Amantul Doamnei Chatterley - d. h. Lawrence

1

«a

ai CO

3:

N$M5&#

Biblioteca Academiei Romane

0000000021386

AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY

HALGlSeU-SBDRLAK 42

io :

D. H. LAWRENCE

A MANTUL DOAMNEI CHATTERLEY EDIŢIA II-a

EM. OCNEANU ^ , . -Strada Dr. Obedenaru, 17 (Elefferie)

f^'t La''

Toate drepturile rezervate. Singura traducere autorizată în România

c.fLinv.ZZG

PREFAŢA Orice s'ar spune, declar că acest roman e o carte onestă, sănătoasă şi necesară oamenilor de azi. Cu­ vintele cari la început par scandaloase, nu mai supără deloc la un moment dat. Oare pentrucă inteligenfa e depravată prin obişnuinţă? Nicidecum. E foarte simplu: cuvintele scandalizau ochiul nostru; dar ele n'au scan­ dalizat niciodată spiritul nostru. Oamenii fără spirit n au decât să se scandalizeze înainte: ei nu contează. Oamenii de spirit observă că nu s'au scandalizat, că în fond nu s'au gândit niciodată la aceasta... şi în­ cearcă o senzafie de uşurare. Şi totul constă în aceasta. Ca fiinţe omeneşti, suntem azi evoluaţi şi cultivafi destul ca să depăşim „tabu'-urile inerente culturii noastre. E foarte importantă recunoaş­ terea acestui fapt. Pentru oamenii din Vremea cruciatelor cuvintele aveau desigur o putere de evocare de care nu ne putem face nici o idee. Puterea evocatoare a cuvintelor aşa zise obscene trebuie să fi fost primejdioasă naturilor simple, obscure, violente, ale evului mediu; poate că şi astăzi c destul de puternică pentru firile inferioare, necomplecte, rău evoluate. Dar o adevărată cultură permite a nu da unui cuvânt decât reacţiile mintale şi imaginative cari aparfin inteligentei, şi ne crufă de re­ acţiile fizice, violente şi ncrafionale, atât de primej­ dioase pentru decenfa socială. Altădată omul avea spi­ ritul Prea slab bentru a-si considera corbul si funcţiile

vm sale fără a se sinchisi de miile de reacfii fizice, pe care nu le putea stăpâni. Azi nu mai este aşa. Cultura şi civilizaţia ne-au arătat că trebuie să despărţim cu­ vântul de fapt, gândul de act, sau de reacţiile fizice. Ştim azi că actul nu urmează numai decât gândului. In realitate, gând şi acţiune, cuvânt şi fapt, sunt două forme separate de conştiinţă, două Vieţi pe cari noi le trăim separat. Avem negreşit nevoie de continuitate. Dar când gândim nu acţionăm fi când acţionăm nu gândim. Marea necesitate este de a acţiona după gândurile fiecăruia şi de a gândi fiecare după actele sale. Dar atâta timp cât suntem în sfera gândirii, nu putem desigur acţiona; şi atâta timp cât suntem în sfera acţiunii, nu putem numai decât gândi. Aceste două con­ diţii, a gândirii şi a acţiunii, se exclud reciproc. To­ tuşi ele trebuie să coexiste în armonie. Aceasta este adevărata semnificaţie a cărţii aces­ teia. Doresc ca bărbaţii şi femeile să ajungă a gândi problemele sexuale deplin, complect, onest şi propriu. Chiar dacă nu putem acţiona sexualiceşte spre întreaga noastră satisfacţie, să ştim cel puţin să gândim sexua­ liceşte, cu plenitudine şi claritate. Toate poveştile acelea cu tinere, fecioreşte albe ca o pagină pe care nu e scris nimic, nu sunt decât prostii. O fată sau un băiat sunt o reţea răsvrătită. O clocotitoare confuzie de sentimente sexuale, pe care numai timpul le va putea descurca. Ani întregi, găndindu-ne onest la pro­ blemele sexuale, ani întregi petrecuţi în punerea în ac­ ţiune stăruitoare, ne vor duce însfârşit acolo unde voim să ajungem, la castitatea aceea Veritabilă şi de­ plin săvârşită, la acea plenitudine care nu este posi­ bilă decât dacă acţiunea sexuală şi gândirea noastră sexuală sunt în armonie, — şi dacă una nu este ob­ stacol celeilalte. Departe de mine gândul că toate femeile trebuie să alerge după pădurari şi să şi-i facă amanţi! Departe de mine gândul că ele trebuie să alerge după oricine. Mul­ tor bărbaţi şi femei din zilele noastre le este necesară abstinenţa, rămânerea, — sexualiceşte numai, — în

«X totală puritate şi în acelaş timp să cunoască şi să în­ ţeleagă mai complect sexualitatea. Epoca noastră este 'nai proprie înţelegerii decât acfiunii. Acţiunea a avut atâta rol în trecut! A fost mai ales atâta acţiune se­ xuală, o atât de obositoare repetire a aceloraş lucruri, fără o gândire corespunzătoare, fără înţelegere. Sar­ cina noastră este acum să înţelegem sexualitatea. In zilele noastre această înţelegere conştientă şi întreagă este mai importantă decât acţiunea însăşi. După vea­ curi de întuneric, spiritul Vrea să ştie, şi să ştie totul. Trupul este, în fond, rămas destul de în urmă. In silele noastre, când oamenii acţionează sexualiceşte jumătate din timp, ei joacă un rol. Ei lucrează potrivit cu ceeace cred că se aşteaptă dela ei. Dimpotrivă, în realitate, spiritul lucrează; iar trupul are nevoie să fie aţâţat. Causa stă în aceea că strămoşii noştri au acţionat sexualiceşte atât de asiduu fără a gândi şi a înţelege nimic din aceasta încât acum, actul tinde a deveni mecanism plicticos, decăzut, şi numai o proaspătă înţelegere mintală poate înnoi aventura. In materie sexuală spiritul a rămas în urmă. La drept vorbind el a rămas în urmă în tot ceeace pri­ veşte actele fizice. Gândurile noastre sexuale se târăsc şi se opresc într'o obscuritate, într'o teamă ascunsă care vine dela strămoşii noştri aspri, pe jumătate încă animale. In acest domeniu numai, domeniu sexual şi fizic, spiritul nostru na evoluat. Acum trebuie să câş­ tigăm timpul pierdut şi să armonizăm conştiinţa sen­ zaţiilor noastre trupeşti cu însăşi aceste senzaţii, con­ ştiinţa actului cu actul însuşi, şi să le facem să tră­ iască în bună înţelegere. Aceasta nu se întâmplă fără un respect cuviincios pentru sexualitate, fără o teamă cuviincioasă pentru ciudata experienţă a trupului; acea­ sta nu se va întâmpla fără libera folosire a cuvintelor Pretinse obscene, fiindcă cuvintele fac natural parte din conştiinţa pe care spiritul o are despre trup. Obsce­ nitatea nu apare decât dacă spiritul dispreţueşte trupul şi se teme de el, dacă trupul urăşte spoitul şi n rezista.

Cazul Colonelului Barker ne lămureşte asupra întin­ derii răului. Colonelul Barker era o fernee care făcuse să fie luată drept bărbat. „Colonelul se însurase şi trăise cu nevasta într'o „perfectă înţelegere". Şi biata femee crezuse mereu că se măritase normal, cu un băr­ bat Veritabil. Cruzimea situaţiei, când aceasta fusese însfârşit, dată pe faţă, desfide orice comentariu. E monstruos şi totuşi, în zilele noastre, mii de femei sunt gata a se lăsa înşelate în felul acesta şi a persista în eroarea lor. Dece? Pentrucă ele nu ştiu nimic, pentruca ele nu sunt în stare să gândească sexualiccşte. Sunt în această privinţă nişte proaste. E mai bine să dăm cartea aceasta tuturor fetelor de şaptesprezece ani. La fel cu respectabilul institutor, cu venerabilul pas­ tor, care după ani de sfinţenie şi virtute trece în în- . chisoarea corecţională la 65 de ani pentru a fi atentat la copile. Aceasta se întâmplă în clipa în care ministrul de interne fiind bătrân el însuşi cere cu glas tare şi impune o tăcere pudică în tot ceeace priveşte proble­ mele sexuale. Cum se face că aventura acestui alt domn bătrân, eminamente respectabil şi „pur" nu i-a dat de gândit? Cauza constă în aceasta: Spiritul păstrează în adâncul său o antică teamă de trup şi de puterea tru­ pului. Şi spiritul trebuie liberat şi civilizat în această privinţă. Teama pe care trupul o inspiră sufletului a înebunit pe nenumăraţi oameni. Vătămarea unui mare spirit ca al lui Swift se explică în parte prin această cauză. In poemul adresat metresei sale Celia şi care are ca refren aceste cuvinte: „Dar Celia, Celia, Celia se caca , noi aflăm până unde poate ajunge o marc inteligenţă lovită de panică. Acest om de mare spirit nu era în stare să vadă că se acoperă de ridicol. Na­ tural, Celia se caca! Cine nu face asta? Şi dacă nu făcea aşa, ar fi fost cu mult mai rău. Ce absurditate! Şi gândiţi-vă la biata Celia umilită în funcţiile sale na­ turale de „amantul" ei. Şi toate acestea sunt pricinuite de cuvintele „tabu", şi de acea inconştienţă în care lăsăm spiritul în materie fizică şi sexuală. In contrast

cu puritanismul

care spune „sst!"

şi care

XI produce pe imbecilul sexual, noi găsim pe tânăra per­ soană „emancipată şi înaintată care nu ascultă de nici un „sst' si care „face ceeace-i place". Departe de a se teme de trup şi de a-i nega existenţa, tinerii îna­ intaţi se îndreaptă către cealaltă extremă şi o socotesc ca un fel de jucărie bună pentru a se distra cu ea; o jucărie, vag neplăcută, dar din care se poate scoate puţin amuzament înainte de a te părăsi. Aceşti tineri îşi bat joc de importanţa sexualităţii, o tratează ca pe un coktail şi se servesc de ea spre a zeflemisi pe cei mai bătrâni decât ei! înaintaţi, batjocoritori, ei dispreţuesc o carte ca „Amantul Ladyei Chatterley". Acest roman este cu mult prea simplu şi prea natural pentru ei. Ei găsesc în el cuvinte murdare care nu-i interesează şi o atitudine în faţa amorului care le pare demodată. Dece oare atâtea istorii ? Socotiţi amorul ca pe un coktail. Cartea aceasta, spun ei, arată o mentalitate de băiat de patrusprezece ani. Dar poate că mentalitatea unui băiat de patrusprezece ani care păstrează puţin respect obişnuit şi teamă convenabilă faţă de problemele se­ xuale este mai sănătoasă decât mentalitatea tinerei per­ soane de coktail care nu respectă nimic şi nare nimic altceva de făcut spre a-şi ocupa spiritul decât să se joace cu jucăriile vieţii şi mai ales cu iubirea, pierzându-şi spiritul în cursul acestui joc! Astfel, între puritanul de speţă veche, ameninţat me­ reu să sucombe în faţa indecenţei sexuale, între per­ soanele la modă din tânăra generaţie care spun: „Noi putem să facem totul; dacă voim să gândim un lucru, putem să-l săvârşim", şi însfârşit barbarul cu sufletul josnic, cu spiritul impur, care caută murdăria, câmpul de acţiune al acestei cărţi este foarte restrâns. Dar eu le spun tuturor: „Păstraţi-vă perversiunile daca aceasta vă face plăcere, perversiunile voastre de pu­ ritanism sau de desfrâu la modă, sau de simpla gro­ solănie. Cât despre mine. îmi apăr cartea şt poziţia. Viafanueste acceptabilă decâi'dacă spinul şi trupul traesc în bună înţelegere, dacăseaflă ™*fhb™"%™J$?

CAPITOLUL

I.

Trăim într'o epocă prin esenţă tragică; deaceea re­ fuzăm a o lua în tragic. Cataclismul s'a săvârşit; în­ cepem să clădim noui adăposturi; începem să ne -făurim noi speranţe. E o muncă destul de anevoioasă. In clipa de faţă nu există însă o cale mai limpede spre viitor; trebuie s'o străbatem pe aceasta sau să învingem ob­ stacolele. Trebuie să trăim, chiar după prăbuşirea atâtor ceruri. Cam aceasta era situaţia Constanţei Chatterley. Răsboiul făcuse să i se prăbuşească acoperişul peste cap. Şi ea înţelesese că trebuie să vieţuiască şi să înveţe. Se măritase cu Clifford Chatterley în 1917, în timpul unui concediu de o lună pe care el îl petrecuse în Anglia. Avuseseră o lună de miere, după care bărbatul plecase iarăş pe front, în Flandra, pentru a fi retrimes şase luni mai târziu, în patrie, mai mult sau mai puţin ciopârţit. Constanţa, soţia sa, avea atunci douăzeci şi trei de ani; el, douăzeci şi nouă. Clifford avea o minunată priză asupra vieţii. Nu muri. Resturile membrelor sale păreau că se adună, că se unesc din nou. Rămase doi ani în mâinile me­ dicilor. Apoi fu declarat vindecat şi trimis în viaţă cu jumătatea inferioară a corpului, începând dela coapse, paralizată pentru totdeauna. Acestea se întâmplau în 1920. Constanţa şi Clifford se întorceau la el acasă, la Wragby Hali, domeniul fa­ miliei. T a t ă l său murise. Clifford îi moştenise titlul; era Sir Clifford şi Constanţa, Lady Chatterley. Acum începeau menajul, viaţa casnică, în castelul, părăsit

14

AMANTUL

oarecum, al familiei Chatterley, cu un venit cam ne­ îndestulător. Clifford avea o soră, dar era plecată. Alte rude apropiate nu mai avea. Fratele mai mare murise în război. Estropiat pe toată viaţa şi ştiind că n'ar mai putea avea niciodată copii, Clifford se în­ torsese în ceţoasele Midlands spre a face să trăiască, atât cât mai era cu putinţă, numele de Chatterley. îşi suportă soarta destul de uşor. Putea să meargă într'o trăsurică pe care şi-o manipula singur şi mai avea una cu motor spre a se plimba încet prin fru­ mosul parc melancolic, de care în realitate era atât de mândru, cu tot aerul degajat pe care şi-1 da când venea vorba despre el. Suferise atâta încât puterea lui de a suferi se epui­ zase puţin. Rămânea ciudat de vioi, bucuros, aproape vesel, cu înfăţişare frumoasă, cu aerul de sănătate, cu ochii albaştri şi limpezi, lucioşi şi provocatori. Avea umeri largi şi tari, mâini puternice. Se îmbrăca scump, purta cravate frumoase din Bond-Street. Totuşi, pe faţa lui se ivia încă privirea care pândeşte, aerul puţin absent al beteagului. Fusese gata să-şi piardă viaţa, încât ceea ce mai ră­ măsese în el, îi era deosebit de preţios. Citeai desluşit în strălucirea neliniştită a ochilor lui mândria de a fi încă viu după grozava întâmplare. D a r fusese atât de lovit încât într'ânsul murise ceva: unele sentimente îi dispăruseră. Se aflau în el goluri de insensibilitate. Constanţa, soţia lui, era o fată frumoasă şi sănă­ toasă ca o ţărancă, cu păr moale şi brun, cu trup solid şi mişcări încete, pline de o energie puţin obiş­ nuită. Avea ochi mari, miraţi, glas duios şi molatec, şi părea că vine direct din satul natal. N u era deloc cazul. E a era fiica bătrânului Sir Malcolm Reid, mem­ bru al Academiei de Pictură, care îşi avusese altă­ dată ceasul lui de glorie. Mama Constanţei în acele zile prerafaelite fusese una din membrele instruite ale Societăţii Fabienne * ) . In mijlocul artiştilor şi al socia*) Societate socialistă fondată în 1883.

.

DOAMNEI CHATTERLEY

1 5

liştilor cultivaţi. Constanţa şi sora ei H i l d a primiseră ceea ce se chiamă o educaţie estetică fără convenţii. Fuseseră duse la Paris, la Roma, la Florenţa, spre • a le face să respire o atmosferă de artă; la H a g a şi Berlin la marile congrese socialiste unde oratorii vor­ beau toate limbile civilizate şi unde nimeni nu se mira de nimic. Astfel cele două fete trăiseră din copilărie, la largul lor, printre teoriile de artă şi speculaţiile politice. Erau cosmopolite şi provinciale, cu acel provincialism cos­ mopolit care dă o distincţie artei atunci când ea se aliază cu nobile idealuri sociale. L a vârsta de cinci­ sprezece ani fuseseră trimise la Dresda să studieze, printre altele, muzica. Şi petrecuseră bine. Trăiau li­ bere printre studenfi, discutau filosofic sociologie şi artă cu bărbaţii; vorbeau tot atât de bine ca şi ei, ba, fiind femei, îi întreceau chiar. Plecau în păduri, cu tineri solizi cu ghitare. Cântau cântece din WanderOogell; erau libere! Libere! Acesta era marele cuvânt: Libere să străbată lumea, libere să parcurgă pădurile mati­ nale cu tineri puternici şi glas frumos, libere să facă ceea ce voiau şi mai ales să spună ceea ce voiau. In aceste plimbări ceea ce conta mai mult era conversaţia, schimbul acela obiectiv de cuvinte. Iubirea era ca un acompaniament muzical. înainte de a împlini optsprezece ani, Hilda şi Con­ stanţa încercaseră amândouă iubirea. Tinerii cu care vorbeau atât de pasionat, cu care cântau atât de vesel şi hoinăreau pe sub copaci cu atâta libertate doreau, se înţelege, fără a o spune, să ajungă mai departe. Fetele ezitau; dar vorbiseră atât despre iubire, discu­ taseră atât despre ea încât iubirea ajunsese acum, de primă importanţă. Şi bărbaţii erau atât de umili, atât de rugători! D e ce o tânără să nu se poarte ca o re­ gină şi să nu se dăruiască singură! Şi astfel, ele, sfârşi­ seră prin a se dărui, nesilite, tinerilor cu care discu­ taseră mai subtil, mai intim. Discuţia era însă primul lucru: iubirea, în raporturile lor trupeşti, nu era decât un fel de întoarcere la instinct, un fel de reacţiune.

16

AMANTUL

După aceea ele erau mai puţin îndrăgostite de tineri, ba chiar înclinate să-i urască, ca şi cum aceştia le-ar fi violat o intimitate ascunsă, o libertate interzisăPentru o fată, întreaga ei demnitate, şi întreg sensul ei în viaţă constă în realizarea unui absolut, a unei li­ bertăţi pure, perfecte şi nobile. Căci ce alt sens ar fi putut să aibă viaţa unei fete? Să se scuture de vechile şi solidele relaţii între sexe, să scape de vechea şi sordida supunere? Şi, cu oricâtă sentimentalitate s'ar fi zugrăvit toată această chestiune a sexului, ea a rămas una din rela­ ţiile, una din supunerile cele mai vechi şi mai murdare. Poeţii cari o glorifică sunt mai întâi oameni. Femeile au ştiut totdeauna că se află ceva mai bun, mai înalt. Şi acum ele ştiau cu mult mai multă preciziqne ca altădată. Frumoasa şi mândra libertate a femeii era superioară oricărui fel de iubire sexuală. Din neferi­ cire punctul de vedere al bărbaţilor era cu mult mai înapoiat. E i se încăpăţânau ca nişte câini, în dorul după actul sexual. Şi femeia era silită să cedeze. Bărbatul era ca un copil plin de pofte. Dacă femeia nu-i ceda, se preschimba în copil, se arăta insuportabil, răsgâiat, ceea ce putea fi destul de plăcut. D a r o femeie poate să ce­ deze unui bărbat fără a-şi ceda cui profund şi liber. Poeţii, oamenii cari vorbesc de iubire, nu au ţinut în­ deajuns seamă de aceasta. O femeie poate avea un bărbat fără să i se dea cu adevărat. Dimpotrivă, ea poate folosi actul sexual spre a câştiga putere asupra omului. In timpul actului fizic, nu are decât să se re­ ţină, să lase pe bărbat să sfârşească şi să se isto­ vească, fără ca ea să juiseze. Şi apoi, ea poate să-şi prelungească îmbrăţişările şi să sfârşească spasmul nefăcând din el decât un instrument. Când isbucni războiul şi fură chemate în grabă acasă, cele două surori îşi avură şi ele aventura lor amoroasă. Niciuna nu iubise vreodată un tânăr mai înainte de a se simţi legată de el prin cuvinte; le trebuiau conver­ saţii pasionate. Profundul, extraordinarul şi necrezutul

DOAMNEI CHATTERLEY

1?

interes pe care îl aveau să vorbească pasionant, ceas după ceas, zi după zi, timp de luni, cu un tânăr într adevăr inteligent, iată ceea ce nu-şi imaginaseră nici­ odată înainte de a face experienţa! Făgăduinţa paraLP"" " ^ U v e ' a v e a barbafi cu care vei putea sta de vorbă , nu fusese niciodată rostită; şi se săvârşise îna­ inte ca ele să fi înţeles tot ceea ce cuprindea această minunată făgăduinţă. aceste vii i s>i apoi, intimitatea pe care o provocaseră ?' însufleţite discuţii, dacă actul sexual devenea mai mult sau mai puţin inevitabil, trebuia să se resemneze. Arăta sfârşitul unui capitol şi, în el însuşi, era tot atât de pasionant: era o curioasă, o pasionantă vibrare în adâncul trupului, un spasm final, în care însu{i te afir­ mai, ca ultim cuvânt pasionant al unei discuţii şi ase­ mănătoare acelui şir de puncte ce se pun în josul unui paragraf ca să arate sfârşitul şi care înseamnă o în­ trerupere în temă. Când cele două tinere, — Hilda avea douăzeci de ani şi Constanta optsprezece, — se înapoiară în An­ glia, în 1913, pentru vacanfa cea mare, tatăl lor văzu bine că fetele avuseseră aventura lor de dragoste. „Iu­ birea trecuse pe acolo", cum spunea cineva. Dar şi el fusese un om de aventuri şi lăsase via(a să-şi urmeze cursul. Cât despre mama lor, atinsă de o boală ner­ voasă cu câteva luni înainte de moarte, voia ca fiicele ei să fie „libere", să poată „să se realizeze". Ea în­ săşi nu putuse să se realizeze: fericirea aceasta îi fu­ sese refuzată. Dumnezeu ştie de ce căci avea şi voinfă Şi avere. îşi acuza soţul. Dar greşala ei se afla mai degrabă într'o veche impresie de autoritate care-i îm­ povăra spiritul şi sufletul şi de care nu se putuse despărţi. Si r Malcolm nu avusese nici un rol; îşi lăsa sofia să se ocupe de micile ei afaceri, în vreme ce el se ocupa de ale sale. Astfel fetele erau „libere". Se întorseseră la Dresda, la muzica lor, la Universitatea lor, la băetii lor. Fiecare iubea pe un tânăr şi era iubită de el, cu toată violenta unei înclinări mintale. Toate lucrurile frumoase, pe care tinerii le gândeau,

1 8

AMANTUL

le rosteau, le scriau, — le gândeau, le rosteau şi * e scriau pentru aceste fete. Iubitul Constantei era muzicant. Al Hildci, telW' cian. D a r ei nu trăiau decât pentru fetele lor, — c