AMF III- MODULUL X Preparate Dermo-cosmetice Si de Igiena-Volumul I

Prof. grd. I Dr. farm. primar Rad Ioan

MODULUL X PREPARATE DERMO-COSMETICE ŞI DE IGIENĂ suport de curs pentru asistenţii de farmacie AMF III

Tg-Mureş 2014

CAPITOLUL I CLASIFICAREA PREPARATELOR PENTRU ÎNGRIJIREA FEŢEI. 1.1.PREPARATELE COSMETICE 1.1.1. DEFINITIE ŞI ROLUL LOR IN MENTINEREA TINERETII Produsele cosmetice sunt preparate (creme, emulsii, soluţii,sprayuri, loţiuni ), utilizate topic (pe piele) cu scop: de curăţire, protejare, menţinerea sănătăţii, estetic sau pentru îndepărtarea mirosurilor neplăcute, care nu conţin substanţe puternic active. Cosmetica sau cosmetologia este disciplina care se ocupa cu ingrijirea si infrumusetarea externa a corpului, prin utilizarea anumitor preparate. Aspectele de ordin estetic sunt specific umane din cele mai vechi timpuri, la ambele sexe, iar pentru atingerea acestui deziderat s-au fost utilizate diverse preparate. În urma dezvoltării ştiinţelor medico-farmacetice s-au clarificat diferite aspecte legate de anatomia, fiziologia pielii şi s-au descoperit materii prime din care s-au preparat noi sortimente de produse cosmetice. Industrializarea a contribuit la creşterea incidenţei bolilor alergice şi a problemelor dermatologice, iar aceste afecţiuni sunt prezente la circa 50% din populaţie. Termenul piele sensibilă defineşte intoleranţa la un număr mare de preparate dermo-cosmetice, fenomen întâlnit la majoritatea pacienţilor predispuşi la alergii şi cu probleme dermatologice. La aceşti pacienţi, s-a observat acutizarea problemelor dermatologice la utilizarea unor produse cosmetice. Simptomele iritaţiei afectează 1-10% dintre persoanele care folosesc produse cosmetice pentru îngrijirea feţei, simptome care constau în: usturime, mâncărime, înroşire, şi apar la câteva minute de la aplicarea produsului. Aceste simptome sunt provocate, în general, de prezenţa conservanţilor, parfumului şi alcoolului. Parfumul este considerat primul alergen, iar frecvenţa testelor pozitive la persoanele care le utilizează este 5 – 14%. Pe locul al doilea pe lista substanţelor care produc alergii se află conservanţii. Rezolvarea acestor probleme s-a rezolvat în procent mare după apariţia dermocosmeticelor, cosmetice create special pentru anumite tipuri de piele şi anumite afecţiuni. Dermo-cosmeticele sunt produse de ingrijire a pielii care nu contin: parabeni, coloranti, parfumuri şi sunt: hipoalergenice, noncomedogenice, contin ingrediente farmaceutice, iar comercializarea este exclusiv prin farmacii. 1.1.2. ORGANUL CUTANAT Pielea este un înveliş de origine ectodermică, cu suprafata de 1,5-2 m2, greutate de circa 4 kilograme de natură epitelial conjunctivă care îndeplineşte funcţii de importanţă vitală pentru organism, variază în funcţie de sex, vârstă, regiune şi este alcătuită din trei straturi principale: epiderm, derm şi hipoderm. Epidermul este alcătuit din următoarele straturi: - stratul cornos – este stratul protector exterior format din celule moarte complet cheratinizate şi lipsite de nucleu; - stratul lucid – este format din celule alungite fusiforme translucide; - stratul granulos – format din 1 până la 5 rânduri de celule romboidale; - stratul spinos alcătuit din 6 până la 20 de rânduri de celule poliedrice cu nucleu între ele fiind prezentă limfa care asigură nutriţia acestor celule; - stratul bazal sau germinativ alcătuit dintr-un singur strat de celule cilindrice cu nucleu, care se divid reînnoindu-se astfel celulele epiteliale din substraturile epidermului.

2

Epidermul este lipsit de vase sanguine, dar în epiderm se găsesc terminaţii ale nervilor senzitivi, canalele foliculelor piloşi, porii glandelor sudoripare având un rol important în difuziunea percutană a substanţei medicamentoase. Dermul este stratul cel mai rezistent al pielii numit scheletul fibros al pielii, fiind compus din următoarele straturi: - stratul superficial format din ţesut conjunctiv, bogat vascularizat şi care conţine fibre de colagen şi elastice care imprimă organului cutanat proprietatea de a fi elastic; - stratul reticular – care este format dintr-o reţea densă de fibre între care se află fibre nervoase, vase sanguine, foliculi piloşi, glande sebacee, sudoripare şi fibre musculare netede; Hipodermul este format din ţesut conjunctiv lax în interstiţiile căruia fiind acumulate lipide datorită cărora dermul formează stratul adipos al pielii. Anexele pielii sunt: părul, glandele sebacee şi glandele sudoripare. Părul este o formaţiune epitelială cornoasă filiformă cilindrică flexibilă compusă din următoarele părţi: tulpină, o parte oblică implantată în tegument numită rădăcină şi o extremitate ovoidă numită bulb. Rădăcina părului este învelită într-un sac dermoepitelic numit folicul căruia îi este anexat un muşchi şi o glandă sebacee; Glandele sebacee sunt mai superficiale decât glandele sudoripare sunt prevăzute cu un canal excretor care se deschide în porţiunea dintre rădăcina părului şi folicul. Secreţia acestor glande este de natură grasă având rol lubrifiant pentru firul de păr şi suprafaţa pielii; Glandele sudoripare – sunt întâlnite pe toată suprafaţa pielii dar mai numeroase în anumite zone. Aceste glande sunt compuse din următoarele părţi: glomerul (situat în derm), canalul sudoripar şi porul glandei. Anexele pielii au un rol deosebit în penetraţia prin piele a substanţelor medicamentoase. Pielea este constituita din: - apa, component cu rol important in metabolismul organismului; - elemente minerale, reprezentate de metale si metaloizi (pielea este organul cel mai bogat in sulf); - substante organice: hidrati de carbon (glucoza, glicogen, celuloza), compusi azotati, lipide sau grasimi ; - şi vitamine: A, D. B1,B2, B6, acidul pantotenic, vitamina H, P si acidul ascorbic. Pielea intacta, datorita structurii sale, este o bariera reala pentru patrunderea substantelor, dar tegumentul lezat permite trecerea diferitelor substante prin epidermul nevascularizat. Pielea este de mai multe tipuri şi anume: normală, uscată, grasă, piele seboreică, piele cu alteraţii vasculare, piele ridată. Pielea normală Are o coloraţie roz, aspect compact, netedă şi fără luciu. Întretinerea pielii normale are ca scop curăţirea şi protejarea de factorii externi. Curatirea se face cu sapun sau lapte demachiant cu pH acid. Protecţia zilnică urmareţte evitarea efectelor neplacute provocate de vânt, praf, frig etc. Pielea uscată Rezultă din cauza continutului redus de grasimi si din cauza deshidratarii, când în urma pierderii elasticităţii apar riduri. Este subtire, sensibila si se tratează cu : produse care sa asigure rehidratarea şi cu lipide emoliente, respectiv protectoare. Curatirea se face cu lotiuni hipoalergice de pH acid, iar protectia zilnica se realizează cu creme semigrase, bogate in substante rehidratante cu putere de penetrare mare. Seara se aplică creme nutritive, revitalizante cu: grasimi, vitamine, biocatalizatori intr-o forma usor asimilabila.

3

Pielea grasă Rezultă din cauza hiperfunctiei glandelor anexe sebacee, sudoripare şi are un aspect lucios, pori dilatati, uneori acneică, seboreeică, cu puncte negre si comedoane.Pentru tratamentul sunt necesare produse de curatire ce actioneaza în profunzime. Protectia zilnica se face cu crème absorbante. Seara sunt eficace preparate care echilibreaza secretiile si combat inflamatiile. Substantele active care traverseaza pielea pot fi absorbite diferit, in functie de proprietatile fizico-chimice si de o serie de factori biofarmaceutici: forma farmaceutica, vascozitatea, temperatura pielii, afinitatea dintre substanta activa si vehicul. Principalele actiuni urmarite prin aplicarea unguentelor sunt : mentinerea hidratarii normale, revitalizarea pielii, cresterea continutului in elemente minerale, proteine si curatirea pielii, obiective realizate prin utilizarea cremelor cosmetice. Pielea îndeplineşte mai multe funcţiuni importante în organism şi anume ca organ:de apărare, senzitiv, excreţie şi depozit. Pielea ca organ de apărare Această acţiune care este realizată în următoarele moduri: - prin fibrele elastice şi ţesutul adipos asigură protecţie împotriva agresiunilor mecanice; - prin bariera lipidică (cheratină+substanţa grase) împiedică pătrunderea substanţelor străine în organism; - prin mantaua acidă formată din acizi liberi produşi la nivelul glandelor sudoripare se realizează un pH aproximativ 4 la copii şi între 4,5-6,5 la adulţi, pH care asigură protecţie faţă de pătrunderea microorganismelor; - datorită pigmenţilor se realizează un efect fotoprotector; - datorită faptului că este rău conducătoare de căldură pielea apără organismul de variaţiile termice din mediul înconjurător. Pielea ca organ senzitiv Datorită prezenţei receptorilor senzitivi pielea transmite prin intermediul organelor de simţ şi a fibrelor nervoase senzitive diferitele informaţii la S.N.C.; Pielea ca organ de excreţie Prin eliminarea împreună cu apa a diferitelor substanţe din organism, pielea ajută munca rinichilor acţionând complementar acestora; Pielea ca organ depozit În afară de funcţiile amintite mai sus, pielea este şi un organ depozit de apă şi sânge. 1.2. SCURT ISTORIC AL FOLOSIRII PREPARATELOR COSMETICE DIN CELE MAI VECHI TIMPURI Din cele mai vechi timpuri si pâna astazi, pastrarea tineretii si a frumusetii a fost unul dintre preocupările omului. Arta înfrumusetarii s-a dezvoltat în cadrul diverselor culturi. Una dintre cele mai vechi profesii din lume a fost vindecarea bolilor cu ajutorul plantelor medicinale, iar cel mai vechi document care atesta aceasta preocupare este papirusul din Abbas (sec. XVI î.Hr). Acest papirus cuprinde: câteva sute de retete pentru diferite boli si retete cosmetice utilizate pentru întretinere si înfrumusetare. Printre altele, există un produs antirid, care are la baza seul de oaie, seminte de pin, ulei de susan, lapte de capra si ceara de albine. Curatarea si hidratarea tenului, în Orient, constituiau elementele de baza ale igienei. În Israel, unul din fructele cele mai des folosite în cosmetica era rodia, urmata de lavanda si frunzele de scortisoara, despre care se spunea ca remediau orice problema a tenului. Sursa celor mai multe si mai valoroase materii prime folosite în cosmetica era Marea Moarta. 4

În Egiptul antic au fost folosite produse speciale pentru spalarea corpului, amestecuri de argila si cenusa pentru îndepartarea grasimii si catifelarea pielii. Este cunoscut faptul ca multe dintre plantele si tehnicile de înfrumusetare folosite în Europa au fost aduse din Japonia, China, India sau Persia. Celebrele bai japoneze sunt cu câteva secole mai vechi decât termele (băile publice) romane. Din China si India provin balsamuri, extracte vegetale sau esente, ca: ambra sau chiparosul. Moscul si apa de trandafiri provin din Persia, iar de la chinezi lacul de unghii. Vechii greci foloseau pudra de fata, rujul si unguentele pentru îndepartarea parului nedorit. În Evul Mediu din cauza interdictiilor impuse de Biserica, frumusetea fizica si-a pierdut importanta, astfel încât si cosmetica a regresat în aceasta perioada. În timpul Renasterii se revine la cultul frumosului, dar se pierde orice interes pentru igiena elementara a corpului, spalarea zilnica a fost înlocuita cu folosirea mastilor hranitoare, în timp ce semnele de varsat de vânt sau eczemele erau acoperite cu alunite artificial Folosirea produselor de întreţinere şi înfrumuseţare individului este în zilele noastre aşa de integrată în viaţa cotidiană încât o pledoarie în favoarea cosmeticii este inutilă. Cu aproape două milenii în urmă, împăratul şi filozoful roman Marc Aureliu spunea că aspectul exterior al omului este cea mai bună scrisoare de recomandare a lui. În secolul XX, o femeie bronzată de razele soarelui a fost considerată mai atrăgătoare decât una cu pielea albă, dar de-a lungul a peste 40 de veacuri culoarea albă ca laptele a fost cinstită ca unul din atributele de prim rang ale feminităţii. Când Paolo Veronese a pictat, în una din frescele lui, o doamnă nobilă împreună cu slujitoarea ei, prima a fost înfăţişată cu o piele albă ca zăpada, iar a doua cu o faţă brună, arsă de soare. În Egiptul antic, în Grecia antică şi în Imperiul roman se foloseau ca mijloace cosmetice, de obicei, vopsele de păr, creme de faţă, tuş negru pentru ochi, răşină şi ceară pentru depilare, uleiuri aromate pentru emolierea pielii, culoarea stacojie pentru colţurile ochilor. În Egipt se utiliza rujarea buzelor, lucru prezentat într-un papirus care se află la Muzeul din Torino şi în care este înfăţişată o doamnă din nobilime care îşi vopseşte buzele cu o pensulă mică. În Grecia antică erau în uz fardul alb pentru faţă şi vopseaua neagră pentru scoaterea în evidenţă a ochilor. Machiajul, la greci, era mult mai accentuat decât la egipteni. Grecoaicele îşi înnegreau genele cu funingine şi-l întăreau cu amestec de albuş de ou şi răşină albă. Albirea feţei a devenit şi pentru locuitoarele Romei preocuparea de căpetenie. Ochii şi genele se trasau cu tuş negru, iar obrajii se acopereau cu un strat de vopsea roşie. Pentru întreţinerea pielii feţei se recomandau măşti de noapte. Femeile romane nu acordau evidenţierii ochilor aceeaşi atenţie ca grecoaicele. În schimb, erau la mare cinste fardurile pentru faţă (roşii şi albe). In Grecia antica, produsele cosmetice erau aduse din coloniile ionice. Femeile isi albeau fata cu ajutorul carbonatului bazic de plumb, aceasta substanta fiind populara multe secole, desi actiunea sa toxica putea provoca moartea. Legiuitorii Solon si Socrate au incercat interzicerea lor din cauza utilizarii excesive. Roma Antica, isi face cunoscute metodele de infrumusetare prin operele scriitorilor latini. Dioscorides mentioneaza despre diferite aspect cosmetic in cartea sa De Materia Medica. Celebrul Ovidius a elaborat in anul 4 i.e.n un cod al cochetariei numit Cosmeticele lui Ovidius si descrie folosirea unor preparate cosmetice in cartea Ars Amandis in jurul anului 1 i.e.n. Primul formular de preparate cosmetice a fost scris pentru regina Cleopatra. 5

In Romania primele insemnari importante despre cosmetica au aparut in anul 1829, sub indrumarea dr. Episcopescu, referindu-se la notiuni de igiena a parului si a pielii. Stefan Fodor publica o culegere de retete in anul 1858. Dr. dermatolog Aurel Voinea indica proceduri de tratament cosmetic si ingrijire a parului in lucrarea sa Ingrijirea parului, aparuta in anul 1959. In anul 1895, cosmetologia s-a predat la Facultatea de medicina, fiind evidentiate in principal tehnici de folosire a preparatelor cosmetice. Invatamantul tehnic medical ia fiinta in anul 1965. Ingrijirile cosmetice pot fi clasificate in : - cosmetica fiziologica, care studiaza metodele si procedeele de mentinere a aspectului eutrofic timp cat mai indelungat; - cosmetica decorativa, care cuprinde procedee de estompare, cu ajutorul fardurilor, a unor imperfectiuni de culoare si structura, precum si procedee de evidentiere a trasaturilor. 1.3. INGRIJIREA PIELII SANATOASE PENTRU MENTINEREA TINERETII SI PREVENIREA FORMELOR DE IMBATRANIRE Stratul superior al pielii are colagen si elastina, doua proteine care intretin fermitatea pielii. Odata cu varsta, reteaua de fibre slabeste, iar prin pierderea sustinerii, structura, pielea se lasa si se rideaza. Subtierea tesutului cutanat, deshidratarea si pierderea grasimii naturale sunt factori-cheie in imbatranirea acesteia. Procesul de imbatranire a pielii incepe din tinerete, chiar daca semnele sunt foarte putin vizibile in prima parte a vietii. Predispozitia genetica, obiceiurile zilnice sau expunerea neprotejata la soare pot grabi imbatranirea tesutului cutanat. Pentru mentinerea esteticii pielii puteti practica următoarele: - demachierea tenului cu produse delicate, adaptate tipului de piele, ca de exemplu: pentru pielea uscata se foloseşte demachiant cu textura cremoasa, iar pentru tenul gras, o formula non-uleioasa, preferabil sub forma de spuma. Pentru ten sensibil se ia produs fara parabeni si fara parfum. - hidratarea permanentă a pielii, prin utilizarea unei creme hidratante de doua ori pe zi, dimineata si seara; - protecţie de razele UV, utilizând crema hidratanta care are factorul SPF de minimum 30. Razele UV pot ajunge in contact cu pielea si prin geamul locuintei sau prin nori, de aceea este important sa va protejati in permanenta, chiar si in zilele innorate sau cand stati acasa. - aplicarea mai multor straturi de produse pentru ingrijire; - exfolierea celulelelor moarte; - folosirea produselor de iluminare a tenului; - utilizarea de creme cu ingrediente naturale din fructe - nu trebuie neglijate micile afectiuni ale pielii Punctele negre si acneea pot sa apara si la varsta adulta, iar daca nu sunt tratate la timp, pot conduce la complicatii si la imbatranirea prematura a pielii. Medicul dermatolog si medicul estetician pot depista cauzele acestor afectiuni si pot recomanda produsele necesare pentru a reda pielii starea de sanatate si tinerete.

6

1.4. CLASIFICAREA PREPARATELOR PENTRU INGRIJIREA TENULUI 1.4.1. Cremele cosmetice Sunt preparate semifluide care au rolul: de a suplini lipsa grăsimii naturale a pielii, de a îndepărta substanţele de secreţie şi de a restabili mediul acid optim al acesteia, contribuind la îndeplinirea funcţiilor sale. Cremele cosmetice se pot clasifica după mai multe criterii: - după compoziţia de bază, creme pe bază de: ceară de albine (coldcreme), lanolină, stearaţi, vaselină, substanţe vegetale grase (unt de cacao) etc; - după structura fizică, creme de tipul emulsie; ulei în apă U/A, apă în ulei A/U şi complexă; - după conţinutul în grăsimi, creme: uscate cu 17 % substanţe grase, semigrase cu 18-33 % substanţe grase şi grase cu peste 33 % substanţe grase; - după tipul de ten pentru care au fost fabricate, creme pentru ten: gras, normal, uscat, ten gras şi normal, ten senibil şi hipersensibil şi pentru toate tipurile de ten; - după destinaţia lor, creme pentru: adulţi (pentru faţă, mâini, ochi, corp) şi pentru copii; - după scopul (efectul) în utilizare, creme: demachiante, nutritive, antirid, hidratante, emoliente,cheratolitice, terapeutice (calmante, antiacneice, anticelulitice, pentru masaje, antisolare şi pentru bronzare, creme pentru scopuri speciale (pt. albire etc.). Acţiunea nutritivă, tonică, emolientă, hidratantă, calmantă etc. a cremelor cosmetice depinde de compoziţia chimică. Materiile prime determină calitatea cremelor. Materii prime pentru prepararea cremelor Se utilizează: excipienţi, substanţe active, umectaţi etc. Excipienţi Sunt materii prime grase (baza cremelor cosmetice) în care sunt dizolvate şi emulsionate celelalte componente Trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe de calitate: - consistenţă semisolidă cu punct de topire la cca. 400; - afinitate faţă de epidermă; - bună stabilitate fizico-chimică; - să se conserve bine fără să se râncezeas; - să asigure menţinerea pH-ului acid al pielii (4,5-6,5). Sunt utilizaţi: - lanolina – produs de origine animală (obţ. prin purificarea grăsimii din lâna oilor); - colesterolul – sterol de origine animală cu permeabilitate celulară, cu acţiune antitoxică şi regenerantă a pielii; - ceara de albine – în special pentru cremele pentru ten gras; - vaselina – de origine minerală obţinută din reziduurile rezultate la distilarea ţiţeiului; - parafina (ceara de petrol) – utilizată pentru a mării consistenţa cremelor (în cantitate mică); - uleiul de avocado („uleiul cu şapte vitamine”) – bogat în fitostearină, lecitină şi vitamine (A, B, C, D, E, K, PP); - uleiul de roşcove – extras din seminţe de roşcove bogat în vitamine E şi F; - uleiul de migdale – din seminţele migdalului pentru creme destinate tenurilor uscate. Substanţe active Sunt componentele de bază şi anume: - polenul – conţine un complex de aminoacizi, vitamine (A, B12 , C, D, E etc.), enzime, coloranţi vegetali – pentru întreţinerea şi creşterea rezistenţei cutanate; 7

- lăptişor de matcă – conţine un mare număr de substanţe biologic active; - vitaminele – pentru creme nutritive, liposulibile (A,D,E,K) şi hidrosolubile (C,B,F); - extractele din plante – nectar de flori, de castraveţi, de sunătoare, de Ginseng; - alte substanţe active: laptele şi produsele din lapte, lecitină de origine animală (albuş de ou) sau vegetală (boabe de soia), aminoacizi. Umectaţi Sunt utilizaţi în special glicerina şi sorbitorul (mai bine absorbit de piele). Alte materiale auxiliare Pentru prepararea cremelor se mai utilizează: emulgatori, aglutizanţi, conservanţi, substanţe antiseptice şi dezinfectante, substanţe colorante şi parfumate 1.4.2. LOTIUNI TONICE Sunt soluţii sau suspensii de pulberi medicamentoase având ca solvent sau vehicul apa sau un amestec hidro-alcoolic, care se aplica pe piele fără fricţionare. 1.4.2.1. Soluţii 1.4.2.1.1. Generalităţi Definiţie Soluţiile medicamentoase esterne sunt preparate farmaceutice lichide, care conţin una sau mai multe substanţe active dizolvate într-un solvent sau într-un amestec de solvenţi şi destinate administrării externe sau pentru prepararea altor forme farmaceutice. Soluţiile medicamentoase au ca solvenţi: apa, alcoolul, glicerolul sau uleiuri vegetale. Istoric Printre primele forme farmaceutice preparate încă din antichitate au fost soluţiile medicamentoase şi soluţiile extractive. Există multe referiri istorice legate de prepararea şi întrebuinţarea soluţiilor. În prima farmacopee Română (FR I), din 1862 au fost oficinale mai multe soluţii fără a avea o monografie de „Generalităţi”. Clasificare Există mai multe criterii de clasificare a soluţiilor. După modul de formulare: - soluţii magistrale; - soluţii industriale; - soluţii oficinale. După compoziţie - sol simple (cu o singură substanţă medicamentoasă); - sol compuse (cu două sau mai multe substanţe medicamentoase dizolvate). După natura solventului - soluţii apoase; - soluţii alcoolice; - soluţii glicerolate; - soluţii uleioase; - soluţii cu solvenţi anhidri: propilenglicol, polietilenglicol. După modul de preparare - soluţii obţinute prin dizolvare; - soluţii obţinute prin amestecare. Avantaje Soluţiile sunt nu numai cea mai veche formă ci şi preparatul cel mai utilizat de bolnavi, administrabil pe toate căile de administrare. Soluţiile prezintă multe avantaje şi anume: - administrare uşoară; 8

- dozare exactă a substanţei active (omogenitate); - efect rapid; - permit prelucrarea substanţelor higroscopice, delicvescente şi a celor care formează amestecuri eutectice lichide; - soluţiile pentru uz extern permit administrarea uniformă a substanţelor; - soluţiile se pretează la fabricarea şi condiţionare automată. Dezavantaje - stabilitate mică (apa este un mediu bun pentru reacţii chimice); - volumul şi masa soluţiilor este mare ceea ce presupune cost ridicat, la transport, spaţii de depozitare mari; - soluţiile pot fi uşor invadate de microorganisme ceea ce impune adăugare de conservanţi. 1.4.2.1.2. Formularea soluţiilor Pentru prepararea soluţiilor medicamentoase avem nevoie de următoarele materii prime: - substanţe medicamentoase: solutul (sau dizolvatul); - substanţe auxiliare solvent (dizolvant), adjuvanţi şi aditivi; - materiale şi recipiente de condiţionare. 1.4.2.1.2.1. Substanţe medicamentoase Marea majoritate a substanţelor medicamentoase utilizate la prepararea soluţiilor sunt substanţe solide, mai rar lichide. Substanţa trebuie să corespundă exigenţelor calitative prezentate în farmacopee: identitate, puritate, uniformitate, lipsa unei contaminări microbiene excesive, solubilitate etc. Pentru a obţine soluţii corect dozate este foarte important să se utilizeze substanţe care să corespundă nu numai calitativ, ci şi cantitativ. Impurităţile pot fi de două feluri: - chimice, care pot produce precipitaţii, colorări sau alte degradări; - biologice: bacterii, ciuperci, viermi. Este important ca substanţele să fie cât mai pure şi necontaminate cu microorganisme sau cel mult cu o minimă contaminare. În afară de exigenţele amintite o altă proprietate foarte importantă pentru obţinerea soluţiilor este solubilitatea. 1.4.2.1.2.2. Substanţe auxiliare Solvenţi: Solventul, al doilea component al soluţiilor este auxiliarul de primă importanţă care predomină cantitativ având rolul de a transforma substanţa activă în soluţie, în urma procesului de dizolvare. Alegerea solventului se face după principiul înrudirii chimice cu substanţa de dizolvat cât şi după scopul terapeutic urmărit. În general, un solvent cu constanta dielectrică mare este un bun solvent pentru moleculele polare sau ionice, iar solvenţii apolari cu constanta dielectrică foarte mică sunt solvenţi buni pentru molecule lipofile. Apa distilată Utilizarea apei ca solvent este avantajoasă şi din punct de vedere economic fiind cel mai ieftin solvent. Dezavantajul utilizării apei ca solvent este favorizarea unor reacţii între substanţele medicamentoase sau auxiliare conţinute în soluţie. Apa este un foarte bun dizolvant pentru substanţele polare, ionice sau grupuri hidrofile în molecule. Apa distilată trebuie să corespundă condiţiilor de calitate impuse de FR X şi anume: lichid limpede, incolor, inodor şi fără gust şi trebuie să fie pură chimic şi microbiologic conform condiţiilor de calitate prezentate de F.R. X. Păstrarea apei se face în recipiente corespunzătoare bine închise . 9

Alcoolul etilic Este al doilea solvent ca utilizare în practica farmaceutică. Alcoolul se obţine prin fermentarea unor lichide care conţin zahăr. Este miscibil în orice proporţie cu apă glicerol, acetonă, cloroform, eter, propilenglicol, şi polietilenglicol lichid. Alcoolul este un solvent cu bună capacitate de dizolvare pentru substanţele organice polare, acizi, baze, săruri, glicozide, rezine, uleiuri volatile, coloranţi, iod, camfor, mentol, lecitină, ulei de ricin etc. Pentru unele substanţe este foarte importantă concentraţia alcoolică. (De exemplu camforul se dizolvă în alcool concentrat dar la diluţie avansată precipită). Alcoolul se utilizează în amestec cu apa ca solubilizant (cosolvent) când capacitatea de dizolvare este mai mare decât la solvenţii luaţi separaţi. La amestecul alcoolului cu apa se va proceda conform tabelelor alcoolmetrice din farmacopee. Prin amestecarea alcoolului cu apa se degajă căldură (dizolvare exotermă). În afară de proprietatea de dizolvare, alcoolul are şi proprietăţi antiseptice şi dezifectante. Glicerolul (Glycerolum, F.R. X). Se obţine prin saponificarea grăsimilor, este solvent polar şi se prezintă sub formă de lichid limpede, incolor, vâscos, higroscopic, fără miros, cu gust dulceag, cu densitatea mai mare decât apa. Este miscibil cu apa şi alcoolul, puţin solubil în acetonă şi practic insolubil în cloroform, eter, uleiuri grase şi uleiuri volatile. Capacitatea de dizolvare a glicerolului creşte prin încălzire când vâscozitatea scade dar nu trebuie depăşită temperatura de 1300C deoarece se descompune la această temperatură în acroleină, un produs toxic. Datorită higroscopicităţii poate absorbii apa până la 25% din greutatea sa. Propilenglicolul (Propylenglycolum F.R. X) Este lichid vâscos, limpede, inodor, incolor cu gust dulceag, amărui, higroscopic, cu densitate mai mare decât apa şi miscibil cu apă, alcool, acetonă, cloroform, uşor solubil în eter şi insolubil în uleiuri grase. Nu este toxic şi are bună capacitate de aderare pe mucoase (auriculară, oftalmică, vaginală etc.). Polietilenglicolii lichizi (Macrogola F.R. X) În funcţie de greutatea moleculară şi consistenţă, polietilenglicolii se împart în trei grupe. - polietilenglicoli fluizi (cu masa moleculară cuprinsă între 400-600); - polietilenglicoli semisolizi (cu masa moleculară între 600-1500); - polietilenglicoli solizi (cu masa moleculară între 1.500-10.000. Ca solvent se utilizează macrogolii fluizi, cel mai utilizat fiind PEG 400, care se prezintă sub forma unui lichid limpede, incolor, vâscos, cu miros slab caracteristic cu gust iniţial dulce, apoi amar şi uşor arzător. PEG se utilizează mai ales în cosmetică datorită vâscozităţii ridicate şi datorită efectului sicativ şi astringent. Uneori PEG se utilizează în amestec cu apa sub formă de cosolvent. Uleiul de floarea soarelui (Helianthi oleum F.R. X) Se obţine prin presarea la rece sau prin extracţie cu solvenţi organici din seminţele plantei Helianthus annuus. Acest produs conţine 85% gliceride ale acizilor nesaturaţi şi saturaţi (în principal ale acidului oleic) apoi fosfatide, vitamine, lecitină şi acizi liberi (palmitic, stearic etc.).Uleiul de floarea soarelui este lichid limpede, galben auriu, vâscos, cu miros uşor characteristic, solubil în solvenţi organici (benzen, cloroform, eter), greu solubil în alcool, insolubil în apă şi cu indice de aciditate cel mult 2. Acest solvent se utilizează pentru dizolvarea uleiurilor volatile şi a substanţelor lipofile.

10

Uleiul de ricin (Ricini oleum F.R. X) Se obţine prin presarea la rece a seminţelor decorticate obţinute de la planta Ricinus communis din familia Euphorbiaceae. Dacă obţinerea este necorespunzătoare în ulei poate trece o toxoalbumină foarte toxică.Este un lichid vâscos, incolor sau slab gălbui, cu miros şi gust caracteristic şi densitate subunitară (0,945-0,966). Se poate folosi extern pentru prepararea emulsiilor, unguentelor etc. Parafina lichidă (Paraffinum liquidum F.R. X) Sinonime: ulei de parafină, ulei de vaselină. Uleiul de parafină conţine un amestec de hidrocarburi parafinice saturate şi se obţine prin distilarea fracţionată a petrolului. Este lichid incolor, fără gust, fără miros, solubil în solvenţi apolari (benzen, cloroform, eter etc.) şi foarte greu solubil în alcool şi nemiscibil cu apa. Se amestecă în orice proporţie cu uleiurile grase (cu excepţia uleiului de ricin) cât şi cu uleiuri volatile. Oleatul de etil Estre llichid asemănător uleiurilor vegetale, cu vâscozitate mai mică şi cu proprietăţi dizolvante remarcabile. Se absoarbe uşor, substanţa activă este cedată bine, însă are tendinţă de râncezire. Benzoatul de etil Este utilizat ca şi cosolvent în concentraţie de 5-10% măreşte solubilitatea unor substanţe în ulei. Benzoatul de benzil este utilizat tot ca şi cosolvent. Alte substanţe auxiliare: Antioxidanţi Au rolul de a încetini procesele redox din soluţii. Conservanţi Sunt substante utilizate pentru a împiedica dezvoltarea microorganismelor. Conservatii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: eficient în concentraţie cât mai mică, netoxic, stabil, solubil în solvenţi, spectru larg de acţiune, miros acceptabil etc. Pentru soluţii de uz extern se utilizează: clorobutanol, fenosept, clorocrezoluletc. 1.4.2.2. Suspensii. Suspensiones (F.R. X) 1.4.2.2.1. Generalităţi Definiţie Suspensiile sunt preparate farmaceutice lichide, formate din una sau mai multesubstanţe active insolubile, suspendate într-un mediu de dispersie lichid şi destinate administrării interne sau externe. Din punct de vedere fizico-chimic suspensiile sunt dispersii de particule solide în: - mediu lichid (suspensii lichide); - în mediu solid (exemplu: supozitoare); - în mediu gazos (aerosoli pulverulenţi, fumul); - sau având ca fază dispersă o bază de unguent (paste). Avantaje Formularea substanţelor insolubile sub formă de suspensii prezintă următoarele avantaje: - mascarea mirosului neplăcut al unor medicamente; - asigurarea stabilităţii chimice la substanţe unde derivaţii solubili prezintă stabilitate redusă. Dezavantaje: - instabilitate mare (cea mai instabilă formă farmaceutică); - uneori inexactitate la dozare datorită sedimentării rapide. 11

Clasificare Suspensiile se pot clasifica după mai multe criterii: După raportul fazelor: - suspensii diluate; - suspensii concentrate. După natura mediului de dispersie: - suspensii apoase; - suspensii uleioase. După modul de preparare: - suspensii obţinute prin dispersare; - suspensii obţinute prin condensare. După modul de formulare: - suspensii magistrale; - suspensii tipizate. 1.4.2.2.2. Formularea suspensiilor Suspensiile sunt formate din următoarele componente: - substanţa insolubilă suspendată reprezentând faza internă; - mediul de dispersie sau faza dispersantă (externă); - agentul de suspendare (auxiliari). 1.4.2.2.3. Stabilitatea suspensiilor F.R. X precizează că suspensiile pot sedimenta în timp dar după o agitare de 1-2 minute trebuie să se redisperseze iar omogenitatea să fie menţinută pe durata administrării. Spre deosebire de emulsii, suspensiile sedimentează foarte rapid. Dintre exigenţele calitative prevăzute la suspensii menţionăm următoarele: - să aibă stabilitate cât mai ridicată; - sedimentul să fie redispersabil. 1.4.2.2.4. Factorii care influenţează stabilitatea suspensiilor Stabilitatea suspensiilor depinde de următorii factori: - dimensiunile particulelor fazei disperse; - vâscozitatea mediului de dispersie; - concentraţia fazei disperse; - forma particulelor dispersate; - proprietăţile fizico-chimice a fazei dispersate (liofilie, liofobie etc.). 1.4.2.2.5. Tipuri de suspensii În funcţie de modul de preparare avem două feluri de suspensii: - suspensii defloculate; - suspensii floculate. Suspensii defloculate sunt caracterizate printr-o dispersare individuală a particulelor utilizând agenţi de suspensie care asigură umectarea fazei interne, reducerea tensiunii superficiale şi conferirea unei sarcini electrice individuale a particulelor. În acest tip de suspensii particulele fiind dispersate individual acestea sedimentează cu o viteză proporţională cu masa lor. Sedimentarea este mai lentă dar sedimentul rezultat devine compact volumul sedimentului este mai mic şi greu redispersabil, de cele mai multe ori cimentat. Datorită acestei comportări un astfel de tip de suspensii se poate prefera când suspensiile preparate sunt rezultat al unei formulări magistrale care sunt în general preparate la nevoie şi utilizate imediat după obţinere. Suspensii flocculate nu sunt formate din particule individuale ci din aglomerări de particule numite „flocoane”. Spre deosebire de suspensiile defloculate, suspensiile floculate 12

sedimentează rapid, dar sedimentul format este uşor redispersabil. Flocularea se produce atunci când forţa de atracţie dintre particule depăşeşte forţa respingerii electrostatice. Volumul sedimentului format permite evaluarea gradului de floculare a suspensiei (cu cât volumul este mai mare cu atât suspensia are un grad de floculare mai ridicat şi este mai acceptabilă). Pentru obţinerea suspensiilor floculate se utilizează următoarele metode: - flocularea cu electroliţi, când se neutralizează parţial sarcina particulelor individuale cu ajutorul unor electroliţi facilitându-se astfel agregarea (flocularea); - flocularea cu ajutorul agenţilor tensioactivi, care se realizează prin utilizarea substanţelor tensioactive în concentraţii mici dar capabile să producă flocularea; - flocularea cu ajutorul agenţilor de vâscozitate, care acoperă particulele cu un strat de solvent care conţine o substanţă macromoleculară, între lanţurile căreia se realizează punţi de legătură contribuind astfel la agregarea particulelor individuale. 1.4.2.2.6. Agenţi de suspensie. F.R.VIII precizează că la suspensii cu un conţinut de 80% substanţe insolubile nu se mai folosesc agenţi de suspensie. Agenţii de suspensie au rolul: - de a mări liofilia particulelor solide suspendate; - de a favoriza dispersarea; - de a micşora viteza de sedimentare; - şi de a favoriza redispersarea sedimentului. În tehnologia farmaceutică se utilizează următoarele: umectanţi, dispersanţi, stabilizanţi etc. Agenţi umectanţi Sunt substanţe auxiliare de importanţă deosebită mai ales când pulberea suspendată este hidrofobă (sulfamide, sulf, camfor etc.) şi nu este umectată de apă datorită tensiunii superficiale foarte mare de la interfaţa lichid-solid. Particulele substanţelor hidrofobe nu pot fi umectate datorită faptului că la suprafaţa acestora este adsorbit un strat subţire de aer ceea ce determină o densitate scăzută a pulberii respective. Pentru umectare se utilizează substanţe amfifile care datorită structurii moleculare se adsorb la suprafaţa particulelor orientându-se cu partea hidrofilă spre apă iar cu partea hidrofobă spre pulbere eliminându-se aerul adsorbit la suprafaţă, densitatea particulelor respective devenind mai mare şi astfel eliminându-se fenomenul de flotare. Ca agenţi umectanţi se utilizează tenside, ca de exemplu: laurilsulfat de natriu, polisorbaţi în concentraţii de 0,1-0,5%. Îndepărtarea aerului adsorbit la suprafaţa particulelor se mai poate realiza şi prin triturarea energică şi îndelungată a pulberii respective cu alcool, glicerină sau alţi agenţi de vâscozitate. Agenţi dispersanţi Aceste substanţe reduc forţa de coeziune dintre particule prin încărcarea particulelor respective cu sarcini electrice de acelaşi semn. În această categorie pot fi incluşi următorii auxiliari: substanţe tensioactive, electroliţi anorganici (fosfat de sodiu 1%, sulfat de sodiu 1%), electroliţi organici (citrat de sodiu 0,5%, tartrat acid de potasiu până la 5% etc). Agenţi stabilizanţi Aceste substanţe acţionează prin mărirea vâscozităţii mediului de dispersie împiedicând sedimentarea cât şi prin formarea unei pelicule liofile în jurul particulelor solubile dispersate. 1.4.2.2.7. Prepararea suspensiilor Pulberile insolubile se aduc la gradul de dispersie dorit în funcţie de modul de administrare şi scopul terapeutic urmărit. După o pulverizare adecvată faza internă se dispersează în faza externă completându-se cu faza continuă până la masa prevăzută (m/m). Pentru obţinerea 13

suspensiilor se pot utiliza diferiţi auxiliari: agenţi de suspensie, coloranţi, conservanţi sau diferiţi corectori de miros. Pentru prepararea suspensiilor se folosesc prepararea prin dispersare şi condensare. Prepararea prin dispersare Conform acestei metode substanţele active sunt aduse la gradul de dispersie corespunzător după care se dispersează în faza externă (faza lichidă). Pentru dispersarea substanţelor active insolubile se pot utiliza metode mai simple ca: pulverizarea cu ajutorul mojarului şi pistilului sau metode mai complexe utilizând diferite aparate (mixere acţionate electric, aparate cu ultrasunete etc.). Prepararea prin condensare Este mai puţin utilizată în practica farmaceutică decât metoda anterioară şi presupune precipitarea unei substanţe solubile într-un anumit mediu urmată de suspendarea precipitatului format. 1.4.3. EMULSII, EMULSIONES (F.R. X) 1.4.3.1. Generalităţi 1.4.3.1.1. Definiţie Emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, eterogene, cu aspect lăptos, mai mult sau mai puţin vâscoase, formate din două faze lichide nemiscibile şi emulgatori, destinate administrării interne sau externe (F.R. X) şi care se agită înainte de întrebuinţare. La emulsii diametrul fazei interne este cuprins între 0,5-50µm. 1.4.3.1.2. Istoric Termenul de emulsii este utilizat în domeniul farmaceutic, începând din secolul al XVIIlea, denumirea provenind din cuvintele latine „molgo-ere” = a mulge, făcându-se aluzie la aspectul lăptos pe care îl are această formă. O fundamentare ştiinţifică a fost realizată doar în secolul XX. În anul 1910 Ostwald a avut prima abordare ştiinţifică a formei, făcând distincţie între emulsiile U/A şi A/U. 1.4.3.1.3. Avantaje Emulsiile prezintă următoarele avantaje: - permit administrarea concomitentă a două lichide nemiscibile; - permit mascarea gustului neplăcut a unor substanţe medicamentoase prin introducerea acestora în faza internă; - permit dirijarea absorbţiei medicamentelor. 1.4.3.1.4. Dezavantaje Emulsiile: - au stabilitate mai mică decât soluţiile apoase; - necesită o atenţie deosebită la preparare, deoarece diametrul fazei interne influenţează stabilitatea formei etc. 1.4.3.1.5. Clasificare Emulsiile pot fi clasificate după: numărul de părţi component, compoziţie, modul de administrare, provenienţă etc. După numărul de părţi componente După acest criteriu există: - emulsii propriu-zise (fază internă, fază externă şi emulgator); - pseudoemulsii (fază internă şi fază externă lipsind emulgatorul). După compoziţie După acest criteriu sunt: - emulsii U/A; 14

- emulsii A/U. După provenienţă După acest criteriu sunt: - emulsii naturale (lapte, latex din plante); - emulsii preparate. 1.4.3.2. Formularea emulsiilor Emulsiile sunt compuse din următoarele părţi: - faza dispersată (faza internă, discontinuă) compusă dintr-un anumit lichid sau substanţe dizolvate într-un lichid sau amestec de lichide miscibile; - faza dispersantă (mediul de dispersie sau faza continuă) care poate fi de asemenea un anumit lichid sau amestec de lichide în care pot fi diferite substanţe dizolvate; - emulgatorul (sau amestecul de emulgatori). În afară de cele trei componente principale emulsiile mai pot conţine şi auxiliari ca de exemplulu: conservanţi, edulcoranţi, aromatizanţi etc. 1.4.3.2.1.Emulgatorii 1.4.3.2.1.1. Modul de acţiune al emulgatorului Pentru a amesteca două lichide nemiscibile (ulei cu apă sau alte lichide) este necesară, pentru realizarea emulsiei o cantitate mare de energie. Chiar când se obţine un grad de dispersie ridicat emulsia prezintă stabilitate mică. Pentru a mări stabilitatea, a facilita dispersarea este nevoie de emulgatori care acţionează în diferite moduri mărind stabilitatea sistemului. Modul de acţiune al emulgatorului poate fi realizat prin: - reducerea tensiunii superficiale interfaciale; - formarea unui strat monomolecular în jurul particulelor fazei interne de către emulgator; - prin conferirea unei sarcini (pozitive sau negative în funcţie de tipul de emulgator) particulelor fazei interne; - mărirea vâscozităţii mediului. 1.4.3.2.1.2. Clasificarea emulgatorilor Emulgatorii pot fi clasificaţi după criteriile prezentate în continuare. După caracterul emulgatorului (după tipul de emulsie realizat) După acest criteriu sunt: - emulgatori hidrofili (U/A); - emulgatori lipofili (A/U). În funcţie de sarcina electrică După acest criteriu sunt: - emulgatori anionactiv; - emulgator cationactiv. După provenienţă După acest criteriu sunt: - emulgatori naturali; - emulgatori sintetici. În funcţie de structură şi proprietăţile fizico-chimice După acest criteriu sunt: - emulgatori propriu-zişi (emulgatori solubili); - emulgatori pulberi fine insolubile; - agenţi de vâscozitate. Emulgatori propriu-zişi 15

În această subgrupă sunt incluşi emulgatori care au în molecula lor atât grupe lipofile cât şi grupe hidrofile (substanţe amfifile). Acest tip de emulgator când sunt introduşi într-un amestec de două lichide nemiscibile se concentrează la interfaţa dintre componente orientându-se cu grupa lipofilă spre lichidul lipofil şi cu partea hidrofilă spre apă. În funcţie de valoarea H.L.B. avem două tipuri de emulgatori: - emulgatori A/U (emulgatori la care predomină lipofilia având H.L.B. mai mic decât 10; - emulgatori U/A (substanţe la care predomină hidrofilia având H.L.B. mai mare decât 10). Emulgatori pulberi fine insolubile Acest tip de emulgatori în mod similar ca şi prima categorie se concentrează la interfaţa A/U formând o peliculă de pulberi fine în jurul fazei dispersate. În funcţie de afinitatea pentru apă sau pentru ulei există următoarele tipuri de emulgatori insolubili: - emulgatori cu caracter hidrofil (aerosil, bentonită etc); - emulgatori cu caracter lipofil (grafit, cărbune etc). Agenţi de vâscozitate (pseudoemulgatori) Sunt substanţe cu dimensiune mare a moleculelor (în general) şi vâscozitate ridicată. Acţiunea acestora la formarea şi stabilizarea emulsiilor este datorată vâscozităţii. 1.4.3.2.1.3. Emulgatori utilizaţi în preparate dermo-cosmetice În practica farmaceutică se utilizează emulgatori: naturali, semisintetici şi sintetici. Emulgatori naturali Emulgatori tip U/A uz extern: Saponine Sunt agenţi tensioactivi puternici utilizaţi sub formă de tincturi, de exemplu: Tinctura Saponarie. Prin agitare cu apă saponinele produc spumă puternică. Acizi biliari (acid taurocolic, acid glicocolic) Sunt utilizaţi sub formă de săruri de sodiu şi acţionează ca agenţi tensioactivi cu bune proprietăţi emulgatoare. Emulgatori tip A/U uz extern: Colesterol Este emulgator neionogen cu o grupare hidrofilă „OH” iar restul moleculei fiind hidrofob. Este utilizat în concentraţie între 1-5% pentru obţinerea emulsiilor uz extern. Lanolina Conţine esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori fiind utilizată pentru obţinerea emulsiilor cosmetice şi a altor preparate topice (creme, unguente). Emulgatori sintetici şi semisintetici Sunt de următoarele tipuri: - emulgatori ionogeni (cationactivi şi anionactivi); - emulgatori neionogeni; - pseudoemulgatori. Emulgatori anionactivi: Săpunuri alcaline Dintre aceste categorii de substanţe mai sunt utilizate săpunurile de natriu, kaliu şi amoniu ale acizilor graşi (acid lauric, palmitic, stearic, oleic etc.). Săpunurile pot fi utilizate pentru obţinerea emulsiilor uz extern U/A, au pH alcalin şi prezintă incompatibilităţi cu numeroase substanţe (ioni de Ca2+, Mg2+, metale grele, acizi, electroliţi etc.). Alte săpunuri metalice 16

În acest scop se utilizează şi săpunuri ale metalelor bivalente sau polivalente cu acizi graşi de exemplu: săpunuri de calciu, magenziu, plumb, aluminiu etc. Acest tip de emulgator realizează emulsii A/U. Emulsiile rezultate prezentând stabilitate faţă de acizi. Săpunuri organice (trietanolamina) Sunt emulgatori U/A, nu se descompun în prezenţa electroliţilor şi au bazicitate mai mică ca săpunurile alcaline. Laurilsulfatul de sodiu (F.R. X) Este pulbere albă, iritantă pentru mucoase utilizată ca emulgator tip U/A. Această substanţă este folosită cu preponderenţă pentru prepararea emulsiilor uz extern (sau a altor forme uz topic). În concentraţie de până la 1% se utilizează şi pentru unele emulsii uz intern. Cetilsulfatul de sodium Are proprietăţi emulgatoare asemănătoare substanţei anterioare însă soluţiile rezultate sunt opalescente. Cetilstearilsulfatul de sodiu. Natrii Cetylstearylsulfas (F.R. X) Este amestec în părţi egale de stearilsulfat de sodiu şi cetilsulfat de sodiu. Prin dizolvare în apă substanţa formează o soluţie coloidală opalescentă cu proprietăţi emulgatoare. Dioctilsulfosuccinatul de sodiu Se prezintă ca o masă ceroasă puţin solubilă în apă (1/70), fiind tensioactiv puternic. Emulgatori cationiactivi: Clorură de benzalconiu. Benzalkonii Chloridum (F.R. X) Este emulgator tip U/A cu acţiune antiseptică şi efect tensioactiv puternic. Substanţa este incompatibilă cu salicilaţi, săruri ale metalelor grele, azotaţi etc. Bromură de cetilpiridiniu Este utilizată în concentraţie de până la 10% în soluţie apoasă având acţiune dezinfectantă cu utilizare externă şi având proprietăţi tensioactive marcate. Bromură de cetiltrimetilamoniu (cetrimid) Este substanţă cu proprietăţi emulgatoare asemănătoare substanţelor precedente din această subgrupă şi de asemenea are acţiune dezinfectantă. Emulgatori neionogeni Acest tip de emulgatori reprezintă o categorie cu importanţă deosebită datorită faptului că nu au caracter ionic, crescând astfel spectrul compatibilităţii cu diferite substanţe medicamentoase şi de asemenea prezentând stabilitate faţă de electroliţi. Alcool lauric Este emulgator de tip A/U fiind substanţă solidă de culoare albă care se lichefiază la aer. Alcool cetilic Se prezintă sub formă de lamele albe, este insolubil în apă, solubil în solvenţi organici şi este emulgator tip A/U. Alcool cetilstearilic. „Alcholoum cetylstearilicum” (F.R. X) Este amestec de alcooli graşi saturaţi în care predomină alcoolii stearilic şi cetilic în raport 1/1 Substanţa se prezintă ca o masă sau lamele albe cu aspect cristalin onctuoasă la pipăit având un miros caracteristic. Este insolubil în apă dar solubil în solvenţi apolari (eter, cloroform, benzen etc.). Monostearatul de gliceril Este emulgator de tipul A/U. Stearat de propilenglicol Este emulgator tip U/A. Esteri ai sorbitanului cu acizi graşi esterificaţi cu polietilenglicol 17

Din acest grup avem următoarele varietăţi de span + P.E.G. cunoscuţi sub următoarele denumiri: Tween-uri sau polisorbaţi. În funcţie de spanul utilizat avem următoarele varietăţi de Tween-uri: - Tween 20 (span 20 + P.E.G.); - Tween 40 (span 40 + P.E.G.); - Tween 60 (span 60 + P.E.G.); - Tween 80 (span 80 + P.E.G.), care este oficinal în F.R. X sub denumirea de Polysorbatum 80. Tween-urile sunt emulgatori U/A solubile atât în apă cât şi în alcool. Tween-urile nu se dizolvă în grăsimi şi în ulei de parafină. Pseudoemulgatori sintetici şi semisintetici Acest tip de emulgatori acţionează ca agenţi de vâscozitate stabilizând emulsia prin creşterea vâscozităţii influenţând mai puţin tensiunea superficială. 1.4.3.2. Prepararea emulsiilor Metode utilizate la prepararea emulsiilor sunt: continentală, engleză, solventului comun, ultrasunete etc. În industrie sunt utilizate două tipuri de aparate pentru emulsionat şi anume: - maşini de emulsionat (pentru obţinerea dispersiilor grosiere); - maşini de omogenizat (pentru obţinerea dispersiilor foarte fine). În industrie, indiferent de procedeul utilizat la prepararea emulsiilor, emulgatorul este totdeauna dizolvat în faza externă. 1.4.4. PUDRE 1.4.4.1. Generalităţi Pudrele sunt pulberi de uz extern, cu un grad de fineţe care se aplică pe piele cu efect sicativ, dezodorizant, antiseptic şi cicatrizant. Pudrele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - grad de fineţe foarte avansat; - să adsoarbă bine umiditatea, grăsimile; - să aibă o bună capacitate de a adera pe epiteliu; - să cedeze bine substanţa activă. 1.4.4.2. Formulare Pentru prepararea pudrelor se utilizează: substanţe active, care pot fi: solide (sulf, antibiotice, antiseptic-acid boric), lichide sau moi (uleiuri volatile, ichtiol etc). Excipienţii pot fi de diferite provenienţe (minerală, vegetală sau de sinteză) şi trebuie să îndeplinească câteva condiţii: grad de fineţe avansat, să fie sterilizabili, să fie hidrofobi, să nu fie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor. 1.4.4.2.1.Exemple de excipienţi Amidon. Amylum (F.R. X) Se utilizează diferite sorturi de amidon (orez, grâu, cartof, porumb).Amidonul are o bună aderenţă pe epitelii, este bun adsorbant dar are dezavantajul că în prezenţa unei umidităţi ridicate se transformă în cocă de amidon. Bentonita Este varietate de argilă constituită din silicaţi de aluminiu asociat cu oxizi de magneziu, fier etc, sub formă de pulbere fină albă spre cenuşiu, utilizată în pudre dezodorizante etc. Caolin (Bolus alba) Este pulbere albă sau slab cenuşie, cu capacitate de adsorbţie inferioară talcului. Kiselgur 18

Este pulbere cenuşie cu putere de adsorbţie ridicată. Licopodiu Este pulbere vegetală uşoară, de culoare galbenă, fără gust şi miros, cu bune proprietăţi lubrifiante. Oxid de magneziu şi carbonat de magneziu Sunt pulberi cu bune calităţi adsorbante dar aderenţă scăzută pe epitelii. Oxid de titan Este pulbere albă, amorfă, inodoră, cu capacitate de albire dublă faţă de oxidul de zinc. Oxid de zinc. Zinci Oxydum (F.R. X) Este pulbere albă care aderă bine pe epitelii, sicativ, dezodorizant şi antiseptic. Stearat de zinc şi stearat de aluminiu Are acţiune astringentă, antiseptică, este bun aderent şi lubrifiant. Talc. Talcum (F.R. X) Este hidrosilicat de magneziu care poate conţine şi silicat de aluminiu şi se prezintă ca pulbere foarte fină, albă, onctoasă la pipăit, fără miros şi fără gust, cu o bună aderenţă şi sterilizabil. Sterilizarea se face la 1600C timp de 3 ore sau 1700C timp de 1 oră; 1.4.4.3. Prepararea Pudrelor Prepararea cuprinde presupune următoarele faze: uscarea, mărunţirea şi pulverizarea, cernerea, amestecarea şi sterilizarea. Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor sub formă vegetativă şi sporulată din materialele sterilizate. F.R. X prevede sterilizarea pulberilor destinate administrării pe pielea sugarilor, pe plăgi deschise sau arsuri. Metoda de sterilizare se alege în funcţie de proprietăţile fizico-chimice a substanţelor active. Pentru substanţele termorezistente sterilizarea se face în etuve cu ajutorul căldurii uscate şi anume: - la 1600C cel puţin 3 ore; - la 1700C cel puţin 1 oră; - la 1800C cel puţin 30 minute. Substanţele se introduc în recipiente potrivite (borcane bine închise prevăzute cu dop). Ustensilele utilizate pentru preparare se sterilizează prin autoclavare la 1210C-1240C cel puţin 30 minute. Prepararea pudrelor cu substanţe termolabile se realizează aseptic în boxe sterile. Mojarul şi pistilul se pot steriliza prin flambare şi anume: se aduce în mojar puţin alcool, se aprinde, iar prin arderea acestuia se realizează sterilizarea. Conservarea pudrelor se realizează în recipiente bine închise, ferite de umiditate. 1.4.4.4. Controlul pudrelor La pudre se controlează următorii parametrii: - determinarea porozităţii: - determinarea mărimii particulelor; - determinarea densităţii; - determinarea capacităţii de aderare; - determinarea capacităţii de adsorbţie; - determinarea umidităţii; - determinarea pH-ului; - identificarea; - dozarea.

19

1.4.4.5. Exemple de pudre Pulvis mentholati 1% Mentholum gta 1,00 Talcum q.s. ad gta 100,00 Misce fiat pulvis Dentur signetur extern Mentolul se pulverizează cu câteva picături de alcool după care se adaugă treptat cantitatea de talc prescrisă şi se omogenizează. După omogenizare pudra se ambalează în recipiente corespunzătoare etichetate „extern”. Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antipruriginos, antiinflamator. Pulvis chlorchinaldoli 3% Sinonim: pudră de saprosan Chlorchinaldolum gta 3,00 Talcum q.s. ad gta 100,00 Misce fiat pulvis Dentur signetur extern Saprosanul se pulverizează după care se adaugă treptat cantitatea de talc prescrisă şi se omogenizează. După omogenizare pudra se ambalează în recipiente corespunzătoare etichetate „extern”. Acţiune farmacologică şi întrebuinţări: antiseptic. 1.4.5. MASTI 1.4.5.1. Aspecte generale Aceste preparate trebuie sa întrunească o serie de calităţi, care să confere siguranţă şi anume: să formeze o pastă moale, negrunjoasă, cu miros placut, care să se poată aplica uniform pe piele, să se usuce repid, sa formeze pe piele un strat aderent uşor îndepartabil, fără ca să producă durere şi nu trebuie conţină substanţe toxice pentru organism, 1.4.5.2. Clasificarea mastilor cosmetic Se clasifică după scopul utilizării în: - măşti de curatire: preparate cosmetice naturale care se obţin din substanţe care absorb murdaria, excesul de sebum, celulele moarte, care contin şi substante abrazive; - măşti nutritive: ajută la regenerarea pielii, la întârzierea fenomenelor îmbătrânirii sau la diapriţia ridurilor şi pot conţine: galbenuş de ou, cazeină, vitamine, polen sau miere; - măşti calmante: se aplică pentru pielea iritată sau foarte sensibilă, fiind obţinute cu infuzii din plante şi caolin sau amidon; - măşti astringente: se folosesc de obicei la tenurile grase cu porii deschişi, find preparate din: caolin, carbonat de magneziu, carbonat de calciu, sucuri de legume, fructe, infuzii din plante astringent etc; - măşti hidratante: sunt folosite la tenurile uscate şi deshidratate, având rolul de a completa necesarul de apă al pielii; - măşti cu acţiune tonică: se folosesc la tenurile ofilite, cu riduri şi se prepara din: sucuri de fructe cu actiune revitalizantă: capşuni, fragi, caise, piersici, struguri albi, infuzii de ă, polen, laptişor de matcă sau miere. 1.4.5.3. Produse naturale folosite la prepararea mastilor cosmetice a.Ou Albusul este indicat în tenurile grase, folosindu-se în amestec cu ½ lingurită suc de lamaie. La tenurile uscate se foloseste galbenuşul care triturează cu ulei vegetal formând o maioneză, la care se mai pot adauga sucuri de fructe, de lamaie sau portocală. Uleiurile vegetale 20

Sunt foarte indicate pentru tenurile uscate. Se pot folosi: ulei de masline, migdale, floareasoarelui, soia sau germeni de porumb. Cazeina Are actiune emolientă, calmantă şi se indică la tenurile uscate. Parafina Se poate aplica pe piele la temperaturi destul de ridicate (50-60oC). Prin racire, parafina formează pe tegument un strat izolator, care nu lasă să se evapore transpiraţia, iar masca de parafina are efect emolient. Sucul de castraveti În amestec cu caolin, talc si ulei de germeni de porumb se foloseste la tenurile deshidratate. Sucul de gutuie Se recomanda tenurilor grase pentru ca sunt tonice si astringente. Sucul de morcov Se foloseste la tenurile uscate si iritate deoarece contine multa vitamina A care reface integritatea pielii si confera o actiune emolienta si calmanta. Infuziile din plante Se amesteca cu caolin, argilă, amidon până la formarea unei paste de consistenţă dorită. Se pot utilize infuzii de: muşetel, tei, nalba, salata verde, cu effect calmant în special la pielea uscată şi iritată. Infuziile de cimbru, patlagină şi levantica se pot utiliza la tenurile grase cu porii dilataţi.

21

22