Analiza economico - financiară.unlocked

ANALIZĂ ECONOMICO - FINANCIARĂ SUPORT CURS

5

CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

Obiective: Prezentarea noţiunilor din acest capitol are ca scop definirea şi explicarea studenţilor conţinutul disciplinei analiză economico financiară,tipologia acesteia precum si instrumentarul metodologic utilizat de acestă disciplină. Aprofundarea metodelor utilizate de această disciplină este necesară întrucât acestea constituie instrumentul al analizei Teorie: 1.1 Analiza economico-financiară - instrument esenţial în eşalonul conducerii firmei Creşterea numărului de întreprinderi ce se află într-o permanentă stare de concurenţă, cât şi acţiunea factorului timp ce determină schimbări semnificative la nivelul costului resurselor, cât şi în calitatea acestora imprimă mediului economic un caracter extrem de dinamic care are drept rezultat necesitatea adaptării firmei la noile condiţii în parametrii de competitivitate. Astfel, analiza economico-financiară reprezintă un instrument esenţial ce trebuie utilizat de managerii firmelor şi care are ca rezultat formularea unor aprecieri calitative şi cantitative despre starea, evoluţia şi perspectivele unei întreprinderi. Informaţiile obţinute în analiză stau la baza elaborării diagnosticului economico financiar necesar în studiile de fezabilitate, în evaluarea întreprinderii etc.

6

Principalele etape ale demersului metodologic de realizare a analizei economico-financiare sunt următoarele: 1) Determinarea obiectului ce este supus diagnosticului economicofinanciar 2) Construirea bazei informaţionale necesare diagnosticului 3) Verificarea şi prelucrarea bazei informaţionale 4) Efectuarea analizei propriu-zise 5) Formularea concluziilor 6) Aplicarea măsurilor şi monitorizarea rezultatelor obţinute, precum şi efectuarea corecţiilor. Analiza economico-financiară este necesară conducerii unei firme, caz în care poartă denumirea de diagnostic intern şi permite realizarea procesului de fundamentare a previziunii activităţii acesteia, identificarea şi examinarea dificultăţilor întreprinderii reprezentând un instrument de control al realizării performanţelor prestabilite. Informaţiile obţinute pe această cale sunt utilizate în scopul comunicării interne în cadrul firmei. De asemenea, diagnosticul poate fi solicitat şi realizat în beneficiul unei entităţi exterioare firmei ce poate fi interesată de situaţia economicofinanciară a firmei, de performanţele sale, putând evalua pe această cale riscurile pe care şi le asumă angajând relaţii cu aceasta. Diagnosticul extern, cum este denumit de această dată, este utilizat de instituţiile financiare şi bănci în fundamentarea deciziilor de acordare a creditelor şi în definirea modalităţilor de stabilire a unor relaţii financiare durabile. Ele sunt interesate să cunoască fluxurile de autofinanţare şi rentabilitatea întrucât solvabilitatea şi lichiditatea firmei constituie cea mai bună garanţie de rambursare a datoriei. Clienţii şi furnizorii sunt interesaţi de sănătatea financiară a firmei, întrucât o eventuală încetare a plăţilor este generatoare de pierderi şi

7

pentru unii şi pentru ceilalţi. Analiza are rol şi în cunoaşterea situaţiei diverselor întreprinderi în cazul acordării unui sprijin sau anulării unei subvenţii, informaţiile astfel obţinute fiind importante pentru organele administraţiei locale sau centrale. Tribunalele utilizează analiza pentru declanşarea procedurilor de redresare sau lichidare judiciară. De asemenea, deciziile privind investiţiile financiare, fuzionările, participaţiile etc. luate de către investitorii potenţiali au la bază diagnosticuri desfăşurate în scopul cunoaşterii situaţiei diferitelor firme. Un element important într-o economie concurenţială îl constituie identificarea de către firmele concurente a stării întreprinderilor care fac parte din aceeaşi ramură, precum şi a punctelor lor forte şi slabe, în vederea definirii strategiei şi fundamentării deciziei privind portofoliul de produse şi activităţi. Şi salariaţii, la rândul lor, sunt interesaţi de o situaţie economicofinanciară sănătoasă a firmei prin cunoaşterea evoluţiei şi viabilităţii întreprinderii, aceasta fiind premisa păstrării locului de muncă şi a părţii ce li se cuvine din bogăţia creată. Diagnosticul firmei este utilizat ca un instrument de lucru de către consultanţi şi auditori pentru informarea şi protecţia furnizorilor de fonduri şi a creditorilor.

8

Diagnosticul economicofinanciar

Diagnosticul extern

DECIZII

Diagnosticul intern

decizii

Firma

- instituţii financiare - bănci - clienţi - furnizori - tribunale - potenţiali investitori - firme concurente - organe ale administraţiei locale şi centrale

Figura nr. 1.1 Utilizatorii diagnosticului economico-financiar

Diagnosticul

economico-financiar

se

bazează

pe

investigarea

detaliată a firmei din punct de vedere economic, tehnic, social, juridic, managerial şi reprezintă izvorul unei varietăţi de informaţii pe domenii şi probleme diferite. 1.2

Tipologia analizei economico-financiare

Tipologia analizei economico-financiare este vastă şi utilizează mai multe criterii dintre care se pot menţiona: 1. Nivelul la care se desfăşoară analiza: œ

analiza microeconomică.

œ

analiză macroeconomică.

2.Studierea şi determinarea în timp a fenomenelor şi proceselor economice: œ

analiza statică.

œ

analiza dinamică

9

3.Orizontul temporal în care se desfăşoară analiza şi cel al desfăşurării fenomenului: œ

analiză post-factum (analiză operativă).

œ

analiza previzională (analiză prospectivă).

4.Natura însuşirilor fenomenului analizat: œ

analiză calitativă.

œ

analiza cantitativă

1.3 Metodologia analizei activităţii economico-financiare Metodologia analizei activităţii

economico-financiare reprezintă

ansamblul metodelor folosite de această disciplină ştiinţifică, metoda arătând calea ce trebuie să o urmeze gândirea în cercetarea realităţii şi în formularea rezultatelor. Printre metodele cunoscute sunt:

Descompunerea sau diviziunea rezultatelor Descompunerea sau diviziunea rezultatelor este o metodă care se foloseşte pentru studierea fenomenelor, a rezultatelor economice

din

activitatea unităţilor ce se exprimă cu ajutorul unor indicatori sintetici rezultaţi prin descompunerea lor în funcţie de anumite criterii. Principalele criterii după care poate avea loc diviziunea fenomenelor şi a rezultatelor economice sunt următoarele: œ descompunerea după timpul de formare a rezultatelor œ descompunerea rezultatelor în funcţie de locul formării

10

œ descompunerea

pe

părţi

sau

elemente

componente

a

rezultatelor Analiza structurală a proceselor economice este necesară pentru stabilirea acelor categorii care înregistrează valori crescute, a cauzelor aferente şi a măsurilor care trebuie aplicate în scopul reducerii acestora în vederea eficientizării activităţii. Divizarea fenomenelor şi proceselor economice este urmată în demersul analizei de alte metode de studiu.

Modelarea Modelarea şi implicit modelul reprezintă un instrument util în evaluarea fenomenelor economice studiate. Modelul, care poate fi realizat numai pe baza cunoaşterii în profunzime a fenomenului economic studiat, poate determina luarea deciziilor în activitatea economică. În analiza economico-financiară se utilizează modelele simbolice care pot fi: de corelaţie, aditive, multiplicative.

Comparaţia rezultatelor Comparaţia rezultatelor are un rol important în analiza activităţii unei firme întrucât studiul acestora doar ca mărimi de sine stătătoare nu poate oferi informaţii suficiente, ci doar în raport cu un anumit criteriu ce constituie bază de comparaţie care permite determinarea abaterilor în timp

11

şi spaţiu. În funcţie de această bază utilizată, se pot efectua mai multe tipuri de comparaţii: 1. Comparaţii în timp care pot fi între: œ rezultatele efective şi cele programate; œ rezultatele din perioada curentă şi cele din perioada precedentă. 2. Comparaţii în spaţiu ce se pot realiza între: œ rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei firme; œ rezultatele întreprinderii analizate şi rezultatele ramurilor; œ rezultatele unor firme cu profil similar din ţară şi străinătate. 3. Comparaţii mixte care se bazează pe îmbinarea lor în timp şi spaţiu. 4. Comparaţii cu caracter specific ce pot interveni îndeosebi la alegerea variantei optime de acţiune. Comparabilitatea datelor este o cerinţă în utilizarea acestei metode şi presupune ca rezultatele economice să aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură.

Gruparea Gruparea este o metodă prin intermediul căreia colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi după variaţia uneia sau mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat, fiind foarte importantă întrucât de aceasta depinde separarea tipurilor calitative conturate în colectivitatea cercetată. Metoda grupării în procesul analizei economice îndeplineşte o serie de funcţii dintre care:

12

œ sistematizarea datelor individuale prin restrângerea numărului de valori ale caracteristicii de grupare; œ structurarea

(împărţirea

colectivităţii

în

părţi

omogene,

prezentarea şi descrierea structurii colectivităţii); œ relevarea tipurilor economice (în cazul în care ele există); œ determinarea legăturilor dintre caracteristicile studiate. Gruparea începe cu analiza teoretică a colectivităţii studiate în vederea stabilirii grupelor distincte şi omogene. În continuare se stabileşte sistemul de caracteristici care permite identificarea şi delimitarea grupelor/claselor preconizate. Se alege, cu alte cuvinte, caracteristica de grupare. Se stabilesc intervalele de grupare sau grupe de variaţie prin mai multe mijloace. Una dintre metodele de determinare a mărimii intervalului de grupare este formula lui Sturges: K=

X max − X min , 1 + 3,222 lg N

în care: K = mărimea intervalului de grupare; N = numărul de unităţi supuse observării; X max , X min = valorile extreme.

Gruparea se încheie cu încadrarea în diferite grupe a unităţilor colectivităţii şi cu agregarea caracteristicilor, concretizându-se sub forma unui tabel simplu sau combinat. Utilizarea indicatorilor de structură şi dinamică în analiza rezultatelor întreprinderii Realizarea activităţii unei întreprinderi presupune parcurgerea mai multor faze ale circuitului economic (aprovizionare, stocare, producţie, vânzare, servicii post-vânzare).

13

Analiza structurală se face cu ajutorul mărimilor relative de structură care stabilesc în ce raport se află fiecare element sau grup de elemente faţă de nivelul total al colectivităţii. Conţinutul informaţional al mărimilor relative de structură poate fi acela de pondere sau greutate specifică, formula de calcul fiind următoarea: gi =

ci

× 100 ,

n

∑c i =1

i

în care: g i = ponderea fiecărui element faţă de nivelul rezultatelor totale; ci = elementele rezultatelor notate de la 1 la n.

Analiza structurală poate fi detaliată la nivelul oricărui criteriu de grupare a acestora în funcţie de obiectivele urmărite. Indiferent de criteriile de grupare, prin analiza structurală se evidenţiază rezultatele obţinute, tendinţele fiecărei grupe sau subgrupe de rezultate, rezervele de optimizare a acestora. Analiza în dinamică utilizează indicii individuali sau sistemul de indici individuali la nivelul produsului şi sistemul indicilor de grup la nivelul producţiei marfă, la nivelul producţiei fabricate într-o perioadă de timp dată sau la nivelul întregii activităţi. La nivel de produs dinamica diferiţilor indicatori utilizează următoarele relaţii: Ix =

x1 ×100 Æ indicele individual al indicatorului X exprimat în procente; x0

Δ x % = Ix −100 Æ modificarea relativă indicatorului X ;

1.4.6 Analiza factorială Analiza factorială este utilizată atunci când între factori există relaţii de raport sau produs şi are ca scop determinarea abaterilor faţă de o

14

anumită bază de comparaţie, explicarea acestora prin prisma factorilor ce influenţează cauzele acţiunii lor şi identificarea rezervelor de optimizare a consumului de resurse, pe total sau pe anumite structuri implicate în calcul. Legătura directă de condiţionare a factorilor, în forma cea mai simplă, capătă expresia unei funcţii: Y = f(x). Esenţa metodei constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat, ceilalţi factori rămânând la valori constante. Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele: œ scrierea factorilor în relaţiile de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice, adică întâi factorii cantitativi şi apoi cei calitativi. Factorii cantitativi exprimă cantitatea (ex: volumul producţiei), factorii calitativi au aceeaşi esenţă cu fenomenul analizat dar diferă prin gradul de extensie (ex: fondul de salarii - fenomenul analizat şi salariul mediu orar - factor calitativ); œ substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând cu factorii cantitativi şi terminând cu cei calitativi; œ factorul care a fost substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul perioadei de analiză şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă; œ factorul care nu a fost substituit se ia în calcul la valoarea sa programată sau din perioada de bază. Metoda se poate folosi pentru calcularea influenţelor factorilor, în cazul relaţiei de produs sau raport între factori, când aceştia sunt exprimaţi, fie în mărimi absolute, fie în mărimi relative (sub formă de indici). În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărimi absolute, tehnica calculării influenţelor este următoarea: Presupunem că un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, este influenţat de trei factori, notaţi cu a, b, c.

15

Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau programată (notată cu R0) şi în perioada efectivă (notată cu R1) va fi: R0= a0 × b0 × c0;

R1= a1 × b1 × c1

Analiza fenomenului economic porneşte de la determinarea modificării absolute (∆R) şi procentuale (∆R%) care se calculează astfel: Modificarea absolută: ∆R = R1 - R0 = (a1· b1· c1) - (a0· b0· c0) Modificarea procentuală faţă de R0 va fi: R1 − R0 ΔR × 100 = × 100 = I R − 100 R0 R0

∆R% =

Influenţa modificării sau variaţiei valorii efective a fiecărui factor faţă de valoarea programată (sau din perioada de bază) asupra modificării absolute se stabileşte în mod succesiv, astfel: ∆Ra = (a1· b0· c0) - (a0· b0· c0) = R′ - R0 ∆Rb= (a1· b1· c0) - (a1· b0· c0) = R″ - R′ ∆Rc= (a1· b1· c1) - (a1· b1· c0) = R1 - R″ ∆R = ∆Ra + ∆Rb + ∆Rc

Rezultă că:

Influenţele exprimate în mărimi relative (sau procentuale) indică contribuţia fiecărui factor în modificarea procentuală a fenomenului analizat. Se calculează astfel: ∆Ra% =

R ′ − R0 × 100 ; R0

∆Rb% =

R ′′ − R ′ × 100 ; R0

∆Rc% =

R1 − R ′′ × 100 R0

Suma influenţelor factorilor exprimată procentual trebuie să corespundă cu modificarea procentuală totală a fenomenului studiat. ∆R% = ∆Ra%+ ∆Rb%+ ∆Rc% Relaţia de produs între factori poate fi scrisa şi sub formă de indici, IR =

i a ⋅ i b ⋅ i c ⋅ ..... ⋅ i n 100

n −1

sau IR =

a1 b1 n × × ....... × 1 ⋅100 a 0 b0 n0

IR - indicele rezultatului supus analizei; 16

ia ib ic.....in - indicii factorilor. adică: a1 b × 100; 1 × 100 etc. a0 b0

În exemplu, relaţia este compusă din trei factori: IR =

i a × ib × i c 100

2

;

⎛ a1 b1 c1 ⎞ × × ⎟⎟ ⋅100 ⎝ a 0 b0 c 0 ⎠

IR = ⎜⎜

Calcularea influenţei factorilor asupra modificării indicelui total al fenomenului analizat se va realiza astfel (indicii factoriali apar sub formă procentuală): ⎛a b c ⎞ ⎛a b c ⎞ i ΔI R a = ⎜⎜ 1 × 0 × 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜ 0 × 0 × 0 ⎟⎟ ⋅ 100 = ia − 100 ⎝ a 0 b0 c0 ⎠ ⎝ a 0 b0 c0 ⎠ ⎛a b c ⎞ ⎛a b c ⎞ i ×i i ΔI R b = ⎜⎜ 1 × 1 × 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜ 1 × 0 × 0 ⎟⎟ ⋅ 100 = a b − i a 100 ⎝ a 0 b0 c0 ⎠ ⎝ a 0 b0 c0 ⎠

⎛a b c ⎞ ⎛a b c ⎞ i ×i ×i i ×i i ΔI R c = ⎜⎜ 1 × 1 × 1 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜ 1 × 1 × 0 ⎟⎟ ⋅ 100 = a b 2 c − a b 100 100 ⎝ a 0 b0 c0 ⎠ ⎝ a0 b0 c0 ⎠

În mod identic se pot considera şi mai mulţi factori. Suma influenţelor indicilor factoriali trebuie să corespundă cu modificarea totală a indicelui: i

i

i

ΔI R a + ΔI R b + ΔI R c = ΔI R

Relaţia de produs între factori, exprimaţi în mărimi absolute sau sub formă de indici, se întâlneşte frecvent în analiza unor indicatori de efect sau efort, cum ar fi: valoarea producţiei, suma economiilor absolute, cheltuielile cu materiale, cheltuielile cu salarizarea, etc. În cazul aplicării metodei substituţiei în lanţ, în formă desfăşurată, când avem relaţia de raport între factori exprimaţi în mărimi absolute sau realtive, se pot întâlni două situaţii: œ când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci, substituţia va începe cu numărătorul şi apoi va continua cu numitorul; 17

œ cand factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu acesta şi va continua cu numărătorul. A) Când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute, iar factorul cantitativ se găseşte la numărător. Fie fenomenul economic R, influenţat de doi factori, a şi b, între care există relaţia de raport: R=

a ; b

R0 =

a0 ; b0

R1 =

a1 ; b1

Modificarea fenomenului analizat, ∆R, va fi: ΔR = R1 − R0 =

a1 a 0 − b1 b0

Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel: ΔR a =

a1 a 0 − = R ′ − R0 b0 b0

ΔR b =

a1 a1 − = R1 − R ′ b1 b0

Influenţa totală este: ΔR = ΔR a + ΔR b

B) Cand factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului, determinarea influenţelor se va face astfel: ΔR b =

a0 a0 − = R ′ − R0 b1 b0

ΔR a =

a1 a0 − = R1 − R′ b1 b1

Influenţa totală: ΔR = ΔR b + ΔR a

În cazul exprimării factorilor ca raport sub formă de mărimi relative sau indici factoriali, relaţia de raport se prezintă astfel: 18

IR =

⎛a ia R b ⋅ 100 sau I R = 1 = ⎜⎜ 1 ÷ 1 ib R0 ⎝ a 0 b0

⎞ ⎟⎟ ⋅ 100 ⎠

A) Când factorul cantitativ se află la numărătorul relaţiei, influenţele se stabilesc în felul următor: ⎡⎛ a b i ΔI R a = ⎢⎜⎜ 1 ÷ 0 ⎣⎝ a 0 b0

⎤ ⎡⎛ a ⎞ b ⎟⎟ ⋅ 100⎥ − ⎢⎜⎜ 0 ÷ 0 ⎠ ⎦ ⎣⎝ a 0 b0

⎤ ⎞ ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = ia − 100 ⎠ ⎦

⎤ i ⎡⎛ a ⎤ ⎡⎛ a b ⎞ b ⎞ i ΔI R b = ⎢⎜⎜ 1 ÷ 1 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ − ⎢⎜⎜ 1 ÷ 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = a × 100 − ia ⎦ ib ⎣⎝ a 0 b0 ⎠ ⎦ ⎣⎝ a 0 b0 ⎠ i

i

ΔI R = ΔI R a + ΔI R b

B) Când factorul cantitativ se află la numitorul relaţiei, influenţele se determină cu ajutorul formulelor: ⎡⎛ a ⎤ ⎡⎛ a ⎤ 100 2 b ⎞ b ⎞ i ΔI R b = ⎢⎜⎜ 0 ÷ 1 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ − ⎢⎜⎜ 0 ÷ 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = − 100 ib ⎣⎝ a 0 b0 ⎠ ⎦ ⎣⎝ a 0 b0 ⎠ ⎦ ⎡⎛ a ⎤ ⎡⎛ a ⎤ i b ⎞ b ⎞ 100 2 i ΔI R a = ⎢⎜⎜ 1 ÷ 1 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ − ⎢⎜⎜ 0 ÷ 1 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = a × 100 − ib ⎦ ib ⎣⎝ a 0 b0 ⎠ ⎦ ⎣⎝ a 0 b0 ⎠

În cazul exprimării indicatorului sub formă de medie, R , în două perioade: Indicele total: R1 ⋅ 100 R0

IR = IR =

∑a f ∑f

1 1

÷

1

∑a f ∑f 0

0

0

Influenţa nivelurilor individuale: Ia =

∑a f ÷ ∑a f ∑f ∑f 1 1

0 1

1

1

Influenţa structurii:

19

=

∑a ∑a

f

1 1

f

0 1

⋅ 100

If =

∑a f ÷ ∑a f ∑f ∑f 0 1 1

0

0

0

=

∑a ∑a

f

0 1

0

f0

÷

∑f ∑f

1 0

=

∑a ∑a

f

0 1

0

f0

×

∑f ∑f

0 1

Şi verifică relaţia: IR = Ia × I f

Metoda balanţieră Metoda balanţieră se foloseşte în analiza economică pentru elaborarea programelor privind activitatea curentă şi viitoare a firmelor. Aplicarea metodei balanţiere este posibilă când între elementele fenomenului analizat există relaţii de sumă sau diferenţă. Această metodă este aplicabilă numai în cazul unor analize economico-financiare de tip structural, explicaţia variaţiei fenomenului economico-financiar supus investigării fiind făcută prin prisma acţiunii elementelor sale componente care reprezintă o balanţă. Se procedează astfel: Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei elemente (a, b, c), între care există relaţii de sumă şi diferenţă, adică: R = a+b−c R0 = a 0 + b0 − c0 R1 = a1 + b1 − c1

Abaterea efectivă faţă de program sau perioada de bază va fi: ΔR = R1 − R0 = (a1 + b1 − c1 ) − (a 0 + b0 − c0 )

din care datorită: ΔR a = a1 − a 0 ;

ΔR b = b1 − b0

ΔR c = (− c1 ) − (− c0 ) = −(c1 − c0 )

din care rezultă: ΔR = ΔR a + ΔR b + ΔR c

20

Deci, influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă între mărimea efectivă şi cea programată a elementului respectiv, ţinând seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionare. În procesul de analiză este necesar să se realizeze o interpretare corectă a influenţelor factorilor, deoarece nu întotdeauna semnul algebric al influenţei corespunde cu sensul economic al modificării factorilor. Pentru aceasta, trebuie să se ţină seama de conţinutul fenomenelor analizate şi de relaţiile de condiţionare dintre factori. De asemenea, în munca de analiză un aspect important îl constituie cunoaşterea posibilităţilor de combinare a factorilor, având în vedere mărimea şi sensul influenţei lor. Numărul combinaţiilor posibile între factori, ţinând seama numai de semnul influenţelor se determină cu ajutorul relaţiei: x = 2n

x - numărul combinaţiilor; n - numărul factorilor de influenţă De exemplu, în cazul unui fenomen sau rezultat economic (R) influenţat de doi factori (a şi b), numărul combinaţiilor posibile între factori, în funcţie de semnul influenţelor, va fi: x = 22 = 4

Cele patru variante de combinaţii pot fi: 1) + a şi + b 2) + a şi - b 3) - a şi + b 4) - a şi - b Cunoaşterea posibilităţilor de combinare a influenţei factorilor prezintă o mare importanţă în cadrul analizei cu caracter previzional, în vederea optimizării rezultatelor economico-financiare ale întreprinderilor.

21

Metoda analizei regresionale Metoda analizei regresionale se utilizează în cazul în care între fenomenul analizat şi factorii săi există legături de tip stocastic. Acest tip de legătură se întâlneşte atunci când pentru fiecare valoare a variabilei independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Metoda ratelor Utilizarea ratelor în analiza activităţii unei intreprinderi reprezintă un

instrument

necesar

pentru

evaluarea

performanţelor

şi

disfuncţionalităţilor apărute şi permite realizarea unor studii comparative în timp şi spatiu determinante în reglarea activităţii. Rata reprezintă un raport între două mărimi comparabile ce are o valoare informaţională mai mare decât a fiecărui indicator judecat separat. In funcţie de conţinutul lor ratele pot fi de structură, de gestiune, de echilibru, de eficienţă.

22

Grile şi probleme 1. După nivelul la care se desfăşoară, analiza poate fi: a) analiza microeconomică; b) analiză macroeconomică; c) analiză dinamică; d) analiză calitativă; e) analiza statică.

A(a+b+e); B(c+d+e); C(a+b); D(a+b+c+d+e); E(c+e). 2. După orizontul temporal în care se desfăşoară analiza şi cel al desfăşurării fenomenului, analiza se poate clasifica în: a) analiză cantitativă; b) analiză post-factum; c) analiza previzională; d) analiză calitativă; e) analiză microeconomică.

A(a+b+d); B(b+c); C(a+b+c); D(b+c+d+e); E(b+d).

3. Diviziunea fenomenelor şi a rezultatelor economice are loc în funcţie de: a) timpul de formare a rezultatelor; b) posibilităţile de obţinere a rezultatelor; c) locul formării; d) elementele componente; e) mărimea rezultatelor. A(a+b); B(b+c+d); C(a+c+d); D(a+c); E(b+c+e). 4. Funcţiile pe care le îndeplinesc modelele sunt următoarele: a) funcţia de comunicare;

23

b) funcţia de predicţie şi control; c) funcţia de documentare; d) funcţia decizională; e) funcţia de explicare a fenomenului. A(a+b+c); B(c+d); C(a+c); D(b); E(a+b+c+d+e). 5. Tipurile de modele utilizate în analiza economico-financiară sunt: a) modele imitative; b) modele simbolice; c) modele mixte; d) modele simplificate; e) modelele analogice. A(a+b); B(a+b+e); C(a+e); D(c+d); E(d+e). 6. Comparaţiile, în timp, pot fi între: a) rezultatele întreprinderii analizate şi costurile medii ale ramurilor; b) rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei firme; c) rezultatele efective şi cele programate; d) rezultatele din perioada curentă şi cele din perioada precedentă; e) rezultatele unor firme cu profil similar din ţară şi din străinătate. A(a+e); B(a+b+e); C(c+d); D(a+c+d); E(c+d+e). 7. Analiza factorială se bazează pe anumite principii: a) scrierea factorilor în relaţiile de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice; b) substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând cu factorii calitativi şi terminând cu cei cantitativi; c) factorul care a fost substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul perioadei de analiză şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;

24

d) factorul care nu a fost substituit se ia în calcul la valoarea sa programată sau din perioada de bază; e) substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând cu factorii cantitativi şi terminând cu cei calitativi; A(a+b+c); B(a+b+c+d); C(b+c+d); D(a+c+d+e); E(b+c+d+e). 8. Metoda substituţiei în lanţ se utilizează când: a) între factori există relaţia de produs; b) între factori există relaţia de sumă; c) între factori există relaţia de diferenţă; d) între factori există relaţia de raport; e) între factori există relaţii directe şi indirecte. A(a+b); B(a+b+c+d); C(a+d); D(e); E(b+c). 9. Metoda balanţieră: a) este utilizată atunci când între factori există relaţii de raport sau de produs; b) se foloseşte în analiza economică pentru elaborarea programelor privind activitatea curentă şi viitoare a firmelor; c) este posibilă când între elementele fenomenului analizat există relaţii de sumă sau diferenţă; d) urmăreşte asigurarea unui echilibru între resursele folosite şi necesităţile din cadrul firmei; e) permite evidenţierea contribuţiei fiecărui element component al fenomenului analizat asupra modificării fenomenului, explicând pe cât posibil şi cauzele respectivei modificări. A(a+b+d+e); B(b+d+e); C(b+c+d+e); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).

25

10. Ratele se caracterizează prin: a) sunt instrumente în analiza performanţelor firmei; b) reprezintă modele economice; c) au valoare informaţională redusă; d) reprezintă rapoarte între două sau mai multe mărimi comparabile; e) pot fi: de structură, de gestiune, de echilibru, de eficienţă. A(a+c+d); B(b+c+d); C(c+d); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).

26

CAPITOLUL II ANALIZA MEDIULUI CONCURENŢIAL AL FIRMEI

Obiective: -explicarea noţiunii de mediu concurenţial -particularizarea diferitelor categorii de mediu -definirea şi explicarea modelelor de analiză concurenţială -prezentarea strategiilor concurenţiale Teorie: 2.1. Mediul concurenţial al firmei Firma, ca subsistem al mediului din care face parte, activează în cadrul acestuia şi dezvoltă raporturi cu parteneri diverşi: achiziţionează materii prime, materiale, mărfuri, echipamente, utilaje de la diferiţi furnizori, vinde produsele realizate clienţilor săi, intră în relaţii cu societăţi financiare sau bănci (împrumută sau plasează fonduri), intră în relaţii cu statul (plăteşte taxe, impozite, beneficiază de subvenţii, etc). Mediul

concurenţial

poate

fi

definit

ca

ansamblul

tuturor

componentelor externe ale întreprinderii care influenţează în mod direct sau indirect activitatea. Putem spune că mediul reprezintă un cumul al barierelor, forţelor şi deciziilor externe firmei.

27

Tehnologia

Acţionari

Alte instituţii sociale Clienţi Concurenţă

FIRMA Furnizori

Pieţe Sindicate

Instituţii statale

Bănci

Fig. nr. 2.1 Elementele mediului firmei Componentele mediului concurenţial pot fi sintetizate astfel: a. Mediul geografic b. Mediul c. Mediul tehnologic, d. Mediul politic şi juridic. e. Mediul socio-cultural. Firma interacţionează cu mediul său în dublu sens: -

mediul acţionează asupra firmei prin intermediul unor restricţii de natură economică, socială, juridică, tehnologică, etc;

-

firma acţionează asupra mediului prin activităţi favorabile sau nefavorabile acestuia. Indicatorii utilizaţi în aprecierea poziţiei unei firme într-un anumit

sector de activitate sunt: 1. Cota de piaţă absolută (Cpa) se determină ca raport între vânzările unei firme (CAi) şi vânzările totale ale sectorului respectiv ( ∑ CAi ).

28

C pa =

CAi × 100 ∑ CAi

2. Cota de piaţă specifică (Cps) se determină ca un raport între vânzările firmei analizate (CAi) şi vânzările firmei cu cea mai bună poziţie pe piaţă (CAb). C ps =

CAi × 100 CAb

Apropierea de zero a acestui indicator arată că firma are o poziţie nesemnificativă pe piaţă, iar apropierea de 100% relevă poziţia de lider a firmei respective. Determinarea cotei de piaţă este necesară şi trebuie căutate cauzele care duc la variaţia acesteia, cauze care pot fi dependente sau independente de activitatea firmei. 2.2 Modele de analiză strategică a mediului concurenţial Analiza concurenţială constituie o parte esenţială a analizei strategice şi presupune situarea firmei analizate în raport cu firmele concurente în unul sau mai multe domenii de activitate strategică pentru a se putea formula opţiuni strategice viabile. Astfel, analiza concurenţială studiază activitatea firmei pe domenii şi are ca scop identificarea oportunităţilor şi restricţiilor şi aplicarea deciziilor strategice. Noţiunea de concurenţă este multidimensională şi are un conţinut larg, întrucât firmele nu se confruntă doar pe piaţa clienţilor sau a furnizorilor ci şi pe piaţa forţei de muncă, a tehnologiilor, a capitalurilor. Analiza concurenţială cuprinde în mod obişnuit următoarele modele de analiză strategică: 1. analiza portofoliului de activităţi sau de domenii, care se face cu ajutorul modelelor sau matricilor BCG (Boston Consulting Group);

29

2. modelul (matricea) poziţie concurenţială/evoluţie a activităţii sau a firmei numit şi modelul ADL (Societatea Americană de Consultanţă în Strategie Arthur D. Little); 3. modelul (matricea) valorii unui sector/poziţie concurenţială (sau modelul McKinsey); 4. metoda PIMS (Profit Impact of Market Strategy); 5. analiza avantajului concurenţial. Modelul BCG (Boston Consulting Group) Modelul a fost elaborat la sfârşitul anilor ’60, se numeşte şi “Modelul Curbei de Experienţă” şi constă în reprezentarea pe o matrice a activităţilor unei firme luând în considerare două criterii: -

rata de creştere a sectorului de activitate analizat (atracţia domeniului de activitate);

-

poziţia concurenţială a firmei (calculată prin raportarea la activitatea concurentului principal). Analiza corelată a aspectelor privind rata de creştere a sectorului de

activitate analizat şi poziţia concurenţială a firmei se face prin intermediul matricei strategice BCG. Se obţine astfel o matrice de analiză unde sunt poziţionate toate domeniile de activitate strategică în patru categorii: œ

vedete

œ

vacile cu lapte

œ

dilemele

œ

poverile

30

Puternică

Rata de

Cadranul I

creştere a sectorului de activitate analizat

Cadranul III

Vedetele (Stelele)

Dilemele

Cadranul II

de lichidităţi

Cadranul IV

Vacile cu lapte

Utilizare

Poverile

Slabă Ridicată

Redusă

Poziţia concurenţială a firmei (Cota specifică de piaţă)

Fig nr 2.2 Matricea strategică BCG Anumiţi specialişti consideră că este necesară pentru supravieţuirea firmei o împărţire a produselor sau a activităţilor în cele paru cadrane după cum urmează: œ

Vedete: ponderea produselor din această grupă în cifra de afaceri totală să fie de 30%;

œ

Vaci cu lapte: ponderea produselor din această grupă în cifra de afaceri totală să fie de 40%;

œ

Dileme: ponderea produselor din această grupă în cifra de afaceri totală să fie de 20%;

œ

Poveri: ponderea produselor din această grupă în cifra de afaceri totală să fie de 10%.

31

Alţi autori împart produsele sau activităţile celor patru grupe în cote egale (25%), considerând astfel că firma are o activitate echilibrată. Încadrarea în cele patru zone ale matricei, a domeniilor de activitate sau a produselor unei firme ce face obiectul analizei permite aprecierea de ansamblu a acesteia şi orientarea în alegerea strategiilor de dezvoltare. Indicatorul principal care se utilizează în orientarea activităţii firmei este generarea netă de lichidităţi (Gnl). Gnl = Ebe - Imp- I + Di - ∆Nfr Ebe - excedentul brut al exploatării; Imp - impozitul; I - investiţiile; Di - dezinvestiţiile; ∆Nfr - modificarea absolută a nevoii de fond de rulment Generearea netă de lichidităţi se poate determina pe cele patru zone ale matricei BCG: Cadranul I

Cadranul III

Vedetele (Stelele)

Dilemele

Gnl = 0 GL ++ -NL ++

Gnl = GL + -NL ++

Cadranul II

Cadranul IV

Vacile cu lapte Gnl = + GL ++ -NL +

Poverile Gnl = 0 GL + NL +

Fig. nr 2.3 Generarea netă de lichidităţi în matricea BCG Modelul BCG prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje 2.2.2 Modelul societăţii Arthur D. Little 32

Modelul ADL are la bază constituirea unei matrici care combină două criterii fundamentale: poziţia concurenţială şi evoluţia activităţii sau a firmei. Aprecierea poziţiei concurenţiale se face luând în considerare pe lângă aspectele cantitative şi pe cele calitative. Evoluţia unei activităţi se apreciază pe patru stadii: demaraj, creştere, maturitate şi declin. Evoluţia unei anumite activităţi se determină pe baza unui sistem de indicatori care au aprecieri diferite în funcţie de fiecare stadiu în parte. Poziţia concurenţială este influenţată de o serie de factori care acţionează pe funcţiuni ale întreprinderii: œ factori de aprovizionare: termene de livrare, condiţii de plată; œ factori de producţie: structura şi capacitatea de producţie, eficienţa muncii, calitatea organizării, nivel de integrare, protecţia mediului, capacităţile manageriale; œ factori de comercializare: forţe de vânzare, reţea de distribuţie, imaginea produsului; œ factori financiari: rentabilitate, structura financiară, etc. Luând în considerare cele două criterii dominante se disting următoarele poziţii concurenţiale: 1. dominantă 2. puternică 3. favorabilă 4. defavorabilă 5. marginală

33

2.2.3 Modelul McKinsey Modelul McKinsey reprezintă un model intermediar de analiză strategică care se bazează pe două criterii: valoarea sectorului şi poziţia concurenţială. Valoarea sectorului se fundamentează pe o serie de variabile: rata de creştere, dimensiunea sectorului, variabilele de preţ, rentabilitatea, solvabilitatea clientelei, climatul social, bariere legale, diferenţierea produselor. Poziţia concurenţială se evaluează cu ajutorul unor factori cheie variaţi, şi anume: calitatea personalului, a produselor, eficienţa muncii, cota de piaţă, capacitatea de producţie, imaginea, gama de produse, valoarea adăugată. Atât poziţia concurenţială, cât şi valoarea sectorului sunt apreciate pe trei niveluri: puternic, mediu şi slab. Matricea McKinsey dezvoltă trei tipuri de strategii: œ strategia de retragere din zonele negative; œ strategia de menţinere în zonele medii; œ strategia de dezvoltare în zonele favorabile. 2.2.4. Metoda PIMS (Profit Impact of Market Strategy) Această metodă se bazează pe analiza unei baze de date informatizate la care participă câteva sute de firme şi de grupuri care-şi desfăşoară activitatea în diverse domenii. Firmele furnizează informaţii legate de obiectul de activitate, structura organizatorică, relaţiile cu mediul intern şi extern, informaţii

34

privind indicatorii de performanţă, informaţii privind piaţa şi concurenţa, precum şi diverse informaţii previzionale. În schimb, firmele primesc informaţii legate de sectorul unde-şi desfăşoară activitatea sau în care ar dori să pătrundă. Prin prelucrarea acestor informaţii s-a ajuns la concluzia că 30 de variabile strategice determină 70% din performanţele unei întreprinderi, restul de 30% fiind explicate prin aspectele unei mai bune gestiuni sau prin elemente aleatoare. Principalele variabile care acţionează asupra performanţelor firmei pot fi grupate astfel: œ variabile ce ţin de poziţia concurenţială; œ variabile ce ţin de caracteristicile sectorului; œ variabile ce ţin de structura capitalului şi a producţiei; œ variabile ce ţin de mediul economic şi piaţă.

35

Grile şi probleme:

1. Mediul firmei se caracterizează prin reunirea următoarelor componente: a) mediul geografic; b) mediul economic; c) mediul tehnologic; d) mediul politic şi juridic; e) mediul socio-cultural. A(a+b+c); B(d+e); C(c+d+e); D(a+b+c+d+e); E(b+d+e). 2. Mediul geografic: a) este constituit dintr-un ansamblu de factori: climă, calitatea solurilor, resursele de apă, resursele minerale, factorul uman; b) se caracterizează printr-un cumul de elemente stabile şi instabile aferente situaţiei economice generale; c) conţine elemente legate de politica economică; d) este strâns legat de modul de manifestare a nevoilor şi dorinţelor indivizilor; e) toate variantele de mai sus.

3. Cota de piaţă specifică: a) se determină ca raport între vânzările unei firme şi vânzările totale ale sectorului respectiv; b) se determină ca un raport între vânzările firmei analizate şi vânzările firmei cu cea mai bună poziţie pe piaţă; c) ia valori între 0,1 - 1;

36

d) exprimă dimensiunile pieţei; e) se determină ca un raport între vânzările totale ale sectorului respectiv şi vânzările firmei cu cea mai bună poziţie pe piaţă. 4. Analiza concurenţială: a) constituie o parte esenţială a analizei strategice; b) presupune situarea firmei analizate în raport cu firmele concurente; c) are ca finalitate formularea opţiunilor strategice viabile; d) studiază activitatea firmei pe domenii; e) are ca scop identificarea oportunităţilor şi restricţiilor şi aplicarea deciziilor strategice. A(a+b); B(b+c+d); C(d); D(d+e); E(a+b+c+d+e). 5. Modelul BCG se bazează pe construirea unei matrici a activităţilor unei firme luând în considerare două criterii: a) poziţia concurenţială şi maturitatea activităţii sau a firmei; b) rata de creştere a sectorului de activitate analizat şi poziţia concurenţială a firmei; c) profitul şi cifra de afaceri; d) poziţia concurenţială şi profitul firmei; e) maturitatea activităţii şi cifra de afaceri. 6. În matricea strategică BCG sunt poziţionate toate domeniile de activitate strategică în mai multe categorii: a) vedete; b) vacile cu lapte; c) dilemele; d) eşecuri; e) poverile.

37

A(a+b+d); B(b+c+d); C(a+b+c+e); D(c+d); E(a+c+e).

7. Indicatorul principal care se utilizează în orientarea activităţii firmei în cadrul modelului BCG este: a) profitul; b) rata rentabilităţii economice; c) generarea netă de lichidităţi; d) cifra de afaceri; e) excedentul brut al exploatării. 8. Generarea netă de lichidităţi se calculează după următoarea formulă: a) Gnl = Ebe + Imp- I + Di - ∆Nfr; b) Gnl = Ebe - Imp+ I + Di - ∆Nfr; c) Gnl = Ebe - Imp- I - Di - ∆Nfr; d) Gnl = Ebe + Imp+ I + Di + ∆Nfr; e) Gnl = Ebe - Imp- I + Di - ∆Nfr. 9. În zona vacilor cu lapte, generarea netă de lichidităţi are o valoare: a) pozitivă; b) negativă; c) nulă; d) pozitivă şi negativă; e) nu are nici o valoare. 10. În zona vedetelor, generarea netă de lichidităţi are o valoare: a) pozitivă şi negativă; b) negativă; c) zero;

38

d) pozitivă; e) nu are nici o valoare. 11. În zona dilemelor, generarea netă de lichidităţi are o valoare: a) nu are nici o valoare; b) negativă; c) pozitivă; d) pozitivă şi negativă; e) nulă. 12. În zona poverilor, generarea netă de lichidităţi are o valoare: a) negativă; b) pozitivă; c) nu are nici o valoare.; d) nulă; e) pozitivă şi negativă.

13. Construirea matricei ADL combină următoarele criterii: a) poziţia concurenţială şi gradul de specializare a firmelor; b) maturitatea activităţii şi gradul de specializare a firmelor; c) poziţia concurenţială şi maturitatea activităţii; d) poziţia concurenţială şi cifra de afaceri; e) rentabilitatea firmei şi maturitatea activităţii. 14. Ocuparea unei anumite poziţii concurenţiale este rezultanta unui complex de factori: a) factori de aprovizionare; b) factori de comercializare;

39

c) factori de producţie; d) factori financiari; e) toate variantele de mai sus.

40

CAPITOLUL III ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE PE BAZA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICI

Obiective: -definirea principalilor indicatori ai activităţii de producţie si comercializare -explicarea corelaţiilor dintre aceştia -utilizarea modalităţilor de caracterizare a producţiei fizice,cifrei de afaceri, valoarii adăugate

Teorie:

3.1.

Indicatorii

valorici

ai

activităţii

de

producţie

şi

comercializare. Rapoartele statice şi rapoartele dinamice Pe parcursul activităţii sale, o firmă include în spectrul activităţilor proprii, următoarele activităţi de bază: œ cumpărarea de bunuri de producţie necesare activităţii productive; œ vânzarea produselor proprii; œ efectuarea diverselor plăţi; Principalii indicatori utilizaţi sunt: Cifra de afaceri (CA) - reprezintă suma veniturilor realizate din vânzări de bunuri, vânzări de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, mai puţin rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

41

Producţia marfă fabricată (Pmf) - caracterizează volumul rezultatelor

activităţii

industriale

şi

include

produsele

finite,

semifabricatele destinate vânzării, valoarea lucrărilor executate pentru terţi, valoarea serviciilor prestate. Valoarea adăugată (Va) - exprimă măsura valorii realizate din activitatea firmei, respectiv capacitatea acesteia de a produce bogăţie. Valoarea adăugată netă (Van) - reprezintă valoarea nou creată într-o perioadă determinată din care se scad amortizările. Producţia exerciţiului sau producţia globală (Pg) - reprezintă volumul total al activităţii productive într-o perioadă determinată. Cuprinde producţia vândută, diferenţele de producţie stocată şi producţia realizată în scopuri proprii şi capitalizată. Într-un interval de timp dat, între indicatorii valorici menţionaţi, trebuie să existe anumite corelaţii, normale din punct de vedere economic şi care, dacă sunt respectate, asigură bunul mers al procesului economic. Astfel, se consideră ca fiind normale, următoarele situaţii: a. I CA ≥ I Pmf b. I Pmf > I Pg c. I Va > I Pg Pe baza acestor indicatori, analiza poate fi completată pe baza rapoartelor statice şi a celor dinamice. Principalele tipuri de rapoarte dinamice sunt: 1. 2. 3.

I CA I Pmf

I Pmf I Pg I Va I Pg 42

Situaţia se consideră favorabilă când valorile rapoartelor sunt ≥ 1.

3.2. Analiza producţiei fizice Producţia fizică este constituită din totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate din activitatea industrial-productivă. Urmărirea operativă a producţiei are în vedere modul de realizare a programului de fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv pe subdiviziuni organizatorice. Se calculează zilnic şi se cumulează pe luni, trimestre, an. Pentru caracterizarea îndeplinirii programului de fabricaţie, se pot utiliza: œ indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie; œ coeficientul mediu de sortiment; œ coeficientul de nomenclatură. Se utilizează, în acest scop, coeficientul de sortiment, Ks, indicator ce are la bază principiul necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente. Potrivit acestui principiu, mărimea maximă a coeficientului mediu de sortiment este 1. Ks poate lua următoarele valori: 1. Ks = 1 când: œ programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele, în proporţie de 100%; œ programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele, indiferent de gradul de realizare. 2. Ks < 1 când: œ programul de fabricaţie nu a fost realizat, atât pe total, cât şi pe sortimente; œ programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.

43

Coeficientul mediu de sortiment se poate calcula prin relaţiile următoare:

∑ q min p ∑q p ∑ g ′ i + ∑ g ′′ = 0

1) K S =

0

2) K S

0

0 q

0

100 2

3) K S = 1 −

100

∑ Δqp ∑q p 0

∑ q min p

0

0

- producţia recalculată, în limita prevederilor, stabilită

prin compararea valorilor realizate pe produse cu valorile prevăzute şi luarea în calcul a nivelului minim (conform principiului neadmiterii compensărilor) ; g 0′ - ponderea valorică la sortimentele la care nu s-au realizat

prevederile ; iq - indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective; g 0′′ - ponderea valorică a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv,

depăşit programul de fabricaţie;

∑ Δqp - suma abaterilor negative pe sortimente ; Pentru urmarirea acestor asprecte, se recomandă ca analiza ce are la bază coeficientul mediu de sortiment să fie completată cu coeficientul de nomenclatură (Kn), calculat astfel : Kn = 1−

n N

n - numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul;

N - numărul total al poziţiilor programate.

3.2.1 Modalităţi de analiză a structurii producţiei

44

Programul de producţie pe sortimente este realizat în proporţii diferite, ceea ce conduce la modificări în structura producţiei, respectiv modificări în ponderile pe care le deţin diferitele sortimente din nomenclatorul de fabricaţie. Procedeele specifice de analiză a structurii producţiei sunt: œ ponderile (greutăţile specifice); œ coeficientul mediu de structură. Factorii decizionali la nivel microeconomic trebuie să cunoască modificarea structurii, condiţiile în care s-a produs şi efectele modificării structurii producţiei. Caracterizarea structurii producţiei se poate realiza cu ajutorul coeficientului mediu de structură, care se determină astfel : K st = 100 − ∑ (Δg ) K st - coeficientul mediu de structură

Δg - modificarea ponderii fiecărui sortiment (produs).

Un alt model are la bază relaţia: K st =

Productia efectiv executatã în contul structurii prevãzute Productia efectiv recalculată

Valoarea maximă a coeficientului de structură este 1 şi evidenţiază realizarea structurii sortimentale conform programului. Coeficientul de structură şi coeficientul de sortiment pot fi analizaţi în corelaţie 3.2.2 Analiza calităţii produselor şi serviciilor Eforturile continue ale firmelor de a-şi spori eficienţa au dus la o abordare din punct de vedere financiar a problemelor legate de calitatea produselor şi serviciilor.

45

Pentru a avea succes, o întreprindere trebuie să aducă pe piaţă produse sau servicii care au o necesitate, o utilitate sau un scop bine definit, satisfac aşteptările clientului, sunt produse în conformitate cu standardele şi specificaţiile aplicabile şi sunt furnizate la un cost ce va da posibilitatea firmei să obţină un anumit profit. Pentru a-şi atinge obiectivele, trebuie să organizeze factorii tehnici, administrativi şi umani, astfel încât să aibă loc reducerea, eliminarea şi, cel mai important, prevenirea deficienţelor calitative. Pentru analiza şi aprecierea calităţii, caracteristicile produselor se pot diviza astfel: œ caracteristici tehnice; œ caracteristici estetice; œ caracteristici economice; œ caracteristici de utilizare (fiabilitate, mentenabilitate, caracteristici ergonomice); œ caracteristici sociale. Aceste caracteristici sunt evidenţiate de surse informaţionale ca: programe de producţie defalcate pe calităţi, standarde, caiete de sarcini, norme tehnice, fişe tehnologice, certificate de calitate, etc. Sarcina analizei calităţii serviciilor şi

producţiei

constă în

determinarea indicatorilor de calitate în dinamică şi faţă de program, în calculul

efectelor

economico-financiare

ale

îmbunătăţirii

calităţii

produselor şi serviciilor. Modalităţile de caracterizare a calităţii produselor şi serviciilor sunt următoarele: a) Parametrul echivalenţei tehnice. b) Parametrul de exploatare. c) Parametrul calităţii medii d) Procedeul preţului mediu

46

e) Alte procedee: -

dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ca

indicator ponderea produselor refuzate din totalul produselor; - dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, folosindu-se numărul de reclamaţii, valoarea produselor reclamate, numărul de reclamaţii la 1000 livrări; - indicatorii tehnico-economici specifici fiecărei ramuri (viteza de lucru, puterea maşinilor, consumul de materii prime în procesul de exploatare). Relaţia calitate - cost - profit poate fi urmărită prin intermediul bilanţului calităţii. Acesta cuprinde: -

în activ - efectele economice ale calităţii ;

-

în pasiv - costurile calităţii, plus pierderile determinate de noncalitate. În activul bilanţului calităţii, efectele se urmăresc la producător şi

utilizator, iar în pasiv, costurile calităţii se referă la : œ costurile formării şi asigurării calităţii (proiectare şi reproiectare de produse noi); œ costurile evaluării calităţii cu procesul realizării ei (cheltuieli generale de C.T.C.); œ costurile refacerii calităţii (cheltuieli cu remedieri, pierderi din rebuturi, bonificaţii acordate pentru stingerea reclamaţiilor).

3.2.3 Analiza ritmicităţii activităţii de producţie Asigurarea ritmicităţii procesului de producţie are consecinţe pozitive

asupra

tuturor

indicatorilor

cantitativi

şi

caracterizează activitatea economico-financiară a unităţilor.

47

calitativi

ce

Analiza ritmicităţii are menirea să precizeze cauzele nerespectării ritmicităţii, consecinţele economice ale acesteia şi stabilirea programelor care să contribuie la reglarea ritmicităţii. Caracterizarea ritmicităţii fabricării producţiei, se poate realiza prin folosirea mai multor procedee: -

indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;

-

coeficientul de ritmicitate;

-

coeficientul de aritmicitate;

-

coeficientul de variaţie.

Analiza cifrei de afaceri Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor realizate din operaţiuni comerciale efectuate de o firmă într-o perioadă de timp. În cifra de afaceri nu se includ veniturile financiare şi extraordinare. În determinarea cifrei de afaceri se iau în considerare vânzările de bunuri, contravaloarea lucrărilor executate şi a serviciilor prestate, alte venituri. Se poate spune că cifra de afaceri poate fi caracterizată de o serie de indicatori: œ Cifra de afaceri totală (CAt) - se determină însumând totalitatea veniturilor obţinute din activităţile unei firme. œ Cifra de afaceri netă (CAn) - este formată din producţia vândută, veniturile din vânzări de mărfuri şi veniturile din subvenţii de exploatare aferente vânzărilor. œ Cifra de afaceri medie ( CA ) - reprezintă raportul dintre cifra de afaceri (CA) şi volumul fizic al vânzărilor (Q). 48

CA =

CA Q

œ Cifra de afaceri marginală (CAmg) - arată modificarea veniturilor ca urmare a modificării cu o unitate a volumului producţiei. CAmg =

ΔCA ΔQ

œ Cifra de afaceri minimă (CAmin) - reprezintă punctul în care firma poate să înceapă să obţină profit, şi la care îşi acoperă cheltuielile pe baza încasărilor. Cf

CAmin =

100 −

Cv CA

3.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri În analiza evoluţiei cifrei de afaceri se utilizează mărimile de dinamică ( indici, ritmuri de creştere). Indicii caracterizează evoluţia cifrei de afaceri la modul general, iar mărimile relative arată procentul de creştere a cifrei de afaceri faţă de anumite criterii. Modalităţile de analiză structurală sunt: œ mărimile relative de structură: g=

CAi 100 ∑ CA

œ coeficientul de concentrare Gini-Struck (G) œ indicele Herfindhal (H) œ metoda ABC

49

3.3.2 Analiza factorială a cifrei de afaceri Analiza factorială a cifrei de afaceri urmăreşte identificarea şi cuantificarea factorilor care o influenţează în vederea elaborării măsurilor care duc la corectarea aspectelor negative apărute în activitatea firmei. Există un număr mare de modele de analiză factorială a cifrei de afaceri: a) analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu numărul de salariaţi (L), productivitatea muncii (Pmf) şi gradul de valorificare a producţiei (g). Relaţia de calcul este următoarea: CA = L ⋅

Pmf CA ⋅ = L ⋅ WL ⋅ g L Pmf

b) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea de mărfuri. Se utilizează o serie de indicatori: -

gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gp): Gp =

Pmf ⋅ 100 Kp

Pmf = Producţia marfă fabricată Kp = Capacitatea de producţie

-

gradul de satisfacere a cererii estimate (Gc) : Gc =

CA ⋅ 100 Ce

Ce = Cererea estimată

-

gradul de valorificare a producţiei marfă fabricată (Gmf) : Gmf =

CA ⋅ 100 Pmf

Segmentarea pieţei apare ca urmare a insuficienţei informaţiilor legate de aprecierea generală a pieţei şi reprezintă evidenţierea raportului

50

dintre volumul vânzărilor proprii şi volumul total al vânzărilor pe o anumită piaţă. Segmentarea pieţei foloseşte indicatorul cotă globală de piaţă (Cp) şi reprezintă un raport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului respectiv (V). n

Vp ⇒ Vp = V ⋅ Cp = V ⋅ Cp = V

∑g i =1

i

⋅ cp

100

g i - structura vânzărilor pe zone;

cp - cota de piaţă pe zone.

Prin urmare, influenţa interdependenţelor dintre vânzările totale, cota de piaţă şi structura pieţelor asupra evoluţiei vânzărilor proprii poate fi pusă în evidenţă prin intermediul: modificării vânzărilor totale, a structurii vânzărilor pe zone şi a cotelor de piaţă pe zone. Piaţa produsului trebuie analizată în funcţie de mai mulţi factori: conjunctura

economică,

politică,

socială,

structura

demografică,

particularităţile social-economice, conjunctura internaţională. c) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu preţurile unitare de vânzare (factorul calitativ) şi cantităţile vândute din fiecare produs (factorul cantitativ). Determinarea sensului influenţei şi mărimii influenţelor exercitate de cei doi factori are ca scop orientarea politicilor comerciale ale firmei în raport cu cele ale concurenţei. n

CA = ∑ qi ⋅ pi i =1

3.2. Analiza valorii adăugate

51

Valoarea adăugată reprezină unul dintre cei mai importanţi indicatori ce reflectă performanţele unei firme şi exprimă dimensiunea valorii realizate în activitatea firmei, respectiv plusul de valoare (de bogăţie), ca urmare a utilizării eficiente a potenţialului de care dispune aceasta, peste valoarea consumurilor provenite de la terţi. Determinarea valorii adăugate utilizează două metode: -

Metoda de repartiţie

Elementele valorii adăugate corespund de fapt remunerării, salariaţilor, acţionarilor, instituţiilor care acordă credite, etc. Metoda diferenţei, care presupune diminuarea producţiei exerciţiului cu acele consumuri intermediare provenite de la terţi.. Modalităţi de analiză: A.

Analiza structurii şi dinamicii valorii adăugate.

Analiza structurală a cifrei de afaceri se poate realiza cu ajutorul metodei balanţiere, informaţiile necesare putând fi structurate astfel: 1.

cheltuieli cu salariile personalului;

2.

cheltuieli privind asigurările şi protecţie socială;

3.

cheltuieli cu personalul (1 + 2 = 3)

4.

cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;

5.

cheltuieli cu impozite, taxe, vărsăminte asimilate (exclusiv

impozitul pe profit); 6.

cheltuieli privind dobânzile;

7.

rezultatul exploatării recalculat (exclusiv cheltuielile financiare cu

dobânzile şi rezultatul din alte operaţiuni decât cifra de afaceri); 8.

valoarea adăugată (3 + 4 + 5 + 6 + 7).

Metoda balanţieră permite analiza elementelor componente ale valorii adăugate, în vederea aprecierii variaţiei şi contribuţiei fiecărui element la ansamblul general.

52

Analiza în dinamica valorii adăugate utilizează modificările absolute, indicii, ratele valorii adăugate. Se pot determina indici, atât la nivelul fiecărui element component, cât şi la nivelul întregii valori adăugate. Prin compararea indicilor elementelor cu indicele volumului total de activitate, rezultă aspecte legate de eficienţa activităţii firmei. Ratele valorii adăugate pot fi enunţate astfel: œ rata medie a valorii adăugate - evidenţiază modul cum firma contribuie la realizarea produsului finit: a. RVA =

VA × 100 (gradul deintegrare pe verticală) CA

b. RVA =

VA × 100 PG

œ ratele de remunerare ale valorii adăugate (ratele de structură) servesc la efectuarea de comparaţii între sectoare şi între perioade şi se determină prin raportarea fiecărui element la totalul valorii adăugate. a. rata de remunerare a personalului Rp =

Salarii + participatii ⋅ 100 VA

b. rata de remunerare a statului Rs =

Im pozite + taxe ⋅ 100 VA

c. rata de remunerare a creditorilor Rc =

Dobanzi ⋅ 100 VA

d. rata de remunerare a acţionarilor Ra =

Dividende ⋅ 100 VA

e. rata de remunerare a firmei Ri =

PFnet ⋅ 100 VA

53

f. rata de remunerare a capitalului tehnic Rca =

B.

Amortizarea ⋅ 100 VA

Analiza factorială a valorii adăugate

Factorial, valoarea adăugată se poate analiza pe baza următoarelor modele: Ci ⎞ Ci ⎞ ⎛ ⎛ VA = PB − Ci = PB⎜1 − ⎟ = T ⋅ W ⎜1 − ⎟ ⎝ PB ⎠ ⎝ PB ⎠ VA = L ⋅

54

PG VA ⋅ = L ⋅ W ⋅ va L PG

Grile şi probleme:

1. Analiza ritmicităţii fabricării producţiei utilizează o serie de procedee: a) indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp; b) coeficientul de sortiment; c) coeficientul de ritmicitate; d) coeficientul de aritmicitate; e) coeficientul de variaţie. A(c+d+e); B(a+c+d+e); C(b); D(a+c+d); E(a+b+c+d+e). 2. Coeficientul mediu de ritmicitate se determină astfel: a) K r = b) K r = c) K r =

q1 ; q0 Productia obtinuta în contul ritmicitatii programate ; Productia sau desfacerea recalculata in functie de ritmicitatea programata

qi

∑q i =1

d) K r = Kr =

;

n

i

Productia sau desfacerea recalculata in functie de ritmicitatea programata ; Productia obtinuta în contul ritmicitatii programate

Productia efectiv executatã în contul structurii prevãzute . Productia efectiv recalculata

3. Analiza structurală a cifrei de afaceri se realizează cu ajutorul: a) metoda indicelui costului unitar; b) coeficientul de concentrare Gini-Struck (G); c) mărimile relative de structură; d) indicele Herfindhal;

55

e) metoda ABC. A(c+e); B(b+c+e); C(a+b+c+d+e); D(b+c+d+e); E(a+d). 4. Indicele Herfindhal se calculează astfel: n

a) H = ∑ g i2 ; i =1

n

b) H =

∑g i =1

2 i

;

n

n∑ g i − 1 2

c) H = d) H =

n −1 CAi

∑ CA

;

100 ;

n

e) H = ∑ g i2 − 1 . i =1

5. Cifra de afaceri a unei firme este compusă din vânzările unui singur produs dacă indicele Herfindhal are valoarea: a) 0,1; b)

1 ; n −1

c)

1 ; n

d) 1; e) 0. 6. În cazul metodei ABC produsele care participă la realizarea cifrei de afaceri se constituie în: a) 2 grupe; b) 4 grupe;

56

c) 3 grupe; d) 5 grupe; e) 3-6 grupe. 7. Se dau următoarele date: Indicatori Valoarea adăugată brută Consum intermediar Producţia brută Fond de timp

Perioada de bază 500.000 660.000 1.160.000 800.000

Perioada curentă 550.000 759.000 1.309.000 859.375

Să se calculeze, pe baza acestor indicatori, influenţa modificării producţiei brute şi a fondului de timp asupra modificării valorii adăugate brute. . Desfacerile unei firme se prezintă astfel: Piaţa de desfacere

Zona 1 Zona 2 Zona 3 TOTAL

Vânzări proprii - mii lei Perioada de bază 8 15 25 48

Vânzări totale - mii lei -

Perioada curentă 17 24 45 86

Perioada de bază 50 75 100 225

Perioada curentă 100 136 164 400

Să se determine influenţa modificării structurii vânzărilor asupra modificării vânzărilor proprii. 8.Indicele cifrei de afaceri este de 97%, iar indicele stocurilor de produse finite 114%. Aceasta semnifică: a) creşterea volumului de activitate a întreprinderii şi o sporire a stocurilor;

57

b) creşterea volumului vânzărilor prin reducerea stocurilor de produse finite; c) creşterea stocurilor şi încetinirea vitezei de rotaţie a acestora; d) creşterea stocurilor ca urmare a supraaprovizionării cu materii prime; e) creşterea stocurilor prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora. 9.Se dau următoarele date: Perioadă

Valoarea producţiei Valori prevăzute 139.000 46.000 44.000 49.000

Decembrie I II III

Valori realizate 148.420 44.620 46.200 57.600

Să se caracterizeze ritmicitatea activităţii de producţie a unei firme, utilizând toate metodele cunoscute. 10. Se dau următoarele date: Denumirea produselor

U.M

Cantitatea fizică Perioada de bază

GRUPA 1 A B C

buc. buc. buc. buc.

1.000 400 225

Preţ unitar

Perioada curentă 1.500 350 185

Perioada de bază 1.800 2.500 3.000

Perioada curentă 5.000 6.000 7.000

Să se determine influenţa modificării producţiei asupra modificării cifrei de afaceri.

58

11. Se dau următoarele date: Indicele producţiei exerciţiului (PG) = 105% Indicele valorii adăugate (Va) = 108% Indicele productivităţii muncii (calculată pe baza valorii adăugate) = 97% Aceasta semnifică: a) scăderea

numărului

de

personal

şi

reducerea

ponderii

reducerea

ponderii

consumurilor intermediare (cumpărărilor); b) creşterea

numărului

de

personal

şi

consumurilor intermediare (cumpărărilor); c) scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor intermediare (cumpărărilor); d) sporirea productivităţii muncii şi reducerea numărului de personal; e) scăderea numărului de personal şi a productivităţii muncii. 12. Se dau următoarele date: Sortiment

Valoarea producţiei -mii leiPerioada de bază Perioada curentă 360.000 369.000 240.000 196.000 300.000 246.000 300.000 418.000 1.200.000 1.229.000

A B C D TOTAL

Să se determine coeficientul de sortiment. 13. Se cunosc datele: Piaţa de desfacere

Vânzări proprii -mii leiPerioada de bază

Perioada curentă

Vânzări totale -mii leiPerioada de bază

59

Perioada curentă

Zona 1 Zona 2 Zona 3 TOTAL

18 25 25 68

27 34 55 116

60 85 110 255

120 136 184 440

Să se determine influenţa modificării cotei de piată de zone asupra modificării vânzărilor proprii.

60

CAPITOLUL IV ANALIZA COSTURILOR DE PRODUCŢIE

Obiective: -explicarea noţiunii de cost şi caracteristicile sale -prezentarea metodelor de analiză a costurilor,exemplificarea practică a acestora -catacterizarea noţiunii de cost al calităţii

4.1. Definiţia şi caracteristicile costului Costul de producţie este un indicator economic care cuprinde ansamblul consumurilor de muncă vie şi materializată exprimate în formă bănească, efectuate sau care urmează a fi efectuate pentru procurarea, producerea sau desfacerea unei unităţi de bunuri economice, lucrări executate sau servicii prestate de către o întreprindere. Analizând definiţia de mai sus, se pot evidenţia câteva caracteristici ale noţiunii de cost: œ costul exprimă consumul de resurse. În această calitate, costurile cuprind consumul factorilor de producţie, respectiv materii prime, materiale, combustibil, energie, apă, forţă de muncă, mijloace de producţie, prestaţii externe şi alte consumuri;

61

œ costul include cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obţinerea realizărilor firmei care se identifică cu bunurile produse, lucrările executate sau serviciile prestate destinate fie consumului intern, fie desfacerii; œ consumurile de resurse sunt evaluate în unităţi monetare. În expresie bănească, costul reprezintă numărul de unităţi monetare necesare înlocuirii resurselor consumate şi care sunt încorporate în valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de firmă; œ costul este componenta preţului de vânzare a produsului. Din punct de vedere contabil, costul reprezintă ansamblul cheltuielilor care este reprezentat de totalitatea operaţiilor economice ce afectează patrimoniul întreprinderii prin diminuarea activului, cum ar fi, de exemplu, consumul de materiale sau prin mărirea pasivului ca, de exemplu, înregistrarea obligaţiei de plată pentru utilităţi prestate de terţi. Cadrul general al I.A.S.C., Vol. al II-lea, din ordinul Ministerului Finanţelor nr. 94/2001, defineşte cheltuielile ca fiind diminuări ale beneficiilor înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii acestora sau creşteri ale datoriilor care se concretizează în reduceri de capital propriu, altele decât cele rezultate din distribuiri către acţionari.

4.2. Metode de analiză a costurilor 4.3.1. Analiza structurală a costului de producţie Utilizarea acestui tip de analiză este necesară datorită faptului că la realizarea unui bun concură o serie de cheltuieli care au influenţă asupra rezultatului final.

62

Analiza structurală a costului se bazează pe diferitele clasificări ale cheltuielilor şi prin acest tip de analiză se pun în evidenţă rezultatele obţinute, evoluţia fiecărei subgrupe de cheltuieli, posibilităţile de optimizare ale acestora. 4.3.2. Analiza factorială a cheltuielilor Metoda substituţiei în lanţ se utilizează pentru analiza diferitelor categorii de cheltuieli rezultate din activitatea agenţilor economici. Activitatea unui agent economic necesită resurse materiale, financiare, umane. După natura lor şi după felul cum se realizează şi grupează în contul de profit şi pierdere, cheltuielile şi veniturile firmei se împart astfel: œ de exploatare; œ financiare; œ extraordinare. În general, se poate face o corelaţie între venituri şi cheltuieli, în sensul că realizarea unui venit presupune efectuarea unei cheltuieli sau invers. Există şi excepţii, spre exemplu, cheltuielile financiare nu generează, de regulă venituri şi nici realizarea acestora nu presupune cheltuieli. Pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor aferente veniturilor se utilizează indicatorul “rata de eficienţă a cheltuielilor totale” (cheltuieli la 1 leu venituri). Modelul de calcul şi analiză: n

RCh =

∑ chi i =1 n

∑V i =1

n

=

∑g c i =1

i i

100

i

chi = suma cheltuielilor pe cele trei grupări (exploatare, financiare,

extraordinare) ; 63

Vi = suma veniturilor pe grupările similare cheltuielilor ; g i = structura veniturilor pe categorii ; ci = cheltuieli la 1 leu venituri pe grupe de venituri.

Analiza poate fi adâncită şi prin determinarea cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri. Pornind de la relaţia de calcul a cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri : n

C=

∑q c i =1 n

i i

∑q p i =1

i

n

= ∑ gi ⋅ i =1

i

ci pi

g i = structura producţiei vândute, stabilită valoric .

Se poate stabili un sistem de trei factori cu acţiune directă asupra modificării nivelului cheltuielilor, şi anume: œ structura producţiei (q); œ preţul de producţie sau de valorificare (p); œ costul pe unitatea de producţie (c). 4.3.3. Analiza cheltuielilor prin metoda indicelui ratei de eficienţă a cheltuielilor. Pentru a analiza gestionarea consumului de resurse se utilizează metoda ratei cheltuielilor care se bazează pe gruparea pe termen scurt a cheltuielilor în fixe şi variabile. Pentru aplicarea acestei metode se consideră că evoluţia cheltuielilor variabile este direct proporţională cu cea a cifrei de afaceri, fapt ce conduce la ideea că diminuarea relativă a cheltuielilor fixe stă la baza reducerii costurilor. Demersul acestei metode presupune determinarea ratei optime de cheltuieli, precum şi a ratei efective a cheltuielilor.

64

⎛1

⎞

⎝

⎠

Pentru generalizare se utilizează relaţia x = z ⎜⎜ − 1⎟⎟ + 1 . y x=

RCT 1 RCT 0

;

y=

CA1 CF ; z= . CA0 CT

4.3.4. Metoda de analiză a costurilor bazată pe activităţi (Activity Based Costing-ABC). Punctul de pornire în conturarea metodei ABC îl reprezintă cercetările care au fost efectuate la General Electric în anii ’60 şi care au demonstrat că majoritatea cheltuielilor indirecte îşi au originea încă din faza de concepţie a produselor. În perioada ’70-’ 80 cercetători americani (Cooper, Kaplan, Porter şi Miller) şi francezi (Mevellec, Lebas, Lorino) au dezvoltat metoda ABC în versiunea ei actuală, o metodă nouă şi raţională de repartizare a consumurilor pe produse, operaţiuni, canale de distribuţie, zone de desfacere. Ideea de bază a metodei ABC este că produsele consumă activităţile, iar acestea consumă resursele. Esenţial în această metodă este focalizarea atenţiei asupra factorilor ce cauzează costurile. Aceştia poartă numele de conducători de cost (cost-drivers) şi măsoară prestaţiile furnizate de activitatea respectivă produselor. Construcţia modelului de calcul al costurilor potrivit acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape: 1. Identificarea activităţilor şi, respectiv, a centrelor de analiză corespunzătorare acestora 2. Determinarea resurselor consumate pe activităţi. 3. Determinarea inductorilor de cost şi calculul costurilor unitare pe inductori.

65

Costul unitar al inductorului =

Costul resurselor pe activitati Volumul inductorului

4. Stabilirea costului unui produs Metoda ABC vizează pe de o parte calculul şi analiza costurilor, iar pe de cealaltă parte poate fi privită ca un instrument de măsură a performanţelor întreprinderii. 4.3.5. Metoda costului ţintă (Target-Costing) Metoda costului ţintă (Target-Costing) este un concept ce a fost aplicat şi dezvoltat de către întreprinderile japoneze fiind utilizat, în special, în cazul produselor industriale şi se caracterizează prin aceea că la calcularea costului produsului contribuie în mod evident factorii exogeni. Costurile ţintă se bazează pe regula potrivit căreia piaţa dictează preţurile de vânzare şi nu costurile întreprinderii. Metoda reprezintă un program complex de reducere a costurilor pe toată durata ciclului de viaţă al produsului fără să fie afectată calitatea produselor. Metoda costurilor ţintă se bazează pe următoarele principii: œ determinarea şi analiza costului se face pe produs. Produsul constituie puntea de legătură între întreprindere şi piaţă şi, totodată, produsul este purtătorul profitului; œ analiza costurilor se efectuează pe toată durata de viaţă a produsului. Datorită faptului că odată introdus produsul în fabricaţie modalităţile de reducere a costului sunt extrem de reduse (se apreciază costul aferent fazei de concepţie şi fazei de preindustrializare la circa 80% din costul total) accentul este pus pe faza de proiectare. Posibilităţile de a exercita o influenţă majoră asupra costului se diminuează mult după depăşirea fazelor de cercetare-dezvoltare a produselor. De asemenea, costul modificării

66

unui produs se măreşte odată cu trecerea de la o fază la alta a realizării acestuia; œ durabilitatea unui produs se măsoară în raport cu piaţa atât sub aspectul satisfacerii clientelei, cât şi a unui preţ care să fie competitiv. 4.3.6. Analiza costurilor calităţii Eforturile continue ale firmelor de a-şi spori eficienţa au dus la o abordare din punct de vedere financiar a problemelor legate de calitatea produselor şi serviciilor. În funcţie de natura costurilor privind calitatea identificăm mai multe categorii de costuri: 1. Costurile de prevenire a defectelor reprezintă suma cheltuielilor rezultate în urma activităţilor de cercetare, proiectare, producţie, aprovizionare, depozitare, livrare a produselor în vederea prevenirii apariţiei defectelor sau ridicării nivelului tehnic şi calitativ al produselor. 2. Costurile identificării defectelor cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în cadrul activităţii de control tehnic de calitate pentru atestarea conformaţiei produselor cu prescripţiile de calitate, deci în concordanţă cu standardele de stat, de ramură sau de întreprindere şi 3. Costurile remedierii defectelor reprezintă totalitatea pierderilor sau cheltuielilor datorită lipsei de calitate; ele nu sunt costuri necesare, creşterea ponderii în totalul cheltuielilor determinând diminuarea profitului firmei.

67

Grile şi probleme:

1. Costurile privind calitatea se clasifică, în funcţie de natura lor, în: a) costuri de desfacere; b) costurile de prevenire a defectelor; c) costuri de aprovizionare; d) costurile identificării defectelor; e) costurile remedierii defectelor. A(b+d+e); B(a+c); C(a+b+c+d+e); D(d+e); E(a+c+e). 2. Bilanţul costurilor calităţii produselor cuprinde în activ: a) costurile privind prevenirea defectelor; b) costurile remedierii defectelor externe; c) costurile privind identificarea defectelor; d) costurile remedierii defectelor interne; e) costurile remedierii defectelor. A(b+d); B(b+d+e); C(c+e); D(a+c+e); E(a+c). 3. Reducerea costurilor privind lipsa de calitate se înscrie în: a) activul bilanţului; b) pasivul bilanţului; c) contul de profit şi pierdere; d) balanţa de verificare; e) nu se poate determina. 4. Costul de producţie se caracterizează prin: a) exprimă consumul de resurse; b) se determină prin însumarea preţului şi a profitului;

68

c) include cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obţinerea realizărilor firmei; d) consumurile de resurse sunt evaluate în unităţi monetare; e) este componenta preţului de vânzare a produsului. A(a+b+c+d+e); B(b+c+d); C(a+c+d+e); D(d+e); E(a+d). 5. După natura lor şi după felul cum se realizează şi grupează în contul de profit şi pierdere, cheltuielile şi veniturile firmei se împart astfel: a) financiare; b) excepţionale c) de exploatare; d) extraordinare. e) materiale. A(a+e); B(a+b+c+d); C(b+c+d); D(a+c+d); E(b+c+d+e). 6. În analiza factorială a cheltuielilor totale la 1 leu cifră de afaceri se stabileşte un sistem de factori cu acţiune directă care cuprinde: a) structura producţiei; b) costul total pe unitatea de producţie; c) costul variabil pe unitatea de producţie; d) preţul de producţie sau de valorificare ; e) costul fix pe unitatea de producţie. A(b+d); B(a+b+ d); C(a+b); D(a+c); E(a+d+e). 7. Metoda indicelui ratei de eficienţă a cheltuielilor se bazează pe gruparea pe termen scurt a acestora în: a) directe şi indirecte; b) fixe şi variabile; c) complete şi parţiale;

69

d) efective şi prestabilite; e) totale şi marginale. 8. Metoda indicelui ratei de eficienţă a cheltuielilor are la bază compararea: a) ratei optime de cheltuieli cu rata efectivă a cheltuielilor; b) cheltuielilor fixe cu cheltuielile variabile; c) ratei profitului cu rata de schimb; d) nici o varianta nu este corectă; e) a) +b)+c).

9. Produsele unei firme trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie utile, cu un scop bine definit; b) să satisfacă aşteptările clientului; c) să fie furnizate la un cost ce va da posibilitatea firmei să obţină un anumit profit; d) să fie în conformitate cu standardele şi specificaţiile aplicabile; e) toate variantele de mai sus. 10. Introducerea în vânzare a unor produse ce au o calitate necorespunzătoare are ca efecte: a) creşterea costurilor suportate de firmă; b) creşterea costurilor suportate de client; c) deteriorarea imaginii firmei; d) diminuarea nivelului vânzărilor; e) reducerea cotei de piaţă. A(a+b+c+d+e); B(a+c+e); C(b+c+d+e); D(b+d); E(a+b). 11.Se dau următoarele date:

70

Indicatori Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare Producţia vândută evaluată în costuri Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţuri de vânzare prevăzute Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute Capitalul total avansat Active imobilizate Active circulante

Prevederi 1.280.634

Realizări 1.341.596

1.112.434

1.158.846

-

1.344.846

-

1.161.446

450.000 210.000 240.000

468.000 240.000 228.000

Să se măsoare influenţa modificării producţiei asupra modificării cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri. 12. Se dau următoarele date: Indicatori Venituri din exploatare din care: aferente cifrei de afaceri

P0 20.489.425

P1 21.376.405

16.588.103

16.368.139

Cheltuieli aferente cifrei de afaceri din care: Variabile Fixe

15.803.784

14.981.779

13.117.140 2.686.644

11.141.438 3.840.341

-

12.419.894

-

13.767.897

-

14.187.743

Producţia efectiv vândută (cifra de afaceri) exprimată în costuri prevăzute Producţia efectiv vândută (cifra de afaceri) exprimată în preţuri prevăzute Cheltuieli variabile recalculate (costuri previzionale aferente volumului efectiv al producţiei vândute)

Să se analizeze factorial cheltuielile variabile la 1 leu cifră de afaceri. 13. Se dau următoarele date: Indicele valorii medii anuale a mijloacelor fixe = 103%

71

Indicele cifrei de afaceri 1 leu mijloace fixe = 104% Indicele rezultatului din exploatare = 108% Aceasta semnifică: a) a crescut valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei; b) a crescut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei; c) a scăzut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei; d) s-a redus valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei; e) a crescut cifra de afaceri şi s-a redus costul producţiei. 14.Influenţa modificării costurilor unitare asupra cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri faţă de nivelul prevăzut este de - 18 lei. Aceasta reprezintă o: a) situaţie pozitivă, datorită creşterii preţurilor produselor faţă de nivelul prevăzut; b) situaţie negativă, datorită modificării costurilor unitare în funcţie de oferta de pe piaţă a materiilor prime; c) situaţie pozitivă, datorită scăderii costurilor unitare faţă de nivelul prevăzut; d) situaţie negativă, datorită scăderii costurilor unitare la majoritatea produselor faţă de nivelul prevăzut; e) situaţie pozitivă, datorită creşterii costurilor unitare faţă de nivelul prevăzut. 15.Indicele cheltuielilor medii cu personalul este mai mic decât indicele productivităţii muncii; aceasta reprezintă: a) consecinţe nefavorabile ale utilizării timpului de muncă; b) creşterea cheltuielilor de exploatare pe seama salariilor; c) creşterea cheltuielilor variabile cu salariile la 1 leu cifră de afaceri; d) ineficienţa consumului de muncă vie; e) sporirea eficienţei utilizării factorului muncă.

72

16. Se dau următoarele date: Indicele producţiei vândute (tone) = 130% Indicele preţului de vânzare = 105% Indicele profitului pe tonă = 83% Aceasta semnifică: a) s-a redus cantitatea vândută şi profitul pe produs; b) s-a redus cantitatea vândută şi a crescut costul; c) s-a redus costul şi a crescut cantitatea vândută; d) a crescut cantitatea vândută şi costul aferent produsului; e) s-a redus profitul aferent produsului şi costul de producţie.

73

CAPITOLUL V ANALIZA RENTABILITĂŢII Obiective: -însuşirea noţiunilor de rentabilitate ,profit ,ratele rentabilităţii -particularizarea metodelor de analiză ale profit ului,ratelor rentabilităţii -explicarea noţiunilor de contude profit şi pierdere ,analiza soldurilor intermediare de gestiune ,capacitatea de autofinanţare

Performanţa firmei are în vedere, printre altele şi rezultatele obţinute prin utilizarea factorilor de producţie, respectiv cele recunoscute şi prezentate în contul de profit şi pierdere. Rentabilitatea reprezintă una din formele de manifestare a eficienţei activităţii economico-financiare ale unei firme, respectiv a utilizării mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie, desfacere şi utilizează două tipuri de indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate. Profitul reprezintă raţiunea de a fi a fiecărui agent economic şi are forţa de a sintetiza aspectele cantitative şi calitative ale proceselor economice, are o mare putere de relevare a realităţii economice, prin intermediul său, putându-se urmări modul de folosire a factorilor de producţie, iar oscilaţiile sale se constituie ca elemente esenţiale în analizadiagnostic şi evaluarea unei firme. Multitudinea activităţilor economice are ca rezultat profituri sau pierderi, ca o consecinţă a incertitudinii, prin urmare, profitul nu trebuie să apară ca o plată ce trebuie făcută pentru a obţine o resursă oarecare, ci ca un rezultat al previziunii corecte a viitorului.

74

Profitul este considerat ca o diferenţă între venitul total şi costul total. 5.1. Contul de profit şi pierdere - sursă de informaţii pentru determinarea performanţelor firmei Analiza rentabilităţii porneşte de la contul de profit şi pierdere şi de la indicatorii economico-financiari, care se pot construi plecând de la informaţiile furnizate de acesta împreună cu bilanţul şi notele explicative ale situaţiilor financiare. Contul de profit şi pierdere face parte din situaţiile financiare de închidere a exerciţiului financiar, fiind un document contabil de sinteză care redă imaginea activităţii firmei într-o perioadă dată, respectiv sintetizează fluxurile economice, cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune,

rezultate

din

activitatea

de

exploatare,

financiară

şi

extraordinară. Structurarea veniturilor şi cheltuielilor se face după natura activităţilor: œ

activitatea de exploatare

œ

activitatea financiară

œ

activitatea extraordinară

În urma analizei informaţiilor rezultate din cele trei tipuri de activităţi, se pot calcula trei indicatori parţiali ai rentabilităţii: -

rezultatul exploatării;

-

rezultatul financiar;

-

rezultatul extraordinar.

75

5.2. Analiza soldurilor intermediare de gestiune Analiza structurală a rezultatelor firmei pe baza grupării veniturilor şi cheltuielilor după natura lor utilizează soldurile intermediare de gestiune. Acestea pun în evidenţă etapele formării rezultatului unui exerciţiu financiar, respectiv modul de folosire al resurselor materiale, financiare şi umane în activitatea întreprinderilor. Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori parţiali realizaţi pe construcţia în trepte pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + adaosul comercial) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului). Soldurile intermediare de gestiune au ca sursă de informaţii tabloul a cărui întocmire, chiar dacă nu este obligatorie, oferă date utile proceselor decizionale. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune Nr crt 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

Indicatori Venituri din vânzarea mărfurilor Cheltuieli privind mărfurile Marja comercială (rd. 1 - 2) Producţia vândută Variaţia stocurilor Producţia imobilizată Producţia exerciţiului (rd. 4 + 5 + 6) Consumuri intermediare, respectiv cheltuieli provenite de la terţi Valoarea adăugată (rd. 3 + 7 - 8) Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete Cheltuieli cu impozitele şi taxele Cheltuieli cu personalul Rezultatul brut din exploatare (rd. 9 + 10 - 11 - 12) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane Alte cheltuieli din exploatare Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele

76

17 18 19 20 21 22 23 24 25 26

Rezultatul din exploatare (rd. 13 + 14 - 15 - 16) Venituri financiare Cheltuieli financiare Rezultatul curent (rd. 17 + 18 - 19) Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare Rezultatul extraordinar (rd. 21- 22) Rezultatul brut al exerciţiului (rd. 20 + 23) Impozitul pe profit Rezultatul net al exerciţiului (rd. 24 - 25)

5.3. Capacitatea de autofinanţare Capacitatea

de

autofinanţare

exprimă

în

termeni

monetari

capacitatea firmei de a-şi dezvolta activitatea prin mijloace financiare proprii. Prin urmare, „aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă.”1 Astfel spus, capacitatea de autofinanţare reprezintă posibilitatea firmei de a creşte necesarul de fond de rulment, investiţiile şi de a rambursa datoriile, de a finanţa anumite nevoi de gestiune curentă, de a remunera capitalurile investite. Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potenţial creat de firmă prin desfăşurarea activităţii sale, în determinarea sa se iau în calcul veniturile încasabile care sunt încasate şi toate cheltuielile de plătit care sunt achitate.

1

Ion Stancu - „Finanţe - Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiză şi gestiune financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 338

77

5.4. Analiza factorială a profitului Profitul se regăseşte sub o diversitate de forme, analiza factorială a acestuia putând fi aprofundată prin luarea în considerare a mai multor categorii de rezultate. a. Modelul factorial al rezultatului brut al exploatării (Rbe) ⎛ Ct ⎞ Rbe = Ve⎜1 − e ⎟ Ve ⎠ ⎝ Rbe = Ae ×

Rbe = L ×

Ve Rbe × Ae Ve

Ve Rbe × L Ve

Ve = veniturile din exploatare; Cte = costurile totale din exploatare Ae = valoarea activelor de exploatare (active imobilizate şi active circulante aferente exploatării); b. Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (profitul brut total) Modelul de analiză:

Re = Vt × pr

c. Analiza factorială a rezultatului aferent cifrei de afaceri Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării. Modelele ce pot fi folosite în analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri sunt următoarele: c.1. Pf = ∑ q ⋅ p − ∑ qc⋅ = ∑ q( p − c ) 5.5. Analiza rentabilităţii pe baza ratelor

78

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici de eficienţă a activităţii întreprinderii, sunt mărimi relative care se determină ca raport între indicatori de efect (rezultat) şi indicatori care reflectă un flux de activitate sau un „stoc”. Indicatorii de efect exprimă, de fapt, rezultatele firmei (rezultatul exploatării, rezultatul brut al exploatării, profitul net), fluxurile de activitate pot fi exprimate prin: cifra de afaceri, resurse consumate, iar “stocurile” prin capital propriu, active economice, etc. Ratele de rentabilitate au conţinut informaţional diferit şi exprimă multiplele laturi ale activităţii economico-financiare ale firmei. 5.5.1. Rata rentabilităţii economice Rata rentabilităţii economice (Re) se determină ca un raport între rezultatele economice şi mijloacele economice ce sunt angajate în vederea obţinerii acestui rezultat. Re =

Rbe ⋅ 100 ; At

Re =

Re xp ⋅ 100 ; At

; Re =

Pf ⋅ 100 = At

∑ qp − ∑ qc ⋅100 . At

5.5.2. Rata rentabilităţii comerciale Rata rentabilităţii comerciale (Rc) are ca modalitate de calcul raportarea profitului total la cifra de afaceri a firmei şi are ca importanţă evidenţierea eficienţei politicii comerciale a firmei. Modelele de calcul şi analiză ale acestei rate sunt: 1) Rc =

Pf ⋅ 100 = CA

79

∑ qp − ∑ qc ⋅ 100 ∑ qp

Ordinea factorilor în analiza ratei rentabilităţii comerciale în modelul de mai sus este: volumul producţiei vândute, costurile unitare şi preţurile medii de vânzare. 5.5.3. Rata rentabilităţii fondurilor consumate Acest tip de rată se calculează ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor. Modelul de calcul este următorul: RCt =

Pf ⋅100 = Ct

∑ qp − ∑ qc ⋅100 ∑ qc

Factorii implicaţi în analiza factorială au următoarea succesiune: structura producţiei vândute, nivelul costurilor unitare, nivelul preţurilor medii de vânzare. Mărimea optimă a acestei rate variază între 9% şi 15%. 5.5.4. Rata rentabilităţii financiare Capitalurile reprezintă surse de finanţare a activităţii unei firme. Rata rentabilităţii financiare (Rf) face legătura între aceste capitaluri şi profit. În funcţie de componentele capitalului există două tipuri de rate: a) Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii - exprimă eficienţa cu care au fost folosite sursele de natură proprie fiind bază pentru determinarea ratelor de remunerare a capitalului adus ca aport de către acţionarii firmei. Formula de calcul

Rf =

Pf net Pf Vt At ⋅ 100 = × × net × 100 Kprop At Kprop Vt

Vt - viteza de rotaţie a activelor totale; At

80

At - factorul de multiplicare a capitalului propriu; Kprop Pf net Vt

- profitul net la 1 leu venituri (rentabilitatea netă a

veniturilor totale). Factorul de multiplicare a capitalului propriu este influenţat de gradul de îndatorare a firmei conform relaţiei: At Pt Kprop + D D = = = 1+ Kprop Kprop Kprop Kprop

At - activul total; Pt - pasivul total; D - datoriile totale; D Kprop

- gradul de îndatorare (în practică, limita maximă de

îndatorare se consideră de către anumite bănci ca 70% din sursele totale ale firmei).

81

Grile şi probleme: 1. Profitul se caracterizează prin: a) are o mare putere de relevare a realităţii economice; b) prin intermediul său, se urmăreşte modul de folosire a factorilor de producţie; c) are valoare informaţională redusă; d) sintetizează aspectele cantitative şi calitative ale proceselor economice; e) este un rezultat al previziunii corecte a viitorului. A(a+b+c+d+e); B(b+c+e); C(a+e); D(a+b+d+e); E(b+d). 2. Contul de profit şi pierdere se caracterizează prin: a) face parte din situaţiile financiare de închidere a exerciţiului financiar; b) pe baza lui se pot construi diverşi indicatorii economico-financiari necesari firmei; c) este un document contabil de sinteză care redă imaginea activităţii firmei într-o perioadă dată; d) sintetizează fluxurile economice; e) sintetizează cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune; A(b+d); B(a+c+e); C(a+b+c+d+e); D(d+e); E(a+b+d). 3. Activitatea de exploatare: a) reprezintă evenimente sau tranzacţii diferite de activităţile curente ale întreprinderii; b) este activitatea curentă a firmei; c) este activitatea desfăşurată de o întreprindere potrivit obiectului său de activitate;

82

d) dă o imagine asupra costului de finanţare a activităţii; e) este o activitate sezonieră. A(b+c); B(a+c+e); C(a+b+d); D(a+b+d+e); E(b+c+e). 4. Principalii utilizatori ai informaţiilor obţinute prin analiza contului de rezultate sunt: a) acţionarii; b) creditorii; c) salariaţii; d) managerii; e) statul. A(a+b+e); B(b+c+d+e); C(a+c+e); D(b+c+d+e); E(a+b+c+d+e). 5. Soldurile intermediare de gestiune nu se caracterizează prin: a) permit analiza structurală a rezultatelor firmei; b) întocmirea lor este obligatorie; c) pun în evidenţă etapele formării rezultatului unui exerciţiu financiar; d) pun în evidenţă modul de folosire a resurselor materiale financiare şi umane în activitatea întreprinderilor; e) sunt indicatori parţiali realizaţi pe construcţia în trepte pornind de la cel mai cuprinzător şi încheind cu cel mai sintetic; 6. Nu reprezintă sold intermediar de gestiune: a) marja comercială; b) valoarea adăugată; c) rezultatul din exploatare; d) rata rentabilităţii financiare; e) rezultatul extraordinar.

83

7. Reprezintă sold intermediar de gestiune: a) producţia exerciţiului; b) adaosul comercial; c) rezultatul curent; d) productivitatea muncii; e) rezultatul net al exerciţiului. A(a+c+e); B(a+b+d); C(b+c+d+e); D(b+d); E(a+e). 8. Rezultatul brut al exerciţiului se determină: a) rezultatul curent + rezultatul extraordinar; b) rezultatul din exploatare+venituri financiare - cheltuieli financiare; c) rezultatul curent + venituri extraordinare - cheltuieli extraordinare; d) rezultatul net al exerciţiului + impozitul pe profit; e) venituri din vânzarea mărfurilor + cheltuieli privind mărfurile. A(a+b+c+d+e); B(b+e); C(a+c+d); D(a+b+e); E(b+c+d). 9. Valoarea adăugată are ca destinaţie remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a firmei: a) salariaţii; b) statul; c) creditorii; d) acţionarii; e) firma. A(a+b+e); B(b+c+d); C(b+e); D(a+b+c+d+e); E(a+c+e). 10. Producţia exerciţiului se caracterizează prin:

84

a) reprezintă valoarea producţiei globale a unei întreprinderi; b) are un caracter eterogen; c) este un amestec de venituri din exploatare cu origine şi principii de evaluare diferite; d) constituie diferenţa dintre intrări şi ieşiri; e) însumează vânzările de produse finite şi prestările de servicii, producţia stocată şi imobilizată. A(a+b+c); B(a+b+c+e); C(b+c+d+e); D(b+c+e); E(a+b+c+d+e). 11.Se dau următoarele date: Indicatori Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare Producţia vândută evaluată în costuri Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţuri de vânzare prevăzute

Prevederi 280.634 112.434 -

Realizări 341.596 158.846 344.846

Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute Capitalul total avansat Active imobilizate Active circulante

-

161.446

45.000 21.000 24.000

46.800 24.000 22.800

Să se măsoare influenţa modificării producţiei asupra modificării ratei rentabilităţii fondurilor avansate. 12.Se dau următoarele date: Indicatori Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare Producţia vândută evaluată în costuri Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţuri de vânzare prevăzute Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute

85

Prevederi 2.280.634 2.112.434 -

Realizări 2.341.596 2.158.846 2.344.846

-

2.161.446

Să se măsoare influenţa modificării costului unitar asupra modificării profitului. 13.Se dau următoarele date: Indicatori Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare Producţia vândută evaluată în costuri Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţuri de vânzare prevăzute

Prevederi 1.280.634 1.112.434 -

Realizări 1.341.596 1.158.846 1.344.846

Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute

-

1.161.446

Să se măsoare influenţa modificării costului unitar asupra modificării ratei rentabilităţii fondurilor consumate. 14.Se dau următoarele date: Indicatori Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare Producţia vândută evaluată în costuri Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţuri de vânzare prevăzute

Prevederi 128.000 110.000 -

Realizări 134.000 115.000 134.400

Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute

-

116.000

Să se măsoare influenţa modificării volumului producţiei asupra modificării profitului.

86

CAPITOLUL VI ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ A FIRMEI Obiective: Analiza financiară are ca scop definirea unui diagnostic asupra situaţiei financiare a agentului economic axat pe caracterizarea echilibrului financiar, a gradului de solvabilitate şi a nivelului de rentabilitate. Ea reprezintă, de fapt, un sistem de analiză şi interpretare al informaţiilor, destinat să ofere conducerii date necesare adoptării deciziilor financiare. Teorie: 6.1. Analiza bilanţului contabil Termenul de „bilanţ” derivă de la latinescul „bilancia”, ceea ce în traducere înseamnă balanţa, cântar, a cărui origine se lasă văzută în expresiile „bis” şi „lanx”. Pornind de la semnificaţia anterioară, bilanţul simbolizează o balanţă pusă în echilibru, având în unul din braţe „activul”, iar în celălalt ”pasivul”. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datoriile şi capitalul propriu ale persoanei juridice la încheierea exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege. Bilanţul trebuie să conţină informaţiile astfel încât să fie clar, sincer, corect, complet şi să fie încheiat la timp, numai în aceste condiţii bilanţul poate fi temeiul orientării asupra situaţiei economice şi financiare a organismelor economice.

87

Cu ajutorul Bilanţului, a Contului de profit şi pierdere, pe baza datelor sintetizate în aceste documente, se poate trece la un studiu aprofundat şi global al întreprinderii în vederea descoperirii realităţii. Această analiză se constituie ca un instrument dar şi o teorie, analiza financiară a întreprinderii fiind punctul de joncţiune a teoriei cu practica economică. În acelaşi timp, analiza financiară reprezintă un studiu global al agentului economic, ea putând fi abordată fie din punct de vedere intern, fie de analişti din afara întreprinderii.

6.2. Analiza structurii bilanţiere Metoda pe care se bazează analiza structurii bilanţiere utilizează ratele care se obţin prin raportarea diferitelor elemente ale bilanţului. Prin intermediul ratelor de structură se facilitează comparaţia între firme, precum şi identificarea modificărilor structurale din cadrul activităţilor. Ratele de structură diferă de la o firmă la alta fiind influenţate de factori tehnici, economici, juridici. a) Rata imobilizărilor (Ri) Ri =

Active imobilizate ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

Elementele activelor imobilizate conduc la realizarea a trei rate de structură: a.1. Rata imobilizărilor necorporale (Rinc) Rinc =

Im obilizari necorporale ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

a.2. Rata imobilizărilor corporale (Ric) Ric =

Im obilizari corporale ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

88

a.3. Rata imobilizărilor financiare (Rif) Ri f =

Im obilizarile financiare ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

b) Rata activelor circulante (Rc) b.1. Rata stocurilor (Rs) b.2. Rata materiilor prime şi materialelor (Rm) Rm =

Materii prime si materiale ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

b.3. Rata producţiei în curs de execuţie (Rpc) Rpc =

Pr oductia in curs de executie ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

b.4. Rata produselor finite (Rpf) Rpf =

Pr odusele finite ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

b.5. Rata creanţelor comerciale (Rcc) Rcc =

Creante comerciale ∑ Activelor firmei

b.6. Rata disponibilităţilor băneşti (Rdb) Rdb =

Disponibilitati banesti ⋅ 100 ∑ Activele circulante

Rdb =

Disponibilitati banesti ⋅ 100 ∑ Activelor firmei

Valorile considerate normale sunt cuprinse, pentru prima rata, între 3 %- 5%, iar pentru cea de-a doua rată, intre 1,5 %- 2%.

c) Rata autonomiei financiare la termen (Rat) Rat = Rat =

Kprop ⋅ 100 ≥ 0,5 Kper

Kprop ⋅ 100 ≥ 1 Im prumuturi pe termen mediu si lung

89

d) Rata de îndatorare globală (Rîg) - măsoară ponderea datoriilor totale în capitalul propriu al firmei. Mărimea datoriilor trebuie să fie de cel mult de două ori mai mare decât capitalul propriu. Rî g =

e) Rata Rî t =

de

Datorii totale ⋅ 100 ≤ 2 Kprop

îndatorare

la

termen

(Rît)

Im prumuturi pe termen mediu si lung ⋅ 100 Kper

Rî t =

Im prumuturi pe termen mediu si lung ⋅ 100 Kprop

6.3. Utilizarea altor tipuri de rate în analiza financiară OMF Nr 306/26.02.2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene grupează ratele utilizate în analiza financiară în patru categorii: 1. indicatori de lichiditate 2. indicatori de risc 3. indicatori de activitate 4. indicatori de profitabilitate 1. Indicatori de lichiditate: a) Indicatorul lichidităţii curente (indicatorul capitalului circulant): Lichiditatea curenta =

Valoarea recomandată acceptabilă

Active curente Datorii curente

a ceastei rate este 2 şi oferă

garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente. b) Indicatorul lichidităţii imediate (indicatorul test acid): Lichiditatea imediata =

2. Indicatori de risc: 90

Active curente − Stocuri Datorii curente

a) Indicatorul gradului de îndatorare: Gradul de indatorare =

Capital imprumutat ⋅ 100 Capital propriu

Gradul de indatorare =

Capital imprumutat ⋅ 100 Capital angajat

unde: capital împrumutat = credite peste un an; capital angajat = capital împrumutat + capital propriu. b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor - determină de câte ori firma poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziţia firmei este considerată mai riscantă. Pr ofit îna int ea platii dobânzii şi impozitului pe profit = Numarul de ori Cheltuieli cu dobândă

3. Indicatori de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la: a) Viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale firmei; b) Capacitatea persoanei juridice de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază; c) Viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) care aproximează de câte ori stocul a fost rulat pe parcursul exerciţiului financiar; Costul vânzarilor = Numar de ori Stocul mediu

sau d) Număr de zile de stocare - indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate; Stoc mediu × 365 Costul vanzarilor

91

e) Viteza de rotaţie a debitelor - clienţi oferă informaţii despre eficacitatea firmei în colectarea creanţelor sale şi exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită datoriile către firmă. Sold mediu clienti × 365 Cifra de afaceri

O valoare în creştere a indicatorului poate indica probleme legate de controlul creditului acordat clienţilor şi, în consecinţă, creanţe mai greu de încasat (clienţi rău platnici). f) Viteza de rotaţie a creditelor-furnizori - aproximează numărul de zile creditare pe care firma îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar trebui să includă doar creditorii comerciali. Sold mediu furnizori × 365 , Achizitii de bunuri ( fara servicii)

unde pentru aproximarea achiziţiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri. g) Viteza de rotaţie a activelor imobilizate - evaluează eficacitatea activelor imobilizate prin analiza cifrei de afaceri raportate la activele imobilizate Viteza de rotatie a activelor imobilizate =

Cifra de afaceri Active imobilizate

h) Viteza de rotaţie a activelor totale Viteza de rotatie a activelor totale =

Cifra de afaceri Total active

4. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa firmei în realizarea profitului din resursele disponibile: a) Rentabilitatea capitalului angajat - reprezintă profitul pe care îl obţine firma din banii investiţi în afacere: Pr ofitul ina int ea platii dobanzii Re ntabilitatea capitalului angajat =

92

si a impozitului pe profit Capitalul angajat

,

unde capitalul angajat se referă la banii investiţi în firmă atât de către acţionari, cât şi de creditorii pe termen lung, include capitalul propriu şi datoriile pe termen lung sau active totale minus datorii curente. b) Marja brută din vânzări Marja bruta din vanzari =

Pr ofitul brut din vanzari ⋅ 100 Cifra de afaceri

O scădere a procentului poate scoate în evidenţă faptul că societatea nu este capabilă să îşi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim. 5. Indicatori privind rezultatul pe acţiune - se determină în conformitate cu prevederile IAS 33 şi au în vedere: a) rezultatul pe acţiune se caracterizează prin numărul de acţiuni comune şi profitul net al acestora; b) raportul dintre preţul pe piaţă al acţiunii şi rezultatul pe acţiune.

6.5. Analiza situaţiei financiare prin metoda scorurilor Menţinerea echilibrului economico-financiar (care atestă starea de sănătate a firmei) este condiţionată de corelaţia dintre factorii care influenţează în mod pozitiv activitatea firmei şi cei care conduc spre faliment (insolvabilitate). Falimentul se caracterizează prin insolvabilitatea unui debitor, care duce la imposibilitatea acestuia de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de creditorii săi. Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o firmă să intre în incapacitate de plată şi, prin urmare, să fie declarată falimentară, iar

93

predicţia acestuia a constituit un subiect de mare interes al multor cercetători şi organisme financiare. Metoda scorurilor reprezintă o metodă de analiză care se bazează pe detectarea şi interpretarea riscului la care este supus creditorul firmei, dar şi activitatea viitoare a acesteia şi se bazează pe metoda statistică a analizei discriminante a trăsăturilor firmelor eficiente, competitive şi a celor aflate în dificultate de natură economică şi financiară. Caracteristicile economico-financiare ale firmelor se măsoară printrun sistem de indicatori variaţi, şi mai ales, prin rate economico-financiare. După stabilirea ratelor se realizează o combinaţie a acestora, denumită scor, astfel încât firmele sănătoase să poată fi diferenţiate de cele falimentare. Scorul ia forma unei funcţii liniare de mai multe variabile (rate) de tipul: Z= a1x1 + a2x2 + ........... + anxn a - coeficientul de ponderare a fiecărei rate; x - ratele folosite în calcul. La nivelul fiecărei firme se determină funcţia Z, caracterizată prin valori diferite, atât de la o perioadă la alta, cât şi faţă de firmele care fac obiectul comparaţiei şi permite previzionarea situaţiei firmei de a se afla sau nu în risc de faliment. Utilizarea unei funcţii de tip „scor” nu are un caracter universal pentru firmele care nu fac parte din acelaşi sector de activitate. De-a lungul timpului au fost elaborate câteva modele ce folosesc metoda scorurilor, printre care amintim:

Modelul prof. Altman (S.U.A.)

94

Z = 1,2x1 + 1,4 x2 + 3,3 x3 + 0,6 x4 + x5 în care: x1 =

Capital circulant ; Activ total

x4 =

x2 =

Pr ofit reinvestit ; Activ total

x3 =

Capital propriu ; Im prumuturi pe termen lung + mediu

Pr ofit ina int ea impozitarii ; Activ total

x5 =

-

dacă Z ≥ 3 firma este solvabilă;

-

dacă 1,8 < Z < 3 firma este deficitară;

-

dacă Z ≤ 1,8 firma este aproape de faliment.

Cifra de afaceri Activ total

Modelul Canon şi Holder, foloseşte ecuaţia: Z = 16x1 + 22x2 - 87x3 - 10x4 + 24x5 unde: x1 =

Creante + disponibilitati Capital permanent Cheltuieli financiare ; x2 = ; x3 = Datorii pe termen scurt Pasiv total Cifra de afaceri x4 =

Cheltuieli salariale Excedentul brut din exp loatare ; x5 = . Valoare adaugata Valoare adaugata

Valorile lui Z: -

dacă Z < 4 firma este într-o zonă nefavorabilă;

-

dacă 4 < Z < 9 firma este într-o zonă de incertitudine;

-

dacă Z > 9 firma este solvabilă.

În Franţa, funcţia scor stabilită de Centrala Bilanţurilor Băncii Franţei, se exprimă prin ecuaţia: Z = - 1,255x1 - 2,003x2 - 0,824x3 + 5,221x4 - 0,689x5 - 1,164x6 + 0,706x7 + 1,408x8 unde: x1 = x3 =

Cheltuieli financiare Capital permanent ; x2 = ; Excedentul brut de exp loatare Capital investit

Capacitatea de autofinantare Excedentul brut de exp loatare ; x4 = ; Datorii totale Cifra de afaceri

95

x5 = x7 =

Sold mediu furnizori × 360 ; Cumparari de marfuri

Sold mediu clienti × 360 Vanzari

x6 = x8 =

VA1 − VA0 ; VA0

Investitii Valoarea adaugata

-

dacă Z < 0,25 firma se află într-o situaţie nefavorabilă;

-

dacă 0,25 < Z < 1,125 firma se află într-o zonă de incertitudine;

-

dacă Z > 1,125 firma se află într-o situaţie favorabilă.

O variantă a metodei scorurilor, practicată în special de bănci o reprezintă “comparaţia normativă”, potrivit căreia se compară un coeficient mediu al întreprinderii cu cel tip al băncii. Dacă coeficientul întreprinderii este egal sau mai mare decât cel al băncii, situaţia este favorabilă; deci, creditele prezintă garanţia necesară pentru rambursarea lor. În caz invers, întreprinderea nu poate beneficia de credite. Modelul Anghel Funcţia scor de predicţie a riscului de faliment pentru România, dezvoltată de I. Anghel în cartea sa, „Falimentul. Radiografie şi predicţie” s-a bazat în construcţia sa pe un eşantion de 276 firme din 12 ramuri economice (agricultură, industria alimentară, celuloză şi hârtie, chimie şi fibre sintetice, prelucrarea cauciucului şi a maselor plastice, metalurgie, maşini şi echipamente, producţie de mobilier, construcţii, comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul, hoteluri şi restaurante). Modelul se prezintă astfel: Z = 5,676 + 6,3718x1 + 5,3932x2 - 5,1427x3 - 0,0105x4 x1 = rata rentabilităţii veniturilor; x2 = rata acoperirii cu cash-flow a datoriilor; x3 = rata îndatorării activului;

96

x4 = termenul de achitare a obligaţiilor . - dacă Z < 0 firma se află într-o situaţie nefavorabilă (faliment); - dacă Z > 2,05 firma se află într-o situaţie favorabilă. Se poate afirma că metoda scorurilor reprezintă un instrument util de determinare a probabilităţii de faliment, însă informaţiile trebuie folosite cu prudenţă.

97

Grile şi probleme: 1. Analiza financiară se caracterizează prin: a) oferă informaţii legate de caracteristicile şomajului; b) urmăreşte diagnosticarea asupra situaţiei financiare a firmei; c) urmăreşte echilibrul financiar, gradul de solvabilitate şi nivelul de rentabilitate; d) este un sistem de analiză şi interpretare a informaţiilor; e) oferă date necesare adoptării deciziilor financiare. A(a+b+c+d+e); B(b+d+e); C(a+c+d); D(b+c+d+e); E(d+e). 2. Situaţiile financiare sunt urmărite de: a) investitori; b) salariaţi; c) creditorii financiari şi alţi creditori comerciali; d) furnizori şi clienţi; e) instituţii guvernamentale şi public. A(a+c); B(b+d); C(a+b+c+d+e); D(a+d+e); E(a+b+d+e). 3. Nu sunt informaţii necesare analizei financiare: a) informaţii legate de condiţiile de depozitare şi de păstrare a mărfurilor; b) informaţii legate de poziţia financiară; c) informaţii legate de particularităţile procesului tehnologic; d) informaţii economice legate de starea economiei, a sectorului de activitate, a zonei de activitate; e) informaţii legate de potenţialul tehnic şi uman, comercial, juridic şi managerial. A(a+e); B(a+c); C(b+c+d); D(a+b+c+d+e); E(b+d+e).

98

4. Poziţia financiară a unei firme este influenţată de numeroşi factori: a) resursele economice; b) lichiditatea firmei; c) solvabilitatea firmei; d) structura financiară; e) adaptabilitatea firmei la modificările mediului. A(a+b+c+d+e); B(b+c); C(e); D(a+d+e); E(a+b+c+d). 5. Analiza poziţiei financiare a unei firme nu este necesară pentru: a) anticiparea nevoilor viitoare de creditare; b) repartizarea viitoare a fluxurilor de trezorerie; c) anticiparea posibilităţilor de finanţare viitoare; d) reducerea posibilităţilor firmei de a-şi onora angajamentele; e) evaluarea activităţilor de exploatare, finanţare şi investiţii. 6. Situaţiile financiare simplificate, conform OMF nr 306/26.02.2002, cuprind în mod obligatoriu: a) bilanţul; b) contul de profit şi pierdere; c) situaţia fluxurilor de trezorerie; d) situaţia modificărilor capitalului propriu; e) politici contabile şi note explicative. A(a+b); B(c+d); C(a+b+c+d+e); D(a+b+e); E(c+d+e). 7. Bilanţul nu se caracterizează prin: a) este un document contabil de sinteză; b) cuprinde elementele de activ, datoriile şi capitalul propriu al firmei;

99

c) este utilizat în studierea aprofundată şi globală al întreprinderii; d) este temeiul orientării asupra situaţiei economice şi financiare a organismelor economice; e) întocmirea sa nu este obligatorie. 8. Activul reprezintă: a) o obligaţie actuală a firmei care este rezultatul unor evenimente trecute şi a cărei stingere implică renunţarea la anumite resurse care încorporează beneficii economice; b) o resursă ce va rezulta în urma desfăşurării unor evenimente şi care urmează să genereze beneficii economice viitoare; c) o resursă rezultată în urma desfăşurării unor evenimente din perioadele anterioare şi care urmează să genereze beneficii economice viitoare; d) o sursă proprie cu caracter avansabil care se constituie la înfiinţarea

firmei,

fiind

condiţie

esenţială

a

existenţei

şi

funcţionării acesteia; e) o resursă ce va rezulta în urma desfăşurării unor evenimente şi care urmează să nu genereze beneficii economice viitoare. 9. Analiza structurii bilanţiere: a) îngreunează comparaţia între firme; b) utilizează ratele care se obţin prin raportarea diferitelor elemente ale bilanţului; c) facilitează comparaţia între firme; d) conduce la identificarea modificărilor structurale din cadrul activităţilor; e) nu conduce la identificarea modificărilor structurale din cadrul activităţilor.

100

A(a+b+c+e); B(b+d+e); C(a+b+c+d); D(a+c+e); E(b+c+d). 10. Ponderea elementelor patrimoniale cu utilizare permanentă în totalul patrimoniului se numeşte: a) rata stocurilor; b) rata imobilizărilor; c) rata produselor finite; d) rata materiilor prime şi materialelor; e) rata creanţelor comerciale. 11. Raportul dintre capitalul fix corporal şi suma activelor totale reprezintă: a) rata imobilizărilor; b) rata imobilizărilor necorporale; c) rata imobilizărilor financiare; d) rata imobilizărilor corporale; e) rata activelor circulante. 12. Rata imobilizărilor corporale depinde de: a) numărul de salariaţi; b) natura activităţii; c) politica de amortizare; d) investiţii; e) productivitatea muncii. A(b+c+d); B(a+b+c+d+e); C(a+e); D(b+d); E(a+b+d). 13. Rata imobilizărilor financiare; a) exprimă legăturile financiare pe care firma le stabileşte în raporturile sale cu alte firme; b) se calculează ca raport între imobilizările financiare şi activele firmei;

101

c) se calculează ca raport între activele circulante şi totalul activelor firmei; d) evidenţiază ponderea activelor de tipul licenţelor, brevetelor, mărcilor, fondului comercial, etc în cadrul patrimoniului firmei; e) exprimă raportul dintre capitalul fix corporal şi suma activelor totale. A(c+d+e); B(a+d); C(a+c+e); D(a+b); E(a+b+c+d+e).

14. Relaţia

Kprop ⋅100 reprezintă: Kper

a) rata autonomiei financiare la termen; b) rata disponibilităţilor băneşti; c) rata de îndatorare; d) rata de îndatorare globală; e) rata de îndatorare la termen.

102

CAPITOLUL VII PARTICULARITĂŢILE ANALIZEI ACTIVITĂŢII DIN COMERŢ Obiective: -explicarea particulatităţilor activităţii din comerţ -definirea noţiunilor de aprovizionare şi desfacere cu mărfuri ,stoc, adaosul şi rabatul comercial - analiza adaosului şi rabatului comercial 7.1. Analiza aprovizionării şi desfacerii cu mărfuri œ Aprovizionarea reprezintă un proces complex prin care agenţii economici îşi asigură în mod direct, în condiţii de piaţă liberă, resursele de materii prime, materiale, servicii, etc. necesare pentru desfăşurarea neîntreruptă a activităţii lor, cu cheltuieli cât mai reduse şi cu un profit cât mai mare. Desfacerea reprezintă activitatea de livrare şi transmitere către beneficiar a bunurilor de către deţinătorul lor. Analiza economică a desfacerilor de mărfuri (D) se efectuează cu ajutorul balanţei circulaţiei mărfurilor, potrivit relaţiei: Si + I = D + Sf Deci, desfacerea este în strânsă corelaţie cu stocurile iniţiale (Si) şi finale (Sf) şi volumul intrărilor (I). De aici, rezultă: D = Si + I - Sf Comparându-se datele efective cu cele programate sau ale perioadei trecute privind volumul desfacerilor, se evidenţiază abaterea totală. ∆D = (Si1 + I1 - Sf1) - (Si0 + I0 - Sf0) 103

7.2. Analiza stocurilor de mărfuri Desfăşurarea continuă şi normală a procesului de desfacere a mărfurilor presupune existenţa în întreprinderile care au ca profil activitatea de comerţ, a unor stocuri de mărfuri. Stocul reprezintă cantitatea de bunuri materiale acumulată şi păstrată în spaţii special amenajate şi dotate, într-o anumită cantitate şi structură, pentru o anumită perioadă de timp, cu un anumit scop definit. Stocurile din reţeaua comercială reprezintă cantităţi de materiale şi produse stocate de agenţii comerciali în depozitele şi magaziile proprii de desfacere în scopul revânzării lor pentru a obţine profit, prin această operaţie. Prin stocurile pe care şi le formează, agenţii comerciali (care apar ca intermediari între producători-furnizori şi beneficiari, clienţi) înlesnesc trecerea produselor din sfera producţiei în cea a consumului. Dimensiunea stocurilor specifice acestor deţinători depinde de: - evoluţia cantitativă a cererilor clienţilor; - spaţiile de depozitare proprii; - strategia adoptată de agenţii comerciali în stocare (existenţa continuă sau cu întreruperi a produselor în stoc, formarea de stocuri mai mari sau mai mici, etc. ) œ În funcţie de scop, condiţii şi factori de influenţă, stocurile se diferenţiază pe mai multe categorii Pentru determinarea unor stocuri optime, se utilizează curent indicatorul „rata stocului mediu” (Rs), calculat ca raport între stocul mediu

()

al perioadei S şi valoarea desfacerilor (D): RS =

S × 100 D

Utilizarea indicatorului „rata stocului mediu” prezintă avantaje, ca:

104

œ permite stabilirea judicioasă a nivelului stocului necesar fiecărui magazin, în raport cu volumul şi structura desfacerilor; œ dă posibilitatea verificării stocurilor; œ oferă posibilitatea analizării şi comparării operative a situaţiei stocurilor pe structură; œ permite managerului firmei să controleze cu uşurinţă şi la intervale scurte modul cum se realizează aprovizionarea, corelat cu desfacerea la fiecare depozit, magazin sau unitate de alimentaţie publică în parte. Stocul mediu se determină după relaţia: S=

D V = D Z ⋅V t

S = stocul mediu de mărfuri; D = volumul desfacerilor; D Z = desfacerea medie zilnică;

V = viteza medie de circulaţie (zile); t = perioada (360, 90, 30 zile).

Utilizându-se metoda substituţiei în lanţ se poate determina influenţa modificării factorilor (desfacerile medii zilnice şi viteza medie de circulaţie) asupra modificării totale a stocului mediu. Analiza stocurilor de mărfuri se poate completa cu analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor, care este un indicator ce reprezintă viteza cu care se reînnoiesc stocurile de mărfuri. Pentru caracterizarea vitezei de circulaţie a mărfurilor se folosesc doi indicatori: -

numărul mediu de rotaţii calculat ca raport între volumul vânzărilor şi stocul mediu de mărfuri;

-

durata medie în zile a unei rotaţii - care se calculează ca raport între timpul în zile al perioadei şi numărul mediu de rotaţii a stocurilor.

105

Viteza de circulaţie exprimată în zile (V ) este dependentă de modificarea volumului desfacerilor şi de modificarea stocului mediu de mărfuri. 7.3.

Analiza

corelaţiei

dintre

volumul

desfacerilor,

productivitatea muncii şi nivelul servirii cumpărătorilor în comerţ Aprecierea nivelului de productivitate a muncii în comerţ trebuie să se facă prin prisma atribuţiilor complexe ce revin lucrătorului comercial, şi anume realizarea unui anumit volum al desfacerilor în condiţiile asigurării unui nivel corespunzător de servire a cumpărătorilor. Având în vedere că vânzarea mărfurilor se realizează prin colaborarea vânzător-cumpărător, economia de muncă trebuie să asigure, pe de o parte, reducerea timpului cheltuit de cumpărător, iar pe de altă parte, economisirea timpului vânzătorului. Indicatorul

„productivitatea

muncii”

evidenţiază,

în

special,

economia de muncă realizată de lucrători şi, în mică măsură, economisirea timpului cheltuit de cumpărători pentru efectuarea unei cumpărături. În situaţia în care factorul muncă este reprezentat prin numărul

()

( )

mediu scriptic de lucrători L , iar productivitatea muncii anuale W prin desfacerea medie pe lucrător, dependenţa dintre volumul desfacerii anuale

(D ) şi cei doi factori, este: D = L ⋅ Wa ΔD = L 1Wa1 − L 0Wa0 ,

din care: œ influenţa numărului de lucrători: ΔDL = L 1Wa0 − L 0Wa0

œ influenţa productivităţii muncii: 106

ΔDW = L1Wa1 − L1Wa0

Contribuţia productivităţii muncii la creşterea absolută a desfacerilor de mărfuri se obţine pe baza relaţiei: ΔW =

ID − IL × 100 ID

Analiza productivităţii muncii anuale (Wa ) se poate realiza şi pe baza productivităţii muncii zilnice medii (WZ ) şi numărului de zile lucrate în medie de un lucrător comercial într-un an: Wa = zW z = z ⋅ h ⋅ Wh

Pe lângă modelul analizat anterior, un al doilea model de analiză a productivităţii este cel legat de influenţa structurii personalului care desface mărfuri din grupe diferite şi de productivitatea lucrătorilor din grupa respectivă: n

Wa =

∑gW i =1

i

i

100

gi - ponderea lucrătorilor pe grupe de mărfuri sau sectoare de activitate; Wi - productivitatea lucrătorilor care desfac o anumită grupă de marfă. Principalele modalităţi de sporire a productivităţii muncii în comerţ sunt: a) Promovarea progresului tehnic prin: œ perfecţionarea tehnologiei comerciale ce îmbracă aspecte ca: extinderea aprovizionării directe; preluarea de către industrie a unor aplicaţii efectuate tradiţional de comerţ (dozarea, porţionarea, preambalarea, cântărirea); œ promovarea

formelor

moderne

de

vânzare

(autoservire,

vânzarea la domiciliu, vânzarea prin automate), respectiv

107

formele cu productivitate mare, ce au ca efect reducerea personalului aplicativ, iar ca efect social, reducerea timpului mediu pentru efectuarea unei cumpărături. Economia de personal datorită modificării structurii desfacerilor pe forme de vânzare, se determină pe baza formulei: n

d i1

i =1

wi0

ΔL = ∑

−

D1 W0

D1 - desfacerea totală în perioada curentă; W 0 - productivitatea medie în perioada precedentă;

d i , w1 - desfacerea şi productivitatea pe forme de vânzare.

b) Modernizarea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale, o altă cale de creştere a productivităţii muncii, se poate realiza prin: œ înfiinţarea de noi unităţi, care folosesc forme avansate pentru vânzarea mărfurilor; œ modernizarea unităţilor comerciale; œ înzestrarea unităţilor cu utilaje, mijloace de muncă mecanizate. Economia de personal se determină astfel: ΔL =

D1 W1

−

D1 W0

D1 - desfacerea realizată în perioada curentă;

W 1 , W0 - productivitatea înainte şi după modernizare.

c) Analiza căilor legate de managementul comercial duce la creşterea productivităţii muncii prin următoarele căi: œ repartizarea raţională a personalului în procesul circulaţiei mărfurilor; œ normarea judicioasă a muncii; œ delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători şi determinarea relaţiilor de cooperare dintre ei;

108

œ repartizarea optimă a fondului de timp de muncă; œ redistribuirea sarcinilor în perioadele de mare afluenţă a cumpărătorilor, prin transferul vânzătorilor de la un raion la altul; œ asigurarea activităţilor auxiliare, fără a stânjeni activitatea principală; œ asigurarea unei structuri corespunzătoare a personalului comercial. d) Analiza modalităţilor legate de acţiunea factorilor biologici, psihosociologici, etc. Productivitatea lucrătorilor comerciali este influenţată şi de o serie de factori legaţi de însuşirile individuale ale lucrătorilor comerciali: factori biologici (vârstă, sex, stare de sănătate, etc.), psihologici (aptitudini, motivaţie, voinţa de muncă, atitudinea faţă de muncă). Asupra productivităţii influenţează şi factori de natură socială (condiţii de viaţă, condiţii social-culturale, calitatea mediului de muncă, calitatea mediului familial). La nivelul unei firme, nivelul de servire a cumpărătorilor poate fi apreciat prin folosirea următorilor indicatori: œ sortimentul de mărfuri existent în vânzare, în raport cu cel programat; œ cheltuiala medie de timp pentru efectuarea unei cumpărări; œ ponderea formelor moderne de vânzare în totalul formelor de vânzare; œ ponderea sau numărul serviciilor suplimentare prestate populaţiei (transportul la domiciliu, croirea ţesăturilor, primirea comenzilor prealabile pentru mărfuri). La nivelul unei societăţi comerciale cu profil comercial, pe baza acestor indicatori, se pot determina următorii coeficienţi:

109

K1 - coeficientul sortimentului de mărfuri: K1 =

numarul efectiv de sortimente ; numarul programat de sortimente

K2 - coeficientul cheltuielilor medii de timp necesare pentru efectuarea unei cumpărături: K2 =

cheltuiala medie de timp efectiva pentru cumparator ; cheltuiala de timp normala pe o cumparatura

K3 - coeficientul formelor moderne de vânzare: K3 =

desfacerea efectiva prin forme mod erne de vanzare ; desfacerea programata prin forme mod erne de vanzare

K4 - coeficientul serviciilor suplimentare: K4 =

numarul efectiv de servicii sup lim entare . numarul programat de servicii sup lim entare

Coeficientul general al nivelului de servire este dat de aceşti coeficienţi parţiali şi de ponderea pe care o deţine fiecare din indicatorii prezentaţi mai sus (ca factori ai nivelului de servire), în caracterizarea calităţii servirii: 4

K=

∑g K i =1

i

i

100

K - coeficienţii parţiali ai nivelului de servire; g i - ponderea fiecărui factor în caracterizarea nivelului de

servire. În cazul în care K < 1 există unele deficienţe în calitatea servirii cumpărătorilor. 7.4. Analiza cheltuielilor de circulaţie pe total şi pe componente

110

Analiza cheltuielilor de circulaţie utilizează o serie de indicatori: œ Volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie œ Nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie Nc =

Cc ⋅ 100 D

Nc - nivelul relativ al cheltuielilor; Cc - cheltuielile de circulaţie totale; D - volumul valoric al desfacerilor de mărfuri. œ Volumul absolut al economiilor sau al depăşirilor obţinute la cheltuielile de circulaţie programate E = Cc1 −

D1 × c0 100

Costul marginal în activitatea K mc =

ΔCc ΔD ÷ Cc 0 D0

Cheltuielile cu transportul mărfurilor Cc t = q ⋅ d ⋅ ct

Pe baza acestui model se poate stabili un sistem de trei factori cu acţiune directă asupra modifcării cheltuielilor cu transportul: -

volumul fizic al mărfurilor (q);

-

distanţa medie ( d );

-

cheltuielile de transport pe tonă/km (ct)

-

Cheltuielile cu dobânzile

œ Cheltuielile cu chiria pentru spaţii comerciale. Modelul de analiză utilizat este: Cc r =

Cr D

Ccr - cheltuieli cu chiria la 1 leu desfacere; Cr - cheltuieli cu chiria pentru spaţii comerciale; D - desfacerile de mărfuri. 111

7.5. Analiza adaosului şi rabatului comercial Adaosul comercial (Ac), în sens larg, ţinând cont de toţi participanţii la activitatea de circulaţie a mărfurilor, reprezintă suma cuprinsă între preţul cu amănuntul şi preţul cu ridicata, sumă destinată acoperirii cheltuielilor de circulaţie şi obţinerii profitului de către toţi agenţii economici participanţi la cumpărarea şi revânzarea mărfurilor. Ac = Cc + Pf Cc - cheltuielile de circulaţie făcute pentru transportul, depozitarea, păstrarea şi vânzarea mărfurilor de către agenţii participanţi la procesul circulaţiei mărfurilor; Pf - profitul legal, cuvenit agenţilor comerciali cu ridicata şi cu amănuntul care participă la circulaţia şi vânzarea mărfurilor. În sens restrâns, limitat la o anumită firmă, adaosul comercial reprezintă suma destinată acoperirii cheltuielilor de circulaţie şi asigurării profitului societăţii comerciale în cauză, pe care unitatea respectivă o adaugă la preţul de cumpărare, pentru a obţine preţul de vânzare, în condiţiile unor preţuri negociate. În operaţiile de calcul referitoare la preţuri şi la adaosuri comerciale stabilite în procente, apare deseori necesitatea folosirii şi a noţiunii de rabat comercial. Transformarea cotei de adaos comercial în cotă de rabat comercial şi, respectiv a cotei de rabat comercial în cotă de adaos comercial se face cu ajutorul relaţiilor de mai jos: Ka =

100 × Kr ; 100 − Kr

112

Kr =

100 × Ka . 100 + Ka

Adaosul comercial (Ac) se poate calcula după relaţia: Ac = Dp× Ka Rabatul comercial (Rc) are ca model de calcul: Rc = Da × Kr Da = Dp + Ac Da - desfacerile cu amănuntul; Dp - desfacerile producătorului; Ka - cota de adaos comercial; Kr - cota de rabat comercial.

113

Grile şi probleme: 1. Reprezintă etape ale procesului de aprovizionare: a) evaluarea necesarului de resurse; b) analiza ofertelor şi negocierea obiectului şi a condiţiilor de livrare; c) cumpărarea, depozitarea, conservarea şi manipularea mărfurilor; d) gestiunea stocurilor; e) analiza bilanţieră a întregii activităţi de apovizionare într-o anumită perioadă. A(a+b+d); B(b+c+d); C(a+d+e); D(b+e); E(a+b+c+d+e). 2. Aprovizionarea se caracterizează prin: a) reprezintă activitatea de livrare şi transmitere către beneficiar a bunurilor de către deţinătorul lor; b) este un proces complex; c) se desfăşoară pe parcursul mai multor etape; d) nu este specifică firmelor din domeniul productiv; e) este un proces prin care agenţii economici îşi asigură în mod direct resursele de materii prime, materiale, servicii, etc. necesare pentru desfăşurarea neîntreruptă a activităţii lor. A(a+c+e); B(a+c+d+e); C(b+c+e); D(a+d); E(c+d+e). 3. Sunt factori care influenţează activitatea de circulaţie: a) nivelul producţiei bunurilor de larg consum şi nivelul importului; b) modificările intervenite în gusturile şi preferinţele consumatorilor; c) nivelul veniturilor băneşti;

114

d) capacitatea de desfacere existentă, reflectată în numărul de personal, volumul reţelei, volumul capitalului fix şi al activelor circulante; e) posibilităţile de aprovizionare pe grupe de mărfuri şi furnizori. A(a+b+d); B(a+b+c+d+e); C(a+d+e); D(a+c); E(b+e). 4. Relaţia care exprimă balanţa circulaţiei mărfurilor este: a) Si - I = D + Sf; b) Si + I = D - Sf; c) Si - I = D - Sf; d) Si + I = D + Sf; e) D = Si + I +Sf. 5. Sunt indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor de circulaţie: a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie; b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie; c) volumul absolut al economiilor sau al depăşirilor obţinute la cheltuielile de circulaţie programate; d) costul marginal în activitatea comercială; e) cheltuielile cu transportul mărfurilor. A(a+c+d); B(b+c+d); C(a+e); D(a+b+c+d+e); E(b+d+e).

6. Relaţia

Cc ⋅100 reprezintă: D

a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie; b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie; c) volumul absolut al economiilor sau al depăşirilor obţinute la cheltuielile de circulaţie programate; d) costul marginal în activitatea comercială;

115

e) cheltuielile cu transportul mărfurilor. 7. Costul marginal în activitatea comercială se caracterizează prin: a) reprezintă un indicator ce exprimă cheltuielile totale de circulaţie, ocazionate de desfacerea mărfurilor într-o perioadă de timp; b) exprimă procentual raportul dintre cheltuielile totale şi volumul valoric al desfacerilor de mărfuri într-o perioadă de timp; c) reprezintă diferenţa dintre volumul efectiv al cheltuielilor de circulaţie şi volumul cheltuielilor de circulaţie programate recalculate; d) se exprimă ca raport între ritmul de creştere a cheltuielilor de circulaţie şi ritmul de creştere a volumului desfacerilor de mărfuri şi servicii; e) arată cu cât cresc sau scad costurile comerciale în condiţiile creşterii cu un procent al volumului vânzărilor de mărfuri. A(d+e); B(a+b+c+d+e); C(b+d+e); D(a+c+d); E(c+e). 8. Factorii care influenţează modificarea nivelului cheltuielilor cu dobânzile, în ordinea analizei, sunt: a) volumul desfacerilor, soldul mediu al mijloacelor circulante, cota medie de acoperire a mijloacelor circulante cu împrumuturi bancare, rata medie a dobânzii; b) volumul desfacerilor, cota medie de acoperire a mijloacelor circulante cu împrumuturi bancare, soldul mediu al mijloacelor circulante, rata medie a dobânzii; c) volumul desfacerilor, rata medie a dobânzii, soldul mediu al mijloacelor circulante, cota medie de acoperire a mijloacelor circulante cu împrumuturi bancare;

116

d) rata medie a dobânzii, volumul desfacerilor, cota medie de acoperire a mijloacelor circulante cu împrumuturi bancare, soldul mediu al mijloacelor circulante; e) cota medie de acoperire a mijloacelor circulante cu împrumuturi bancare, rata medie a dobânzii, volumul desfacerilor, soldul mediu al mijloacelor circulante. 9. Adaosul comercial se caracterizează prin: a) reprezintă suma destinată acoperirii cheltuielilor de circulaţie şi asigurării profitului societăţii comerciale în cauză; b) procentul adaosului comercial se aplică la preţul de cumpărare a mărfii; c) suma absolută a adaosului comercial se adună la preţul de cumpărare, pentru a se obţine preţul de vânzare cu amănuntul; d) procentul adaosului comercial se aplică asupra preţului cu amănuntul; e) suma adaosului comercial se scade din preţul cu amănuntul, pentru a se obţine preţul de cumparare al mărfurilor. A(a+b+c+d+e); B(a+b+c); C(b+c+e); D(a+b+d); E(b+d). 10. Transformarea cotei de adaos comercial în cotă de rabat comercial utilizează relaţia: a)

100 + Ka ; 100 × Ka

b)

100 × Ka ; 100 − Ka

c)

100 × Kr ; 100 − Kr

d)

100 × Kr ; 100 + Kr

117

e)

100 × Kr . 100 − Kr

11. Transformarea cotei de rabat comercial în cotă de adaos comercial utilizează relaţia: a)

100 + Kr ; 100 × Kr

b)

100 + Ka ; 100 × Ka

c)

100 × Ka ; 100 + Ka

d)

100 × Kr ; 100 − Kr

e)

100 × Kr . 100 + Kr

12.Se dau următoarele date: Indicatori Volumul desfacerilor anuale Desfacerea medie zilnică Stocul mediu Viteza medie de circulaţie Numărul de zile Cheltuieli de circulaţie

Perioada Perioada de bază 800.000 2.666,7 26.667 10 300 112.000

Perioada curentă 950.000 3166,7 28.500,3 9 300 123.500

Se cere: a) modificarea nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie şi determinarea factorilor de influenţă; b) costul marginal al cheltuielilor comerciale. 13.Se consideră datele:

118

Indicatori Desfacerile producătorului Cota medie de adaos comercial

Prevederi 350.000 18%

Realizări 620.000 22%

Să se analizeze factorial rabatul comercial.

14.Se consideră datele: Indicatori Desfacerile cu amănuntul Cota medie de rabat comercial

Prevederi 413.000 15,25%

Să se analizeze factorial adaosul comercial.

119

Realizări 756.400 18,03%