiune alungită, situată pe linia mediană a punţii. La nivelul său se află artera bazilară. 2. Piramidele punţii sunt două proeminenţe situate de o parte şi de alta a şanţului median. 3. Braţele punţii, sau pedunculii cerebeloşi mijlocii, sunt două prelungiri laterale ale punţii, continuând-o lateral şi apoi posterior. Braţele leagă puntea lui Varolio de emisferele cerebeloase. 2. Faţa posterioară este mult mai simplificată morfologic, prezentând continuarea ventriculului IV de la nivelul bulbului. Structura internă Puntea lui Varolio este alcătuită la interior din substanţă cenuşie şi substanţă albă, cea din urmă fiind majoritară. Substanţa cenuşie se află la interiorul punţii, fiind la fel ca şi în cazul bulbului, fragmentată de fibrele substanţei albe în grămezi de celule nervoase, care formează nucleii punţii. Nucleii sunt de patru feluri: motori, vegetativi, senzitivi şi proprii. Nucleii motori din punte sunt reprezentaţi de nucleii nervilor trigemen, facialul şi abducens. Reprezintă locul de formare al respectivilor nervi cerebrali, sau doar a unor ramuri ale acestora. Nucleii senzitivi ai punţii aparţin nervilor trigemen şi acustic. Aceşti nuceli sunt destinaţia respectivilor nervi, sau destinaţia unor ramuri ale acestora. Nucleii vegetativi din punte sunt reprezentaţi de nucleul salivator superior şi de nucleul lacrimal. Nucleii proprii sunt reprezentaţi de nucleii pontini. Substanţa albă este formată din fibre proprii punţii (care leagă între ei diferiţi nuclei ai punţii) şi fibre de tranzit, care traversează puntea şi se îndreaptă spre alte etaje ale sistemului nervos central. Fibrele de tranzit pot fi longitudinale (ascendente şi descendente) şi transversale, care alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii, legând puntea lui Varolio de cerebel. Prin punte trec fascicole de substanţă albă care leagă creierul mare de cerebel, formând fascicolul corticopontocerebelos. c. Mezencefalul Este componenta superioară a trunchiului cerebral, fiind situat între puntea lui Varolio şi diencefal. Inferior, mezencefalul este delimitat de Puntea lui Varolio prin intermediul şanţului pontopeduncular. La interior conţine apeductul cerebral sau apeductul Sylvius, care reprezintă un canal îngust situat în continuarea ventriculului IV, pe care îl leagă de ventriculul III. 94

Anatomie umană

Configuraţia externă Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. 1. Faţa antero-laterală este reprezentată în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă, situate între puntea lui Varolio şi diencefal. Între pedunculii cerebrali se află fosa interpedunculară, de formă triunghiulară cu baza orientată în sus. 2. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni, în număr de patru, doi superiori şi doi inferiori. Între cei patru corpi cvadrigemeni se află un şanţ în formă de cruce. Structura internă La interior, mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie se află la interior, prezentându-se sub formă de grămezi, care formează nucleii mezencefalului. Similar cu situaţia de la bulb şi de la punte, nucleii mezencefalului sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii. Nucleii motori sunt reprezentaţi de nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului oculomotor. Nucleii senzitivi sunt constituiţi de nucleul nervului trigemen. Nucleii vegetativi sunt reprezentaţi de nucleul accesor al nervului oculuomotor. Nucleii proprii ai mezecefalului sunt alcătuiţi de substanţa neagră, nucleul roşu şi nucleii coliculilor cvadrigemeni. Substanţa albă este formată din fibre proprii mezencefalului (care unesc diferiţi nuclei ai mezencefalului) şi din fascicule de tranzit (ascendente şi descendente) care străbat mezencefalul legându-l de alte segmente ale sistemului nervos central.

2. Cerebelul (creierul mic) Este aşezat în partea postero-inferioară a cutiei craniene, dorsal fiind în raport cu solzul osului occipital. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral, fiind situat deasupra şi în spatele acestuia. Superior este acoperit parţial de lobii occipitali ai creierului mare. Este separat de emisferele cerebrale printr-o membrană conjunctivo - fibroasă, numită cortul cerebelului, reprezentând o prelungire a meningelui. Configuraţia externă Cerebelul are formă ovoidă, diametrul mare fiind orientat transversal. Prezintă o porţiune mediană, alungită, numită vermis şi două porţiuni laterale, numite emisfere cerebeloase. Cerebelul are trei feţe: 1. superioară, orientată spre creierul mare, aflată în raport cu cortul cerebelului; 2. inferioară, orientată spre porţiunea solzoasă a osului occipital; 3. anterioară, aflată în raport cu trunchiul cerebral. 95

Anatomie umană

Exteriorul cerebelului nu este neted, fiind brăzdat de două tipuri de şanţuri: 1. profunde, care delimitează lobii şi lobulii cerebelului şi 2. superficiale, care separă lamelele sau foliile. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în două porţiuni: superioară, sau corpul cerebelului şi inferioară, numită lob floculonodular sau arhicerebel. Corpul cerebelului prezintă un lob anterior şi unul posterior. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin intermediul pedunculilor cerebeloşi. Există trei perechi de pedunculi cerebeloşi. Cei inferiori leagă cerebelul de bulbul rahidian, cei mijlocii leagă cerebelul de puntea lui Varolio, iar cei superiori realizează legătura cu mezencefalul. Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul IV. Acesta comunică cu spaţiul delimitat de meninge prin 3 orificii.

Fig. 69 Crebelul – vedere anterioară

Structura internă Similar celorlalte etaje ale sistemului nervos central, cerebelul este alcătuit din două tipuri de substanţă: albă şi cenuşie. Însă, spre deosebire de etajele inferioare, în cazul creierului mic şi ulterior şi a creierului mare, substanţa cenuşie se află la exterior iar cea albă la interior. Substanţa cenuşie este dispusă la periferia cerebelului, formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă. Există însă zone de substanţă cenuşie situate în interiorul celei albe, unde formează nucleii cerebeloşi. Cortexul cerebelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului. La exterior se află stratul molecular, la mijloc stratul celulelor lui Purkinje, iar la interior stratul granular. Caracteristice scoarţei cerebeloase sunt celulele Purkinje, piriforme, cu numeroase dendrite care pătrund în stratul molecular. Nucleii cerebelului sunt perechi, fiind situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase, de o parte şi de alta a liniei mediane. Există patru perechi de nuclei cerebeloşi: fastigiali (situaţi în vermis), globoşi, emboliformi şi dinţaţi. Substanţa albă ocupă interiorul cerebelului, fiind formată din trei feluri de fibre: 1. de asociere, care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul 96

Anatomie umană

aceleaşi emisfere, 2. comisurale, care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi 3. fibre de proiecţie, care leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Fibrele de proiecţie pot fi: aferente, care vin la cerebel (fascicol spinocerebeloas anterior şi posterior, fascicol bulbocerebelos, olivocerebelos, cortico-pontocerebelos) şi eferente, care pleacă de la cerebel.

3. Diencefalul (creierul intermediar) Este o componentă a sistemului nervos central aşezată între mezencefal şi creierul mare. Este situat în prelungirea trunchiului cerebral, superior fiind acoperit de emisferele creierului mare. Datorită dezvoltării deosebite a creierului mare în cazul mamiferelor, diencefalul este parţial inclus în acesta, fiind poziţionat între corpii striaţi. Diencefalul cuprinde mai multe mase de substanţe nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus şi subtalamus. În interiorul diencefalului se află ventriculul III. Configuraţia externă Diencefalul prezintă două feţe: 1. bazală, vizibilă la exterior în partea inferioară a encefalului şi 2. posterioară, acoperită complet de emisferele cerebrale. Acest fapt este determinat de dezvoltarea deosebită a creierului mare la vertebratele superioare, la formele inferioare, faţa posterioară a diencefalului nefiind acoperită. Faţa bazală prezintă chiasma optică, tracturile optice şi glanda hipofiză. Chiasma optică reprezintă un cordon de substanţă albă, formată din intersecţia parţială a fibrelor nervilor optici. Tracturile optice sunt două cordoane de substanţă albă care pleacă de la chiasma optică la corpii geniculaţi laterali. Faţa posterioară a diencefalului prezintă epifiza sau glanda pineală, având forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori ai mezencefalului. De asemenea, pe faţa posterioară se observă talamusul, format din două mase de substanţă nervoasă situate pe laturile ventricului III. Structura internă Talamusul este porţiunea cea mai voluminoasă a diencefalului, fiind alcătuit mai ales din substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este dispusă la interior, sub formă de grămezi, care alcătuiesc nucleii talamusului. Substanţa albă este alcătuită din fibre amestecate printre nucleii de substanţă cenuşie. Cuprinde fibre nervoase care fac legătura fie între nucleii talamusului, fie leagă talamusul cu alte structuri ale sistemului nervos central. Fibrele substanţei albe sunt fie aferente (fascicolul spinotalamic) fie eferente (talamocorticale). Metatalamusul este situat în partea postero-inferioară a talamusului, fiind format din două proeminenţe nervoase perechi, numite corpi geniculaţi, doi laterali şi doi mediali. Corpii geniculaţi conţin în principal substanţă cenuşie. La corpii geniculaţi mediali vin fibre acustice iar la cei laterali vin fibre optice. 97

Anatomie umană

Subtalamusul este constituit în principal din două mase de substanţe cenuşie care alcătuiesc nucleul subtalamic şi zona incertă. Nucleii de substanţă cenuşie ai subtalamusului fac parte din sistemul extrapiramidal, având conexiuni cu corpii striaţi. Epitalamusul este situat superior, fiind alcătuit în principal din glanda epifiză. Hipotalamusul cuprinde substanţă cenuşie grupată sub formă de nuclei, dintre care cei mai importanţi sunt nucleii supraoptici. Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre: internucleare care leagă diferiţii nuclei hipotalamici între ei, aferente şi eferente. În partea inferioară a hipotalamusului se află glanda hipofiză. Fig.70. Diecefal – secţiune sagitală 1 – Ventriculul III, 2 – hipotalamus, 3 – formane interventricular, 4 – chiasma optică, 5 – infundibul, 6 – glanda pineală

4. Emisferele cerebrale (telencefalul sau creierul mare) Creierul mare este, la om şi vertebratele superioare în general, organul de comandă şi control al întregului organism. Reprezintă segmentul cel mai voluminos al sistemului nervos central, astfel încât se numeşte creier mare, atingând la om 1360 g la mascul şi 1250 g la femelă. Creierul omului este printre cele mai voluminoase creiere mari din lumea animală, fiind însă depăşit de cel al elefantului şi al balenei, la care poate ajunge la 6700 de grame. Ca greutate relativă însă, depăşeşte aproape toate animalele, raportul fiind de 1 la 42 la mascul şi de 1 la 40 la femelă. Există totuşi o specie primitivă de maimuţe la care raportul este mai favorabil (1 la 15). Telencefalul se formează din vezicula telencefalică, de unde şi denumirea de telencefal, evoluţia organului conducând la creşterea deosebită a acestuia. Dimensiunile mari ale emisferelor sunt caracteristice doar vertebratelor superioare, la peşti spre exemplu fiind slab dezvoltate. 98

Anatomie umană

Creierul mare este alcătuit din două emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă, separate printr-un şanţ adânc, numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală a fisurii, cele două emisfere sunt unite printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos, precum şi prin intermediul altor formaţiuni nervoase de substanţă albă. Configuraţie externă Emisferele cerebrale au formă ovoidă, axul mare al acestora fiind orientat antero-posterior. Cele două emisfere prezintă câte trei extremităţi sau poli, trei feţe şi trei margini. Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal), denumiri provenite la oasele cutiei craniene spre care sunt orientate. Feţele sunt: dorso-laterală, aflată în raport cu bolta craniană; medială, orientată spre fisura interemisferică şi bazală, în raport cu baza craniului. Marginile emisferelor cerebrale sunt: laterală, supero-medială şi infero-medială. Creierul mare al omului nu este neted la exterior, feţele emisferelor cerebrale prezentând numeroase şanţuri, numite scizuri sau fisuri. Şanţurile adânci delimitează lobii cerebrali, iar cele superficiale delimitează circumvoluţiunile sau girusurile. Cutarea creierului mare este o consecinţă a creşterii sale deosebite, caracteristică vertebratelor evoluate, la formele primitive, inclusiv la mamiferele primitive, creierul mare fiind neted. Creierul cutat, se numeşte girencefal, iar creierul neted se numeşte lisencefal. Astfel, creierul uman este un girencefal. Cutarea reprezintă o creştere spre interior, o adaptare apărută ca urmare a imposibilităţii organului de a creşte la infinit în volum. În fond, cutarea măreşte suprafaţa externă a creierului ocupată de scoarţa cerebrală, permiţând creşterea acestuia fără o creştere continuă, evident imposibilă, a cutiei craniene. Faptul este dovedit de apariţia independentă a creierului cutat la mai multe grupe paralele de mamifere, demonstrând că aceleaşi imperative evolutive au determinat acelaşi răspuns la nivelul organului în cauză. Evoluţia independentă a creierului cutat la diferite linii de mamifere, a condus la atingerea unor nivele diferite de complexitate ale acestuia, trebuind subliniat faptul că nu la om girencefalul a atins nivelul cel mai avansat de evoluţie, ci la elefanţi şi balene. Cele mai importante şanţuri ale emisferelor cerebrale sunt: • şanţul lateral, sau scizura lui Sylvius, este situat pe faţa dorso-laterală şi inferioară. • Şanţ central, sau scizura lui Rolando, este situat pe faţa dorso-laterală şi medială. • Şanţ calcarin, este situat pe faţa medială a părţii posterioare a emisferelor. • Şanţul parieto-occipital, sau scizura perpendiculară, se află pe faţa medială şi dorso-laterală. • Şanţul cingului, este situat pe faţa medială, fiind paralel cu corpul calos. Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în raport. Fiecare emisferă este împărţită de şanţurile mai adânci în patru lobi: 99

Anatomie umană

1. frontal, în raport cu osul frontal, situat înaintea şanţului central; 2. parietal, în raport cu osul parietal, situat în spatele şanţului central; 3. temporal, în raport cu osul temporal, situat sub şanţul lateral; 4. occipital, în raport cu osul occipital. Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni, delimitate de şanţurile superficiale. La nivelul feţei bazale a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. În regiunea inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare, numit rinencefal sau creier olfactiv (care prelucrează informaţiile legate de miros). Funcţiile olfactive sunt primordiale în evoluţia creierului mare, la vertebratele inferioare (ciclostomi şi peşti) acesta fiind implicat aproape complet în olfacţie. Zona cea mai puţin modificată în evoluţia creierului mare este zona olfactivă. Rinencefalul are suprafaţă netedă, fără circumvoluţii, alcătuind paleocortexul.

Fig.71 Şanţurile şi lobii emisferei cerebrale stângi

Structura internă Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral. De asemenea, substanţa cenuşie este prezentă la baza emisferelor, în interiorul substanţei albe, alcătuind nucleii bazali sau corpul striat. 100

Anatomie umană

Scoarţa cerebrală este alcătuită din celule nervoase, de tip, formă şi mărimi diferite, dispuse pe mai multe straturi, repartizate neuniform la nivelul emisferelor. Omul are în jur de 14 - 18 miliarde neuroni la nivelul scoarţei cerebrale. În afară de neuroni, scoarţa cerebrală conţine nevroglii, fibre nervoase şi vase sangvine. Cortexul prezintă două regiuni: 1. allocortexul sau pleocortexul (cortex primordial), format din două straturi de celule: un strat receptor şi unul motor şi 2. izocortexul sau neocortexul, care este filogenetic mai nou decât precedentul, fiind mai larg răspândit decât acesta. Izocortexul prezintă şase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern, şi fusiform. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe întreaga scoarţă cerebrală. Există zone unde predomină straturile granulare, zone unde predomină straturile piramidale, precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional. Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi. Cortexul heterotipic prezintă numai unele din straturi. Când predomină straturile piramidale, cortexul se numeşte agranular. Când predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. Cortexul agranular este mai gros, fiind motor, iar cortexul granular este mai subţire, fiind senzorial. Nucleii bazali reprezintă grupări de substanţă cenuşie situate la baza emisferelor cerebrale, în plină masă de substanţa albă. În secţiune au aspect striat, numindu-se astfel corp striat. Se deosebesc trei nuclei principali: 1. nucleul caudat, în formă de virgulă alcătuit din cap, corp şi coadă; 2. nucleu lentiform; 3. nucleul claustrum. Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre: a.) fibre de asociere, care leagă între ele diferitele zone ale aceleiaşi emisfere. b.) fibre comisurale, care unesc între ele cele două emisfere, făcându-le să funcţioneze simultan. Fibrele comisurale sunt grupate în trei formaţiuni: 1. corpul calos, alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late de substanţă albă dispuse în profunzimea fisurii longitudinale. 2. fornixul sau trigonul cerebral, este situat sub corpul calos. 3. comisura albă anterioară leagă părţile inferioare ale lobilor temporali c.) fibre de proiecţie, leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului nervos. Aceste fibre converg la locul de trecere dintre talamus şi nucleii bazali, unde alcătuiesc o formaţiune numită capsula internă.

Ventriculii cerebrali Sunt reprezentaţi de patru cavităţi situate în interiorul encefalului, în continuarea canalului ependimar al măduvei. Sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. Se formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea porţiunii iniţiale a canalului neural primordial. În fond, la fel ca şi canalul ependimar, au fost iniţial o 101

Anatomie umană

parte externă sistemului nervos, care a ajuns în interiorul acestuia, o dată cu invaginarea tubului nervos, caracteristică neurulaţiei. Ventriculii cerebrali conţin, la fel ca şi canalul ependimar, lichid cefalorahidian (L.C.R). Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. Ventriculul III este situat în interiorul diencefalului, comunicând cu ventriculul IV, prin intermediul apeductului lui Sylvius din mezencefal. Ventriculii I şi II, numiţi şi ventriculi laterali, se află în interiorul emisferelor cerebrale ale creierului mare, tavanul lor fiind alcătuit de corpul calos. Fiecare ventricul lateral are o parte centrală şi trei prelungiri numite coarne: un corn anterior ce pătrunde în lobul frontal, un corn posterior ce pătrunde în lobul occipital şi un corn inferior care pătrunde în lobul temporal. În partea centrală a ventriculilor laterali, precum şi în ventriculul IV, se află plexurile coroide, formaţiuni vasculare, care produc lichidul cefalorahidian, asemănător cu limfa. Această circulă în ventriculii cerebrali şi în canalul ependimar, ajungând în spaţiul delimitat de meninge prin orificiile ventriculului IV. Din spaţiul subarahnoidian, lichidul cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene, situate în sinusul sagital al durei mater. Lichidul cefalorahidian, intervine în protecţia mecanică a creierului, fiind practic un mediu lichid în care este imersat sistemul nervos central.

Nervii spinali Nervii spinali sunt alcătuiţi atât din fibre motorii cât şi senzitive, (somatice şi vegetative). Astfel, nervii spinali sunt nervi micşti. Omul are 31 de perechi de nervi spinali. Aceştea se formează la nivelul neuromerelor măduvei, părăsind canalul vertebral prin orificiile intervertebrale. Deşi măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală, nervii părăsesc coloana şi pe la nivelul orificiilor inferioare punctului de terminare al măduvei. Astfel, la nivelul nervilor spinali, omul păstrează încă, relativ puţin alterată, metameria primordială caracteristică tuturor cordatelor. Nevii spinali sunt alcătuiţi din trei componente: rădăcini, corp şi ramuri. Fiecare nerv spinal prezintă două rădăcini: una anterioară, motoare şi una posterioară senzitivă, pe traiectul căreia se află ganglionul spinal. Ganglionul este o grupare de corpi neuronali situaţi în afara sistemului nervos central. Rădăcina anterioară se formează la nivelul cornului anterior, motor, de la nivelul substanţei cenuşii a măduvei, iar rădăcina posterioară vine la cornul posterior, senzitiv, al substanţei cenuşii a măduvei. Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului vertebral, formând trunchiul comun, mixt, al nervului. Ulterior părăsirii coloanei vertebrale pe la nivelul orificiului intervertebral, trunchiul fiecărui nerv spinal se împarte în două ramuri mixte: una dorsală şi una 102

Anatomie umană

ventrală. Ramurile dorsale sau posterioare sunt mixte, cu dispoziţie metamerică, inervând tegumentul şi musculatura spatelui. Ramurile anterioare, tot mixte, sunt mai masive decât cele dorsale, inervând pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului, precum şi membrele. În cea mai mare parte a corpului, dispoziţia, primordial metamerică a ramurilor anterioare ale nervilor spinali este alterată, datorită unirii mai multor nervi. Astfel, doar ramurile anterioare din regiunea toracală î-şi păstrează independenţa, formând 12 perechi de nervi intercostali, dispuşi metameric, inervând pielea şi musculatura toracelui şi parţial a abdomenului. Ramurile din celelalte regiuni se unesc între ele, formând plexuri. Omul prezintă 5 plexuri: cervical, brahial, lombar, sacral şi sacro-coccigian. Plexul cervical conţine ramurile anterioare ale primilor 4 nervi cervicali. Inervează pielea şi musculatura gâtului, a regiunii inferioare a capului şi muşchiul diafragm. Plexul brahial rezultă din contopirea ramurilor ultimilor 4 nervi cervicali, distribuindu-se la membrul toracal. Plexul lombar cuprinde ramurile primilor trei nervi lombari, inervând membrul inferior şi parţial muşchii abdomenului. Plexul sacral grupează ultimii doi nervi lombari şi primii trei sacrali. Inervează regiunea fesieră şi membrul inferior. Plexul sacroccocigian cuprinde ultimii doi nervi sacrali şi nervul coccigian, inervând regiunea anusului şi a organelor genitale.

Fig.72 Plexurile nervoase

Nervii cerebrali sau cranieni Sunt nervi pereche şi simetrici, inervând extremitatea cefalică. Sunt analogii nervilor spinali, alcătuind împreună cu 103

Anatomie umană

aceştia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de nervi cranieni, notaţi cu cifre romane: I olfactiv, II optic, III oculomotor, IV trohlear (patetic), V trigemen, VI abducens, VII facial, VIII acustico-vestibular, IX gloso-faringian, X vag, XI accesor (spinal), XII hipoglos. În mod primordial la vertebrate există doar 10 perechi de nervi cranieni, ultimele două perechi, caracteristice doar reptilelor, păsărilor şi mamiferelor, fiind iniţial nervi spinali. Aceştea au fost înglobaţi de encefal o dată cu neuromerele corespunzătoare, inervând şi în prezent zone ale trunchiului. După funcţie, nervii cerebrali sunt de trei tipuri: senzitivi, motori şi micşti. Primele două perechi de nervi (olfactiv şi optic) aparţin creierului mare, fiind în realitate porţiuni ale encefalului îndepărtate de acesta. Ceilalţi 10 nervi aparţin trunchiului cerebral. Se consideră că nervii III - XII au fost iniţial nervi spinali, migraţi în encefal o dată cu dezvoltarea acestuia, în diferite etape evolutive. Nervii V, VII, IX şi X au inervat iniţial aparatul branhial, transformându-se în evoluţie o dată cu modificările acestuia, în prezent inervând în principal derivatele aparatului branhial. Nervii motori, sau partea motoare a celor micşti, prezintă o origine aparentă (locul prin care nervul părăseşte trunchiul cerebral) şi o origine reală (nucleul de substanţă cenuşie în care nervul se formează în realitate). Nervii senzitivi sau ramurile senzitive ale celor micşti, prezintă un nucleu de substanţă cenuşie spre care se îndreaptă, dar pe parcursul lor prezintă şi ganglioni situaţi în exteriorul trunchiului cerebral. Spre deosebire de nervii spinali, cei cranieni nu sunt dispuşi metameric, datorită modificărilor profunde care au afectat, în evoluţia vertebratelor, segmentul cefalic. Nervii cranieni senzitivi conduc informaţii de la receptorii organelor de simţ craniene la encefal. Sunt în număr de trei: olfactiv, optic şi acustico-vestibular. I.) Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă. Aceştia se grupează, formând filetele, olfactive care străbat lama ciuruită a osului etmoid, ajungând la encefal. II.) Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină. Nervul părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană, unde axonii din jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă, formând chiasma optică. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte. De la chiasma optică se formează tracturile optice, care se îndreaptă spre diencefal. Nervul optic reprezintă în realitate o parte modificată a encefalului. VIII.) Nervul acustico-vestibular (stato-acustic) este alcătuit din două părţi distincte, nervul cohlear sau acustic şi nervul vestibular. Nervul cohlear este nervul auzului. Se formează în ganglionul spiralat a lui Corti din melcul osos al urechii interne. Nervul vestibular este nervul echilibrului. Se formează în ganglionul lui Scarpa din urechea internă. Cele două componente se unesc, pătrund în cutia craniană, îndreptându-se spre trunchiul cerebral. 104

Anatomie umană

Nervii cranieni motori sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice. III.) Nervul oculomotor este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul oculomotor, situat în pedunculii cerebrali ai mezencefalului care reprezintă originea reală a nervului. Părăseşte trunchiul cerebral prin fosa interpedunculară, care reprezintă astfel originea aparentă a nervului. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. Pe lângă aceste fibre somato-motorii, nervul mai conţine fibre viscero-motorii, care se distribuie la muşchii netezi ai corpului ciliar şi ai irisului. IV.) Nervul trohlear sau patetic are originea reală în pedunculii cerebrali, iar originea aparentă sub coliculii cvadrigemeni inferiori. Inervează muşchiul oblic superior al globului ocular. VI.) Nervul abducens are originea reală în punte, iar originea aparentă în şanţul bulbo-pontin. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular. XI.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau medulară. Inervează muşchii trapez, sternocleidomastoidian, muşchii faringelui, laringelui, ai boltei palatine. XII.) Nervul hipoglos are originea reală în nucleul hipoglosului din bulb. Este nervul motor al limbii. Nervii cranieni micşti sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii, atât somatice cât şi vegetative. V.) Nervul trigemen este format din fibre senzitive cu originea reală în ganglionul semilunar al trigemenului sau ganglionul lui Gasser şi fibre motorii cu originea reală în nucleul masticator din punte. Originea aparentă este tot la nivelul punţii. În dreptul ganglionului lui Gasser, nervul se împarte în trei ramuri: 1. ramura oftalmică, formată numai din fibre senzitive, inervează globul ocular, mucoasa nazală, pielea frunţii; 2. ramura maxilară, formată numai din fibre senzitive, inervează maxilarul superior, dinţii superiori, bolta palatină, mucoasa nazală, pielea regiunii temporale, a buzelor şi a pleoapei inferioare; 3. ramura mandibulară mixtă, inervează senzitiv mandibula, glandele salivare, submandibulare şi linguale, parţial limba, pielea obrajilor, pavilionul urechii, iar fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori şi o parte din muşchii suprahioidieni. VII.) Nervul facial are originea aparentă în şanţul bulbo-pontin. Originea reală a fibrelor motorii este în punte. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală având originea în ganglionul geniculat. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii, muşchii stilohioidieni şi digastrici. Nervul are o componentă vegetativă, care inervează glandele salivare. IX.) Nervul glosofaringian are atât originea aparentă cât şi cea reală la nivelul bulbului rahidian. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală, mucoasa

105

Anatomie umană

regiunii amigdaliene şi a urechii medii. Fibrele motorii inervează muşchii regiunii superioare a faringelui. X.) Nervul vag este alcătuit majoritar din fibre vegative, atât senzitive cât şi motorii. Cuprinde şi fibre somatice, de asemenea şi senzitive şi vegetative. Este nervul cranian cu cel mai lung traiect. Originea aparentă a nervului se află la nivelul bulbului, iar cea reală se află de asemenea în bulb. Nervul se împarte în trei feluri de ramuri: cervicale, toracale şi abdominale. Ramurile cervicale se subâmpart în ramuri meningiale, ramuri auriculare (inervează pavilionul urechii), ramuri faringiene, laringiene şi cardiace. Ramurile toracale sunt formate din ramuri bronşice, ramuri esofagiene, ramuri pericardice. Ramurile abdominale formează plexul gastric anterior şi posterior, precum şi ramurile hepatice, pancreatice, splenice.

Fig.73 Nervii cranieni

Sistemul nervos vegetativ Este format, la fel ca şi cel somatic, dintr-o parte centrală şi una periferică. Partea centrală a sistemului nervos vegetativ este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi în măduva spinării, alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Partea periferică formează ganglioni vegetativi, fibre nervoase şi 106

Anatomie umană

plexuri. Fibrele nervoase care pleacă de la măduva spinării şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică, aparţin sistemului nervos vegetativ. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici, numindu-se astfel fibre preganglionare. Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare, distribuindu-se la organele pe care le inervează. Sistemul nervos vegetativ se împarte, după funcţia pe care o îndeplineşte, în două componente: 1. sistem nervos vegetativ simpatic şi 2. sistem nervos vegetativ parasimpatic.

Sistemul nervos vegetativ simpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinării din regiunile toracală şi lombară, unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici. Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici latero-vertebrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-vertebrali sunt situaţi de o parte şi de alta a coloanei, formând astfel două lanţuri ganglionare. Fiecare şir cuprinde 19 - 22 de ganglioni, legaţi între ei prin fascicule interganglionare. Fiecare ganglion simpatic latero-vertebral este legat de câte un nerv spinal prin 2 ramuri, anume comunicanta albă şi comunicanta cenuşie. Comunicanta albă este formată din fibre preganglionare mielinice, iar comunicanta cenuşie din fibre postganglionare amielinice. Fiecare lanţ de ganglioni simpatici cuprinde patru grupuri de ganglioni: ganglioni cervicali în număr de 3; ganglioni toracali în număr de 10-11; ganglioni lombari în număr de 3-4; ganglioni pelvieni în număr de 3-5. Ganglionii simpatici viscerali sunt situaţi în apropierea organelor pe care le inervează. Omul prezintă trei ganglioni simpatici viscerali mai importanţi, anume ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale, care se grupează formând nuclei sau centri nervoşi vegetativi parasimpatici. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal; nucleul lacrimal şi nucleul salivator superior din punte; nucleul salivator inferior; şi nucleul dorsal al vagului din bulb. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii, centrul ano-spinal al defecaţiei, precum şi centrul genito-spinal al erecţiei. 107

Anatomie umană

Fig.74 Schema sistemului nervos vegetativ

108

Anatomie umană

Porţiunea periferică a sistemului nervos vegetativ parasimpatic este alcătuit din neuroni vegetativi care se grupează sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Ganglionii parasimpatici sunt situaţi periferic, în imediata vecinătate sau chiar în pereţii organelor pe care le inervează. În regiunea craniană se află următorii ganglioni parasimpatici: ciliar, otic şi submaxilar.

Meningele Meningele reprezintă un sistem de membrane care învelesc sistemul nervos central. În alcătuirea meningelui intră trei membrane dispuse dinspre exterior în următoarea ordine: dura mater, arahnoida şi pia mater. Meningele care acoperă encefalul este numit meninge cerebral, iar meningele care acoperă măduva este numit meninge spinal. Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic, fiind foarte rezistentă, având rol de protecţie. Între dura mater şi peretele canalului vertebral se află spaţiul epidural, care conţine ţesut conjunctiv. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei craniene, formând periostul intern al acestora. Dura mater cerebrală prezintă trei prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale; coasa cerebelului care separă emisferele cerebeloase şi cortul cerebelului care se interpune între creierul mare şi creierul mic. Aceste derivate ale durei mater cerebrale conţin vase sanguine speciale, numite sinusuri venoase. Arahnoida este foiţa intermediară a meningelui, situată între dura mater şi pia mater. Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian, care conţine lichidul cefalorahidian. Este foarte fragilă, asemănătoare unei pânze de păianjen, asemănare de la care îi provine numele. Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară, foarte fragilă, aderând intim de substanţa nervoasă. Arahnoida şi pia mater alcătuiesc împreună leptomeningele, sau meningele moale. Intervin în hrănirea şi protecţia sitemului nervos central, precum şi în circuitul lichidului cefalorahidian.

109

Anatomie umană

ANALIZATORII Analizatorii, sau organele de simţ, sunt structuri specializate, care intervin alături de sistemul nervos în integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea activităţii organelor interne. În consecinţă, oferă premizele adaptării individului la modificarea condiţiilor de mediu, şi implicit permit supravieţuirea acestuia. Practic, analizatorii informează sistemul nervos asupra lumii înconjurătoare, transmiţând modificările factorilor de mediu care pot afecta individul. În absenţa analizatorilor, fiinţa vie ar fi scoasă în afara mediului, fiind lipsită de orice informaţii asupra acestuia. Orice analizator este format din trei segmente: 1. segment periferic sau receptor, 2. segment intermediar sau de conducere şi 3. segment central sau de percepţie. Segmentul periferic sau receptorul, diferă structural în funcţie de analizator. Receptorii sunt organe specializate, care recepţionează excitanţii din mediu, îi transformă în impuls nervos, pe care îl transmit segmentelor de conducere. Astfel, funcţia unui receptor poate fi redată prin trei cuvinte, recepţionează, transformă şi transmite. Practic, receptorul transformă diferite tipuri de semnale din mediu în singurul limbaj cunoscut de sistemul nervos, anume impulsul nervos. După teritoriul de recepţie se deosebesc trei tipuri de receptori: 1. exteroreceptori, 2. interoreceptori şi 3. proprioreceptori. Exteroreceptorii recepţionează stimuli din mediul extern. Se împart în receptori de contact (tactili şi gustativi) şi de distanţă sau telereceptori (vizual, auditiv şi olfactiv). Interoreceptorii numiţi şi visceroceptori, preiau stimuli de la organele interne. Proprioceptorii preiau stimuli din muşchi, tendoane, capsule articulare, ligamente şi vase sanguine (sunt în principal receptorii aparatului locomotor). După natura excitanţilor, există mai multe tipuri de receptori: mecanoreceptori, termoreceptori, chemoreceptori, receptori electromagnetici (receptori pentru radiaţia luminoasă), algoreceptori. Algoreceptorii recepţionează orice fel de stimuli capabili să provoace durerea. Algoreceptorii nu sunt specializaţi, orice stimul din mediu care depăşeşte valoarea tolerată de fiinţa vie, determină apariţia senzaţiei de durere. Segmentul intermediar sau calea de conducere, este reprezentată de nervii şi căile nervoase care conduc impulsurile nervoase de la receptori la sistemul nervos central. Segmentul central sau de percepţie, este reprezentat de zonele din sistemul nervos central în care sunt prelucrate informaţiile primite de la receptori. Există zone diferite din encefal unde sunt prelucrate informaţiile primite de la diferiţii analizatori. Segmentul central transformă informaţiile primite de la analizatori în senzaţii specifice. Deci, senzaţiile se produc la nivelul encefalului şi nu al receptorului. 110

Anatomie umană

Analizatorul cutanat Segmentul periferic este reprezentat de receptorii din piele, fiind astfel un analizator cu un receptor deosebit de vast. Segmentul de conducere este alcătuit de căile sensibilităţii tactile, termice şi dureroase. Segmentul central este reprezentat de zona de proiecţie a sensibilităţii generale din scoarţa cerebrală. Receptorii cutanaţi Inervaţia pieii este deosebit de bogată, pielea având funcţie de organ de simţ. Fibrele nervose senzitive de la nivelul pieii sunt reprezentate de dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali de pe traiectul nervilor spinali sau din ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni. Fibrele nervoase senzitive din piele sunt de două feluri: libere sau încapsulate. Terminaţiile nervose libere Sunt situate atât în epidermă cât şi în dermă, reprezentând arborizaţii dendritice. Cele din epiderm sunt firişoare nervoase care provin din fibrele nervoase ale papilelor dermice. Terminaţiile nervoase îşi pierd teaca de mielină, străbat membrana bazală, ajungând în stratul mucos al epidermului, unde se ramifică şi pătrund printre celulele acestui strat. Astfel formează o reţea intraepidermică de fibre nervoase amielinice, care recepţionează excitaţiile dureroase. Terminaţii libere asemănătoare se află în jurul foliculilor piloşi. În epidermă se găsesc şi formaţiuni senzitive numite meniscurile sau discurile Merkel, care pot fi considerate intermediare între terminaţiile nervoase libere şi receptorii încapsulaţi. Discurile Merkel sunt alcătuite din terminaţia dilatată a unui neuron, aflată în contact cu o celulă specializată din epidermă. În dermă există fibre nervoase amielinice care formează arborizaţii în papilele dermice şi în jurul vaselor sanguine, recepţionând excitaţii tactile fine. Fibrele nervoase senzitive încapsulate: Reprezintă structuri conjunctivo-nervoase, localizate în derm şi hipoderm. Se numesc corpusculi senzitivi, fiind de mai multe tipuri: 1. Corpusculii Meissner se află în ţesutul conjunctiv al papilelor dermice din pulpa degetelor. Apar şi la nivelul mucoasei bucale, limbii, boltei palatine, a organelor genitale feminine şi a mamelonului. Corpusculul are formă eliptică, prezentând o stromă conjunctivă şi o expansiune nervoasă, la exterior fiind delimitat de o capsulă conjunctivă. Stroma este alcătuită din lame conjunctive dispuse în straturi. Între lame se află celule conjunctive. Fibra nervoasă senzitivă, care pătrunde în stromă are, în zona periferică, un traiect elicoidal, apoi se divide în mai multe ramuri terminate prin extremităţi dilatate. Corpusculii Meissner recepţionează excitaţii tactile. 2. Corpusculii Krause sunt localizaţi în dermă, în mucoasele conjunctive şi în mucoasa bucală. Au dimensiuni mai reduse decât precedenţii, având formă cilindrică sau sferoidală. Sunt formaţi din 1-2 lamele conjunctive care delimitează la 111

Anatomie umană

interior o substanţă granulară care conţine celule. În interiorul substanţei granulare pătrunde o fibră amielinică, care se ramifică foarte abundent. Corpusculii Krause recepţionează excitaţii pentru senzaţia de rece. 3. Corpusculii Vater - Pacini sunt cei mai voluminoşi corpusculi senzitivi din piele, putând să ajungă la 4 mm lungime. Se găsesc în hipodermul palmar şi plantar, în principal în pulpa degetelor. Au formă ovoidă, prezentând o capsulă, o porţiune axială şi o fibră nervoasă la interior. Capsula este alcătuită din lamele conjunctive concentrice (30 - 60), separate prin spaţii care conţin o substanţă fluidă. Porţiunea axială se află în interiorul capsulei, fiind formată din ţesut conjunctiv fibrilar, în care pătrunde fibra nervoasă senzitivă. Fibra nervoasă străbate porţiunea axilară pe toată lungimea acesteia, terminându-se la capătul opus. Aceşti corpusculi sunt mecanoreceptori, recepţionând presiuni mari. 4. Corpusculii Golgi - Mazzoni se află în hipodermul pulpei degetelor, în derm şi în stratul exterior ale muşchilor. Au formă ovoidală, asemănându-se cu corpusculii Vater - Pacini, dar au mai puţine lamele conjunctive la exterior. Porţiunea centrală este mai voluminoasă, iar fibra nervoasă centrală are un traiect mai sinuos, împărţindu-se în mai multe ramuri. Recepţionează presiuni mai slabe decât precedenţii. 5. Corpusculii Ruffini se găsesc atât în hipoderm cât şi în derm, având formă cilindrică sau de fus. Prezintă o capsulă conjunctivă, alcătuită din 4 - 5 lamele, un ţesut conjunctiv de susţinere şi o fibră nervoasă, care prezintă ramificaţii fine în formă de reţea. Recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de cald. Segmentul intermediar sau calea de conducere, este alcătuit din căile nervoase care conduc influxul nervos de la receptori la centrii nervoşi. Segmentul central sau de percepţie este reprezentat de zone din scoarţa cerebrală a lobului parietal. Acestea analizează stimulii primiţi de la receptori, generând senzaţii specifice.

Analizatorul kinestezic Serveşte la perceperea mişcărilor organismului, contribuind implicit la menţinerea echilibrului şi la coordonarea mişcărilor. Segmentul periferic este reprezentat de proprioceptorii din muşchi, tendoane, capsule articulare, membrane sinoviale şi periost. Receptorii analizatorului kinestezic sunt de mai multe tipuri: fusuri neuromusculare, corpusculi tendinoşi Golgi, corpusculi Vater - Pacini, terminaţii nervoase libere. 1. Fusurile neuromusculare reprezintă proprioceptori senzitivomotori, care determină gradul de întindere al muşchilor. Fusul neuromuscular este alcătuit din 2 - 10 fibre musculare striate, subţiri, învelite la exterior într-o capsulă conjunctivă. Aceste fibre se numesc fibre intrafusale, fiind situate paralel cu fibrele musculare 112

Anatomie umană

normale. Fibrele intrafusale se inseră fie pe alte fibre musculare, fie pe acestea şi pe tendoane. Fusul neuromuscular prezintă o porţiune mijlocie, voluminoasă, necontractilă şi două extremităţi contractile. Porţiunea centrală a fusului neuromuscular este înfăşurată de terminaţii nervoase senzitive, dispuse spiralat sau în formă de floare. Extremităţile fusului sunt contractile, primind terminaţii nervoase motorii. Excitantul fusurilor este reprezentat de întinderea porţiunii centrale a acestuia, întinderea muşchiului antrenând pasiv şi întinderea fibrelor intrafusale, declanşând astfel un impuls nervos. 2. Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori situaţi la locul de unire dintre fibrele musculare şi tendoane. Sunt alcătuiţi dintr-o reţea de fibre nervoase, situate la nivelul fasciculelor tendinoase, terminate sub formă de butoni. Corpusculii tendinoşi sunt stimulaţi de contracţia activă a muşchilor, determinând gradul de contracţie al acestora, în scopul împiedicării contracţiilor prea puternice, care ar putea afecta muşchii. 3. Corpusculii Vater - Pacini sunt identici structural şi funcţional cu cei descrişi la analizatorul cutanat. Segmentul intermediar al analizatorului kinestezic este reprezentat de fibrele senzitive ale nervilor spinali şi de fasciculele ascendente din măduvă. Segmentul central se află în lobul parietal al creierului mare. O parte din informaţii ajung la scoarţa cerebelului.

Analizatorul olfactiv Omul are mirosul relativ slab dezvoltat în comparaţie cu alte mamifere, astfel analizatorul olfactiv neavând un rol promordial pentru această specie. Segmentul periferic este reprezentat de celulele olfactive din mucoasa olfactivă. Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de 2-3 cm², acoperind lama ciuruită a osului etmoid şi parţial cornetul nazal superior şi septul nazal. Mucoasa olfactivă este alcătuită din două componente: epiteliul olfactiv şi corionul. Epiteliul olfactiv cuprinde trei tipuri de celule: olfactive, de susţinere şi bazale. Celulele olfactive sunt reprezentate de neuroni bipolari senzitivi, dendritele lor fiind situate la polul apical al celulei, terminându-se printr-o umflătură numită buton olfactiv. De la nivelul acestui buton pornesc 6-8 cili olfactivi. Axonii se află la polul bazal, pătrunzând în corion. Axonii formează filetele nervului olfactiv, care traversează lama ciuruită a osului etmoid şi ajung la bulbul olfactiv. Celulele de susţinere sunt celule epiteliale prismatice. Celulele bazale despart epiteliul de corion.

113

Anatomie umană

Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv, la nivelul căruia se află vase de sânge, fibre nervoase şi glande tubulo - acinoase de tip seros. Secreţia acestor glande umezeşte mucoasa olfactivă. Segmentul intermediar este alcătuită din axonii celulelor olfactive care formează nervii olfactivi. Aceştea ajung în bulbul olfactiv, unde fac sinapsă cu celulele mitrale, a căror axoni alcătuiesc tracturile olfactive. Segmentul central este alcătuit din centrii primari şi secundari. Analiza primară a informaţiilor olfactive se realizează la nivelul rinencefalului, situat în partea inferioară a lobului frontal al creierului mare.

Fig.75 Analizatorul olfactiv

Analizatorul gustativ Segmentul periferic este reprezentat de mugurii gustativi din cavitatea bucală. Aceştea sunt situaţi în principal pe limbă, la nivelul papilelor caliciforme, fungiforme şi foliate. Papilele filiforme nu conţin muguri gustativi, având rol în masticaţie. Un număr redus de muguri gustativi se află în mucoasa epiglotei, a vălului palatin, a faringelui, a buzelor şi a zonelor interioare ale obrajilor. Mugurii gustativi sunt situaţi între celulele epiteliale ale papilelor. Un mugure gustativ este alcătuit din celule senzoriale gustative şi celule de susţinere. Extremitatea exterioară a mugurelui este prevăzută cu un scurt canal, numit canal gustativ, care se deschide la suprafaţă prin porul gustativ. Celulele senzoriale gustative prezintă prelungiri numite cili gustativi, care pătrund în canalul gustativ. Cilii gustativi reprezintă regiunea sensibilă a celulelor gustative, care vine în contact cu moleculele substanţelor dizolvate în salivă. La polul opus, celulele gustative sunt în legătură cu fibre nervoase. Segmentul intermediar este format dintr-un lanţ alcătuit din trei neuroni senzitivi. Primul neuron senzitiv se află în ganglionii de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi vag. Al doilea neuron senzitiv se află în trunchiul cerebral, al 114

Anatomie umană

treielea neuron senzitiv este localizat în talamus. Segmentul central al analizatorului gustativ este situat în scoarţa cerebrală a porţiunii inferioare a girului postcentral.

Analizatorul vizual Este cel mai important analizator al omului, oferind marea majoritate a informaţiilor asupra lumii înconjurătoare. Este alcătuit din trei componente: 1. Segmentul periferic, reprezentat de ochi. 2. Segmentul intermediar, reprezentat de calea optică. 3. Segmentul central, format de scoarţa cerebrală a lobului occipital din regiunea scizurii calcarine Ochiul (fotoreceptorul) Ochiul este alcătuit din două componente: 1. globul ocular şi 2. anexele globului ocular. În mod priordial la vertebrate există două categorii de ochi: nepereche (pineal şi parietal) şi pereche. La om şi la mamifere în general, se păstrează doar cei doi ochi pereche. Dintre ochii nepereche, ochiul parietal dispare, iar cel pineal devine glanda pineală sau epifiza. 1. Globul ocular Globii oculari (drept şi stâng), sunt localizaţi în orbite, ocupând numai partea anterioară a acestora. În partea posterioară a globilor oculari există spaţiul retrobulbar, care conţine un ţesut conjunctiv gras. Globul ocular este aproximativ sferic. Prezintă un pol anterior şi unul posterior. Linia care uneşte cei doi poli se numeşte axul anteroposterior sau axa optică. Ca urmare a formei sferice pe care o prezintă, globului ocular îi poate fi descris un ax anteroposterior, un ecuator (perpendicular pe ax) şi meridiane (trec prin ambele extremităţi ale globului). Structural, globul ocular este format din două categoririi de componete: 1. elemente componente ale peretelui globului şi 2. elementele cuprinse în interiorul peretelui globului ocular. În prima categorie sunt incluse cele trei straturi (pături, tunici), anume externă, medie şi internă, care formează peretele globului ocular. Din a doua categorie fac parte: umoarea apoasă, corpul vitros şi cristalinul. Acestea se numesc medii transparente, ca urmare a faptului că pot fi străbătute de lumină. Totuşi, la aceste medii transparente trebuie adăugată şi o componentă a tunicii externe a peretelui globului ocular, anume corneea, care deşi aparţine peretelui

115

Anatomie umană

globului ocular este transparentă, fiind străbătură de lumină. Partea senzitivă a globului ocular reprezintă o porţiune evaginată a encefalului. Peretele globului ocular Prezintă trei componente, numite tunici: externă, medie şi internă Tunica externă Are rolul de a proteja globul ocular, în acelaşi timp permiţând luminii să străbată o parte a sa. Ca urmare a structurii şi funcţiei diferite a tunicii externe, se deosebesc două regiuni ale acesteia, anume: 1. sclerotica şi 2. corneea. 1. Sclerotica Protejază globul ocular, servind la inserţia musculaturii extrinsece a acestuia. Este o membrană dură şi inextensibilă, de culuoare alb - sidefie, opacă, neputând fi străbătură de lumină. La polul posterior prezintă un sector perforat, numit lamă ciuruită, pe la nivelul căreia trec fibrele nervului optic şi vase sanguine. Sclerotica este formată din ţesut conjunctiv fibros dens. Caracteristic structurii scleroticii este faptul că fibrele conjunctive din alcătuirea acesteia se întretaie dezordonat, fiind orientate în toate direcţiile. Între fibrele conjunctive se află spaţii lacunare care conţin limfă şi vase de sânge. 2. Corneea Este, spre deosebire de sclerotică, transparentă. Se află în partea anterioară a globului ocular, având forma unui segment de sferă. Transparenţa corneei se datorează modului de alcătuire a acesteia, în principal a dispunerii fibrelor conjunctive din structura sa. Corneea este formată din cinci straturi: epiteliul anterior, membrana elastică anterioară, ţesutul propriu cornean sau parenchimul, membrana elastică posterioară şi epiteliul posterior. Parenchimul este stratul cel mai gros al corneei, fiind alcătuit din fibre conjunctive colagene. Caracteristic structurii corneei este faptul că aceste fibre sunt aşezate paralel cu suprafaţa corneei. Între fibre se află celule corneene, precum şi un lichid interstiţial, corneea neavând vase sanguine. Alături de dispunerea ordonată a fibrelor conjunctive, prezenţa lichidului interstiţial are rol în determinarea transparenţei corneei. Cornea are dublu rol: de protectie şi de a permite trecerea luminii. Tunica mijlocie Se mai numeşte uvee, sau tunică vasculară, prezentând trei componente: 1. coroida, 2. corpul ciliar şi 3. irisul. În partea posterioară, tunica mijlocie este în raport cu sclerotica, dar anterior este distanţată faţă de cornee. 1. Coroida

116

Anatomie umană

Este o membrană vasculară, având o culoare închisă, brun negricioasă. Ocupă partea posterioară a globului ocular. Posterior prezintă orificul de trecere al nervului optic. Coroida este alcătuită din patru straturi: 1. supracoroidian situat la exterior, alcătuit din ţesut conjunctiv bogat în celule pigmentare, 2. stratul vaselor coroidiene, format dintr-o reţea de artere şi vene; în spaţiul dintre acestea se află ţesut conjunctiv ce conţine celule pigmentare 3. stratul vaselor capilare şi 4. membrana bazală. Coroida deţine două funcţii, pe de o parte asigură nutriţia mediilor transparente printr-un lichid interstiţial de imbibiţie, iar pe de altă parte asigură nutriţia retinei prin vasele pe care le conţine. A doua funcţie a coroidei este exercitată prin intermediul celulelor pigmentare, contribuind la formarea camerei obscure a globului ocular. 2. Corpul ciliar Este situat în partea anterioară a globului ocular. Este o formaţiune conjunctivo - musculară, care privită în ansamblu are forma unui inel aflat în partea sa externă în contact cu sclerotica. Prezintă două componente: procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare reprezintă formaţiuni vasculare conectate între ele. Sunt alcătuite din vase sanguine, incluse într-un ţesut conjunctiv care conţine şi celule pigmentare. Există aproximativ 70 - 80 de procese ciliare, ansamblul acestora alcătuind coroana ciliară, dispusă circular. Procesele ciliare secretă umoarea apoasă. Muşchiul ciliar se află în partea anterioară a corpului ciliar, fiind constituit din fibre musculare netede, dispuse longitudinal, circular şi radiar. Intervine în acomodarea vizuală la distanţă. 3. Irisul (iris în greacă înseamnă curcubeu) Este cea mai anterioară componentă a tunicii medii a globului ocular. Are formă de disc, fiind vizibil ca urmare a transparenţei corneei. În partea centrală, irisul prezintă un orificiu numit pupilă. Irisul prezintă o faţă anterioară, vizibilă la exterior, una posterioră, şi două margini: pupilară, delimitând pupila şi periferică, aflată în contact cu corpul ciliar. Faţa anterioară prezintă diferite culori, ca urmare a celulelor cromatofile din structura sa. Irisul este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, un epiteliu anterior, unul posterior şi din muşchi netezi dispuşi atât circular (sficterul pupilei) cât şi radiar (muşchiul dilatator al pupilei). Aceşti muşchi modifică diametrul pupilei, dozând astfel lumina care pătrunde în interiorul globului ocular. Tunica internă Se numeşte retină, fiind o componentă nervoasă, reprezentând o prelungire a nervului optic. În ontogeneză, retina se formează extrem de devreme, apărând în urma unei evaginări laterale a prozencefalului, fiind astfel o parte a creierului

117

Anatomie umană

distanţată de acesta. Este o membrană fotosensibilă, transparentă, de culoare roz. Prezintă două zone: 1. retina optică sau vizuală şi 2. retina oarbă. 1. Retina vizuală Ocupă partea posterioară a globului ocular. Are o faţă externă, în raport cu coroida şi una internă, în raport cu corpul vitros. Retina vizuală este formată din trei tipuri de celule: nervoase, pigmentare şi de susţinere. Există cinci tipuri de celule nervoase: vizuale, bipolare, multipolare, orizontale şi amacrine. Celulele vizuale sunt de două categorii: cu bastonaş şi cu con. Celulele cu bastonaş prezintă o prelungire a corpului celular în formă de baston. Acesta conţine o substanţă fotosensibilă numită rodopsină. Corpul celular se continuă în partea opusă bastonaşului cu o prelungire cu structură de axon. Celulele cu bastonaş au rol în vederea la lumină slabă. Celulele cu con prezintă o prelungire a corpului în formă de con. Acesta conţine o substanţă fotosensibilă numită iodopsină. Corpul celular se termină în partea opusă conului cu o prelungire în formă de disc ramificat. Aceste celule au rol în vederea diurnă. Celule bipolare reprezintă primul neuron senzitiv al căii optice, denditele lor făcând sinapsă cu celulele vizuale. Celulele multipolare reprezintă al doielea neuron al căii optice, axonii lor formând nervul optic. Celulele orizonatale reprezintă neuroni de asociere de formă stelată. Celulele amacrine sunt tot neuroni de asociere, fără dendrite, având un axon foarte ramificat. Retina este formată din suprapunerea a zece straturi. Stratul celulelor vizuale este dispus spre coroidă, nervul optic formându-se spre interiorul globului ocular. Cele zece straturi vor fi enumerate dinspre coroidă: 1. Stratul celulelor pigmentare este reprezentat de un rând de celule ce conţin pigment melanic. 2. Stratul conurilor şi bastonaşelor conţine prelungirile în formă de con sau de bastonaş ale celulelor vizuale. 3. Membrana limitantă externă este alcătuită din prelungirile celulelor gliale situate la baza conurilor şi bastonaşelor, alcătuind o reţea interpusă între prelungirile şi corpurile celulelor vizuale. 4. Stratul granular extern conţine corpurile celulelor vizuale. 5. Stratul plexiform extern este alcătuit din axonii celulelor vizuale şi dendritele celulelor bipolare, precum şi din prelungirile celulelor orizontale. 6. Stratul granular intern cuprinde corpii celulelor bipolare, orizontale şi amacrine. 7. Stratul plexiform intern este alcătuit din axonii neuronilor bipolari şi dendritele celulelor ganglionare, care alcătuiesc următorul strat. 8. Stratul celulelor ganglionare este compus din celulele multipolare. 9. Stratul fibrelor optice este constituit de axonii neuronilor multipolari, care se îndreaptă spre papila optică (pata oarbă). Aceşti axoni se dispun spre interiorul

118

Anatomie umană

globului ocular, spre corpul vitros. Această dispoziţie determină existenţa papilei optice, lipsită de celule fotoreceproare. 10. Membrana limitantă internă separă retina de corpul vitros, fiind alcătuită din prelungirile unor celule nevroglice. Retina prezintă două zone deosebite structural: 1. papila optică şi 2. pata galbenă. Papila optică (pata oarbă) este o zonă ovalară sau discoidală, situată deasupra şi în interiorul polului posterior al globului ocular. Reprezintă locul de trecere al filetelor nervului optic, fiind lipsită de celule fotoreceptoare. Existenţa petei oarbe este o consecinţă a arhitectonicii retinei animalelor evoluate. Astfel, în retină celule fotosensibile se află spre exteriorul globului ocular, deci spre tunica medie, straturile retinei dispunându-se spre interiorul globului ocular. În consecinţă, nervul optic se formează spre interiorul globului ocular, spre corpul vitros, lumina care excită conurile şi bastonaşele trebuind să străbată înainte de a ajunge pe acestea, toate straturile retinei. Ca urmare a formării nervului optic în interiorul globului ocular, locul prin care acesta iese din globul ocular nu are cum să prezinte celule fotosensible, fiind în consecinţă “orb”. Astfel, pata oarbă este caracteristică ochilor inverşi, fiind o consecinţă a structurii răsturnate a retinei acestora. Pata galbenă (macula lutea) este o zonă ovală, localizată la capătul posterior al axei vizuale. Reprezintă punctul de maximă sensibilitate al retinei, prezentând la centru o mică depresiune (fovea centralis). În esenţă, stratificarea retinei constă din suprapunerea mai multor tipuri de celule nervoase, începând cu cele vizuale situate înspre coroidă. În mod tradiţional au fost descrise cele zece straturi, dintre care unele conţin doar prelungiri ale acestor celule. Structura retinei diferă în funcţie de zonă. Astfel, toate cele zece straturi amintite se observă cel mai evident la periferia petei galbene, unde retina are cea mai mare grosime. În fovea centralis însă, retina este foarte subţire, fiind alcătuită numai din două straturi, anume stratul pigmentar şi cel al celulelor vizuale, unde se regăsesc doar celule cu con. Începând de la pata galbenă spre periferia retinei numărul celulelor cu con se reduce progresiv. 2. Retina oarbă este localizată în regiunea anterioară a globului ocular, în zona în care lumina nu ajunge direct, fiind un ţesut epitelial, fără funcţie fotoreceptoare. Acoperă corpul ciliar (retină ciliară) şi faţa posterioară a irisului (retină iriană). Mediile transparente (medii refringente, sistem dioptric al ochiului) Se află în interiorul globului ocular, refractând radiaţiile luminoase, proiectând astfel imaginea pe retină. Evident în această categorie intră şi corneea, care aparţine însă peretelui globului ocular, unde a fost descrisă. Mediile transparente sunt reprezentate de umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros 119

Anatomie umană

(sticlos). Rolul acestora este de a permite luminii să pătrundă în interiorul globului ocular şi de a o proiecta exact pe celulele fotosensiblie din retină, unde aceasta va fi transformată în impuls nervos. Umoarea apoasă Este situată în partea anterioară a cristalinului, de o parte şi de alta a irisului. Irisul împarte acest spaţiu în două regiuni care comunică prin intermediul pupilei. Regiunea situată între iris şi cornee se numeşte cameră anterioară, cea situată între iris şi cristalin reprezintă camera posterioară. Anterior umoarea apoasă ajunge în contact cu corneea. Umoarea apoasă este un lichid incolor, transparent.

Fig.76. Analizatorul vizual

Cristalinul Este localizat între iris şi corpul vitros. Are forma unei lentile biconvexe dispusă în plan frontal. Este suspendat în poziţia sa, fiind fixat de corpul ciliar cu ajutorul ligamentului suspensor al cristalinului (zonula lui Zinn). Acesta înconjoară circumferinţa cristalinului, pe care îl leagă de corpul ciliar. Cristalinul are o faţă anterioară, una posterioară în raport cu corpul vitros şi o circumferinţă, de care se inseră ligamentul suspensor. La exterior, cristalinul este învelit într-o capsulă 120

Anatomie umană

elastică, numită cristaloidă. Sub cristaloidă, în partea sa anterioară, se află un epiteliu unistratificat. Cea mai mare parte a cristalinului este formată din fibrele cristalinului şi o substanţă amorfă. Cristalinul se poate deforma uşor, modificânduşi raza de curbură, realizând astfel acomodarea. Corpul vitros Este situat în partea posterioară a cristalinului, între acesta şi peretele posterior al globului ocular. Este o substanţă gelatinoasă, alcătuită dintr-o masă amorfă care conţine fibre de colagen.

2. Anexele globului ocular Sunt, după funcţia deţinută, de două categorii: 1. anexe de protecţie şi 2. anexe de motilitate. Anexe de protecţie Intervin în protecţia globului ocular. Sunt reprezentate de orbită, pleoape, cută semilunară, sprâncene, conjunctivă şi aparat lacrimal. Pleoapele sunt situate în partea anterioară a orbitei, pe care o pot închide, protejând astfel globul ocular. Sunt pliuri ale pieii, fiind perechi, una superioară şi una inferioară. Reprezintă formaţiuni musculo - cutanate, de formă patrulateră. Prezintă o faţă anterioară, una posterioară, o margine aderentă (care leagă pleoapa de orbită) şi una liberă, care delimitează fanta palpebrală, adică deschiderea anterioară a orbitei. Pleoapa superioară este mai mare şi mai mobilă decât cea inferioară. Marginile libere ale pleoapelor prezintă nişte peri situaţi pe mai multe rânduri, numiţi gene sau cili. La exterior pleoapele prezintă o piele subţire. Dedesubtul acesteia se află un ţesut celular subcutanat, apoi un strat muscular striat, un strat fibros şi înspre globul ocular este situată conjunctiva palpebrală. Pleoapele protejează globii oculari, reglează cantitatea de lumină prin modificarea diametrului fantei palebrale. De asemenea, prin clipire, pleoapele întind lacrimile pe suprafaţa globului ocular. Cuta semilunară este situată în unghiul intern a ochiului, având formă semilunară cu concavitatea îndreptată spre exterior. Este un organ rudimentar, corespunzând celei de a treia pleoape sau membrana nictitantă, bine dezvoltată la alte grupe de vertebrate. Sprâncenele sunt situate transversal, pe marginea superioară a orbitelor. Sunt formaţiuni musculo - cutanate, acoperite de peri. Împiedecă pătrunderea sudorii la globul ocular, deviind-o lateral. Conjunctiva reprezintă o membrană inserată pe de o parte pe faţa posterioră a pleoapelor (conjunctivă palpebrală) iar pe de altă parte pe regiunea anterioară a globului ocular (conjunctivă bulbară). Conjunctiva bulbară şi cea palpebrală sunt în 121

Anatomie umană

legătură, formând o cavitate care înconjoară partea anterioară a globului ocular şi partea posterioară a pleoapelor. Conjunctiva este formată dintr-un epiteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv. Aparatul lacrimal este alcătuit din glanda lacrimală şi căile lacrimale. Glanda lacrimală se află în partea supero - externă a orbitei. Prezintă o porţiune orbitală şi una palpebrală. Este o glandă de tip tubulo-acinos seros. Canalele excretoare ale glandei se deschid în cavitatea conjunctivală. Căile lacrimale sunt reprezentate de o serie de canalicule (canal nazolacrimal) care conduc lacrimile de la nivelul cavităţii conjunctive până în cavitatea nazală. Aparatul lacrimal produce şi transportă lacrimile. Acestea menţin suprafaţa corneei umedă în permanenţă. Anexe de motilitate Sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care realizează mişcările acestuia. Muşchii extrinseci sunt muşchi striaţi, în număr de şase, patru drepţi şi doi oblici. Se află în orbită, inserându-se cu excepţia unuia, la nivelul vârfului orbitei printr-un tendon comun, de unde diverg anterior, formând un con muscular care conţine în centru globul ocular. Muşchii drepţi sunt: superior, inferior, medial şi lateral. Muşchii oblici sunt: superior sau mare şi inferior sau mic. Segmentul de conducere al analizatorului vizual Se numeşte cale optică, fiind formată dintr-un lanţ de trei neuroni. Primul este celula bipolară din retină, iar al doielea este celula multipolară, situată tot în retină. Axonii celulelor multipolare se grupează, formând nervul optic, apoi chiasma optică şi tracturile optice. Al treielea neuron este localizat în corpul geniculat lateral din diencefal. Ca urmare a faptului că retina este în realitate o parte a encefalului, nervul optic poate fi asemuit cu un tract al sistemului nervos central. Segmentul central Este situat în scoarţa cerebrală a lobului ocicipital al telencefalului, localizată în regiunea învecinată scizurii calcarine.

122

Anatomie umană

Analizatorul acusticovestibular Reuneşte în fapt doi analizatori deosebiţi funcţional şi evolutiv, anume analizatorul acustic, deservind auzul şi analizatorul vestibular, deservind echilibrul. Componenta pentru echilibru este mai veche filogenetic, în forma sa primitivă fiind reprezentată de statocişti. În ciuda vechimii mari a analizatorului acusticovestibular, acesta funcţionează şi la om asemănător statociştilor de la nevertebrate. Reunirea celor doi analizatori este caracteristică vertebratelor. Analizatorul acusticovestibular este alcătuit din trei componente: 4. Segmentul periferic, reprezentat de organul statoacustic (urechea). 5. Segmentul intermediar, reprezentat de calea acustico - vestibulară. 6. Segmentul central, format de centri subcorticali şi corticali situaţi în zona scizurii Sylvius. Organul statoacustic (Urechea) Urechea cuprinde trei porţiuni distincte anatomic şi funcţional, anume urechea externă, urechea medie (mijlocie) şi urechea internă. Acesta este nivelul de maximă complexitate la care organul statoacustic ajunge la vertebrate. Urechea externă Este alcătuită din două segmente: 1. Pavilionul urechii şi 2. Conductul auditiv extern. Pavilionul urechii este prezent doar Mamiferele. 1. Pavilionul urechii Este situat pe părţile laterale ale capului, fiind un organ fibrocartilaginos, acoperit la exterior de tegument. Are o formă asemănătoare unei pâlnii turtite, prezentând o faţă laterală care corespunde părţii mai lăţite a pâlniei, o faţă medială şi o circumferinţă. Pavilionul urechii prezintă o serie de formaţiuni, reprezentate de proeminenţe şi depresiuni, care alcătuiesc relieful pavilionului. Acesta este vizibil pe ambele feţe ale pavilionului, dar apare invers conformat, proeminenţele unei feţe fiind reprezentate de depresiuni la nivelul celeilalte. Pe faţa medială a pavilionului se află următoarele elemente de morfologie externă: 1. Helixul şi 2. Antexelixul, reprezentând două proeminenţe semicirculare dispuse concentric în partea posterioară a pavilionului. Helixul şi antexelixul sunt separate de un şanţ numit: 3. Jgheabul helixului. În partea antero-medială a antexelixului se află o depresiune numită 4. Concă, în care se deschide conductul auditiv extern. În partea anterioară a concăi se află un tubercul numit: 5. Tragus, iar în partea posterioară, la nivelul antexelixului, se află un tubercul numit: 6. 123

Anatomie umană

Antitragus. Partea inferioară a pavilionului urechii nu prezintă schelet fibrocartilaginos, numindu-se lobul urechii. Pavilionul urechii este fixat prin muşchi şi ligamente de ţesuturile învecinate, muşchii acestuia fiind rudimentari. 2. Conductul auditiv extern Este situat între concă şi urechea medie, de care este separat prin membrana timpanică. Reprezintă un canal cu diametrul mai mare la exterior şi mai îngust spre urechea medie, având o lungime de 2 - 3 cm. Nu este rectiliniu, prezentând 3 curburi. Prezintă o porţiune cartilaginoasă la exterior, situată în continuarea pavilionului urechii şi o porţiune osoasă situată la nivelul osului temporal. Spre interior, conductul auditiv extern este acoperit cu piele, la nivelul căreia sunt prezente glande ceruminoase, care secretă cerumenul (ceara). Urechea medie Este alcătuită din două componente: 1. Cavitatea timpanică şi 2. Anexele cavităţii timpanice. 1. Cavitatea timpanică Reprezintă o cavitate situată în interiorul stâncii temporalului. Are formă neregulată, fiindu-i descrişi şase pereţi: 1. Peretele lateral, separă urechea medie de cea internă, fiind reprezentat de un cadru osos care conţine membrana timpanică. Timpanul este fixat de peretele osos lateral al cavităţii timpanice cu ajutorul unei benzi de ţesut conjunctiv. Membrana timpanică este alcătuit din trei straturi, extern reprezentat de pielea a conductului auditiv extern, mijlociu, fibros, formând scheletul membranei timpanice, şi intern format din mucoasa care căptuşeşte în general cavitatea timpanică, fiind un derivat al mucoasei faringiene care pătrunde în urechea medie pe la nivelul trompei lui Eustachio. 2. Peretele medial desparte urechea medie de cea internă. Prezintă două orificii numite ferestre, după formă deosebindu-se o fereastră rotundă şi o fereastră ovală. 3. Peretele superior este orientat cranial. 4. Peretele inferior este orientat caudal. 5. Peretele anterior prezintă orificiul tubar, la nivelul căruia se deschide trompa lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu faringele. Datorită acestei legături, cavitatea timpanică conţine aer. 6. Peretele posterior prezintă orificiul prin care sistemul de canale mastoidiene se deschid în urechea medie. În interiorul cavităţii timpanice se află muşchi, ligamente şi un sistem de trei oscioare, legate între ele, situate între membrana timpanică şi fereastra ovală, numite după forma lor: ciocan, nicovală şi scăriţă. Ciocanul este osciorul cel mai lung al urechii medii, prezentând un mâner aflat în contact cu membrana timpanică, un gât şi un cap. Nicovala este osul intermediar, prezentând un cap şi două apofize. Scăriţa se aseamănă cu o scăriţă de cavalerie, prezentând un corp, doi 124

Anatomie umană

stâlpi şi o bază aflată în contact cu fereastra ovală. Cele trei osciore sunt fixate de pereţii cavităţii timpanice cu ajutorul unor ligamente şi muşchi. Mişcarea unuia dintre cele trei oase determină mişcarea celorlalte două, transmiţând lichidului din urechea internă vibraţiile membranei timpanice, determinate de undele sonore captate de urechea externă. Cele trei oscioare ale urechii medii provin de fapt din oasele pătrat şi articular, oase care aparţin în realitate maxilarului inferior al reptilelor. Deci, în mod primordial, cele trei oscioare ale urechii medii au aparţinut arcurilor branhiale, derivând din acestea. 2. Anexele cavităţii timpanice Sunt în număr de două: trompa lui Eustachio şi celulele mastoidiene. Trompa lui Eustachio (tuba faringotimpanică) este un conduct care leagă cavitatea timpanică de urechea medie, prezentând o porţiune osoasă, situată la nivelul stâncii temporalului şi o porţiune cartilaginoasă. La interior, prezintă o mucoasă acoperită cu cili. Rolul tubei faringotimpanice este de a egaliza presiunea aerului de pe cele două părţi al timpanului. Celulele mastoidiene sunt cavităţi situate în mastoida osului temporal, conţinând aer. Urechea internă Este formată dintr-un sistem de cavităţi şi canalicule situate în interiorul stâncii temporalului, numite labirint. Există un labirint osos şi un labirint membranos. Acestea sunt situate unul în interiorul celuilalt, labirintul osos conţinându-l pe cel membranos, care îi căptuşeşte acestuia pereţii. Între labirintul osos şi cel membranos există un spaţiu care conţine un lichid asemănător cu lichidul cefalorahidian, numit perilimfă. În interiorul labirintului membranos există un lichid cu aceiaşi compoziţie, numit endolimfă. Labirintul osos Are pereţii alcătuiţi din ţesut osos, aparţinând stâncii osului temporal. Este format dintr-o serie de cavităţi neregulate aflate în legătură între ele. În cadrul labirintului osos se deosebesc trei părţi: 1. Vestibulul osos, 2. Canalele semicirculare osoase şi 3. Melcul osos. 1. Vestibulul osos Este un fel de antecameră, fiind o cavitate osoasă de formă ovoidă. Este în legătură atât cu urechea medie, cu celelalte două componente ale urechii interne (canale semicirculare şi melc) cât şi cu cutia craniană. Comunică cu urechea medie prin intermediul celor două ferestre (rotundă şi ovală), iar cu cavitatea craniană comunică prin intermediul conductului auditiv intern. 2. Canalele semicirculare osoase 125

Anatomie umană

Reprezintă trei canale osoase de formă semicirculară aflate în legătură cu vestibulul. Legătura cu vestibulul este realizată prin cinci orificii, ca urmare a faptului că două dintre canale se unesc între ele la câte o extremitate înainte de a se deschide în vestibul. Aceste canale sunt orientate în cele trei planuri ale spaţiului (frontal, sagital, transversal). Pot fi comparate cu trei potcoave perpendiculare între ele. Fiecare dintre cele trei canale semicirculare prezintă la una dintre extremităţi câte o dilataţie, numită ampulă. 3. Melcul osos (cohleea) Reprezintă un canal osos spiralat aflat în legătură cu vestibulul. Tubul osos al melcului se răsuceşte de două ori şi jumătate în jurul unui ax central conic, numit columelă sau modiol. Peretele canalului osos situat în partea opusă columelei se numeşte lamă de contur. De la nivelul columelei se desprinde o lamă osoasă care pătrunde în interiorul conductului pe toată lungimea sa, numită lamă osoasă spirală. Aceasta nu ajunge până la nivelul lamei de contur, astfel realizând doar o împărţire incompletă tubului osos într-un spaţiu situat deasupra lamei osoase spirale, numit rampă sau scală vestibulară şi un spaţiu situat dedesubtul lamei osoase spirale, numit rampă sau scală timpanică. Lama osoasă spirală nu ajunge până în capătul distal al tubului osos al melcului, între lamă şi peretele canalului rămânând un spaţiu numit helicotremă. Columela este străbătută de o serie de canalicule săpate în substanţa osoasă a acesteia. Canaliculele se unesc cu un canal spiralat situat la baza lamei osoase spirale, numit canalul Rosenthal. Labirintul membranos Este conţinut în interiorul labirintului osos, având o formă asemănătoare cu acesta. Cuprinde la fel ca şi labirintul osos trei părţi: 1. vestibulul membranos 2. canalele semicirculare membranoase şi 3. melcul membranos. 1. Vestibulul membranos Cuprinde două compartimente, unul superior, turtit, numit utriculă, la nivelul căreia se deschid canalele semicirculare, şi unul inferior, sferic, numit saculă, aflat în legătură cu porţiunea proximală a melcului. Utricula şi sacula comunică între ele printr-un canal. Pereţii vestibulului membranos sunt alcătuiţi dintr-o membrană fibro - elastică, un corion şi un epiteliu. Epiteliul de la nivelul utriculei şi saculei prezintă zone cu aspect deosebit, numite macule, una fiind situată în utriculă şi una în saculă. Maculele reprezintă o parte a receptorului analizatorului vestibular. Epiteliul de la nivelul maculelor este alcătuit din celule senzoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sau receptoare sunt în contact, la polul lor inferior, cu dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul Scarpa. Polul superior al acestor celule prezintă cili, care pătrund într-o substanţă gelatinoasă numită membrană otolitică. Membrana otolitică acoperă suprafaţa maculelor, conţinând cristale prismatice alcătuite din carbonat dublu de calciu şi magneziu, numite otolite sau otoconi. 126

Anatomie umană

2. Canalele semicirculare membranoase Au o morfologie similară cu cea a canalelor semicirculare osoase în interiorul cărora se află. La fel ca şi canalele semicirculare osoase cele membranoase prezintă fiecare câte o dilataţie numită ampulă. La nivelul fiecărei ampule se află câte o creastă ampulară, reprezentând o parte a receptorului analizatorului vestibular. Structura crestelor ampulare este relativ asemănătoare cu cea a maculelor. Crestele ampulare sunt situate la nivelul unor proeminenţe formate de stratul conjunctivo elastic de dedesubtul acestora. Epiteliul crestelor ampulare este mai înalt decât cel al ampulelor, celulele receptoare având cili mai lungi şi mai groşi. Aceşti cili pătrund într-o substanţă gelatinoasă transparentă, fără otolite, numită cupolă ampulară sau cupolă terminală. Crestele ampulare şi maculele au o structură asemănătoare cu cea a organelor liniei laterale de la vertebratele primar acvatice. 3. Melcul membranos (canalul cohlear) Ocupă doar o parte a melcului osos, răsucindu-se în schimb tot două ture şi jumătate ca şi acesta. Melcul osos este delimitat de două membrane: a.) membrana bazilară care continuă capătul liber al lamei osoase spirale până la lama de contur şi b.) membrana vestibulară (Reissner) care leagă baza lamei osoase spirale de lama de contur. Între membrana vestibulară pe de o parte şi lama osoasă spirală şi membrana bazilară pe de altă parte se află astfel canalul cohlear. Deasupra membranei vestibulare se află rampa vestibulară iar dedesubtul lamei osoase spirale şi a membranei bazilare se află rampa timpanică. Cele două rampe conţin perilimfă, comunicând între ele la nivelul helicotremei. Canalul cohlear conţine endolimfă. Canalul cohlear are formă triunghiulară, cu baza orientată spre lama de contur şi vârful spre columelă. La nivelul bazei canalului cohlear se află un epiteliu vascular care secretă endolimfa. Membrana vestibulară reprezintă una dintre laturile triunghiului, fiind alcătuită dintr-o lamă de ţesut conjunctiv. A doua latură a triunghiului este reprezentată de lama osoasă spirală şi de membrana bazilară. La nivelul feţei orientate spre canalul cohlear a membranei bazilare se află receptorul analizatorului acustic, anume organul Corti. Acesta este format din membrana bazilară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria. Epiteliul senzorial auditiv este alcătuit din trei tipuri de celule: piliere, de susţinere şi auditive. Celulele piliere sunt situate la nivelul membranei bazilare pe două şiruri, unul orintat spre lama osoasă spirală, iar altul spre lama de contur. Cele două şiruri sunt separate la bază şi unite la vârf, formând astfel tunelul Corti. Pe laturile acestui tunel se află celulele de susţinere. Celulele senzoriale auditive sunt situate printre celulele de susţinere, pe laturile tunelului Corti. Polul inferior al celulelor auditive este în legătură cu dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul spiralat. Polul superior al acestor celule prezintă cili care străbat o membrană subţire şi transparentă, numită membrană reticulară. După ce străbat membrana 127

Anatomie umană

reticulară cilii celulelor acustice vin în contact cu membrana tectoria, o formaţiune acelulară, flexibilă.

Fig.77 Analizatorul acustic

Segmentul intermediar Ca urmare a faptului că analizatorul acusticovestibular are dublă funcţie, intervenind atât în auz cât şi în echilibru, la nivelul său se deosebesc practic două organe de simţ. Segmentele periferice ale acestora alcătuiesc o unitate anatomică, astfel încât au fost tratate împreună, dar segmentele intermediare şi centrale sunt separate, urmând astfel a fi descrise separat. Segmentul intermediar şi central al analizatorului acustic Segmentul intermediar este alcătuit în urma legării a trei neuroni. Primul este situat în ganglionul spiralat Corti, situat la nivelul canalului spiralat (Rosenthal), amplasat la baza lamei spirale. Axonii neuronilor din ganglionul spiralat alcătuiesc nervul acustic sau cohlear. Acesta se uneşte cu nervul vestibular, alcătuind împreună nervul acusticovestibular, care ajunge în cutia craniană prin 128

Anatomie umană

orificiul acustic intern, pătrunzând apoi în trunchiul cerebral. Al doielea neuron este localizat în nucleii cohleari din trunchiul cerebral. Al treielea neuron se află în corpul geniculat medial din metatalamus. Segmentul central al analizatorului acustic se află pe faţa superioară a lobului temporal, în profunzimea scizurii laterale (Sylvius). Segmentul intermediar şi central al analizatorului vestibular Calea vestibulară conduce impulsurile nervoase de la receptorii din macule şi crestele ampulare. Este formată dintr-un lanţ alcătuit din trei neuroni. Primul neuron se află în ganglionul vestibular (Scarpa), axonii săi alcătuind componenta vestibulară a nervului acusticovestibular. Al doielea neuron se află în trunchiul cerebral, iar al treielea în talamus. Segmentul central nu este localizat precis, probabil fiind situat în lobul temporal.

129

Anatomie umană

GLANDELE ENDOCRINE Glandele endocrine, sau glandele cu secreţie internă, sunt organe care secretă substanţe cu structură chimică caracteristică, denumite hormoni. Hormonii sunt eliberaţi direct în sânge, limfă sau alte componente ale mediului intern. Din punct de vedere structural, glandele endocrine se compun în general dintr-un parenchim secretor, un ţesut de susţinere de natură conjunctivă, o bogată vascularizaţie şi inervaţie vegetativă. Parenchimul este reprezentat de celule epiteliale sau epiteloide, grupate sub formă de cordoane şi separate între ele prin capilare sanguine. Fiecare celulă a parenchimului glandular are un pol în contact cu capilarul sanguin, vărsându-se produsul în acesta. Prin intermediul circulaţiei sanguine, hormonii ajung în tot organismul. Hormonii produşi de glandele endocrine intervin în reglarea activităţii tuturor organelor şi ţesuturilor, modulând inclusiv activitatea sistemului nervos. Împreună cu sistemul nervos şi cu organele de simţ, glandele endocrine asigură unitatea organismului şi adaptarea lui la mediu.

Hipofiza Glanda hipofiză este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului sfenoid. Are formă ovoidă, atingând mărimea unui bob de fasole. Este conectată de hipotalamus prin intermediul unei formaţiuni numită tija glandei hipofizare sau tija pituitară. Hipofiza este alcătuită din trei lobi: anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior şi lobul intermediar formează adenohipofiza, iar lobul posterior, împreună cu tija, formează neurohipofiza. Adenohipofiza este de origine epitelială, iar neurohipofiza este de origine nervoasă. Cele două componente ale hipofizei au origini, structuri şi funcţii diferite, formând în mod secundar un organ unic. 1. Adenohipofiza este situată în partea anterioară a glandei, fiind cea mai voluminoasă partea a acesteia, alcătuind 75 - 85 % din volumul hipofizei. Adenohipofiza este formată dintr-un parenchim glandular, ţesut de susţinere, vase sanguine şi terminaţii nervoase vegetative. Parenchimul glandular se compune din trei tipuri principale de celule, stabilite după colorabilitatea granulelor din citoplasmă, anume: cromofobe, acidofile şi bazofile. Aceste celule sunt dispuse sub formă de cordoane sau cuiburi, înconjurate de fibre fine de reticulină. 2. Neurohipofiza este localizată în partea posterioară a glandei, reprezentând 15 - 25 % din aceasta. Este alcătuită din celule nevroglice, cu rol secretor, numite pituicite, fibre nevroglice, fibre nervoase, fibre conjunctive şi celule bazofile provenite din adenohipofiză. La nivelul neurohipofizei există mai puţine capilare sanguine, acestea fiind mai subţiri decât cele din adenohipofiză. Fibrele nervoase de 130

Anatomie umană

la nivelul neurohipofizei provin din tractul supraopticohipofizar, fiind în majoritate amielinice. Corpii neuronilor din care provin aceste prelungiri axonice se află în nucleii supraoptici ai hipotalamusului. Hormonii neurofipofizei nu sunt secretaţi de celulele acesteia, ci de neuronii din hipotalamus, de unde sunt expediaţi de-a lungul axonilor, spre pituicite, care îi eliberează în sânge.

Epifiza sau glanda pineală Este o glandă de formă conică, de culoare roşu - cenuşie. Epifiza este aşezată în depresiunea dintre coliculii cvadrigemeni anteriori. Este legată printr-o tulpină de tavanul ventriculului III. La copii este mai mare, la pubertate începând să involueze. Epifiza este alcătuită dintr-o capsulă, un ţesut de susţinere sau stromă şi un parenchim secretor. Capsula este reprezentată de pia mater, care înveleşte epifiza, din ea desprinzându-se septuri conjunctive care împart glanda în lobi neregulaţi. Parenchimul secretor este alcătuit din celule gliale, celule pigmentare, celule nervoase, precum şi din celule speciale, numite pinocite, care secretă hormoni. Epifiza provine filogenetic ochiul pineal, nepereche, al vertebratelor primitive. Celulele gandulare provin din trasnformarea celulelor fotoreceptoare primordiale. Deşi în prezent structura şi funcţia epifizei sunt modificate, glanda păstrează legături cu centri optici, secreţia sa fiind influenţată de lumină.

Tiroida Tiroida este cea mai mare glandă endocrină a omului, fiind situată în partea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a traheei, în loja tiroidiană. Este fixată de ţesuturile învecinate printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamentele tiroidiene. Este un derivat faringian, formându-se iniţial în evoluţie la nivelul părţii ventrale a acestuia. Glanda tiroidă prezintă de obicei doi lobi, unul drept şi unul stâng, uniţi printr-o porţiune intermediară, numită istm. În consecinţă forma glandei este asemănătoare cu a literei H. Lobii tiroidieni au formă piramidală, faţa lor medială aflându-se în raport cu laringele şi traheea. La unii oameni, la nivelul istmului, se află un al treielea lob, lobul piramidal, situat pe partea superioară a istmului. La exteriorul glandei există o capsulă conjunctivă din care pornesc septuri care împart parenchimul glandular în lobuli. Lobulii sunt formaţi din ţesut conjunctiv care alcătuieşte stroma glandei, precum şi din ţesut glandular. Ţesutul conjunctiv conţine celule conjunctive şi fibre colagene şi elastice. Ţesutul glandular sau parenchimul, este alcătuit din vezicule de diferite mărimi, numite foliculi 131

Anatomie umană

tiroidieni. Foliculii sunt formaţiuni cavitare, al căror perete este format dintr-un epiteliu unistratificat situat pe o membrană bazală. Cavitatea foliculilor conţine o substanţă fluidă, galben - cafenie, numită coloid. Coloidul conţine hormoni tiroidieni. În perioadele în care glanda este inactivă foliculii conţin mult coloid, fiind astfel mari, cu celulele turtite. Când glanda este activă, foliculii sunt mai mici, celule fiind înalte.

Paratiroidele Sunt glande de dimensiuni reduse, atingând aproximativ 1 cm în diametru. Au formă ovoidă şi culoare brun - gălbuie. Omul are patru glande paratiroide, aşezate perechi, pe faţa posterioară a lobilor tiroidei. La fel ca şi tiroida sunt derivate faringiene. Sunt incluse în ţesutul conjunctiv al lobilor tiroidei, fiind înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Din această capsulă se desprind septuri care împart glanda în lobuli de formă neregulată. Paratiroidele prezintă un ţesut glandular care formează parenchimul şi un ţesut conjunctiv care alcătuieşte stroma. Parenchimul este format din celule epiteliale poliedrice situate în cordoane, sau mai rar în foliculi. Celulele epiteliale sunt de două feluri: principale şi oxifile. Cele axiale au dimensiuni mai mari dar apar în număr mai mic, reprezentând forme de îmbătrânire ale celulelor principale.

Timusul Este o glandă endocrină situată în cutia toracică, în spaţiul dintre cei doi plămâni. Reprezintă, la fel ca şi tiroida, un derivat faringian, formându-se în părţile laterale ale acestuia. La om, timusul se dezvoltă până la al doielea an de viaţă, rămâne staţionar până la 14 ani, apoi involuează. Are formă alungită fiind alcătuit din 2 lobi, drept şi stâng, alipiţi la nivelul feţelor mediale, iniţial în ontogeneză fiind un organ pereche. La exterior, lobii timusului sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă, din care se desprind septuri conjunctive ce delimitează lobulii. Lobulii prezintă o zonă corticală la exterior şi una medulară la interior. Zona corticală este alcătuită din limfocite şi limfoblaste. Zona medulară este alcătuită din celule reticulare, limfoblaste şi corpusculii Hassal. Aceştia sunt formaţi din straturi de celule ovalare, mici, dispuse concentric în jurul a două sau mai multe celule mai mari, degenerate, impregnate cu săruri de Ca. Alături de rolul endocrin, timusul are rol şi în imunitate, fiind primul organ limfoid care se dezvoltă în ontogeneză, la nivelul său maturându-se limfocitele T. 132

Anatomie umană

Glandele suprarenale Suprarenalele sunt glande mici, pereche, situate deasupra polului superior al fiecărui rinichi, în lojele glandelor suprarenale. Au formă de con turtit. Prezintă o faţă anterioară, aflată în raport cu peritoneul, una posterioară, în raport cu diafragmul, una inferioară, situată pe polul superior al rinichiului şi un vârf acoperit de diafragmă. Glandele suprarenale sunt alcătuite dintr-un schelet conjunctiv, numit stromă şi un ţesut glandular sau parenchim. Scheletul conjunctiv este reprezentat de o capsulă conjunctivo - fibroasă care acoperă glanda la exterior. De la nivelul capsulei se formează o reţea conjunctivă care pătrunde în interiorul glandei. Ţesutul glandular este alcătuit din două zone: una periferică de culoare galbenă, numită zonă corticală (corticosuprarenala) şi una centrală, cenuşie, numită zonă medulară (medulosuprarenala). Parenchimul zonei corticale conţine celule epiteliale de mărimi variabile, dispuse în cordoane şi separate prin sinusuri venoase. După modul de dispunere al celulelor în cordoane, se deosebesc trei zone ale corticalei: glomerulată, fasciculată şi reticulată. Zona glomerulată este subţire, alcătuită din celule dispuse în cordoane scurte în formă de arc. Zona fasciculată este alcătuită din celule aşezate în cordoane paralele. Zona reticulată este mai subţire, situată profund, fiind alcătuită din celule dispuse în cordoane unite între ele, formând o reţea, în ochiurile căreia se află sinusuri venoase. Parenchimul zonei medulare cuprinde celule poligonale, grupate în cordoane scurte.

Pancreasul endocrin Pancreasul este o glandă cu funcţie dublă, fiind atât organ endocrin, producând hormoni, cât şi exocrin, secretând sucul pancreatic care intervine în digestie. Partea endocrină este alcătuită din insule de celule cu structură de glande endocrine, răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin, numite insulele lui Langerhans. Insulele sunt alcătuite din cordoane celulare, care se unesc între ele, formând o reţea în ochiurile căreia se află capilare sanguine. Cordoanele se compun din două feluri de celule: alfa, situate în centrul insulei şi beta, mai mici şi mai numeroase, situate periferic (secretă insulină). Insulele lui Langerhans sunt separate de ţesutul pancreasului exocrin printr-o capsulă conjunctivă fină. Ovarul endocrin. Ovarul are funcţie dublă: exocrină care constă în producerea celulelor germinale sau ovogeneză şi endocrină, care constă în secreţia de hormoni. 133

Anatomie umană

Testiculul endocrin. Testiculul are funcţie dublă: exocrină asigurată de ţesutul seminal care produce spermii; endocrină asigurată de ţesutul interstiţial care secretă hormoni.

Fig.78

134

Glandele endocrine la femei şi la bărbaţi

Anatomie umană

APARATUL DIGESTIV Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe ale acestuia.

Tubul digestiv (canal alimentar) Tubul digestiv este un conduct continuu, de calibru neuniform, care străbate corpul, comunicând cu exteriorul prin două orificii: bucal prin care sunt introduse alimentele şi anal prin care sunt eliminate materiile nefolositoare. Este alcătuit din mai multe segmente: 1. cavitate bucală, 2. faringe, 3. esofag, 4. stomac, 5. intestin subţire şi 6. intestin gros. Tubul digestiv străbate viscerocraniul, gâtul, toracele, abdomenul (unde se află cea mai mare parte a acestuia) şi pelvisul. Pereţii segmentelor tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici: 1. internă sau mucoasă, 2. submucoasă, 3. musculară şi 4. externă. Tunicile au structură diferită la nivelul diverselor segmente ale tubului. Tunica internă sau mucoasă, prezintă un epiteliu şi un corion. Epiteliul este de tip pavimentos stratificat în cavitatea bucală, faringe, esofag şi canalul anal şi de tip cilindric unistratificat în restul tubului. Corionul reprezintă un ţesut conjunctiv lax, care conţine vase de sânge, fibre nervoase şi glande. În segmentele de deasupra diafragmei, epiteliul este adaptat funcţiei de masticaţie şi deglutiţie, iar în restul tubului funcţiei de absorbţiei. Tunica submucoasă este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, prezentând vase de sânge, formaţiuni nervoase şi uneori glande. Tunica submucoasă permite alunecarea mucoasei pe tunica musculară, în timpul mişcărilor acesteia. Tunica musculară conţine muşchi striaţi la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului. În restul tubului digestiv muşchii sunt netezi. Ţesutul muscular are două straturi: intern circular şi extern longitudinal. În unele regiuni ale tubului digestiv, la limita dintre segmente, fibrele musculare circulare se grupează, formând sfinctere. Tunica externă diferă în funcţie de regiunea tubului digestiv. Astfel, la nivelul porţiunii superioare diafragmei, precum şi la nivelul canalului anal, este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, numindu-se şi tunică adventice. La nivelul stomacului şi a intestinelor, tunica externă este alcătuit din seroasa peritoneală, astfel numindu-se tunică seroasă.

1. Cavitatea bucală Este situată la nivelul viscerocraniului, între fosele nazale şi partea superioară a gâtului. Cavitatea bucală este separată de fosele nazale prin intermediul boltei palatine şi de regiunea cervicală prin muşchii milohioidieni. 135

Anatomie umană

Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal şi cu faringele prin istmul bucofaringian. Cavitatea buca-lă este împărţită de arcadele dentare în două regiuni: anterioară, sau vestibul bucal şi poste-rioară, sau cavitate bucală propriu zisă. Vestibulul are formă de potcoavă, cu concavitatea orientată posterior. Prezintă două înfundături: una superioară şi una inferioară, fiecare prezentând median un pliu al mucoasei, numit frâul buzelor.

Fig.79 Schema aparatului digestiv

Cavitatea bucală prezintă şase pereţi: anterior, posterior, superior, inferior şi doi pereţi laterali. Peretele anterior este realizat de cele 2 buze: superioară şi inferioară. Buzele reprezintă două cute musculo-cutanate, care delimitează orificiul bucal. Buza superioară este separată de obraji şi nări prin intermediul şanţului nazo-labial. În partea centrală, buza superioară prezintă o depresiune, numită filtrum. Buza inferioară este separată de bărbie prin şanţul mento-labial. Cele două buze se unesc lateral, formând unghiurile buzelor. Fiecare buză este alcătuită dintr-o zonă cutanată şi o zonă mucoasă, separate prin zona de tranziţie. Zona cutanată este orientată spre exterior, prezentând foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare. Zona mucoasă este orientată spre interiorul cavităţii, continuându-se cu mucoasa gingiei. Zona de tranziţie formează roşul buzelor, epiteliul acestei zone fiind foarte subţire. Prin transparenţa epiteliului zonei de tranziţie se observă numeroase vase de sânge, care determină culoarea roşie a buzelor. Buzele sunt alcătuite dintr-un schelet conjunctivo-muscular. La exterior sunt acoperite de piele, iar la interior de mucoasa labială. Conţin corpusculi senzitivi. 136

Anatomie umană

Peretele posterior al cavităţii bucale este incomplet, corespunzând istmului buco-faringian, reprezentând un orificiu prin care cavitatea bucală comunică cu faringele. Pereţii laterali sunt reprezentaţi de cei doi obraji. Obrajii sunt formaţiuni musculo-cutanate, de formă patrulateră. Obrazul este alcătuit din patru straturi: 1. pielea, situată la exterior, 2. corpul adipos al obrazului, 3. muşchii obrazului şi 4. mucoasă bucală, orientată spre cavitatea bucală. Peretele superior este reprezentat de bolta palatină. Bolta palatină are două regiuni: 1. palatul dur şi 2. palatul moale, sau vălul palatului. Palatul dur reprezintă partea anterioară a boltei palatine. Este alcătuit dintrun schelet osos, alcătuit din procesele palatine ale maxilei şi oasele palatine. Acest schelet este acoperit de mucoasa palatină, care prezintă medial o dungă albicioasă. Palatul moale sau vălul palatin este o formaţiune musculo-membranoasă, mobilă, situată în continuarea palatul dur, în partea posterioară a acestuia. Se interpune ca o perdea între cavitatea bucală şi faringe. Vălul palatin prezintă o faţă anterioară şi una posterioară, orientată spre faringe şi patru margini: superioară, inferioară şi două laterale. Marginea superioară este fixată pe palatul dur. Marginea inferioară este liberă, prezentând central o prelungire ovoidă, contractilă, numită uvulă sau luetă (omuşor). În structura vălului palatin intră un schelet fibros şi muşchi striaţi. În părţile latero-inferioare ale vălului palatin se află amigdalele palatine, reprezentând formaţiuni limfoide. Peretele inferior, sau planşeul cavităţii bucale, este situat între mandibulă şi osul hioid. Este reprezentat de cei doi muşchi milohioidieni, care se unesc între ei pe linia mediană, formând diafragma cavităţii bucale.

Limba Limba reprezintă un organ de consistenţă musculo-epitelială şi membranoasă. Este situată în cavitatea bucală propriu-zisă, fiind fixată de planşeul bucal. În mod primordial serveşte la întroducerea alimentelor în cavitatea bucală şi în masticaţie, ulterior intervenind în vorbire. De asemenea, reprezintă o mare parte din suportul receptorului analizatorului gustativ. Configuraţia externă Limba prezintă o porţiune verticală, sau rădăcina limbii şi o porţiune orizontală, liberă, numită corpul limbii, care se termină cu vârful limbii. Limita dintre rădăcină şi corp este marcată de un şanţ în forma literei V, cu deschiderea anterioară, numit şanţ terminal. La baza limbii există formaţiuni limfoide, care alcătuiesc amigdala linguală. Corpul limbii este turtit cranio-caudal, având o faţă superioară, una inferioară şi două margini laterale. Faţa superioară prezintă un şanţ median longitudinal.

137

Anatomie umană

La nivelul feţei superioare a limbii se observă papilele linguale: filiforme, fungiforme, circumvalate, foliate. Papilele filiforme, larg răspândite pe suprafaţa limbii, reprezintă ridicături conice, lungi şi subţiri, cu rol în masticaţie, intervenind în frecarea alimentelor pe palatul dur. Papilele fungiforme au forma unor ciuperci. Sunt mai puţine decât cele filiforme, predominând pe vârful şi pe marginea limbii. Papilele circumvalate (valate sau caliciforme) sunt reduse numeric (între 6 şi 12), de dimensiuni mari, fiind situate înaintea şanţului terminal în formă de V. Fiecare papilă circumvalată este înconjurată de un şanţ, numit valum. Papilele foliate au forma unor lame verticale, predominând în parte posterioară a marginii limbii. Faţa inferioară a limbii prezintă frâul limbii, pe laturile căruia se observă, prin transparenţa mucoasei, venele ranine. Structură internă Limba prezintă la interior un schelet conjunctiv, muşchi striaţi şi mucoasă linguală. Muşchii limbii sunt de două tipuri: extrinseci şi intrinseci. Muşchii extrinseci au originea pe oasele din vecinătatea limbii; muşchii intrinseci sunt proprii limbii. Mucoasa linguală este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat şi un corion, care conţine vase sanguine, nervi, formaţiuni limfoide şi celule adipoase.

Dinţii Reprezintă organe dure, rezistente, de culoare albă. Sunt localizaţi în alveolele dentare pe maxilă şi mandibulă. Alcătuiesc aparatului masticator, alături de muşchii masticatori şi de articulaţia temporo-mandibulară. De asemenea participă în fonaţie. Ca origine, dinţii sunt producţiuni dermo-epidermice. Configuraţia externă Dinţii prezintă trei porţiuni: 1. coroana, 2. colul sau gâtul şi 3. rădăcină. Rădăcina este acea parte a dintelui situată în alveola dentară. Rădăcina are formă conică, terminându-se cu un vârf, sau apex, care prezintă un orificiu de trecere pentru vasele sanguine şi nervi. Coroana reprezintă partea vizibilă a dintelui, având culoare sidefie şi formă variabilă în funcţie de grupul dintelui. Colul (gâtul) este segmentul dintre coroană şi rădăcină, fiind marcat de inserţia mucoasei gingivale. Structura dinţilor Dintele este alcătuit în secţiune din următoarele componente, dispuse dinspre interior spre exterior: 1. cavitate dentară, 2. dentină, 3. smalţ şi 4. ciment. 1. Cavitatea dentară sau camera pulpară, este un spaţiu situat în interiorul coroanei continuat spre rădăcină cu canalele radiculare. În camera dentară şi în canalele radiculare există un ţesut conjunctiv moale, numit pulpă dentară, care conţine vase sanguine, vase limfatice şi nervi.

138

Anatomie umană

2. Dentina sau fildeşul, constituie cantitativ cea mai importantă componentă a dintelui, fiind reprezentată de o substanţă dură, de culoare gălbuie. Dentina este un tip special de ţesut osos (fără canale Havers), format din substanţă fundamentală cu numeroase canalicule, conţinând oseină şi substanţe minerale. Dentina nu prezintă vase sanguine. 3. Smalţul sau emailul înveleşte coroana, fiind mai gros pe faţa masticatoare. Smalţul este cel mai dur ţesut din organism, având o compoziţie predominant minerală. 4. Cimentul (cementul) acoperă rădăcina, fiind o substanţă asemănătoare osului. Paradontul (paradenţiul) alcătuieşte patul dintelui, fiind format din elementele de legătură dintre dinte şi maxilă şi mandibulă, anume ciment, periodont, os alveolar şi gingie. Periodontul este un ţesut conjunctiv care leagă dintele de osul alveolar. Fibrele conjunctive ale acestui ţesut alcătuiesc aşa numitul ligament alveolo-dentar, realizând o articulaţie fibroasă specială (gomfoză). Osul alveolar este reprezentat de peretele alveolei dentare. La persoanele în vârstă, ca urmare a resorbţiei osoase, peretele alveolar se reduce progresiv. Gingia reprezintă regiunea mucoasei bucale care acoperă osul alveolar. Gingia aderă de gâtul dintelui, formând un inel cu rol în fixarea acestuia de osul alveolar. Caractere de diferenţiere ale dinţilor Dinţii omului, ca şi ai majorităţii mamiferelor, sunt diferiţi morfologic între ei, desemnând astfel o dentiţie heterodontă, în opoziţie cu dinţii identici morfologic ai formelor în general mai puţin evoluate (dentiţie homodontă). Caracterele speciale ale dinţilor sunt determinate de rolul acestora în masticaţie şi implicit de aşezarea lor în cavitatea bucală. 1. Incisivii, în număr de opt, servesc la tăiatul alimentelor, având coroana turtită în formă de lopată şi o singură rădăcină. 2. Caninii, în număr de patru, sunt situaţi pe laturile incisivilor laterali. Au rol în sfâşiat, coroana având formă conică. Caninii prezintă o singură rădăcină. 3. Premolarii, în număr de opt, intervin în zdrobitul şi măcinatul alimentelor. Coroana prezintă pe faţa masticatoare doi tuberculi. Rădăcinile premolarilor inferiori sunt simple, a celor superiori fiind bifurcate. 4. Molarii, în număr de 12, macină şi zdrobesc alimentele. Pe faţa masticatoare prezintă patru tuberculi, molarii superiori având trei rădăcini, iar cei inferiori două. Ultimul molar (măseaua de minte) apare târziu, având formă variată, uneori lipsind, în orice caz fiind în regres. Dentiţia (dantura) Reprezintă totalitatea dinţilor celor două arcade dentare. Omul prezintă două feluri de dentiţii: temporară (de lapte), formată din 20 de dinţi şi permanentă formată din 32 dinţi. Astfel, dentiţia omului se schimbă doar o dată în viaţă, spre deosebire de cea a vertebratelor inferioare, care î-şi pot schimba dinţii de nenumărate ori. 139

Anatomie umană

Formula dentară este modalitatea de exprimare a dentiţiei unei jumătăţi de maxilar şi unei jumătăţi de mandibulă. Formula dentară în cazul dentiţiei de lapte: I = 2/2; C = 1/1; M = 2/2. Formula dentară în cazul dentiţiei permanente: I = 2/2 ; C = 1/1; P = 2/2; M = 3/3. (I = incisiv, C = canin, P = premolar, M = molar)

2. Faringele Faringele este un organ musculo-fibros, cavitar, alungit, localizat între baza craniului şi orificiul superior al esofagului care este situat în dreptul celei de a şasea vertebre cervicale. Este un conduct amplasat în partea anterioară a coloanei vertebrale, înapoia foselor nazale, a cavităţii bucale şi a laringelui. Prin intermediul faringelui, fosele nazale comunică cu laringele alcătuind calea respiratorie, iar cavitatea bucală comunică cu esofagul, alcătuind calea digestivă. Faringele este în legătură cu urechea medie, prin intermediul trompei lui Eustachio. La nivelul faringelui, se intersectează tubul digestiv cu calea respiratorie. Faringele mamiferelor, poate fi privit ca fiind în realitate un punct terminal, o linie închisă a evoluţiei, fiind rezultatul a trei etape evolutive independente, fiecare având valoare adaptativă, conferind avantaje la momentul în cauză, dar a căror reunire a condus pe un drum închis. Practic, la mamifere intersectarea celor două căi la nivelul faringelui tinde să se limiteze, apărând organe precum epiglota, care blochează parţial una dintre căi. La mamifere şi la om, intersectarea celor două căi este o consecinţă a faptului că calea aeriană se află sus şi în faţă, iar calea digestivă jos şi în spate. Mai precis, pe de o parte nasul este situat deasupra gurii, iar traheea este amplasată în faţa laringelui, iar pe de altă parte, gura este sub nas, dar esofagul se află în spatele trahei. În consecinţă, cele două căi trebuie să aibă o parte comună, o intersecţie, căci altfel s-ar separa nasul cu esofagul şi gura cu traheea. Totuşi, situaţia de la mamifere şi om este doar punctul final al evoluţiei organului. Pentru a explica de ce nasul se află deasupra gurii şi traheea în faţa esofagului, trebuie pornit de la un nivel mult mai inferior în filogeneză. Astfel, trebuie subliniat faptul că conductele respiratorii inferioare faringelui şi plămânii, provin în fapt din faringe, fiind diverticule ventrale ale acestuia. Toate vertebratele respiră fie prin faringe (branhiile sunt situate în faringe) fie prin derivate ale acestuia (plămânii). Respiraţia pulmonară a apărut în mediul acvatic, fiind prezentă la unii peşti fosili şi la unii actuali. Aceşti peşti ies la suprafaţa apei şi înghit aer. În context, plămânii s-au format la nivelul părţii ventrale al faringelui. Partea ventrală favoriza înghiţitul aerului în timpul scufundării, în acelaşi tip, acea zonă, corpul animalului prezentând mai mult spaţiu. În consecinţă, formare ventrală a plămânilor era

140

Anatomie umană

avantajoasă la acest nivelul evolutiv. La aceşti peşti cele două căi comunică larg şi în faringe şi în cavitatea bucală, fără a se stânjeni. Trebuie subliniat faptul că peştii cu plămâni nu preiau aerul prin cavitatea nazală, din simplul motiv că la ei nările nu se deschid în gură, fiind doar două depresiuni ale tegumentului, funcţia primordială a nasului fiind de organ olfactiv şi nu respirator. Ulterior cavităţile nazale se adâncesc şi ajung să se deschidă în gură. Este evident că acest fapt nu putea avea loc decât în partea dorsală a capului, pentru că acolo erau situate nările primordiale. În acelaşi, timp această deschidere a nasului este avantajoasă, animalul scoţând din apă doar vârful botului spre a lua aer. De asemenea, pentru formele greoaie de amfibieni primitivi era mai avantajos să preia aerul prin orificiul nazal. În context, formarea orificiul nazal respirator în partea dorsală a fost firească. De asemenea şi la aceste forme calea respiratorie şi cea digestivă comunică larg şi în gură şi în faringe. La broaşte, cavităţile nazale se deschid imediat în spatele dinţilor superiori, fapt care nu le deranjează, fiindcă ele nu mestecă ci înghit prada întreagă. La formele care mestecă, acest fapt este însă foarte deranjant, oprindu-le practic să respire în timpul mestecatului. În consecinţă, la mamifere, forme care mestecă, se dezvoltă bolta palatină care separă cavitatea bucală de cea nazală, permiţând animalului să mestece şi să respire în acelaşi timp. Deci, apariţia boltei palatine reprezintă un avantaj evolutiv. Bolta palatină evoluează în direcţie tot mai dorsală, separând tot mai mult cavitatea bucală de cea nazală. Această evoluţie nu poate continua dincolo de un anumit punct, căci ar conduce la separarea nasului şi esofagului pe de o parte, faţă de gură şi trahee pe de altă parte. În concluzie, faringele actual al mamiferelor poate fi considerat o “înfundătură” evolutivă, un organ care din motive evidente, nu mai poate evolua pe direcţia iniţială. În consecinţă, apar formaţiuni derivate de separaţie parţială, precum epiglota. Astfel, faringele omului este rezultatului unui îndelung drum evolutiv, format din mai multe episoade relativ independente, fiind în acelaşi timp un organ mult diferit de cel iniţial din filogeneză. Faringele este deschis anterior, fiind mai lărgit în partea superioară şi mai îngust în partea inferioară. Prezintă cinci pereţi: superior, inferior, anterior, posterior şi doi pereţi laterali. Peretele superior este în raport cu baza osului occipital. Peretele inferior al faringelui este incomplet, pe la nivelul său organul comunicând cu laringele şi cu esofagul. Peretele posterior este aşezat înaintea coloanei vertebrale cervicale. Peretele anterior este incomplet, în porţiunea sa superioară comunicând cu cavităţile nazale prin intermediul coanelor, iar în partea mijlocie comunicând cu cavitatea bucală prin istmului buco-faringian. Faringele prezintă trei etaje: superior sau nazo-faringe (prezentând deschiderea trompei lui Eustachio), mijlociu sau buco-faringe, inferior sau laringofaringe. Pereţii faringelui prezintă cele patru tunici caracteristice tubului digestiv. 1. Tunica internă sau mucoasa faringelui, este situată la interior, reprezentând 141

Anatomie umană

continuarea mucoasei bucale şi nazale; 2. Tunica fibroasă este formată din ţesut conjunctiv fibros, 3. Tunica musculară este alcătuită din cinci perechi de muşchi striaţi, trei perechi constrictori, cu fibre dispuse circular şi două perechi ridicători, cu fibre dispuse longitudinal, 4. Tunica externă sau adventice, este formată din ţesut conjunctiv lax.

3. Esofagul Esofagul reprezintă un organ tubular, alungit, situat între faringe şi stomac, cu care comunică prin orificiul cardia. Are aproximativ 25 de cm lungime. Esofagul nu are un traiect rectiliniu, prezentând curburi în plan sagital şi frontal. Urmează coloana vertebrală, până la vertebra T2, apoi se îndepărtează de aceasta. Nu are calibru uniform, prezentând porţiuni mai înguste, numit strangulaţii. Esofagul tranzitează gâtul, toracele şi abdomenul, astfel prezentând o porţiune cervicală, una toracală şi una abdominală. Peretele esofagului este format din cele patru tunici caracteristice tubului digestiv. Tunica musculară prezintă un strat intern circular şi unul extern, cu fibrele dispuse longitudinal. Muşchii din partea superioară a esofagului sunt striaţi, dar cei din partea inferioară sunt netezi.

Cavitatea abdominală. Peritoneul Cavitatea abdominală este o cavitate larvă, situată în interiorul abdomenului. Este delimitată de diafragm, peretele posterior şi cei antero-laterali ai abdomenului. Are formă ovoidă, cu partea voluminoasă orientată în sus. În partea inferioară comunică larg cu cavitatea pelviană, formând împreună cu aceasta cavitatea abdomeno-pelviană. Pereţii cavităţii abdominale şi majoritatea organelor din aceasta sunt acoperiţi de o membrană seroasă, numită peritoneu. Peritoneul este alcătuit dintrun mezoteliu şi corion. Peritoneul care căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale se numeşte peritoneu parietal, iar cel care căptuşeşte organele se numeşte peritoneu visceral. Între peritoneul parietal şi cel visceral se află un spaţiu virtual, numit cavitate peritoneală, care conţine o cantitate foarte redusă de lichid. Organele situate în cavitatea peritoneală se numesc intraperitoneale, iar cele situate în afara cavităţii peritoneale se numesc extraperitoneale sau retroperitoneale. Peritoneul formează pliuri care leagă organele abdominale de peretele cavităţii abdominale, numite mezouri, precum şi pliuri care leagă organele abdominale între ele, numite epiploane.

142

Anatomie umană

4. Stomacul Constituie cel mai voluminos component al tubului digestiv. Este un organ cavitar, situat în etajul superior al cavităţii abdominale, în loja gastrică, delimitată de diafragm, colon transvers şi peretele abdominal. Este menţinut în poziţie cu ajutorul unor ligamente şi de continuitatea cu alte segmente ale tubului digestiv. Configuraţie externă Forma stomacului este asemănătoare literei J când organul este gol şi asemănătoare unui cimpoi când este plin. Stomacul este alcătuit dintr-o porţiune verticală care prezintă fundul stomacului şi corpul stomacului, precum şi dintr-o porţiune orizontală care prezintă antrul şi canalul piloric. Stomacul prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini (dreaptă şi stângă) şi două orificii (superior şi inferior). Marginea dreaptă a stomacului, sau curbura mică, este concavă. Marginea stângă a stomacului, sau curbura mare, este convexă. Orificiul superior, numit cardia, realizează comunicarea stomacului cu esofagul. Orificiul inferior, numit pilor, realizează comunicarea stomacului cu duodenul. Structura internă Tunica mucoasă (mucoasa stomacală) acoperă suprafaţa internă a stomacului, având culoare roz când stomacul este plin şi culoare albă când este gol. Macroscopic prezintă marele relief al stomacului, alcătuit din numeroase cute, unite între ele, situate între cardia şi pilor. Acest relief este determinat de contracţia musculaturii stomacale, fiind evident la stomacul gol. Cutele lipsesc doar la nivelul micii curburi. Cu ajutorul lupei, se observă micul relief al stomacului, constituit dintr-o serie de ridicături mamilare, numite areole gastrice, înconjurate de şanţuri circulare superficiale. La nivelul areolelor gastrice se află orificiile de deschidere al unor invaginaţii numite cripte gastrice în care se deschid glandele gastrice. Mucoasa gastrică este constituită dintr-un epiteliu, corion, glande şi musculatura mucoasei. La nivelul stomacului există trei tipuri de glande: 1. cardiale (situate în vecinătatea orificiului cardia), 2. fundice (situate la nivelul fundului şi corpului stomacului), 3. pilorice (localizate în zona antrului şi canalului piloric). Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax. Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi: 1. extern, cu fibre dispuse longitudinal, 2. mijlociu cu fibre dispuse circular, 3. intern cu fibre dispuse oblic. Tunica seroasă conţine ţesut conjunctiv lax.

5. Intestinul subţire Constituie cel mai lung segment al tubului digestiv, depăşind patru metri lungime. Este situat între stomac şi intestinul gros, în interiorul cavităţii abdominale. Prezintă trei porţiuni: duoden, jejun şi ileon. 143

Anatomie umană

Duodenul Este porţiunea iniţială a intestinului subţire, fiind situat între sfincterul piloric şi unghiul duodeno-jejunal, măsurând aproximativ 30 cm lungime. Este fixat de peretele posterior al abdomenului. Cuprinde patru segmente: 1. bulbul duodenal, situat între pilor şi colul vezicii biliare, 2. segmentul descendent, 3. segmentul orizontal şi 4. segmentul ascendent. Cele patru segmente formează o structură asemănătoare unei potcoave, în a cărei concavitate se află capul pancreasului. Tunica mucoasă, prezintă cute transversale, numite plici circulare sau valvule conivente. Acestea lipsesc la nivelul bulbului. În porţiunea descendentă, se află două ridicături mamelonate, numite papile: papilă duodenală mare şi papilă duodenală mică. La nivelul papilei mari se deschid canalul coledoc şi canalul pancreatic principal, iar la nivelul papilei mici se deschide canalul pancreatic secundar. Mucoasa duodenală este format dintr-un epiteliu şi un corion. Glandele duodenale sunt de 2 tipuri: glande Brunner, prezente doar în duoden şi glande Lieberkühn, prezente în tot intestinul subţire. Jejunul şi ileonul Formează împreună intestinul mezenterial, situat între unghiul duodenojejunal şi intestinul gros, de care este separat prin valvula ileocecală (valvula lui Bauhin). Se numeşte intestin mezenterial datorită mezenterului, care reprezintă un derivat peritoneal ce leagă jejunul şi ileonul de peretele abdominal posterior. Mezenterul reprezintă organul de susţinere, nutriţie şi mobilitate al acestui segment al intestinului subţire. Intestinul mezenterial este un organ tubular, prezentând o margine liberă şi una fixată de mezenter. Este mai lung decât cavitatea abdominală, adaptându-se la volumul acesteia prin formarea a 14-16 anse intestinale. Tunica mucoasă prezintă o serie de cute circulare, care proeminează spre interiorul intestinal, numindu-se valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Cu ajutorul lupei, la nivelul mucoasei intestinale se observă numeroase vilozităţi intestinale, de forma unor ridicături ramificate, prezentând în interior vase sanguine şi limfatice. Vilozităţile măresc suprafaţa de absorbţie a intestinului, reprezentând o formă de creştere spre interior a acesteia. Mucoasa intestinală este alcătuită dintr-un epiteliu unistratificat, un corion format din ţesut conjunctiv, glande Lieberkühn şi formaţiuni limfoide. Formaţiunile limfoide sunt prezente la nivelul corionului, aglomerându-le în ileon, unde sunt vizibile cu ochiul liber, sub forma unor pete albicioase. Tunica musculară cuprinde două straturi musculare netede, unul extern cu fibre dispuse longitudinal şi unul intern cu fibre dispuse circular.

144

Anatomie umană

6. Intestinul gros Este situat între valvula ileocecală şi orificiul anal. Are calibru mai mare decât intestinul subţire, fiind mai scurt decât acesta, atingând doar aproximativ 1,6 m lungime. Este situat în etajul inferior al cavităţii abdomeno-pelvine. Se formează în fosa iliacă dreaptă şi se termină la nivelul celei de a treia vertebre sacrale, după ce urcă în abdomen, descriind aşa numitul cadrul colic. Cadrul colic are forma literei U, cu concavitatea orientată caudal, în această concavitate aflându-se intestinul mezenterial. Cadrul prezintă o porţiune ascendentă, una transversă, una descendentă şi două flexuri colice (stângă şi dreaptă), situate la limita dintre cele trei porţiuni. Configuraţie externă Intestinul gros prezintă mai multe elemente care-l deosebesc de cel subţire, anume: teniile, plicile semilunare, haustrele şi apendicii epiloici. Teniile sunt trei benzi musculare situate în lungimea intestinului, formate din gruparea fibrelor musculare longitudinale. Plicile semilunare sunt cute transversale, apărute ca rezultat al condensării musculaturii circulare. Haustrele sunt segmente ale intestinului gros, situate între două plici semilunare. Ciucurii sau apendicii epiploici sunt diverticuli cu grăsime, situaţi de-a lungul teniilor. Intestinul gros este format din trei segmente: cecul, colonul şi rectul. Cecul este porţiunea iniţială, situată inferior unghiului ileocecal. Reprezintă o dilataţie, care comunică superior cu colonul ascendent, iar inferior se îngustează în fund de sac, formând apendicele vermiform sau vermicular. Apendicele reprezintă un diverticul rudimentar, subţire şi lung de până la 8 cm. La om, apendicele este lipsit de funcţii legate de digestie, dar conţine mult ţesut limfoid. Pe faţa medială a cecumului se află valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin, care asigură legătura dintre intestinul subţire şi cel gros. Colonul cuprinde o parte ascendentă, una transversă şi una descendentă. Este fixat de peretele abdominal posterior cu ajutorul unui derivat peritoneal. Colonul descendent se continuă cu colonul sigmoid, în forma literei sigma, situat în fosa iliacă stângă şi apoi în pelvis. Rectul este segmentul terminal, situat între colonul sigmoid şi anus. Este situat în partea posterioară a bazinului, în loja rectală. Cuprinde două segmente: unul superior, numit rect pelvian şi unul inferior, numit rect perineal. Structura internă La nivelul intestinului gros, tunica mucoasă nu prezintă vilozităţi. La nivelul cecului şi colonului mucoasa este netedă, dar la nivelul rectului prezintă valvulele lui Houston sub forma unor plici semilunare formate de musculatura circulară, precum şi coloanele lui Morgagni, reprezentând plici longitudinale paralele între ele. Mucoasa prezintă un epiteliu, un corion şi glande de tip Lieberkühn. Tunica musculară prezintă un strat extern, longitudinal şi unul intern, circular. 145

Anatomie umană

Glandele tubului digestiv Tubul digestiv prezintă două categorii de glande: 1. Glande proprii tubului digestiv şi 2. Glande anexe ale tubului digestiv. Glandele proprii tubului digestiv Glandele proprii tubului digestiv sunt reprezentate de glande de dimensiuni reduse, localizate la nivelul pereţilor diferitelor segmente ale tubului digestiv. Aceste glande sunt situate mai ales în tunica mucoasă a tubului. Din această categorie fac parte, spre exemplu, glandele Brunner de la nivelul duodenului. Glandele anexe ale tubului digestiv Glandele anexe ale tubului digestiv sunt reprezentate de glande de dimensiuni mari, situate la exteriorul pereţilor tubului digestiv, alcătuind organe de sine stătătoare. Aceste glande comunică cu tubul digestiv prin intermediul unor canale excretoare. Glandele anexe ale tubului digestiv sunt reprezentate de: 1. Glande salivare, 2. Ficat şi 3. Pancreas. 1. Glandele salivare Secretă saliva, un lichid care umectează cavitatea bucală, intervenind în digestia bucală, dar şi în vorbire. Există două categorii de glande salivare: 1. glande salivare mici şi 2. glande salivare mari. Glandele salivare mici Sunt situate la nivelul mucoasei sau a submucoasei segmentelor proximale ale tubului digestiv, putând fi astfel considerate ca reprezentând glande proprii tubului digestiv. Glandele salivare mici sunt prezente la nivelul buzelor, obrajilor, boltei palatine şi a limbii, fiind formaţiuni de dimensiuni reduse, alcătuite dintrunul sau mai mulţi acini glandulari. Glandele salivare mari Sunt organe pereche, situate în vecinătatea cavităţii bucale, în afara mucoasei acesteia. Sunt situate în vecinătatea mandibulei, a cărei curbură o urmează. Se deosebesc trei perechi de glande salivare mari: 1. Parotide, 2. Submandibulare şi 3. Sublinguale. 1. Glandele parotide Glanda parotidă este cea mai mare dintre glandele salivare. Anterior este în raport cu ramura mandibulei, iar posterior cu mastoida şi cu procesul stiloidian al 146

Anatomie umană

osului temporal, fiind situată în vecinătatea conductului auditiv extern. Este o glandă tubuloacinoasă de tip seros. Produsul de secreţie al glandei parotide se varsă în cavitatea bucală prin canalul Stenon, care străbate corpul adipos al obrazului şi apoi se deschide în cavitatea bucală în vecinătatea celui de al doielea molar superior. 2. Glanda submandibulară Este situată sub planşeul bucal, între corpul mandibulei şi muşchii milohioidieni, fiind o glandă mixtă de tip seromucos. Canalul excretor al glandei (canalul Wharton) se deschide în cavitatea bucală prin intermediul unei papile, numită carunculă salivară sublinguală, situată la baza frâului limbii. 3. Glanda sublinguală Este situată la nivelul planşeului bucal, dedesubtul mucoasei bucale, pe părţile laterale ale frâului limbii. Este în raport cu corpul mandibulei şi muşchii milohioidieni. Este o glandă mixtă, de tip mucoseros. Prezintă două canale excretoare, unul principal (Bertholin) care se deschide la nivelul carunculei salivare sublinguale şi mai multe canale secundare scurte (Rivinius) care se deschid la nivelul plicii sublinguale.

2. Ficatul Este situat în etajul abdominal superior, în aşa numita lojă hepatică. Aceasta este delimitată de diafragm, stomac şi de flexura colică dreaptă. Ficatul este cea mai mare glandă a organismului uman, având în medie 1500 g. Are culoare brun roşiatică. Ficatul este susţinut în poziţia sa de un aparat ligamentar. Configuraţie externă Ficatul prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi două margini (inferioară şi posterioră). Faţa superioară (diafragmatică) este convexă, fiind în raport cu bolta diafragmului. Prezintă unele dintre ligamentele care alcătuiesc aparatul ligamentar ce susţine ficatul în poziţia sa. Aparatul ligamentar este format din derivate peritoneale. Prin intermediul diafragmului, faţa superioară a ficatului se află în raport cu baza plămânului drept şi cu inima. Faţa inferioară (viscerală) este orientată antero-inferior. Prezintă trei şanţuri care delimitează lobii ficatului, ligamente şi impresiuni. Faţa inferioară a ficatului prezintă trei şanţuri, două sagitate (drept şi stâng) şi unul transvers situat între precedentele. La nivelul şanţului transvers este prezent pediculul hepatic care conţine artera hepatică, vena portă, canalul hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi. Lobii ficatului sunt în număr de patru, fiind delimitaţi de cele trei şanţuri. Pe laturile şanţurilor sagitale se află lobii drept şi stâng. Şanţul transvers delimitează lobul pătrat situat în partea sa anterioară şi lobul caudat situat în partea sa posterioară. Această împărţire a ficatului în lobi reflectă un aspect de morfologie 147

Anatomie umană

externă, necorespunzând lobilor funcţionali ai ficatului, care sunt stabiliţi de distribuţia arterei hepatice, a venei porte şi a căilor biliare. Impresiunile sau amprentele sunt determinate de organele cu care faţa inferioară a ficatului este în raport, anume rinichiul drept, duodenul, flexura colică dreaptă, stomacul şi esofagul. La exterior, ficatul este acoperit de capsula Glisson, o capsulă conjunctivă transparentă şi subţire. Capsula pătrunde în interiorul ficatului pe la nivelul hilului, formând scheletul fibros al acestuia. Structură internă Ficatul este alcătuit din lobi, segmente şi lobuli. Lobii sunt în număr de doi, unul drept şi unul stâng. Fiecare lob este alcătuit din două segmente, unul lateral şi unul medial. Fiecare segment prezintă un pedicul segmentar, pe la nivelul căruia trec artere, vene şi un canal biliar. Segmentele sunt alcătuite din lobuli hepatici şi din spaţiile dintre aceştea, numite spaţii portale sau spaţii Kiernan. Lobulul hepatic reprezintă unitatea morfo - funcţională a ficatului. Lobulul hepatic are formă prismatică sau piramidală. Este alcătuit din mai multe componente: hepatocite, capilare sinusoide, capilare biliare şi ţesut conjunctiv de susţinere. În partea centrală a lobulului se află vena centrolobulară. Hepatocitele sau celulele hepatice reprezintă ţesutul funcţional al ficatului. Hepatocitele sunt aranjate în forma unor plăci de celule anastomozate între ele, dispuse radiar faţă de vena centrolobulară. Între aceste celule se află capilarele sinusoide. Capilarele sinusoide străbat lobulul hepatic, fiind aranjate sub forma unei reţele care confluează în vena centrolobulară. Capilarele sinusoide se formează la periferia lobulului hepatic, în urma capilarizării ramurilor venei porte. Pereţii capilarelor sinusoide sunt formaţi de celulele Kupfer, care reprezintă celule cu capacitate de fagocitoză, aparţinând sistemului imun. Capilarele biliare formează o reţea de canalicule fără pereţi proprii. Pereţii acestor canalicule sunt formaţi de către hepatocitele cu care se învecinează. Spre periferia lobului hepatic se formează, în urma confluenţei capilarelor biliare, capilare biliare cu pereţi proprii numite colangiole. În urma confluenţei acestora iau naştere canalele biliare interlobulare situate în spaţiile dintre lobuli. Spaţiile Kiernan sunt situate între lobuli hepatici, cuprinzând ţesut conjunctiv. În aceste spaţii sunt prezente canalele biliare interlobulare, ramuri ale arterei hepatice şi ale venei porte, precum şi nervi. La nivelul ficatului se disting două reţele vasculare: 1. nutritivă, realizată de artera hepatică care aduce la ficat sânge oxigenat, şi 2. funcţională, realizată de vena portă care aduce la ficat sânge venos, provenit din pereţii tubului digestiv. Cele două vascularizaţii comunică, astfel încât în ficat are loc o amestecare a sângelui arterial cu cel venos. De asemenea, sistemul venos prezintă două reţele de capilare, una situată în pereţii tubului digestiv şi a doua situată la nivelul ficatului,

148

Anatomie umană

reprezentată de capilarele sinusoide, formând astfel o reţea venoasă de tip admirabil. Căile biliare extrahepatice Formează aparatul excretor al ficatului, la nivelul căruia bila este transportată spre duoden. Reprezintă un sistem de conducte situate la exteriorul ficatului, formându-se în urma unirii canalelor hepatice drept şi stâng, rezultate din unirea canalelor biliare interlobulare. Căile biliare extrahepatice sunt formate din canalul hepatocoledoc, canalul cistic şi vezicula biliară. Canalul hepatocoledoc leagă ficatul de duoden, prezentând un diverticul de pe direcţia principală, diverticul reprezentat de canalul cistic şi de vezicula biliară. Canalul hepatocoledoc are o lungime de aproximativ 6 cm, fiind împărţit în două segmente de punctul de unire cu canalul cistic. Înspre ficat faţă de acest punct se află canalul hepatic comun, iar înspre duoden faţă de punctul de conflueţă se află canalul coledoc, mai lung decât precedentul. Canalul coledoc de deschide în duoden la nivelul ampulei duodenale mari (ampula lui Vater) împreună cu canalul pancreatic principal. Vezicula biliară are o lungime medie de 8 - 10 cm. Are formă de pară, fiind un organ cavitar. Este amplasată pe faţa inferioară a ficatului, fiind alcătuită din trei porţiuni: 1. fundul vezicii biliare, 2. corpul vezicii biliare care aderă de faţa inferioară a ficatului, şi 3. colul sau gâtul vezicii biliare care se continuă cu canalul cistic. Vezicula biliară depozitează şi concentrează bila. Canalul cistic leagă vezicula biliară de canalul hepatocoledoc, fiind prevăzut la interior cu valvule semilunare.

3. Pancreasul Este localizat în partea posterioară a cavităţii abdominale, la nivelul vertebrelor lombare 1 şi 2, în partea posterioară a stomacului. Are formă alungită, fiind asemănător literei “J”. Pancreasul prezintă patru porţiuni: capul, gâtul sau colul, corpul şi coada. Capul este situat în partea dreaptă a glandei, fiind localizat în concavitatea duodenului. Colul leagă capul de corp. Corpul pancreasului este situat la nivelul vertebrelor L 1 - L 2. Coada prelungeşte organul spre stânga, spre splină şi rinichiul stâng. Pancreasul are două funcţii diferite: pe de o parte funcţionează ca glandă exocrină, aparţinând aparatului digestiv, pe de altă parte reprezintă o glandă endocrină. Astfel, pancreasul este alcătuit dintr-un ţesut care asigură secreţia endocrină (pancreasul endocrin reprezentat de insulele Langerhans) şi un ţesut care asigură secreţia exocrină (pancreasul exocrin). Se consideră că conponenta endocrină este mai veche filogentic decât cea exocrină, ulterior, în cursul filogenezei, fiind înglobată în pancreasul exocrin. 149

Anatomie umană

Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă compusă. Produsul de secreţie al pancreasului exocrin este sucul pancreatic. La exterior pancreasul este învelit într-o capsulă conjunctivă subţire. De la nivelul corpului se desprind septuri conjunctive. Aceste septuri împart parenchimul pancreasului în lobuli. Lobulii sunt reprezentaţi de una sau mai multe grupe de acini glandulari, având aspectul unor boabe de strugure. Acini sunt alcătuiţi din celule seroase şi celule centroacinoase, situate în regiunea centrală a acinilor. Alături de acini se află insulele lui Langerhans, care aparţin pancreasului endocrin, apărând sub forma unor insule situate între acinii în formă de boabe de strugure ai pancreasului exocrin. Canalele excretoare ale acinilor pancreasului exocrin se grupează formând canale excretorii mari. Acestea se unesc formând aparatul excretor al pancreasului, care este alcătuit din canalul pancreatic principal (Wirsung) ce străbate glanda de la coadă spre cap, deschizându-se în duoden la nivelul papilei duodenale mari şi canalul pancreatic secundar (Santorini). Acesta se deschide în duoden la nivelul papilei mici, care este situată la aproximativ 2 cm deasupra celei mari.

150

Anatomie umană

APARATUL RESPIRATOR Este alcătuit din căi respiratorii şi plămâni. În filogeneză, sacii pulmonari apar mai devreme decât căile aeriene. Atât plămânii cât şi căile aeriene inferioare faringelui provin în evoluţie din acesta.

Fig.80 Schema aparatului respirator

Căile respiratorii Reprezintă de un sistem de conducte, care conduc aerul spre şi de la plămâni. Anatomic şi evolutiv prezintă două etaje distincte: 1. căile respiratorii superioare, alcătuite din cavităţile nazale şi faringe şi 2. căile respiratorii inferioare, alcătuite din laringe, trahee şi bronhii.

151

Anatomie umană

Nasul şi cavităţile nazale Nasul şi cavităţile nazale formează un organ complex cu dublă funcţie, intervenind atât în olfacţie cât şi în respiraţie. Cavităţile sau fosele nazale sunt acoperite anterior de nas, care intervine în protecţia acestora. Nasul reprezintă o proeminenţă situată în mijlocul feţei. Are formă de piramidă triunghiulară, prezentând o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe laterale şi trei margini. Rădăcina este orientată cranial, fiind separată de frunte prin şanţul naso-frontal. Baza este orientată caudal, prezentând două orificii numite narine (nări), separate între ele prin septul nazal mobil. Feţele laterale prezintă o parte inferioară, mobilă, numită aripa nasului. Nasul are două margini laterale care îl separă de obraji şi o margine anterioară situată între rădăcină şi vârf. Nasul este alcătuit dintr-un schelet osteo-cartilaginos, acoperit de ţesuturi moi (piele, ţesut conjunctiv şi muşchi). Scheletul osos este alcătuit din cele două oase nazale şi procesele frontale ale maxilei. Scheletul cartilaginos este alcătuit din cartilajul septului nazal, situat median. Alături de acesta se află cartilajele laterale, situate anterior, în continuarea oaselor nazale, precum şi cartilajele alare, care formează conturul sau scheletul narinelor. Fosele nazale sunt două conducte osoase delimitate de unele din oasele cutiei craniene (maxilă, etmoid, palatin, cornet inferior, sfenoid, vomer, nazal). Comunică cu faringele prin intermediul coanelor. În partea anterioară a foselor nazale se află vestibulul nazal, delimitat de cartilajele nazale şi de deschiderea anterioară a foselor nazale (apertura piriformă). Cavităţile nazale prezintă o parte superioară, olfactivă, acoperită cu mucoasă olfactivă şi o parte inferioară, cu rol respirator. În fosele nazale se deschid sinusurile oaselor cutiei craniene. Cavităţile nazale sunt căptuşite de mucoasa nazală, care se continuă şi în interiorul sinusurilor cutiei craniene. În regiunea superioară olfactivă, se află mucoasă nazală olfactivă, formând receptorul analizatorului olfactiv. În restul cavităţilor nazale se află mucoasă nazală respiratorie, alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion bogat vascularizat. Celulele epiteliale prezintă cili. Mucoasa nazală este prevăzută cu celule care secretă mucusul nazal, ce umectează în permanenţă mucoasa.

Laringele Este un organ cu dublă funcţie, intervenind atât în respiraţie cât şi în fonaţie. Este situat în regiunea anterioară a gâtului, sub osul hioid, în partea anterioară a faringelui, fiind acoperit de piele, muşchi şi de glanda tiroidă.

152

Anatomie umană

Configuraţie externă Laringele are forma unei piramide triunghiulare, cu partea mai voluminoasă orientată cranial. Prezintă o bază îndreptată în sus, spre faringe, un vârf orientat caudal, continuat cu traheea, o faţă posterioară, în raport cu faringele, două feţe antero-laterale şi trei margini. Structură internă Este organ cavitar, alungit cranio-caudal. La interior prezintă patru pliuri orientate sagital, câte două pe fiecare parte a organului. Sunt prezente două plici superioare, numite plici ventriculare sau coarde vocale false şi două plici inferioare, numite plici vocale sau coarde vocale adevărate. Doar ultimele intervin activ în fonaţie, având musculatură proprie, cele superioare fiind antrenate pasiv de curentul de aer. Între corzile vocale false şi cele adevărate se află o regiune mai dilatată, numită ventriculul laringian, sau ventriculul lui Morgagni. Corzile vocale inferioare delimitează glota. Glota reprezintă un orificiu variabil ca dimensiune, în funcţie de poziţia corzilor vocale inferioare. Prin intermediul glotei laringele comunică cu traheea. Laringele este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, ligamente care unesc cartilajele, musculatură şi mucoasă laringiană. Scheletul cartilaginos cuprinde nouă cartilaje. Dintre acestea, trei sunt nepereche: tiroid, cricoid, epiglotă şi şase sunt pereche: aritenoide, corniculate şi cuneiforme. Cartilajul tiroid este asemănător cu o copertă de carte deschisă, prezentând două lame dreptunghiulare, unite între ele median. Muchia mediană este mai pronunţată la bărbaţi, fiind foarte evidentă sub tegumentul regiunii anterioare a gâtului, numindu-se popular mărul lui Adam. Cartilajul tiroid este articulat superior cu osul hioid. Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete, pecetea fiind situată posterior. Cartilajul epiglotic reprezintă scheletul epiglotei. Este asemănător unei frunze, fiind dispus vertical, înaintea orificiului superior al laringelui. Cartilajele laringiene provin din modificarea a patru perechi de arcuri branhiale, având astfel aceiaşi origine filogenetică ca şi viscerocraniul. Peste vârsta de 25 de ani cartilajele laringiene se osifică. Laringele prezintă o musculatură bine dezvoltată, grupată în două categorii: 1. muşchi extrinseci, inseraţi cu un capăt pe laringe şi cu celălalt capăt pe organele învecinate laringelui şi 2. muşchii intrinseci, inseraţi cu ambele capete pe cartilajele laringelui. Muşchii extrinseci intervin în deglutiţie şi fonaţie, iar cei intrinseci, în fonaţie şi respiraţie. Mucoasa laringiană este situată la interiorul organului, prezentând un epiteliu ciliat şi un corion.

Traheea Este un organ fibrocartilaginos, tubular, de consistenţă elastică. Traheea este situată între laringe şi punctul de formare al bronhiilor principale, fiind situată în

153

Anatomie umană

partea anterioară a esofagului. Străbate gâtul şi partea superioară a toracelui, prezentând astfel o porţiune cervicală şi una toracală. Peretele traheei este format din 3 straturi: 1. tunică mucoasă, situată la interior, 2. tunică fibroelastică şi 3. tunică adventice, situată la exterior, alcătuită din ţesut conjunctiv lax. Tunica mucoasă prezintă un epiteliu ciliat şi un corion care conţine glande. Tunica fibroelastică formează scheletul de susţinere al traheei, fiind formată din 15-20 de inele incomplete, alcătuite din cartilaj hialin. Semiinelele traheene sunt deschise posterior, unde, în locul cartilajului, se află un muşchi neted.

Bronhiile principale Bronhiile principale sunt două conducte (bronhie dreaptă şi bronhie stângă) care rezultă din bifurcarea traheei, pe care o continuă latero-inferior, până la hilul plămânului. Au aceeaşi configuraţie şi structură ca şi traheea, dar dimensiuni mai reduse.

Plămânii Sunt diverticule pereche, provenind din segmentul anterior al aparatului digestiv (faringe). Reprezintă organele la nivelul cărora are loc schimbul de gaze dintre organism şi mediu. Plămânii (drept şi stâng) sunt situaţi în cavitatea toracică, pe laturile mediastinului. Mediastinul este un spaţiu situat în partea medio-ventrală a toracelui, delimitat de peretele sterno-costal, coloana vertebrală, plămâni şi diafragm. În mediastin se află inima, vasele sangvine mari, esofagul, etc. Configuraţie externă Plămânii au formă de trunchi de con. Prezintă o bază, orientată caudal, aflată în raport cu diafragmul, un vârf orientat în sus, trei margini: anterioară, posterioară şi inferioară, precum şi două feţe: costală şi medială. Faţa costală este convexă, fiind în raport cu peretele cutiei toracice. Faţa medială este concavă, mult mai redusă ca suprafaţă decât precedenta, prezentând hilul plămânului. Acesta reprezintă locul de trecere al elementelor care alcătuiesc pediculului pulmonar, anume bronhia, artera şi venele pulmonare. Pe feţele mediastinale ale celor doi plămâni se află impresiile inimii şi ale vaselor sanguine mari. La suprafaţă, plămânii prezintă şanţuri sau fisuri, care îi împart în lobi. Plămânul stâng are o singură scizură, deci prezintă doi lobi (superior şi inferior). Plămânul drept are două fisuri, deci prezintă trei lobi (superior, mijlociu şi inferior). Structura internă Plămânii mamiferelor şi ai omului sunt structuraţi după modelul reptilian. Plămânul este alcătuit din două categorii de formaţiuni: un sistem de canale aeriene intrapulmonare, numit arbore bronşic şi un sistem de saci la nivelul cărora se 154

Anatomie umană

termină ramurile arborelui bronşic, numiţi alveole pulmonare. Alături de acestea, se află ţesut conjunctiv, plămânii mamiferelor fiind de tip parenchimatos. Formaţiunile care alcătuiesc plămânii se grupează în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi acini pulmonari. Arborele bronşic este alcătuit din ansamblul bronhiilor intrapulmonare, rezultate din ramificarea bronhiilor extrapulmonar. Bronhiile principale se împart la nivelul plămânilor în bronhii lobare, diferite ca număr între cei doi plămâni, ca urmare a diferenţelor dintre numărul lobilor acestora. Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare, destinate segmentelor pulmonare. Fiecare segment pulmonar este deservit de un pedicul segmentar, format din bronhia segmentară şi nervii segmentului respectiv. Fiecare plămân prezintă 10 segmente. Bronhiile segmentare se împart în bronhii interlobulare situate între lobuli, iar acestea se scindează în bronhiole intralobulare, situate în interiorul lobulilor. Bronhiolele intralobulare se ramifică în bronhiole terminale, iar acestea din urmă se divid la rândul lor în bronhiole respiratorii sau acinoase. De la nivelul acestora se formează canalele alveolare, al căror perete este format din alveole pulmonare. Peretele bronhiilor este diferit structural în funcţie de calibrul acestora. Bronhiile lobare şi segmentare se aseamănă cu traheea, dar au inelele cartilaginoase complete. Bronhiile interlobulare au tunica fibroelastică formată din segmente incomplete de inele, sau doar din noduli cartilaginoşi. Bronhiolele intralobulare sunt lipsite complet de scheletul cartilaginos, prezentând o tunică formată din muşchi netezi. Lobulul pulmonar constituie unitatea morfo-funcţională a plămânului. Mai mulţi lobuli formează un segment. Lobulul pulmonar are formă de piramidă, în al cărei vârf se află bronhiola intralobulară. Baza lobului este orientată spre exteriorul plămânului, unde se observă macroscopic sub forma unor figuri poligonale. Lobulul este legat de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară. Lobulul este alcătuit dintr-o bronhiolă intralobulară, mai multe bronhiole terminale, mai multe bronhiole respiratorii şi apoi din mai multe canale alveolare. O bronhiolă respiratorie alcătuieşte, împreună cu canalele alveolare derivate din ea, un acin pulmonar. Acinul reprezintă o cavitate mică, plină cu aer, legată de bronhiola respiratorie. Acinul este unitatea morfo-funcţională a lobulului. Alveolele sunt formaţiuni veziculoase, asemănătoare unui sac mic, prezentând un orificiu prin intermediul căruia se deschid în canalul alveolar. Numărul alveolelor pulmonare este foarte mare, astfel suprafaţa destinată schimburilor de gaze fiind la rândul ei extrem de mare. Peretele alveolei este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar, situat spre interiorul alveolei şi o stromă conjunctivă care conţine capilare alveolare, provenite din capilarizarea ramurilor terminale a arterei pulmonare. Celulele alveolare au capacităţi fagocitare. La nivelul epiteliului foarte subţire al alveolei pulmonare are loc schimbul de gaze dintre spaţiul alveolar şi capilarele sanguine din pereţii 155

Anatomie umană

acesteia. În esenţă, schimbul de gaze dintre organism şi mediu are loc pe la nivelul unui epiteliu foarte subţire. Pleura Plămânii sunt acoperiţi la exterior de membrane seroase, numite pleure. Acestea permit alunecarea plămânilor faţă de pereţii cavităţii toracice în timpul mişcărilor respiratorii. Pleura este formată din două foiţe aflate în continuitate: 1. pleura viscerală, care aderă de plămâni şi 2. pleura parietală, aflată în raport cu pereţii cutiei toracice. Pleura viscerală şi cea parietală delimitează o cavitate închisă, numită cavitate pleurală, care conţine în mod normal o cantitate foarte redusă de lichid pleural.

Fig.81 Alveola pulmonara

156

Anatomie umană

APARATUL CIRCULATOR Este format din inimă şi un sistem de vase prin care circulă sângele sau limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele alcătuieşte sistemul circulator sangvin, iar vasele prin care circulă limfa alcătuiesc sistemul circulator limfatic.

Sistemul circulator sanguin Sistemul circulator sanguin este un sistem închis de vase, prin care circulă sângele, mişcarea acestuia fiind asigurată de inimă.

Sângele Este un lichid de culoare roşie, care circulă într-un sistem de vase pe care nu le părăseşte nici o dată. Din perspectivă histologică, sângele reprezintă un ţesut conjunctiv, a cărui substanţă fundamentală este lichidă. Sângele formează componenta principală a mediului intern, pe care îl edifică alături de limfă şi de lichidul interstiţial. Sângele este alcătuit din două componente: plasma şi elementele figurate. Plasma reprezintă substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, iar elementele figurate sunt echivalente cu celule acestuia. Sub aspect cantitativ, plasma este majoritară, reprezentând aproximativ 55 % din total.

Plasma Reprezintă un lichid de culoare gălbuie, cu gust uşor sărat. Conţine apă, săruri minerale şi substanţe organice. Cea mai mare parte a plasmei (90 %) este reprezentată de apă. Plasma sanguină conţine glucide, proteine, lipide, hormoni, vitamine, etc. Proteinele sunt reprezentate de albumine, globuline, fibrinogen şi diferite enzime. Glucidele sunt constituite în principal de glucoză, iar lipidele de trigliceride şi de colesterol.

Elementele figurate Sunt de trei categorii: 1. eritrocite sau hematii (globule roşii), 2. leucocite (globule albe) şi 3. trombocite (plachete sanguine). Toate celulele sanguine provin dintr-o celulă unică, primordială, numită celulă stem (celulă suşă sau celulă matcă). 157

Anatomie umană

Aceasta este o celulă pluripotenţială, din care descind toate tipurile de elemente figurate sanguine. Celula stem apare, iniţial în ontogeneză, la nivelul sacului vitelin, apoi la nivelul ficatului. La adult aceste celulele sunt localizate numai în măduva osoasă roşie. Din diviziunea celulei stem rezultă celule numite hemocitoblaşti, care la rândul vor evolua, în diferite organe şi sub acţiunea unor stimuli diferiţi, spre diversele tipuri de celule sanguine mature. Eritrocitele Reprezintă celule sanguine anucleate. Lipsa nucleului este secundară filogenetic, toate vertebratele, cu excepţia mamiferelor, având globulele roşii adulte prevăzute cu nucleu. La mamifere, formele adulte, circulante ale globulelor roşii sunt, în mod secundar, lipsite de nucleu. Eritrocitele au rolul de a transporta gazele respiratorii, pierderea nucleului reprezentând tocmai o adaptare suplimentară la această funcţie. Globulele roşii au forma unor discuri biconcave. Numărul eritrocitelor este variabil în funcţie de sex, altitudine, efort fizic, vârstă (în mod normal la bărbat există 5.000.000, iar la femei 4.500.000 de eritrocite / m³ de sânge). Globulele roşii funcţionează în sânge aproximativ 90 de zile, apoi cele îmbătrânite sunt distruse în splină. Pe măsura degradării acestora, din măduva osoasă roşie sunt eliberate în sânge globule roşii tinere. Eritrocitele conţin hemoglobină, substanţă care reprezintă suportul funcţional al transportului gazelor respiratorii, conferind în acelaşi timp culoarea roşie a globulelor şi implicit a sângelui. Leucocitele Sunt o supraclasă de celule sanguine, cu rol în imunitate. Numărul leucocitelor este mult mai redus decât al globulelor roşii, fiind mai crescut la copii. Sunt de mai multe tipuri: Granulocitele sunt globule albe care prezintă la nivelul citoplasmei granulaţii cu colorabilitate diferită, fapt de la care le provine numele. Au nucleul alcătuit din mai multe segmente, unite prin zone forte subţiri, motiv pentru care se numesc şi polimorfonucleare. Granulocitele formează prima linie de apărare a organismului contra agenţilor patogeni figuraţi (virusuri, bacterii, paraziţi), pe care îi elimină prin fagocitoză. În principal sunt localizate în ţesuturi, în sânge fiind prezente o perioadă scurtă. După colorabilitatea granulelor din citoplasmă, granulocitele sunt de trei tipuri. 1. Granulocite eozinofile, au granulele colorabile cu eozină, având culoare portocalie, nucleul fiind bilobat. 2. Granulocite bazofile au granulele mari, de culoare violet închisă, colorabile cu pigmenţi bazici. 3. Granulocite neutrofile prezintă granulaţii fine, colorabile cu pigmenţi neutri, nucleul acestora fiind segmentat în 5-12 lobi, uniţi prin filamente foarte subţiri. Sunt foarte active în fagocitoză.

158

Anatomie umană

Monocitele sunt globule albe de dimensiuni relativ mari, cu nucleul de obicei în formă de potcoavă şi granule azurofile. Monocitele aparţin seriei monocitar macrofagice, reprezentând un stadiu tânăr, circulant, al acestei serii. Forma adultă, reprezentată de macrofage, este localizată la nivelul diferitelor ţesuturi (osteoclastele din ţesutul osos, astrocitele din creier, sau celulele Kupffer din ficat, sunt în fapt macrofage). Fagocitează diferiţi agenţi patogeni. Limfocitele sunt o clasă specializată de globule albe, care pot recunoaşte structurile străine organismului prin intermediul unor receptori de la nivelul membranei. Există două tipuri principale de limfocite, limfocite T şi limfocite B, similare morfologic, dar distincte funcţional. 1. Limfocitele T se diferenţiază la nivelul timusului. Sunt prezente fie în circulaţie, fie în diferite organe limfoide. Există mai multe tipuri de limfocite T (citotoxice, ajutătoare, supresoare, etc.). Cele citotoxice distrug efectiv agenţii patogeni, celelalte tipuri reglând răspunsul imun. 2. Limfocitele B se diferenţiază la mamifere în măduva osoasă. Sunt limfocite care produc anticorpi (anticorpii sunt molecule produse de limfocitele B, capabile să recunoască elementele străine organismului, să se cupleze cu acestea şi astfel să le elimine). Limfocitele B mature migrează în ganglionii limfatici şi în splină, unde, în contact cu particulele patogene, încep să producă anticorpi. Anticorpii sunt specifici substanţei străine pentru care au fost produşi. Astfel, există mai multe subtipuri de limfocite B, care produc diferite tipuri de anticorpi. Alături de limfocitele T şi B mai există o clasă de limfocite, care de asemenea elimină elementele patogene prin mecanisme citotoxice, în mod similar limfocitelor T citotoxice. Trombocitele Au forma unor plăcuţe rotunde sau ovale, având un rol deosebit în coagularea sângelui. În realitate, trombocitele sunt doar fragmente celulare, rezultate din fragmentarea unor celule numite magacariocite, formate de asemenea din celula stem.

Inima Este un organ muscular, cavitar, îndeplinind rolul unei pompe care mobilizează sângele în interiorul arborelui circulator. Reprezintă un vas sanguin arterial modificat. Inima este situată în cavitatea toracică, în etajul inferior al mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra diafragmei. Este învelită într-un sac fibro-seros, numit pericard. Are culoare bun-roşietică şi o greutate de 250-300 de g, fiind similară ca dimensiuni cu pumnul drept al persoanei în cauză.

159

Anatomie umană

Configuraţia externă Inima are formă de con turtit, prezentând o bază, un vârf, două feţe şi două margini. Baza este alcătuită în cea mai mare parte de atriul stâng şi mai puţin de cel drept. Baza prezintă orificiile arterelor şi venelor mari, fiind orientată cranial. În consecinţă, în inimă, sângele intră şi iese pe aceiaşi parte, pe la nivelul bazei. Acest fapt este un rezultat al torsiunii inimii pe parcursul dezvoltării. Vârful este rotunjit, fiind alcătuit în totalitate din miocardul ventriculului stâng. Faţa anterioară, sau sternocostală a inimii, este convexă fiind în raport cu peretele anterior al toracelui şi cu plămânii. Prezintă un şanţ longitudinal sau interventricular, care marchează la exterior limita dintre cele două ventricule. De asemenea, prezintă un şanţ transversal sau atrioventricular (coronar), care indică limita dintre atrii şi ventricule. Faţa inferioară, sau diafragmatică, este plană, fiind în raport cu diafragma. Similar feţei sternocostale şi faţa diafragmatică prezintă atât şanţul longitudinal cât şi cel transversal. Inima prezintă două margini: dreaptă şi stângă. Structură internă La interior, inima este împărţită în patru cavităţi (inimă teracamerală) prin pereţi longitudinali şi transversali, numiţi septuri. Există un peretele longitudinal, care desparte inima într-o parte dreaptă şi una stângă, precum şi un perete transversal, care împarte atât jumătatea dreaptă cât şi cea stângă în două părţi: una situată spre bază, numit atriu şi una amplasată spre vârf, numită ventricul. Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule se numeşte sept atrio-ventricular. Peretele longitudinal este subdivizat în două părţi: una care separă atriile, numită sept interatrial şi alta care separă ventriculele, numită sept interventricular. Cavităţile din jumătatea stângă a inimii nu comunică cu cele din jumătatea dreaptă. Atriul şi ventriculul de pe aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrioventriculare. Atriile reprezintă două cavităţi, de formă aproximativ cubică, situate spre baza inimii. Cele două atrii nu comunică între ele. Au pereţii mai subţiri, cu mai multe orificii decât ventriculele. Ambele atrii prezintă o prelungire numită auricul sau urechiuşă. Atriile sunt separate prin septul interatrial, care prezintă o porţiune mai subţire, numit fosă ovală, reprezentând vestigiul orificiului lui Botallo. Prin intermediul acestuia, în perioada dezvoltării embrionare, cele două atrii comunicau între ele. Atriul drept are forma unui cub neregulat, fiind delimitat de şase pereţi. 1. Peretele posterior formează septul interatrial. 2. Peretele anterior este neted. 3. Peretele superior prezintă orificiul de deschidere al venei cave superioare. 4. Peretele inferior prezintă orificiul de deschidere al venei cave inferioare. 5. Peretele medial prezintă orificiul atrio-ventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. 6. Peretele lateral.

160

Anatomie umană

Atriul stâng are formă cuboidă, având pereţii mai groşi decât atriul drept. În partea posterioară, prezintă cele patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, iar în partea inferioară prezintă orificiul atrio-ventricular stâng, prevăzut cu valvula mitrală.

Fig.82 Structura inimii

Ventriculele au formă piramidală, fiind situate spre vârful inimii. Cele două ventricule nu comunică între ele, fiind despărţite prin septul interventricular. Ventriculele au capacităţi mai mari decât atriile, având pereţi mult mai groşi, prevăzuţi cu muşchi papilari şi trabecule cărnoase. Astfel, suprafaţa internă a ventriculelor are aspect neregulat. Trabeculele cărnoase sunt coloane musculare legate de pereţii ventriculului. Muşchii papilari sunt elemente musculare care se inseră cu baza de pereţii ventriculari, iar cu vârful de valvulele atrio-ventriculare. 161

Anatomie umană

Ventriculul drept este delimitat de trei pereţi. În partea bazală a ventriculului se află orificiul atrio-ventricular drept, precum şi orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrio-ventricular drept permite comunicarea între atriul şi ventriculul drept. Orificiul este prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de formă triunghiulară. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzută cu trei valvule în formă de cuiburi de rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare. Ventriculul stâng are tot trei pereţi, mai groşi însă decât cei ai ventriculului drept (de trei ori mai groşi). În partea bazală a ventriculului se află orificiul atrioventricular drept şi orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrioventricular drept este prevăzut cu valva bicuspidă sau mitrală, alcătuită din două valvule sau cuspide. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule în formă de cuiburi de rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare. Structura pereţilor inimii Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: 1. intern numit endocard; 2. mijlociu numit miocard şi 3. extern numit epicard. Endocardul este reprezentat de o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate cavităţile inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor. Miocardul este alcătuit din muşchiul cardiac. La nivelul atriilor, fibrele miocardului sunt dispuse circular, iar la nivelul ventriculelor sunt dispuse în fascicule cu direcţie oblic-spiralată. Musculatura pereţilor atriiilor nu se continuă cu cea ventriculelor, cele două componente fiind iniţial independente, dispuse liniar, unul în continuarea celuilalt, abia ulterior torsionându-se şi formând inima cu intrările şi ieşirile pe aceiaşi parte. Inima prezintă un scheletul fibros, pe care se inseră musculatura acesteia. În muşchiul cardiac se află aparatul de conducere, sau sistemul excitoconductor. Acesta este alcătuit din nodulul sinoatrial (Keith-Flack) situat în peretele atriului drept, şi nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara), localizat în partea inferioară a septului interatrial. La nivelul nodulului atrioventricular se formează fascicolul atrioventricular (fasciculul Hiss), situat în septul interventricular. Acesta se împarte într-o ramură destinată ventricului drept şi una destinată ventricului stâng, ambele bogat ramificate, formând o reţea (reţeaua Purkinje). Ţesutul nodal generează stimulii responsabili de contracţia autonomă a inimii. Epicardul este o foiţă conjunctivă, situată la exteriorul inimii. Pericardul Este situat la exteriorul inimii, fiind o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor sanguine mari. Este format dintr-o porţiune fibroasă, alcătuind pericardul fibros şi o porţiune seroasă, alcătuind pericardul seros. Pericardul seros formează 162

Anatomie umană

un sac închis, la fel ca şi pleura şi peritoneul. Prezintă o foiţă parietală, care aderă de pericardul fibros şi o foiţă viscerală, care formează stratul extern al pereţilor inimii. Între cele două foiţe ale pericardului se află un spaţiu virtual, numit cavitate pericardică, care conţine o cantitate foarte redusă de lichid pericardic.

Arborele circulator Este alcătuit dintr-un sistem de tuburi, delimitate de pereţi proprii, prin care circulă sângele, numite vase sanguine. Iniţial în ontogeneză se formează o circulaţie branhială, reprezentată de şase perechi de arcuri arteriale, corespunzând arterelor branhiale. Dintre acestea se păstrează arcul 4 de pe partea stângă, formând cîrja aortică. Vasele sanguine sunt de trei tipuri: artere, capilare şi vene.

Arterele Reprezintă vase prin care sângele circulă de la inimă spre periferia corpului. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. Se deosebesc patru tipuri de artere: mari, mijlocii, mici (arteriole) şi metaarteriole. Pereţii arterelor prezintă trei straturi sau tunici: internă, medie şi externă. Tunica medie conţine ţesut conjunctiv cu numeroase fibre elastice, precum şi ţesut muscular neted. După predominarea unuia sau a altuia din aceste ţesuturi, se deosebesc artere elastice şi artere musculare. La arterele mici şi mijlocii predomină componenta musculară, acestea având pereţi contractili, putând interveni în modificarea presiunii sanguine. În cazul arterelor mari predomină componenta elastică. Totalitatea arterelor alcătuieşte sistemul arterial. Pe criterii funcţionale se deosebeşte un sistem arterial al marii circulaţii şi unul al micii circulaţii.

Sistemul arterial al marii circulaţii Este constituit din artera aortă şi ramurile acesteia. Artera aortă se formează în ventriculul stâng, împărţindu-se în trei porţiuni: 1. aorta ascendentă, 2. arcul aortic şi 3. aortă descendentă. La rândul ei, aorta descendentă este subîmpărţită în două segmente: aorta toracală şi aorta abdominală. 1. Aorta ascendentă. Este locul de formare a celor două artere coronare, dreaptă şi stângă, care irigă inima. Arterele coronare iau naştere la nivelul valvulelor semilunare ale ventriculului stâng. 2. Arcul aortic. De la nivelul său pornesc trei artere mari: a. trunchiul brahiocefalic sau artera nenumită, b. artera carotidă comună stângă şi c. artera subclavie stângă. Trunchiul brahio-cefalic se împarte în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclavie dreaptă. 163

Anatomie umană

Fig.83 Schema sistemului circulator

164

Anatomie umană

Artera carotidă comună (atât cea stângă cât şi cea dreaptă) este situată între punctul său de formare şi marginea superioară a cartilajului tiroid. La nivelul cartilajului tiroid artera carotidă comună se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă internă. Artera carotidă externă ajunge până la condilul mandibulei, unde se împarte în artera temporală superficială şi artera maxilară, vascularizând o mare parte din organele gâtului şi capului, în afară de encefal şi ochi. Artera carotidă internă pătrunde în cutia craniană, irigând o parte din encefalul, globul ocular şi anexele acestuia. Artera subclavie dreaptă î-şi are originea în trunchiul brahio-cefalic, iar artera subclavie stângă se formează direct din arcul aortic, ambele având acelaşi traiect şi teritoriu de irigare. Artera subclavie formează mai multe ramuri: I. artera vertebrală, care pătrunde în orificiile transverse ale vertebrelor cervicale ajungând în cutia craniană, unde irigă o parte din encefal, II. artera toracică internă irigă o parte din peretele toracic, III. trunchiul tireocervical irigă glanda tiroidă şi faringele. Artera subclavie se întinde până sub claviculă, unde se continuă cu artera axilară. Artera axilară este situată până la marginea inferioară a muşchiului pectoral mare, irigând o mare parte a trunchiului. Artera axilară se continuă cu artera brahială, care irigă braţul. Artera brahială se continuă până la linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în artera radiară şi cea ulnară. Arterele radiară şi ulnară irigă antebraţul şi mâna. 3.1. Aorta descendentă toracală. Continuă arcul aortic, întinzându-se până la diafragmă. Formează două feluri de ramuri: a. viscerale care irigă esofagul, bronhiile, pericardul şi b. parietale, reprezentate de arterele intercostale, care irigă peretele toracic. 3.2. Aorta descendentă abdominală. Este situată între diafragm şi vertebra lombară patru, unde se împarte în cele două artere iliace comune. Aorta descendentă abdominală dă naştere la trei feluri de ramuri: viscerale, parietale şi terminale: a. ramurile viscerale sunt reprezentate de trunchiul celiac, arterele mezenterice şi artera renală, care irigă organele abdominale, precum şi din arterele testiculară sau ovariană. b. ramurile parietale sunt reprezentate de artera frenică inferioară care irigă diafragmul şi arterele lombare care irigă muşchii spatelui şi ai abdomenului; c. ramurile terminale sunt reprezentate de arterele iliace comune. Acestea se bifurcă în artere iliace interne, care irigă organele pelviene şi artere iliace externe, care irigă muşchii laţi ai abdomenului. Artera iliacă externă se continuă cu artera femurală, care irigă o parte din muşchii coapsei. Artera femurală se împarte în artera tibială anterioară şi artera tibială posterioară, care irigă gamba. La nivelul autopodului membrului pelvian se află artera plantară şi artera dorsală a piciorului.

165

Anatomie umană

Sistemul arterial al micii circulaţii Este format din trunchiul arterei pulmonare şi ramurile acestuia: artera pulmonară stângă şi artera pulmonară dreaptă, care se distribuie la cei doi plămâni. Capilarele Sunt vasele sangvine cu diametrul cel mai mic, formând o reţea interpusă între artere şi vene. Sunt prezente în toate ţesuturile şi organele, formând reţele cu ochiuri de mărimi diferite. Peretele capilarelor este alcătuit dintr-un endoteliu, prin intermediul căruia se realizează schimburile dintre sânge şi ţesuturi. În anumite ţesuturi există capilare speciale precum capilarele sinusoide din ficat, care au calibru neregulat, având peretele discontinu. De asemenea, unele trunchiuri circulatorii pot prezenta pe lângă reţeaua capilară normală interpusă între artere şi vene şi o a doua reţea capilară. Dacă a doua reţea capilară este situată pe traiectul unei vene, se formează un sistem port. Dacă a doua reţea capilară este situată pe traiaectul unei artere, se formează o reţea admirabilă. Venele Sunt vase prin care sângele circulă din ţesuturi spre inimă. Diametrul lor creşte pe măsura apropierii de inimă. În comparaţie cu arterele, venele au pereţii mai subţiri. Tunicile din structura pereţilor venelor sunt similare celor de la artere, dar predominante sunt fibrele colagene, cele elastice şi musculare fiind mai reduse. Structura venelor este diferită atât între diverse vene, cât şi în cazul sectoarelor aceleaşi vene. Există trei tipuri de vene: 1. fibroase la nivelul cărora predomină ţesutul fibros; 2. fibro-elastice; 3. musculare, caracterizate prin predominarea fibrelor musculare în tunica medie. Venele musculare, mai ales cele de la nivelul membrelor inferioare, prezintă valvule care împiedică refluxul sângelui. Valvulele sunt pliuri ale tunicii interne, prevăzute cu fibre musculare netede. Sistemul venos al marii circulaţii Este constituit din totalitatea venelor care duc sângele în vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, ajungând în final în atriul drept. Vena cavă superioară şi afluenţii acesteia primesc sângele venos de la nivelul extremităţii cefalice, a membrelor toracale, precum şi a toracelui. Vena cavă superioară este situată în mediastin, având ca origine trunchiurile venoase brahiocefalice. Afluentul venei care superioare este marea venă azygos, care este situată pe flancul drept al coloanei vertebrale, colectând sângele din pereţii trunchiului, prin intermediul venelor intercostale. Venele brahio-cefalice, sau venele anonime, se formează din unirea venelor jugulare interne cu venele subclaviculare. 166

Anatomie umană

Vena jugulară internă primeşte sângele venos din craniu, orbită şi parţial de la faţă; are ca afluenţi venele faringiene, linguale, oftalmice şi faciale. Vena jugulară primeşte sistemul venos al craniului, format din sinusurile durei mater craniene. Sinusurile sunt spaţii situate în interiorul durei mater, în care este colectat sângele venos de la encefal. Vena jugulară externă este superficială, mai subţire decât precedenta, primind sânge de la pielea capului, faţă şi gât. Vena subclavie este situată în continuarea venei axilare, primind ca afluenţi venele jugulare externe. Vena axilară se formează din unirea venelor brahiale în zona marginii inferioare a muşchiului mare pectoral. Venele membrelor toracale sunt, după poziţie, de două feluri: 1. superficiale şi 2. Profunde. Venele superficiale sunt situate sub piele, iar cele profunde sunt situate în profunzime, urmând traseul arterelor. În regiunea autopodului, venele superficiale formează reţeaua venoasă dorsală a degetelor şi a mâinii. La nivelul zeugopodului se află trei vene superficiale: radială superficială, ulnară superficială şi mediană a antebraţului. În braţ se găsesc două vene superficiale importante: cefalică, situată pe marginea laterală a braţului şi vena basilică, situată pe partea internă a braţului. Venele profunde de la nivelul antebraţului sunt reprezentate de venele ulnare şi radiale, iar la braţ de venele brahiale. Vena cavă inferioară colectează sângele venos din peretele cavităţii abdominale, din organele abdominale şi pelviene, precum şi din membrele pelviene. Se formează din unirea celor două vene iliace comune, urcând în trunchi în partea anterioară a coloanei vertebrale, fiind situată la dreapta aortei. Primeşte două tipuri de vene afluente: 1. viscerale, care aduc sânge de la organele abdominale şi pelviene; 2. parietale, care colectează sângele de la pereţii abdomenului. Venele viscerale sunt reprezentate de venele spermatice, ovariene, suprarenale, hepatice, care colectează sângele de la organele în cauză. Vena portă se formează din unirea venei mezenterice superioare cu vena splenică, luând parte la formarea pediculului hepatic. În ficat, vena portă se divide în ramuri din ce în ce mai mici, până când în final se recapilarizează, formând capilarele sinusoide. Din capilarele sinusoide se formează venele centro-lobulare, ce vor forma apoi venele hepatice care confluează cu vena cavă inferioară. Deci, pe traiectul venei porte există o dublă capilarizare. Venele parietale sunt reprezentate de venele lombare care preiau sângele de la pereţii abdomenului. Vena iliacă comună rezultă din unirea venei iliace interne şi externe. Vena iliacă internă colectează sânge de la uter, vagin, rect, vezică urinară, organele genitale externe şi zonele fesiere. Vena iliacă externă este situată în continuarea venei femurale, colectând sânge din peretele abdominal inferior. Venele membrului pelvian sunt separate după poziţie în vene superficiale şi profunde. Venele superficiale formează la nivelul autopodului o reţea dorsală şi 167

Anatomie umană

una plantară. Din acestea se formează vena safenă mare, situată pe faţa internă a gambei şi coapsei şi vena safenă mică, situată pe faţa dorsală a zeugopodului. Venele profunde formează la nivelul autopodului, vene digitale şi interosoase. La nivelul gambei se află venele tibiale anterioare şi posterioare, precum şi venele fibulare. La nivelul coapsei este prezentă vena femurală, care urmează artera femurală adunând sângele de la nivelul stilopodului. Sistemul arterial al micii circulaţii Este alcătuit din patru vene pulmonare, câte două provenite de la fiecare plămân. Acestea se varsă în atriul drept.

Sistemul circulator limfatic Este alcătuit din totalitatea vaselor limfatice, reprezentate de capilarele şi trunchiurile colectoare limfatice, precum şi de ganglionii limfatici. Prin acest sistem închis de vase circulă limfa. Limfa este un lichid incolor sau uşor albicios. Are o compoziţie chimică variabilă, apropiată de cea a plasmei sanguine, dar cu un conţinut proteic redus. Nu prezintă globule roşii, dar conţine numeroase globule albe. Capilarele limfatice sunt tuburi foarte subţiri, dar mai largi decât capilarele sanguine, având calibrul neregulat. Se formează în ţesutul conjunctiv lax din organe şi ţesuturi, sub forma unor funduri de sac, capătul lor terminal fiind astfel închis. Capilarele limfatice se unesc între ele, formând reţele care se deschid în trunchiurile colectoare limfatice. Prin pereţii lor absorb lichidul interstiţial printr-un mecanism osmotic, acesta fiind mecanismul de formare a limfei. Vasele limfatice colectoare rezultă din unirea capilarelor limfatice. După mărime sunt de trei feluri: mici, mijlocii şi mari. Cele mari prezintă din loc în loc strangulări, la nivelul cărora se află valvule semilunare, asemănătoare cu valvulele venoase, având rolul de a asigura circulaţia limfei într-un singur sens. La nivelul trunchiurilor limfatice mici şi mijlocii se află ganglioni limfatici, unde limfa este îmbogăţită cu limfocite şi monocite şi curăţată de substanţele străine. Omul prezintă două trunchiuri limfatice importante: 1. trunchiul limfatic drept şi 2. canalul toracic. Trunchiul limfatic drept sau marea venă limfatică, nepereche, se varsă în vena subclavie dreaptă. Colectează limfă din partea superioară dreaptă a organismului. Canalul toracic, tot nepereche, are 20-30 de cm lungime, fiind paralel cu coloana vertebrală. Se varsă la confluenţa venei jugulare internă stângă cu vena subclavie stângă. Are numeroşi afluenţi, colectând cea mai mare parte a limfei din corp, drenând partea inferioară şi partea superioară dreaptă a acestuia.

168

Anatomie umană

Fig.84 Schema sistemului circulator limfatic

Ganglionii limfatici Sunt organe limfoide secundare, situate pe traiectul vaselor limfatice mici şi mijlocii, formând o reţea la nivelul corpului. Au formă rotundă sau ovală, prezentând o suprafaţă convexă prin care pătrund vasele limfatice şi o suprafaţă concavă, numită hil, pe unde ies vasele limfatice. Pot să ajungă la aproximativ 2 cm în diametru, având consistenţă dură şi culoare alb-gălbuie. Omul prezintă mai multe grupuri ganglionare: la nivelul capului se întâlnesc ganglionii occipitali, apoi sunt prezenţi ganglionii gâtului, toracelui, abdomenului, precum şi cei ai membrelor toracale şi pelviene. 169

Anatomie umană

La exterior prezintă o capsulă, de la nivelul căreia pornesc spre interior prelungiri care împart ganglionul în loji. La interiorul ganglionului se află parenchimul format din ţesut limfoid. Parenchimul prezintă o porţiune periferică numită zonă corticală, unde limfocitele sunt dispuse sub formă de noduli şi o porţiune centrală sau zonă medulară, unde limfocitele sunt dispuse sub formă de cordoane. Ambele adăpostesc limfocite B, limfocitele T fiind situate în zona paracorticală, situată la periferia zonei medulare. Splina Reprezintă un organ ovoid, situat în stânga etajului abdominal superior, între diafragm, colonul transvers şi rinichiul stâng. Splina este un organ limfoid secundar. Intervine în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite, reprezentând în acelaşi timp un rezervor de eritrocite care pot fi puse în circulaţie la nevoie. Prezintă o faţă externă sau diafragmatică, convexă, o faţă internă sau viscerală, la nivelul căreia se observă hilul splinei, o margine superioară, crenelată şi o margine inferioară, rotunjită. Splina este alcătuită dintr-o stromă conjunctivă şi un parenchim. Stroma este delimitată la exterior de o capsulă conjunctivă. Din aceasta se desprind trabecule, care pătrund în interiorul organului, delimitând compartimente, numite lobuli splenici. În compartimentele delimitate de trabecule se află fibre de reticulină, alcătuind ţesutul reticular. În ochiurile ţesutului reticular se află parenchim, alcătuit din pulpa roşie formată din capilare sinusoide cu perete discontinuu şi pulpa albă formată din ţesut limfoid. Ţesutul limfoid al pulpei albe este dispus în jurul unei arteriole centrale, limfocitele T fiind situate spre aceasta, iar limfocitele B spre periferie.

170

Anatomie umană

APARATUL EXCRETOR Aparatul excretor este reprezentat de rinichi şi de căile urinare.

Rinichii Sunt organe pereche (drept şi stâng), de forma unor boabe de fasole. Sunt situaţi retroperitoneal, pe laturile colonei vertebrale, la nivelul ultimelor două vertebre toracale şi a primelor trei vertebre lombare. Se află în lojile renale, delimitate de o formaţiune conjunctivo-fibroasă numită fascie renală. Aceasta fixează rinichii în poziţia lor. Fascia renală este compusă dintr-o foiţă prerenală, situată în partea anterioară a rinichiului şi una retrorenală, situată posterior. Între fascia renală şi rinichi se află grăsimea perirenală. Configuraţia externă Rinichii au aproximativ 11-12 cm lungime, 5-6 cm lăţime şi 3-4 cm grosime. Prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi sau poli. Rinichiul are o faţă ventrală şi una dorsală. Extremităţile rinichiului sunt: superioară, aflată în raport cu glanda suprarenală şi inferioară. Marginile rinichiului sunt: laterală, convexă şi medială, concavă, la nivelul căreia se află hilul renal. Acesta conţine pediculul renal, care prezintă vase de sânge, nervi şi o parte din căile urinare. Structura internă La exterior, rinichiul este delimitat de o formaţiune conjunctivă, uşor detaşabilă, numită capsulă renală. La interiorul rinichiului se află parenchimul renal. Acesta prezintă o zonă periferică, groasă de 7-8 mm, brun-gălbuie numită substanţă corticală şi o zonă centrală, roşu-închisă, numită substanţă medulară. Corticala şi medulara se întrepătrund nefiind clar delimitate. Substanţa medulară este alcătuită din 15-18 zone piramidale, cu baza orientată spre corticală, numite piramidele lui Malpighi. Acestea sunt separate prin intermediul cordoanelor lui Bertin. La nivelul vârfului fiecărui piramide se află o suprafaţă convexă, numită papilă renală. Fiecare papilă renală prezintă 15-20 de orificii, numite pori urinari, reprezentând deschiderea tubilor colectori urinari. În zona bazală a piramidelor Malpighi se află formaţiuni medulare cu aspect conic, care pătrund în substanţa corticală, numite striaţii medulare sau piramidele Ferrein. La nivelul fiecărei piramide Malpighi se formează 400-500 de piramide Ferrein. Rinichiul este alcătuit din lobi şi lobuli. Lobul este format dintr-o piramidă Malpighi şi formaţiunile anexe (tot segmentul zonei corticale situat între piramidă şi capsula renală). Lobulul renal este format dintr-o piramidă Ferrein şi substanţa corticală care o înconjoară. Astfel, numărul lobilor renali este identic cu numărul 171

Anatomie umană

piramidelor Malpighi conţinute de rinichi, iar numărul lobulilor este identic cu numărul piramidelor Ferrein. Nefronul Reprezintă unitatea morfo-funcţională a lobilor şi lobulilor renali. Numărul nefronilor ambilor rinichi depăşeşte 2,5 milioane. Nefronul este alcătuit din două componente: 1. corpuscul renal şi 2. tub urinifer. Corpusculul renal este o structură sferică, situată la nivelul substanţei corticale dintre piramidele Ferrein. Este alcătuit din capsula Bowmann şi glomerulul vascular. 1. Capsula Bowmann are aspectul unei cupe care cuprinde la interior glomerulul vascular. Capsula este formată dintr-o foiţă viscerală care înveleşte glomerulul vascular şi dintr-o foiţă parietală, continuată cu pereţii tubului urinifer. Spaţiul delimitat de cele două foiţe se continuă cu tubul urinifer, reprezentând locul unde se adună iniţial urina primară, evacuată apoi prin tubul urinifer. Capsula prezintă doi poli: 1. polul vascular, prin care intră arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă şi 2. polul urinar, care se continuă cu tubul urinifer. 2. Glomerulul vascular este un pachet vascular, alcătuit din aproximativ 50 anse capilare neanastomozate între ele. Corpusculul renal primeşte o arteriolă aferentă, care se ramifică în interiorul acestuia formând glomerulul vascular. Ulterior, capilarele respective se reunesc, formând arteriola eferentă, care părăseşte corpusculul. Astfel, reţeaua capilară reprezentată de glomerulul vascular este urmată tot de o arteriolă, formând astfel o reţea admirabilă. Prin peretele capilarelor glomerulului vascular are loc filtrarea plasmei sanguine şi implicit formarea urinei primare. Tubul urinifer prezintă trei segmente: 1. segment proximal, 2. segment subţire şi 3. segment distal. Segmentul proximal este situat în continuarea capsulei Bowmann, fiind localizat la nivelul substanţei corticale dintre piramidele Ferrein. Este alcătuit dintro porţiune iniţială lungă şi încolăcită, numită tub contort proximal şi o porţiune terminală, lipsită de sinozităţi, mai scurtă decât cea iniţială. Segmentul subţire nu prezintă sinozităţi, fiind situat în continuarea celui proxiamal. Segmentul distal prezintă o parte neîncolăcită care continuă segmentul subţire şi o parte încolăcită, numită tubul contort distal. Segmentul subţire şi porţiunea neîncolăcită a segmentului distal alcătuiesc o structură cu aspectul literei U, numită ansa lui Henle. Partea încolăcită a segmentului distal se află în substanţa corticală iar partea neîncolăcită, alături de segmentul subţire şi ansa lui Henle, intră în alcătuirea piramidelor Ferrein. Fiecare nefron se deschide prin segmentul său distal în tubii colectori, mai mulţi tubi uriniferi formând un tub colector. Aceştea tranzitează piramidele Ferrein şi apoi piramidele Malpighi, unindu-se între ei, în final deschizându-se la nivelul porilor urinari de pe suprafaţa papilelor renale. 172

Anatomie umană

Fig.85 Rinichiul

Căile urinare Conduc şi depozitează temporar urina produsă de rinichi şi apoi o elimină la exteriorul corpului. Sunt alcătuite din mai multe componente: 1. calice renale, 2. bazinet, 3. uretere, 4. vezica urinară şi 5. uretră. Calicele Constituie segmentul iniţial al căilor urinare, fiind situat în interiorul rinichiului. Sunt de două categorii: mici şi mari. Calicele mici sunt formaţiuni musculo-membranoase, cu aspect de cupă. Fiecare calice mică înconjoară deschiderea câte unei papile renale, astfel numărul celor două structuri fiind acelaşi. Calicele mari rezultă din unirea celor mici, fiind asemeni celor mici, formaţiuni musculo-membranoase, cu aspect de pâlnie. Sunt prezente trei calice renale mari: superior, inferior şi mijlociu. 173

Anatomie umană

Bazinetul (pelvisul renal) Reprezintă un organ cavitar, de formă triunghiulară. Se formează din unirea calicelor mari şi se continuă cu ureterul. Cuprinde o porţiune intrarenală şi una situată la nivelul hilului. Ureterul Constituie un conduct lung de 25-30 cm, cu calibru inegal, situat între bazinet şi vezica urinară. Este un organ pereche, având o porţiune abdominală şi una pelviană. Pătrunde oblic în vezica urinară, formând un unghi ascuţit cu peretele acesteia, fapt care împiedecă refularea urinei în ureter în momentul umplerii vezicii urinare. Ureterele au peretele alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventice. Vezica urinară Reprezintă un organ cavitar, situat în cavitatea pelviană, în loja vezicală, fiind parţial acoperită de peritoneu. Forma vezicii este variabilă în funcţie de cantitatea de urină pe care o conţine, fiind ovoidă când este plină şi semilunară, cu concavitatea orientată cranial, atunci când este goală. Vezica urinară prezintă trei componente: 1. fund, 2. corp şi 3. vârf. Fundul vezicii este situat inferior, prezentând orificiile ureterelor şi a uretrei, care delimitează o zonă triunghiulară. Vârful vezicii urinare este orientat cranial, fiind în raport cu intestinul subţire. Peretele vezicii este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi externă. Tunica musculară conţine fibre netede dispuse în trei straturi, intervenind în eliminarea urinii. Tunica musculară formează la nivelul fundului vezicii sfincterul vezical intern. Uretra Constituie porţiunea terminală a căilor urinare, reprezentând un canal musculo-membranos, diferit în funcţie de sex, atât morfologic cât şi funcţional. Uretra masculină Este mai lungă decât cea feminină, având dublă funcţie, servind atât la eliminarea urinei, cât şi a lichidului spermatic. Este un organ tubular, de aproximativ 15-20 cm lungime. Este situată între fundul vezicii şi capătul penisului, unde se termină printr-un orificiu numit meat uretral. Prezintă trei porţiuni: 1. uretră prostatică, 2. uretră membranoasă şi 3. uretră spongioasă. Uretra prostatică, de 2-3 cm lungime, străbate prostata. În interiorul acesteia confluează cu canalele ejaculatoare. Uretra membranoasă, de 1-2 cm lungime, străbate diafragma pelviană. 174

Anatomie umană

Uretra spongioasă, de 10-15 cm lungime, străbate penisul. Uretra masculină este alcătuită din trei tunici: 1. mucoasă, 2. musculară şi 3. externă. Tunica musculară formează sfincterul neted şi sfincterul striat al uretrei. Uretra feminină Este mult mai scurtă decât cea masculină, atingând numai aproximativ 4-5 cm lungime. Calibrul acesteia este mai mare decât la bărbat. Are o singură funcţie, intervenind doar în eliminarea urinei. Este situată între fundul vezicii urinare şi vestibulul vaginal. Prezintă aceleaşi tunici ca şi uretra masculină, tunica musculară formând sfincterul neted al uretrei şi sfincterul striat al uretrei, care este însă incomplet.

175

Anatomie umană

APARATUL GENITAL Mamiferele şi implicit şi omul prezintă două sexe separate (mascul şi femel). În consecinţă, se deosebeşte un aparat genital masculin şi unul feminin. Ambele sunt alcătuite din două componente: 1. Gonade, sau glande genitale care produc gameţii şi 3. Canalele genitale.

Aparatul genital masculin Prezintă două categorii de organe: 1. organe genitale interne şi 2. organe genitale externe. Organele interne sunt constituite de testicule, conductele excretoare şi glande anexe, iar organele externe sunt reprezentate de organul copulator, numit penis.

Testiculul Este un organ pereche, fiind situat în scrot. Astfel, este situat în exteriorul corpului, dar ca origine a fost localizat în interiorul abdomenului, unde de altfel se află la majoritatea animalelor. Se dezvoltă în zona lombară a cavităţii abdominale, apoi coboară în scrot. Scrotul este un diverticul al pieii regiunii perineale anterioare, în care sunt aşezate testiculele. Testiculele produc gameţii masculini, în acelaşi timp funcţionând şi ca glande endocrine. Au formă ovală, fiind turtite lateral. Prezintă două feţe: medială şi laterală; două margini: anterioară şi posterioară şi două extremităţi: inferioară şi superioară. La nivelul extremităţii superioare şi a marginii posterioare a testiculului se află o formaţiune numită epididim, reprezentând segmentul iniţial al conductelor excretoare. Epididimul prezintă un cap aflat în raport cu extremitatea superioară a organului, un corp aflat în raport cu marginea posterioară a acestuia şi o coadă, continuată cu conductele excretoare. La exterior, testiculul este învelit de o membrană fibroasă, groasă şi rezistentă, de culoare albă, numită albuginee. La nivelul marginii posterioare a testiculului, albuginea se continuă cu o masă conjunctivă, numită mediastinul testiculului. Mediastinul formează septuri conjunctive care împart parenchimul testicular în 200-300 lobuli cu aspect piramidal şi vârful orientat spre mediastin. Lobulul testiculului este alcătuit din tubii seminiferi contorţi, separaţi de ţesut conjunctiv, care alcătuieşte partea endocrină a testiculului. Tubii seminiferi contorţi se formează la periferia lobulului, sub forma unor tuburi închise la un capăt. Tubii fiecărui lobul se unesc între ei şi formează, spre vârful lobulului tubul seminifer drept. Tubii seminiferi drepţi părăsesc lobulii, intră în mediastin, unde 176

Anatomie umană

formează o reţea de canalicule (reţeaua testiculului), continuată cu canalele eferente, care se îndreaptă spre capul epididimului.

Fig.86 Schema aparatului genital masculin

Conductele excretoare Conduc sperma de la testicul la uretra prostatică. În interiorul testiculului se află tubii seminiferi contorţi, cei drepţi şi reţeaua testiculului, iar la exteriorul acestuia se află epididimul, canalul deferent şi canalul ejaculator. Epididimul este continuat de canalul deferent, de 50-60 de cm lungime. De la epididim, canalul deferent se îndreaptă cranial, străbătând abdomenul şi pelvisul, ajungând până în partea dorsală a vezicii urinare. Canalul ejaculator este mult mai scurt, atingând doar 2,5 cm. Se formează la confluenţa canalului deferent cu vezicula seminală, străbătând prostata. Se uneşte cu uretra prostatică.

Glandele anexe Sunt reprezentate de veziculele seminale şi de prostată.

177

Anatomie umană

Veziculele seminale Sunt organe pereche, situate în spaţiul dintre rect şi vezica urinară. Au formă ovoidă, atingând 5-6 cm lungime. Secreţia veziculelor seminale formează cea mai mare parte a lichidului spermatic. Prostata Reprezintă un organ glandular, situat în pelvis, inferior faţă de vezica urinară, înconjurând prima parte a uretrei. Are formă de castană sălbatică. Prezintă o bază, aflată în raport cu fundul vezicii urinare, un vârf, o faţă anterioară şi una posterioară. Prostata este înconjurată de o capsulă fibromusculară, de la nivelul căreia se formează trabecule care delimitează lobuli. Produsul de secreţie al prostatei participă la formarea lichidului spermatic. Penisul sau falusul Este un organ nepereche, cu funcţie dublă, servind atât ca organ copulator cât şi la eliminarea urinei. Penisul prezintă o rădăcină care se fixează de regiunea anterioară a oaselor coxale. Rădăcina se continuă cu corpul penisului, de formă cilindrică, uşor turtit dorso-ventral. Corpul se continuă cu glandul, având forma unei extremităţi umflate. Glandul este delimitat de corp prin intermediul unui şanţ circular (colul glandului). La capătul liber al glandului se află meatul uretral, care reprezintă deschiderea uretrei. Tegumentul care înveleşte penisul nu aderă de gland, ci doar îl înveleşte, formând prepuţul. Penisul este alcătuit din doi corpi cavernoşi localizaţi dorsal şi un corp spongios, situat ventral, conţinând uretra spongioasă. Aceştea sunt formaţi din ţesut erectil trabeculo-alveolar. Creşterea cantităţii de sânge din aceşti corpi determină erecţia penisului.

Aparatul genital feminin Este alcătuit din organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompe uterine, uter şi vagin, precum şi de organele genitale externe, reprezentate de vulvă.

Ovarul Ovarul este un organ pereche, situat în pelvis, în fosele ovariene, pe laturile rectului şi uterului. La fel ca şi testiculele, ovarele produc gameţii feminini, funcţionând însă în acelaşi timp şi ca glande endocrine. Ovarul are culoare cenuşiu - roşietică, formă ovoidă, atingând până la 5 cm lungime. Iniţial are suprafaţa 178

Anatomie umană

netedă, la pubertate devine uşor vălurit datorită foliculilor ovarieni, iar pe măsura înaintării în vârstă începe să prezinte numeroase cicatrice, reprezentând corpii albi. Descriptiv, ovarul are două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa medială este în raport cu franjurile trompei uterine, iar cea laterală este orientată spre pelvis, fiind legată de acesta prin intermediul unui ligament. Ovarul prezintă o margine legată de uter prin intermediul unui ligament şi o margine liberă, opusă celei dintâi. Extremitatea laterală este în raport cu trompa uterină, iar cea medială este legată de uter.

Fig.88 Schema aparatului genital feminin

La exterior, ovarul este delimitat aproape în întregime de epiteliul ovarian. În interiorul organului se află stroma, alcătuită din ţesut conjunctiv, fibre musculare, vase sanguine şi nervi. Stroma cuprinde două regiuni distincte, regiunea corticală, situată spre periferie şi regiunea medulară, localizată spre interior. În interiorul ovarului, în zona corticală, se află foliculii ovarieni, în diferite grade de evoluţie, precum şi corpii galbeni şi corpii albi, reprezentând etape succesive de evoluţie a foliculilor după eliberarea ovulului. Foliculii se formează din epiderma ovarului, parcurgând mai multe etape evolutive. Din folicul matur este eliberat ovulul, ulterior foliculul devenind corp galben, iar apoi degenerează într-o cicatrice numită corp alb. După menopauză, foliculii dispar.

179

Anatomie umană

Trompa uterină Este un organ, pereche, tubular şi cavitar. Se întinde între ovar şi uter, având 10-12 cm lungime. La nivelul trompei uterine are loc fecundaţia, astfel aceasta fiind atât calea gameţilor masculini cât şi a celor feminini, iar apoi calea celulei ou pe care o conduce la uter. Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, prevăzută cu un orificiu numit ostiu abdominal, prin care se deschide în cavitatea peritoneală şi o extremitate medială, deschisă în uter prin intermediul ostiului uterin. Trompa uterină este subîmpărţită în patru segmente; 1. infundibulul, 2. ampula, 3. istmul şi 4. porţiune intramurală (uterină). Infundibulul trompei uterine este situat în partea laterală a acesteia, având forma unei pâlnii, a cărei margini sunt franjurate. Extremitatea laterală, franjurată, captează ovulul eliberat din ovar. Ampula reprezintă o zonă mai dilatată, care continuă lateral infundibulul. Istmul este situat în vecinătatea uterului, continuându-se cu porţiunea intramurală sau uterină, care este inclusă în peretele uterului. Trompele uterine sunt constituite din trei tunici. Tunica mucoasă este situată la interior, prezentând un epiteliu cu celule ciliate. Tunica musculară este constituită din fibre musculare netede, iar tunica seroasă este localizată la exterior. Uterul Este un organ nepereche, cavitar, piriform. Este localizat în cavitatea pelviană, între rect şi vezica urinară. Lateral, uterul este delimitat de trompele uterine, iar inferior se continuă cu vaginul. Are un anumit grad de mobilitate, deşi este fixat cu ajutorul unor ligamente. Uterul este alcătuit din trei segmente: 1. fundul uterului, voluminos, orientat cranial, 2. corpul uterului şi 3. colul uterin, orientat caudal. Este turtit dorso ventral, prezentând o faţă dorsală şi una ventrală. Pereţii uterului sunt alcătuiţi din trei tunici. La interior se află tunica mucoasă (endometru), la mijloc se află tunica musculară (miometru) iar la exterior este localizată tunica seroasă (perimetru). Tunica mucoasă prezintă un epiteliu şi un corion prevăzut, la femeia adultă, cu numeroase glande. În perioada de fertilitate, mucoasa uterină este eliminată şi se reface ciclic. Tunica musculară conţine fibre musculare netede. Vaginul Formează segmentul inferior al organelor genitale feminine interne. Este un organ tubular, de aproximativ 5-8 cm lungime, de constituţie musculo membranoasă. Vaginul este turtit dorso - ventral, prezentând o faţă dorsală, aflată în raport cu rectul, precum şi o faţă ventrală, aflată în raport cu vezica urinară şi cu uretra. Superior, vaginul este fixată la nivelul colului uterin, iar inferior se deschide 180

Anatomie umană

în vulvă. Pereţii vaginului sunt alcătuiţi din trei tunici, mucoasă, situat la interior, musculară şi adventice. Vulva Vulva reprezintă organul genital feminin extern. Este formată din două o perechi de cute ale tegumentului, numite labii. Astfel, sunt prezente două labii mari şi două labii mici. Alături de acestea, în constituţia vulvei, intră şi organele erectile. Labiile mari sunt situate la exteriorul vulvei, fiind unite între ele atât în partea anterioară cât şi în cea posterioară. Tegumentul zonelor laterale ale labiilor mari prezintă păr. Labiile mici sunt situate în spaţiul delimitat de labiile mari, delimitând la rândul lor vestibulul vaginal. Organele erectile sunt reprezentate de clitoris şi de bulbii vestibulari. Clitorisul este situat în partea anterioară a vulvei. Este alcătuit din corpi cavernoşi, fiind fixat de simfiza pubiană cu ajutorul unui ligament. Bulbii vestibulari sunt situaţi pe laturile vulvei, fiind în legătură cu clitorisul prin intermediul unor vase sanguine. Organele erectile corespund penisului de la mascul. Glandele anexe ale aparatului genital feminin sunt reprezentate de glandele vulvo - vaginale, situate în regiunea posterioară a labiilor mari. Acestea corespund prostatei de la mascul.

181

Anatomie umană

182

Anatomie umană

Bibliografie Albu I., Radu G., 1998. Anatomie topografică. Ed. All, Bucureşti Bareliuc L., Neagu N., 1981. Elemente de embriologie comparată. Ed Medicală, Bucureşti Benson H. J., Talaro K. P., 1993. Human Anatomy – Laboratory textbook. Wm. C. Brown Comunications Inc., Dubuque, U.S.A. Ceuca T., Valenciuc N., Popescu A., 1983. Zoologia vertebratelor, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Covaciu-Marcov S.-D., Pop M., 2004. Anatomia Umană – Aparatul Locomotor, Ed. Univ. din Oradea, 1-146. Dornescu G. T., Necrasov O. C., 1968. Anatomia comparată a vertebratelor. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Feider Z., Grossu Al. V., Gyurko Şt., Pop V., 1967. Zoologia vertebratelor, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti Gerard G., 1912. Manuel d’anatomie humaine. G. Steinheil editeur, Paris Gray H., 1994. Anatomy Descriptive and Surgical. Promotional Reprint, Company Ltd., London Iagnov Z., Repciuc E., Russ I. G., 1958. Anatomia omului. Ed. Medicală, Bucureşti Ifrim M., Niculescu Gh., Bareliuc N., Cerbulescu B., 1985. Atlas de anatomie umană. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Ifrim M., Niculescu Gh., 1988. Compendiu de anatomie. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti McMinn R. M. H., Hutchings R. T., 1988. A colour atlas of Human Anatomy. Second edition, Wolfe Medical Publications Ltd., London Mişcălencu D., Mailat - Mişcălencu F., 1892. Anatomia comparată a vertebratelor. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Mogoş Gh., Ianculescu A., 1973. Compendiu de anatomie şi fiziologie. Ed. Ştiinţifică Bucureşti Naumov P. S., 1954. Zoologia vertebratelor. Ed. Agrosilvică, Bucureşti Necrasov O., Dornescu G. T., 1977. Anatomia comparată a vertebratelor. Vol. II, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 1-318. Olinescu A., 1988. Elemente de imunologie comparată. Ed. Ceres, Bucureşti, 1-249. Oros I., 1986. Tehnica pentru lucrări practice de anatomia şi fiziologia omului, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Biologie, Geografie şi Geologie, pentru uzul studenţilor Papilian V., 1973. Anatomia omului, vol. 1, Aparatul locomotor, ediţia a 5 - a, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Papilian V., 1973. Anatomia omului, vol. 2, Sphlanhnologia, ediţia a 5 - a, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti 183

Anatomie umană

Pasat I., 1995. Atlas de anatomia omului. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Pop M., 1992. Anatomie funcţională şi biomecanică. Ed. Univ. Oradea Ranga V., Teodorescu Exarcu I., 1969. Anatomia şi fiziologia omului. Ed. Medicală, Bucureşti Ranga V., 1990. Tratat de anatomia omului. Ed. Medicală, Bucureşti Ranga V., Theodorescu Exarcu I. 1970. Anatomia şi fiziologia omului. Ed. Medicală, Bucureşti Ranga V., Dumitriu R., 1993. Atlas de anatomia omului. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Robacki R., 1985. Anatomia funcţională a omului. Ed. “Scrisul Românesc”, Craiova Sandu V. D., Paşca C., Kis E., 2000. Anatomia şi igiena omului. Presa universitară clujeană Stoica M., Mihăilescu I., 1981. Îndrumător de lucrări practice de anatomie şi fiziologie animală. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Stugren B., Coroiu I., 1994. Sistematica filogenetică, Anatomia Comparată şi Zoogeografia Vertebratelor, curs litografiat, Universitatea Babeş-Boliay, ClujNapoca Theodorescu D., 1974. Mic atlas de anatomia omului. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti Voiculescu I. C., Petricu I. C., 1971. Anatomia şi fiziologia omului. Ed. Medicală, Bucureşti

184