Amintirile unui alpinist

Coperta: VERONICA ELISABETA DUMITRACHE Fotografii din albumul autorului Imaginea de pe copertă: Strunga Gălbenelelor de pe valea cu acelaşi nume din Bucegi Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI EDITURA SPORT – TURISM BUCUREŞTI, 1981

NICULAE BATICU

AMINTIRILE UNUI ALPINIST „Alpinismul este o formă de viaţă, o filozofie de viaţă". Reinhold Messner „În alpinism, ca şi în oricare alt sport, nu există minuni. Talentul, experienţa, tehnica şi antrenamentul constituie cele mai valoroase chei ale succesului". Lionel Terray

PREFAŢĂ Mărturisesc că, înainte de a scrie această prefaţă, am citit cu mult interes şi multă plăcere textul acestor Amintiri. Sînt convins că şi generaţiile mai noi de alpinişti din ţara noastră vor manifesta acelaşi interes şi vor simţi aceeaşi plăcere la lectura cărţii care apare acum. În general, amintirile pe care le evocă cineva prezintă în primul rînd interes istoric şi acest interes este cu atît mai mare, cu cît autorul lor a avut o participare mai activă la evenimentele pe care le evocă. Amintirile lui Baticu se referă la o perioadă în care alpinismul românesc a făcut progrese uriaşe, ajungînd la nivelul alpinismului din ţările cu veche tradiţie în acest domeniu. La realizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contribuţie hotărîtoare; de aceea ele prezintă atîta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un număr de ani şi el continuă să se desfăşoare şi astăzi. Dar, dacă mi s-ar cere să fixez o dată de naştere fazei noi în care a intrat alpinismul românesc, aş alege data de 20 octombrie 1935, cînd N. Baticu, însoţit de Dan Popescu şi Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oară peretele Gălbenelelor. Este impresionant modul simplu, fără emfază, în care Baticu povesteşte această realizare remercabilă pentru vremea respectivă. Dar Amintirile lui Baticu nu prezintă numai interes istoric. Să-mi fie îngăduit să evoc şi eu aici amintiri din vremea tinereţii îndepărtate, cînd ascultam cu nesaţ, împreună cu fratele meu, fie pe inginerul Nestor Urechia, fie pe tipograful Vasile Teodorescu, fie pe vînătorii de capre Niculae Butmăloi sau Niculae Gelepeanu, cum îşi depănau amintirile. Din povestirile lor căpătăm nu numai date de interes istoric privind modul cum se mergea la munte la începutul secolului nostru, ci şi informaţii preţioase privind locuri care ne erau necunoscute; am folosit din plin aceste informaţii pentru propria noastră activitate turistică. La fel, din lectura Amintirilor lui Baticu se pot extrage informaţii foarte precise cu privire la anumite trasee în munţi. Este drept că astăzi există cărţi în care sînt descrise multe trasee, dar nu o dată, citind astfel de descrieri, am avut impresia că autorul nu cunoaşte traseul decît din auzite. Mai mult decît atît, autorul Amintirilor deţine informaţii cu privire la tehnica modernă a alpinismului. Ar fi de dorit să avem şi în româneşte, aşa cum există şi în alte limbi, un manual de tehnică alpină. Cine altul decît Baticu este mai calificat să scrie un astfel de manual ? El a învăţat această tehnică în Italia şi în Austria în anii 1937 şi 1938. Este drept că un astfel de manual nu înlocueşte învăţămîntul practic, aşa cum a fost el predat de către Baticu în şcolile din Bucegi şi Piatra Craiului în anii 1938 şi 1939. Aceste şcoli, iniţiate, organizate şi conduse de Baticu, au avut un rol deosebit de important în evoluţia alpinismului românesc către faza lui modernă. În fine, Amintirile lui Baticu mai au şi un alt aspect, care mi se pare a fi cel mai preţios: din ele se desprinde o anumită atitudine, să-i zic morală, faţă de munte şi faţă de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs. Muntele trebuie iubit şi respectat; trebuie iubit ca cel mai statornic prieten şi trebuie respectat, fiindcă poate deveni un duşman de temut, încă în Cuvîntul autorului, Baticu scrie: cartea este „o suită de evocări ale unui om care, chiar dacă nu s-a născut şi nu a trăit zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele...". În alta parte scrie: „...ţin să spun că eu nu am mers niciodată la munte cu gînd să ajung «vedetă», să mă afirm în faţa prietenilor, ci numai pentru frumuseţile întîlnite, pentru plăcerea acelui exerciţiu ce se numeşte «căţărare». Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă oricine merge la munte...". Mai departe, citim următoarea

1

frază: „Azi continuu să merg, mai încet şi mai jos, pe la poalele lor (ale munţilor) cu aceeaşi dragoste ca în trecut". În afară de un pic de melancolie, senină dealtfel, pe care mi-a provocat-o citirea acestei fraze, ea mi-a amintit şi de un pasaj pe care l-am întîlnit în cartea alpinistului italian Guido Rey despre muntele Cervin (sau Matterhorn, cum i se spune de locuitorii din versantul elveţian). El povesteşte cum, poposind cîndva împreună cu cîţiva colegi pe o potecă de la poalele Corvinului, a văzut în depărtare un drumeţ singuratic, cu părul cărunt, care mergea încet pe potecă şi se oprea din cînd în cînd pentru a-şi îndrepta privirea către falnica piramidă a muntelui. Cînd drumeţul s-a apropiat la o oarecare distanţă de grupul care poposea, unul dintre membrii grupului l-a recunoscut şi a şoptit celorlalţi: „este Whymper !" Cînd drumeţul a trecut pe lîngă grup, toţi s-au ridicat în picioare şi au salutat cu adînc respect pe cel care pusese primul piciorul pe vîrful Cervinului. Aş dori ca şi alpiniştii noştri din generaţia mai tînără, cînd întîlnesc un drumeţ singuratic, care se plimbă pe la poalele munţilor şi îşi îndreaptă adesea privirile spre culmile pe care cîndva s-a căţărat, să salute cu tot respectul ce i se cuvine pe cel care a făcut atîta pentru propăşirea alpinismului românesc, pe alpinistul Nicolae Baticu. Şerban Ţiţeica

CUVÎNTUL AUTORULUI Aşa cum lasă titlul însuşi să se înţeleagă, Amintirile unui alpinist este o carte de evocări ale unui om care, chiar dacă nu s-a născut şi nu a trăit zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele, a visat, încă din tinereţe, să-i cunoască tainele. Asemenea pasiune, asemenea vis au devenit apoi o obsesie; o obsesie pentru frumuseţea peisajului montan, în general, dar, mai cu seamă, pentru riscul oferit de goliciunea stîncilor, pe care numai îndrăzneţii le pot iubi, în perseverenţa lor de a „cuceri inutilul". Cartea este, în primul rînd, o mărturisire despre această pasiune, alpinismul, căţărătura pe stîncile dure ale Carpaţilor noştri, ale Dolomiţilor italieni şi ale masivului Wilder Kaiser din Austria. În paginile ei se povestec întîmplări reale petrecute pe munte în decursul cîtorva decenii, cînd semnatarul rîndurilor de mai jos s-a străduit, alături de alţii, să determine o opinie, o atitudine într-o vreme de pionierat în ţara noastră. Cititorii vor afla, între altele, despre cîţiva din cei mai buni alpinişti ai noştri, despre modul de organizare şi succesele Clubului alpin român, dar şi despre dificultăţile începutului, despre erorile şi accidentele dintr-un timp al căutărilor. Vor afla, totodată, şi vor aprecia ei singuri care a fost rolul autorului în efortul colectiv de învăţare şi aplicare a cuceririlor tehnicii moderne de căţărătură în Carpaţii româneşti. Evocările mele le doresc obiective, capabile să prezinte adevărul despre frămîntările, aspiraţiile şi realizările concrete ale confraţilor mei, alpiniştii, într-o epocă în care tinereţea mă ajuta să fiu eu însumi în „plutonul fruntaş". Citindu-mi amintirile, turiştii, alpiniştii, toţi marii îndrăgostiţi de munţii noştri, de istoria cuceririi lor, se vor convinge, sînt sigur, că în prea puţinele cărţi apărute pînă acum nu s-a spus încă totul. Au fost aproape date uitării — cu mici excepţii (volumele 80 de trasee turistice în Munţii Bucegi de Alexandru Beldie, Bucureşti 1968, Trasee alpine în Carpaţi de Walter Kargel, Bucureşti 1976, şi Călătorie prin vreme de Valentin Borda, Bucureşti 1979, ca să nu mai vorbim de cele cu totul date uitării încă de acum 70 de ani: Din plaiul Peleşului de Ion G. Babeş, Bucureşti 1893, Sinaia şi împrejurimile de Al. G. Găleşescu, Bucureşti 1903, sau cele ale arhimandritului Nifon) — momentele iniţiale, istorice, ale cuceririi munţilor României sau alte realizări prestigioase ale românilor, cum sînt urcuşul pe Monch, în 1855, al Dorei d'Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica) ori cel din 2 octombrie 1877, pe Mont Blanc, al lui Radu Porumbarii. Iată de ce îmi place să cred că paginile de acum aduc un plus de informaţie, că, dincolo de evocările privind implicarea nemijlocită a autorului în evoluţia alpinismului în Carpaţi, ele fac loc reamintirii unor secvenţe intrate în umbră, unor nume de precursori care vor trebui să figureze în „galeria de aur" a deschizătorilor de drumuri. Alpinismul, urcuşul pe văi prăpăstioase, căţărătura pe stîncile golaşe, escaladele temerare în condiţii de iarnă aspră, cu zăpadă abundentă şi gheaţă, au în ţara noastră tradiţii destul de glorioase. A sosit vremea să le facem publice, în toată lumina lor adevărată. Tot aşa cum a sosit momentul elaborării istoriei turismului şi alpinismului din România. Cîteva secvenţe ale acestei istorii vor putea fi închegate, îmi place să cred, şi pe baza evocărilor din modesta mea carte. Aş fi bucuros dacă credinţa mea de acum şi-ar găsi ecou în inimile cititorilor îndemnîndu-i, măcar pe cîţiva dintre ei, să pornească pe drumul greu dar şi frumos al cercetării, al scoaterii din anonimat a faptelor şi evenimentelor de rezonanţă din istoria alpinismului nostru. Ele s-ar adăuga, ca o contribuţie a trecutului, Ia şirul de întîmplări, fapte şi evenimente ale ultimilor decenii, atît de bogate şi în domeniul căruia i se circumscriu amintirile mele.

2

NICULAE BATICU

CU PRIETENII ÎN MICILE EXCURSII 29 iunie 1929 a fost ziua cînd am făcut primul drum pe munte. Pînă la această dată efectuasem cu şcoala, cînd aveam 14—15 ani, două excursii: una la Călugăreni—Olteniţa—Turtucaia şi a doua la Tîrgovişte—Piteşti—Curtea de Argeş. Am călătorit o parte din drum cu trenul, o parte cu furgoane militare şi am rămas cu amintiri, îmi aduc aminte, între altele, că aşa cum stăm rezemaţi de părţile laterale sau de fundul furgonului, furaţi de frumuseţea priveliştii, noi, copiii, nu am observat că anumite proeminenţe de pe locurile pe care ne rezemam ne rodeau pantalonii. Aceasta s-a văzut abia acasă, bineînţeles, nu de noi, ci de părinţi... Mai reţin că, de la Curtea de Argeş, profesorul ne-a arătat, spre miazănoapte, în depărtare, la orizont, nişte pete mari, albe, parcă atîrnate de cer, spunîndu-ne că sînt Munţii Făgăraşului acoperiţi de zăpadă. Despre munte nu ştiam decît că „este o ridicătură de pămînt", cum ni se spusese la şcoală, încît, atunci, n-am înţeles cum putea fi el acoperit de zăpadă, de vreme ce acolo, pe locul unde ne aflam noi, nu era zăpadă, ci soare şi iarbă înverzită ! Cînd m-am făcut mai mare, de 17 ani, şi cînd dobîndisem oarecare independenţă, împreună cu diferiţi prieteni, colegi de şcoală sau de serviciu, mergeam în excursii în jurul capitalei, la păduri sau la mănăstiri, pe la Pantelimon, Cernica, Pasărea, Brăneşti, Vereşti, Comana, Grădiştea, Ciorogîrla şi în alte părţi. Ca bucureştean, născut în strada Orzari şi locuind pînă la vîrsta de treizeci de ani în acelaşi cartier, vizitam des pădurile Pantelimon, Cernica, Pasărea şi Brăneşti, fiindcă erau mai aproape de mine. Mergeam pe jos, cu bicicleta sau, arar, cu trenul, la clasa a IV-a, căci exista la tren şi clasa a IV-a, formată din vagoane de marfă acoperite, cu bănci în interior. Preţul, de persoană, era pe jumătate decît la clasa a III-a. Făceam aceste excursii pe jos, în majoritatea cazurilor, parcurgînd uneori chiar şi 70 kilometri, pînă la Fundulea şi Bel-ciugatele, dus-întors în aceeaşi zi. Îmi plăcea să privesc frumuseţile peisajului, să simt aerul proaspăt al dimineţilor şi roua cîmpului, să mă bucur de primele raze ale soarelui sau de liniştea înserărilor. Cu trenul mergeam la Vereşti, Comana sau Grădiştea. Pentru aceste excursii îmi procurasem şi un oarecare echipament: bocanci, pantaloni „ofiţereşti", jambiere, pulover, şapcă şi altele. Hrana, cîteodată, mi-o luam de acasă. De cele mai multe ori, însă, cumpăram de-ale mîncării de prin locurile prin care mă purtau paşii de flăcăiandru. Plecam cu prietenii, dimineaţa în zori, duminica sau în zile de sărbătoare, din bariera Vergului, azi Piaţa Muncii, unde aveam cu toţii punctul de întîlnire. Atunci, pe şoseaua Mihai Bravul, în zona barierei Vergului, nu existau case decît pe partea dreaptă, adică înspre oraş. Locului i se spunea „barieră" fiindcă se găseau acolo o gheretă, o cişmea şi o Cîrciuma, a lui Niţă Georgescu. Carele ţărăneşti, din judeţ sau din alte părţi, dacă veneau în Bucureşti prin această barieră, opreau la gheretă şi stăpînii lor plăteau o taxă de intrare, apoi adăpau caii la cişmea şi se opreau la circiumă, să se cinstească ori chiar să încheie „tîrgul", dacă li se iveau cumpărători în cale. Asemenea „bariere" funcţionau la toate intrările în Bucureşti, ca şi în alte oraşe ale ţării. Obiceiul era vechi şi se păstrase pînă tîrziu. Din bariera Vergului pornea, către răsărit, şoseaua Vergului, azi bulevardul Muncii. „Şoseaua" se găsea în stare deplorabilă, cu hîrtoape, nu avea trotuare, iar cînd ploua apăreau îndată băltoacele mari şi înspăimîntătoare. Pe stînga şoselei, cum ieşeai din Bucureşti, se afla o plantaţie cu duzi, frumos amenajată, cu alei drepte, sădită pentru azilul „Vatra luminoasă", unde cineva a avut ideea să facă şi o crescătorie de viermi de mătase. Mai departe, tot pe partea stîngă, se vedea o casă cu etaj, dărăpănată, o vie „americană" şi o groapă de unde se scotea nisip pentru construcţii. Pe dreapta şoselei, nici o clădire, nici o gospodărie mai acătării; o singură uliţă doar ducea prin praf ori prin noroaie, în funcţie de anotimp, la cîteva cocioabe, într-o suburbie numită „Căţelu". Mergînd mai departe pe şosea, întîlneai un loc unde pămîntul, după ploaie, cînd începea să se usuce, avea o culoare albicioasă. Era, probabil, rezultatul prafului de ciment de la Fabrica Titan, din apropiere, praf care se depunea peste tot. Locul respectiv se numea Balta Albă, deoarece, cînd ploua, aici apărea o baltă mare. Astăzi, numele Balta Albă a fost împrumutat de noul cartier ce s-a construit în zona aceea, un cartier cu blocuri moderne, dar parcă înghesuite, un oraş în marele oraş, totuşi frumos. În continuare, pe şoseaua Vergului, puteau fi văzute Fabrica de cărămizi Roşca şi Fabrica de ciment Titan, iar mai încolo trecea linia ferată Bucureşti Obor— Olteniţa. Azi, din şoseaua Vergului a mai rămas, ca amintire, o bucată aflată în partea terminală. Mai tîrziu, în bariera Vergului, pe stînga şoselei Mihai Bravul şi pe stînga şoselei Vergului, sa ridicat un nou cartier, al împroprietăriţilor de război, numit Parcul Călăraşi. În continuarea parcului sau construit „Aşezămintele Sfînta Elena", spital care a funcţionat sub conducerea doctorului Gomoiu. Duminica după-amiază, la Aşezăminte se ţineau şezători culturale pentru populaţia din cartier, îmi amintesc că noi, „tineretul", am înfiinţat un cerc cultural numit „Vergul", în cadrul căruia dădeam spectacole ce aveau loc în sala de box, din strada Claudiu, a maestrului Jean Constantinescu. Noi eram „artiştii" şi tot noi suportam cheltuielile pentru „scenă" ! După o iarnă de activitate culturală, în primăvară, cînd vremea a redevenit frumoasă şi nimeni nu mai venea la spectacole, am înfiinţat clubul

3

de fotbal „Vergul", care a funcţionat mulţi ani. Pusesem ochii pe groapa de nisip, care mai apoi a ajuns groapă de gunoi, vroind să facem din ea un stadion asemănător cu „Velodromul" din şoseaua Ştefan cel Mare, azi „Dinamo". Consideram că „malurile" gropii formau tribune naturale, necesitînd doar puţină amenajare. Din păcate, demersurile noastre pe la sectorului II Negru n-au găsit nici un ecou, aşa că nam avut de ales, decît să jucăm fotbal pe unde apucam. Tot în barieră, unul din feciorii cîrciumarului Niţă Georgescu, pe nume Mitică Georgescu, a deschis renumitul depozit de vinuri „Valea mieilor". Pe dreapta şoselei Vergului, Juliu Meinl, prin reprezentanţa sa din România, deschisese un magazin cu produse de cafea şi un depozit. La capătul ei, şoseaua Vergului se întîlnea cu şoseaua Pantelimon, care începea din Obor şi continua pînă în comuna Pantelimon. Comuna Pantelimon, suburbie a Bucureştilor, avea un spital de boli pulmonare, cîrciumi şi o biserică, unde slujea „popa Metru". I se spunea aşa fiindcă era foarte mic de statură. Aşezarea avea case scunde. Locuitorii ei se ocupau cu agricultura şi cu îngrijirea vitelor de lapte. Cîştigau bine de pe urma vînzării laptelui proaspăt. Pentru a se crea condiţii de aer necesare bolnavilor pulmonari din Pantelimon, pe locul din spatele spitalului au fost plantaţi brazi, realizîndu-se, practic, un parc cu alei frumoase. Parcul acesta, cu timpul, a căpătat numele de Pădurea sau Parcul Pantelimon, într-o vreme, în mijlocul brazilor, s-a înălţat chiar un restaurant, avînd ca proprietar pe un macedonean, Atanasiu, Pe sub arborii din Pădurea Pantelimon creştea iarbă, care îi îmbia pe bucureştenii din apropiere să vină — duminicile sau în zile de sărbătoare — să petreacă aici ceasuri întregi, „la pădure". La sărbători mai mari veneau „mahalagii" (aşa erau numiţi locuitorii din marginea Bucureştiului) în camioane încărcate „ochi". Veneau în ele familii întregi, cu mic, cu mare, şi aduceau fripturi, cozonaci, damigene cu vin şi sticle cu ţuică. Unii purtau cu ei gramofoane sau patefoane. Se auzeau acolo cîntece vechi, imprimări cu „coana Chiriţa" sau cu tangouri moderne. Nu lipseau nici tarafurile de lăutari, nici cobzarii singuratici... Negustorii pricopsiţi soseau la Pantelimon în trăsuri, în timp ce patronii „Crucii de piatră" veneau în cupeuri elegante, trase de cai focoşi, cu pneurile de la roţi vopsite în alb. Vizitiii erau îmbrăcaţi în catifeluri cu zorzoane, aveau joben pe cap şi mănuşi albe pe mîini. Aveau un bici lung, hamurile cailor erau lăcuite, iar cataramele de alamă erau date cu „Amor", strălucind de parcă erau din aur pur. Pădurea era vizitată şi de tineri îndrăgostiţi, care căutau locuri mai retrase, pentru o îmbrăţişare sau un sărut. Nu se cădea să se facă aceasta în public. Era o anumită decenţă. Peste tot domnea o atmosferă de voie bună. În timp, cineva a dat ordin ca această pădure să fie tăiată. În locul ei a crescut, mai tîrziu, o vegetaţie sălbatică de foioase, în care nu mai poţi sta, ca pe vremuri, din cauza omizilor. Au dispărut brazii şi, odată cu ei, farmecul pădurii de altă dată. Acum, cu asanarea lacului, n-ar fi rău dacă s-ar replanta brazii. S-ar realiza, astfel, încă un parc de agrement atît de necesar bucureştenilor. La Cernica, unde mergeam de obicei cu bicicleta, nu exista ştrandul de acum. Se vizita doar mănăstirea. Firesc, aici atmosfera era mai sobră, dar după slujba religioasă oamenii mai treceau şi la cele lumeşti. Cumpărau vin bun de la călugări şi mergeau în partea din spatele grădinii actuale, înspre lac. Acolo, sub bătrînii stejari, monumente ale naturii, erau întinse mesele direct pe iarbă. Petrecerea se desfăşura fără taraf de lăutari şi fără cobzari. Spre deosebire de Cernica, care era mănăstire de călugări, Pasărea era mănăstire de maici. Excursiile la Pasărea decurgeau ca şi la Cernica. Totuşi, îmi aduc aminte că aici, la Pasărea, pădurea fiind mai mare decît la Pantelimon sau Cernica, primăria oraşului Bucureşti construise un loc de agrement, cu o cabană. I se spunea Parcul Pustnicul, iar eu şi prietenii mei mă simţeam bine acolo de fiecare dată cînd îl vizitam. Era frumos şi era linişte chiar în zilele de mare aglomeraţie. La Vereşti sau la Grădiştea mergeam pentru baie şi soare. La Vereşti sătenii erau pudici, se scandalizau cînd ne vedeau scăldîndu-ne în costume de baie. Ziceau că le stricăm femeile şi fetele. Uneori, ţăranii chiar ascundeau hainele celor ce intrau în apă, ca să-i determine să nu mai vină acolo. Altminteri, erau oameni de treabă, ospitalieri. Grupul nostru trăgea, de obicei, la o familie, care totdeauna ne primea cu voie bună, cu lapte proaspăt, cu mămăliguţă făcută în ceaun, cu ouă-jumări cu ceapă prăjită. Nu lipsea de la masă nici tradiţionalul pui cu mujdei de usturoi, cum nu lipsea cîte o ţuiculiţă de prună sau un pahar de vin, bun, de „buturugă". Satul, prin aşezarea sa, putea deveni un punct turistic, dar locuitorii lui nu înţelegeau acest lucru. Aveau bunăstarea lor, cu gospodării şi copii.

MUNTELE Anii au trecut, împrejurimile Bucureştiului, mai ales cele apropiate de cartierul unde locuiam, le frecventam, cu prietenii, de primăvara pînă toamna tîrziu. Mă îndrăgostisem de ele, de pădurile lor, de ochiurile de apă ce le înveseleau, de mănăstiri. La sfîrşitul lunii mai sau începutul lunii iunie 1929, nu-mi amintesc exact, colegul meu de birou, Gogu Ionescu, a făcut prima lui excursie pe munte. Entuziasmat, cînd s-a întors, mi-a povestit despre frumuseţile văzute. Pe loc, am hotărît să facem împreună o excursie asemănătoare. Am stabilit să plecăm la data de 29 iunie 1929, căci se întîmplase să avem atunci două zile şi jumătate libere. Gogu

4

mi-a spus că ascensiunile la munte nu sînt ca plimbările pe care le făceam noi la şes, în jurul capitalei. De aceea, ne-am pregătit rucsacul cu alimente, îmbrăcăminte mai groasă, pentru vreme bună şi pentru ploaie, şi, astfel echipaţi, în după-amiaza zilei de 28 iunie am plecat din Bucureşti. Am cumpărat bilete dus-întors, pe distanţa Bucureşti—Buşteni—Bucureşti. În tren1, am mai întîlnit un fost coleg de şcoală, Traian Ionescu. Mergea să se întîlnească cu fratele său, Nicu, aflat la Casa Peştera 2 din Bucegi. Traian era un turist experimentat. Avea la activ nenumărate excursii. Pe drum el a evocat, pentru noi, cîteva din întîmplările trăite în drumurile pe munte, care mi-au aprins imaginaţia şi mi-au accentuat dorinţa şi nerăbdarea de a ajunge cît mai repede la Buşteni. Dealfel, ascultîndu-l vorbind, mă trezeam că privirile îmi alunecă des de pe chipul povestitorului dincolo de fereastra compartimentului, căutînd curioase, în zare, munţii, înainte de a ajunge la Cîmpina, mi s-a părut chiar că-i văd aievea. Cum nu eram sigur, am întrebat: — Gogule, aceia sînt munţii ? — Nu, ceea ce vezi tu sînt dealurile. Pînă la munţii adevăraţi mai avem de mers, a fost răspunsul. În seara aceea n-am văzut munţii, deoarece, îndată după Cîmpina, a început să plouă mărunt. Dealurile, întinse de o parte şi de alta a căii ferate, îmi stîrneau şi ele interesul. Spre dreapta, pe la Breaza, am zărit, prin pînza deasă a picurilor, primii „pereţi" de stîncă din gresie; curioasă conformaţie, rotunjită. Pe stînga ne însoţeau dealuri împădurite. La Comarnic, prin coşurile Fabricii de ciment ieşeau fumul şi praful albind acoperişurile caselor şi frunzele copacilor. În drumul său, trenul trecea, în acest defileu, peste mai multe poduri şi prin mai multe tuneluri 3. În continuare, prin ceaţă, am văzut o mulţime de stînci spălate de ploaie. Munţii, aşa cum mi-i închipuisem eu, nu voiau să se arate deloc, îi bănuiam aproape, aproape de tot, dar nu mi se înfăţişau privirilor, nici la Sinaia în gară, nici la Buşteni, unde am ajuns seara tîrziu. Aici, după ce am găsit repede o gazdă pentru înnoptare, am făcut o tură prin sat, între strada Valea Albă şi Fabrica de hîrtie. Traian Ionescu, erijîndu-se în postură de ghid, ne-a dat cîteva informaţii despre localitatea în care eu venisem atunci întîia oară. Pe strada principală, pe care tocmai ne plimbam, îmbrăcaţi toţi trei în ţinută de „alpinişti", se afla restaurantul Oancea, cel mai renumit şi cel mai elegant local din staţiune. Avea şi o terasă acoperită, o verandă, înspre fabrică, pe partea dreaptă, peste drum de gară, funcţiona magazinul Pandelescu — băcănie, fierărie, cofetărie şi restaurant. Mai la vale, în aceeaşi direcţie, se înălţau clădirile domeniilor regale. Biserica Domnească reprezenta un deosebit interes pentru vilegiaturiştii acelor vremi. Primăria era pe atunci pe locul unde se înalţă astăzi restaurantul Caraiman. În spatele ei şi în vecinătatea casei profesorului Gheorghe Ţiţeica4 se afla jandarmeria. Piaţa5, în formă semirotundă, avea vreo douăsprezece „compartimente", din care patru funcţionau ca măcelării. Hotelul şi restaurantul Caraiman, transformate azi în spital, se găseau ceva mai jos de piaţă. Lîngă Fabrica de hîrtie şi celuloză a fraţilor Karol şi Samuel Schiel 6 se înălţa cel mai elegant hotel, Mărăşeşti, al lui Aldea. Pe partea stîngă a drumului, în porţiunea situată între Valea Albă şi fabrică, am întîlnit gara şi monumentul eroului Muşat7 — monument ridicat în cinstea eroilor din Buşteni căzuţi pe front în războiul din 1916—1918 — magazinul de coloniale şi restaurantul Iancu Ştefănescu (acesta închiria şi camere de dormit), restaurantul Popescu şi complexul „Ursul" al fabricii de hîrtie, cu restaurant, cinematograf, cooperativă şi sală de bal. Cînd am „descins" noi în Buşteni, sezonul abia începuse. Satul-staţiune climaterică îşi aştepta Vilegiaturiştii. Noi am mîncat la restaurantul Popescu, în centru. Popescu avea în concesiune şi cabana de la Gura Dihamului. Gazdă de noapte ne-a fost Iancu Ştefănescu, care avea doi feciori, Nelu şi Gică, mai mici decît mine, cu care, mai tîrziu, m-am împrietenit. Nelu a murit în al doilea război mondial. Casa unde am dormit atunci mai dăinue încă, dar are o cu totul altă destinaţie. Ea a jucat un rol important în dezvoltarea turismului şi alpinismului în Buşteni şi, în general, pe Valea Prahovei, 1

În anul 1929 trenul personal parcurgea distanţa dintre Bucureşti şi Buşteni în circa patru ore. Numai în gară la Ploieşti-Sud staţiona 20 de minute (n.a.) 2 Casa Peştera din Bucegi, construită din iniţiativa Hanului drumeţilor, a fost inaugurată oficial în ziua de 29 iunie 1925 (n.a.). 3 Peste ani, aceste poduri şi tuneluri au fost abandonate, construindu-se, prin apropiere, linia ferată care funcţionează şi astăzi (n.a.). 4 Gheorghe Ţiţeica (1873—1939), profesor de matematică, universitar. Şi-a cumpărat o casă în Buşteni în anul 1908. De aici, împreună cu fiii săi, Radu şi Şerban, făceau dese excursii în Bucegi. Era un drumeţ pasionat, membru al Societăţii turiştilor din România şi al Turing-Clubului. Casa din Buşteni se păstrează încă pe strada Paltinului nr. 7 (n.a.). 5 Piaţa a fost construită, odată cu vechea primărie, în anii 1911—1912. Vezi ziarul Bucegii din Buşteni, 1911—1912, Editura „Vasile Teodorescu", Buşteni (n.a.). 6 Fabrica de hîrtie a fost fondată în anul 1882, iar fabrica de celuloză în anul 1903, cînd firma „Fraţii Karol şi Samuel Schiel" a devenit societate anonimă pe acţiuni. Funicularul, denumit atunci „calea ferată aeriană", a fost construit în două etape: a) Buşteni —Bolboci, în anul 1908, cînd a circulat şi primul vagonet, b) Bolboci—Brăteiu, în anul 1909 (n.a.). 7 Caporalul Constantin Muşat s-a născut în anul 1890, în comuna Domneşti, Argeş. A făcut parte din batalionul I al regimentului 2 grăniceri, care păzea graniţa în sectorul muntelui Susai şi Valea Prahovei. A luptat în jurul Braşovului, apoi în defileul Oltului. A fost rănit de mai multe ori şi a refuzat evacuarea în spatele frontului. Transferat cu unitatea în munţii Vrancei, este rănit la braţul stîng. La spitalul militar din Iaşi i se amputează braţul. Refuză să fie reformat, luptă în continuare, aruncînd grenade cu braţul sănătos. În luptele de la Oituz cade eroic în primele rînduri. Vezi Monografia oraşului Buşteni, 1975 (n.a.).

5

deoarece mulţi pionieri ai acestor frumoase îndeletniciri au găsit la nea Iancu un adăpost confortabil, curat, la un preţ acceptabil şi o ospitalitate deosebită. Iancu Ştefănescu a fost membru al Societăţii anonime Hanul drumeţilor şi al Turing Clubului României. Soţia sa, doamna Ştefănescu, era din Săcele, iar nea Iancu dintr-un sat de pe Ialomiţa. Se stabiliseră în Buşteni de tineri, cu gîndul să-şi facă un rost în viaţă. Nu-mi dau seama de cîştigurile pe care le-au realizat de pe urma restaurantului şi a magazinului de coloniale. Ştiu, în schimb, că amîndoi au fost oameni tare muncitori şi cumsecade. Noaptea am dormit bine. M-am trezit din somn la strigătele lui Gogu Ionescu: — Nae, vino repede să vezi muntele. Nu mai ploua. Curînd va răsări soarele. M-am sculat şi am alergat la fereastra verandei de la etaj. Panorama din faţa ochilor mi-a înăbuşit aproape respiraţia. Cerul era senin, atmosfera clară, pură, ca după ploaie. Chiar în dreptul ferestrei, unde stăteam parcă înmărmurit, se înălţa Caraimanul cu Crucea eroilor1. În dreapta — Coştila. În stînga — Jepii Mici şi „clăile" sale. Acolo în stînga, în şaua ce uneşte Jepii Mici cu Jepii Mari, mi sa spus că se află cantonul Jepi. Acolo trebuia să ajungem... Nu-mi venea să mă desprind de la fereastră. Niciodată nu-mi imaginasem că aşa arată munţii, cu păduri imense aşezate în terase, ca-ntr-un amfiteatru, cu pereţi de stîncă verticali, uneori crenelaţi, şi cu vîrfuri semeţe. Ei erau atît de aproape de mine, încît aveam credinţa că, dacă aş deschide fereastra şi aş întinde mîna, i-aş putea pipăi. Le-am şi mărturisit părerea mea celorlalţi doi tovarăşi de excursie. — Nu-i chiar aşa ! m-a contrazis Traian Ionescu. Ai să te convingi singur curînd... URCUŞUL PE DRUMUL SCHIEL2 - URLĂTORILOR Pînă la urmă mi-am desprins privirea de peisajul acela uluitor, nemaivăzut vreodată în viaţa mea. Prietenii îmi strigau că trebuie să ne grăbim, aşa că m-am îmbrăcat, am mîncat şi am plecat din casa primitoare a lui nea Iancu. Am luat-o pe lîngă Fabrica de hîrtie, pe strada Industriei de azi, La capătul ei, cînd am intrat în pădure, am lăsat la dreapta poteca ce duce pe Valea Jepilor şi am continuat, pieptiş, către cantonul Jepi, pe poteca marcată atunci cu bandă neagră orizontală 3. Conducerea grupului a fost asigurată de Traian Ionescu, cel mai experimentat dintre noi. Drumul pînă „La grătar" 4 — unde se adunau apele captate la cascada Urlătoarea, şi care veneau pe un uluc de lemn, cu cele coborînd din Valea Jepilor, tot pe un uluc, mergînd apoi împreună, prin conductă, la fabrică — a fost primul meu contact cu panta. La grătar, am luat o gură de apă rece şi, după ce am schimbat cîteva vorbe cu paznicul de acolo, am plecat mai departe spre „Vinclu", Poteca a început să devină mai domoală. Am trecut pe sub linia funicularului. Am traversat Valea Seacă dintre Clăi sau Valea Seacă a Jepilor, cum i se mai spune, şi ne-am apropiat din nou de funicular, ajungînd, în sfîrşit, la „Vinclu" 5. Am trecut pe sub şopronul care adăpostea „Vinclu", am salutat paznicii întîlniţi şi am continuat urcuşul. Abia am făcut cîţiva paşi, cînd Traian Ionescu ne-a arătat, în stînga, o potecuţă, explicîndu-ne că ea duce la cascada Urlătoarea, care este formată din apele izvoarelor aflate chiar sub noi, în stînga, din cele ce izvorăsc dintre bolovanii din Valea Comorilor şi din apele Urlătorii Mici6, care-şi au sorgintea la acelaşi nivel ca şi cele din Valea Comorilor. Toate aceste ape, a precizat „ghidul" nostru, se unesc deasupra unei stînci şi, împreună, se varsă şuvoaie înspumate „de la înălţime", formînd cascada. Tot din acel loc, pe 1

Crucea eroilor a fost ridicată de către Căile Ferate Române în memoria ostaşilor români căzuţi pe Valea Prahovei în războiul din 1916—1918. Lucrarea a fost efectuată în anii 1926—1928 sub conducerea maistrului ceferist V. Bumbulescu (n.a.). 2 Ca un omagiu adus deschizătorilor sau constructorilor de drumuri în munte, s-a dat numele acestora drumurilor respective. Aşa, existau drumul Take Ionescu în Bucşoiu, drumul Friedrich Deubel în Piatra Craiului şi în Bucşoiu şi drumul Niculae Butmăloi în Bucegi. Tot aşa s-a dat numele de drumul Schiel, de către localnici şi de către vechii turişti, potecii de sub funicular, în amintirea fabricii care l-a construit, atît pentru nevoile întreţinerii funicularului, cît şi pentru nevoile turiştilor. Din păcate, în ghidurile recente nu s-au impus aceste denumiri (n.a.). 3 Vezi primul Anuar T.C.R., 1924—1925, pag. 38, pct. 5 (n.a.). 4 În locul numit „La grătar" exista un bazin mic, unde se adunau cele două ape coborînd din munte, ca, apoi, printr-o conductă, sa curgă spre fabrică. La capătul conductei exista un grătar, avînd rolul de a opri lemnele şi pietrele aduse de ape. Primul uluc, din lemn, nu mai există astăzi, iar al doilea a fost înlocuit cu unul din beton, acoperit. Mai jos de el au apărut două conducte care transportă apă din Valea Jepilor (n.a.). 5 Locul numit „La Vinclu" este un teren orizontal. Aici, înainte de construcţia funicularului, existau nişte mese. Li se spunea „La mese". Odată cu construcţia funicularului, s-a ridicat o casă pentru cantonierii care se ocupau cu dirijarea vagonetelor, deoarece acolo funicularul făcea un unghi. Locul era împrejmuit şi acoperit cu un şopron. Pe sub acesta puteau trece şi turiştii, pînă cînd în acea locuinţă s-a înfiinţat un post de jandarmi. De la această dată, locul era ocolit pe o potecuţă situată deasupra. Acum pe acest loc nu mai este nimic, în afară de tone de metal rezultate din desfiinţarea funicularului şi kilometri de cablu, din care cel gros, purtător, se zice că este din cupru (n.a.). 6 Dintru început s-a făcut în hărţi şi descrieri o greşeală inversîndu-se denumirea justă a văilor Urlătoarea Mică şi Urlătoarea Mare. Localnicii, începînd cu Niţă Morărescu (93 de ani) şi Dumitru Chivu (maestru emerit al sportului la alpinism), susţin, şi pe bună dreptate, că, din bătrîni, denumirea s-a dat în funcţie de zgomotul apei în cădere. După o judecata logică, zgomotul cel mare îl face cascada Urlătoarea, încît văii care o formează i s-a dat numele de Urlătoarea Mare. De la Cascadă, mergînd spre sud 10— 15 minute, pe aceeaşi curbă de nivel, se întîlneşte alt fir de apă, fără cascadă, care este Urlătoarea Mică. Ar fi de dorit ca şi geografii şi turiştii să se pună de acord cu localnicii şi să dea acestor văi numirile juste (n.a.).

6

vremuri, ne-a spus Traian, se deschidea, pe dreapta, o potecuţă ducînd la „Banca reginei"1, potecuţă care între timp se stricase şi a fost acoperită de vegetaţie. De la „Vinclu", poteca urcă în pantă uşoară şi, după aproximativ 150 de metri, ajunge pe firul Văii Comorilor. Trecînd de firul Văii Comorilor, Traian ne-a atras atenţia asupra unui imens perete ce sta ameninţător deasupra noastră, explicîndu-ne că este peretele sudic al Clăii Mari. Din Valea Comorilor, am luat-o la stînga, pe faţa nord-estică a crestei ce separă cele două văi, Am mers ce am mers şi cînd a trebuit să ocolim iarăşi spre dreapta, am lăsat, în stînga, pe creastă, un pilon al funicularului, cel de jos, de la „marele balans". Am continuat urcuşul pe nouă serpentine inegale, cea mai mică avînd cinci metri lungime, pe faţa sudică a crestei ce separă cele două văi, şi am ajuns în firul Văii Urlătoarea Mică. Celor nouă serpentine le-am spus mai tîrziu „serpentinele roşii", datorită frunzelor de fag ce le acoperă toamna şi care au culoarea roşie. Valea Urlătoarea Mică — ne-a spus iarăşi Traian — îşi are obîrşia în coama muntelui Jepii Mici, o deschidere în formă de evantai, iar Valea Urlătoarea Mare — în muntele Jepii Mari. Din locul unde ne aflam, am observat că, mai sus, pe fir, valea se împarte în două: spre dreapta — Valea Urlătoarea Mică, iar spre stînga — Şiştoaca Schiel, pe care urcau sau coborau turiştii şi cantonierii iarna şi primăvara, cînd serpentinele erau acoperite cu zăpadă. Noi am plecat mai departe, luînd-o spre stînga, urcînd patru serpentine situate pe faţa Crestei Urlătorilor şi traversînd apoi Vîlcelul Crestei Urlătorilor. Am trecut de Şiştoaca Schiel şi am urcat, pe faţa dintre şiştoacă şi Valea Urlătoarea Mică, zece serpentine scurte, inegale, avînd tot timpul Claia Mare în direcţia nord, nord-est. Pe ultima serpentină, din cele zece, am mers la stînga, am traversat Şiştoaca Schiel şi Vîlcelul Crestei Urlătorilor şi, după alte patru serpentine, am ajuns în punctul numit „La mese"2. La capătul celei de a doua serpentine am întîlnit o belvedere, unde am făcut un popas şi am privit spre Claia Mare, spre Buşteni, Piatra Mare şi spre munţii Baiului. Punctul „La mese" este format dintr-un pinten ce iese din Creasta Urlătorilor, avînd două terase. Pe terasa de sus, în decursul vremii, a existat cînd o masă şi o bancă pentru odihna şi masa turiştilor, cînd un chioşc cu răcoritoare, cînd nimic, totul în raport cu modul în care „turiştii" au înţeles să se comporte faţă de un bun ce li s-a pus la dispoziţie. Pe terasa de jos, un bolovan mare oferă, de asemeni, un scurt popas drumeţului mai grăbit. Aveam, din acest punct, o privelişte fantastică, mai bogată decît am văzut-o de la belvedere. La stînga, crestele muntelui Jepii Mici; Valea Urlătoarea Mică, care mai păstra petice de zăpadă, cobora în jos, la dreapta. Jumătate la stînga vedeam crestele ce separau Valea Urlătoarea Mică de firele Văii Comorilor, apoi peretele de sud al Jepilor Mici. Claia Mare, văzută spre nord, ne oferea în faţă splendoarea peretelui ei sudic. În extremitatea estică a Crestei Clăii Mari se aflau Clăiţele, care ascundeau „Banca reginei". În dreapta am văzut Buşteniul, Zamura, munţii. Piatra Mare şi Baiului, puţin din satul Poiana Ţapului. În spate se afla coama Crestei Urlătorilor. După ce am trecut pădurea de fagi, am intrat într-una de molid, cu arbori drepţi, falnici, cu aer înmiresmat de mirosul răşinii, răcoros. Cînd am terminat de mîncat ceva, odihniţi, am plecat mai departe, urcînd încă douăzeci de serpentine, ultima ducîndu-ne pe faţa nord-estică a Crestei Urlătorilor, unde am mai urcat cinci serpentine şi am ajuns pe Creasta Urlătorilor. Am lăsat pădurea în urmă. Aici pe creastă, Traian Ionescu ne-a arătat, în faţă, sus pe coama muntelui, cantonul Jepi, prima noastră ţintă din acea zi. În stînga cantonului se înălţa muntele Jepii Mari, acoperit de jnepeni, cu vîrful lui de 2 075 metri altitudine. Ne-a explicat că, din acel punct, drumul are două variante: 1) poteca de cal de sub Creasta Urlătorilor, care, depăşind firul Văii Mieilor3, se înscrie pe faţa de sub cantonul Jepi şi ajunge, după un număr de serpentine neegale, la canton; 2) poteca de picior săpată în stîncă, care începe cu o scară de lemn şi care, după ce depăşeşte Valea Mieilor, se întîlneşte cu aceea de la punctul 1. Noi am urmat varianta a doua. Ne-am oprit pe terasa din spatele cantonului, dotată cu balustrade metalice, şi am privit un peisaj minunat. La nord vedeam Crucea eroilor, de pe muntele Caraiman, iar în stînga acesteia, Vîrful Caraiman (2 384 m); în prim-plan, peste vale, muntele Jepii Mici (2134 m); spre dreapta, Creasta Vîrfului Jepii Mici; spre nord, nord-est — Claia Mare; iar în spate, spre sud, sud-est, Vîrful Jepii Mari4 (2 075 m). Sub noi era o pădure imensă de jnepeni. Coaste pleşuve se întindeau spre 1

Banca este aşezată sub o stîncă înclinată, la sud de Clăiţe şi se compune din patru lespezi de piatră fasonată. Două lespezi frumos lucrate, ca două braţe de fotoliu, formează părţile laterale ale băncii. O lespede lungă, dreptunghiulară, formează partea pe care se stă. A patra lespede — spătarul băncii — este frumos sculptată şi serie pe ea: „MARIA THEREZA", iar dedesubt: „7 SEPTEMBRIU 1888" (n.a.). 2 Punctul „La mese" indicat aici nu este unul şi acelaşi cu cel indicat de Michai Gold în cartea În munţii Sinăei, Rucărului şi Branului, publicată în 1910. Pe atunci, în punctul numit mai tîrziu „La Vinclu" se găseau acele mese şi bănci destinate odihnei şi mesei turiştilor (n.a.). 3 Valea Mieilor îşi are obîrşia între coama Jepilor Mici şi Vîrful Ciocîrlia. Este orientată spre sud, se varsă în Valea Urlătoarea Mare şi este lipsită de apă. Nu are izvoare (n.a.). 4 Jepii Mici sînt mai înalţi decît Jepii Mari. Denumirea de Mici şi Mari au primit-o după dimensiunea de jnepeni ce se găsesc pe ei (n.a.).

7

pădurea imensă, care cobora pînă în Buşteni şi de acolo urca pe munţii Baiului. În dreapta se afla Valea Urlătoarea Mare, lipsită de apă. Cantonul Jepi, construit de fabrica de hîrtie odată cu funicularul ce avea să transporte lemnul, materia primă, de la Brăteiu şi de pe cursul Ialomiţei, adăpostea muncitorii care trebuiau să supravegheze şi să dirijeze bunul mers al funicularului. El era folosit la nevoie şi de turişti, pentru adăpost. Stă atîrnat pe margine de munte, asemenea cetăţilor medievale, fiind compus din parter, pod şi pivniţă, cu terasa din spate de care am vorbit, şi ea atîrnată. În faţă, intrarea se face pe o scară cu patru trepte şi are două ferestre, una în stînga uşii şi cealaltă în dreapta. Pe faţa dinspre sud se văd două ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar la pivniţă o uşă şi o fierăstruică. În partea stîngă se află lipită de canton o altă construcţie mică, numită „Casa naturaliştilor". În faţa cantonului era o gheretă unde, printr-o ţeava, curgea un jet de apă rece, captat printr-o conductă de la un izvor de sub Babele, de unde, mai tîrziu, se captase apa şi pentru casa din şaua Caraimanului. Astăzi nu mai funcţionează nici una din aceste captări. Interiorul cantonului, format dintr-o încăpere mică, o săliţa, avea trei uşi, care duceau: la dreapta — în camera cantonierului, în faţă — în camera rezervată familiei Schiel şi funcţionarilor mai mari ai fabricii, iar la stînga — în camera rezervată turiştilor. Cînd mergeai mai des şi te cunoşteai cu cantonierii, mai dormeai şi în camera rezervată familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turiştilor era „mobilată" cu un prici mare, cu cetină de brad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemînă o cergă mare, dar cam nespălată. În cameră se mai găseau o masă mare din brad, două bănci şi o sobă din cărămidă, care scotea fum mult şi dădea căldură puţină1. Din faţa cantonului, după ce am băut o gură de apă şi ne-am spălat obrajii pentru a ne răcori, am privit, cu nesaţ şi curiozitate, ceea ce aveam înaintea ochilor... Casa era situată în mijlocul unei mări de jnepeni. În stînga — muntele Jepii Mari, cu imensul lui covor de jnepeni, apoi şaua peste care trecea linia funicularului şi care ne oprea privirile să vadă mai departe. În faţă, o potecă, printre jnepenişul defrişat, ducea spre Caraiman şi Babele. PRIMUL AVERTISMENT În canton am intrat după ce, obosiţi de efort, ne-am odihnit privind împrejurimile. În camera rezervată turiştilor, am asistat la o scenă care ne-a impresionat profund: pe prici, întins pe cetina de brad, stătea un tînăr dezbrăcat, gol, în nesimţire; un alt tînăr şi un cantonier îi făceau masaje; în jurul lui se aflau mai multe sticle cu apă caldă. Cît am stat acolo, omul acela nu şi-a revenit. Ni s-a spus, a doua zi, la coborîre, că, după ce s-a trezit, totuşi, din starea aceea, a fost adus la Sinaia de unde a plecat la Bucureşti. Am aflat şi povestea lui: era salariat la Banca elveţiană-română, a venit în excursie pentru două zile, însoţit de un prieten; au călătorit în acelaşi tren cu noi, dar s-au oprit la Sinaia, de unde, neţinînd cont de semnele vremii, au urcat pe piciorul Pietrei Arse. Se pare că mai fuseseră pe munte şi cunoşteau oarecum drumurile. Cu toate acestea, cînd au ieşit în platou, în loc să se ducă la cantonul Jepi, s-au îndreptat direct către cabana Omul. La vremea aceea nu existau pe platou alte adăposturi, decît cabana Omul, cantonul Jepi şi baraca de pe Caraiman, unde locuiseră muncitorii care au ridicat Crucea eroilor. Era noapte, ploua şi bătea vîntul. Mergînd spre Babele, cei doi au întîlnit mai întîi ploaia transformată în lapoviţă şi ninsoare. După un timp, muntele se acoperise în întregime cu zăpadă, începuse chiar să viscolească. Drumeţii nu mai vedeau nimic împrejur, îmbrăcămintea lor, udă, a îngheţat, încet-încet, devenind o adevărată „platoşă de gheaţă". Cînd şi-au pierdut simţul orientării, nu mai ştiau poteca spre Omul. Au hotărît să se întoarcă, cu gîndul să meargă la cantonul Jepi. Din nefericire, dezorientaţi din cauza furtunii, epuizaţi, n-au mai găsit cantonul. Au întîlnit în cale o baracă. Au intrat în ea, dar aici, nemaifăcînd nici o mişcare, i-a învăluit repede frigul. Unul din ei, elveţianul, mai slab fizic, a fost prins de simtoamele morţii albe. Spunea că îi este cald, voia să se dezbrace, să iasă din baracă, să se răcorească. Celălalt 2, care era conştient, s-a opus dorinţei lui, dar a întîmpinat rezistenţa acestuia, între ei a avut loc o luptă scurtă şi, în final, cel îngheţat a leşinat. Dimineaţa, îndată ce au mijit zorii, tovarăşul său a ieşit din baracă, să se orienteze. Nu mică i-a fost mirarea cînd, la 200—300 de metri depărtare, a văzut cantonul Jepi. Şi-a dat seama că, în noapte, nimeriseră într-o baracă de sub podul de descărcare a materialelor, aflată puţin mai sus de canton. A alergat, a anunţat pe cantonier şi, împreună, au mers şi au transportat pe cel leşinat în încăperea unde, la sosirea noastră, îi făceau încă masaje. Au reuşit să-l readucă la viaţă abia după şapte ore de eforturi disperate... 1

Cantonul Jepi mai dăinuie şi azi, fiind anexa cabanei Piatra Arsă. Are gaze naturale la sobe şi paturi individuale suprapuse, cu saltea, cearşafuri şi pături (n.a.). 2 Cu ocazia depanării amintirilor de munte, într-o discuţie la el acasă, doctorul docent Alexandru Beldie mi-a spus că ştie peripeţiile acestor doi tineri, că îl cunoaşte pe acela ce şi-a păstrat calmul şi n-a suferit de pe urma viscolului. Numele lui este Matei Dănăţoiu (n.a.).

8

SPRE BABELE — CASA PEŞTERA — CABANA BOLBOCI Nu era nevoie de ajutorul nostru la canton, aşa că am plecat toţi trei spre Babele. La început, poteca îngustă trecea printr-o pădure de jnepeni, apoi, către originea Văii Mieilor, pe sub Vîrful Ciocîrlia, mergea de-a coasta, ca mai departe, în pantă uşoară, să urce în plin platou, peste muntele Jepii Mici, pînă în punctul unde se bifurcă. Am mers la stînga, urcînd, coborînd şi iar urcînd, pînă ce am ajuns la Babele. Drumul era marcat, din distanţă în distanţă, cu stîlpi de lemn de către TuringClubul României, cu concursul cercetaşilor sinăieni şi al cluburilor sportive Sport-club şi Clubul Peleş, din Sinaia. Babele, acest splendid monument natural, care pe atunci arăta aşa cum îl dăltuise natura, ne-a impresionat. Sînt multe legende în legătură cu Babele, dar modul cum s-au format de-a lungul mileniilor este îndeajuns de cunoscut. Am aflat de la Traian că în ziua de 15 august a fiecărui an la schitul de la Peştera Ialomiţei este mare aflux de populaţie venind din satele dinspre Pietroşiţa. Acest obicei era foarte vechi. De cînd ? Se ştie doar că primul schit a fost construit pe la 1500—1509, pe vremea lui Mihnea cel Rău... De la Babele am continuat drumul pe poteca ce coboară pe piciorul Babelor, printre nişte stînci, unde am făcut fotografii, spre Casa Peştera, situată în Poiana Crucii, la poalele Cocorei. Cabana, construită de Hanul drumeţilor în 1923 — visul Bucurei Dumbravă — a fost inaugurată la 21 septembrie acelaşi an. În cursul anilor 1924—1925 s-au făcut amenajări şi adăugiri, încît inaugurarea ei definitivă a avut loc la 29 iunie 1925. La Peştera am întîlnit grupul lui Nicu Ionescu, fratele lui Traian. Cabana era primitoare, avea un bun cabanier, pe Grigore Pescaru 1 din Buşteni, ginerele lui Niculae Butmăloi2. Construcţia era din lemn, avea camerele tencuite, de formă lungă — dreptunghiulară, dispunea, în faţă, de o verandă acoperită din care se intra în sufragerie şi în dormitoare. Avea parter şi pod. Pe fronton, pe o firmă, scria: Casa Peştera — Turing-Clubul României. De la Casă am plecat în grup mărit să vizităm peştera Ialomiţei. Contra unei taxe infime, am căpătat, de la călugări, lumînări şi feştile şi am intrat în grotă. Ghid ne-a fost Nicu Ionescu, care ne-a dat explicaţiile necesare despre istoricul geologic al acelui gol subteran, despre importanţa lui ca obiectiv turistic de mare interes pentru excursioniştii din Bucegi, întorşi la Casa Peştera, am intrat în sufragerie, unde am găsit mai mulţi turişti, unii în vîrstă, vorbind între ei, mîncînd sau bînd cîte un pahar cu vin, păcură Haret3. Ne-a impresionat mult liniştea ce domnea acolo în încăperi: oaspeţii se comportau de aşa manieră, încît să nu se deranjeze între ei. A doua zi dimineaţă noi am plecat spre Bolboci. Am trecut prin curtea schitului, peste apa Ialomiţei, prin bolovăniş şi peste un pod, am coborît de-a lungul Ialomiţei pînă am ajuns la cabana Padina, proprietatea lui Serghie Popescu din Pietroşiţa4. Am găsit acolo lume adunată, la care sa adăugat şi grupul nostru. La intrare în cabană, sus pe prispă, se afla un grup restrîns de oameni. Unul dintre ei ţinea o cuvîntare. Am înţeles repede — din spusele lui Traian Ionescu — despre ce era vorba: „dizidenţii'' Turing-Clubului României, care intraseră în conflict cu Mihai Haret, se constituiau în asociaţie aparte, A.D.M.I.R., adică. Asociaţia din munţii iubiţi ai României. Cum cei din grupul din care făceam eu parte erau membrii fideli ai Turingului şi credincioşi lui Haret, după ce am văzut despre ce era vorba am plecat mai departe. Pe drumul dintre cabana Padina şi cabana "Bolboci”5 am trecut prin faimoasele chei ale Tătarului, prin Plaiul Mircii. POST-SCRIPTUM LA ÎNTÎIA EXCURSIE PE MUNTE Şederea la Bolboci a grupului nostru s-a încheiat după odihna binemeritată şi după foarte scurte „escapade" în jurul cabanei. Cînd soarele lucea încă bine pe bolta cerului, coborînd totuşi spre amurg, Traian Ionescu a dat semnalul de înapoiere la Casa Peştera. Pe drum ne-a anunţat că a fost găsit 1

Grigore Pescarii, căsătorit cu fata lui Butmăloi, l-a înlocuit pe acesta, în 1928, la conducerea Casei Peştera. Soţia lui lucra tot acolo, ca meteorolog. Nea Grigore, cum îi spuneam noi, a fost un foarte bun şi priceput cabanier. Pasionat vînător, cunoştea muntele foarte bine şi de la el puteai, la nevoie, căpăta preţioase informaţii. A fost şi dulgher, astfel că a lucrat la construcţia cîtorva cabane. Pasiunea pentru munte, pentru pădure şi pentru vieţuitoarele lor, l-a dus la pasiunea împăierii şi conservării păsărilor şi animalelor. Grigore Pescaru mai lucrează şi azi, iar colecţia lui este de mare valoare (n.a.). 2 Niculae Butmăloi a fost un exemplu de cabanier. Buna lui reputaţie şi recunoaşterea turiştilor, faţă de el şi de soţia lui Mina, sînt consemnate în registrele de impresii ale cabanei şi în primele trei anuare ale Bucegilor. A gospodărit Casa Peştera de la înfiinţare şi pînă în 1928. „Drumul lui Butmăloi", una dintre cele mai circulate căi de acces la Casa Peştera, începea din Plaiul lui Păcală (la ieşirea din drumul Piatra Arsă) şi ducea, peste şaua Cocorei şi prin pădurea Cocora, la casă (n.a.). 3 La Casa Peştera şi la alte cabane ale T.C.R., Mihai Haret, preşedintele Touringului, comercializa vinul obţinut din viile sale, vin negru, căruia drumeţii îi spuneau „păcură de Peştera" sau „păcură Haret" (n.a.). 4 Serghie Popescu, împreună cu, alţii, au cedat asociaţiei ADMIR un teren pe care aceasta, în anii 1936-1938 a construit cabana “Babele", în locul numit „Altarul Babelor" (n.a.). 5 Cabana Bolboci era proprietatea S.K.V. — (Societatea carpatină transilvană), o foarte bine organizată societate, înfiinţată în anul 1880, la Sibiu. A fost construită în 1926 de secţia Bucureşti a S.K.V.

9

pe Creasta Morarului, la ieşirea din Valea Adîncă, cadavrul lui Niki Alexandrescu, dispărut în iarna trecută. A urcat singur Valea Adîncă şi a ajuns în Creasta Morarului. Aici viscolul şi oboseala l-au doborît, a căzut cu faţa în jos, de-a lungul crestei, cu capul spre Vîrful Omul, ţinta lui. Aşa a fost descoperit de ciobani, care au văzut vulturii dînd tîrcoale locului unde se afla cadavrul. Din întîia mea excursie pe munte îmi amintesc şi astăzi — dincolo de traseul descris mai sus, pe care nu-l voi uita niciodată, dincolo de întîmplarea de la cantonul Schiel şi de povestea morţii lui Alexandrescu — că atunci Nicu Ionescu, fratele lui Traian, mi-a vorbit de Turing-Clubul României, întors la Bucureşti, într-o zi, m-am dus la Societatea română-americană, unde lucra acesta, şi m-am înscris în asociaţie. Am primit cartea de membru şi, odată cu ea, numerele 2 şi 3 din Anuarul Bucegilor1. Traian Ionescu mi-a spus, tot atunci, că cel mai greu drum în Bucegi era Valea Seacă a Caraimanului, pe care nu o urca decît un singur grup, care se numea „grupul Ţuţ". Mai tîrziu am aflat că Nestor Urechia o urcase în anul 1907, apoi mulţi alţii, între care profesorul Gheorghe Ţiţeica cu cei doi fii ai săi, Radu şi Şerban. Mi-am propus, în taină, ca atunci cînd voi urca pe drumul Schiel, în două ore în loc de patru, să încerc să merg şi eu pe Valea Seacă a Caraimanului. Bineînţeles, nu mă gîndeam că aceasta însemna antrenament. SINAIA—PIATRA ARSĂ—VÎRFUL OMUL— VALEA CERBULUI Prima întîlnire cu muntele a fost hotărîtoare pentru destinul meu de drumeţ şi alpinist. Acasă, zile şi nopţi întregi, îmi veneau în minte întîmplări al căror participant am fost în cele cîteva zile petrecute în Bucegi. Mă obsedau imaginile văzute pe munte: spectacolul cascadei Urlătoarea, priveliştile de la cantonul Jepi, de la Babele, de la Peşteră. Retrăiam intens situaţiile, altfel obişnuite, ale primului drum. Mă vedeam cînd urcînd pieptiş porţiuni dificile de teren, cînd coborînd pantele înverzite, cînd numărîndu-mi paşii, alături de ai tovarăşilor mei, în mersul nostru în şir indian, ritmic, pe poteci. Revenirea la munte, în a doua excursie, s-a petrecut curînd. Pentu o nouă excursie mai grea, pe ruta Sinaia— Piatra Arsă—Omul—Valea Cerbului, m-am pregătit intens, mai ales sufleteşte. Era, cred, prin august 1929. Nu mi-am găsit însoţitor, aşa că, într-o sîmbătă noapte, am luat trenul din Gara de nord şi am coborît dimineaţa la Sinaia. Am început să urc pe la mănăstire, pe drumul ducînd prin faţa castelului Peleş, apoi pe poteca spre Poiana Stînii, unde am poposit de am băut o cană cu lapte. În timpul ascensiunii, am întîlnit un cetăţean care mergea tocmai pe traseul ce mi-l alesesem eu. Aşa se întîmplă la munte. Pleci singur şi uneori te pomeneşti cu un grup mare. Am pornit mai departe în doi pe serpentinele Pietrei Arse, peste platou, la Vîrful Omul. De la Babele, am continuat să merg pe lîngă „Sfinx" şi, după încă puţin urcuş, am început o coborîre lină pînă la obîrşia Văii Sugărilor, am mai urcat puţin şi am ajuns la marginea dinspre nord a platoului, deasupra Văii Cerbului. Pe drum, tovarăşul meu se tot lăuda cu cît mersese el, cîţi ani şi cîţi munţi colindase, încît ziceai, după spusele lui, că era cel mai grozav alpinist. Dar după ce am urcat Piatra Arsă, pe platou, omul începuse să dea semne de oboseală. Nu a vrut totuşi să se oprească. Sosiţi deasupra Văii Cerbului, am mers, la stînga, pe poteca de sub Ceardac (Brîul Obîrşiei) şi, într-un loc, ne-am oprit. Am luat din rucsac zahăr, i-am întins cîteva bucăţi tovarăşului meu de drum, am mai mîncat ceva şi am băut împreună cafeaua ce o aveam în bidon. Refăcuţi, am scos harta din rucsac pentru a identifica locurile. Credeam că mă va ajuta însoţitorul, dar nu s-a întîmplat aşa: mi-am dat seama de asta cînd am văzut că nu cunoştea împrejurimile mai bine ca mine, că nu era sigur de denumirile din hartă. Am reuşit, totuşi, să identificăm împreună cîteva repere. În spate, aveam zidul de piatră al Obîrşiei, deasupra căruia trecea poteca de iarnă dinspre platou spre Vîrful Omul, pe care noi o ocoleam. În faţă, jos, era albia largă şi adîncă a Văii Cerbului care se înfunda în dreapta, în pădure. Tot în faţă se întindeau pantele sudice şi creasta muntelui Moraru şi Vîrful Omul, cu bolovanul lui şi cu cabana spre care ne îndreptam. La dreapta, privirea se oprea asupra pădurilor de pe Muchea Lungă şi se pierdea spre munţii Baiului, Piatra Mare şi, mai departe, spre Ciucaş. În stînga noastră se aflau muntele Bătrîna, Colţul Ocolit, Bucura şi poteca ce duce la Vîrful şi cabana Omul. După un timp de odihnă am plecat mai departe. La Omul m-am despărţit de tovarăşul meu ocazional. Eu am coborît Valea Cerbului şi am ajuns la Buşteni2. La întoarcerea în Bucureşti, cînd am desfăcut rucsacul, nu am mai găsit harta. Reţinusem că 1

Anuarul Bucegilor nr. l, 2 şi 3 au fost editate de Secţia alpină a Bucegilor-Sinaia, din cadrul T.C.R. Pe copertă avea menţiunea: „publicat de C. I. Ionescu, institutor, secretarul secţiei". Primul număr a fost tipărit la Buşteni în tipografia lui Vasile Teodorescu. Numerele 2 şi 3 prezintă şi cîte o hartă a abruptului prahovean al Bucegilor, întocmite de inginerul Radu Ţiţeica. Aceste anuare cuprind articole foarte interesante. Unul din aceste articole publică traseele „grele" efectuate în Bucegi în anul 1927. Este o pagină de istorie a alpinismului românesc. Din cauze „neelucidate", după nr. 3, anuarul nu a mai apărut (n.a.). 2 De la Vîrful Omul am coborît uneori, cu diferiţi prieteni, la Bran prin Valea Gaurei şi Şimon sau prin Strunga. Alteori, pe la cabana Mălăeşti şi, de acolo, mai departe, la Rîşnov, pe Valea Glăjăriei, unde am dormit şi am făcut fotografii la fosta uzină electrică (cu această ocazie am văzut că pe valea Glăjăriei nu există decît o uzină electrică şi nu două, cum indicau unele hărţi). De cîteva ori ne-a prins întunericul la coborîre, singura lumină fiind aceea a licuricilor. La Rîşnov, am tras şi am mîncat la restaurantul din spatele gării, care avea şi un bazin de înot, unde am făcut şi baie şi de unde am iar amintiri fotografice. Pe

10

la plecarea de sub Ceardac m-am uitat în urmă, să nu fi rămas ceva. Harta trecuse dintr-o mînă în alta şi, probabil, plăcîndu-i „omului meu", a reţinut-o... METROPOLA După două-trei veri de la excursiile evocate1, în toamna anului 1933, mi-am reluat serviciul la Societatea generală de gaz şi electricitate din Bucureşti. Era o vreme cînd încă se resimţeau efectele crizei economice începute cu falimentul băncilor Bercovitz şi Marmorosch, Blac & Comp, în 1930, continuate cu neplata salariilor militarilor şi funcţionarilor publici timp de opt luni de zile. Capitala atunci a avut parte, totuşi, de un primar bun, cu vederi progresiste, avocatul Dem. Dobrescu. Acesta, cu toată criza, a reuşit să facă unele lucrări de pavare în bulevardul Pieptănari, să „modernizeze" şoseaua Pantelimon, să opună rezistenţă şomajului declanşat de criză şi speculei. Pentru combaterea speculei, de exemplu, a înfiinţat „comitetele cetăţeneşti" de control a preţurilor. Pe cînd se afla Dobrescu în fruntea primăriei, a fost întocmit planul pe cincizeci de ani de modernizare a oraşului. În acest sens, este grăitoare scrisoarea compozitorului George Enescu, datată 3 septembrie 19312, din care redau: „...am avut pentru prima dată o impresie plăcută. „Ah ! mi se pare că Bucureştiul nostru e mai spălăţel, mai pieptăneţel. Cine o fi primarul actualului guvern ? La întrebarea mea mi se răspunde că tot Dobrescu". Cu toate aceste realizări urbanistice, Bucureştiul acelor ani rămînea oraşul contrastelor. Exista, mai întîi, o zonă centrală îngrijită, mai ales după modernizarea bulevardului Brătianu (azi Nicolae Bălcescu), unde se ridicau blocuri mari. Se înălţau construcţii noi — adăugîndu-se celor mai vechi — şi pe Calea Victoriei, şi în Cotroceni, şi la Şosea, şi în alte părţi. Proprietarii lor erau priveligiaţii soartei, care, ştiind să-şi ridice case frumoase, contribuiau — poate fără să vrea — la accentuarea notei de modernitate a Bucureştiului deceniului al IV-lea. Alături de zona centrală, curată, sau, mai bine zis, de cele cîteva zone îngrijite, capitala prezenta vizitatorului aspectul unei aglomerări umane în care abundau imaginile sărăcăcioase. Pe Lipscani, de pildă, şi în împrejurimile sale, la Obor sau la Piaţa Matache Măcelarul se aflau centrele comerciale. În preajma lor, pe porţiuni mari, se întindeau mahalalele, cu multe case din chirpici sau paiantă, pe care, văzîndu-le, te mirai cum pot rezista, iarna viscolelor, iar toamna ploilor şi vînturilor. Străzile mahalalelor erau rar pietruite, canalizarea lor era abia începută. Oamenii trăiau, aici, în condiţii de viaţă dintre cele mai precare. Pentru a veni în ajutorul lor, o serie de întreprinderi şi instituţii făceau eforturi cu scopul ridicării nivelului de viaţă a salariaţilor. Astfel, Căile Ferate Române, Ministerul de Finanţe, Banca naţională, Banca românească, Societatea de telefoane, societăţile petrolifere, Uzinele comunale Bucureşti, Societatea de gaz şi electricitate au construit locuinţe pentru salariaţii lor, cu plata în rate, au înfiinţat asociaţii cultural-sportive. În asemenea împrejurări, după plecarea concesionarilor străini ai Societăţii de gaz şi electricitate, director general al acestei întreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a încredinţat şi conducerea Uzinelor comunale Bucureşti. Pentru salariaţii acestor două întreprinderi, Caranfil a înfiinţat o asociaţie polisportivă, Metropola. Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o bază sportivă la Snagov, unde se află azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de înot, terenuri de tenis şi un hangar plin cu tot felul de ambarcaţiuni: caiace, skifuri, giguri, bărci cu vele şi bărci tip... Cişmigiu, pentru plimbatul celor care nu făceau sport. Folosirea bazei materiale a asociaţiei era gratuită şi nelimitată pentru toţi salariaţii celor două mari întreprinderi conduse de Nicolae Caranfil. O bază sportivă asemănătoare constituise Metropola şi la Herăstrău. Avea, în plus, la Predeal, o vilă, Aurora, unde mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe. Pentru montaniarzii Societăţii de gaz şi electricitate, ca şi pentru cei de la Uzinele comunale, inginerul Caranfil şi consilierii lui au învestit o mare sumă de bani la cabana Babele, în calitate de coparticipanţi. La Eforie, o altă vilă stătea la dispoziţia salariaţilor ce aveau nevoie de tratament heliomarin, dar şi pentru practicarea sporturilor pe mare. În fine, amintesc că la sediul Societăţii de gaz şi electricitate (bulevardul Take Ionescu 33, azi Gheorghe Magheru) existau două săli moderne de sport — una pentru gimnastică, alta pentru scrimă. Aici, în cadrul activităţilor „patronate" de Metropola s-au remarcat unii dintre cei mai buni sportivi ai timpului, campioni naţionali şi internaţionali, ca: Niculae Ionescu-Cristea şi Popa (motociclism), Niculae Ion Ţapu, Niculae Dobrin, Emil Jencec şi fraţii Niculici (ciclism), perechea Irca Timcic-Minculescu şi Fredi Eisenbeiser-Fieraru (patinaj artistic), Magda Rurac (tenis), Petre Havaleţ (disc, greutate, scrimă), Barbuc (înot), apoi alţii la tir, canotaj, vele etc. La munte, Metropola organiza excursii colective gradate, cum proceda şi Clubul alpin român. O atenţie deosebită acorda Metropola copiilor salariaţilor, care erau îndrumaţi spre sport, în ce mă priveşte, de Metropola mă leagă amintiri frumoase. Am practicat în secţiile sale gimnastica, scrima, înotul, canotajul, ciclismul, pilotajul şi alpinismul. Toate aceste discipline sportive m-au peretele restaurantului scria: RECOMANDAT DE TURING-CLUBUL ROMÂNIEI (n.a.). 1 Între 1931 şi 1933 am satisfăcut serviciul militar (n.a.). 2 Scrisoarea se află, în original, expusă la Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti (n.a.).

11

fortificat îndeajuns ca să mă ajute la escaladarea munţiilor ţării şi a cîtorva vîrfuri din străinătate. Succesele mele de mai tîrziu, ca alpinist ori ca pilot, îşi au izvorul, în cea mai mare parte, în participările la activităţile sportive iniţiate de Metropola. O parte din ele le voi evoca în paginile ce urmează, pentru că, după părerea mea, au constituit începuturi. Pe de altă parte, amintindu-mi-le acum, amintesc fapte, întîmplări, evenimente trăite de mine, ca alpinist, şi de alţi înaintaşi, care — altfel — ar rămîne uitate pentru totdeauna ori ar fi denaturate grosolan după cum au încercat sa facă unii dintre contemporanii mei... NOI PRIETENI PE MUNTE În primăvara anului 1934, prin Gogu Ionescu, am cunoscut un grup destul de numeros de tineri care mergeau pe munte. Unii dintre ei făcuseră parte din Turing-Clubul României, dar acum, din cauza unor critici formulate la adresa lui Haret, nu se mai înţelegeau cu acesta, nu mai activau în cadrul T.C.R. şi nu se mai adăposteau la Casa Peştera, ci la cabana Padina a lui Serghie Popescu, zis „Joliul". Din acest grup făceau parte surorile Olly şi Mutz Geresch, Frantz Bauschke, fraţii Ticu şi Gicu Manolelis, Sandu Spek, zis „Păsărică", Alfrei Pugi, Gogu Ionescu şi alţii. Cu ei am participat la cîteva excursii în lunile martie-aprilie 1934 pe poteci, toate terminîndu-se la cabana Padina, unde familia Serghie Popescu ne primea cu multă căldură sufletească. Tot împreună am făcut tentativa urcării Văii Gălbenelelor şi a Văii Seci a Coştilei, cu ieşirea în Brîul Mare al Coştilei, tentative despre care voi povesti mai jos. La Padina ne simţeam ca acasă. La fel de bine ne simţeam la Schitul Peştera, unde părintele Gherasim1 ne primea cu cîte o afinată, îmi amintesc că Pugi era mare „specialist" în ciuperci. De aceea, deseori cînd mergeam la Padina, se „pierdea" în pădurea de peste apă, culegea ciuperci şi pregătea cîte o tocăniţă. Excursiile pe potecă le făceam fie pe drumul Schiel, fie din Sinaia pe la Poiana Stînei şi peste Piatra Arsă. Pe serpentinele Pietrei Arse am învăţat că drumul cel mai scurt, _ca timp şi ca efort este serpentina. Uneori, cîte unul din noi o lua direct, urcînd în pantă, „tăind" 2 serpentinele. Rezultatul: cei ce urcau pe serpentine ajungeau într-un anumit loc mai repede şi mai odihniţi decît cei care „tăiau" serpentinele, care soseau în acelaşi loc mai tîrziu şi mai obosiţi. După ce ajungeam în platou, urmam marcajul pe drumul lui Butmăloi, care, prin pădurea Cocora, ducea la cabana Peştera. Alteori, înainte de a ajunge la pădurea Cocora, coboram panta ce se făcea la stînga. În capătul de jos al pantei se afla o stînă, de unde, prin pădure, peste un pîrîiaş, ajungeam la cabana Padina. La Padina, ziua o petreceam făcînd mici „escapade" pînă la Peşteră, la Bolboci, la Scropoasa, la Turnul Seciului, urcînd Valea Horoabei sau prin spatele cabanei, pe muntele Colţi, în faţa Culmei Strunga, unde am văzut pentru prima dată o piatră de hotar de la fosta graniţă. Cîteodată, ne ofeream să conducem, gratuit, pe unii vizitatori pînă la Vîrful Omul, lucru ce s-a întîmplat să-l facem şi de două ori pe zi. Seara, cînd vremea era frumoasă, urmăream, după lumina lanternelor, grupurile de turişti venind prin şaua Cocorei... PRIMA TENTATIVĂ DE A URCA VALEA GĂLBENELELOR Prietenii din grupul lui Olly Geresch îmi spuneau în excursiile din primăvara 1934 că în Bucegi există şi alte drumuri decît cele pe care, în mod obişnuit, le străbăteam noi: drumuri fără potecă, unde nu întîlneşti decît stîncă şi capre, îmi spuneau că trebuie să mă pregătesc eu însumi pentru un asemenea drum. De fapt, sufleteşte, eram pregătit, deoarece îmi plăcea prea mult muntele, ca să nu fiu gata oricînd să înfrunt orice greutăţi mi-ar pune în cale. Aşa se face că, în dimineaţa zilei de 24 aprilie 1934, am plecat din Buşteni cu intenţia de a urca Valea Gălbenelelor. De data aceasta, plecarea nu s-a mai făcut pe la Fabrica de hîrtie, ci pe strada Valea Albă. La capătul ei, am făcut la stînga şi am intrat în pădure. Am urcat aproape la întîmplare, conduşi fiind de Olly. La început, nu am văzut potecă şi nici marcaj. Ajungînd mai sus, am dat de urma unui drum făcut în timpul războiului din 1916—1918. Grupul se compunea din vreo 12 persoane, din care cel puţin jumătate mergeau pentru prima dată pe un astfel de traseu. După vreo două ore de urcuş prin pădure, am ajuns într-o vîlcea. Cei ce conduceau grupul au crezut că era Valea Coştilei. Am urcat pe această vîlcea împrăştiaţi. Cei mai mulţi preferau iarba şi se agăţau de jnepeni. Mie mi-a plăcut stînca şi am ales tot timpul firul văii sau locurile stîncoase, în ciuda rucsacului voluminos pe care-l aveam în spate. Era un rucsac cu spătar metalic, dintre puţinele care se găseau atunci în România. Fusese adus din străinătate de Petrică Condeescu şi Gogu Serafim, care cu cîţiva ani înainte făcuseră ocolul Europei pe jos. In rucsac, în afara alimentelor şi rufelor de schimb, aveam o manta mare de 1

Ultima dată l-am văzut pe părintele Gherasim în iunie 1976, cînd împreună am mai depănat firul amintirilor. În toamna aceluiaşi an a trecut în „lumea drepţilor" (n.a.). 2 Tăierea serpentinelor contribuie la distrugerea lor şi la degradarea solului de pe munte, formîndu-se viroage prin care curge apa, mărind opera distructivă (n.a.).

12

ploaie, foarte bună, dar foarte grea, deoarece era din pînză cauciucată. Grupul nostru, prea numeros, mergea cu dificultate. A trecut destul de mult timp pînă am ajuns la capătul de sus al vîlcelului. Acolo, drumul părea închis. Olly s-a dus singură mai departe să vadă dacă există vreo cale de ieşire. La scurt timp s-a întors şi ne-a comunicat vestea tristă, că trebuia să coborîm. Aşa e la munte. De urcat urci mai uşor, dar cînd e vorba să cobori, lucrurile se complică. Cu acest prilej, am învăţat că înainte de a şti să te caţări trebuie să şti să cobori. Coborîrea a fost o calamitate. Se mergea foarte încet, atenţi să nu se întîmple vreun accident. La un moment dat, cineva văzînd în Poiana Coştilei, pe care o aveam în faţă, o vacă păscînd, s-a exprimat: — Ce n-aş da să fiu vaca aceea... Ne-am amuzat, făcînd haz de necaz. De la voia bună, la urcuş, toţi eram stăpîniţi acum de o stare de pesimism, de teamă. Pentru a schimba atmosfera, cineva a început să glumească, spunînd că locul unde ne aflam „miroase a Policandru". Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostită de cei din grup de fiecare dată cînd aveau de coborît o porţiune de teren dificilă. La Buşteni, neam hotărît să-i spunem vîlcelului acela Vîlcelul Policandrului. Azi, Vîlcelul Policandrului nu mai este, pentru alpinişti, o „încuietoare", ci o cale de acces către nenumărate trasee alpine ce se găsesc pe peretele care i-a luat numele. A DOUA TENTATIVĂ: VALEA SEACĂ A COŞTILEI1 Duminica următoare, am făcut o nouă tentativă în abrupt. Am plecat la ora cinci dimineaţa din Buşteni. Am urcat pe Munticel pînă la Poiana Coştilei, de acolo am mers, la stînga, pe malul drept, cum urci, al Vîlcelului Poieniţii, pe o pantă destul de înclinată. Tot mergînd pe sub perete, am ajuns pe o coamă situată într-o şa, de unde privirea se oprea în altă vale, cu pereţi şi ţancuri. Ni s-a explicat: eram deasupra „Hornului pămîntos", pe care l-am coborît pînă la Valea Mălinului, la confluenţa acesteia cu Valea Colţilor. În coamă, în stînga „Hornului pămîntos", urcînd puţin, se afla un loc din care, dacă priveai în jos spre Valea Colţilor, se vedea o pantă stîncoasă, înclinată mai tare, pe care, dacă coborai, ajungeai în vale. Acolo, pe vremuri, exista o scară de lemn, de aceea locul se numea „Hornul la Scară". Am urcat o porţiune din Valea Mălinului, apoi săritoarea mare. Am trecut peste coamă în dreapta cum urci şi am ajuns în Poiana Mălinului, în Valea Verde. Am traversat valea şi am ajuns în coama ce separă Valea Verde de Valea Seacă a Coştilei şi am început să urcăm pe malul stîng, la suiş, al Văii Seci, pe Brîul Caprelor. În ascensiunea noastră am depăşit o săritoare mare pe care o aveam în dreapta şi cînd am terminat de urcat Brîul Caprelor am intrat în firul văii pe care am mers pînă la capăt. Acolo, un zid de piatră, Colţul Mălinului, ne închidea calea. Grupul nostru voia să treacă în Valea Ţapului. Componenţii lui — desigur, cei cu experienţă de munte — nu ştiau sau nu au recunoscut locul de traversare, aşa că, pînă la urmă, s-a hotărît retragerea şi coborîrea. La aceasta a contribuit în bună parte ceaţa şi ploaia. Am coborît deci pe Valea Seacă a Coştilei pînă la locul de unde venisem, apoi Valea Verde pînă în Valea Cerbului. Eram uzi leoarcă şi murdari de noroi. Ne-am întors la Buşteni unde neam uscat hainele şi am dormit. A doua zi a fost vreme frumoasă. Avînd zi liberă, am urcat pe Valea Cerbului pînă la Vîrful Omul şi apoi am mers peste platou. Cînd am trecut peste Coştila, am găsit acolo o turmă de oi, care, ca de obicei, avea şi cîini. Aceştia s-au repezit spre noi lătrînd. Au fost potoliţi de ciobani. Ne-am îndepărtat de turmă mai mult de o sută de metri şi, cînd toţi ne credeam în siguranţă, scăpaţi de furia cîinilor, a apărut în fuga mare unul, înfingîndu-şi colţii în pulpă piciorului lui Repanovici, unul din participanţii la această excursie. După această ispravă, cîinele s-a întors liniştit la oi... Cred că fusese asmuţit de ciobani. În această excursie, cineva a întrebat-o pe Olly cum face de merge aşa de bine pe munte. Ea a răspuns: — Foarte simplu: în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, urc o vale şi cobor o vale. Auzindu-i răspunsul, mi-am dat seama că aceasta însemna antrenament, că numai făcînd antrenament simţi adevărata plăcere a ascensiunilor. REUŞITA Într-o duminică, l-am întîlnit pe Frantz Bauschke la Buşteni însoţit de un prieten. M-am 1

Acest traseu a fost urcat de Niculae Bogdan, cu un însoţitor, fiind conduşi de Niculae Butmăloi, Descrierea a apărut în Anuarul S.T.R., 1910. În al doilea anuar al Bucegilor (1927), Mihai Haret, la pag. 10—18, reia povestirea, schimbă călăuza Butmăloi cu Gelepeanu şi pretinde că a urcat şi Valea Ţapului de la cota 2125 în sus. Ori: a) descrierea Văii Ţapului nu corespunde cu terenul; b) profesorul doctor-docent Radu Ţiţeica, în Buletinul de informare I.P.G.G. nr. 10—11, la pag. 14, atribuie lui Haret ca „o eroare de memorie", afirmaţia că a urcat în 1915 Valea Seacă a Coştilei, iar în ce priveşte Valea Ţapului spune: „îndrăznim să afirmăm că autorul a făcut-o numai după examinarea văii de departe, fără să o fi parcurs într-adevăr" (n.a.).

13

alăturat lor şi, în trei, am pornit să urcăm Valea Gălbenelelor. De data aceasta am nimerit intrarea în vale. Am urcat Munticelul şi am ajuns în Valea Coştilei la Ţancul Ascuţit, unde s-a construit mai tîrziu refugiul Coştila. De acolo, am urcat puţin pe vale, apoi în creasta din dreapta ce separă Valea Coştilei de Valea Gălbenelelor, pînă în şa, şi am coborît în Valea Gălbenelelor. Ca să coborîm ne-am folosit de un brad, căzut pe pantă. Am urcat pe Valea Gălbenelelor pînă la locul unde se desparte firul secundar de cel principal. Vremea era frumoasă şi valea plină de soarele dimineţii. Cerul era senin, albastru. Era un spectacol nou pentru mine. În fund şi în stînga se vedeau, ziduri de stîncă, care parcă închideau drumul. Zidul din fund era Umărul Gălbenelelor, cu fisura lui, iar în stînga — peretele Gălbenelelor. Privind peisajul acela nemaiîntîlnit, am simţit o strîngere de inimă. Am început să urcăm pe firul principal., apoi să ne căţărăm. Erau primele săritori pe care le treceam. Mi-au plăcut foarte mult. Săritoarea mare a fost ocolită pe partea stîngă. Cum urcam, peretele Gălbenelelor se înfăţişa într-o grandoare ieşită din comun. Tot timpul ochii mi-au fost la el. Nu de teamă că se va prăvălii peste noi, ci pentru frumuseţea lui. Gimnastica căţărării mi-a plăcut mai mult decît mersul pe poteci. Este un joc al tinereţii, al forţei, aî minţii, dar şi al iscusinţei. Urcînd mai sus, tot pe stînga, am văzut în perete o mare despicătură. Mi s-a spus că se numeşte Hornul Coamei sau Verticala Gălbenelelor. Am ajuns la baza Strungii Gălbenelelor odată cu primele picături de ploaie. Ne-am adăpostit sub bolovanul strungii. În timp ce ronţăiam o bucată de zahăr, Frantz, vrînd să ne arate Colţul Gălbenele a văzut şi ne-a arătat doi alpinişti căţărîndu-se pe Muchea Colţului. Erau legaţi în coardă. Am aflat mai tîrziu că erau doctorul Veneriu Stroescu şi domnişoara Ivana Popescu1, englezoaica, cum îi spunea colegul meu Lică Minculescu. Vedeam atunci prima echipă de alpinişti adevăraţi care se căţărau2. N-au căzut decît cîţiva stropi de ploaie. Am scăpat ieftin de data aceea. Am ieşit de sub bolovan şi am urcat în Strungă Gălbenelelor. Spectacolul din faţa mea m-a amuţit, pur şi simplu. Simţeam un nod în gît şi o teamă. În imensitatea aceea de pereţi, nu ştiam pe unde vom merge. Peste tot se înălţau numai ziduri de piatră. În stînga era Valea Scoruşilor, înainte, spinările Coştilei care formează malul drept al Văii Mălinului. Jos, Valea Mălinului, iar pe malul stîng al văii se afla Colţul Mălinului şi Dintele dintre colţi. Peste Colţul Mălinului se vedea Creasta Morarului şi Vîrful Omul. Mam speriat degeaba. Frantz a început să coboare spre Valea Scoruşilor. Noi după el. Ajunşi în firul văii, mi-am dat seama că locurile nu sînt aşa de sălbatice cum le vedeam de sus din Strungă. Mi-am zis: ce înseamnă prima impresie şi perspectiva ! Iar am învăţat ceva. Numai de aproape, de la faţă locului, poţi să-ţi dai cu adevărat seama de situaţie. Perspectiva te înşeală. Din firul văii, am urcat un horn scurt, apoi am început coborîrea spre Valea Mălinului, pe pantele din stînga firului. Atent la coborîre, nu mă mai interesa restul. Valea Mălinului am coborît-o pînă la Hornul pămîntos, apoi, prin Vîlcelul Poieniţii şi Poiana Coştilei, ne-am întors la Buşteni. De data aceasta a fost o excursie reuşită. Ştiam de acum intrarea în Valea Coştilei, în Valea Gălbenelelor, în Mălin şi Colţilor. Ştiam să ies în platou, cum ştiam şi de Valea Seacă a Coştilei. Aveam, aşadar, un bagaj destul de bogat de cunoştinţe, făcusem cîteva drumuri de vale, pe care puteam să le repet şi de unul singur. În plus, reţinusem cele auzite de la Olly, în legătură cu antrenamentul ei, încît, imitînd-o, mergeam la munte în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, să urc şi să cobor o vale. OBSESIA Cînd mergeam la munte cu grupul Olly dormeam, noaptea, de obicei, în camerele de sus de la restaurantul Oancea. Acolo, odată, dimineaţa la plecare, am văzut trei-patru persoane îmbrăcate cam straniu. Aveau atîrnate frînghii, de gît şi de umeri, purtau bucăţi de fier pe la brîu, purtau ciocane şi alte unelte în mîini. Semănau cu nişte coşari, dar nu erau negri de funingine ca aceştia. Am pufnit în rîs. Olly m-a mustrat, spunîndu-mi că oamenii pe care-i vedeam sînt cei mai buni alpinişti ai noştri... Altădată, pe cînd mă aflam la Padina, a apărut în sufrageria cabanei un tînăr cu o frînghie făcută laţ. A desfăcut-o, a învîrtit-o şi a împrăştiat-o pe toată podeaua încăperii, ca apoi, strîngînd-o, cu un aer de superioritate, să întrebe: — Cine vrea să meargă cu mine, să coborîm Valea Adîncă ? Am tăcut. Nu ştiam despre ce este vorba. A plecat cu el careva. Pe mine m-a urmărit, o vreme, denumirea aceea, parcă ciudată — Valea Adîncă ! M-am interesat de ea. Mi s-a explicat că este situată în Valea Morarului, că pentru a o coborî trebuie să merg tocmai la Vîrful Omul. M-am hotărît şi am urcat la Omul. Am vorbit cu nea Stănilă3, cabanierul, cerîndu-i relaţii despre Valea Adîncă, începuse 1

Ivana Popescu a făcut parte din grupul lui Nicu Comănescu, care a urcat la 31 ianuarie 1932 Valea Seacă a Caraimanului în premieră de iarnă (n.a.). 2 Colţul Gălbenelelor a fost urcat prima dată din Strunga Colţilor de către Alexandru Beldie şi Niculae Ţipei (bun fotograf), iar la 15 octombrie 1933, pe creasta ce pleacă din capătul de sus al firului secundar, de echipa Nicu Comănescu şi Ion Şincan. Urcarea din Strunga Colţilor e mai scurtă dar mai verticală, pe cînd cealaltă e mai lungă dar mai puţin înclinată (n.a,). 3 Ion Stănilă a fost cabanier la cabana Omul din iarna 1925—1926, pînă în 1937, cînd s-a retras. Era fiul lui Gheorghe Stănilă,

14

să-mi dea informaţii, cînd, prin fereastră, a văzut că se apropie, cineva. Cabanierul s-a oprit din relatare spunîndu-mi: — Uite, vine domnul Belitoreanu. El vă va da lămuriri mai complete decît mine. Traian Belitoreanu, vechi alpinist, membru al Turing-Clubului României, a intrat pe uşă, l-a salutat călduros pe nea Stănilă, iar mie mi-a întins mîna, prezentîndu-se. Cabanierul, imediat, i-a vorbit oaspetelui de dorinţa mea, rugîndu-l să-mi explice cum trebuie să procedez ca să cobor Valea Adîncă. Noul venit m-a chestionat mai întîi în legătură cu drumurile pe care le făcusem pînă atunci. Auzind că am fost şi în Valea Coştilei, mi-a spus: — Dacă ai urcat şi ai coborît Valea Coştilei, Valea Adîncă este floare la ureche. Încurajat de un asemenea „verdict", am ascultat explicaţiile domnului Belitoreanu parcă şi mai atent. I-am mulţumit, la urmă, şi am plecat. Am urmat Creasta Morarului, aşa cum mi s-a spus, pînă la crucea lui Alexandrescu1, iar de acolo am început să cobor primul fir de vale ce se făcea la stînga, adică spre nord. Aveam rucsac şi piolet. Cînd acestea mă încurcau, că se întîmpla şi asta, le dădeam drumul la vale şi apoi coboram şi eu. Mi-a plăcut Valea Adîncă, care la coborîre a fost într-adevăr mult mai uşoară decît alte văi pe care le mai coborîsem. Aşa s-a terminat cu „obsesia" Văii Adînci. Era în vară anului 1934, luna şi ziua nu mi le mai amintesc, oricît m-aş strădui... ÎNTÎLNIREA CU NAE DIMITRIU După exemplul domnişoarei Olly, am tot urcat şi am tot coborît cîte o vale, singur, însoţit de vreun amic, sau în grupuri organizate de Metropola, pînă în august 1934, cînd, într-o sîmbătă, în Buşteni, am revăzut un om de statură mijlocie, slăbuţ, cu un început de chelie, cu nasul acvilin şi avînd culoarea feţei puţin măslinie; era avocatul Nae Dimitriu, unul din „coşarii" de la Oancea, care mi-a spus: — Domnule, te văd des prin Buşteni, îţi place muntele ? — Da, i-am răspuns. — Cu cine eşti ? Unde vrei să urci mîine ? — Sînt singur şi încă nu m-am hotărît pe unde să merg. — Vrei să mergi cu mine ? — Desigur... Seara am luat împreună masa la restaurantul Oancea. În timpul cinei, Nae Dimitriu mi-a vorbit de înfiinţarea unei noi grupări alpine, Clubul alpin român. Scopul asociaţiei, preciza el, este acela de a iniţia o serie de excursii colective gradate, pentru popularizarea alpinismului. A doua zi dimineaţă am plecat pe munte în următoarea formaţie: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, Ion Şincan şi eu. Am mers prin Munticel—Poiana Coştilei—Vîlcelul Poieniţii—Mălin—Valea Verde—Valea Seacă a Coştilei pînă la baza Colţului Mălin..Acolo, cei trei şi-au schimbat încălţările; purtau acum ghete cu talpă din sfoară sau din pîslă, nu-mi amintesc exact; eu am rămas încălţat cu bocancii mei, care aveau pe talpă ţinte, iar pe margini aşa-numitele „măsele" sau „aripi de muscă". Căţărătura a început din Strunga Neagră, situată ceva mai la dreapta şi mai sus decît intrarea în Hornul Ascuns. Primul care a urcat a fost Nae Dimitriu, apoi Frim, al treilea Şincan (acesta avea cu el o cutie cu vopsea roşie cu care însemna pe unde trecea), iar la urmă, eu. O lungime, două, trei de coardă şi am ieşit sus 2 pe colţ. Am trecut Dintele dintre colţi şi am ajuns în Brîul Mare al Coştilei. Mi-a plăcut înclinarea pantei, fiind ceva mai mare decît a celor întîlnite pe văi şi ceva mai aeriană. Din Brîul Mare al Coştilei am coborît în Valea Mălinului. Acolo ne-am întîlnit cu Alexandru Beldie, care conducea o excursie colectivă pe traseul Valea Albă—Brîul Mare al Coştilei—Pripon—Valea Cerbului—Buşteni. După ce Nae Dimitriu şi ceilalţi componenţi ai grupului nostru au făcut un schimb de păreri cu Beldie despre traseele parcurse tocmai atunci, ne-am despărţit. Noi am coborît Valea Mălinului, iar Beldie cu grupul său a continuat drumul pe Brîul Mare al Coştilei. Aceasta a fost prima mea ascensiune făcută cu cineva din cadrul Clubului alpin român. Probabil că am avut o comportare bună. Spun asta pentru că Nae Dimitriu, odată sosiţi în Buşteni, m-a întrebat: — Vrei să te înscrii în clubul nostru ? Cum ştiam acum de existenţa acestui club şi cum mă convinsesem de natura excursiilor efectuate de membrii lui, bineînţeles că nu am aşteptat să mi se spună de două ori. Am acceptat vechi cabanier la Casa Mălăeşti (n.a.). 1 Crucea lui Niki Alexandrescu a fost ridicată de prietenii acestuia, pe Creasta Morarului, la ieşirea din Valea Adîncă, pe locul unde şi-a dat obştescul sfîrşit (n.a.). 2 Această tură a fost dată ca „premieră" de Nae Dumitriu, dar cînd am învăţat ce este o premieră am considerat că ceea ce s-a făcut atunci era, de fapt, o variantă la intrarea în Hornul Ascuns (n.a.).

15

imediat, cu emoţie, mai ales că apartenenţa mea la T.C.R. şi la Metropola nu constituia o piedică pentru activitatea în C.A.R. Am rămas chiar foarte surprins cînd, cîteva zile mai târziu, am aflat că noua asociaţie, care mă adoptase, m-a programat, alături de Bubi Schefler, să conduc o ascensiune în Bucşoiu. Eu nu mai fusesem, Bubi cunoştea drumul. ÎNTÎIA ASCENSIUNE COLECTIVĂ ÎN CADRUL C.A.R. Într-o duminică de septembrie, aşadar, dimineaţa la ora cinci, conform programului, ne-am prezentat eu şi Schefler în faţa statuii caporalului Muşat Constantin, erou al războiului de reîntregire, aşezată în spatele gării din Buşteni, pe bulevardul Libertăţii, vizavi de biserica domnească. Am găsit acolo, aşteptîndu-ne, două domnişoare simpatice. Purtau pălării mari de pai, cum obişnuiau să poarte cei de prin Ţara Făgăraşului. Se împodobiseră cu ele, am ghicit noi, ca să fie apărate de insolaţie. Am făcut cunoştinţă şi, cinci minute mai tîrziu, am pornit toţi patru la drum. Vremea era frumoasă, ţinea cu noi şi nici voia bună nu lipsea. Astfel, încet-încet, prin Munticel— Pichetul Roşu1 — poteca Take Ionescu2, am ajuns în Bucşoiu. Am urcat Valea Bucşoiului, descurcîndu-ne destul de bine. Pe la săritori, mai ajutam fetele, care erau încîntate de drum, de privelişte. Cînd ne-a răzbit foamea, am întins o masă comună, frăţească. Pe drum, una din fete, Vigi, care ne-a însoţit încă vreo doi-trei ani după aceea, exclama mereu: — Unde-i Titi să vadă frumuseţile acestea ? La început, credeam că Titi este vreun frate, vreun văr sau prieten. Am aflat curînd, însă, că Titi se numea sora mai mare a ei... Am ajuns în ziua aceea pe Vîrful Bucşoiului. Dacă de pe Valea Bucşoiului privirile ni se opreau asupra munţilor Piatra Mare şi Postăvarul, asupra Predealului, toate scăldate în lumina soarelui, de pe Vîrful Bucşoiului ni se înfăţişa o panoramă magnifică. Vedeam cît îi zarea: Valea Mălăeşti sta la picioarele noastre, întinsă ca un şarpe aşezat la soare, cu capul în hornurile Mălăeşti, iar coada în pădurile ce coboară spre Rîşnov; cabana Mălăeşti părea o cutiuţă azvîrlită de cineva, căruia nu-i mai era de trebuinţă; Vîrful Omul, la stînga, ne aştepta ca oaspeţi; mai încolo — munţii Scara, Culmea Ţigăneşti, Piatra Craiului, Făgăraşul, Măgura Codlei (fără căciulă) 3, Ţara Bîrsei şi, hăt, departe, cît cuprindeau privirile. Nu ne mai săturam de atîta măreţie. Dar trebuia să ne vedem şi de drum. Am ajuns, în fine, la Vîrful Omul, am poposit puţin la cabană şi am coborît Valea Cerbului, la Buşteni. Aşa a decurs prima excursie colectivă pe care am condus-o, împreună cu Bubi Schefler, în cadrul Clubului alpin român. Ea nu s-a deosebit de obişnuitele excursii făcute cu diferiţi prieteni. Asemenea ascensiuni colective am mai efectuat şi în cadrul asociaţiei Metropola sau a Asociaţiei sportive a funcţionarilor comunali — A.S.F.C. Nu mi le mai amintesc şi, chiar dacă mi le-aş aminti, nar avea rost să le înşir pe toate. Paralel, însă, îmi continuam şi drumeţiile solitare, pentru sufletul meu. Obiceiul acesta l-am păstrat pînă în prezent, la peste şaptezeci de ani, dîndu-mi satisfacţii deosebite. Deseori, în trenul de noapte nu-l întîlneam decît pe doctorul chimist Alexandru Steopoe, şi el un singuratic. La Buşteni stăm adîndoi în sala de aşteptare a gării pînă ce se crăpa de ziuă. Uneori urcam împreună pe munte, alteori plecam fiecare pe potecile noastre, singuri. Alexandru Steopoe era un foarte bun drumeţ şi un bun tovarăş de drum. În anul 1933 a urcat singur, în premieră, Valea Poienei, situată pe versantul nordic al Morarului. Era un om reţinut, vorbea puţin şi nu se întovărăşea cu oricine. Cînd te cunoştea şi vedea că eşti un om serios, era de o căldură sufletească deosebită, era comunicativ. Ne dădea sfaturi, cum să ne impregnăm îmbrăcămintea pentru a ne ocroti de ploaie. N-am să uit niciodată pelerina lui largă şi lungă, care-l apăra de ploaie şi de vînt. MEMBRU FONDATOR AL C.A.R. În primăvara anului 1934, făcusem, cu Metropola, cîteva drumuri la casa Grindu din Piatra Craiului, construită înainte de război (1907—1908) de Societatea turiştilor din România şi aparţinînd acum asociaţiei A.D.M.I.R., care a reparat-o şi a pus-o în funcţiune_în anul 1933. Mersesem şi prin 1

Se numeşte aşa fiindcă era vopsit în roşu (n.a.). Take Ionescu a fost fiul lui Ion Gheorghe, mic negustor din Ploieşti. Cînd era copil, fiind debil, părinţii l-au trimis la mănăstirea Sinaia, pentru a se întrema. Acolo a prins el dragostea de munte, căruia i-a rămas credincios toată viaţa. Împreună cu soţia, cu arhimandritul Popescu I. Nifon, superiorul mănăstirii Sinaia, şi cu inginerul Iosif Sângeorzan de la Eforia spitalelor civile au pus bazele Societăţii carpatine „Sinaia", a cărei activitate prodigioasă era recunoscută şi peste hotare. Take Ionescu a fost membru donator al S.K.V. La început a făcut parte şi din Societatea turiştilor din România. Drumul de la Pichetul Roşu la Prepeleac a fost construit, aşa cum arată darea de seamă, în 1899, de Societatea carpatină „Sinaia", dar, ca un omagiu şi în semn de recunoştinţă pentru sumele donate pentru acest drum, ca şi pentru construcţia casei de pe Caraiman, s-a hotărît ca drumul să poarte numele lui Take Ionescu (n.a.). 3 Cînd Măgura Codlei este acoperită de nori (are căciulă) se ştie că va ploua, la fel ca în Postăvarul (n.a). 2

16

satul Peştera, prin zăpadă, cu rachete (vîrzobi)1, şi prin „Prăpăstii"2. Într-o duminică din toamna anului 1934, mergeam cu Bubi Schefler pe Valea Cerbului, îmi povestea despre vizita unor alpinişti cehoslovaci la noi, între care unul Mira Baron. Cehii aveau materiale de căţărătură mai evoluate şi mai variate decît noi. Chiar Bubi avea un scaun pentru bivuac în perete, primit în dar de la cehi. Era de fapt o scîndură dreptunghiulară, care la cele patru colţuri avea cîte un orificiu pe unde erau trecute capetele de la două bucle de coardă. Aceste capete aveau cîte un nod pe dosul scîndurii, ca să nu iasă prin orificiu, iar deasupra — buclele, unite, pentru a putea fi prinse în carabinieră. Alpinistul putea sta cu fundul sau cu piciorul pe acest „scaun". În Valea Cerbului, Bubi mi-a propus să urcăm hornul de la intrarea în Valea Caprelor sau Pripon. Am urcat cît am urcat, am bătut şi un piton, primit tot de la cehi, dar nu am putut trece. Ne aflam prea la început, nu eram pregătiţi. În 1934 s-a înscris în C.A.R. doctorul Vasile Steopoe, care mai tîrziu avea să devină preşedintele clubului, Victor Knapp, viitorul secretar, Stolear Leova şi alţii. Stolear Leova, student în medicină la Grenoble, venise în vacanţă după primul an de studii. Acolo mergea pe munte cu ghizi francezi şi a învăţat să se caţăre. La el am văzut pentru prima dată o coardă cu adevărat pentru munte, din cînepă, şi primele espadrile cu talpă de sfoară. Mi-am exprimat şi eu dorinţa să merg în Franţa, să învăţ tehnica modernă de căţărătură. Leova mi-a dat adresa unui ghid din Grenoble sau din Chamonix, amator să-i înveţe pe începători. Şcolile de alpinism în Franţa erau, deci, particulare — ale ghizilor, nu ale clubului. Asta nu mi-a plăcut şi nu am plecat. Leova a urcat mai multe trasee în Alpi, în 1934 şi după aceea. În 1938 a fost împreună cu farmacistul Mircea Sterescu şi pe Mont Blanc. În cursul iernii 1934—1935 am învăţat de la colegul meu de birou Lică Minculescu să schiez. Mergeam, cu el, sîmbăta noaptea, la Predeal, stăteam la Cîrciuma lui Butoi, din spatele gării, pînă se lumina, apoi plecam cu schiurile pe coclauri, la Susai, prin Cioplea şi Creasta Cocoşului; la Trei Brazi prin Fetifoi—Forban, la Diham. Un alt drum era pe la fosta şcoală normală şi de acolo pe Clăbucetul Baiului. Pe o potecă mergeam la Cleşte şi la cabana Vînătorilor. Numai că în acele vremi de început nu apăruseră nici cabana Cioplea, nici Trei Brazi, nici cabana Vînătorilor. În drumul spre Cioplea, un loc cu o uşoară pantă spre nord, locul de şcoală al începătorilor, se numea „Biliard". Aici am învăţat prima cristianie, din greşală, ferindu-mă de unul care-mi tăiase calea. Fiindcă iernile acelea aveau zăpadă multă şi la Bucureşti, mai schiam la Cocioc sau pe Ţăcălie3. În iarna 1934—1935 a fost înfiinţată secţia alpină a Asociaţiei cultural-sportive a C.F.R., al cărei conducător era inginerul Ion Nicolau-Ciaun. Pentru a stimula activitatea acestei secţii şi pentru ca membrii ei să înveţe să se caţăre, mulţi dintre ei s-au înscris şi în C.A.R. Totodată, o parte din membrii Clubului alpin, la solicitarea inginerului Nicolau, s-au înscris în secţia alpină a C.F.R. Printre aceştia m-am numărat şi eu. Au fost organizate, astfel, ascensiuni cu membrii secţiei alpine a C.F.R., conduse de noi. Secţia ne oferea, în schimbul serviciului nostru, ordine de transport. Am făcut nenumărate ascensiuni cu aceşti minunaţi ceferişti, muncitori, corecţi, cinstiţi, păstrînd amintiri frumoase despre ei. Tot în această iarnă s-a primit la secretariatul clubului o scrisoare, pe zece pagini, scrisă cu cerneală verde şi semnată Ion Ionescu-Dunăreanu. Nae Dimitriu a citit scrisoarea care conţinea numai laude la adresa autorului şi a întrebat: — Cine-l cunoaşte, cine a auzit de acest om ? Tăcere de mormînt. Nimeni, absolut nimeni din cei întrebaţi nu auziseră de el. Aşa că Nae Dimitriu a rupt în bucăţi scrisoarea şi a aruncat-o la coş... Clubul alpin îşi ţinea şedinţele în birourile asociaţiei funcţionarilor comunali, din strada Vasile Boerescu. Acolo ne întîlneam în fiecare joi seara, cînd aveau loc şedinţele comitetului şi apoi şedinţa lărgită cu noi toţi. După şedinţe, ne duceam prin apropiere, la restaurantul Duque, unde, la o gustare şi un pahar de vin bun, continuam discuţiile despre cele hotărîte la club. Era o atmosferă de voie bună şi dorinţa de a realiza ceva, dezinteresaţi. Clubul alpin avea trei categorii de membrii: de onoare, activi şi aderenţi. La înscrierea mea în club, am fost acceptat ca membru aderent şi am plătit ca atare cotizaţia pe semestrul II al anului 1934. În cursul iernii 1934—1935, am făcut o serie de ascensiuni pe văi sau pe creste, cu C.A.R., sau singur, în afara celor făcute cu Metropola. Aceste ascensiuni de iarnă pe văi sau creste s-au repetat an de an, fiind un mijloc de a „intra în formă", de acomodare pentru ascensiunile de vară. Am urcat văile Gălbenelelor, Coştila, Rîpa Zăpezii şi în Piatra Craiului, pe creasta de nord sau de sud. Îmi aduc aminte că într-o zi, fiind singur pe creasta de sud, mergînd către Vîrful „La Om” (Baciului), am întîlnit pe farmacistul Petre Juster care venea tot singur pe creasta de nord, către acelaşi punct. Ne-am salutat şi 1

Colac de lemn de formă ovală, în interiorul căruia este o plasă de sfoară. Se prinde de picior pentru ca acesta să nu se afunde în zăpadă (n.ă.) 2 Prăpăstiile Zărneştilor sau Cheile Prăpăstiilor au o lungime de 3—4 km şi sînt străjuite de pereţi între 100 şi 200 metri înălţime. Prin „Prăpăstii", un drum turistic duce la Vîrful „La Om". Altul la cabana Curmătura (n.a.). 3 Cartier din şoseaua Panduri, unde străzile sînt în pantă (n.a.).

17

Juster, în calitate de casier al C.A.R., mi-a cerut o sumă de bani, drept cotizaţie. I-am răspuns că am plătit cotizaţia şi că, oricum, dacă am ceva de plătit, plata se face la club, nu pe creasta Pietrei Craiului. La prima adunare de comitet a clubului Petre Juster a comunicat că am refuzat să plătesc suma cerută de el. După şedinţa de comitet, am apărut şi eu. Nae Dimitriu mi-a comunicat că, pentru activitatea mea, comitetul a hotărît să mă coopteze ca membru activ al clubului, încă de la înfiinţarea lui. Aşa am devenit membru fondator al Clubului alpin român. Nae mi-a spus, de asemenea, că pentru aceasta trebuie să plătesc diferenţa de cotizaţie pentru semestrul întîi şi diferenţa reprezentînd noua mea calitate, acea de membru activ. M-a întrebat, în fine, de ce nu vreau să plătesc, fiindcă Petre Juster aşa informase comitetul. I-am răspuns că Juster nu mi-a spus ce reprezintă suma pretinsă şi că o cotizaţie se plăteşte la club şi nu pe creasta Pietrei Craiului. Cu această explicaţie, lumea s-a lămurit şi totul a fost clar. Ascensiunile pe creasta Pietrei Craiului, iarna, pot fi periculoase din cauza cornişelor ce se formează. Odată eram pe creasta de nord cu Nae Dimitriu şi cu alţii. Nae avansase sus pe creastă şi, la un moment dat, cînd a înfipt pioletul în zăpadă, coada acestuia, după ce a străbătut-o, s-a dus în gol. Şia dat seama repede că se află pe o cornişe şi s-a retras. ALTE ÎNTÎMPLĂRI PE MUNTE Primăvara anului 1935 a debutat cu o serie de ascensiuni. Vremea a fost frumoasă şi stabilă. Nu cădeau precipitaţii. Zăpada se fixase pe văi. Nu mai era pericol de avalanşe, într-o zi am mers cu Vasile Nicolau, unul din fondatorii Clubului alpin român, să urcăm Valea Seacă a Caraimanului. În Buşteni, gospodinele profitau de vremea frumoasă pentru a-şi dichisi casele în vederea noului sezon, acum după ce scăpaseră de iarnă. Locuinţele, proaspăt văruite, arătau care mai de care mai frumoase. Curţile începuseră a fi îngrijite şi împodobite cu flori, care aşteptau căldura ca să înflorească. Am plecat pe drumul obişnuit, adică prin strada Fîntînii. Am intrat în pădure, unde copacii se redeşteptau la viaţă, iar în luminişuri felurite flori împodobeau peisajul şi am urcat pînă în firul văii. Aceasta era plină cu zăpadă, bună pentru ascensiuni. De o parte şi de alta a văii, malurile împădurite creau o atmosferă mai rece, mai posacă. Cînd am ajuns în Poiana Mare, peisajul s-a schimbat. Loc larg şi cu multă lumină. În faţa noastră aveam zidul masiv al Caraimanului, deasupra căruia străjuia măreţ Monumentul eroilor. Zidul acesta de conglomerate avea două adîncituri; în stînga — Hornurile văii seci, iar în dreapta — Spălătura văii seci. În dreapta privirea ni s-a oprit pe un alt zid de piatră ce cobora spre răsărit, avînd în dreptul nostru şi mai jos două ţancuri. Este, desigur, vorba de Creasta Picăturii, cu Colţul Strungii şi cu Colţul Picăturii. În stînga, însă, am văzut o coamă mai scurtă, în care se află Vîlcelul Mortului, iar mai jos Brîul Portiţii, cu acea minunată poartă în stîncă, care se numeşte „Portiţa Caraimanului". Din Poiana Mare, panta a început să se accentueze, ca apoi, în hornuri, înclinarea să devină forte. Nu aveam la noi nici frînghie, nici colţari. Numai pioleţi. Făceam trepte, în zăpada bună, cu vîrful bocancului. Jos, pe firul văii, mergeam cu Vasile alături. Din Poiana Mare am trecut eu înainte, să fac trepte. Vasile dădea semne de oboseală şi rămînea în urmă. Mă opream, îl aşteptam şi după ce se odihnea porneam iar. Am ajuns sub Săritoarea Mare1, a cărei pantă se apropie de verticală. Am început să urc, dar în urma mea l-am auzit pe Vasile spunînd: — Eu nu mai urc... Am încercat să-l încurajez, dar hotărîrea lui era fermă. Nu ştiu dacă această decizie a fost determinată de oboseală sau de înclinarea pantei. Oricum, în astfel de situaţii, este mai bine să te întorci decît să forţezi nota. Aceasta însă de la caz la caz 2. În situaţia noastră, fiind de preferat întoarcerea, neam coborît şi am ajuns în Buşteni. Dacă am fi insistat, s-ar fi putut întîmpla un accident, ori acesta trebuie totdeauna evitat. La 14 iulie 1935, am deschis seria ascensiunilor colective de vară ale C.A.R., cu Valea Coştilei, la care am avut 15 participanţi. Excursia a decurs în condiţii normale. Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, conduceam grupuri, îmi plăcea să fiu în mijlocul celor dornici să cunoască un nou drum şi să mai înveţe ceva. Odată, urcam pe Valea Rîpa Zăpezii cu membrii asociaţiei Metropola, colegi, băieţi şi fete. Pe traseu ne-a prins o ploaie straşnică. Prin şuvoiul de apă, formată pe firul văii, urcam uzi pînă la piele. Fetelor li se stricase coafura. Părul le atîrna ca nişte laţe lungi. Ţinta noastră, 1

Prima ascensiune, de iarnă, a Văii Seci a Caraimanului a fost făcută duminică 31 ianuarie 1932 de echipa: Nicu Comănescu, Aurel Teodorescu, Sepe Zavazal şi Ivana Popescu (n.a.). 2 Într-o iarnă, un grup de alpinişti urca pe o vale din Bucegi. La un moment, conducătorul grupului şi iniţiatorul ascensiunii a declarat că el nu merge mai departe. Moment foarte penibil. O înapoiere putea costa viaţa unora din participanţi şi a conducătorului ! Singura soluţie era mersul înainte. Unul dintre participanţi, mai energic şi cu mai multă experienţă, a preluat conducerea grupului. Ba, mai mult: cu ajutorul cozii pioletului, l-a determinat şi pe conducătorul iniţial al grupului să continue drumul. Argumentul nu a fost „elegant", dar a salvat viaţa conducătorului şi a altora. De aceea, conducătorul unui grup de excursionişti trebuie întotdeauna să ia o hotărîre lucidă, care să ducă la salvarea întregului grup sau echipe (n.a.).

18

acum, era să ieşim cît mai repede în strungă, pe creasta Morarului, să scăpăm de şuvoiul de apă. Chiar în situaţia aceea voia bună nu a dispărut nici o clipă. Mergeam cîntînd. Am ajuns în strungă vînăt de frig. De obicei, Valea Rîpa Zăpezii se urca pe brînele de iarbă de pe versantul stîng al văii, cum urci. Eu, însă, urcam pe firul văii peste toate săritorile, cu excepţia celei mari de la intrare. În partea superioară, firul se bifurcă în trei ramuri, din care una e foarte frumoasă: o succesiune de ferestre prin care treci dintr-una în alta. Într-o duminică, conduceam pe această vale un grup, într-o ascensiune colectivă a C.A.R. Printre participanţi o aveam şi pe Vigi. În urma noastră — o colectivă a grupului Brav, devenit în 1937 Clubul carpatin român. După săritoarea mare de jos, am intrat în firul văii. Am trecut o serie de săritori, apoi a urmat una dublă, destul de dificilă. Conducătorul de la Brav mergea cu grupul lui pe brînele de pe flancul stîng. Unul dintre participanţi, Viorel Niculescu, şi-a părăsit grupul şi s-a luat după noi. Toate au mers bine pînă la săritoarea dublă. Tocmai trecuse ultimul om din grupul meu, cînd s-a angajat şi el în trecerea acestei săritori. Văzusem că nu urca cum trebuie, o făcea din ambiţie, din orgoliu, nu de plăcere şi, pe deasupra, puterile nu-l ajutau. Am vrut să-l ajut, dar m-a refuzat. După cîteva încercări nereuşite, la un moment, cînd pusese mîna pe o priză, mîna a început să-i tremure. În clipa următoare, i-a scăpat de pe priză, încît omul a pornit cu capul în jos, în spaima tuturor, pe prima platformă. A sărit apoi, peste platformă, în săritoarea de dedesubt, tot cu capul în jos, oprindu-se pe platforma acesteia. Toţi l-au crezut mort. Salvarea lui a fost sacul din spate, plin cu îmbrăcăminte; acesta, la fiecare căzătură, o lua înaintea corpului şi astfel căderea se făcea cu capul pe rucsac. A fost o lecţie pentru toţi cei de faţă: că nu trebuie să-ţi părăseşti grupul şi conducătorul, că nu trebuie să încerci lucruri peste puterile tale, că niciodată nu e bine să te ambiţionezi şi să refuzi ajutorul ce ţi se oferă. Altădată, conduceam, împreună cu doctorul Vasile Steopoe1, un grup dintr-o colectivă C.A.R. pe Colţul Mălinului, avînd ca obiectiv Hornul Central-Comănescu şi Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineaţa ne-am trezit. După vreo jumătate de oră, doctorul a întrebat: — Cum e vremea afară ? Nu plouă ?, — Nu, i-am răspuns. Mi-am dat seama că nu prea avea chef de mers. Ca şi mine, dealtfel. Se întîmplă, uneori, să nu ai chef de drum. E o stare psihică, căreia nu-i poţi comanda. Probabil de aceea, în întreaga lume, alpinismul (căţărătura) nu a fost acceptat ca sport de performanţă, de arenă. Nu am terminat bine dialogul nostru, că cineva a bătut la uşă întrebînd de noi. M-am dus să văd cine este. Venise unul dintre participanţi să ne anunţe că grupul a sosit. Nefiind încă ora cinci, ora obişnuită de plecare pe munte, a spus: — Afară e cam frig. Noi o să pornim înainte prin pădure. O să ne ajungeţi dumneavoastră, cu siguranţă. Am fost de acord cu această soluţie, ne-am îmbrăcat, am mîncat ceva la repezeală şi am pornit, după ce ne-am întîlnit mai întîi cu nişte prieteni, care au venit la ora cinci, şi pe care i-am luat cu noi. În pădure, după un timp, am ajuns într-adevăr grupul. Cu cei aduşi de noi eram în total 20 de persoane. Prietenii noştri mergeau bine şi contam, la nevoie, pe ajutorul lor. Prin pădure i-am întrebat pe unde vor să meargă, pe care din cele două trasee programate. Au răspuns că vor să meargă pe Hornul Comănescu. „De acord", am zis eu şi doctorul Steopoe. Am ajuns în Poiana Coştilei, am mers, la stînga, urcînd panta de pe Vîlcelul Poieniţii şi am ajuns deasupra Hornului Pămîntos. Coborîrea hornului s-a făcut cu grijă, dar eu, aflîndu-mă în capul coloanei, a trebuit să fac cunoştinţă cu cioburile de sticlă ascunse în iarba de pe partea dreaptă, tocmai acolo unde trebuia să mă sprijin şi astfel m-am tăiat în podul palmei drepte. Am ajuns în Valea Mălin, fără alt incident; am urcat săritoarea mare şi am trecut, rînd pe rînd, şi pe ceilalţi participanţi. Aşa se întîmplă în colective: la fiecare săritoare trebuia să-i ajuţi pe participanţi să treacă, uneori folosind frînghia. Peisajul era măreţ. În fund, spre vest, se vedea din evantaiul de stîncării al Văii Mălinului, iar mai la dreapta Colţul Mălinului se înălţa maiestuos. Cei care au ajuns primii deasupra săritorii, îmbiaţi de aceste frumuseţi, au şi început să facă fotografii, pe cîte o stîncă, pentru „eternizarea" evenimentului. Am trecut apoi, prin dreapta, coama în Poiana Mălinului, am traversat Valea Verde, am urcat coama ce separă Valea Verde de Valea Seacă a Coştilei, am mers pe malul stîng al acesteia, cum urcam, şi am continuat drumul pe Brîul Caprelor, pînă în firul văii, apoi pe fir în sus pînă la zidul de piatră al Colţului, obiectivul nostru din acea zi. La un moment, am auzit pe cineva spunîndu-i lui Gogu Ionescu să rămînă cu el, că nu poate suporta să fie ultimul. Văzîndu-l că merge mai greu, am rămas şi eu cu el, dar nu prea mult, că trebuia să fiu şi-n 1

Doctorul Vasile Steopoe a fost un pasionat alpinist. A urcat mult în Alpi, cu ghid. A fost pe Mont Blanc (1928), pe Matterhorn (1929), pe Bernina (1930), pe Jungfrau (1931). A fost membru T.C.R. Încă de la început. În 1934 a devenit membru al C.A.R. În 1935 a fost ales secretar general iar din 1938 pînă în 1944 a îndeplinit funcţia de preşedinte al C.A.R. Doctorului Vasile Steopoe i se datoreşte curmarea spiritului polemic dintre C.A.R. şi A.D.M.I.R.. A contribuit mult şi la realizarea Căminului alpin din Buşteni. Era un om devotat trup şi suflet mişcării turistice din ţară. De aceea, pentru mine a fost şi este surprinzător cum de a publicat, ca prim redactor al Buletinului C.A.R. şi preşedinte al clubului, articolele: Noi mijloace tehnice pentru escaladarea stîncii şi Peretele Văii Albe — Fisura Centrală (Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4) (n.a.).

19

fruntea plutonului. L-am dat în seama prietenilor, care s-au îngrijit de el pînă la baza colţului, unde am sosit în jurul orei 11 dimineaţa. În timpul unui repaus de o jumătate de oră, m-am dus cu doctorul Vasile Steopoe, în stînga, să-i arăt ceva în Valea Mălinului. Deodată, am auzit un zgomot şi un ţipăt. Cînd m-am uitat, am văzut pe „omul meu", cel care nu suporta să rămînă în urmă, culcat pe pantă cu faţa în jos, cu picioarele şi mîinile ridicate în sus, ca să nu se zgîrîie, făcut tampon, şi alunecînd la vale. Intervenţia rapidă a altor tovarăşi de drum, care l-au prins de chică, i-a oprit alunecarea. După acest incident, i-am rugat să-mi spună pe care horn vor să meargă. Cu toţii au spus că pe Hornul Ascuns. În această situaţie, am mers cu cei cinci prieteni în Hornul Comănescu1 şi, de acolo, după ce l-am urcat, am venit în Hornul Ascuns, unde, cu ajutorul lor, am întins două corzi. Astfel, dintr-o coardă în alta, am adus pe toţi participanţii sus pe colţ, fără vreun incident. Am coborît pe creastă şi am traversat apoi Dintele dintre colţi. Pe un brîu mic de sub Colţul Brîului, am ajuns în Valea Ţapului şi în Brîul Mare al Coştilei. Speram că odată ajunşi în Brîu, lucrurile sînt limpezi şi că vom merge repede pînă în Valea Cerbului. Dar nu a fost aşa. Oamenii, bărbaţi şi femei, obosiseră de drum, iar acum se mişcau ca melcul. Aveam lanterne puţine. Ne-a apucat noaptea cînd am început să coborîm Valea Priponului. La un moment, Gogu Ionescu a călcat în gol şi s-a prins de un jneapăn, după ce a făcut o tumbă. După un timp, alt participant a făcut acelaşi lucru, îngrijorat, pentru a preîntîmpina un eventual accident, am ales un loc mai plat şi am oprit grupul, pînă a trecut noaptea. În situaţii similare, conducătorul unui grup trebuie să ştie că mai important este să duci excursia la bun sfîrşit, fără accidente, decât timpul consumat pentru aceasta. El trebuie să fie stăpîn pe situaţie, ferm în hotărîrile sale, să nu lase nici un moment participanţilor posibilitatea de a-şi pierde încrederea. Am stat cu toţii jos, sub cerul liber, un cer cum n-am mai văzut. În atmosfera aceea pură, de la înălţimea care ne găseam, peste două mii de metri, stelele erau mult mai multe şi mai strălucitoare. A fost o noapte minunată. Oamenii au povestit între ei, ba una, ba alta. Numai pe unul dintre ei l-am tot auzit văicărind u-se: — Domnule Gogu, cine-mi va deschide mîine magazinul ? Cum a început să mijească de ziuă, am hotărît plecarea. Pe drum, cineva mi-a spus că amicul care nu suporta să rămînă în urmă, prevăzător, acolo în locul de popas, a înnodat două batiste, puse cap la cap. Capetele libere, colţurile adică, le-a legat, unul de un jneapăn, celălalt de propria-i mînă. În plus, a înfipt în pămînt, între picioare, bastonul ce-l avea cu el şi, cu un cordon de la o haină, s-a legat împrejur, cuprinzînd şi bastonul. Era obsedat de alunecarea de la baza Colţului Mălin ! Acest cetăţean a perseverat să meargă pe munte. A început chiar să conducă şi grupuri, dar totdeauna căuta să fie în faţă. În anul 1939 conducea un grup pe Valea Colţilor, tot timpul aflîndu-se în capul coloanei. La un moment dat, a dislocat un bolovan, pe care, în loc să-l oprească, să-l ţină pînă cînd ceilalţi excursionişti ar fi reuşit să se ferească din calea lui, i-a dat drumul. Bolovanul s-a rostogolit şi s-a oprit în abdomenul unei fete care stătea lipită de perete. Moartea a fost fulgerătoare. UMBRE ŞI LUMINI Încă din vremuri foarte vechi, omul a simţit nevoia să cunoască splendidul monument al naturii, care este muntele. E drept, l-a cercetat mai întîi cu teamă pentru duhurile care, chipurile, sălăşluiau în el. Apoi, încetul cu încetul, a început să-l iubească, să-l venereze, îşi însemna — ca să nu se rătăcească — trecerea paşilor prin anumite locuri cu mici grămezi de pietre, mogîldeţe, ori cu semne făcute pe copaci. Cînd a intrat mai adînc în munte a consolidat potecile, drumurile, şi nu numai pe cele ciobăneşti, rămase din timpuri imemoriale. Nici numai pe cele ale vînătorilor de capre. A construit el însuşi, prin propria-i voinţă, zeci şi zeci de drumuri destinate „promenadei" în munţi, a făcut marcaje pentru orientare şi uşurarea excursiilor, a ridicat adăposturi, refugii şi cabane. La noi în ţară, primele adăposturi au fost schiturile, iar cele montane, construite de înaintemergătorii turiştilor din zilele noastre, au fost durate în ultimul sfert al veacului trecut. Tot atunci, prin truda unui mănunchi de entuziaşti, au fost „bătute" şi primele marcaje. Din păcate, nu toţi călătorii prin munţi au ştiut întotdeauna să aprecieze eforturile înaintaşilor, să se bucure de ele. Unii s-au pus pe rele, pe stricăciuni, anihilând munca atîtor prieteni ai munţilor şi au pângărit frumosul prin faptele lor necugetate... În iulie 1935 am refăcut, cu mai mulţi colegi de club, marcajele efectuate în 1934 şi distruse curînd de „turişti", în Buletinul alpin, anul III, nr. 3—4, pagina 45, stă scris: „La mai puţin de o lună de la terminarea acestor marcaje s-a constatat că o bună parte din semne şi pancartele de ramificaţie au fost distruse. Ceea ce este mai trist, e faptul că pe copaci s-au putut identifica, cu precizie, lovituri de piolete". Aceste acte m-au indignat foarte mult, cu atît mai mult că ele nu erau un fenomen nou, ci 1

Ca un omagiu adus inginerului Nicu Comănescu, în Buletinul alpin, anul V, nr. l, la pag. 28, a apărut următoarea notă: „În amintirea aceluia care a legat atîta pasiune de ideea de alpinism, pe al cărui altar şi-a jertfit însăşi viaţa, Clubul alpin propune şi invită pe toţi alpiniştii, autorii de hărţi, lucrări turistice etc., ca Hornul Central din Mălin, a cărui escaladă a fost efectuată iniţial de def. inginer Nicolae Comănescu, să poarte pe viitor numele regretatului dispărut: Hornul Comănescu (n.a.).

20

vechi, de cînd s-au făcut înlesniri pentru vizitarea acestor locuri minunate. De aceea, acum, din perspectiva vîrstei la care am ajuns, să-mi fie permis să evoc cîteva asemenea fapte, petrecute la diferite epoci. O fac cu durere în suflet pentru distrugerile ireparabile şi cu speranţa că factorii de răspundere se vor hotărî să aplice sancţiuni severe vinovaţilor. Aflat pe ultimul prag al vieţii, mă îngrozesc cînd privesc în urmă. Mă întreb, de ce unii oameni nu vor să înveţe a trăi civilizat, cu respect unul faţă de celălalt, faţă de bunurile aproapelui sau ale obştei, faţă de natură, faţă de tot ce ne înconjură ? De ce cînd ajung în cel mai splendid templu al naturii, MUNTELE, uită de bruma, de spoiala de educaţie şi civilizaţie pe care o au, lăsînd libere baierele instinctelor animalice, barbare, huliganice ? Mă întreb: cîte sute sau mii de ani vor mai trebui să treacă pînă cînd toţi oamenii vor înţelege că mai frumos este sa construieşti decît să dărîmi, că ceea ce ne-a dat natura constituie un patrimoniu care trebuie păstrat în vecii vecilor şi nu distrus de primul venit ? M-am îngrozit cînd am citit că, după 1898, cînd Societateă carpatină „Sinaia" a desfundat Peştera Ialomiţei, construind podeţe şi balustrade pe o lungime de peste 400 de metri cît avea Peştera după desfundare, în loc de 100, montînd lămpi cu petrol pentru a putea fi vizitat acest monument al naturii, ei, „turiştii", au început să tragă cu pistolul, la ţintă, în lămpile cu petrol, în draperii, în stalactite şi în stalacmite; că aceşti „turişti", pentru a nu plăti infima taxă de intrare, au bătut pe paznic, în repetate rînduri, determinîndu-l să renunţe la această slujbă. Iată o singură relatare de acest gen, cutremurătoare: „Acum, graţie vechei Societăţi carpatine din Sinaia prin energia mult regretatului ei preşedinte Arhimandritul Nifon fost stareţ al mînăstirii Sinaia, care a lărgit Pasagiul în 1897, trecerea mai departe se poate face relativ uşor... (dincolo de Grota Mihnea Vodă — 110 m)... Au fost Vandali (căci nu-i putem numai altfel) cari au tras la ţintă cu revolverul în draperiile bolţilor şi în lămpile cu petrol instalate de Societatea carpatină numai pentru plăcerea de a auzi un formidabil ecou", 1. Ce a urmat se ştie. Totul a fost distrus. M-am îngrozit cînd am citit că „turiştii" au dat foc, în Octombrie 1911 2, casei de la Vîrful Omul, construită de “Societatea carpatină „Sinaia" în anul 19003. M-am îngrozit cînd am citit broşura Sfaturi folositoare pentru turişti, în munţi, scrisă de alpinistul fotograf şi tipograf Vasile Teodorescu în tipografia lui din Buşteni în 1921, şi din care citez: „La casa de adăpost de pe muntele Caraiman (construită în 1899), mai înainte era pe timpul de vară un păzitor, care, pe lîngă îngrijirea casei, mai ajuta şi pe turişti, cărora le oferea serviciile lui, făcîndu-le focul şi le prepara ceva de-ale gurii. „S-au găsit unii nemernici care l-au bătut şi i-au luat bruma de bani ce o avea la el, făcîndu-l ca să se lipsească de această slujbă... „Cantonul liniei aeriene de pe munţii Jepi, care adăposteşte mulţi turişti în timpul verii, a fost despuiat de frumoasa terasă de pe care se admira cea mai splendidă privelişte asupra Văii Prahovei..." M-am îngrozit citind în primul anuar al T.C.R., publicat în 1926: „...căci prin vandali desemnăm pe acei pseudo-turişti, pseudo-alpinişti, cari se vede că descind direct din barbarii năvălitori, cari, ca şi hunii lui Atila, lăsau în urma lor numai foc şi pîrjol. Aşa şi cu aceşti nemernici, îmbrăcaţi în haine de om civilizat, dar cu sufletul rămas tot necioplit, cari strică, sparg şi murdăresc tot pe unde trec". M-am îngrozit văzînd cu ochii mei cum baraca ce a servit ca dormitor muncitorilor care au înălţat monumentul Cruceai eroilor de pe Caraiman, lăsată turiştilor, după terminarea lucrărilor în 1928 a fost arsă de turişti bucată cu bucată, începînd cu băncile şi terminînd cu camerele4. M-am îngrozit cînd am văzut distruse marcajele şi pancartele indicatoare, făcute şi puse de C.A.R. şi de alte asociaţii cu mare trudă şi jertfa de timp şi de bani. M-a îngrozit zgomotul în nopţile dormite în cabane sau în vile, unde „turiştii", în loc să se odihnească, ca a doua zi şase ducă să vadă frumuseţile naturii, cu tranzistoare şi alte instrumente zgomotoase, făceau din noapte o tortură. De curând, am plecat de la cabana Bulnoc spre Renţea. La răscrucea de drumuri, unde se desparte cel ce duce la Piatra Mare de cel ce duce la Renţea, deci la scurt timp după plecarea de la cabană, am întîlnit un stîlp metalic a cărui săgeată arăta spre stînga, unde coboră un drum. Nu mai 1

Citatul l-am extras din lucrarea Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, de Mihai Haret, Editura Vasile Teodorescu, Buşteni 1924 (n.a.). 2 Vezi articolul Criminalii, semnat de Vasile Teodorescu, în ziarul Bucegii din Buşteni, anul I, nr. 13, marţi 15 noiembrie 1911, în care se spune, între altele: „Casa de adăpost de pe culmea munţilor Bucegi, de la Vîrful Omul, la 2500 metri, a fost arsă cu desăvîrşire" (n.a.). 3 Casa de lemn de pe Vîrful Omul a fost construită de Societatea carpatină Sinaia în anul 1900. Vezi Anuarul S.K.V., anul XX — 1900, pag. 71 şi Anuarul S.K.V., anul XXII — 1902, pag. 8 (n.a.). 4 Cred că ar fi fost de datoria asociaţiilor turistice existente la vremea aceea să preia acea baracă, să o fi amenajat aşa cum trebuia, să fi pus un paznic şi s-o fi pus la dispoziţia turiştilor, nefiind altă cabana pe platou (n.a.).

21

fusesem pe-acolo. Am urmat indicaţia săgeţii şi am ajuns într-un drum care venea de jos, din sat, spre Bolnoc. Am fost victima unei farse de prost gust. Cînd, a doua zi, am ajuns la cabana Susai, venind de la Renţea, stîlpul metalic din marginea pădurii avea săgeata îndreptată spre Piatra Mare, iar pe ea scria: „Spre Predeal". Aceste farse duc la rătăcirea celor ce nu cunosc drumurile, pentru care dealtfel sînt puse indicatoarele şi pot determina chiar accidente. S-a scris mult şi-n ultima vreme despre florile şi plantele ocrotite, rupte fără milă. Odată am găsit pe potecă, aproape de Buşteni, un buchet mare de flori de colţ, pierdut de un tînăr buştenean, care le smulsese fără milă. Zilele trecute, oamenii legii au prins pe Brîul Mare al Coştilei un pretins, „iubitor" al naturii, care a smuls nu mai puţin de una sută-treizeci de flori de colţ. Ce a vrut să facă cu ele ? Speculă ? A vrut să le vîndă ? Să le exporte ? Un alt obicei rău, primitiv, au unii „turişti": ei aruncă pietre în vale, putând accidenta chiar mortal pe cei ce urcă pe drumurile sau traseele pe care se aruncă aceste pietre. Urcam odată pe Valea Jepilor, înainte de a ajunge la cabană, pe ultimile serpentine, veneau mereu pietre de sus. Urcînd cu mare atenţie pentru a nu fi loviţi de ele, am găsit pe ultima serpentină, stînd jos pe iarbă, la oarecare distanţă unul de altul, o fată şi un băiat, care discutau, făceau glume şi, ca un divertisment, aruncau pietre în jos. Le-am spus: — Ce faceţi aici ? De ce aruncaţi cu pietre ? Vreţi să ne spargeţi capetele, să ne omorîţi ? S-au uitat unul la altul, cam miraţi, şi au răspuns cu un aer de naivitate: — N-am ştiut că urcă cineva ! Fapte ca cele arătate mai sus este bine ca în munţii patriei noastre să nu se întîmple. Să urmăm, în schimb, exemplul zecilor de mii de tineri constituiţi în echipajele numite „Cutezătorii", pe care eu nu o singură dată le-am întîlnit pe potecile sau prin văile munţilor. Să urmăm exemplul acelora care, an de an, marchează mii de kilometri de poteci şi care, în tabere de corturi, în vacanţe, trăiesc cu adevărat viaţă de munte, călindu-se poate pentru viitoarele lor performanţe de căţărători pe stîncile minunaţilor noştri munţi ori pe înălţimile mult mai mari ale munţilor din alte părţi ale lumii. Să luăm de exemplu pe muncitorii din Piteşti, care, constituiţi, într-un cerc turistic numit „România pitorească", prin muncă.•şi eforturi proprii, au construit pe Valea Dragoslăvenilor din Piatra Craiului o cabană bijuterie, numită simbolic „Garofiţa Pietrei Craiului". Să luăm ca exemplu pe acei profesori din toată ţara, care îşi „poartă elevii de mînă", învăţîndu-i să simtă munţii patriei, cu pădurile şi apele lor, cu ciutele şi cerbii lor, cu florile şi fluturii lor. În drumurile mele de aici înainte pe munţi aş dori să ştiu că Natura, acest templu fantastic, care din nefericire este din ce în ce mai ameninţat, nu va mai fi profanată măcar în zonele ei de altitudine, unde n-am văzut încă fumegînd coşul fabricilor, nici n-am auzit uruitul concasoarelor... PREMIERE Ca să vorbesc de premierele mele, simt nevoia, mai întîi, să definesc această noţiune. Dar, mai înainte, ţin să spun că eu nu am mers niciodată la munte cu gînd să ajung o „vedetă", să mă afirm în faţa prietenilor, ci numai pentru frumuseţile întîlnite, pentru plăcerea acelui exerciţiu ce se numeşte căţărare. Chiar dacă aş fi mers de o sută de ori pe acelaşi traseu, nu m-aş fi plictisit, căci de fiecare dată descopeream ceva nou, fie în peisaj, fie în modul de a mă căţăra. Nu am făcut parte din categoria „blazaţilor", care nu urcau a doua sau a treia oară acelaşi traseu. Din această cauză nu mă pot lăuda cu multe premiere... Revenind acum la ideea de la începutul acestor rînduri, afirm că premieră, aşa cum susţine dealtfel şi definiţia modernă, înseamnă parcurgerea, de către un om sau de către o echipă, a unui drum pe care nu a călcat picior omenesc de la facerea lumii şi pînă în momentul cînd îl calcă cel ce descoperă şi străbate acest drum. Parcurgerea lui trebuie să se facă într-un singur efort continuu, într-o zi sau în mai multe, cu bivuac în traseu, acolo unde l-a prins noaptea. Bineînţeles că mă refer la alpinism, şi încă la alpinismul modern, nu la cel din perioada eroică sau la expediţii. Atunci, fiind perioadă de început, sa mai mers şi de mai multe ori, cum a fost cu Mont Blanc sau Matterhorn şi chiar cu Cima Grande. Au fost tatonări, dar odată angajaţi în traseu au mers pînă la capăt. Valoarea unui traseu creşte cu cât sînt folosite mai puţine pitoane, cu cît se merge mai mult la liber şi scade cînd sînt folosite mai multe. Acelaşi criteriu este valabil şi în aprecierea căţărătorului sau a echipei. În sprijinul afirmaţiei de mai sus, citez din revista Sport şi tehnică., nr. 12/1967, pag. 7, dintrun articol nesemnat: „În cursul acestui an, patru ghizi din generaţia tînără au excaladat în premieră absolută directa peretelui de nord din Petit Dru. Performanţa se situează la nivelul celor mai mari realizări din ultimii ani... Ei au reuşit, totodată, sa se conformeze normelor prescrise de alpinismul clasic: realizarea premierei dintr-o singură intrare, transportarea întregului material de către echipă, curăţirea peretelui după ascensiune".

22

PERETELE DE NORD AL ACULUI MARE DIN MORARU Mersul pe văi în anii 1934 şi 1935, cum am mai spus, au constituit pentru mine un antrenament deosebit. Renunţînd la obiceiul unor înaintaşi care ocoleau săritorile şi mergeau prin jnepeniş, am abordat toate săritorile, chiar şi pe cele mai grele. Mai mult, cînd conduceam unele grupuri, dar mai ales cînd mergeam singur, căutam de-a lungul văilor dificultăţi care în mod obişnuit nu era neapărat nevoie să le trec. O făceam pentru plăcerea de a mă căţăra. Aşa am găsit acea surplombă din Valea Gălbenelelor, de sub „hotel". La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fraţii Rodica şi Dan Popescu, Radu Sturdza şi Sorin Tulea în Acele Morarului. Am urcat faţa de nord a Acului Mare. Cap de coardă a fost Nae Dimitriu. Pentru a face această ascensiune, am urcat Valea Rîpa Zăpezii pînă în dreptul unui horn pe care ne-am angajat, părăsind firul văii. După horn am continuat urcuşul pe coastele din stînga văii, am depăşit Brîul Mare şi am ajuns în Brîul de mijloc, unde am făcut un popas. În continuare, am urcat un alt horn, am mers la dreapta şi în sus şi am ajuns la Brîul Acelor. Din Brîul Acelor a început ascensiunea, o lungime de coardă destul de uşoară. Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premieră. Greşit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese în anii de după 1921 Theodor Rosetti-Solescu — care avea şcoala austriacă de căţărătură din Keisergebirge — însoţit de fraţii Vătămanu, doctorul şi maiorul. În anul 1921, la o ascensiune pe coama Acului Mare a participat şi Bucura Dumbravă. După efectuarea acestui traseu, ea a adăugat în Cartea munţilor, ediţia a doua, capitolul Stîncile. Tot pe Acele Morarului, încă de mult, au urcat şi braşovenii. Pe faţa de vest a Acului Crucii (Degetul Prelungit), cum i se mai spune, se afla în 1924 inscripţia „Kronen Turm". Aşadar, escaladarea peretelui de nord al Acului Mare din Moraru nu poate fi considerată o premieră. COLŢUL ŞI CREASTA PICĂTURII La 22 septembrie 1935 am fost cu Ion Trandafir pe Colţul şi Creasta Picăturii. Eram prima echipă care făcea traseul complet, din Buşteni la Crucea eroilor de pe muntele Caraiman. Ştiam, la vremea aceea, că ascensiunea Colţului Picăturii fusese făcută în premieră de echipa Nicu Comănescu şi Ion Şincan în vara anului 1934, prin Vîlcelul Spălat — Brîul Suspendat — Hornul cu Zade. Mai tîrziu am aflat însă că prima ascensiune a Colţului Picăturii a fost efectuată de echipa Erwin Csallner 1 şi Otto Wilk, din Braşov, în 1932, urcînd Vîlcelul Spălat tot pînă la Hornul cu Zade. Creasta Picăturii fusese urcată pentru prima dată, din Valea Seacă a Caraimanului — Vîrful Strungii Mari, la Crucea eroilor, de echipa Nae Dimitriu, Petre Bălăceanu şi Stolear Leova, în ziua de 6 august 1935. Eu şi Ion Trandafir am plecat dimineaţa din Buşteni pe drumul obişnuit, pe Valea Seacă. Am depăşit această vale şi am continuat să mergem pe poteca ce ducea în Valea Albă, pe care am părăsit-o după trei-patru sute de metri, cînd am întîlnit un vîlcel care avea la intrare, în stînga, un bolovan mare. Locul se numeşte Vîlcelul Spălat. Fiindcă vîlcelul era, chiar de la început, plin cu vegetaţie şi copaci răsturnaţi, după ce am urcat puţin pe el, l-am părăsit şi am suit prin pădure, pe malul drept, cum urcam. Mergînd cîteva sute de metri prin pădure, am întîlnit un marcaj făcut cu vopsea roşie, bandă verticală şi o săgeată, care ne-a îndrumat în firul părăsit. Nu am urcat decît puţin pe fir, pînă la o săritoare, unde o altă săgeată ne-a îndrumat către un horn, în dreapta. Am urcat hornul şi, dincolo de el, am văzut că se făcea o nouă vale. Am suit un timp pe.malul stîng al acesteia, apoi, printr-o şa, am trecut din nou în Vîlcelul Spălat2. Vremea era frumoasă, de toamnă, cu soare şi cer albastru. Din păcate, din cauza pădurii şi a crestelor, nu aveam perspectivă. Vedeam doar pădurea de pe Munticel şi auzeam păsărelele cîntînd, bucuroase şi ele de lumina neasemuită a zilei. Pe firul văii, tufe bogate de zmeură, parcă niciodată tulburate de mînă omenească, ne-au oferit un ospăţ bogat. Cît timp am urcat, Ion tot intra cînd pe creasta din stînga vîlcelului, cînd pe cea din dreapta, căutînd un alt traseu de acces la colţ. Din aceste căutări, s-a întors cu două „trofee": o haină şi o manta de ploaie, făcute bandulieră şi părăsite acolo cine ştie de cine. Am continuat ascensiunea pînă într-un punct unde, la dreapta, se făcea un brîneag. Aici, locul mai larg, mai lipsit de vegetaţie, părea mai luminos. Am mers pe brîneag la dreapta vreo douăzeci de metri. Apoi, la stînga, printre copaci şi perete, pe Brîul Suspendat, care urca, spînzurat, deasupra vîlcelului. După vreo două lungimi de coardă, am întîlnit o mică ruptură de pantă şi o mică grotă în 1

Erwin Csallner n-a publicat relatarea acestei ascensiuni, cum nu a scris nici despre ascensiunea de pe creasta Făgăraşului de la Bîlea la Plaiul Foii efectuată în februarie 1929 în compania lui Karl Lehmann şi nici despre ascensiunea din Piatra Altarului despre care au scris alţii în revista Erdely — 1934, nr. 6, pag. 98 (Az Oltarko megmaszasa, de Szekely Geza) şi în Jahrbuch des S.K.V., 1935. Informaţia o deţin de la Erwin Csallner (n.a.). 2 Acum pe Vîlcelul Spălat se urcă direct, fără abateri la stînga sau la dreapta (n.a.).

23

stîncă, în care, înghesuite, încap patru persoane, la nevoie, pentru a se adăposti de ploaie. De la grotă în sus, brîul se întrerupe. A trebuit să urcăm o faţă stîncoasă de vreo 3—4 metri, folosind cele 2—3 pitoane ce le-am găsit bătute acolo. Trecut şi acest obstacol, am găsit la stînga un brîu îngust, la capătul căruia am intrat în Hornul cu Zade. Ascensiunea a continuat pe horn, printre copaci, cam două lungimi de coardă, pînă am ajuns la un balcon de jnepeni. În faţă şi la dreapta aveam Colţul Picăturii. Prima surpriză am încercat-o cînd am ajuns la balconul de jnepeni, unde stăteau şi mâncau patru alpinişti. Erau, pare-mi-se, braşoveni. Ne-am salutat. Ei au rămas acolo, în vreme ce noi am început să urcăm Colţul. Cap de coardă a fost Ion. La început, traseul este format dintr-o faţă cu o fisură îngustă ce se transformă într-un horn larg, înclinat şi cu perniţe de iarbă. La capătul acestui horn, Ion a întîlnit o fereastră, prin care a trecut. M-a asigurat şi am plecat şi eu, urmînd acelaşi drum. Trecerea prin fereastră nu mi-a plăcut. De aceea, de fiecare dată cînd am mai fost pe Picătura, am ocolit acest loc prin dreapta. E mai aerian şi mai plăcut. Ani mai continuat puţin, cîţiva metri, şi am ajuns pe vîrf. Odată cu sosirea noastră pe Colţ, am auzit larmă mare: strigăte şi aplauze la „scenă deschisă". Ne-am uitat împrejur să vedem de unde vin acele aplauze. Am identificat locul. Era Valea Albă, în punctul „La Verdeaţă", unde se afla un public numeros. Desigur, aplauzele nu ni se adresau nouă. De sus, de pe vîrf, am admirat priveliştea. În continuarea Colţului, se vedeau Colţul Strungii şi Creasta Picăturii. În stînga lor, în ordine: Spălătura Văii Seci, Valea Seacă a Caraimanului, cu hornurile ei, şi Săritoarea Mare, iar mai la stînga — Vîlcelul Mortului. Totul părea foarte înclinat, aproape de verticală. Deasupra acestor impresionanţi pereţi de stîncă stătea Crucea eroilor. De pe Colţ, o vedeam mai mare decît de jos, din Buşteni, şi-mi făcea altă impresie. La dreapta Crestei Picătura se profila Valea Albă cu imensul ei perete. De aici părea fantastic şi nu bănuiam, atunci, că pe el se vor face atîtea trasee de căţărătură, necum că-l voi urca şi eu. Sub noi, spre răsărit, miazănoapte şi miazăzi, un covor imens multicolor, de o rară frumuseţe, ni-l oferea cu dărnicie pădurea. Mai departe, Piatra Mare, munţii Baiului şi, cît vedeai cu ochii, numai munţi. În timp ce contemplam aceste frumuseţi, au urcat pe Colţ şi cei patru alpinişti. Trandafir, cu ochii lui ageri, a văzut la unul din ei, atîrnate de brîu, mai multe pitoane. Cum noi duceam lipsă de ele, le-a solicitat unul. I-a fost înmînat cu amabilitate sportivă. Se vedea că erau alpinişti. L-a luat şi l-a bătut într-o fisură de unde începea coborîrea în Marele V. Se mai găseşte şi azi acolo. După ce am mulţumit pentru piton, ne-am pregătit de coborîre. Ceilalţi patru alpinişti au rămas un timp pe Colţ, apoi au făcut cale întoarsă pe unde au urcat. Noi, în timp ce făceam primul rapel, am avut o a doua surpriză: din Valea Seacă a Caraimanului, prin strunga Marelui V, au apărut doi alpinişti şi au continuat ascensiunea pe Colţul Strungii, parcă erau la ei acasă. Şi chiar că se aflau la ei acasă, cum am aflat mai tîrziu. A plecat Ion primul în rapel, am urmat eu şi aşa am făcut şi următoarele două coborîri, repede, pînă în strungă, să ajungem din urmă pe noii musafiri, curioşi fiind să vedem cine sînt. Ajunşi în strungă, am urcat Colţul Strungii, apoi am coborît în Turnuri. Am urcat Faţa înaltă printr-un horn ce scapă spre Valea Seacă. Sub noi aveam un abis de vreo două sute de metri, ameţitor. Deasupra hornului ne-am întîlnit cu cei doi, care locuiau în Buşteni. Am făcut cunoştinţă: Costică Conteş şi Ştefan Fontanella, ambii lucrători la Fabrica de hîrtie din Buşteni. Acum mă întrebam: pentru cine venise mulţimea aceea de oameni de „La verdeaţă" ? Ce o fi zis văzînd atîţia alpinişti în duminica aceea pe Picătură şi pe Creasta ei ? În continuare, se află o porţiune numită Hornurile sau Faţa Hornurilor. Pe această faţă se găsesc: un horn în extrema stîngă, ceva mai greu, de căţărătură, avînd stîncă curată; la dreapta, am găsit alte două hornuri, la baza cărora se află un brîu cu iarbă; la baza celui din extrema dreaptă am găsit un rest de ţigară, „marcajul" lui Nae Dimitriu, am zis noi. Am mers pe acesta, pe urmele, închipuite, ale lui Nae. Ajunşi deasupra, panta se îndulceşte şi curînd am ajuns la Cruce. Pe acest traseu am mai mers de nenumărate ori, ba, o dată, chiar şi singur, neavînd cu cine merge, lucru consemnat în cartea de impresii de la cabana Caraiman. În aceste peregrinări pe Creastă, am mers pe Faţa Hornurilor şi pe hornul din stînga, extrem de frumos. După ce am urcat pe el vreo 8—10 metri, am găsit un tunel i, care conducea în Valea Seacă. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creastă, deasupra, există două variante: a) în continuarea tunelului, pe un brîu de iarbă pînă-ntr-un pîlc de jnepeni şi de acolo la dreapta în sus pînă în creastă şi b) din mijlocul tunelului printr-un horn stîncos ce se face în tavanul acestuia, urcînd pe verticală. Ambele variante sînt mai frumoase, mai bogate în imagini şi peisaj decît hornul urcat iniţial. l Jenică Rădulescu, inginer şi vînător din Buşteni, se tot întreba: cum de dispar, deodată, caprele din Valea Seacă a Caraimanului, fără să fie văzute trecînd creasta ? Secretul era tunelul... (n.a.). FISURA DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR Am vortbit despre cele două ascensiuni de mai sus la capitolul Premiere, fiindcă prima a fost

24

considerată pînă acum ca atare. A doua fiindcă a fost un traseu urcat în întregime de o echipă1. În creasta şi Colţul Picăturii l-am însoţit pe Ion Trandafir. La 13 octombrie 1935, tot el mi-a propus să urcăm Fisura din Umărul Gălbenelelor, pe care nu mai urcase nimeni pînă la data aceea. Ideea mi-a surîs. Am plecat de dimineaţă de la Dan Popescu de acasă, din Buşteni, ca de obicei, la ora cinci, în grup de patru persoane, ca-ntr-o excursie: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu şi eu. Era o zi senină de octombrie, cu cer albastru, fără nori. Nu era nici răcoare, dar nici prea cald; numai bine de urcat, chiar şi pe pereţi expuşi soarelui. Am suit Munticelul, apoi Valea Gălbenelelor pe firul principal. Trecînd săritorile, ne făceam toţi patru „exerciţiile de gimnastică matinală". În continuare, am mers pe Colţul Gălbenelelor, parcă pentru „încălzire", în vederea ascensiunii Fisurii din Umărul Gălbenelelor. Colţul Gălbenelelor pare o peninsulă îngustă de stîncă ieşind din stîncăria firului Secundar al Gălbenelelor, spre nord-est, deasupra mării abiselor de care este înconjurat. Indiferent dacă ascensiunea începe de pe coama ridicată de la obîrşia firului secundar sau din Strunga Colţilor, pe o faţă de circa 6 —8 metri înălţime, aproape verticală, în ambele cazuri, deci, se ajunge pe o coamă care mai apoi se transformă într-o creastă ascuţită. Această creastă nu poate fi trecută de toţi căţărătorii „în picioare"; cei mai mulţi o trec „călare" şi, astfel, ajung pe Colţul propriu-zis, mai ospitalier, unde întîlnesc, pe o anumită porţiune, un pîlc de jnepeni, apoi numai stîncă goală. De pe acest Colţ, numit Colţul de Sus sau Principal, printr-un rapel, care se face din jnepeniş sau de pe un piton bătut în regiunea de stîncă, se ajunge pe al doilea colţ unde, pe vremuri, se afla o cruce formată din două crengi de jneapăn. Noi am urcat Colţul prin Strunga Colţilor şi am coborît pe al doilea colţ prin jnepeniş, pe unde ne-am şi întors. După ce am vizitat colţul, Ion întîrzia cu „cercetările" pe faţa de est a acestuia, unde „dibuise" un traseu pe care voia să-l urce. Eu n-am avut răbdare să-l aştept, aşa că am coborît cu Dan Popescu şi am mers direct la Fisura Umărului2. Această fisură îşi are originea tocmai sus, într-o fereastră, în Umărul Gălbenelelor. Coboară vertiginos pînă în brîul de sub Strunga Gălbenelelor, apoi, lin, formînd mai multe săritori frumoase, pînă la punctul de confluenţă a Hornului Coamei cu Valea Gălbenelelor. Am intrat în traseu prin brîul care vine din Strunga Gălbenelelor şi duce pînă în Hornul Coamei, acolo de unde azi începe traseul Roşculeţ. Am plecat eu cap de coardă. Aveam cu mine, ca material tehnic, două frînghii de 25 de metri, şase pitoane, patru carabiniere mici, gîtuite, pompiereşti, un ciocan complet de metal şi încă unul pentru bătut cuie. Încălţămintea — o pereche de bocanci cu ţinte. Am urcat prima lungime de coardă destul de uşor. Cînd am terminat de urcat această lungime, au venit şi ceilalţi doi, adică Ion Trandafir şi Sorin Tulea. În patru, ascensiunea a început să fie mai greoaie. Trebuia să urce fiecare pe rînd. Cînd panta s-a accentuat, am scos bocancii din picioare, fiindcă alunecau pe stîncă, şi am continuat să merg în ciorapi. Urcam căţărîndu-mă liber. Numai cînd situaţia devenea critică, băteam cîte un piton. Tovarăşii mei, care mă urmau, trebuiau să scoată pitoanele bătute, pentru a le refolosi. La un moment dat, panta s-a accentuat foarte mult şi, în final, a trebuit să ies în dreapta, pe un brîu foarte îngust de piatră, să urc o faţă verticală, care se termina pe o platformă, acolo unde azi se ajunge după ce se face rapelul din traseul Roşculeţ. Am urcat în continuare hornul care duce în fereastră, uşor înclinat, şi, după ce am trecut prin fereastră, ne-am pregătit să coborîm în rapel spre Valea Scoruşilor. Ion, după mai multe încercări, a găsit un loc unde a bătut un piton care se mişca. El a plecat primul, pentru a „încerca" rezistenţa pitonului. Am urmat noi şi apoi rapelurile s-au repetat, pînă în vale. Această ascensiune a fost prima noastră premieră adevărată, făcută, fără să ştim, conform regulilor clasice. ASCENSIUNEA PERETELUI GĂLBENELELOR PE TRASEUL FURCILE Odată, pe cînd urcam o vale cu Bubi Schefler, acesta mi-a spus: — Am fost duminicile trecute pe Valea Gălbenelelor şi l-am văzut pe Nicu Comănescu în perete3. Împreună cu tovarăşii lui păreau agăţaţi de stîncă, ca muştele. Altădată, într-un grup de la Metropola, am ajuns pe Colţul Gălbenelelor. Aveam la dispoziţie timp suficient, deoarece am plecat din Buşteni dis-de-dimineaţă, aşa că stăteam pe colţul principal, la soare, culcat cu capul spre peretele Gălbenelelor. Din această poziţie am privit peretele, peste cap, şi mi 1

În legătură cu acest traseu este necesară o precizare la regula generală a premierelor. Se numeşte traseu alpin un drum care pleacă de jos, de la o bază şi urcă pînă într-un punct final, creastă sau vîrf. Exemplu: se ştie că în peretele Gălbenelelor primul care a urcat pînă la Surplomba Mare a fost Nae Dimitriu, că Surplomba a fost trecută de Toma Boerescu şi că porţiunea de deasupra surplombei a fost urcată de Dan Popescu. De fapt, traseul Surplomba Mare începe din Brîul de piatră şi se termină în Creasta Coştila-Gălbenele. Se poate spune că unul din cei trei a urcat în premieră acest traseu ? Nu. Se consemnează ce a făcut fiecare în parte, iar premiera aparţine acelui care a urcat acest traseu în întregime, sau nimănui. Aşa e logic (n.a.). 2 Sînt informat că, la sugestia mea, acest traseu s-a amenajat şi pentru coborîrea din Umăr, primăvara şi toamna, cînd în Valea Scoruşilor este zăpadă şi gheaţă (n.a.). 3 Nicu Comănescu a încercat, fără rezultat, escaladarea peretelui, în trei-patru rînduri. De ce nu l-a urcat Nicu, că doar conta ca cel mai bun căţărător la vremea aceea ? Nu a vrut ? Nu a putut ? Nu a avut însoţitori corespunzători ? (n.a.).

25

s-a părut complet vertical. Am stat mult aşa şi l-am privit. M-am sculat, m-am întors cu faţa spre el şi iar l-am privit. Şi mi-am zis în sinea mea: dacă l-aş urca vreodată, prin dreapta aş încerca ascensiunea. Şi ziua aceea a venit pe neaşteptate. După ce am urcat Fisura din Umărul Gălbenelelor, joi seara, ca de obicei, am participat la şedinţa Clubului alpin, unde am şi prezentat comunicarea ascensiunii făcute. După şedinţă, fără a mai trece pe la Duque, am plecat cu Ion Trandafir şi cu Dan Popescu. Pe drum, Ion mi-a spus: — Vrei să intrăm, toţi trei, duminică în peretele Gălbenelelor ? — O să se supere Comănescu, am răspuns eu, surprins de propunere. — Nu-i nimic, aranjez eu asta, mi-a replicat el. — Nu am bani pentru tren, am mai completat eu. — Îţi împrumut eu 200 de lei, a intervenit Dan. Nu mai aveam motive să refuz. De aceea, chiar de a doua zi am început pregătirile, îmi dădeam seama că nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumpărat nişte pantofi de plajă cu talpa de sfoară. Ion a cumpărat de la Obor două frânghii a cîte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuia să o aibă o frînghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem, să urcăm, nu să cădem... Pregătirile fiind gata, am plecat toţi trei din Bucureşti la Buşteni, sîmbătă 19 octombrie 1935, după-amiază. La Buşteni, am trecut prin piaţă să facem cumpărături — cîrnaţi, slăbiciunea lui Dan, şi cartofi, pe care i-am preparat singuri, acasă la Dan Popescu, unde am dormit1. În afara materialelor menţionate mai sus, frînghii şi sandale de plajă, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singură bucată, cu gheară extractoare, de cuie, nu şi de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de bătut cuie, cele şase pitoane şi patru carabiniere pe care le folosisem şi în Fisura Umărului. Cam la atît se reducea „arsenalul" nostru cu materiale de căţărătură. Toţi trei mai aveam încă ceva: tinereţea, entuziasmul tinereţii şi, în plus, un foarte bogat şi temeinic antrenament; toţi fusesem întreaga vară pe munte, efectuînd numeroase trasee pe văi. La ora cinci dimineaţa, duminică 20 octombrie, pe întuneric, am plecat din căsuţa lui Dan. Prin pădurea de pe Munticel, fermecătorul foşnet al frunzelor de fag ce acopereau poteca ne îmbia la drum. Multe toamne foşnetul frunzelor avea să-mi călăuzească paşii şi să-mi încînte auzul cu simfonia lor. Odată cu zorii, am ajuns la Ţancul Ascuţit. Se prevedea o zi minunată. Am trecut din Valea Coştilei în Valea Gălbenelelor şi am urcat firul ei principal. În sus, dincolo de săritori, Ion a mai găsit un piton, pierdut de echipa Comănescu. Aveam acum şapte pitoane. O avere. Ne-am oprit undeva, sub „hotel" Gălbenele, acolo unde azi se intră în traseul celor Trei Surplombe. Pe o placă de piatră, cu vopsea roşie, scria: C.F.R. Pe Ion l-a deranjat acest lucru, considerând că muntele nu trebuie transformat în locuri de reclame. De aceea a spus: — Eu voi şterge aceste iniţiale. Nu au ce căuta aici. Cu un piton şi cu ciocanul, s-a apucat de treabă. N-a reuşit, însă, să şteargă acea rană din munte, deoarece stînca era poroasă şi vopseaua intrase în pori. A fost nevoit, aşadar, să se lase păgubaş. Supărat, şi-a desfăcut „traista cu merinde" şi a început,să mănînce. Dan i-a ţinut compania. Mie nu-mi era foame, ş-apoi ardeam de nerăbdare să ne apucăm repede de ascensiunea propusă, nu-mi plăcea să ne pierdem vremea cu „mărunţişuri". Mi-am scos bocancii din picioare şi am încălţat pantofii de plajă cu feţe de pînză. Ca să nu-mi cadă din picioare, am făcut în pînză cîteva găuri prin care am introdus o sfoară, pentru o legătură suplimentară. Am înfăşurat cu sfoară, la fiecare picior, pantoful şi gamba. Astfel echipat, le-am spus celorlalţi doi coechipieri: — Voi pierdeţi-vă aici timpul cu nimicuri. Eu plec în sus să văd cum merge... — Du-te, au răspuns ei. Am luat-o în sus şi la stînga, pe drumul pe care-l vizasem de pe Colţul Gălbenelelor. Traseul se afla în stînga, adică la est de Hornul Coamei. Urcînd, nu mi-am dat seama cînd am intrat şi cînd am ieşit din Horn. Am avut chiar impresia, pe care nici ceilalţi nu mi-au dezminţit-o, că nu am atins Hornul şi că tot timpul am mers în stînga lui. Datorită acestei erori, a apărut greşită descrierea şi pe fotografie şi în Buletinul alpin. Abia cînd am repetat ascensiunea, în 1937, mi-am dat seama de eroare. Nu luasem cu mine nici un material. Sacul şi bocancii rămăseseră jos. Urcam la liber, neasigurat. În timp ce urcam pe o faţă destul de înclinată, am auzit pe cineva Strigînd: — Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos ! Am tăcut. Dealtfel, nici nu aveam cum să angajez o discuţie, fiindcă tocmai mă aflam într-un punct mai critic al ascensiunii. Abia ceva mai tîrziu am întrebat: — Cine eşti ? — Florin Ştefănescu, a venit răspunsul. — Noroc, Florine, aici Baticu, am zis eu. 1

Tatăl lui Dan avea o căsuţă la Buşteni, unde eu şi alţi membri ai C.A.R. am dormit deseori (n.a,).

26

Cu acest scurt dialog, lucrurile s-au lămurit. Florin Ştefănescu mi-era prieten. Era secretarul secţiei T.C.R. — Sinaia. Florin venea din Valea Colţilor şi cînd a ieşit în Strunga Colţilor a dat cu ochii de mine. A rămas mai departe în strungă cu grupul lui, urmărind ascensiunea noastră (căci între timp, au urcat şi Dan cu Ion). Urcînd, am ajuns pe un brîu de piatră destul de larg şi lung de 20—25 de metri. Mi-am aşteptat prietenii, care au venit tot nelegaţi în coardă. Dan mi-a adus ceva de mîncare: un sandviş cu salam şi două mere. Cu forţe noi, am plecat la drum. Am mers pe brîul de piatră spre est, în cercetare, Am urcat pe un bolovan mare, unde Ion mi-a făcut o fotografie. Ce am văzut de acolo, nu prea se arăta a fi intrarea în traseu. Am coborît de pe bolovan pe brîul de piatră şi de acolo, mai în jos, vreo 5—6 metri, pînă am dat de alt brîu, tot de piatră. Pe al doilea brîu am mers către est, pînă într-un mic vîlcel. Aici au venit şi ceilalţi doi tovarăşi de escaladă. Am continuat drumul urcînd o rampă. În acel timp, în strunga Colţilor a apărut un al doilea grup de alpinişti, condus de doctorul Nini Parhon. Ne-am salutat şi l-am rugat pe Nini, care fusese în perete cu Nicu Comănescu, să-mi spună dacă ne situăm ori nu pe linia obiectivului vizat, deoarece, de unde ne aflam, noi nu ne puteam orienta. Nini ne-a spus că am depăşit intrarea în traseu. Ne-am întors de aceea în vîlcel şi am luat-o la dreapta, stînd cu faţa spre perete, vreo 4—6 metri. Am urcat mai întîi o rampă, apoi alţi vreo 4—5 metri, pînă am întîlnit un prag îngust de piatră. Am mers pe acesta, la stînga, adică spre est, foarte atent, şi m-am oprit pe o platformă mare, deasupra vîlcelului, la baza unui diedru, care forma începutul traseului nostru. Au venit şi prietenii mei. Nini ne-a comunicat că am ajuns pe linia bună a traseului. Am bătut în diedru un piton gros, solid, cu inel. Am introdus în inel frînghia, pentru a face economie de carabiniere, după care mam legat la capătul ei. Am luat cu mine tot materialul: şase pitoane, patru carabiniere şi un ciocan, pe cel metalic. Am început ascensiunea. Pantofii mei aveau o destul de bună aderenţă la perete. Pînă acum mă satisfăceau. Stînca era uscată. Urcuşul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcăm, a fost foarte plăcut. Am ajuns cu uşurinţă la capătul lui. Acolo, un bolovan îmi închidea calea. Bănuiam că deasupra lui voi găsi o platformă de regrupare. Nu ştiam la vremea aceea ce este o surplombă şi mai puţin ştiam cum se trece peste un astfel de obstacol. În consecinţă, ca să-l depăşesc, am bătut sub bolovan un piton şi, lăsîndu-mă în frînghie, pe care o ţineam cu mîna stîngă, m-am întins către dreapta, am prins o priză bună de mînă şi am ieşit pe faţă, ocolind locul cu pricina. Aici am constatat că prizele sînt slabe, că se rup. Am curăţat locul şi am început să urc spre platforma visată, întradevăr visată, deoarece cînd am ajuns în dreptul locului unde speram să fie această platformă, peretele se înălţa în continuare. Puţin mai sus am bătut al treilea piton. Jos, la baza diedrului, manevre de schimbarea corzii din piton. Ion s-a legat la mijloc, adică între cele două corzi, şi Dan a rămas ultimul. Ion trebuia să adune carabinierele de pe traseu, iar Dan să scoată pitoanele. Pînă la capătul celor cincizeci de metri de coardă, am bătut şase pitoane. Neavînd decît patru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, aşa cum am arătat, iar la al şaselea am făcut o buclă din sfoara ce o mai aveam în buzunar, prinzînd în ea frînghia şi toarta pitonului. La capătul celor 50 de metri, nemaiavînd carabiniere pentru asigurarea secundului, m-am încastrat cu corpul într-un mic hornuleţ. Cînd Ion s-a apropiat şi mi-a liberat coarda necesară, am plecat mai departe şi am ajuns pe o platformă largă. Rînd pe rînd, asiguraţi doar în mîinile mele, au venit şi Ion cu Dan. Lipsa de pitoane şi carabiniere şi acest mers pe rînd, plus operaţiunea de scoatere şi recuperare a pitoanelor, ne-a răpit timp preţios. În continuare, traseul era format dintr-un horn larg, care mai sus se îngusta. Am plecat, nu în ramonaj, ci mergînd cu mîinile şi picioarele pe ambii pereţi, formînd un X, sistem numit spraiţ, învăţat mai tîrziu în şcoala din Italia. Prietenii noştri din Strunga Colţilor ne-au urat succes şi au plecat. Am rămas singuri. Singuri ? Am simţit atunci un sentiment ciudat, deşi eram trei. Dar cînd se urcă solitar, cu adevărat singur ? De fapt, nu am fost chiar singuri. Pe lîngă noi zbura şi se aşeza agăţată de stînca verticală o păsărică frumos colorată, fluturele de piatră. Am ajuns în locul unde hornul se îngusta şi te arunca în afară, cam la 15 metri de la plecarea în horn. Am bătut un piton şi am depăşit şi acest punct. A pornit şi Ion după mine. Către capătul celor cincizeci de metri de coardă, am bătut şi al doilea piton, pentru a urca şi tovarăşii mei. Regruparea am făcut-o într-o mică grotă cu fereastră, la capătul acestei lungimi. Fereastra o formase o lespede de piatră ce sta încastrată într-un diedru prin care trecusem. Am crezut că stă să cadă, de aceea am cerut amicilor mei să se ferească, deoarece voiam să-i dau drumul jos. Dar cu toate eforturile depuse de mine, nu am reuşit să o clintesc din loc. Stă şi acum acolo. Au venit şi coechipierii mei în fereastră. Aici, peretele pe care ne căţăram şi cu o coamă a sa formau un unghi drept. Pe ambii pereţi, la nivelul ferestrei se găsea cîte un prag de piatră, pe care te puteai plimba şi sta, ca pe un balcon. Ion era încîntat de aceste „balcoane" şi nu mai contenea să stea locului. Priveliştea de pe aceste praguri ne încînta. Valea Gălbenelelor, sub noi, părea un drum neted pietruit. Colţul Gălbenelelor se vedea cu totul altfel de cum îl ştiam. În depărtare, de la stînga la dreapta, vedeam Vîrful Omul, Creasta Morarului, Dinamul, Predealul şi Azuga. Munticelul se vedea splendid. Am început să cercetez cele două praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotărît pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocată de tavanul de deasupra, de aceea am trecut

27

primii metri tîrîş1. În continuare, brîul s-a lărgit şi am găsit chiar şi o mică grotă, în perete, unde ne-am fi putut adăposti de vreme rea. La capătul de est al acestei grote, se vedeau cîteva fisurele pe perete. Nu am putut însă bate nici un piton în ele. A trebuit să facem o piramidă, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 4—5 metri, după care am mers la dreapta pe o platformă lungă şi largă. La capătul ei dinspre vest, unde se făcea un unghi drept între peretele propriu-zis şi coama despre care am mai vorbit, am bătut un piton de asigurare pentru secunzi. Creasta o vedeam deasupra noastră. În colţul unghiului se afla o stîncă pe care am urcat. Am bătut un piton în stînga, în fisura ce ducea în creastă, dar, depăşindul, coarda s-a blocat. Am tras eu în sus, Ion în jos, pînă ce pitonul a ieşit şi am putut ajunge în creastă fără să mai bat vreun piton. Acolo am găsit un hornuleţ puţin înclinat, m-am oprit şi am făcut asigurarea pe după umăr. L-am adus pe Ion. Se înnoptase, Dan a trebuit să urce pe întuneric. Nu mai vedea prizele. Pentru a-l trage, că aşa a trebuit să fac, am dat frînghia peste spate, mă aplecam, scurtam frînghia şi apoi ridicam trunchiul şi cu el pe Dan. A fost o muncă obositoare. Totul a trecut cînd ne-am văzut toţi pe creastă. Astfel s-a terminat ascensiunea pe peretele Gălbenelelor. În Buşteni şi pe toată Valea Prahovei, atît cît puteam vedea, se aprinseseră de mult luminile. Eram fericiţi. Ne-am strîns mîinile. Am împărtăşit celorlalţi îngrijorarea mea, că nu cunoşteam drumul în continuare pînă în Brîul Mare al Coştilei. Ion m-a liniştit: — Cunosc eu drumul... Se vede că mai fusese pe aici, mi-am zis eu în gînd. Şi, într-adevăr, conduşi de el, am ajuns în Brîu. Acolo, în pîlcul mare de jnepeni, care acum nu mai sînt, băieţii mi-au spus să rămîn pe loc, pînă se duc ei să aducă rucsacurile şi bocancii. Am stat între jnepeni, unde am găsit adăpost, că vremea se cam răcorise. În acest timp, am rulat, mintal, filmul ascensiunii. Cînd au venit cei doi cu bagajul, am încălţat bocancii. Mă simţeam fericit. Călcam iar, cu toată talpa, pe un teren solid. Am ieşit în platou şi am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Buşteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucureşti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineaţa, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat: — Ce aţi făcut ieri ? Am fost surprins de întrebare, ca şi de telefon. Nae nu-mi telefonase niciodată pînă atunci. Eram surprins cu atît mai mult cu cît atunci cînd am acceptat să merg în perete i-am rugat pe ceilalţi să nu scoată o vorbă, să nu spună nimănui de intenţia noastră, fiindcă nu se ştia dacă vom reuşi ori nu. Şi acum ? însemna că cineva vorbise. Am dat un răspuns vag: — Am fost pe munte ! — Ce aţi făcut cu peretele Gălbenelelor ? m-a întrebat el fără ocol. — L-am urcat, a fost răspunsul meu. La celălalt capăt al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, însemna că „ei" aşteptau rezultatul... Seara ne-am întîlnit la restaurantul Mercur din pasajul Victoria. La un pahar de vin, am povestit cum a decurs ascensiunea, care a însemnat o cotitură pentru alpinismul românesc — trecerea de la văi, hornuri şi ţancuri, la pereţi. Ascensiunea Fisurii din Umărul Gălbenelelor şi ascensiunea Furcilor din peretele Gălbenelelor, cum a fost numit acest nou traseu, au fost făcute, fără a ne da seama, aşa cum se face cu adevărat o premieră, dintr-un singur efort continuu. Aş vrea să spun şi aici că trebuie să se reţină un adevăr de netăgăduit. Anume, că dacă cineva a intrat o dată (sau de mai multe ori) într-un traseu, încercînd să facă o premieră, dar a coborît, fie cu gîndul de a se duce altă dată, fie pentru că nu a putut urca, nu se mai poate spune că acel cineva a făcut o premieră. Alpinismul este o îndeletnicire omenească, liber aleasă de cei ce o practică. Este o confruntare a omului cu sine însuşi. Pentru a avea cu adevărat satisfacţii depline trebuie să fii corect, cu tine, cu natura. Cu natura, pregătindu-te în antrenamente şi procurîndu-ţi echipament corespunzător acţiunii. Alpinistul trebuie să abordeze traseul în raport cu posibilităţile sale, fără a recurge la gesturi necinstite ca: parcurgerea întregului traseu sau a unor porţiuni, în coborîre, cu depuneri de materiale sau diferite amenajări. Aruncarea frînghiei de sus şi tragerea (scoaterea din perete) a celor ce nu mai pot urca şi nici coborî, înseamnă acţiune de salvare2. Întinderea de cabluri într-un traseu alpin, ca şi baterea excesivă de pitoane, reduce gradul de dificultate al acestuia. Un traseu care depăşeşte gradul trei de dificultate nu poate şi nu trebuie transformat în bulevard şi nimeni nu are dreptul să modifice ceea ce a lăsat natura. Din păcate, de la asemenea reguli fac excepţie unii oameni. Aceştia se mint pe ei şi caută să inducă în eroare şi pe alţii afirmînd că au urcat trasee pe care nu le-au urcat sau că au făcut cine ştie ce 1 2

Locul a fost numit de Ion Coman „Picior de lemn". Azi se trece căţărîndu-te (n.a.). Este o acţiune Salvamont (n.a.).

28

minunăţii. Desigur, naivi care să-i creadă se mai găsesc. E timpul însă ca asemenea „căţărători", care umbresc succesele reale ale alpinismului românesc, să nu mai fie crezuţi de nimeni. Ei înşişi ar trebui să se convingă mai repede că adevărul va ieşi pînă la urmă la lumină. Realizînd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curînd că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora: dacă în luptă dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decît ei. CUVINTE DESPRE ÎNAINTEMERGĂTORI În Carpaţii României alpinismul poate fi practicat atît vara cît şi iarna. Altitudinea, destul de mică (cel mai înalt vîrf, Moldoveanul, are numai 2 543 metri altitudine), favorizează lipsa gheţarilor în aceşti munţi şi oferă posibilitatea pătrunderii în cele mai multe locuri, aşa încît ei au fost străbătuţi, din timpuri foarte vechi, de ciobanii cu turmele, de vînători, de fugarii din faţa năvălirilor duşmane. Este fără îndoială că altitudinea Carpaţilor noştri, conformaţia lor geologică şi geografică au făcut posibil ca multe trasee omologate ca „premiere", de dificultate mai mică, să fi fost urcate cu secole în urmă. Pentru exemplificare, am să evoc cîteva momente din istoria cuceririi munţilor noştri. Ele constitue dovezi ale dragostei pentru mersul la mari înălţimi, dar şi ale curiozităţii cunoaşterii, sentiment atît de propriu oamenilor. La 1809, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a urcat pe Ceahlău, „spre a privi ţara Moldovei şi încă mai departe... pînă la mare şi ţară ungurească”. El a fost condus de călugării de la schiturile apropiate. Se ştie că acolo, pe Ceăhlău, exista schitul Ciribuc, care a fost acoperit de o avalanşă în primăvara anului 1704, cu călugări şi credincioşi cu tot 1. Desigur, ciobanii, vînătorii şi călugării de pe Ceahlău şi-au purtat pretutindeni paşii pe platou şi prin pădurile masivului, au cunoscut brînele şi hăţaşele lui şi, probabil, s-au căţărat după florile minunate ce împodobesc acest munte. În excursia din 1809 mitropolitul din Iaşi a sfinţit chiar un izvor, la care cine altcineva îşi astîmpăra setea dacă nu oamenii din împrejurimi obişnuiţi să urce potecile muntelui ? Treizeci de ani mai tîrziu, Gheorghe Asachi mergea în Ceahlău, descria drumurile umblate de el şi recomanda cine anume trebuie să fie călăuzele excursioniştilor: „Vrînd a întreprinde călătoria la acest munte neapărat este a fi însoţit de locuitori de munte numiţi plăieşi sau vînători de Alpi". La 1833, spătarul Gane a făcut drumul Fălticeni-Stînişoara— Broşteni, însoţit de clucerul Dragoş (Privighetoriu al ocolului muntelui) şi a descris în versuri călătoria sa într-o poezie intitulată Călătoria mea la munte. În Bucegi, la 1839 a făcut o excursie J. A. Vaillant şi slugerul Angelescu fiind însoţiţi de Ion Puiu şi Stoica Vodă ciobani, probabil care cunoşteau denumirile munţilor, văilor şi chiar legendele lor2. La 1840 John Paget a fost condus pe Valea Horoabei de trei călugări de la schitul Peştera3. Ascensiunile în Bucegi au fost făcute şi din partea transilvană. Astfel, între 19 şi 22 septembrie 1834, un grup de 40 de persoane, unii călări, unii pe jos, în majoritatea făcînd parte din administraţia Braşovului, au întreprins o călătorie plecînd de la Bran, peste Guţan şi Strunga, la Vîrful Omul şi apoi la Peştera Ialomiţei. Prima noapte au dormit la Bran, a doua la Peşteră, iar a treia tot la Bran. La întoarcere, de la Vîrful Omul au coborît Valea Gaurei pînă în Bran. Conducerea ascensiunii a avut-o Andreas Deak, castelanul de atunci al cetăţii Branului. Mihiăi Haret a vizitat Valea Horoabei împreuna cu Niculae Bogdan în 1903 sau 1907. Ei au avut ca însoţitori, pe Ieronim, fostul stareţ al schitului Peştera4. Muntele Piatra Craiului a fost urcat de doctorul Eduard Myss, pe ambele versante în trei rînduri în anii 1853-1854. El scria că „Ascensiunile pe Piatra Craiului nu erau rare nici înainte de 1850. Exista pe atunci la Zărneşti vînătorul de capre Gîrniţă, care-şi făcuse un renume ca ghid pe Piatra Craiului şi numele lui era cunoscut tuturor iubitorilor de munte. Cînd în 1853, la prima excursie care am făcut-o în Piatra Craiului, m-am interesat de el, mi-a fost prezentat un bătrîn de vreo 90 de ani. Locul lui a fost luat de un tînăr atletic numit Didimok 5, despre care am avut toate motivele să fim mulţumiţi pentru bunăvoinţa şi cunoştinţa locurilor în toate trei excursiile pe care le-am făcut sub conducerea lui în ultimi mei ani de gimnaziu, 1853—1854... Ghidul Didimok ne spusese dinainte că 1

Vezi Buletinul alpin, anul V, nr. 3, pag. 7—8 (n.a.). Vezi Anuarul S.T.R., vol. V-VI, 1907—1908, pag. 76—84 (n.a.). 3 Vezi Anuarul S.T.R., vol. XIII — 1915 (n.a.). 4 În unele lucrări, Mihai Haret afirmă că a fost în valea Horoaba în 1903. Într-o scrisoare din 1930, scrisă din Valea Călugărească, afirmă că a mers în 1907, indicînd luna şi ziua. În lucrarea în munţii Sinaei Rucărului şi Branului, apărută în 1910, la paginile 193—207, sînt recomandate excursiile ce se pot face în Bucegi. La pagina 201 sînt menţionate şi unele căi, pe care „nu le-am vizitat încă". Valea Horoabei nu este inclusă în traseele din Bucegi (punctul „k"). Ea este doar menţionată, la pagina 176, ca afluent, pe dreapta, a Văii Ialomiţei (n.a.). 5 Desigur, numele este românesc, dar a fost transcris în limba germană, aşa cum este şi al lui Gîrniţă (Gîrnitze) (n.a.). 2

29

ştie bine o coborîre pe latura de vest şi că e gata să ne conducă fără pericol în Valea Bîrsei. Coborîrea, care a durat cinci ore, era foarte abruptă şi obositoare, însă în nici un loc periculoasă. Drumul pe care am coborît noi atunci era sigur mai puţin periculos decît drumul Deubel din Bucşoiul, pe care l-am urcat în acest an"1. Johan W. Filtsch, unul din întemeietorii Societăţii alpine din Braşov (10 mai 1873 povesteşte că în 1872, împreună cu alţii 10 tovarăşii de drum, a urcat în creasta Pietrei Craiului, coborînd apoi pe versantul de vest, pe a patra vîlcea la nord de Vîrful „La Om". În această ascensiune, unde la coborîre excursioniştii au folosit şi frînghia au fost conduşi de Mihai Bartolomeu Bratu – un vînător bătrîn de 70 de ani. Purtător de bagaje, era Drăguşi. Cu acest prilej se aminteste şi de vînătorii Gligor şi Lolu junior. În septembrie 1885, acelaşi Johan W. Filtsch a întreprins o nouă ascensiune pe versantul de vest al Pietrei Craiului, de data asta sub conducerea unui pădurar. “Trecerea peste Piatra Craiului, din această sălbatic săpată parte de vest, scrie el, nu fusese niciodată întreprinsă, cu excepţia unor păstori izolaţi". Cum se poate observa din evocarea celor cîteva momente de ascensiune a Carpaţilor, însoţitorii excursioniştilor au fost, de fiecare dată, localnici români — pădurari, vînători de capre ori pustnici. Ei ştiau munţii din drumurile lor anterior făcute, desigur, cu alţi însoţitori mai bătrîni şi ei buni cunoscători ai potecilor de pe văi şi de pe culmi. Era, aşadar, o tradiţie în această privinţă. Ei au fost, dealtfel, cei care au dat numele locurilor din Carpaţi, nume care, ulterior, au fost trecute pe hărţi cu forma românească, păstrată din moşi strămoşi. Lor li se cuvin, cred eu, de fiecare dată, cuvinte de laudă şi de emoţionante aduceri aminte. Cei ce am venit după ei n-am făcut decît să ducem mai departe dragostea lor pentru munte. Căţărătorii, această categorie aparte de îndrăgostiţi ai înălţimilor, ne-am avîntat pe verticala stîncilor ajutaţi de cuceririle tehnicii alpine moderne, de care n-au avut cum să beneficieze marii noştrii înaintemergători. ÎN COLŢUL MĂLINULUI, IARNA, PRIN HORNUL ASCUNS Întreaga iarnă am schiat. Nu mai dormeam cu capul pe mesele lui Butoi. Metropola a cumpărat, pentru membrii ei, o vilă la Predeal, ca aceştia să poată practica sporturile de iarnă. Costa 20 de lei pe noapte cazarea. Practicam schiul în jurul Predealului, cu colegii. Am rămas din aceste excursii cu fotografii şi amintiri frumoase. Apoi am început ascensiunile de iarnă. Pentru iarna 1935—1936, cele două asociaţii în conflict, C.F.R. şi C.A.R., au căutat să se întreacă în programarea traseelor dificile, ceea ce, cum vom vedea, a dus la un tragic accident. S-a făcut o ascensiune pe Valea Gălbenelelor, una pe Valea Colţilor şi una pe Valea Coştilei. Dintre ele, demnă de reţinut în aceste pagini de memorial este Hornul Ascuns din colţul Mălinului... Pentru ziua de 15 martie 1936, C.A.R. avea programată ascensiunea Hornului Ascuns. S-a stabilit ca ea să fie condusă de Niculae Baticu şi Dan Popescu. S-au înscris la această ascensiune Ion Ionescu Dunăreanu, care a venit însoţit de un prieten, şi Ion Şincan. La ora cinci dimineaţa, pe frig şi întuneric, am plecat cu toţii de la casa lui Dan Popescu. Am urcat Munticelul, pe o zăpadă de curînd căzută, nu prea mare, şi am ajuns în Valea Cerbului. După ce am parcurs o mică porţiune din această vale, dincolo de poiana cu acelaşi nume, am ajuns la confluenţa acesteia cu Valea Seacă a Coştilei. Valea era plină cu zăpadă, în cantitate mare. Toate săritorile fuseseră acoperite, inclusiv cea mare. A fost o imprudenţă că am plecat în astfel de condiţii, dar la vremea aceea nu aveam experienţa necesară. Nu ştiam nimic despre avalanşe, despre formarea lor. Am început să urcăm în şir indian, adică unul în spatele celuilalt, pe aceeaşi linie de pantă. Mergeam nelegaţi. Eu mă aflam în capul coloanei şi făceam trepte în zăpadă, pe care le foloseau şi ceilalţi. Mai sus, am fost schimbat de Ion Şincan şi apoi de Dan Popescu. La ora 11 înainte de amiază am ajuns la baza colţului. Colţul Mălinului, situat pe coama ce desparte Valea Mălinului de Valea Ţapului, sub Brîul Mare al Coştilei, este format din colţul propriu-zis şi o coamă care-l leagă de spinările Coştilei. Pe această coamă de legătură se află „Dintele dintre Colţi" şi „Colţul Brîului". Privit din poteca Văii Cerbului, Colţul Mălinului pare, printre alte vîrfuri, ca o cetate medievală clădită în vîrf de munte. Privit mai de aproape, din Valea Seacă a Coştilei, pare o măreaţă catedrală din marmură albă. Sub mantia zăpezii şi sub scînteierile soarelui, arăta în ziua aceea ca ceva fantastic, de basm. Colţul Mălinului are trei laturi abrupte: latura de sud-est, scăpînd în Valea Mălinului, latura de nord-est, situată deasupra Văii Seci a Coştilei, şi latura de nord, prăvălindu-se în Valea Ţapului. Faţa nord-estică are trei trasee alpine: 1) faţa Seacă-Mălin sau Creasta Mălinului (a fost urcată de echipa: Nicu Comănescu, Nae Dimitriu, Gheorghe Frim şi Ion Şincan, la 19 noiembrie 1933); 2) Hornul Central sau Hornul Comănescu (a fost urcat de Nicu Comănescu şi Ion Şincan în anul 1934); 3) Hornul Ascuns, care a fost escaladat de Nae Dimitriu, Petre Bălăceanu, Alexandru Steopoe şi Lupescu, tot în 1

Ascensiunea a fost făcută în anul 1887 („Der Weg den wir damals hinabgestiegen sind, war sicher weniger bedenklich als Deubels Weg auf den Bucşoiu, den ich în diesem Jahre im Aufstieg gemacht habe", Jahrbuch S.K.V., 1888 (n.a.)

30

1934. În ascensiunea Crestei Mălinului, din 19 noiembrie 1933, după ce echipa a ajuns pe Colţ, a făcut coborîrea pe Hornul Ascuns, plin cu zăpadă şi gheaţă. În martie 1936, cînd am ajuns noi la baza colţului, am desfăcut coarda şi i-am spus lui Dunăreanu să se lege şi să pornească cap de coardă. S-a legat, s-a apropiat de Horn, a încercat ceva, după care a spus: — Nu se poate urca ! Hornul era plin cu zăpadă şi gheaţă. S-a dezlegat. L-am invitat pe Ion Şincan să plece cap de coardă. A procedat ca şi Ion Ionescu Dunăreanu. A venit rîndul lui Dan Popescu, dar rezultatul a fost acelaşi. Întrucît ascensiunile colective gradate formau şi un fel de şcoală (aşa consideram eu), am procedat în acest mod, atunci şi mai tîrziu, oferind participanţilor posibilitatea de a se afirma, de a încerca să devină ei înşişi conducători, nu să meargă ca nişte simple pachete, traşi cu sfoara, fără să ştie pe unde au umblat. Greşeala pe care au făcut-o toţi trei a fost că au încercat să urce hornul ca vara, pe verticală, din priză în priză. Deşi aveau toţi colţari, în modul acesta de a urca, piciorul aluneca. La urmă m-am legat eu în coardă şi am început să urc, prin opoziţie, cu picioarele pe stîncă, cu toată talpa, corpul lăsat pe spate, ţinîndu-mă cu mîinile de buza hornului. Nu ştiam atunci că acest sistem de căţărtură se numeşte “bavareză" sau „Dulfer". Am urcat vreo 15 metri şi m-am oprit la un loc convenabil, unde am bătut un piton de asigurare. Ca să pot bate pitonul, am scos mănuşa din mîna stîngă, ţinînd-o între dinţi. Una din loviturile ciocanului, straşnică, nu a nimerit pitonul, ci mîna mea. De durere, involuntar, am spus ceva nepoliticos ciocanului şi, ca pedeapsă, am păţit ca-n povestea cu vulpea şi corbul. Mănuşa, nu caşcavalul, mi-a căzut dintre dinţi, a luat-o la vale pe zăpadă, transformîndu-se într-un cocoloş din ce în ce mai mare. Văzînd că am urcat, Ion Ionescu Dunăreanu a spus că el şi prietenul lui nu merg mai departe şi că vor să coboare. Dorinţa le-a fost îndeplinită. I-am spus lui Dan Popescu să-i însoţească. Lui Dan nu i-a convenit să renunţe la o ascensiune frumoasă, dar i-a luat şi i-a dus în Buşteni. Aşa cerea disciplina consimţită între noi. Am rămas cu Ion Şincan, care (asta mi-a spus-o Dan mai tîrziu —), cînd a văzut că am început să urc, s-a dezlegat din frînghie, ca nu cumva, dacă am să cad, să-l trag şi pe el după mine. Om prevăzător ! După incidentul cu mănuşa şi după plecarea celor trei, m-am asigurat cu o carabinieră în pitonul bătut, şi am pornit mai departe pînă la bolovanul ce închide calea. Am bătut un nou piton şi l-am adus şi pe Şincan lîngă mine. Am mers puţin la stînga, apoi la dreapta în sus, pe hornul care avea foarte multă zăpadă. Am putut merge în şpraiţ, adică cu picioarele şi mîinile pe pereţii laterali, fără a atinge zăpada sau fundul hornului. Prima porţiune, mai înclinată, avea zăpadă proaspătă şi plăci de gheaţă. Partea de sus fiind mai puţin înclinată, am parcurs-o mai uşor. Am ajuns, în fine, pe vîrful Colţului. Pe parcurs, ani găsit pitoanele bătute de echipa care coborîse la 19 noiembrie 1933. Ajunşi sus, ar fi fost indicat să coborîm în rapel hornul. Noi însă am continuat drumul. De pe colţ am coborît în creastă, apoi am traversat „Dintele". Trecerea lui a fost destul de dificilă. Locul de trecere, expus spre nord, l-am găsit cu prizele acoperite de gheaţă. Agăţat de cîte un „dinte" lateral al colţarilor, am reuşit să trec de cealaltă parte a „Dintelui". Tot aşa de dificilă a fost în continuare şi drumul pînă în firul Văii Ţapului. Brîul îngust din această porţiune, care vara poate fi depăşit cu uşurinţă, acum era acoperit cu o platoşă de gheaţă. Sosiţi în Valea Ţapului, ne-am gîndit că trebuie să coborîm. Şi încă repede. „Dar pe unde ?" ne întrebam. Aveam un singur piolet. Dacă urcam în Brîul Mare al Coştilei, riscam, deoarece nu ştiam dacă vom putea pătrunde în Valea Mălinului. Deschiderea mare a Văii Mălinului, plus Valea Scoruşilor, putea da naştere unei imense avalanşe de zăpadă. Continuarea drumului pe Brîul Mare al Coştilei spre Valea Cerbului nu se putea face din cauza alunecărilor de zăpadă şi a nopţii care se apropia. Singura soluţie era să coborîm pe Valea Ţapului, unde, dealtfel, ne păştea acelaşi pericol de avalanşe. Ştiam că Valea Ţapului avea, cam pe la mijlocul ei, o ruptură de pantă de circa 80 de metri. Am hotărît să nu ne abatem pe feţe şi să coborîm numai pe firul văii, care avea zăpadă mai multă. Şincan a pornit primul, în vreme ce eu îl asiguram cu pioletul înfipt adînc în zăpadă. Am convenit ca el să coboare încet şi să-mi semnaleze toate denivelările zăpezii, deoarece eu urma să merg neasigurat. În mers de melc, coborîrea se făcea coardă după coardă. Se înnoptase. Am ajuns, într-un tîrziu, deasupra rupturii de pantă. Ion a luat-o la stînga, o lungime de coardă, spre locul prin care se ocoleşte această ruptură. Cînd coarda s-a întins, i-am spus să se oprească şi am pornit după el. Coboram foarte atent spunîndu-i mereu să scurteze coarda, pe măsură ce înaintam. Era o noapte fără lună şi nu aveam lanterne. În întunericul dimprejur, ochiul se obişnuise, dar nu puteam distinge amănunte. Aşa se făcu că, deodată, am călcat în gol. Zăpada a fugit cu mine la vale spre ruptura de pantă. Inevitabilul s-a produs. Nu m-am pierdut, totuşi. Am pus pioletul sub barţ încercînd să frînez, cu toate că zăpada afînată nu mă ajuta. În încercarea mea de frînare, distanţa fiind mică de la locul alunecării şi pînă la marginea rupturii, m-am trezit în hornul cel mai din dreapta cum urci Valea Ţapului, cu picioarele întrun perete şi cu spatele în celălalt, în poziţia de ramonaj. Zăpada continua să cadă peste mine, şi, mai

31

departe, peste ruptură, în josul văii. Cînd s-a îngrămădit, încît o simţeam apăsîndu-mă din ce în ce mai greu, m-am întrebat: „Voi rezista oare greutăţii ?" Cînd am simţit că zăpada aşternută deasupra mea a început să se mişte. Instinctiv, am întrebat: — Tu eşti Ioane ? — Eu sînt, mi-a răspuns. Nu ştiu ce s-a întîmplat că a fugit zăpada cu mine... I-am spus să se ridice binişor, să ia pioletul de la mine şi să se ducă în sus. Acolo să mă asigure, pentru a putea ieşi din situaţia în care mă găseam. Dar el mi-a spus: — Nu ştiu de ce s-a agăţat frînghia, că stă întinsă. L-am rugat să tragă uşor de coardă şi să vadă dacă nu se desprinde. A tras şi nu s-a desprins. Atunci i-am spus: — Du-te în sus, ţinîndu-te de ambele capete ale frînghiei, ia şi pioletul cu tine şi vezi de ce s-a agăţat coarda. Apoi asigură-mă şi pe mine. Ce se întîmplase ? Fiind atent la traversare, Şincan a uitat să-mi spună că în calea lui a întîlnit o denivelare de jumătate de metru. Eu, convins că nu am în cale nici un obstacol, am mers degajat, am călcat în gol şi avalanşa s-a declanşat antrenînd întreaga masă de zăpadă, inclusiv pe amicul meu. Norocul nostru a fost că între noi a existat un mic molid, pe care Ion nu l-a văzut cînd a trecut de el, aşa că noi am fost ţinuţi de el. Unul de o parte şi celălalt de cealaltă parte a lui. Ajuns la arboraş, care nu avea trunchiul mai gros de 5—7 centimetri în diametru, Ion m-a asigurat şi am putut ieşi din horn. Mi-am dat seama că sîntem la limita superioară a pădurii şi că molidul salvator era cel mai înaintat din „avangarda" acesteia. L-am asigurat pe Şincan, care a coborît ceva mai puţin de patruzeci de metri, pînă la primul molid. Coborînd mai departe din arbore în arbore, am ajuns sub ruptura de pantă. Am găsit, la baza hornului în care mă blocasem, o mulţime de stalagmite de gheaţă, groase şi înalte, între unul şi doi metri, ca nişte ţepi uriaşe. Parcă aşteptau să ne primească. Soarta ne-a ferit de această plăcere. De acolo în jos, valea nu mai prezenta obstacole majore. Marea săritoare de la intrarea în vale era acoperită de zăpadă. Prudenţi, cu asigurările de rigoare, am ajuns în Valea Cerbului. Aici am văzut urmele lăsate de schiurile celor ce coborîseră de la Vîrful Omul. Ne-am dezlegat din coardă, am coborît Valea Cerbului pînă în Poiana cu acelaşi nume. Am luat-o peste Gîlma, direct către şoseaua Gura Dihamului—Buşteni. Pe la jumătatea drumului, cînd am terminat cu zăpada şi gheaţa, am scos colţarii de la bocanci. De abia acum, călcînd iar pe pămînt, ne simţeam bine. Aventura care putea să ne coste viaţa s-a terminat. Am ajuns în şosea şi de acolo la Dan acasă. Credeam că am făcut o ispravă mare. Nu ştiam atunci că în anul 1855 Dora d’Istria urcase în premieră absolută pe versantul grindelwaldez muntele Mo'nch, că Radu Porumbacu urcase în anul 1877 pe Mont Blanc şi că mai aproape de noi în februarie 1929 Karl Lehmann si Erwin Csallner au parcurs creasta Făgăraşului de la Bîlea la PlaiuL Foii1 — prima parcurgere a acestei creste — iarna, cînd nu exista cabana Podragu nici corturi izoterme, nici alimente concentrate, vitamine… UN GRAV ACCIDENT Cînd am ciocănit în uşa casei lui Dan, a apărut îngrijitoarea, speriată. Văzîndu-ne, a făcut ochii mari şi ne-a întrebat: — Cum, n-aţi murit ? — Nu, după cum vezi ! Dar unde-i domnul Dănuţ ? Nu-i acasă ? — Nu, nu-i acasă. S-a dus în Valea Albă unde s-a-ntîmplat un accident. Eram foarte miraţi de cuvintele femeii şi am cerut lămuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat: — Domnul Comănescu şi cu grupul lui au căzut şi au murit. Domnul Dănuţ şi cu alţii s-au dus acolo. Acum eram şi mai nelămuriţi. Unde au fost în Valea Albă ca să moară. Ne gândeam că poate femeia a încurcat lucrurile şi că poate exagerează. Am rugat-o să ne facă un ceai fierbinte pe care l-am băut şi, aşa obosiţi, incapabili de a mai face vreun efort, în noapte, ne-am îndreptat spre gară. La Bucureşti, abia am reuşit să trec pe acasă, să mă schimb. La serviciu, toată lumea, toţi colegii ştiau de accident. Ziarele de dimineaţă publicaseră deja trista veste. Nicu Comănescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeaşi întreprindere cu mine. Şeful meu, Filip Ionescu, cînd m-a văzut, m-a certat că nu am rămas la Buşteni să dau o mînă de ajutor: — În asemenea situaţii, înţelegem cum stau lucrurile şi nu te dăm absent. Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fără să-i spun atunci că şi eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu ştia — cum nu ştiam nici eu — că la ora patru dimineaţa operaţiunile de salvare a răniţilor şi evacuarea morţilor, cu excepţia lui Gheorghe Botez, acoperit de zăpadă, se terminaseră. A doua zi, seara, m-am întîlnit cu Dan Popescu, revenit în Bucureşti. Mi-a povestit în amănunt 1

Această informaţie o deţin de la Erwin Csallner, membru în Comisia centrală tehnică de alpinism din F.R.T.A. (n.a.).

32

cum, în aceeaşi zi de 15 martie, cînd noi am urcat Colţul Mălinului, a sosit la Buşteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comănescu împreună cu un grup din secţia de alpinism a asociaţiei C.F.R. Colectivul condus de el era format din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintilă, Codruţa Mihai, Ion Iliescu şi Petre Caţian. Aveau programată pentru ziua aceea, de urcat, Valea Coştilei. Ca şi noi, n-au ţinut cont de starea zăpezii şi a vremii, deşi Comănescu avea mai multă experienţă de munte. Au plecat voioşi la drum şi au ajuns cam pe la orele 12—13 pe Brîul Mare al Coştilei, la baza ţancului ce străjuieşte intrarea în „Hornul Colţului"1. Acolo, la soare, au mîncat şi au făcut o fotografie, unica găsită în aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pînă în platou. Nu au bătut în ţanc nici un piton să se asigure şi, în plus, au comis greşeala că au lăsat să plece în cap de coardă pe Ion Marinescu, luptător de greco-romane, cîntărind 120 de kilograme. Acesta a început să bată trepte într-o zăpadă proaspăt căzută, pe un teren înclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comănescu nu a ţinut cont de oră şi nici de temperatură. Toate la un loc au contribuit la declanşarea unei avalanşe, care s-a produs, într-o cădere fulgerătoare, ea a antrenat pe toţi cei opt alpinişti. Comănescu, Botez, Iliescu şi Virgil Georgescu nu au fost legaţi în coardă, ceilalţi, da. În căderea-i vertiginoasă, avalanşa i-a împrăştiat, în special pe cei nelegaţi. Cînd ultimile resturi de zăpadă au încetat să mai curgă la vale, liniştea s-a aşternut peste acest loc, unde şi-au dat sfîrşitul patru alpinişti... Deodată, zăpada a început să se mişte. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a apărut un om buimăcit. Era Ion Marinescu. În cădere, nu s-a lovit de stînci şi cum a fost acoperit de zăpadă, a simţit nevoia de aer, s-a zbătut şi a reuşit să iasă la suprafaţă. Primul act reflex, inconştient, a fost tentativa de a fugi din acel loc. S-a simţit însă reţinut de frînghia cu care se legase. Şi-a revenit fulgerător, într-o clipă, în faţa ochilor lui s-a derulat întregul film al ascensiunii: plecarea din Buşteni, sosirea la Ţancul Ascuţit, urcarea Văii Coştilei, popasul şi catastrofa. S-a întrebat unde-i sînt tovarăşii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frînghia de care era legat, a scormonit cu mîinile în zăpadă de-a lungul frînghiei şi a reuşit să dea de Costache Vintilă, care trăia. O clipă numai şi Costache şi-a revenit. Au scormonit mai departe, amîndoi, şi au găsit-o pe Codruţa Mihai, rănită. Ştiau că la capătul celălalt al corzii trebuia să fie Petre Caţian. L-au căutat şi l-au găsit mort ! în cădere s-a lovit de stînci. Zvîrliţi sub stîncile unde acum, în amintirea accidentului, străjuieşte o cruce, se aflau Virgil Georgescu şi Nicu Comănescu. Costache Vintilă a plecat la Buşteni să anunţe catastrofa şi să aducă ajutoare pentru a transporta răniţii. În drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Coştila, pe un ţanc de piatră, l-a văzut pe Iliescu2. Era rănit la cap. Costache a vrut să-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunînd: — Du-te de-i ajută pe ceilalţi ! Cu un prosop, Costache i-a legat rana sîngerîndă de la cap. A fugit apoi la Buşteni, s-a prezentat la postul de jandarmi şi a dat alarma. Jandarmii au pornit din casă în casă, abia reuşind să adune cîţiva oameni, între timp, s-a înapoiat şi Dan Popescu la Buşteni. Aflînd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor şi, cu toţii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luată Codruţa Mihai şi unul dintre decedaţi. Iliescu a refuzat să fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cînd salvatorii au venit a două oară, la miezul nopţii, Iliescu nu mai trăia. Cîtă dăruire ! Va rămîne veşnic în amintirea celor ce l-au cunoscut şi a adevăraţilor alpinişti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. — Ploieşti. Cînd Dan Popescu şi ceilalţi salvatori au vrut să ridice „cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat că acesta respira. Cîtă rezistenţă fizică a avut Virgil ! Trecuseră douăsprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, şi rănit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca şi Codruţa Mihai. Nicu Comănescu avea craniul sfărîmat. A doua zi, luni, Dan Popescu, Costică Conteş şi alţii, scormonind zăpada, l-au găsit şi pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zăpadă. Din grupul de opt, au murit, aşadar: Nicu Comănescu, Ion 1

Amfiteatrul de obîrşie al Văii Coştilei, traversat de Brîul Mare, este străbătut de trei fire desprinse din Vîlcelul Hornului. Firul de nord se opreşte în Brîu, iar în continuare se desfăşoară un evantai de stînci şi perniţe de iarbă, peste care se poate ieşi în platou. Este recomandată această ieşire iarna, spre dreapta cum urci, pentru cei ce vin din Hornul Coamei sau de pe Creasta Coştilei. Centrul amfiteatrului este străbătut de un vîlcel, frămîntat, în terase, care vine din marginea platoului în formă de horn. I se spune „Hornul Mare" şi formează, în jos. Vîlcelul Hornului. Spre sud de acesta, se găseşte un alt horn plecînd tot din platou, ca o pîlnie răsturnată, cu vîrful conului în sus şi care, în Brîul Mare, are un ţanc aşezat în centrul lui. Acestui horn i se spune greşit „Hornul lui Gelepeanu"; de asemeni, ţancului i se spune greşit „Colţul lui Gelepeanu". Propun ca acestui horn să i se spună „Hornul Colţului", iar ţancului „Colţul Brîului". De lîngă acest ţanc s-a prăbuşit grupul lui Nicu Comănescu. Mai spre sud, acolo unde Brîul Mare atinge cea mai înaltă cotă, există o ieşire spre platou. Acela este Hornul lui Gelepeanu, iar Stînca lui Gelepeanu este în stînga, adică la sud de horn. Denumirea i-a dat-o inginerul Nestor Urechia. Localnicii numesc această stîncă „Nasul lui Traian," avînd forma unui nas acvilin a unui cap culcat cu faţa în sus (n.a.). 2 În această avalanşă, după cum se vede, nu s-a produs nici fenomenul astupării căilor respiratorii cu zăpadă şi nici suflul, aşa cum se întîmplă prin munţii Alpi sau Himalaya, deşi diferenţa de nivel, parcursă de avalanşă, a fost de 750 metri. Dovadă, prezenţa lui Iliescu pe acel colţ de stîncă. Şi mai este ceva de observat: că din cei patru legaţi în coardă a murit unul, în timp ce din cei nelegaţi a scăpat unul cu viaţă. Concluzia: legatul în coardă poate fi salvator (n.a.).

33

Iliescu, Gheorghe Botez şi Petre Caţian; au fost răniţi Virgil Georgescu şi Codruţa Mihai, care au stat mult în spital pentru refacere; Ion Marinescu şi Costache Vintilă au scăpat neatinşi1. EPILOG LA ACCIDENT O săptămînă mai tîrziu — la 22 martie 1936 — Clubul alpin avea programată ascensiunea Albişoara Gemenilor. Am fost desemnat conducătorul acţiunii, dar atît de profundă a fost impresia creată în rîndul alpiniştilor de tragicul accident din Valea Coştilei, că nimeni nu a mai dorit să participe. La Buşteni, am aşteptat zadarnic în gară la ora convenită. M-am dus singur pe Valea Albă. La Verdeaţă şi mai sus am făcut dese popasuri şi am privit împrejurimile. Din peretele Văii Albe cădeau pietre cu un şuierat lung ca sunetul unui proiectil în zbor... Scurta vacanţă de Paşti, în acelaşi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai mulţi prieteni, într-o noapte, am aflat că la schitul Peştera i s-a făcut rău Ceciliei Benckner, prietena lui Nicu Comănescu. A fost dusă la cabană, apoi la Bucureşti, unde, în toamnă, a murit la spital. Cecilia era o bună alpinistă, dar a fost „eroina" a două întîmplări neplăcute: o dată, iarna, împreună cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsă, pentru a merge la cabana Peştera. Le-a prins întunericul pe drum şi, neputînd trece ultima porţiune de potecă, în locul unde se găseşte şi azi un jnepeniş, au stat toată noaptea în zăpadă tremurînd de frig... În aprilie 1934, cele două fete au urcat, însoţite de Radu Sturdza, Valea Gălbenelelor şi Valea Scoruşilor. Deasupra Brîului Mare al Coştilei, fetele n-au mai putut merge. Au rămas iarăşi ţintuite locului toată noaptea. Radu s-a dus la Peştera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reuşind să le scoată în platou. Toate acestea şi-au spus cuvîntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boală de inimă. Îmi aduc aminte că printre cei plecaţi de la Peşteră în acţiunea de salvare a fetelor se afla şi un bătrîn, moş Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilalţi alpinişti prin uşurinţa cu care se deplasa pe feţele de stîncă din Valea Scoruşilor. Purta în picioare, ca primii alpinişti din Dolomiţi, nişte pantofi — scarpe — confecţionaţi de el, cu tălpile de stofă sau pîslă. Străbunele espadrilelor la noi... ASCENSIUNEA CRESTEI COŞTILA—GĂLBENELE Printre cei întîlniţi la Peştera Ialomiţei şi la cabana Padina în scurta vacanţă de Paşti 1936 se afla şi Costică Conteş din Buşteni, îl cunoscusem în Creasta Picăturii la 22 septembrie 1935. Acum venise însoţit de doi prieteni din Ploieşti, Toma Boerescu şi Sică Datculescu, pe care mi i-a prezentat atunci. Toma schia frumos. Ne încînta pe noi, cei care abia ne mişcăm pe schiuri. Acolo, la cabană, într-o zi, în timp ce stăteam la masă, Toma şi Costică mi-au reproşat că noi, bucureştenii, facem opinie separată, că nu-i luăm şi pe ei în ascensiunile noastre. Le-am arătat că greşesc, deoarece Clubul alpin făcea, săptămînal ori la două săptămîni, ascensiuni colective gradate, cu membrii clubului, mai întîi, dar la ele putea să participe oricine. Or, pe ei, le-am spus, nu i-am văzut niciodată alăturîndu-ni-se. Leam vorbit în continuare despre Clubul alpin şi fiindcă ne-am împrietenit (eu aşa credeam), le-am promis că, la prima ascensiune nouă, am să-i invit şi pe ei. Pusesem ochii pe creasta ce separă Valea Coştilei de Valea Gălbenelelor. Aceasta, se pare, a fost prima premieră pornită din iniţiativa mea. Am programat acţiunea pentru ziua de duminică 31 mai 1936, comunicînd data şi noilor prieteni. Trebuia să mergem în următoarea formaţie: Niculae Baticu, Dan Popescu, Costică Conteş şi Toma Boerescu, patru persoane. În dimineaţa zilei de 31 mai, la ora cinci, cînd ne-am întîlnit, în loc să vină numai cei trei prieteni, m-am trezit că aduceau după ei încă vreo zece. M-am supărat cînd am văzut ceata aceea de oameni lîngă statuia eroului Muşat. Nu mai aveam ce face însă. Nu mai puteam da înapoi, mai ales că le dezvăluisem „secretul" traseului ce voiam să-l urcăm. Am pornit cu toţii spre Valea Coştilei. Acolo am intrat în hornul cu iarbă şi jnepeniş situat la 100—150 de metri amonte de Ţancul Ascuţit. De la început, ca iniţiator al traseului, am luat conducerea ascensiunii. Voiam să urcăm creasta, matematic, chiar de jos, de la bază. După o muncă titanică cu jnepenişul, am ajuns la Pintenul Crestei, unde am făcut fotografii. Este un loc minunat, atît pentru fotografii, cît şi pentru priveliştea ce ţi-o oferă. Ziua era frumoasă; soare, lumină, noi — tineri. Băieţii veniseră şi cu o fată, Ghisy Bayca, viitoarea doamnă Boerescu. Aveam în faţa noastră Creasta Coştila—Gălbenele, care se înălţa spre cer plină de mistere. În stînga vedeam Valea Coştilei care mai păstra zăpadă şi pe care din locul unde ne aflam o vedeam altfel decît de obicei. În continuare, Creasta Văii Albe sau a Policandrului şi, departe, privirile căutau spre Sinaia şi spre... Ploieşti. În dreapta priveam Valea şi Colţul Gălbenelelor cu creasta lui estică. Spre răsărit, pădurea Munticelu, Muchea 1

Acesta a fost rezultatul tragicului accident care a pus capăt rivalităţii dintre Clubul alpin român şi secţia alpină a Asociaţiei cultural-sportive a C.F.R. La înmormîntarea lui Nicu Comănescu, care a avut loc la Călăraşi-Ialomiţa, locul lui de naştere, din partea Clubului alpin au fost delegaţi doctor Vasile Steopoe şi Niculae Baticu (n.a.).

34

Lungă şi munţii Baiului. După ce m-am legat în frînghie, am plecat cap de coardă, urmînd creasta, pînă în jnepenişul prim, ce se află pe această creastă. Am avut şi o surpriză: unul din participanţi, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri „Anglia" din Ploieşti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de miliemetri, pe care a început să-l întindă pe traseu. După prima lungime de coardă, ascensiunea a început să fie o parodie. S-a mers în continuare cap schimbat. Capul de coardă ducea după el odgonul, pe care participanţii urcau „pompiereşte", asiguraţi în coardă. Mîinile lor nu au atins stînca, ba au şi fost tracţionaţi. Ce am dorit să fac şi ce a ieşit ? Am ratat una dintre cele mai frumoase ascensiuni. Mi-am jurat să nu mai repet o astfel de greşeală şi nu am mai repetat-o. În schimb, am făcut altele. Datorită mulţimii participanţilor şi a felului în care am fost obligaţi să mergem, în loc să urcăm creasta în două — trei ore, a durat unsprezece ore ! De aceea, cînd am ieşit în platou cobora noaptea. Am dormit la cantonul Jepi1. Noaptea ne-am trezit cu toţii din cauza unui zgomot ciudat: l-am văzut pe Toma, sărit de la locul lui de dormit, de pe priciul de sus; sub puternica impresie a ascensiunii, a visat că cineva i-a scăpat din mînă şi s-a repezit să-l prindă... După această ascensiune, am găsit o intrare mai comodă în creastă. Azi se poate ajunge în Creasta Coştila Gălbenele: a) prin Hornul din Coştila, b) prin punctul cel mai înalt al potecii ce duce în Valea Gălbenelelor, acolo unde a fost părăsit şi a murit Marian Bulearcă, c) din Valea Gălbenelelor — fie de sub marea săritoare, spre stînga, fie după ultima săritoare. Din punctul cel mai înalt al potecii ce duce în Valea Gălbenelelor, se merge în sus prin pădure, se depăşeşte un fir înclinat şi se ajunge la Pinten şi de acolo la creastă. Din Valea Gălbenelelor, de sub săritoarea mare, putem urca cîteva trepte de piatră în stînga; traseul trece apoi în dreapta, într-un fir pe care-l urcăm pînă ce se pierde; mergem în continuare, puţin către stînga, pe pragurile de piatră sau de iarbă, pînă la un bolovan mare, unde de obicei începe legarea în coardă. La bolovan putem ajunge şi urcînd pe firul principal al văii pînă după ultima săritoare, apoi către stînga pe o potecuţă care duce într-un jnepeniş, îl ocolim la dreapta, coborîm puţin, apoi urcăm către stînga. De la bolovan continuăm ascensiunea spre dreapta, în sus, circa 60 de metri, pînă la o surplombă sub care găsim o platformă cu iarbă. Aici ne asigurăm în piton şi după ce traversăm spre stînga 12 metri pe curbă de nivel, urcăm pe prize de piatră şi praguri de iarbă către un hornuleţ. Trecut şi acesta, urcăm către creastă folosind nişte prize formate din pietre prinse în masa de conglomerat. Această porţiune are o lungime de coardă, adică patruzeci de metri. Urcăm pe creastă prin jnepeniş şi pe stîncă, loc uşor înclinat, alţi 60 de metri şi am ajuns în punctul unde panta devine foarte înclinată. În acest loc putem veni şi prin Hornul Coştilei sau traseul Balcoane. Pentru a continua, am ocolit un pîlc de jnepeni, am urcat o fisură înaltă de 3—4 metri marcată de prezenţa unei tufe de anin, am trecut la dreapta şi în sus pînă la un prag. În faţă am avut o fisură care se apropia de verticală, înaltă de vreo opt metri, La început era îngustă şi cu pămînt, dar mai sus se lărgea şi se adîncea de am putut băga mîna. În partea de jos au fost bătute două pitoane. La ieşirea din această fisură, în stînga se află un smoc de iarbă şi o rădăcină care au fost folosite ca prize de mînă. Pe urmă am bătut şi un piton în dreapta. Cîţiva metri mai sus am făcut regruparea. Traseul urmează 3—4 metri la stînga pe un prag, am suit patru metri pînă la baza unui diedru, care poate fi urcat, frumos, în spraiţ, avînd o ieşire interesantă. Deasupra am găsit o platformă largă. Urmează o regiune frămîntată de conglomerat şi gresie pe care am urcat către dreapta 10—12 metri pînă la o surplombă, am mers cinci metri la stînga pe un prag orizontal de piatră, la capătul căruia traseul urcă la dreapta încă 80 de metri, într-o regiune de rocă friabilă şi printr-un grup de jnepeni am ajuns pe un tăpşan, cu o platformă mai mare. De pe această platformă ascensiunea continuă pe creastă încă 60 de metri pînă la un horn. Pe acest horn am urcat cam 20 de metri, punct din care pot fi alese două variante. În sus, pe o faţă expusă, dar frumoasă, sau în dreapta doi paşi şi în sus printr-un hornuleţ se ajunge din nou pe un tăpşan. Mai departe încă două lungimi de coardă, puţin spre stînga, am ajuns într-un horn puţin înclinat, la capătul căruia am urcat pe un bolovan, apoi 5—6 metri la stînga pe un prag şi am ajuns la punctul terminus al escaladei propriu-zise. Pe tot parcursul crestei, dar mai ales din acest punct, indiferent în ce parte am privi, peisajul este de o frumuseţe rară. În general, se văd aceleaşi locuri de care am mai vorbit la început, la Pintenul Crestei, dar sub altă perspectivă. ÎNSEMNĂRI RĂZLEŢE Primăvara şi vara odată instaurate, am participat la acţiunea de efectuare şi de refacere a marcajelor. În echipe de cîte trei, patru oameni, cu peria de sîrmă, curăţăm locul unde trebuia aplicat 1

Între timp, în camera turiştilor de la cantonul Jepi, priciul a fost supraetajat, datorită numărului mare de vizitatori (n.a,).

35

marcajul, apoi, cu pensula, aplicam marcajul roşu sau albastru în chenar alb. Au urmat, în fine, ascensiunile de vară. La 7 iulie am fost cu un grup pe Colţul Picăturii şi, după ce am coborît cele trei rapeluri pînă în marele V, am continuat coborîrea în Valea Seacă a Caraimanului. Acolo, la primul rapel trebuie să fi atent să prinzi brîul ce se face în stînga cum cobori, pentru a ieşi în Poiana Mare din Valea Seacă. Neţinînd seama de acest brîu1, te poţi accidenta. La 12 iulie, conducînd un grup de şapte persoane, am urcat Hornul Central — Comănescu, din Colţul Mălinului. La 19 iulie am repetat această ascensiune cu un grup de cehoslovaci din Clubul turistic cehoslovac, condus de Jira Holy, care a făcut a doua vizită în munţii noştri. La 21 iulie, cu un grup numeros, am urcat Picătura şi Creasta Picăturii pe o vreme rea, cu ploaie şi negură. La 2 august, împreună cu doctorul Vasile Steopoe, am condus un grup de 11 persoane pe Vîlcelul Portiţelor din Bucşoiu. La ieşirea din acest traseu, doctorul, prevăzător, mi-a făcut o fotografie lîngă o stîncă, să o aibă pentru o eventuală... publicare în buletin. La 9 august am condus un grup de 9 persoane pe Valea Seacă a Caraimanului, pe ploaie. La 20 septembrie am condus o nouă excursie colectivă, cu Constantin Conteş, pe Colţul Mălinului — Hornul Comănescu. În aceeaşi vară am mai făcut ascensiuni cu Asociaţiă Metropola şi Asociaţia sportivă a funcţionarilor comunali, al cărui preşedinte, avocatul Călin, a intenţionat, atunci, să organizeze o excursie în Caucaz. În lotul constituit, am fost inclus şi eu. Dar pînă la urmă excursia nu s-a mai făcut. MICI DEZILUZII Într-o duminică după-amiază, coboram cu Costică Conteş. Valea Gălbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenului meu: — Costică, vrei să încercăm duminica viitoare Cele Trei Surplombe ? — Da, Năiţă, a venit răspunsul. M-am bucurat atunci de acest răspuns, sperînd în sinea mea că în compania lui Costică vom reuşi ceva. Era, bineînţeles, vorba de o încercare, nu ştiam dacă vom reuşi sau nu. A rămas ca sîmbăta următoare, cînd trebuia să vin în Buşteni, să-l anunţ, pentru a pleca duminică dimineaţă împreună. Cînd am sosit în localitate, m-am dus la fabrică, să-l anunţ că am sosit, să se pregătească pentru a doua zi. Lam găsit pe Conteş în poarta fabricii stînd de vorbă cu Toma Boerescu. Rîzînd amîndoi, Costică mi-a spus: — Nu mai merg cu tine, mă duc cu Toma ! Am rămas uimit de această atitudine, pentru că propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intenţiona să meargă cu altul. Chiar s-a şi dus a doua zi, el cu Toma şi cu Sică Datculescu, dar nu au făcut nimic. Eu, după o săptămînă de pregătire sufletească pentru acest traseu, brusc, am simţit gustul amar al dezamăgirii. A fost o grozavă lovitură, ca de ciocan. În dimineaţa aceea, cînd ei s-au dus în perete, eu, descumpănit, m-am dus într-o plimbare pe platou. După aceea a tot încercat Toma, cu diferiţi inşi, mergînd din 1936 şi pînă în 1945, dar nu a reuşit să urce acest traseu, pe care, ca un făcut, tot eu l-am urcat în cap de coardă în 1946. Mai tîrziu, unul din participanţii la această premieră a scris că eu am avut „şansa" (?) să trec surplombele. Ce a vrut să spună nici azi nu înţeleg. Se vede că şi în alpinism există un rebus ! DOUĂ ARTICOLE DIN STATUTUL CLUBULUI ALPIN ROMÂN În vara anului 1936 Clubul alpin român şi-a căpătat personalitate juridică. Şi-a întocmit şi un nou statut, din care reţin articolul 4, litera a, şi articolul 6, pentru a le discuta. În articolul 4, litera a, se scrie: „Efectuarea unui cît mai mare număr de ascensiuni prin ţinuturile puţin cunoscute sau necunoscute ale munţilor noştri şi în ţările străine". Era deci vorba de premiere. Pentru aceasta trebuia mers şi văzut ce se înţelege prin acest cuvînt, cum se efectuează o premieră şi cum se denumeşte ea. Nu s-a făcut aşa. Acest rol şi l-a luat Nae Dimitriu, care, cu toată dragostea lui pentru munte şi dorinţa de a face ceva, ca omul, a mai şi păcătuit. De unde în alpinism se practică obiceiul ca denumirea unui traseu nou să fie dată după numele capului de coardă, ca: Via Comici, Dulferweg, drumul lui Deubel, poteca Take Ionescu sau drumul lui Butmăloi, el a propus ca traseelor noi să li se dea nume proprii, ca: „Furcile", „Trei surplombe" etc., iar participanţilor la aceste trasee numele să le fie trecut în ordinea alfabetică. Că nici aceste norme nu au fost respectate, asta este deja altceva. Această soluţie a lui Nae a dus la dificultăţi în ce priveşte istoria alpinismului. Dacă deschidem un ghid alpin din Alpi, vom găsi scris, aşa cum am arătat mai sus, Via Bonatti sau Caşin. Ştim, astfel, că acel traseu a fost urcat cap de coardă, pentru prima dată, de Bonatti sau de Caşin. După reputaţia alpinistului, ştim şi ce valoare are traseul2. 1 2

La această coborîre s-a accidentat mortal fratele lui Ion Coman (n.a.). Aşa, de pildă, cînd mergi la noi pe un traseu realizat de Alexandru Floricioiu, ştii că este un traseu puţin pitonat, de căţărătură,

36

La noi, în publicaţiile mai vechi (căci azi nu se prea ştie cine a făcut un traseu), citeşti, cu referire la realizarea unui traseu nou, pe Albu în capul coloanei, pentru că a avut „şansa" ca numele lui să înceapă cu a, cînd de fapt el a fost codaşul echipei, iar pe Radu, care a fost capul de coardă şi realizatorul traseului, la coada coloanei, fiindcă a avut neşansa ca numele lui să înceapă cu r ! Acest sistem a dat loc şi la incorectitudini; cei mai „îndrăzneţi" au revendicat, mai tîrziu, trasee în escaladare cărora au fost doar simpli participanţi... Tot din lipsă de informare şi din „interese" de club, s-au publicat încercări de escaladare a unor trasee ca fiind premiere (extremele din peretele Gălbenelelor !) sau nu s-a admis că se poate căţăra pe verticală. Aşa, îmi amintesc că într-o seară, după şedinţa de club, Nae Dimitriu tot învîrtea o revistă străină adusă de Leova, pare-mi-se, pe a cărei copertă se putea vedea un căţărător urcînd pe verticală. Nae a înclinat-o spre stînga dînd pantei o înclinare de 60—70°, după care a spus: — Cam aşa trebuie să fi fost. Ce încearcă „ăştia" să ne pună bărbi ? ! Mai tîrziu, în Kaisergebirge, pentru a-i dovedi că totuşi se poate căţăra pe verticală am făcut eu şi Dan Popescu fotografiile de traversare din Totenkirchl, publicate în Buletinul C.A.R. Articolul 6 din statut prevedea: „Persoanele de sex feminin nu sînt admise în club sub nici un motiv". Acesta a fost punctul de vedere al lui Nae, care susţinea că Nicu Comănescu a plecat din C.A.R. datorită Ceciliei Benckner, ceea ce nu era adevărat. O STATISTICĂ... În vara 1936, cu Nae Dimitriu, am participat la punerea pietrei fundamentală a casei BaBele. Această casă, utilă pe platoul Bucegilor, putea fi amplasată în altă parte, ceva mai spre est, pentru a nu strica farmecul „Babelor", monument al naturii. În toamnă am participat, tot cu Nae, la punerea pietrei fundamentale a altei case de adăpost. Este vorba de cabana Sergiu Dimitriu — Brav, a grupului alpin Brav, cum îşi zicea atunci pe locul vechii cabane construite de Societatea carpatină “Sinaia” în anul 1899. Iată un rezumat al dării de seamă a activităţii acestei societăţii, pe anul 1899: „1. A instalat pe tot timpul sezonului de vară agentul conducător la grote. 2. A sporit numărul lămpilor de iluminat. 3. A făcut un număr de mantale necesare publicului vizitator, pentru a-l feri de umezeală sau picături în grote. 4. Pe lîngă aceste lucrări, comitetul, văzînd că se simte trebuinţa de crearea a noi drumuri pe munţi, şi-a îndreptat activitatea şi în această direcţiune. A făcut drumul pe Valea Jepilor, legînd Caraimanul cu Buştenii pe o lungime de 6 km; cu chipul acesta s-a făcut accesibil publicului amator unul din cele mai încîntătoare defileuri ale Bucegiului, coborînd din cascadă în cascadă pe scări săpate în piatră şi trecînd văile adînci pe poduri şi podeţe solide. 5. Un alt drum de cal s-a construit asemeni pe muntele Dihamu, legînd astfel Buştenii cu staţiunea transilvană Mălăeşti şi Valea Morarului, pe o lungime de 3 km (este vorba de poteca Take Ionescu, de la Pichetul Roşu la Prepeleac, n.n.). Acesta s-a făcut cu scopul de a înlesni excursiunile de munte atît ale publicului amator cît şi ale elevilor veniţi în vilegiatură la Sanatoriul din Predeal. 6. Comitetul a construit şi o casă carpatină de munte pe Caraiman, avînd în această privinţă iniţiativa şi concursul d-nei şi d-lui Take Ionescu, căror comitetul le rămîne adînc recunoscător. 7. Eforia spitalelor şi în anul acesta ca şi în trecut a venit în sprijinul Societăţii carpatine, construind pe munţi o reţea însemnată de drumuri în diferite poziţiuni frumoase, între care: drumul de cal pe Piatra Arsă în lungime de 7 km, legînd astfel Poiana stînei cu casa Caraiman. 8. De asemeni, drumul de cal de la Pavilionul Vîrful cu Dor pînă la Valea Cocorei pe o lungime de 3 km. 9. Ministerul Domeniilor, în vedere că posedă vaste domenii cu păduri întinse pe Valea Ialomiţei, în interesul atît al acelor proprietăţi cît şi pentru a înlesni excursiunile pe domeniile sale a construit, prin serviciul său silvic din Sinaia, un drum de cal pe o lungime de 6 km, legîndu-se reţeaua Sinaiă—Vîrful cu Dor, cu schitul Peştera. În rezumat, reese dar că în anul 1899 s-au construit drumuri pe munţi în lungime de 25 km, legînd între ele poziţiunile cele mai încîntătoare şi pline de farmecul variaţiuni. Aşadar, iată activitatea Societăţii carpatine, care în decursul anului trecut a lucrat cu multă dragoste şi rîvnă pentru folosul şi binele societăţii. Credem dar că şi în anul viitor Societatea carpatină va avea acelaşi succes. Dăm mai jos şi bilanţul societăţii pe anul 1899—19001. care-ţi oferă o adevărată satisfacţie (n.a). 1 La punctul 5 se arată că poteca Take Ionescu avea 3 km şi nu 4, cum a apărut în unele publicaţii. La Prepeleac, ea întîlnea drumul Deubel, construit de S.K.V. În 1897—1898. Iată ce scrie, în acest sens, în Anuarul S.K.V. vol. XVIII — 1898, pag. 110: „Pentru a face accesibilă urcarea Bucşoiului şi pentru a da posibilitatea accesului în Bucegi, în sezonul cînd alte drumuri sînt sub

37

UN ACCIDENT ALPIN După prima ascensiune a Crestei Coştila—Gălbenele voiam să repet urcarea pe acest traseu, să gust, cu adevărat, plăcerea căţărăturii pe această frumoasă creastă. Am hotărît acest lucru, împreună cu Dan Popescu, pentru ziua de l mai 1937. Era cu adevărat o zi frumoasă de mai. Am plecat împreună de dimineaţă, am urcat Munticelul şi am ajuns la Ţancul Ascuţit. După un scurt popas, am mers la Pintenul de la baza crestei. Prima lungime de coardă, pe creastă, s-a desfăşurat în mod normal. Am trecut prin jnepeniş şi am ajuns acolo unde panta se accentuează. Ascensiunea a început pe o firavă fisură cu un anin pe ea, am trecut la dreapta şi, în sus, pînă la o platformă, unde am făcut regruparea. Am continuat peste cîteva praguri pe fisura cu două pitoane şi „cheia" de mînă, despre care am mai vorbit. După ce am asigurat coarda şi în al doilea piton, fără a folosi „cheia", mergeam în afara fisurii. Cu mîna stîngă, m-am ţinut de o piatră ieşită în relief. Piciorul drept îl aveam pe o grămadă de pietre suprapuse, care păreau că stau să cadă, dar care nu au căzut nici pînă azi. Cu mîna dreaptă, făceam doar aderenţă pentru echilibru. Am încercat să pun piciorul stîng pe piatra pe care a fost mîna stîngă, ca apoi, săltîndu-mă pe el, să prind pitonul de deasupra şi smocul de iarbă. Cînd m-am săltat pe piciorul stîng, piatra s-a rupt, iar eu am venit peste cap, fiindcă nu aveam prize de mînă, decît pentru aderenţă. Am văzut cerul, apoi văile Coştila şi Gălbenele cu puţină zăpadă pe ele. În cădere, depărtat de stîncă, la un moment am simţit o smucitură, s-a produs o răsturnare şi iar am văzut văile şi cerul. Cădeam cu capul în jos. Undeva, am văzut o creangă de jneapăn, pe care am sperat, ultima speranţă ! să o prind cu mîna dreaptă de care atîrna ciocanul. Un nou şoc şi... deodată m-am oprit pe o platformă destul de mică, că abia-mi încăpeau picioarele, în poziţia „şezînd pe vine". Am stat aşa, un timp, fără să respir. Dan, speriat, aştepta din clipă în clipă să-l smulg de pe platformă. Contrariat că acest lucru nu s-a petrecut, m-a întrebat: — Ce-ai făcut, mă, te-ai oprit ? Atunci am îndrăznit să mă mişc puţin, convins că nu l-am smuls, şi să-i strig: — Da, m-am oprit. Scurtează frînghia ! Am văzut cum coarda a început să se mişte şi să plece în sus. Cînd s-a scurtat suficient, am pornit şi eu pînă pe creastă. Odată ajuns, m-am aşezat jos şi au început emoţiile. Tremuram. Mă ardea pe gît, spatele mă ustura şi-mi era sete. Au început momentele de depresiune, regretele. Mă întrebam: ce caut acolo ? de ce nu mă astîmpăr ? de ce nu mă însor şi eu ca toţi tinerii, să am familie, nevastă, copii ? Mă gîndeam la atîtea situaţii avute, cînd puteam face acest pas, şi nu l-am făcut, preferînd să fiu liber, să merg pe munte... Am stat pe creastă, deasupra jnepenişului, mai multă vreme, timpul fiind frumos, fiind cald şi soare. Am început să recapitulez cele întîmplate... Dan mă fila în timp ce eu urcam, îmi aminteam că am asigurat coarda în cele două pitoane existente, dar bătute în locuri necorespunzătoare. Am vrut să urc pentru a ajunge la al treilea piton, dar priza s-a rupt şi, cum cu mîinile nu-mi ţineam decît echilibrul, am simţit cum m-am desprins de stîncă. Am strigat: — Dane, ţine... Dan, care mă urmărea în timpul ascensiunii, văzîndu-mă că scap şi mă prăbuşesc, a dat drumul frînghiei din mînă şi s-a lipit de stîncă. Aştepta momentul fatal, cînd să-l antrenez în cădere. Cum s-a întîmplat de am scăpat şi nu m-am zdrobit de stînci ? Simplu. În căderea mea, coarda a început să se deruleze. Nefiind controlată, a făcut o buclă, care a opus rezistenţă în carabinieră. Datorită mişcării accelerate cu care cădeam, trebuiau să cedeze coarda sau pitonul. A cedat pitonul, ieşind, fiind bătut într-o fisură cu nisip şi pămînt. Rezistenţa opusă de piton m-a răsucit şi iar am văzut cerul şi pămîntul. În momentul cînd cădeam cu capul în jos şi voiam să mă prind de creanga de jnepăn, o altă buclă a corzi a opus rezistenţă în a doua carabinieră, a amortizat căderea, m-a întors cu picioarele în jos şi aşa am aterizat uşor pe acea mică platformă în poziţia „pe vine". Centrul de greutate fiind jos, nu m-am mai rostogolit. Am căzut circa treizeci de metri, acesta a fost motivul că nu l-am tras pe Dan după mine. Fiind cald şi vremea frumoasă, urcam în cămaşă. Acum spatele cămăşii era fîşii, fîşii. Răni nu aveam, doar zgîrieturi pe spate. După ce am stat un timp de m-am liniştit, am început să cobor. Mergeam primul. Dan mă asigura. Am ajuns în Buşteni, la Dan acasă, înainte de amiază. M-am culcat într-un pat, cu faţa în jos, deoarece spatele mă durea. Simţeam totuşi nişte dureri, la care se adăuga acea zăpadă, s-a hotărît la propunerea... comitetului, să se pornească la construirea unui drum care să fie terminat în vara următoare... Construirea drumului a fost un lucru greu, deoarece în mai multe locuri au trebuit săpate • trepte în stîncă şi pe un traseu destul de lung au trebuit curăţate desişuri de zade... După terminarea lucrului, drumul a fost verificat de Friedrich Deubel şi cum dînsul s-a declarat foarte mulţumit s-a plătit preţul convenit (200 fi., o găleată de spirt şi furnizarea dălţilor necesare. Cu această ocazie s-a făcut şi marcarea drumului). Ca recunoaştere pentru meritele pe care acest membru al nostru le are în turism, în general, în trasarea şi construcţia acestui drum, în special, adunarea generală a hotărît, la propunerea comitetului, să se dea noului drum numele Friedrich Deubel (n.a.).

38

ardere din gît. Seara ne-am întors la Bucureşti. A doua zi m-am dus la medic, la doctorul Vasile Steopoe. Diagnosticul: două coaste fisurate şi mai multe alveole pulmonare sparte. Pe corp, la mijloc, aveam două dungi roşii, făcute de coardă, atunci cînd pitoanele au fost solicitate. La gît, în stînga şi în dreapta, obişnuitele goluri se umpluseră cu aer şi gîlgîiau. Prin alveolele sparte, ieşise aer în corp. Devenisem, deodată un caz interesant, aparte, pentru medici. Mai mulţi medici, care au aflat păţania mea, au vrut să mă vadă. Eram omul care a văzut moartea. În tot timpul căderii, m-am gîndit să fac ceva să mă salvez. Să mă agăţ de acea crenguţă de jneapăn. Nu a fost o abandonare. Luciditatea s-a păstrat tot timpul. După cum se vede, nu mi-a fost dat să mor acolo. Timpul a trecut. Vreo două săptămîni n-am mai urcat pe munte. Au trecut şi durerile, s-au dus şi remuşcările. Ce bună este uitarea. Am reînceput să urc, ca şi cum nimic nu s-a întîmplat. Activitatea mergea bine. Gimnastică, bicicletă, canotaj şi... zbor, iar duminica, pe munte.

39

ÎN ITALIA ŞCOALA DE ALPINISM DE LA VALBRUNA PREGĂTIRI Într-o zi de primăvară, am intrat în librăria italiană din Bucureşti. Dintr-o publicaţie am aflat că în vara anului 1937 Clubul alpin italian organizează o şcoală de alpinism pentru amatori. Am redactat o scrisoare şi am trimis-o la adresa indicată în acea publicaţie. După o vreme, am primit răspunsul: puteam participa la „campamentul" ce se ţinea în luna august la Valbruna, în regiunea Alpilor Iulieni. Dorinţa mea de a urma o şcoală de alpinism, de a învăţa să mă caţăr bine pe stînci putea acum să se împlinească. Pentru asta trebuia să acţionez: să scot paşaport şi să fac rost de bani. Cu paşaportul treaba a fost uşoară O cerere la prefectură, o adeverintă de la servici — că trebuia să ai o ocupaţie - şi una că am satisfăcut stagiul militar, o taxă de 500 de lei pentru „turism" şi, în trei zile, am devenit posesorul documentului. Banii de drum şi de întreţinere, însă, de unde puteam oare să-i procur ? Singura soluţie era un împrumut la Casa de credit şi ajutor din cadrul întreprinderii unde lucram. Am scris o cerere şi m-am dus cu ea, pe scară ierarhică, la şeful meu de serviciu, Filip Ionescu. Acesta era un om bun, înţelegător şi foarte muncitor. S-a ridicat numai prin propria-i muncă şi voinţă, neajutat de nimeni. Ne aveam destul de bine şi, uneori, purtam cu el discuţii apropiate. Chiar mă „finanţa", dacă rămîneam „în pană" de bani. Aşa că, primind hîrtia ce i-am înmînato, a citit-o şi mi-a spus: — De ce eşti tu prost şi soliciţi împrumut, în loc să te adresezi Metropolei, pentru o subvenţie. Toţi sportivii procedează aşa. Şi Ion Udrişte-Olt, şi Niculae Ionescu-Cristea, şi Petre Havaleţ au făcut la fel. În concluzie, scrie cererea şi dă-mi-o mie ! Filip Ionescu era şi secretarul Asociaţiei polisportive Metropola. Ştia el ce ştia. Am rupt hîrtia prin care ceream împrumut şi am făcut una pentru subvenţie. A trecut un timp. Apoi, într-o dimineaţă, Filip Ionescu m-a chemat la el comunicîndu-mi că s-a întrunit comitetul asociaţiei şi că mi s-a aprobat suma solicitată de 20 000 lei. În 1937 aveam dreptul la un concediu legal de 20 de zile. Mi s-au aprobat 30, aşa că puteam beneficia de libertate toată luna august. Cursurile la şcoala de alpinism de la Valbruna urmau să dureze o săptămînă. În rest, voiam să fac căţăraturi. Pentru aceasta trebuia să merg cu un însoţitor. M-am gîndit la Costică Conteş din Buşteni. L-am întrebat dacă poate să-şi plătească drumul pînă în Italia, care costa 3 500 lei, asigurîndu-i că, pentru alte cheltuieli, am eu bani destui. Costică a fost de acord, a scos paşaport şi am început pregătirile. L-am preferat pe Costică Conteş pentru că mergea bine pe munte şi, pe deasupra, mă gîndeam că, dacă mi se va întîmpla vreodată ceva, să rămînă cineva care să cunoască căţărătura tehnică modernă şi care să locuiască, în acelaşi timp, la munte. Am fost la agenţia C.F.R. de la Fundaţie şi am scos bilete pe ruta Bucureşti—Triest— Valbruna. Funcţionarul de la agenţie ne-a atras atenţia că în Italia vom beneficia de o reducere de 50% pe căile ferate. Am depus banii, 20 000 de lei, la Banca Naţională, să fie transferaţi telegrafic la Triest. Exista la vremea aceea o convenţie internaţională în baza căreia, pentru turism, schimburile valutare se făceau la un curs mai scăzut decît cel oficial. Astfel, o liră turistică italiană revenea la cursul de 6 lei în loc de 10, o marcă germană — la cursul de 30 lei în loc de 40... Această convenţie avea drept scop dezvoltarea turismului. Probabil că funcţiona şi un sistem de compensare. Oricum, exista numai o anumită cantitate de „monedă turistică", anual, care se epuiza de fiecare dată în primele luni. Profitau de acest avantaj cei care aveau relaţii. Noi, care am mers realmente pentru turism-alpinism, pentru a face o şcoală, nu am primit lire cu preţ redus şi am plătit cursul normal, 10 lei bucata. Pentru 20 000 de lei am primit 2 000 de lire italiene care aveau valoare atunci. CĂLĂTORIA Am plecat cu trenul accelerat, în ziua de 31 iulie 1937, spre Timişoară—Jimbolia—Belgrad— Triest. Am călătorit bine în ţară. Bagaj nu prea aveam, deoarece hotărîsem ca echipamentul necesar ascensiunilor să-l cumpărăm din Italia. Fiind noapte, am dormit puţin, atît cît se poate dormi într-un compartiment de clasa a III-a. Dimineaţa am ajuns la Timişoara. Gara era aproape goală. S-au urcat în vagoane cîţiva pasageri obişnuiţi, grănicerii şi vameşii. Pe drum, pînă la Jimbolia, ni s-au verificat actele şi s-a făcut vama. Intrînd pe teritoriul iugoslav, în scurtă vreme am oprit la Belgrad. S-a făcut şi aici vama şi s-au verificat actele. Surpriza am avut-o la controlul biletelor de tren, căci în Iugoslavia trenurile accelerate nu dispuneau de vagoane de clasa treia. Trebuia, deci, să plătim diferenţa de preţ pentru călătoria în vagoane de clasa a II-a. Noroc că mai păstrasem cîţiva lei, încît am putut plăti cu ei diferenţa. 40

Printre călătorii urcaţi în tren se găsea şi un tînăr medic, care-şi făcuse studiile în Italia. Acum mergea din nou în Peninsulă şi pe drum ne-a vorbit despre o serie de obiceiuri din Italia de care să ţinem seamă şi ne-a recomandat, pentru punga noastră, hotelurile populare. Ziua şi noaptea următoare le-am petrecut în tren, străbătînd teritoriul iugoslav. Am trecut, fără a coborî, prin Belgrad, Zagreb şi Liublijana. Ne-am mulţumit să admirăm peisajul ce ni-l oferea fereastra compartimentului. Cînd am trecut prin Liublijana se înserase. Luminile aprinse lăsau să se vadă un oraş occidental. La Postumia, punctul de frontieră iugoslavo-italian de atunci, abia se lumina de ziuă. Am făcut vama şi ne-au luat în primire carabinierii italieni. La Postumia, azi Postojna, se află o peşteră renumită, pe care n-am putut-o vizita, deşi am fi dorit să-i cunoaştem galeriile cu stalactite şi stalagmite, înfăţişarea neobişnuită a acelui gol subpămîntean de care auzisem. De la Postumia pînă la Triest, trenul a fost invadat, în toate gările, de ţărani ducînd lapte şi alte alimente la oraş. Vorbeau pe limba lor, astfel că nu-i înţelegeam. Priveau, pe parcurs, la locurile unde se dăduseră lupte în timpul războiului şi, după gesturile lor, mi-am dat seama că nu se împăcau cu starea de lucruri de atunci. După ce am trecut frontiera, am observat că drumurile secundare erau frumoase, pavate cu piatră măruntă de calcar alb, parcă fuseseră betonate, fără gropi, cu şanţuri de scurgere şi podeţe, pe care scria în cifre arabe anul construcţiei, iar în cifre romane anul de cînd preluaseră fasciştii puterea. Dimineaţa la ora 7 ajunseserăm la Triest. Ştiam despre localitate că este port în nord-estul Italiei, situată pe ţărmul estic al golfului Triest, la Marea Adriatică. Ştiam că printre monumentele ei arhitectonice, se bucurau de faimă biserica San Giusto (secolul IX—XV), biserica Iezuiţilor (secolul XVII) şi castelul Miramore. Atunci, la ceasul matinal al sosirii noastre, oraşul era pustiu, dar frumos şi curat. Ni s-a spus că activitatea întreprinderilor şi instituţiilor începe la ora 9 dimineaţa. Banca şi magazinele se deschideau, desigur, tot la ora 9. Noi, negăsind un hotel popular, am tras la unul de mîna a II-a, unde dormitul de noapte, pentru o cameră de două persoane, costa 9 lire. Am lăsat lucrurile şi am pornit să hoinărim prin oraş. Golful Triest era minunat, marea era liniştită şi splendidă, iar clădirile urbei, masive. În partea opusă mării se ridicau dealuri şi chiar munţi. În hoinăreala noastră pe străzi, am dat peste un magazin de sport, în vitrina căruia am văzut atîtea obiecte necesare ascensiunilor, încît mi s-a umplut inima de bucurie. Abia aşteptam să se deschidă banca. Cînd s-a făcut ora 9, uşa băncii s-a deschis într-adevăr, noi am intrat înăuntru, ca primii clienţi. Prezentînd la ghişeu actele de transfer al banilor, ni s-a comunicat că aceştia nu au venit încă. Ne-a cuprins panica. Insistînd să se mai verifice o dată, funcţionarul de serviciu s-a dus într-un birou de la etajul clădirii şi, cînd s-a întors, ne-a dat vestea cea bună: banii sosieră ! Am încasat cele 2 000 de lire italiene şi am dat fuga la magazinul cu articole de sport Tomasini, cel pe care-l văzuserăm mai înainte. Patronul ne-a primit şi ne-a servit foarte îndatoritor, mai ales cînd a aflat că sîntem români; avea şi el un frate la Bucureşti, constructor de monumente funerare prin bulevardul Filantropia. Am cumpărat o frînghie de 40 de metri, 25 de carabiniere, pitoane, ciocan, espadrile cu talpa de manşon, saci de dormit Pirelli, pantaloni de căţărătură, bocanci şi alte obiecte trebuitoare unor „adevăraţi" căţărători. Le-am dus la hotel, am umplut geamantanul, am plătit dormitul şi am mers să mîncăm ceva. Am petrecut toată ziua în oraş, căutînd să vedem cît mai mult. M-a frapat faptul că, la stopuri, nu se opreau maşini, ci biciclete. Toată lumea mergea pe bicicletă. Localitatea era plină de turişti străini, care veniseră cu bicicletele, foarte mulţi tineri nemţi şi austrieci. Plimbîndu-ne, ne-a prins şi o ploaie. Un nor negru s-a ridicat deodată dinspre mare, apoi, brusc, au început să curgă din el picături mari, care au spălat asfaltul. Acolo nu se găsea praf şi nici noroi. După ploaie, cerul s-a înseninat din nou. Seara, obosiţi, ne-am dus la hotel să ne pregătim lucrurile pentru a doua zi şi să ne odihnim. Dimineaţa trebuia să plecăm spre Valbruna, localitate situată între munţi, la o staţie depărtare de punctul de frontieră cu Austria, Tarvisio-Villach. Pînă să ne suim în tren, am aflat ceva interesant: în ziua aceea se făcea o excursie în diferite localităţi din sudul italiei. Astfel de excursii se organizau din toate oraşele ţării, deoarece, şi pe atunci, în Italia, mişcarea turistică era foarte dezvoltată. Excursiile se anunţau în cursul săptămînii prin ziare şi prin alte mijloace de informare. Biletele se procurau direct din gară. Participanţii beneficiau de mari reduceri la transport. Cine mergea în sud avea reducere de 80% din tariful normal de călătorie, cine prefera restul ţării — 50%. În dimineaţa aceea, au plecat din Triest douăsprezece garnituri de tren pline cu turişti 1. Ne-am suit în vagon şi am plecat la drum. După ora prînzului am ajuns la Udine, unde trebuia să schimbăm. Am coborît şi am aflat că legătura spre Valbruna urma să o avem abia peste cîteva ore. Ca să nu pierdem timpul, ne-am plimbat prin oraş, împrejurul gării. Cînd s-a apropiat ora sosirii trenului, am revenit în staţie. Pe peron, am întîlnit doi italieni echipaţi de munte, cu rucsacuri mari în spate. I-am întrebat dacă nu merg cumva la Valbruna. Auzind că vorbeam o italiană destul de stricată şi săracă în expresii, într-o explozie de bucurie, cum numai italienii sînt capabili să o facă, au strigat: 1

Pentru organizarea excursiilor externe funcţiona Compania italiană de turism, care era afiliată la Societatea marilor hoteluri, organizaţie internaţională prin care se puteau angaja excursii oriunde, avînd asigurate toate serviciile la date dinainte stabilite (n.a.).

41

— Voi siete romeni ? — Şi ! Noi siamo romeni, am răspuns. Erau doi tineri milanezi. Mergeau la Valbruna pentru a duce acolo corespondenţa şi alte mesaje din partea secţiunii Milano a Clubului alpin italian, între altele, „curierii" aveau la ei şi corespondenţa prin care conducătorul campamentului era înştiinţat de venirea noastră. Cînd am ajuns la Valbruna, era pe înserat. Localitatea se înfăţişa ca un sat de munte, cu aspect de orăşel, cu străzi pavate, cîteva case cu etaj, cu restaurante şi un hotel. În afara faptului că se afla pe linia ferată internaţională ce leagă Italia de Austria şi numai la o staţie depărtare de frontieră, fiind situată în mijlocul Alpilor Iulieni, constituia şi o staţiune climatică, însoţiţi de ghizii noştri ad-hoc, neam îndreptat spre hotel, să căutăm cameră pentru înnoptare. Hotelul era ocupat, însă, de cei ce veniseră pentru noua serie. Neavînd altă soluţie, am pornit pe jos spre campament. Italienii, în ciuda sacilor voluminoşi, mergeau destul de repede. Eu, cu geamantanul în mînă, plin, cu greu reuşiam să mă ţin de ei. În cele din urmă, pe cînd vălul nopţii cuprinsese strîns împrejurimile, am ajuns cu bine la destinaţie. Mai erau cîteva ore pînă cînd orologiile trebuiau să marcheze trecerea într-o nouă zi — duminică 8 august 1937. ATTENDAMENTO NAZIONALE Campamentul se afla într-o poiană semănînd cumva cu Poiana Văii Cerbului. Era format din mai multe corturi, mai mici sau mai mari, rotunde sau dreptunghiulare. Un cort imens, dreptunghiular, servea ca sală de mese. Încăpeau în el circa 120 de persoane. Mesele, lungi, ca de trupă, stăteau aşezate în formă de U. De-a lungul celor două laturi mari, luau loc „cursanţii", iar în capul mesei — conducerea campamentului. Am intrat în acest cort-sufragerie, unde cina se servise de mult. Zăboveau acolo numai cei din conducerea campamentului în aşteptarea solilor de la Milano. Am fost prezentaţi. Ni s-a servit masa la toţi patru. După cină, milanezii ne-au invitat într-un cort în care era instalat un bar. Exista şi aşa ceva. Am fost trataţi cu cîte un păhărel, pentru digestie. După aceea ni s-a repartizat un cort de două persoane. Paturile, mobile, erau construite dintr-un sistem de şipci de lemn, ca la şezlonguri, cu pînză pe deasupra. Ni s-au dat cîte patru pături, două pentru a le aşeza în chip de saltea şi două pentru a ne acoperi cu ele. Am dormit bine. A fost o noapte plăcută, cu aer rece şi proaspăt de munte. Cînd ne-am sculat, am observat că peste noapte am primit şi vizita unui musafir neaşteptat: un şoricel de munte, un „topo", cum îl numesc localnicii, s-a plimbat în voie prin lucrurile noastre şi mi-a ros pantalonul, nounouţ, în dreptul buzunarului. Ne-a amuzat această vizită de bun sosit şi am zis: „Asta să fie paguba". Am ieşit apoi din cort. Era linişte, deoarece, fiind duminică, zi în care o serie pleca şi alta venea, lumea a dormit mai mult. Ne-am dat seama repede că poiana înconjurată de păduri de brad cuprindea o mulţime de corturi cu destinaţii diferite: sufragerie, bucătărie, bar, magazin cu articole sportive, capelă, corturi mari pentru bărbaţi nefamilişti, corturi pentru femei nefamiliste, corturi mici pentru familişti. În marginea poienii curgea un pîrîiaş. Dincolo de păduri — munţii falnici, cu pereţi de stîncă, îşi trimiteau vîrfurile către cer. Înălţimea lor atingea trei mii de metri. Attendamento nazionale, cum se numea campamentul în care sosisem în ajun, era organizat de Clubul alpin italian prin secţia din Milano, în fiecare an, de fiecare dată însă în altă grupă de munţi. Durata campamentului era de cinci săptămîni şi cuprindea cinci serii. Acţiunea se desfăşura, deobicei, între 20 iulie şi 25 august. În cadrul programului se executau două excursii de prezentare a regiunii, la care lua parte cine dorea. În aceste excursii, elevii şcolii de alpinism făceau şi aplicaţii practice. Pentru alpiniştii începători, dornici să înveţe tehnica modernă de căţărătură, existau instructori care îşi învăţau elevii după un program bine stabilit. Avansaţii aveau la dispoziţie ghizi, pentru a-i conduce în locurile de escaladă; dar avansaţii puteau face şi ascensiuni pe cont propriu. Existau, de asemenea, porteuri, care duceau bagajele. Aceste servicii se efectuau, desigur, contra plată, după un tarif stabilit în prealabil1. Viaţa în acest campament se dovedea a fi animată şi plină de voie bună. Italienii se arătau foarte prietenoşi. Noi, românii, constituiam obiectul curiozităţii tuturor celor ce plecau şi a celor ce veneau. Nu mai văzuseră ei pe acolo alpinişti români ! Dimineaţa, la micul dejun, am fost aşezaţi cam la mijlocul unei laturi a mesei, stînd cu spatele în exterior, aşa că aveam în faţă rîndul de la masa noastră şi cele două rînduri de la masa vecină. În dreapta era latura scurtă a acelui U, unde stăteau conducătorii campamentului. În stînga aveam pe Costică Conteş, lîngă care s-a aşezat o familie de medici, interesaţi să ştie ce se mai întîmplă prin România. Erau evrei fascişti. Susţineau că fascismul nu avea caracter antisemit (?!). În dreapta mea stătea un tînăr care o iubea pe fata proprietarului restaurantului. Această ordine a fost păstrată tot timpul cît am stat în campament. La prînz ni s-au 1

Iată un exemplu, după programul din anul 1939: traseul Torre-Cappuccino, pentru ghid 120 de lire, pentru porteur 96 de lire. Pentru cei care mergeau fără ghid, se aflau în campament hărţi şi îndreptare turistice tipărite (n.a.).

42

servit, printre altele, şi tradiţionalele macaroane. Cînd să le mîncăm, am observat că mai mulţi bărbaţi şi femei se uitau la noi. Mărturisesc că nu ştiam să mănînc macaroanele ca italienii. Ca să nu ne facem de rîs, i-am spus lui Costică să fie atent la mine şi să mă imite. El m-a ascultat, stînd de vorbă cu cel ce ocupase locul în stînga lui, după ce am intrat eu în vorbă cu amicul meu din dreapta, „Romeo". Am procedat aşa ca să vedem cum mănîncă peninsularii macaroanele, să le furăm „taina" şi să nu dăm satisfacţie curioşilor. Tactica ne-a reuşit, deoarece în vreme ce noi conversam cu vecinii, ceilalţi comeseni nu au mai avut răbdare să aştepte. Aşa că, observînd cum procedează ei, am înfipt furculiţa în macaroane, am încărcat-o, am ridicat-o aproape deasupra capului şi am început să sorb. Conteş mă imita întocmai. Uitîndu-se la noi, gazdele cele curioase s-au pornit pe un hohot de rîs. Noi ne-am păstrat calmul şi seriozitatea, prefăcîndu-ne că nu ştiam cauza hazului lor. Am înfipt din nou furculiţa în macaroane. De data aceasta n-am mai încărcat-o pînă la refuz. Am înfăşurat pe ea macaroanele şi, aşa, am început să le mîncăm. Efectul a fost invers decît cel aşteptat: n-au mai făcut haz; dimpotrivă, au crezut că noi eram cei ce ne distrăm pe seama lor ! Ca băutură, am fost serviţi cu un vin roşu. I se spunea „Chianti vero e fresco". Rece era, că sticlele fuseseră ţinute în apa pîrîului, dar băutura se situa departe de Chianti ! Totuşi, era bună. ÎNVĂŢĂTURĂ În fine, a sosit lunea, prima zi de şcoală de tehnică modernă de căţărătură. Programul cursului îl ştiam din prospectul tipărit, pe care-l primisem. Lecţia l: noţiuni generale, noduri, asigurarea, folosirea frînghiei şi ascensiunea liberă pe perete; lecţia 2: creste, pereţi, hornuri, coborîrea în rapel; lecţia 3: aplicaţii practice în excursii; lecţia 4: folosirea pitoanelor în asigurare, căţărătura la coardă dublă, căţărătura elegantă; lecţia 5: traversări asigurate în piton (Dulfer), depăşirea surplombelor cu ajutorul scăriţelor; lecţia 6: aplicaţii practice în excursii; erau prevăzute, în acelaşi timp, lecţii de topografie şi orientare cu ajutorul busolei, recomandări privind alimentaţia, primul-ajutor. Şcoala italiană de alpinism, alături de cea austro-germană, erau la vremea aceea recunoscute ca cele mai bune din lume. Mulţi doreau — fie băieţi, fie fete — să înveţe la una din aceste două şcoli. Aici, la Valbruna, atunci, în afară de noi românii, veniseră numai italieni. Ne-au fost repartizaţi doi instructori simpatici, ghizi de profesie: Giuliano, un tip voinic, plinuţ, antifascist declarat, milanez, care-l simpatiza pe Costică; celălalt, Umberto, subţirel, brunet, născut în Triest, mă simpatiza pe mine. De aceea de fiecare dată cînd mergeam cu Giuliano, milanezul îl alegea pe Costică să execute în cap de coardă diferitele exerciţii; cînd ne însoţea Umberto, aceasta mă prefera pe mine. Cînd am plecat din campament către locul de exerciţii, instructorii ne-au sfătuit să udăm tălpile espadrilelor în apa pîrîiaşului pe care-l traversam, pentru ca ele să aibă mai multă aderenţă pe calcarul unde trebuia să facem şcoală. Espadrilele erau prevăzute cu tălpi de pîslă, care avea aderenţă la stîncă. Odată ajunşi la locul de exerciţii, am început treaba. Ni s-au explicat, mai întîi, cîteva noţiuni generale despre alpinism: ce este un traseu, ce este o premieră şi cum se face etc, ni s-a vorbit despre diferite sisteme de noduri şi despre întrebuinţarea lor, despre asigurare şi despre urcarea pe perete. După ce ni se vorbea, se trecea la aplicarea în practică a teoriei, cu fiecare elev în parte. Exerciţiile au fost foarte frumoase, pline de viaţă. Instructorii, tineri, competenţi, erau prietenoşi, fără a fi vulgari, veseli, aşa că „sudura" între noi şi ei s-a făcut chiar din prima zi. Se vedea bine că aveau experienţa lucrului cu „novicii", păreau a fi psihologi fini şi talentaţi practicieni. Marţi, pe un timp splendid, ca şi cel din ajun, cu cer senin, în bătaia soarelui şi în atmosfera creată de frumuseţile poienilor alpine, am făcut exerciţii în căţărătură liberă, folosind toate conformaţiile pe care stînca ni le oferea cu generozitate: creste, fisuri, plăci, perete pur, hornuri. Am învăţat coborîrea pe coardă dublă, rapelul în diferite feluri: Dulfer în trei sisteme: a) pe piciorul stîng, b) pe piciorul drept şi c) încrucişat-scaun. Sistemul de coborîre pe piciorul stîng constă din a primi prin faţă cele două corzi ce vin de sus (de la piton, pom, stîncă sau orice, de care frînghia este prinsă), a le trece printre picioare, pe sub piciorul stîng, aduse în faţă peste piept şi umărul drept, lăsate peste spate şi prinse cu mîna stîngă. Mîna dreaptă ţine echilibrul pe corzile ce vin de sus, cam în dreptul capului. Poziţia mîinii stîngi este adusă în faţă în dreptul şoldului. Coborîrea se face prin alunecarea corpului printre corzi. Ea poate fi mai lentă sau mai rapidă. Mîinile sînt relaxate, încît corzile alunecă printre ele. Cînd vrem să frînăm, strîngem corzile în mîini. Poziţia corpului trebuie să fie lăsată pe spate într-un unghi de aproximativ 45 °. Picioarele e necesar să fie desfăcute şi sprijinite pe stîncă, pentru echilibru. Sînt situaţii cînd coborîrea se face peste o surplombă. În asemenea cazuri, picioarele nu mai sînt sprijinite de stîncă, iar poziţia corpului este aproape verticală. Capul şi privirea, în acest sistem de rapel pe piciorul stîng, sînt îndreptate spre stînga, pentru a urmări traseul, sau, eventual, pentru a căuta un loc de regrupare. Pentru rapelul pe piciorul drept, se procedează aşa: trecem frînghia pe sub piciorul drept, o aducem în faţă, peste piept şi umărul stîng, apoi pe spate, prinzînd-o cu mîna dreaptă. Aşadar, cînd recurgem la acest al doilea sistem de coborîre, mîna stîngă o vom ţine pe frînghie, în faţă, în timp ce mîna dreaptă va prinde frînghia venită peste spate. Capul şi privirea vor fi îndreptate către dreapta.

43

Sistemul „scaun" este un „compromis" (combinaţie) între modalităţile descrise anterior. Cu una din cele două corzi pe care se execută rapelul, se face primul sistem, iar cu cealaltă al doilea, adică una pe sub piciorul stîng şi una pe sub piciorul drept. La acest sistem avem posibilitatea să ne îndreptăm privirea în ambele direcţii, după cum nevoia o cere. Avînd o frecare dublă decît celelalte două moduri de coborîre, el se foloseşte atunci cînd sîntem nevoiţi să facem o coborîre lentă, de regulă într-o regiune necunoscută. Pentru coborîrile pe locuri cunoscute, sau cînd frînghia este udă şi frecarea mare, se foloseşte o buclă de coardă. Această buclă, de forma O, se execută dintr-un capăt de coardă uzată, cu o lungime de 120—150 de centimetri. Capetele se leagă foarte bine unul de celălalt. Se poate folosi în forma iniţială (O), sau în formă de 8. Picioarele se introduc în interiorul cercului, în cazul prim sau în interiorul cercurilor formate de bucla răsucită ca cifra 8. Cu o carabinieră se prinde, printre picioare, în partea superioară, latura din spate şi latura din faţă a buclei sau ambele laturi, acolo unde se intersectează în cazul 8. Odată terminată această operaţie, se prinde în carabinieră coarda ce vine de sus, iar partea ce atrînă în jos se dă peste spate, fie pe umărul stîng, fie pe cel drept; coarda poate fi trecută însă şi peste amîndoi umeri, după cum ne convine. Operaţiunea de coborîre decurge ca şi la celelalte cazuri. Ni s-a atras atenţia ca atunci cînd introducem coarda în carabinieră să avem grijă ca ea să nu se răsucească, ci să curgă lin; altfel vă frînă şi ne vă dă bătaie de cap, De asemenea, ni s-a spus că hanoracul sau îmbrăcămintea de orice fel, dacă atîrnă în jos, e obligatoriu să fie băgată în pantaloni, pentru a nu fi prinsă între carabinieră şi coardă. Gulerul de la hanorac să fie ridicat pentru ca frînghia să nu alunece de pe umăr pe gît, că produce arsuri. Două sau trei carabiniere, în coborîre, se folosesc pentru a mări procentul de frînare. Pentru a recupera corzile de rapel, atunci cînd sînt două corzi legate una de alta, ni s-a spus, dacă inelul mobil al pitonului este înclinat într-o parte, nodul de la corzi să fie sub inel şi oricum să se tragă de capătul de coardă de sub inel. Dacă s-ar trage de coarda de deasupra inelului, aceasta ar apăsa pe el şi prin presiunea exercitată ar bloca frînghia. La corzile răsucite trebuie ca ultimul care coboară să le depărteze una de alta, la plecarea în rapel, deoarece la recuperare, datorită toroanelor, corzile se răsucesc una către cealaltă şi se blochează. Miercuri, în ziua a treia, programul prevedea o tură de prezentare a regiunii pentru aplicarea celor învăţate anterior. Am urcat pe muntele Jof Montasio, 3 000 de metri altitudine. Ascensiunea s-a făcut pe un drum săpat în stîncă, treaptă cu treaptă. Era o scară nesfîrşită, construită în timpul războiului din anii 1914—1918 sau poate chiar mai înainte. În această regiune avuseseră loc lupte crîncene între trupele austro-ungare şi cele italiene. Cînd am ajuns sus, am văzut, de-a lungul unei creste, urmele unor barăci ce au adăpostit ostaşi şi muniţii. Mai rămăseseră încă bucăţi de cartuşiere şi de încărcătoare. Vîrful muntelui era sfredelit pe trei laturi, avînd o încăpere în interior, unde se spunea că a fost instalat un tun, care controla valea. Pe peretele vertical al acestei văi, sub vîrf, se vedea, printro deschizătură, o scară de frînghie atîrnînd în gol. „Să fie din timpul războiului", m-am întrebat ? Pe partea colţului pe unde urcasem se găseau fel de fel de obiecte militare: cartuşiere, căşti, bidoane, cartuşe, resturi de lopeţi Linenmann, baionete ruginite şi sîrmă, sîrmă ghimpată din belşug. Atunci, cînd priveam aceste relicve ale morţii şi groazei, nu puteam să-mi dau seama de tragediile ce s-au consumat, acolo sus, pe aceşti munţi minunaţi. Ştiam că au luptat în acele locuri şi români bănăţeni, transilvăneni şi bucovineni, aflaţi în fosta stăpînire habsburgă. Mai tîrziu am stat de vorbă cu unii dintre cei ce luptaseră pe acel front şi scăpaseră din iadul războiului. Se încreţea pielea pe mine şi părul mi se sburlea cînd mi se povestea cum mureau oamenii, loviţi de gloanţele inamice ori seceraţi de boli, cum nu aveau unde să-şi îngroape morţii, pe stîncile acelea, cum erau arse cadavrele de echipe speciale... Joi am făcut exerciţii de folosire a pitoanelor pentru asigurare, după ce, mai întîi, instructorul ne-a vorbit despre tipurile de pitoane existente, despre pitoanele de fisură verticală, orizontală, şi pentru rapel. S-a făcut şi un scurt istoric al evoluţiei pitoanelor şi s-a insistat pe aspectul referitor la raportul între lungimea, lăţimea şi grosimea lor, asupra modului de batere şi a poziţiei lor în fisuri. În fine, tot în ziua a patra am primit explicaţiile de rigoare despre căţărătura la coardă dublă. Ca şi în zilele precedente, exerciţiilor practice au fost supuşi fiecare elev în parte. Vineri am exersat traversarea asigurată, cu balustradă (Dulfer) şi sistemul prin balansare. De asemeni, depăşirea surplombelor cu ajutorul scăriţelor şi pedalelor, sistemul de căţărare prin opoziţie, denumit „Dulfer" sau „Bavareză". Ni s-a explicat şi cum să folosim nodul Prusik1. Ultima zi, sîmbătă, am făcut o nouă tură de prezentare, pe Jof Fuart, mai puţin interesantă decît prima, şi am făcut din nou cîteva exerciţii aplicative. AGO Dl VILAGO 1

Amănunte despre nodul Prusik se găsesc în Buletinul C.AR, nr. 4 anul VII, pag: III—116. Nodul Prusik înlocuieşte un „lacăt" de căţărare pe frînghie folosit mai înainte. Dintr-o buclă de cordelină, înnodată la capete, înfăşurată prin ea însăşi în jurul unei corzi, odată sau de două ori, se realizează o pedală, care prin greutatea corpului se strînge pe coardă şi se blochează. Prin descărcarea greutăţii poate fi manevrată în sus şi în jos. Se foloseşte pentru urcarea pe frînghie, asigurare şi transportul greutăţilor şi a răniţilor (n.a.).

44

O săptămînă petrecută în campament, pe o vreme splendidă şi într-o atmosferă de neuitat, a costat 105 lire de persoană, adică l 050 lei. În această sumă a intrat cazarea în cort, masa, asigurarea şi şcoala. Aflam pentru prima dată că alpiniştii se asigurau pentru cazurile cînd ar fi fost accidentaţi. Noi, românii, am fi dorit să învăţăm mai mult decît se putea învăţa într-o serie. Am solicitat, de aceea, să mai rămînem în campament încă o săptămînă. Ni s-a aprobat. S-a întîmplat însă că din cele şapte zile, trei au fost cu ploaie. În plus, lecţiile şi exerciţiile nu aduceau nimic nou pentru noi. Am hotărît să urcăm, eu şi Costică, un perete ce se vedea în apropiere. L-am urcat, dar ascensiunea nu ne-a satisfăcut. Era peretele de nord din Grand Nabois. Cu o zi înainte, Umberto ne-a luat cu el — pe noi doi şi încă două fete, surori, Maria şi Dana Bandelli. Am ocolit un masiv şi am dat de un refugiu. Peste drum de refugiu se ridica un vîrf. Ascensiunea lui începea chiar din drum. Umberto m-a îndemnat să pornesc eu primul. Am urcat, cap de coardă, cam jumătate din traseu, apoi a trecut el în frunte. A fost o acţiune.frumoasă, pe un perete de calcar sănătos, de la care am rămas cu cîteva fotografii, ca amintire. Instructorul italian a afirmat că acest vîrf se numeşte Ago di Vilago şi că noi eram a doua echipă care la escaladat1. De pe vîrful acestui „ac", Umberto ne-a arătat un „ac" vecin, situat la o depărtare de circa 30 de metri; ne-a spus că se poate merge, aerian, de pe un vîrf pe celălalt. Atunci ne-a vorbit despre „funicular", despre felul cum se montează şi cum se face trecerea2. ALTE ÎNTÎMPLĂRI DIN CAMPAMENT Din păcate, în zilele celei de a doua săptămîni a şederii noastre la Valbruna s-a întîmplat un accident mortal: două fete au încercat să urce singure un traseu. Au căzut. Una s-a lovit de stînci şi a murit. Cadavrul a fost depus în cortul-capelă. Au venit carabinierii şi au încheiat actele, apoi trupul tinerei femei a fost coborît de pe munte, în altă zi, tot cu Umberto, am fost pe o vale unde se mai păstra zăpadă şi unde Costică s-a simţit la largul lui dîndu-şi drumul pe bocanci, ca pe Valea Jepilor sau pe Urlătoarea Mică. Acolo am văzut un perete fals, făcut din beton, pentru apărarea acelei treceri. În această şcoală am învăţat, deci, cum se practică căţărătura tehnică modernă şi, mai ales, ce este şi cum se efectuează o premieră, dintr-un singur efort continuu. De asemenea, am învăţat despre etica şi fair-playul în alpinism. Am mai observat în cele două săptămîni trăite în campament că italienii scriau foarte multe scrisori sau vederi şi primeau la fel de multe, cu toate că stăteau numai o săptămînă. Mi-am zis că acest obicei este consecinţa naturală a civilizaţiei, a dorului de cunoaştere, de comunicare. Înainte de a pleca din Valbruna ne-am înţeles cu Umberto să ne întîlnim, peste cîteva zile, în Dolomiţi, să facem împreună cîteva ascensiuni. De la campament la gară, bagajele, de data aceasta, ne-au fost transportate cu căruţa, îmi aduc aminte că aici, la gară, am trăit un moment neplăcut. Vrînd să cumpărăm bilete de tren pe distanţa Valbruna—Triest, casierul n-a vrut să ni le vîndă cu reducere. El avea dreptate. De ce ? La agenţia de voiaj C.F.R. din Bucureşti, cînd ni s-au înmînat biletele, deşi ni s-a spus că în Italia vom beneficia de 50% reducere pe calea ferată, ni s-au dat, totuşi, bilete cu preţ întreg. Dispoziţia căilor ferate italiene prevedea că străinii beneficiază de reducere numai dacă intrau în Italia cu bilet cu preţ redus. Or, noi... Explicîndu-i să sîntem străini, că avem paşapoarte, cu greu l-am înduplecat să ne vîndă bilet cu preţ redus. A făcut-o pînă la urmă, dar ne-a recomandat să ne prezentăm la Triest, la birourile căilor ferate pentru a obţine menţiunea că beneficiem de reducere. La Triest, cu toate că era duminică după-amiază, la birourile căilor ferate am găsit doi salariaţi de serviciu. Le-am arătat actele şi oamenii au înţeles greşeala făcută la Bucureşti. Pe biletul cu care am călătorit au scris: „e bine aplicată reducerea de 50%" au semnat şi-au pus o ştampilă. Atît, fără petiţii, referate şi suprareferate. Ba, mai mult, funcţionarii aceeia ne-au rugat să trecem pe la birourile lor a doua zi ca să recuperăm suma plătită în plus la Bucureşti. Le-am mulţumit, dar nu am mai trecut pentru că în seara aceea plecam spre Dolomiţi..! ÎN DOLOMIŢI Trebuie să recunosc un adevăr: cînd am plecat din ţară ştiam sigur că, în Italia, vom urma cursurile unei şcoli de alpinism. În rest, cunoştinţele mele, ca şi ale lui Conteş, despre Alpi erau extrem de vagi. Asta pentru că nu exista, pe la cluburi sau asociaţii, nici o bibliotecă de specialitate, ca şi azi dealtfel. Poate doar S.K.V. din Sibiu să fi dispus de documentarea necesară. În Bucureşti nu era nimeni care să ne dea vreo îndrumare. E drept că şi ideea cu Dolomiţii ne-a venit acolo, la şcoală, în discuţiile cu Umberto. Aşa că, după indicaţiile lui, după ce am străbătut distanţa Triest—Bolzano, cu o scurtă escală în Padova, am luat trenul electric spre Cortina d'Ampezzo. Drumul acesta a fost minunat, ziua cu soare, frumoasă. Urmînd lungimea unui defileu, avînd tot timpul pe stînga şi pe dreapta munţi, traseul 1

Vezi revista Clubului alpin italian 1937 — XV, vol. LVI, Nr. 9, pag. 5 (n.a.). Într-o seară, urcînd la refugiu Coştila cu un prieten, avînd în faţă şi în spate alte grupe de alpinişti, am auzit pe cineva strigînd ajutor. În clipa următoare, cobora din faţa noastră inginerul Coliban, care, de asemeni, auzise acest strigăt şi-l localizase în Valea Seacă a Caraimanului. Acolo, în acţiunea de salvare a unui accidentat, în noaptea aceea s-a folosit funicularul (n.a.). 2

45

oferea ochilor noştri privelişti nemaiîntîlnite. Vreme de 7—8 ore, cât am călătorit, am văzut vîrfuri şi creste, care mai apropiate, care mai îndepărtate. Linia ferată electrică era dublată de o şosea asfaltată, amîndouă trecînd prin tunele şi peste viaducte. Am ajuns, în fine, în celebra staţiune a sporturilor. Nu-i cunoşteam atunci valoarea. Ne-am învîrtit puţin prin centru unde se găseau hotelurile, restaurantele, magazinele, apoi am pornit spre celebrele „Tre Cime di Lavaredo". Pe serpentinele ducînd spre cele trei vîrfuri, l-am întîlnit pe Umberto. Aveam întîlnire cu el la cabană şi s-a ţinut de cuvînt. Plecase din Valbruna, unde-i venise înlocuitor, şi sosise în Dolomiţi înaintea noastră. A avut însă un ghinion: călătorise în compania unor prieteni, cu maşina. La un moment dat, la viraj într-o serpentină, cînd şoferul a schimbat viteza, autovehiculul s-a oprit. Umberto, totdeauna serviabil, s-a dat jos să tragă la manivelă. Ea a făcut un recul şi l-a lovit la genunchi. Aşa că acum, sărmanul, renunţînd la munte, cobora şchiopătînd. Ghinionul lui Umberto a fost, de fapt, şi al nostru: ni s-au spulberat visele frumoase făurite la Valbruna. Totuşi, am continuat drumul. Pe la ora 10 seara am ajuns la baza celor Tre Cime, la 2 500 metri altitudine. Cerul era plin de stele. Cele trei vîrfuri de cîte cinci-şase sute metri înălţime se profilau măreţe pe bolta înstelată. N-am prea stat mult să le admirăm, că frigul ne-a trimis în adăpost. Cabana „Principe Umberto" avea parter, etaj şi mansardă, funcţiona zi şi noapte şi era aşezată în spatele imensului perete de calcar. Am intrat în sufragerie, eu şi Costică şi, după cină, ne-am culcat la mansardă. Aici se găseau două rînduri de paturi, unul pe stînga şi celălalt pe dreapta. Atmosfera se încălzea, oarecum, de la un tub de tablă ce aducea căldura de la bucătărie şi care traversa încăperea de la un capăt la celălalt. Dimineaţa ne-am sculat odihniţi, am mers în sufragerie. Conform obiceiului de acasă, am băut cîte un ceai. Am observat că ceilalţi oaspeţi ai cabanei nu beau ceai, ci mîncau bine; la început, o supă consistentă, apoi alte mîncăruri. Am zis că aşa or fi ei obişnuiţi... După ce am ieşit din cabană, la o mică depărtare, am zărit, săpată în peretele de piatră al muntelui, o grotă de dimensiunile unei camere mari. Servise, probabil, în timpul războiului, ca adăpost pentru trupe ori ca loc pentru depozitarea muniţiei. Am făcut un înconjur şi am ajuns în partea de miazănoapte a celor trei vîrfuri. Iată-ne la baza peretelui de nord a lui Cima Piccola. Apoi la baza peretelui lui Cima Grande, escaladat prima oară abia cu patru ani în urmă, în 1933, de către celebrul alpinist italian Emilio Comici, însoţit de fraţii Giuseppe şi Angelo Dimai. Aici la baza lor se afla o potecuţă. Umblam încoace şi încolo pe ea, căutînd locul unde începea traseul şi cu speranţa că vom descoperi vreun piton. Nimic ! Stăteam sub peretele, imens, vertical şi cu surplombe, înalt de 600 meri, şi nu-i distingeam vîrful. Am observat că picăturile de apă ce veneau de sus cădeau la o depărtare destul de mare de baza peretelui. Uimit de cele văzute, am trecut şi pe sub surplombele vîrfului Cima de vest. Pentru a admira cum se cuvine aceste trei piramide de piatră, ne-am îndepărtat de ele spre nord. De la distanţa de 100—150 de metri le puteam cuprinde cu privirea în toată splendoarea lor. Ne-am dus, de aceea, la cabana situată vizavi de aceşti pereţi, alta decît aceea în care eram cazaţi, ne-am aşezat la o masă lîngă fereastră şi am privit cu nesaţ înălţimile acelea ameţitoare. Trei coloşi de piatră aşezaţi pe un platou, împrejurul lor, puţin grohotiş. Baza tuturor, aşa cum sînt aliniaţi ca la paradă, nu depăşeşte înălţimea lor, iar în adîncime — dacă au 100 de metri. Cea mai sveltă, în centru, este Cima Grande. Ca o sticlă de şampanie. Mai lată la bază, abia dincolo de mijloc începe să se strîmteze, iar sus, în vîrf, surplombele parcă ar fi dopul. Surata ei din stînga, Cima Piccola, e mai lată, mai crenelată, e prima care s-a lăsat cucerită. La dreapta, Cima de vest, cea mai lată şi cu surplombele cele mai afurisite, mult timp a băgat groaza în căţărători. Ea a fost ultima care s-a lăsat învinsă. Toate trei sînt „pietrele" de încercare a celor mai buni căţărători. În aceeaşi zi, după-amiază, ne-am apropiat din nou de ele. După atîta contemplare, parcă se mai îmblînziseră, parcă erau mai ospitaliere. Nu ni se mai păreau atît de sălbatice, de înfricoşetoare, ca atunci cînd le-am văzut întîia dată. Ba, chiar începusem să le îndrăgim, încet — încet. Regretam că nu se căţăra nimeni pe ele, ca să putem învăţa ceva privind. Dimineaţa am fost trezit de Costică: — Scoală Năiţă, că austriecii veniţi aseară se îmbracă şi pleacă. Am sărit din pat şi m-am îmbrăcat mai repede ca la armată, la alarmă. Am luat coarda, carabiniere, pitoane, ciocanul şi, după ei ! Au intrat în sufragerie s-au aşezat la masă şi au mîncat copios. Noi, cu ceaiul nostru... Am mers cu toţii la baza peretelui Cima Grande. Doi dintre austrieci sau legat în coardă. Am făcut şi noi acelaşi lucru. Capul lor de coardă s-a urcat în dreapta peretelui pe un bloc de stîncă, lipit de perete. De acolo a început căţărarea puţin spre stînga, spre centrul peretelui. Noi eram gata să-l urmăm. A urcat vreo treizeci de metri şi s-a oprit. Secundul i-a făcut cîteva fotografii, apoi au coborît amîndoi. Ne-a decepţionat mult gestul lor, dar noi aflarăm punctul de intrare în Cima Grande... CIMA PICCOLA Coborînd de pe Cima Grande, capul de coardă austriac a luat-o la stînga, peste un banc de

46

zăpadă aflată între Cima Piccola şi Cima Grande şi a început să se caţăre pe peretele nordic din Cima Piccola. Cînd cei patruzeci de metri de coardă s-au derulat, a plecat şi secundul, fără a se regrupa. La doi metri în urma lui am pornit eu, iar cînd coarda noastră s-a întins, a plecat şi Costică. Roca celor trei vîrfuri era stratificată orizontal. Prizele erau foarte bune şi sănătoase. Austriecii cunoşteau drumul, încît nouă nu ne-a mai rămas decît să ne ţinem de ei. Distanţa dintre mine şi secundul austriac nu a depăşit niciodată doi metri. Căţărătura se desfăşura pe faţa peretelui, fără hornuri sau fisuri, fără să batem vreun piton. Dealtfel, nu am întîlnit decît pe la jumătatea traseului un piton pe care nu l-a folosit nici unul dintre noi. Alegeam prizele cele mai convenabile, cînd la stînga, cînd la dreapta. Ascensiunea constituia pentru mine o adevărată plăcere. Atenţi la fiecare mişcare, am ajuns pe vîrf. Companionii noştri se arătau foarte contrariaţi de urmăritorii lor. Acolo, sus, se găsea o cutie dublă de tablă zincată în interiorul căreia se păstra un registru. Austriecii au luat cutia, au desfăcut-o, au scos registrul, şi-au scris numele şi data ascensiunii. Am procedat şi noi la fel, după care ei au luat registrul şi au citit: „Niculae Baticu — Bucureşti, Costică Conteş — Buşteni, ROMÂNIA. 24 august 1937". Curiozitatea lor a fost determinată, cu siguranţă, de faptul că, auzindu-ne vorbind, nu-şi dădeau seama ce neam sîntem. După ce au citit, au rămas şi mai contrariaţi; nu auziseră de alpinişti români ! Apoi, după ce ne-am prezentat reciproc, am început toţi patru o conversaţie amicală şi ciudată. Ne-am înţeles, totuşi, într-o „limbă" româno-germană-italiană. Austriecii s-au interesat de România şi de munţii ei. Am stat puţin pe vîrf, privind împrejurimile cu piscuri şi creste crenelate, pe care nu le cunoaşteam. Ne-am pregătit de coborîre. Din vîrf, se face, obişnuit o coborîre în rapel, pînă la o şa: un rapel de 40 de metri sau două de 20 de metri, în funcţie de cîte corzi sînt, una sau două, şi de lungimea lor. Cum ambele „echipe" aveau cîte o singură coardă de 40 metri, le-am unit şi am făcut un singur rapel. După această coborîre, am strîns corzile şi am continuat drumul neasiguraţi, din priză în priză, pe un perete destul de înclinat, mergînd cu faţa spre stîncă. Acest traseu de coborîre era drumul pe care se făcuse prima escaladare a Cimei Piccola de către Hans şi Michel Innerkofler în anul 1881. Am găsit pe traseu bătute în fisuri, simple piroane, din acelea pe care gospodarii le bat în perete pentru a atîrna tablourile mari. Ele au fost folosite, cînd s-a făcut premiera acestei feţe, doar la coborîre. Se dădea frînghia după piron şi se cobora în mîini. Traseul pe care l-am urcat pe Cima Piccola avea gradul V, iar cel de coborîre — III. După isprava noastră, conjugată cu a austriecilor pe care, cum am lăsat să se înţeleagă, i-am imitat la urcuş, ne-am înapoiat la cabană. Ziua se menţinuse în continuare superbă. Seara, înainte de culcare, firmamentul era ca de basm, cu stelele sclipind strălucitor şi cu o lună fără pereche în frumuseţe. Mulţumiţi de ascensiune, am adormit repede cu gîndul că în dimineaţa următoare vom urca din nou. A doua zi însă, cînd ne-am sculat, afară viscolea. Eram consternaţi: căzuse zăpadă grosă de jumătate de metru ! Ne-am interesat la cei de la cabană şi am aflat, cu tristeţe, că vreme de o săptămînă timpul nu va mai fi favorabil ascensiunilor. Era 25 august. La 1 septembrie trebuia să fiu la servici. Cu durere în suflet, am hotărît să coborîm de la cabană. — Degeaba ştim acum locul de intrare în Cima Grande, mi-a spus la plecare Conteş. Poate că vîrful acesta nici nu-l vom mai revedea vreodată. — Ghinionul nostru, i-am răspuns prietenului meu, prefăcîndu-mă că sînt optimist. Numai Umberto e de vină — am spus în glumă — că s-a accidentat, şi vremea asta păcătoasă, care ne alungă de aici. Dar nu-i nimic, vom reveni ! A venit însă războiul cu grozăviile lui. Dolomiţii nu i-am mai revăzut, nici eu şi nici Conteş. Ne-am reîntîlnit, în schimb, în Carpaţii noştri dragi, curînd. Nu înainte de a hoinări puţin prin oraşele italiene... POPAS LA VENEŢIA Am plănuit să mergem să vedem Veneţia, apoi Milano, unde voiam să-l vizităm pe Ştefan Fontanella, fostul tovarăş de muncă a lui Costică la Fabrica de hîrtie şi celuloză din Buşteni. Ne-am făcut bagajele şi am coborît la Cortina d'Ampezzo. De acolo, cu trenul, la Bolzano şi, mai departe, la Veneţia. După o noapte de moţăit în tren, am ajuns la destinaţie dimineaţa. Veneţia este aşezată în nord-estul Italiei, într-o lagună a Mării Adriatice. O parte a oraşului e străbătută de canale, care se revarsă în Canale Grande. Există însă şi străzi adevărate, pe uscat, ca în oricare alt oraş. Canalele sînt traversate de sute de poduri. Legătura cu ţărmul continental se face printrun pod lung, pe care trece o cale ferată şi o şosea. Vremea era frumoasă, cerul senin, soarele abia răsărise. Cum am părăsit ţărmul continental, tot drumul pe pod pînă în oraş, de o parte şi de alta, se întindea marea. Din gară, am căutat să ajungem cît mai repede în piaţa San Marco. Am găsit o cameră la nişte particulari şi am închiriat-o pentru două zile. Din cauza renumiţilor ţînţari, paturile erau acoperite cu cîte un baldachin din tifon sau pînză de perdele. Am vizitat piaţa şi biserica San Marco, la uşa căreia stătea un paznic oprind intrarea în biserică al celor îmbrăcaţi indecent. Piaţa era plină de porumbei, care veneau şi se aşezau pe umerii

47

vizitatorilor, pe braţe sau pe pălărie, aşteptînd sa li se dea seminţe. În oraş magazinele cu artizanat erau pline cu fel de fel de obiecte, unele mai atrăgătoare decît altele. Bani să fi avut, să cumpărăm tot ce ochilor le plăcea ? Din distanţă în distanţă, stăteau oameni cu maldăre de prospecte pe care le ofereau gratuit, în care te îmbiau să vizitezi Italia. Aveau prospecte şi pliante despre toate regiunile pitoreşti ale ţării. Erau atrăgătoare, cu multe imagini colorate şi cu hărţi. Am luat şi noi cîteva, ca amintire. Nu aveam cum să răspundem îmbietoarelor reclame din ele. Am privit celebrele palate de marmură în care au locuit dogii Veneţiei. M-a impresionat masivitatea acelor palate şi valurile apei care bat de secole în zidurile lor. Fiecare din aceste clădiri are cîte o uşă mare, intrarea principală, dotată cu o scară, tot de marmură, ce coboară pînă în apă. De fiecare scară sînt ancorate una sau mai multe bărci-gondole. În noaptea dintre cele două zile cît am stat noi acolo, am avut ocazia să asistăm la o mare serbare pe Canale Grande. Asemenea serbări se organizau destul de des, deoarece mulţi turişti, ca şi noi, veneau doar pentru două, trei zile. Serbarea a fost feerică. Sute de gondole, conduse de gondolieri frumos costumaţi, purtau perechi de „tineri îndrăgostiţi" (turişti) în bărcile lor discret luminate de lampioane şi în cîntecul mandolinelor. Spectacolul era întregit de jocurile de lumini şi de artificii, de muzica ce invadase, pînă tîrziu în noapte, laguna. Bineînţeles, noi nu ne-am numărat printre „tinerii îndrăgostiţi". A doua zi dimineaţă am mers în port. Am urcat într-un vaporaş ce ne-a dus în renumita staţiune Lido Veneţia. Cît ne aflam pe mare, am văzut ancorate multe nave de război italiene. Lido Veneţia este o insulă lungă şi îngustă, orientată pe direcţia nord-est — est-sud. Am acostat, cred, în portul Santo Lazzaro. Din port, am luat-o pe un bulevard, la stînga. Pe partea dreaptă a bulevardului se înşirau, unul după altul, nenumărate hoteluri, de diferite categorii, toate avînd în partea opusă faţadei, spre mare, terase şi ştranduri, cu nisip foarte fin, orientate spre est-sud. La capătul bulevardului se găsea ştrandul popular. Aici tarifele erau mici, accesibile oricui. Am intrat şi noi, ne-am scăldat şi am stat tolăniţi în nisipul fierbinte aproape o zi întreagă. Marea şi cerul se întreceau parcă în frumuseţea albastrului lor. Nu ne înduram să părăsim acel loc. Am mîncat acolo, pe terasa acelui ştrand, fripturi la un preţ foarte convenabil. Spre seară, obosiţi de cît ne-am bălăcit în apă, ne-am îndreptat spre gară. Peste ani, am regretat mult că n-am folosit altfel cele două zile ale popasului meu veneţian. Am regretat, mai ales, scăldatul acela prelung în apele mării şi lîncezeala pe nisipul fierbinte. Ca o consolare, mi-am găsit totdeauna o scuză puţinului meu interes de atunci pentru capodoperele Veneţiei: dragostea tinerească pentru sport, pentru munte... De la Veneţia la Milano am călătorit noaptea, dormind oarecum în tren. La intrarea în oraş, ne-a impresionat, în primul rînd, imensul pod pe care pătrunde trenul în inima cetăţii şi pe sub care treceau, traversîndu-l, străzi circulate de o sumedenie de vehicule. Am ajuns în gară la ora şapte dimineaţa. Am coborît pe un peron imens, situat la etaj. La capătul peronului se aflau birouri şi o scară monumentală, din marmură, pe care trebuia să coborîm ca să ieşim în stradă, pentru a lua tramvaiul sau o maşină. Totul era splendid şi măreţ. De afară, dacă te uitai la clădire şi nu ştiai că este gara, puteai crede că este un palat al unui prinţ. Am cumpărat o hartă a oraşului, care avea străzile trecute pe verso, după care ne-a fost foarte uşor să ne orientăm. Am găsit, pe hartă, strada lui Fontanella, dar, fiind dimineaţă, nu am vrut să mergem direct la el. Am căutat un hotel popular, „Albergo populare", de existenţa căruia ştiam. Era un hotel foarte curat şi ieftin, cu restaurant, bibliotecă, sală de lectură. Avea mai multe etaje şi la fiecare mai multe săli mari. Fiecare sală avea, pe dreapta şi pe stînga, o serie de boxe-camere, despărţite între ele prin cîte un perete din placă de marmură, groasă de 2*/2—3 centimetri şi înalt, care nu atingea tavanul. Uşa era formată dintr-o ramă metalică cu plasă de sîrmă. Prin plasa de sîrmă împletită se vedea din cameră afară, adică pe culoar, şi invers, de pe culoar în cameră. Camerile erau mobilate cu cîte două paturi curate şi noptiere. Oaspeţii nu aveau voie în ele decît în timpul afectat dormitului, de la ora 8 seara la 8 dimineaţa. Preţul pentru dormit fiind foarte mic în raport cu celelalte hoteluri, turiştii străini îl solicitau foarte mult. De asemenea, la restaurantul hotelului popular se mînca bine şi cu preţ convenabil. Noi am ocupat camera, am lăsat bagajele şi am plecat să vizităm oraşul. Am observat că avea clădiri masive, vechi, dar nu prea mari. Am văzut Domul, edificiu impresionant, cu sute de turnuri şi turnuleţe, cu statuete şi ornamente, şi cu numeroase altare în interior. De la Dom neam îndreptat spre Scala di Milano. Era închisă, aşa că n-am admirat-o decît dinafară. În drum spre Scala am trecut printr-un pasaj în mozaicul căruia, pe pardoseală, am văzut un leu, care-şi avea povestea lui... Am preferat hoinăreala prin oraş, uitîndu-ne ba la o clădire, ba la alta, fără poftă prea mare de a le cerceta cu de-amănuntul. Mai tîrziu, în ţară, am aflat că unul din obiectivele demne de vizitat la Milano, cimitirul, se situa pe primul loc, cu monumentele sale mortuare, de mare valoare. În fine, după-amiază am mers la Fontanella. Mama acestuia, româncă din Buşteni, văzîndu-l pe Costică, la început nu-i venea să creadă că este el, apoi, în izbucnirea ei de bucurie şi de emoţie a încurcat-o mai mult pe italieneşte decît pe româneşte. Cu un an înaintea lui Ştefan Fontanella, plecase în Italia un frate de-al lui, mai mare, care lucra deja la uzinele Caproni. A plecat apoi şi Ştefan cu mama lui. Tatăl lor, italian, murise la Buşteni, unde şi fusese înmormîntat. Acasă la prietenul nostru am găsit pe mama şi pe

48

soţia lui, o tînără veneţiancă. După un timp, a venit şi el de la servici. Bucuria revederii a fost mare. În ziua aceea am petrecut toată după-amiaza şi seara în familia lui. Ne-a povestit de toate. Am reţinut întîmplarea legată de intrarea lui în serviciu cînd a venit din România... S-a prezentat la un oficiu de plasare a braţelor de muncă, unde i s-au cerut acte. A arătat pe rînd: actul de naştere, de cetăţenie, de lucrător, de meşter. Cel ce i le cerea strîmba din nas, spunînd: — Altceva ? Nemaiavînd ce prezenta, Ştefan a arătat cartea de membru al partidului fascist. — Asta, domnule, trebuia să o dai de la început ! a strigat respectivul funcţionar şi l-a angajat pe loc. — A fost pentru mine cea mai tristă experienţă şi întîmplare de cînd am venit în Italia, ne-a spus Fontanella. A doua zi ne-am luat rămas bun de la familia Fontanella şi am plecat spre ţară, cu trenul. Pe parcursul călătoriei am mai cumpărat ceva de mîncare. Totuşi, ajunşi la Timişoara, eram lihniţi de foame. Cu ultimi bani, am cumpărat din gară pîine, roşii şi salam. Ne-am astîmpărat astfel foamea, eu pînă la Bucureşti, Costică pînă la Buşteni. După această vizită în Italia şi în urma şcolii ce o urmasem şi cunoştinţelor noi căpătate, am propus Clubului alpin român să organizez o şcoală de tehnică modernă de căţărătură, după modelul celei urmate. Clubul a consimţit şi au şi început pregătirile în acest sens. Aveam şi materialele necesare funcţionării acestei şcoli, cumpărate de mine: frînghie specială de căţărătură, din cînepă răsucită, marca „Fussener", lungă de patruzeci de metri, carabiniere, pitoane, ciocane, espadrile.

49

DIN NOU ÎN BUCEGI DIFERITE ASCENSIUNI Înainte de plecarea mea în Italia şi după aceea am continuat, firesc, în timpul liber, ascensiunile în Munţii Carpaţi, ca membru al Clubului alpin. Dintre acţiunile de acest gen efectuate chiar în 1937 îmi amintesc: tura de schi din Piatra Mare, făcută de doctorul Vasile Steopoe şi cu alţi şase participanţi (7 februarie), excursia din Valea Seacă a Caraimanului (16 mai), la care a luat parte, alături de mine, în calitate de conducător, şi Victor Knapp; împreună cu Nae Dimitriu am condus un grup (11 iulie) şi 9 persoane pe Vîrful şi Creasta Picăturii, iar cu Costică Conteş (l august) — un grup pe Creasta Colţului Mălinului. În legătură cu Victor Knapp, îmi amintesc o întîmplare... Într-o duminică seară, întorcîndu-ne dintr-o excursie, am mers la restaurantul Oancea pentru a bea o bere, eu, Victor Knapp, Titi Ionescu şi poate mai era cineva. Victor, în vremea aceea, lucra la Cluj. Apropiindu-se ora sosirii trenului de Cluj, Victor, în grabă, şi-a luat rămas bun şi a plecat la gară. Cînd s-a apropiat şi ora sosirii trenului de Bucureşti, Titi Ionescu a observat, pe un scaun, un vindiac, care nu era al nostru. Ne-am amintit că l-am văzut la Victor. Titi m-a întrebat ce facem cu el. I-am răspuns: — Ia-l la tine şi adu-l sîmbăta viitoare, să-l restituim proprietarului. Într-adevăr, sîmbăta următoare, cînd Victor a sosit în Buşteni, noi i-am predat vindiacul. Foarte emoţionat, ne-a spus: — Am observat lipsa lui în tren, dar nu mă mai aşteptam să-l găsesc. Sînteţi nişte băieţi minunaţi. De atunci am rămas buni prieteni. Paralel cu această activitate am continuat şi pe aceea de cercetare... Odată, am mers cu Toma Boerescu pe Valea Policandrului şi am ajuns, printr-un brîu, la baza traseului ce se numeşte azi „Mult Dorita". Am vrut să plec eu cap de coardă, dar Toma a spus să-l las pe el. L-am lăsat, a înaintat o lungime de coardă, adică pînă la baza surplombei. Ajuns acolo, mi-a comunicat că nu se poate merge mai departe. După ce a bătut un piton în bolovanul de sub surplombă, a coborît în rapel1. La 28 septembrie 1937 am repetat ascensiuneă peretelui Gălbenelelor pe traseul Furcilor pe unde nu a mai urcat nimeni de la premiera din 20 octombrie 1935. Au participat la această acţiune următorii alpinişti: Nae Dimitru, Toma Boerescu, Sorin Tulea, Ion Bădilă, Edy Aerkeder şi eu, deci şase persoane2. Fiind foarte mulţi şi trebuind să se facă fracţionareă fiecăruia pe rînd, s-a pierdut timp preţios. În plus, Nae Dimitriu a avut o indigestie, poate de emoţie, poate pentru că a mîncat ceva ce nu i-a priit. Oricum, am avut motiv să întîrziem. Noaptea ne-a prins în grota situată pe terasa de la nivelul „ferestrei". Am stat acolo pînă a doua zi dimineaţă, pe frînghii, unul în altul, încercînd să aţipim. Morfeu ne-a ocolit, desigur, aşa că Sorin a avut prilejul să-şi arate talentele... Unde-i voie bună, noaptea trece repede. A şi trecut chiar. Dimineaţa, ca să fie tacîmul complet, a mai tras şi o ploicică. Pînă la „fereastră" am fost eu cap de coardă, ca „gazdă". În continuare l-am lăsat pe Toma cap. Ghicisem că avea această dorinţă. Dealtfel, trebuie să recunosc, ploieşteanul s-a descurcat bine. Păcat însă, aşa cum am arătat, grupul nostru a fost — iarăşi — prea mare... FISURA ŢAPULUI Fisura aceasta este o spintecătură distinctă, situată pe faţa stîngă a Văii Ţapului (cum urcăm) în amonte de punctul unde brîul, coborînd din Creasta Frumoasă, atinge firul văii. Privită de la distanţă, pare o despicătură verticală. Ascensiunea traseului am făcut-o la 3 octombrie 1937. Aveam, ca secund, pe Ion Şincan. S-a efectuat acest drum pentru a înlesni unor membrii aderenţi ai clubului să promoveze în categoria activi, aşa cum cerea statutul: de a fi participat la o premieră. Primii paşi în Fisura Ţapului i-am făcut pe peretele din dreapta, avînd fisura în faţă. După ce am urcat liber cîţiva metri, am fost nevoit să mă întorc către stînga şi să folosesc muchea din stînga a fisurii. În acest loc am bătut un piton pentru asigurare, deoarece peretele mă arunca în afară. Cum fisura era îngustă, neavînd caracter de horn, nu se putea face ramonaj. Singura soluţie ca să avansez a fost să folosesc prizele mici întîlnite. Am urcat însă în şpraiţ, adică prin opoziţie, atît cu mîinile cît şi cu picioarele. După ce am parcurs o bucată de drum, am bătut un al doilea piton. La capătul unei lungimi 1

Acest piton a fost găsit mai tîrziu de Octav Brătilă, zis Bulinel (n.a.). După această ascensiune, Toma a mai urcat traseul şi cu alţi prieteni. Edy Aerkeder a fost însoţit de Pincu Weintraub, care la rîndul lui l-a dus şi pe Emil Cristea. Aşa s-a făcut popularizarea acestui traseu (n.a.). 2

50

de coardă, am ajuns în Hornul Negru, a cărui înclinare este mai mică. Am bătut acolo al treilea piton ca să-i asigur pe ceilalţi, pe care i-am adus pe rînd în horn. Hornul Negru este scurt, nu prezintă dificultăţi, aşa că l-am urcat repede şi am ieşit în Strunga Neagră, de acolo în Valea Seacă a Coştilei la baza Colţului Mălinului. LA SCHI PE MARILE ÎNĂLŢIMI A venit iarna cu zăpadă. Am început să merg la schi în Predeal şi în împrejurimile lui cu colegii de la Metropola. Cu ei am petrecut zile minunate în excursii, pe schi, de unde am.şi rămas cu amintiri imortalizate pe pelicula fotografică. Animatorul unor asemenea „escapade" era Lică Minculescu. Mergeam la Cioplea sau pe Creasta Cocoşului la Susai, uneori; alteori, la Trei Brazi sau, peste Fetifoi, prin Forban, la cabana Diham. De fapt, nu prea trăgeam pe la cabane. Masa de prînz o „luam" sub cerul liber, la soare, cînd vremea era frumoasă. Cînd era furtună, la adăpost de vînt, făceam cîte un foculeţ unde frigeam slănină sau cîrnaţi, în cîte o vîlcea sau în pădure. Aceste mese au fost, fără îndoială, cele mai grozave din lume, Mîncam cu o poftă de lupi şi sorbeam cu nesaţ aerul curat şi rece. Către primăvară, am cunoscut un grup de schiori cu care am fost în masivul Făgăraş, la lacul Bîlea. Am petrecut acolo zilele de Paşti, dar am cunoscut, totodată, alt peisaj, alţi oameni., altă zăpadă şi alt mod de practicare a schiului. La Predeal sau la „Cleşte" pe Dihamu, am întîlnit schiori mai vîrstnici, în special pe saşii braşoveni. Ei făceau întoarceri în sistemul „Telemark", în vreme ce la Bîlea am văzut întoarceri în cristiane scurte, în viteză, după sistemul lui Schnabel, instructorul austriac adus de federaţia de schi. Cu această ieşire la lacul Bîlea am prins gustul înălţimilor pentru schi. De aceea, de acum încolo, am schimbat Predealul cu platoul Bucegilor, cu Vîrful cu Dor, cu Piatra Arsă, Babele, Omul şi chiar cu Peştera. Am constatat că sus, la înălţime, zăpada se păstrează mult mai tîrziu, încît plăcerea de a schia o puteam simţi intens uneori pînă prin mai. Dealtfel, pentru acest sezon de iarnă, Clubul alpin a prevăzut un program mai bogat, cu excursii de schi şi cu obişnuitele ascensiuni pe zăpadă pe văile abruptului prahovean al Bucegilor sau pe crestele Pietrei Craiului. Făceam excursii colective, dar am mers pe văi şi de unul singur, cum s-a întîmplat odată cînd am urcat, cu schiurile în spate, Valea Coştilei. Sus în platou fiind zăpadă, am pus schiurile în picioare şi am plecat spre Babele. Era ceaţă pe platou, atmosferă care mi-a mărit plăcerea drumului deoarece, deşi mergeam fără busolă nu m-am rătăcit; ştiam bine conformaţia platoului. Acest lucru nu-l recomand însă celor ce nu au o experienţă îndelungată, măsurată în ani de ascensiuni de iarnă pe văi şi cu ieşiri sus şi care să aibă, în plus, simţul orientării foarte dezvoltat. La 19 martie 1938 s-a ţinut adunarea generală a Clubului alpin român. Am devenit membru în comitetul clubului ales pentru anii 1938—1939. Noua conducere: preşedinte — doctor Vasile Steopoe, vicepreşedinte — avocat Nae Dimitru, secretar general — Victor Knapp, casier — doctor Barbu Nestorescu, membrii — inginer Radu Ţiţeica, Petre Bălăceanu, Niculae Baticu şi Gheorghe Creangă, ca şi cea veche, a avut multe realizări pozitive. S-au înregistrat însă şi unele părţi negative, despre care voi spune cîteva cuvinte în amintirile de acum... VIZITA STUDENŢILOR ALPINIŞTI ITALIENI În luna iulie 1938 a venit în Carpaţi un grup de alpinişti italieni, din proprie iniţiativă, dornici să-i cunoască. Cu trei dintre ei — între care unul, Oreste, ghid, profesionist — am plecat în ziua de 17 iulie în peretele Gălbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au alăturat Toma Boerescu şi Sorin Tulea. Cînd eu şi italienii am sosit la baza diedrului, dintr-un nor, au început să cadă cîteva picături de ploaie. Ele sau transformat îndată într-o grindină cu boabe mari cît aluna turcească. Fiind grupaţi, cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea în capul nostru. Jos, la picioare, pe platformă, stratul de grindină trecea de gleznă. Unul dintre italieni, Toni Citerio, din Como, ţipa: — Baticu, io more ! Cînd grindina s-a oprit, italienii au refuzat să mai urce. Erau uzi şi vineţi de frig. Toma şi Sorin, rămaşi în urmă, au avut unde se adăposti. Ne-am întors în brîul de piatră şi am făcut rapel în Hornul Coamei. Ajunşi în Valea Gălbenelelor, am intrat într-o zonă cu soare. „Ce aproape e viaţa de moarte", mi-am spus în gînd. La „hotel" Gălbenele aşteptau mai mulţi prieteni de alpinism, băieţi şi fete, veniţi să vadă cum urcă italienii. La început, spectacolul a fost frumos, dar cînd a început grindina, între ei şi noi s-a întins o perdea albă, de gheaţă, şi timp de 30 de minute au tremurat şi ei, nu de frig, ci de grija noastră, a celor din perete. Vizita alpiniştilor italieni a prilejuit un spectacol ciudat din partea conducătorilor cîtorva asociaţii de turism, care, la aeroportul Băneasa, au început să-i suprasolicite, fiecare pretinzînd că sînt

51

invitaţii lor1. De la noi, italienii au plecat în Bulgaria2. În afara activităţii alpine, în cadrul asociaţiei Metropola am continuat să fac gimnastică, scrimă, canotaj, ciclism şi, în special, să mă antrenez pentru zbor. La gimnastică, dincolo de programul obişnuit, alergam mult pentru a cîştiga suflul şi forţa necesare în ascensiuni. Dealtfel, toate celelalte activităţi sportive le practicam ca antrenament pentru căţărătură; excepţie făcea zborul; aici trăiam senzaţii şi satisfacţii aparte. Pentru obţinerea brevetului de gradul II, adică de pilot internaţional pe avioane de turism, am reînceput zborul la aceeaşi şcoală A.R.P.A., la 26 februarie 1938, avînd ca instructori pe fraţii Ştefan şi Haralambie Simion, doi piloţi excelenţi şi buni instructori. Trebuia să termin şi să obţin brevetul în vară, însă a intervenit ceva neprevăzut, şcoala de alpinism din Austria, încît abia la 10 octombrie 1938 Comisia de examinare a scris în carnetul meu de zbor: „Trecut cu succes probele de brevet gradul II". În vara anului 1938 o echipă condusă de Toma Boerescu a reuşit să treacă Surplomba Mare din Peretele Gălbenelelor. În legătură cu acest eveniment, în Buletinul de informare nr. 8—9 al I.P.G.G., la pag. 70, Toma Boerescu scrie: „A trecut şi anul 1937 şi numai după ce s-au întors din Italia alpiniştii noştri, unde au cunoscut metoda escaladei la coardă dublă, am început să credem că este posibilă trecerea ei (a surplombei n.a.)... Escalada la coardă dublă şi scăriţe tot ei au adus-o şi cînd neam hotărît pentru surplombă eu încă nu încercasem urcarea în acest mod". Anterior, traseul a fost tatonat de Nae Dimitriu în anul 1936 în două rînduri, dar nu a ajuns decît pînă la baza surplombei. Toma a trecut surplomba în 1938 însă nu a reuşit terminarea traseului, ci a ieşit în dreapta, coborînd în Hornul Coarnei. Abia la 17 septembrie 1939, echipa Dan Popescu, Sorin Tulea şi Niculae Creţu au urcat partea finală a traseului, venind din Hornul Coamei. Abia atunci s-a putut vorbi de un traseu nou al extremei vestice a peretelui Gălbenelelor sau de traseul Surplomba Mare, cum i s-a spus în final. Un traseu alpin înseamnă un drum pornit de jos de la bază, pînă sus în creastă sau vîrf. Încercări nereuşite sau porţiuni de traseu3 nu înseamnă un drum, un traseu. Cum am mai spus în cuprinsul acestor pagini, premieră este urcarea unui drum, care nu a mai fost urcat de nimeni, niciodată, într-un singur efort continuu, de la bază şi pînă la ieşire în creastă sau vîrf. Numai această formă de escaladă se numeşte premieră alpină. Traseele alpine noi, făcute la longue, nu sînt premiere, ci „construcţii" de drumuri „accidentate", încercările rămîn simple încercări. Există şi în alpinism o etică, care trebuie şi la noi respectată, ca orice etică, regulă sau fair-play din toate celelalte sporturi. De ce alpinismul să facă excepţie de la regulile internaţionale ? În septembrie 1938 am fost cu Toma Boerescu şi alţii în Surplomba Mare. Fiind cap de coardă, am trecut surplomba prin metoda Dulfer, de traversare cu balustradă. După ce am ajuns deasupra ei, am adus pe d-na Knapp, pe care am lăsat-o să-l asigure pe Toma, eu continuând mersul către creastă, fără să ştiu că Toma nu terminase traseul. Urcasem vreo 10 metri. Cînd a venit Toma şi m-a văzut, mi-a strigat să mă dau jos. I-am spus că vreau să ajung în creastă, dar el nu a fost de acord, aşa că am coborît... REFUGIUL METALIC „COŞTILA" La înapoierea din Italia am povestit colegilor şi conducătorilor Clubului alpin român cum sînt organizaţi alpiniştii italieni, cum funcţionează cabanele lor. Le-am vorbit, de asemenea, despre refugii şi despre importanţa lor în zonele de căţărătură. Cum noi, cei de la C.A.R., rămăsesem în urmă faţă de asociaţiile A.D.M.I.R. şi Brav în ce priveşte construcţiile, s-a hotărît realizarea unui refugiu. S-a stabilit ca locul lui să fie intrarea în Valea Coştilei, la Ţancul Ascuţit. A fost formată o comisie cu sarcina de a se ocupa de această problemă. Meritul deosebit l-a avut inginerul Gheorghe Frim. Prin relaţiile sale, acesta a procurat materialul necesar. Despre începutul propriu-zis al acestei iniţiative de mare perspectivă pentru mişcarea alpină din România, las să vorbească următoarea pagină din Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 1/1938: „Începînd de duminică 12 iunie clubul a pus în lucru refugiul din Valea Coştilei, sub Ţancul 1

În revista România a O.N.T., nr. 7 şi 8 din 1938, se spune că grupul universitar din Milano a sosit la Bucureşti, „invitat de Clubul carpatin român şi A.D.M.I.R.". În realitate, studenţii, intenţionînd să vină, s-au adresat legaţiei Italiei la Bucureşti ca aceasta să le indice cine le poate da informaţiile necesare. Legaţia le-a indicat: C.A.R., C.C.R. şi A.D.M.I.R. Studenţii au purtat corespondenţe cu toate trei asociaţiile (vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3 n.a.). 2 Studenţii au venit la noi ca să se caţăre în Bucegi. Au fost duşi la Snagov, la Luna Bucureştilor, la rafinăria Brazi şi la teatrul Cărăbuş (n.a.). 3 În Nomenclatorul traseelor alpine al F.R.T.A. şi în cartea Trasee alpine, de Walter Kargel, pag. 144 şi 269, apare un traseu cu numele de Fisura Surducului Mare, 11 lungimi de coardă şi gradul 6 B. Traseul Fisura Surducului Mare începe din traseul Fisura Artei, după ce s-a urcat pe aceasta 5—6 lungimi de coardă şi continuă către dreapta 7 lungimi = 170 metri diferenţă de nivel şi are gradul 4. Fisura Artei a fost urcată în 1959 de Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Teodor Hurbean, Roland Welkens şi Nae Jitaru. Fisura Surducu Mare a fost urcată în 1962, cap de coardă fiind Petre Cristina şi secund Emil Cristea. Petre Cristina urcase cu un an înainte, la un concurs, Fisura Artei în cap de coardă, avînd secund pe Ladislau Caracsoni (n.a.).

52

Ascuţit. Transportul materialelor şi construcţia se fac numai prin munca membrilor clubului. Aceasta a continuat în zilele de 13, 19, 26 iunie şi 2 iulie. Membrii secţiunii Bucureşti, precum şi cei ai secţiunii Buşteni, în frunte cu domnul preşedinte Eremia Creţu, au transportat peste l 500 kg şine de fier, tablă ondulată de o greutate egală şi cheresteaua necesară pereţilor interiori. De asemenea, s-au executat săpăturile de nivelarea terenului. extrem de accidentat în acest ţinut, şi fundaţiile. În continuare, urmează sa se execute montarea scheletului de fier şi a pereţilor metalici cu dublă căptuşeală de lemn, tot de către membrii clubului. Comisiunea tehnică a lucrării este compusă din d-nii: inginer Gheorghe Frim, Ion Şincan, Ion Marinescu şi Constantin Toboc". Aş vrea să menţionez, să subliniez chiar, contribuţia de specialitate în construcţia refugiului a muncitorilor de la C.F.R., membrii ai C.A.R. Cu munca de teren a fost însărcinat Titi Toboc. El, luîndu-şi treaba în serios, s-a instalat la Buşteni, organizînd transportul materialelor către Ţancul Ascuţit — la „şantierul" refugiului. Socoteala era simplă: cînd cineva urca către locul cu pricina, Titi, fără multă vorbă, îi punea două scînduri în spate, sau punea cîte doi inşi la o tablă ondulată, că aceasta atîrna ceva mai mult. Sporul la transport creştea în special sîmbăta şi duminica. Pentru materialele care nu au putut fi transportate aşa cum am arătat mai sus, Titi a aranjat cu nea Marin, un locuitor al Buşteniului; care a dus, cu o căruţă, materialele grele pînă în poieniţa de la „Sfatul uriaşilor", de unde tot braţelor şi spinărilor le-a revenit sarcina de a definitiva treaba. Ajunşi sus, la „şantier", după ce depuneau sarcina transportată, prietenii noştri, se „odihneau" activ, punînd mîna pe baros şi spărgînd din stîncă, pentru amenajarea unei porţiuni plane, pentru construcţia refugiului. De asemeni, tot cu barosul şi ţăncuşa, au fost săpate în stîncă găurile unde au fost împlântaţi în beton, stîlpii metalici, scheletul metalic al refugiului. Fotografiile făcute cu această ocazie sînt elocvente. Începută la 12 iunie, construcţia refugiului a fost terminată la jumătatea lunii august a aceluiaşi an, putînd astfel găzdui prima şcoală de tehnică modernă de alpinism din România. CĂMINUL ALPIN — BUŞTENI Îndată după înfiinţarea Clubului alpin român, în martie 1934, în Buletinul alpin, anul II, nr. l, la paginile 27—28, a fost tipărit primul statut al noii organizaţii de alpinism. La punctul 10 al documentului se scria că asociaţia îşi propunea „construcţii de refugii". Clauza aceasta s-a menţinut şi în formularea din 1936 a statutului: „construcţii de refugii şi case de adăpost". Din nefericire, concretizarea acestei clauze statutare presupunea existenţa unui fond financiar la dispoziţia clubului. Or noi, membrii lui, eram puţini şi fără bani. În afară de astu, banii adunaţi din cotizaţii se cheltuiau pentru tipărirea Buletinului şi a marcajelor, atîtea cîte se făceau. Totuşi, C.A.R.işti au hotărît că nu pot rămîne în urma altor asociaţii turistice, ca A.D.M.I.R. sau Brav. Mai ales Nae Dimitriu nu putea fi indiferent la o asemenea situaţie. Se tot frămîntă de unde să scoată bani. Fortuna ajută pe îndrăzneţi. Tot discutîndu-se şi căutîndu-se soluţia care să pună la dispoziţia clubului banii necesari, Bubi Schefler ne-a informat că are un unchi care profesează diferite meserii: măcelar, restaurator, chelner pe vagon lits, bucătar pe vapor etc. Dacă s-ar discuta cu el, credea Schefler, nu-i exclus să-şi dea acordul privind concesionarea restaurantului ce va lua fiinţă la casa ce urma să o construim. În acest caz, el ar putea avansa o sumă de bani. Comitetul C.A.R. a reţinut această idee şi l-a delegat pe Nae Dimitriu să discute şi să trateze cu unchiul lui Bubi. Aşa se face că într-o seară, la o grădină de vară din Bucureşti, s-a făcut tîrgul: unchiul lui Schefler a avansat Clubului alpin român suma de 200 000 lei şi a obţinut în schimb concesiunea restaurantului pe termen de cinci ani. Combinaţia a fost avantajoasă pentru ambele părţi. Aflat în posesia acestei sume, clubul a cumpărat de la inginerul Octavian Martinian un teren de 500 m2 în Buşteni, încheind actul de vînzare-cumpărare la 30 octombrie 1937. Cu restul banilor s-au cumpărat materiale pentru construcţia Căminului alpin, cum a fost numită casa noastră. Despre momentul de debut al lucrărilor de la Buşteni, revista Clubului alpin român consemna în numărul 1, anul VI/1938, la pagina 36: „Primele lucrări ale căminului Clubului alpin, Buşteni, au început în ziua de 15 iulie crt. conform planurilor întocmite de arhitect J. Demetrescu şi-n antrepriza dlui Ion C. Marin-Breaza. Comisia însărcinată cu această construcţie, în a cărei compunere a intrat inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe şi avocatul Nae Dimitriu, a luat măsuri pentru transportarea materialelor pe şantier. Căminul, avînd o suprafaţă de 250 mp construcţie propriuzisă şi 90 mp terasă, va fi încheiat în toamna anului acesta, urmînd ca lucrările interioare şi amenajarea (tîmplărie etc.) să continuie în tot timpul iernii". Căminul alpin din Buşteni, în forma proiectată, nu putea fi construit cu suma de 200 000 lei. De aceea, membrii cu relaţii ai clubului — inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe şi

53

avocatul Nae Dimitriu1 — au întocmit o serie de pliante cu stadiul lucrărilor casei din Buşteni şi a refugiului Coştila. Ei le prezentau diferitelor autorităţi, instituţii şi întreprinderi obţinînd, astfel, frumoase subvenţii. Cînd şi această sursă a fost epuizată, printr-o intervenţie a doctorului Vasile Steopoe, s-a obţinut de la Societatea Creditul Industrial un împrumut de 500 000 lei plătibil în cinci ani. Subvenţia O.N.T. de atunci a fost neînsemnată: 10 000 lei. Valoarea lucrărilor Căminului alpin s-a ridicat la peste 2 000 000 lei. În fine, cînd lucrările au fost terminate, s-a ridicat o altă problemă, aceea a mobilierului. Şi aici, ca şi la construcţie, nu s-a făcut economie. Au fost cumpărate mobilă fină pentru dormitoare şi pentru sufragerie, lămpi fanteziste, două rînduri de rufărie de olandă fină, plus rezerve. Martore despre cele arătate mai sus, în mică parte, stau fotografiile făcute la epoca respectivă. S-a depus o muncă susţinută, entuziastă, iar „eroii" ei doreau ca, la sfîrşit, strădania lor să se concretizeze în ceva util şi frumos. Eu cred, chiar şi astăzi, că n-au greşit. INAUGURAREA CĂMINULUI ALPIN Inaugurarea Căminului alpin din Buşteni a avut loc în ziua de 6 august 1939. Pentru această festivitate s-au făcut pregătirile de rigoare. Căminul a fost amenajat ca de mare sărbătoare. Dormitoarele, sufrageria şi bucătăria, toate într-o perfectă ordine şi curăţenie, parcă rîdeau, erau pregătite pentru această mare solemnitate. Sufrageria, cu mesele frumos aranjate, cu fotografii, mari, de căţărătură, ce împodobeau pereţii, şi cu o vitrină plină cu cărţi, buletine, prospecte ale şcolii de alpinism, strălucea de frumuseţe. Vremea, o zi caldă de început de august, cu un soare orbitor, a dat concursul ei neprecupeţit, din belşug, acestui eveniment, care a însemnat încă un triumf pentru ridicarea turismului şi alpinismului românesc. Participanţii, în număr impresionant, veniţi, unii din pură curiozitate, alţii reprezentînd asociaţii şi cluburi similare, aşa cum vom vedea, au adus salutul şi cuvintele de laudă ale acestora. Prezenţi au fost şi reprezentanţii autorităţilor. La ora 12 a fost deschisă solemnitatea. Doctorul Vasile Steopoe, preşedintele C.A.R., după ce a citit o serie de telegrame trimise în numele clubului, a ţinut o cuvântare în care a arătat evoluţia clubului şi realizările lui pe toate planurile, de la înfiinţare şi pînă la zi. A insistat asupra efortului făcut pentru construirea refugiului şi a Căminului alpin. Din partea asociaţiei Hai la drum, reprezentată de o delegaţie de 18 membrii în frunte cu vicepreşedintele Ioan Tămăşescu, a vorbit Armis Lucasievici, care, după ce a omagiat Clubul alpin pentru activitatea depusă, a prezentat un pergament cu următorul conţinut: „Clubului alpin român, sinceră admiraţie pentru opera înfăptuită, urări pentru izbîndă desăvîrşită în ceea ce urmăreşte şi încurajări ale unor adevăraţi camarazi pentru ţinuta de perfecţi drumeţi cu care ne-au întîmpinat". Dumitru Gherasi, preşedintele Clubului carpatin român, a insistat, în cuvîntarea sa, asupra datoriei ce o au forurile oficiale de a sprijini iniţiativa particulară în opera constructivă. În numele asociaţiei România pitorească, preşedintele ei, profesorul Nicolae Ioan, într-o cuvîntare plină de poezie, cum numai el ştia să vorbească, s-a referit la rolul turismului şi alpinismului în educarea tinerelor generaţii. Consilierul Niculae Şerbănescu, preşedintele Federaţiei societăţilor de turism din România şi al asociaţiei Amicii Predealului, după ce a adus un omagiu Clubului alpin român pentru opera înfăptuită, din partea Federaţiei şi a sa personal, a făcut un apel la O.N.T. să sprijine mai larg Federaţia şi pe membrii ei, pentru a-şi putea continua operele începute. Seria cuvântărilor a încheiat-o Vintilă Paraschivescu, preşedintele Oficiului Naţional de Turism, care, după ce a expus programul de viitor al O.N.T., a promis deplină libertate asociaţiilor de turism în opera lor constructivă. Doctorul Vasile Steopoe a citit telegrame primite de la Eugen Titeanu, inginer Ion Gigîrtu, Paul Nedelcovici, Nerva Stoica şi Mihai Haret, precum şi din partea asociaţiilor S.K.V. şi Societatea turistică din Braşov, prin care se scuză că nu au putut participa la inaugurare şi prin care au felicitat C.A.R.-ul pentru frumoasele realizări. Asistenţa, circa 100 de persoane, după ce a vizitat Căminul, s-a întrunit la o masă comună, în ambele săli ale sufrageriei. Printre cei prezenţi au fost remarcaţi: profesor Alexandru Marcu, Stavri Cunescu, Otto Schiel, Alexandru Bădăuţă, inginer Grigorescu, Eremia Creţu, Dumitru lanculescu, Dumitru Stoenescu, doctor Marin Ionescu, Izvoranu, Virgil Costescu, Iosif Salter, Ivana şi doctorul Veneriu Stroescu, D. D. Popescu, profesoara Viorica Steopoe, plus cei ce au ţinut cuvîntări. Din partea Clubului alpin român au fost prezenţi: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, inginer Radu Ţiţeica, doctor Barbu Nestorescu, d-na şi Francisc Severin, Niculae Baticu, Gheorghe Creangă, Dumitru Teodoru, farmacist Dan Popescu, Victor Knapp, d-na M. Knapp, Titi Toboc, Francisc Jelenici şi Ion Marinescu. Refugiul Coştila şi Căminul alpin au creat baza de plecare a alpinismului românesc. Pentru alpiniştii care ajungeau acum în Buşteni nu se mai punea întrebarea, ca în trecut: unde vom dormi ? 1

Realizările menţionate mai sus sînt opera întregului club, a întregului comitet, dar în special a celor citaţi. Este greşit ce fac azi unii „prieteni", din afara clubului, atribuind unei singure persoane toate meritele (n.a.).

54

ÎN AUSTRIA ŞCOALA DE INSTRUCTORI DE ALPINISM DIN MASIVUL WILDER KAISER Ne pregăteam pentru şcoala de alpinism pe care voiam să o organizăm în cadrul Clubului alpin român, într-o zi, pe cînd făceam aceste pregătiri, Victor Knapp, secretarul general al C.A.R., m-a întrebat dacă nu mă interesează cursul unei şcoli de instructori de alpinism organizată în luna august de către Clubul austro-german. Citise el undeva, mi-a spus, într-o revistă sau într-un ziar, o asemenea informaţie. Mi-am exprimat acordul cu propunerea lui Victor, iar acesta a făcut, în numele clubului nostru, o adresă, întrebînd dacă putem participa. S-a primit răspuns că pot participa la acea şcoală doi români. Am căutat un tovarăş, dispus să meargă cu mine. L-am găsit în persoana farmacistului Dan Popescu, vechi tovarăş de coardă. De data aceasta, cheltuiala trebuia să o suportăm fiecare din noi. Metropola nu m-a mai ajutat cum o făcuse cînd am plecat în Italia. Am început pregătirile de plecare. Urma să ne însoţească, într-o călătorie de vacanţă, şi colegul de club, Gheorghe Creangă. Plecarea din ţară am hotărît-o pentru 1 august 1938, cu toate că şcoala îşi deschidea cursurile abia la 20 august. Intenţionam să ne rezervăm un timp de acomodare şi să urcăm cîteva trasee înainte de începerea cursurilor. Lucrurile nu s-au petrecut, însă, aşa cum plănuisem noi. În ce mă priveşte, de exemplu, neprimind concediu suplimentar, fără plată, cum cerusem, am fost silit să mă urc în tren, nu la l august, ca ceilalţi doi, ci la 6 august. Am stabilit să ne întîlnim în gară la Munchen. Mă despărţisem, la Buşteni, de Nae Dimitriu şi de alţi colegi de club, cu care făcusem în ziua aceea o tură. I-am rugat să se ocupe ei mai departe de propaganda pentru înscriere la şcoala de alpinism ce fusese anunţată. Am călătorit două nopţi şi două zile. Am trecut prin Budapesta şi Viena, fără să mă opresc. Ajuns la destinaţie, am aşteptat să coboare din tren toţi pasagerii. La urmă am coborît şi eu. După cîţiva paşi pe peron, m-am auzit strigat în limba română. Revederea cu prietenii a fost plăcută, compatrioţii mi-au povestit cu deamănutul tot ce au făcut de la plecarea lor şi pînă la sosirea mea. Se opriseră la Budapesta şi Viena, pentru cîte un tur al oraşelor. La Munchen l-a vizitat acasă pe Fritz Schmitt, secretarul clubului alpin austro-german, secţia muncheneză, organizatoarea acestei şcoli. A doua zi, dimineaţă, ne-am plimbat prin oraş. Către prînz, ne-am îndreptat cu toţii spre locuinţa lui Fritz Schmitt, situată într-un cartier mărginaş de vile. În drum, ne-am oprit să mîncăm în grădina unui restaurant. Se făcuse ora prînzului. La o masă vecină erau nişte muncitori zidari. Auzind că vorbim altă limbă decît a lor, au întrebat de unde sîntem. Le-am spus. Ei cam încurcau România cu Bulgaria, deşi cîţiva dintre ei fuseseră în timpul războiului prin aceste două ţări. Îşi mai aduceau aminte, ca nume, de Ploieşti, Brăila, Bucureşti, fără să ştie exact în ce ţară se află aceste localităţi. Ne-a frapat cît mîncau: supă, mîncare şi friptură, plus berea. Ne-am interesat cît cîştigă. Ne-au răspuns că ei cîştigă suficient ca să poată mînca aşa cum i-am văzut, acasă să se gătească pentru familie, să poată face duminica o excursie şi să mai pună ceva deoparte pentru nevoi neprevăzute. Fritz Schmitt ne-a primit cu plăcere, ca un adevărat alpinist. Am fost prezentat şi gazda a întrebat cine dintre noi va fi cap de coardă la turele pe care le vom face. Dan şi Gigi m-au indicat pe mine. Am încercat un sentiment de vie emoţie; eram cel mai prăpădit dintre toţi; să tot fi avut vreo 52 de kilograme ! Ne-a fost arătată biblioteca gazdei. Conţinea foarte multe volume. Cred că la noi toate asociaţiile şi toţi alpiniştii la un loc nu o puteau egala. Era, de fapt, o casă întreagă de cărţi ! Fritz Schmitt ne-a vorbit şi despre ascensiunile lui. La vîrsta de 22 de ani urcase, în premieră, peretele sudvestic al Christaturm-ului din Wilder Kaiser! Ascensiune de gradul VI. În Alpi, a precizat interlocutorul nostru, există tradiţie în căţărătură, dar chiar cînd nu ai în familie ascendenţi alpinişti, poţi deveni cineva. Copiii se caţără de mici pe trasee corespunzînd puterilor lor. Dintre ei, mulţi devin „aşi", în stîncă, la vîrsta de 18—22 de ani; escaladarea pe gheaţă o încep cam la 25 de ani, cînd organismul este format. Fritz Schmitt era de profesie scriitor. Scrisese multe cărţi personale. Ultima se intitula Der Bergsteiger von heute1. El scria cărţi şi pentru alţii. Alpiniştii veneau la ei şi-i povesteau întâmplările, el transpunea artistic apoi subiectele în scrieri cu mare tensiune dramatică. Cunoştea bine tehnica căţărăturii, cunoştea muntele, improviza numai în privinţa naraţiunii. Aşa au apărut atunci Ein Bergsteiger2 semnată de Kasparek, Um die Eiger Nordwand 3 şi altele, cu titluri ce tratau despre escalade curajoase şi periculoase pe Nanga Parbat, în Himalaya. Alpinişti celebri, dar fără talent de scriitori, veneau la el, povesteau, apoi apărea cartea pe numele lor. Pentru această muncă el îşi lua, desigur, „tainul" corespunzător. După război, Fritz Schmitt s-a ocupat cu editarea şi redactarea 1

Căţărătorul de azi (n.a.). Un căţărător (n.a.). 3 Pe peretele de nord al Eigerului (n.a.). 2

55

revistelor Clubului alpin german, pînă în 1968 cînd a ieşit la pensie. Acum trăieşte din amintiri. Atunci a fost amabil cu noi, ne-a dat îndrumări, ce să facem, ce să urcăm. Ne-a împrumutat şi un ghid al regiunii Wilder Kaiser, apoi ne-am despărţit prieteneşte, ca oamenii de munte. Noi am mai cumpărat ceva materiale de la magazinul Schuster şi am plecat spre munte. Am ajuns cu trenul la Kufstein, localitate situată la frontiera de vest a Austriei. Kufstein, fără a f i un oraş mare, era frumos, cu clădiri vechi, solide, în stil german, de munte. Noi nu am zăbovit.prea mult acolo. După ce am căpătat informaţiile absolut necesare, am ieşit pe una din porţile burgului şi, în scurt timp, ne aflam pe o potecă. Chiar la început de drum, am întîlnit o tînără însoţită de o doamnă în vîrstă, dar tare grasă. Coborau de la munte. De la Kufstein pînă la prima cabană, Hinterbarenbad, Unde am înnoptat, am străbătut o potecă comodă urcînd în pantă lină prin aşa-zisul Kaisertal, timp de cinci ore. Cinci ore de potecă, oricît de frumos a fost peisajul, ne-au obosit, aşa că ne-am culcat îndată ce am ajuns. Dimineaţa, după ce am mîncat şi după ce am scris primele vederi la cei dragi din tară şi la prietenii din Italia, am pornit spre cabana Stripsenjoch, ţinta noastră, pe o pantă ceva mai înclinată decît în ajun. Pînă la locul de popas am făcut două ore. În drum, am văzut undeva, în dreapta, un bloc de stîncă marcat de multe plăcuţe. Apropiindu-ne, am constatat că acele plăcuţe erau puse acolo în memoria alpiniştilor care şi-au încredinţat trupurile munţilor. Citindu-le, parcă citeam istoria alpinismului, cu figurile ei celebre, ca Hans Fiechtl... În timp ce mergeam pe potecă a început să plouă. Am scos din rucsac hanoracele nou-nouţe, cumpărate din Munchen, confecţionate din acelaşi material (aşa ni s-a spus) din care fuseseră confecţionaţi sacii de dormit „Zdarski", folosiţi de alpiniştii ce se căţăraseră, în aceeaşi vară, pe peretele de nord al Eigerului. Cabana Stripsenjoch se afla aşezată pe o şa, la cumpăna dintre două văii. Dealtfel Joch, în limba germană, înseamnă şi şa de munte. Cabana, destul de mare, avea parter, etaj şi mansardă. Dispunea de lumină electrică şi de apă curentă. În faţă, spre munte, avea o terasă mare. Probabil că la această terasă se referea Nae Dimitriu cînd spunea că în localitatea Munich de lîngă Munchen vizitatorii beau bere în timp ce alpiniştii se caţără, într-adevăr, de pe terasă vezi tot Kaiserul, munţii Predigtstuhl, Fleischbank, Totenkirchl etc. Poţi vedea chiar cum unii se caţără pe stînci, cum poţi bea oricîtă bere aici. Trebuie precizat însă că pe terasa cabanei Stripsen vizitatorii nu veneau să chefuiască. Ei veneau în acest loc ori să se caţăre, ori să privească natura, să petreacă ore de odihnă agreabilă în aerul ozonat de munte. Dealtfel, austriecii nu obişnuiau nici atunci şi cred că nu obişnuiesc nici acum să privească, adunaţi în cîrduri, „bravadele" căţărătorilor. Alpinismul trebuie să rămînă sportul fără spectatori. Altminteri îşi pierde tot farmecul. La intrarea în cabană, o sală lată de 2,5 metri şi lungă de 6—8 metri ducea, în stînga într-o sufragerie mare, în fund, la alte 2—3 sufragerii mai mici, iar în dreapta — la bucătărie. O bucătărie cum nu mai văzusem. Avea o sobă de gătit de vreo 5—6 metri lungime şi lată de 2 sau mai bine. Soba avea o plită imensă pe care se puteau pune în acelaşi timp zeci de cratiţe şi oale pentru preparat mîncarea. Pe laturi se aflau cuptoare, iar la mijloc, pe toată lungimea sobei, un rezervor în permanenţă cu apă caldă. Oaspetele putea comanda orice, cu certitudinea că va fi servit într-un timp scurt. La intrare, în dreapta, într-o cămăruţă, stătea o doamnă mai în vîrstă Se ocupa de cazarea celor ce poposeau la cabană. Noi ne-am instalat în dormitorul comun, de la mansardă. Paturile erau individuale, cu plase de sîrmă, puse pe grinzi de lemn, două cîte două, avînd saltele de lînă, cearşafuri şi pături. În faţa patului, o ladă mare cu capac, niciodată încuiată, servea pentru depozitat lucrurile de îmbrăcăminte şi materialul sportiv al fiecărui alpinist în parte. Primele zile după sosirea noastră am stat inactivi din cauza vremii. Ploua. Tot învîrtindu-ne prin cabană, am descoperit, lîngă cămăruţa de cazare, o masă pe care se găseau mai multe registre. Cîteva din ele erau destinate impresiilor vizitatorilor. În unul însă, trebuia să scri unde pleci, unde şi pe ce traseu doreşti să te caţări şi unde te duci după coborîre. Utilitatea acestui ultim registru este evidentă pentru oricine... Masa era servită în sufrageria mare. Fiecare comanda de mîncare ce poftea. Berea se bea în pahare de un litru, bere bavareză, bună. Oficiul de ospătari era asigurat de un om mărunţel, mai în vîrstă, şi de o fată tînără, înaltă şi masivă, pe nume — Traudel. Ne amuza dexteritatea lor. Purtau în mîini, pe braţe, nenumărate farfurii, suprapuse unele peste altele, cu fel de fel de mîncăruri. Alteori în mîini ţineau o sumedenie de pahare cu bere. Făceau o adevărată echilibristică. La început noi, românii, eram mai rezervaţi. Priveam pe unul şi pe altul. Cumpăram, cum se spune. Cînd vedeam cîte o figură mai arătoasă, cu cîte o insignă pe piept, ne întrebam, dacă omul aceia nu este cumva vestitul Peter Aschenbrenner ? După vreo două zile, ne-am obişnuit cu atmosfera de acolo. Curioşi, am început să întrebăm pe doamna de la cazare cînd vine Peter Aschenbrenner ? Ni s-a răspuns: — E pe aici ! Ne închipuiam că trebuie să fie o „figură'' cu prestanţă, înalt, bine legat, cu o pipă între dinţi şi distant. Nereuşind să-l identificăm, am apelat la Traudel:

56

— E pe aici, ne-a răspuns şi ea. A mai trecut o zi şi nu am reuşit să cunoaştem pe viitorul nostru instructor. Am apelat din nou la Traudel. Mirată, ne-a întrebat: — Cum, nu l-aţi găsit ? La răspunsul nostru negativ, acolo în sufragerie unde ne aflam, s-a oprit, şi-a rotit ochii împrejur şi cînd omul acela micuţ, care servea la mese, s-a întors, după ce a aşezat un platou cu mîncare în faţa unor oaspeţi, l-a apucat de mînă, l-a tras cu putere după ea şi... victorioasă, ni l-a prezentat: — Uitaţi-l pe Peter ! Am rămas uluiţi. Omul acesta pe care-l vedeam zilnic servind la mese, pe care-l întîlnisem pe drum cu cîinele său cel frumos, era Peter Aschenbrenner, supravieţuitorul expediţiei din Nanga Parbat — 19341, autorul unor premiere de mare dificultate, conducătorul a numeroase şcoli de alpinism de vară şi de iarnă, cel care urma să ne fie profesor ? Nu ne venea să credem. Şi, totuşi, aşa era. Traudel ne-a prezentat, spunîndu-i cine sîntem. Peter Aschenbrenner ne-a vorbit liniştit, spunîndu-ne că a primit înştiinţarea că vom veni. Peter Aschenbrenner, ghid de profesie şi administratorul cabanei de la Stripsenjoch, avea la vremea aceea 38 de ani. Era de statură potrivită, cam 1,65 m, dar extrem de viguros. Născut în Kufstein, mergea pe munte de copil2. Trecea drept un om foarte serios. Ducea o viaţă sobră. Nu privea lucrurile superficial. Cotat ca un alpinist cu calităţi excepţionale, nu bea, nu fuma, nici chiar pipă, şi, pe lîngă calităţile lui de căţărător în stîncă, era un specialist în gheaţă şi un perfect schior. În 1934, în Nanga Parbat, împreună cu Schneider, au fost singurii supravieţuitori care s-au salvat coborînd zi şi noapte de la lagărul 7 la lagărul 4 prin furtună groaznică, fără a suferi ceva. În Kaiser, ca şi-n alte grupe de munţi, o serie de trasee de mare dificultate îi poartă numele, împreună cu Lucke, care acum avea vîrful degetelor de la mîini amputate din cauza degeraturilor, a urcat un traseu în Fleischbank (Ostwand), extrem de greu, avînd 40 de metri de surplombă. El a fost capul de coardă a celei de a doua ascensiuni a traseului din Cima Grande, făcut în premieră de Emilio Comici şi fraţii Dimai. La cabană îl ajuta soţia, o femeie distinsă. După război şi-a construit cabana lui proprie, tot în Wilder Kaiser. Era căutată şi pentru sezon de schi, mai ales că avea şi teleferic. În puţinele clipe din aceste zile cu ploaie, cînd puteam privi peisajul de pe terasa cabanei, masivul Kaiser părea măreţ, numai stîncă, fără pic de vegetaţie, paradisul căţărătorilor. La stînga, Predigtstuhl cu creasta lui nordică îşi întindea coama spre sud, lăsînd spre vest, adică spre cabană, să se vadă pereţii săi verticali, cu o diferenţă de nivel de 600 metri. La mijloc se afla Fleischbank, al cărui perete formidabil nu se vedea. Totenkirchl, la dreapta, părea o catedrală gotică, avînd trei terase, cu nenumărate hornuri şi turnuri3. În ziua de 16 august vremea s-a îmbunătăţit şi, după sfatul lui Fritz Schmitt, am făcut, ca primă tură, ascensiunea pe Kopftorlgrat, o creastă frumoasă, cu şase vîrfuri. Pentru a ajunge în acest traseu, am ocolit muntele Totenkirchl, am coborît puţin pe drumul pe care am venit de la cabana Hinterbarenbad, apoi am mers la stînga şi am dat de creastă. În spatele nostru era peretele de vest al Totenkirchl-ului, cu faimosul Dulferweg. În stînga noastră aveam o depresiune, un circ glacial, iar jos, la capătul circului, se vedea cabana Gaudeamus, unde a învăţat să se caţăre Hans Dulfer 4. Acolo, la Mutter Maria, el a prins dragostea muntelui, încît din copilul slăbuţ ce fusese a devenit cel mai mare alpinist al timpului său. Avea 14 ani cînd a fost trimis la munte. A murit pe front la 15 iunie 1915, luptînd ca voluntar. Alpinismul îi datorează o serie de metode de căţărătură care-i poartă numele. Nieberl5, scria despre el: „Einer der besten Kletterer aller Zeiten, eine Klasse fur sich"6. Kopftorlgrat este ceva mai scurtă decît creasta Pietrei Craiului, dar mai accidentată. Pe parcursul ei sînt şase turnuri. Cinci dintre ele pot fi ocolite, dar dacă vrei să le escaladezi, ridică unele probleme. Al şaselea turn, Elmauer Halt, 2 344 m, este vîrful crestei. Pe acest vîrf se află un refugiu, fără paznic. Al cincilea turn, 1

Nanga Parbat: 8125 m. Face parte din terminaţia vestică a marelui lanţ himalayan. A atras atenţia alpiniştilor de timpuriu. Se pare că primul a fost Adolf Schlagintweit, la 1856, apoi Albert Fred Mummery, la 1895; expediţia germano-americană (Willy Merkl, Fritz Bechtold, Felix Simon, Fritz Wiessner, Herbert Kunigk. Peter Aschenbrenner, Hugo Hamberger, Rand Herron şi Elisabeth Knowlton în 1932); expediţia germană din 1934 (Willy Merkl, Willo Welzenbach, Peter Aschenbrenner, Fritz Bechtold, Alfred Drexel, Peter Mullritter, Erwin Schneider, Uli Wieland şi dr. Willy Bernard. După ce au instalat tabăra 7 la 7 050 m, vremea a început să se strice şi au fost obligaţi să coboare. Furtuna a fost atît de groaznică, încît nu au reuşit să ajungă la lagărul 4, cu eforturi supraomeneşti, decît Peter Aschenbrenner, Erwin Schneider şi cîţiva şerpaşi. Au murit Uli Wieland, Willy Merkl şi Willo Welzenbach, plus cîţiva şerpaşi. (vezi Himalaya de Marcian Bleahu, Gheorghe Epuran şi Mircea Bogdan, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1966) (n.a.). 2 Peter în tinereţe a practicat, ca sport, şi boxul (n.a.). 3 După o broşură din 1923, Das Totenkirchl avea, atunci 50 de trasee (n.a.). 4 Fiind debil fizic, părinţii l-au trimis la munte să se întremeze (n.a.). 5 Der Bergsteiger von heute, de Fritz Schmitt — Miinchen — 1937, pag. 331 (n.a.). 6 Unul din cei mai buni căţărători al tuturor timpurilor, o clasă aparte (tr.a.)

57

numit die Kapuze, de forma unui capişon, de unde-şi trage şi numele, are faţa de sud complet surplombantă. Pe vîrf se găsea montat un cocoşel de metal, ca semn că fusese urcat. La baza surplombei am găsit trei tineri nemţi, alpinişti; voiau să urce această surplombă, pentru a ajunge pe vîrful turnului. Cînd am ajuns noi acolo, am văzut că unul din ei, capul de coardă, angajat în ascensiune, avea o poziţie critică: pitonul era slab bătut, încît căţărătorul sta să cadă. Le-am spus lui Dan şi lui Creangă sa vină repede sub el. Norocul lui a fost că l-am prins noi în braţe. Căzătura a fost pe verticală, de la vreo trei metri înălţime. Am observat că cei trei nemţi nu ştiau să facă scăriţe. Ca scăriţă, înnodau o buclă de frînghie la mijloc, pe care o atîrnau de piton cu ajutorul unei carabiniere. Punînd piciorul în scăriţă pe prima treaptă, prin greutatea corpului, toată bucla s-a întins şi nu a mai lăsat posibil să se aşeze piciorul pe treapta a doua. Cînd am sosit noi la baza surplombei, capul de coardă se muncea să introducă al doilea picior în scăriţă, operaţiune care nu-i reuşea. Ceilalţi doi tovarăşi de ascensiune îl asigurau, ţinîndu-l agăţat în coardă, fără să observe că pitonul ceda. După ce lam prins, ne-am prezentat, apoi le-am arătat cum se face o scăriţă, astfel ca fiecare buclă să nu se strîngă, atunci cînd prima, aceea de jos, este încărcată cu greutate. Acest lucru îl învăţasem în Italia. Întorcîndu-ne la cabană, Peter ne-a întrebat pe unde am umblat. I-am vorbit despre locurile văzute şi i-am relatat şi despre păţania celor trei tineri nemţi. — Acolo eu urc în mîini, neasigurat şi fără piton, ne-a spus el. Auzindu-1, nu ne venea să credem. Sesizînd nedumerirea noastră, a făcut pe loc o demonstraţie, chiar în sala de la intrare. Tavanul acestei săli, format din scînduri aşezate pe grinzi groase de vreo 10 centimetri, vopsite, a fost locul demonstraţiei. Peter a întins braţul drept, a prins grinda între degetul mare şi celelalte patru, pe părţile laterale, a strîns-o şi s-a ridicat într-un singur braţ de cîteva ori. A fost o demonstraţie de forţă, cum n-am mai văzut. A doua zi, 17 august, am mers să urcăm unul din numeroasele hornuri din partea de sud a muntelui Totenkirchl. Am ales Kraftkamin, un horn, care, ca şi altele, face legătura între prima şi a doua terasă. Am ales acest horn pentru că intrarea în el se face printr-o traversare mai grea, pe o faţă verticală. Am făcut, cu acest prilej, cîteva fotografii. Unele din ele au fost publicate în Buletinul C.A.R., pentru a arăta că acolo sînt pereţi verticali pe care se circulă şi că ceea ce se vede în revistele străine de specialitate sînt realităţi, nu poveşti. În traversare am găsit, într-un loc, o priză minunată, cum numai în calcar se poate întîlni. O parte din calcarul dizolvat a lăsat în margine o coloană, ca o toartă, de care te puteai ţine cu mîna şi puteai să dai după ea o buclă de frînghie, de capetele căreia să atîrni o carabinieră şi să faci o asigurare. Trecerea avea aproape o lungime de coardă. Chiar de la început, prizele lipseau. Pentru a depăşi o porţiune de doi metri m-am lăsat în frînghia trecută după un bolovan. Acolo în calcar se găseau foarte multe proeminenţe după care se putea da coarda şi se putea face rapel. După vreo 10 m a urmat iar un punct greu care a necesitat un şpraiţ (grand-ecart). Hornul a fost destul de dificil. Fiind larg, nu a permis un ramonaj normal, iar în partea superioară era şi surplombant şi umed. Pentru a-l urca, am făcut totuşi un ramonaj, într-o poziţie foarte ciudată. La un moment, mă aflam cu vîrful picioarelor pe un perete, iar pe celălalt cu ceafa şi capul, înaintarea se făcea foarte anevoios. După trecerea acestui punct dificil a urmat o porţiune mai uşoară şi am ajuns pe a doua terasă, întoarcerea s-a făcut pe un drum de coborâre Fuhrerweg (drumul ghidului, al conducătorului) care este mai dificil decît Valea Seacă a Caraimanului prin hornuri, întorşi la cabană, Peter, ca de obicei, a întrebat cum a fost. I-am spus că a fost frumos, numai că hornul a fost umed şi larg; că am ramonat greu în el. Ne-a ascultat, a zîmbit şi ne-a spus că el urcă acest horn în şpraiţ. Pentru a spulbera nedumerirea noastră, ne-a făcut o nouă demonstraţie, a făcut un spagato cu o deschidere de doi metri, ca o tînără balerină. A treia zi, la 18 august, pe o vreme minunată, am făcut o tură mai grea: Nordkante în Predigtstuhl. În ajun fuseseră doi nemţi în acest traseu. Am văzut mai multă lume pe terasa cabanei urmărind această ascensiune. Peter se uita printr-o lunetă, lungă de un metru, prin care se distingeau toate detaliile. Urmăream şi noi, alături de ei, cu ochii liberi. La un moment dat, am văzut ieşirea echipei pe o coamă, apoi pe vîrf. Am consultat ghidul primit de la Fritz Schmitt. Seara, am cerut relaţii suplimentare celor doi tineri care se înapoiaseră la cabană. Cu cele văzute, cu informaţiile culese şi cu ghidul în mînă, a doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit la treabă. Escalada a început din Steinerne Rinne, o vale între Predigtstuhl şi Fleischbank, printr-o traversare destul de grea. La capătul ei, către dreapta, am mers în sus pe un fel de horn. Am urcat aproape tot timpul ca pe un marcaj natural. Din loc în loc, acolo unde sa pus mîna sau piciorul, calcarul era îngălbenit, înnegrit. Pitoanele întîlnite au fost foarte rare. După ce am urcat o fisură, apoi un horn, cîteva lungimi de coardă pe o muche şi încă o porţiune mai puţin dificilă, am ieşit într-o coamă, unde în ajun văzusem pe cei doi alpinişti. De acolo în sus se înălţa vîrful, Nordgipfel, de 40 de metri. Aceasta este porţiunea care poate fi urmărită de la cabană. Pentru a urca pe vîrf sînt două variante: una tehnică, adică urcîndu-se la coardă dublă şi cu ajutorul pitoanelor, carabinierelor, scăriţelor etc. şi a doua, în căţărătură liberă, fără nici un material

58

tehnic, ci folosind doar ce natura a lăsat, adică prizele. Ca alpinişti români, dornici să arătăm ce putem, noi şi alpinismul românesc, am ales traseul aerian, adică al doilea, fără de materiale şi numai prin mijloace proprii. Această variantă demonstra curaj şi măestrie. Am mers cîţiva metri pe un prag de piatră foarte îngust, avînd sub mine un abis şi un perete vertical de 600 metri. Pe acest prag am găsit un piton. Am asigurat coarda în el cu ajutorul unei carabiniere şi am început să urc. Din vîrf, prin topirea zăpezilor şi scurgerea apelor ploii, pe faţa de calcar a peretelui, se săpaseră şănţuleţe. Acestea se uneau aproape de baza vîrfului, într-unul din aceste şănţuleţe (al locului de unire a lor) am pus vîrful piciorului drept şi, cu mîinile, prin presiunea exterioară făcută pe muchiile acestor şănţuleţe, am reuşit să fac primii paşi. Am dat apoi de nişte prize micuţe, dar bune. Le-am folosit şi, încet, încet, pas cu pas, fără a mă gîndi la hăul de sub mine, am urcat cei 40 de metri. Cît de ciudată este psihologia unui căţărător ! Eu, de cîte ori urcam o tură, simţeam o teamă, o reţinere, şi mă întrebam: oare am să pot urca ? sînt oare suficient de antrenat ? Odată intrat în traseu, însă, după primii paşi, toate îndoielile dispăreau şi urcam cu o plăcere pe care niciodată nu o voi putea exprima în cuvinte. Nu am pornit niciodată fără antrenamentul necesar. Antrenamentul era secretul meu în căţărătură. Şi ca să nu mint, totuşi, am plecat odată sa urc hornul din Coştila şi Creasta Coştilei, cu mai mulţi prieteni, la un început de sezon. Nu aveam antrenamentul necesar. Urcînd hornul, mi-am dat seama de lipsa antrenamentului, nu am mai urcat creasta şi am coborît în Valea Gălbenelelor. Nu ştiu ce şi-au zis prietenii, dar nu mergeam fără să mă simt bine cînd urcam. Fiindcă în vremea aceea iarna nu ne căţăram, începeam activitatea abia în primăvară. După o vară întreagă de antrenament, toamna făceam, uneori, un drum frumos, în minimum de timp posibil şi în condiţiile cerute de practicarea acestui sport al sporturilor. Ajuns pe vîrf, după mine a venit Dan Popescu, apoi Gigi Creangă, pe care l-a asigurat Dan. Am stat puţul pe vîrf, am notat ascensiunea noastră în cartea ce se găsea acolo şi ne-am pregătit de coborîre. Coborîrea din vîrf trebuia să o facem pe un horn, numit Botzongkamin, în rapeluri. Şase sute de metri de rapel însemnau 15—20 lungimi de coardă. Necazul mare a venit acum. Am făcut o tristă constatare: Gigi Creangă, deşi mergea cu noi în ascensiuni de vreo doi ani, nu făcuse nici un rapel pînă atunci. Vrînd — nevrînd, a trebuit să înveţe acum, dar asta a costat timp preţios. Cînd am terminat coborîrea şi am ajuns la locul de plecare, se întunecase1. Încet şi cu prudenţă am coborît pe întuneric pînă în potecă şi de acolo la cabană. Cînd am ajuns aici, de cealaltă parte a uşii, cu mîna pe clanţă, stătea unul din ghizi, iar în spatele lui alţii; erau constituiţi în echipă de salvare, gata să plece după noi. Ne urmăriseră în timpul ascensiunii şi s-au convins că urcam normal, ne-au văzut şi cînd am ajuns pe vîrf, dar n-aveau cum să ştie că Gigi nu se pricepea la coborîrea în rapel. Aschenbrenner ne-a întrebat din nou cum a fost. Pentru că ne urmărise cu luneta, i-a făcut observaţie lui Dan că nu l-a asigurat corect pe Creangă. Am observat, în acelaşi timp, că Peter era mulţumit de noi. Acesta a fost examenul, neoficial, prin care am cîştigat simpatia lui pentru alpinismul românesc. Traseul urcat avea gradul 5. Ziua a patra, 19 august. Vremea s-a menţinut frumoasă. Ne-am propus să facem altă tură: Predigtstuhl Westwand-Dulferweg. De cînd doream să urc un drum realizat în premieră de Hans Dulfer... Situat la jumătatea drumului între Botzongkamin şi Angermannweg, traseul ales de noi are intrarea printr-un horn larg, care devine vertical şi surplombant. Am intrat în horn şi, în şpraiţ, am urcat pînă la surplombă, unde am făcut o traversare la stînga, destul de grea. De îndată ce am depăşit surplomba, am trecut peste o creastă şi am urcat din nou 10 metri verticali şi o altă surplombă, pe care am trecut-o tot pe stînga pînă într-o fisură. Mai departe, am trecut a treia surplombă, am atins un perete negru şi am trecut a patra surplombă. Acolo a fost cheia ascensiunii. Am făcut o traversare extrem de grea la stînga, de trei metri, pentru a intra într-o fisură. A urmat un horn cu o înclinaţie medie pe care după un timp l-am părăsit pentru a urca o bandă oblică. Banda, un prag îngust, înclinat, am trecut-o la început pe burtă, tîrîş, apoi comod şi, după ce am depăşit un colţ şi o şa, am intrat într-un horn uşor ce ne-a dus în Hauptgipfel. Înaintea noastră mai erau angajate pe acelaşi traseu încă trei echipe: trei tineri nemţi, ghidul Lucke cu un englez şi doi elveţieni. Fiind mai aproape de noi, i-am întrebat pe aceştia de ce vin în Austria să se caţăre, de vreme ce Elveţia e renumită prin munţii ei ? Au răspuns că la ei în ţară trasee de căţărătură în stîncă nu au decît unele foarte grele, ce nu depăşesc 80 de metri 2. Pe Hauptgipfel am stat ceva mai mult şi am admirat împrejurimile, primind explicaţii de la aceşti doi elveţieni de limbă germană, cunoscători ai regiunii. La nord privirea se pierdea în cîmpiile Tirolului către Walchsee. La sud zăream munţii acoperiţi de zăpadă: Hohe Tauern şi vîrful cel mai înalt din regiune, Grossglockner. 1

În Alpi, deci şi în Kaiser, este obiceiul ca fiecare alpinist să vină pînă la baza traseului cu un rucsac, avînd în el cele necesare. Acolo schimbă bocancii cu espadrilele, îşi ia cu el numai materialul strict necesar pentru căţărătură, iar restul rămîne jos. După tură, revine de unde a plecat şi îşi ia rucsacul. Aşa am procedat şi noi (n.a.). 2 Excepţie face Matterhorn care-i la graniţă cu Italia (n.a.).

59

Spre vest vedeam turnurile de calcar ale Watzmann-ului, iar la răsărit Berchtesgarden cu munţii înconjurători. Coborîrea am făcut-o pe Angermannweg, drumul cel mai uşor care duce la vîrf. Ziua următoare, a cincea, 20 august, a fost tot frumoasă. I-am propus lui Dan să urcăm în doi peretele de sud al Fleischbank-ului, traseu de gradul şase. — Ce-s nebun ? Eu vreau să mor acasă, a replicat el propunerii mele. În această situaţie, nu am avut ce face. Am regretat mai tîrziu că nu am solicitat pe altcineva, ori să fi mers însoţit de un ghid... Gigi Creangă şi-a luat rămas bun; pleca să viziteze Berlinul şi alte oraşe din Germania. Noi am rămas la cabană în aşteptarea zilei fixate pentru începerea cursurilor. În zilele ce au trecut, Traudel, fata cea voinică, tînără şi simpatică, a fost foarte amabilă: de cîte ori observa că ne întoarcem din turele noastre, apărea pe treptele terasei cu paharele pline cu bere; ştia că sîntem însetaţi, ori pusese „gînd rău" unuia dintre noi ? Cui ? N-am aflat niciodată, dar gestul ei ni s-a părut drăguţ şi nu-l voi uita nicicînd. Aschenbrenner, crescut acolo, în munţi, cunoştea capriciile vremii. Se ajuta şi de semnele unui barometru. Cînd vremea se arăta bună, îşi lua nepotul, băiat de 14—15 ani, şi pornea cu el în ture, să-l formeze. Nu ştiu ce a devenit adolescentul, îmi aduc aminte că, într-o zi, era tare încîntat de ce făcuse atunci. Simţea nevoia să împărtăşească cuiva bucuria lui. M-a găsit pe mine. A început să-mi povestească, cu pasiune, într-o bavareză din care nu înţelegeam nimic. L-am lăsat totuşi să vorbească, văzînd cîtă plăcere îi făcea confesiunea. Bucuria i-a stricat-o Traudel; i-a spus că nu sînt neamţ şi că nu ştiu bine germana. Bietul copil, s-a ruşinat... ÎNCEPEREA CURSURILOR Duminică 21 august sosise, în sfîrşit, ziua cînd trebuia să începem şcoala sub conducerea lui Peter Aschenbrenner. Avea, ca ajutoare, doi ghizi foarte buni: Weinberger şi Lucke. Odată cu debutul cursului, am fost „coborîţi" de la mansardă la etaj, în camere de cîte două persoane, cu paturi suprapuse şi cu lavoar; intrasem în regim de şcoală. Masa se servea într-o sufragerie mai mică, împreună cu Peter şi cu ceilalţi opt elevi. Se crease repede o atmosferă aproape intimă, mai ales că, de la prima prezentare, Aschenbrenner ne-a interzis să-i spunem domnule. — Eu sînt pentru voi, du Peter, ne-a atras atenţia marele alpinist. Programul primei zile de şcoală prevedea: orientare în teren, folosirea hărţii şi a busolei, precum şi a tuturor modurilor de orientare. Din păcate, cînd ne-am sculat, dimineaţa, era ceaţă. Nu se vedea nimic în jurul cabanei, încît am intrat în sufrageria mică, rezervată nouă, pentru o lecţie teoretică. Peter a făcut un istoric al evoluţiei fiecărui material în parte. Ne-a spus cînd şi unde a fost folosită prima oară frînghia, ca auxiliar în ascensiune, ne-a vorbit despre încercările de a se folosi — pentru confecţionarea ei — materiale ca rafia, manila, cînepa, mătasea ori diferite combinaţii cu miez metalic. De asemenea, a evocat momentul în care s-a utilizat pentru întîia oară pitonul, evoluţia acestuia, de la simplu piron la pitonul de oţel în trei muchii, apoi la pitoanele Fiechtl. Ne-a vorbit despre pitoanele de rapel, de fisură orizontală sau verticală, a insistat asupra modului de batere corectă, în fisură, a unui piton. A vorbit apoi despre carabiniere, piolet şi colţari şi despre istoricul şi evoluţia fiecăruia în parte. Tot în prima zi am aflat de la Peter Aschenbrenner că au existat oameni 1 ce susţineau că adevărata căţărătură este aceea unde se foloseşte numai stînca, cu conformaţiile ei, neacceptîndu-se frînghia, pitonul sau carabiniera. A triumfat pînă la urmă, ni s-a explicat, cum era şi firesc, adevărul că mijloacele tehnice reduc numărul accidentelor alpiniştilor, că ele contribue la asigurarea unui moral ridicat, datorită căruia s-au făcut escalade deosebit de dificile. A doua zi, luni 22 august, ploua. Am rămas în cabană, în sufrageria noastră. Am repetat descrierea şi folosirea materialelor. Am observat însă o anumită stare de nelinişte, de nervozitate a oamenilor, încet, ne-am dat seama despre ce era vorba: o echipă de doi medici plecase în dimineaţa zilei anterioare să urce traseul Dulfer din Totenkirchl Westwand şi încă nu se întorseseră la cabană. Un grup de ghizi, constituiţi în echipă de salvare, au plecat, pe traseul Fuhrerweg, în vîrful muntelui, sa constate dacă se observă ceva jos, în prăpăstii. Peretele este vertical, iar traseul — de gradul VI — are două traversări grele, una de 40 de metri şi alta de 20 metri. În jurul prînzului, echipa ghizilor a cerut ca, imediat, să plece o altă echipă la baza rutei urcată de cei doi dispăruţi. După ce am luat dejunul, toţi cursanţi, conduşi de Peter, am plecat la locul indicat. La scurt timp după sosirea noastră acolo, au venit şi salvatorii care fuseseră pe vîrf. Au dat raportul: în perete au descoperit, nu doi, ci patru alpinişti, din care trei erau morţi; unul singur mai trăia, agăţat în perete. Ce se întîmplase ? Cei doi alpinişti plecaţi 1

Paul Preuss (1886—1913), unul din cei mai mari reprezentanţi ai escaladei libere din toate timpurile. În scurta lui viaţă a urcat l 200 de trasee, din care 150 de premiere. El susţinea că adevărata căţărătură este aceea în care nu foloseşti nici un mijloc tehnic. În opoziţie cu el, Hans Dulfer, creatorul unor mijloace tehnice de căţărătură, susţinea necesitatea folosirii acestora, arătînd avantajele, între ei era numai o “luptă" de idei. A învins raţiunea. La moartea lui Paul Preuss, Hans Dulfer a plîns mult... (n.a.).

60

de la cabană, alpinişti buni, cunoscuţi, s-au dus să urce drumul menţionat. Au scris în registru în ce loc se duc. Seara, cineva a observat că nu s-au întors. Ei au plecat dis-de-dimineaţă. Era ceaţă, cerul acoperit. Au plecat, totuşi. Au ajuns cu bine în locul de acces — o vale (Schlucht). Au lăsat la bază bocancii şi rucsacurile, cum se obişnuia. Au urcat valea, care avea ceva înclinaţie, din trepte în trepte. S-au angajat apoi, în stînga, pe perete. Urcau cu tot timpul nefavorabil. Nu ploua, e drept, deşi cerul era acoperit. Au trecut cu bine prima traversare, de 20 de metri. Abia atunci a început să plouă mărunt, dar nu au dat importanţă acestui fapt continuînd ascensiunea. Capul de coardă s-a angajat în traversarea de 40 de metri. Cînd aproape să-l termine, s-a produs o alunecare. Prăbuşirea a fost inevitabilă. Pitoanele fiind rare, şocul a fost puternic. S-a rupt pitonul, s-a dezdoit carabiniera şi, în final, s-a rupt coarda. Capul de coardă s-a prăbuşit în vale şi a murit. Secundul, avînd asigurare personală, a rămas în perete, de unde a fost scos a doua zi după-amiază. În aceeaşi zi, o altă echipă de doi alpinişti a venit de jos, din Kufstein. Nu a trecut pe la nici o cabană să se înregistreze. Oamenii au mers să urce acelaşi traseu, neştiind de cei plecaţi de la cabana noastră. Se pare că în timp ce echipa din Kufstein făcea prima traversare, aceea de 20 de metri, s-a produs prăbuşirea capului de coardă amintit. E posibil ca acesta, în cădere, să-i fi antrenat pe cei doi. Dar poate că emoţia, ori ploaia, ori pietrele rostogolite de sus, ori toate la un loc au contribuit la prăbuşirea inevitabilă a celei de-a doua echipe, fără ca frînghia să se fi rupt. Au cedat pitoanele şi carabinierele. Alpiniştii au murit legaţi în coardă. Acest accident a impresionat pe toată lumea, chiar şi pe ghizii obişnuiţi cu astfel de întîmplări. Aschenbrenner, însoţit de cîţiva ghizi şi elevi nemţi, au plecat pe Winklerschlucht, cum se numea valea. Au luat cu ei saci şi cordelină. Morţii au fost băgaţi în saci, legaţi cu cordelină. Sacii au fost apoi aruncaţi din săritoare în săritoare. În timpul acestei operaţiuni de „curăţire" a muntelui, noi cei de jos tăiam crengi mari de jneapăn, pentru a face sănii cu ajutorul cărora să poată fi transportate cadavrele. În fine, odată aduşi în potecă, morţii au fost băgaţi într-un alt rînd de saci, curaţi. Au fost aşezaţi pe crengile de jneapăn, legaţi bine cu cordeline, să nu se prăvălească, şi caravana a pornit. Unii din noi trăgeau sania la vale, alţii ţineau din deal, cu alte corzi, să nu se rostogolească, deoarece drumul era înclinat. Astfel am tîrît acele crengi, cu trupurile neînsufleţite, pînă în poteca principală. Le-am lăsat acolo, adăpostite după un copac, unde, probabil, mai „poposiseră" şi altele. Le-am acoperit cu crengi verzi de brad, ca într-un ritual. Curînd, urmau să fie transportate la vale şi predate familiei... În vreme ce noi, cei de la cabana Stripsen, participam la aceste operaţiuni, cerul continua să rămînă parţial acoperit. Valuri de nori treceau şi astupau, din timp în timp, crestele munţilor. Undeva aproape, pe Kopftorlgrat, urcau alţi căţărători, îşi anunţau prezenţa acolo prin iodlăre. Strigătele lor, mi se părea mie, aveau un ecou sinistru în munţi în ziua aceea... A treia zi de şcoală, marţi 23 august, vremea a fost tot proastă. A început să ningă încă din cursul nopţii. Tot în mica noastră sufragerie, ni s-au arătat diverse truse medicale, de ajutor imediat, întrebuinţate în munte, precum şi diferite sisteme de bandajare a răniţilor în diverse locuri ale corpului. Cu toate acestea, printre explicaţii, observam că starea de spirit rămăsese încordată. Peter nu se simţea în largul lui. Se tot dădeau sau se primeau de la cabane telefoane repetate. Mereu cîte un ghid venea şi-i comunica ceva în taină. El dădea dispoziţii scurte. La prînz, s-a întors de pe Kopftorlgrat o echipă de salvare formată din ghizi1. Am aflat atunci că cei doi alpinişti, căci doi erau, de pe creastă, cu care în ajun schimbasem iodlăre, nu s-au mai întors acasă, Cu greu, prin viscol şi zăpadă, echipa a ajuns la turnul cinci, a auzit semnale de ajutor, dar din cauza furtunii nu a putut afla locul unde se găseau accidentaţii. După-amiază a plecat însuşi Aschenbrenner însoţit de mai mulţi ghizi. Din aceleaşi motive, victimele nu au fost găsite. A patra zi de şcoală, miercuri 24 august, după masa de dimineaţă, s-a întreprins o amplă acţiune de salvare. Am primit hrană rece şi am plecat cu toţii, elevi şi instructori, să căutăm victimele. S-a mers, prin zăpadă mare de o jumătate de metru, pe drumul de coborîre, la refugiul de pe vîrf. Acţiunea începea acum de sus în jos. Participau la ea şi alţi ghizi veniţi de la cabana Gaudeamus. Intre salvatori se aflau şi cei trei tineri întîlniţi în prima noastră ascensiune la turnul „die Kapuze". Au fost constituite, rapid şi în ordine, trei grupe. Peter conducea operaţiunile. O grupă formată din vechii ghizi a coborît pe creastă, spre turnul cinci. A doua — formată din noi, novicii — am rămas pe loc, avînd sarcina să aducem zăpadă de afară, să o topim la primusuri şi să facem permanent ceai. A treia echipă asigura legătura între noi şi prima grupă, apro-vizionînd-o pe aceasta cu ceai fierbinte. Către prînz, vremea luminîndu-se, alpiniştii au fost găsiţi pe faţa vestică dinspre Gaudeamushutte. Unul era mort. Cel care trăia a povestit că din cauza norilor, atît de deşi că nu vedeau nici unde călcau, au căzut în gol. În cădere, au întîlnit o muche de stîncă. Unul a căzut de o parte a muchiei, celălalt în partea opusă. 1

Pentru salvări în munţi, Clubul alpin austro-german avea atunci alocat, anual, un fond de 600000 mărci. Acest fond se împărţea în fiecare an, ca stimulent, celor ce participaseră la acţiunile de salvare, în raport cu numărul de participări. Echipele de salvare se formau din ghizii care stăteau la cabane, astfel că intervenţia lor era promptă, operativă. Prin regulamentul ghizilor, intra în atribuţia lor şi participarea la acţiunile de salvare. Statul nu cheltuia nimic. Totul era o acţiune obştească (n.a.).

61

Cînd a sosit echipa de salvare, cel în viaţă a cerut să i se arunce un capăt de coardă. S-a căţărat singur, asigurat, pînă în creastă, după 48 de ore de şedere sub cerul liber, în zăpadă şi viscol ! A fost adus la refugiu şi de acolo la cabana Gaudeamus. Am strîns şi noi lucrurile şi am plecat tot pe drumul de coborîre. A fost cea mai frumoasă şi spectaculoasă coborîre din viaţa mea, Ca în filme. Fiind noapte, s-au aprins facle şi lămpi cu benzină. Mult în faţa noastră mergea grupul cu cel accidentat. Noi, cei de la Stripsen, aliniaţi, înaintam unul după altul la oarecare distanţă. Muntele acoperit tot cu zăpada strălucea feeric la lumina torţelor şi a lămpilor. Mortul a mai rămas o noapte în perete, urmînd să fie coborît a doua zi, cu obişnuitul ceremonial. Am ajuns la cabană lihniţi de foame. A cincea zi de şcoală, joi 25 august, am mers în apropierea cabanei, pe drumul ce duce spre Totenkirchl şi Steinerne Rinne. Aschenbrenner a făcut acolo o demonstraţie de traversare Dulfer, auserstschwierig 1. După-amiază am făcut rapeluri şi traversări. Traversările au un mare rol în cunoaşterea tehnicii alpine. Mie instructorul mi-a dat să urc o fisură oblică, cu nişte prize în formă de alveole. Am urcat-o pe toată, dar mi-au îngheţat mîinile. În timpul exerciţiilor noastre, un fapt deosebit ne-a atras atenţia tuturor: a apărut un cetăţean, trecut de 40 de ani, îmbrăcat în haine negre, într-o ţinută corectă, cu pălărie pe cap, cu ochelari cu rama de aur şi încălţat cu ghete negre; în spate purta un rucsac. Omul s-a oprit în potecă, privindu-ne. După un timp, a dat jos de pe spate rucsacul, l-a desfăcut, a scos din el o frînghie nou-nouţă, pitoane, carabiniere, ciocan... Cu un aer de seriozitate absolută, a bătut un piton în drum, a asigurat coarda cu o carabinieră şi a început să facă rapel pe această pantă uşoară de 5° înclinaţie. M-am întrebat: oare ne parodiază ? într-un moment de cumpănă sau de „oboseală", omul şi-a scos pălăria de pe cap, lăsînd să-i apară o chelie, cu trei fire de păr răsucite în sus. Atunci am exclamat: — Iată-l pe Nimbus, profesorul Nimbus2. Vineri, 26 august 1939. Ziua a şasea de şcoală. Am mers cu toţii în Predigtstuhl, pe Angermannweg. Românilor ni s-a dat să urcăm o variantă mai grea, foarte aeriană: Siidgrat. Avea Peter păreri bune despre noi. Îl cucerisem. Coborîrea de pe Hauptgipfel am făcut-o pe drumul normal pînă în Predigtstuhl Scharte, iar de acolo am urcat o creastă ferestruită, pentru a ajunge pe Vordere Goinger Halt, apoi pe Hintere Goinger Halt şi, mai departe la locul de plecare. Am mers pe o muche destul de largă, înierbată, detaşaţi. Instructorul nostru ne-a spus să fim atenţi, că foarte multe accidente se întîmplă după terminarea traseului, mai ales dacă el a fost greu, deoarece concentrarea scade, favorizînd greşeli mici cu efecte mari, care uneori costă viaţa. Eram în grupul din faţă, cu Peter, cu Weinberger şi cu doi nemţi tineri. Am făcut un popas, ceva mai jos de unde lăsasem bocancii, să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Venind mai la urmă, l-am rugat pe Dan să aducă şi bocancii mei. Cînd am strigat Dan, nemţii tineri s-au pornit să rîdă, fiindcă în teoria lor rasistă numele de Dan era considerat nume iudaic. Peter i-a mustrat, spunîndu-le: — Lacht nicht, Sie sind sehr gut !3 M-a uns la suflet aprecierea celebrului Peter Aschenbrenner, dar am reţinut şi mustrarea adresată celor tineri. Ultima zi de şcoală, a şaptea: sîmbătă 27 august. Am urcat Totenkirchl pe Heroldweg. La început am mers pe Fuhrerweg pînă la traversarea care duce la Fuhrerkamin. Am întîlnit acolo cîţiva nemţi chinuindu-se să urce un hornuleţ. De, nu toţi nemţii erau pe măsura cuceritorilor Eigerului ! Unul atîrna în coardă ca un salam, cu faţa în afară, cu mîinile şi picioarele luate de pe prize, parcă se ferea să nu-l muşte sau să-l zgîrîie. Bietul Peter ! Ruşinat, a remarcat: — Auch wir haben unseren ungeschickt ! 4 Am continuat drumul pe un brîu de piatră, circular, pînă într-o şa. Ajunşi aici, nouă românilor ni s-a indicat să urcăm traseul numit Ullmann-wariante (sehr schwierig)5; o fisură verticală, grea apoi un horn şi o treaptă cu un loc bun de asigurare; în continuare, am urcat alt horn, un turn, am ajuns pe terasa a treia şi de acolo pe vîrf. La ieşirea din traseu am întîlnit un alt grup de alpinişti, băieţi şi fete, care au spus că noi am făcut un drum mai greu decît ei. Ne-au şi fotografiat ca amintire. Pe vîrf ne-am reîntîlnit cu ceilalţi colegi, cursanţi, şi am făcut ultimile fotografii. După-amiază a urmat o masă de adio. Ni s-a oferit chiar cîte un pahar de vin, însoţit de cîntece tiroleze şi vieneze. A doua zi am coborît la Kufstein, împreună cu doi fraţi din Stuttgart, care urmaseră şi ei şcoala. Ajunşi la Kufstein am fost conduşi de prietenii noştri în subsolul unui restaurant unde se 1

Excepţional de greu (n.a.). Personaj care apărea în revistele de umor ale timpului (n.a.). 3 Nu rîdeţi, ei sînt foarte buni ! (n.a.). 4 Avem şi noi nepricepuţii noştri (n.a.). 5 Foarte greu (n.a.). 2

62

găseau mai multe încăperi toate avînd pe pereţi, pictate sau în relief, scene-motive inspirate de alpinism, de căţărătură. Era ceva foarte frumos, sugestiv. CORESPONDENŢA După participarea noastră la cursurile de instructori din Wilder Kaiser, între C.A.R. şi Deutscher Alpenverein s-a purtat o scurtă corespondenţă. Transcriu mai jos o scrisoare primită din Austria pe adresa C.A.R... „DEUTSCHER ALPENVEREIN INNSBRUCK ERLERSTRASSE 9, III Revenim asupra ultimei dvs. scrisori şi ne face o deosebită plăcere să vă putem aduce la cunoştinţă că membrii dvs. N. Baticu şi Dan Popescu au participat cu succes la cursul de perfecţionare de instructori pentru escaladă în stîncă ce a avut loc de la 20 august la 27 august 1938. Conducătorul cursului, Peter Aschenbrenner, ne scrie că, în ce priveşte membrii dvs., nu poate comunica decît cele mai bune relaţiuni care se pot da despre un alpinist şi că ambii reprezentanţi ai dvs. au dat dovada unor aptitudini cu totul deosebite pentru escaladă"1. Reproduc, de asemenea, în traducere, un fragment dintr-un articol apărut în revista Der Bergsteiger (Căţărătorul) oficios al Deutscher Alpenverein: „O menţiune elogioasă despre participarea alpiniştilor români, membrii ai C.A.R., anume N. Baticu, G. Creangă2 şi Dan Popescu, la cursurile de instructori ale Clubului alpin german. Fotografiile de căţărătură anexate ilustrează cea mai modernă tehnică, cu coardă dublă şi piton, precum şi scăriţe de frînghie". Concluzia revistei germane era că, după rezultatele ultimului an, alpinismul românesc se putea mîndri cu un remarcabil progres. Ca urmare a legăturilor stabilite de C.A.R. cu D.A.V. şi a schimbului de publicaţii, C.A.R. a primit două colecţii întregi ale revistei alpine Der Bergsteiger. Din nefericire, alpiniştii noştri nu au ştiut să le păstreze. MUZEUL ALPIN DIN MUNCHEN După vizita interesantului subsol din Kufstein, am plecat cu cei doi fraţi nemţi şi cu Dan la Munchen. Aici ne-am despărţit. Nemţii se duceau la casele lor, Dan urma să se întîlnească cu Gigi Creangă, iar eu trebuia să iau trenul spre Bucureşti. Cînd s-au întors în ţară, Dan Popescu a publicat în Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 2, un articol amplu 3. Reproduc în întregime, partea care priveşte muzeul, pentru a exprima şi astfel, încă o dată, dorinţa şi necesitatea înfiinţării unui muzeu al turismului-alpinismului din România, idee pentru care militează congenerii mei. „A doua vizită pe care am făcut-o la Munchen, interesantă din punct de vedere alpin, a fost la Alpines Museum, care e unic în lume. Situat în Prater Insei pe malul Issarului, ocupă o clădire destul de mare cu o grădină în care se află instalată întreaga floră alpină. La parter, primul lucru care îţi atrage atenţia este un grup de ceară: tehnica în stîncă şi gheaţă. Tehnica în stîncă reprezintă o ascensiune la piton, cu maniera corectă de a asigura şi a înainta în stîncă cu ajutorul pitoanelor. Tehnica în gheaţă reprezintă o ascensiune în Obergabel-horn, cu tăierea treptelor şi asigurarea la piton de gheaţă şi la piolet. Chiar pe perlele de lîngă uşa de intrare se află reprezentaţi munţii din lume în ordinea înălţimii. O piesă interesantă este un tablou cu schema tuturor secţiunilor D.u.O.A.V. În ordinea înfiinţării. Osterreichi-scher Alpenverein s-a înfiinţat în 1862, iar Deutscher Alpenverein în 18694. Într-un colţ al sălii se află întreaga istorie a pioletului de la Eisbeil, întrebuinţat în 1875 de suitorii lui Parseier-spitze şi pînă la pioletele moderne. Eisbeilul avea forma unei sâpâligi de grădină cu coada lungă şi servea la tăiatul treptelor. Ghizii din Garmisch au fost primii care au întrebuinţat un 1

Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 4/1939, pagina 22 (n.a.). Gigi Creangă, aşa cum s-a văzut, din eroare a fost trecut ca participant la cursuri. El a fost cu noi şi ne-am căţărat împreună pînă la începerea cursurilor, apoi a plecat (n.a.). 3 Extras din articolul De la şcoala de alpinism germană de Dan Popescu. Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 21—27 (n.a.). 4 Aceste două cluburi, pentru a avea o mai mare putere organizatorică şi a realiza lucruri frumoase şi deosebite, au fuzionat în 1874, fuziune care a durat pînă după al doilea război mondial, cînd s-au despărţit. Iniţiativa înfiinţării acestui muzeu au avut-o germanii, de aceea reşedinţa lui a fost la Munchen. Muzeul prezenta, în general, evoluţia alpinismului în lume şi în particular în Austria şi Germania. Asemenea încercări de a înfiinţa muzee alpine s-au făcut de către S.K.V., în 1895, la Sibiu, şi de către Societatea carpatină „Sinaia", în aceeaşi vreme, la Sinaia (n.a.). 2

63

piolet asemănător cu cele actuale. În partea centrală a sălii se află relieful Jungfraului la scara de l: 10 000. Ocupă 15 pînă la 20 de metri pătraţi. Alte reliefuri mai mici din această sală sînt ale munţilor: Berner Oberland, Watzmann, Drei Zinnen, Vajoletturme şi, comparativ, Der Dom zu uns Frau din Munchen. Tot la parter se mai află o frumoasă colecţie de stalactite, stalagmite şi cristale de munte. Pe două panouri sînt hărţile geologice ale reliefului Austriei şi Wettersteinului. Interesantă este prezentarea dezvoltării cartografiei în Austria, Bavaria şi Elveţia; de la primele hărţi, cu desene de animale şi case şi pînă la hărţile moderne. Alături, sînt fotografiile instrumentelor modrne cu care se face o hartă. O piesă istorică este foaia din jurnalul locotenentului Nauss, primul suitor al Zugspitzului, cel mai înalt munte din Germania... Muzeul mai posedă o bogată colecţie de desene vechi alpine. Întreaga floră alpină, clasată pe regiuni, este reprezentată prin fotografii colorate. O piesă rară este o floare de colţi enormă, cu un diametru de 8—10 centimetri, culeasă în Langental. Pe pereţi se găsesc împăiate toate păsările alpine. Pe o masă se află o colecţie completă de şerpi de munte conservaţi în alcool. Dintre animale: o marmota mumificată, capre negre, rîşi, hermeline etc. Într-o anexă a parterului se află explicaţia curiosului fenomen observat adesea şi numit zăpadă roşie, lucru interpretat de popor ca prevestitor de războaie. Zăpada este colorată în roşu de sporii unor alge. Tot aici este arătată şi singura insectă care trăieşte pe gheţar: Descria glacialis, numită popular puricele de gheţar. Documente istorice sînt desenele care reprezintă prima ascensiune a Matterhornului, cu celebra catastrofă, şi prima ascensiune a Mont Blancului. Aici este arătată trecerea unei crevase din Glacier de belle Cote cu ajutorul unei scări. Gheţarii sînt şi ei reprezentaţi prin secţiuni în reliefuri şi schiţe care arată modul lor de formare şi variaţiile pe care le suferă în cursul anilor. O sală întreagă e dedicată Grossglocknerului cu reliefuri, tablouri, fotografii, ascensiuni noi, ascensiuni grele, panoramice etc. Prima ascensiune a fost făcută de fraţii Klotz Henn şi von Hohenwart la 25 august 1799. Pe pereţii scării care duce la etaj este arătată împărţirea regională a bondarului în diverse regiuni alpine din lume. Acest bondar este caracteristic, căci în fiecare regiune are altă culoare. Afară de aceasta, mai putem admira minunate fotografii în culori de flori alpine. La etaj, o sală e consacrată salvărilor în munţi. O machetă arată coborîrea unui rănit din perete cu ajutorul unui sac special, o sanie pe schiuri, diverse truse medicale pentru ajutor imediat şi fotografii de salvări în munţi. O schiţă arată lucrările ghizilor în peretele nordic al Eigerului pentru salvarea celor patru alpinişti germani morţi acolo în 1936. O serie de 6 fotografii arată căderea progresivă a unei lavine în Caucaz. Războiul în munţi este reprezentat într-o sală alăturată. Regiunea cea mai celebră este Marmolada, despre care o machetă arată întreaga situaţie a liniilor de luptă. Cîteva informaţii interesante: în Eiskofel la 3 400 metri a fost instalat un tun de 149 mm, iar punctul cel mai înalt unde a fost instalat un tun este Ortler-Vorgipfel 3872 metri. O altă sală conţine următoarele reliefuri: Dachstein, Pallagruppe, Săntis, Marmolada şi, comparativ, Vezuviul. O vitrină conţine motive de artă ţărănească alpină executată la Cortina de şcoala lui K. K. Fach. Standul rezervat lui Wilder Kaiser, masivul în care s-au format toţi căţărătorii germani, arată: reliefuri, fotoitinerare şi fotografiile celor mai buni căţărători din acest masiv, cu fragmente din jurnalele lor. Îi putem vedea aici pe Dulfer, Fiechtl, Maduschka etc. Două vitrine sînt rezervate insignelor cluburilor alpine şi de schi din întreaga lume. Cea mai interesanta şi mai simplă insignă este aceea a Alpin-clubului englez. Este de mărimea unui nasture de haină, de culoare cărămizie şi are în relief numai literele: AC. Am găsit şi insigna S.K.V. Deoarece numai insigna Clubului alpin român lipsea, am predat una d-lui Schmitt spre a completa preţioasa colecţie a Muzeului alpin. O altă sală este rezervată costumelor ţăranilor din regiunile muntoase. Sînt interesante costumele de nuntă ale ţăranilor din Grodner. Expediţiilor alpine din străinătate, care au adus celebritatea alpiniştilor germani şi austrieci, au rezervată o sală mare. Pe ferestre sînt diapozitive minunate din expediţia din Nanga Parbat 1934. Tot aci sînt reliefuri ale Everestului, Kilimandjaro, Uschba, Matterhorn etc. Într-o vitrină se pot vedea bocancii din expediţia Nanga Parbat 1934 şi un fel de ghete de pîslă prin care ies numai vîrfurile colţarilor. Bocancii care erau enormi şi foarte grei nu se mai întrebuinţează azi. Lîngă relieful muntelui Uschba din Caucaz se află o scrisoare prin care, în 1903, un prinţ tătar făcea cadou unei alpiniste, care vizita regiunea, muntele Uschba. Cel mai greu perete al acestui Matterhorn al Caucazului, cel apusean, a fost suit pentru prima oară de Schmaderer acum 2 ani1. Urmează tablourile alpiniştilor morţi în expediţiile Himalaya: H. Pfann, W. Merkl, H. Schaller, Catastrofa din Nanga Parbat 1934 are o plachetă în care sînt trecuţi toţi alpiniştii şi ghizii 1

Adică în 1936 (n.a.).

64

căzuţi acolo. O fotografie arată şi pe membrii expediţiei din Nanga Parbat 1937 care au murit aproape în întregime. Kangchendzonga are un minunat panoramic. Relieful Nanga Parbat lipsea, căci era dus pentru a fi rectificat după datele aduse de ultima expediţie. Subsolul muzeului e rezervat: reliefurilor istorice, tehnicii în stîncă şi ghiaţă, cabanelor, echipamentului şi ascensiunilor de iarnă. Cabanele D.u.OA.V. sînt reprezentate prin diferite machete... În jurul unui stîlp sînt o serie de piolete istorice: al lui E. T. Compton, L. Purtscheller, Eckenstein, Frăntz Steiner etc. Un perete întreg e rezervat evoluţiei colţarilor, legăturilor de schi, pitoanelor şi întregului material de escaladă la diverse popoare. Fotografii cu trasee indică coborîrile celebre pe schi: Marmolada, Kandahar, Wiesbachhorn, Parsenn, Derby Davos, Grossglockner etc. O sală întunecoasa conţine următoarele diorame: războiul în munţi, cu o galerie săpată în stîncă prin care iese ţeava unui tun, liniile de luptă în gheţarul Marmoladei şi St. Christoph am Arlberg. Tehnica modernă în stîncă este ilustrată printr-o serie de fotografii de traverseuri şi ascensiuni la coardă dublă în: Fleischbank Sudostwand, Schusselkarspitze Sudver-schneidung, Bauern Predigtstuhl Westwand, Riffelkopf-ostwand şi Schusselkarspitze Sudostwand. Pe veranda care duce în grădină găsim o colecţie de stalactite şi stalacmite din diverse regiuni, iar în curte — toate rocile din care sînt alcătuiţi munţii. Alt lucru demn de văzut din punct de vedere alpin îl constitue Alpenvereinsbucherei de sub conducerea doctorului Biihler. Biblioteca conţine 56 000 volume alpine, 24 000 fotografii şi tot atîtea diapozitive. Pe fiecare vîrf mai important din Germania şi Austria, D.u.O.A.V. are un registru, «Gipfelbuch», aşezat într-o cutie solidă de tablă şi care imediat ce se termină este instalat la Alpenvereinsbucherei, aşa încît putem urmări aici întreaga colecţie a registrelor cu numele celor care au ajuns pe vîrf".

65

IARĂŞI ACASĂ PRIMA ŞCOALĂ DE TEHNICĂ MODERNĂ DE ALPINISM DIN ROMÂNIA În 1937, cînd am plecat la şcoala de alpinism din Italia, m-am gîndit că la întoarcere să fac o şcoală de alpinism la noi în ţară. Am considerat că este necesar ca alpiniştii noştri să cunoască tehnica modernă de căţărătură, că este mai important să înveţi şi pe alţii să se caţăre, decît să te ridici numai pe tine. Ca organizator, am optat pentru Clubul alpin român, judecînd că el era singurul club de specialitate din România. Propunînd funcţionarea şcolii de alpinism în cadrul C.A.R., comitetul a aprobat imediat iniţiativa şi a trecut la propagarea ideii cu ajutorul presei, a Buletinului C.A.R., prin prospecte şi, în final, prin vitrina librăriei Cartea românească. Îmi aduc şi astăzi aminte cum m-am prezentat în faţa lui Leon, şeful raionului de materiale sportive de la Cartea românească, veche cunoştinţă, căruia i-am împărtăşit gîndurile. El m-a ascultat, apoi, împreună, am mers la directorul său, Ioaniţiu. Acesta a acceptat imediat propunerea, ba, mai mult, a contribuit la reuşita bunei organizări a vitrinei. Astfel, în vitrina 1 largă de vreo patru metri şi înaltă de doi, în partea stîngă, pe un panou, erau expuse o frînghie, un sac de dormit „Pirelli", pedale, scăriţe şi bucle. Pe panoul din dreapta — ciocane, carabiniere, pitoane de diferite forme. Pe panoul din mijloc — insigna C.A.R., fotografii mărite cu peisaje de munte, un colţ de cabană. Jos se aflau diferite materiale sportive ce se găseau în magazia Cărţii româneşti, între ele, o pancartă pe care scria: „Clubul alpin român, primul curs de escaladare modernă în stîncă. Durata cursului: 21 august—11 septembrie 1938". Aranjarea vitrinei s-a făcut cu sprijinul membrilor C.A.R., fiindcă eu am plecat la şcoala de instructori din Austria. Întors în ţară, m-am oprit la Buşteni şi am urcat imediat la refugiul Coştila, unde l-am găsit pe Titi Toboc ţinîndu-mi locul, cum convenisem la plecare. Avea la şcoală doi elevi, pe fraţii Vlad şi şi Sergiu Cunescu, elevi de liceu. Am preluat conducerea şi am început exerciţiile. Cu fraţii Cunescu, care locuiau vara la Buşteni, venea la refugiu un domn mai în vîrstă, prieten al familiei. Acesta urmărea cu viu interes cursul pe care-l făceam cu băieţii. În cea de a doua zi a vizitei sale, pe cînd făceam exerciţii, mi-a făcut un compliment: — Ai mult talent pedagogic, domnule. Ţi-o spun eu care mă pricep ! Am roşit, de emoţie, auzindu-l că mă laudă. Practic, m-am pierdut tot, că nu eram obişnuit cu aşa ceva. Făceam şcoala din plăcere, cu dăruire şi cu dorinţa ca din ce în ce mai mulţi să înveţe din cunoştinţele acumulate de mine în Italia şi Austria. Lucram cu pasiune sinceră. Cît despre omul care mi-a făcut primul compliment în calitatea mea de instructor, abia mai tîrziu, în altă împrejurare, am aflat că era profesorul universitar Alexandru Marcu. Cursul cu fraţii Cunescu s-a încheiat sîmbătă 3 septembrie. Luni, 5 septembrie 1938 au început cursurile adevărate, cu elevii care au venit şi-au locuit la refugiu. Dar, cu toată propaganda făcută prin vitrina de la Cartea românească, prin Buletinul C.A.R., prin ziarele cotidiene şi prin intermediul unui prospect-broşură, participarea a fost foarte redusă; asta în condiţiile cînd cursul şi cazarea erau gratuite ! S-au prezentat: doctorul Francisc Severin din Cernăuţi, Francisc Jelenici din Cîmpulung-Bucovina, Constantin Toboc, Victor Knapp, Ion Bedreag, domnişoara Rodica Popescu şi doamna Madeleine Knapp. După modelul cursurilor pe care le frecventasem eu însumi, în prima zi am vorbit despre materialele necesare în tehnica modernă de căţărătură, începînd cu frînghia. Am explicat că frînghia a fost folosită încă de la începuturile alpinismului. Primul care a arătat necesitatea legării în coardă, pe gheaţă, a fost parohul din Zurich, Josias Simler, în cartea Vallesiae et Alpium descriptia — publicată în 1574 şi considerată primul manual de alpinism. De la folosirea frînghiei pe gheaţă, s-a trecut uşor la utilizarea ei pe stîncă. Ca material pentru confecţionarea corzilor, alpiniştii tuturor timpurilor au încercat folosirea rafiei, manilei, sisalului, cînepei şi mătasei. Au optat în final, pentru stîncă, la cînepa italiană cu firul mai lung, din care, la vremea aceea, se confecţionau corzile Fussener. Pentru gheaţă au ales mătasea, ce nu se îmbiba cu apă şi deci nu devenea rigidă. Le-am spus elevilor mei, cum învăţasem şi eu, că frînghiile sînt de două tipuri: împletite sau răsucite. Uneori, pentru rezistenţă, s-a recurs la sîrmă, ca un „miez" mai puternic al frînghiilor, dar repede s-a renunţat la el, constatîndu-se că ataca fibra de cînepă. Corzile răsucite sînt confecţionate din trei toroane şi au lungimea între 25 şi 40 de metri (azi se folosesc curent corzi de 60 şi 80 de metri). Am arătat, de asemenea, cum trebuie îngrijită şi tratată o coardă. Am trecut apoi la explicarea modului de folosire a funiei şi de confecţionare a 1

Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 32 (n.a.).

66

nodurilor. Am arătat cum se leagă o frînghie de alta, cum trebuie să se lege capul de coardă, secundul şi ceilalţi participanţi. Am demonstrat practic cum se face nodul ghidului, nodul Bulin, simplu şi dublu, cu şi fără buclă diagonală, nodul marinăresc sau chirurgical, nodul de văcar şi altele. Am arătat de asemeni cum se confecţionează nodul-scaun, cu ajutorul căruia poate fi tras un accidentat din perete sau crevasă, ori poate fi lăsat în jos. O atenţie deosebită a fost acordată nodului Prusik, cu multiplele lui aplicaţii. Trecîndu-se la punerea în practică a celor învăţate, fiecare cursant a făcut numeroase exerciţii, pînă le-a învăţat pe toate. Desigur, tot în cadrul lecţiei de început, am arătat cum se confecţionează o pedală şi scăriţele. Considerînd că în căţărătură mai înainte de a şti să urci trebuie să şti să cobori, am trecut la locul de exerciţii, numit „Belvedere". Aici, după ce am arătat personal cum se execută un rapel, am cerut fiecărui elev în parte să treacă la executarea lui. S-a executat toată gama de rapeluri pe care am învăţat-o de la italieni. Acest exerciţiu a plăcut, desfăşurîndu-se într-o atmosferă de veselie, fiecare dintre participanţi căutînd să-l execute cît mai corect. Odată coborîrea învăţată, am trecut la capitolul ascensiuni. Am vorbit mai întîi despre prize şi despre rolul lor în căţărătură — prize de picior, de mînă, prize concave, în relief, muchii, fisuri, hornuri. Exerciţiile de escaladă liberă au fost executate, în prima zi, pe placa de la Ţancul Ascuţit, de lîngă refugiu1, Am demonstrat cum se face căţărătura adevărată, mersul pe vîrful labei piciorului, cu paşi mărunţi, ţinînd mîinile la înălţimea umerilor, corpul depărtat de stîncă. Ascensiunea aceasta, le-am atras atenţia cursanţilor, se face tot timpul numai pe picioare, mîinile servind la menţinerea echilibrului. Le-am vorbit, în continuare, despre „legea" celor trei puncte de sprijin, după care le-am arătat cum se urcă. Apoi, fiecare participant, pe rînd, a trecut la exerciţii aplicative cu asigurare şi filare printr-un piton bătut sus. Aceste exerciţii au plăcut, dar fiind mai dificile, am insistat mai mult asupra lor. Odată terminate aceste exerciţii, am revenit, după o pauză, la materiale. Am vorbit despre espadrile, ca auxiliar preţios pentru ascensiunile mai dificile. Am precizat că prima espadrilă datează din 1780, cînd Hacquet a întrebuinţat pentru prima dată în căţărătură sandale cu talpa din sfoară ţesută, că alpinistul Grohmann 2 a văzut, între 1860—1870, primele „scarpe" 3, la vînătorii din Dolomiţi, că espadrilă cu talpă de manşon a fost introdusă pe la 1910, odată cu pitonul şi carabiniera, că în 1937 exista în Italia încălţăminte cu talpă de Vibram, folosită atunci, pentru ascensiunile mixte — stîncă şi gheaţă. Am trecut apoi la piton, arătînd că alpiniştii din Dolomiţi, în încercările lor de a cuceri Cima Piccola, au folosit piroane în formă de L. Ei băteau în fisuri braţul lung al acestor piroane, pînă aproape de capăt. Le foloseau doar la coborîre, dînd frînghia după braţul scurt, care era îndreptat în sus. Asemenea piroane se folosesc şi în gospodării pentru atîrnat tablourile mari. Mai tîrziu s-au încercat pitoane în trei muchii, din oţel, care nu au dat rezultate. Pitoanele folosite în şcoală erau model Fiechtl, realizate în anul 1910 în trei variante: pentru rapel, pentru fisură orizontală şi pentru fisură verticală, din oţel moale, prin forjare. Ni s-a atras în mod special atenţia la şcoala din Austria, lucru ce l-am spus şi eu aici, că oţelul, în condiţiile implantării sale în stîncă, „îmbătrîneşte", devine casant 4, şi se rupe, de aceea, cam la 10 ani, pitoanele trebuie înlocuite, bineînţeles, că nu este vorba de acelea numite „morcovi". Am mai spus elevilor, ceea ce învăţasem şi eu, că nu este admisibil să se folosească pitoane cu inel mobil, fără ca cele două capete ale inelului să fie bine sudate. Carabinierele au apărut tot în 1910, fiind folosite de Otto Herzog la o încercare de a urca peretele de est din Fleischbank. El le-a văzut folosite de pompieri. Am arătat că s-au experimentat trei variante de carabiniere: forma rotundă, ovoidală şi paroidală. La carabiniera rotundă s-a renunţat de la început fiind periculoasă, clapa putîndu-se uşor deschide prin frecarea cu stînca sau pitonul, ori la cea mai mică solicitare. S-au menţinut celelalte modele, care azi au evoluat mult. După terminarea părţii teoretice s-a trecut la cele practice, la aplicarea lor. S-a insistat mult asupra modului de alegere a fisurilor, de batere a pitoanelor şi a felului de introducere a carabinierei cu coarda în piton. Trecîndu-se din nou la exerciţii, am insistat asupra poziţiei corpului şi am arătat că nu este recomandată folosirea genunchilor ca mijloc de căţărare. A doua zi de şcoală, marţi 6 septembrie 1938, s-au întreprins două ture de prezentare şi cu aplicaţii practice pe traseu. Prima, condusă de inginerul Radu Ţiţeica şi avînd ca participanţi pe Victor Knapp şi Francisc Severin, a urmat itinerarul: Poiana Coştilei—Poiana Morarului—Valea Morarului— Casa Omul—Vîrful Coştilei—Valea Priponului—Valea Cerbului— Poiana Coştilei-refugiu. A doua, condusă de Niculae Baticu şi avînd ca participanţi pe Ion Bedreag, Constantin Toboc şi Francisc Jelenici a mers pe itinerarul: Valea Cerbului—Valea Priponului—Brîul Mare al Coştilei—Brîul 1

Azi traseul Întrerupta (n.a.). Paul Grohmann (1838—1908), unul din fondatorii Clubului alpin austriac şi unul din cei mai prolifici alpinişti, explorator al Dolomiţilor (n.a.). 3 Scarpa = pantof. Scarpone = bocanc (n.a.). 4 Am avut deseori ocazia să văd pitoane vechi, care s-au rupt numai la solicitarea scăriţii, deci la 60—80 de kg. De asemeni, numeroase inele, din pitoanele mobile, care se rupeau în mînă (n.a.). 2

67

Caraimanului— cabana Brav, cantonul Jepi—poteca Schiel—Buşteni — refugiu. Vremea frumoasă a făcut ca ambele drumuri să încînte pe participanţi. Miercuri 7 septembrie, a treia zi de şcoală, s-a făcut o ascensiune cu caracter aplicativ pe firul principal al Văii Gălbenelelor. Sub conducerea subsemnatului, au participat: Francisc Severin, Francisc Jelenici, Victor Knapp, Ion Bedreag şi Rodica Popescu1. Cu ajutorul frînghiilor, acolo unde a fost cazul, s-au trecut toate săritorile, insistîndu-se asupra felului de căţărare, de folosire a prizelor, a fisurilor, făcîndu-se şi lecţii de ramonaj şi mersul în şpraiţ. Am urcat apoi cu toţii pe Colţul Gălbenelelor. Mersul pe creasta acestui colţ a fost ceva mai dificilă, datorită ascuţiimii ei. Ziua a patra, joi 8 septembrie, a fost rezervată traversărilor. Am vorbit de traversarea prin balans şi apoi de traversarea Dulfer. La partea aplicativă, lucrurile au mers mai greu, doar pe „balustradă" s-au mai descurcat oamenii. Pentru a executa această traversare, am procedat în felul următor. Am ales ca punct de plecare faţa de perete din stînga drumului cum urci la „Belvedere", într-o fisură oblică am bătut un piton gros, cu inel. După ce m-am legat cu un capăt al corzii la mijloc, ca de obicei, am prins coarda într-o carabinieră, şi aceasta în inelul pitonului, ca pentru asigurare. Altă coardă am prins-o la mijloc în altă carabinieră şi apoi în acelaşi inel mobil al pitonului gros. M-am aşezat în această a doua frînghie în poziţia de rapel Dulfer pe piciorul stîng. Pînă acum mă aflam în rapel asigurat. Pentru a face o traversare la stînga, cît mai aproape de aceeaşi curbă de nivel la care mă găseam, nu am slăbit frînghia de rapel ca să nu alunec în jos, am strîns piciorul stîng către piept, vîrful ţinîndu-l sprijinit pe stîncă pentru echilibru, iar cu piciorul drept, cu vîrful pe o priză sau prin aderenţă, am împins corpul către stînga şi cît mai sus. Mă aflam acum cu corpul sprijinit în funie, depărtat de stîncă, de care se sprijineau numai vîrfurile picioarelor. Am căutat cu mîna stîngă o fisură pînă am găsit-o, am înfipt în ea un piton, pe care l-am bătut cu ciocanul. Odată pitonul bătut, am introdus în el o carabinieră cu coarda de asigurare. Secundul a tras de această coardă, pînă ce am ajuns cu mijlocul la piton. Pentru a ajuta munca secundului, m-am apucat şi eu cu mîinile de capătul de care el trăgea, încărcînd acesta cu o parte din greutatea mea, şi săltîndu-mă cu mijlocul către piton. În această poziţie, pentru a nu-l obosi pe secund, care mă ţinea în coardă, am prins cu o carabinieră bucla ce o aveam la mijlocul corpului pentru asigurarea personală şi am fixat-o în piton. Acum stăteam agăţat în piton numai prin bucla de asigurare. Pentru a nu obosi, aveam trei soluţii: să prind o scăriţă în piton şi să stau cu picioarele în ea, să stau pe vreo platformă — dacă exista — sau să stau sprijinit cu picioarele pe perete. Am ales ultima soluţie. Am slăbit puţin coarda de rapel şi am introdus-o în carabiniera în care era şi coarda de asigurare. Aşezat iar în poziţia de rapel asigurat, pentru a merge mai departe am procedat ca la început. Am ajuns la capătul traverseului, unde, găsind o platformă, m-am oprit pe ea. Mi-am făcut o asigurare proprie cu bucla ce o aveam la brîu. Am ieşit din rapel şi, atent ca cele două corzi de rapel să nu fie răsucite, am tras de ele, să fie întinse, am făcut o buclă şi, cu o carabinieră, am prins-o în piton. De acum, balustrada era gata. Secundul şi participanţii puteau veni. S-a făcut şi acest exerciţiu. Pentru trecerea pe balustradă a unui participant s-a procedat astfel: secundul meu a tras frînghia de asigurare la el, cît s-a putut; a făcut o buclă pe ea, în care a legat pe participant; acesta mai avea o buclă de asigurare personală, legată de mijloc; cu o carabinieră, a prins bucla de asigurare personală de balustradă; lăsîndu-se cu greutatea corpului în balustradă şi cu picioarele sprijinite de stîncă, a început să se deplaseze spre stînga; cînd a ajuns la primul piton, cu o cordelină, agăţată de piton, s-a sprijinit în ea, pînă ce a putut scoate carabiniera din piton, apoi s-a lăsat iarăşi uşor în balustradă şi a continuat înaintarea pînă la capăt; au venit ceilalţi participanţi şi la urmă secundul. Pentru recuperarea corzii de rapel a fost scoasă bucla din carabinieră şi desfăcută. După ce am verificat din nou să nu fie corzile răsucite, am dat drumul corzii de jos şi am început să trag de capătul care era deasupra. Am tras pînă am recuperat întreaga funie. Acest gen de traversare, foarte spectaculos, ajută mult pe cel pregătit să-l execute şi încurcă pe cei ce nu sînt pregătiţi. S-au exersat mult aceste treceri, care au plăcut. În ziua a cincea de şcoală, vineri 9 septembrie, am urcat din nou Valea Gălbenelelor, am traversat văile Scoruşi şi Mălin şi, de pe Brîul Mare al Coştilei, am coborît pe colţul Mălinului, apoi pe Hornul Ascuns pînă în Valea Seacă a Coştilei. Am avut în această tură numai trei persoane: Francisc Severin, Ion Bedreag şi d-na Knapp. Am urcat cu ei Hornul Central-Comănescu. Suişul a fost cam greu şi pentru Francisc Severin, care era cam voluminos iar hornul îngust, şi pentru mine, care a trebuit să trag 84 de kilograme. Ascensiunea terminată cu bine, ne-am întors la refugiu pe acelaşi drum. Pentru ziua a şasea s-a programat ascensiunea Crestei Văii Albe, pe traseul urcat de Nicu Comănescu. Conducerea turei a avut-o Constantin Toboc. Au participat Francisc Severin şi Madeleine Knapp. Drumul a fost frumos şi cu perspectivă, fiind prima ascensiune, după premieră. S-a ieşit pe platou şi de acolo, coborînd Valea Jepilor, s-a ajuns în Buşteni. Duminică 11 septembrie a fost ultima zi de şcoală. Am urcat Colţul şi Creasta Picăturii, pe 1

La acest prim curs au participat permanent, din cadrul clubului, Victor Knapp şi Titi Toboc. Din afara clubului, Francisc Severin şi Ion Bedreag. Francisc Jelenici a stat pînă miercuri inclusiv Restul cursanţilor au venit cînd au putut (n.a.).

68

care le aveam programate, ca ascensiune colectivă, alături de doctorul Barbu Nestorescu. El nu a venit, fiind reţinut la serviciu. Au venit alţi amatori pentru această ascensiune. La ora cinci dimineaţa, ca de obicei, din faţa statuii eroului Muşat, am plecat însoţit de Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Ion Bedreag şi domnişoara Titi Rossignon. Am urmat traseul pe care l-am mai descris. Deşi grupul a fost cam numeros, totuşi, s-a mers bine. După o săptămînă de vreme frumoasă, de astă dată şi-a făcut prezenţa şi o ploaie. Am fost bine udaţi, dar numai în partea finală a traseului. Nu ştiu cine a fost cu ghinionul, cine a adus ploaia. De la Crucea eroilor am mers la cabana Brav şi apoi la Buşteni pe Valea Jepilor1. Acesta a fost primul curs de alpinism ţinut în cadrul Clubului alpin român. Profesorul doctor Francisc Severin a venit din Cernăuţi, iar Francisc Jelenici din Cîmpulung Moldovenesc, ambii fiind membrii T.C.R... În paginile de mai sus am relatat cum s-au desfăşurat cursurile primei şcoli de alpinism din ţara noastră. Am vorbit despre programul teoretic şi despre aplicaţiile practice de la aceste cursuri2. Mă simt însă dator să fac o precizare... Buletinul C.A.R., anul VI, nr. l, pag. 37, însera următorul anunţ: „... cursurile fiind conduse de d-nii Toma Boerescu, Niculae Baticu, Constantin Conteş, Nae Dimitriu, Ion Şincan, inginer Radu Ţiţeica etc.". Citind aceste rînduri, cercetătorul de astăzi poate dă crezare conţinutului lor. În realitate, cei care au publicat acest anunţ s-au grăbit3. Dealtfel, în Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 31, a trebuit să scrie adevărul: „Delegat al clubului, însărcinat cu organizarea şi conducerea acestor prime cursuri de alpinism, care se vor repeta şi în anii viitori, a fost d-l Niculae Baticu". UN ACT INSOLIT Pînă în primăvara anului 1933 activa, în cadrul Turing-Clubului român, un grup de tineri: „Gruparea alpină". Datorită divergenţelor cu Mihai Haret, această grupare a părăsit Turingul şi s-a încadrat în asociaţia A.D.M.I.R., ai cărei membrii fondatori se desprinseseră tot din Turing în anul 1929. În cadrul asociaţiei A.D.M.I.R., Gruparea alpină a activat un an, pînă în martie 1934, cînd a fondat Clubul alpin român. În anul în care au activat la A.D.M.I.R., membrii grupării alpine au organizat o serie de ascensiuni colective şi au editat Buletinul alpin, anul I, nr. l—2, 3 şi 4. Constituindu-se în Club alpin român, fosta Grupare alpină, creatoarea Buletinului alpin, a luat revista, care, începînd cu anul II, nr. l, a apărut sub egida Clubului alpin român. Transferarea revistei sa făcut prin bună înţelegere, ca între alpinişti, fără nici un act autentic, recunoscîndu-se că, material şi editorial, întreaga contribuţie a fost a Grupării alpine. După constituirea Clubului alpin român, în Buletinul alpin, anul II, nr. l, pagina 29, la Cronica alpină, a apărut următoarea notă: „începînd cu numărul de faţă, Buletinul alpin apare sub egida «Clubului alpin român». Comitetul de redacţie aduce viile sale mulţumiri «Asociaţiei Drumeţilor din Munţii României», Băncii Naţionale a României şi abonaţilor, pentru preţiosul concurs dat revistei în cursul anului 1933". În acelaşi Buletin, la pagina 28, se arată că secretar general al C.A.R. a fost ales Ion Udrişte Olt, la a cărui locuinţă este şi redacţia revistei, iar printre membrii de onoare ai C.A.R., proaspăt proclamaţi, figura şi doctorul Gheorghe Dumitrescu, preşedintele asociaţiei A.D.M.I.R. Raporturile între cele două asociaţii, ca şi între membrii lor, au rămas bune. În fiecare număr din Buletin apărea şi o notă întitulată De la asociaţia A.D.M.LR... În 1938, asociaţia A.D.M.I.R., în taină, folosind un exemplar al Buletinului, vechi din 1933, cînd publicaţia a apărut sub egida acestei asociaţii, a înscris la Camera de Comerţ, cum era pe atunci, Buletinul alpin, ca „proprietate" a ei. Funcţionarul care a făcut această înregistrare a omis, „din greşeală", să ceară şi alte exemplare, pînă la zi. Cu actul de înscriere în posesia ei, asociaţia A.D.M.I.R. a dat Clubul alpin în judecată şi a obţinut o hotărîre de sechestru asupra Buletinului alpin, a clişeelor şi 1

Am considerat necesar să dau unele detalii despre aplicaţiile practice de la aceste cursuri, cît şi date istorice privind evoluţia materialelor tehnice folosite în căţărătură, deoarece manualele tehnice apar rar, iar ceea ce se predă în şcolile de alpinism ale F.R.T.A. sînt cunoscute numai de căţărătorii de performanţă. Cît priveşte „datele istorice" despre evoluţia materialelor tehnice, ele aproape că lipsesc din manualele de alpinism (n.a.). 2 Doctorul Francisc Severin a scris despre această şcoală un articol care a apărut în Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3/1938, şi în Enciclopedia turistică, vol. VI, cu impresii din care dau un rezumat: „O cină comună ne uneşte în această seară pentru ultima dată, căci cursul de alpinism s-a isprăvit, iar pe noi ne cheamă datoriile la ocupaţiile noastre obişnuite. Un vis a trecut, realitatea vieţii se anunţă. Dar nouă tuturora, care am avut fericirea să fim uniţi într-o camaraderie rară prin aceeaşi dragoste de munte, săptămînă aceasta plină de soare şi farmec ne va rămîne scumpă pentru tot restul vieţii noastre... Realizarea acestui prim curs de alpinism în ţara noastră reprezintă un eveniment istoric în evoluţia sportului alpin din România" (n.a.). 3 Aceste cursuri s-au bucurat şi de concursul inginerului Radu Ţiţeica şi al lui Constantin Toboc. Ceilalţi, cu excepţia lui Costică Conteş, care fusese cu mine în Italia, nu cunoşteau tehnica alpină modernă. Dacă ar fi cunoscut-o, poate că ar fi făcut şcoala de alpinism înainte şi nu ar mai fi fost nevoie să plecăm în Italia şi Austria (n.a.).

69

a întregului material ce aparţinea de Buletin. Comitetul Clubului alpin nu a ştiut nimic de aceste manevre, pînă într-o noapte cînd s-a pomenit cu portăreii şi delegatul A.D.M.I.R., care veniseră să confişte ceea ce niciodată nu le-a aparţinut1. Ca urmare a acestui fapt, Comitetul Clubului alpin român a fost obligat să schimbe titulatura şi coperta Buletinului şi a editat în continuare Buletinul C.A.R., anul VI, VII şi VIII, pînă a început războiul. În timpul războiului şi mai tîrziu, Buletinul C.A.R. nu a mai apărut. În şase numere consecutive ale Buletinului C.A.R., doctorul Alexandru Rudeanu a scris articolul Ascensiuni grele în munţii Făgăraşului, în care, cu competenţa cunoscătorului, a descris întregul masiv. Profesorul doctor docent Radu Ţiţeica a scris: Lacurile de altitudine şi Asupra istoriei alpinismului românesc. Victor Knapp, articolul intitulat Salvaţi flora alpină, Vasile Steopoe şi Victor Knapp — Nodul prusik. Profesorul doctor Francisc Severin, farmacistul Dan Popescu şi Niculae Baticu au scris despre Şcolile de alpinism, inginerul Ion Coman, doctorul Oscar Schobesch, farmacistul Dan Popescu, Niculae Baticu, Sorin ^ulea şi Francisc Severin au descris diferite trasee noi în Bucegi, Piatra Craiului şi Făgăraş. Au fost publicate, de asemenea, Cronica Clubului alpin român, semnată de Nae Dimitriu, articole privind construcţia refugiului Coştila şi a Căminului alpin, dările de seamă ale activităţii clubhii, recenzii despre articole scrise în revistele: Le Alpi, Der Bergsteiger, La Montagne etc. „Cronicari" ai vremii, Buletinul alpin şi Buletinul C.A.R., au fost îndrumătoare în dezvoltarea alpinismului, în care s-au scris pagini din istoria alpinismului din România. PE CREASTA FĂGĂRAŞULUI, IARNA Iarna 1938—1939 am mers la schi şi am făcut cîteva ascensiuni pe văi. În vacanţa de Paşti, avînd patru zile libere, împreună cu Dan Popescu, Madeleine Knapp şi doctorul Oscar Schobesch, am hotărît să parcurgem creasta Făgăraşului de la lacul Bîlea pînă la cabana Sîmbăta. Nu ştiam atunci că, cu zece ani mai înainte, echipa Karl Lehmann2 şi Erwin Csallner o parcurseseră pînă la Plaiul Foii. Pentru tentativa noastră am făcut unele pregătiri. Aveam două corturi de cîte două persoane, din care unul izoterm, celălalt obişnuit. Pentru înnoptare aveam saci de dormit Pirelii, din pînză cauciucată, în care transpirai, neexistînd posibilitatea de aerisire. Am mai luat, pentru fiecare cort în parte, cîte o pătură. Ca materiale necesare la ascensiune, am luat schiuri, frînghii, pioleţi, colţari, spirtieră. Am plecat seara din Bucureşti. Am schimbat trenul la Braşov şi, de la gara Arpaş, am mers pînă la Glăjărie cu o căruţă. De acolo, pe jos, pînă la cabana de la lacul Bîlea. După o noapte de odihnă binemeritată, am plecat către creastă. Bagajele, multe şi grele, sacii încărcaţi au făcut ca urcuşul, în zăpadă, să fie greu. Am ajuns în Şaua Caprei, unde, jur-împrejur, am avut o frumoasă privelişte: spre vest se vedea lacul Bîlea acoperit de gheaţă şi zăpadă; dincolo de el — Piscul Bîlei şi Şaua Curmăturii Bîlei prin care se ajunge în Valea Doamnei; către dreapta — Văiuga, Netedul, întorşi cu faţa spre est, am văzut, în jos, lacul Capra şi, în zare, Muchia Rîiosului. Am coborît către lacul Capra şi, pe un loc aproape orizontal, am instalat corturile. Am aşezat pe zăpadă mai întîi schiurile, cu tălpile în sus, apoi deasupra lor am întins corturile. Pentru a simţi mai puţin frigul, am aşternut, jos în cort, pătura. După operaţiunea de aşezare a corturilor, Dan şi Schobesch au coborît la cabană unde au dormit. Noi am dormit în cort, îmbrăcaţi, sacul de dormit dovedindu-se a nu fi practic. În cursul nopţii am mai aprins spirtieră pentru a încălzi atmosfera şi pentru a prepara un ceai. A trecut noaptea şi dimineaţa a fost senină, cu soare. Pînă ce au venit ceilalţi doi tovarăşi ai noştri, noi ne-am încălzit la soare, am mîncat, am strîns cortul şi am făcut rucsacul, fiind gata de plecare. După sosirea lor şi după ce şi-au strîns şi ei lucrurile, am coborît spre lac, pentru a evita o eventuală avalanşă. Coborîrea şi traversarea spre est a fost destul de anevoioasă, am folosit şi frînghia din cauza gheţii. A urmat urcuşul pe piciorul sudic al Buteanului, am coborît şi, după ce am trecut pe sub pereţii sudici ai crestei Arpăşelului, bineînţeles mai pe jos, am urcat către Portiţa Arpaşului sau Strunga mică. De la Portiţa Arpaşului am mers pe versantul nordic al muntelui, pînă într-o căldare, Căldarea Pietroasă, se pare, unde am aşezat corturile. Am înnoptat aici. A doua zi dimineaţă, ningea. Doctorul Oscar Schobesch, care a avut conducerea acestei încercări de parcurgere a Crestei Făgăraşului, susţinea să ne continuăm drumul, dar noi nu am fost de acord, trebuind să mergem la serviciu. Doctorul s-a urcat pînă pe coamă spre sud-est, şi ne-a comunicat că de acolo se vedea lacul Podragul sau Podrăgelul, nu-mi mai amintesc. Am strîns corturile şi am coborît pe Valea Arpaşului Mare, plină de zăpadă. Jos la Glăjărie am dormit la o casă de vînătoare. Gazdele, foarte primitoare şi binevoitoare, ne-au ajutat cu de toate şi, împreună, am vorbit pînă noaptea 1

Comitetul Clubului alpin a făcut apel la tribunal şi a obţinut ridicarea sechestrului. Vezi Buletinul alpin şi Buletinul C.A.R. pe 1937 - 1939 (n.a.). 2 În Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2/1938, pagina 4, în articolul Ascensiuni grele în munţii Făgăraşului, doctorul Alexandru Rudeanu la punctul „f" călăuze, scrie: „Pentru versantul nordic trebuie să vorbim în primul rînd de Lehmann de la Oficiul de turism Braşov. Trebuie să spunem numaidecît că nu este vorba de o călăuză obişnuită, ci de un camarad de munte. Cunoaşte regiunea foarte bine, ştie nomenclatura exactă a locurilor şi este un gentleman perfect" (n.a.).

70

tîrziu despre munte şi despre animalele pădurii, capre, lupi, urşi şi despre vînătoare. Acolo am citit, în revistele de vînătoare, frumoase şi interesante poveşti din viaţa animalelor: despre prietenia şi devotamentul cîinelui, despre recunoştinţa ursului căruia i s-a extras un ghimpe din laba piciorului şi altele. A doua zi am plecat la gară şi de acolo la Bucureşti. ALTE PREMIERE În vara anului 1939 intenţionam să merg din nou în Alpi. Nu neapărat pentru a mai învăţa ceva, deşi în căţărătură tot timpul se învaţă, cît pentru a escalada cîteva trasee de răsunet şi pentru a duce mai departe ce făcuseră, înaintea mea, Dora d'Istria în 1855, Radu Porumbaru în 1877 sau alţi români mai apropiaţi de vremea noastră; Rosetti-Solescu, în Wilder Kaiser în perioada 1902—1914. Alexandru Colfescu şi Gogu Popescu, în 1928, pe Mont Blanc, fără ghid. Gîndul rneu nu s-a putut concretiza din cauza norilor negri ce se adunau, tot mai ameninţători, pe cerul Europei şi al lumii întregi. La Clubul alpin, lucrurile au început şi ele să se tulbure. Pentru anul 1939, conducerea asociaţiei a hotărît, între altele, să nu se mai efectueze ascensiuni colective. O abatere de la statut !... Personal, am iniţiat, cît a fost posibil, excursii colective în cadrul Metropolei şi A.S.F.C. Secţia C.A.R. de la C.F.R. şi cea de la Buşteni au continuat, de asemeni, să facă ascensiuni colective. În acelaşi timp, munca de reîmprospătare a marcajelor era o acţiune care nu încetase nici în noile condiţii, cînd, în mod firesc, preocupările oamenilor nu puteau rămîne în afară de grijile cotidiene. Chiar în astfel de împrejurări, oarecum trist că nu aveam cu cine să urc trasee mai grele, am urcat la 23 iulie 1939 Hornul din peretele Coştilei, iar la 23 august 1939 — Fisura Scoruşilor din Umărul Gălbenelelor. HORNUL DIN PERETELE COŞTILEI Este situat în partea inferioară a peretelui scăpînd spre sud din creasta Coştilă—Gălbenele, perete care formează malul stîng al Văii Coştilei. Ca să-l „cucerim", în dimineaţa zilei de 23 iulie am pornit de la refugiu în următoarea formaţie: Niculae Baticu, Gheorghe Creangă, Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Dan Popescu. Era vorba de o ascensiune scurtă, uşoară şi aproape de „casă", aşa încît numărul participanţilor a fost mai mare decît se obişnuieşte la o premieră. Am urcat pe Valea Coştilei, cîteva sute de metri amonte de săritoarea mare, şi am ajuns la baza traseului. Am escaladat o faţă marcată de o fisură, situată pe peretele din dreapta, cum am urcat, pe prize mici. După vreo treizeci de metri de la plecare, ascensiunea a devenit mai uşoară; am intrat într-un gang puţin înclinat. Ceva mai sus, cînd frînghia s-a derulat toată, am bătut un piton de asigurare şi am făcut regruparea. Am continuat drumul pe acest gang, pînă am ajuns la hornul propriuzis, înalt de vreo 15 metri, care în partea finală era puţin surplombant. Fiind cap de coardă, am urcat în ramonaj cu faţa spre peretele din dreapta şi cu spatele spre vale. La capătul hornului, am găsit o platformă. Am suit pe ea, apoi am urcat încă un mic hornuleţ, pînă în zona unde panta scade. Am bătut un piton şi, cu asigurarea respectivă i-am adus şi pe ceilalţi. Pentru mine, fiind subţirel, trecerea a fost uşoară. Nu tot aşa s-au întîmplat lucrurile cu Creangă şi cu Goretti, care, fiind plinuţi, s-au chinuit puţin1. Mai departe, am mers cu toţii pe un horn nu prea înclinat, un fel de jgheab de stîncă, unde nu a fost nevoie de asigurare. În continuarea traseului urmează un horn înclinat pe care l-am ocolit, preferînd căţărătura pe feţe, nu în hornuri2. Am urcat, deci, pe stînga hornului, pe faţă. La o oarecare distanţă de mers, am bătut un piton, am trecut din nou în dreapta şi am ieşit într-un brîu larg. După regrupare, am luat-o la dreapta pe brîu şi am ajuns pe Creasta Coştila —Gălbenele. Din acest punct se poate urca în continuare creasta ori se poate coborî în Valea Gălbenelelor. FISURA SCORUŞILOR DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR De cîte ori am trecut pe Valea Scoruşilor, am privit fisura ce pare că scapă vertical din Umărul Gălbenelelor. În ziua de 23 august am hotărît, împreună cu Toma Boerescu şi doamna Knapp, să o urcăm. Am plecat toţi trei de la refugiul Coştila, am urcat Valea Gălbenelelor şi, după ce am trecut prin Strunga cu acelaşi nume, am urcat pe Valea Scoruşilor circa 15 minute. Privind la stînga, aveam fisura în faţă. Am mers, păstrînd aceeaşi curbă de nivel, pînă la baza ei. Ne-am legat în coardă şi am suit cap, prima porţiune, destul de scurtă, zece metri, pe o fisură din dreapta, cum mergeam, şi am ajuns pe o platformă comodă. Aici se găseşte şi o mică grotă în care te poţi adăposti de ploaie şi de pietrele care 1 2

Mai tîrziu am urcat acest horn în şpraiţ. În acest mod, ascensiunea e mai plăcută, uşoară şi spectaculoasă (n.a.). Astăzi toată lumea preferă hornul, e mai „sigur" şi mai „pitonat" (n.a.).

71

pot să cadă de sus, mai ales la rapel, De la platformă în sus am urcat o lungime de coardă, patruzeci de metri, pe un horn frămîntat ce oferă variate forme şi posibilităţi de căţărătură. Se poate folosi ramonajul. Eu am urcat în şpraiţ, arătînd însoţitorilor mei cum se practică acest mijloc de căţărătură şi avantajele lui; efort mic şi randament mare. Dealtfel, hornul îmi era cunoscut, îl coborîsem toţi cei patru care am urcat, la 13 octombrie 1935, fisura din Umărul Gălbenelelor. Ajunşi în fereastra descrisă la ascensiunea Umărului, Toma a luat conducerea grupului şi a urcat pînă în creasta lui folosind un singur piton. Am continuat cu toţii drumul pe creastă pînă în Brîul Mare al Coştilei şi am ieşit în platou. PIATRA CRAIULUI REMEMBER În primăvara anului 1934 am făcut, cu asociaţia Metropola, sub conducerea lui Ion Udrişte Olt, o ascensiune la casa Grind, mergînd prin satul Peştera. Zăpada era mare şi am mers greu, grupul fiind numeros. Tot cu Metropola am mers, prima dată, şi pe peretele de vest, pe drumul Deubel. Am mai urcat şi singur, vara sau iarna, aşa cum am arătat, cînd l-am înîtlnit pe Petre Juster. Am fost şi cu alţi prieteni sau cu soţia mea de atunci, cu care am stat un timp la Cabana Ascunsă. Un mare pasionat al Pietrei Craiului a fost şi tovarăşul meu de coardă, Ion Trandafir, care colinda singur masivul sau cu diverşi prieteni. Ion era tare îndrăgostit de Ţimbale. Am şi acum de la el nişte fotografii cu Piatra Craiului. În Piatra Craiului a umblat şi Titi Ionescu, un alt pasionat de munte. Cu Titi eram prieten din copilărie. Stăteam foarte aproape unul de altul şi am fost colegi de şcoală primară. Amîndoi am învăţat la Şcoala Arhiereul Calist. Acum, făceam amîndoi parte din asociaţia Metropola. De la mine a învăţat Titi să meargă pe munte şi să se caţăre, în turele ce le făceam cu Metropola. Apoi, prin forţa lucrurilor, a trebuit să se înscrie şi în asociaţia A.D.M.I.R., Udrişte fiindu-i şef de serviciu. Aşa s-au despărţit drumurile noastre. Titi îmi povestea cu sinceritate că pe unde umbla în Piatra Craiului găsea mogîldeţe de pietre, numite „momîi", puse de Karl Lehmann şi alţii, ca să marcheze locurile pe unde au trecut. Piatra Craiului a fost un masiv foarte cunoscut braşovenilor, cît şi locuitorilor din Cîmpulung Muscel şi chiar piteştenilor. La constituirea Societăţii turiştilor din România, printre membrii figura şi farmacistul Gabriel Dimitriu din Cîmpulung Muscel, care a înfiinţat o secţiune S.T.R. În acest oraş, cu 24 de membrii, cărora li se datoreşte construcţia cabanei Grind (1907).1 Prima atestare documentară despre ascensiunea acestui masiv datează din anul 1843, cînd un grup din care a făcut parte şi Anton Kurz, povestitorul, sub conducerea unui bătrîn vînător de capre (o fi fost Gîrniţă, Mihai Bartolomeu Bratu sau altul, nu ştim, deoarece nu se dă nici un nume, n.a.) a mers la „Moara Dracului". În această descriere2 Anton Kurz vorbeşte pentru prima dată despre piton: „Accesul ar fi posibil numai dacă s-ar folosi pitoane cu scări de frînghie..." Aceeaşi Moară a Dracului a fost descrisă la 1875 de Mehely Lajoş 3. În revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949, s-a publicat un extras din descrierea lui Anton Kurz şi s-a pus problema elucidării acestui „mister" care înconjura Moara Dracului. În zilele de 13 şi 14 septembrie 1950 elevii şcolii de alpinism a C.G.M., de la cabana Curmătura, seria a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au elucidat această problemă, urcînd în toate cele trei „mori" descrise de Anton Kurz, care se află pe drumul Deubel — „La lanţuri" — şi au mers şi în pretinsa moară din peretele Marelui Grohotiş, unde nimic nu corespunde descrierii de la 1843. Pentru a ne da seama cît de dezvoltat era alpinismul în Piatra Craiului este suficient să amintesc că acolo a luat fiinţă prima asociaţie de pe pămîntul patriei noastre, într-adevăr, în septembrie 1872 un grup din Braşov format din 10 persoane (...) au hotărît, acolo, pe Vîrful Pietrei Craiului, fondarea unei “societăţi alpine a Transilvaniei". Johan W. Filtsch, unul din fondatorii acestei societăţii, în septembrie 1885, însoţit de un pădurar care a fost cioban, a urcat peretele de vest, după ce timp de şase ore a fost purtat de acesta întîi spre sud, apoi spre nord trecînd peste văi şi creste. Aşadar, în ultima parte a secolului trecut, peretele de vest era cutreierat de ciobani şi vînători de la un capăt la altul. După război, farmacistul Gabriel Dimitriu a făcut parte din Turing-Clubul României şi, la urmă, din A.D.M.I.R. El a înfiinţat o secţie a acestei asociaţii la Cîmpulung Muscel. Piatra Craiului a fost „patria" braşovenilor, rîşnovenilor, zărneştenilor şi a celor din Cîmpulung Muscel. În afara ascensiunilor de vară, a fost parcursă, iarna, creasta de la un cap la altul în ambele sensuri; în 1924, Erwin Csallner şi Andreas Streitfert a urcat Padina Hotarului. Tot aşa au fost 1

S.K.V. secţia Braşov, a construit o cabană în Poiana Vlăduşca a cărei inaugurare s-a făcut la 17 septembrie Vezi Blattern fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde, Braşov, 1844 (Foaia pentru suflet, inimă şi geografia patriei) şi Anuarul S.K.V., anul IV/1884, pag. 25—28 (n.a.). 3 Descrierea a depus-o la muzeul Ţării Bîrsei, iar o copie se află în posesia lui Erwin Csallner (n.a.). 2

72

urcate tot iarna, Padina Popii, Padina Închisă, Padina Şindileriei, Călineţul, drumul Deubel şi altele. Nume ca: Anton Kurnz, Gîrniţă, Lolu, Mihai Bartolomeu Bratu, Gligore, Drăguşin, Johan Filtsch, Mehely Lajoş, Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Erwin Csallner, Dresnand, Otto Wilk, Iosif Puşcariu, Bomches, Gabriel Dimitriu, Blebea, Mirean, Nicolaescu-Bugheanu, din generaţiile vechi, chiar dacă realizările lor nu s-au publicat la timpul respectiv, vor rămîne legate de istoria Pietrei Craiului. ŞCOALA DE ALPINISM — PIATRA CRAIULUI 1939 După ce am absolvit şcoala de perfecţionare a aviaţiei, de la Buzău — în luna iulie — la 6 august am participat la festivitatea de inaugurare a Căminului alpin din Buşteni. În aceaşi seară, cu întregul bagaj, corturi şi echipament, am plecat în Piatra Craiului. Citez din Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3: „În vara anului acesta Clubul alpin român a organizat ca şi în anul trecut o şcoală de tehnică modernă de escaladare în stîncă. Cursul a fost împărţit în două serii. Prima serie a avut loc în abruptul de apus al Pietrei Craiului de la 6 la 13 august.. Alegerea sediului primei serii în acest masiv şi anume în regiunea numită Capul Tămaşului a fost determinată de dorinţa ce o manifesta echipele C.A.R. să cerceteze, în cadrul şcolii, versantul de apus al Pietrei Craiului, cuprins între Capul Tămaşului şi Drumul Grănicerilor, versant cunoscut sub denumirea generică de Marele perete al Grindului. Cu toate că mulţi dintre turiştii bucureşteni susţin că atît această porţiune cît şi cea cuprinsă între Tămaş şi Curmătură sînt necunoscute, adevărul este că turiştii braşoveni, îndeosebi, au cunoscut şi cercetat amplu şi de multă vreme aceste ţinuturi"1. Într-adevăr, am ales această regiune fiindcă, în parte, o cunoşteam şi ştiam că Umerii Pietrei Craiului se pretează la o şcoală. De aici, din Umeri, deseori am ieşit în creastă, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am întîlnit şi l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-am împrietenit. Lehmann este un om care nu se împrieteneşte cu oricine. Tot pe aceste drumuri am întîlnit alpinişti din Cîmpulung, cum sînt fraţii Săndescu. Aici, în Capul Tămaşului, după alegerea unui loc convenabil, am instalat cele patru corturi. Am găsit chiar şi un izvor cu apă rece. Au participat la această primă serie: doamna Severin şi profesorul Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Knapp, Gheorghe Creangă şi eu. După instalarea corturilor, s-a făcut o tură de prezentare şi recunoaştere. Echipele au urcat pe drumul Deubel, au parcurs Creasta sudică, iar întoarcerea la corturi s-a făcut pe drumul Grănicerilor, peste seriile de grohotişuri. Patru zile vremea a fost urîtă, cu ploaie. Printre picături s-a mai făcut cîte un exerciţiu în Umeri. Vineri 11 august, Dan Popescu şi Francisc Severin au plecat şi au urcat un traseu în peretele Marelui Grohotiş. Ceilalţi am rămas la corturi şi am făcut exerciţii. La 12 şi 13 august am urcat eu în cap de coardă două trasee în peretele Marelui Grohotiş, numite mai tîrziu Peretele Mare din Padina Lăncii şi Muchia din Padina Lăncii. Pe cît pare de impresionant acest perete, pe atît de uşoare sînt traseele, dar roca este friabilă. Iată şi descrierea acestor două trasee, după notiţele de atunci: „Mergînd spre sud din Capul Tămaşului vreo 30 de minute, peste trei grohotişuri şi înainte de a ajunge la Marele Grohotiş, de care ne desparte încă un fir de vale ce urcă în sus pînă în Poiana închisă ne aflăm în faţa unei văi înguste în formă de canion. La baza sa are un grohotiş întins. O parcurgem totuşi uşor în circa 30 de minute, după care ea este închisă de o săritoare spălată, de 8 m înălţime. Se poate urca, fie mai jos 30 m în stînga, pe un horn uşor şi pe feţe de iarbă sau, tot în stînga săritorii, printr-un horn de o înclinaţie mai pronunţată şi în cele din urmă chiar direct prin săritoare. Traseul prin dreapta săritorii este mai greu. Deasupra acestei săritori se află un circ în care vedem, la stînga, un fir de vale, la centru altul (continuarea celui parcurs pînă aici) şi în extrema dreaptă a circului o strungă. Prin această strungă trece brîul de mijloc2 care vine din drumul Deubel 3... În acest circ descifrăm cinci trasee: 1.Firul din stînga, creastă—vîlcel—Creasta sudică; 2.Firul principal, faţa din stîngă—Creasta sudică; 3.Firul principal; 4.Faţa dintre firul principal şi strunga din dreaptă— Creasta sudică; 5.Creasta din Strungă pînă în Creasta sudică.

1

Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3/1939 (n.a.). Acel brîu a fost marcat de braşoveni cu zece ani şi mai bine, în urmă (n.a.). 3 Drumul Deubel a fost marcat în 1887 cu vopsea roşie, cruce (n.a.). 2

73

Descrierea primului traseu. Din circ, mergînd la stînga vreo 50 m pe un grohotiş care alunecă, ajungem la un vîlcel pe care urcăm 50 m. Ajunşi sus şi privind în jos, avem în faţa noastră corturile campamentului instalate pe Capul Tămaşului şi la stînga Plaiul lui Ivan. Pornind de aici la dreapta 40 m, ajungem pe o creastă cu destulă iarbă pe care, după un urcuş de vreo 40 de minute am părăsit-o şi ne-am lăsat puţin spre dreapta şi apoi am mers de-a coasta pînă într-un vîlcel. De acolo, urmînd vîlcelul, după 30 de minute de urcuş, am ajuns în Creasta sudică. A fost traseul cel mai uşor, avînd o splendidă privelişte către apus. S-a parcurs în două ore, plecînd din circ, fără întrebuinţarea vreunui mijloc tehnic. Să nu fi fost oare parcurs de altcineva pînă atunci, mă întreb eu azi ? Descrierea celui de al doilea traseu. „Am urcat firul principal de deasupra săritorii spălate pînă în punctul unde brîul de mijloc traversează acest fir şi apoi ne-am angajat pe faţa din stînga ce părea a fi traseul cel mai greu dintre toate cele cinci enumărate mai sus. Această faţă este formată dintro stîncă foarte sfărîmicioasă. Am parcurs 90 de metri direct în sus, apoi, după o traversare de 20 m spre stînga şi după escaladarea unei noi feţe, am ajuns într-o sa. De acolo am observat în partea stîngă un vîlcel care nu e altceva decît continuarea (partea finală) a traseului descris mai sus. Am pornit mai departe pe faţa cuprinsă între acest vîlcel şi firul principal. Pe această porţiune, înaltă de 90—100 m, panta se apropie din ce în ce de verticală. După folosirea a 2—3 pitoane de asigurare, am rezolvat şi această ultimă parte şi am ajuns după 2 h 30'—3 h de parcurs, în Creasta sudică. Dificultatea întregului traseu nu depăşeşte gradul 3". După aceste zile de ploaie şi puţină vreme frumoasă, ne-am strîns corturile şi, după ce am făcut o haltă într-un smeuriş, unde alături de un urs, pe care nu-l vedeam, dar îl simţeam, ne-am ospătat din plin cu smeură, am plecat către casă1. BUCEGI — REFUGIUL COŞTILA — 1939 Două săptămîni mai tîrziu, la 27 august, ne-am întîlnit din nou la refugiul Coştila unde îşi ţinea cursurile seria a doua a şcolii de alpinism, pe 1939. Clubul alpin român făcuse o întîmpinare scrisă la O.N.T. pentru transformarea şcolii de alpinism a C.A.R., în Şcoala naţională de alpinism, dar, datorită evenimentelor sau altor cauze, aceasta nu s-a putut realiza. Prima zi de şcoală, duminică 27 august, inginerul Radu Ţiţeica a făcut o prezentare a masivului Bucegi; geografie, geologie. Erau de faţă; profesorul Francisc Severin şi Liviu Ţopa de la Cernăuţi, avocatul E. Pînzaru din Focşani, Niculae Creţu din Buşteni, iar din Bucureşti: doctorul Vlad Sidorovici, doctorul Schobesch, Giulio Goretti şi Constantin Culică. Luni 28 august, a doua zi de şcoală, am făcut prezentarea materialului tehnic: frînghie, cordelină, pitoane, carabiniere, ciocane, bucle — de rapel şi pentru nodul Prusik — scăriţe, pedale 2 etc. S-a vorbit despre fiecare în parte. Am făcut un scurt istoric al evoluţiei lor şi diferenţierea calitativă la fiecare obiect în parte, ca şi în anul precedent. Am arătat cum se strînge şi cum se desface o frînghie, acesta avînd un rol important în căţărătură. Am arătat şi am exersat tot felul de noduri, pentru asigurare, salvare, coardă dublă, pedale etc. Ca şi la celelalte cursuri, fiecare participant a trecut la executarea lor. După-amiază au urmat coborîrile în rapel, exerciţiu foarte plăcut, care s-a desfăşurat într-o atmosferă de voie bună. încă de dimineaţă, venind din sus, de pe Valea Coştilei sau a Gălbenelelor, a apărut un tînăr, care tot timpul, toată ziua a stat şi a urmărit desfăşurarea cursurilor. Seara mi s-a adresat: — Mă numesc Ionel Coman, sînt din Bucureşti. Am ştiut de acest curs, dar nu m-am dus la doctorul Steopoe să mă înscriu. Vreţi să mă primiţi şi pe mine în continuare ? — Sigur că da, dar de unde veniţi ? — Din Piatra Craiului ! — Înseamnă că sînteţi un alpinist încercat, dacă aţi venit aici peste munte. Ce trasee aţi mai urcat pe aici ? 1

În cartea Piatra Craiuiui de I. Ionescu Dunăreanu, ediţia 1943, la pagina 129, vorbindu-se de cercetările făcute în acest masiv, se menţionează: „... cît şi cercetărilor neobosite ale membrilor C.A.R. cantonaţi în şaua Tămăşelului, între l—15 august 1939 în cadrul unei scoale de alpinism pusă sub conducerea d-lor N. Baticu şi Dan Popescu". Aceeaşi carte şi acelaşi autor, 15 ani mai tîrziu, nu mai repetă această notă. Descrie traseul Peretele Central la pagina 228— 231, peretele din Padina Lăncii la pagina 232 —234, dar Muchia Padina Lăncii rămîne cu semn de întrebare. Walter Kargel în Trasee alpine în Carpaţi, la pagina 95, atribuie această denumire traseului 2 urcat de mine, iar în Piatra Craiului, deşi este descris, nu i se dă nici un nume (vezi pct. 2, pagina 233—234) (n.a.). 2 Vreau să menţionez că întregul material tehnic pus la dispoziţia şcolii şi a elevilor, la toate cursurile şi la toate seriile, a fost al subsemnatului, cu excepţia corturilor, care, în parte, au fost ale doctorului Barbu Nestorescu. A fost eronată informaţia din Buletinul C.A.R., anul VII nr, 2 că... „şi-a luat angajamentul (C.A.R.) de a pune la dispoziţia amatorilor, materialul tehnic necesar". Clubul nu a avut în inventarul lui nici un fel de material tehnic (n.a.).

74

— Am fost pe Picătura şi în alte locuri. — Cu cine mergeţi de obicei ? — Cu fratele meu, dar mai mult singur. După acest dialog, care a fost un prilej de a ne cunoaşte, dar şi de a ne apropia, sudura s-a făcut şi Ion a intrat între noi, ca un vechi prieten. El a fost al zecelea cursant. Marţi 29 august, a treia zi, s-a repetat facerea nodurilor, pînă ce toţi le-au executat corect. În continuare, am vorbit despre fisuri şi despre baterea pitoanelor. Fiecare elev a trebuit să caute fisuri prin apropiere. Am arătat care fisură e mai bună, de ce una e mai bună decît alta. Am arătat cum se bat şi cum se scot pitoanele. Am insistat asupra importanţei acestui lucru în raport de solicitarea ce se exercită asupra pitonului în caz de cădere în coardă. Am arătat cum trebuie să fie poziţia toartei pitonului faţă de conformaţia fisurii. Apoi am trecut cu toţii la exerciţiile de escaladă. Fiecare a trebuit să caute prize, să le încerce şi să folosească materialul tehnic. Executam escalada liberă, cu asigurare. După-amiază am trecut la învăţarea nodului Prusik; confecţionarea şi folosirea lui. Totodată, la confecţionarea pedalelor, absolut necesare la folosirea nodului Prusik. Seria aceasta avînd un număr mai mare de participanţi, fiecare exerciţiu a luat un timp mai îndelungat pentru ca toţi să-l execute în parte. Miercuri 30 august, lecţia a patra, am repetat nodurile şi suitul pe coardă cu ajutorul nodului Prusik. Apoi am exersat cu toţii escalada pe verticală, în traverseuri şi traversarea Dulfer, pe care am descris-o la primul curs din 1938. A cincea zi, joi 31 august, am făcut aplicarea practică a celor învăţate. Cum s-ar spune, am trecut pe teren. Am mers în Hornul din peretele Coştilei. Pe Valea Coştilei, la fiecare săritoare ne-am oprit şi am arătat cum trebuie trecut şi, acolo unde a fost cazul, am urcat pe mai multe variante. Am insistat asupra escaladei libere, a evitării hornurilor, a ramonajului şi la urcatul elegant, depărtat de stîncă, pe vîrfuri şi cu paşi mărunţi, fără tracţionări în braţe. De-a lungul Văii Coştilei, ne-am dat seama că o parte din elevi, care la terenul de şcoală începuseră să se descurce, pe traseu, adică pe vale, aveau probleme, cea ce demonstra că, alături de cursurile la locul de şcoală, se impunea ieşirea în afară, în locuri necunoscute, unde să aibă realităţile în faţă. După ce acest „extemporal" de pe Valea Coştila a fost trecut, am ajuns la baza hornului. Capul de coardă l-am încredinţat unuia din elevi, Niculae Creţu, care a trecut cu uşurinţă cei treizeci de metri ai primei feţe. După patruzeci de metri, o lungime de coardă, s-a oprit şi a făcut asigurarea pentru toţi ceilalţi. Acolo, în culoarul acela larg şi puţin înclinat, a încăput toată lumea. Niculae Creţu a continuat ascensiunea, întîi pe culoar, apoi pe hornul propriu-zis, pe care în prima parte l-a urcat convenabil, dar s-a poticnit în partea finală. Am constatat că s-a băgat prea adînc în horn, nu a rămas în afară. Cu îndrumările date de jos, a reuşit în final să urce şi ultima parte. A ajuns pe platformă, unde a făcut asigurarea, pentru venirea celorlalţi. Pentru trecerea acestui horn, puterile şi nervii elevilor au fost puse la grele încercări. Au avut ocazia să constate, încă o dată, să compare deosebirea dintre exerciţiile făcute la şcoală şi obstacolele din traseu. Am putut verifica şi progresul făcut de elevii care au participat la curs în anul precedent. Datorită numărului mare de participanţi şi diverselor exerciţii efectuate pe drum timpul a trecut, încît riscam să ne apuce noaptea. De aceea, am hotărît coborîrea şi întoarcerea pe acelaşi drum. S-au făcut rapeluri în bune condiţiuni şi seara am fost la refugiu. Vineri 1 septembrie, a şasea zi, o parte din elevi au mers sub conducerea profesorului Radu Ţiţeica într-o tură de prezentare pe Valea Albă—Platou—Vîrful Omul—Brîul Bucşoiului şi înapoi la refugiu. Ceilalţi, rămaşi la refugiu, au continuat exerciţiile învăţate. Toate au mers bine, afară de traversarea Dulfer, cînd se cere căţărătorului o mare doză de abilitate şi supleţe. A şaptea zi, sîmbătă 2 septembrie, s-a mers pe Valea Gălbenelelor şi pe colţul cu acelaşi nume. Fiecare a fost pus să urce toate săritorile şi chiar să încerce mai multe variante. Acum fiecare se întrecea să caute un loc mai greu de trecut. Am urcat Colţul Gălbenelelor, am trecut pe îngusta lui creastă şi am coborît pe al doilea colţ. Întoarcerea la refugiu am făcut-o pe firul secundar al văii. Seara am stat la un foc în jurul refugiului. Ultima zi, duminică 3 septembrie, am petrecut-o tot la refugiu. Am făcut o recapitulare a exerciţiilor, cu care ocazie şi cei care nu reuşiseră traversarea Dulfer au executat-o acum în bune condiţii. Cursul, condus de Niculae Baticu, Dan Popescu şi inginer Radu Ţiţeica, s-a încheiat într-o atmosferă prietenească şi de mulţumire că s-a realizat un lucru frumos1.

1

În afară de aceste două şcoli nu s-au mai făcut altele în cadrul C.A.R. Totuşi, în revista România, anul 1946, nr. 2, 3 şi 4, s-au publicat cîteva note în care se arăta că va fi organizată o şcoală în Piatra Craiului între 10 şi 20 august sub conducerea lui Emil Cristea. Informaţia a fost neîntemeiată ca şi cea privind construcţia unor cabane în Poiana Coştilei şi Muchea Lungă. Emil Cristea se afla cu mine la 4 august în Pintenul Văii Albe, la 11 august am încercat amîndoi să mergem în Fisura Albastră, iar la 18 august am fost împreună în Cheile Bicazului unde am stat cîteva zile şi el s-a îmbolnăvit (n.a.).

75

SCURTĂ EVOCARE Scriind aceste amintiri, ar fi nedrept să vorbesc numai de mine şi să nu evoc eforturile făcute de ceilalţi colegi de club sau de alpinism pentru ridicarea acestuia şi îmbogăţirea patrimoniului său. Pe primul loc se situează inginerul Nicu Comănescu, care a urcat Turnul Seciului pe traseul ce-i poartă numele, Hornul Comănescu din Colţul Mălinului, premiera de iarnă a Văii Seci a Caraimanului şi altele. Nae Dimitriu, cum a scris cineva, „a fost sufletul Clubului alpin român". El i-a dat viaţă şi el este întemeietorul Buletinului alpin şi al Buletinului C.A.R. El a avut flerul de a depista tineri, pe care-i lua cu el, le dezvăluia tainele munţilor, încît unii dintre ei au rămas credincioşi toată viaţa acestor minuni ale naturii. Inginerul Gheorghe Prim şi doctorul Vasile Steopoe, care au fost preşedinţi ai clubului, au avut calitatea de buni organizatori. Constantin Conteş şi Toma Boerescu formau o echipă omogenă. Ei mergeau, conform unei înţelegeri prealabile, cînd unul cînd altul cap de coardă. Aşa s-a făcut că în trecerea Surplombei Mari din Peretele Gălbenelelor, cap de coardă a fost Toma. Costică Conteş, care fusese cu mine în Italia şi cunoştea, deci, tehnica modernă de căţărătură l-a îndrumat competent, încît ceea ce nu a reuşit Toma să facă la încercările anterioare, a reuşit în august 1938. Aici a folosit Toma, pentru prima dată, scăriţele şi metoda de căţărătură la coardă dublă. În august 1938, venindu-i rîndul, Costică Conteş a urcat în cap de coardă traseul Hornul Mare al Ţapului, traseu frumos, de căţărătură pură, tehnică. Ascensiunea a durat o zi. Farmacistul Dan Popescu, inginerul Tulea şi alţii au urcat partea finală a traseului Surplomba Mare. Intrînd prin Hornul Coamei, au ajuns deasupra surplombei, de unde a început escalada porţiunii finale. Ascensiunea a durat o zi, 17 septembrie 1939. Alexandru Beldie şi Leova Stolear au urcat faţa de nord a Colţului Gălbenelelor. Ascensiunea a durat o zi, 8 octombrie 1935. Ion Coman şi Mircea Ismail au urcat traseul Coman din peretele Gălbenelelor şi Creasta estică a Colţului Gălbenelelor. Dar întorcîndu-mă în urmă, nu pot trece peste contribuţia adusă de grupul frăţiilor Radu Ţiţeica, Şerban Ţiţeica şi Ion Cantuniari, despre a căror activitate serie în Anuarul Bucegilor, anul III. În mod excepţional, trebuie menţionate cele două hărţi ale abruptului prahovean al Bucegilor, apărute în al II-lea şi al III-lea Anuar al Bucegilor şi care sînt opera lui Radu Ţiţeica. Acestor nume li se pot adăuga, desigur, încă multe altele din perioada anilor 1930—1940. Li se poate adăuga pleiada de nume ale alpiniştilor de după război şi din anii din urmă, cînd în cadrul diferitelor cluburi au fost obţinute rezultate remarcabile. Eu nu-mi propun, însă, în Amintirile de acum, să fac o istorie a alpinismului nostru. Cum am precizat încă în Cuvîntul autorului, am consemnat, mai ales, fapte şi întîmplări în care am fost implicat nemijlocit, în tentativa de a releva rolul meu, mai mult sau mai puţin important, în galeria alpiniştilor de la noi. Despre succesele (multe) şi insuccesele ultimilor ani (şi ele multe) se va scrie curînd, sînt sigur... PERETELE VĂII ALBE — FISURILE CENTRALE Duminică 27 august 1939 am pornit cu Toma Boerescu şi cu Madeleine Knapp să urcăm împreună un traseu din centrul peretelui Văii Albe, care mai fusese încercat în cîteva rînduri de Nae Dimitriu, Toma Boerescu, Ion Şincan şi alţii. Am plecat de la refugiu şi am ajuns în circuri, între circul II şi III am urcat pe un contrafort, am mers la dreapta 2—3 metri pe un prag de piatră, apoi la stînga, ca pe o serpentină, şi, după cîţiva metri, am dat de o coamă de piatră ce separă fundul circului II de circul III. Coama este destul de înclinată, dar cu prize bune. Am urcat-o, toţi trei, nelegaţi. Pe parcursul drumului am întîlnit cîteva pitoane de care erau legate tuburi mici, metalice, de medicamente, semn că trecuse cineva pe acolo. Coama s-a terminat în perete. Pentru a merge în hornul din dreapta, cum urcam, ţinta noastră, am făcut un rapel mic, folosind un piton găsit în marginea coamei. După rapel am mers la dreapta, am urcat un prag şi am ajuns pe un brîu de iarbă, de unde azi începe Fisura Roşie. În continuare, urmează un horn înclinat. Toma a cerut să meargă el cap de coardă. A plecat şi a încercat mai întîi să urce pe faţa din dreapta hornului, deci în exterior, unde a bătut cîteva pitoane, dar nu a reuşit să urce decît vreo doi metri. A coborît şi a intrat apoi în horn, unde a încercat să urce prin ramonaj, încercările au durat trei ore, dar, ca şi altă dată, nu a reuşit să urce. Istovit, a coborît. Am luat materialul de la el şi m-am pregătit de plecare. Aşa se obişnuieşte. Cînd unul nu poate trece un pasaj, încearcă celălalt. Toma văzînd că m-am pregătit, mi-a spus: — Ce faci ? Unde te duci ? — Să urc, să încerc şi eu !

76

— Dar eu nu te asigur... — Nu-i nimic, mă asigură Madeleine. — Eu nu o las, ţi-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau să-l urc eu, altădată. Văzînd această împotrivire a lui de a fi eu cap de coardă, am renunţat şi am pregătit coborîrea 1 . Am căutat un loc bun pentru a bate un piton de rapel, un „morcov". După ce am încercat două, trei locuri, am găsit unul bun şi am bătut pitonul cu „sete", vărsîndu-mi tot năduful. Am înnodat cele două frînghii, le-am introdus în piton şi, după ce le-am strîns în mînă, colac, le-am aruncat în aer pentru a se desfăşura, fără a se încurca. Această operaţiune se face ca şi aruncarea lassoului. Pentru a încerca dacă am bătut bine pitonul, am coborît primul. A urmat doamna Knapp şi apoi Toma. Ne găseam acum, tustrei, pe un prag subţire de piatră, la capătul de jos al corzii, la 40 de metri de la plecare. Am tras de capătul de coardă pe care era nodul, dar după ce a venit un metru şi ceva s-a oprit. Am tras toţi trei. În zadar ! Coarda nu a mai circulat. Situaţia a devenit critică. Cobora noaptea şi pe brîul acela nu puteam bivuaca. În plus, pietrele ce cădeau din perete ne puteau lovi. Toma, care a coborît ultimul, s-a simţit vinovat că nu a avut grijă să depărteze corzile una de cealaltă. A vrut să se urce în mîini, pompiereşte, la locul de plecare, pentru a descurca corzile. Operaţiunea era foarte periculoasă, ţinînd seama de înclinaţia pantei, de cele două surplombe peste care trecusem la coborîre, plus abisul de sub noi. M-am uitat la doamna Knapp. Domnia sa mi-a ghicit gîndul. Am luat trei bucăţi de cordelină, ce le aveam cu mine, şi din două am făcut pedale pe care le-am aşezat pe una din corzi cu ajutorul nodului Prusik. Cu a treia, după ce am aşezat-o ca şi pe celelalte două pe aceeaşi coardă, tot cu nodul Prusik, m-am legat la piept, pe sub braţe. Toma, cu ochii mari, se uita la mine, la preparativele ce le făceam. Bucla de la piept era prima prinsă pe coardă, adică cea mai de sus. Am ridicat-o pe frînghie cît am putut de sus, apoi am ridicat nodul următor de pe funie, sub cel al buclei de mijloc, şi am introdus un picior în pedala respectivă. M-am ridicat pe acest picior, depărtîndu-mă de pragul pe care stătusem. Am săltat mai sus nodul de la bucla de mijloc. Acum, în această poziţie, atîrnam pe coardă, în bucla de la piept şi aceea de picior. Prin greutatea corpului, nodurile Prusik se strînseseră şi se fixaseră pe frînghie, fără să alunece. Am ridicat şi nodul de la a doua buclă de picior, în care am introdus bocancul. Acum aveam trei „puncte" de sprijin. Cu răbdare, cu calm, uşor, fără oboseală şi fără riscuri, am parcurs cei patruzeci de metri şi am ajuns pe platforma de unde plecasem în rapel. Am găsit acolo corzile încurcate. Fiind confecţionate din cînepă, răsucită în trei toroane, prin frecare cu stînca s-au răsucit ca un tirbuşon, una către alta. Nefiind suficient de distanţate şi datorită unor perniţe de iarbă, sau răsucit şi s-au încurcat. La aceasta au contribuit şi capetele de coardă rămase de la noduri. Le-am desfăcut şi le-am depărtat suficient. Am coborît apoi din nou în rapel, la tovarăşii mei. Am tras iar de frînghie şi acum a venit jos, cuminte2. Am suit un horn din stînga şi am ajuns pe coamă, acolo de unde am făcut primul rapel. S-a înnoptat şi am fost obligaţi să rămînem peste noapte pe loc, pe o platformă mică, stînd pe corzi. Nu am fost îmbrăcaţi pentru a dormi sub cerul liber. Norocul nostru a fost vremea frumoasă, cerul senin şi plin de stele. Nu am avut nimic de mîncat şi nici nu am putut dormi, poziţia fiind destul de incomodă. Şi apoi, fiecare cu gîndurile lui. Nu ştiu la ce se gîndea Toma. Eu mă gîndeam că, dacă nu mă oprea, puteam fi la ora aceea pe platou sau la vreo cabană. În rest, am petrecut noaptea numărînd stelele sau privind cum, rînd pe rînd, se stingeau luminile pe la case, rămînînd doar cele de pe străzi. De asemeni, urmăream maşinile şi trenurile ce treceau prin Buşteni. Am mai depănat şi amintiri sau ne-am mai povestit cîte ceva unul altuia. Noaptea a trecut. Dimineaţa am coborît coama de piatră în rapeluri repetate, pînă în circuri. În Valea Albă, în punctul „La Verdeaţă", l-am întîlnit pe Mitică Teodoru, coleg de club, care, văzînd că nu ne-am întors la refugiu şi crezînd că sîntem încă în perete, a venit să ne vadă. UN GEST... Duminică 3 septembrie, pe cînd eram încă ocupat cu probleme legate de şcoala de alpinism, Ion Şincan, împreună cu domnişoara Titi Rossignon şi Virgil Georgescu, au plecat la ora 8 dimineaţa de la Căminul alpin prin pădure. S-au întors la ora 16, tot la cămin, afirmînd că au urcat traseul Fisurilor Centrale din peretele Văii Albe. Mi-am dat seama, imediat, că nu spun adevărul. În prima şedinţă de comitet, eu am făcut contestaţie scrisă. Totuşi, descrierea traseului a fost publicată în 1

Pe Toma Boerescu eu l-am considerat şi-l consider prieten. A fost un mare iubitor al muntelui. Dragostea lui pentru munte l-a determinat să îmbrăţişeze profesiunea de cabanier. A fost cabanier în Postăvar, la Babele, şi la Bîlea în Făgăraş. Dorinţa lui era să stea cît mai mult pe munte. A fost un bun schior. Schiul i-a dat multe satisfacţii personale şi i-a creat o faimă. Mergînd pe munte şi practicînd căţărătura, a avut succese, dar multe încercări nu i-au reuşit. La Bîlea, Toma a făcut şi şcoală cu amatorii de alpinism, înfiinţarea asociaţiei ,,Amicii munţilor" şi organizarea Salvamontului din Sibiu sînt opera lui Toma. Atitudinea lui în tentativa urcării Fisurilor Centrale nu mi-o pot explica nici astăzi, dacă mă gîndesc la pasiunea pentru munte a acestui om... (n.a.). 2 Este de recomandat alpiniştilor să aibă asupra lor în timpul ascensiunilor cîteva bucle de repşnur, care în afara operaţiunilor arătate mai sus, pot servi şi altor nevoi ivite în timpul căţărăturii (n.a.).

77

Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4—1939, însoţită de fotografii. În această situaţie, membrii comitetului C.A.R. au înaintat preşedintelui o scrisoare1, cerînd ca echipa formată din cei trei să repete traseul, întro zi fixată, în prezenţa delegaţilor clubului. Luînd act de această scrisoare, comitetul a hotărît ca cei trei să „refacă" traseul, în prezenţa delegaţilor, în limita unui termen de un an de zile. Această hotărîre a comitetului nu a fost respectată de echipa Ion Şincan, Titi Rossignon şi Virgil Georgescu. În consecinţă, nerepetînd ascensiunea, aceasta s-a considerat de la sine ca nefăcută. În afara acestei hotărîri a comitetului C.A.R., în luna iulie 1946, la restaurantul Pandelescu din Buşteni, Virgil Georgescu, muncitor ceferist, cinstit, a recunoscut în faţa a doi martori că atunci nu au urcat traseul Fisurile Centrale din peretele Văii Albe şi că descrierea apărută în Buletinul C.A.R. a fost făcută după fotografii. La 6 octombrie 1940, acest traseu a fost urcat cu adevărat de echipa Ion Coman şi Oscar Schobesch. La o săptămînă, adică la 13 octombrie, am repetat această ascensiune cu Dan Popescu şi am constatat că el a fost urcat de echipa Coman şi că descrierea lui Şincan nu corespunde defel cu terenul. Pentru lămurirea cititorilor, radau cele două descrieri, a lui Şincan şi a lui Coman, după Buletinul C.A.R.2. DESCRIEREA LUI ŞINCAN Buletinul CAR., anul VII nr. 4 1939, pagina 102 Atingem o brînă de piatră care după vreo 20 m spre dreapta se transformă într-un brîu larg şi care ne conduce la baza unui perete brăzdat de numeroase fisuri (6)3. Trei fisuri au o configuraţie mai definită, acestea converg spre vîrf, iar înclinaţia lor e de 85— 90 de grade. Escaladarea se face prin fisura din stînga întrebuinţînd un mijloc artificial, utilizat pentru prima oară în alpinismul pur. Dimensiunile fisurii nu permit nici ramonajul şi nici baterea pitoanelor. Instrumentul întrebuinţat şi numit tendor se înţepeneşte între cei doi pereţi ai fisurii, servind ca punct de sprijin. O serie de 4—5 asemenea tendoare, puse din ce în ce mai sus, fac un fel de scară şi astfel căţărarea de-a lungul fisurii este foarte uşoară. Fisura escaladată astfel (7) se termină lă nivelul unui mic prag ierbos de la care pleacă spre dreapta altă brînă. Aceasta se termină la baza altei fisuri (8) care se escaladează prin acelaşi procedeu ca şi precedenta, însă şi cu ajutorul cîtorva pitoane. Şi această a doua fisură se termină într-un prag, care la dreapta se termină la baza unui horn (9). Hornul se parcurge destul de uşor, iar extremitatea lui superioară se termină în Creasta Coştila —Valea Albă. Timp necesar 7 ore". DESCRIEREA IUI ION COMAN Buletinul C.A.R., anul VIII, nr. 2, 3, 4 — 1940, pag. 64 „Printr-o pendulare spre dreapta se ajunge pe o serie de brîne de iarbă, care conduc sub o serie de fisuri ce alcătuiesc «Fisura Centrală». Deasupra brînei de sus, într-o fisură a peretelui găsim un piton vechi4. Coman ia din nou capul de coardă şi porneşte pe o placă înclinată, lungă de vreo 7 metri, spre prima fisură (socotindu-le de la perete spre abrupt). Aceasta pare să fie cea mai accesibilă din seria de 4 —5 crăpături ce formează Fisura Centrală în porţiunea ei inferioară. Fisura pe care se urcă este atît de largă şi de adîncă încît permite introducerea corpului în întregime. Marginea ei din dreapta este întoarsă înăuntru şi se prezintă sub forma unei creste ce urcă sub un unghi de 75—80° către dreapta. La 2,5 metri de la intrarea în fisură, găsim un piton vechi. Deasupra, de partea peretelui, deci înspre stînga noastră, urmează o mică treaptă de piatră. Se urcă cu ajutorul tracţiunii la coardă încă vreo 7—8 metri în această fisură, după care aceasta se îngustează în aşa fel încît ne obligă a ieşi din ea spre dreapta. În acest punct se găseşte un alt piton cu o carabinieră. Pentru a ieşi complect pe creastă, mai este nevoie de baterea unui al 3-lea piton prin care se trece o pedală. Astfel, cu tracţiune la coardă, primul reuşeşte să încalece creasta pe care o urmează folosind prizele rare şi destul de fărîmicioase. După un parcurs de 25 metri (de la brîna de iarbă) se ajunge pe o platformă destul de mare unde se bat 2 pitoane de asigurare. Unul este scos ulterior. Imediat deasupra acestui loc confortabil, se ridică o altă serie de fisuri care continuă pe cele lăsate în urmă. Intrarea în fisura primă (de la perete) se face cu ajutorul unei piramide. După aceea se ramonează 2—3 metri şi se trece într-un horn de vreo 10 metri pentru a ieşi pe o porţiune de bloc aproape orizontală. Din cauză că hornul se îngustează prea mult sîntem obligaţi de a urca din nou pe o creastă îngustă şi foarte înclinată din stîncă friabilă. Apoi se trece spre dreapta în fisura din mijloc şi se urcă pe perniţe de iarbă, a căror stabilitate lasă de dorit. Ieşim pe o platformă semilunară. Distanţa dintre prima 1

Copia scrisorii se află la mine (n.a.). Am dat aceste două descrieri deoarece în cartea Trasee alpine în Carpaţi, de Walter Kargel, Editura Sport-Turism, 1976, premiera a fost atribuită echipei Şincan (n.a.). 3 Descrierea traseului începe de pe platforma de la intrarea în Fisura Roşie, iar numerele din paranteze corespund acelora de pe fotografia de pe care s-a făcut (n.a.). 4 Pitoanele şi carabiniera au fost lăsate de Toma Boerescu în încercarea din 27 august şi de care Şincan nu a ştiut (n.a.). 2

78

şi a doua platformă este cît o lungime de coardă. Se bate un piton de asigurare. Din acest nivel pornesc aproape vertical 3 fisuri aproximativ paralele. După un scurt popas, capul de coardă urcă fisura din stînga care are aspect de horn îngust şi bate un piton după 6—7 metri de parcurs. Ceva mai sus se mai bate unul (pe care-l vom lăsa împreună cu carabiniera pe loc), de data aceasta după ce am ieşit din horn, în blocul de stîncă care mărgineşte fisura către abrupt. Se trece peste un fel de brînă îngustă, înconjurînd blocul ieşit, către dreapta înspre o grotă mică. Pornim din nou în ramonaj vreo 4 metri între 2 feţe pînă ce un bloc opreşte înaintarea. Se trece în stînga şi pe urmă în sus peste trepte de iarbă destul de lată. Distanţa: 14 metri... urcăm o brînă de iarbă cu o grădiniţă de flori pînă la un horn vertical şi îngust (o lungime de coardă). Apare în faţă o brînă de iarbă îngustă, lată de 60—70 cm şi care se mărgineşte înspre dreapta cu abisul de peste 200 metri. Această brînă se urcă întîi şi după aceea se coboară. În sfîrşit, se escaladează un horn vertical cu prize multe, pe care îl părăsim în locul unde se strîmtează, pentru a trece în dreapta pe o muche. Restul de 20 metri se urcă pe iarbă (o brînă largă) pînă într-o sa a crestei Văii Albe. Timpul total de ascensiune din primul circ pînă în creasta Văii Albe: 11 ore". PE CREASTA FĂGĂRAŞULUI În toamna anului 1939 am hotărît să merg în Făgăraş, să caut locuri de căţărătură. Am plecat cu Madeleine Knapp şi cu Gigi Creangă, urmînd să vină, curînd, şi Dan Popescu. La plecarea din Bucureşti, la trecerea pe Valea Prahovei şi prin cîmpia transilvană, vremea a fost.frumoasă, încît îmi dădea mari speranţe în îndeplinirea scopului propus. Cînd am trecut prin Sinaia şi Buşteni, am privit spre Bucegii atît de dragi şi am simţit că ceva din sufletul meu a rămas acolo, cu ei. Am coborît din tren în gară la Sîmbăta de Jos — Herghelie. De aici şi pînă la mănăstirea Sîmbăta, ctitorie brîn-coveană, am mers cu căruţa lui Filip Ruja din Sîmbăta de Sus, vechi cărăuş şi gazdă. Drumul a fost plăcut, drum de ţară, în legănatul căruţei, prin lanurile de porumb ce se întindeau în această cîmpie de la poalele Făgăraşului. Sosiţi la mănăstire, unde am găsit ordine şi curăţenie exemplare, după ce am vizitat-o şi ne-am odihnit puţin, cu sacii încărcaţi în spate, 25—30 de kilograme fiecare, am pornit în sus, pe firul apei, către cabana Sîmbăta, a Societăţii S.K.V., secţia Sighişoara. Am străbătut o regiune de vegetaţie bogată şi am admirat firul apei care sălta peste bolovani, uneori formînd mici cascade, alteori unduindu-se după pietre şi bolovani. Nu cunoşteam mai dinainte regiunea. Drept călăuză, ne luasem o hartă şi descrierile doctorului Alexandru Rudeanu făcute în Buletinul Clubului alpin. Astfel, ne-am descurcat uşor. Am trecut de stîna din Valea Sîmbetei, am lăsat pe dreapta Muchia Drăguşului şi pe stînga Muchia Sîmbetei şi am ajuns la cabană. Fiind în cursul săptămînii, zi lucrătoare, nu am găsit aglomeraţie, aşa că problema dormitului a fost rezolvată de la început. Pînă la cină am făcut un tur de orizont în jurul casei care era aşezată (nu am mai fost pe acolo în ultimii patruzeci de ani) într-un gol alpin, cu o privelişte fantastică spre sud, marcată de un mare circ glaciar ce se sfîrşea în zidurile crestei. Făgăraşul îşi are măreţia lui nemaiîntîlnită în altă parte, încă de acolo, de la cabană, ne-am dat seamă de acest lucru. Am mîncat şi ne-am culcat. Odihna a fost bine venită. A doua zi în zori am plecat la drum. Marcajul, bandă roşie-albă, ne-a condus pe poteca de pe malul stîng al Văii Sîmbăta. Căldarea, bucuria schiorilor iarna, am găsit-o acum plină de bolovani rupţi din coasta muntelui şi cu malurile împădurite. La început, panta este mai accentuată şi simţi acest lucru datorită greutăţii din spate. Continuîndu-ne mersul printre bolovani, am ajuns în şa, de unde aveam o cu totul altă privelişte. La stînga, colţul Bălăceni (sau Sfinxul; nu însă „Budru", cum îl numeşte doctorul Szalay 1), în faţă — căldarea Bîndii, iar spre nord-vest, Piscul Slăninii (Vîrful Glemea; Vîrful dintre ferestre; Piramida turiştilor S.K.V.). Din Fereastra Mare, cum se numea şaua, unde am ajuns pe un marcaj galben-roşu, am plecat la dreapta, pe faţa de sud, înierbată, a Vîrfului Glemea. Urcînd uşor, am trecut de fereastra Bâlii, am mers în continuare pe faţa sudică (urmînd poteca) a Găleşescului Mic, apoi a Găleşescului Mare şi am ajuns într-o coamă, la originea Văii Rele, numită Galbenele sau Gălbenelele. La plecarea de la cabană, am avut vreme frumoasă, aşa cum a fost şi în cursul nopţii. Dar, ca la munte, cîte un nor a început să apară, ici-colo, cerul s-a acoperit şi a început să plouă tocmai cînd am ajuns pe această coamă. Ne-am oprit, am desfăcut şi am instalat corturile, două la număr, aşteptînd să se potolească ploaia. Dar nici chip de aşa ceva ! Am dormit în corturi, iar dimineaţa, mai din cauza vremii, mai datorită faptului că lui Gigi Creangă i-a dispărut rucsacul cu tot ce avea în el, am renunţat la proiectul nostru şi am hotărît să ne retragem. Am strîns corturile şi, cu tot bagajul în spate, am luat-o către est pînă la Fereastra Mică, pe care am coborît pînă la Valea Sîmbetei şi la cabană. Aici l-am întîlnit pe Dan Popescu, care a venit aşa cum stabilisem. Dan s-a întristat tare din cauza vremii rele, a dispariţiei rucsacului lui Gigi şi, bineînţeles, din cauza ratări unui proiect frumos. Tot aici am cunoscut pe profesorul universitar Dan Rădulescu de la Cluj, un vechi şi pasionat 1

Vezi Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 1/1939, pag. 7 (n.a.).

79

alpinist, astăzi aproape uitat1. Doctorul Alexandru Rudeanu, în articolele lui din Buletinul C.A.R2, citează pe un alt pionier al alpinismului, farmacistul Gabriel Dimitriu, despre care am mai vorbit cînd am făcut descrierea Pietrei Craiului, citez: „Printre aceştia, cel mai cunoscut, acela care timp de 30 de ani a petrecut în fiecare an cel puţin o lună de zile în Munţii Făgăraşului, acela care explora văgăunile de stîncă şi vîrfurile, adăpostindu-se de furtuni sub o umbrelă uriaşă, acela pentru care toate poienile, potecile, izvoarele şi vîlcelele de pe versantul sudic al Făgăraşului nu mai au nici un secret, este d. Gabriel Dimitriu...". Anul 1940 a fost anul concentrărilor. Cei mai mulţi alpinişti au fost concentraţi. De aceea, cursurile şcolii de alpinism, deşi programate, nu s-au mai ţinut. În schimb, s-a revenit la ascensiunile colective. Deşi Clubul alpin a făcut un program încărcat de ascensiuni colective, cele mai multe nu au avut loc. Am fost în februarie concentrat la aviaţie, tot la şcoala din Buzău, să fac vînătoarea, vechea mea pasiune, acrobaţia. Din cauza unor neînţelegeri, a protecţionismului şi în urma unui accident de schi, am renunţat. Singura ascensiune mai serioasă a fost repetarea traseului Fisurile Centrale, făcută cu Dan Popescu. INSTRUCTOR DE ALPINISM LA VÎNĂTORII DE MUNTE În primăvara anului 1941, Corpul Vînătorilor de Munte intenţiona să organizeze o şcoală de alpinism. Locotenentul de rezervă Theodor Rosetti-Solescu, el însuşi alpinist şi schior, a informat că în cadrul Clubului alpin român activează „absolvenţi" ai şcolilor de alpinism din străinătate, care au înfiinţat şi condus şcoli şi la noi în ţară. Corpul Vînătorilor de Munte s-a adresat Clubului alpin. Acesta a propus patru alpinişti: Niculae Baticu, Constantin Conteş, Niculae Creţu şi Sorin Tulea. Corpul Vînătorilor a reţinut pe primul şi pe ultimul. Fiind concetraţi la aviaţie, cei doi, prin ordin al Marelui Stat Major, au fost detaşaţi la Corpul Vînătorilor de Munte, adică la Predeal, unde se află sediul şcolii. Cursurile au început la l iunie 1941, sub conducerea maiorului lon-Jenică Dumitrescu, profesor la Şcoala de război, autorul cărţii Viaţa în munţi, apărută în 1932, primul manual de tehnică alpină din România. Adjutant al comandantului a fost locotenentul de rezervă Theodor Rosetti-Solescu care, studiind în Germania între 1902 şi 1914, s-a căţărat acolo, făcînd coardă comună chiar cu celebrul Hans Dulfer. Instructori, aşa cum am arătat, au fost desemnaţi Niculae Baticu şi Sorin Tulea, încă de la început, maiorul Dumitrescu a statornicit o atmosferă de camaraderie, ca între alpinişti. La şcoală au participat 25 de ofiţeri şi 25 de subofiţeri. Cursurile practice se ţineau în cheile Rîşnoavei, unde ne deplasam cu maşinile. Lecţiile teoretice se desfăşurau la Predeal. În primele zile, cum se obişnuieşte, s-a făcut descrierea materialelor, s-a vorbit despre istoricul şi utilitatea lor. A doua zi s-a purces la învăţarea exerciţiilor de rapel. Sorin Tulea conducea o grupă, eu alta. Fiecare modalitate de coborîre era executată, mai întîi, de cîteva ori, de către noi, instructorii. Numai după aceea treceau elevii să execute fiecare exerciţiu. După cîteva zile, s-a trecut la învăţarea exerciţiilor de căţărătură liberă, dar cînd ne-a fost lumea mai dragă am primit ordin să ne întoarcem la unităţile noastre, începea războiul ! DIN NOU PREMIERE ALPINE A trecut războiul. Un vis urît. Am căutat pacea şi liniştea în măreţia munţilor. Am reînceput să merg pe munte în primăvara anului 1946. La început, am urcat două trasee de încercare, pe zăpadă abundentă, singur: Valea Coştilei şi Valea Rîpa Zăpezii. La 17 aprilie 1946, am urcat, cu Gică Roşculeţ din Buşteni, Vîrful Picăturii din Caraiman. După această ascensiune ne-am înţeles să ne căţărăm împreună în vara aceea. Gică mergea bine şi voiam să mi-l fac tovarăş de ascensiuni. De cîte ori mă duceam la Buşteni, însă, nu-l găseam. Mi se spunea că e plecat la Braşov, unde era student... În acea perioadă am primit mai multe telefoane de la o veche cunoştinţă, Gică Bucur, care voia să mă vadă. Ne-am întîlnit şi m-a rugat să-l iau cu mine pe Emil Cristea. Mi-a comunicat că aceasta era dorinţa lui Cristea. La început am refuzat. În drumurile mele pe munte, prin anii 1938— 1940, îl văzusem o dată în preajma refugiului Coştila, jumătate îmbrăcat militar, jumătate civil. La 1

Dan Rădulescu (1884—1969), profesor universitar, pionier al alpinismului care încă la 1906 a urcat valea Horoabei (vezi Nota istorică asupra Horoabei, de Mihai Haret, în Anuarul S.T.R.). Niculae Bogdan arată că Dan Rădulescu a fost printre primii care au urcat Valea Mălinului din Bucegi. Prin 1925—1926, împreună cu moş Niculae Butmăloi, au marcat Brîul Mare al Coştilei. Numit profesor la Cluj în 1919, împreună cu Emil Racoviţă, Leon Daniello, Alexandru Borza, Doctor Remus, Valeriu Puşcariu şi alţii, a contribuit, în noiembrie 1921, la înfiinţarea Societăţii Frăţia munteană. Membru în S.K.V., Hanul drumeţilor, TuringClubul României, îl găsim în 1927 preşedinte al secţiei T.C.R. „Munţii Apuseni" (n.a.). 2 Vezi Buletinul C.AR., anul VI, nr. 2/1938, pag. 4 (n.a.).

80

insistenţele lui Gică Bucur, mai ales că nu aveam cu cine să urc pe munte, am acceptat compania lui Emil. Aşa se face că, într-o zi, am mers, însoţit de Gică Bucur, la atelierul de vulcanizare din strada Niculae Filipescu, azi Snagov, unde lucra Cristea, pentru a sta de vorbă, întîlnindu-l şi ascultînd dorinţa lui, i-am propus să mai găsească cîţiva amatori, ca, împreună, să facem o săptămînă de şcoală la refugiul Coştila. El s-a scuzat, motivînd că nu are în grija cui lăsa atelierul şi că nu poate merge decît duminica. M-a rugat, totuşi, să-l iau cu mine. Pînă la urmă, i-am spus că atunci cînd îl voi întîlni la refugiu am să-l, iau. La scurt timp după discuţia avută, l-am întîlnit pe Emil Cristea la refugiu, fiind însoţit de Niki Petit şi Gicu Nicolescu. Am mers toţi patru pe Valea Gălbenelelor. Pe drum, Cristea mia propus să mergem în traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el şi i-am spus: — Într-un traseu şi mai ales într-o premieră nu se merge fără antrenament. Eu la ora actuală, fiind început de sezon, nu am antrenament. — Eu sînt antrenat, mi-a răspuns el. — Vei fi, dar nu uita că eu, fără antrenament, nu mă pot hazarda într-o ascensiune dificilă. După acest dialog, am continuat drumul şi am ajuns la un punct sub „hotel" Gălbenele, sub locul de confluenţă a Hornului Coamei cu Valea Gălbenelelor. Acolo se află prăvălit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornuleţ sau trecut direct. I l-am arătat lui Cristea, îndemnîndu-l: — Încearcă, te rog, să-l treci direct, pe aici, şi i-am arătat locul. El a încercat şi nu a putut. M-a întrebat: — Dumneata îl poţi urca ? — Sigur că da. — Încearcă tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu. A încercat şi Gicu, dar nu a reuşit să treacă. Am urcat eu această „săritoare", arătîndu-le cum trebuie procedat. Ei au încercat din nou, fără succes. Am urcat din nou şi ei au tot încercat. După ce am urcat, aşa, de cinci ori, a reuşit Cristea să treacă o dată. După ce am urcat şi a şaptea oară, a trecut şi Gicu. Demonstraţia se făcuse. I-am spus lui Cristea: — Zici că eşti antrenat. Dacă întîlneai un astfel de obstacol în perete, ce făceai ? Cristea a lăsat capul în jos şi a tăcut. Cu Gicu Nicolescu m-am înţeles foarte bine. Eu plecam joi dimineaţa din Bucureşti. Mă întîlneam cu el la Cîmpina, oraşul lui de reşedinţă, şi împreună mergeam la refugiu. Ne căţăram vineri, sîmbătă şi duminică. La început urcam cîte un, traseu pe zi, apoi cîte două şi la urmă chiar cîte trei, asiguraţi, în mers continuu, fără regrupări. TREI SURPLOMBE Mergînd aşa, ne-am antrenat şi am intrat, cum se zice, „în formă". Gicu învăţase să se caţăre. Simţindu-mă suficient de antrenat pentru a trece orice fel de obstacol, duminică 6 iulie 1946 am intrat în traseul celor Trei Surplombe, cu Emil Cristea şi cu un alt prieten, Mircea Gheorghiu. Pe drumul de acces, Cristea m-a rugat să mergem cap schimbat, adică el să meargă o lungime de coardă în cap, conducător, apoi eu, motivînd că aşa învaţă mai bine; ca, atunci cînd urc eu, el să vadă cum mă caţăr, iar cînd urcă el, eu să-l corectez. Am fost de acord, ca şi cu cererea lui de a pleca el cap de coardă în prima lungime. Lungimea a doua, rapelul, l-am executat eu. Cînd am ajuns la capătul lungimii a treia, Cristea şi Mircea stăteau jos, cu rucsacul desfăcut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare cu rahat, foarte rar la vremea aceea, şi un bidon cu apă. Am fost invitat să mă servesc. Urma lungimea a patra de coardă. Cristea mi-a spus: — Acum urci dumneata ! Abia am făcut trei paşi şi am găait trei pitoane bătute la o distanţă de 15—20 centimetri unul de altul, legate între ele cu sfoară. M-am minunat şi m-am întrebat, cu voce tare, cine oare s-a apucat să coasă muntele ? Nu a răspuns nimeni. Le-am scos destul de uşor, că nu erau grozav de bătute şi am continuat drumul. La capătul frînghiei, adică după o lungime, am bătut un piton de asigurare şi am adus pe cei doi la mine. Lungimea următoare a plecat Emil cap de coardă. Mergea încet, bătînd multe pitoane. La capătul celei de a cincea lungimi de coardă, unde am găsit şi o platformă mai confortabilă, am stat şi ne-am odihnit puţin. Stînd aşa, cu oarecare jenă, Cristea m-a întrebat: — Vreţi să ştiţi cine a bătut cele trei pitoane ? — Dacă vrei să-mi spui... — Eu le-am bătut. Acolo m-am „încuiat" anul trecut (1945). Şi cît de simplu ai trecut dumneata ! A şasea lungime de coardă, în traversarea la stînga, am mers eu cap, o lungime şi ceva. Aproximativ 50 de metri. În diedrul oblic către dreapta, a mers Emil cap. Aici s-a pierdut foarte mult timp cu baterea pitoanelor. Numai la plecare s-au bătut patru. Fisurile nu erau prea bune. După ce Emil a ajuns pe o platformă, la capătul frînghiei, noi nici nu am mai urcat. Timpul trecuse şi venea noaptea. Am coborît în rapeluri, în mod normal. Duminica următoare am urcat numai eu şi Cristea. Pe traseul

81

deja urcat, el mi-a cerut să-i cedez lui capul de coardă, o dată sau de două ori, cînd era rîndul meu. Miam zis în sinea mea: iată un om care vrea să înveţe, cîtă strădanie îşi dă ! După diedrul pe care a mers el cu o săptămînă în urmă, venea rîndul meu să urc cap. El m-a rugat din nou să-l las pe el. L-am lăsat. În continuare, se află un horn de aproape 40 de metri a cărui ascensiune se face într-o etapă sau în două. După ce a urcat prima porţiune, încet şi cu multe pitoane bătute, m-a rugat să-l las şi următoarea lungime. Cum nu aveam nici o veleitate, l-am lăsat. La capătul acestei lungimi, am găsit o platformă comodă cu iarbă. Pe această platformă am găsit, spre surprinderea mea, vreo 10—15 pitoane-ţeavă, groase cam de un ţol şi lungi de 40 de centimetri. Mirîndu-mă, m-am întrebat: — Cine le-o fi adus ? Cristea a tăcut chitic. Tot eu am spus: — Probabil că Toma Boerescu, în încercările lui, de-a lungul anilor... De la platformă în sus, începeau surplombele. Nu prea se arătau îmbietoare. Curajos, Cristea mi-a cerut din nou să-l las pe el cap de coardă. L-am lăsat. A bătut un piton în fisura din dreapta. Eu îl asiguram. În faţă aveam o placă foarte înclinată, iar din dreapta vine către stînga o muche stîncoasă care lăsa, între ea şi placă, o fisură oblică. Pe această placă şi fisură a început ascensiunea. După doi paşi a mai bătut un piton iar în capătul fisurii o ţeava. În continuare, în faţă, pe perete, era o mică fisură înclinată spre stînga, unde nu se putea pune decît rama espadrilei de la piciorul stîng. Către dreapta, pînă în grota primei surplombe, un bot de stîncă închidea calea, (azi nu mai există), între acest bot de stîncă şi perete se afla o despicătură, sus, unde doar capul îl puteai băga, că era la nivelul lui, şi atît. A stat Cristea în acest loc foarte mult şi nu a reuşit să treacă. A coborît şi a spus: — Nu pot. Doar dumneata dacă ai să poţi trece ! Începuse să cadă puţină ploaie, în acea vară secetoasă. Am hotărît să coborîm, fiind deja tîrziu. Duminica următoare, 20 iulie 1946, am hotărît „lovitura finală". Planul întocmit a fost următorul: Niculae Baticu, Sorin Tulea şi Gicu Nicolescu vor dormi la „hotel" Gălbenele, pentru a cîştiga timp. Emil Cristea trebuia să vină aici duminică dimineaţă. La ora 6 dimineaţa, am fost toţi prezenţi la intrarea în Hornul Coamei. Pentru că făceam şcoală, am hotărît să intrăm pe traseul Furcilor şi de acolo să facem un traverseu Dulfer, cu balustradă. După ce am făcut o fotografie a noastră şi una a materialului, înainte de plecare, am pornit în următoarea formaţie, păstrată aşa tot timpul: Niculae Baticu, Sorin Tulea, Emil Cristea şi Gicu Nicolescu. Am mers pe Hornul Coamei şi de acolo am trecut în perete, pe brîul de piatră, la baza Furcilor. Am urcat diedrul şi în pitonul de deasupra surplombei, cu ajutorul unei carabiniere, am prins frînghia de asigurare şi aceea de rapel. Am început traversarea către stînga, pe aceeaşi curbă de nivel, aşa cum am mai descris-o. Sorin, cu aparatul fotografic, el fiind şi fotograful echipei, a imortalizat momentul. După ce am trecut pe faţa cealaltă, în traseul celor Trei Surplombe, am bătut un piton, am fixat balustrada şi am adus pe rînd, lîngă mine, pe toţi coechipierii. A urmat traversarea, diedrul şi cele două hornuri scurte, pe care le-am mai descris. Am luat un scurt repaus, timp în care am privit peisajul înconjurător şi am schimbat cîteva cuvinte cu... „asistenţa" ce se afla pe Valea Gălbenelelor şi la „hotel". Erau prietenii noştri care veniseră să ne vadă... Am început iar urcuşul. Am trecut cei cîţiva metri parcurşi de Emil duminica precedentă, am examinat terenul şi am văzut că nu se poate bate nici un piton. Şi totuşi, punctul acesta trebuia trecut. Ideea mi-a venit fulgerător. Am strîns doi, trei metri de frînghie, colac, în mîna dreaptă şi am rugat pe Tulea (el mă asigura) să fie atent şi să-mi lase coarda liberă la nevoie. Acum urma nebunia... Cu piciorul stîng pe fisura aceea oblică, cu faţa spre vest, cu mîna stîngă pe perete, iar mîna dreaptă pe botul de stîncă... o încordare fulgerătoare a tuturor muşchilor şi o săritură în braţe, peste „bot", pînă în grota surplombei. Un moment de odihnă şi relaxare psihică şi nervoasă. Am început apoi să caut un loc pentru baterea pitonului de asigurare. Am bătut unul, dar nu era sigur, am bătut pe al doilea şi pe al treilea. Nici unul nu m-a satisfăcut. Azi sînt tot aceleaşi pitoane şi tot atît de nesigure. E timpul să fie schimbate. L-am adus la mine pe Sorin. A venit şi Cristea. În urcare a găsit undeva o fisură şi a bătut un piton. L-am certat: — De ce baţi pitoane, unde eu am trecut fără ? — Poate mai vin şi eu şi să am un piton bătut acolo... Nu ştiu dacă nu a pus şi vreo scăriţă sau buclă. Am urcat şi surplomba a doua, fără probleme. A treia surplombă nu prea se arăta a fi ospitalieră. Trebuiau folosite ţevile. Am încercat întîi să merg pe o faţă aeriană, în stînga, unde am şi bătut un piton. Mă aflam într-un moment de euforie, capabil să fac orice, chiar şi greşeli. Acesta este momentul periculos. Am revenit în fisura din dreapta, unde am simţit nevoia ţevilor. Am scos din buzunar o sfoară lungă şi mai groasă. Aveam un ghem întreg. La capătul sforii, am legat un piton, ca greutate, şi l-am lăsat în jos, pînă la Gicu, care se afla pe platforma de plecare. L-am rugat să lege de sfoară două ţevi, pe care le-am tras la mine. Aşa am transportat trei— patru ţevi, de care am avut nevoie. Ţevile nu le băteam în fisură, ci doar le împlântam. Căutam locul mai îngust, pe care se putea sprijini la exterior şi aveam grijă ca în fundul fisurii să se blocheze. Ele

82

serveau doar în caz de cădere pe verticală. Altminteri, uşor puteau fi trase afară, cu mîna. Acest sistem de transport de materiale a fost folosit prima dată de Emilio Comici în ascensiunea pe Cima Grande. Cu asigurările respective, am trecut şi surplomba a treia şi am ajuns pe un prag de piatră, unde am găsit un piton bătut acolo. În acest piton am asigurat coarda şi l-am adus şi pe Tulea. M-am dezlegat din coardă, l-am lăsat pe Sorin să facă asigurările mai departe, iar eu, prin dreapta, am ieşit în creastă. Cînd am ajuns cu toţii în creastă, Sorin ne-a mai făcut o poză, pe care o mai păstrez şi astăzi. Ascensiunea traseului Trei Surplombe a ridicat gradul de dificultate la V, cu un punct de gradul VI, la prima surplombă. CREASTA VĂII ALBE1 într-o duminică eram la refugiu cu Ion Coman, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu, Oscar Schobesch şi alţii. Ştiam că Nicu Comănescu urcase Creasta Văii Albe, dar nu de jos, de la baza ei, ci din Brîul aerian descoperit de el. Mi-am propus să o urcăm de jos. Am împărtăşit celorlalţi intenţia şi, aşa, am plecat cu toţii. Am intrat în Vîlcelul Policandrului şi am mers urcînd către dreapta, pînă ce am prins coama dintre Vîlcelul Policandrului şi Vîlcelul Hornului Negru. Am urcat această coamă un timp, apoi am mers la dreapta în Vîlcelul Hornului Negru, am prins un brîu scurt de iarbă la stînga şi, printr-o fereastră, am ajuns din nou în creastă. Am mers pe ea cîţiva metri, pînă ce drumul s-a închis. Am făcut un scurt rapel, o traversare la stînga printr-o balustradă, şi am ajuns într-un horn frămîntat. Prin căţărătură obişnuită am ajuns într-o şa. Acolo am avut o surpriză: am găsit un piton bătut în stîncă, ceea ce dovedea că a mai fost cineva. În sus se vedea o fisură suspendată, largă de 8— 10 centimetri. Mi-am dat seama că, cu materialele ce le aveam la noi şi cu lipsa de antrenament, fiind la început de sezon, nu puteam realiza ceva. Ion Coman s-a oferit să confecţioneze nişte „pitoane" din tub de proiectil. Am fost de acord şi am hotărît să coborîm. Pe drumul de întoarcere, Ion m-a întrebat dacă vreau să urcăm împreună acest traseu. I-am răspuns că da. După ce am mai coborît o porţiune, m-a întrebat dacă nu intră Cristea în traseu. L-am liniştit, spunîndu-i că dacă nu merg eu, nu suie nici Cristea. După ce am mai coborît, m-a întrebat dacă vreau să-l luăm şi pe Emil. Am fost de acord, dar după un timp m-a întrebat dacă vreau să meargă şi Gicu Nicolescu. Şi astfel grupul s-a făcut de patru, înainte de a ajunge în Buşteni, mi-a spus că el nu poate veni duminica următoare, ci numai peste o lună. A trecut luna şi Ion Coman nu a venit, între timp, eu şi Gicu Nicolescu ne continuam antrenamentele. Gicu dovedea mari calităţi de căţărător. În două luni devenise un as. La 20 iulie, în timp ce urcam în Trei Surplombe, a venit Coman la refugiu. Trecuseră şapte săptămîni de la fixarea întîlnirii. Cînd am sosit şi noi la refugiu, Ion ne-a felicitat. Nu a pomenit nimic de proiectul nostru. A doua zi dimineaţă, în timp ce mîncam, m-a întrebat: — Ce facem, nea Baticu, mergem aşa cum am vorbit ? — Da, desigur. Imediat ce termin de mîncat. De jos, dinspre Buşteni, urcau doi alpinişti. Ion i-a văzut, şi-a luat rucsacul şi a plecat cu ei !.. Am mai stat puţin şi apoi am coborît în Buşteni. După-amiază am urcat din nou cu Dan Popescu. Pe drum i-am întîlnit pe cei trei. Dan a stat de vorbă cu unul din ei. A aflat că nu urcaseră decît o lungime de coardă, cea mai grea din tot traseul. Ne-am continuat drumul şi am dormit la refugiu. A doua zi dimineaţă, împreună cu Dan Popescu, am urcat întreaga creastă a Văii Albe, din Vîlcelul Policandrului şi pînă în Brîul Mare al Coştilei. A fost la 21 iulie 1946. FISURA DIN PINTENUL VĂII ALBE Ascensiunea noastră a început în dimineaţa zilei de 28 iulie 1946, cînd am pornit din circul I înspre fisură. Am ajuns pe brîul de sub Pinten şi, pe nişte praguri de iarbă, am mers, către dreapta, în sus. Pe parcurs am dat de două locuri mai dificile, după care am ajuns la baza fisurii. L-am lăsat pe Emil Cristea să urce pînă la pitonul 14, să văd cum se descurcă pînă acolo. În cele din urmă, mi-a comunicat că mai departe nu se mai văd pitoane. M-a întrebat: — Ce fac, cobor ? — Nu, continuă drumul şi unde simţi nevoia, bate cîte un piton de asigurare ! A bătut mai multe pitoane şi a ajuns într-o grotă sub o surplombă. Am sosit şi eu lîngă el. Am privit conformaţia locului şi mi-am zis: iată prilejul de a-l învăţa trecerea unei surplombe. L-am pus să bată un piton într-o fisură din tavan. I-am arătat cum să se asigure şi cum să folosească scăriţele în 1

Numesc Creasta Văii Albe coama ce coboară din Brîul Mare al Coştilei pînă jos în Vîlcelul Policandrului. Porţiunii inferioare, i se mai poate spune Creasta Policandrului (n.a.).

83

astfel de situaţii2. A mers asigurat la coardă dublă, din scăriţă în scăriţă, bătînd pitoane, şi a ajuns la marginea exterioară a surplombei. L-am întrebat: — Ce vezi în sus ? — O faţă fisurată... Încearcă şi bate un piton deasupra, într-o fisură, introdu o carabinieră cu una din corzile de asigurare, pe aceea liberă. Aşa ! Am tras de coardă şi l-am apropiat de stîncă. Mai departe i-am spus să prindă o scăriţă în piton şi să pună piciorul în ea. — Saltă, i-am strigat, trăgînd de coarda de asigurare. Am auzit din nou ciocanul intrînd în funcţiune. A mai bătut două pitoane, urmate de comanda: scurtează... slăbeşte... La un moment, în loc să mai aud loviturile de ciocan, am auzit un ţipăt... Imediat am strîns frînghiile în mîini, pentru a preveni scăparea corzilor. Dar nu a fost ce am crezut eu. Nu am simţit o greutate care să mă solicite. Din contră. După ţipăt, a urmat un hohot de rîs şi am auzit: — Am găsit o fereastră ! — Intră în ea şi vezi ce-i mai departe, i-am strigat. După un timp, corzile s-au oprit a mai circula şi am auzit: — Am ajuns pe un prag de iarbă. Puteţi veni. — Scurtează, i-am strigat. Corzile au început să circule iar. Cînd au fost trase complet de la mine, am plecat. Am trecut surplomba, am urcat faţa şi am ajuns într-un hornuleţ, unde, pînă a intra în fereastră, mi-a curs în cap atît praf şi ţarina, cît s-a strîns acolo de mii de secole ! Am ajuns pe pragul de iarbă. De aici în continuare am preluat eu capul de coardă. Am încercat să iau de la Emil pitoanele şi carabinierele. De necrezut: nu mai avea decît un singur piton ? Ce puteam face ? Cu un piton, nu te apuci să continui o premieră. A fost o greşeală comună că nu am ţinut socoteala pitoanelor. Pe parcursul ascensiunii, trebuia să mai scot din cele bătute. Am hotărît iar coborîrea. Emil a bătut ultimul piton, pregătind rapelul. După prima lungime de coardă, am intrat în şirul de pitoane bătute de Coman. Le-am folosit şi am ajuns la locul de plecare şi de acolo în Valea Albă. ASCENSIUNEA Am hotărît amîndoi să revenim duminica următoare. I-am atras atenţia lui Emil să nu vorbească nimic despre această încercare, deoarece traseul nu-i făcut şi oricine se poate duce să-l continue. Sîmbătă 3 august am urcat la refugiu următorii: Oscar Schobesch, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu şi eu. Gicu rămas să doarmă acolo, noi, ceilalţi, am urcat pe Vîlcelul Pietros, vîlcel descoperit de mine în căutarea unui drum mai scurt între refugiu şi circurile Văii Albe şi am dormit în grota ce se află în perete pe drumul spre circuri. Duminică 4 august, cum a început a se lumina, eu şi Cristea am plecat către Pinten, între timp a venit şi Gicu. În traseu am intrat doar eu şi Cristea, pentru al termina mai repede. De data aceasta am luat eu capul de coardă. După ce am urmat traseul făcut cu o săptămînă în urmă, Cristea, văzîndu-mă cum am urcat, a spus: — Abia acum îmi dau seama ce este căţărătura şi cum trebuie să urci. În continuare aveam necunoscutul. Traseul începea cu un bloc de piatră. Am bătut un piton în fisura abia perceptibilă dintre blocul de piatră şi perete. Nu a intrat. Am încercat mai sus, mai jos şi, în sfîrşit, i-am găsit un loc. M-am lăsat mult în stînga şi în afară pentru a găsi o priză de picior şi una de mînă. Uşor, le-am găsit şi am reuşit să trec deasupra blocului. Aici, pe bloc, am găsit un loc comod, ca buturuga unui măcelar, pe care taie carnea. Fisura continuă să fie tot puţin ospitalieră. Am bătut un piton, nu prea grozav, atît cît s-a putut. Am urcat un pas, doi şi cînd frînghia a fost scurtată, urgent am căzut pe locul de unde am plecat, în nedumerirea secundului şi în emoţia amicilor care urmăreau ascensiunea. Un pic de emoţie, şi am reluat căţărătura. Am căutat un loc mai bun pentru piton. L-am găsit. Am mai bătut unul şi după doi metri de mers în stînga am intrat într-o fisură cu iarbă, care mai departe s-a transformat într-un horn. L-am adus aici şi pe Emil. Am continuat să merg pe acest horn, suspendat deasupra abisului, cu pantă lină şi plin cu iarbă şi bolovani, încă 40 de metri. Am ajuns în fundul unei mari grote, formată de un bloc enorm care barează drumul. Călcam în această grotă, pe un praf pufos şi toate pietrele, mici şi mari, stăteau gata să fugă. Tavanul era de asemeni format din blocuri încastrate între doi pereţi. Printr-o fereastră ce am găsit-o spre peretele exterior, am urcat deasupra tavanului, unde am găsit aceeaşi situaţie. Totul se mişca şi picioarele se înfundau în acel praf. Am mers repede către fundul hornului, unde terenul părea mai stabil. Am urcat ultimul obstacol, unde am şi găsit un piton vechi cu inel, bătut probabil de Şincan cînd a urcat pe vîrful Pintenului, şi am ajuns în strunga 2

Scriind aceste rînduri, am în faţă nişte file îngălbenite de vreme. Este articolul scris atunci, dar care nu a văzut lumina tiparului. Citez: „Se aud loviturile de ciocan în ţeava... După sunet îmi dau seama că prinde în fisură. Emoţia creşte. Va trece peste obstacolul care altora le-a închis calea ? Scurtează neagra, slăbeşte alba, se aude în tăcerea..." (n.a.).

84

formată de vîrful pintenului şi perete. Ascensiunea s-a terminat la ora 12. FISURA ALBASTRĂ Cînd Nae Dimitriu a pătruns în circurile Văii Albe a dat diferite denumiri circurilor, pereţilor, fisurilor şi ţancurilor. Peretele dinspre est, asemănător în oarecare măsură cu cei din Alpi, este străbătut de o „crăpătură", văzută şi din Buşteni, căreia i s-a spus Fisura Mare. Acest perete şi această „crăpătură" m-a atras, poate din cauza disputei lui Nae Dimitriu cu Nicu Comănescu, dar şi pentru asemănarea cu pereţi din Dolomiţi, pe care mă căţărasem. După întoarcerea din Italia, încă din 1937, am început să caut o intrare spre locul numit acum „marele traverseu", de unde începe, propriu-zis, Fisura Albastră. În una din tatonările mele eram cu farmacistul Dan Popescu. Acesta văzîndu-mă că mă uit atent şi cu insistenţă la această fisură, m-a întrebat: — Ce, mă, te uiţi la ea ? E albastră ! (în sensul că e greu de urcat). — Da, mă uit că e frumoasă şi merită a fi încercată. Ştii, că e frumos numele de albastră ? Ce ar fi să-i spunem Fisura Albastră ? Şi aşa i-a rămas numele. Am încercat toate intrările în circuri şi voiam să urc Fisura Albastră, dar, aşa cum am arătat, nu aveam cu cine. După ascensiunea traseului Trei Surplombe şi a Pintenului eram antrenat şi mergeam ca niciodată. I-am propus lui Emil Cristea să încercăm împreună această tură. A acceptat, chiar şi-a cumpărat şi o frînghie nouă de 40 m. Am stabilit împreună ziua de 11 august 1946 cînd să facem această încercare. Dimineaţa, am plecat de la refugiu, noi doi, împreună cu alţi 7—8 prieteni care voiau să asiste. Cu frînghii, pitoane, carabiniere, ciocane, scăriţe, bucle, într-un cuvînt cu tot echipamentul alpin, am pornit cu voie bună. Am trecut firul Vîlcelului Policandrului şi pe pantele de iarbă de sub perete ne îndreptam spre Vîlcelul Pietros, pentru a merge în circuri. Pe acele pante de iarbă fînul era cosit proaspăt şi răspîndea un miros plăcut. Cosaşii, probabil, făcuseră un foc pe acolo, care, se pare, mai fumega cînd am trecut noi prin acel ţinut, înainte de a intra în Vîlcelul Pietros, cineva din grup uitîndu-se înapoi, a strigat: — Arde pădurea ! Ne-am uitat cu toţii şi am văzut un falnic molid în flăcări. Ardea ca o torţă. Imediat am hotărît să lăsăm corzile într-o mică grotă lîngă stîncă şi, cu ciocanele, cu pitoanele, cu mîinile, cu toată fiinţa noastră să încercăm să stingem focul. Ne-am luptat cu flăcările de la ora 8 dimineaţa pînă la 3 dupăamiază, cînd le-am învins. Pădurea fusese salvată. Am săpat şănţuleţe, am aruncat peste flăcări pietriş şi nisip, am făcut tot ce a fost posibil şi am învins. Eram obosiţi. Totuşi, am urcat în circuri şi sub bolovanul de la intrarea în traseele din perete, am lăsat pitoanele, urmînd să venim duminica următoare, însă Cristea a schimbat programul şi am mers în Cheile Bicazului, unde el s-a îmbolnăvit şi nu am făcut nimic, întors la Bucureşti, am avut un accident stupid de bicicletă şi nu mai m-am căţărat. Emil Cristea şi Aurel Irimia au continuat să meargă în Fisura Albastră şi au terminat în 1953 o variantă a acesteia 1. Fisura Albastră a fost urcată, pe întregul ei traseu, în 1955, de Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch. ALPINISM COMPETIŢIONAL În 1948 au fost dizolvate vechile asociaţii de turism şi alpinism şi s-a înfiinţat Asociaţia Turismul popular, apoi, în cadrul C.G.M., a funcţionat o secţie de Turism şi alpinism, care a creat noi şcoli de alpinism, de vară şi de iarnă. Din anul 1953 s-a introdus sistemul competiţional. Am practicat şi eu, mai tîrziu, un timp, forma competiţională a alpinismului, întîi la Clubul Metalul, apoi la Asociaţia „Sănătatea" — Bucureşti. La această asociaţie, pentru introducerea în tehnica alpină şi cunoaşterea unor noţiuni simple, am organizat în anii 1971 şi 1972 o serie de colective gradate. Cele din 1972 au fost: — 28 mai, Valea Colţilor, cu 19 participanţi. — 11 iunie, Valea Ţapului, cu 25 de participanţi. — 25 iunie, Valea Coştilei, cu 34 de participanţi. Ascensiune întreruptă la refugiu, datorită unei ploi torenţiale. — 9 iulie, Colţul Gălbenelelor, cu 26 de participanţi. — 30 iulie, Colţul Mălinului, cu 26 participanţi. — 13 august, Valea Bucşoiului, cu 19 participanţi. — 27 august, Valea Seacă a Caraimanului, cu 15 participanţi. — 10 septembrie, Valea Rîpa Zăpezii, 30 de participanţi. În poiana Morarului ascensiunea s-a întrerupt 1

Vezi Sportul popular, nr. 2738 din 10 decembrie 1955 şi Călătorie prin vreme, de Valentin Borda, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 240 (n.a.).

85

din cauza ploii. — 24 septembrie, Valea Colţilor, pe zăpadă nouă, 10 participanţi. Ca prim rezultat al acestor ascensiuni colective gradate, la care au luat parte foarte mulţi amatori, în toamnă au fost legitimate, pentru alpinismul competiţional, treisprezece persoane: Sanda Dumitrescu, Doina Enculescu, Nadia Popovici, Coca Profir, doctor Vîja Ion, doctor Viorel Nicolaescu, Dan Radeşiu Mircea, Paul Alboteanu, Samoilă Gheorghe, Humă Alexandru şi Hors Deppner. Ei au obţinut atunci şi insigna de alpinist, iar acum, Sanda Dumitrescu, Viorel Nicolaescu, Dan Radeşiu şi Paul Alboteanu sînt căţărători de înaltă clasă. Am continuat apoi să mă caţăr în sistemul neorganizat şi am condus, neoficial, grupurile care m-au solicitat în ascensiuni colective. În toamna 1975 am urcat pentru ultima dată, cu Bolchi Dumitru, el cap de coardă, traseul Furcile din peretele Gălbenelelor, aniversînd astfel 40 de ani de la premiera din 1935. De la pereţi, la văi şi apoi la potecă, „am coborît scara". Şi azi, ca la început, continui să merg, mai încet şi mai pe la poalele munţilor, cu aceeaşi dragoste ca în trecut. FISURA MARE DIN PERETELE VĂII COŞTILA Într-o toamnă, am urcat cu inginera Valeria Brâna Fisurile Centrale din peretele Văii Albe. La început, am urcat eu cap de coardă, dar, după ce am trecut hornul de deasupra brîului din care începe Fisura Roşie, respectiv după prima lungime de coardă, a preluat capul de coardă tovarăşa mea de ascensiune. De data aceasta, a doua lungime de coardă s-a efectuat prin fisura din mijloc. Pînă în Creasta Văii Albe, capul de coardă a mers foarte bine, ceea ce dovedea talent şi o temeinică pregătire. Vremea a fost frumoasă şi a contribuit mult la o plăcută ascensiune. Din Creastă, privind peste Valea Coştilei, spre nord, aveam în faţă peretele sudic al acestei văii. La un moment, am văzut, mai mult mi-a arătat tovarăşa mea de drum, un perete ce părea vertical şi pe care se căţărau nişte alpinişti. Verticalitatea peretelui, aşa cum îl vedeam de pe locul pe care mă aflam, m-a impresionat. Am aflat, curînd, că acei alpinişti erau din secţia noastră şi că printre ei se afla şi Codruţ Brâna. Am urmărit mai mult timp căţărătura lor. După ce urcau o faţă verticală se regrupau într-o mică grotă. Aşa aveam eu impresia. Unii mai scăpau în coardă pe acea faţă verticală, dar nu se întîmpla nimic grav. Am aflat că acest traseu se numea Fisura Mare. Cum eram amator de o astfel de căţărătură, mam antrenat şi am aşteptat momentul potrivit pentru a o urca. Într-o zi, am plecat de la refugiul Coştila cu Dan Vasilescu, pentru a-mi îndeplini dorinţa. Dan a mers cap de coardă. El mai fusese în acest traseu. Am urcat Valea Coştilei pînă către sfîrşitul Vîlcelului de sub perete şi de acolo, pe dreapta cum urcam, Dan s-a angajat într-o traversare scurtă, spre dreapta, pe o faţă înclinată şi lipsită de prize, pînă într-o fisură oblică, către stînga. Acolo a găsit primul piton în care s-a asigurat. Fisura avea o lungime de coardă. Pentru a o urca, Dan a folosit metoda prin opoziţie, numită Dulfer sau bavareză. Ascensiunea a fost spectaculoasă. Pentru asigurare s-au folosit cele 2—3 pitoane existente. La capătul fisurii Dan a găsit o platformă comodă unde s-a făcut regruparea. Ca secund, am urcat uşor pînă la platformă. Apoi capul de coardă a pornit tot către dreapta pe un brîu cu iarbă, a coborît puţin, iar a urcat, pînă într-un loc unde din stîncă mustea puţină apă. În continuarea acestui urcuş, lung de 35 m, s-a mers în sus 5—6 m şi după o asigurare într-un piton nesigur (la a doua ascensiune a ieşit) traseul continuă printr-o traversare la stînga peste o serie de plăci spălate, foarte înclinate. La capătul traverseului, după ce a mai urcat pe verticală cîţiva metri, Dan, a făcut regruparea. Lungimea următoare de coardă a fost în continuare pe verticală, de căţărătură frumoasă, liberă. A urmat un scurt horn, în diagonală către dreapta, ce a luat sfîrşit sub o enormă surplombă. Pentru depăşirea acestei surplombe, capul de coardă a ieşit mult în stînga pe faţă şi printr-o căţărătură fină a ajuns la acea grotă pe care o văzusem din Creasta Văii Albe şi care nu era decît un prag în roca de gresie, cu o altă surplombă deasupra. Ultima lungime de coardă a fost printr-un horn frămîntat şi cu rocă friabilă, întregul traseu, foarte frumos, e de căţărătură pură. Am mai urcat acest traseu şi cap de coardă, avînd ca secunzi pe Simion Codreanu şi Walter Kargel. În cap de coardă, ascensiunea a fost mult mai plăcută. FISURA MULT DORITĂ Numele i-a fost bine dat. Şi eu am dorit să urc acest traseu, dar pînă la urmă l-au urcat alţii. Disputa pentru premieră este între Octav Brătilă, zis Bulinel, şi Gheorghe Enache. Eu am mers acum cu Walter Kargel, el fiind capul de coardă. Am plecat de la refugiu, am mers pe Vîlcelul Policandrului şi apoi pe malul stîng al acestuia pînă către Fisura Suspendată. Pe un brîu de iarbă, am mers la stînga şi, după ce am depăşit intrarea în traseul Policandrului, am ajuns pe Brîul Suspendat la baza traseului.

86

Prima lungime de coardă a fost de-a lungul unui diedru cu o traversare la dreapta. A doua lungime, cu un horn şi un diedru, se termină într-o surplombă delicată, cu ieşire spre stînga. Trecerea acestei surplombe a fost frumoasă şi mi-a plăcut. A treia lungime, tot cu horn şi diedru, se termină pe un prag îngust de gresie şi apoi către dreapta am ieşit în Brîul Interzis. Punctul acela cu gresie, nu mi-a plăcut. Pentru secund e mai greu de recuperat scăriţa. Norocul meu a fost că după noi urcau Gică Enache, zis Geaca, şi cu Irina Zaharescu, zis Motanu, aşa că scăriţa a rămas să o scoată ei. Din Brîul Interzis, lungimea următoare, pe care a urcat-o Toma Boerescu în încercarea de care am mai vorbit, a fost urcată la liber. Doar un singur piton, şi acela cam sus aşezat — acest piton mi-a fost adus altădată la refugiu, rupt numai prin greutatea unui alpinist care agăţase o scăriţă în el — a fost singura asigurare pînă la un mare bolovan ce stă la baza surplombei celei mari. Această surplombă, ce se găseşte pe peretele din faţă, face un unghi drept cu peretele din dreapta, lăsînd între ei o fisură, cînd mai largă, cînd mai îngustă. Am urcat întîi pe faţa peretelui cu surplomba, apoi, după cîţiva paşi, am trecut pe faţa din dreapta făcînd un şpraiţ, dar folosind şi o scăriţă. Trecerea nu mi s-a părut atît de grea pe cît auzisem. Am trecut apoi în stînga într-un horn în care am intrat cu braţul şi piciorul drept. Am reuşit să progresez folosindu-mă de prizele găsite în horn, cu braţul şi piciorul drept, iar cu braţul şi piciorul stîng foloseam prizele ce le găseam pe muchea din afară a hornului. După o „strecurare" prin acest horn, am ajuns acolo unde el se mai deschide şi escalada a devenit mai uşoară. Ascensiunea noastră a luat sfîrşit în creasta Văii Albe sau a Policandrului, cum i se mai spune. A fost o ascensiune frumoasă, Walti a urcat bine şi amîndoi am rămas cu amintiri plăcute.

87

ÎN LOC DE EPILOG Amintirile mele îşi încheie acum firul povestirii. Am încercat, cum am spus în cîteva rînduri, să pun în lumină fapte şi întîmplări la care am fost martor nemijlocit şi, în paralel, să evoc chipul unor oameni, mulţi dintre ei precursori, care au avut o contribuţie esenţială în evoluţia alpinismului nostru. Din cînd în cînd, pe baza documentelor de arhivă, am alăturat amintirilor personale secvenţe ce dovedesc că muntele, acest minunat templu al naturii, a fost cunoscut, şi la noi, încă din timpuri vechi. Nu mi-am propus, desigur, să fac o cercetare asupra rolului pe care l-au avut ciobanii, vînătorii şi pădurarii în cunoaşterea muntelui românesc. Rolul lor a fost imens, dintre ei au fost selectaţi, în vremurile moderne, „călăuzele", ei au condus pe poteci tăinuite pe întîii drumeţi. Dar ei n-au lăsat documente scrise despre drumurile lor. Despre ei s-au scris însă, poate prea tîrziu, cuvinte de laudă, au fost amintiţi de către cei ce s-au bucurat de sprijinul lor. Eu însumi am menţionat cîteva nume, poate prea puţine. Tot aşa cum, îmi dau seama abia acum, trebuia să vorbesc mai mult despre confraţii, mei, alpiniştii, pe mulţi cunoscîndu-i direct, căţărîndu-mă cu ei, stimulîndu-ne şi sprijinindu-ne reciproc. Amintirile mele se încheie cu rememorarea unor momente cînd vîrsta nu mi-a mai permis să fiu căţărător. De atunci şi pînă azi succesele nu au încetat să fie remarcabile, în cadrul cluburilor şi asociaţiilor sportive şi sub îndrumarea Federaţiei de turism — alpinism. În acest fel, căţărătura modernă a fost şi continuă să fie învăţată de un număr tot mai mare de tineri curajoşi. Eu m-aş bucura dacă însemnările de acum şi-ar găsi ecou în sufletele lor, îndemnîndu-i să evite greşelile făcute de noi, „veteranii", dar, totodată, aducîndu-le aminte că şi în alpinism există o tradiţie glorioasă, care nu trebuie niciodată uitată... Ianuarie, 1981

CUPRINS Prefaţă Cuvîntul autorului. Cu prietenii în micile excursii Muntele În Italia Din nou în Bucegi În Austria Iarăşi acasă În loc de epilog Coli de tipar: 14 + 32 pag. planşe. Bun de tipar: 5 mai 1981. Lucrare executată sub comanda nr. 464 la Oficiul Economic Central „Carpaţi”, Întreprinderea poligrafică „Bucureştii-Noi". str. Hrisovului nr. 18 A, sectorul 1, Bucureşti

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi [email protected] Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/ Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu

88