Amanda Quick-O Raza de Speranta.pdf

egĂRŢi (¡Romantice ----- —— ----------

Deşi galeria de artă pe care o conduce la Seattle se bu­ cură de succes, Mattie Sharpe are o fire timidă, com­ plexată fiind de talentul părinţilor şi al surorii sale. încrederea în sine i-a fost şi mai mult zdruncinată când, în urmă cu un an, s-a îndrăgostit de Hugh Abbott, un aventurier fermecător, care însă î-a frânt inima preferând să se întoarcă pe insulele din Pacific unde se simte ca acasă. Mattie a jurat atunci că se va mai întâlni cu el doar peste cadavrul ei... sau, de pre­ ferat, al lui. Soarta însă îi aduce iarăşi împreună într-un context sumbru - şi, într-adevăr, este implicat un cadavru. Aflată în vacanţă pe una dintre insule, Mattie face o descoperire sinistră, iar Hugh apare exact la timp pen­ tru a o ajuta să fugă de asasin. Dar se pare că trecutul lui Hugh îi prinde din urmă, şi Mattie trebuie să-şi pună propria viaţă în mâinile unui fost mercenar şi singurul bărbat care a abandonat-o vreodată. Un sărut aprinde scânteia vechii pasiuni, însă va fi oare de ajuns pentru ca Mattie să capete speranţa şi încrederea de a se abandona în voia aventurii impre­ vizibile care este dragostea adevărată? Amanda Quick are în palmares numeroase premii literare, cărţile sale vânzându-se până în prezent în peste 35 de milioane de exemplare!

Tradiţie din 1989 ■ifr www.litera.ro ISBN 978-606-33-1414-8

Lira

AMANDA QUICK

O rază de speranţă

Silver Linings Amanda Quick Copyright © 1991 Jayne A nn Krentz

4? Ura®

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777 e-mail: [email protected] Ne puteţi vizita pe www.litera.ro/lirabooks.ro O rază de speranţă Amanda Quick Copyright © 2017 Grup Media Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Adriana Marcu Corector: Cătălina Călinescu Copertă: Flori Zahiu Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României QUICK, AMANDA O rază de speranţă / Amanda Quick; trad.: Graal Soft - Bucureşti: Litera, 2017 ISBN 978-606-33-1414-8 I. Soft, Graal (trad.) 821 . 111( 73 )- 31 - 135 . 1

AMANDA QUICK

O rază de speranţă Traducere din limba engleză Alina Rogojan/Graal Soft

Lui C laire Zion şi micuţei Rose, Pentru viitor

capitolul 1 Ştia un singur lucru cert despre Paul Cormier: acesta era pe moarte. Sângele de la rana din piept se îmbibase în cămaşa albă de mătase şi în costumul alb de in, iar acum şiroia în firicele subţiri pe dalele albe de marmură. Bătrânul deschise ochii când Mattie Sharpe se ghe­ mui neputincioasă lângă el şi-l luă de mână. îşi în cor­ da privirea, ca şi cum ar fi încercat să vadă printr-o pâclă groasă. - Christine? Tu eşti, Christine? Chiar şi în acea şoaptă răguşită accentul îi era ele­ gant, vag european. -D a , Paul. Să-l mintă era singurul lucru pe care îl putea face pentru el, se gândi Mattie ţinându-1 strâns de mână. Eu sunt, Christine. -M i-a fost dor de tine, fetiţo. Mi-a fost foarte dor de tine. - Sunt aici. Ochii lui albastru-deschis o priviră concentraţi tim p de câteva secunde: - Nu. Nu eşti aici. Dar eu aproape am ajuns, nu-i aşa? Scoase un sunet care poate că fusese un chicot de râs la început, dar se transformă într-un horcăit. - Da. Aproape ai ajuns. - O să mă bucur să te revăd. - Da. Briza insulară fierbinte plutea prin salonul co­ nacului Cormier. Tăcerea junglei ce îi înconjura părea nefirească şi apăsătoare. O să fie bine, Paul. Totul o să fie bine. Minciuni. Alte minciuni. Cormier miji ochii spre ea, fixând-o cu o privire sur­ prinzător de lucidă. - Pleacă de aici. Grăbeşte-te.

8

Amanda Quick

- Voi pleca, îi promise Mattie. Ochii bătrânului se închiseră din nou. - Va veni cineva. Un prieten vechi. Când va apărea, spune-i... spune-i... Un alt icnet teribil îi stoarse şi ultimele puteri. - Ce vrei să-i spun? - Rai, nu... Cormier se înecă înghiţindu-şi propriul sânge. Nu... iad. - Am să-i spun, se grăbi Mattie să-l asigure în timp ce mâna osoasă care o ţinea pe a ei îşi slăbea strânsoarea. - Christine? - Sunt aici, Paul. însă Cormier nu o mai auzi de data aceasta. Murise. Mattie se chinui să-şi alunge ameţeala şi să se ridice în picioare. Distrată, aruncă o privire la ceasul negru cu auriu de la încheietura mâinii, ca şi cum ar fi întârziat la o întâlnire de afaceri. îşi dădu seama uimită că se afla în conacul alb, cu vedere spre ocean, de mai puţin de cinci minute. Ar fi ajuns cu două ore mai devreme dacă nu s-ar fi rătăcit pe un drum lung şi întortocheat de pe insulă, care sfârşise într-o fundătură în munţi. La momentul respectiv în­ târzierea o iritase, dar acum îi trecu prin minte că, dacă ar fi ajuns la timp, probabil s-ar fi trezit faţă în faţă cu acelaşi pistol care îl omorâse şi pe Paul Cormier. Dintr-odată, vârful pantofului ei italienesc se lovi de un obiect care zbură pe dalele pardoselii cu un zornă­ it strident. în clipa în care coborî privirea, Mattie văzu pistolul. Cel mai probabil fusese al lui Cormier, îşi spuse ea. Probabil încercase să se lupte cu intrusul. Năucită, făcu un pas spre armă, gândindu-se s-o ridice. Ultimul pistol pe care pusese mâna fusese un mic model din plastic aflat într-o cutie pe care scria „Pistolul special al lui Annie Oakley pentru trăgători de elită. De la cinci ani în sus“. O prietenă i-1 oferise când împlinise şase ani. Mattie îşi petrecuse câteva ore exersând scoate­ rea rapidă a pistolului, aşa cum văzuse în filmele cu eroi din Vestul Sălbatic. Repetase de atâtea ori smulgerea

O rază de speranţă

9

armei de jucărie din tocul roz, cu franjuri, din imitaţie de piele, încât părinţii ei, îngrijoraţi, i-o luaseră şi o în lo­ cuiseră cu o cutie de acuarele. Mattie se jucase cuminte cu acuarelele timp de zece minute, pictând un cal galben şi vesel pe care să călărească Annie Oakley, însă micul tablou nu fusese considerat suficient de bun pentru a fi atârnat pe frigider lângă cea mai recentă creaţie a surorii ei Ariei, reprezentând un buchet de flori. Cum pregătirea ei în utilizarea armelor de foc fusese întreruptă atât de timpuriu, îşi dădu seama că habar nu avea cum să folosească monstrul cu aspect letal ce zăcea pe podeaua albă. Pe de altă parte, cât de complicat putea fi? se întrebă ea, aplecându-se ca să ridice arma. Acasă, în State, toţi golanii care bântuiau pe străzile marilor oraşe ştiau să tragă. Ar fi putut pune pariu că cei mai mulţi dintre ei erau incapabili să citească manualele de utilizare. In plus, se vedea de la o poştă care era ţeava pe care ieşea glonţul şi care era mânerul. O, Doamne. începea să devină isterică. Era un semn sigur că îşi pierdea controlul. Trebuia să se stă­ pânească. N-avea decât să intre în panică mai târziu dacă era nevoie. Inspiră adânc de câteva ori în timp ce se chinuia să vâre pistolul în poşeta elegantă din piele. Se opri când observă petele de sânge de pe curea. Sângele lui Cormier. Prevenise de pe mâinile ei. Trebuia să se mişte rapid. Un om murise, şi cu ulti­ mele forţe îi dăduse sfatul de a pleca de acolo cât mai repede posibil. Pericolul nu se îndepărtase încă. Mattie îl putea sim­ ţi ca şi cum ar fi fost o prezenţă palpabilă. Aruncă o ultimă privire spre cadavrul bărbatului cu păr argintiu. Pentru o clipă mintea îi fu invadată de alb - costum alb de in, pantofi albi din piele de căprioară, cămaşă albă de mătase, dale albe de marmură, pereţi albi, mo­ bilier alb. Un ocean de alb nesfârşit, pur, neştirbit. în afară de sângele roşu.

10

Amanda Quick

îşi simţi stomacul dându-i-se peste cap, dar nu putea să vomite acum. Trebuia să dispară. Porni împleticindu'se spre intrare, enervată de ţăcănitul zgomotos al to­ curilor pe marmură. Singurul ei gând era să ajungă la maşina rablagită pe care o închiriase de la minusculul aeroport de pe insulă cu două ore în urmă. Aproape ieşise pe uşă când îşi aduse aminte brusc de sabie. Aruncă din nou o privire în salonul în care domnea moartea albă. Ştia că nu se putea întoarce. Valor, sabia din secolul al paisprezecelea pe care fusese trimisă să o ia, era preţioasă, dar nu intr-atât încât să justifice reve­ nirea ei în încăperea aceea. Nimic nu ar fi justificat un asemenea gest. Mătuşa Charlotte avea să înţeleagă. Ce anume îi spusese mătuşa Charlotte despre acea armă străveche? Potrivit legendei, asupra ei fusese arun­ cat un blestem. „Moarte oricui va îndrăzni s-o mânuias­ că până nu va ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va fi spălată în sângele trădătorului.“ Teribila profeţie se îndeplinise în cazul lui Cormier, îşi spuse Mattie. Nu că ar fi crezut în astfel de lucruri. Şi totuşi, Cormier revendicase sabia, iar acum era mort. Brusc, îşi dădu seama că nu mai voia câtuşi de puţin să găsească arma medievală şi să o ducă la Seattle. Se răsuci din nou pe călcâie şi ieşi în fugă din conac, scotocind în poşetă după cheia maşinii. Poate că din acest motiv nu îl văzu pe bărbatul care stătea pe verandă lângă uşă. Şi nu observă nici bocancul întins în faţa ei decât în clipa în care se împiedică în el şi practic zbură. Se întinse cât era de lungă pe scândurile albe ale verandei, simţind că nu mai putea să respire. înainte să apuce să tragă suficient aer în piept cât să poată ţipa, simţi ceva rece şi metalic lipit de ceafă. Se întrebă cu o detaşare bizară, aproape clinică, dacă avea să primească vreun avertisment înainte ca degetul să apese pe trăgaci. - Drace, tu eşti, Mattie, spuse o voce masculină gra­ vă pe care Mattie nu o mai auzise de aproape un an.

O rază de speranţă

11

Pistolul nu îi mai era apăsat pe ceafă, dar teama şi şocul o împiedicau să se mişte. Era cât pe ce să te omor, conti­ nuă bărbatul. Nu ştiam cine o să se năpustească pe uşă. Eşti bine, drăguţă? Mattie reuşi să dea din cap a încuviinţare. Deschise ochii şi îşi dădu seama că scândurile de lemn la care se uita se aflau la mai puţin de şapte centimetri dis­ tanţă. Nu părea capabilă să-şi adune gândurile. Stresul era copleşitor. O mână mare se închise în jurul umărului ei. - Mattie? Din vocea joasă răzbătuse o notă de nerăbdare. -S u n t bine. O uşurare ciudată o năpădi odată cu acest gând. Apoi simţi un nou fior. Cormier. - Ce-i cu el? - E înăuntru. - Mort? - Da, gemu ea închizând ochii. O, Doamne, da. - Ridică-te. - Nu cred că pot. -B a poţi, şi încă foarte bine. Mişcă-te, Mattie. Nu putem sta aici la taclale. Degetele lui puternice o prinseră de talie şi o ridicară în picioare. -T u nu m-ai ascultat niciodată, Hugh. Mattie îm­ pinse deoparte şuviţele de păr castaniu-roşcat care se desprinseseră din cocul elegant prins la ceafă şi ridică privirea spre ochii lui de un gri atât de deschis, încât ar fi putut fi aşchii dintr-un gheţar. Ce cauţi aici? - Mi-ai luat vorba din gură. Tu ar fi trebuit să ajungi la St. Gabe azi-dimineaţă la nouă. Ce naiba cauţi aici, pe insula Purgatory? Atenţia bărbatului era concentrată la aleea din spate­ le ei, observă Mattie. - Nu mai pun piciorul în casa aia. In mod destul de previzibil, el o ignoră. -T reci în hol, Mattie. Eşti o ţintă facilă câtă vreme stai în prag.

12

Amanda Quick

Fără a aştepta un răspuns, o smuci înapoi prin uşa largă. Mattie îşi feri privirea ca să nu vadă trupul lui Cormier şi strânse mai tare cureaua poşetei intr-un efort zadarnic de a-şi împiedica degetele să tremure. - Nu te mişca, îi ordonă Hugh. - Nu-ţi face griji, n-am să mă mişc. Spera că nu avea să vomite pe podeaua de marmură. El îi dădu drumul şi se apropie cu paşi mari şi grăbiţi de cadavrul în costum alb de in. Expresia de pe chipul lui era greu de descifrat. Nu era nici şoc, nici surprin­ dere, nici teamă, nici oroare - doar un fel de îndârjire detaşată şi implacabilă. Mattie îl privi, conştientă că ar fi trebuit să fie recu­ noscătoare că apăruse tocmai atunci. Nimeni altcineva dintre cunoscuţii ei nu ar fi fost mai potrivit pentru a o scoate din acea situaţie dificilă decât Hugh Abbott. Mare păcat că simpla lui prezenţă o scotea din min­ ţi de furie. Mare păcat că după dezastrul umilitor din urmă cu un an îşi dorise să nu-1 mai vadă câte zile mai avea pe Pământ. Mare păcat că bărbatul de care avea nevoie în momentul acela era cel care o devastase după ce i se oferise trup şi suflet. Nu se schimbase prea mult în ultimul an, remarcă ea. Aceeaşi coamă de păr des şi întunecat, având poate ceva mai multe fire argintii. Acelaşi trup zvelt, plesnind de muşchi puternici, care încă nu dădeau nici un semn că ar fi fost pe punctul să se înmoaie, în ciuda vârstei sale de patruzeci de ani. Acelaşi chip cu trăsături aspre, ca sculptate în piatră. Aceeaşi gură superbă, incredibil de sexy. Aceeaşi graţie masculină primitivă. Şi aceleaşi gusturi proaste în materie de vestimenta­ ţie, observă Mattie. Bocanci juliţi, o cămaşă kaki necăl­ cată şi descheiată la gât, dezvăluindu-i părul cârlionţat de pe piept, o curea de piele uzată şi o pereche de blugi spălăciţi ce îi scoteau în evidenţă abdomenul plat şi coapsele puternice. - Mă întorc imediat, zise el. Mă duc doar să iau ceva din bucătărie.

O rază de speranţă

13

Deja trecuse de cadavru. Ţinea pistolul în mână cu atâta naturaleţe, încât părea o prelungire a braţu­ lui său. - Din bucătărie. Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh. Nu e momentul să-ţi iei o bere rece. Dacă e încă acolo? Bărbatul care l-a împuşcat pe bietul domn Cormier? -Nu-ţi face griji. Nu mai e nimeni prin preajmă. Altfel, ai fi fost şi tu la fel de moartă precum Cormier până la ora asta. Mattie înghiţi un nod când Hugh ieşi din încăpere. -N u , te rog, nu mă lăsa aici cu... îşi înăbuşi restul rugăminţii frenetice. Ar fi trebuit să ştie mai bine decât oricine că nu era cazul să-l implore pe Hugh Abbott să rămână. Lua-te-ar naiba, şopti ea. Ascultă tropăitul bocancilor lui Hugh pe dalele de marmură. îl auzi avansând pe coridor şi intrând într-o altă încăpere, apoi rămase învăluită doar în tăcerea lu­ gubră şi adierea brizei fierbinţi. Aruncând o privire neliniştită spre uşă, se jucă agi­ tată cu cheile maşinii. Nu spunea nimeni că trebuia să stea pur şi simplu şi să-l aştepte pe Hugh. Putea să plece la aeroport. în momentul acela nu îşi dorea nimic mai mult decât să urce într-un avion şi să lase în urmă insula aceea oribilă. Se simţea însă pierdută şi nesigură. Exersarea scoa­ terii rapide a pistolului cu arma de jucărie a lui Annie Oakley fusese una dintre puţinele ei incursiuni în lu­ mea aventurilor. Familia ei cu înclinaţii artistice pu­ sese accentul pe alte preocupări, mai civilizate şi mai sofisticate. Hugh Abbott, pe de altă parte, înţelegea cât se poate de bine situaţiile care implicau violenţă şi pericol. în ca­ litate de principal agent de intervenţie şi consultant de securitate prestând servicii independente pentru com­ pania multinaţională a mătuşii Charlotte, Vailcourt In­ dustries, Hugh cunoştea îndeaproape aceste lucruri. Mattie crezuse multă vreme, înainte să-l cunoască personal cu un an în urmă, că Hugh era un fel de dulău

14

Amanda Quick

favorit al mătuşii ei. Nimic din ceea ce aflase despre el între timp nu-i dăduse motive să se răzgândească. Ii auzi din nou tocurile bocancilor răsunând pe dalele de marmură. Hugh reapăru cărând două plase mari din sfoară pline cu diverse obiecte imposibil de identificat. -I n regulă. Am petrecut destul timp hoinărind pe aici. Să mergem. Când ajunse în dreptul cadavrului, Hugh văzu cheile din mâinile lui Mattie. Uită de rabla aia pe care ai închiriat-o. Nu ai să ajungi nicăieri cu ea. -C e vrei să spui? Mergem cu maşina ta? Chiar, unde e? -L a câteva sute de metri mai încolo. Deocamdată e ferită de priviri curioase, dar cine ştie cât va rămâne aşa? Poftim, ia asta. Vreau să îmi las o mână liberă. îi împinse între degete una din plase în timp ce aruncă o privire la uşă, apoi ridică ochii spre cerul plumburiu. O să înceapă să toarne din clipă în clipă. Asta ar trebui să ne ajute. Mattie ignoră comentariul lui despre ploaia imi­ nentă, căci era prea ocupată să ţină plasa fără să scape poşeta din mână. - Ce-i cu toate chestiile astea? Nu avem nevoie de ele. Vreau doar să ajung la aeroport. -Aeroportul e închis. - închis? repetă ea şocată. Nu poate fi închis. -B a e. Abia am reuşit să aterizez. Drumurile sunt păzite de oameni înarmaţi, şi orice avion care nu şi-a luat zborul de pe insulă până acum jumătate de oră e probabil în flăcări acum. Inclusiv al meu, naiba s-o ia de treabă. Charlotte va trebui să-mi plătească pierderea acelui Cherokee. Era o jucărioară foarte drăguţă. - Dumnezeule bun. Hugh, ce se petrece? -C u talentul tău special de a-ţi alege momentul cel mai prost, ai nimerit exact în toiul a ceea ce pare a fi o lovitură de stat militară de doi bani. în clipa de faţă nu am de unde să ştiu cine va ieşi victorios. între timp sin­ gurul mod în care se poate pleca de pe insulă e cu barca. O să luăm iahtul lui Cormier. - Nu pot să cred aşa ceva.

O rază de speranţă -

15

Ba să crezi. Haide, să mergem. Unde să mergem? dori ea să ştie. Mai întâi la baie, zise el pornind înainte pe coridor. Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh, te asigur că nu simt nevoia să merg la baie. Cel puţin nu în mo­ mentul de faţă. Stai! Aşteaptă, te rog. Nu înţeleg ce se petrece. El se întoarse în prag, fixând-o cu ochi reci. -M attie, nu vreau să mai aud nici un cuvânt de la tine. Treci încoace. Acum. Hotărând că era prea stresată pentru a gândi limpe­ de, Mattie îl urmă. închise ochii când păşi pe lângă ca­ davrul lui Cormier şi se trezi mergând după Hugh pe un coridor alb, iar de acolo într-un gigantic dormitor luxos, decorat în argintiu şi alb. - în mod cert domnul Cormier nu se prea dădea în vânt după culori, bombăni ea. -Obişnuia să spună că muncise destul în umbră. Odată ce se retrăgea din activitate voia să aibă parte de cât mai multă lumină. - Cum adică? - Lasă. Nu contează acum. Pe cai, deci. Hugh intră hotărât în baie, iar Mattie îl urmă neliniştită. - Chiar nu înţeleg. Se încruntă când îl văzu păşind în cada uriaşă şi apăsând o placă de faianţă din spatele robinetelor. Ce naiba...? - Cormier a construit o grămadă de ieşiri secrete din conac. Era un strateg înnăscut. - Aha. Deci se aştepta la probleme? -N u neapărat. Nu aici, pe Purgatory. Sub ochii lui Hugh, placa se dădu la o parte pentru a dezvălui un coridor cufundat în întuneric. Dar după cum ziceam, era în permanenţă pregătit. - O, Dumnezeule. înfiorată, Mattie îşi aţinti privirea în beznă. Vechea nelinişte pe care o simţea întotdeauna în spaţiile restrânse i se stârni din nou în stomac. Ăăă, Hugh, poate ar trebui să te avertizez că nu mă descurc prea bine în...

16

Amanda Quick

- Nu acum, Mattie, replică el pe un ton nerăbdător, după care păşi pe coridorul întunecat şi se întoarse să o prindă de mână. -Trebuie neapărat să mergem pe aici? întrebă ea neputincioasă. - Nu te mai tot smiorcăi, drăguţă. Nu am timp să-ţi ascult văicărelile. Pe deplin umilită, Mattie găsi forţa de a înainta. Băr­ batul apăsă un buton, iar panoul se închise în urma ei. îşi ţinu respiraţia, dar descoperi că nu era nevoită să ră­ mână prea mult în beznă, căci Hugh aprinse o lanternă. - Slavă Domnului că ai găsit o lanternă. - Nu mi-a fost greu. Cormier păstra câteva în fiecare încăpere din casă. Pe asta am luat-o din bucătărie, dar probabil există una şi pe aici. Curentul electric e întot­ deauna instabil pe o insulă ca asta. Haide, drăguţă. Coridorul era îngust, dar, din fericire, scurt. Ajuta­ tă de lumină şi de câteva respiraţii adânci, Mattie reuşi să-şi ţină sub control claustrofobia la fel cum o făcea în ascensoare. Hugh apăsă un alt buton, iar peretele se deschise înainte ca propriile ei ziduri să se strângă prea mult şi s-o sufoce. Mattie ieşi afară cu un sentiment de uşurare. Se afla în mijlocul unui chioşc împânzit de verdeaţă care se în­ tindea până la zidul lateral al conacului. împingând de­ oparte o frunză lată care se afla direct în faţa ei, spuse: - Ei, n-a fost chiar atât de rău, dar tot nu pricep de ce a trebuit să ieşim pe acolo. Mi se pare că ar fi fost mai simplu să mergem direct la maşină. Hugh, care se îndrepta spre un zid gros de plante căţărătoare, îi ignoră din nou comentariul. - Stai pe aproape, Mattie. Nu vreau să te pierd în junglă. - Nu merg în nici o junglă. - Ba mergi. O să facem singura chestie deşteaptă care ne stă la îndemână în circumstanţele date. Ne ascun­ dem până facem rost de un mijloc de transport. -Asta e o nebunie! N-o să umblu haihui prin junglă. De fapt, nu merg nicăieri până nu am răgaz să reflectez.

O rază de speranţă

17

- Poţi să reflectezi mai târziu. In momentul de faţă va trebui pur şi simplu să te pui în mişcare. Acestea fiind zise, dispăru în frunziş. Dulăul favorit al mătuşii Charlotte era obişnuit să dea ordine, iar acestea să-i fie îndeplinite. Se ştia că oca­ zional îi dăduse ordine chiar şi lui Charlotte însăşi. Mattie rămase nehotărâtă lângă zidul conacului, cu plasa atârnându-i dintre degete. Logica îi spunea că ar fi trebuit să fugă după Hugh. El era, în fond, expert în astfel de situaţii. Insă o combinaţie bolnăvicioasă de scepticism, şoc şi o veche furie iraţională o ţinu încre­ menită pentru o clipă. - Mişcă-te odată, Mattie, se răsti el aruncând o privire iritată peste umăr. Acum. Nu ridicase tonul, însă cuvintele lui răsunaseră ca o plesnitură de bici, având darul să-i spulbere nehotărârea. Porni grăbită, chinuindu-se să-şi ducă şi poşeta şi plasa de cumpărături. De-abia făcu doi paşi dincolo de bariera de frunze late, că se trezi într-o lume nepământeană. Simţurile îi fură copleşite de mirosul puternic şi umed. Solul de sub tălpile ei era moale şi elastic şi aproape negru; o giganti­ că grămadă de compost care fermentase veacuri la rând. Ţărâna îşi înfipse colţii în pantofii ei italieneşti de două sute de dolari ca şi cum ar fi fost o fiinţă vie care se de­ lecta să consume piele fină. Nişte ferigi masive, care ar fi câştigat primul loc la orice expoziţie botanică din Seattle, stăteau aplecate ca nişte stafii grase şi verzi. Corzi lungi şi şerpuitoare, tic­ site cu orhidee exotice, se legănau în jurul ei. Era ca şi cum ar fi înotat sub suprafaţa unei mări din copilăria pământului. Dintr-odată, câteva picături mari de ploaie îi aterizară pe creştet. - Hugh, unde mergem? O să ne rătăcim. -N u mergem departe. Şi nu o să ne rătăcim. Tot ce avem de făcut e să ne orientăm după casă, lăsând-o în spatele nostru, şi după sunetul oceanului, în stânga noastră. Cormier a fost un vulpoi bătrân şi viclean.

18

Amanda Quick

Avea întotdeauna un adăpost pregătit şi nu îşi complica planurile de evadare. - Dacă era atât de deştept, cum se face că zace mort în conac? - Chiar şi vulpoii bătrâni şi vicleni ajung la un mo­ ment dat să îşi mai piardă din reflexe şi să facă greşeli. Hugh forţă trecerea pe lângă un boschet care le stă­ tea în cale, dar frunzele reveniră imediat la locul lor. O grămadă de crini albi superbi o izbi pe Mattie drept în faţă. -A riei avea dreptate, bombăni ea în şoaptă. Chiar nu te omori să faci pe gentlemanul, aşa-i? împinse deoparte crinii, în timp ce plasa de cumpără­ turi şi poşeta i se bălăngăneau violent pe lângă corp. -A i grijă la frunzele alea, o sfătui Hugh peste umăr. Ţâşnesc imediat înapoi. -A m observat. Mattie îşi înclină capul pentru a se feri de următoarea masă de verdeaţă în mişcare. Avea toată recunoştinţa pentru programul de exerciţii aerobice pe care îl înce­ puse cu aproape un an în urmă, la împlinirea vârstei de treizeci şi unu de ani. Se apucase de sport în căutarea unui antidot la stresul ce părea să o apese din toate di­ recţiile în ultima vreme. Fără acel antrenament regulat nu ar fi avut condiţia fizică necesară pentru a ţine pasul cu Hugh Abbott în timp ce goneau printr-o junglă. Nu că i-ar fi fost uşor să ţină pasul cu Hugh chiar şi în cele mai favorabile împrejurări. După cum îi arătase foarte clar la un moment dat, nu era genul lui. Mattie se crispă amintindu-şi acea umilinţă de demult. - Nu mai avem mult. Cum te descurci, drăguţă? Hugh sări peste un trunchi răsturnat şi se întinse să-i dea o mână de ajutor. - Sunt încă aici, nu? mormăi ea printre dinţi. Ploaia se înteţise. Apa picura din frunzişul de dea­ supra ca dintr-un tavan inundat. Mattie auzi ceva sfâşiindu-se când trecu anevoie peste trunchiul de copac. La început crezu că fusese turul pantalonilor ei oliv, superb croiţi, dar îşi dădu seama că ceea ce se rupsese

O rază de speranţă

19

de fapt era mâneca bluzei de mătase crem, care se agăţase întro liană. - La naiba, oftă ea. Dar ce l-a făcut pe Cormier să îţi arate ieşirea lui secretă? Habar n-aveam că îl cunoşteai. El nu se întoarse şi nici măcar nu încetini pasul când îi răspunse: -A i fi aflat că îl cunosc dacă ai fi respectat progra­ mul şi te-ai fi aflat în avionul cu destinaţia St. Gabe azi-dimineaţă, aşa cum ar fi trebuit să fii. Nu s-au ocu­ pat cei de la departamentul de delegaţii să îţi facă re­ zervările necesare? -M i le-au făcut. Mi-am modificat planurile în ul­ timul moment, când am văzut itinerarul. Am recu­ noscut insula St. Gabriel şi mi-am dat seama că mi se întindea o cursă. Am decis că nu voiam să te am drept ghid turistic. - Chiar dacă destinaţia ta era direct Purgatory? între­ bă el sec. Ei haide, Mattie. Ştii cum se spune. Mai bine alegi răul pe care îl cunoşti deja. Uite ce s-a întâmplat când ai decis să te descurci de capul tău. - Presupun că tu ţi-ai fi dat seama instantaneu că pe insulă are loc o lovitură de stat militară? -C u mult timp înaintea ta, drăguţă. îndată ce am luat legătura cu turnul de control, m-am prins că e ceva în neregulă. Dacă ai fi fost cu mine, nici măcar nu am fi aterizat. Aş fi întors şi m-aş fi îndreptat spre Hades sau Brimstone şi aş fi încercat să îl contactez pe Cormier prin telefon pentru a afla ce se petrece. - Hugh, te rog. Sunt conştientă că eşti în permanenţă atent şi pregătit când e vorba de astfel de lucruri, iar eu nu. Dar chiar nu am nevoie de predicile tale în momen­ tul de faţă. Spre uluirea lui Mattie, tonul lui deveni mai blând: -Ştiu , drăguţă, ştiu. Doar că sunt şi eu încă puţin zdruncinat, atâta tot. Ea se holbă la spatele lui cu umeri laţi, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. - Tu? Zdruncinat?

20

Amanda Quick

- Pe toţi dracii, da. Mi-era teamă că o să intru în casă şi o să te găsesc moartă în hol lângă Cormier. -Aha. - Asta e tot ce ai de spus? Blândeţea deja dispăruse din vocea lui aspră. - Ei bine, îmi închipui că ţi-ar fi fost cam peste mână să îi explici situaţia mătuşii Charlotte. - Dumnezeule! Păi, contează şi asta, nu? M-ar fi jupu­ it de viu. Hugh se opri brusc şi coborî privirea spre un mic pârâu sufocat de ferigi care şiroia pe lângă bocancii lui. In regulă, pe cai, deci. - Acum ce facem? se interesă Mattie, uitându-se şi ea la panglica şerpuită de apă. - Urmărim cursul pârâului. Hugh aruncă o privire în spate la drumul pe care veniseră. Cred că suntem singuri aici. Toată lumea e prinsă cu revoluţia. Să mergem. Ploaia cădea torenţial acum, lovind frunzele cu atâta violenţă încât crea un muget surd. Mattie îl urmă pe Hugh în tăcere, străduindu-se să ţină pasul cu el în timp ce jongla cu plasa de cumpărături şi cu poşeta. Pământul negru se transformase în noroi. Pantofii îi erau năclăiţi deja. Părul i se desprinsese de mult din co­ cul cuminte şi îi atârna acum în şuviţe vlăguite în jurul umerilor. Cămaşa de mătase îi era udă leoarcă. Ploaia răcorise puţin atmosfera, dar nu suficient. întreaga jun­ glă emana aburi precum o tocăniţă verzuie fierbând la foc mic. Mattie era atentă la fiecare pas pe care îl făcea ca să nu se împiedice în învălmăşeala de noroi şi liane. Avu ocazia să studieze mai îndeaproape lianele când îşi prin­ se laba piciorului într-una dintre ele. - Hugh, întrebă ea istovită, cum rămâne cu şerpii? - Ce-i cu ei? -N u ies în ploaie? -N u, dacă au cât de puţină minte. - La naiba! -N u te mai gândi la şerpi, o sfătui el amuzat. Nu există pe insula asta. - Eşti sigur?

O rază de speranţă

21

- Sunt sigur. - Sper că ai dreptate. Când Mattie târî plasa grea peste un alt trunchi prăbuşit, ceva mic şi verde se trezi la viaţă sub mâna cu care se sprijinise. Hugh! - Doar o şopârlă mică, zise el aruncând o privire în spate. E mai speriată decât tine. -A sta e strict părerea ta. Mattie se forţă să respire adânc de mai multe ori în timp ce minuscula creatură dispăru rapid de sub ochii ei. Ştii, chestia asta chiar nu e pe gustul meu. -Ş tiu că depăşeşte puţin domeniul tău de compe­ tenţă, drăguţă, dar o să-ţi intri în mână. Problema ta e că ţi-ai petrecut prea mult timp printre colecţionarii de artă care îşi imaginează că a trăi periculos înseamnă să investeşti într-un artist necunoscut. Aluzia la vechiul lor conflict o făcu să se îmbufneze. -A i perfectă dreptate, desigur. -Fireşte că am dreptate, spuse el fără să-i bage în seamă tonul sarcastic. Ar trebui să pleci mai des din Seattle. Să vizitezi diverse locuri. Să faci diverse chestii. Charlotte susţine că ăsta e primul tău concediu în doi ani. Când a fost ultima dată când ai făcut ceva cu ade­ vărat palpitant? Mattie îşi dădu părul ud la o parte din ochi şi strânse din dinţi. - Acum un an, când te-am sedus şi ţi-am cerut să mă iei de nevastă şi să te întorci în St. Gabriel cu mine. S-ar putea să îţi aminteşti evenimentul. Şi ştim amândoi la ce m-a dus acea aventură palpitantă. Hugh rămase tăcut preţ de o clipă înainte de a mormăi: - Da, ei bine, nu chiar la aşa ceva mă refeream. - Serios? Mattie îşi smulse un pantof din noroi. Te asi­ gur că pentru mine a fost de ajuns. După aceea m-am bu­ curat pe deplin de o viaţă liniştită. Până acum, desigur. - Drăguţă, în legătură cu ceea ce s-a întâmplat anul trecut... - Nu vreau să vorbesc despre asta.

22

Amanda Quick

- Ei bine, o să vorbim despre asta, replică el pe când rupea o liană acoperită de orhidee. La naiba, Mattie, încerc să dau de tine de câteva luni. Dacă nu m-ai fi evitat, am fi putut lămuri întreaga poveste în doi timpi şi trei mişcări. -N u avem nimic de lămurit. Ai avut perfectă drep­ tate când mi-ai spus că nu sunt genul tău. împingând obosită lianele care-i tot ieşeau în cale, Mattie oftă: Crede-mă, sunt pe deplin de acord cu tine. - Eşti doar puţin mâhnită, spuse el pe un ton liniştitor. - Şi asta-i drept. -Vom discuta mai târziu. Pe neaşteptate, Hugh se opri, astfel că Mattie se cioc­ ni de el. Făcu un pas împleticit în spate, apoi îşi recăpătă echilibrul. Fusese ca şi cum s-ar fi izbit de un perete de piatră, îşi spuse ea ursuză. Individul nu avea nici urmă de moliciune. - Pe cai, deci, o îndemnă el, părând să ignore ciocnirea. Se uita cu mare atenţie în sus. Mattie îi urmări pri­ virea, conştientă că vuietul apei crescuse în intensitate în ultimele câteva minute. înţelese motivul când aruncă un ochi dincolo de umerii laţi ai lui Hugh şi văzu două cascade identice revărsându-se din stâncile de lavă din faţa ei. Cele două torente cădeau de la o înălţime de vreo cincisprezece metri într-o grotă acoperită cu ferigi. Balta de la baza cascadelor era ascunsă de flori exotice uria­ şe şi de formaţiunile geologice diforme create de lava răcită cu mult timp în urmă. -Asta e ruta de evacuare a lui Cormier? îl întrebă ea încruntată. -R u ta de evacuare e dincolo de cascade. Munte­ le ăsta conţine o reţea de vechi peşteri de lavă. Unul dintre tuneluri duce la o grotă care se deschide în mij­ locul unei stânci foarte abrupte, orientată spre mare. Grota e parţial inundată. Cormier ţinea întotdeauna o barcă acolo.

O rază de speranţă

23

-Peşteri? Senzaţia de disconfort care o sâcâise pe Mattie încă de când intraseră în jungla deasă se acutiză. Trebuie să trecem printr-o serie de peşteri? - Da. Nu-ţi face griji. Nimic dificil. Cormier a marcat traseul, aşa că n-o să ne rătăcim. Eşti gata? - Nu prea cred, Hugh, răspunse ea cu glas subţire. Hugh îi aruncă o privire iritată şi porni spre grotă. - Nu mai pierde vremea, drăguţă. Vreau să te ştiu ple­ cată de pe insula asta nenorocită cât de repede posibil. Avea dreptate, desigur. Nu puteau să zăbovească aco­ lo. Dar, o, Doamne, peşteri? Cel mai negru coşmar al ei devenit realitate. Mattie era deja udă de la ploaie şi de la propria tran­ spiraţie, însă acum simţi o sudoare îngheţată alunecându-i pe coaste şi printre sâni. Inspiră adânc de câteva ori şi recită mantra pe care o învăţase la cursurile de tehnici de meditaţie pentru atenuarea stresului. Hugh deja pornise de-a lungul unei muchii stâncoase care se pierdea în întunericul negru ca smoala de din­ colo de cascade. îşi ţinea uşor echilibrul pe bolovanii alunecoşi, acoperiţi de muşchi, mişcându-se cu o graţie firească. Aruncă o ultimă privire în spate pentru a se asigura că Mattie îl urma, apoi dispăru în spatele unui torent asurzitor de apă. Mattie îşi umplu plămânii cu aer şi se pregăti să-l ur­ meze. îşi aminti posomorâtă că la un moment dat îşi promisese să-l urmeze oriunde pe bărbatul acela. Ce ne­ ghioabă fusese! Dacă nu ar fi fost deja udă leoarcă de la ploaie şi de la propria sudoare, ar fi fost udată până la piele de pătura de stropi suspendaţi în aer. Aşa însă, abia dacă observă umezeala în plus. Pantofii ei italieneşti, pe de altă parte, nu fuseseră gândiţi pentru a îndura un asemenea abuz. Ţinându-şi strâns poşeta şi plasa, Mattie se chinui cu disperare să îşi păstreze echilibrul pe suprafaţa neuniformă. Dintr-odată îşi simţi piciorul stâng alunecând pe un petic umed de muşchi. - O , nu. O, nu!

24

Amanda Quick

Cu ochii holbaţi de groază, se înclină pe spate, dând zadarnic din mâini pentru a-şi menţine echilibrul. -A i grijă pe unde calci, drăguţă. Mâna lui Hugh ţâşni din întuneric şi îi prinse înche­ ietura, stabilizând-o. Apoi, cu o uşurinţă firească, o trase la adăpost în spatele cascadelor. - Gata, drăguţă. N-a fost mare lucru. -Spune-mi ceva, Hugh, îi ceru ea pe un ton acid. Dintotdeauna ai fost atât de agil? Te mişti ca o felină. - Pe toţi dracii, nu. în trecut eram mult mai rapid. Am patruzeci de ani, ştii? Am mai încetinit. Toată lu­ mea trece prin asta, presupun. - Fantastic. Tonul îi era mai sec decât oricând, însă Hugh nu păru să observe, întrucât era ocupat să scotocească în plasă. - Şi să-ţi mai spun ceva, drăguţă, adăugă el. Indiferent cât ai fi de rapid, întotdeauna există cineva şi mai rapid. Asta e unul dintre motivele pentru care m-am deşteptat în cele din urmă şi mi-am găsit un loc de muncă plăcut şi confortabil la mătuşa ta. -înţeleg. Răspunsul lui o surprinsese. Şi îi stârni­ se curiozitatea. Chiar nu ştia prea multe despre Hugh Abbott. Ai întâlnit pe cineva cu adevărat mai rapid de­ cât tine? - Da, răspunse el după o foarte scurtă ezitare. - Ce s-a întâmplat cu el? - E mort. - Deci totuşi nu a fost suficient de rapid. - Presupun că nu. Conversaţia lor nu reuşi să-i distragă lui Mattie atenţia de la oribila beznă care se întindea în faţa ei. O peşteră. Nu avea să facă niciodată acel pas, îşi spuse. Nici într-un milion de ani. Era cu mult mai rău decât orice ascensor sau hol întunecat sau junglă. Scena părea desprinsă di­ rect dintr-unul dintre coşmarurile ei din copilărie. Dădu să îi spună lui Hugh că nu putea să mai facă nici un pas în faţă când ceva trosni sub vârful pantofu­ lui ei scump şi distrus. Mattie coborî automat privirea

O rază de speranţă

25

şi văzu corpul zdrobit al celui mai mare gândac de bucă­ tărie cu care dăduse ochii vreodată. - Până aici mi-a fost, îl anunţă pe Hugh. Ar fi bine să te dai la o parte. O să vomit violent.

capitolul 2 -B a nu o să vomiţi, spuse Hugh cu o convingere implacabilă. Nu aici, în orice caz. Nu acum. Nu avem timp pentru astfel de nimicuri. Lasă jos plasele alea şi vino încoace. Ea se supuse din reflex, lăsând să cadă pe jos şi plasa de cumpărături, şi poşeta. îşi aminti de sângele vărsat în încăperea albă, iar imaginea se suprapuse cu cea a insec­ tei moarte de la picioarele ei. Bezna peşterii ameninţa să o înghită de vie. - Pe toţi dracii, Mattie, controlează-te. Simţi mâna lui Hugh închizându-se peste braţul ei. îşi dădu vag seama că o trăgea din nou spre intrarea în peşteră, dar fu luată complet pe nepregătite când el îi împinse capul sub cascadă. - Hugh, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă înec! însă apa rece o revigoră şi-i alungă senzaţia de greaţă. Când începu să se zbată, Hugh o trase înapoi în peşteră. Spumegând, se întoarse să-l înfrunte. Se simţea ca un şobolan înecat şi probabil că la fel şi arăta. - Te simţi mai bine? o întrebă el pe un ton blând. - Da, mulţumesc. Mattie îşi miji ochii şi îşi dădu sea­ ma că nu vedea nimic. Hugh, nu prea mă descurc în spaţiile înguste. -Nu-ţi face griji, drăguţă, o să fie în regulă. Nu du­ rează decât câteva minute să traversăm tunelurile astea. Acum, unde am pus oare lanterna aia? bombăni el în timp ce scotocea prin plasă. - Te rog nu-mi spune drăguţă. -A h , uite, zise Hugh ca şi cum n-ar fi auzit-o. Ştiam eu că am băgat-o pe aici, pe undeva. Scoase lanterna din plasă, o aprinse şi orientă fasciculul spre pereţii peşterii.

26

Amanda Quick

După cum ziceam, nu e nici o problemă. Ajungem la ieşire cât ai clipi. Vom urma pur şi simplu marcajele lui Cormier. Uite-1 pe primul. Mattie îşi luă bagajele şi studie mohorâtă micul semn alb de pe peretele umed al grotei. Nu l-ar fi observat niciodată dacă nu i l-ar fi arătat Hugh. -N u am putea să traversăm jungla până pe cealaltă parte a muntelui şi să ajungem de acolo la debarcaderul secret al lui Cormier? -N u. Tocmai ăsta e şpilul. Accesul nu e posibil de pe mare decât cu barca, iar dacă nu ştii despre existenţa peşterii inundate, nu ai cum să observi deschizătura din peretele de stâncă. Mai e traseul prin peşteri, dar cineva care nu ar cunoaşte drumul s-ar rătăci fără speranţă în câteva minute. - înţeleg. Ce liniştitor, spuse Mattie cu o voce subţire. - Ţi-am spus că era un vulpoi bătrân şi viclean. Eşti gata? Hugh deja pornise înainte cu încrederea ce îl carac­ teriza, aşteptându-se în mod evident ca ea să-l urmeze fără a crâcni. Acel stil direct, sec şi de o aroganţă supremă îi mar­ ca toate acţiunile, reflectă Mattie furioasă. Aşa se purta mereu, inclusiv când făcea dragoste, după cum aflase pe propria piele. Se îndoia că Hugh ar fi ştiut chiar şi cum să scrie cuvântul „fineţe“, sau să se poarte într-o manieră subtilă dacă i s-ar fi cerut. Acele cuvinte pur şi simplu nu făceau parte din vocabularul lui. Cum se putuse imagina vreodată îndrăgostită de băr­ batul acela? se întrebă ea dezgustată. Nu avea absolut nimic în comun cu el. Spre exemplu, era evident că Hugh nu era câtuşi de puţin claustrofob. I-ar fi plăcut să ştie că avea şi el vreo nevroză mică şi civilizată, o mă­ runtă slăbiciune înduioşătoare, o problemă modernă de anxietate. Ea, desigur, avea din belşug din toate trei. Făcu apel la întreaga ei voinţă pentru a-1 urma prin labirintul de peşteri întortocheate. La fiecare pas pereţii

O rază de speranţă

27

se îngustau, încercând să o sufoce. Exact aşa cum făceau şi în visele ei agitate de demult, din copilărie, în care niciodată nu găsea calea de ieşire. Studiase suficientă psihologie la facultate pentru a înţelege acele vise. Fuseseră manifestări ale anxietăţii şi presiunii de a-şi găsi o nişă acceptabilă într-o familie care-i considerase lipsa de talent artistic drept un han­ dicap sever. Visele în care era prinsă într-un tunel fără sfârşit se răriseră după ce plecase la facultate. In ultima vreme nu o mai chinuiau decât rar, însă îşi lăsaseră amprenta asupra ei sub forma acceselor de claustrofobie. Trecură pe lângă mai multe guri de peşteră care dă­ deau spre alte coridoare întortocheate. Valurile de tea­ mă o inundau unul după altul, stârnindu-i furnicături pe piele, însă Hugh nu ezită nici o clipă, nu păru nici­ odată nesigur. Continua să înainteze ca un lup ce se simţea în largul lui în umbră. Din când în când se oprea doar ca să verifice existenţa micilor marcaje pe pere­ tele peşterii. Mattie se concentră pe cercul de lumină proiectat de lanternă, încercând să-şi imagineze priveliştea spre Elliott Bay pe care o avea de la fereastra apartamentului ei din Seattle. La cursurile de meditaţie învăţase să evoce imagini senine pentru a se calma. Drumul pe care îl străbătu prin acele coridoare şerpuite de lavă se dovedi a fi cel mai lung din viaţa ei. O dată sau de două ori simţi vietăţi mari şi foşnitoare zdrobindu-se sub talpa ei şi îi veni din nou să vomite. La fiecare zece paşi era pe punctul să cedeze impulsului de a ţipa şi a fugi orbeşte înapoi pe unde venise. La fiecare unsprezece paşi inspira adânc de câteva ori, îşi repeta mantra şi se forţa să se concentreze pe raza mişcă­ toare de lumină şi pe spatele puternic al bărbatului care îi servea drept călăuză. îl ura pe Hugh cu pasiunea profundă pe care o femeie o poate simţi doar faţă de un bărbat care a respins-o; în acelaşi timp, ştia că putea avea încredere să-şi lase

28

Amanda Quick

viaţa în mâinile lui. Dacă exista un om capabil să o sal­ veze de acolo, el era acela. - Mattie? -Ce-i? - Eşti încă aici, drăguţă? - Te rog nu-mi spune drăguţă. -Aproape am ajuns. Simţi mirosul mării? Surprinsă, Mattie îşi dădu seama că trăgea în piept aer proaspăt, cu o aromă sărată. - Da, şopti ea, îl simt. Cu temerile domolite de şuvoiul de aer proaspăt, îl urmă pe Hugh pe un alt cot al coridorului. Nu mai aveau mult, îşi spuse. Hugh avea să o scoată la liman. Avea să o salveze. Era un ticălos, dar unul extrem de bun, iar unul dintre lucrurile la care se pricepea cel mai bine era să supravieţuiască. Aşa îi spunea mereu mătuşa Charlotte. Pe de altă parte, mătuşa Charlotte era subiec­ tivă. II plăcuse dintotdeauna pe Hugh. Mattie îşi înăbuşi un alt ţipăt când, pentru scurtă vre­ me, coridorul se îngustă din nou. Pulsul începu să-i bu­ buie, dar mirosul mării deveni mai puternic, liniştind-o. Când ajunseră intr-un spaţiu mai larg, îşi permise să ră­ sufle zgomotos. - Pe cai, deci. Paul ştia întotdeauna ce face, zise Hugh lungind pasul. -Aproape întotdeauna, murmură ea amintindu-şi cum zăcea Paul Cormier pe podeaua albă de marmură. - Da. Aproape întotdeauna. - îl cunoşteai bine? - Cormier şi cu mine ne ştiam de mult timp. - îmi pare rău că s-a dus. - Şi mie. Hugh se opri în locul în care pasajul se sfârşea brusc într-o cavernă largă, cu tavanul înalt. Mattie fu năpădită de uşurare când îşi dădu seama că la capătul opus se vedea lumina zilei. Era în siguranţă. Hugh o salvase din visul ei oribil. Fără să stea pe gân­ duri, lăsă să cadă poşeta şi plasa de cumpărături şi se aruncă în braţele lui.

O rază de speranţă

29

O, Doamne, Hugh! - Hei, ce-i asta? Hugh o strânse la piept cu tandreţe. Nu că m-aş plânge. - Nu eram sigură că o să pot rezista, şopti ea cu faţa îngropată în cămaşa lui kaki. Simţi pistolul prins la curea înfigându-i-se^ în coaste, ceea ce îi alungă până şi ultimele temeri. Ii mărturisi cu voce joasă: Pe la ju­ mătatea traversării tunelului eram sigură că o să-mi pierd minţile. -D race, eşti claustrofobă, nu-i aşa? oftă el dezmierdându-i părul ud. - Puţin. Rămase cu faţa lipită de umărul lui. Era solid şi pu­ ternic, iar ei îi venea să plângă. O singură dată o mai ţinuse atât de strâns în braţe, dar îşi amintea căldura şi forţa trupului lui ca şi cum totul s-ar fi întâmplat cu doar o zi în urmă. - Mai mult decât puţin. Dumnezeule, îmi pare rău, drăguţă. Nu mi-am dat seama că o să-ţi fie atât de greu. Ar fi trebuit să-mi spui. - Ţi-am spus. Răspunsul tău a fost că nu am de ales. - Chiar nu aveai. îi prinse faţa între palmele mari, îi ridică bărbia şi îşi apăsă cu brutalitate gura peste a ei. Sărutul lui Hugh era exact aşa cum şi-l amintea Mattie, deconcertant de intens. Lipsit de subtilitate şi lipsit de fineţe, dar, Dumnezeule bun, era minunat. Pentru o clipă se abandonă plăcerii, dar când ultimele tresăriri de spaimă se risipiră în faţa focului abia aprins al pasiunii, realitatea reuşi să-şi croiască drum pe nesim­ ţite şi o izbi cu o forţă incredibilă. îşi smulse gura de sub a lui. Tremura din nou, dar de data aceasta nu anxietatea era de vină. -E şti bine acum, drăguţă? o întrebă el îngrijorat în timp ce-i masa umerii cu mişcări liniştitoare. - Da. Da, sunt bine. Mattie era furioasă pe ea însăşi pentru că-şi pierduse controlul. Se desprinse de Hugh şi se întoarse să studieze peştera vastă ca şi cum ar fi găsit -

30

Amanda Quick

pe pereţii acesteia o formă de artă modernă extrem de interesantă. Ce loc mizerabil! Hugh îi dădu drumul cu inima strânsă şi îndreptă fasciculul lanternei spre capătul grotei. - La naiba! -C e e? - Barca a dispărut. Lui Mattie îi veni să ţipe de groază când îşi dădu sea­ ma că unica lor şansă de evadare se evaporase. Se luptă să se stăpânească, adunându-şi toată voinţa de care dis­ punea în momentul acela. Lumina lanternei din mâna lui Hugh îi dezvălui rea­ litatea. In mijlocul peşterii se afla un bazin natural plin cu apă de mare care se izbea de marginile stâncoase, iar la capătul îndepărtat al bazinului se zărea o deschizătu­ ră îngustă care abia ar fi permis trecerea unei bărcuţe. Dincolo de aceasta era marea, dansând sub picăturile grele de ploaie. - Acum ce facem? Fu uluită de tonul detaşat al vocii ei. Poate că de­ păşise deja limitele anxietăţii şi, sub imperiul spaimei, ajunsese într-un fel de transă. Doar că nu era cu adevă­ rat înspăimântată, se gândi ea. Nu câtă vreme îl avea pe Hugh alături. - O să găsim noi o soluţie, spuse el privind-o cu aspri­ me. Să nu începi să faci istericale. -Nu-ţi face griji. Pentru aşa ceva e nevoie de energie, iar eu, sincer, sunt extenuată. Ai de gând să-mi spui că va trebui să facem cale-ntoarsă şi să traversăm iar tunelurile alea îngrozitoare? In cazul ăsta, mai bine îmi dai una să mă laşi lată. Nu sunt în stare să mă întorc pe acolo. - Relaxează-te, drăguţă. Peştera e o ascunzătoare foar­ te bună până reuşim să facem rost de altă barcă. Sunt o mulţime prin preajmă. Pe o insulă ca asta, aproape oricine are o barcă. - Nu cred că sunt în stare să petrec o noapte aici, îi mărturisi ea.

O rază de speranţă

31

- E un loc spaţios, Mattie, iar dinspre mare adie un aer proaspăt. Odată ce se termină furtuna, s-ar putea să vedem chiar şi nişte raze de lună prin deschizătura aia. - Presupun că nu există nici o altă variantă, oftă ea. -N u. întinse o mână şi îi ciufuli părul intr-un gest afectuos de încurajare. Haide, drăguţă, înveseleşte-te. Ne vom instala lângă intrarea pentru hărci, de unde se vede marea. Va fi exact ca şi cum te-ai uita la Elliott Bay pe fereastra apartamentului tău. Mattie îşi aminti noaptea când priviseră împreună golful. Fusese minunat, dar a doua zi dimineaţă se tre­ zise stând singură în faţa aceleiaşi ferestre. Gândul o făcu să se înfioare. -C u m rămâne cu... ăăă... necesităţile biologice? -Ieşi mergând cu grijă pe bordura de pe marginea intrării, zise el rânjind. Afară vei găsi o mică terasă na­ turală de o parte şi de cealaltă a deschizăturii. Poţi să o foloseşti liniştită. - Ş i ce se va întâmpla la flux? Nu va creşte nivelul mării în peşteră? -N u. Suntem în punctul de flux maxim. Din câte spunea Cormier, apa nu depăşeşte niciodată marcajul de pe peretele acela. Mă gândesc că situaţia poate deveni palpitantă în timpul unei furtuni violente, dar în afară de asta nu e nici o problemă. -înţeleg. Ce crezi că s-a întâmplat cu barca lui Cormier? - Habar n-am. - Poate că altcineva a găsit peştera înaintea noastră şi a luat barca. Poate că nu e o ascunzătoare tocmai sigură, până la urmă, spuse Mattie îngrijorată. -N u cred că mai ştie nimeni de locul acesta. Dar chiar dacă ar şti, aici rămânem. - De ce? - în junglă am fi prea vulnerabili, mai ales că tu tro­ păi şi faci o grămadă de gălăgie. Fără supărare. - Nu mă supăr. - Peştera asta, pe de altă parte, e relativ uşor de apă­ rat. Dacă ar veni cineva cu o barcă, am putea oricând

32

Amanda Quick

să ne retragem în tuneluri, la nevoie. Orice înfruntare în reţeaua de peşteri din spatele nostru ar fi de unu la unu, chiar dacă sunt mai mulţi atacatori. Pe deasupra, am fi în avantaj, deoarece ştim să interpretăm marcajele lăsate de Cormier pe pereţi. - înţeleg. Stomacul lui Mattie se contractă când îl auzi cu câtă nonşalanţă vorbea despre o înfruntare cu arme de foc în interiorul peşterii. Rămase nemişcată pentru o clipă, cu privirea aţintită prin deschizătura din stâncă. Aerul proaspăt ce se strecura înăuntru avea un efect liniştitor, iar peştera în sine părea destul de mare. Era întunecoa­ să, însă nu-i dădea impresia că pereţii se strângeau în jurul ei, aşa cum simţise înainte, pe coridoarele de pe care tocmai ieşiseră. - Mattie? - N-am să închid un ochi, desigur, dar nu cred că am să mă dau în stambă în faţa ta. - Aşa te vreau, drăguţă. -A m o rugăminte, Hugh. încearcă să nu mă tratezi prea de sus, bine? Chiar nu am chef de asta. - Sigur, drăguţă. Ce-ai zice de o gustare? Pun pariu că eşti lihnită deja. Hugh scoase o conservă de pateu de ficat dintr-una din plasele de cumpărături şi o ridică în aer, lăsând-o să o inspecteze. -A m renunţat la carne acum câţiva ani, îi atrase ea atenţia. Nu îţi face bine, în special în forma asta. Pateurile sunt pline de grăsimi şi colesterol şi cine ştie ce altceva. Hugh privi conserva cu o expresie gânditoare. - Da, nici eu nu mă dau în vânt după pateu. Prefer oricând o friptură suculentă. Dar nu poţi fi şi sărac şi cu pretenţii, nu? - Ba poţi să ai oricâte pretenţii atâta vreme cât nu eşti mort de foame, iar eu nu sunt. Mattie se aşeză pe cea mai apropiată piatră şi aruncă o privire caustică spre pateul de ficat şi spre bărbatul

O rază de speranţă

33

care o umilise. Se întrebă ce ar fi sfătuit-o în momentul acela instructorul de la cursul anti-stres. Câteva ore mai târziu, Hugh se întoarse uşor lângă peretele aspru al peşterii şi privi silueta lui Mattie, lu­ minată de razele lunii. Stătea ghemuită în poziţie semiculcată, cu capul sprijinit pe poşeta de piele. Ştia că nu dormea. Mai devreme ronţăise nişte biscuiţi, dar nu se atinsese de nimic altceva, refuzând mâncarea pe care i-o oferise. Hugh îşi aminti chipul ei pământiu când ieşise din tunelurile înguste, iar gura i se crispă. Doamna avea tupeu. El ştia cum era să mergi înainte când aveai tot corpul scăldat în sudoare de frică şi îţi simţeai mărunta­ iele complet scăpate de sub control. Nutrea cel mai pur respect faţă de oricine reuşea să facă aşa ceva. Se uită la apa întunecată care se izbea de stâncă. Ar fi dat orice ca să afle ce se întâmplase cu barca pe care Cormier o ţinuse întotdeauna pregătită acolo. Nu era tipic pentru prietenul lui să fie prins pe picior greşit. Cormier fusese dintotdeauna genul care plănuia totul, un strateg atent care se mândrea cu faptul că era pregătit pentru orice situaţie neprevăzută. Acum era mort. Iar barca pentru evadare nu era unde ar fi trebuit să fie. Existau mai multe explicaţii logice pentru dispariţia bărcii. Era posibil să fi fost pur şi simplu trimisă la un atelier local pentru reparaţii sau pentru a fi revopsită. Cormier avea întotdeauna grijă de echipamentele lui. Nimic nu explica însă faptul că Paul Cormier se lăsa­ se luat prin surprindere de un ucigaş. Pe de altă parte, bătrânul se crezuse în siguranţă în acel paradis numit Purgatory. Trecutul rămăsese în urmă şi nu avea nici un motiv să se teamă de viitor. Nu era momentul să se gândească la asta, îşi zise Hugh. Răzbunarea îşi avea locul şi timpul ei, iar priori­ tăţile erau altele. Privi lumina lunii atingând picioarele goale ale lui Mattie. Prioritatea lui era să o scoată de pe insula aceea. Cormier ar fi fost primul care să-l susţină, căci

34

Amanda Quick

manifestase întotdeauna o atitudine de modă veche faţă de sexul opus. - Bărbatul trebuie întotdeauna să le protejeze pe doamne, Hugh. Chiar şi atunci când ele îşi scot gheruţele şi ne asigură că se pot apăra singure. Dacă nu sun­ tem în stare să avem grijă de femeile noastre, nu prea le suntem de folos, nu? Şi n-ar fi de dorit să le împingem la concluzia că suntem complet inutili. Ce s-ar mai alege de bărbaţi atunci? Un bărbat care nu e dispus să apere o femeie cu preţul propriei vieţi nu e un bărbat în toată puterea cuvântului. Hugh o studie pe Mattie. Picioarele acoperite de pantaloni erau acum scăldate într-un argintiu palid. îşi aminti şocul de pe chipul ei, cu doar câteva ore în urmă, când ieşise din vila lui Cormier. Amintirea avea să-i stâr­ nească fiori pe şira spinării ani buni după aceea. Nu ar fi trebuit să fie martoră la o asemenea violenţă, mai ales că fusese întotdeauna protejată de aspectele brutale ale vieţii. Trecuse aproape un an de când o văzuse ultima dată. Nu că nu ar fi încercat. în ultimele opt luni îşi căuta­ se de trei ori pretexte pentru a obţine o întrevedere cu Charlotte Vailcourt la sediul companiei acesteia din Seattle. Charlotte se arătase dispusă să îi facă jocul. Avea actoria în sânge. înainte de a-şi fi abandonat ca­ riera pentru a se căsători cu George Vailcourt, fusese o legendă a marelui ecran aclamată de critici. Hugh şi Charlotte crezuseră că planurile lor de a o surprinde pe Mattie la Seattle erau fără cusur, dar de fiecare dată când ajunsese în oraş descoperise că Mattie era plecată. Prima dată îşi luase tălpăşiţa pentru a merge la cum­ părături în Santa Fe. A doua oară vizitase o colonie de artişti din nordul Californiei. După aceea Hugh începuse să suspecteze că absenţele ei nu erau o coincidenţă. Prin urmare, a treia oară îi ceruse lui Charlotte să nu sufle nimănui nici un cuvânt despre apropiata lui vizită. însă Mattie reuşise cumva să-i descopere planurile chiar în ajunul sosirii şi plecase

O rază de speranţă

35

în aceeaşi zi pentru a participa la o serie de expoziţii în New York. Hugh nu-şi ascunsese furia. Mârâise la şefa lui, îşi spusese că pentru nici o femeie nu merita să se enerveze în halul acela, apoi se întorsese cu primul avion pe St.^Gabriel. Insă după ce străbătuse deja o mie şase sute de ki­ lometri deasupra Pacificului şi după ce dăduse pe gât două pahare de whisky îşi uitase propriul sfat de a şi-o scoate din minte pe Mattie Sharpe. îşi petrecuse restul zborului punând la punct un plan infailibil de a o forţa pe Mattie să accepte o întâlnire. Se săturase să alerge după ea. Avea să o facă să vină la el. Acolo, pe teritoriul lui, avea să se afle în avantaj. Pe toţi dracii, odată ce avionul ei ateriza în St. Gabriel, nici măcar nu ar mai fi avut cum să plece de pe insulă fără ca el să fie informat din timp. Ceea ce îi lipsea era un pretext cu care s-o ademenească. In cele din urmă, colecţia de arme antice a lui Paul Cormier îi dăduse ideea salvatoare. Hugh nu mai cunoş­ tea decât un singur om care colecţiona astfel de obiecte sângeroase, iar persoana aceea era Charlotte Vailcourt, care ducea mai departe pasiunea defunctului ei soţ. în vârstă de şaizeci de ani, bogată, inteligentă şi fer­ mecător de excentrică, fosta vedetă transformată într-o femeie de afaceri fabuloasă nutrea un interes ieşit din comun pentru armele de epocă, susţinând că acestea îi completau excelent personalitatea autoritară. în unele momente, Hugh înclina să-i dea dreptate. Charlotte fusese încântată de planul lui de a o izola pe Mattie pe St. Gabriel. Cum era de mult convinsă că Mattie avea nevoie disperată de o vacanţă, îşi lămurise nepoata să se destindă câteva zile într-o staţiune luxoasă aflată nu departe de insulele Hawaii. Şi, dacă tot mer­ gea până acolo, spusese Charlotte în trecere, putea să dea o fugă şi până pe Purgatory ca să ia o valoroasă sabie medievală de la un colecţionar pe nume Paul Cormier. Nimeni nu o informase că drumul spre insula lui Cormier trecea prin St. Gabriel.

36

Amanda Quick

- Hugh? -Da? - Cine e Christine? -Christine Cormier? Soţia lui Paul. A murit acum câţiva ani. De ce? - La sfârşit a crezut că eu sunt Christine. Hugh închise ochii şi îşi frecţionă ceafa. - Pe toţi dracii. Paul era încă în viaţă când ai ajuns tu acolo? - Doar preţ de trei sau patru minute. Nu mai mult. Mi-a spus că nu are nici un rost să chem pe cineva în ajutor. -Dumnezeule! Hugh îşi rezemă capul de perete. îşi aminti rana mare şi roşie din pieptul prietenului său şi sângele care mânjise podeaua şi hainele lui Mattie. Asta a fost prima dată când ai fost nevoită să... ăăă... - Privesc pe cineva murind? Nu. Am stat la căpătâiul bunicii mele când şi-a dat sufletul. Dar a fost cu totul altceva. Era în spital, înconjurată de rudele apropiate. După o pauză, Mattie adăugă: A fost o balerină celebră, să ştii. -Ştiu. - încă îmi amintesc ultimele ei cuvinte. - Care au fost? - „Păcat că mezina nu a arătat nici cea mai mică urmă de talent.“ - La tine se referea? - Da. Aşa cum spune mătuşa Charlotte, bunica a fost una dintre cele mai bune prim-balerine din câte au exis­ tat vreodată, dar asta nu schimbă faptul că era înzestrată cu tot atâta sensibilitate cât un elefant indian. Chiar şi pe patul de moarte. Hugh tăcu pentru o clipă. îi cunoştea suficient de bine familia pentru a ghici că Mattie, singura fără nici o înclinaţie artistică, se simţise în permanenţă ca un membru de mâna a doua. Decizia ei de a-şi construi o carieră în domeniul galeriilor de artă fusese privită drept dovada supremă că nu moştenise nimic din genele

O rază de speranţă

37

excelente ale familiei. Doar Charlotte o înţelesese şi îi fusese alături. -îm i pare rău că a trebuit să dai peste Cormier intr-un astfel de moment, spuse el în cele din urmă. - M-am simţit îngrozitor de neputincioasă. Hugh zâmbi doar pentru sine în întuneric. - Paul s-a simţit probabil îngrozitor de stingher. - Nu e de glumă, pentru numele lui Dumnezeu! - Nu, n-am spus-o în glumă. Hugh încercă să găsească un mod de a-i explica. Ar fi trebuit să-l cunoşti pe Paul. Era un gentleman până în vârful degetelor. Se mândrea cu asta. Nu ar fi îndrăznit niciodată să pună o doam­ nă într-o situaţie neplăcută. Când m-am întâlnit cu el acum câteva luni, mi-a ţinut o lecţie lungă despre cum să mă port cu femeile. Spunea că tehnicile mele sunt execrabile. -C h iar a spus asta? E limpede că domnul Cormier avea un simţ al observaţiei desăvârşit. -Acum te recunosc, Mattie. Se pare că începi să-ţi revii din şoc. Ce ai spus când Paul te-a confundat cu Christine? -A m făcut ce fac întotdeauna oamenii în astfel de situaţii, zise ea ridicând din umeri. L-am ţinut de mână şi l-am lăsat să creadă că sunt Christine. - Ce te face să crezi că toată lumea aşa procedează? -N u ştiu. Instinctul, cred. Nu ai multe mijloace prin care să-i aduci alinare unui muribund. Se foi puţin, în­ cercând să-şi găsească o poziţie mai confortabilă, apoi continuă: Nu a avut halucinaţii tot timpul. La un mo­ ment dat m-a avertizat să fug de acolo, după care mi-a spus că va veni cineva. Poate se referea la tine. Iar spre final a făcut o mică glumă. A fost uluitor. Imaginează-ţi cineva capabil să glumească despre propria moarte. - Ce a spus? - A pomenit ceva despre rai şi iad, cred. Ştii citatul acela celebru din P arad isu l P ierd u t ? „Mai bine să dom­ neşti în iad decât să slujeşti în rai“? - î l ştiu. Hugh zâmbi în sinea lui cu o satisfacţie sumbră. Pare tipic pentru Cormier. Probabil şi-a dat

38

Amanda Quick

seama că şansele lui să ajungă în rai erau foarte mici. Dar o să se descurce bine dacă alege să coboare în loc să urce. Aş paria pe Paul oricând intr-o înfruntare dintre el şi diavol. Cbiar dacă avea bunele maniere ale unui înger, eu l-am văzut... Se opri brusc. Nu avea nici un rost să pomenească de trecutul lui Paul. Asta ar fi putut să ducă la întrebări despre propriul lui trecut, şi în mod cert nu îşi dorea aşa ceva. - Ei bine, în ultimele lui clipe i s-a părut că o vede pe Christine aşteptându-1, aşa că poate s-a dus totuşi în cealaltă direcţie, până la urmă. - Poate. A iubit-o foarte mult. Hugh căzu pe gânduri. „Eu ar fi trebuit să-ţi fiu ală­ turi, Paul. După atâţia ani împreună, ar fi trebuit să fiu lângă tine în acest moment. îmi pare rău, prietene.“ - Mulţumesc, Mattie, spuse el după o lungă tăcere. - Pentru ce? - Pentru că ai rămas cu el până la sfârşit. Probabil nu ar fi trebuit să zăboveşti acolo. Probabil ar fi trebuit să fugi cât te ţineau picioarele. Dar Paul mi-a fost prieten apropiat. Mă bucur că nu a murit singur. - îmi pare rău că ţi-ai pierdut un prieten, murmură ea. - Mi-aş fi dorit totuşi să nu fii nevoită să treci prin asta, continuă Hugh pe un ton mai aspru. - A fost într-adevăr şocant, recunoscu ea. - De ce naiba nu ai făcut ceea ce ţi s-a spus să faci şi nu ai respectat orarul de zbor? De îndată ce cuvintele îi zburară de pe buze, îşi dori să-şi fi muşcat limba. -T e rog, Hugh, suspină Mattie. Nu mă certa. Nu în seara asta. Ştiu că îţi va fi foarte greu să te abţii, dar ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă ai încerca. - Dar de ce? Chiar atât de oribil era gândul de a mă vedea din nou? De luni întregi te străduieşti să mă eviţi. De aproape un an întreg, ce naiba? Cum ea nu răspun­ se, Hugh o privi cuprins de o furie profundă, cu o uşoa­ ră notă de vinovăţie. împinse deoparte vinovăţia şi se concentra pe furie. Era o emoţie mai uşor de gestionat.

O rază de speranţă

39

Azi a fost cât pe ce să plăteşti cu viaţa pentru încăpăţâ­ narea ta stupidă de a mă evita cu orice preţ. înjură în barbă, amintindu-şi ce simţise când urcase treptele vilei lui Cormier, încremenită într-o tăcere nefi­ rească, şi văzuse uşa deschisă ameninţător. Silueta nemişcată de pe podeaua peşterii rămase tăcută. - Mattie? Tânăra femeie era cufundată în tăcere, cu privirea aţintită în beznă. Hugh înjură din nou, ştiind că nu ar fi trebuit să des­ chidă subiectul atât de repede. Dar din fire nu era un om răbdător. La drept vorbind, considera că se arătase mai răbdător cu Mattie Sharpe în ultimul an decât cu tot restul oamenilor din viaţa lui luaţi la un loc. Desigur, lui îi aparţinea întreaga responsabilitate pentru dezastru, după cum avusese grijă Cormier să-i explice cu doar câteva luni în urmă: - „Nici iadul nu cunoaşte furie mai mare decât a unei femei batjocorite“, Hugh. Eşti suficient de mare ca să ştii asta. Nimeni altcineva nu e de vină pentru situaţia în care te afli. Acum va trebui să faci eforturi foarte, foarte mari pentru a o recâştiga. Am impresia că exerci­ ţiul ăsta o să-ţi prindă bine. în viziunea bătrânului, Hugh comisese greşeala fatală de a respinge inima şi sufletul lui Mattie cu un an în urmă, ba, mai grav, îi acceptase trupul, pe care ea i-1 oferise cu generozitate. Aparent, domniţa era teribil de ranchiunoasă. Cor­ mier îl avertizase că femeile nu iartă uşor. între el şi Mattie existase o singură noapte pentru că Hugh avusese deja rezervat biletul de avion spre St. Gabe pentru dimineaţa următoare. Logodna lui intempestivă cu Ariei, scânteietoarea soră a lui Mattie, se sfârşise în cele din urmă intr-un uragan de lacrimi şi reproşuri. Ariei nu rata nici o ocazie să se dea în specta­ col, după cum descoperise Hugh cu dezgust. Era doar recunoscător că aflase înainte de nuntă. La final nu îşi

40

Amanda Quick

dorise nimic mai mult decât să se refugieze pe insulă şi să-şi lingă rănile. Ultimul lucru pe care intenţionase să-l facă în acea ultimă noapte la Seattle fusese să caute compania lui Mattie, tânăra discretă, introvertită şi obsedată de afaceri. Mattie, pe care aproape că nu o băgase de seamă cât timp se luptase cu flăcările şi fulgerele personalităţii lui Ariei. Mattie, care îl sunase speriată în acea ultimă noapte şi îl întrebase dacă voia să vină la cină. Nici până în ziua de azi Hugh nu era pe deplin lămurit de ce acceptase invitaţia. Ştia că nu ar fi fost o companie plăcută pentru nimeni în momentul acela, cu atât mai puţin pentru o persoană atât de timidă precum Mattie. Era mistuit de furie, atât faţă de el, cât şi faţă de Ariei. Toate planurile de a se întoarce pe St. Gabe cu tânăra lui mireasă de mână se risipiseră într-o clipită. Hugh, după cum remarcase frecvent şi Charlotte Vailcourt, nu era obişnuit să permită nimănui să-i dea planurile peste cap. Existau numeroase motive pentru care nu apucase să o cunoască prea bine pe Mattie până să se sfârşească logodna lui cu Ariei. Pe de o parte, pur şi simplu nu petrecuse destul de mult timp cu ea. Fusese prea ocupat să se certe cu Ariei din cauza refuzului ei neaşteptat de a se muta pe St. Gabriel. Ariei rămăsese cumva cu impre­ sia că Hugh intenţiona să se mute el la Seattle. Bătălia, odată începută, îi consumase tot timpul liber. In general, bărbaţii aveau tendinţa să n-o observe pe Mattie de la bun început deoarece era foarte diferită de Ariei. Mattie era ca o ploaie calmă şi caldă, în timp ce Ariei amintea de o furtună dezlănţuită. Totul la Mattie era mai discret şi mai subtil decât la sora ei. Ochii lui Ariei erau de un verde fascinant, de vrăji­ toare. Ochii aproape verzi ai lui Mattie erau îndulciţi de nuanţe de auriu care le dădeau o tentă de căprui. Pă­ rul lui Ariei, tuns asimetric, era negru precum cerneala;

O rază de speranţă

41

al lui Mattie, coafat Intr-un coc cuminte, era de un şaten auriu. Ambele femei erau zvelte, dar silueta lui Mattie, care era aproape în permanenţă ascunsă în spatele unui ta­ ior sobru şi conservator, părea plată şi neinteresantă. Ariei, pe de altă parte, avea mereu un aspect dramatic, de femeie înaltă şi subţire, în ţinutele unicat pe care îi plăcea să le poarte. In acea ultimă noapte petrecută la Seattle, Mattie îi atrăsese în sfârşit atenţia lui Hugh. Ii sugera un port calm în care ar fi putut să se odihnească o vreme după furtună. Farmecul ei straniu, de modă veche, reprezenta o noutate absolută pentru el. Mâncarea gătită în casă, constând din paste şi legume, şi conversaţia tihnită avu­ seseră darul de a-1 relaxa şi, în acelaşi timp, de a-1 stârni. In plus, avansurile ei sexuale, oarecum ezitante, îl făcu­ seră să se simtă puternic şi dorit. Ştiuse că Mattie nu era genul lui, dar la momentul potrivit o luase în pat şi se pierduse recunoscător în căldura ei. A doua zi se trezise mahmur şi chinuit de certitudi­ nea sâcâitoare că făcuse o greşeală teribil de stupidă. Ultima persoană cu care îşi dorea să mai aibă de-a face era sora lui Ariei Sharpe. Se săturase de femeile din clanul acela. La drept vorbind, se săturase de femei şi de viaţa în metropolă în general. Tânjea să meargă acasă şi să se dedice afacerii de transport cu avioane private, aflată la început. După ce îşi făcuse bagajele şi chemase un taxi în spe­ ranţa de a prinde zborul de la ora şase, îi mulţumise politicos lui Mattie pentru ospitalitate. Rugămintea pe care i-o adresase ea în replică avea să-i revină în minte de nenumărate ori după aceea: - Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât de mult! Te rog, ia-mă cu tine. Te voi urma oriunde. îţi voi fi o soţie bună. Ţi-o jur. Te rog, Hugh. Hugh fugise, însă doar după ce complicase şi mai mult situaţia încercând să-i explice lui Mattie că nu era nicidecum genul lui.

42

Amanda Quick

Peste numai câteva luni devenise limpede că făcuse o greşeală teribilă; din păcate, toate încercările lui de a o îndrepta păreau sortite eşecului. - Cormier a locuit mult timp pe insula asta? întrebă Mattie după o tăcere prelungă. -S-a stabilit aici acum câţiva ani. Cred că îi plăcea denumirea. - Purgatory? De ce se numeşte aşa? - Face parte din lanţul Brimstone. Câteva insule din grupul ăsta au vulcani activi, care i-au trimis cu gândul pe primii colonişti la foc şi pucioasă. Purgatory este cea mai mare. A devenit independentă imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Nici una dintre marile pu­ teri nu a fost interesată să o deţină. - De ce nu? - Nu avea valoare nici comercială, nici militară. Nu e nici măcar o destinaţie turistică. -Totuşi, cineva pare dispus să lupte pentru ea. - Da, zise Hugh după o clipă de gândire. E interesant că Paul nu s-a prins de chestia asta. De regulă, instinc­ tele îl avertizau când apăreau probleme. A susţinut în­ totdeauna că insula Purgatory e un paradis din simplul motiv că nu e suficient de valoroasă ca să devină obiect de dispută. Paul se săturase de mult de orice luptă. „La fel ca mine“, îşi spuse Hugh. Ce-ar fi să încerci să dormi puţin? - Mi-ar fi imposibil să dorm în noaptea asta, şopti ea înfiorată. Hugh se ridică şi merse să se aşeze lângă ea, conşti­ ent de tensiunea pe care o emana. îşi petrecu braţul pe după umerii ei, iar când Mattie încercă să se dea la o parte, Hugh îi trase capul cu blândeţe pe pieptul lui. - închide ochii, Mattie. - Ti-am spus, nu pot. Hugh, aş vrea să nu faci asta. -închide ochii şi imaginează-ţi că aţipeşti în faţa ferestrei de la sufrageria ta. Mattie nu mai încercă să se desprindă din îmbrăţişa­ re; dimpotrivă, se cuibări mai bine lângă trupul lui în timp ce Hugh o masa tandru pe umăr.

O rază de speranţă

43

Peste un sfert de oră îşi dădu seama că adormise. Timp îndelungat rămase neclintit, bucurându-se că, după atâtea luni grele, avea prilejul s-o ţină iarăşi în braţe. Se întrebă ce bar fi sfătuit Cormier în acea împrejurare: -A i răbdare, Hugh. Ai dat deja o dată cu bâta în bal­ tă, după cum îi place să spună dragului nostru prieten, domnul Taggert. N-o da în bară din nou. Problema era că răbdarea îi ajunsese la limită. Avea patruzeci de ani şi era singur, iar în ultimul an singură­ tatea i se păruse o povară aproape insuportabilă. Mattie se trezi în dimineaţa următoare simţind mi­ ros de flori. Flori exotice. Flori superbe, generoase, pli­ ne de viaţă, al căror parfum o învăluia asemenea unui nor divin. Deschise ochii şi văzu buchetul uriaş ce se lăfăia pe podeaua peşterii chiar sub nasul ei. Era o colecţie impre­ sionantă de flori - crini portocalii, roz şi albi, exempla­ re spectaculoase de pasărea-paradisului, boboci roşii de bastonul-împăratului, heliconia şi nenumărate orhidee. Fuseseră strânse laolaltă într-o dezordine fermecătoare. Un adevărat munte de flori superbe. Mattie ştia că un buchet atât de generos ca acesta ar fi costat două sau trei sute de dolari în Statele Unite. Zâmbi şi se întinse să atingă o petală stacojie. O simţi catifelată sub degetele ei. Hugh probabil ieşise foarte de­ vreme pentru a strânge o asemenea comoară florală. Hugh. Fireşte că buchetul era opera lui. Cu o încruntare de nemulţumire, îşi retrase rapid degetele. Ce ridicol! O singură orhidee perfectă sau o floare galben-aurie de hibiscus ar fi vădit mult mai mult bun gust decât această grămadă haotică şi plină de culoare. Nu era surprinzător că Hugh se dovedea la fel de lip­ sit de fineţe în acea situaţie ca în toate celelalte. După cum observase şi în trecut, individul nu avea nici urmă de subtilitate în el. Acel gând îi retrezi amintiri neplăcute despre singura noapte pe care o petrecuse în pat cu Hugh Abbott. Nu,

44

Amanda Quick

„subtil“ nu ar fi fost o caracterizare potrivită. Mult mai potrivită ar fi fost vechea expresie „ţac-pac, am plecat“. Nici nu era de mirare că Ariei rupsese logodna la scurt timp după ce se întorseseră din vacanţa petrecută în Italia. Ii explicase surorii sale că Hugh fusese în mod evident doar o etapă pasageră, reprezentând Perioada Brută din evoluţia stilului ei artistic. Fusese una dintre perioadele ei de mai scurtă durată. Mattie se ridică ţeapănă în capul oaselor şi îşi întinse cu grijă braţele şi picioarele ca să le dezmorţească. îşi înăbuşi un geamăt de durere, dar apoi gândul că Paul Cormier nu avea să se mai trezească deloc în dimineaţa aceea o făcu să ofteze. Se ridică în picioare şi aruncă o privire la micul ba­ zin natural. Nivelul apei scăzuse considerabil, ceea ce însemna că venise momentul refluxului. Hugh nu se vedea pe nicăieri. Presupuse că ieşise să cerceteze împrejurimile sau să facă orice altceva ar fi făcut bărbaţii ca el în situaţii ca aceasta. Se cocoţă pe marginea deschizăturii ca să se uite afa­ ră. Dincolo de frunzişul care cobora de pe streaşină de piatră, deasupra şi dedesubtul acelei terase naturale nu exista nimic altceva decât stâncă golaşă. Condiţiile erau în mod cert primitive, dar nu prea avea de ales. Câteva minute mai târziu se întoarse în peşteră şi se spălă pe mâini în apa din bazin, după care îşi îndreptă atenţia spre conţinutul plaselor de cumpărături. Vizita lui Hugh în bucătăria lui Cormier fusese scur­ tă, dar reuşise să strângă destul de multe. Mattie găsi câteva conserve cu pateuri fine, stridii marinate, un bor­ can de măsline în saramură, o porţie de pastă de măsli­ ne, capere şi anşoa făcută în casă, roşii uscate la soare, apă de izvor îmbuteliată şi o felie de prăjitură cu nucă. Mai erau şi o bucată de brânză brie şi una de brânză stilton şi o baghetă veche de o zi. Hugh luase chiar şi un prosop de bucătărie din pânză albă. Studie oferta şi decise că singurul lucru care aducea vag a mic dejun era triunghiul de brie. Rupse câteva bucăţi de pâine şi începu să le ungă cu brânză.

O rază de speranţă

45

Când auzi un bocanc scrâşnind pe podeaua stâncoasă din spatele ei, tresări speriată şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie, strângând în mână cuţitul pe care îl folosise pentru a-şi face tartina. - Hugh! Nu te mai furişa niciodată aşa pe lângă mine. Sunt foarte sperioasă în ultima vreme. - Scuze. Nu ştiam dacă te-ai trezit. Stinse lanterna pe care o avea în mână şi intră cu paşi vioi în peştera principală, trecând prin tunelul pe care îl folosiseră în ajun. Arăta dezgustător de bine odih­ nit şi plin de energie, îşi spuse Mattie iritată. Aparent, o noapte petrecută pe o podea de piatră murdară nu îl deranja câtuşi de puţin. Blugii lui şi tricoul kaki erau puţin pătaţi, dar în mare nu arătau prea diferit faţă de ziua precedentă. în afară de barba nerasă, aventurile lor nu păreau să-l fi afectat în vreun fel. Arăta ca un aventurier macho, mereu în largul lui în jungle primitive, deşerturi pustii sau alte locuri pline de primejdii. Mattie, care mai devreme se felicitase pentru că reuşi­ se să evite o criză de anxietate, se simţi brusc nevolnică. -V rei nişte brânză brie pe baghetă? -Mulţumesc. Paul spunea întotdeauna că traiul la marginea lumii nu e o scuză pentru a renunţa la lucru­ rile bune din viaţă. -Mi-am dat seama. Domnul Cormier era în mod evident un gurmand. El rânji în timp ce lua o înghiţitură zdravănă de pâine şi brânză. - Hei, rămâi cu mine, drăguţă, şi te vei bucura de tot ce poate fi mai bun, până la capăt. - Tot ce poate fi mai bun, şi încă din abundenţă? în­ trebă ea crispată, arătând din cap spre grămada uriaşă de flori. Hugh îi urmări privirea cu o expresie satisfăcută. -Aşa-i că-s frumoase? Le-am găsit chiar în faţa uşii de la intrare azi-dimineaţă, când am ieşit să mă... ăăă... când m-am dus afară.

46

Amanda Quick

-Pentru spălarea rituală de dimineaţă? îi zâmbi Mattie dulce. - Da, exact. Tu ai fost afară? - Da, mulţumesc. Şi mulţumesc pentru flori, adăugă ea politicoasă. - Să nu sari acum pe mine doar pentru câteva flori, o avertiză el cu prefăcută severitate. - Stai liniştit, n-am so fac. -A u, făcu el, după care mai luă o îmbucătură din pâinea cu brânză. Văd că ai din nou chef de ceartă în dimineaţa asta. - Crede-mă, ultimul lucru pe care vreau să-l fac în di­ mineaţa asta e să mă cert. Se încruntă spre intrarea în tunel din spatele lui. Ce căutai acolo? -A m plecat cu puţin înainte de ivirea zorilor. Vo­ iam să-l îngrop pe Cormier. - O, Hugh, şopti ea muşcându-şi buza. Ar fi trebuit să te însoţesc. - Nu m-ar fi ajutat la nimic. Cineva apucase deja să-l ia de acolo. - Familia lui, poate? -Corm ier nu avea familie. Rămăsese singur după ce i-a murit soţia. Indiferent cine a fost individul care i-a luat cadavrul, a golit toată casa, luând sabia şi restul colecţiei lui medievale şi orice altceva care nu era bătut în cuie. - Doamne, am uitat cu totul de blestemata aia de sabie! Crezi că e posibil ca cineva să-l fi ucis pentru a-i fura colecţia? Mătuşa Charlotte susţinea că e extrem de valoroasă. - Posibil. Dar e mai probabil ca cineva în care el avea încredere, eventual un membru al personalului, să fi fost copleşit de fervoare revoluţionară. -N u ar fi trebuit să te întorci acolo. Dacă dădeai pes­ te tipul ăsta, oricine ar fi el? - Nu sunt complet idiot, să ştii. Mi-am luat câteva mă­ suri de siguranţă. A, şi maşinile au dispărut. Surprinsă, Mattie ridică privirea.

O rază de speranţă

47

- O, Doamne! Aveam valiza în maşina aia. Toate hai­ nele mele. Şi vitaminele. -Vitaminele? repetă el arcuind o sprânceană. - întotdeauna iau vitamine la prima oră a dimineţii. - De ce? Nu mănânci cum ar trebui? - Dieta mea e una foarte sănătoasă, mulţumesc, re­ plică Mattie cu acreală. Dar o suplimentez cu vitamine pentru a contracara efectele stresului şi ale tensiunii. - Eu am considerat dintotdeauna că sexul e un reme­ diu bun pentru asta. - Ei bine, eu nu am parte de prea mult sex, aşa că trebuie să folosesc alte tehnici pentru a combate stresul, zise ea privindu-1 cu ochii îngustaţi. -Uşurel, drăguţă. Pot să rezolv eu lipsa de sex din viaţa ta. După cum ziceam, vei avea parte de tot ce-i mai bun dacă rămâi cu mine. - Of, mai taci! Ce crezi că s-a întâmplat cu maşinile? - Probabil cineva a reuşit să le pornească fără cheie. Au fost furate laolaltă cu tot restul. -C e hoţi nenorociţi! răbufni ea încreţindu-şi nasul dezgustată. -A şa e. Degetele lui Mattie se încleştară în jurul feliei de baghetă. - Şi ce vom face mai departe, la modul cel mai con­ cret, o, mare lider preaslăvit? - Vom rămâne extrem de discreţi, după cum ar spune Charlotte. Azi stăm ascunşi. Cu puţin noroc, situaţia, oricare ar fi ea, se va calma. Diseară am să merg să văd dacă pot să fac rost de o barcă. - Şi-atunci o să stăm pur şi simplu aici toată ziua? în­ trebă ea alarmată. -M ă tem că da. Care e problema? Te îngrijorează perspectiva de a face conversaţie cu mine? Gândeşte-te îa câte chestii avem de discutat. Nu ne-am mai văzut de aproape un an. - Nu am avut mare lucru să ne spunem nici acum un an. Mă îndoiesc că s-a schimbat ceva.

48

Amanda Quick

începu să împacheteze la loc brânza rămasă. Ambala­ jul de plastic foşni sub degetele ei. - Ascultă-mă, drăguţă. Vrând, nevrând, o să-ţi petreci cu mine următoarele câteva zile, spuse Hugh cu o răb­ dare exagerată. Nu o să mori dacă te relaxezi puţin şi mă tratezi ca pe un prieten vechi sau o rudă sau ceva de genul ăsta. - Nu-mi eşti nicidecum prieten. - Glumeşti? Sunt cel mai bun pe care îl ai în momen­ tul de faţă. Cine altcineva o să aibă grijă să scapi întrea­ gă de pe Purgatory? -Ăsta e şantaj. Vrei să fiu drăguţă şi prietenoasă cu tine pentru că îmi faci o favoare? Şi cât de prietenoasă ar trebui să fiu, mai exact? Ce-o să te faci dacă nu am în adâncurile sufletului nici urmă de afecţiune faţă de tine? Ai să te enervezi şi ai să mă laşi de izbelişte după ce faci rost de o barcă? El se mişcă atât de rapid, încât Mattie nu avu nici o şansă să se ferească. De unde stătuse tolănit pe o lespede lângă ea, în clipa următoare îşi încleşta degetele lungi şi puternice pe încheietura ei într-o strânsoare de fier. - Hugh. Ochii lui gri erau periculos de reci. - încă o glumă ca asta şi o păţeşti. Ai înţeles? -Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh. Dă-mi dru­ mul, strigă ea încercând să-şi elibereze mâna. - Pe toţi dracii, Mattie, opt luni de zile am tot încer­ cat să te revăd, iar tu nu ai făcut decât să fugi de mine. - Ş i ce ar fi trebuit să fac? Mi-ai arătat foarte clar că nu mă vrei. Vechea durere ţâşni în ea de nicăieri. Ar fi vrut să se năpustească asupra lui, să-l rănească aşa cum o rănise şi el. în loc de asta, adăugă: Din întâmplare, tot reflectând la asta în anul ce-a trecut, am ajuns la conclu­ zia că aveai dreptate. - în ce privinţă? - Mi-ai spus că nu sunt genul tău, ai uitat? Acum sunt de acord cu tine. Ridică semeaţă bărbia. Şi mai impor­ tant, nici tu nu eşti genul meu. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta de la bun început.

O rază de speranţă

49

-C u m putem şti că nu suntem fiecare genul celui­ lalt? Nu ne-am oferit o şansă. - Ba eu ţi-am oferit o şansă, îi aminti Mattie pe un ton usturător. Uiţi că m-am oferit să te urmez până la capătul pământului? Iar tu m-ai refuzat sec. -Ţi-am mai zis, îţi alegi teribil de prost momentele. Iar anul trecut nu putea fi mai prost de atât. - O, sigur! Dă vina pe mine! - De ce nu? M-am săturat să fiu ţapul ispăşitor. Şi chiar îţi alegi prost momentele, drăguţă. Uită-te, de exemplu, cum provoci cearta asta stupidă în timp ce suntem pri­ zonieri în nenorocita asta de peşteră în mijlocul unei insule pe care se desfăşoară o revoltă violentă. Că tot ziceam că nu te descurci deloc la capitolul ăsta. -T u ai început asta, Hugh Abbott. - A, da? Atunci ar fi mai bine s-o şi termin. O smuci de mână până când trupurile li se lipiră, apoi gura lui coborî peste a ei cu suficientă forţă cât să îi copleşească toate simţurile.

capitolul 3 Mattie îşi încleşta mâinile pe umerii lui Hugh când acesta îi eliberă încheietura pentru a o cuprinde în bra­ ţe, apoi, trăgând-o peste el, strivindu-i sânii pe pieptul lui, se lăsă pe lespede. Emoţiile ei erau pierdute în haos. Voia să ţipe. Voia să înjure. Voia să-l plesnească pe Hugh Abbott cât de tare putea. Dar mai ales voia să-i savureze căldura trupului şi pa­ siunea aprigă, fierbinte, masculină, pe care o cunoscuse un timp atât de scurt. - Am impresia că te-ai păstrat pentru mine, drăguţă, murmură el. N-ai mai avut pe nimeni în ultimul an, nu-i aşa? -N u , naiba să te ia, nu. -D a . Bun. I-am cerut lui Charlotte să mă anunţe imediat dacă observa vreun tip făcându-ţi avansuri. Mattie... Mattie, drăguţă, m-ai scos din minţi. Gura

50

Amanda Quick

lui o devora pe a ei, iar degetele îi frământau spatele cu o nerăbdare flămândă. O sărută pe gât, apoi dinţii i se închiseră uşor peste lobul delicat al urechii, făcând-o să se înfioare. Doamne, cât e de plăcut să te ating! Mattie închise ochii şi îi inhală parfumul. Hainele îi miroseau a transpiraţie, dar pielea îi mirosea a mare. Barba ţepoasă era ca şmirghelul în contact cu obrazul ei. Era conştientă acut de amplitudinea excitaţiei lui. - Sărută-mă, Mattie. Sărută-mă aşa cum ai făcut-o ieri, când îmi erai recunoscătoare că te-am ajutat să scapi din blestematele alea de peşteri, murmură el, după care îi ridică bărbia şi îi captură din nou gura. Mattie se abandonă plăcerii pe care bărbatul acesta părea capabil să i-o stârnească atât de uşor. Scoţând un geamăt de pasiune, deschise gura şi îl lăsă să intre. Hugh acceptă pe loc invitaţia. Limba lui se năpusti flămândă printre buzele ei, iar mâinile coborâră să-i dezmierde sânii. Mattie îi simţi degetele pe nasturii cămă­ şii de mătase, apoi pe copcile sutienului şi, în cele din urmă, pe piele. Ii prinse sânii în palme cu gesturi lente, ca şi cum ar fi fost uluit de moliciunea ei feminină. O atingea aşa cum ar fi atins o pisicuţă, mişcându-şi mâinile mari cu stângăcie, dar şi cu mare grijă, de parcă s-ar fi temut să n-o rănească. Mattie oftă când degetele lui asprite de bătături îi alunecară peste sfârcuri. - A trecut atât timp, şopti el cu glasul răguşit de dorinţă. Prea mult. De ce naiba te-ai tot ferit de mine un an întreg? Am fi putut să ne bucurăm de toate lu­ nile astea. Palmele lui mari şi calde alunecară peste abdomenul ei, coborând spre şliţul pantalonilor. Mattie îşi veni în fire abia când auzi şuieratul metalic al fermoarului. Ceea ce era important să reţii în privinţa lui Hugh Abbott era că întotdeauna acţiona rapid. Dacă o femeie voia să-l refuze, trebuia să o facă imediat. - Nu, icni Mattie, ridicându-se de pe el şi dându-se în spate. Nu, pe toţi dracii! Ce naiba îţi închipui că faci? Se foi până se îndepărtă şi mai mult de el, lăsându-se

O rază de speranţă

51

pe călcâie. Fii atent, Hugh Abbot. Şi bagă-ţi bine în cap. Nu am de gând să-ţi ofer o altă aventură de o noapte. - Pentru numele lui Dumnezeu, Mattie! Se întinse spre ea, cu ochii încă arzând de dorinţă, însă Mattie se ridicase deja în picioare şi-şi încheia nas­ turii cu degete tremurânde. - Dumnezeule bun, nu-mi vine să cred că te-am lăsat să-mi faci asta. Cât de proastă am putut să fiu? Hugh înjură. Renunţând la încercarea de a o trage înapoi în braţele lui, se lăsă să cadă pe piatră şi o privi mohorât. -Ţi-ai dorit asta. Ţi-ai dorit-o la fel de mult ca mine. Nu mă minţi, Mattie. Nu în privinţa asta. - Presupun că e din cauza stresului, replică ea cu un calm forţat. Are efecte bizare şi imprevizibile asupra oamenilor. -Stres? Nu mă lua cu dintr-astea. In ultima vreme voi, orăşenii, daţi vina pe stres pentru orice? Chiar şi pentru poftele carnale care există de când lumea? - Să înţeleg că tu nu suferi niciodată de stres? bombă­ ni Mattie, îndepărtându-se la câţiva metri de el. Apoi se aşeză din nou, îşi trase genunchii sub bărbie şi îşi încolăci braţele în jurul picioarelor. - Nu ştiu. Nu mă gândesc prea mult la asta. - Dar poftele carnale sunt ceva ce înţelegi, nu-i aşa? Hugh dădu să-i răspundă afirmativ, dar se opri, dibuind o capcană. - Drăguţă, hai să nu ne certăm pe tema asta, spuse el cu o blândeţe surprinzătoare. îmi dau seama că eşti cam încordată. Nu vreau să te grăbesc. Dacă vrei ca mai întâi să discutăm puţin, n-am nimic împotrivă. Adică ştiu că femeilor le place să discute despre chestii, să comunice. Paul spunea mereu... Nu contează. A trecut multă vre­ me de când nu ne-am mai văzut. Probabil te simţi puţin sfioasă, atâta tot. - Ba bine că nu, pufni ea. -H ei, este în regulă, drăguţă. Avem toată ziua la dis­ poziţie. Nu putem pleca nicăieri până diseară. Ce-ar

52

Amanda Quick

fi să stăm pur şi simplu aici şi să ne obişnuim din nou unul cu celălalt? -O , Doamne. Mattie aproape se înecă. încercările lui Hugh Abbott de a părea modern şi sensibil erau mai mult decât putea îndura. Ariei avea dreptate, eşti un caz fără speranţă. - Ariei? Ce dracu’ are ea de-a face cu asta? dori Hugh să ştie, vizibil iritat. - O mai ţii minte pe sora mea, Ariei, nu-i aşa? Aţi fost logodiţi câteva luni anul trecut. Să nu-mi spui că ai uitat. Ai cunoscut-o în Italia, când ea s-a dus să viziteze nişte galerii de artă. Aţi mâncat împreună paste, aţi băut vin ieftin şi aţi făcut chestii perverse în fântâni faimoase la trei noaptea. Apoi v-aţi întors la Seattle şi aţi anunţat pe toată lumea de logodnă. Nimic din toate astea nu îţi pare măcar vag familiar? - Ariei a fost o greşeală, gemu el. -S u n t conştientă de asta. Cred că ţi-am zis-o şi ţie acum un an. - Da, mi-ai zis. -S-a recăsătorit, să ştii, cu un tip pe nume Flynn Grafton. E foarte cumsecade. Artist. - Charlotte mi-a pomenit ceva despre asta, bombăni Hugh, fără a se arăta prea interesat de subiect. Dar nu vreau să vorbesc acum despre Ariei. -E u da, ripostă Mattie cu o violenţă neaşteptată. Vreau să ştiu de ce te-ai îndrăgostit de ea şi ai vrut s-o iei de nevastă, când era evident că nu vă potriveaţi deloc. Vreau să ştiu de ce nu m-ai băgat în seamă până nu m-am aruncat în braţele tale - şi nici măcar atunci nu te-ai obosit să mă prinzi. - Uită de Ariei. Asta s-a întâmplat cu un an în urmă, şi ţi-am zis deja că a fost o greşeală. - Iar eu am fost o altă greşeală, nu-i aşa? Faci frecvent astfel de greşeli? - Nu atât de des cât mi-ar conveni, spuse el sarcastic. Pe toţi dracii, nu eşti singura care a avut un an greu. Nu am mai fost cu o altă femeie de la tine încoace, Mattie. - Şi chiar vrei să te cred?

O rază de speranţă

53

- N-ai decât să crezi ce naiba vrei tu să crezi. îţi cauţi ceartă cu lumânarea, nu-i aşa? Hugh îşi sprijini capul de piatră şi îşi aţinti privirea asupra mării. Vrei să îmi spui şi de ce? Mattie îşi muşcă buza, îngrozită să constate că mai avea foarte puţin până să-şi piardă stăpânirea de sine. Era cu totul nefiresc, se gândi. Ea nu făcea niciodată scene; nu ţipa niciodată la un bărbat; nu se dădea nici­ odată în spectacol printr-un comportament scandalos. Unei femei precum Ariei i s-ar fi iertat astfel de lucruri, însă ea nu voia nici măcar să încerce. De când se ştia, Mattie fusese un exemplu de calm şi de autocontrol Singura dată când îşi pierduse minţile fusese cu un an în urmă, cu Hugh Abbott, moment pe care îl regretase amarnic. - Las-o baltă, spuse ea cu bruscheţe. îmi pare rău că am deschis subiectul. Ştiu că suntem blocaţi aici până reuşim să plecăm de pe insulă. Nu are nici un rost să ne certăm. - De ce? -Ţi-am spus de ce. Pentru că suntem blocaţi în peştera asta şi trebuie să cooperăm până găsim o cale de evadare. -N u la asta mă refer. Nu-ţi face griji, o să părăsim insula în cele din urmă. Dar de ce vrei să aduci vorba despre Ariei şi despre trecut şi să mi le arunci pe amân­ două în faţă? în momentul acela Mattie făcu un lucru pe care nu-1 mai făcuse niciodată. îşi ieşi din fire. - Poate pentru că vreau să mă asigur că nu pic de proastă şi a doua oară! strigă ea. în tăcerea grea care se lăsă, cuvintele ei părură să ră­ sune la nesfârşit, reverberând de pe pereţii grotei. însă tot ce auzi Mattie fu „Proasto, proasto, proasto“. Oripi­ lată, murmură: - O, Doamne. Poftim. Acum eşti satisfăcut? Te rog. Hai să închidem subiectul, bine? El o studie în tăcere pentru o clipă. - Nu pot să închid subiectul, Mattie. Te doresc.

54

Amanda Quick

- Nu mă doreşti, replică ea, deşi vorbele lui o făcuseră să se înfioare. -V in o încoace şi am să-ţi arăt, şopti Hugh pe un ton seducător. Mattie îşi dădu ochii peste cap exasperată. - Pe Ariei ai vrut-o mai întâi, ai uitat? Ce-i cu tine? Acum că ţi-a trecut iritarea provocată de ea, eşti dispus să încerci cu o alta dintre surorile Sharpe? Dacă nu o poţi avea pe una din nepoatele lui Charlotte Vailcourt, eşti dispus să te mulţumeşti cu cealaltă? - Of, drace. -Ş tiu că mătuşa Charlotte te vrea în familie, insis­ tă Mattie strângându-şi şi mai tare genunchii la piept. Nu face un secret din asta. Consideră că ai gene bune. Susţine că eşti un bărbat din alte vremuri, că nu eşti un pămpălău moale şi nevricos ca majoritatea tipilor din ziua de azi. - Mă bucur că sunt apreciat pentru cele mai fine cali­ tăţi ale mele, mârâi Hugh. - Ţi-a cerut să o cauţi pe Ariei în Italia pentru că s-a gândit că astfel te-ar putea înrola în bizarul ei program reproductiv. Bărbaţii au fost dintotdeauna atraşi de Ariei. Nu se pot abţine. Şi nici tu nu ai putut, aşa-i? Mătuşa Charlotte a fost încântată când v-aţi întors logo­ diţi. Dar cum asta nu i-a ieşit, încearcă să te combine cu mine. I-am spus că anul trecut m-ai refuzat în faţă, dar ea crede că a fost pur şi simplu vorba de alegerea proastă a momentului. - Chiar aşa a fost. Ţi-am zis şi eu. - Ei bine, e ceva ce trebuie să ştiţi amândoi. Nu pri­ meşti mai mult de o şansă, Hugh Abbott, iar tu ţi-ai consumat-o pe a ta. Nu mă interesează ce promovare sau primă în bani generoasă îţi oferă mătuşa Charlotte pentru a te căsători cu mine. In clipa în care cuvintele îi zburară de pe buze, îşi dădu seama că mersese prea departe. Sub privirea de gheaţă a lui Hugh, se ridică şovăitor în picioare. Nu ştia unde ar fi putut să fugă, dar nu era cazul să mai rămână acolo nici o clipă.

O rază de speranţă

55

Hugh nu-i dădu însă nici o şansă. Mişcându-se cu forţa fluidă care îi caracteriza toate gesturile, se ridică la rândul lui şi veni la ea. Un an de antrenamente aerobice nu o pregătise suficient pentru a face faţă acelei puteri masculine, se gândi Mattie neputincioasă. Mâinile lui se încleştară pe partea de sus a braţelor ei, prinzând-o ca întro menghină. -A i să-ţi ceri scuze pentru insulta asta, zise el pe un ton glacial. Ai să-mi spui că îţi pare foarte, foarte rău că ai rostit aşa ceva. Ai să-mi spui că ştii că nu e adevărat. Şi ai să mi-o spui acum. Mattie coborî o privire tăioasă spre mâinile lui care o ţineau strâns. - Sigur că da, Hugh. Am să spun orice vrei tu să spun. Eşti mult mai mare şi mai puternic decât mine. Pe dea­ supra, n-am nici o posibilitate să fug, aşa că spune-mi doar ce vrei să auzi. -C h iar eşti hotărâtă să-ţi forţezi norocul! exclamă el uluit. -C e noroc? Nu am avut decât ghinion de când am ajuns pe Purgatory. Te rog, dă-mi drumul, Hugh. -N u până nu-ţi ceri scuze. Vom sta aşa toată ziua dacă va fi nevoie. - î n regulă, îmi cer iertare pentru insinuarea că mătuşa Charlotte a încercat să te cumpere. Gata. Eşti satisfăcut? Timp de câteva secunde o privi încruntat, apoi, cu o înjurătură scurtă şi explicită, îi dădu brusc drumul şi îşi trecu degetele prin păr. -C h iar te pricepi să mă scoţi din sărite. Ştii exact unde să mă loveşti. - Hugh, asta e o nebunie, spuse Mattie încordată. Nu trebuie să ne mai certăm. Cine ştie cât timp avem de petrecut aici? El îi aruncă o privire piezişă. - Pentru tine nu înseamnă nici cât negru sub unghie că mi-am petrecut ultimele opt luni încercând să repar greşeala stupidă pe care am făcut-o anul trecut?

56

Amanda Quick

- Tocmai asta e, oftă ea împreunându-şi mâinile. Nu a fost o greşeală. Ai avut dreptate când mi-ai respins oferta de-a dreptul ridicolă. Suntem complet nepotriviţi unul pentru celălalt, înţeleg asta acum. Ce nu reuşesc să pricep e de ce te-ai răzgândit. -C u siguranţă nu pentru că Charlotte Vailcourt mi-ar fi promis să mă promoveze sau mi-ar fi oferit un bonus consistent dacă mă însor cu tine. -Ştiu , zise ea muşcându-şi buza inferioară. îmi pare rău. Eram doar foarte furioasă. Dumnezeule bun, eu nu-mi ies niciodată din fire! Nu ştiu ce m-a apucat. Hugh nu spuse nimic vreme îndelungată, astfel că în peşteră nu ş e auzea decât ecoul surd al apei izbindu-se de stâncă. în cele din urmă, gura lui se curbă vag într-un colţ. - Ei, fir-aş al naibii. - C e este aşa amuzant? îl întrebă ea studiindu-1 bănuitoare. -N im ic. Doar mă gândeam că e un semn bun dacă încerci să mă înţepi ori de câte ori ai ocazia. - Un semn bun? făcu Mattie surprinsă. - Da. Ia gândeşte-te. Zâmbetul lui se lărgi, transformându-se într-un rânjet satisfăcut. Nu ai fi atât de sen­ sibilă în privinţa relaţiei noastre dacă într-adevăr ţi-ar fi pierit interesul faţă de mine, corect? Nu ai mai fi fă­ cut atâtea eforturi să mă eviţi în ultimul an dacă te-ar fi durut în cot de mine. Eşti neliniştită în prezenţa mea pentru că eşti în continuare atrasă de mine şi ţi-e teamă să nu fii rănită din nou. Pun pariu că aşa se explică purtarea ta atât de agitată. Mattie ridică din sprâncene. - De când ai devenit expert în relaţii interpersonale? - Am impresia că mă consideri un fel de neanderthalian la capitolul sensibilitate. De ce anume? Pentru că te face să te simţi superioară? - Nu sunt singura care crede asta, să ştii. - Iar e vorba de Ariei, să înţeleg? Pe toţi dracii, ştiu deja că, în ochii ei, sunt un personaj din Epoca de Pia­ tră. Asta i-a şi stârnit interesul pentru mine în primă

O rază de speranţă

57

instanţă. Mă folosea ca inspiraţie pentru blestematele ei Je picturi. Nu crezi că la un moment dat m-am prins? Mattie se îmbujoră şi tuşi uşor pentru a-şi drege vocea. -N u... ăăă... nu mi-era tocmai clar că ştii asta. Când v-aţi întors împreună din Italia şi v-aţi anunţat logodna, păreai extrem de mulţumit. - Chiar eram. Ariei e o femeie superbă, iar momen­ tul era perfect. Tocmai mă pregăteam s-o informez pe Charlotte că renunţ la colaborarea cu ea, urmând să mă dedic în întregime propriei mele afaceri de pe St. Gabe. In timp ce-mi căutam o soţie care să vină cu mine pe insulă, Charlotte a aranjat să o cunosc pe nepoata ei cât mă aflam în misiune în Italia. Mi-a spus că se aştepta să ne potrivim. - înţeleg. - Drace, eu îmi căutam nevastă, iar Ariei a apărut ca un dar căzut din cer. Părea să vină totul deodată, intr-un pachet frumos ambalat. - Ştiu, ştiu. Hai să lăsăm asta. -S u n t dispus s-o uit pe Ariei, spuse Hugh. Dar nu şi pe tine. îmi doresc încă o şansă, Mattie. - De ce? Pentru că în continuare îţi cauţi soţie şi crezi că eu mă voi lăsa mai uşor înduplecată să mă mut la capătul pământului decât s-a lăsat sora mea? -Acum un an spuneai că m-ai fi urmat oriunde, îi aminti el încruntat. - Asta a fost acum un an, replică Mattie cu un zâmbet radios. Acum hai să nu ne mai batem capul cu trecutul şi să începem să discutăm despre viitorul foarte apro­ piat. Cum anume intenţionezi să găseşti o barcă şi unde vom merge dacă facem rost de una? Hugh reflectă câteva clipe, apoi ridică din umeri şi îi întoarse zâmbetul. - Găsirea unei bărci e problema mea. Nu-ţi face griji pentru asta. Cât despre destinaţie, asta depinde de tipul ambarcaţiunii şi cât de mult combustibil voi putea fura. Nu-ţi bate tu căpşorul ăla drăgălaş cu astfel de fleacuri, domnişoară Mattie.

58

Amanda Quick

Ea îşi încrucişă braţele sub sâni şi îl privi mânioasă. - Minunat. Las totul în seama ta. -A şa să faci. Suntem şi noi, neanderthalienii, buni la ceva. Tânăra femeie înţelese că Hugh nu avea de gând să-i împărtăşească modul în care intenţiona să procure o barcă. îşi plimbă privirea mohorâtă prin peşteră, apoi coborî ochii spre petele de sânge de pe cămaşa ei de mătase şi de pe pantaloni. -A ş da orice pentru un duş fierbinte şi un rând de haine curate, murmură ea. -D uş fierbinte nu am, dar poţi liniştită să faci o baie. Foloseşte un ştergar dintre cele pe care le-am găsit în bucătăria lui Cormier. O să se usuce repede pe căl­ dura asta. Hugh porni agale spre deschizătura din peretele de stâncă. Se opri ca să-şi scoată pistolul de la curea şi să-i verifice încărcătorul. -Adică îmi propui să fac baie aici, în peşteră? îl întrebă ea privind apa sărată ce se izbea de marginile bazinului natural. - De ce nu? Eu am făcut azi-dimineaţă. A fost plăcut. Vei fi puţin lipicioasă din cauza sării, dar efectul dispare în timp. - Dar nu văd fundul apei! -Atunci nu te apuca să faci scufundări în căutare de perle. îşi vârî pistolul înapoi la curea şi scoase din bu­ zunar câteva pachete metalice. Oricine a fost cel care a luat cadavrul, probabil a înhăţat şi micul şi elegantul revolver Beretta pe care Cormier îl purta tot timpul asu­ pra lui. Am găsit câteva încărcătoare de rezervă, dar nu şi pistolul. Ar fi murit cu el în mână. Mattie îşi aminti de arma din poşeta ei. - Un pistol mare şi urât? Un fel de albastru scârbos? Hugh întoarse capul, arcuind o sprânceană. - Urâţenia e în ochii privitorului. Paul adora pistolul acela. L-ai văzut? - Păi, l-am luat eu. N-am ştiut peste cine sau peste ce aş fi putut să dau pe drumul de întoarcere la aeroport.

O rază de speranţă

59

Mattie îşi luă poşeta, o deschise şi scoase arma din metal albăstrui. Poftim. Asta e ceea ce cauţi? - Ei, fir-aş al naibii, exclamă el încântat. Bravo, drăgu­ ţă. Tocmai ne-ai dublat numărul gurilor de tragere. -Până aici, se răsti ea. M-am săturat. Să nu te mai aud vreodată, indiferent de împrejurări, că îmi zici „dră­ guţă“. M-ai înţeles? -E şti foarte iritabilă azi, drăguţă. îmi imaginez că vina o poartă stresul din ultima vreme. - Naiba s-o ia de treabă, Hugh! -T e duci să faci o baie? -M ă gândesc. Aruncă o privire spre bazin, sfâşiată între dorinţa de a se spăla de sângele şi de transpiraţia din ziua precedentă şi teama de a înota în acea apă fără fund. Tu unde te duci în timpul ăsta? -Nicăieri, zise el îndesând un încărcător plin în pis­ tolul lui Cormier. O să stau aici şi o să mă uit la tine. -A tunci presupun că am să mă lipsesc de baie, pufni ea dezgustată. - Hei, doar te tachinam! spuse Hugh rânjind. Am să mă întorc cu spatele şi am să privesc politicos marea, dacă asta îţi doreşti. Dar nu e ca şi cum nu te-aş fi văzut deja goală. - Erai prea beat în noaptea aia ca să-ţi mai aminteşti ceva din ceea ce ai văzut. -N u tocmai, o asigură el fără urmă de căinţă. Dacă aş fi fost matol, nu mi s-ar mai fi sculat, şi nu ţin minte să fi avut probleme la capitolul ăsta. Şi îmi amintesc tot ce am văzut. Şi ce am atins. Crede-mă, m-am gândit mult la noaptea aceea în ultimul an, şi nu cred c-am uitat vreun detaliu. Ai fost foarte strâmtă şi foarte sălbatică. O adevărată surpriză, trebuie să recunosc. Cine te-ar ve­ dea îmbrăcată de mers la muncă nu s-ar aştepta la aşa ceva din partea ta. - Chiar trebuie să fii atât de grosolan? - Mă amuză să te privesc colorându-te în acea nuanţă plăcută de roz.

60

Amanda Quick

- Ei bine, distrează-te cu asta, fiindcă e singurul lucru pe care îl vei vedea azi. Pot răbda căldura, mizeria şi tran­ spiraţia încă o zi, dacă şi tu poţi. -O , eu pot răbda. La drept vorbind, chiar riscând să fiu şi mai grosolan, aşa eşti cu adevărat sexy. Cred că îmi placi cel mai mult când nu eşti perfect aranjată şi dichi­ sită, gata să vinzi opere de artă exorbitante fraierilor pe care îi numeşti clienţi. - Nici nu-i de mirare că Ariei s-a săturat de tine. -A h , ah, ah. Am stabilit să nu mai discutăm despre trecut, ai uitat? Ariei nu e aici. Suntem doar noi doi, drăguţă. - Nu-mi mai spune aşa. -o, ai dreptate. Uitasem. Pur şi simplu mi-a scăpat. -C u m poate să-ţi scape aşa ceva? izbucni Mattie. Nici măcar nu cred că ai un filtru prin care să-ţi scape. - In acest caz, nu văd cum mi-ai putea reproşa câteva omisiuni involuntare. Mattie îşi înăbuşi o înjurătură, vag conştientă că, dintr-un motiv de neînţeles, se simţea mai bine acum de­ cât în toate orele scurse de când pusese piciorul în vila lui Cormier cu o zi în urmă. Aparent, ţipatul la Hugh avea proprietăţi terapeutice. Totuşi, îşi dorea cu ardoare o baie. -Ascultă, îţi propun o înţelegere, spuse ea aşezându-şi mâinile pe şolduri. - Pare interesant. Hugh era concentrat asupra pisto­ lului Beretta. Ce fel de înţelegere? -Promite-mi că ai să te duci lângă intrare şi ai să rămâi cu spatele la mine până fac o baie scurtă. In schimb, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu am să mai pome­ nesc de nefericita şi extrem de jenanta noastră aventură de o noapte. In regulă? Hugh păru să analizeze condiţiile în gând, iar peste câteva clipe dădu din cap. Nu îi lua niciodată prea mult să se hotărască. - De acord. Lui Mattie nu-i inspira încredere expresia perfect ino­ centă din ochii lui.

O rază de speranţă

61

- Aşază-te pe marginea deschizăturii şi uită-te la pescă­ ruşi sau la orice altceva. - Corect. Pescăruşi. Hugh porni ascultător spre intra­ rea în peşteră şi se aşeză pe bordura de piatră. Strigă-mă când termini. Fără să-l scape din ochi, Matti se dezbrăcă rapid de bluză şi de pantalonii şifonaţi. Când rămase doar în sutien şi chiloţi ezită din nou, asigurându-se că Hugh nu avea de gând să se întoarcă spre ea. Păşi peste marginea bazinului şi băgă un deget de la picior în apa întunecată. Era răcoroasă şi ispititoare. Se aşeză şi îşi lăsă picioarele să-i atârne în apă, apoi îşi des­ făcu micul sutien cuminte şi şi-l dădu jos. Se scufundă, apoi ieşi la suprafaţă pentru o clipă ca să-şi scoată chiloţii simpli, din bumbac. După ce îi stoar­ se bine, îi puse la uscat pe marginea de piatră. Aveau să fie încă umezi când termina cu baia, dar nu se îndoia că aveau să se usuce rapid odată ce-i îmbrăca la loc. Porni şovăielnic spre capătul opus al bazinului, lăsându-şi răgazul de a şe obişnui cu adâncurile negre şi ne­ sfârşite de sub ea. In mod cert nu era la fel de plăcut ca bălăceala într-un golfuleţ însorit, unde ar fi văzut nisipul alb sub valuri, dar tot era o senzaţie agreabilă. Mişcarea în sine avea darul de a o linişti, desigur. Mişcarea era un remediu foarte bun împotriva stresului. înotă până aproape de locul unde stătea Hugh cu spatele la ea, apoi se întoarse. I se părea atât de revigo­ ram, încât făcu mai multe ture. Dintr-odată, ceva se atinse uşor de piciorul ei aproa­ pe de suprafaţă. - Hugh! Ţipătul lui Mattie reverberă din tavanul înalt. Hugh se ridică fulgerător de pe bordură şi ajunse la marginea bazinului înaintea tinerei femei, care porni­ se spre mal împroşcând furios apă în toate direcţiile. Se aplecă, întinzându-i mâinile mari şi puternice, iar Mattie se ridică instinctiv să-l prindă de degete. în clipa următoare o ridică direct din apă, dintr-o singură mişca­ re rapidă şi uşoară. Goală, şiroind de apă, Mattie icni:

62

Amanda Quick

- E ceva... este ceva în apă. Tremurând, îşi ridică de pe ochi părul ud şi aţinti o privire înnebunită spre bazinul care acum arăta malefic. L-am simţit. M-a atins pe picior. - Probabil a fost o algă sau poate un banc de peştişori. -A r fi putut fi un rechin! La naiba. Detest să înot în locuri unde nu pot să văd fundul. Mattie se cutremură din nou şi îşi încolăci braţele în jurul corpului. Prea târziu îşi dădu seama că stătea goală puşcă pe piatră. Ridică brusc capul şi constată că Hugh o studia cu admiraţie făţişă. In ochi avea o sclipire sexy. - Mă îndoiesc că a fost un rechin, drăguţă, spuse el blând. Să nu te apuce coşmarurile pe tema asta. Acolo, la intrarea în peşteră, lumina soarelui e suficient de pu­ ternică încât să se vadă fundul bazinului. Aş fi observat dacă^ditamai rechinul ar fi ajuns să înoate pe aici. - Intoarce-te, îi porunci ea printre dinţi. - De ce? Răul a fost făcut. In plus, aveam de gând oricum să arunc o privire pe furiş. Aşteptam doar să ieşi din apă. - Eşti un monstru slinos, josnic, ticălos, mincinos şi trădător, îl informă Mattie, pornind cu paşi mari spre locul unde lăsase ştergarul. -Ştiu, oftă Hugh. Dar intenţiile mele sunt bune. De cele mai multe ori. - Şi totuşi, unde te-a găsit mătuşa Charlotte? Cu mişcări smucite, îşi îmbrăcă pantalonii şi cămaşa cât de repede putu, conştientă că Hugh o urmărea cu o privire flămândă. - Intr-o peşteră. Tonul lui indiferent o făcu să-i arunce o privire severă peste umăr. - Ce naiba vrei să spui cu asta? - Păi unde altundeva ar fi putut să găsească un mon­ stru slinos, josnic, ticălos, mincinos şi trădător? - Bună întrebare. Nu avea de gând să-şi ceară scuze. Când termină în sfârşit cu îmbrăcatul, adăugă pe un ton mai calm: Mersi că m-ai scos atât de rapid din apă. -Ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac la tine, drăguţă, spuse el rânjind. Nu îţi uiţi niciodată bunele

O rază de speranţă

63

maniere, indiferent cât ai fi de nervoasă. Şi ţin să te înştiinţez că acum arăţi chiar mai bine goală decât anul trecut. Ai umerii mai puternici şi un funduleţ tare şi bine ridicat. Nu că n-ar fi fost foarte drăgălaş şi atunci, dar e în mod cert mai ferm acum. Te-ai apucat de sport, nu-i aşa? - Du-te dracului, Hugh. El flutură o mână intr-un gest care includea întreaga insulă Purgatory. -N u ai observat, drăguţă? Deja ne aflăm la dracu’ în praznic. Şi suntem împreună. Mai erau câteva ore până la ivirea zorilor când Hugh intră în peşteră. Mattie, care îl aşteptase neliniştită să se întoarcă din expediţia de recunoaştere, încercă să-i des­ cifreze expresia în umbra proiectată de lumina lanter­ nei. Arăta dur şi sălbatic, îşi zise ea. Revenit la normal. Orice urmă din umorul sexy şi jucăuş care îi luminase ochii mai devreme dispăruse. Hugh Abbott era la mun­ că acum. Mătuşa Charlotte îi spusese odată că nu cunoscuse pe nimeni la fel de competent ca Hugh Abbott. - Ai găsit o barcă? vru ea să ştie. - Da. Se lăsă pe vine lângă plasele de cumpărături, verificând că toate obiectele erau la locul lor. Un iaht de croazieră zdravăn, care pare rapid. Cu rezervoarele pline. O să ne permită să plecăm de aici, dar vom avea o singură şansă să punem mâna pe el. Ridică privirea, înţelegi ce zic? Vei face exact ceea ce îţi spun eu şi nu vei scoate un sunet. -înţeleg, murmură ea, simţind cum lanterna îi tre­ mura în mână. - î n regulă. Hugh se ridică şi luă una dintre plasele de cumpărături, apoi i-o întinse pe cealaltă. La primul semn de necaz, le aruncăm. S-ar putea să se dovedească utile odată ce plecăm de pe insulă, dar la o adică putem supravieţui şi fără brie şi roşii uscate la soare. Eşti gata? Mattie se uită la pistoalele pe care le avea asupra lui. Unul era băgat la curea, iar pe celălalt îl ţinea

64

Amanda Quick

în mână. Dulăul favorit al mătuşii Charlotte era gata de vânătoare. - Da, răspunse ea într-un târziu, cu pulsul bubuindu-i în vene. Sunt gata. - O să fii bine cât trecem prin tuneluri? - Cred că da. Dacă ne mişcăm repede. - O să ne mişcăm repede, îi promise el. Haide, drăgu­ ţă. Stai lângă mine. Mattie închise ochii când intrară în pasajul întorto­ cheat. Nu avea să-i fie cu nimic mai uşor în comparaţie cu prima oară, îşi dădu ea seama. Muşcându-şi buza, se concentră asupra siluetei lui Hugh, care înainta în faţa ei, şi făcu toate eforturile să nu se gândească la vechile vise, eşecuri şi temeri. Din când în când, Hugh arunca o privire în urmă, însă nu spuse nimic. Mattie îi fu recunoscătoare. Ii era mult prea greu să lupte cu senzaţia că era captivă în in­ teriorul muntelui ca să mai fie în stare să îndure şi com­ pătimirea lui. Era scăldată în sudoare când ajunseră la cascadele gemene care marcau intrarea în labirintul de peşteri. Dar reuşise să-şi înăbuşe dorinţa puternică de a ţipa, îşi spuse, nu fără o oarecare mândrie. Hugh ieşi tiptil din spatele cascadelor şi se cufundă în junglă. Mattie avea impresia că umblaseră ore întregi prin universul verde, dens şi exotic, deşi nu trecuseră mai mult de patruzeci de minute până ieşiră într-un golfuleţ larg, nisipos, ca desprins dintr-o carte poştală. O rază de lună le dezvălui o barcă impunătoare ce se legăna alene lângă un debarcader de lemn măcinat de apa sărată. Hugh se opri la marginea junglei să studieze golful şi împrejurimile acestuia. Se aplecă să îi şoptească lui Mattie la ureche: -T e duci direct la barcă. Te urci pe ea. Te întinzi pe spate şi acolo rămâi. Ai priceput? - Priceput.

O rază de speranţă

65

Tânăra femeie porni ascultătoare, ba chiar se descurcă excelent până când Hugh se răsuci pe călcâie, o înşfăcă şi o trase înapoi în vegetaţia deasă. - La naiba, bombăni el. Până să se dezmeticească, se trezi împinsă cu faţa în josj>e pământul cald şi umed. In aceeaşi clipă, un bubuit de focuri de armă explodă în superbul golf luminat de lună.

capitolul 4 Linişte. O linişte nefirească, înspăimântătoare. Prea multă linişte. Mattie rămase neclintită, cu faţa îngropată întro gră­ madă de frunze în descompunere. Era zdrobită sub gre­ utatea lui Hugh, lăţit deasupra ei cu un pistol în mână. Simţi în el tensiunea bărbatului pregătit de luptă. -N u te mişca. Mattie clătină rapid din cap pentru a arăta că-i înţe­ lesese ordinul şoptit. Se chinui să respire. Nu avea rost să-i atragă atenţia că nu ar fi putut să se mişte nici dacă ar fi vrut. Individul cântărea o tonă. Liniştea de rău augur care plutea în golf se prelungi. Mattie avu impresia că se scurseseră săptămâni întregi, luni, ani, secole. Oare ce urma să se întâmple mai de­ parte? După ce teroarea iniţială pălise, suspansul era oarecum plictisitor. într-un târziu, când tocmai începuse să creadă că bus­ tul ei şi aşa mic avea să sufere o reducere permanentă, îl simţi pe Hugh mişcându-se. Cu gesturi aproape nede­ tectabile, îi împinse în mână patul pistolului Beretta şi îi conduse degetul spre un mecanism minuscul. - Piedica. O ridici înainte să apeşi pe trăgaci. Ai priceput? Vocea lui şoptită îi ajunsese la ureche ca o adiere vagă. Mattie se întrebă dacă trebuia să-i povestească despre experienţa ei foarte limitată cu pistolul de jucărie Annie

66

Amanda Quick

Oakley. Hotărî că nu era momentul potrivit pentru a-i dezvălui că nu trăsese în viaţa ei cu o armă de foc adevă­ rată. încuviinţă din cap cu o mişcare discretă, ştiind că el avea să o simtă. - Stai aici. Mă întorc imediat. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, cască ochii înainte să apeşi pe trăgaci. Nu vreau să sfârşesc şi eu precum Cormier. Imagini cu rana sângerândă din pieptul bătrânului apărură brusc în mintea lui Mattie, orbind-o pentru o clipă. îşi încleştă mâna pe pistol şi îşi înăbuşi un ţipăt de protest. Apoi îşi dădu seama că greutatea care o ţinuse lipită la pământ dispăruse. Hugh se ridicase fără un sunet şi dispăruse în vegetaţia deasă. Ciuli urechile, încercând să surprindă vreun semn al trecerii lui prin tunelul de verdeaţă. Nu auzi nimic. Cumva, lipsa oricărui sunet care să trădeze prezenţa lui Hugh se dovedi aproape la fel de înspăimântătoare precum tăcerea nefirească din golf. Spunea foarte multe despre stilul lui de viaţă neconvenţional. Cum se putuse gândi la o căsnicie cu topul acela? se întrebă ea moho­ râtă. Fără urmă de îndoială, nu era genul ei. Nu aveau absolut nimic în comun. Răspunsul era caraghios de simplu. Fusese convinsă că era îndrăgostită de el; convinsă că între ei exista o legătură profundă, convinsă că îl înţelegea mai bine de­ cât l-ar fi înţeles vreodată orice altă femeie; convinsă că se simţea şi el singur şi avea nevoie de ea exact aşa cum avea şi ea nevoie de el. Un singur lucru era cert în toată povestea aceea: fu­ sese o idioată. Brusc, din dreapta ei răsună un pocnet. încremeni instinctiv, ca o căprioară surprinsă de faruri în mijlocul drumului. Pocnetul se repetă, mai tare de data aceasta, urmat de o respiraţie gâfâită. Nu era Hugh, deci. El nu ar fi făcut atâta zgomot. Tocmai începuse să întoarcă lent capul, cu degete­ le încleştate pe pistol, când un alt foc de armă bubui

O rază de speranţă

67

peste golful fermecător. Mattie rămase din nou complet nemişcată. Liniştea plină de încordare fu întreruptă de o nouă serie de pocnete, acum mai aproape. Cu inima cât un purice, îşi dădu seama că sunetele se îndreptau direct spre ascunzătoarea ei, aşa că se ridică încet în şezut şi se lipi de un copac îmbrăcat în liane. Când plantele se mişcară fără un sunet în spatele ei, precum un cuib de şerpi zvârcolindu-se, îşi stăpâni im­ pulsul de a se desprinde fulgerător de lângă trunchi. Prinse pistolul Beretta cu ambele mâini şi îl îndreptă în direcţia din care veneau pocnetele. Din capătul îndepărtat al golfului răzbătu un noian de zgomote. Ţipătul surprins al unui bărbat dădu să se înalţe pe cerul dimineţii, dar fu curmat brusc. Mattie nu se clinti. Deşi era destul de sigură că ţipă­ tul nu-i aparţinuse lui Hugh, păstră pistolul aţintit spre masa de frunze şi liane din faţa ei. Pocnetele se înteţiră pe neaşteptate, ca şi cum indi­ vidul care până atunci doar se furişase prin vegetaţia deasă o luase la fugă, îndreptându-se spre plajă. In sfârşit, înţelese. Necunoscutul încerca să pună mâna pe barca pe care intenţionaseră să fugă ei. Perspectiva de a traversa din nou labirintul de tune­ luri şi de a-şi petrece încă o zi în peşteră în timp ce Hugh ar fi căutat o a doua barcă se dovedi o motivaţie sufici­ entă. Degetele ei se strânseră mai tare pe pistol. în acel moment, un bărbat masiv năvăli prin zidul de frunze verzi aflat la mai puţin de jumătate de metru dis­ tanţă de ea şi, fără să-i acorde vreo atenţie, îşi continuă goana spre plajă. - Nu ţi-o dau, spuse Mattie îndreptând pistolul spre el. E a noastră. Lumina zorilor era destul de puternică pentru a-i per­ mite să vadă expresia surprinsă de pe chipul bărbatului. Acesta se opri brusc şi coborî ochii spre tânăra care, aşe­ zată pe pământ, îl ameninţa cu arma. - Ce dracu’? Dă-mi pistolul, căţea ce eşti!

68

Amanda Quick

întinse o mână lată, intenţionând să i-1 ia ca şi cum ar fi fost un copil. Mattie pipăi cu stângăcie până găsi piedica şi o ridică fără un cuvânt. Ţăcănitul discret răsună asurzitor în spa­ ţiul restrâns dintre ea şi bărbat. -C ăţea nenorocită! mârâi acesta, retrăgându-şi însă mâna. -N u te mişca. Fără să se clintească, Mattie aţin­ ti pistolul spre abdomenul necunoscutului. Nici un centimetru. - Barca aia nu-i a ta. - Ba e din momentul ăsta. Era uluitor cât de repede puteau ceda principiile morale sub presiunea instinctului de supravieţuire, se gândi Mattie. Era din cauza stresului, fără îndoială. Nu furase nimic în toată viaţa ei, iar acum intenţiona să participe la o tâlhărie în toată regula. -Ascultă, domniţă, putem ajunge la o înţelegere, spuse bărbatul panicat. întrerupt de zgomotele de pe plajă, se întoarse rapid ca să se uite la barcă. Când îndrăzni şi ea să arunce o privire scurtă, Mattie îl văzu pe Hugh apărând din junglă. Avea pistolul aţintit asupra unui bărbat scund, slab şi musculos. -Mattie? şopti el când ajunse destul de aproape de ascunzătoarea ei. E în regulă. Poţi să ieşi acum. Grăbeşte-te, drăguţă. Trebuie să ne punem în mişcare. -Âăă, Hugh, avem o problemă aici. j Ce naiba? In acea clipă, Hugh văzu scena în care tânăra femeie, aşezată pe sol, ameninţa cu arma un individ uriaş. însă bărbatul scund şi musculos fu cel care izbucni într-un torent de înjurături la adresa zdrahonului: - Fir-ai tu al naibii de mişel, Gibbs! Ştiam eu că o să încerci să-mi furi barca. Al dracului să fiu dacă n-am ştiut. Bărbatul mărunt scuipă violent în nisip. Ai fost dintotdeauna un nemernic mârşav! - Barca aia îmi aparţine la fel de mult ca ţie, Rosey, replică posomorât uriaşul. Eram sigur că ai de gând

O rază de speranţă

69

să pleci cu ea pe furiş în dimineaţa asta. Grozav prie­ ten mai eşti! Câte minciuni mi-ai turnat despre cum o s-o ştergem împreună, mai târziu! N-au fost decât nişte invenţii. Nu mergi nicăieri fără mine, pricepi? - Domnilor, vă rog, stăpâniţi-vă, interveni Hugh. Nu e nici momentul, nici locul potrivit pentru o ceartă. -A , da? Cine zice? Bărbatul scund pe nume Rosey ridică o privire încruntată spre el. Nu eşti cu nimic mai bun decât amicul Gibbs. Ba chiar mai rău. Ai de gând să-mi furi barca, nu? - Da, la drept vorbind, chiar asta am de gând. Hugh îşi îndreptă privirea spre Mattie, care nu se clintise din loc. Haide, drăguţă. Stau eu cu ochii pe Stan şi Bran. Du plasele pe barcă şi urcă şi tu. Vin şi eu imediat. - Ei, ia ascultă, nene, nu poţi s-o întinzi pur şi simplu şi să ne laşi aici. Vocea lui Rosey se transformase într-un scâncet sonor. Barca aia e a noastră. Avem nevoie de ea ca să plecăm de pe insulă până se liniştesc puţin apele. Imposibil de zis ce se va întâmpla în următoarele zile. E o blestemată de revoluţie! O să ne alegem cu berega­ tele retezate dacă mai stăm pe aici. - Vorbeşte mai încet, altfel o să vă tai eu beregatele, scutindu-i pe revoluţionari de efort. Lipsa oricărei emoţii din tonul lui, mai degrabă decât ameninţarea în sine, avu un efect electrizant nu doar asupra tinerei femei, ci şi asupra lui Gibbs şi Rosey. Cei doi bărbaţi se zgâiau la el cu gura căscată. Era limpede că îl crezuseră până la ultimul cuvinţel. Hugh i se adresă nerăbdător lui Mattie, care tocmai începuse să se ridice nesigură în picioare: - Ţi-am zis să te mişti, drăguţă. Foarte conştientă de greutatea apăsătoare a pistolului din mâna ei, Mattie se strecură pe lângă masivul Gibbs şi porni spre plajă. Când trecu pe lângă Hugh, aruncă o privire neliniştită spre chipul lui împietrit, măcinată de gândul că urmau să comită o infracţiune. Tânăra dădu să spună ceva, constată că nu putea vorbi, îşi drese vocea şi încercă din nou: - Ăăă, Hugh, asta e barca lor.

70

Amanda Quick

- Dumnezeule, Mattie! Nu acum, bine? Discutăm mai târziu problemele de etică. Atunci când vom fi la zece mile în larg. Mişcă-te! -Voiam doar să spun că poate ar trebui să-i luăm şi pe domnul Gibbs şi domnul Rosey. In fond, probabil că îşi doresc să plece de pe insula asta la fel de tare ca noi. Şi e, totuşi, barca lor. Rosey şi Gibbs îşi suciră gâturile pentru a se zgâi la ea. La început părură surprinşi, apoi în ochii bărbatului scund apăru o scânteiere. -V ăd că eşti cu adevărat nobilă, domniţă. Doar Dumnezeu ştie de ce îţi faci de lucru cu gunoiul ăsta, spuse Rosey, arătând din cap spre Hugh. Dar vreau să ştii că apreciez sincer că te gândeşti la noi în aceste clipe de cumpănă. Bietul Gibbs şi cu mine probabil vom fi spintecaţi ca nişte peşti de către localnici, dar vreau să ştii că ultimul nostru gând se va îndrepta spre dumnea­ ta. Iţi mulţumim, domniţă. - Pe toţi dracii, izbucni Hugh. Mattie, vrei, te rog, să faci ce ţi-am cerut înainte ca idioţii care au pus la cale lovitura de stat să decidă să facă o baie în mare şi să ne găsească pe toţi stând la taclale? - După cum zicea şi Rosey, e foarte drăguţ din par­ tea dumitale să te gândeşti la noi, domniţă, şopti Gibbs cu un aer oropsit. Când o să ne facă bucăţele pentru a ne arunca drept momeală la peşti sau o să ne spân­ zure în faţa poştei, ţi-o jur pe... ăăă... funduleţul ăla drăgălaş pe care-1 ai că ne vom gândi la bunătatea du­ mitale. Eşti ca un înger, domniţă. Taman ca un îngeraş fără prihană. - Mişcă-te, pe toţi dracii, se răsti Hugh. - Nu văd de ce nu am putea să îi luăm cu noi, insistă Mattie. în fond, e barca lor, şi e destul de mare. E loc suficient. Dacă îi lăsăm aici, se prea poate să fie ucişi. - N-ar fi mare pierdere, te asigur. - Te rog, nu voi mai putea niciodată să dorm nopţi­ le dacă îi abandonăm pur şi simplu în voia sorţii. Nu e corect.

O rază de speranţă

71

- Doamne, îndură-te de noi, spuse Rosey cu evlavie, ai avut dreptate, Gibbs. Chiar e un îngeraş fără prihană. Şi încă unul care arată grozav. - Hugh, chiar cred că ar trebui să o facem. - Mattie, ascultă-mă, ar fi de-a dreptul stupid să-i luăm cu noi. Sunt nişte derbedei de carieră. Ai încredere în mine în privinţa asta. Am fi nevoiţi să stăm cu ochii pe ei în fiecare secundă a drumului. Nu înţelegi? - Am putea să-i legăm fedeleş în barcă, sugeră ea en­ tuziastă, simţind că făcea progrese. - Nu, pe toţi dracii, nu am să trec peste ceea ce îmi dictează raţiunea doar pentru a-i face pe plac unei femei care habar nu are pe ce lume trăieşte. - Te rog, Hugh. Pur şi simplu nu e corect. Nu e ca şi cum nu am avea spaţiu suficient. - La dracu’, mormăi Hugh sub privirile pline de spe­ ranţă ale celor doi. Ştiu că o să regret asta. O jumătate de oră mai târziu, adăpostită confortabil sub copertina iahtului de croazieră al lui Rosey, Mattie privi culorile răsăritului explodând în văzduh. Pentru prima dată de când pusese piciorul în superba vilă albă a lui Cormier, reuşi să inspire relaxată. Insula Purgatory nu se mai vedea. Dâra lăsată în urmă se învolbura veselă în timp ce vasul avansa cu re­ peziciune spre Brimstone. Totul părea să fie din nou în regulă. Bărbatul cel masiv, Gibbs, era aşezat în faţa ei cu mâi­ nile legate la spate. Rosey era la cârmă. Hugh se lăfăia pe scaunul de alături, cu pistolul la îndemână. Era singurul din grup care nu părea vesel. - Ce naiba s-a întâmplat pe Purgatory? întrebă Mattie pentru a sparge gheaţa care se lăsase peste întregul echi­ paj din momentul plecării. - Idioţi de tot rabatul, scuzaţi limbajul, domniţă, spu­ se Gibbs, ridicând vocea peste huruitul surd al motoare­ lor. Nu-i duce capul să lase în pace o treabă care merge bine. N-am dreptate, Rosey?

72

Amanda Quick

Umerii mici şi musculoşi ai tovarăşului său se ridica­ ră într-un gest filosofic de indiferenţă. - Ba da. Toată lumea de pe Purgatory era mulţumită. Aveam un guvern înţelegător care nu credea în taxe şi comitete şi hârţogării. Nu complica viaţa nimănui, nu se băga în treburile oamenilor câtă vreme respectivii nu se vârau în porcării. Tuturor le era bine. -M are dreptate ai, zise Gibbs clătinând cu tristeţe din capul uriaş. Nu-mi închipui ce i-o fi venit vreunui neghiob să strice totul. -Aparent cineva a vrut să modernizeze lucrurile, bombăni Hugh. - Cred că da, spuse Rosey. - Exista vreun partid de opoziţie? întrebă Mattie încruntându-se gânditoare. Vreun grup care să se fi agitat cerând reforme? - Nu. Nu era nimic de reformat, replică Gibbs sec. - Lovitura a venit ca un trăsnet, oftă Rosey. Fără nici un avertisment. Brusc, ne-am trezit cu aeroportul închis, locuitorii au primit ordin să rămână în case şi la fiecare pas dai peste indivizi înarmaţi, în ţinută de instrucţie. Nimeni nu era pregătit pentru aşa ceva. -C e s-a întâmplat cu preşedintele sau oricine ar fi fost persoana aflată la conducere? dori Mattie să ştie. - Habar nu am, domniţă, răspunse Rosey. Dacă a avut cât de puţină minte, iar bătrânul pirat avea, şi-a mişcat fundul de pe insulă cât ai zice peşte. Ori asta, ori probabil că ocupă acum singura celulă de închisoare pe care o avem pe Purgatory. - Sau dacă nu e mort, adăugă Gibbs sumbru. O să-mi cam lipsească bătrânul Findley. Eram tovarăşi de beţie. Pe deasupra, juca biliard al dracului de bine. - E incredibil, murmură Mattie clătinând din cap. -S e mai întâmplă, spuse Hugh pe un ton plictisit. - Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă ea. - Chiar ceea ce am spus. Astfel de lucruri se mai în­ tâmplă. întotdeauna se găseşte vreun idiot care să vrea să dicteze el ce şi cum.

O rază de speranţă

73

Gibbs şi Rosey dădură uşor din cap cu un aer atotcunoscător. - Corect, zise primul Există întotdeauna câte un pros­ tovan care îşi închipuie că îşi poate îngrăşa mai bine portofelul dacă ajunge şef. - De regulă totul se reduce la bani, încuviinţă Hugh. Bani şi putere. Merg întotdeauna mână în mână. - Dacă pui astea laolaltă te alegi cu politicieni, puf­ ni Rosey dezgustat. Nu scapi de ăştia nicăieri, nici mă­ car pe o insuliţă paşnică precum Purgatory. Nu poţi avea încredere în ei nici cât negru sub unghie. Aduc numai belele. Se lăsă o tăcere profundă cât timp meditară cu toţii la această realitate inalterabilă a vieţii. - O să vă întoarceţi pe Purgatory? îl întrebă Mattie pe Rosey. - Poate. Sau poate nu. Depinde ce se va întâmpla mai departe. -D a , spuse Gibbs. Depinde. Eram bine aranjat în Purgatory, dar mă gândesc că mai putem găsi şi altunde­ va un petic de pământ, ei, Rosey? - Da. întotdeauna se găseşte o treabă profitabilă pe undeva dacă te duce mintea să o cauţi. Ajunseră pe insula Brimstone spre sfârşitul zilei. Mattie se uită curioasă în jur când coborî din barcă. Satul semăna cu orice altă comunitate izolată din Paci­ fic, având un mic port cochet şi un ţărm ticsit cu taver­ ne şi dughene. în spate se înălţa jungla, arătând ca un gigantic monstru verde care ameninţa să înghită dintr-o îmbucătură micul ciorchine de construcţii. Se săturase de jungle, îşi zise ea. - Şi acum ce facem? îl întrebă pe Hugh, care tocmai îl elibera pe Gibbs în timp ce Rosey, ocupat să lege barca, studia ţărmul în căutarea celei mai apropiate taverne. -Acum ne vom lua călduros adio de la cele două ve­ sele călăuze ale noastre. Apoi căutăm un loc unde să ne petrecem noaptea. - O să fim nevoiţi să rămânem aici peste noapte?

74

Amanda Quick

Mattie aruncă o privire chiorâşă spre clădirile înşira­ te pe ţărm. Nici una nu semăna câtuşi de puţin cu un hotel de lux. - Probabil. Din Brimstone există un singur zbor pe zi. Următorul e abia mâine. Aici nu se operează zboruri private. încă. Hugh termină de desfăcut legăturile lui Gibbs şi sări pe debarcader. Adio, domnilor. Mult suc­ ces şi mulţumiri pentru că ne-aţi lăsat să folosim barca. - Sigur. Ne mai vedem, spuse Rosey vesel, după care se întoarse rânjind spre Mattie. Mă bucur că te-am cu­ noscut, domniţă, şi îţi mulţumim din suflet că l-ai con­ vins pe omul tău să ne ia şi pe noi din Purgatory. - Ba bine că nu, completă Gibbs, zâmbind fără dinţi. Săru’ mâna, domniţă. Aveţi grijă de voi, ne-am înţeles? - Haide, Mattie, zise Hugh prinzând-o de braţ şi îm­ pingând-o cu forţă pe mal. -Adio, strigă ea peste umăr. Şi mulţumesc. -M ă bucur că ne-am descotorosit de ăia doi, oftă Hugh în timp ce urcau scările spre drumul asfaltat de la marginea portului. -C e pereche bizară. Păreau prieteni la cataramă, şi totuşi Gibbs intenţiona, aparent, să-i fure barca lui Rosey, iar Rosey îl aştepta cu pistolul ca să-l împiedice. Ce naiba crezi că o să facă mai departe? - Nu ştiu şi nici nu mă interesează prea tare. Dar hai să lămurim o treabă, drăguţă. Data viitoare când ne aflăm într-o situaţie similară, nu mai încerca să preiei tu controlul. Faci exact ce ţi se spune şi nu pierzi vremea certându-te cu mine. Clar? - Ştiam eu că abia ai aşteptat să rămânem singuri ca să-mi faci morală. Dar nu sunt obligată să stau cuminte şi să te las să mă tragi de urechi, Hugh Abbott. Am re­ venit la civilizaţie. Oarecum. Pot să-mi iau singură bilet de avion şi să mă întorc la Seattle într-o zi sau două. Şi exact asta intenţionez să şi fac. Hugh se opri brusc şi o privi mânios. - Ce dracu’ tot spui acolo? Crezi că aventura s-a ter­ minat, că poţi să mergi pur şi simplu acasă? - Nu văd de ce nu.

O rază de speranţă

75

- Ar fi trebuit să fii în vacanţă, pe toţi dracii. - Hai să-ţi spun ceva. Viaţa la Seattle mi se pare mult mai relaxantă decât un concediu pe insulele astea. Ştiai că în toţi anii cât am trăit în metropole nu mi s-a întâm­ plat nici măcar o dată să intru într-o casă şi să găsesc un bărbat împuşcat mortal? Nu am fost niciodată nevo­ ită să mă târăsc prin peşteri oribile, să-mi petrec noap­ tea într-o grotă, să fur o barcă sau să îndrept pistolul spre cineva. Expresia lui se îmblânzi în lumina caldă a soarelui. -Trebuie să recunosc, drăguţă, că te-ai descurcat ex­ celent cu Gibbs. Am fost mândru de tine. Ştiu că nu ai prea multă experienţă cu genul ăsta de chestii, dar ai fost fantastică. Adică ai fost cu adevărat fantastică. Şi mai ştiu şi ce a însemnat pentru tine să fii nevoită să traver­ sezi peşterile alea nu o dată, ci de două ori. Şi ştiu că a fura o barcă a fost ceva oarecum inedit pentru tine. - Oarecum. - După cum ziceam, am fost foarte mândru de tine, drăguţă. -N u ştii ce mult înseamnă asta pentru mine, spuse ea cu un zâmbet ironic. - O, dă-o dracului, Mattie. Nu te poţi întoarce acasă acum. Trebuie să-mi laşi puţin timp, mormăi el trecându-şi degetele prin păr. Asta şi era ideea în toată povestea asta. Mattie nu putu îndura expresia de tristeţe şi dezamă­ gire din ochii lui. îşi aţinti privirea peste drum, unde se afla o mică pensiune. - îmi pare rău, sincer, dar nu are nici un rost să insişti cu relaţia asta. O ştim amândoi. -N u , al naibii să fiu dacă o ştim amândoi. îşi încleştă o mână pe braţul ei şi o forţă să traverseze strada până la pensiune. Dar o să discutăm despre asta mai târziu. Tre­ buie să aranjez plecarea, iar tu probabil vrei să faci niş­ te cumpărături. Porţi aceleaşi haine de câteva zile deja. Şi vei dori şi să faci o baie, pun pariu. Distrasă de gândul la haine curate şi baie, Mattie se lăsă târâtă pe cealaltă parte a străduţei înguste şi intră

76

Amanda Quick

în holul minuscul al pensiunii. Aruncă o privire resemnată în jur, studiind ventilatorul oprit de pe tavan, scaunul uzat şi exemplarele învechite din P layboy de pe măsuţa de răchită. In spatele tejghelei nu se afla nimeni. - Asta este cea mai bună cazare disponibilă în Brimstone? Am cârdul la mine. Nu mă deranjează să plătesc pentru amândoi pentru ceva mai de Doamne-ajută, şop­ ti Mattie. - îmi pare rău, asta-i tot. Brimstone nu a fost încă descoperită de turişti. Nu-ţi face griji, e curat. Am stat şi eu aici de câteva ori. Hugh se aplecă peste tejghea şi lovi clopoţelul. Câ­ teva minute mai târziu, de după colţ apăru capul unui bărbat bătrân şi slab, cu o faţă tăbăcită. - Ce vreţi? - O cameră pentru la noapte, răspunse Hugh. - Două camere, şuieră Mattie. Fără s-o bage în seamă, el vârî mâna în portofel şi scoase mai multe bancnote. - Cea mai bună pe care o aveţi. - Pe tine te ştiu. Te cheamă Monk sau Bishop sau ceva pe-acolo, nu? Ai mai fost pe-aici, zise bătrânul pri­ vind lacom banii. -A bbott1. Hugh Abbott. Doamna doreşte o cameră cu baie. E vreuna liberă? -Aveţi noroc, mai este una singură. Bătrânul făcu bancnotele să dispară de pe tejghea şi îi rânji lui Mattie. Faceţi oricâte băi doriţi, doamnă. O să rămâ­ neţi mult aici? - Doar noaptea asta, îl informă Hugh, întinzându-se spre condica ponosită. Plecăm mâine cu primul avion. Tot Hank Milton asigură zborurile? - Nu, Hank s-a întors în State acum şase luni. Avem un tip nou care vine o dată pe zi, după-amiaza. Pleacă di­ mineaţa la opt. Se duce la Honolulu, dar opreşte oriun­ de pe drum dacă îl plăteşti destul. îl cheamă Grover. Ar fi bine să-l cauţi azi după-masă dacă vrei să pleci mâine, pentru că avionul lui e mic şi se umple repede. 1 în engleză, monk - călugăr; bishop - episcop; abbot - abate (n.red.)

O rază de speranţă

77

-C eea ce i-ar trebui acestei insule ar fi un serviciu de zboruri charter mai frecvente, cu un program strict, spuse Hugh în timp ce mâzgălea ceva în condică. -Asta aşa-i, încuviinţă bătrânul. începem să ne civi­ lizăm pe aici. Hugh luă cheia, o aruncă în aer şi o prinse cu uşurinţă. - Haide, drăguţă, să mergem sus. Poţi să faci o baie până îl caut pe Grover. -C u m rămâne cu camera ta? se interesă Mattie, observând că avea o singură cheie. - O să mă ocup de asta mai târziu, o asigură el, zorind-o să urce scările. -H ugh, vorbesc serios. Nu am de gând să împart camera cu tine. -A m priceput. Se opri pe palier, aruncă o privire spre numărul de pe brelocul greu şi coti spre stânga. Recunosc, mă simt puţin rănit. în fond, noaptea trecută nu ai avut nimic împotrivă să împărţi camera cu mine, aşa-i? Dar n-am să insist. - Mulţumesc, replică ea sec. Peste câteva clipe, o tre­ sărire de vinovăţie o făcu să-l prindă de braţ şi să ridice privirea spre el. Hugh, nu încerc să fac pe dificila în privinţa asta. Pur şi simplu consider că ar fi mai bine pentru amândoi dacă nu am începe o relaţie. Chiar nu cred că aş putea îndura să mai trec o dată prin ceea ce am trecut ultima oară când am avut o aventură cu tine. - Acum e diferit, drăguţă. Se aplecă şi o sărută pe vârful nasului, după care vârî cheia în broască. - îmi tot repeţi asta, dar nu e. - Fă-ţi baia, o îndemnă el deschizând uşa. Eu mă în­ torc într-o oră. După ce rezerv locurile pentru zborul de dimineaţă, vreau să merg să mă bărbieresc. Luăm cina într-un mic local din apropiere, unde au nişte hamburgeri grozavi. - Dar cum rămâne cu mâncarea din plasele pe care le-am cărat atâta drum? Ne-a mai rămas nişte brânză.

78

Amanda Quick

-N -o să mă supăr dacă nu mai văd în viaţa mea o conservă de pateu sau un borcan de măsline umplute. Ce îmi doresc în momentul de faţă e nişte carne de vită. Ne vedem mai târziu, drăguţă. Mattie era prea obosită ca să se mai certe cu el. Cu un oftat, îşi roti privirea prin camera mică şi prăfuită, în care domnea o atmosferă înăbuşitoare. Patul părea plin de cocoloaşe. Carpeta avusese când­ va o nuanţă şocantă de roz, dar murdăria îi dăduse o tentă cenuşie. Singurul bec înşurubat în lustră nu putea să aibă mai mult de douăzeci de waţi. Hugh îi spusese că era o pensiune drăguţă şi curată, îşi aminti ea. In mod evident, avea alte standarde. Nici măcar nu clipise când deschisese uşa şi îi dezvăluise in­ teriorul sordid al încăperii. Asta o făcu să se întrebe cu ce fel de condiţii de cazare era obişnuit Hugh. Luxul nu-i era străin, din simplul motiv că acest lucru era inevitabil când lucrai pentru Charlotte Vailcourt. Mai mult, recunoscuse şi apreciase nişte delicatese precum brânza brie şi roşiile uscate la soare. Pe de altă parte, se simţea complet în largul lui intr-un mediu deprimant precum acesta. Ii trecu prin minte că nu ştia mai nimic despre tre­ cutul lui Hugh Abbott. La drept vorbind, acum că se gândea mai bine, nici Charlotte nu ştia. Curioasă, încercase s-o iscodească la un moment dat pe tema dulăului ei favorit, însă mătuşa se mulţumise să ridice din umeri: - Cine ştie? Cui îi pasă? E bun la ceea ce face, şi asta e ceea ce contează. îşi lăsă poşeta pe cuvertura zdrenţuită şi soioasă. Cel puţin aici n-o ameninţa nimeni cu pistolul şi nu era sânge pe podea. Ba mai mult, de la fereastră se vedea oceanul, iar priveliştea era spectaculoasă. în concluzie, nu era atât de rău. întors la recepţie, Hugh se aplecă peste tejghea şi dădu un pumn în clopoţel. - Ce mai vrei acum? mormăi bătrânul.

O rază de speranţă

79

Hugh îşi scoase portofelul din buzunar şi îi întinse câteva bancnote. -Ă ştia sunt pentru tine. - Pentru o a doua cameră? Sprâncenele bărbatului se ridicară întro expresie batjocoritoare. -N u . Ca să spui că am rezervată o altă cameră în cazul în care te întreabă cineva, inclusiv doamna. Ne-am înţeles? - Ne-am înţeles cât se poate de bine. Recepţionerul băgă bancnotele în buzunar fără a se opri o clipă din mestecat tutun. Ia zi, cumva tocmai aţi venit de pe Purgatory? -D a . - Ce mama mă-sii se petrece acolo? - Nu ştiu încă. O lovitură de stat militară, după cât se pare. Ai auzit ceva? -N u . Au trecut pe aici câţiva ţipi în drum spre ceea ce ai putea numi nişte locuri mai agreabile, dar nimeni nu ştie precis ce se întâmplă pe Purgatory. Oamenii s-au gândit pur şi simplu să o şteargă de-acolo cât încă mai pot. - Deşteaptă manevră. Am avut un prieten care nu a mai reuşit să scape. Recepţioneru! supse din ghemotocul de tutun. - îmi pare rău să aud asta. - Aha. Vrei să-mi o favoare? - Ce fel de favoare? - Stai cu ochii pe doamnă. Dacă se duce la cumpără­ turi, ai grijă să nu o urmărească nimeni când se întoarce în cameră, bine? -Sigur. O să stau cu ochii pe ea. Dar s-ar putea să-mi fie cam greu să-i deosebesc pe vizitatorii domniţei tale de tipii care vin la clienta permanentă a pensiunii. Lucrează la domiciliu, dacă înţelegi la ce mă refer. Gura lui Hugh se strâmbă întro expresie sumbră. -N im eni nu urcă după doamna mea în afară de mine, ai înţeles? -Sigur, sigur. Cum spui dumneata.

80

Amanda Quick

Hugh ieşi din clădire în lumina fierbinte a după-amiezii. II frapă gândul că era prima dată când o scotea pe Mattie la restaurant. Avea să fie o întâlnire adevărată. Prima lor întâlnire. Noaptea petrecută cu un an în urmă în apartamentul ei nu merita să fie pusă la socoteală. Cel puţin Mattie nu ar fi pus-o la socoteală. Ar fi fost o idee bună să facă rost de o sticlă de brandy sau rom pe care să o ia cu ei în cameră după cină. Mattie avea nevoie să se liniştească şi să se relaxeze puţin, după tot stresul de care avusese parte în ultima vreme.

capitolul 5 - Ei, ei, ei. Salutare. Nu ştiam că am concurenţă chiar în vecini. Bun venit la bord, scumpo. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, zic eu întotdeauna. Mă cheamă Evangeline Dangerfield. Pe tine? Mattie, care se chinuia să vâre cheia ruginită în broas­ ca veche, ridică surprinsă privirea spre femeia care se lăfăia în uşa larg deschisă a camerei alăturate. Se gândi că nu mai văzuse în viaţa ei un asemenea personaj, sau cel puţin nu de aproape. Evangeline Dangerfield părea să aibă cu doar câţiva ani mai mult decât ea, deşi stratul gros de fard nu per­ mitea stabilirea vârstei exacte. Ochii ei căprui-deschis erau conturaţi din plin cu negru, iar fardul de pleoape argintiu, întins până la sprâncene, scânteia iridescent. Buzele pline şi senzuale erau roşu-aprins, iar sub pomeţi avea câte o dâră roz. Coama bogată de păr, într-o nuanţă neverosimilă de blond, era prinsă în creştetul capului şi se revărsa pe spate într-un milion de bucle. întreaga masă capilară era fixată cu agrafe cu strasuri care strălu­ ceau în lumina slabă de pe coridor. Era în mod evident o femeie bine dotată, care îşi ex­ punea cea mai generoasă parte a corpului într-o rochie tip sarong cu un decolteu surprinzător de adânc. Ro­ chia, o explozie de flori în roşu, violet şi galben, era cu o mărime prea mică pentru fundul ei proeminent,

O rază de speranţă

81

iar tivul se ridica mult deasupra genunchilor. Pantofi roşii cu tocuri cui de opt centimetri şi o gamă variată de bijuterii cu strasuri îi completau ţinuta. In fine, Mattie observă unghiile lungi, stacojii, care necesitau probabil o investiţie enormă în materie de timp şi efort. Cu hainele ei şifonate şi murdare, se simţea cam şleampătă. Era un sentiment familiar, unul care o încer­ ca adesea când se afla în preajma surorii ei, Ariei. -B u n ă ziua. Pe mine mă cheamă Mattie. Mattie Sharpe. - Mattie Sharpe, ei? Mă bucur să te cunosc, Mattie. A trecut ceva vreme de când nu am mai stat la taclale cu o colegă. Când ai ajuns pe insulă? -Acum o oră. Tocmai am venit de pe Purgatory. - A, da. Am auzit că acolo s-a dezlănţuit iadul. Un fel de revoluţie, nu? Te înţeleg că ai plecat. O treabă ca asta îţi dă peste cap afacerile. Şi cât ai de gând să stai aici? - Păi, nu ştiu sigur. Sper că doar o zi, cel mult două. Mattie coborî privirea spre cămaşa ei pătată. Am fost nevoită să las totul acolo. Tocmai mă duceam să-mi cumpăr alte haine. Evangeline o măsură rapid din cap până în picioare şi oftă plină de compasiune. - Biata de tine. Arăţi ca naiba. Nu te supăra. Probabil ţi-a fost foarte greu pe Purgatory. Ai nevoie să câştigi rapid nişte bănuţi aici, pe Brimstone, înainte să poţi merge mai departe, aşa-i? - Păi... -N ici o problemă, scumpo. Diseară o să am mai mulţi clienţi decât pot duce, pentru că urmează să so­ sească în port o navă militară. Nu mă deranjează să-i împart cu tine. Abia atunci înţelese Mattie cu ce se ocupa vecina ei, care o luase drept o colegă de breaslă. Fâstâcită, murmură: - E foarte generos din partea ta. - Hei, fetele trebuie să rămână unite, nu? Evangeline îi zâmbi radios. Ascultă, n-ai să găseşti haine de lucru cum trebuie în magazinele de pe aici. Crede-mă, ştiu

82

Amanda Quick

ce spun. Brimstone e o fundătură înapoiată. Eu sunt nevoită să mi le fac singură sau să le comand prin poştă. Ce-ar fi să-ţi împrumut ceva de la mine pentru diseară? - Crezi că mi-ar fi bune? întrebă Mattie, fascinată de suprarealismul situaţiei. Evangeline îi studie silueta subţire cu un ochi critic. - Eşti puţin cam îngustă în partea de sus, dar putem găsi soluţii pentru asta. Sunt destul de îndemânatică la cusut. Ce-ar fi să intri? Nu ne apucăm de treabă decât peste câteva ore. Băieţii vor întotdeauna să dea pe gât câteva pahare înainte să urce, aşa că avem timp destul. Mattie se simţi precum Alice pe când cădea în vizu­ ina iepurelui. Se întrebă ce ar fi spus Ariei dacă ar fi ştiut că sora ei cuminte şi conservatoare era luată drept prostituată. Apoi se întrebă ce ar fi spus Hugh. - E foarte drăguţ din partea ta, Evangeline. Pot să-ţi plătesc hainele. - Nu e cazul. Cea mai mare răsplată e că am cu cine să stau de vorbă, zise Evangeline dându-se la o parte pentru a-i permite lui Mattie să intre. Asta-mi lipseşte cel mai tare aici, să ştii. Conversaţia inteligentă cu o altă femeie. Nu am parte decât de bărbaţi, iar discuţiile cu ei sunt destul de limitate. Ce-ai zice de ceva de băut? îmi iese grozav punciul cu rom. -Mulţumesc. Mattie zâmbi în timp ce studia încă­ perea ţipătoare, în care roşul era culoarea dominantă. Tapet roşu cu auriu, draperii din catifea roşie, cuvertură de pat moale şi roşie, covoare roşii. Pe tavan, deasupra patului, şi pe un perete erau montate oglinzi. Camera ta e mult mai arătoasă decât a mea. -N u mulţumită proprietarului acestei spelunci. Râ­ zând gutural, Evangeline se apropie de un dulăpior lă­ cuit şi luă o sticlă de rom. Toate îmbunătăţirile astea sunt opera mea. Mi-a luat câteva luni până să fac rost de materialul pentru draperii şi cuvertură. Dulăpiorul ăsta pentru băuturi a fost un adevărat chilipir. îl am de la un tip care a trecut pe aici în drum spre Honolulu şi care avea o barcă plină de chestii pe care le aducea din Singapore.

O rază de speranţă

83

- E superb. Probabil ai cheltuit o avere pe toate înfru­ museţările astea. -P ă i sunt o investiţie, spuse Evangeline ridicând din umeri. Trebuie să bagi o parte din profituri înapoi în afacere dacă vrei să-ţi creşti veniturile. Asta este teoria mea. Mattie dădu din cap, simţindu-se brusc pe un terito­ riu mult mai familiar. -S u n t perfect de acord. In primii câţiva ani mi-am reinvestit aproape tot profitul, şi tot mai trebuie să bag bani. Evangeline deschise uşa unui frigider minuscul şi scoase câteva cuburi de gheaţă care căzură cu un clinchet în cele două pahare în care tocmai turnase băutura. -Poftim . Ia loc până mă uit să văd ce am prin dulap. Mattie luă paharul şi se aşeză într-un fotoliu de catifea roşie. Era ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unei piese de teatru, îşi spuse ea, sorbind cu grijă din amestecul tare de rom şi suc de fructe. - De cât timp lucrezi aici? - Sunt vreo patru ani deja. Am fost în Hawaii o vre­ me şi era în regulă, dar am decis să îmi găsesc un loc în care concurenţa să nu fie atât de acerbă. Aici, pe Brimstone, sunt singura profesionistă de pe întreaga insulă. Evangeline deschise uşa unui dulap şi se opri, cu mâna sprijinită pe un şold înclinat graţios, să-i studieze conţinutul. Ia să vedem. Ah, uite. Asta ar trebui să-ţi vină perfect. Mattie clipi la vederea peticului minuscul de dan­ telă roşie şi satin pe care Evangeline i-1 întinsese spre inspectare. - Ăsta e furoul? întrebă ea pierit. - Pe toţi dracii, nu. E una dintre cele mai bune ţinute ale mele. Eu nu port niciodată furou, decât dacă se în­ tâmplă să îmi vină un client care are idei fixe cu lenjeria. Şi aşa îmi ia destul timp să mă îmbrac şi să mă dezbrac. Hai să vedem cum ar arăta pe tine.

84

Amanda Quick

Mattie luă o înghiţitură prelungă din pahar, după care se ridică şi începu să-şi descheie nasturii bluzei. Evangeline scoase un val de exclamaţii de compătimi­ re când îi văzu sutienul şi slipul de fată cuminte. -O fl N-ai reuşit să-ţi iei mare lucru cu tine când ai fugit de haosul din Purgatory, aşa-i? Mattie se simţi ruşinată de lenjeria ei pudică. Se gândi la valiza plină cu haine elegante pe care o lăsase în maşină în faţa vilei lui Cormier. -A m fost nevoită să-mi abandonez toate hainele de calitate, îi explică ea pe un ton de scuză. - Da, văd. Ce păcat. Sper ca lucrurile să se linişteas­ că pe acolo, aşa încât să-ţi poţi recupera lucrurile. In domeniul nostru de activitate o garderobă ca lumea e esenţială, nu-i aşa? Evangeline îi întinse peticul de satin roşu. Asta mi-am făcut-o acum o lună, n-am purtat-o aproape deloc. O păstram pentru o ocazie specială. Hai s-o punem pe tine şi să vedem de ce modificări are ne­ voie. Ar fi bine să-ţi dai jos sutienul, nu face decât să ne încurce. Mattie mai luă o înghiţitură din paharul de punci, apoi făcu întocmai ce i se ceruse. Nu era cu nimic mai rău decât atunci când se dezbrăca în vestiarul sălii de sport, se gândi ea în timp ce îşi trăgea rochia roşie peste cap. Până la talie nu avu probleme, dar trebui să facă un efort serios pentru a forţa fusta să-i alunece peste şol­ duri. Se întoarse spre peretele de oglinzi şi se zgâi uluită la reflexia ei. Intre rochia aceea şi un costum de baie nu era mare deosebire. In faţă avea un decolteu îndrăzneţ, iar fusta dezvăluia incredibil de mult din coapsă, în timp ce spa­ tele era gol. - Nu-i rău, zise Evangeline dând satisfăcută din cap. Cam largă în faţă, dar ne aşteptam ca acolo să fie de lu­ cru. Şi va trebui s-o strâmtez puţin în dreptul şoldurilor, dar în rest e perfectă. îţi stă bine în roşu, Mattie. Pun pariu că îl porţi frecvent.

O rază de speranţă

85

- La drept vorbind, nu, spuse Mattie cu sinceritate, îşi aminti dulapul ei plin de haine scumpe, dar anoste. Culorile pe care le purta de obicei gravitau spre gri, bej şi bleumarin. Dar s-ar putea să încep să îl port mai des. Cred că îmi place roşul. îşi dădu seama că nu se mai simţise niciodată atât de interesantă, atât de atrăgătoare. Poate că era doar o reacţie la stresul recent prin care trecuse. - în mod cert roşul are un efect special asupra ta. Te luminează cumva. Evangeline începu să prindă rochia cu bolduri, coborând şi mai mult decolteul deja adânc. Pantofii ăia sunt singurii pe care îi ai? - Mă tem că da. Ceilalţi au rămas pe insulă alături de hainele mele. - Mare păcat. Pantofii sunt teribil de scumpi. Ce mă­ rime porţi? -Treizeci şi opt. - La fel ca mine. Am să ţi-i împrumut pe cei pe care îi am acum în picioare. Se potrivesc perfect la rochia aia. în regulă, am terminat de prins boldurile. Dă-o jos, şi mă apuc să fac modificările. - E foarte drăguţ din partea ta, spuse Mattie întinzându-i rochia. -Plăcerea e de partea mea. După cum ziceam, de mult n-am mai am avut o conversaţie plăcută cu o per­ soană inteligentă. Evangeline scoase din dulap o maşină de cusut. Cum îţi mergea afacerea în Purgatory înainte ca lucrurile să o ia razna? -N u prea rău. Mattie îşi încheie ultimii nasturi de la cămaşă şi, luându-şi paharul, se aşeză la loc în fotoliu. Dar nu cred că am să mă mai întorc. - Nu? încotro o iei de aici? Maşina de cusut începu să zumzăie energic când Evangeline se apucă de treabă. - Mă duc la Seattle. - Ai mai fost acolo? -D a . La drept vorbind, am locuit acolo înainte să... ăăă... plec în Purgatory.

86

Amanda Quick

-P e bune? Mi-am dorit dintotdeauna să merg la Seattle. Poate data viitoare când îmi iau o vacanţă acolo am să merg. -D acă vii, caută-mă neapărat, spuse Mattie, cu un iureş de bunăvoinţă faţă de femeia aceasta care se dădea peste cap s-o ajute. Am să-ţi las adresa mea. - De acord. M-am obişnuit să îmi iau vacanţă cel pu­ ţin de două ori pe an. Ca femeie ai nevoie de câte o pau­ ză, ştii? Nu îţi face bine să munceşti fără întrerupere. - Ştiu. Stresul ajunge să îşi spună cuvântul. -Intr-adevăr, zise Evangeline în timp ce scurta cu îndemânare tivul fustei. Iar în domeniul nostru de ac­ tivitate avem parte de stres, nu glumă. Afacerea nu mai merge ca înainte de când au apărut bolile astea noi. A, că veni vorba, ai nevoie de căciuliţe pentru la noapte? Mattie, care tocmai sorbise din băutură, se înecă. - N-am apucat să le iau cu mine. - M-am gândit eu că poate ai fost nevoită să le aban­ donezi odată cu hainele. Uită-te în dulăpiorul ăla de lângă pat. Ţin câteva la îndemână. Serveşte-te. Mattie se zgâi o clipă la dulăpiorul roşu din răchită, apoi se ridică lent şi se duse să-l deschidă. înăuntru se afla un coş mare plin cu pacheţele în staniol. Luă câteva şi le strecură în poşetă. - Mersi. - Zilele astea e bine să fii cât mai atentă. Nu merită să-ţi asumi riscuri. Apropo, cine e brokerul tău? -Brokerul meu? - Da, agentul tău de bursă. Evangeline ridică privirea cu o expresie întrebătoare şi luă o înghiţitură de punci. Sau preferi certificatele de depozit şi conturile de depo­ zit pe piaţa monetară? -A h . Înţeleg la ce te referi. Da, tind să mă orientez spre certificate de depozit şi depozite structurate. Bursa e pur şi simplu prea volatilă pentru gustul meu. Micii investitori nu prea mai au ce căuta acolo. -A şa e. îmi tot spun că ar trebui să mă retrag, dar savurez emoţiile pe care mi le provoacă urcuşurile şi coborâşurile cotaţiilor. Desigur, nu investesc totul

O rază de speranţă

87

la bursă. Doar cât îmi permit să pierd. Restul ajunge direct în obligaţiuni de stat şi alte instrumente de genul ăsta. Nu sunt proastă. Am văzut prea multe practican­ te ale profesiei noastre rămânând cu mâna goală după ani întregi de muncă asiduă. Nu am de gând să fiu una dintre ele. -A i perfectă dreptate. Pensie nu o să ne dea nimeni. Oamenii care lucrează pe cont propriu trebuie să aibă singuri grijă de ei. - Că bine zici. Evangeline se apucă să strâmteze corsa­ jul. Ce-ai zice de încă un pahar? -A r fi grozav. Spune-mi, ce ai de gând să faci după ce te retragi din activitate? - E interesant că ai pomenit de asta. In ultima vreme mă tot gândesc că ar fi cazul să mă reprofilez. După cum ziceam, nu mai e ca înainte. Să nu râzi, dar mi-ar plăcea să-mi deschid un mic magazin de haine, unde să le vând turiştilor ţinute făcute de mine. Cred că m-aş pricepe, tu ce crezi? Mattie studie lucrătura superbă a rochiei roşii. Era capabilă să recunoască o operă de artă. - Cred că te-ai descurca fantastic. Peste o oră, Hugh urca nerăbdător scările pensiunii. Investise într-o cămaşă nouă de la micul magazin uni­ versal din port, iar sub braţ ţinea o sticlă de rom într-o pungă de hârtie. Era pregătit pentru importanta întâl­ nire cu Mattie. - In seara asta petrecem, drăguţă, anunţă el când des­ chise uşa camerei. Am plănuit totul. O întâlnire în toată regula. Mai întâi mergem la localul acela unde au nişte hamburgeri grozavi, bem câteva pahare şi mâncăm, apoi putem să ne întoarcem aici şi să... Sfinte Sisoie! încremeni în prag şi se holbă la creatura exotică aşe­ zată pe marginea patului. -Bună, Hugh. La drept vorbind, chiar mi-e foame, spuse Mattie zâmbitoare. - Mattie?

88

Amanda Quick

Şocat, Hugh închise încet uşa. Tânăra femeie purta 0 rochie roşie minusculă care aproape îi dezgolea sfâr­ curile, i se mula peste şolduri ca un amant şi îi ajungea doar până la jumătatea coapselor. Stătea cu picioarele încrucişate, iar tălpile i se arcuiau delicat intr-o pereche de pantofi roşii cu tocuri cui imposibil de înalte. Părul castaniu-roşcat îi dansa în jurul umerilor, moale şi li­ ber şi ispititor. Ochii ei verde cu auriu erau conturaţi perfect şi puşi în evidenţă cu fard de pleoape turcoaz sidefat. Gura îi era o floare roşu-închis. Pe degete şi la încheieturi îi străluceau bijuterii cu strasuri, la fel şi în valea dintre sâni. - Ce părere ai, Hugh? Eu sunt? Nu-i mai văzuse niciodată licărirea aceea poznaşă din ochi, se gândi el. Năucit, îşi puse pachetele pe o masă. - Ce naiba s-a întâmplat cu tine? -A m cunoscut o tânără absolut fermecătoare în vecini. O femeie de carieră, la fel ca mine. Când şi-a dat seama că nu am nimic potrivit pentru diseară, mi-a împrumutat câteva dintre lucrurile ei. Mattie se ridică şi făcu o piruetă. Gura lui Hugh se uscă brusc. Privirea îi coborî pe toată lungimea spatelui ei, până în locul unde rochia 1 se curba perfect peste şolduri. - Dar nu are spate! -Ştiu . Noroc că e cald aici, pe insulă. Expresia din privirea ei îl făcu să se încrunte. - Mattie, ai băut ceva? - Doar câteva pahare de punci cu rom. Când flutură din mână cu un aer distrat, inelele îi scânteiară ca nişte diamante. Nu-ţi face griji, sunt perfect capabilă să mă controlez. Prietena mea Evangeline susţine că nu poţi lucra când eşti beată. Bărbaţii tind să profite de tine dacă au impresia că eşti ameţită. Aşa sunt bărbaţii, să ştii. încearcă mereu să profite de femei. -T ip a asta, Evangeline, cu ce anume se ocupă, mai exact? Sau e mai bine să nu ştiu?

O rază de speranţă

89

- E prostituată. Şi crede că şi eu sunt. I s-a făcut milă de mine pentru că am fost nevoită să fug din Purgatory fără recuzita specifică. Aruncând în aer o mână de pli­ culeţe lucioase care se răspândiră pe pat, Mattie adăugă: Evangeline e o persoană foarte drăguţă. - Nu-mi vine să cred. - Ştiu, chicoti ea. Şi nimeni dintre cei rămaşi acasă la Seattle nu ar crede. Mi-aş fi dorit să am un aparat foto ca să poţi să-mi faci o poză. Evangeline susţine că arăt fantastic în roşu. -A şa e, recunoscu Hugh. Dar îţi trebuie ceva mai mult material. -N -o mai face pe puritanul. Eşti gata să ieşim la cină? - Da, sunt, dar nu te duc nicăieri îmbrăcată aşa. - Atunci am să merg singură. Ajunse la uşă înainte ca Hugh să îşi dea seama că vorbea serios. Se răsuci pe călcâie şi porni după ea. - Stai pe loc! -Nu-ţi dau voie să mă însoţeşti dacă ai de gând să-mi faci morală, îl informă ea din vârful scărilor. Sunt sătulă până peste cap de lecţiile tale. In seara asta am de gând să mă distrez. - Mattie, aşteaptă puţin. Pe toţi dracii, treci îna­ poi aici. Hugh înainta pe coridor cu paşi mari şi hotărâţi, dar Mattie coborâse deja în hol şi tocmai ieşea pe uşă, făcându-i cu mâna recepţionerului. - Avem o navă a Marinei în port, spuse bătrânul de la tejghea când Hugh trecu pe lângă el. Ar fi bine să te ţii de ea, altfel n-o mai vezi până dimineaţă. - Drace! O ajunse din urmă abia în stradă. Ca un superb fluture stacojiu plutind în aerul nopţii tropicale, deja începuse să atragă prea multă atenţie. Când un tânăr în uniformă de puşcaş marin rânji pofticios şi scoase un fluierat, Hugh îl privi mânios şi se întinse să o prindă pe Mattie de braţ.

90

Amanda Quick

- Ce naiba îţi închipui că pui la cale? se răsti el. - Ies doar să mănânc ceva. li zâmbi unui bărbat care tocmai lega la mal o bărcuţă cu pânze, iar respectivul căscă larg gura şi se opri din lucru pentru a se zgâi la ea. Nu-i aşa că e uluitor, Hugh? Evangeline are dreptate. Fără nici o îndoială, roşul e culoarea mea. - Drăguţă, la cum e croită rochia aia, nici nu ar conta culoarea. Ascultă, nu vreau să-ţi stric plăcerea, dar nu-i tocmai lipsit de riscuri să te fâţâi pe aici îmbrăcată aşa. Mattie ridică spre el o privire inocentă. - Vai, dar de ce? In fond, mă pot baza pe tine să mă aperi, nu? Hugh expiră cu un geamăt surd, dar hotărî să intre în jocul ei. - Şi pe mine cine o să mă apere de tine, drăguţă? -N u e nici o problemă. Tu m-ai văzut într-o ţinută chiar mai sumară şi nu ai fost prea impresionat. - Dacă şi pe alţi bărbaţi îi judeci la fel de greşit cum mă judeci pe mine, te aşteaptă o grămadă de necazuri. - Prostii, pufni ea. Ştim amândoi că ai să fii cuminte. Ce ar zice mătuşa Charlotte dacă i-aş spune că te-ai pur­ tat necuviincios? -A r trebui să te ducă mintea să nu mă iei cu ame­ ninţări, drăguţă, o avertiză el strângând-o mai tare de braţ. In faţa lui Charlotte dau socoteală doar pentru chestiuni de afaceri. Ea nu are nimic de-a face cu restul vieţii mele. -Vai, ce dur eşti! Mattie izbucni într-un râs răguşit. Dar nu cred o iotă din ce spui. Ce te-ai face dacă nu ai mai primi toate acele misiuni drăguţe şi bine plătite în care Vailcourt te trimite în jurul lumii ca să-i rezolvi mici încurcături? - Aş investi mai mult timp în propria mea afacere. Hugh îşi dădu seama că nu voia de fapt s-o târască în­ apoi în cameră, căci varianta sexy şi jucăuşă a lui Mattie era minunată. Se distra mult prea bine - iar dacă îşi juca bine mâna, la fel putea să facă şi el.

O rază de speranţă

91

O conduse spre terasa de la capătul străzii, conşti­ ent că nici un loc nu era pe deplin sigur în noaptea aceea. Orăşelul era ticsit de marinari, iar atmosfera din tavernele şi barurile locale nu era deloc potrivită pentru o doamnă. Trebuia să transmită clar mesajul că Mattie era proprietate privată. - Ş i în ce constă această afacere misterioasă a ta, Hugh? E ceva legat de avioane, nu-i aşa? Mattie se agăţă de braţul lui, înfăşurându-se practic peste el în timp ce îl fixa cu ochi mari şi întrebători. - Ţi-am spus, planul e să asigur zboruri charter de pe St. Gabe. îndată ce trecu pragul tavernei, deveni conşti­ ent de senzaţia pe care o stârnea Mattie. Când de la un capăt la celălalt al barului răsunară strigăte libidinoase şi fluierături, Hugh se întrebă dacă avea să supravieţu­ iască acelei seri fără a se vârî în vreo bătaie. Treaba asta e foarte stupidă, bombăni el, conducându-şi însoţitoarea spre un mic separeu din marginea terasei. - E distractiv. Mattie se aşeză pe bancheta de vi­ nii, expunându-şi încă opt centimetri din coapse. Mă simt bine în seara asta. Cred că sunt o persoană nouă. Aş vrea un punci cu rom, te rog. -A i vrea să mănânci ceva, o corectă el. -C e ursuz eşti! Prea bine. Vom mânca mai întâi. Apoi voi bea un punci cu rom. - O să-l bem după ce ne întoarcem în cameră, decise Hugh, străpungându-1 cu privirea pe clientul de la capă­ tul barului. Bărbatul, care se holbase fără ruşine la Mattie, lăsă să-i scape un oftat greu de regret şi îşi îndreptă din nou atenţia asupra băuturii sale. - O bere pentru mine, îi spuse Hugh chelneriţei de vârstă mijlocie. Şi o cola pentru doamna. După aceea, doi hamburgeri. Mari. Al meu să fie dublu. Mattie îi zâmbi chelneriţei peste umărul lui. -A ş dori să fac câteva modificări în comanda mea, vă rog. Doresc suc de fructe în loc de cola. Şi puneţi

92

Amanda Quick

şi puţin rom In el, da? Iar în loc de hamburger vreau o salată. Şi, să vedem, ce feluri fără carne mai aveţi? - Fără carne? Preferaţi peşte? întrebă femeia. -N im ic care să conţină animale moarte, explică Mattie. Nu mănânc carne de mortăciune. Şi nici el nu ar trebui să o facă, adăugă ea, bătându-1 pe Hugh pe braţ. Cât de curând am să-l lecuiesc de obiceiul ăsta. Nedumerită, chelneriţa îi aruncă o privire lui Hugh, aşteptând indicaţii. Când acesta se mulţumi să ridice din umeri cu un aer resemnat, îşi îndreptă din nou atenţia spre Mattie. - Avem cartofi pai. Doriţi? - In regulă. Când rămaseră singuri, Mattie se în­ toarse spre Hugh. Spune-mi mai multe despre afacerea asta cu zboruri charter. Vreau să aflu totul, până la cele mai mici detalii. Sunt pur şi simplu fascinată de astfel de lucruri. Pun pariu că eşti mare mahăr în domeniu, nu-i aşa? - Tipa care te-a îmbrăcat cu rochia asta ţi-a dat şi lecţii despre cum să vorbeşti cu un client? -C u m poţi să spui aşa ceva? Mattie păru ofensată. Vorbesc serios, Hugh. Tocmai mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştiu despre tine. Li se aduse comanda de băuturi. Lui Hugh nu-i era cu adevărat poftă de bere, dar ştia că sticla s-ar fi dove­ dit utilă dacă se lăsa cu bătaie până la sfârşitul cinei. O studie cu atenţie pe Mattie. - încerci să flirtezi cu mine? - Şi care ar fi problema dacă da? Când îşi aduse umerii în faţă decolteul rochiei alune­ că atât de jos, încât pentru o secundă îi dezgoli areola întunecată a sfârcului. Hugh îşi dădu seama că se holba la ea. Deja pe jumă­ tate excitat, îşi simţi mădularul întărindu-se rapid. Luă o înghiţitură de bere şi mormăi: - Nu mă plâng. Vreau doar să mă asigur că ştii ce faci. -D oar încerc să aflu ceva mai multe despre tine, Hugh Abbott. îţi dai seama că nu ştiu aproape nimic despre trecutul tău?

O rază de speranţă

93

Cu un efort considerabil, Hugh reuşi să-şi ridice din nou privirea spre ochii ei. - Nu ai pierdut mare lucru. Stai mai dreaptă, bine? Pe toţi dracii, flirta cu el! Şi-ar fi dorit doar să nu aibă public. Absolut toţi bărbaţii din încăpere îi observaseră probabil privirea lascivă. Era sfâşiat între propria dorin­ ţă tumultuoasă şi nevoia de a-şi proteja comoara recent descoperită de privirile pofticioase ale celorlalţi. - Cu ce te-ai ocupat înainte să lucrezi pentru mă­ tuşa mea? -C u diverse treburi. Mattie, ar fi bine să stai ceva mai dreaptă. Vorbesc serios. Rochia aia mai are puţin şi cade de pe tine. - Evangeline a conceput-o anume ca să dea impresia asta. E foarte talentată în materie de design vestimentar. Se prea poate să-şi fi ratat vocaţia. - Da. Poate. Hugh se foi, încercând să reducă din pre­ siunea exercitată de prohabul blugilor. Cum ziceai că o cheamă? - Evangeline Dangerfield. - Impresionant nume. Mă întreb cum l-a găsit. - E un fel de nume de scenă. Mi-a sugerat să mă gân­ desc şi pentru mine la ceva mai interesant decât Mattie Sharpe. Tu ce zici? Gura lui Hugh se curbă pentru o clipă într-un zâmbet. - Eu zic că Mattie Sharpe e perfect în regulă. - Dar îl găseşti suficient de sexy? Are o alură romanti­ că? Promite pasiune şi încântare şi împlinire? - Da. Promite. - Promovarea şi imaginea sunt foarte importante, să ştii. -A m să ţin cont de asta când voi dezvolta Abbott Charters. Mattie se aplecă spre el cu o expresie senzuală în ochi. - Povesteşte-mi mai multe despre Abbott Charters. împotriva propriei voinţe, Hugh se trezi îndeplinindu-i rugămintea. Nu se putea abţine. Mattie îi sorbea

94

Amanda Quick

fiecare cuvânt, ca şi cum nu ar fi existat pe lume nimic mai important decât speranţele, planurile şi visurile lui. Nimeni nu-1 mai ascultase cu atâta intensitate, îşi dădu el vag seama la un moment dat. Ii turui în con­ tinuare despre obiectivul lui de a obţine contracte cu guvernul Statelor Unite şi cu diverse companii loca­ le. Ii vorbi despre dificultăţile legate de repararea şi întreţinerea avioanelor pe insulă. Ii spuse că St. Gabe începea să câştige popularitate în rândul turiştilor, care urmau să devină o clientelă importantă pentru Abbott Charters. In aceeaşi idee, intenţiona să organi­ zeze expediţii de scufundări pe insulele din apropiere. Purtat pe aripile entuziasmului, continuă să-i poves­ tească neobosit. Mattie era fascinată. Din când în când îl încuraja cu întrebări, dar Hugh rămase vioara întâi a conversaţiei. Li se servi mâncarea, însă el nu se opri din vorbit. Ii descrise planurile lui de a deveni cel mai de încredere operator de zboruri charter din acea parte a Pacificului, îşi fixase obiectivul de a furniza servicii profesioniste de cea mai înaltă calitate, mergând de la bărcile de pescuit pentru turişti până la serviciile de transport marfă pen­ tru companii. - La un moment dat aş putea să transform afacerea într-o franciză. Spre exemplu, tipul care o să ne ducă mâine de pe insulă desfăşoară o activitate foarte mo­ destă ca buget, cu un singur avion. Dacă ar achiziţiona o franciză a Abbott Charter, ar părea mai important şi mai prosper decât este. Ar avea mai mulţi clienţi, iar eu m-aş alege cu încă o bază de operaţiuni. Peste o jumătate de oră, când plecară de la terasă, tot mai avea de povestit. Era uşor surprins că trecuseră cu bine peste cină, fără a fi nevoit să spargă câteva cape­ te, dar nu avea de gând să se plângă. Faptul că atenţia lui Mattie fusese concentrată asupra lui îl măgulea în mod neaşteptat. -Acum am să-ţi torn de băut, spuse el când ajunseră în intimitatea camerei lui Mattie. Ia loc.

O rază de speranţă

95

Asta însemna să se aşeze pe pat, căci nu exista nici un scaun. Mattie se descălţă ascultătoare de pantofii roşii, îşi sprijini spatele delicios de gol de tăblia de răchită şi îşi întinse picioarele. - Când ai s-o anunţi pe mătuşa Charlotte că vei înceta să mai îndeplineşti diverse misiuni pentru Vailcourt? - La cum merg lucrurile în prezent, îmi voi permite să fac asta peste şase luni sau un an, spuse Hugh în timp ce turna rom în două pahare. Abbott Charters o să aibă succes, Mattie. Ai să vezi. La anul mă apuc să-mi ridic o casă. Mi-am ales deja un teren care dă spre cel mai fermecător golfuleţ pe care l-ai văzut vreodată. Pe hol răsunară nişte paşi apăsaţi care trecură pe lân­ gă uşa lor şi se opriră ceva mai departe. Uşa lui Evangeline Dangerfield se deschise. Se auzi un murmur de voci, apoi se lăsă tăcerea. Hugh se aşeză pe pat lângă Mattie şi continuă să-i povestească despre casa la care visa. Mattie sorbi din rom. La scurt timp după aceea, prin pereţii subţiri răzbi scârţâitul inconfundabil al arcurilor de pat. Hugh igno­ ră sunetul, preferând să-i descrie veranda pe care avea să o construiască în jurul casei. Mattie sorbi din nou din rom. Când geamătul gutural al unui bărbat izbucni din ca­ mera de alături, Mattie îşi muşcă buza şi chicoti. Hugh se strădui să ignore cel de-al doilea set de paşi de pe hol, preferând să-i explice că superba casă din visurile lui avea să fie deschisă din trei părţi spre adi­ erea brizei. Când al treilea client se îndreptă hotărât spre camera lui Evangeline, Mattie se foi pe pat şi căscă. - E greu să îţi câştigi existenţa aşa. -D a. Hugh nu mai reuşea să se concentreze. Scârţâitul rit­ mic al arcurilor de pat şi gemetele masculine de satis­ facţie sexuală îi tot tulburau gândurile. în plus, căscatul lui Mattie avusese un efect interesant asupra decolteului minusculei rochii roşii.

Amanda Quick

96

-M ai bine rămân la administrarea galeriei de artă, spuse ea întinzându-se pe perne şi punându-şi paharul pe noptieră. Nu cred că aş avea energie pentru genul ăsta de muncă. Ştii, brusc mă simt absolut epuizată. - Ai trecut prin multe azi, spuse el înţelegător. Apoi îşi dădu seama că ochii ei erau pe punctul de a se închi­ de. Hei, Mattie? - Noapte bună, Hugh. Ai grijă să stingi lumina şi să încui uşa când pleci. Cu un murmur uşor, adormi. Hugh o privi cu tandreţe câtă vreme îşi termina bă­ utura. Nu mai apucase să-i povestească şi despre dormi­ tor, îşi dădu el seama. Avea să fie o cameră spaţioasă, cu un pat imens şi vedere spre mare. Era sigur că avea să-i placă. Arcurile patului din camera vecină începură să scâr­ ţâie din nou. Hugh îşi puse jos paharul, se dezbrăcă până rămase în chiloţi, apoi dădu la o parte cuvertura şi o vârî cu grijă pe Mattie sub plapumă. Se gândi să-i scoată rochia, dar intr-un final decise că peticul de material roşu repre­ zenta o cămaşă de noapte perfectă. îşi luă revolverul din plasa de cumpărături, îl ascunse sub pernă, după care stinse lumina şi se strecură în aş­ ternuturi lângă Mattie. Cu braţele încrucişate sub cap, ascultă parada nesfâr­ şită de paşi răsunând pe hol. începu să se întrebe dacă avea să fie chinuit de acea erecţie dureroasă pentru tot restul nopţii. Când un anumit set de paşi se opri în faţa uşii lui Mattie, înainte de a merge mai departe spre camera lui Evangeline Dangerfield, Hugh era încă treaz. Oftă şi, fără un sunet, băgă mâna sub pernă după pistol.

capitolul 6 Hugh o simţi pe Mattie foindu-se lângă el când se des­ chise uşa. Se răsuci în somn, astfel că piciorul ei alunecă

O rază de speranţă

97

peste al lui, iar mâna i se aşeză pe piept. Simţi reacţia instantanee a propriului trup până în vârful degetelor de la picioare. Domniţa intr-adevăr îşi alegea prost mo­ mentele. Spera că intr-o bună zi, cât de curând, avea să nimerească bine. Se forţă să rămână cu privirea aţintită asupra fâşiei tot mai late de lumină din cadrul uşii. Trebuia să ia lucrurile pe rând. O siluetă familiară fu dezvăluită pentru o clipă în lu­ mina slabă de pe coridor. Intrusul se strecură pe furiş în cameră şi închise cu grijă uşa în urma sa. Hugh trase piedica revolverului. Ţăcănitul discret ră­ sună asurzitor, ca un bubuit de tun, în încăperea mică. Silueta de lângă uşă încremeni, în mod evident recunos­ când instantaneu sunetul. Era un om cu experienţă. In clipa aceea mâna lui Mattie se mişcă uşor pe piep­ tul lui Hugh, atingându-i uşor sfârcul. îşi înăbuşi un geamăt şi rămase cu ochii asupra ţintei sale. - Ştiam eu că o să regret că te-am luat de pe Purgatory, Rosey. Vocea lui nu depăşise o şoaptă aproape imperceptibi­ lă, dar ştia că Rosey îl auzise. - Ce naiba? rosti acesta pe un ton la fel de coborât. Mattie murmură ceva în somn. Degetele ei alunecară blând prin părul de pe pieptul lui Hugh, îndreptându-se spre abdomenul lui, care se încordă sub efectul mângâ­ ierii. Cu toate acestea, rămase nemişcat. - Dacă o trezeşti, o să mă enervez foarte tare, Rosey. - Credeam că tu dormi în altă cameră. Aşa mi-a zis recepţionerul. Deşi arţăgos, Rosey se străduia să nu ridice vocea. - Ei bine, te-ai înşelat. Laba piciorului lui Mattie o atinse pe a lui. Ii simţi degetele gâdilându-1 mărunt, ca nişte peştişori minus­ culi. Dezmierdarea delicată şi inconştientă îi stârni un val de electricitate prin tot corpul. -S ă nu-mi porţi pică, în regulă? A fost doar o gre­ şeală, să ştii, şopti Rosey în timp ce se retrăgea tiptil cu spatele spre uşă.

Amanda Quick

98

O mare greşeală. Ce căutai aici? - Doar nişte bani. Ştiu că are un teanc întreg în po­ şeta aia scumpă pe care n o lasă din mână. întotdeauna poţi să-ţi dai seama după poşetă şi pantofi, ştii? Piele naturală. Chestii de calitate înaltă. Hugh se relaxă puţin, recunoscând sinceritatea din tonul plângăreţ al lui Rosey. Iritarea lui iniţială fusese generată de convingerea că Rosey o văzuse pe Mattie în rochia roşie, mai la începutul serii, şi venise în camera ei cu intenţii mult mai mârşave decât o simplă tâlhărie. - Ai noroc că sunt bine dispus în noaptea asta. Nu am să-ţi zbor capul de pe umeri. Cel puţin nu chiar acum. - Oricum nu ai faceo, zise Rosey. Ei nu i-ar plăcea. La fel cum nu a fost de acord când ai ameninţat să ne tai gâturile mie şi lui Gibbs în Purgatory. La fel cum nu te-a lăsat să ne abandonezi acolo. - Poate că nu ar fi de acord, dar nici nu ar putea să mă împiedice. Dacă mă scoţi din sărite suficient de tare, o să mă doară în cot de părerea ei. Străduieşte-te să nu uiţi asta, şi o să ne înţelegem foarte bine. Mattie oftă uşor. Degetele ei alunecară în deschizătu­ ra boxerilor lui Hugh şi se încâlciră uşor în părul des şi cârlionţat de acolo. O umflătură clar vizibilă apăru în cearşaful care îi acoperea coapsele. Hugh îşi înăbuşi un alt geamăt şi, printr-un efort monumental de voinţă, se concentra asupra lui Rosey. Bărbatul scund şi vânjos se retrăsese spre uşă şi toc­ mai dădea să o deschidă. -S ta i aşa, îi porunci Hugh încet, exact în clipa în care degetul mare al lui Mattie trecu blând peste baza mădularului lui în erecţie. îşi dădu seama că bărbăţia îi scăpase din boxeri. Muş­ chii îi erau încordaţi la maximum, iar mâna care ţinea pistolul tremura vag. Cu mare grijă, puse la loc piedica revolverului. în de­ finitiv, nu ar fi avut sens ca, într-un moment de pasiune incontrolabilă, să-i zboare accidental lui Rosey puţinul creier cu care era înzestrat. - Vreau să stăm puţin de vorbă, Rosey. -

O rază de speranţă

99

- Ţi-am zis, a fost doar o greşeală. Nu aveam de gând să-i fac rău. Doar îmi trebuiau nişte bănuţi. Gibbs şi cu mine nu aveam mare lucru asupra noastră când ne-ai furat barca, să ştii. Suntem pe uscat. - Ceva îmi spune că nu a fost prima dată când a tre­ buit să fugiţi de undeva. înainte să pleci, vreau să mă asigur că m-am făcut înţeles. în primul rând, dacă te mai apropii vreodată de domnişoara Sharpe, voi fi foar­ te, foarte furios. Ai priceput? - Da, da. Mi-e clar. Acum nu te obosi să te ridici din pat. Ies singur. - Mai e ceva. - Of. Nu încetezi niciodată să dai ordine? - Nu până nu obţin ceea ce vreau. - Ce naiba vrei? - Un nume. Un prieten de-al meu a murit în Purgatory. - Da? Cine? întrebă Rosey, părând vag interesat. - Paul Cormier. Se lăsă o scurtă pauză, apoi Rosey spuse: - L-am cunoscut pe Cormier. Era un tip OK, dacă nu te luai după fasoanele lui. Mi-a împrumutat bani de câteva ori, când aveam mare nevoie să scap de nişte in­ divizi. El a cumpărat ferma, nu? îmi pare rău să aud că s-a dus. - Cineva l-a împuşcat şi l-a lăsat să moară. Dacă afli vreodată vreun nume, vreau să îl ştiu şi eu. Mi-1 doresc foarte tare. - Nu ştiu cine l-a ucis, se grăbi Rosey să spună. - E rost de bani. Bani mulţi. Găseşte-mi numele, şi banii vor fi în întregime ai tăi. Ia legătura cu mine sau cu un tip pe nume Silk Taggert de pe St. Gabe. Ai priceput? - Da, sigur. Am priceput. Am să plec acum, dacă n-ai nimic împotrivă. Am de făcut una, alta, de întâlnit di­ verse persoane, de mers în diverse locuri. Transmite-i salutări domniţei din partea mea.

100

Amanda Quick

-A m s-o fac. Hugh inspiră şuierat când degetele lui Mattie îi alunecară între coapse. Şi închide uşa după tine. - Cum zici tu. Fasciculul de lumină slabă de pe coridor se lăţi pen­ tru o clipă când Rosey ieşi în grabă din încăpere, apoi se făcu din nou întuneric. Hugh aşteptă până auzi ţăcă­ nitul clanţei. Mattie se mişcă uşor, cuibărindu-se mai aproape de el. Hugh împinse revolverul sub pat, de unde îl putea lua cu uşurinţă, apoi căută pe sub cearşaf până găsi mâna lui Mattie. Se odihnea lângă mădularul lui înăl­ ţat semeţ, atingând delicat cu vârfurile degetelor sferele pline de dedesubt. - O, Dumnezeule! Crezu că avea să-şi piardă controlul exact în momen­ tul acela. Ţinându-şi respiraţia, îşi împinse boxerii în jos peste şolduri şi se mişcă stângaci până scăpă de ei. Şe temea ca nu cumva să o trezească pe Mattie, însă ea doar se foi puţin şi se trase mai aproape. Odată dezbrăcat de lenjerie, îi închise cu grijă dege­ tele în jurul bărbăţiei lui. Se mişcă ezitant, ridicându-şi uşor şoldurile, moment în care mâna ei se strânse. - Drace! Hugh închise strâns ochii şi trase adânc aer în piept. Se gândi serios să se tortureze până la moarte rămâ­ nând în poziţia aceea, însă nu credea că l-ar fi ţinut for­ ţele. Deja era prea aproape de explozie. Mattie se mişcă din nou, iar buzele ei îl atinseră cu delicateţe pe umăr. Hugh coborî privirea şi, în lumina palidă de la fereastră, văzu că unul din sânii ei moi, cu rotunjimi dulci, alunecase din corsajul rochiei roşii. Fascinat, îi atinse sfârcul cu degetul mare şi îl simţi întărindu-se ca un fruct sălbatic. Degetele moi ce îi ţi­ neau cu delicateţe mădularul se încleştară din nou preţ de o clipă chinuitoare.

O rază de speranţă

101

Hugh prinse marginea de sus a rochiei şi o trase cu blândeţe în jos, dezgolindu-i şi celălalt sân. Câteva secunde se mulţumi să stea nemişcat, desfătându-se cu priveliştea superbă din faţa ochilor lui. Apoi, hotărând să-şi forţeze norocul, coborî o mână pe coapsa ei şi îşi strecură palma sub fustă. Mattie îi dădu drumul şi se rostogoli pe spate, rămâ­ nând cu ochii închişi. Picioarele i se mişcară agitate. Hugh îşi împinse fin degetele mai sus sub satinul roşu. Căldura şi moliciunea de pe interiorul coapsei aproape îl aduseră în pragul climaxului. Când picioa­ rele ei se întredeschiseră uşor din proprie iniţiativă, îşi înăbuşi un alt geamăt surd. Degetele lui exploratoare găsiră peticul de bumbac care adăpostea floarea umedă şi feminină pe care o că­ uta. Pentru o clipă sau două se mulţumi să o dezmierde prin ţesătură, dar, când simţi materialul umezindu-se, îşi dădu seama că n-ar fi putut să se oprească acolo. Mattie îşi arcui vag şoldurile spre atingerea lui şi mur­ mură ceva în somn, ceva ce aducea a dorinţă nestăpâni­ tă. Când el îşi strecură degetele pe sub marginea slipului de bumbac, tânăra femeie inspiră scurt şi întredeschise ochii cu o fluturare din gene. Pe sub pleoapele îngus­ tate senzual, ochii ei îi întâlniră pe ai lui în întuneric. Hugh nu îndrăzni să se clintească. îşi dădu seama că îşi ţinea respiraţia. Apoi, fără un cuvânt, Mattie se întinse spre el, împletindu-şi braţele pe după gâtul lui şi trăgându-1 în jos spre ea. îl dorea. Hugh crezu că avea să-şi piardă minţile în clipa aceea. înşfăcă brutal fusta de satin şi i-o trase în sus peste şolduri, până în dreptul taliei fine, apoi îi smulse fără menajamente chilotul. Era pregătită pentru el, umedă şi primitoare. Hugh îşi coborî trupul peste al ei, pipăind lacom, după care îşi apă­ să buzele pe gâtul ei moale şi se împinse adânc în ea. Mattie ţipă. întregul ei trup era o coardă vibrantă. - O, iubito. O, iubito. Mattie.

102

Amanda Quick

Vocea lui era răguşită de dorinţă. Mattie era strâmtă, fierbinte şi umedă, exact cum şi-o amintea. Luni întregi de vise zguduitoare se cristalizaseră intr-un final splendid. II dorea, deci. Se izbi în ea, dorinţa acumulată pe par­ cursul unui an întreg alimentându-i acum pasiunea. Ii auzi icnetele şoptite, o simţi arcuindu-se sub el. în culmea excitării, îşi coborî mâna pentru a găsi mugurele de carne ascuns sub cârlionţii deşi şi moi. Când o atinse acolo, Mattie fu cuprinsă de spasme şi se dezlănţui ne­ stăpânită. Cu unghiile înfipte în spatele lui, se agăţă de el ca şi cum ar fi fost ultimul bărbat rămas pe Pământ. Hugh se grăbi să-i acopere gura, sorbindu-i de pe buze gemetele de plăcere orgasmică. Peste câteva clipe izbuc­ ni el însuşi în flăcări, întregul lui trup detensionându-se precum un arc. Eliberarea păru să dureze o vecie. în cele din urmă, acoperit de sudoare ca şi cum tocmai ar fi terminat o cursă de fond, înălţă capul pentru a o privi pe femeia din braţele lui, dar îşi dădu seama că aceasta adormise la loc. Hugh expiră zgomotos. Oricum nu prea avea chef de stat la taclale. Se simţea prea bine, prea satisfăcut, prea fericit. De ce să tulbure perfecţiunea acelui moment lungindu-se la poveşti fără rost? încet, ezitant, se des­ prinse din căldura îmbrăţişării lui Mattie, se rostogoli pe spate şi o trase lângă el. - Drăguţă, o să ne fie al naibii de bine împreună, îi şopti. Exact cum mi-ai spus tu acum un an. Al naibii de bine. Vreme îndelungată rămase cu privirea aţintită pe tavanul camerei sărăcăcioase şi ascultă paşii răsunând pe coridor. îi trecu prin minte că acel motel părăginit de pe ma­ lul mării nu era nici pe departe genul de cazare pe care şi-ar fi ales-o Mattie când călătorea. în dimineaţa următoare, primul gând al lui Mattie fu că salteaua era chiar mai plină de cocoloaşe decât

O rază de speranţă

103

i se păruse cu o seară în urmă. Nu ştia de ce, dar se simţea înţepenită. Şi avea ceva vag lipicios între coapse. Şi nu se simţea tocmai în largul ei. Rochia roşie era strânsă într-o poziţie bizară în jurul taliei. Apoi deschise ochii, iar visul mult prea intens de pes­ te noapte o năpădi fulgerător. Nu fusese un vis, desigur. Cu un geamăt, se întoarse pe burtă şi îşi îngropă faţa în pernă. Idioată. Neghioabă. Tembelă. Cap sec. Gâsculiţă. Nătângă. încă mai încerca să găsească şi alţi termeni de alint când auzi de pe hol tropăit de bocanci şi un fluierat masculin vesel. Câteva secunde mai târziu, uşa camerei se deschise. -H ei, drăguţă, te-ai trezit? Este timpul să faci ochi. Avem de prins avionul. Ţi-am adus nişte cafea şi o chiflă. Chifla e cam veche, dar e comestibilă. - O, Doamne, icni Mattie cu faţa îngropată în pernă. Din vocea lui răzbătea tonul inconfundabil al unui bărbat foarte sigur că deţinea controlul asupra femeii lui şi asupra lumii întregi. - Sus şi la treabă, drăguţă, zise el apropiindu-se de pat pentru a-i da lui Mattie o palmă drăgăstoasă peste fund. Crede-mă, ştiu ce simţi. Nici mie nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să mă strecor înapoi în pat lângă tine, dar trebuie să pornim la drum. O să avem timp destul să ne hârjonim mai târziu. Sub imperiul unei presimţiri rele, Mattie întoarse capul pe pernă şi deschise ochii. Hugh îi rânjea, iar în ochii cenuşii îi sclipea o satisfacţie sexy. Arăta ca în­ totdeauna plin de vitalitate în ţinuta lui obişnuită din blugi, bocanci şi cămaşă kaki. Părul îi era încă umed de la duşul făcut recent. Aruncă o privire dincolo de el, încercând să estimeze distanţa până la baia minusculă. Hotărî că merita să încerce.

104

Amanda Quick

- Scuză-mă, spuse ea politicos, ridicându-se în şezut şi trăgându-şi cearşaful în jurul ei. Nu sunt în cea mai bună dispoziţie dimineaţa. - Bea nişte cafea. Am luat-o de la o bodegă din apro­ piere. La gust e ceva între cauciucuri arse şi acid de bate­ rie. O să te trezească, spuse el împingându-i între degete o ceaşcă de băutură aburindă. Ţinând strâns cearşaful, Mattie coborî privirea spre lichidul gros şi negru. După aspect şi miros părea mai tare decât espressoul pe care îl beau toţi prietenii ei din Seattle. - Dimineaţa prefer un ceai de plante. - In dimineaţa asta pari să ai nevoie de ceva mai tare, drăguţă. Bea până la fund. Incapabilă să i se împotrivească, sorbi ascultătoare. Cafeaua neagră îi provocă un şoc sever în tot organismul. - Da, asta cu siguranţă o să mă trezească. -Ţi-am zis eu. La duş cu tine, drăguţă. Cu un efort eroic, Mattie se ridică în picioare. Se duse direct la baie, târând cearşaful în urma ei ca pe trena unei rochii de mireasă destul de zdrenţuite şi pătate. Avea să ajungă acasă în curând, se gândi. Peste o zi sau două avea să se găsească într-un mediu confortabil şi familiar, foarte departe de motelul sordid populat cu bărbaţi necunoscuţi. Drace. Cum putuse fi atât de neghioabă? închise încet uşa de la baie şi se întoarse să-şi pri­ vească reflexia în oglinda crăpată de deasupra chiuvetei. Decise că arăta ca un dezastru ambulant. Părul îi era o încâlceală zburlită şi sălbatică, avea umbre în scobituri­ le pomeţilor şi sub ochii mari, uluiţi. Se întrebă dacă aşa arăta Evangeline după o noapte în care muncise din greu. încet, lăsă cearşaful să alunece pe podea. Rochia roşie care i se păruse atât de sexy şi îndrăzneaţă cu o noapte în urmă arăta ieftină şi ţipătoare în dimineaţa aceea. Şi-o dădu jos, se răsuci pe călcâie şi intră în minuscula cadă de duş. Rămase sub şuvoiul slab de apă răcoroasă timp

O rază de speranţă

105

îndelungat, căutând o rezolvare pentru situaţia în care se vârâse singură. Cel puţin un lucru era sigur. De acum avea să-i fie imposibil să-l mai ţină în frâu pe Hugh. Fără îndoia­ lă, din punctul lui de vedere, noaptea trecută lămurise totul. Hugh avea o gândire liniară, era un gen de băr­ bat necomplicat şi insensibil în privinţa celor mai mul­ te aspecte ale vieţii. Avea să presupună că „relaţia“ lui cu Mattie revenise la normal după cele întâmplate în cursul nopţii. Dintr-odată, uşa de la baie se deschise. - Poftim, drăguţă. Cămaşa ta cea elegantă şi pantalo­ nii. Arată cam ponosiţi, dar nu-ţi face griji, luăm câteva chestii noi din St. Gabe. Uşa se închise din nou. Mattie decise că unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le avea de îndurat în dimineaţa aceea era dispoziţia veselă a lui Hugh. Era intolerabilă. Starea ei de spirit începu să se îmbunătăţească de în­ dată ce termină cu duşul şi se îmbrăcă. Lumina scânteie­ toare a soarelui revărsându-se prin fereastră şi priveliştea mării turcoaz făcură minuni, ajutând-o să se debaraseze de sentimentul apăsător de fatalitate care plutise asupra ei din momentul trezirii. Putea să-l domine pe Hugh Abbott. Trebuia să-l do­ mine pe Hugh Abbott. Avea să rămână rece şi sofisti­ cată, afişând o blazare totală. Nu avea să-i permită nici măcar să întrezărească în ce măsură o tulburase. - Când plecăm? îl întrebă când ieşi din baie. Hugh o privi cu o expresie caldă şi posesivă. - In douăzeci de minute. Ajungem în St. Gabe până la amiază. - Grozav. Abia aştept să scap de aici. Mattie îşi plimbă privirea prin micuţa încăpere ponosi­ tă, ştiind că nu avea s-o uite până la sfârşitul zilelor sale. -Nu-i tocmai apartamentul tinerilor însurăţei de la Ritz, nu-i aşa? remarcă el. - Nu tocmai.

106

Amanda Quick

-N ici pe St. Gabe lucrurile nu stau mult mai bine, dar am planuri, drăguţă. Ai să vezi. îmi trebuie doar puţin timp. - Corect. Timpul le rezolvă pe toate, nu-i aşa? Mattie îşi luă poşeta şi şi-o puse pe umăr. Vreau să-mi iau rămas bun de la Evangeline înainte să plecăm. - Mă îndoiesc că s-a trezit. în domeniul ei de activita­ te, ziua e dedicată somnului. - Eşti expert? se interesă ea zâmbindu-i cu răceală. Sprâncenele lui Hugh se ridicară într-o expresie de avertizare mută. -N u te apuca să faci aluzii, drăguţă. Ţi-am spus, mi-am păstrat puritatea şi castitatea pentru tine. Iar după noaptea trecută trebuie să admit că a meritat aşteptarea. Mattie îşi simţi obrajii colorându-se în trandafiriu, aşa că îşi făcu de lucru scoţând o carte de vizită din po­ şetă şi mâzgălind un scurt mesaj pe spatele acesteia. - îi las asta sub uşă. - Transmite-i mulţumiri pentru rochia roşie, murmu­ ră Hugh când Mattie, ţinând în mână peticul de satin şi pantofii cu toc, trecu pe lângă el. Fără să-l bage în seamă, ieşi pe coridor şi se îndreptă spre camera lui Evangeline, unde îngenunche pentru a împinge cartea de vizită şi rochia roşie pe sub uşă. Brusc, aceasta se deschise. - Ce naiba? bombăni Evangeline somnoroasă. O, tu erai, scumpo. Ai avut o noapte bună? Mattie se ridică rapid în picioare. Clipi surprinsă văzând ţinuta lui Evangeline, un halat de nailon negru, complet transparent, mărginit cu blană falsă pufoasă în partea de jos şi pe linia decolteului. Făcuse efortul de a se încălţa cu o pereche de pantofi cu toc tot negri, şi aceştia tiviţi cu blană falsă. -E u tocmai plecam. Voiam să-mi iau la revedere. Şi să îţi amintesc că, dacă ajungi vreodată prin Seattle, vreau să mă cauţi neapărat. Ai numărul meu pe cartea de vizită.

O rază de speranţă

107

-Poţi fi sigură de asta. Evangeline zâmbi peste un căscat şi o prinse într-o îmbrăţişare strânsă. Mult no­ roc, scumpo. Apoi îşi lăsă privirea să alunece dincolo de Mattie. Cu el pleci? Mattie aruncă un ochi peste umăr şi îl văzu pe Hugh sprijinindu-se neglijent de balustrada palierului, cu bra­ ţele încrucişate la piept. - Ăăă, da. Decolăm în câteva minute. - Fereşte-te de tipii cărora le place să îţi facă favoruri, o avertiză Evangeline. Mai devreme sau mai târziu ajung să considere că eşti proprietatea lor. - Am să ţin minte asta. Cu bine, Evangeline. Ai grijă de tine. - Cu bine, scumpo. Păstrează rochia. Arată fantastic pe tine, şi nu am chef s-o modific din nou. Mattie studie rochia, spunându-şi că nu voia s-o mai vadă vreodată. - O, nu aş putea nicidecum... -N u, nu, vorbesc serios. Ia-o ca pe un cadou, ca între colege de breaslă. După cum ziceam, trebuie să rămâ­ nem unite. -Mulţumesc. Conştientă că nu avea nici o soluţie politicoasă pentru a refuza darul, Mattie îndesă rochia minusculă în poşetă şi zâmbi. Rămâi cu bine, deci. - Ne vedem. Evangeline căscă somnoroasă şi închise uşa. Când se întoarse, Mattie descoperi că Hugh continua s-o privească mut de lângă balustradă. Rămase şi ea ne­ mişcată, incapabilă să găsească vreo replică inteligentă. - Eşti gata? o întrebă el. -D a . Micul avion privat aterizâ pe unica pistă din St. Gabriel cu cinci minute înainte ca insula să fie lovită de o rafală de ploaie. Până când pilotul reuşi să oprească în dreptul terminalului principal, o clădire care nu era cu mult mai răsărită decât o baracă mare din tablă on­ dulată de aluminiu, deja turna cu găleata.

108

Amanda Quick

Mattie fu surprinsă să constate că se simţea revigora­ tă de ruperea de nori. Ba chiar râse când sări pe asfalt şi porni în fugă spre baracă. -Nu-ţi face griji, se opreşte în câteva minute, o asigu­ ră Hugh prinzând-o de încheietură şi trăgând-o la adă­ post în clădire. Mattie îşi scutură apa din păr şi ascultă răpăitul ploii pe acoperiş, uitându-se curioasă în jur. Cei câţiva băr­ baţi care se găseau în aeroport îl întâmpinară pe Hugh cu o familiaritate relaxată. - Salutare, Abbott. Ce ţi-ai adus cu tine? Un mic su­ venir? întrebă unul dintre ei. - Faceţi cunoştinţă cu logodnica mea, Mattie Sharpe. Mattie se crispă. Situaţia avea să se dovedească mai stânjenitoare decât anticipase. După toate aparenţele, în mintea lui Hugh lucrurile erau bătute în cuie. - încântat de cunoştinţă, Mattie. - Mult succes, domniţă. Lui Abbott i-ar prinde bine cineva care să-i mai şlefuiască manierele. - Când e nunta? Rânjind, Hugh o conduse pe Mattie prin micul terminal. -N u vă faceţi griji, băieţi. Veţi fi invitaţi cu toţii la petrecere. Mattie se trezi din nou afară, unde îi aştepta un jeep. Ploaia începuse deja să se risipească, lăsând în urmă un peisaj verde din care ieşeau aburi. In ciuda temerilor ei, fu cuprinsă de un sentiment de încântare. Aceasta era insula lui Hugh; casa lui. Acesta era locul în care fusese dispusă să se mute, fără a-1 fi văzut niciodată, cu un an în urmă. Nu putu să nu se întrebe cum ar fi fost viaţa ei dacă Hugh i-ar fi acceptat oferta de a-1 însoţi. - O să-ţi placă la nebunie aici, o anunţă el când urcă la volan. Cum ea nu spuse nimic, adăugă: Primul lucru pe care îl vom face în după-amiaza asta va fi să-ţi luăm nişte haine. Chestia aia roşie e a naibii de drăguţă, dar nu poţi s-o porţi tot timpul, nu? - Probabil că nu.

O rază de speranţă

109

- O să ne oprim în oraş înainte să te duc să vezi casa. Poţi să faci câteva cumpărături până eu trec pe la birou. Drumul spre minusculul orăşel de pe St. Gabriel urma stâncile de deasupra mării. Dintr-o parte era mărginit de vegetaţia bogată a junglei, iar dedesubt, pe cealaltă parte, Mattie văzu plaje cu nisip alb şi va­ luri înspumate. La mică distanţă de ţărm se zăreau o navă gri a Marinei şi un imens vas de croazieră cu si­ luetă elegantă. -M arina opreşte aici cu regularitate. Aşa e de ani buni. Dar acum încep să crească în amploare şi activită­ ţile turistice, îi explică Hugh peste zgomotul vântului ce se năpustea prin ferestrele deschise ale jeepului. Vasul de croazieră face escală o dată pe săptămână. Un mare lanţ hotelier se gândeşte să amenajeze aici o staţiune de lux. In plus, sunt tot mai mulţi pasionaţi de scufundări. St. Gabe e pe val, drăguţă, iar tu şi cu mine o să luăm parte activ la transformările prin care va trece. Conducea maşina pe drumul îngust şi întortocheat cu aceeaşi competenţă eficientă şi relaxată care-i carac­ teriza toate acţiunile. Privirea lui Mattie se îndreptă asu­ pra mâinilor iui puternice, curbate în jurul volanului. Mintea îi fu năpădită de amintiri cu aceleaşi mâini mişcându-se pe trupul ei în noaptea precedentă. Stilul lui Hugh de a face dragoste nu putea fi descris nicidecum ca abil, dar avea o forţă brută şi o pasiune elementară care se dovediseră la fel de copleşitoare ca şi prima dată, cu un an în urmă. Mattie se înfioră, amintindu-şi propria ei reacţie incontrolabilă. Noaptea tre­ cută, când se trezise şi îl găsise aplecat asupra ei, nimic nu mai contase pe lume în afară de dorinţa de a-şi uni trupul cu al lui. Neghioabă. Idioată. Orăşelul aşezat în jurul unui superb port natural avea un aer vetust. Era evident că nimeni nu se dădea peste cap pentru a-i atrage pe turiştii care, conform spuselor lui Hugh, începeau să vină pe St. Gabriel.

110

Amanda Quick

- încă nu suntem obişnuiţi să avem turişti aici, îi ex­ plică el când parcă jeepul în faţa clădirii care, potrivit firmei mari de la intrare, găzduia Abbott Charters. Dar cât de curând locuitorii o să se dezmeticească şi o să pri­ ceapă că urmează să ne îmbogăţim cu toţii. Când se va întâmpla asta, o să vezi şi iniţiative civice în oraş. Haide, drăguţă, am să-ţi fac cunoştinţă cu o parte dintre oame­ nii care lucrează pentru mine. Curioasă, în ciuda sentimentelor confuze pe care le nutrea faţă de Hugh, Mattie îl urmă în sediul Abbott Charters. Era o clădire tip depozit, cu un mic birou in­ tr-un colţ. Pe pereţi se aflau câteva calendare înfăţişând femei excesiv de bine dotate, în haine care semănau cu rochia roşie dăruită de Evangeline. -M attie, aceştia sunt Ray şi Derek. Ei sunt piloţii mei, o anunţă Hugh când doi bărbaţi, unul tânăr şi unul de vârstă mijlocie, îşi dădură jos picioarele de pe masă şi se ridicară. Mattie zâmbi şi le strânse mâinile. Cei doi aveau as­ pectul tipic al piloţilor obişnuiţi să zboare în zone sălba­ tice, emanând duritate şi o aură de bravură. O măsurară din cap până în picioare cu o expresie libidinoasă, însă părură să înţeleagă din atitudinea lui Hugh că era pro­ prietatea privată a şefului. -A ţi făcut livrarea aia pentru guvern până pe St. Julian? întrebă Hugh, oprindu-se lângă o masă veche din metal şi luând un teanc de hârtii. -A m dus-o ieri, şefule, spuse laconic Ray, pilotul mai tânăr. Tu pe unde ai umblat? Am auzit că au fost ceva probleme în Purgatory. Ai fost prins la mijloc? - Mattie a fost prinsă. Pe ea am găsit-o la timp, dar Cormier e mort. - Pe toţi dracii! Cine i-a făcut felul? -N u ştiu încă, spuse Hugh, aruncând hârtiile deo­ parte. Dar mai devreme sau mai târziu am să aflu. Uimită de certitudinea rece din tonul lui, Mattie se întoarse să-l privească. Nu ştiuse că intenţiona să dea de urma ucigaşului lui Cormier.

O rază de speranţă

111

- Hugh? Cum adică ai de gând să afli? Cum poţi să faci asta? -Nu-ţi bate tu capul, drăguţă. îi zâmbi şi se întoarse spre celălalt pilot. Ai terminat inspecţia la Cessna? - Da, şefule. Nu sunt probleme majore. - Ai verificat conducta de combustibil la Beech? - E reparată. -Te-ai uitat după urme de coroziune? - Sigur, şefule. Ca întotdeauna. Derek îi făcu cu ochiul lui Mattie şi adăugă pe un ton conspirativ: Individul e un adevărat tiran când vine vorba de întreţinere. -D acă vrei să te trezeşti cu echipamente coroda­ te când eşti deasupra oceanului, n-ai decât, bombăni Hugh. Dar fă-o în avionul altcuiva, nu într-al meu. Pot oricând să găsesc alţi piloţi, însă avioane bune nu se găsesc pe toate gardurile. Ray îi adresă lui Mattie un rânjet larg. - Nu-ţi face griji, e doar gura de el. De cele mai multe ori, adică. - Am să ţin cont de asta, replică ea zâmbitoare. - Pun pariu că eşti pregătită să mergi la cumpărături, nu-i aşa, drăguţă? interveni Hugh. Sunt câteva magazine în apropiere. Ce-ar fi să mergi să arunci o privire până termin de verificat aici? Vin şi eu în câteva minute. - în regulă. Vag iritată că fusese expediată ca şi cum ar fi fost un copil prea mic pentru a auzi o conversaţie de adulţi, se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi mari spre uşă. - Cred că e nervoasă, şefule, comentă Derek. - A avut parte de mult stres în ultima vreme, îi expli­ că Hugh. La doar două clădiri de sediul Abbott Charters, Mattie văzu o vitrină în care erau expuse, printre alte­ le, perechi de blugi şi tricouri cu mânecă scurtă. Intră şi îşi alese rapid câteva produse. Nu erau prea multe opţiuni. Când ieşi, peste câteva minute, traversă strada ca să arunce o privire la bărcile care se legănau în port. Erau mai multe bărci cu pânze, câteva bărci de pescuit

112

Amanda Quick

şi un iaht de croazieră cu numele firmei Abbott Char­ ters imprimat frumos pe provă. După toate aparenţele, Hugh nu se limita la domeniul transportului aerian. Era un om de afaceri abil, care ştia să se întindă în toate direcţiile. Se plimbă de-a lungul ţărmului, studiind peisajul pi­ toresc cu o senzaţie bizară de déjà-vu. Aceasta ar fi fost casa ei dacă s-ar fi mutat cu un an în urmă. Cumva, totul arăta exact cum trebuia, aşa cum îşi imaginase. Se aplecă peste parapetul de beton şi se trezi holbându-se la secţiunea neacoperită din pupa unei bărci. Preţ de o clipă nu-i veni să-şi creadă ochilor. Avea în faţă o pictură pe jumătate terminată. Aceasta se afla pe un şevalet care fusese montat în mijlocul unui talmeş-balmeş de pensule, vopsele, colaci de frânghie şi echipamente de pescuit. Tabloul era neterminat, dar era extraordinar. Artis­ tul pornise de la priveliştea scăldată în soare a străzii principale de pe St. Gabriel, însă nu se limitase la o sim­ plă reproducere a cheiului, a barurilor şi a faţadelor de magazine spălăcite care se înşirau de-a lungul ţărmului. Aceasta nu era o scenă de paradis insular numai bună pentru o carte poştală. Era o imagine primitivă, incredi­ bil de senzuală, de o frumuseţe sălbatică. Sub penelul artistului, jungla din spatele oraşului era înfiorată atât de o primejdie invizibilă, cât şi de viaţă în cea mai brută formă a ei. Apele portului ameninţau mi­ nusculul avanpost al civilizaţiei, oferind însă şi speranţă pentru viitor. Avea în faţa ochilor o afirmaţie universală privind condiţia umană şi, în acelaşi timp, un peisaj hipnoti­ zant. Era o operă de artă pe mai multe niveluri, accesi­ bile pentru o mare varietate de privitori. Mattie îşi dădu seama imediat că ar fi putut să obţină o mică avere vânzând-o în Seattle. Poate chiar o avere considerabilă, dacă reuşea să ţeasă suficient mister în jurul artistului. Instinctele ei de femeie de afaceri se treziră la viaţă. Precum un ogar care tocmai prinsese o urmă, coborî

O rază de speranţă

113

în grabă treptele cheiului şi aruncă o privire prin gea­ mul cabinei. Trebuia să-l găsească pe artist, şi spera din tot sufletul ca acesta să nu aibă deja un contract cu pro­ prietarul unei galerii. Se aplecă să strige în cabină: - E cineva acolo? Nu primi nici un răspuns. Aşteptă nerăbdătoare câteva clipe. Când nu văzu nici urmă de viaţă, încercă din nou, menţionând numele pictat pe corpul ambarcaţiunii: - Scuzaţi-mă. E cineva la bordul lui G r i f f i n ? - Nu-ţi face mari iluzii că ai să primeşti vreun răspuns de la bătrânul Silk, domniţă. E instalat deja la Hellfire. N-o să se întoarcă până nu îl scoate Bernard pe uşă cândva după miezul nopţii. Mattie aruncă o privire pe chei şi văzu un bătrân lăsat pe vine deasupra unui colac de frânghie. Avea pielea tăbăcită şi ochii îi erau mijiţi într-o expresie per­ manentă de uitat chiorâş spre soare. Purta nişte pan­ taloni vechi care stăteau să cadă de pe trupul sfrijit şi o beretă care fusese decorată la un moment dat cu o insignă militară. - Bună ziua, spuse ea politicos. Caut persoana care a pictat tabloul acela. - Păi, despre Silk e vorba. Mereu îşi face de lucru cu paleta de vopsele. Mai puţin când e ocupat cu munca sau cu băutura, bineînţeles. -Aha. Şi să înţeleg că acum bea? - Da. Uită-te cât e ceasul. Drace, e aproape patru! Silk întotdeauna o tuleşte la Hellfire la trei fix în fiecare miercuri. îşi respectă cu sfinţenie obiceiurile. - Mulţumesc pentru informaţie. Am să încerc la Hell­ fire. E aici, pe ţărm? - Da. Dar nu cred că ar fi o idee bună să mergi acolo, domniţă. Bătrânul o studie sceptic. Silk poate deveni cam dificil după câteva pahare, mai ales când e vorba de femei. îi plac femeile, şi nu are prea multe la îndemână prin părţile astea. Doar câte o turistă din când în când. Bărbatul scuipă în apă un cocoloş de tutun de mestecat.

114

Amanda Quick

Nici unul dintre noi nu are prea multe femei la înde­ mână. Puţine ajung prin părţile noastre, de regulă se opresc în Hawaii. E mai nasol decât dacă am trăi într-o blestemată de mănăstire. -C h ia r aşa? Păi atunci de ce aţi ales să locuiţi toc­ mai aici? - M-am obişnuit, presupun. Ce treabă ai cu Silk? - Vreau doar să fac nişte afaceri cu domnul Silk. - Da? Interesant, nu mi-aş fi dat seama din prima. Eşti cam subţirică pentru aşa ceva, nu crezi? Dar dacă asta urmăreşti, eu unul i-aş cere banii în avans în locul tău. Lui Silk nu-i place să plătească după ce treaba s-a consumat, dacă înţelegi la ce mă refer. - Am să ţin cont de sfatul dumneavoastră, îl asigură Mattie, pornind spre scările care duceau la stradă. Noutatea de a fi luată drept prostituată începuse să-şi cam piardă farmecul, reflectă ea. Era timpul să se întoar­ că acasă, dar nu înainte de a obţine câteva tablouri de la acest domn Silk. Nu voia să treacă acea excursie în Pacific la categoria dezastrelor absolute, însă deocamdată toate firele du­ ceau în acea direcţie.

capitolul 7 Hellfire nu se deosebea prea mult de taverna în care Mattie şi Hugh fuseseră în seara precedentă. Localul, expus brizei, era dotat cu un ventilator de tavan leneş şi un bar lipsit de orice sofisticare. Erau expuse sticle de bere, whisky, rom, votcă şi gin, dar vin alb nu se servea, din câte putu să observe Mattie. Clientela, puţin numeroasă, era alcătuită exclusiv din bărbaţi care arătau ca şi cum şi-ar fi petrecut toată viaţa lucrând la docuri şi pe bărcile de pescuit. într-un colţ erau aşezaţi câţiva marinari care probabil tocmai coborâseră de pe nava militară pe care o văzuse ancorată în port.

O rază de speranţă

115

Intr-un alt colţ, la marginea dinspre stradă a terasei, se afla un munte de om. Avea o barbă încâlcită şi o claie de păr care fusese roşu-aprins la un moment dat. Purta pantaloni scurţi, şlapi şi o cămaşă cu imprimeu floral care dezvăluia o fâşie lată de piept bronzat. Pe masa de ratan din faţa lui se zărea un pahar de whisky. Petele de vopsea de pe pantalonii bărbatului îi alun­ gară lui Mattie orice îndoială. Cu zâmbetul larg pe care-1 destina în general clienţilor galeriei, străbătu taverna ignorând fluierăturile libidinoase şi plescăiturile ce ră­ sunară dinspre grupul de marinari. -Dom nule Silk? Sunt Mattie Sharpe din Seattle. Tocmai am văzut tabloul la care lucraţi pe G r if fi n , şi mi se pare absolut minunat. Aş dori să discutăm despre un contract de intermediere. Uriaşul îşi suci foarte lent gâtul spre ea şi o fixă cu ochii săi albaştri, vag injectaţi. Mattie nu cunos­ cuse niciodată un artist mai puţin nerăbdător să-şi vândă lucrările. - Ei, ei, ei. Avea o voce pe măsura înfăţişării, gravă, sonoră, cu accent sudist. Cine naiba ziceai că eşti? - Mattie Sharpe. Sunt proprietara galeriei Sharpe Reaction din Seattle, iar dacă lucrarea pe care am văzut-o la bordul bărcii e reprezentativă pentru grosul operei dum­ neavoastră, mi-ar plăcea foarte mult să vă fiu agent. Bărbatul îi oferi un zâmbet leneş care dezvălui doi dinţi de aur. -G rosul operei mele, zici? Ia loc, Mattie Sharpe, şi dă-mi voie să-ţi ofer ceva de băut. Putem purta o con­ versaţie foarte interesantă despre alte chestii groase de-ale mele. - Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe scaunul de vi­ zavi. Silk e numele pe care îl preferaţi, sau mai degrabă cel de botez? - Dulceaţă, poţi să-mi spui oricum doreşte inimioara ta. Dar dacă nu îţi vine în minte nimic mai bun, Silk e în regulă. Se întoarse şi îi strigă barmanului: Bernard, băiete, adu-i domniţei orice doreşte. - Ş i ce anume doreşte, Silk? îi strigă barmanul.

116

Amanda Quick

Silk se întoarse spre Mattie. - Ce să fie, Mattie Sharpe? - Un ceai cu gheaţă mi-ar pica bine. - Hei, Bernard, ai nişte ceai cu gheaţă pentru domniţă? -C red că am nişte ceai şi ştiu sigur că am gheaţă. Mă gândesc că pot să le amestec, dar o să-mi ia câteva minute. -Nu-i nici o grabă, Bernard. Nu-i absolut nici o grabă. Eu şi domniţa o să stăm cuminţi aici şi o să ne cunoaştem mai bine. Nu-i aşa, Mattie Sharpe? Lui Mattie îi trecu prin minte că individul era ceva mai beat decât păruse iniţial. - Mă interesează tablourile tale, Silk. - Lasă tablourile. Putem discuta despre asta mai târ­ ziu. Mult mai târziu. Povesteşte-mi despre tine, Mattie Sharpe. Spune-mi ce-ţi place să mănânci, care e culoarea ta favorită şi cum îţi place să te tăvălească un bărbat. Spune-mi totul în cele mai mici detalii. Mă străduiesc întotdeauna să ofer plăcere. Mattie se zgâi la el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. - Galeria mea are mare succes, Silk, începu ea entu­ ziastă. Sunt convinsă că lucrările tale s-ar bucura de o atenţie deosebită. Au farmecul atemporal al artei pei­ sagistice şi impactul imediat al unei declaraţii intense şi pasionale. Rânjetul lui Silk se lăţi. -Âsta-s eu, Mattie Sharpe. Pasiunea este punctul meu forte. -T oţi artiştii buni sunt pasionaţi de munca lor. Ascultă, eu nu voi rămâne decât foarte puţin timp pe St. Gabriel, dar, dacă reuşim să încheiem un contract, mi-ar plăcea ca la plecare să iau şi câteva dintre lucrările tale cu mine. Bărbatul îşi propti un cot pe masă şi îşi sprijini bărbia lată în palmă. - îţi place lent şi blând, sau rapid şi în forţă? Mă pot plia pe oricare dintre stiluri, dar nu degeaba mi se spu­ ne Silk. Prefer să fac sex lent şi blând, eventual cu tine

O rază de speranţă

117

deasupra. Eşti cam mititică, şi n-aş vrea să te zdro­ besc din neatenţie. Da, cred că încet şi blând ar fi cel mai bine. Cu un geamăt exasperat, Mattie se ridică în picioare. - Cred că ar fi mai bine să purtăm altă dată conver­ saţia asta. - Prostii. Ne descurcăm excelent, Mattie Sharpe. Stai jos şi povesteşte-mi în continuare. O mână masivă se năpusti într-un gest fulgerător şi se închise peste încheietura ei. Degetele lui erau înzestrate cu o forţă enormă. Mattie icni când fu smucită înapoi pe scaun. Se ştia că artiştii puteau fi teribil de dificili uneori, dar situaţia începea să scape de sub control. - Dă-mi drumul, spuse ea pe un ton foarte ferm. - Ei, ei, nu te pripi în halul ăsta, scumpo. Bernard o să-ţi aducă îndată ceaiul cu gheaţă, şi poţi să-l bei cât stăm de vorbă. Apoi o luăm agale spre G r i f f i n şi ne-o tragem până uităm amândoi cum ne cheamă. Ce părere ai? - Am zis să-mi dai drumul. - Nu te agita, dulceaţă. Ţi-am zis, încet şi blând. Toate la timpul lor. Silk îi rânji fericit. Voi fi în vârf de formă după alte câteva pahare. Fin ca mătasea, aşa se zice. - Nu am nici cea mai vagă intenţie de a te vedea în vârf de formă. Mattie înşfăcă paharul de whisky şi azvârli băutura rămasă direct în faţa lui Silk. Profită apoi de momentul de confuzie ca să-şi elibereze mâna şi să se dea rapid în spate. -H ei, omule, ce crezi că faci? mugi unul dintre marinari, ridicându-se în picioare. Las-o în pace pe domnişoară. - Da, las-o în pace pe fetişcană! ţipă un alt bărbat de la aceeaşi masă. Ar prefera de departe o companie civili­ zată, pun pariu. Nu-i aşa, domniţă? Cel de-al doilea marinar se ridică şi el, clătinându-se uşor până îşi găsi echilibrul. Restul comesenilor îl imi­ tară; după cum putu observa Mattie, manifestau diverse grade de stabilitate.

118

Amanda Quick

Se auzi un scrâşnet de lemn pe podeaua măcinată în vreme ce ceilalţi clienţi îşi traseră scaunele şi să­ riră în picioare. Strigătele entuziaste se transformară în chiuituri. Silk îşi pierdu subit interesul faţă de Mattie. Ridicându-se cât era de lung, tună: - Ei, băieţi, se pare că a apărut o uşoară neînţelegere. Ce-aţi zice să rezolvăm problema cum se cuvine, ca nişte gentlemeni? -Oricând doreşti. Te susţinem cu tot dragul îm­ potriva pămpălăilor ăstora din Marină, tu numai dă comanda. -N u cumva să pleci, Mattie Sharpe, îi ordonă Silk. Termin aici într-un minut, după care putem continua de unde am rămas. Cu un urlet teribil, se năpusti spre grupul de ma­ rinari. Clienţii obişnuiţi ai barului Hellfire îi urmară exemplul. Mattie fu năucită de rapiditatea cu care izbucni băta­ ia. Ducându-şi instinctiv o mână la gât, se dădu într-o parte pentru a evita un scaun zburător, apoi se retrase în grabă spre uşă. Un bărbat care aparent renunţase la bărbierit şi la fo­ losirea deodorantului îndată ce se mutase pe St. Gabriel se întinse să o prindă de braţ. - Ce-ai zice s-o tulim de aici, scumpete? N-o să ne sim­ tă nimeni lipsa. Mattie îşi înfipse cotul în coastele individului şi se eliberă din strânsoare. Se chinui stângace să-şi deschi­ dă poşeta. - Mă auzi, Silk? strigă ea peste vacarm. -T e aud cât se poate de clar, Mattie Sharpe. Mă în­ torc imediat la tine. Silk trânti un pumn cărnos în faţa unui ghinionist şi se întoarse să-i ofere tinerei femei un rânjet larg. Mattie îşi culese din poşetă o carte de vizită şi o flu­ tură prin aer.

O rază de speranţă

119

- îţi las cartea mea de vizită aici, pe bar. Te caut mâi­ ne dimineaţă după ce... ăăă... îţi revii. Cred sincer că putem colabora şi... Au! Vocea ei se transformă Intr-un schelălăit când dreptun­ ghiul de carton îi fu smuls dintre degete, iar o mână de bărbat familiară îi prinse braţul ca într-o menghină. - Pe toţi dracii, mârâi Hugb. Ar fi trebuit să mă aştept la asta. Nu pot să te las singură nici o clipă? -Hugh. Mattie oftă uşurată. Slavă Domnului că tu eşti. Cu toată sinceritatea îţi spun, începuse să-mi fie cam frică. Artiştii sunt de regulă excentrici, dar nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Hugh o apucă de ceafă ca pe o pisică şi o târî spre uşă. - Presupun că de la tine a pornit tot tâmbălăul. -D e la mine? exclamă ea scandalizată. Nu am avut nimic de-a face cu bătaia asta stupidă. Doar încercam să pun la cale o colaborare de afaceri. -Aha. -Sigur că de la ea a început totul, Abbott, interve­ ni barmanul. A intrat cu tupeu şi s-a aşezat direct la masa lui Silk. La cum îl cunoşti pe Silk, îţi închipui ce s-a întâmplat mai departe. Şi ştim amândoi că Miles va cere despăgubiri. -Trimite-i factura lui Silk, sugeră Hugh. -N u pot să fac asta. O să încerce să o plătească tot printr-un tablou. Avem deja o grămadă puse la păstrare în camera din spate. Nu ne mai trebuie unul. - în regulă, în regulă. Pune-mi mie în cârcă tot ce nu reuşeşti să obţii de la Marină. - Am priceput. Bernard se apucă să lustruiască pahare. în celălalt ca­ păt al barului, bătaia nu dădea semne de domolire. -N u vă grăbiţi chiar aşa, spuse Mattie. Nu ar trebui să plăteşti tu pentru daunele produse aici. Nu este vina ta, Hugh. -Ş tim cu toţii cine e de vină. Hugh o smuci spre uşă. Dar nu-ţi face griji. Am de gând să-mi scot pârleala.

120

Amanda Quick

Doar că de plătit o să plăteşti tu, cu funduleţul ăla dulce al tău. -N ici vorbă! Sunt o victimă perfect nevinovată. înainte ca Hugh să apuce să răspundă, o voce famili­ ară răsună peste bufniturile surde de pumni şi şuieratul scaunelor zburând prin aer. - Ei, blestemăţie, stai niţel, Abbott. Ce-ţi închipui că faci? Nu poţi s-o ştergi de aici cu fetişcana. Eu am pus primul mâna pe ea. Laso în pace. Aici termin repede. Hugh se întoarse să-l înfrunte pe Silk, care tocmai ieşise din mijlocul bătăii pentru a-şi revendica victima fugară. - îmi pare rău, Silk. E o mică neînţelegere la mijloc. Mattie e a mea. Am adus-o cu mine din Purgatory. Silk făcu ochii mari de indignare. - Du-te, mă, de aici! - Mă tem că aşa e. Acum o să te rog să ne scuzi, noi am plecat. - Nu-i cinstit, Abbott. -Ştiu , Silk, dar aşa stau lucrurile. Eu am descope­ rit-o, a mea e. Mattie îşi ieşi din fire. -V reţi să încetaţi să mai vorbiţi despre mine ca şi cum aş fi o bucată de carne? Se feri instinctiv când un pahar şuieră pe lângă capul ei şi se sparse de perete. în clipa următoare, mâna masi­ vă a lui Silk o prinse de încheietură. - Nu-ţi face nici o grijă, Mattie Sharpe. Cu mare drag am să-i dau lui Abbott nişte lecţii de bune maniere. Şi-a cam luat nasul la purtare în ultima vreme. - O, Doamne! -D ă-i drumul, Silk, îi ordonă Hugh pe când sărea din calea unui scaun zburător. - Dar toată vânzoleala asta are un singur scop: ca eu şi Mattie să mergem să ne-o tra... Au! Silk îşi pierdu echilibrul şi căzu la podea ca un stejar doborât când Hugh îl seceră cu piciorul şi cu o mână. -Ţi-am zis să-i dai drumul. Ştii că întotdeauna vor­ besc serios.

O rază de speranţă

121

Silk se propti în coate şi o privi pe Mattie cu ochii mijiţi. - Ziceai că ai adus-o cu tine din Purgatory? - Da. Am să mă însor cu ea de îndată ce reuşesc să rezolv formalităţile. -N u glumeşti? Hei, pot să vin la petrecere? Nu am mai fost la o nuntă adevărată de ani buni. -Sigur, spuse Hugh relaxat, fără să bage în seamă oftatul lui Mattie. Poţi să vii la petrecere. Silk se ridică în picioare clătinându-se, se şterse de praf şi i se adresă rânjind tinerei femei: - Nu-ţi face griji, Mattie Sharpe. O să am eu grijă să fie o petrecere de pomină. O să invităm toată blestema­ ta de insulă. Se întoarse şi porni legănat spre încăierare. - Să sperăm doar că nu se răneşte la mână, bombăni Mattie în timp ce Hugh o scotea în stradă. - Pe toţi dracii din iad! Hugh o împinse pe locul din dreapta al jeepului şi urcă lângă ea. Doar la asta te poţi gândi? -Talentul poate fi descoperit oriunde. Mi-ar părea rău să-i văd cariera artistică distrusă din cauză că s-a ră­ nit la mâini într-o încăierare de beţivi. - Silk nu are o carieră artistică. Lucrează pentru mine, atât cât lucrează, iar în restul timpului fie se joacă de-a pictura pe barca lui, fie se îmbată la Hellfire. Din când în când dă peste el marele noroc de a se întâlni cu o turistă care să-l găsească pitoresc. - înţeleg. Hugh îi aruncă o privire piezişă. - După cum te-ai purtat, nu e de mirare că a avut im­ presia că o să-i surâdă norocul în după-amiaza asta. -Pentru numele lui Dumnezeu! Vorbeşti de parcă m-aş fi dus acolo să-l agăţ. - Păi nu asta ai făcut? -N u , nu asta am făcut. Intenţia mea era să-i ofer un contract de intermediere. -C e dracu’ îţi închipuiai că faci când te-ai dus sin­ gură într-o tavernă şi te-ai aşezat la masa unui bărbat

122

Amanda Quick

complet necunoscut? se răsti Hugh. Unde ţi-e mintea, Mattie? - încetează să te mai porţi ca şi cum ceea ce s-a întâm­ plat acolo a fost doar din vina mea. - Chiar a fost din vina ta. - Hugh, nu vreau să mai aud nici un cuvânt pe tema asta, ne-am înţeles? Ţi-am mai spus, nu-mi place să îţi ascult lecţiile moralizatoare. Şi, dacă tot ai deschis su­ biectul, mai e ceva ce ar trebui să menţionez. încetează să mai răspândeşti vestea că urmează să ne căsătorim. - De ce? E adevărat. - Nu e adevărat. Nu ne-am făcut planuri de căsătorie. Nu o să reuşeşti decât să te faci de râs dacă insişti să le spui tuturor că ai să îmbraci cât de curând costumul de mire. Hugh îşi luă ochii de la drum doar cât să-i arunce o privire usturătoare. - Ce naiba vrei să spui cu asta, că nu ne căsătorim? Am lămurit treaba azi-noapte, pe toţi dracii. -Nu am lămurit nimic azi-noapte! ţipă Mattie. Am fă­ cut sex împreună, doar atât. Dacă ţii minte, am mai făcut asta o dată, şi nu s-a lăsat cu nici o nuntă. - Dumnezeule, femeie, ai de gând să-mi scoţi din nou ochii cu o chestie care s-a întâmplat acum un an? - Da, pentru că o meriţi. Mattie se agăţă de portieră când Hugh apăsă brusc pe frână. De ce ne-am oprit? - Pentru că suntem în toiul unei dispute şi vreau să-i acord întreaga mea atenţie, zise Hugh întorcându-se cu faţa spre ea. Ce te-a apucat? Ştiai de azi-dimineaţă că, din punctul meu de vedere, totul e limpede între noi. - Nu e nimic limpede, dar cum aş fi putut îndrăzni să-ţi explic? Nu mă asculţi niciodată. - Dă-mi o şansă. Lămureşte-mă. Spune-mi de ce nu vrei să te măriţi cu mine, îi ceru el pe un ton aspru. - încearcă invers, Hugh. De ce ar trebui să mă mărit cu tine? - Pentru că mă iubeşti. -A şa să fie? Cum de eşti atât de sigur? îl întrebă ea furioasă.

O rază de speranţă

123

-A m ştiut-o dintotdeauna. Arăta exasperat şi nepu­ tincios, ca orice bărbat prins în mijlocul unei discuţii pe o temă atât de delicată. încă din noaptea aceea pe care am petrecut-o împreună acum un an. Chiar şi înainte de asta, dacă vrei să ştii adevărul. Nu eram complet orb la felul în care te purtai în preajma mea. Erai în perma­ nenţă speriată şi neliniştită. - Din cauza stresului. - Nu-mi băga scuze cu stresul. Dacă pe atunci nu eram sigur în privinţa sentimentelor tale, după ultimele opt luni în care te-ai străduit să mă eviţi de fiecare dată când ai avut ocazia nu mai am nici un dubiu. Ţi-era teamă de mine pentru că ştiai ce efect aş fi avut asupra ta. - Prostii. - Ş i dacă aş mai fi avut vreo urmă de îndoială, ai înlăturat-o azi-noapte. M-ai dorit, Mattie. Recunoaşte, ce naiba. M-ai dorit. -N u ştiu ce m-a lovit. Mi-am pierdut minţile, proba­ bil din cauza stresului. -N u a fost din cauza blestematului de stres. M-ai dorit. Nu poţi ascunde aşa ceva. - Mai trebuie să-ţi atrag atenţia că a dori nu înseamnă neapărat şi a iubi? - Ba da, în cazul tău. -N u ai de unde să ştii asta, lua-te-ar naiba! ţipă ea. - Mattie, drăguţă, începi să te enervezi. -Normal că mă enervez. Iar încerci să-mi distrugi toate reperele. Nu am să te las să o faci şi a doua oară, Hugh. Mi-a luat şi aşa mult timp până m-am repus pe picioare data trecută. Ai priceput? N-am să te las să-mi faci asta. -Drăguţă, ascultă-mă. Ţi-am spus că îmi pare rău. Atunci, la Seattle, nu eram în apele mele. Am făcut o greşeală pe care n-am încetat s-o regret. Dar de data asta va fi diferit. - A, da? întrebă ea cu ferocitate. -B a bine că nu. - Dovedeşte-mi.

124

Amanda Quick

Cuvintele ei îl blocară pentru o clipă. O privi nedumerit. -C u m adică să îţi dovedesc? Cum ar trebui să fac asta? - Eşti sigur că vrei cu adevărat să te însori cu mine? -P e toţi dracii, da. De ce altceva aş îndura prostiile astea? - Pentru că mintea ta obsedată de atingerea obiective­ lor e fixată acum pe ideea că îţi doreşti o soţie. Pentru că îţi sunt la îndemână. Pentru că la un moment dat m-am oferit să mă mut aici, la capătul lumii, aşa că te gândeşti că nu o să fac nazuri în privinţa asta aşa cum a făcut sora mea. Pentru că îţi închipui că mă poţi ţine sub control. - Pui problema de parcă ar fi o tranzacţie de afaceri, remarcă el trecându-şi degetele prin păr. -Asta şi e,într-un fel. Iţi doreşti o soţie, iar eu par a fi disponibilă. In definitiv, nu ai prea multe oportunităţi de a-ţi găsi o tovarăşă de viaţă pe insula asta ruptă de lume. Un bărbat care lucra pe chei mi-a zis că se simte aici ca într-o mănăstire. -S ta i aşa, drăguţă... -E ste destul de clar motivul pentru care ţi s-a pus pata pe mine după ce Ariei a ales să rupă logodna. De la mine ştii la ce să te aştepţi, şi probabil ţi-am pă­ rut mult mai uşor de ţinut în frâu decât soră-mea. în fond, eu nu fac scene. Nu mă cert în public. Nu sunt melodramatică. - Haide, drăguţă, eşti ridicolă! - Nu, spuse Mattie încordată. Nu cred că sunt. Sunt realistă. Ceea ce nu pari să înţelegi tu este că nu mai sunt aceeaşi femeie de acum un an. Am luat câteva deci­ zii în dimineaţa aceea, după ce m-am umilit singură. - Ce decizii? - Mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată să fiu vioara a doua comparativ cu sora mea. M-am săturat să privesc de pe margine cum era curtată de toată lumea, în timp ce eu mă rugam ca telefonul să sune măcar o dată şi pentru mine. M-am săturat să mă trezesc cu foş­ tii ei prieteni care veneau la mine să caute înţelegere

O rază de speranţă

125

şi alinare. M-am săturat să o văd câştigând toate premii­ le şi primind toate aplauzele. - Pentru numele lui Dumnezeu, Mattie! - A fost umilitor să fiu considerată în permanenţă a doua opţiune, urmă ea cu înverşunare în glas. A fost insuportabil să văd cum diverşi oameni puneau crizele ei de isterie pe seama temperamentului artistic în dez­ voltare, în timp ce mie îmi ţineau lecţii despre autocon­ trol. M-au trimis de la un psiholog la altul ca să afle dacă eram doar lipsită de ambiţie sau pur şi simplu un caz fără speranţă. - Scuteşte-mă de o disertaţie despre traumele tale din copilărie, bine? Să-ţi spun ceva, drăguţă, habar nu ai ce înseamnă o traumă adevărată, zise Hugh scrâşnind din dinţi. Rămâi cu şcolile tale private simandicoase, cu lec­ ţiile tale de artă şi cu bogata mătuşă Charlotte. - Chiar aşa să fie? replică ea furioasă. -B a bine că nu. Ştii ce e o traumă? E atunci când taică-tu fuge în lume când tu ai şase ani, şi te bucuri să-l vezi plecat pentru că asta înseamnă că bătăile vor înceta. E să îţi vezi mama plasându-te la orfelinat pentru că nu este în stare să se ocupe şi de tine şi de viaţa ei mizerabilă şi nenorocită în acelaşi timp. E să-ţi spună toată lumea că inevitabil vei ajunge în puşcărie mai devreme sau mai târziu, pentru că te tragi dintr-o familie proastă. Mattie se holbă la el îngrozită, apoi îşi îngustă ochii. - O, nu, nu face asta, Hugh Abbott. Nu apela la terti­ pul ăsta vechi cu mine. - Ce tertip vechi? tună el. - Ai de gând să-mi stârneşti mila astfel încât propriile mele sentimente să pară lipsite de importanţă. De când mă ştiu, sentimentele mele au contat mai puţin decât ale oricui altcuiva. Toţi ceilalţi aveau dreptul să fie tem­ peramentali, dar nu şi eu. De la mine toată lumea se aştepta să fiu cuminte. -A , da? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Nu eşti deloc cuminte în momentul de faţă, drăguţă. Ţipi mai tare decât o blestemată de cârciumăreasă.

126

Amanda Quick

- Ş i ştii ceva? Mă simt excelent. în momentul ăsta am dreptul să mă simt folosită, pe toţi dracii. încerci să te foloseşti de mine. Eşti obişnuit ca ordinele să-ţi fie executate, ca lucrurile să se desfăşoare aşa cum vrei tu. Ariei te-a cam încurcat anul trecut, dar asta nu te-a oprit, nu? Te-ai regrupat şi ai decis să ataci o ţintă mai vulnerabilă. Ei bine, nu am de gând să o înlocuiesc. Nu şi de data asta. Ai priceput? - Mattie, nu aşa stau lucrurile. în mod evident, Hugh îşi recăpătase stăpânirea de sine. -Nu? M-ai ales pe mine pentru că îţi închipui că voi fi atât de recunoscătoare, încât am să mă pun în genunchi şi am să-ţi mulţumesc. Află că nu aşa o să stea lucrurile. - Drăguţă, ia-o uşurel, murmură Hugh încercând s-o liniştească. -B a n-am s-o iau uşurel. O să lămurim asta aici şi acum. Dacă într-adevăr mă doreşti, ar fi cazul să prezinţi şi o dovadă. -A m de gând să mă însor cu tine. Ce naiba vrei mai mult de atât? -A m să-ţi spun ce vreau, zise ea întărâtată. Să nu vi­ sezi că o să renunţ la cariera mea şi la prietenii mei şi la toate celelalte lucruri care mă aşteaptă la Seattle doar pentru a mă muta cu tine aici, la capătul lumii, ca să-ţi construiesc un cămin. - Dar, drăguţă... -încetează să-mi mai spui aşa! Dacă mă doreşti cu adevărat, Hugh Abbott, atunci poţi să renunţi la afa­ cerea ta şi la stilul tău de viaţă şi la prietenii tăi şi să te muţi la Seattle. Hugh căscă larg gura, holbându-se la ea cu o expre­ sie de uluire. Mattie îşi dădu seama că era prima dată când îl vedea luat complet prin surprindere. Satis­ făcută, îşi încrucişă braţele sub sâni şi îl studie cu o privire glacială. - Eşti nebună? Eu, să plec din St. Gabe? La câte am început să fac aici?

O rază de speranţă

127

- Asta pune subiectul într-o cu totul altă lumină, nu? remarcă ea suav. Cam la fel e şi pentru mine când îmi ceri să plec din Seattle. Hugh închise gura. Mâna lui mare se încleştă sălbatic pe volan. -Ă sta e un fel de joc? Pentru că nu îmi plac jocurile. -N u e nici un joc. Ţi-am zis, m-am săturat să tot fiu pe locul doi. Doar o dată, doar de data asta, ţine cont, vreau să ştiu că eu sunt prima. Vreau să fiu dorită pen­ tru cine sunt eu, nu ca înlocuitoare pentru Ariei. Doar o dată vreau să termin pe primul loc. Dacă nu pot să câştig, nu vreau nici măcar să mă înscriu în blestemata de cursă. Hugh tăcu vreme îndelungată, fără a-şi desprinde ochii impenetrabili de pe chipul ei. -Nu-mi vine să cred, spuse el în cele din urmă. - Ba să crezi, Hugh. -V rei să renunţ la Abbott Charters? Să uit de casa pe care aveam de gând să o ridic pentru noi doi? Să locuiesc într-o nenorocită de metropolă şi să particip la vernisaje şi să beau espresso? - E mult să-ţi cer aşa ceva, nu? spuse Mattie cu un zâmbet trist. La fel cum e mult şi ceea ce vrei tu de la mine. - Dar eu am o afacere de administrat. - La fel şi eu. - Cum naiba aş putea să lansez Abbott Charters din Seattle? -E u cum naiba aş putea să mă ocup de galeria Sharpe Reaction din St. Gabriel? -N u e acelaşi lucru. La naiba, Mattie, după ce te muţi aici o să am eu grijă de tine. - Dacă vii la Seattle, o să am eu grijă de tine. Câştig destul cât să ne ajungă pentru amândoi. - Nu am să te las să mă transformi într-un nenorocit de bărbat întreţinut, mârâi el. - Ei bine, nici eu nu vreau să fiu o femeie întreţinută.

128

Amanda Quick

- Drăguţă, fii rezonabilă. Anul trecut erai cât se poate de dispusă să te muţi aici. M-ai implorat să te iau cu mine când aveam să plec din Seattle. -Asta a fost anul trecut, îi atrase ea atenţia făcând eforturi să nu-şi piardă răbdarea. - La naiba! Hugh se lăsă pe spătar şi înfipse cu forţă cheia în con­ tactul jeepului. Motorul porni cu un huruit. Mattie închise strâns ochii, dar nu putu împiedica lacrimile să-i şiroiască pe obraji. Şi le şterse furioasă cu dosul palmei. - Mattie? Plângi? -N u. Nu am să-ţi dau voie să mă faci din nou să plâng. Nu am să-ţi mai dau voie niciodată să mă faci să plâng. După o lungă tăcere, Hugh murmură: - In regulă. O să încercăm. -C e anume să încercăm? întrebă ea clipind ca să-şi alunge lacrimile. -A m să încerc să-ţi dovedesc că tu eşti pe primul loc. Am să mă întorc la Şeattle cu tine. Pot să lucrez în con­ tinuare pentru Charlotte, ca să nu mă întreţii tu. Vom vedea cum merge. Mattie întoarse capul pentru a-i studia profilul încremenit. - Doar nu vorbeşti serios! - Nu obişnuiesc să bat câmpii. - Nu poţi să te întorci cu mine la Seattle. N-ai supor­ ta să locuieşti acolo. -A m stat în locuri mult mai rele. - Hugh, asta e o nebunie. - Da. Sunt de acord. Dar nu ştiu cum altfel aş putea să-ţi demonstrez că te doresc mai mult decât am dorit-o pe Ariei. Şi, până la urmă, despre asta e vorba, nu-i aşa? îţi doreşti o dovadă? Am să-ţi ofer o dovadă, Mattie. Hotărârea severă din tonul lui o făcu să se înfioare. -N u cred că efectiv o să-ţi strângi lucrurile şi o să te sui în avionul de Seattle. - Nu prea ai încredere în mine, aşa-i, drăguţă?

O rază de speranţă

129

- Sinceră să fiu, nu. Cloceşti tu ceva. îmi dau seama. - Mă voi întoarce la Seattle cu tine. Hai să o lăsăm aşa, în regulă? - Nu, spuse Mattie sfidătoare. Nu o so lăsăm aşa. Şi, dacă tot suntem la subiectul ăsta, ar fi cazul să te infor­ mez că incidentul de noaptea trecută nu se va repeta. - Sunt de acord. Oricum nu vreau să mai porţi rochia aia roşie în public. - Nu la rochie mă refer, ţipă ea. Mă refer la noi doi! La dormitul împreună. La sex. Tu şi cu mine în acelaşi pat. N-o să se mai întâmple. Cel puţin nu până nu mă prind ce pui la cale. - La naiba! - încep să-mi dau seama că ai un vocabular extrem de limitat, Hugh Abbott. - E din cauza stresului. Când sunt foarte stresat, în­ totdeauna spun „la naiba“.

capitolul 8 -Ţi-ai ieşit cu totul din minţile alea puţine pe care le ai? Silk Taggert îndesă o sticlă de bere în mâna lui Hugh. Vrei să mergi la Seattle? Şi să rămâi acolo cine ştie cât timp? Tocmai acum, când îţi pui pe picioare afacerea? De ce naiba ai vrea să faci aşa ceva? E o tâmpenie uriaşă, Abbott. Tu ai o grămadă de defecte, dar nu credeam că prostia se numără printre ele. - E greu de explicat. Hugh sorbi cu sete din bere şi se sprijini de peretele despărţitor. Stătea la pupa bărcii lui Silk, aşteptând ca Mattie să termine de cumpărat in­ gredientele pentru cină. Drace, nu sunt sigur că înţeleg nici eu. -A i mai încercat o dată să te însori, ţii minte? Atunci nu ţi-a ieşit. Ce te face să crezi că de data asta o să-ţi iasă? -M attie e diferită.

130

Amanda Quick

- Mie nu mi se pare. E leit cealaltă. Te duce de nas şi te face să o ceri de nevastă, apoi refuză să se mute aici şi să-ţi ţină casa. Silk se aşeză în faţa şevaletului şi luă o pensulă. - Anul trecut am făcut o greşeală, spuse Hugh. Acum plătesc pentru ea. - Şi cât o să mai tot plăteşti? se interesă Silk pe când înmuia pensula în apă, apoi în vopseaua albastră. -N u ştiu. Cufundat în gânduri, Hugh sorbi din nou din bere. Până reuşesc să o conving, cred. - S-o convingi de ce anume? Albastrul lăsat de pensulă pe pânză semăna foarte mult cu nuanţa cerului de după-amiază ce veghea peste St. Gabriel. - De faptul că e mai importantă pentru mine decât sora ei. - Ei, fir-aş. Silk îşi studie opera cu ochii întredeschişi. Ai putea să-ţi petreci o viaţă întreagă încercând să con­ vingi o femeie că e cel mai important lucru din viaţa ta. Femeile nu sunt niciodată satisfăcute. - Mattie va fi. în cele din urmă. Are doar nevoie de puţin timp pentru a se obişnui cu ideea că nu-mi iau angajamente aiurea. - Şi ce-ai să faci cu firma cât timp vei fi ocupat să o convingi pe Mattie că ea e Numărul Unu? - Aici, amice, intervii tu. - O, nu, în nici un caz. Nu pot să o administrez în lo­ cul tău. Nu mă deranjează să zbor din când în când dacă nu ai destui piloţi, la nevoie fac şi nişte reparaţii, dar nu vreau să mă joc de-a şeful. Ştii că detest hârţogăriile. -A m nevoie de tine, Silk. Eşti singurul în care pot avea încredere să se ocupe de Abbott Charters cât mă voi afla în Seattle. -N ici nu se pune problema. -V a fi doar pentru câteva săptămâni, maxim. Hugh se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele pe coapse şi prin­ zând sticla de bere între palme. Am doar nevoie de pu­ ţin timp la Seattle.

O rază de speranţă

131

- Ea ştie că intenţionezi să-ţi petreci acolo doar câteva săptămâni, până o convingi? -N u , zise Hugh posomorât. Iar dacă deschizi gura să faci vreun comentariu, voi avea grijă personal să ţi-o închid. -A i să lucrezi în continuare pentru Vailcourt, nu-i aşa? - Dacă tot sunt acolo... In definitiv, câştig bine fără să fac mare lucru. Charlotte Vailcourt crede că să fii res­ ponsabil cu securitatea unei mari companii e o muncă dificilă şi periculoasă, dar ea nu ştie ce înseamnă „difi­ cil“ şi „periculos“. Nu văd de ce ar trebui să fiu tocmai eu cel care să-i explice, cât timp e dispusă să mă plăteas­ că o avere pentru serviciile de consultanţă. -D a , te-ai aranjat la fix cu slujba asta pentru Vail­ court, mormăi Silk în timp ce desena o pată citron pe cerul albastru. I-ai spus vreodată lui Mattie Sharpe cum îţi câştigai pâinea pe vremuri? -N ici gând! exclamă Hugh fixându-şi amicul cu o privire rece. - Nu-ţi face griji, am să-mi ţin gura. Dar tu nu cunoşti femeile. Dacă au impresia că există vreun mister în tre­ cutul tău, se apucă de săpat şi de scotocit până îl dau la iveală. - Pe Mattie o pot ţine în frâu. - Sigur că da, chicoti Silk. De asta laşi baltă tot ce ai aici şi te duci frumuşel cu ea la Seattle. Cine pe cine ţine în frâu, şefule? - Hai să nu mai continuăm pe tema asta, bine? -C u m spui tu, şefule, replică uriaşul ridicând din umeri. Dar ascultă-mă ce-ţi zic, îţi pierzi timpul. Lu­ crurile nu mai sunt ca pe vremuri, când femeia şi-ar fi urmat bărbatul până la celălalt capăt al pământului şi ar fi rămas lângă el la bine şi la rău. Acum avem de-a face cu femei emancipate, care îşi doresc o carieră proprie, un apartament fiţos şi ceea ce le place să numească un stil de viaţă sofisticat. Mai mult, vor să se mărite cu ţipi care lucrează pentru o corporaţie, beau vin alb şi con­ duc BMW-uri.

132

Amanda Quick

- De când eşti expert în materie de femei moderne? -U n înţelept învaţă observându-i pe alţii, îl infor­ mă Silk cu aroganţă. Te-am urmărit anul trecut când ai dat-o în bară. Nu ţin să te privesc din nou tăindu-ţi singur craca de sub picioare. E jenant. - Mattie e diferită, insistă Hugh. Odată ce va fi sigură de mine, va accepta să facă un compromis şi să se stabi­ lească aici. - Fără îndoială. - Hei, vrei să vii la cină diseară? Silk ridică din sprâncenele stufoase. - Faci iar nişte chili din ăla de nemâncat? -N u. Mattie găteşte, spuse Hugh cu nedisimulată mândrie. Ii plăcea ideea de a primi oaspeţi, ca şi cum ar fi fost cu adevărat căsătorit. Adăugă: I-am spus să ia nişte cotlete şi ingrediente pentru o salată. Eventual şi desert. Ce zici? - Pare tentant, răspunse prietenul său după o clipă de gândire. Nu am mai mâncat ceva gătit în casă de când mi-a făcut omletă turista aia mică şi blondă care şi-a pe­ trecut noaptea pe Griffin. - Asta a fost acum aproape un an! - Da. Deja salivez. Nu i-am făcut o primă impresie prea grozavă când ne-am cunoscut ieri. - I-am explicat situaţia. Silk îndreptă pensula înmuiată în vopsea albastră spre zona în care urma să picteze marea. - E i bine, dacă eşti sigur că nu o să mă otrăvească, mi-ar face mare plăcere să vă ţin companie. - Bun. La şase fix. Când ridică privirea, Hugh o văzu pe Mattie apropiindu-se pe debarcader. Purta blugii noi pe care şi-i cum­ părase în ajun şi o bluză presărată cu flori. Se plânsese că blugii erau prea strâmţi şi că bluza cu mânecă scurtă şi nasturi în faţă era cam stridentă, dar în opinia lui arăta fabulos. Ceea ce nu făcea decât să demonstreze că avea gusturi vulgare, se gândi. -A r mai fi ceva, îi spuse lui Silk. Nu te opri pe la Hellfire înainte să vii la noi.

O rază de speranţă

133

-A m bune maniere când e cazul, Abbott, replică ofensat amicul lui. Nu-ţi face griji, n-am să te fac de ru­ şine apărând la uşa ta rupt de beat. Ai mai primit vreo veste de pe Purgatory? - Nu. S-ar putea să mai dureze puţin. Dar am dat sfară-n ţară, şi sunt sigur că o să-l prindem pe cel care a făcut asta. -Vreau să fiu primul care pune mâna pe ticălosul care l-a împuşcat pe Cormier, bombăni Silk. -V a trebui să stai la rând. Eu sunt primul. Indiferent cine e, n-ar fi avut nici un scrupul să-i facă felul şi lui Mattie, ai uitat? Silk se încruntă gânditor spre tânăra femeie, care toc­ mai cobora scările ţinând în braţe două pungi mari. - Ştii, eu tot cred că o să te joace pe degete, după care o să-ţi dea papucii, dar, trebuie să recunosc, e deşteaptă şi are tupeu. Mi-a dat o lecţie usturătoare ieri când am sărit calul. Mi-a aruncat un pahar de whisky drept în faţă. Am văzut-o dându-i un pumn unui alt tip care a încercat să o înşface la ieşirea din bar. Imaginea lui Mattie aţintind pistolul asupra lui Gibbs îl făcu pe Hugh să rânjească mândru. - Da. Fără umbră de îndoială, e genul meu de feme­ ie. Acum nu mai trebuie decât să o conving şi pe ea de asta. - Cred că o să fie ceva mai greu de atât, şefule. Trebu­ ie să o convingi că eşti genul ei de bărbat. Din nou. Din punctul de vedere al lui Hugh, cina se dovedi un succes răsunător. Astfel de momente făceau parte din esenţa vieţii de familie, se gândi el profund satisfăcut. Aşa era mersul firesc al lucrurilor, bărbatul şi femeia creau o mică lume caldă şi fericită în care prietenii erau bine-veniţi. El nu avusese niciodată parte de aşa ceva în trecut, dar era hotărât să schimbe lucrurile. Recunoscu în sinea lui că avusese o strângere de ini­ mă când Mattie îl anunţase calmă că nu cumpărase co­ tlete, aşa cum îi ceruse el, ci intenţiona să pregătească un fel complicat pe bază de paste.

134

Amanda Quick

Se temuse că Silk nu avea să reacţioneze prea bine la acel preparat modern şi sănătos, dar îngrijorarea lui fu­ sese nefondată. După o singură privire curioasă, uriaşul începuse imediat să înfulece pastele. Taggert păruse vag neliniştit la început, când Hugh îi deschisese uşa căsuţei situate pe plajă, dar se îmbunase când, pentru a sparge gheaţa, Mattie îi pusese întrebări despre picturile lui. - Deci tu şi bătrânul meu prieten Hugh aveţi de gând să vă puneţi pirostriile, ei? Silk se întinse să-şi pună a treia porţie de salată şi pâine. - Ne gândim la asta, replică ea evaziv. Posomorât, Hugh îşi luă o bere din frigider. Dădu să bea direct din sticlă, dar, amintindu-şi de bunele mani­ ere, îşi turnă într-un pahar. - Mai doreşti paste, Silk? - Ba bine că nu! E cel mai complicat fel cu spaghete pe care l-am văzut de când sunt, deşi am avut parte de nişte combinaţii destul de interesante în locuri precum Malaiezia şi Indonezia. Ţin minte o chestie din fidea de orez, arahide şi ardei iuţi care... Hugh îi dădu un picior pe sub masă. Problema cu Silk era că avea intenţii bune, dar nu ştia întotdeauna când să-şi ţină gura închisă. Din punctul lui de vedere, cu cât pomenea mai puţin de Indonezia şi alte locuri exotice din trecutul lor comun, cu atât mai bine. - Cred că ştiu despre ce reţetă e vorba, spuse Mattie. Se foloseşte şi citronelă şi lapte de cocos, nu-i aşa? -Ă ăă, da, îngăimă Silk, aruncându-i lui Hugh cu o privire piezişă. Ceva de genul ăsta. - Am făcut-o şi eu de câteva ori. Dar spune-mi, câte tablouri ai gata de vânzare? schimbă ea subiectul. - De unde să ştiu? zise el ridicând din umeri. Câteva zeci. Multe sunt la Miles, patronul de la Hellfire, dar pot să le cer înapoi dacă le vrei. Vorbeai serios când ai spus că vrei să le duci cu tine la Seattle? -C â t se poate de serios.

O rază de speranţă

135

- Ca să vezi. Ce te face să crezi că le poţi vinde acolo? Aici n-am nici măcar cui să le ofer pe post de cadou. -Probabil pentru că pe St. Gabriel gustul artistic este la un nivel jalnic, replică Mattie sec. Majoritatea lucrărilor de artă pe care le-am văzut până acum păreau desprinse din calendarele cu fetiţe atârnate în sediul Abbott Charters. - Ia stai, o întrerupse Hugh. Nu eu le-am atârnat pe alea. Ray şi Derek au făcut-o. Mattie îi aruncă o privire sceptică, după care îşi în­ dreptă din nou atenţia spre Silk. -Nu-ţi face griji, pot să-ţi vând lucrările. Garantat. - De unde şi până unde vor crede fraierii din Seattle că picturile mele valorează o grămadă de bani? -V o r crede că valorează o grămadă de bani pentru că am să le spun eu că valorează o grămadă de bani, îi explică Mattie foarte blând. Silk făcu ochii mari cu o expresie admirativă, apoi izbucni într-un hohot răsunător de râs. - îmi place stilul tău, Mattie Sharpe. Ceva îmi spune că tu şi cu mine ne-am născut să facem afaceri împreună. Hugh se pregătea să comenteze pe marginea priete­ niei surprinzătoare ce tocmai înmugurea sub ochii lui când sună telefonul. Se ridică şovăitor să răspundă. Singurele apeluri pe care le primea erau legate de afa­ cerea lui, şi chiar nu voia să se ocupe de aşa ceva în mo­ mentul respectiv. Pe de altă parte, nici nu-şi permitea să le ignore. - Abbott Charters, spuse el maşinal fără a-şi lua ochii de la Mattie şi Silk, care erau prinşi într-o discuţie însu­ fleţită despre condiţiile oferite de galerii artiştilor. -Abbott? Tu eşti? Vocea era joasă, răguşită şi familiară. Hugh îşi con­ centra brusc întreaga atenţie asupra persoanei care îl sunase. - Abbott la telefon. - Sunt eu, Rosey. Mă mai ţii minte? - Da, Rosey, te mai ţin minte.

136

Amanda Quick

-Ţ ii minte şi ce mi-ai zis? Că ai fi dispus să plăteşti bani frumoşi pentru nişte informaţii? - Oferta e încă valabilă. - Bun, făcu Rosey încântat. Sunt aici şi am obţinut ceea ce te interesează. Cred. Dar o să te coste, amice. Sunt chestii periculoase. - Eşti aici? Pe St. Gabe? - Da. Am ajuns pe la prânz. Am stat ferit o vreme, aşteptând să văd dacă nu mă urmăreşte nimeni, dar se pare că totul e OK. Am făcut nişte verificări. Ştii depozi­ tul abandonat din nordul oraşului? Chiar lângă plajă? - II ştiu. Lily Cove. Hugh îşi dădu seama că la masă conversaţia încetase. Mattie şi Silk îl urmăreau amândoi cu mare atenţie. - Ne vedem acolo într-o jumătate de oră. - In regulă. - Şi, Abbott? - Da, Rosey? -A du bani. O mie de dolari. - Dumnezeule, Rosey, cumpăr nişte informaţii, nu un ditamai podul. -Informaţiile astea merită. Dacă nu le vrei, le pot vinde altcuiva. - Haide, ştim amândoi că joci la cacealma. Pe cine ar putea să mai intereseze? -N u ştiu încă, dar am impresia că există mai multe persoane care ar plăti gras. -D a r tu te grăbeşti, nu-i aşa? Ai nevoie de bani în noaptea asta. Nu-ţi permiţi să stai prin zonă şi să aştepţi un alt cumpărător. -Naiba să te ia, Abbott! Dacă vrei numele pe care-1 cauţi, vino la depozit în juma’ de oră. Şi adu şi miarul. - Cinci sute, şi cu asta basta. - Fir-ar să fie. Bine, bine. Cum zici şi tu, nu prea pot să aştept. Cinci sute. Receptorul de la celălalt capăt fu trântit în urechea lui Hugh. Punând cu grijă telefonul înapoi în furcă, se uită la Silk şi Mattie. - Rosey era la telefon? întrebă ea.

O rază de speranţă

137

- Da. Hugh susţinu privirea calmă a lui Silk. A obţi­ nut un nume pentru care vrea cinci sute de dolari. -B ietul om suferă de iluzia grandorii, oftă uriaşul clătinând din cap. - Ce nume? vru Mattie să ştie. - Numele tipului care l-a împuşcat pe Paul Cormier. Cel puţin aşa susţine el. Cum te poţi baza pe un şobo­ lan ca amicul nostru Rosey? Hugh se duse în bucătăria minusculă şi deschise un dulap de metal. îşi găsi revolverul în spatele pungii de fasole pentru chili. -M ergi să te întâlneşti cu Rosey? în noaptea asta? Hugh, despre ce e vorba? Mattie se ridică în picioare, ţinând strâns lingura cu care servise pastele. De ce îţi iei pistolul? - Intr-adevăr, mă duc să discut cu Rosey. îmi iau pis­ tolul pentru că, atunci când ai de-a face cu indivizi de teapa lui, te simţi mai în siguranţă dacă eşti înarmat. Măgulit de îngrijorarea ei, Hugh adăugă: Stai liniştită, nu lipsesc muît timp. - Nu-mi place asta, suspină ea. Nu-mi place deloc. - Mă întorc cât ai zice peşte. îşi înclină capul şi o să­ rută pe vârful nasului. Silk o să stea cu tine să-ţi ţină de urât. Nu-i aşa, Silk? - Sigur, răspunse uriaşul, care înţelesese rugămintea din ochii prietenului său. Dacă asta vrei. -A sta vreau. -T u eşti şeful. Ai de gând să-i dai cei cinci sute de dolari? - Probabil. Dacă informaţia e bună. - De unde o să faci rost de atâţia bani la ora asta din noapte? -T rec pe la birou. Ar trebui să existe câteva mii în seif. Derek şi Ray au fost plătiţi cu bani gheaţă pentru echipamentele medicale pe care le-au livrat în St. Julian. Mattie îl conduse până la uşă. - Vei fi prudent, da? - Voi fi prudent.

138

Amanda Quick

-C u m vei şti dacă Rosey spune adevărul? Poate că îţi dă pur şi simplu un nume, îţi ia banii şi fuge. - Nu ar ajunge prea departe. Şi cred că îl duce mintea exact atât cât să priceapă asta. O sărută din nou, după care închise ferm uşa în faţa chipului ei neliniştit şi se duse la jeepul parcat pe alee. începuse să plouă din nou. Palmierii foşneau în bătaia brizei, aşteptând parcă rafalele ce urmau să mă­ ture insula. La Seattle avea să ducă dorul acelui loc unde reuşi­ se, pentru prima oară în viaţă, să-şi înjghebe un cămin. De-abia aştepta să-şi înalţe casa de vis cu vedere spre mare. Era ferm convins că Mattie avea să o adore. Mai în­ tâi însă, trebuia să supravieţuiască experienţei de a locui în metropolă. Trecu pe lângă tavernele şi barurile gălăgioase şi par­ că în faţa sediului Abbott Charters, apoi se duse direct în birou, unde avea un seif de modă veche. Seiful conţinea aproape cinci mii de dolari. Notându-şi în minte să-i ducă la bancă a doua zi dimineaţă, Hugh numără cinci bancnote de o sută, le împături şi le îndesă în buzunar. Trecu suma în registrul contabil la rubrica destinată cheltuielilor mărunte. La ieşirea din birou aruncă în jur o privire plină de mândrie. Abbott Charters începea să se bucure de suc­ ces. Peste încă un an sau doi avea să fie pregătit să se extindă. Considera afacerea aceea prima şi singura reali­ zare din viaţa lui, în afară de faptul că scăpase teafăr din toate încercările. Era singurul lucru pozitiv pe care îl crease vreodată pornind de la zero. Era visul lui, viitorul lui, speranţa că îl aştepta un trai diferit de cel pe care-1 dusese timp de patruzeci de ani. Oare Mattie nutrea aceleaşi sentimente în privinţa galeriei ei de artă? Tulburat de acest gând, se grăbi să-l alunge. Lui Mattie avea să-i fie bine pe insulă. Avea să se asigure el de asta. în drum spre uşă, smulse de pe perete cel mai apro­ piat calendar cu femei goale şi îl aruncă la gunoi.

O rază de speranţă

139

Zece minute mai târziu opri jeepul pe marginea dru­ mului, la o distanţă convenabilă de depozitul abandonat şi traversă neauzit jungla în spatele căreia se ascundea un luminiş. în mijlocul acestuia zări clădirea părăginită care se profila precum cadavrul unui dinozaur în lumi­ na palidă a lunii. Rosey n-ar fi putut alege un loc mai plin de farmec pentru tranzacţia lor. încruntat, îşi plimbă privirea prin luminiş, căutând semne de viaţă. Pentru o astfel de în­ tâlnire s-ar fi pretat mai bine atmosfera gălăgioasă din Hellfire, dar era evident că Rosey prefera să se furişeze în beznă. Tipic pentru un şobolan. Lângă platforma de încărcare, înclinată periculos, se afla o maşină mică şi ruginită pe care Rosey probabil o închiriase de la aeroport. Accesul în clădire se făcea prin poarta largă de dea­ supra platformei. După o clipă de gândire, Hugh ale­ se să intre în depozit printr-o uşă laterală care atârna din balamale. Din interior nu se auzea nici un sunet. Afară ploaia se înteţise, iar apa se năpustea în clădire prin gura larg deschisă a intrării principale. Scoase revolverul de la curea şi se strecură pe uşă. Ştiind cât de rapid putrezea lemnul sub efectul climei de pe insulă, testă prudent podeaua. Vârful bocancului nu găsi decât aer. Smucindu-şi pi­ ciorul înapoi, coborî privirea. Nu vedea aproape nimic, dar ştiu că bănuielile lui fuseseră corecte. Scândurile du­ şumelei putreziseră în mai multe locuri. Trebuia să îna­ inteze cu maximă precauţie ca să nu-şi rupă un picior. - Rosey? Nu primi nici un răspuns. Cu un umăr lipit de pe­ rete, continuă să înainteze în tăcere spre intrarea din dreptul platformei de încărcare. Răpăitul ploii pe aco­ periş ascundea orice alte sunete pe care le-ar fi făcut el sau oricine altcineva. Ceva era în neregulă, se gândi. Altfel, Rosey s-ar fi arătat deja şi şi-ar fi cerut banii.

140

Amanda Quick

La prima vedere, pe platforma de încărcare se afla o grămadă de haine vechi. Hugh se lăsă pe vine în imuneric, cu pistolul în mână, şi se zgâi la mormanul nemiş­ cat. înjură în barbă. „Rosey, naiba să te ia de neghiob! De ce nu te-ai întâl­ nit cu mine în oraş? De ce ţi-a ars de jocuri?“ Aşteptă încă un minut, dar instinctele îi spuseră că în depozit nu se mai afla nimeni altcineva. Se ridică şi se duse cu inima strânsă spre cadavrul înmuiat de ploaie. Cu multă blândeţe, întoarse silueta ghemuită pe cea­ laltă parte. în lumina difuză desluşi pata întunecată care se întindea pe pieptul cămăşii lui Rosey. Când verifică dacă avea puls, bărbatul gemu încet. - Rosey? murmură Hugh, lăsându-se pe vine lângă el. -T u eşti, Abbott? gemu Rosey deschizând anevoie ochii. - Da, eu sunt. -Ticălosul mi-a făcut felul. Şi când te gândeşti că-mi luasem atâtea precauţii! Spune-i lui Gibbs, te rog, dacă îl vezi. Nu o să ştie ce s-a întâmplat. - Am să-i spun. Cine ţi-a făcut asta? - Rană. Vocea lui Rosey căpătase un ton bizar, întrebător, înainte ca acel unic cuvânt să se piardă într-un gâlgâit înecat în sânge. - Ştiu că eşti rănit, Rosey. Te iau eu de aici. Cine a făcut-o, omule? însă Rosey murise. Hugh se ridică încet şi coborî privirea spre bărbatul mărunt care-şi dăduse sufletul în ploaia torenţială. Două morţi în mai puţin de o săptămână. Pe toţi dra­ cii, ghinionul îl lovea tocmai acum, când începea să-i meargă bine, îşi spuse el dezgustat. Exact ca în vremuri­ le de odinioară. Mattie turnă încă o ceaşcă de ceai verde pentru Silk şi îl privi înfulecând până la ultima firimitură ce mai ră­ măsese din plăcinta cu cartofi dulci pe care o pregătise la desert. Silk mâncase singur aproape toată tava.

O rază de speranţă

141

- De cât timp locuieşti aici, pe St. Gabriel? - De câţiva ani, răspunse el cu gura plină de plăcintă. - Deci cam la fel ca Hugh? - Corect. Ne-am mutat aici împreună. - Chiar aşa? Şi unde aţi fost înainte? - Pe ici, pe colo. Silk rânji. Se poate spune că nu am avut adresă fixă. Hugh îndeplinea diverse sarcini pentru Vailcourt, iar eu mă ţineam după el, ajutându-1 când avea nevoie. - Fascinant. Mătuşa mea ştia că te aflai pe statul de plată? - Nu. Hugh s-a gândit că n-are rost să o deranjeze cu detalii. Oamenii ca ea sunt interesaţi doar de rezultatul final. Mă trecea pur şi simplu la cheltuieli mărunte de fiecare dată când îşi trimitea facturile către departamen­ tul contabil al companiei. - înţeleg. Mattie îşi ascunse un zâmbet. Să înţeleg că îl cunoşti pe Hugh de multă vreme? - Sigur. Lucrăm împreună de ani buni. - Unde l-ai cunoscut? Silk căzu pe gânduri. - Păi, cred că a fost într-un bar de undeva de pe coas­ ta Mexicului. Am uitat numele orăşelului. Nici unul din noi nu a rămas prea mult acolo. Am avut unele probleme. - Găsiserăţi de lucru în zonă? -A bbott şi cu mine efectuam zboruri charter pentru un tip care avea o mică afacere. Un loc de muncă destul de comod, dar nu a ţinut mult. Mattie îşi propti coatele pe masă şi îşi sprijini bărbia pe mâinile împreunate. -Ziceai că treaba aia nu v-a ţinut prea mult. Ce aţi făcut după? - Mă îndopi cu plăcintă şi ceai ca să mă faci să vor­ besc? replică Silk rânjind.

- Sunt doar curioasă, spuse ea în timp ce se apuca să strângă masa. - Mai bine îţi exerciţi curiozitatea asupra şefului. O să mă jupoaie de viu dacă mă arăt prea guraliv.

142

Amanda Quick

De ce? întrebă Mattie cu un aer nevinovat. - Nu-i place să vorbească despre trecut. - Are vreun motiv anume? - Nu-i genul care să privească în urmă, ştii? De câtva timp, viitorul pare să-l preocupe mult mai mult. - Paul Cormier a fost o parte importantă din trecutul lui Hugh? Rânjetul seducător al lui Silk contrasta puternic cu inteligenţa şireată din ochii lui albaştri. -Cormier? Se poate spune că era un prieten vechi. Hugh e foarte loial faţă de prietenii vechi. Probabil fiindcă nu sunt prea numeroşi. - A mai rămas vreunul în afară de tine? - Păi, presupun că acum te are şi pe tine, spuse diplo­ matic uriaşul. Mattie îi aruncă o privire scurtă în timp ce umplea chiuveta crăpată cu apă fierbinte. - Hugh şi cu mine nu ne cunoaştem de foarte mult timp, murmură ea. E prima oară când îl văd după un an de zile. - Ştiu. Mi-a spus că te-ai tot ferit din calea lui. Ceea ce nu i-a plăcut. Silk clătină din cap. Pentru nici o femeie nu s-a mai dat peste cap aşa cum a făcut-o de dragul tău în ultimele luni. Iar acum îl târăşti după tine tocmai până la Seattle. O să se simtă ca un peşte pe uscat. -Ştiu . Nu-ţi face griji, Silk. Nu va rămâne acolo prea mult timp. Silk îşi îngustă brusc ochii. - Ce naiba vrei să spui cu asta? - Sunt convinsă că Hugh se va sătura în scurt timp de Seattle şi se va sătura şi de mine când îşi va da seama că nu intenţionez câtuşi de puţin să mă mut pe St. Gabriel. Va renunţa la planurile lui de nuntă şi se va întoarce aici cât ai zice peşte. In fond, are o afacere de administrat, încheie Mattie cu un zâmbet mohorât. -V rei să spui că îl cari la Seattle deşi ştii că nu va rămâne mult acolo? întrebă Silk nedumerit. - Nu îl car nicăieri. El insistă să mă însoţească. -

O rază de speranţă

143

- Da, dar numai ca să te convingă odată pentru tot­ deauna că te place mai mult decât pe neghioaba de soră-ta. Mi-a povestit tot. Zgomotul făcut de jeep pe alee o împiedică pe Mattie să răspundă. - S a întors! exclamă ea uşurată. - Sigur. Ce altceva credeai că o să facă? Să îşi petrea­ că restul nopţii îmbătându-se la Hellfire? Nu e stilul lui Hugh. -N u , îmi era teamă că se va pune într-o situaţie pe­ riculoasă. Individul acela, Rosey, nu mi s-a părut demn de încredere. Mattie se grăbi să-şi usuce mâinile pe prosopul zdren­ ţuit şi porni spre uşă. Aceasta se deschise, iar Hugh in­ tră în hol scuturându-şi apa din păr. - Hugh, mi-am făcut atâtea griji! Slavă Cerului că eşti bine! strigă ea aruncându-se în braţele lui. Din celălalt capăt al încăperii, Silk admira cuplul cu un zâmbet fericit. -C e imagine frumoasă! Poate că excursia asta la Seattle o să iasă totuşi bine, până la urmă. Ţi-am lăsat o felie de plăcintă, şefule. - Mulţumesc, spuse Hugh peste creştetul lui Mattie. - Probleme? întrebă Silk când îi surprinse privirea. -D a . - Deci bănuielile lui Mattie s-au adeverit, oftă uriaşul. - încă nu-mi vine să cred că Rosey e mort, bombă­ ni Mattie două ore mai târziu, în timp ce se plimba de colo, colo prin căsuţă. Oricine a fost criminalul, ar fi putut să te omoare şi pe tine. Am ştiut eu că întâlnirea va fi periculoasă. Pur şi simplu aşa mi-a spus intuiţia. - E i bine, nu a fost. Nu pentru mine, în orice caz. Hugh deschise frigiderul şi îşi luă o bere. Doar pen­ tru Rosey. - î n concluzie, tu şi Silk v-aţi întors la punctul de plecare în demersul vostru de găsire a ucigaşului lui Cormier.

144

Amanda Quick

Mattie îşi masă energic braţele goale. Silk plecase cu o oră în urmă, după ce Hugh îi descrisese în detaliu întâlnirea nocturnă de la depozit. Bărbatul cel masiv nu păruse deosebit de şocat de moartea lui Rosey. Era aproape ca şi cum ar fi fost obişnuit cu astfel de veşti. - O săd găsim. - Cum ai de gând să faci asta de la Seattle? - Silk o să ia legătura cu mine dacă apare ceva. Seattle nu e la capătul lumii. - Nu există poliţie sau agenţii federale care ar trebui să se ocupe de astfel de situaţii? - Pe Purgatory nu. Uiţi că acolo e în plină desfăşurare o lovitură de stat? Hugh traversă încăperea şi deschise un dulap din care scoase o geantă de voiaj foarte uzată, care arăta ca şi cum ar fi făcut înconjurul lumii de mai multe ori. Aşezată intr-un scaun de răchită, Mattie îl privi aducându-şi o grămadă de lenjerie şi tricouri de schimb din dormitor şi trântindu-le în geantă. - Care-i graba? De ce trebuie să plecăm mâine? între­ bă ea. O senzaţie de urgenţa îi copleşise încă din clipa în care Hugh intrase pe uşă. - Nu are nici un rost să mai stăm pe aici. Silk o să se ocupe de Abbott Charters în locul meu, iar Seattle nu e la capătul lumii. - Ş i totuşi, este mai mult de atât la mijloc, nu-i aşa? Această a doua crimă te îngrijorează mai mult decât eşti dispus să recunoşti. Ţi-e teamă că s-ar putea să fiu şi eu în pericol, n-am dreptate? Hugh, dacă găsirea uciga­ şului lui Cormier e atât de importantă pentru tine, de ce nu rămâi aici, pe St. Gabriel? Mă pot întoarce sin­ gură acasă. - Ca să te eschivezi din nou de fiecare dată când în­ cerc să te sun sau să te văd? In nici un caz, drăguţă. De data asta nu te mai scap din ochi. Vrei să-ţi demonstrez că am intenţii serioase în privinţa căsătoriei. Ei bine, am s-o fac.

O rază de speranţă

145

- La naiba, Hugh, ştiu că ai intenţii serioase. Nu asta contează. Ceea ce mă preocupă e motivul pentru care vrei să te însori cu mine. Hugh se opri din împachetat şi, proptindu-şi picioa­ rele în podea şi mâinile pe şolduri, o privi sumbru. -Ascultă-mă atent, drăguţă. Vreau să mă însor cu tine din motive perfect normale. îmi doresc o soţie şi un cămin, un cămin adevărat. Vreau să am pe cineva cu care să discut seara, cineva care să-mi încălzească pa­ tul, cineva alături de care să stau la masă, cineva căruia să îi pese naibii dacă ajung acasă târziu. Ce anume din toate astea te preocupă? - Există o mulţime de femei care s-ar bucura să facă toate astea pentru tine, murmură ea frământându-şi mâinile în poală. -E u nu îmi doresc o mulţime de femei. Te doresc pe tine. Ajunse din doi paşi mari la scaunul pe care era aşezată şi o ridică în picioare. Şi nu vreau să mai propui vreodată ca eu să rămân aici, pe St. Gabe, în timp ce tu fugi înapoi la Seattle. Ne-am înţeles? -N u cred că o să funcţioneze aşa, oftă Mattie. - Lasă totul în seama mea, drăguţă. întotdeauna duc treaba la bun sfârşit.

capitolul 9 Trei zile mai târziu, Mattie luă un aperitiv de pe o tavă în trecere în timp ce studia mulţimea de oameni bine îmbrăcaţi care forfoteau printr-o prestigioasă gale­ rie din Seattle. Peste tot era plin de pahare de şampanie din plastic. Se găseau în mâinile invitaţilor, umpleau până la refuz coşurile de gunoi şi se lăfăiau pe toate suprafeţele goale disponibile. Erau şi o grămadă de şerveţele de hârtie, bucăţele din diverse gustări şi programe mototolite. Ma­ joritatea celor prezenţi păreau mai preocupaţi de a se face văzuţi ei înşişi decât de a admira operele de artă expuse pe pereţi.

146

Amanda Quick

Nu că acestea din urmă n-ar fi fost demne de interes. Galeria reunea câteva dintre cele mai bune exemple de artă avangardistă de pe Coasta de Vest, într-o retrospec­ tivă a operelor lui Ariei Sharpe. Pânzele fuseseră grupate în funcţie de cele patru etape din activitatea artistei: perioada Sumbră Timpu­ rie, perioada Exploratoare, scurta perioadă Brută şi, în sfârşit, cea de Maturitate Timpurie, care nu se înche­ iase încă. Mattie surprinse câteva fragmente din conversaţiile care aveau loc în jurul ei. -Em oţia e incredibilă. Cât geniu în utilizarea culo­ rilor, chiar şi în perioada Sumbră Timpurie, când folo­ sea doar negru şi maro! Un sentiment de inevitabilitate a catastrofei. O utilizare şocantă a liniilor drepte, dar la vremea respectivă trecea prin divorţul de Blackwell, şi chestiile de genul ăsta au întotdeauna un impact asupra ei. E atât de emotivă. Puţin aspră şi brutală, Art Brut, dacă doreşti, dar să nu uităm că datează din perioada cu acelaşi nume. Mattie admira sincer talentul surorii sale. Forţa cu care trasa liniile şi dispunea culorile adăuga o sofisticare fascinantă lucrărilor ei abstracte, transpunându-le pe tă­ râmul genialităţii. Şi crescându-le preţul pe măsură. Fără să-şi dea seama, începu să bată din vârful panto­ fului negru de piele. Aruncă o privire la ceasul negru cu auriu de la încheietură. Hugh ar fi trebuit să ajungă în urmă cu o jumătate de oră. îi promisese că avea să vină la lansare imediat după întâlnirea cu Charlotte Vailcourt. întâlnirea fuse­ se programată pentru ora patru fix, iar acum era aproa­ pe şase. Ştia că Hugh nu aşteptase cu nerăbdare evenimentul din seara aceea, dar Mattie insistase să vină şi el. Parti­ ciparea la vernisaje făcea parte din lumea ei, iar dacă el era hotărât să îşi găsească locul în lumea aceea, putea naibii să facă un efort şi să înveţe câte ceva despre eav Aruncă din nou o privire nerăbdătoare la ceas. în­ cepea să-l bănuiască pe Hugh că prelungea intenţionat

O rază de speranţă

147

întâlnirea cu mătuşa ei pentru a evita expoziţia. Tocmai se întreba dacă ar fi trebuit să sune la biroul lui Charlotte, când o voce o strigă din mijlocul încăperii împânzite de oameni: - Mattie, te-ai întors din paradis! Mă aşteptam să mai lipseşti încă vreo săptămână. Ar fi trebuit să fie o vacan­ ţă, nu-i aşa? Mattie întoarse capul pentru a-i zâmbi zeului viking înalt şi blond care străbătea mulţimea în direcţia ei. - Bună, Flynn. M-am întors mai devreme. Paradisul nu e chiar atât de grozav cum se spune. Lucrurile nu au mers cum m-am aşteptat, dar presupun că asta ţi se întâmplă când alegi pachetul turistic mai ieftin. - E i bine, mă bucur că te-ai întors teafără. Şi mă bucur că ai reuşit să ajungi aici în seara asta. Flynn Grafton era un bărbat izbitor după orice stan­ darde. Coama de păr blond-deschis, prinsă într-o coadă de cal la baza gâtului, contrasta dramatic cu ţinuta lui complet neagră, alcătuită din pantaloni cu pense, o că­ maşă cu mâneci largi, fluide, şi cizme lustruite perfect. Singurul ornament era amuleta egipteană în formă de ankh atârnată de un şnur din piele. -S e pare că expoziţia se bucură de mare succes, re­ marcă Mattie. -A ieşit bine, nu-i aşa? Elizabeth Kenyon face întot­ deauna o treabă grozavă. Publicul e excelent. Sunt pre­ zenţi, ca de obicei, şi pomanagiii de profesie, dar asta e. Adaugă culoare. Mattie chicoti. -M i s-a părut că le-am văzut pe Shock Value Frederickson şi câteva dintre prietenele ei ronţăind de zor din aperitive. -Artişti rupţi în coate, până la ultimul. Dar sunt şi câţiva cumpărători autentici. Merge bine. Ariei va fi încântată. - Că tot veni vorba de Ariei, unde e? Sunt aici de mai bine de jumătate de oră şi nu am văzut-o încă. Sprânceana nobilă a lui Flynn se strânse într-o cută de îngrijorare.

148

Amanda Quick

- Nu ştiu. Ar fi trebuit să ajungă acum cincisprezece minute. Intenţiona să îşi facă intrarea ca de obicei, după ce s-a strâns toată lumea. Am sunat-o acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. - Probabil e prinsă în trafic. -Probabil. Expresia de nelinişte de pe chipul lui Flynn se relaxă puţin. A fost cam tensionată în ultima vreme. Drept să-ţi spun, îmi cam fac griji pentru ea. -A riei e mereu în tensiune, Flynn. Ştii asta. - Acum e altceva. - Ai habar de la ce i se trage? - Sigur. în ultimul timp i-am tot atras atenţia că cea­ sul ei biologic ticăie. E cu trei ani mai mare decât tine, Mattie. Are treizeci şi cinci de ani. Dacă e să avem un copil, ar fi bine să ne punem pe treabă. întreaga idee a făcuţ-o să intre în panică. - îmi imaginez. Dar credeam că Ariei a decis să nu aibă copii. Ţin minte clar că mi-a spus asta în ziua nun­ ţii voastre. Zicea că ar fi fost un impediment pentru arta ei. - E pur şi simplu speriată din cauza palmaresului ei în materie de relaţii cu sexul opus, explică Flynn zâm­ bind afabil. în fond, a trecut deja printr-un divorţ, şi doar Dumnezeu ştie câte logodne au fost rupte până să ajungă acolo. - Ariei? Speriată? Asta e o prostie. Crede-mă, Flynn, sora mea are mai multă încredere în sine decât toţi oa­ menii pe care îi cunosc, poate cu excepţia unui anu­ mit individ cu care a fost logodită pentru scurt timp anul trecut. - Chiar dacă eşti sora ei, nu o înţelegi la fel de bine ca mine. Dar nu contează. Mă bucur că întârzie şi mă bucur că eşti aici. Aşa avem ocazia să discutăm. M-am tot gândit, şi vreau să creez ceva pentru galeria ta. Vor­ beai serios când ai spus că vrei să arunci o privire peste lucrările mele? - Oricând doreşti, Flynn, dar ştii care e profilul gale­ riei mele. Sunt orientată spre comercial, ceea ce înseam­ nă că n-am ce face cu creaţiile tale experimentale.

O rază de speranţă

149

-Ştiu, ştiu. Dar mă gândesc la o serie anume care ar fi perfectă pentru clienţii Sharpe Reaction. -A riei o să se înfurie, îl avertiză Mattie. Probabil o să încerce să ne sugrume pe amândoi. Ştii ce părere are despre genul de lucrări pe care le vând eu. -D a , zise Flynn cu un zâmbet strâmb. Gunoaie comerciale. Nu-ţi bate capul cu Ariei, mă ocup eu de ea. Asta e între mine şi tine. - Dacă zici tu. Ariei cam are dreptate în privinţa asta. Eşti doar nedescoperit, atâta tot. Spre deosebire de ea. - Să'ţi spun ceva, Mattie. Talentul nedescoperit e la fel de util ca penele pe un mistreţ. Ascultă, ce-ar fi să-ţi aduc nişte pânze peste câteva zile? Flynn se întrerupse şi aruncă o privire spre uşă. Ah, uite-o. Era şi timpul să ajungă. Cine e tipul care o însoţeşte? Mattie suci gâtul pentru a-i urmări privirea, moment în care stomacul i se încleştă într-o senzaţie de greaţă care nu putea fi decât efectul geloziei. Se chinui să o ţină sub control. -Ăla? E Hugh Abbott. Au fost logodiţi câteva luni. -A , da. Tipul din perioada ei Brută, corect? - Corect. -A ia s-a dovedit o direcţie complet lipsită de perspec­ tive pentru Ariei. - Da, la fel mi-am spus şi eu pe atunci. Ariei îşi făcu apariţia ca o regină în mijlocul adunării. Ca de obicei, avea un aer dramatic amplificat de părul negru, pielea albă translucidă şi ochii verzi exotici. Aplica şi în materie de alegeri vestimentare acelaşi simţ estetic care-i călăuzea arta. Ani întregi se orienta­ se preponderent spre negru, încă din perioada Sumbră Timpurie. In continuare îi venea foarte bine, deşi în lucrările ei îşi făcuseră loc şi culorile vii. In seara aceea era fascinantă într-o rochie fără bretele complet neagră şi sandale negre cu toc înalt. Bijuteriile ei constau doar dintr-o pereche de cer­ cei cu jais care îi atârnau până pe umeri. Părul drept era pieptănat cu cărare pe mijloc şi coafat într-un bob

150

Amanda Quick

voluminos care dădea trăsăturilor ei fin sculptate un aer de prinţesă egipteană. Singurele pete de culoare erau gura roşie ca focul şi ochii de un verde şocant. Mattie se gândi cu tristeţe la rochia minusculă din satin roşu pe care o adusese de pe insule. Ar fi făcut o adevărată senzaţie la vernisaj. Dar, desigur, ar fi fost o alegere complet nepotrivită, îşi spuse ea ferm. Taio­ rul gri şi cămaşa de mătase în nuanţe pastel alcătuiau genul de ţinută pe care o purta întotdeauna la astfel de evenimente. Doar artista avea voie să arate exotic sau scandalos. îl văzu pe Hugh plimbându-şi prin încăpere o privire nerăbdătoare. Purta singurul sacou din garderoba lui, o haină sport bleumarin, cu aspect cam ponosit, peste o cămaşă albă şi obişnuita pereche de blugi. Şi era încăl­ ţat cu bocanci. Nu avea cravată. Când o văzu pe Mattie, Hugh porni spre ea, lăsând-o pe Ariei în mijlocul unui cerc de admiratori. -C â t de bine îl cunoşti pe tipul ăsta? se interesă Flynn în timp ce ronţăia un aperitiv. - De ce întrebi? - Pentru că pare iritat. -Asta e expresia lui obişnuită. Mattie îşi întipări un zâmbet pe buze când Hugh se opri în faţa ei şi îi aruncă o privire tăioasă lui Flynn. -Bună, Hugh. Nu cred că l-ai cunoscut pe Flynn Grafton. Un artist excepţional. S-a căsătorit cu Ariei acum şase luni. Hugh dădu scurt din cap şi strânse mâna pe care i-o întinsese Flynn. - Felicitări. - Mersi. Am auzit că tu eşti tipul din perioada Brută a lui Ariei. -A sta nu prea se potriveşte cu impresia mea, replică Hugh morocănos. -H ei, nu-i cazul să te simţi stânjenit. înţeleg de ce nu ai vrea să fii asociat cu acea etapă anume din creaţia ei. Adică ştim cu toţii că a fost o digresiune inutilă dacă

O rază de speranţă

151

o iei în contextul general, însă chestiile pe care le-a realizat atunci se pretează foarte bine pentru colecţionari. Oamenii plătesc o avere pe acele lucrări din simplul motiv că reprezintă o abatere atât de bizară de la cursul ei profesional. - Chiar aşa? - In ceea ce mă priveşte, îmi plac unele lucrări din perioada aceea. Au un aer primitiv, aduc oarecum cu stilul de început al lui Ashton sau Clyde Harding. Gura lui Hugh se strânse într-o linie lipsită de umor. -T e deranjează dacă discut cu Mattie câteva minute? Intre patru ochi?

-N ici o problemă, eu mă duc să văd ce face Ariei. Vorbim mai târziu, Mattie. - Bine. Mattie sorbi din şampania ei privind cum Flynn dis­ părea cu pas vioi în mulţime. - în regulă, scuipă tot, o îndemnă Hugh după ce luă un pahar de plastic de pe tava purtată de un chelner. - Ce anume să scuip? întrebă Mattie politicos. -Vrei să ştii de ce am întârziat şi de ce am sosit cu Ariei. Hugh dădu pe gât dintr-o înghiţitură aproape toată băutura din pahar. - Vreau? - Răspunsurile sunt că unu, întâlnirea cu Charlotte s-a prelungit şi doi, Ariei tocmai cobora dintr-un taxi în faţa galeriei când am ajuns eu. Vrând, nevrând a trebuit să particip la intrarea ei triumfală. - înţeleg. - Bun. Dacă tot am lămurit chestia asta, m-ar interesa să aflu ce-i între tine şi Grafton. - La ce naiba te referi? -S e uita la tine aşa cum se uită un căţel la un os. Foarte intens. - E artist, zise Mattie ridicând din umeri. Artiştii sunt întotdeauna intenşi, într-un fel sau altul. Vrea să mă uit peste câteva dintre creaţiile lui. Asta a fost toată discuţia. Ce aţi decis tu şi Charlotte?

152

Amanda Quick

Hugh păru că ar fi vrut să insiste pe subiectul Flynn Grafton, dar în cele din urmă se răzgândi. -Totul e în perfectă regulă, exact cum ţi-am spus. Cu mare plăcere mă va păstra în slujba ei. Pe deasupra, pot să lucrez aici, la sediul principal, nu voi fi nevoit să călătoresc. - Şi ce ai să faci aici? - Mi-a cerut să pun la punct un nou plan de securitate care să poată fi implementat la toate sediile Vailcourt din întreaga lume. l-am spus că nu va fi nici o problemă. - Şi cât timp o să rezişti, Hugh? Eşti genul de om care face muncă de teren, nu de birou. - Experienţa o să-mi fie utilă. Cu cât aflu mai multe despre ce presupune administrarea unei corporaţii, cu atât mai bine. - Pentru că planul tău e să te întorci pe St. Gabriel pentru a te ocupa de Abbott Charters? Recunoaşte. în ochii tăi, perioada asta petrecută la Seattle e o scurtă întrerupere pe care trebuie să o tolerezi până îmi vin în fire şi am o revelaţie, nu-i aşa? -U ită de Abbott Charters şi uită de St. Gabriel. Nu am chef să ne certăm acum. Cine-i tipul care vine spre noi? Mattie se uită în direcţia indicată de Hugh şi lăsă să-i scape un oftat uşor. - Când vine unul, vin toţi. - Ce vrei să spui? - Parcă s-au adunat aici toţi foştii lui Ariei. Acela e primul ei soţ, Emery Blackwell. Din perioadele Sumbră Timpurie şi Exploratoare. Au fost căsătoriţi cinci ani. - Pare mort de beat. - Probabil că este, zise Mattie muşcându-şi îngrijorată buza. Emery îşi ascundea problema destul de bine. Avea aproape şaizeci de ani, dar era înzestrat cu acea frumu­ seţe necizelată, uşor lubrică, întâlnită frecvent la autorii care avuseseră cândva un statut aproape mitic în cercu­ rile literare de nivel înalt. îmbătrânea frumos, în ciuda faptului că se refugia tot mai des în alcool. Era adevărat

O rază de speranţă

153

că fălcile începeau să i se cam lase şi că apăruse o oare­ care moliciune în dreptul abdomenului, dar îşi camufla defectele cu ajutorul vestimentaţiei. Ciuful de păr gri-argintiu era la fel de spectaculos ca întotdeauna, iar ochii lui palizi scânteiau de inteligenţă chiar şi atunci când erau uşor injectaţi. Mattie îl plăcuse dintotdeauna pe Emery, iar el o tra­ tase mereu cu o afecţiune părintească. -A avut parte de mult stres în ultimii câţiva ani, îi şopti lui Hugh când îl văzu pe Emery apropiindu-se. Ca­ riera lui e la pământ, deşi încă mai e solicitat ocazional pentru prelegeri şi lecturi publice. - Ce ţi-e şi cu stresul ăsta! Pare să fie cauza tuturor problemelor aici, în State. - Să ştii că în bună măsură aşa e. Tânăra femeie zâmbi când Emery se opri în faţa ei şi îşi înclină capul cu graţie regală. - Mattie, dragostea mea, arăţi absolut superb, ca în­ totdeauna. Ce-ai zice să mă însoţeşti pe insula Whidbey pentru câteva zile? Mi-ar prinde bine o muză. Adu-ţi ceva confortabil în care să te schimbi. Vom bea coniac şi vom vorbi despre poezie. - Ştii că n-am ajuns să pricep cum e cu poezia, Emery. Şi arăţi de-a dreptul superb şi tu în seara asta. Mattie se ridică pe vârfuri pentru a-1 săruta scurt pe obraz. Pe de altă parte, tu întotdeauna aşa arăţi. - Asta înseamnă să ai stil, draga mea. Unii dintre noi îl au... Emery se întrerupse pentru a-1 măsura amuzat pe Hugh din cap până în picioare. Iar alţii nu. Te rog fă-mi cunoştinţă cu prietenul tău cu aer rustic, Mattie. Ţi-e prieten, presupun, şi nu doar o gorilă închiriată? - Hugh Abbott, se prezentă acesta cu răceală. Viito­ rul soţ al lui Mattie. - Dumnezeule bun, Mattie. Emery se întoarse spre ea cu o expresie de uluire teatrală. Ţi-am spus că ar fi trebuit să mă inviţi şi pe mine când te-ai dus în vacanţă. Ai ajuns singură în sălbăticiunea Pacificului, şi uite ce s-a întâmplat. Te-ai întors cu un suvenir vulgar.

154

Amanda Quick

-Poate că sunt vulgar, dar Mattie mă consideră drăguţ. Hugh împinse un aperitiv între dinţi şi muşcă din el cu poftă. -Gusturile lui Mattie au fost întotdeauna puţin cam plebee, ca să folosesc un eufemism. De asta a avut atât de mare succes cu galeria ei. Şi tot asta ar putea explica problema ei cu bărbaţii. Mattie îi privi posomorâtă pe amândoi. -Ajunge! Dacă vreţi să vă ciondăniţi, mergeţi afară, pe alee. - E ceva mult prea fizic. Nu m-aş coborî la genul acela de activitate, draga mea, se eschivă Emery. - Eu da. Hugh îşi înfipse în gură un biscuit rotund, decorat cu brânză şi ardei capia, şi mestecă lacom, dezgolindu-şi dinţii. Oricând doreşti, Blackwell. - Vai, vai. Oare unde l-ai găsit, Mattie? - Nu eu l-am găsit. Mătuşa Charlotte. Lucrează pen­ tru ea. -Asta explică totul, desigur. Emery îi zâmbi binevo­ itor lui Hugh. Charlotte Vailcourt e cunoscută pentru excentricităţile sale. - Şi mai şi plăteşte bine, spuse Hugh. Mattie ridică ochii spre cer într-o rugăciune mută care primi răspuns aproape imediat când o femeie fru­ moasă, părând să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani, se alătură micului grup. Era o doamnă impunătoa­ re, cu o constituţie demnă de o statuie, căreia îi plăcea să poarte bijuterii din argint şi peruzea de inspiraţie amerindiană. -Salutare tuturor, spuse veselă Elizabeth Kenyon. Sper sincer că vă simţiţi bine. Galeria lui Elizabeth Kenyon, una dintre cele mai im­ portante de pe Coasta de Vest, era furnizoarea colecţio­ narilor bogaţi al căror unic obiectiv era să se plaseze în avangarda curentului artistic contemporan. Elizabeth însăşi juca un rol de frunte atât în cercurile înaltei societăţi, cât şi în lumea artei. Era capabilă să decidă succesul sau decăderea unui artist şi nu ezita să-şi

O ra z ă

de speranţă

155

folosească această putere. îşi convingea clienţii să cum­ pere lucrările sugerate de ea, excluzându-i din ofertă pe artiştii ale căror lucrări le considera retrograde. Mattie o admira enorm. Deşi avea alte gusturi şi era mult mai generoasă decât ar fi fost cazul în relaţia cu artiştii şi clienţii, respecta succesul lui Elizabeth. Spera sincer că într-o bună zi Sharpe Reaction avea să ajungă la nivelul galeriei deţinute de Elizabeth Kenyon. - Bună seara, Elizabeth, spuse Emery cu o înclinare a capului. Fantastică petrecere, ca întotdeauna. -M ersi, Emery. Sunt încântată că ai putut să vii. Prezenţa ta e întotdeauna valoroasă la astfel de eveni­ mente. Se întoarse spre Mattie. Cine e prietenul tău, Matilda dragă? - Hugh Abbott, răspunse Mattie. -Logodnicul ei, interveni Hugh pe un ton tărăgă­ nat. Sclipirea de avertizare din ochii lui îi arătă clar lui Mattie că se săturase să-şi tot explice statutul. -Abbott. Abbott. Abbott. Oare unde am mai auzit numele ăsta? O, da. Ochii lui Elizabeth se luminară. Nu tu ai fost tipul din perioada Brută a lui Ariei? -Scuzaţi-mă, spuse Emery Blackwell, ridicând semeţ capul şi întinzându-se să mai ia un pahar de şampanie. Cred că la acest punct am intervenit eu. Am să mă duc să socializez. Ne vedem mai târziu, Mattie. Elizabeth. îl ignoră pe Hugh, care îi imită atitudinea. - Pe mai târziu, Emery, zise Mattie ridicând paharul într-un mic gest de la revedere. - Mă tem că dragul de Emery nu doar că e cam expi­ rat, dar nici nu prea mai face faţă la băutură în ultima vreme, observă Elizabeth. Aş fi preferat să nu-lvăd aici seara asta, dar presupun că nu s-a putut abţine. în ciuda divorţului, încă nutreşte un fel de interes patern faţă de succesul lui Ariei. -A exercitat o influenţă majoră asupra lucrărilor ei timpurii, spuse Mattie, simţindu-se obligată să-i ia apă­ rarea lui Emery. în plus, a introdus-o în cercurile artisti­ ce, lucru care în mod cert nu i-a prins rău.

156

Amanda Quick

- Prostii. Ştia deja pe toată lumea datorită părinţilor voştri. Elizabeth îi zâmbi lui Hugh. Cât timp vei rămâne la Seattle? - Oricât va fi nevoie, răspunse el surprinzând privirea întrebătoare a lui Mattie. - înţeleg. Peste câteva clipe, Elizabeth îi salută pe amândoi din cap şi dispăru în mulţime. - Matilda, dragă, ce mai faci? spuse o altă voce. Toc­ mai am vorbit cu sora ta. Mi-a zis că părinţii voştri nu vin la vernisaj. - Bună seara, doamnă Eberly. Mă bucur să vă revăd. Aşa este, mama şi tata n-au putut să ajungă. Mama a fost invitată să ţină o serie de cursuri la un colegiu privat de pe Coasta de Est, iar tata a hotărât s-o înso­ ţească. I se pare ocazia perfectă ca să-şi termine cartea despre continuumul modern-postmodern. îl cunoaş­ teţi pe Hugh Abbott? Femeia în vârstă se întoarse spre Hugh. -Abbott. Nu, nu cred. Ochii ei luminoşi se mări­ ră. Doar dacă nu cumva, desigur, eşti cel din perioada lui Ariei... -V ă rog, opriţi-vă, îi spuse el cu un zâmbet strâmb. Dacă mai aud o singură dată în seara asta despre peri­ oada Brută a lui Ariei, cred că am să vomit direct peste o tavă cu aperitive. -N u a fost cea mai bună etapă din activitatea ei, nu? zise doamna Eberly bătându-1 consolator pe mână. Dar nu înseamnă că ar trebui să te simţi răspunzător, băiete, în fond, tot a ieşit ceva bun şi din asta. - Da. A rupt ea logodna. Mi-a făcut un mare serviciu, să ştiţi. - Nu tocmai la asta mă refeream, murmură doamna Eberly. Ce-i cu zvonul ăsta pe care l-am auzit, cum că tu şi Matilda aţi fi logodiţi? - E o realitate, spuse Hugh aspru. Nu un zvon. -D e unde aţi auzit asta, doamnă Eberly? o întrebă Mattie.

O rază de speranţă

157

- Bârfe, draga mea. Ştii cum e. Eu sunt ca un burete când e vorba de bârfe. Le absorb de peste tot. Nu mi te pot imagina căsătorită cu un domn care poartă bocanci şi blugi, dar, pe de altă parte, contrariile se atrag, aşa se spune. - La drept vorbind, Mattie şi cu mine chiar avem des­ tul de multe în comun, zise Hugh. - Cum ar fi? îl iscodi ea oferindu-i un zâmbet scânteietor. - Vrei să-ţi fac o listă? -A r fi fascinant. Mattie se întoarse spre doamna Eberly, care urmărea scena cu o licărire de fascinaţie în ochii ei căprui şi vicleni. Apropo, am primit încă o lucrare de-a lui Lingart din perioada roşie, dacă vă interesează. -Mulţumesc, Matilda. Pune-mi-o departe, bine? Am impresia că se îndreaptă spre perioada galbenă. Nu va mai crea prea multe pe roşu, mă tem, şi ţin cu tot dina­ dinsul să-mi impun controlul pe acest segment. - Va fi al dumneavoastră, îi promise Mattie. Dar dacă vă place stilul lui Lingart, staţi să vedeţi ce am adus cu mine de pe insule. - Adică în afară de acest specimen superb de mascul feroce? râse colecţionara privindu-1 admirativ pe Hugh. -Ceva care arată mult mai bine în ramă, vă asigur. Numele artistului este Taggert, Silk Taggert. Vernisa­ jul expoziţiei dedicate lui va avea loc de vineri într-o săptămână. - Te poţi baza pe mine, dragă. Mi-a plăcut la nebunie tot ce mi-ai sugerat tu să cumpăr. Uitându-se în jur la lucrările expuse în galeria lui Elizabeth Kenyon, adăugă: Sunt conştientă că arta avangardistă e la mare căutare acum. Unele opere sunt splendide, dar tristul adevăr e că nu ţin să le am în casă, dacă înţelegi la ce mă re­ fer. Nu-mi face plăcere să le privesc. Când cumpăr un tablou, vreau să-mi încânte ochii de fiecare dată când intru în încăpere. -N u sunteţi nici pe departe singura. Familiile Medici şi Borgia şi alţi patroni ai artelor din trecut

158

Amanda Quick

aplicau aceeaşi filosofie în privinţa operelor pe care le colecţionau. Hugh dori să facă un comentariu, dar exact în clipa aceea mulţimea se dădu la o parte, iar Ariei se năpusti înspre ei ca o furtună. -M attie, nu-mi vine să cred treaba asta despre tine şi Hugh! Ariei îşi îmbrăţişa sora, apoi mijii ochii spre Hugh. Ce naiba îţi închipui că faci? - Păi, eu... - Nu contează, o să discutăm despre asta mai târziu. Nu e nici locul, nici momentul potrivit. înţeleg că ai vorbit cu Flynn. Şi asta e ceva ce vreau să discut cu tine. Trec pe la galerie în cursul zilei de mâine. - In regulă, murmură Mattie. Nişte invitaţi cu un aer prosper se apropiară de Ariei, solicitându-i atenţia. Ea răspunse imediat apelului lor şi se grăbi să le prezinte una dintre lucrările din perioa­ da Exploratoare. Chiar atunci, Elizabeth Kenyon reapăru lângă Mattie şi îi şopti: - Mattie, dragă, îmi faci o favoare enormă? - Ce anume? -Urcă-1 pe Blackwell într-un taxi. începe să devină cam deranjant. Nu vreau să-i supere pe clienţi. îţi ră­ mân datoare pe veci dacă mă ajuţi să mă descotorosesc de el. Mattie se uită în capătul opus al sălii, unde Emery Blackwell era pe punctul de a-şi vărsa conţinutul paha­ rului peste decolteul unei doamne de vârstă mijlocie cu alură wagneriană. - în regulă, Liz. Dar ţine minte, îmi rămâi datoare. -Mulţumesc, dragă. Zâmbind, Elizabeth aruncă o ultimă privire spre Hugh înainte să plece şi murmură: Te-ai priceput întotdeauna să strângi rămăşiţele lăsate de Ariei în urma ei, nu-i aşa, Mattie? Cu maxilarele încleştate de nervi, Mattie porni spre Emery. Era vag conştientă că Hugh o urmărea prin mulţime.

O rază de speranţă

159

-A ici erai, Emery! Te-am căutat, zise ea luându-i cu îndemânare paharul din mână. Este cineva care abia aşteaptă să te cunoască. Adresându-i femeii masive un zâmbet împăciuitor, adăugă: Vă rog să ne scuzaţi, dar Emery e întotdeauna foarte solicitat. - Desigur, spuse femeia, părând vag dezamăgită. -Dragostea mea, ai ajuns la ţanc, bolborosi Emery când Mattie îl trase deoparte. Am impresia că eram pe punctul de a coborî intr-o prăpastie extrem de pericu­ loasă, fără a fi înzestrat cu echipamentul necesar. Nu am mai văzut o asemenea walkirie de vreo cincisprezece ani. Aruncând o ultimă privire plină de regret spre pieptul masiv pe care îl abandonase, oftă: în zilele noastre nu mai există aşa splendori. -N u ştiu ce să zic, interveni Hugh pe un ton re­ laxat. Am în birou câteva calendare cu ţipe exact în genul ăsta. - Mă şi aşteptam de la tine, consimţi Emery. Mattie îşi dădu ochii peste cap. - Emery, eşti pe cale să te îmbeţi, şi întotdeauna devii nesuferit când bei. - Drăguţ din partea ta că ai observat. Mă străduiesc. Unde mergem? -T u mergi acasă într-un taxi, îl informă ea împingându-1 spre uşă. -A m o idee mai bună. Ce-ar fi să mâncăm ceva în oraş? Doar tu şi cu mine, desigur. Scapă de creatura aia din perioada Brută. -Las-o baltă, Blackwell, mârâi Hugh. Mattie şi cu mine avem alte planuri. - Păcat, bombăni Emery. -H ei, Mattie! Flynn se apropie în grabă de micul grup. Deja plecaţi? - Mă tem că da. - Să nu crezi că nu ne-am distrat, completă Hugh pe un ton acru. -A m să-ţi trimit pânzele alea cât de repede posibil, Mattie.

160

Amanda Quick

Artistul ieşi după ei pe trotuar şi rămase acolo până când un taxi se opri în dreptul lor. -A r fi grozav, dar, după cum ziceam, Ariei nu o să fie de acord. - Nu-ţi bate capul cu asta. Flynn deschise portiera şi îl împinse pe Blackwell înă­ untru, după care Mattie sări şi ea în taxi. -U nd e naiba mergi? dori Hugh să ştie. -Acasă. Cred că mi-am luat porţia de şampanie şi aperitive pe seara asta. Vrei să vii şi tu? Ii cer şoferului să ne lase în drum. încruntat, Hugh urcă lângă ea pe bancheta din spate a maşinii. - Să aveţi o seară frumoasă toţi trei, le ură Flynn. - Rahat! pufni Hugh. - îţi dau perfectă dreptate, zise Emery Blackwell când taxiul demară. -N u ar fi trebuit să vii la vernisaj, îl mustră Mattie. Mi-ai promis că vei sta cuminte acasă, pe insula Whidbey, până termini a doua carte din seria Byron St. Cyr. -N u mă certa, scumpo. Merit o pauză. îţi jur pe onoarea mea de bătrân savant care şi-a vândut sufletul diavolului pentru ficţiune comercială, mâine am să mă duc direct pe Whidbey. Pur^şi simplu n-am putut să ratez recepţia din seara asta. îşi mută privirea dincolo de Mattie, înspre Hugh, care umplea o bună parte din spaţiul taxiului. Dar tu, Abbott? - Ce-i cu mine? - Faptul că ţi se recunoaşte o anume influenţă asupra operelor lui Ariei nu-ţi stârneşte o anume plăcere per­ versă? O vagă pretenţie la nemurire artistică? - La naiba! -Succint răspuns. Nu faci risipă de cuvinte. Ei bine, în ceea ce mă priveşte nu pot să spun decât că mă bucur de rarele momente de celebritate indiferent de condi­ ţiile în care mi se oferă. Gloria e trecătoare. Ştii că am fost nevoit să le explic mai multor invitaţi cine sunt şi cu cine mă ocup, Mattie? O experienţă care m-a adus cu picioarele pe pământ.

O rază de speranţă

161

- Nu-ţi face griji, vei cunoaşte o faimă mult mai mare când vei dezvălui că tu eşti misteriosul autor al seriei Byron St. Cyr, îl asigură ea. în loc să-ţi plângi de milă, gândeşte-te la ziua în care vei ajunge să semnezi autogra­ fe la mall. -Dumnezeule bun, gemu Emery. Ce soartă! Auto­ grafe la mall. Cu adevărat am bătut palma cu diavolul, Mattie Sharpe. Şi e în întregime opera ta. - Prima ta carte va ajunge în librării peste câteva săp­ tămâni, şi ai să te simţi mult mai bine când ai să vezi că se vinde ca pâinea caldă. Crede-mă. -Viitorul meu e în mâinile tale, draga mea. Peste zece minute maşina opri în faţa clădirii din Pio­ neer Square în care Mattie ocupa un apartament spaţios la mansardă. După câteva ghionturi discrete din partea ei, Hugh îi plăti şoferului o sumă care acoperea şi dru­ mul până la reşedinţa lui Emery de pe Capitol Hill. După ce taxiul se îndepărtă, cu Emery aşezat regeşte pe bancheta din spate, intrară amândoi în imobil. - Ce seară, bombăni Hugh apăsând butonul ascenso­ rului din hol. - Puţin diferită de o noapte de sâmbătă la Hellfire, nu-i aşa? - Prefer oricând Hellfire. - Ar fi bine să te obişnuieşti cu seri ca aceasta, îi spuse ea suav. Particip la câteva vernisaje pe lună şi organizez eu însămi destul de multe pentru artiştii pe care-i repre­ zint. Sunt sigură că vei dori să mă însoţeşti de fiecare dată. în fond, intenţionezi să faci parte din viaţa mea aici, la Seattle, nu? - Oricât va fi necesar, răspunse el sumbru.

capitolul 10 în noaptea aceea, lui Hugh îi trecu prin minte că lu­ crurile nu mergeau chiar atât de bine sau de uşor pe cât anticipase el.

162

Amanda Quick

Stătea lungit pe canapeaua de piele neagră a lui Mattie în mijlocul unei încâlceli de cearşafuri, cu mâi­ nile împreunate sub cap. Era aproape două noaptea, dar neoanele sclipeau vio­ lent dincolo de ferestrele înalte şi curbate ale mansardei, îl irita întotdeauna intensitatea luminilor oraşului în timpul nopţii. Prefera întunericul catifelat, cu parfum de flori, aî unei nopţi pe insulă. Dacă închidea ochii, reuşea să vadă în minte razele lunii palide revărsându-se peste mare. S-o vadă pe Mattie în lumea ei îl şocase mai mult decât s-ar fi aşteptat. în fond, ştia cu ce se ocupa profe­ sional, o cunoştea pe sora ei şi câte ceva despre familie. De ce fusese surprins să descopere că Mattie se simţea perfect în largul ei în mijlocul mulţimii de invitaţi? Răspunsul era destul de evident. Nu fusese dispus să admită că Mattie făcea parte din lumea aceea. în urmă cu un an, după noaptea lor de pasiune, se oferise să-l în­ soţească pe insulă. „Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât de mult. Te rog, ia-mă cu tine.“ Iar de curând o avusese acolo, pe teritoriul lui, unde el stabilea regulile. Când sosise la Seattle, cu trei zile în urmă, şi se muta­ se în apartamentul ei luxos, fusese încrezător în capaci­ tatea lui de a o convinge rapid să se mute pe St. Gabriel. Tot ce îi trebuia era puţin timp pentru a o lămuri că logodna lui cu Ariei rămânea de domeniul trecutului şi nu influenţa cu nimic relaţia lor. Acum situaţia se dovedea a fi mult mai complicată decât păruse de pe St. Gabe. Un nou sentiment de ne­ siguranţă îi rodea măruntaiele şi, în plus, după două nopţi se săturase să doarmă pe canapea. împinse deoparte cuvertura patului improvizat şi se ridică în picioare, apoi, păşind pe covorul care delimi­ ta camera de zi, se îndreptă spre fereastră. Rămase aco­ lo vreme îndelungată, cu ochii la feribotul ce traversa Elliott Bay. Incapabil să-şi găsească liniştea, se duse în zona ame­ najată ca bucătărie şi scotoci în întuneric până dădu peste punga cu brioşe din tărâţe de ovăz pe care Mattie

O rază de speranţă

163

o cumpărase pentru micul dejun. Scoase una şi muşcă. Nu credea că avea să devină vreodată un mare fan al tărâţelor de ovăz, dar mâncase şi lucruri mai rele la viaţa lui. Spre exemplu, roşiile uscate la soare ale lui Paul Cormier. Acel gând îi stârni o mulţime de alte amintiri, unele plăcute, altele mai puţin. Dintre toate se detaşa imagi­ nea găurii roşii ce se căscase în pieptul bătrânului. Hugh nu avusese niciodată prea mulţi prieteni, iar Cormier îi fusese chiar mai mult decât prieten. Se pur­ tase cu el ca un tată în anii de început, când Hugh era în plin proces de afirmare a personalităţii şi îşi căuta modalităţi de a-şi testa bărbăţia. De la Paul învăţase o mulţime de lucruri importante, spre exemplu cum să fie mândru de el însuşi, cum să respecte un cod de onoare şi, esenţial, cum să supravieţuiască. Brusc, deveni profund conştient de singurătatea care-i măcina existenţa. Senzaţia apărea tot mai frecvent, şi nu putea s-o alunge complet decât atunci când făcea dragoste cu Mattie. Un sunet discret de deasupra îl făcu să se întoarcă şi să ridice privirea spre dormitorul care se înălţa parţial peste camera de zi. Patul lui Mattie era cufundat în în­ tuneric în spatele balustradei din metal roşu ce împrej­ muia mezaninul. Mattie era cea care putea să-i alunge singurătatea, îşi repetă el în gând. Hotărât, puse jos restul de brioşă şi începu să urce scara îngustă în spirală. Mai devreme, la vernisaj, fusese încercat de o neliniş­ te autentică atunci când îi văzuse pe Flynn Grafton şi Emery Blackwell dându-i târcoale lui Mattie ca şi cum ar fi avut un drept asupra ei. Până la urmă, relaţia lor era foarte fragilă. Avea ne­ voie de o dovadă care să-i liniştească temerile. Trebuia să ştie că încă îl dorea fizic, chiar dacă se străduia să se convingă singură că nu îl dorea ca soţ. Trebuia să ştie cu certitudine că era încă a lui, aşa cum fusese din acea primă noapte petrecută împreună.

164

Amanda Quick

Mattie era trează de-a binelea când îi simţi prezenţa lângă patul ei. Nu reuşise să adoarmă după ce urcase în mica ei fortăreaţă din văzduh, cu două ore în urmă. O parte din ea ştiuse că aici avea să se ajungă, dacă nu în noaptea aceasta, atunci în următoarea sau în cea de după. Curând. Inevitabilul nu putea fi amânat prea mult timp. Atracţia dintre ei era prea profundă, iar tea­ ma că se îndrăgostise de el era prea puternică pentru a o ignora. Se întoarse încet şi îl văzu stând în picioare lângă pat, îmbrăcat doar în boxeri. - Hugh? - Spune-mi că mă doreşti, Mattie. Măcar atâta oferă-mi. -T e doresc, o ştii prea bine. Nu asta contează. - în noaptea asta contează enorm. Se aplecă, dădu la o parte plapuma şi se strecură în pat lângă ea. Dacă nu vrei să te ating, nu o voi face. Dar nu mai pot îndura să-mi petrec nopţile singur pe canapea. întinse o mână şi, mângâind-o pe curba umărului, şopti: Mi-am petre­ cut mult prea multe nopţi singur. Mattie îi studie chipul preţ de câteva clipe, apoi, cu un mic oftat de abandon, se ridică într-un cot şi îl săru­ tă pe buze. Degetele ei alunecară ca nişte fluturi peste pieptul lui tare. - Mattie, gemu el simţind cum îl năpădea uşurarea. Se ridică pe jumătate şi o împinse nerăbdător pe per­ ne, apoi se lăsă să cadă peste ea ca o tonă de cărămizi. Zdrobită sub greutatea lui, Mattie se desfătă cu atin­ gerea mâinilor mari care i se mişcau lacom pe trup, alunecându-i peste sâni, apoi peste abdomen şi mai jos. Hugh îşi înfipse piciorul între coapsele ei ca să i le înde­ părteze şi să aibă acces deplin la intimitatea ei fierbinte şi umedă. Dornică de mai mult, Mattie îşi arcui şoldurile, ridicându-se spre el, şi îi primi înfometată sărutul. -Aşa, drăguţă. O, Doamne, da. Eşti atât de fierbinte. Atât de udă. Atât de bună. Se instală rapid între coapse­ le ei şi îi apăsă picioarele peste şoldurile lui. Strânge-mă tare, iubito. Ia-mă în tine şi nu-mi mai da drumul.

O rază de speranţă

165

Mattie simţi cum se topea pe dinăuntru. Ar fi vrut să-i spună să o ia mai încet, dar nu îşi găsea cuvintele. Totul era atât de rapid şi brutal şi copleşitor cu Hugh! A face dragoste cu el era o experienţă fundamentală, la fel ca înotul în mare sau alergatul prin junglă. II simţi apoi explorând-o. In clipa următoare, degete­ le lui îi feriră cu blândeţe petalele moi pentru a călăuzi bărbăţia înăuntru. - Eşti strâmtă, spuse Hugh răguşit pe când se îngropa adânc în ea. Ah, ce bine e! Când o umplu cu totul, la fiecare dintre terminaţiile ei nervoase se declanşară mici explozii. Gura lui o aco­ peri din nou pe a ei şi o posedă la fel de adânc şi umed şi complet cum îi poseda şi teaca alunecoasă, strâmtă şi sensibilă dintre coapse. Cu ochii închişi, Mattie se desprinse şi de ultimele ei legături cu pământul. îşi petrecu braţele în jurul lui Hugh şi se agăţă de el cu toată forţa. Era ca o goană sălbatică şi superbă prin noapte, în compania unui lup uriaş. Se simţea în sfârşit liberă, alături de sufletul ei pereche. Nu era nimic blând sau tandru în acea cursă, dar atunci când se sfârşi, într-un potop de convulsii care o străbătură din cap până în picioare, Mattie fu în culmea fericirii. Extenuată, îşi îngropă faţa în pernă şi inspiră prelung. - Mattie? -Da? - De acum voi dormi aici, cu tine. Suntem de acord măcar în privinţa asta? -D a. -Vezi? Hugh chicoti în întuneric şi se întoarse pe spa­ te. Chiar avem multe în comun. - Sexul nu e totul, să ştii. - Nu, dar e un început. Un început al naibii de bun. Şi nu e singurul lucru pe care îl avem de partea noastră, adăugă el căscând mulţumit. Ţi-am zis-o mai devreme, chiar în seara asta.

166

Amanda Quick

- Ş i ce anume avem în comun? Curioasă, se ridică în coate şi îl privi atent. Continuă, Hugh. Dă-mi măcar un exemplu. Intensitatea din ochii lui gri-argintiu era vizibilă chiar şi în întuneric. - Nu înţelegi? Suntem amândoi nişte neadaptaţi, dră­ guţă. Ne-am trăit cea mai mare parte din viaţă încercând să intrăm în roluri care nu au fost scrise pentru noi. Mattie clipi surprinsă, apoi se încruntă. -N u e adevărat. -B a da. Cred că tu ai fost prima care ţi-ai dat sea­ ma. Probabil de asta m-ai implorat să te iau cu mine acum un an. Atunci ai înţeles instinctiv, dar, după ce am plecat fără să-ţi îndeplinesc rugămintea, ai fost prea furioasă ca să-mi mai dai o şansă. Acum îţi tot inventezi scuze, spunându-ţi că te doresc doar pentru că nu am putut să o am pe Ariei. Te străduieşti din răsputeri să mă convingi că stilurile noastre de viaţă sunt prea diferi­ te pentru a ne permite să fim împreună. -Stilurile noastre de viaţă chiar sunt prea diferite. Nu există nici un compromis posibil. Şi Ariei chiar a fost cea pe care ai dorit-o iniţial, nu poţi să negi asta. Ai continuat s-o doreşti chiar şi după ce ai făcut atunci dragoste cu mine. -N u. - Ba da, pe toţi dracii! Mi-ai zis că nu sunt genul tău, ai uitat? Mulţumesc frumos pentru tăvăleală, dar fug să prind avionul spre insule. Cam asta a fost ideea. - Fugi înspăimântată de propria umbră, Mattie, spu­ se el cu blândeţe. De ce nu recunoşti? Ştiu că ai avut nevoie să-ţi aduni tot curajul ca să-mi faci acea propu­ nere colosală anul trecut, iar eu am fost un neghiob că te-am refuzat. Insă ai un caracter extraordinar de pu­ ternic, m-am convins de asta când am văzut cum te-ai descurcat pe insule. De ce să nu dăm relaţiei noastre încă o şansă? O şansă reală? Mattie îşi umplu plămânii cu aer, apoi expiră zgomotos.

O rază de speranţă

167

-N u e cazul să-mi repet propunerea, de vreme ce ai ales să mă urmezi la Seattle. Suntem aici acum, aşa că nu mai trebuie să mă întorc pe St. Gabriel, nu? Se cufundară în tăcere câteva clipe lungi, scrutându-se prin întuneric într-o înfruntare a voinţelor. Sim­ ţind că Hugh încerca să o asedieze şi-i căuta punctele slabe, Mattie rămase perfect nemişcată, cum ar fi stat un iepure în faţa unui lup. In cele din urmă, lupul rânji larg. - Relaxează-te, drăguţă. O să ne iasă. Ai să vezi. Ai doar nevoie de puţin timp ca să înveţi să ai încredere în mine. Acum dormi, căci mâine mergem la muncă. -Hugh, spuse Mattie, dintr-odată cuprinsă de neli­ nişte, ţie îţi place să lucrezi la sediul Vailcourt? - Am lucrat şi în locuri mai rele. -Nu-ţi place. Urăşti munca de birou, nu-i aşa? Urăşti oraşele mari, o ştim amândoi. -Nu-ţi bate capul cu asta. După cum ziceam, am lucrat şi în locuri mai rele. - Dar... -Taci, drăguţă. Dormi. O lipi de corpul lui tare, zvelt şi plin de forţă, şi îşi întinse un picior musculos peste gamba ei subţire. Mattie îl simţi alunecând în somn, însă ea mai răma­ se trează multă vreme. Aşezată la birou, Mattie se lăsă pe spătar şi studie cre­ atura ciudată din faţa ei. Shock Value Frederickson, după cum se prezenta în acea lună, avea vreo douăzeci şi cinci de ani. Era atât de slabă încât i se vedeau coastele, iar claia de păr verde i se înălţa într-o aureolă ţeapănă, plină de gel, în jurul ca­ pului. Purta pe fiecare braţ zeci de brăţări zdrăngănitoare de metal şi câte patru cercei rotunzi în fiecare ureche. Avea un inel şi în nas, unul delicat, de oţel. Ochii ei căprui-deschis erau conturaţi cu negru şi auriu, iar hai­ nele erau un talmeş-balmeş de cârpe luate de la Armata Salvării, prinse laolaltă cu o curea grea de metal.

168

Amanda Quick

- Deci ce părere ai, Mattie? Shock Value arătă spre sculptura în metal care trona pe podea, lângă scaun. Te ocupi tu să mi-o vinzi? - După toate aparenţele, încă te afli în perioada Apo­ caliptică, oftă Mattie. E interesantă, dar ştim amândouă că n o să le stârnească interesul clienţilor mei. Poate ţio primeşte Christine Ferguson. Cu un zdrăngănit de brăţări, Shock Value se foi neli­ niştită pe scaun. - Nici ea nu a vrut-o. Şi nici un alt proprietar de gale­ rie, i-am întrebat pe toţi. Mattie, sunt într-o situaţie cam delicată în momentul de faţă. Mi-am cheltuit ultimii zece dolari pe materiale, în condiţiile în care nu am mai vândut nimic de câteva luni. - Credeam că te descurci cu slujba de la restaurant pe care ţi-am găsit-o. - M-am descurcat. Şi îţi sunt recunoscătoare pentru ajutor, Mattie, dar oamenii de acolo pur şi simplu nu mă puteau înţelege. Shock Value se aplecă în faţă cu o expresie hotărâtă. Ştii ce? Au fost în stare să-mi facă vânt doar pentru că am întârziat de câteva ori. îţi vine să crezi? Le-am spus că am lucrat toată noaptea în atelier şi că am pierdut oarecum noţiunea timpului, dar mana­ gerul a refuzat să mă asculte. - înţeleg. - Mattie, te rog. Am un proiect fantastic. Am nevoie doar de puţin timp şi ceva bani cât să mai rezist câteva săptămâni, până termin. -T o t ceva în stilul Dead Hole? întrebă Mattie ară­ tând din cap spre sculptura de pe podea. Shock Value clătină nerăbdătoare din cap şi suflă în bretonul verde ca să şi-l dea din ochi. - Nu, nu, am depăşit perioada aia. A fost utilă pen­ tru că m-a ajutat să mă concentrez, dar acum lucrez la o chestie cu adevărat importantă. însă trebuie să pot munci. -A r fi trebuit să-ţi cheltui ultimii zece dolari pe mân­ care, în loc de materiale. Ai slăbit îngrozitor.

O rază de speranţă

169

- Nu mă interesează mâncarea. Am nevoie de materie primă, şi ştii cât de scumpă e. -întreaga idee, când ţi-am făcut rost de slujba aia la restaurant, a fost să nu ajungi să mori de foame de dragul artei. Localul acela le asigură angajaţilor o masă gratuită pe zi. -Ştiu . Dar de regulă o ratam. Mattie gemu. Mai avea foarte puţin până să se dea bătută. -Te-ai interesat de eventuale ajutoare pentru hrană? Alte ajutoare de la stat? - Mattie, guvernul îţi cere să demonstrezi că îţi cauţi de lucru. Eu nu pot să fac asta. Eu deja lucrez. Arta mea e munca mea. îţi jur că am să mă angajez din nou ca ospătăriţă imediat ce termin lucrarea asta. Am ne­ voie doar de câteva săptămâni de libertate. Trebuie să fac rost de nişte bani. Rapid. Dacă nu poţi vinde Dead Hole, poţi măcar să-mi împrumuţi o sumă mică? Mattie studie lucrarea pe care Shock Value o adusese cu ea. Dead Hole făcea parte dintr-o serie de creaţii pe care tânăra artistă le realizase recent folosind sârmă, fier ruginit şi pahare de polistiren folosite. Nu încăpea îndoială că erau unice prin robusteţe şi energie. Mattie le văzuse potenţialul de la bun început, însă mai aveau până să poată fi considerate opere de artă. Ştia că, indiferent câtă energie ar fi insuflat, Dead Hole nu s-ar fi vândut niciodată în galeria ei. Avea o forţă proprie, dar era o forţă generată de urâţenie. Şi totuşi, într-o bună zi Shock Value Frederickson avea să se dovedească o artistă de geniu, iar până atunci fata trebuia să mănânce: - O sută ţi-ar ajunge? o întrebă în cele din urmă. Shock Value încuviinţă fericită din cap. - Orice. Poţi păstra Dead Hole drept garanţie. Mattie îşi luă poşeta din sertarul de jos al biroului şi scoase cele cinci bancnote de douăzeci de dolari pe care tocmai le ridicase de la bancă.

170

Amanda Quick

- Poftim. Poţi lua Dead Hole cu tine, dar vreau să-mi juri pe ce ai mai sfânt că eu o să văd prima lucrarea la care munceşti acum. De acord? - De acord. Zâmbind uşurată, Shock Value îşi luă în braţe sculptura de metal şi smulse bancnotele din­ tre degetele lui Mattie. N-o să regreţi asta, îţi promit. Mulţumesc. Se răsuci pe călcâie şi porni impetuoasă spre uşa mi­ cului birou. Aproape se ciocni de Ariei, care se pregătea să intre. -Scuze, bombăni artista fără să se oprească din goană. - Câţi bani i-ai dat? îşi întrebă Ariei sora. - O sută. - N-ai să-i mai vezi niciodată, pufni Ariei aşezându-se pe scaunul de pe care tocmai se ridicase Shock Value. Mattie îşi băgă poşeta înapoi în sertar. -N u ştiu ce să zic. Shock se va dovedi foarte valo­ roasă în scurt timp. Poate chiar şi din punct de vedere comercial, odată ce reuşeşte să-şi controleze talentul. Lu­ crările ei au o nervozitate vibrantă care, cu puţin noroc, s-ar putea concretiza într-o operă vandabilă. -Adică dacă vor fi suficient de drăgălaşe cât să-ţi far­ mece clientela alcătuită din oameni de afaceri cu pre­ tenţii de intelectuali, vânzători şi computerişti tocilari? -Ş tiu că nu ai o părere prea grozavă despre clienţii mei, Ariei, dar nu e momentul să-mi ţii predici. Sunt unul dintre acele cazuri fără speranţă care cred sincer că există şi artă de calitate pentru mase. După cum spu­ ne şi doamna Eberly, de ce să expui în camera de zi o chestie care îţi stârneşte greaţa de fiecare dată când o priveşti? - Da, gusturile tale nu sunt un mister, zise Ariei cu un surâs plin de amărăciune. Dar nu despre asta am venit să discutăm. - Despre ce, atunci? - Spune-mi, surioară dragă, îţi face plăcere să joci ro­ lul de înger al alinării în contrast cu personalitatea mea

O rază de speranţă

171

de scorpie intimidantă? încep să mă cam satur. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă mi-ai lăsa bărbaţii în pace. -O f, pe toţi dracii! O să fie una dintre acele con­ versaţii neplăcute gen sora mai mică versus sora mai mare, nu-i aşa? Ştii cât de tare le detest. întotdeauna ieşi victorioasă. Mattie se întinse să verifice dacă era apă în ceainicul electric aflat pe podea în spatele ei. Când văzu că era plin, îl porni. - De data asta ai mers prea departe, zise Ariei. - Vrei nişte ceai de plante şi brioşe din tărâţe de ovăz? Mi-au mai rămas câteva de la micul dejun. -Pentru numele lui Dumnezeu! Nu, nu vreau o brioşă din tărâţe de ovăz. Cum poţi să te gândeşti la mâncare de regim într-un astfel de moment? Dar ati­ tudinea asta e tipică pentru tine. Nu o pot suferi. Nu am putut niciodată să o sufăr. Nimeni din familie nu o poate suferi. Noi, restul, ne descărcăm emoţiile într-un mod normal şi sănătos, pe când tu mereu încerci să schimbi subiectul. -Ş tii că nu mă descurc prea bine în confruntări, îi aminti Mattie cu modestie. Aruncă o privire spre brioşă şi decise că nu-i era foame. Mă sperie. Era adevărat. Când venea vorba de certuri cu vreun membru al clanului Sharpe, toţi oameni temperamen­ tali, dificili şi mereu sub tensiune, Mattie era întot­ deauna dezavantajată de simplul fapt că era singura din familie care avea oroare de scenele dramatice. Efectiv i se făcea rău fizic. Toţi ceilalţi le savurau, descurcându-se excelent în astfel de situaţii. în rarele ocazii când încercase să facă o scenă majoră, se simţise depăşită ime­ diat în materie de talent, muniţie şi experienţă. Scenele nu-i reuşiseră decât în faţa lui Hugh, se gân­ di. Cu el chiar îşi ieşise din fire în repetate rânduri, fără să aibă vreo reacţie adversă. - Poate nu te descurci bine în confruntări pentru că eşti atât de mototoală, sugeră Ariei. Dacă ai îndrăzni să reacţionezi din când în când, nu te-ar mai speria atât de tare.

172

Amanda Quick

- Nu am personalitatea necesară pentru scenele dra­ matice care vă plac atât de mult ţie, Iui tati, lui mami şi tuturor celorlalţi din familie. Genul acela de situaţie mă stresează la culme, şi ştii că mă străduiesc să evit stresul în ultima vreme. -T u nu ştii ce e ăla stres. Am să-ţi spun eu ce înseam­ nă stres. Noaptea trecută a fost o sursă de stres teribil pentru mine. - Noaptea trecută? Mattie o privi surprinsă. Ce a fost atât de stresant la noaptea trecută? Retrospectiva operei tale a fost un mare succes. - O, sigur. Crezi că despre opera mea a vorbit toa­ tă lumea după ce-ai plecat? Ei bine, nu. Principalul subiect de conversaţie a fost scena intimă cu tine şi Flynn şi Emery şi Hugh strânşi laolaltă pe trotuar, po­ vestind ca nişte prieteni grozavi, ceea ce e evident că şi sunteţi. Apoi tu, draga mea surioară, ai avut tupeul să urci într-un taxi cu fostul meu soţ şi fostul meu logod­ nic şi să dispăreţi împreună în noapte. Cum crezi că m-am simţit? -N u cred că a observat cineva, spuse Mattie fără vlagă. - Prostii. Iţi place să faci asta, nu-i aşa? îţi place să mă proiectezi în rolul Vrăjitoarei Malefice, în timp ce tu o joci pe Albă ca Zăpada. Ariei sări în picioare şi începu să se învârtă prin încăpere. - Nu e aşa, crede-mă. Mattie o privi neliniştită. Ariei începuse să se amba­ leze, pregătindu-se de una dintre vestitele ei izbucniri furtunoase. Era capabilă să provoace tunete şi fulgere reale când îşi dădea drumul. - Nu-mi spune tu mie cum e. Ştiu cum e. Dintotdeauna aşa a fost. Toată lumea crede că sunt un fel de zeiţă amazoniană în sutien de fontă căreia îi face o plăcere nebună să distrugă bărbaţi. Dar nu e adevărat. Se răsuci pe călcâie şi o privi mânioasă pe Mattie. Divorţul de Emery nu a fost din vina mea, să ştii. - Ştiu, Ariei.

O rază de speranţă

173

- Ba nu, nu ştii, lua-te-ar naiba. Cum ai putea să ştii? Tu nu ai fost căsătorită niciodată. De ce ţi-ai bate capul să o faci? Te distrezi prea bine alinându-i pe bărbaţii care fug de la mine învineţiţi şi stâlciţi în bătaie, nu-i aşa? - Hai să nu exagerăm. -T e distrezi prea bine dând impresia că eşti singu­ ra înzestrată cu sensibilitate reală; te distrezi prea bine compensându-ţi lipsa de talent artistic printr-o încerca­ re de a-ţi demonstra profunzimea empatiei şi înţelegerii feminine. îi prinseseşi deja în cursă pe Emery şi Hugh, dar nu te-ai mulţumit cu atât. Acum ţi-ai înfipt ghearele şi în Flynn. -Nu-i adevărat. Mattie rămase năucită pe scaun. Nu îi trecuse nici­ odată prin minte că sora ei ar fi putut fi geloasă din cauza lui Flynn. Părea întotdeauna sigură pe ea când era vorba de bărbaţi, la fel de sigură cum era şi în privinţa propriului talent. - Ba e adevărat. Vrei să îl adaugi pe Flynn la colecţia ta de scalpuri, nu-i aşa? îl inviţi să apeleze la tine pentru un umăr generos pe care să plângă, exact cum fac şi cei­ lalţi. Ştii ce a spus la un moment dat Emery despre tine? A spus că eşti genul de femeie nemaipomenit de dulce, ruptă dintr-o altă epocă. Foarte blândă cu orgoliul unui bărbat. Genul care s-a născut pentru a aştepta credin­ cioasă în castel întoarcerea războinicului de pe câmpul de luptă. - Doamne, chiar e o caracterizare oribilă, nu-i aşa? gemu Mattie sprijinindu-şi capul în mâini. Mai ales când toată lumea ştie că în realitate bărbaţii sunt plicti­ siţi de moarte de astfel de partenere. - Nu am să te las să o faci, surioară. -C e anume? - Ţi-1 las pe Emery şi ţi-1 las pe Hugh, dacă într-adevăr îi vrei, deşi numai Dumnezeu ştie de ce i-ai vrea. Dar nu ţi-1 las pe Flynn. -N u îl vreau pe Flynn, ce naiba! în sfârşit, stresul o motiva pe Mattie să ia atitudine. Nici pe Emery nu l-am vrut. Nu am fost niciodată mai mult decât prieteni,

174

Amanda Quick

ăsta e sfântul adevăr. Singurul pe care mi l-am dorit cu adevărat a fost Hugh, iar el nu mi-a arătat vreun interes anul trecut, când m-am oferit pe tavă. Aşa că nu te mai purta ca şi cum aş fi o femeie stricată care se specializea­ ză în bărbaţii la care ai renunţat tu. Nu vreau resturile rămase de la tine, Ariei. Nu le-am vrut niciodată. - Cum adică i te-ai oferit pe tavă lui Hugh anul tre­ cut? o întrebă sora ei uimită. - O, la naiba, de ce te-am lăsat să mă târăşti în cearta asta stupidă? Uită ce-am zis. Uită. Uită totul. Explozia nefamiliară de mânie se stinse la fel de ra­ pid cum se născuse. Mattie se lăsă să cadă înapoi pe scaun, surprinsă să descopere că, deşi se simţea vlăguită, nu-i era greaţă. începea să se descurce mai bine în dis­ pute, poate pentru că exersa atât de mult în compania lui Hugh. -Spune-mi care-i treaba cu oferitul pe tavă, insistă Ariei, trântindu-şi mâinile pe birou. - Nu am nimic de spus. M-am făcut de râs anul trecut, după ce i-ai făcut vânt lui Hugh. Atâta tot. Crede-mă, mi-am învăţat lecţia. Apa clocotea deja în ceainicul electric. Când coborî mâna ca să apese întrerupătorul, Mattie observă că dege­ tele îi tremurau. De la stres, îşi spuse. Tremura de la stres. Trebuia neapărat să ajungă la ora de aerobic de la prânz, căci mişcarea o ajuta să facă faţă anxietăţii. - Cum te-ai făcut de râs? Ce s-a întâmplat între voi? V-aţi văzut în secret câtă vreme eram logodită cu el? ţipă Ariei furioasă. - Nu, fireşte că nu. Bărbaţii tăi nu mă observă decât după ce le dai papucii. Ar trebui să ştii asta. Sunt mult prea orbiţi de strălucirea ta. - Ce s-a întâmplat? Cum te-ai făcut de râs? - Las-o baltă, te rog. - Nu, nu am s-o las baltă. Vreau să ştiu. Spune-mi ce s-a întâmplat. - E atât de stânjenitor, oftă Mattie. Cu o zi înainte ca Hugh să ia avionul spre St. Gabriel, l-am sunat. I-am spus că putea să-şi petreacă noaptea în apartamentul

O rază de speranţă

175

meu. Am găsit o scuză idioată cum că la mine ar fi fost mai ieftin decât la un hotel de la aeroport, unde intern ţiona el să se cazeze. - Of, Mattie! -Ştiu . A fost un argument la fel de neconvingător cum pare şi acum. Dar s-a înfiinţat la uşa mea pe la ora cinei. Nu era într-o dispoziţie plăcută. Era furios şi agitat, ca un lup închis în cuşcă. Băuse dinainte câteva pahare. Eu am făcut greşeala de a-i mai oferi câteva şi Ia masă. - O, Doamne. Te jucai cu focul. - Mda. Era o experienţă nouă pentru mine, recunos­ cu Mattie. Sunt sigură că îţi poţi imagina deznodămân­ tul serii. Hugh a dat pe gât o cantitate considerabilă de brandy foarte scump, apoi a căzut practic în patul meu. Mărturisesc că l-am împins şi eu puţin. - Ce îţi închipuiai că o să realizezi cu asta? întrebă Ari­ ei încordată. Voiai să demonstrezi că poţi să-l seduci? -N u. Nu tocmai. Mattie îşi făcu de lucru cu un pix de pe birou. Voiam să mă ia cu el când pleca din oraş, să mă urce în avionul spre St. Gabriel din dimineaţa următoare. Ariei se holbă uluită la sora ei. -A i vrut să fugi pe insulă cu el? Tu? Nu pot să cred. - Ce pot să zic? Mi-am pierdut puţin minţile. Crede-mă, n-o să se mai întâmple. - Dar el susţine că sunteţi logodiţi. Locuieşte cu tine, în apartamentul tău. - El e cel care vorbeşte despre căsătorie. Din punctul meu de vedere, nu avem mai mult decât o aventură. Mattie zâmbi mohorât. Nu-ţi face griji, Ariei, n-o să du­ reze. Cât de curând Hugh se va urca din nou în avion şi se va întoarce pe St. Gabriel. - Bietul Hugh. - Bietul Hugh? repetă Mattie cu acreală. însă Ariei îşi schimbase deja dispoziţia, cu rapiditatea care o caracteriza. - Ş i bietul Emery. Ştii, în ultima vreme am început să mă întreb de ce atrag mereu nişte rataţi. E neplăcut,

176

Amanda Quick

pentru că oamenii cred că eu sunt cea care i-a distrus, dar adevărul e că poartă în ei sămânţa nenorocirii. Eu nu joc decât rolul de catalizator. - Pe toţi sfinţii, Ariei! - Nu eu sunt responsabilă pentru că Emery şi Hugh şi-au distrus vieţile. - Fireşte că nu eşti. Iar vieţile lor nu sunt tocmai dis­ truse. Au amândoi o mulţime de planuri măreţe pentru viitor, îţi dau cuvântul meu. Ariei se lansase însă într-o nouă direcţie dramatică. - Noaptea trecută m-am simţit atât de vinovată când te-am văzut cu toţi trei afară pe trotuar! -N u e absolut deloc cazul să te simţţvinovată. Mattie era obişnuită şi cu acest rol. îşi petrecuse ani buni liniştind-o pe Ariei şi pe toţi ceilalţi din familie. - Poate că e totuşi vina mea, într-un fel. Poate fac eu ceva care îi distruge. -Ariei, încetează. Nu e adevărat, o ştii prea bine. Mattie începea să intre în panică, deoarece emoţiile lui Ariei puteau fi imprevizibile. Pentru numele lui Dum­ nezeu, nu te arunca în butoiul cu melancolie! Nu e sti­ lul tău, şi o să-ţi ia zile întregi să ieşi la suprafaţă ca să poţi picta. -N u contează. Nu am mai pictat de câteva săptă­ mâni. Sunt prea înspăimântată de ceea ce se întâmplă între mine şi Flynn. - De ce ţi-e teamă? - Că îi voi face şi lui acelaşi lucru pe care i l-am făcut şi lui Emery şi lui Hugh. Cu un hohot de plâns, Ariei ieşi în fugă pe uşă.

capitolul 11 Mattie coborî din lift la etajul douăzeci şi şase al clă­ dirii zgârie-nori din centrul oraşului şi porni pe un cu­ loar lung, acoperit cu mochetă. Inspiră adânc de câteva ori pentru a alunga tensiunea familiară, moment în care

O rază de speranţă

177

observă că îşi ţinea degetele încleştate atât pe punga de hârtie pe care o căra, cât şi pe cureaua poşetei. Amintirile cu peşterile din Purgatory îi apăruseră în minte încă de la etajul al doisprezecelea, când în cabină intraseră alte cinci specimene masive de corporatişti. La etajul douăzeci, unde uşile refuzaseră să se deschidă pentru o clipă, căzuse pradă unei anxietăţi teribile, aşa că efectiv sărise din lift când acesta ajunsese intr-un sfâr­ şit la etajul douăzeci şi şase. întotdeauna o deranja să ia ascensorul, dar această ultimă experienţă fusese deosebit de dificilă. Adevărul era că în ultima vreme îi venea tot mai greu să facă faţă stresului. Poate şi pentru că avea parte de mai mult stres decât de obicei, îşi spuse ea sumbru. Convieţuirea cu Hugh Abbott nu era tocmai propice pentru o stare de spirit senină. Era ca şi cum ar fi ţinut în lanţ o bestie uriaşă, un animal care aştepta nerăbdător ziua când se putea întoarce în sălbăticie. Târând-o şi pe ea, desigur. Ştia că gândul la întoarcerea pe St. Gabriel nu-1 părăsea nici o clipă, oricât de des ar fi asigurat-o că era dispus să rămână la Seattle pe termen nelimitat. Nelimitat, ha! îl cunoştea prea bine pe Hugh Abbott. Individul era înzestrat cu extrem de puţină răbdare. Poate ar fi trebuit să dubleze dozele de vitamina B şi niacină pe care le lua dimineaţa, îşi zise. Erau bune pentru stres. Pe pereţii de la etajul douăzeci şi şase al clădirii Vailcourt, unul din cele trei rezervate direcţiunii, se aflau mai multe tablouri superbe. Mattie le alesese la solici­ tarea mătuşii ei, şi fu încântată să constate că arătau la fel de bine ca în ziua în care fuseseră expuse. Nu toate lucrările de artă rezistau bine în timp, aceasta era una dintre realităţile domeniului în care activa. Doar ope­ rele cu adevărat bune arătau fabulos şi după cinci, zece sau o sută de ani. Se opri în faţa uşii deschise a unui birou şi aruncă o privire înăuntru. Cei doi ocupanţi ai încăperii, un băr­ bat tânăr şi o femeie de vreo cincizeci de ani, lucrau la computere. Erau înconjuraţi de echipamente de ultimă

178

Amanda Quick

generaţie - faxuri, telefoane multifuncţionale, impri­ mante laser şi diverse alte periferice -, dar şi de tean­ curi uriaşe de documente. Maşinăriile moderne păreau să genereze mai multă hârtie decât cele mai vechi, re­ marcă ea. Bărbatul atrăgător ridică privirea şi, văzând-o în prag, o întrebă amabil: - Pot să vă ajut? - Am trecut doar să văd dacă nu cumva îl găsesc aici pe Hugh, adică, ăăă, domnul Abbott, spuse Mattie in­ trând în birou. Se simţea stânjenită, probabil pentru că nu şi-l pu­ tea imagina pe Hugh lucrând într-un mediu atât de sofisticat. - Domnul Abbott are un program foarte plin, îi răs­ punse tânărul netulburat. Aveaţi o întâlnire stabilită? -N u, nu, e în regulă, se grăbi ea să spună. Dacă e ocupat, nu îl deranja. Eram pur şi simplu în clădire şi mă gândeam să-l salut dacă tot sunt în trecere. - Cu mare plăcere am să-i comunic numele dumnea­ voastră şi am să văd dacă îşi poate face timp, îi sugeră tânărul. -M attie Sharpe. Dar, pe cuvânt, e în regulă. Nu-ţi face griji. Mă duc la ale mele. Uite, poţi să-i dai asta, dacă doreşti, zise ea întinzându-i punga de hârtie. Şi-a uitat-o azi-dimineaţă. Intenţionat, bănuiesc eu. -Domnişoara Sharpe. In mod evident, numele îşi făcu imediat efectul. Tânărul, care tocmai se întinse­ se să ia punga, îşi lăsă mâna să cadă şi zâmbi. O clipă, vă rog. Apăsă butonul interfonului şi dădu să vorbească, dar în clipa aceea uşa biroului interior se deschise larg, şi Hugh scoase capul în anticameră. - Gary sau Jenny, unul din voi să-mi aducă raportul despre filiala de la Roma. Şi mişcaţi-vă, nu am toată ziua la dispoziţie. - E chiar aici, domnule Abbott, spuse calm femeia, întinzându-se să ia un dosar gros. - Grozav. Mulţumesc.

O rază de speranţă

179

Hugh dădu să se întoarcă, dar Gary se ridică în picioare. - Mă scuzaţi, domnule Abbott. Aveţi un vizitator. -N u acum, Gary, sunt ocupat. Hugh începu să răs­ foiască dosarul. Ţi-am spus că nu am timp să mă văd cu nimeni până după-amiază. In momentul acela o observă pe Mattie aşteptând lângă biroul secretarului. Hei, tu erai, drăguţă! Nu te-am văzut acolo. - Probabil pentru că port un costum de aceeaşi culoa­ re ca mocheta, bombăni ea privindu-şi ţinuta în tonuri de bej şi maro. - Recunosc, ieşi mai bine în evidenţă când porţi roşu, spuse Hugh cu un rânjet. Pofteşte înăuntru. Zâmbetul lui relaxat dispăru când o examină mai îndeaproape. Şi totuşi, ce ai păţit? Arăţi ca naiba. - Mulţumesc. Costumul nu e prea rău, aşa-i? - Dă-1 naibii de costum. Eşti albă ca varul. Hugh în­ chise uşa şi îi făcu semn să ia loc pe un scaun lângă ferestrele care se înălţau din podea până în tavan. Arăţi ca atunci când ai traversat peşterile de pe Purgatory. - Ascensorul a fost cam aglomerat, îi explică Mattie. Studie atmosfera confortabilă a încăperii, plimbându-şi privirea peste masa din lemn lustruit, mocheta groasă şi scaunele elegante. Drăguţ birou. Nu văd pe nicăieri calendare cu fete dezbrăcate. -Nu-ţi face griji. Am comandat câteva, ca să mă simt mai în elementul meu. Ce cauţi aici? -Chemare de la împărăţie. Mătuşa mea m-a sunat azi-dimineaţă şi mi-a zis că vrea să mă vadă. Are timp pentru mine în jur de ora zece. - Azi e joi. în fiecare joi merge la masaj la zece fix, la centrul de sănătate de la parter. Hugh se cufundă în uriaşul scaun directorial şi îşi ri­ dică picioarele încălţate în bocanci pe suprafaţa lucioasă a biroului. - Aşa-i. M-a invitat să-i ţin companie, sugerând că pu­ tem discuta în timp ce ne bucurăm de masaj. - Despre ce aveţi de gând să discutaţi? întrebă el cu ochii mijiţi.

180

Amanda Quick

- Despre tine, probabil. în ultima vreme, ăsta e su­ biectul pe care vrea să-l abordeze toată lumea. Am trecut pe aici doar cât să-ţi dau asta. Mattie deschise punga de hârtie maro şi scoase un recipient conţinând un lichid gros, viu colorat. Ai plecat în grabă şi l-ai uitat acasă azi-dimineaţă. - Sucul magic? exclamă el cu prefăcută uluire. După ce te-ai străduit să mi-1 prepari în blender la prima oră? L-am lăsat din greşeală în frigider? Nu-mi vine să cred că am fost în stare de o asemenea gafă. Sunt cam uituc în ultima vreme, nu-i aşa? - E din cauza stresului, fără îndoială. - Deci ce anume conţine în dimineaţa asta? se intere­ să Hugh amuzat. - O combinaţie de lămâi verzi, papaya şi iarbă de grâu, cu o mână de tărâţe pentru textură. Ţi-am zis în timp ce o pregăteam că e grozavă, întrucât îţi oferă o doză considerabilă de energie la mijlocul zilei. O mulţi­ me de vitamine şi enzime speciale. -G ary pregăteşte o cafea destul de gustoasă, spuse Hugh cu o expresie plină de speranţă. Cafeaua conţine o grămadă de energie. - Dar nu are deloc valoare nutritivă, preciză Mattie încruntându-se mustrător. -Corect. Nu are deloc valoare nutritivă. Păi, bagă sucul magic în frigiderul ăla din colţ, am să-l beau mai târziu. Când trebuie să te întâlneşti cu Charlotte? -A r trebui să urc la ea acum, spuse Mattie în timp ce deschidea uşa frigiderului, camuflată între rafturile bibliotecii. Biroul tău e impresionant, Hugh. Ai tot con­ fortul unei case. -N u chiar, spuse el tărăgănat. Mi-ar prinde bine o canapea. - La ce ţi-ar trebui o canapea? Când privirea ei o în­ tâlni pe a lui, vag amuzată şi foarte sexy, Mattie roşi. Ah. Nu-ţi stă capul decât la un singur lucru, Hugh Abbott. - Mi-aş dori pur şi simplu să fiu mai bine pregătit pen­ tru vizitele tale. îşi coborî picioarele şi aruncă o privire

O rază de speranţă

181

gânditoare spre suprafaţa perfect lustruită a mesei de lucru, murmurând: Desigur, mai avem şi alte opţiuni. - Las-o baltă, spuse ea ferm, simţindu-şi venele inun­ date de fierbinţeală când îşi aduse aminte ce se întâm­ plase peste noapte. Sunt aşteptată sus. Trebuie să fug. -Răm âne pe altă dată. Haide, am să te însoţesc eu până la palatul lui Charlotte. - Nu e necesar. Ştiu că eşti ocupat. - Nu sunt chiar atât de ocupat. O prinse de braţ şi o conduse prin birou, apoi ieşiră în hol. O mulţime de angajaţi aşteptau să urce în liftul care tocmai se deschisese. -Scuzaţi-mă, oameni buni, rosti el pe un ton po­ runcitor, trăgând-o pe Mattie dincolo de micul grup şi intrând cu ea în ascensorul gol. Facem o verificare de urgenţă a sistemelor de securitate. Următorul lift va ajunge într-un minut. Când uşile se închiseră în faţa şirului de chipuri sur­ prinse, Hugh apăsă butonul pentru etajul prezidenţial. - Ce-a fost chestia asta? vru ea să ştie. - M-am gândit că ţi-ai luat porţia de lifturi aglomerate pe ziua de azi. - Aşa că i-ai alungat pe toţi doar ca să nu fiu nevoită să merg cu un lift ticsit de oameni? Mattie începu să chicotească. Serios, Hugh! - Ce ţi se pare aşa amuzant? - Să te privesc manipulând oamenii. Te descurci foar­ te bine, să ştii. Probabil e un talent înnăscut. - In lumea asta nu obţii ceea ce îţi doreşti decât dacă lupţi pentru acel lucru. O trase în braţele lui şi o sărută febril exact când se deschideau uşile cabinei. Am învăţat asta cu mult timp în urmă, drăguţă. - E o senzaţie incredibilă, mătuşă Charlotte. Absolut incredibilă. Mattie era întinsă cu faţa în jos, iar o femeie în uniformă albă, cu mâini uluitor de puternice, îi masa spatele gol. O frământa, lovea cu pumnii şi izbea cu late­ ralul palmelor, stârnindu-i fiori de plăcere. Şi zici că faci asta o dată pe săptămână?

182

Amanda Quick

-C e l puţin, răspunse mătuşa ei de pe masa alăturată. Uneori chiar mai des de atât dacă sunt supusă unui stres neobişnuit de mare. O altă femeie în alb o masa energic pe Charlotte. Mattie deschise ochii şi li aruncă o privire. Doamna Vailcourt fusese întotdeauna o femeie superbă. Avea aproape şaizeci de ani acum, dar tot reuşea să atragă toate privirile. Şi nu era vorba doar de frumuseţea fizică, deşi şi-o păstrase şi pe aceasta graţie structurii osoase fine şi unor sume însemnate de bani; farmecul ei era şi o chestiune de graţie şi stil. Charlotte Vailcourt era înzestrată din abundenţă cu graţie şi stil. Aceste calităţi îi neteziseră drumul în cinematografie şi o ajutaseră să navigheze prin apele adânci şi periculoase ale lumii afacerilor internaţionale atunci când, rămasă văduvă, preluase controlul asupra Vailcourt Industries. Extinsese activitatea companiei şi dincolo de graniţele ţării, iar afacerea se dezvoltase în­ floritor sub conducerea ei. - Va trebui să încerc şi eu mai des, murmură Mattie. E atât de relaxant! -A m bănuit eu că o să-ţi placă. In ultima vreme ai avut şi tu parte de un stres considerabil. Hugh mi-a po­ vestit în amănunt prin ce ai trecut în Purgatory. Am fost absolut şocată. Bietul domn Cormier. - Recunosc, toată tragedia m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva există un grăunte de adevăr în privinţa vechii legende care învăluie acea sabie. - Te referi la blestem? „Moartea îi va birui pe toţi cei care îndrăznesc să-şi însuşească această sabie până nu va ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va fi purificată în sângele trădătorului“? Aberaţii medievale tipice. Toa­ te armele vechi, de valoare, sunt asociate cu legende şi blesteme. Asta le face chiar mai interesante. Nu, mă tem că problema domnului Cormier a fost o combinaţie de factori banali, a avut ghinion şi s-a aflat în locul nepotri­ vit la momentul nepotrivit. -A fost cumplit, şopti Mattie cutremurându-se.

O rază de speranţă

183

- Nu era neapărat nevoie să te afli în mijlocul dezas­ trului, să ştii. De ce naiba nu te-ai oprit pe St. Gabriel, aşa cum era vorba? Aşa ai fi evitat scenă sinistră de pe Purgatory. Hugh nu te-ar fi târât niciodată după el într-o asemenea situaţie, căci el detectează instinc­ tiv necazurile. - Ştii de ce mi-am modificat rezervările. - S-a ales praful de încercarea mea de a face pe peţitoarea, oftă Charlotte. Şi totuşi, per ansamblu, nu m-am descurcat prea rău, nu? Hugh mi-a spus că sun­ teţi logodiţi. -N u te arăta atât de încântată. Nu aş merge atât de departe cât să dau numele de logodnă aranjamentului care există în prezent între noi. -Aşa o numeşte Hugh, deci aşa am s-o numesc şi eu. - Înţeleg. Voi doi aţi votat, iar eu am ieşit în minori­ tate, asta e? -N u te enerva, Mattie. Vei anula toate beneficiile eforturilor pe care le depun aceste doamne amabile. Când crezi că te vei muta pe St. Gabriel? Mattie împietri. Femeia care o masa reacţionă înfigându-şi degetele mari într-un punct de presiune. -A u! Nu mă mut pe St. Gabriel. Nu ţi-a explicat Hugh partea asta? A decis să se mute el la Seattle. - Nu definitiv. - Atunci va trebui să-l întrebi pe el când pleacă, spuse Mattie cu un zâmbet sumbru. - Mattie, ştii că nu-1 poţi ţine aici multă vreme. Hugh Abbott nu va fi niciodată fericit în metropolă. E ca un animal sălbatic. Nu se va civiliza niciodată cu totul, in­ diferent cât sushi şi vin alb ar băga în el. Toate visurile şi speranţele lui sunt legate de insula aceea. - Ştiu. Aştept ca el să recunoască asta şi să se întoarcă pe St. Gabriel. - Nu se va întoarce fără tine. -A tunci va aştepta până la sfârşitul lumii. - Iar vă încordaţi, doamnă, o mustră maseuza. -Scuze, murmură Mattie.

184

Amanda Quick

- Dar acum faci şi tu parte din visurile şi speranţele lui, îi atrase Charlotte atenţia. Nu o să renunţe la tine. - A mai făcut-o o dată. -A i de gând să-i reproşezi asta pentru tot restul vieţii? - Poate, zise Mattie după o clipă de gândire. Sau cel puţin până mă conving că nu sunt doar o înlocuitoare pentru Ariei. -A şa ceva nu-ţi stă în fire, Mattie. Hugh a făcut o greşeală acum un an, dar asta numai pentru că era turbat de furie. Pentru numele lui Dumnezeu, draga mea, e bărbat. Bărbaţii nu se pricep prea bine să-şi ana­ lizeze sentimentele. - Ştiu. Dar şi eu m-am săturat să-l analizez. Anul tre­ cut aveam impresia că înţeleg ce e în capul şi sufletul lui. Credeam că îl cunosc şi că, odată eliberat de sub vraja lui Ariei, o să fie izbit de o revelaţie. Dar nu a fost aşa, mătuşă Charlotte. - l-a luat câteva luni să-şi vină în fire. Fii rezonabilă, Mattie, a fost dat peste cap când Ariei a rupt logodna. Bietul Hugh era convins că totul mergea şnur, conform planurilor lui, aşa cum e obişnuit să se întâmple. Insis­ tă întotdeauna să-şi ducă planurile la îndeplinire, chiar dacă ocazional trebuie să recurgă la forţă. - E adevărat. - In parte, eu sunt răspunzătoare, oftă Charlotte. Nu ar fi trebuit niciodată să intervin pentru a le mijloci întâlnirea. - De ce ai făcut-o? întrebă Mattie încordată. Ştiam cu toţii că ţi-ar fi plăcut să-l ai în familie, dar de ce ai ales-o pe Ariei în prima instanţă? De ce nu m-ai aruncat pe mine în braţele lui? - Of, m-am gândit eu că nu ţi-a trecut supărarea! - Las-o baltă, mătuşă Charlotte. Sunt obişnuită ca Ariei să fie prima opţiune, cu mine pe post de dublură. - Chiar ţii morţiş să declami tot monologul cu autocompătimirea? - Scuze. De obiceiurile vechi te descotoroseşti greu.

O

rază de speranţă

185

- E i bine, presupun că în cazul ăsta atitudinea ta e justificată. Intr-adevăr, am ales cu bună ştiinţă să i-o ofer pe Ariei lui Hugh. A fost o greşeală majoră, recunosc, dar păreau să se potrivească de minune. Amândoi au firi pătimaşe, pline de dramatism. Am crezut că îşi vor înteţi reciproc flăcările. - Chiar aşa a fost. Şi nu au fost doar flăcări, ci explozii. - Insă nu au reuşit să menţină focul pe termen lung, spre deosebire de cuplul format din tine şi Hugh. - Este o altă combinaţie nefericită, mătuşă Charlotte. Crede-mă. -O ricum ar fi, trebuie să te pregăteşti pentru o fur­ tună cu tunete şi fulgere dacă insişti să-l ţii prizonier la Seattle. Pentru că nu poate rămâne aici la nesfârşit şi nici nu va pleca fără tine. -C h iar aşa? se încruntă Mattie. Cum rămâne cu mine? De ce ar trebui să mă smulg din rădăcini şi să mă mut pe blestemata lui de insuliţă? Ce s-ar alege de cari­ era mea? Cum ar rămâne cu preferinţele mele pentru sushi şi vin alb? Sunt fericită aici, mătuşă Charlotte. în sfârşit. După toţi aceşti ani, sunt cu adevărat fericită. - Chiar eşti? întrebă Charlotte încet. - Of, iar încep să mă stresez! - Relaxează-te, dragă. - Mătuşă Charlotte? -D a? - Ce ştii despre trecutul lui Hugh? -Trecutul lui? Ei bine, are aproape patru ani de când furnizează servicii de consultanţă pentru Vailcourt. - Şi înainte de asta? - Mă tem că nu îţi pot spune prea multe. - E confidenţial din cauza politicii firmei în materie de resurse umane? Charlotte zâmbi. -N u ţine neapărat de politica noastră în privinţa resurselor umane. Pur şi simplu nu ştiu exact cu ce s-a ocupat Hugh înainte să vină să lucreze pentru mine.

186

Amanda Quick

- îmi vine greu sâ cred că ai angaja un om despre care nu ştii absolut nimic, ripostă Mattie. -M i-a plăcut stilul lui, spuse Charlotte gânditoare, într-o bună zi a intrat pe nepusă masă în biroul meu şi, fără nici un preambul, mi-a zis că am nevoie de el. Informându-mă că una dintre filialele Vailcourt Mining din America de Sud risca să fie distrusă de o grupare de rebeli, s-a angajat să rezolve situaţia în schimbul a zece mii de dolari. - Şi a făcut-o. - O, da. A făcut-o exemplar. Restul, după cum se spu­ ne, a intrat în istorie.

Hugh stătea relaxat în fotoliul directorial, cu picioa­ rele cocoţate pe birou, şi contempla prin fereastră prive­ liştea superbă spre Elliott Bay. După ce se întorcea pe insulă avea să-şi comande un scaun la fel de confortabil, din care să admire nestingherit peisajul. îl deranja faptul că era nevoit să privească întinderea nesfârşită a golfului prin nişte geamuri groase care nu puteau fi deschise. Acesta nu era însă singurul aspect al vieţii în metro­ polă care îl irita. Cu cât reuşea mai repede să o ia pe Mattie de acolo, cu atât mai bine. - Pe unde naiba ai umblat, Silk? spuse el când Taggert binevoi în cele din urmă să răspundă la telefon. Pe fun­ dal se auzea forfota obişnuită a clienţilor strânşi seară de seară la Hellfire. De două zile tot încerc să dau de tine. - Am fost plecat de pe insulă, zise Silk cu o voce lim­ pede. Am făcut o mică vizită pe Hades în căutare de noi piste. - Şi ai aflat ceva? -S e zvoneşte că lucrurile s-au aşezat în Purgatory. După cât se pare, revoluţia, sau cum vrei să-i zici, s-a încheiat, iar situaţia a revenit la normal. - Cine deţine puterea acum? - Bună întrebare, şefule. O parte din garda veche, in­ clusiv Findley, preşedintele jucător de biliard. Oficial se afirmă că lovitura militară a eşuat şi că totul e în regulă,

O rază de speranţă

187

dar pe la colţuri se şopteşte că a apărut un nou păpuşar care manevrează pe toată lumea. - Cu alte cuvinte lovitura militară a reuşit, dar noul lider din umbră are suficientă minte cât să nu-şi facă apariţia în public. -Aşa se pare. Oricine ar fi respectivul, e suficient de deştept încât să folosească bani, nu arme ca să cumpere loialitatea funcţionarilor. - Adevărul e că în Purgatory banii au avut întotdeau­ na un cuvânt greu de spus. Âsta e unul dintre lucrurile care i-au plăcut lui Cormier acolo. - După cum remarca şi el, banii au un cuvânt greu de spus oriunde. Doar că asta e ceva mai evident pe o insulă mică precum Purgatory. Nu uita că pe vremuri insula aia era o fortăreaţă a piraţilor. Nu s-a schimbat foarte mult. - Da. Interesant. Hugh tăcu o clipă, analizând posi­ bilităţile în minte. Ai reuşit să dai de Gibbs? Tipul care era partenerul lui Rosey? -N u. Nici urmă de el. Se pare că a spălat putina. -Probabil a avut motive întemeiate. O fi prins de veste ce-a păţit amicul lui. Atunci, hai să-i găsim pe ser­ vitorii lui Cormier. Poate vreunul dintre ei a văzut ceva în ziua crimei. - Eu anticipez că se vor da toţi loviţi de amnezie. Asta presupunând că vom reuşi să dăm de ei. - E de ajuns să găsim unul. Ocupă-te în continuare de asta, Silk. Eu am un plan aici, la Seattle. - Cum ar fi? - Ai auzit vreodată de computere? De reţele de infor­ maţii? De baze de date globale? -C u m naiba ai să pui tu mâna pe un computer în care se află destule informaţii cât să ne ducă la ucigaşul lui Cormier? -S u n t cocoţat în vârful uneia dintre cele mai sofis­ ticate reţele informatice din lume, Silk. Sună-mă când prinzi vreun fir. - In regulă.

188

Amanda Quick

-Apropo, Mattie a programat vernisajul expoziţi­ ei tale pentru mâine seară. Ca să ştii, va fi cu mare fast. Invitaţii vor primi şampanie şi tot felul Je gustări gratuite. - Fir-ar! Mi-ar fi plăcut să fiu de faţă. Pare exact genul meu de petrecere. Urmă o pauză la celălalt capăt al firu­ lui. Chiar crede că lucrările mele o să se vândă? Hugh fu surprins de tonul nesigur al vocii uriaşului său prieten. - Mattie susţine că o să se îmbogăţească de pe urma ta. -Fir-ar, repetă Silk uimit. Când mă gândesc cum a trebuit să-i îndes pânzele alea pe gât lui Miles ca să-mi acopăr datoriile de la Hellfire, îmi vine să scuip. De-acum înainte va trebui să mă implore să i le dau, pe toţi dracii! - Răzbunarea e dulce. - Ba bine că nu. Hugh închise telefonul şi îşi coborî bocancii de pe masă, apoi se duse la frigider şi scoase sticla de suc pe care i-o adusese Mattie mai devreme. Cei doi secretari care-i fuseseră puşi la dispoziţie ridi­ cară privirea întrebători când traversă cu paşi mari anti­ camera, îndreptându-se spre lifturi. - Pe curând, le aruncă Hugh în trecere. -C e să răspundem dacă suntem întrebaţi când vă veţi întoarce? se interesă Gary. - Spuneţi că o să mă întorc la un moment dat. Hugh ieşi pe coridor şi apăsă butonul liftului. Secre­ tarii care încercau să-i organizeze programul şi viaţa în general erau o adevărată pacoste. Ştia că cei pe care îi primise el erau printre cei mai buni din domeniu, dar abia dacă putea să-i suporte. Era însă conştient că trebuia să înveţe cum să coordo­ neze o echipă de angajaţi, căci avea să se confrunte cu această problemă la Abbott Charters. Nu intenţiona să se ocupe la nesfârşit de toată hârţogăria, dar nu putea să o lase nici pe mâna lui Derek sau Ray sau Silk, care aruncau în cel mai apropiat coş de gunoi orice chestie care nu era comestibilă sau care nu putea fi cheltuită.

O rază de speranţă

189

-C e ai în sticla aia? îl întrebă Charlotte Vailcourt când Hugh intră cu pas vioi pe uşa biroului ei. - Zeamă magică. Mattie a făcut-o. Hugh puse sticla pe masa lată, gri-închis, a patroanei. Vrei şi tu? - Un alt preparat care te umple de energie şi te fereşte de stres, presupun? Charlotte aţinti asupra sucului o privire circumspectă. - Da. Formula asta nu am încercat-o încă, dar dacă seamănă cu celelalte pe care le-am gustat, vom fi noro­ coşi să supravieţuim, zise el ducându-se să ia două paha­ re din barul aflat într-un colţ. -D e ce bei în continuare „zeama ei magică“, cum o numeşti tu, dacă nu-ţi place de nici o culoare? De ce nu o arunci pur şi simplu în cel mai apropiat ghiveci cu flori? - Nu este chiar atât de rea. Am băut şi chestii mai nasoale. Hugh dădu pe gât întregul conţinut al paha­ rului dintr-o singură înghiţitură zdravănă şi se schi­ monosi dezgustat. Doar că nu-mi mai aduc aminte când anume. - Faptul că se străduieşte atât să-ţi menajeze sănătatea e un semn de afecţiune, sugeră Charlotte ducând paha­ rul la gură. -Asta îmi tot spun şi eu de fiecare dată când mănânc paste şi legume în loc de o friptură în sânge delicioasă. Hugh se cufundă într-un scaun din piele neagră şi oţel cromat, iar privirea îi alunecă spre uriaşa vitrină de sticlă în care se aflau câteva arme vechi din colecţia lui Charlotte. Văzu un şir de săbii cu mânere neobişnuite, unele aurite, altele bătute cu pietre semipreţioase, şi o gamă variată de pumnale de diverse mărimi. - Cumva floreta aia e nouă? întrebă el. Nu ţin minte să o fi văzut acolo data trecută. - Da. A sosit ieri. Din secolul şaptesprezece. E chiar drăguţă, nu crezi? -D acă îţi plac astfel de lucruri. Hugh îşi îndreptă din nou privirea spre şefa lui. Charlotte, am nevoie de o favoare.

190

Amanda Quick

- Eram sigură. N-ai fi venit până aici doar ca să-mi dai nişte suc. Ce fel de favoare? -Vreau să fac apel la specialiştii tăi în informatică. Am nevoie de puţin ajutor într-o problemă de docu­ mentare. - Despre ce? - Despre ceea ce este posibil să se fi întâmplat în Purgatory. - Conform unei ştiri din ziar, lovitura militară a fost înăbuşită aproape imediat. -Asta e versiunea oficială, dar un prieten de-al meu susţine că altcineva face jocurile acum. Cineva care trage sforile din culise. Dacă aş putea să scotocesc pu­ ţin prin bazele tale de date, aş avea şansa să dau peste un nume. - Bazele mele de date sau ale altcuiva? întrebă Charlotte ridicând din sprâncene. Lasă, nu cred că vreau să ştiu răspunsul. Du-te să vorbeşti cu Johnson de la Sis­ teme Informatice. El poate folosi computerele noastre ca să intre în majoritatea bazelor de date din lume. Dar nu-mi oferi prea multe detalii, în regulă? Şi spune-i lui Johnson că nu vreau să rămână urme care să trădeze implicarea companiei Vailcourt. - Iţi rămân recunoscător, spuse Hugh rânjind teribil de satisfăcut. - Consider-o un dar de nuntă. -A şa voi face. Se ridică. Vrei tu ce-a mai rămas din zeama magică? - Nu, mersi. Mă tem că va trebui s-o termini singur. -N u strica să întreb, oftă el pornind spre uşă. - încă ceva, Hugh, spuse Charlotte din urma lui. -Da? - Cum avansezi cu planul general de securitate pen­ tru compania Vailcourt? - O să-l termin în câteva săptămâni, cel mult. - Şi ce-o să faci după aceea? -C u puţin noroc, o să mă întorc pe St. Gabe cu Mattie.

O rază de speranţă

191

- Mă tem că la capitolul ăsta încă mai ai de dus mun­ că de lămurire. - O să-mi iasă. -Sper, zise Charlotte bătând distrată cu un stilou de aur în masă. Sunt convinsă că ar fi fericită cu tine dacă şi-ar accepta sentimentele. -A m s-o fac fericită, Charlotte. Ţi-o jur. -N im eni nu poate face fericit pe altcineva. Trebuie să ne găsim fericirea în noi înşine. Şi trebuie să muncim pentru asta. E nevoie de curaj. -E a e curajoasă, spuse Hugh. O să fie bine. Are doar nevoie de puţin timp pentru a se obişnui cu ideea convieţuirii. - Sper că eşti dispus să-i laşi timp. Sper că nu ai să în­ cerci să o grăbeşti. După cum ştii, ai tendinţa să te mişti prea repede, îl dojeni Charlotte. - Pe de altă parte, nu pot sâ rămân aici la nesfârşit. Am o afacere de administrat şi o casă de construit. Iar timpul nu trece în favoarea mea. -T u chiar îţi închipui că o să renunţe la toate pen­ tru tine, nu-i aşa? La afacerea ei, la stilul ei de viaţă, la prietenii ei. Nu ţi se pare oarecum arogant din partea ta, Hugh? - O să am grijă de ea, promise Hugh. - Mattie e perfect capabilă să-şi poarte singură de gri­ jă. Dumnezeu mi-e martor, a trebuit s-o facă ani buni. Nimeni din familie nu ştia cum s-o trateze. Nevoile ei erau diferite. Talentele ei erau diferite. Nu se încadra în tiparul cunoscut. -T u pari să o înţelegi. -Probabil pentru că am abandonat lumea artistică acum mulţi ani şi am intrat în lumea afacerilor. Când am ajuns la cârma Vailcourt, am descoperit un aspect al vieţii pe care până atunci îl ignorasem. Experienţa m-a învăţat să recunosc şi să respect oamenii de felul tău şi al lui Mattie. Amândoi aveţi suflet de antreprenor. Amândoi aveţi o predilecţie pentru risc. -Crezi că Mattie e genul care îşi asumă riscuri?

192

Amanda Quick

-Fără îndoială, deşi ea nu-mi împărtăşeşte părerea, îşi asumă frecvent riscuri. Şi-a asumat unul major înfi­ inţând Sharpe Reaction. Ariei şi restul familiei au făcut o criză de isterie pentru că s-a orientat spre piaţa de artă comercială. Nu au susţinut-o deloc, deşi ar fi ajutat-o foarte mult dacă ar fi putut să expună lucrări de-ale ma­ mei ei sau de-ale lui Ariei. -N u şi-au dorit să aibă succes. - Nu, şi nu fiindcă nu ar iubi-o. Pur şi simplu nu erau de acord cu ceea ce făcea. Clanul Sharpe e foarte elitist în materie de artă. - Mai puţin tu. - După cum ziceam, de când mă aflu în fruntea Vailcourt mi-am extins orizonturile, spuse Charlotte zâm­ bind. Dar ce vreau eu să înţelegi despre Mattie e că nu ezită să-şi asume riscuri. O face de fiecare dată când descoperă un artist necunoscut şi îi expune lucrările în galerie. Reputaţia ei depinde de calitatea operelor pe care le prezintă, să ştii. Nu-şi permite să facă multe gre­ şeli. Şi, ca orice femeie de afaceri care se respectă, se străduieşte să înveţe din greşeli. Hugh îşi simţi faţa colorându-se într-un roşu stins. - Cu mine nu a făcut o greşeală. A fost pur şi simplu un moment prost ales. Mai devreme sau mai târziu o să bage asta la cap. - E un semn bun că o interesează trecutul tău, spuse Charlotte după o clipă de reflecţie. M-a bombardat cu întrebări în timpul masajului de azi-dimineaţă, să ştii. - Pe toţi dracii! Hugh simţi o mână invizibilă strângându-i măruntaiele. Trecutul meu nu are nimic de-a face cu prezentul sau viitorul meu. I-am spus-o clar. Nu e cazul să afle nimic mai mult decât ştie deja. - Femeile, mai ales cele care au învăţat din experien­ ţă să fie prudente în privinţa bărbaţilor, au tendinţa să privească altfel lucrurile. -P e toţi dracii, repetă Hugh nervos, după care ieşi trântind uşa după el. - Poftă bună la zeama magică, îi strigă Charlotte din urmă.

O rază de speranţă

193

capitolul 12 - Ce părere ai avea dacă aş pune seria de peisaje din lagună pe peretele din dreapta, iar scenele din oraş pe peretele din stânga? Mattie stătea în mijlocul galeriei, studiind pereţii goi. îşi bătuse capul cu lucrările lui Silk Taggert toată după-amiaza. Aşteptase până după ora închiderii ca să expună lucrările, deoarece voia să creeze un efect de sur­ priză în sânul comunităţii artistice din Seattle. Alesese cu atenţie amplasamentul tablourilor, aşa că nu-i mai rămânea decât să le instaleze, dar începea să intre în criză de timp. Sora ei, care se plimba furioasă dintr-un capăt în altul al sălii, nu-i uşura cu nimic sarcina. Fusta fâlfâitoare a lui Ariei şi cămaşa din mătase o făceau să semene cu un fluture negru exotic ce zbura de colo, colo prin galerie. Din reflex, Mattie coborî privirea spre taiorul ble­ umarin cambrat, bluza albă, lănţişorul fin de aur şi pantofii negri care alcătuiau ţinuta ei şi se simţi mai degrabă molie decât fluture. Şi-ar fi dorit ca măcar cos­ tumul să fi fost roşu în loc de albastru. îi reveni în minte îndrăzneaţă rochie roşie pe care o adusese cu ea de pe insule şi o ascunsese cu grijă în cel mai întunecat colţ al şifonierului. - Ce-ar fi să termini odată cu tablourile alea? Trebuie să vorbim despre o chestie importantă. Ariei flutură din mâini într-un gest graţios de frus­ trare totală, se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi mari în direcţia de unde venise. -Tablourile astea sunt importante. în momentul de faţă sunt mai importante decât orice ai avea să-mi spui tu, Ariei. Ştii că am un vernisaj programat pen­ tru diseară. Mattie se aplecă asupra pânzelor sprijinite de perete. Tocmai terminase să le scoată din cutii şi era nerăbdă­ toare să vadă cum arătau pe pereţii galeriei.

194

Amanda Quick

- Un alt vernisaj pentru un aşa-zis artist care pictează tablouri plicticoase şi drăguţe pentru oamenii cărora le place arta plicticoasă şi drăguţă? -N u e nimic plicticos nici la Silk Taggert, nici la picturile lui, ripostă Mattie luând două la întâmplare şi punându-le pe perete. Aruncă o privire la astea, Ari­ ei. Aruncă o privire atentă, fir-ar să fie, şi spune-mi că sunt plicticoase. Cu un oftat dramatic, Ariei cuprinse tablourile dintr-o privire scurtă. Unul înfăţişa o scenă din port de o acurateţe magistrală, iar celălalt, un peisaj din junglă, reda în acelaşi timp o senzaţie de ameninţare primitivă şi o vitalitate extraordinară. -Peisaje insulare? Scuteşte-mă, Mattie. Le găseşti atârnate deasupra patului în camerele de hotel. Le poţi cumpăra la duzină de oriunde. Arată toate identic. Fi­ reşte, vizitatorii galeriei tale o să le adore. Oricum se deosebesc prea puţin de oamenii care îşi pun postere pe pereţi, aşa că astea o să li se pară nişte opere de artă fantastice. - Ariei, eşti elitistă şi egocentrică şi ai o viziune şocant de îngustă. Ce-i cu tine? Eşti convinsă că singura artă de calitate e cea care nu face nimic altceva decât să exprime nevrozele artistului? Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: tu şi cei ca tine nu aţi fi rezistat în domeniul ăsta mai mult de cinci minute dacă aţi fi trăit pe vremea Renaşterii. Sora ei păru complet năucită de atacul neaşteptat. Potrivit unei legi nescrise din familia Sharpe, Mattie nu-şi contrazicea niciodată rudele pe teme legate de artă. Era de la sine înţeles că nu stăpânea corespunză­ tor subiectul. - Pentru numele lui^Dumnezeu, Mattie, nu-i cazul să te agiţi în halul ăsta. în plus, voiam să discut cu tine despre cu totul altceva. Insă Mattie descoperise că-i făcea bine să se certe cu Ariei. Ciudat, dar asta i se întâmpla tot mai des în ul­ tima vreme. De când se întorsese de pe insule, de fapt. Trase aer în piept şi spuse pe un ton ferm:

O rază de speranţă

195

-Ş tii ceva? Odinioară, oamenii înţelegeau rostul ar­ tei. Rostul ei era să-i atragă. Rostul ei era să le transmită ceva şi lor, nu doar artistului. Rostul ei era să redea ceva important, ceva universal. Rostul ei era să fie frumoasă. Şi rostul ei era să reprezinte anumite idealuri şi valori şi speranţe şi vise. - Pe cuvânt, Mattie, deja ai mers prea departe. - Pe vremea aia oamenii recunoşteau arta de calitate atunci când o vedeau, şi asta şi cumpărau. Artiştii creau lucrări menite să-l încânte pe client, şi nu poţi nega că unele dintre cele mai vestite opere au fost realizate în astfel de condiţii. In prezent, voi, elitiştii care deţineţi toate secretele artei, le indicaţi clienţilor ce ar trebui să le placă şi, prin intimidare, îi forţaţi să cumpere ceea ce le spuneţi voi că înseamnă artă de calitate. Dar clienţii mei sunt diferiţi. Ei cumpără ceea ce îşi doresc cu ade­ vărat să cumpere, chestii pe care le expun cu plăcere în casele lor. - Mattie, asta e o nebunie! Nu vreau să discut despre condiţia artei cu tine. - Priveşte cu atenţie pânzele lui Silk Taggert şi spune-mi că sunt artă de duzină! ţipă Mattie. - Pentru numele lui Dumnezeu, nu ridica tonul, şu­ ieră Ariei. - De ce să nu? îmi face plăcere să ţip la tine. Aşa îmi descarc stresul. Ani întregi de stres, la drept vorbind. Uită-te la tablourile lui Silk, fir-ar să fie! - Gata, gata, mă uit. Stăpâneşte-te, bine? Nu-ţi stă în fire să reacţionezi atât de pătimaş. Ariei se întoarse să studieze pânzele. Rămase cu pri­ virea aţintită asupra lor timp de două sau trei minute lungi, timp în care nu spuse nimic. - Ei? o îmboldi Mattie. Sunt plicticoase? -N u , recunoscu Ariei. Nu sunt plicticoase. Tipul are talent, în privinţa asta îţi dau dreptate. - O grămadă de talent. - în regulă, în regulă. O grămadă de talent. Păcat că şi-l iroseşte pe peisaje drăguţe.

196

Amanda Quick

- Lucrările lui sunt accesibile tocmai pentru că abor­ dează teme familiare. Nu poţi înţelege asta? Imaginile acţionează la mai multe niveluri. Farmecul lor se întin­ de de la simpla frumuseţe fizică la creaţia care te stimu­ lează mental. Oamenilor, oamenilor adevăraţi, le plac lucrările care reuşesc toate astea. Şi am să-ţi mai spun ceva, Ariei. Asta e exact genul de farmec care s-ar regăsi şi în picturile lui Flynn dacă s-ar orienta spre un stil mai realist. Ariei se întoarse furtunos spre ea. în ochi îi clocotea o furie sălbatică. -S ă nu îndrăzneşti să-l convingi pe Flynn să creeze aşa ceva pentru tine. M-ai auzit? Să nu îndrăzneşti. Mattie simţi cum mânia i se evaporase, fiind înlocu­ ită de lehamite. - Las-o baltă. Ascultă, chiar am mult de lucru înainte de vernisaj. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să mă apuc de treabă. - Haide, am să-ţi dau o mână de ajutor, spuse Ariei după o scurtă ezitare. Cred că ai dreptate să le grupezi tematic. Mă ocup eu de scenele din junglă. Mattie se holbă la ea uluită. - Mulţumesc. -N u face aşa pe mirata. Nu sunt mereu o regină a scorpiilor, să ştii. Ţi-am spus că vreau să discut cu tine, şi se pare că doar aşa voi putea să o fac. -M ă temeam eu că există un motiv ascuns. Mattie îndreptă un tablou reprezentând o scenă din port şi se dădu în spate ca să-l privească. Despre ce vrei să-mi ţii un discurs moralizator? -Vreau să ştiu ce e în capul tău de te-ai logodit cu Hugh Abbott. Ariei puse pe perete un peisaj din junglă. Cum s-a întâmplat asta, Mattie? - E cam dificil să-ţi explic. Nu sunt nici eu prea sigură cum s-a întâmplat. Şi nu sunt sigură că sunt logodită. Asta e interpretarea lui Hugh, nu a mea. Eu nu m-am hotărât încă. -O f, Mattie, fii sinceră. Omul locuieşte cu tine. Le spune tuturor că vă căsătoriţi. Chiar trebuia să mergi

O rază de speranţă

197

atât de departe doar ca să demonstrezi că poţi avea ce am avut şi eu odinioară? - Nu am făcuto ca să demonstrez ceva. -B a da. Dintotdeauna m-ai invidiat. Talentul meu, succesul meu, bărbaţii mei, frumuseţea mea. Totul. - Nu e adevărat. O, sigur, poate când eram mici. Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Oamenii se maturizea­ ză, Ariei. - Chiar aşa? Atunci cum se face că singurul tip faţă de care ai manifestat în sfârşit intenţii serioase se întâmplă să fie unul dintre foştii mei? Un fost logodnic, în cazul de faţă. Nu ţi se pare o coincidenţă prea mare? De ce l-ai ales anume pe el? Spune-mi, Mattie. Ai curajul să recunoşti adevărul. - Nu eu l-am ales. Cel puţin nu de data asta. El m-a ales pe mine. Mattie porni cu paşi mari spre birou, însă Ariei o urmă îndeaproape. - El te-a ales pe tine? Ce vrei să spui cu asta? -Intreabă-1 pe Hugh. El e cel care a insistat să ne logodim. Eu m-am străduit din răsputeri să-l evit un an întreg. El a fost cel care a aranjat să ne întâlnim pe Purgatory, nu eu. Oricum, nu te priveşte. - Nu mă priveşte? E fostul meu logodnic, fir-ar să fie. - Ş i ce dacă? se răsti Mattie. Uiţi că l-ai alungat? Nu l-ai vrut. - Şi nu ar trebui să-l vrei nici tu. Mattie, ascultă-mă. îţi spun asta pentru binele tău. E complet nepotrivit pentru tine. Crede-mă, îl cunosc. Dacă ţii neapărat să te combini cu unul dintre foştii mei, ia-1 pe Emery. Cel puţin el îţi poartă o afecţiune sinceră. - Mersi, eşti foarte generoasă. - De acord, poate că e bătrân şi nu se mai află în cen­ trul atenţiei, dar cunoaşte mediul în care ai trăit toată viaţa. Cu el poţi discuta despre artă şi vinuri şi cărţi. El îţi va respecta cariera. Nu va încerca să te târască pe nu ştiu ce insulă părăsită şi nu va avea pretenţia să stai sub un palmier şi să cureţi nuci de cocos.

198

Amanda Quick

-N u mă interesează o căsătorie cu Emery, mulţumesc frumos. Şi nu intenţionez să tai frunză la câini sub nici un palmier. - Ce altceva ai putea face acolo, în mijlocul pustietă­ ţii? Sau îţi faci cumva iluzii că o să-l schimbi pe Hugh? Dacă da, te aşteaptă o trezire dură la realitate. Vorbesc din experienţă. Şi eu am crezut că voi putea să-l civilizez, însă m-am înşelat. Şi dacă nu a fost dispus să se schimbe pentru a-mi face mie pe plac, ce te face să crezi că o să se supună dorinţelor tale? Mattie scotoci printr-o trusă de scule până găsi o şu­ rubelniţă. Inşfăcând-o strâns, se întoarse cu faţa spre sora ei. -Scuză-mă, dar mai am o grămadă de tablouri de agăţat. Expresia lui Ariei se îmblânzi. - O , Mattie, îmi pare rău dacă te-am rănit. Fac asta pentru binele tău, ţi-o jur. îţi vorbesc acum în calitate de soră mai mare. O vreme am fost sigură că voi reuşi să-l conving pe Hugh să fie raţional şi să se mute înapoi în State, dar în scurt timp am descoperit adevărul. Nu e dispus să renunţe la blestemata aia de insulă pentru nici o femeie. - Dă-te la o parte din calea mea, Ariei. Am de lucru. - Mattie, nu e o idee bună să te măriţi cu el. Individul ăsta trăieşte în Evul Mediu. Atitudinea lui faţă de femei şi căsătorie e rămasă în urmă cu câteva sute de ani. Ştiu că abordarea lui macho în pat e oarecum interesantă la început, dar ai să te saturi de ea, crede-mă. Mattie simţi cum i se înroşeau obrajii. - Chiar dacă eşti sora mea, nu sunt obligată să-mi dis­ cut viaţa amoroasă cu tine. - De ce nu? se răsti Ariei exasperată. Doar gândeşte-te câte confidenţe ne putem împărtăşi acum că ne-am cul­ cat amândouă cu acelaşi bărbat. Hai să nu ne ascundem după degete în privinţa asta. Ştiu sigur că nu e chiar atât de grozav. - Taci, Ariei!

O rază de speranţă

199

- îmi fac datoria să te avertizez, de sexul scurt şi la obiect te plictiseşti foarte rapid. -A m zis să taci. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt. - Hugh nu e bărbatul potrivit pentru tine. Nu a fost bărbatul potrivit nici pentru mine. Din câte îmi dau eu seama, nu e bărbatul potrivit pentru nici o femeie mo­ dernă. E un nătărău înapoiat, nepăsător şi insensibil, Mattie. Ascultă-mă. E vorba de întregul tău viitor aici. - în regulă. Vrei să o spun cu voce tare? Că mi-e tea­ mă? Că nu prea sunt sigură de ceea ce urmează? în regu­ lă, mi-e teamă. Recunosc. Nu ştiu ce... Foşnetul discret al unei pungi de hârtie o făcu să-şi îndrepte atenţia spre uşa din spatele surorii ei. în ca­ drul acesteia se afla Hugh, cu un umăr sprijinit de toc. Ţinea în mână un pachet de la restaurantul thailandez de după colţ. - Hei, n-aş vrea să vă întrerup, spuse el calm, scoţând din pungă un mic recipient de carton. Am trecut doar să-i aduc ceva de mâncare lui Mattie. M-am gândit că are nevoie de energie înainte de vernisaj. -Dumnezeule, şopti Ariei. Uită-te la tine. Atât de blestemat de rece. Atât de încrezător. Cum ai putut fi un ticălos atât de mare şi lipsit de scrupule, Hugh Abbott? Cum ai putut? - Ei bine, începu el cu o expresie gânditoare, nu este uşor, asta îţi pot spune cu certitudine. - O, mai taci! Ariei trecu pe lângă el fluturând din mătăsurile ne­ gre. O clipă mai târziu, uşa de la intrare se deschise şi se închise cu o bufnitură care făcu pereţii să vibreze. - Iţi propun ceva, zise el privind mâna pe care Mattie o ţinea încleştată pe şurubelniţă. Dacă laşi aia încet şi cu grijă pe masă, am să-ţi servesc cina. Mattie îşi dădu seama că tremura. Puse şurubelniţa jos, după care se aşeză fără vlagă pe scaunul din spatele biroului şi îl privi pe Hugh cum scotea din pungă cutiile cu tăiţei şi legume într-un sos picant de arahide.

200

Amanda Quick

- Mănâncă tot, spuse el întinzându-i un şervet în poa­ lă şi împingându-i în faţă o farfurie de carton plină cu tăiţei. După ce terminăm, te ajut să agăţi restul pânzelor lui Silk. -M ersi, murmură ea. - N-ai pentru ce. Chiar şi noi, nătărăii înapoiaţi, ne­ păsători şi insensibili suntem buni la ceva. în timp ce Mattie se holba la farfurie fără s-o vadă, Hugh începu să mănânce din porţia lui. Mestecă în tăcere timp de un minut întreg, apoi arcui o singură sprânceană în semn de întrebare: - Scurt şi la obiect? Mattie clipi şi îşi luă beţişoarele. - Nu e chiar atât de rău. -Mulţumesc, spuse el recunoscător. Mă străduiesc, să ştii. Şi sunt dispus să învăţ cât de mult şi să mă per­ fecţionez. Prind repede. Brusc, Mattie nu se mai putu abţine. Gândindu-se la stilul lui intens şi incredibil de sexy de a face dragoste, începu să chicotească. Chicotul înflori într-un hohot de râs care, o clipă mai târziu, o făcu să se zgâlţâie din toate încheieturile. Hugh o privea cu un amuzament calm, părând să simtă o satisfacţie indirectă. De-abia mai târziu îşi dădu seama că râsul îi redusese nivelul de stres la fel de eficient ca descărcarea nervoasă de mai devreme. Iar lui Hugh îi datora descoperirea am­ belor tipuri de descătuşare. Vernisajul lui Silk Taggert se bucură de un succes ră­ sunător. Hugh îşi petrecu cea mai mare parte a timpului sprijinit neglijent de perete, cu un pahar de şampanie în mână, dorindu-şi ca prietenul lui să fi putut asista la eveniment. Silk s-ar fi distrat teribil pe seama acelor oameni sofisticaţi şi moderni care se entuziasmau în faţa lucrărilor lui. Hugh îşi propuse să încerce să reţi­ nă cât mai multe dintre comentariile care-i treceau pe lângă urechi: - ... îmi stârneşte o senzaţie foarte bizară de dor... De-abia aştept să-mi pun pe perete acea scenă din lagună.

O rază de speranţă

201

Ce culori spectaculoase, culori reale... Ce schimbare faţă de oceanele de gri şi maro şi negru pe care le întâlneşti peste tot în ultima vreme! Tonuri atât de îndrăzneţe şi pline de viaţă! O schimbare bine-venită. Mă săturasem atât de tare de subtilitate... Jungla aia parcă e vie... Peri­ culoasă, dar superbă... Redă perfect forţa naturii. Omniprezentă, Mattie avea un aer foarte profesionist în taiorul ei cuminte, cu părul prins într-un coc strâns la ceafă. Socializa cu invitaţii şi îi măgulea pe potenţialii cumpărători, închizând ochii la atacul dat de câţiva ti­ neri artişti lihniţi de foame asupra bufetului. îi spuse­ se lui Hugh mai devreme că, din punctul ei de vedere, mâncarea oferită vagabonzilor cu pretenţii artistice la astfel de evenimente reprezenta o formă de mecenat. - Chestiile astea nu-s rele, îl anunţă pe Hugh o tânără cu părul verde şi o mulţime de podoabe metalice. - Te referi la artă? - Nu. La mâncare. Şi arta e bună, dar mâncarea e ab­ solut grozavă. Mattie organizează întotdeauna banchete de prima mână. Nu e zgârcită ca alţi proprietari de gale­ rii. Tânăra miji ochii spre Hugh. Tu cine eşti? Artistul? -N u. Un prieten de-al lui. El nu a putut fi prezent. - Păcat. Trebuie să fie drăguţ să te uiţi cum se dau oa­ menii în vânt după lucrările tale. Aş da orice să-i văd ieşindu-şi din minţi în halul ăsta şi faţă de creaţiile mele. - Care e domeniul tău? -Sculptura în metal. Numele meu e Shock Value. Shock Value Frederickson. Dar mă gândesc să-l schimb, pentru că nu se potriveşte cu noua mea direcţie. -Nu? -O pera mea începe să devină mai rafinată, îi ex­ plică Shock Value răbdătoare. Acum actul creaţiei de­ curge în flux continuu, graţie lui Mattie, iar acel flux schimbă totul. - Mattie? Ce legătură are ea? - E la fel ca patronii artelor de odinioară, ştii? îmi asi­ gură hrana cât timp lucrez la proiectul ăsta. într-o bună zi am să-i dau banii înapoi. -A ha. Cât ţi-a împrumutat?

202

Amanda Quick

- Nu mai ţin minte exact, spuse Shock Value pe un ton nonşalant. O, uite un prieten de-al meu. Nu l-am mai văzut de când şi-a fracturat glezna în cursul unei perfo r m a n c e desfăşurate în parc. Mi-a făcut plăcere să stăm la poveşti, ne mai vedem. Mult mai târziu, Hugh o privi pe Mattie încuind cu grijă uşa galeriei Sharpe Reaction. -A mers bine, nu-i aşa? o întrebă el oferindu-i braţul. - Foarte bine. Am vândut tot ce am avut. Sper că Silk va fi mulţumit. -V a fi entuziasmat ca un copilaş de Crăciun. Până acum n-a mai avut parte de succes în nici un domeniu. De-abia aştept să-i povestesc. După o clipă de gândire, Hugh spuse: Chiar eşti bună la genul ăsta de lucruri, nu-i aşa? - Ce fel de lucruri? - Felul în care te-ai purtat în seara asta cu mulţimea de potenţiali cumpărători. Cum ai expus lucrările lui Silk. Cum îţi gestionezi galeria. - Păi, din asta îmi câştig existenţa. -D a . - Ce e în neregulă, Hugh? - Nimic. - Eşti sigur? - Te-am urmărit atent în seara asta, iar ceea ce am vă­ zut m-a determinat să reflectez asupra unor chestii, atâta tot, murmură el, dorindu-şi să nu fi deschis deloc gura. - Cum ar fi? - Nu contează. Adevărul era că începuse să se îngrijoreze. Mattie se simţea ca peştele în apă în acel mediu. Avea succes acolo. Avea prieteni acolo. Făcea parte din comunitatea artistică. In seara aceea văzuse cu ochii lui cât de bine era inte­ grată, iar acea revelaţie îl tortura. Până atunci îşi spusese că Mattie avea să se adapteze destul de uşor pe St. Gabe, dar acum se întreba dacă putea să-i ceară asta. Fusese sigur că, odată ce reuşea să o convingă pe Mattie că nu era doar o înlocuitoare pentru Ariei,

O rază de speranţă

203

aceasta avea să renunţe la tot pentru a se muta cu el pe insulă. Dar, privind situaţia obiectiv, ce avea el să-i ofere în comparaţie cu viaţa pe care şi-o crease singură la Seattle? Doar pe el însuşi. Silk avea dreptate. In ziua când bărbatul nu se mai putea aştepta ca femeia lui să lase totul şi să-l urmeze până la capătul lumii, era clar că veneau vremuri grele. Poate că Charlotte avusese dreptate să-l numeas­ că arogant. - Hugh? E ceva în neregulă? Mattie îl scrută îngrijorată când se opriră în faţa imo­ bilului ei. - Nu e nimic în neregulă. O conduse în hol şi, cufundat în gânduri, apăsă buto­ nul liftului fără să-i ia în seamă privirile neliniştite. Era atât de preocupat de mulţimea de noi probleme care i se dezvăluiseră în seara aceea, încât abia dacă ob­ servă că zăvorul de la uşa apartamentului lui Mattie era pus în poziţia deschis. El personal îl închisese mai devreme. Nu făcea nicio­ dată o astfel de greşeală. Cineva deschisese uşa în seara aceea şi uitase să pună zăvorul la loc. Oricine ar fi fost, era posibil ca persoana respectivă să se afle încă înăuntru. Se dădu înapoi şi îşi aşeză o mână peste gura căscată a lui Mattie pentru a o împiedica să spună ceva. Ea încre­ meni, făcând ochi mari în semn de întrebare. - E cineva înăuntru, îi şopti la ureche. îşi luă mâna de pe buzele ei când ea dădu din cap, arătând că înţelesese situaţia. Mattie rosti pe muteşte un singur cuvânt: - Poliţia. Hugh o trase în tăcere până la oficiul din capătul coridorului, deschise uşa şi pipăi peretele până găsi în­ trerupătorul care acţiona luminile de pe hol. Când îl apăsă, zona din faţa apartamentului lui Mattie se cufun­ dă imediat în întuneric, astfel că nu se mai zărea decât licărirea palidă a semnului de ieşire de urgenţă.

204

Amanda Quick

- Hugh? Din şoapta ei firavă răzbătea o notă de nelinişte. -T u aşteaptă aici. - Ce ai de gând să faci? S-ar putea ca înăuntru să fie un spărgător. Nu trebuie să-l înfrunţi, ci să foloseşti tele­ fonul unui vecin pentru a suna la poliţie. - Lasă-mi două minute. Dacă nu reuşesc să preiau controlul asupra situaţiei, poţi să chemi poliţia. -A ş prefera să nu... - Taci, drăguţă! Mă întorc imediat. Gândul că poate nu era un simplu spărgător îl făcuse să opteze pentru calea mai dificilă. După toată agitaţia de pe Purgatory, urmată de moartea lui Rosey şi dispari­ ţia lui Gibbs, era firesc să presupună că intrusul era mai mult decât un hoţ de duzină. Iar în acest caz, Hugh voia nişte răspunsuri. Ocazia era pur şi simplu prea bună ca s-o rateze. Cum ochii i se obişnuiseră deja cu întunericul, des­ chise încet uşa şi intră. Având în minte schema de com­ partimentare a apartamentului, se aruncă în spatele canapelei şi se lipi de perete. Oricine ar fi fost intrusul, stinsese lampa pe care el o lăsase intenţionat aprinsă în zona destinată bucătăriei. Lumina care se strecura prin ferestrele înalte îi era totuşi de ajuns ca să observe că în dormitorul de la mezanin nu era nimeni. Tocmai analiza această informaţie când auzi un scârţâit dinspre canapeaua din piele. Se ridică în picioare, sări peste spătarul piesei de mobilier şi se aruncă peste corpul aflat acolo. Un bărbat scoase un icnet surprins când lovitura îi tăie respiraţia, apoi începu să se zbată ca un peşte prins în cârlig până ce atât el, cât şi Hugh alunecară pe covor cu o bufnitură surdă. Hugh îl ţintui la podea, strâmbând din nas când mi­ rosul inconfundabil de brandy îi izbi nările. Oricine ar fi fost individul, era evident că se servise din mica rezer­ vă de alcool a lui Mattie.

O rază de speranţă

205

- Hei, reuşi acesta să îngaime. Ia-o încet, fir-ar să fie. Dă^mi drumul. In acel moment, luminile din apartament se aprinseră. - Am chemat poliţia, anunţă Mattie pe un ton hotărât din pragul uşii. Vor ajunge imediat. Hugh, eşti bine? Hugh coborî privirea spre bărbatul pe care îl ţintuise la pământ. - La dracu’. Sună la poliţie să nu mai vină. - Drept să-ţi spun, nu i-am chemat, îi mărturisi ea. N-am avut timp. Am zis asta doar pentru eventualita­ tea în care intrusul ar fi fost tentat să facă uz de armă. Brusc, se opri şi făcu ochii cât cepele. Dumnezeule bun! Ce faci, Hugh? Ăla nu e un spărgător. -Bună, Mattie. Flynn Grafton, trântit la podea cu faţa în jos, întoarse capul spre ea şi-i aruncă o privire spăsită. Părul blond îi era lăţit într-un evantai jialid în jurul capului, iar ochii îi erau înroşiţi şi umezi. îmi pare rău pentru asta.

capitolul 13 - Cerule, e Flynn! Mattie se apropie în grabă, cu o ne­ linişte profundă în ochi. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-1 să se ridice, Hugh. L-ai rănit? Flynn, eşti bine? - E în regulă. Hugh se îndreptă de spate, iritat de rapiditatea cu care îngrijorarea lui Mattie se mutase de la el la soţul lui Ariei. -C red că sunt bine. Flynn clătină uşor din cap ca pentru a-şi limpezi mintea, apoi se ridică încet în capul oaselor şi clipi spre lumină când Mattie se lăsă pe vine lângă el. Dumnezeule! Te-ai aruncat peste mine ca un tanc, Abbott. Cine ai crezut că sunt? Jack Spintecătorul? - Era o posibilitate. Ce naiba cauţi aici, Grafton? Cum ai intrat? -A riei are o cheie. Am împrumutat-o. - De ce? întrebă Hugh aspru.

206

Amanda Quick

-Nu-1 mai sâcâi pe bietul om, îl mustră Mattie. Nu vezi că încă îşi revine după atacul tău? Sper să nu existe consecinţe grave. Genul ăsta de traumă poate provoca tot soiul de tulburări pe fond de stres, de la probleme cu spatele la dureri de cap. In mod clar ai exagerat, Hugh. -A m exagerat? Hugh se zgâi la ea, nevenindu-i să creadă. Individul se furişează în apartamentul tău, îţi goleşte sticlele de băutură şi se trânteşte pe canapeaua ta, lăsând în urmă toate semnele distinctive ale unei intrări prin efracţie, iar tu susţii că am exagerat pentru că am sărit pe el? -Slavă Domnului că nu aveai pistolul la tine. Exact aşa se ajunge la împuşcături accidentale. Hugh ridică ochii spre tavan, căutând inspiraţie şi răbdare. -Scuteşte-mă! In viaţa mea nu am împuşcat acciden­ tal pe nimeni. Astfel de chestii tind să le fac intenţionat. - Calmează-te, spuse Mattie pe un ton liniştitor. îmi dau seama că eşti încă puţin agitat din cauza adrenalinei, dar nu e cazul să îţi sară ţandăra. -Agitat? îmi sare ţandăra? încă n-ai văzut nimic, drăguţă. Ea îi zâmbi radios. - Ce-ar fi să pregătesc o porţie generoasă de ceai de plante? Am în bucătărie nişte muşeţel care o să calmeze nervii tuturor. - Nervii mei sunt cât se poate de bine, mulţumesc. Eu personal nu sunt tocmai fericit, dar nervii mei sunt într-o formă de zile mari. - Poate că Flynn va dori puţin ceai, sugeră Mattie, îndreptându-şi privirea spre artistul care tocmai se chinuia să se ridice de pe jos. - Nu, şopti Flynn, care arăta de parcă ar fi suferit de rău de mare. Nu vreau ceai. Drept să-ţi spun, mă simt cam ameţit. N-aş vrea să vărs pe covorul ăsta frumos. - Nici să nu-ţi treacă prin cap, îl avertiză Hugh. - Nu folosi un ton atât de ameninţător, Hugh, inter­ veni Mattie încruntată. N-ai să reuşeşti decât să îl stresezi şi mai tare.

O rază de speranţă

207

- S-ar putea să te şocheze această informaţie, dar mă doare în cot de nivelul de stres al lui Grafton. Răsucim du-se înspre Flynn, care tocmai se prăbuşise pe canapea, Hugh mârâi: încetează să mai faci pe victima inocentă şi spune-mi ce căutai aici înainte ca nivelul meu de stres să ajungă la maxim şi să te duc până la fereastra aia, să o deschid şi să te azvârl în stradă. - Hugh! -S ă auzim explicaţia, Grafton, insistă el ignorând protestul lui Mattie. Flynn se aşeză obosit pe perne şi îşi prinse capul în mâini. -A m venit să o întreb pe Mattie dacă pot să rămân aici peste noapte. - Ba vezi să nu. Până aici ţi-a fost. Te zbor pe fereas­ tră. Dar mai întâi am să creez o operă neo-impresionistă pe faţa aia frumuşică a ta, spuse Hugh făcând un pas înainte. -Termină! Mattie i se puse în cale, ridicând porun­ citoare o palmă pentru a-1 opri. Nu ne aflăm pe Purgatory sau St. Gabriel, ce naiba. Ne-am întors la civilizaţie acum, şi îţi cer să te porţi civilizat, ai înţeles? - Dă-te la o parte din calea mea. -N u , n-am să mă dau la o parte din calea ta. Asta e casa mea, şi eu fac regulile aici. Nu ai să-l baţi pe Flynn, e limpede? Sunt sigură că nu s-a referit la ceea ce-ţi închi­ pui tu când a zis că vrea să rămână aici peste noapte. - Vrea să petreacă noaptea cu tine. L-ai auzit. A spus-o cu gura lui, mârâi Hugh. Dă-te la o parte, Mattie. - Voia doar să doarmă pe canapea, nu-i aşa, Flynn? Mattie se întoarse spre musafirul ei nepoftit, aştep­ tând o confirmare. - Normal, zise acesta, părând derutat de atâta agita­ ţie. Voiam doar să dorm pe canapea. Ariei şi cu mine ne-am certat. Am venit aici să văd dacă mă primeşti pes­ te noapte, Mattie. Care e problema? -Nu-mi vine să cred. Hugh o ţintui cu cea mai rece privire a lui. Se întâmplă frecvent să îşi petreacă noaptea pe canapeaua ta?

208

Amanda Quick

- Fireşte că nu. E prima dată când îmi cere să rămână aici. înţeleg că cearta a fost destul de urâtă, Flynn? - A fost urâtă. Artistul se lăsă să cadă înapoi pe perne şi, epuizat, închise ochii. Mi-am tot spus că e pe punetul de a intra în perioada de Maturitate Timpurie, însă acum nu mai sunt atât de sigur. Ştiu că e temperamen­ tală din fire, dar în ultima vreme a fost o adevărată nebunie. Starea de spirit i se schimbă într-un mod ab­ solut haotic. - De ce v-aţi certat? îl întrebă Mattie bătându-1 uşor pe umăr. -Aceeaşi treabă dintotdeauna. Lucrările mele. Dar de data asta efectiv şi-a ieşit din minţi. - De ce? - Pentru că i-am spus că sunt ferm hotărât. Am pregă­ tit nişte chestii pe care să ţi le arăt, Mattie. Vreau să ştiu dacă le poţi vinde unora dintre parveniţii cu pretenţii de patroni ai artelor care alcătuiesc clientela ta. -N ici nu-i de mirare că Ariei a făcut ca trenul, oftă Mattie lăsându-se să cadă pe canapea. De la bun început s-a străduit să te împiedice s-o apuci în direcţia asta. -A şa e, dar hotărârea mea e luată. Nu pot să mai trăiesc din banii ei. în plus, adevărul e că m-am săturat să creez artă de dragul artei. Pe toţi dracii, poate că pur şi simplu vreau să-i demonstrez lui taică-meu că s-a înşe­ lat după toţi aceşti ani. Poate că vreau să-i arăt că sunt în stare să-mi câştig existenţa. Nu ştiu. Tot ce ştiu e că vreau să expun câteva lucrări în galeria ta. - înţeleg, murmură Mattie. - întreaga poveste e foarte înduioşătoare, îi între­ rupse Flugh sarcastic. Şi, credeţi-mă, ştiu foarte bine cât de temperamentală poate fi Ariei. Dar ăsta nu e un motiv ca să ceri adăpost aici, Grafton. Nimeni nu îşi petrece noaptea în apartamentul lui Mattie în afară de mine. Clar? -N u e cazul să faci pe masculul alfa, bătându-te cu pumnul în piept şi apărându-ţi teritoriul, zise ea pe un ton glumeţ. Uită-te cât e ceasul. Este mult prea târziu

O rază de speranţă

209

ca Flynn să-şi găsească altă cazare. Poate foarte bine să-şi petreacă noaptea aici, pe canapea. -N ici gând. Şterge-o de aici, Grafton. Acum. - îmi chem un taxi, oftă Flynn. - Nu e cazul, spuse Mattie ferm. Unde să mergi la ora asta? La un hotel? Te-ar costa o avere, iar tu nu ai bani, ai uitat? -A m cârdurile de credit ale lui Ariei. - O idee grozavă, bombăni Hugh. Foloseşte cârdul de credit al nevestei pentru a-ţi plăti un apartament siman­ dicos undeva într-un mare hotel din centru, cât timp te ascunzi de ea. Ar însemna să-i plăteşti cu aceeaşi mone­ dă, ca să mă exprim aşa. -M da, nu ar fi corect. Flynn îşi îndreptă spatele, adoptând o postură nobilă şi stoică. Am să mă gândesc eu la ceva, Mattie. Nu-ţi face griji pentru mine. E prea târziu ca să mai fiu primit la un azil pentru sărmani, dar mă pot adăposti oricând la intrarea unei clădiri sau într-un gang. - Dar nu se poate să dormi pe străzi, exclamă ea con­ sternată. Nu voi permite aşa ceva. în timp ce urmărea scena, Hugh îşi scoase portofelul din buzunarul blugilor. - Uite cum facem. O să-ţi simplific şi mai mult alege­ rea. îţi plătesc eu o noapte la un hotel, Grafton. Merită doar ca să te văd plecat de-aici. Mattie sări de pe canapea şi porni spre el cu o hotărâ­ re necruţătoare în ochi. -încetezi odată să te mai porţi ca un Tarzan gelos? Nu există nici un motiv pentru care Flynn să nu poată rămâne aici. E trecut de miezul nopţii. N-am de gând să îl scot în stradă la ora asta. -Atunci lasă-1 să plece acasă şi să doarmă în patul lui. -Ăsta e apartamentul meu, Flynn e cumnatul meu, iar eu spun că poate să doarmă aici. Hugh refuza să se dea bătut. îşi înfipse pumnii în şol­ duri şi, sfredelind-o cu o privire înfricoşătoare, decretă: - Eu spun că pleacă. -N u ai nici un drept să ridici pretenţii în casa asta.

210

Amanda Quick

-A şa zici tu? în caz că nu ai observat, întâmplarea face să fim logodiţi. Asta îmi dă naibii nişte drepturi. Ea îl scrută preţ de o clipă, apoi schimbă tactica ame­ ţitor de rapid. - Hugh, nu vreau să ne certăm pe tema asta. Flynn a băut prea mult, e foarte deprimat şi stresat şi nu are bani. Nu se întâmplă nimic dacă îl laşi să doarmă pe canapea doar de data asta. Te rog? - Fir-ar să fie, Mattie. Nu era corect că rugăminţile unei femei puteau străpunge atât de uşor toate zidurile de apărare ale unui bărbat, îşi spuse el, simţind că hotărârea începea să-i slăbească. Dintr-odată, un sforăit discret le întrerupse cearta. Aruncând o privire spre canapea, Hugh văzu că bărba­ tul pe care încerca să-l scoată din casă adormise la loc. Hugh era capabil să recunoască o poziţie imposibil de apărat din punct de vedere strategic. Uneori, singura opţiune viabilă era o retragere atent organizată. Şi răzbunarea, desigur. Avea s-o ducă la îndeplinire îndată ce i se ivea prilejul, cu multă plăcere. O jumătate de oră mai târziu, Hugh se întinse lângă Mattie în patul de la mezanin şi o trase în braţele lui. Aşteptase răbdător până când tânăra femeie căutase o pătură pe care să o arunce peste Grafton, se spălase pe dinţi, îşi luase doza de vitamine de seară şi se schimbase în cămaşa de noapte din flanel. - Vreau să-ţi mulţumesc pentru că te-ai arătat înţele­ gător, şopti ea cuibărindu-se la pieptul lui. Ştiu că te-a enervat să-l găseşti aici şi sunt conştientă că, în circum­ stanţele date, reacţia ta a fost pe deplin justificată. N-o să se mai întâmple, îţi promit. - Ai dreptate. N-o să se mai întâmple. O sărută pe gât delectându-se cu parfumul dulce, fe­ minin, al trupului ei. Gândul la plăcerea sexuală ce îl aştepta îl făcuse deja să se întărească, aşa că îşi lăsă mâna să alunece în jos pe braţul ei. -Hugh?

O rază de speranţă

211

- Da? murmură el pe când îi trăgea cămaşa de noapte peste genunchi. -Hugh, nu putem face dragoste în noaptea asta. încercă fără succes să-i împingă deoparte mâinile ce îi cutreierau tot corpul. Există riscul ca Flynn să se trezeas­ că şi să ne audă. Ar fi teribil de jenant. - Atunci va trebui să te străduieşti din răsputeri să fii foarte, foarte silenţioasă? îi despărţi blând coapsele ţinute strâns laolaltă. Avea o piele atât de catifelată, îşi spuse Hugh, zâmbind în sinea lui când simţi cum o străbătea primul fior mărunt şi delicios. -încetează, şuieră ea. Faci asta ca să te răzbuni pe mine, nu-i aşa? - în nici un caz. Fac asta pentru că sunt un tip dră­ guţ şi sensibil care, întâmplător, e şi excitat până la ce­ ruri şi înapoi. îi smulse nerăbdător cămaşa de noapte şi o aruncă peste balustrada mezaninului. Mattie icni oripilată când materialul căzu cu un fâl­ fâit. - Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-o să creadă Flynn când o s-o vadă pe jos dimineaţă? - O să creadă exact ceea ce trebuie să creadă. Că îmi marchez teritoriul. - Atunci ar trebui să fiu recunoscătoare că nu recurgi la metoda clasică a lupilor şi a altor animale sălbatice, replică ea sarcastic. Pe cuvânt, nu e cazul să reacţionezi atât de primitiv în poveste asta. Ah... îşi acoperi gura cu mâna când îşi dădu seama cât de tare gemuse. -Taci, drăguţă, altfel o să te audă. Gândeşte-te ce jenant ar fi. Hugh se strecură între picioarele ei şi coborî până îi putudegusta seva dulce. -Ăăă, nu. Am zis nu, ah... Mattie îşi puse o pernă peste faţă ca să-şi înăbuşe ţipetele de plăcere, iar cealaltă mână şi-o încleşta în pă­ rul lui.

212

Amanda Quick

Hugh îi despărţi cu grijă pliurile de carne, apoi înce­ pu s-o dezmierde cu limba. -M mmm. Mattie îşi smulse perna de pe faţă. O, Doamne! Trânti perna la loc. Mmmm. Nu. O, Hugh! El aşteptă până în momentul în care Mattie se arcui frenetic, iar gemetele ei înăbuşite crescură în intensita­ te, ameninţând să se transforme în ţipetele de plăcere de care devenise dependent în ultimele zile. Când decise că era prea pierdută în extaz pentru a-şi aminti să folosească perna ca să-şi înăbuşe gemetele, se urcă peste ea, îi îndepărtă şi mai mult coapsele şi se în­ fipse lent şi adânc în fierbinţeala ei umedă. In clipa în care îi smulse perna de pe faţă^ descoperi că Mattie îl privea cu ochi mari şi luminoşi. Ii văzu din­ ţii încleştaţi peste buza inferioară într-o încercare de a-şi opri ţipătul. - Scurt şi la obiect? murmură el cu glas răguşit. - După cum ziceam, nu-i chiar atât de rău. Hugh rânji şi îi acoperi gura cu a lui. O clipă mai târ­ ziu îi înghiţi strigătul de extaz, apoi se grăbi să-i elibereze buzele şi să-şi îngroape propria faţă în pernă pentru a-şi ascunde geamătul în timp ce se golea în ea. Propriul lui ţipăt surd de descărcare victorioasă făcu patul să vibreze. Ţârâitul strident al telefonului o făcu pe Mattie să se trezească brusc. Căută printre aşternuturile mototolite până găsi receptorul şi îl duse la ureche, dar îşi regretă imediat gestul. Vocea înlăcrimată a lui Ariei era chiar mai asurzitoare decât soneria aparatului. - E acolo cu tine, nu-i aşa? Ştiu că e. A venit la tine exact cum au făcut toţi ceilalţi. Dă-mi-1 imediat la tele­ fon. Vreau să-i spun lui Flynn Grafton personal că nu va reuşi niciodată să se târască înapoi în patul meu. Nu mă interesează cât de mult mă imploră. - Bună dimineaţa şi ţie, Ariei. Drăguţ din partea ta că ai sunat. Mattie deschise ochii şi îşi aţinti privirea în tavan. Era singură în pat. De jos se auzeau voci bărbăteşti

O rază de speranţă

213

şi clinchetul unui ibric. Peste câteva clipe, aroma unei cafele tari pluti spre ea. - Sper că eşti satisfăcută, se smiorcăi Ariei. După toţi aceşti ani, sper că eşti în sfârşit satisfăcută. Ai făcut«, nu-i aşa? Ţi-ai băgat ghearele mici şi viclene în singurul tip pe care mi bam dorit vreodată cu adevărat. - Ariei, contrar opiniei pe care o exprimi cu atâta în­ verşunare, Flynn şi cu mine nu avem o aventură. Un ţăcănit scurt indică faptul că cineva ridicase receptorul de la parterul locuinţei. -O , Doamne, o aventură, şopti Ariei, părând să nu-şi dea seama că erau ascultate. O aventură. Ştiam eu. Mă rugam să fi fost doar o partidă de-o noapte. Ceva sub efectul unor emoţii de moment, ca flirtul ăla stupid dintre tine şi Hugh de anul trecut. O chestie pe care să ai bunul simţ de a o regreta. Dar nu. Tu încă te lauzi cu asta, nu-i aşa? - Ariei, n-ai fost atentă. Tocmai ţi-am spus că nu mă culc cu soţul tău. Nu m-am culcat niciodată cu soţul tău. Nu am nici cea mai mică dorinţă să mă culc cu soţul tău. Şi nici el nu are nici cea mai mică dorinţă să se culce cu mine. Te iubeşte. - A venit la tine azi-noapte. Nu s-a întors acasă. A venit direct la tine. L-ai alinat, Mattie, aşa cum ai făcut şi cu restul? I-ai oferit ceai de plante şi compasiune? I-ai spus că înţelegi stresul prin care trece? Naiba să te ia. - Pentru numele lui Dumnezeu, las-o mai moale, Ariei, interveni Hugh cu bruscheţe. Grafton e într-adevăr aici. A dormit pe canapea. Ştiu ce vorbesc. Eu sunt cel care şi-a petrecut noaptea în patul lui Mattie. Aş fi observat o a treia persoană în aşternuturi, crede-mă. Sunt pretenţios la capitolul ăsta. - Hugh? Eşti şi tu acolo? Hohotele de plâns ale lui Ariei încetară pe loc. - Da, sunt aici. - Ai fost acolo toată noaptea? - Unde altundeva să fi fost? Sunt logodit cu Mattie, ai uitat?

214

Amanda Quick

- Slavă Domnului, spuse Ariei, trecând instantaneu de la rolul de victimă demnă de milă la cel de scorpie răzbunătoare. Dă-mi-1 imediat pe Flynn la telefon. - Cu plăcere. Se auzi un hârşâit, apoi vocea lui Flynn rosti foarte calm: - Ariei? - Flynn, cum ai putut să-mi faci asta? Am fost atât de înspăimântată când m-am trezit azi-dimineaţă şi mi-am dat seama că n-ai ajuns acasă! Ai habar prin ce am tre­ cut? A trebuit să îmi sun propria soră ca să te găsesc! Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva? -T u eşti cea care m-a scos afară şi mi-a cerut să nu mă mai întorc, ai uitat? Flynn părea vag preocupat. In acelaşi timp, părea să molfăie ceva. Mattie lăsă receptorul să cadă înapoi în furcă, se dădu jos din pat şi se întinse să-şi ia halatul, apoi se aplecă peste balustrada mezaninului. Primul lucru pe care îl observă fu cămaşa ei de noap­ te. Fusese aruncată destul de neglijent, peste spătarul scaunului pe care era aşezat Hugh. Cât despre Hugh, acesta trona cu un aer de aroganţă relaxată, de parcă ar fi fost stăpânul casei. în mână ţinea o cană de cafea, iar pe măsuţa joasă din faţa canapelei avea o farfurie cu brioşe din tărâţe. Nu se obosise să-şi ia nimic pe el în afară de o pereche de blugi. Picioarele goale îi erau sprijinite pe măsuţă, iar umerii laţi îi scânteiau în lumina soarelui matinal. Flynn, arătând zburlit şi cam şifonat, mânca una din­ tre brioşele de tărâţe în timp ce asculta tirada lui Ariei. -T e înţeleg, zise el calm. Linişteşte-te, scumpo. Am priceput ce vrei să spui. Mai luă o îmbucătură din brioşă şi strâmbă din nas auzind replica soţiei sale. Ce-ar fi tre­ buit să fac după ce ai încuiat uşa? Să stau pe hol şi să mă milogesc? Continuă să molfăie, apoi, când prinse o pau­ ză, spuse: Nu, nu s-a schimbat nimic. Ştiu că nu-ţi place, dar am reflectat îndelung la asta şi sunt ferm hotărât. Am de gând să o rog pe Mattie să-mi expună lucrările

O rază de speranţă

215

mai comerciale, şi cu asta basta. Flynn Işi termină brioşa şi îşi luă cana de cafea. Ariei, poate că sunt cel mai mare artist nedescoperit din toate timpurile, dar sunt şi soţul tău. Cu puţin noroc, în curând voi fi şi tată. Am şi eu puţină mândrie, bine? Vreau să-mi aduc contri­ buţia în familia asta. Poate ar fi bine să discutăm mai târziu, când vei fi mai calmă. închise telefonul şi, rotind ceaşca între palme, îi ex­ plică lui Hugh: - Doamna e foarte nefericită. -A sta a fost şi impresia mea. Mi-aş dori să te pot aju­ ta, dar adevărul e că nu am înţeles-o niciodată pe Ariei. Ea şi cu mine eram ca şi cum ai turna ulei peste apă. Sau benzină peste foc. Cum vrei să-i spui. -D a , ştiu. Nu-i vorba că nu pot face capriciilor ei obişnuite. Pe alea le înţeleg, ţin de firea ei de artistă. E foarte sensibilă şi trebuie abordată cu delicateţe. Dar aseară pur şi simplu mi-am pierdut cumpătul. I-am spus că nu mai vreau să mă simt ca un bărbat întreţinut. Nu mai vreau să simt că trăiesc în umbra ei, fără a contribui cu nimic la relaţie. Ne-am aprins amândoi foarte tare. Scuze că am venit încoace. Aia a fost o greşeală. - Una singură merge, acceptă Hugh cu generozitate. - N-o să se mai întâmple, îi promise Flynn. - Foarte bine. - Doar că ăsta a fost primul loc la care m-a dus min­ tea când m-am trezit încuiat afară. Vezi tu, Mattie pare întotdeauna atât de calmă şi stăpână pe situaţie. Atât de rezonabilă şi sigură pe ea. Are cumva darul de a te linişti. -A re şi ea momentele ei, spuse Hugh sec. Dar, pe toţi dracii, e foarte diferită de soră-sa, asta recunosc. Pe toată durata logodnei noastre, nu am reuşit nicio­ dată să o înţeleg suficient pe Ariei cât să ştiu cum să mă port cu ea. Ba o vedeam mohorâtă, cufundată într-o depresie tragică, ba stătea să explodeze. Era un adevărat carusel de emoţii. Nu a ajutat deloc nici faptul că după doar câteva săptămâni mi-am pierdut răbdarea cu ea.

216

Amanda Quick

- După cum ziceam, Ariei trebuie tratată cu delicate­ ţe, spuse Flynn dând din cap cu înţelepciune. - Nu sunt genul care să se poarte cu mănuşi. - Nu. înţeleg de ce între voi doi nu a mers treaba. Să înţeleg că nu ai aceeaşi problemă în ceea ce o priveşte pe Mattie? - E floare la ureche, îl asigură Hugh. Sigur, uneori e cam năbădăioasă. Trebuie să fii atent la vâna de mân­ drie din personalitatea ei. Dar mândria o înţeleg. Ştiu să o gestionez. Dacă am puţin timp la dispoziţie, găsesc uşor o modalitate de a o calma în rarele ocazii când se arată prea temperamentală. Mattie se uită în jur, căutând un obiect pe care să-l arunce peste balustradă. Se gândi la vaza neagră, înaltă şi grea, dar renunţă, considerând că ar fi fost o risipă de resurse. Alese în schimb paharul de apă pe care îl ţinea lângă pat. - Chestia cu femeile precum Mattie, îl auzi pe Hugh spunând la picioarele ei, este că trebuie să le faci să priceapă. -Ţ in să te informez, Hugh Abbott, îi strigă Mattie aplecându-se peste balustradă şi răsturnând paharul, că nici o femeie care se respectă nu îşi doreşte să audă la prima oră că e atât de anostă, încât pentru bărbat e „floare la ureche“ să o manevreze după bunul lui plac. Pe de altă parte, ţi-am spus dintotdeauna că nu-ţi ies de nici o culoare complimentele. N-ai pic de fineţe. Sub privirea amuzată a lui Flynn, Hugh scoase un ţipăt şi sări de pe scaun cu o viteză uluitoare când apa i se revărsă peste cap şi peste umerii goi. - După cum ziceam, are şi ea momentele ei, bombăni Hugh în timp ce se ştergea cu un şerveţel. -V ăd şi eu. Flynn mai luă o brioşă de tărâţe şi o stu­ die cu un ochi critic. Chiar îţi plac chestiile astea? -Ajungi să te obişnuieşti cu ele. Ceaiul de plante şi zeama magică sunt ceva mai greu de înghiţit. Câteva ore mai târziu, Mattie era aşezată în spatele biroului ei de la galerie şi îşi privea sora învârtindu-se

O rază de speranţă

217

dintr-un capăt în celălalt al încăperii. Ariei îşi petrecuse ultimele cincisprezece minute alternând între lacrimi de furie şi lacrimi de autocompătimire. Cele două dispoziţii începeau să devină greu de deosebit, dar în oricare dintre ele reuşea să arate ca de obicei, o femeie de o fru­ museţe exotică, înveşmântată în pantaloni negri fluizi şi o bluză neagră cu mâneci fâlfâitoare. Mattie era dureros de conştientă de aspectul plictisi­ tor şi practic al costumului ei de culoarea cafelei, combi­ nat cu o cămaşă bej. Poate că şiragul de perle era detaliul care ducea monotonia la limita insuportabilului, se gân­ di ea. Sau pantofii comozi, cu toc jos? Trebuia să meargă la cumpărături cât de repede, căci dorinţa de a-şi lua un taior de culoare roşie era tot mai presantă. Şi poate, dacă o copleşea simţul aventurii, avea să in­ vestească şi într-o pereche de pantofi roşii cu tocuri cui de opt centimetri, exact ca cei pe care i-i împrumutase Evangeline Dangerfield pentru acea noapte nebunească din Brimstone. - îmi pare rău că am ţipat la tine azi-dimineaţă, spuse Ariei tamponându-şi cu delicateţe nasul. Nu-mi vine să cred că am făcut-o. în ultima vreme e ca şi cum, după toţi aceşti ani, rolurile noastre s-au inversat. Pentru pri­ ma dată am fost efectiv geloasă pe tine. E ridicol! - De-a dreptul ridicol. - E iraţional. - Exact. Complet iraţional. - Mai ales când ştiu că nu există nici un motiv temei­ nic, încheie Ariei. - E drept, consimţi Mattie. Ariei se răsuci pe călcâie şi o fixă cu o privire plină de sinceritate. - Sunt conştientă că gelozia mea nu are nici un temei, vreau să ştii asta. Nu înţeleg de ce, dar pur şi simplu îmi pierd minţile când e vorba de Flynn. Nu am mai simţit niciodată aşa ceva faţă de un bărbat. - Poate pentru că pe cei de dinainte nu ţi-a fost nicio­ dată teamă că-i pierzi. în fond, nici unul nu a însemnat mare lucru pentru tine.

218

Amanda Quick

-Probabil că asta e explicaţia. Pe Flynn îl iubesc cu adevărat. In plus, el e singurul care m-a înţeles vreodată. Ei bine, asta e o exagerare. Şi Emery m-a înţeles, dar a fost mai degrabă în stilul în care un mentor îşi înţelege protejata, ştii? Spre sfârşitul relaţiei noastre, pur şi sim­ plu nu mai era capabil să-mi accepte succesul. - Tu l-ai înţeles pe el? Ai înţeles prin ce a trecut când şi-a dat seama că aluneca încet în obscuritate? - Nu a fost nicidecum vina mea că nu mai era în stare să scrie. - Ştiu, ştiu. Uită că am spus asta. Ariei dădu din cap şi continuă: -Hugh, desigur, nu m-a înţeles niciodată. Absolut deloc. A fost mai curând o aventură sălbatică, nu ştiu cum naiba am ajuns să fiu logodită cu el. - Probabil la fel ca mine. Printr-un decret de-al lui. Hugh are un stil anume de a prelua controlul. - Da, ştiu. E foarte enervant, nu-i aşa? Oare tu cum îl poţi tolera? - Uneori nu o fac. Mattie îşi aminti mândră cum câştigase în ajun bă­ tălia pentru dreptul lui Flynn de a dormi pe canapea. Chiar îl făcuse pe Hugh Abbott să bată în retragere! Mai mult, în dimineaţa aceea turnase apă rece peste el. In sfârşit, demonstrase că era o femeie curajoasă. - Fireşte că te poţi bucura liniştită de el, deşi în con­ tinuare cred că faci o greşeală teribilă. - Mersi, murmură Mattie. - La naiba. Am reuşit să te supăr din nou, nu-i aşa? Şi eu care venisem să-mi cer scuze! Azi-dimineaţă, la tele­ fon, m-am făcut complet de râs. Vreau să-ţi spun cât de rău îmi pare că am strigat la tine. Mattie ridică din sprâncene. Nimeni din familie nu-şi cerea scuze pentru o criză de furie. în clanul Sharpe, ex­ ploziile temperamentale erau considerate ceva normal. Nimeni în afară de Mattie nu se supăra vreodată din cauza lor. -Nu-ţi face griji pentru asta, Ariei, spuse ea blând. A fost o reacţie firească. La fel de urât aş fi făcut şi eu

O rază de speranţă

219

dacă m-aş fi certat cu Hugh şi aş fi descoperit apoi că şi-a petrecut noaptea acasă la tine. - Mulţumesc, Mattie. E foarte generos din partea ta. - In regulă, ţi-ai cerut scuze, iar eu ţi-am zis că e OK. Ştiai că aşa va fi. Deci ce vrei de fapt? Ariei îşi tamponă iarăşi nasul. - Ai impresia că mă cunoşti atât de bine? - Păi, te cunosc de-o viaţă, îi aminti Mattie zâmbind. - Te-am făcut să înduri o grămadă de mizerii de-a lun­ gul anilor. - Nu a fost chiar atât de rău, spuse Mattie, devenind uşor circumspectă. - Uneori, în copilărie, mă simţeam vinovată pentru asta, deşi ştiam că nu aveam nici un motiv să mă simt astfel, desigur. Adică nu era vina mea că talentul s-a îm­ părţit complet inegal între noi. - Fireşte că nu. -P e atunci îmi doream să-ţi găseşti şi tu un do­ meniu în care să excelezi, ca să nu mă mai simt atât de prost faţă de tine. Te străduiai din răsputeri să ne demonstrezi că poţi reuşi, dar de fiecare dată era un dezastru. Mai ţii minte anul când voiai să devii baleri­ nă, ca bunica noastră? -Nu-mi aminti. Am umblat şchiopătând săptămâni întregi de la toate exerciţiile alea făcute la bară. Vorbele surorii sale o făcură pe Ariei să zâmbească. - Şi a mai fost şi perioada când erai convinsă că vei ajunge o artistă renumită, aşa, ca mama. Obişnuiai să stai trează până la trei noaptea, exersându-ţi tehnicile de desen. Nu ai reuşit niciodată să faci un nud cum trebuie, aşa-i? -N u am reuşit niciodată să desenez altceva decât fructe, recunoscu Mattie. Şi am avut un an şi la faculta­ te când eram convinsă că voi deveni scriitoare, la fel ca tata. Nici despre episodul ăla nu-i cazul să-mi aminteşti. Dar unde vrei să ajungi cu toate astea? Ariei lăsă să-i scape un oftat dramatic. - E greu de exprimat în cuvinte. Pur şi simplu mă gândesc că, poate din cauză că ai încercat atât de multe

220

Amanda Quick

lucruri şi ai eşuat de fiecare dată până să deschizi gale­ ria, ai avut ocazia să înveţi ceva ce noi, ceilalţi, nu am fost nevoiţi niciodată să învăţăm. Mattie o studie, amintindu-şi toţi acei ani deprimanţi în care se luptase cu eşecurile. - Şi ce anume îţi închipui că am învăţat? - Nu ştiu. Ariei flutură mâna în care ţinea şerveţelul umed. Cum să duci o viaţă normală. Cum să îţi asumi riscuri. Cum să încerci, să dai greş şi apoi să fii capabilă să accepţi eşecul şi să mergi mai departe. Nimeni dintre noi, ceilalţi, nu a fost pus în situaţia asta. Noi am ştiut dintotdeauna că avem talent. Poate că asta ne-a făcut puţin nevrotici; poate că a trebuit să ne chinuim până am învăţat să ne exploatăm talentul sau să îl vindem, dar am ştiut dintotdeauna în adâncul sufletului că el există. Tu nu te-ai bucurat niciodată de această convin­ gere intimă. -A m bâjbâit ani buni până să-mi găsesc drumul în viaţă, asta pot să recunosc. - Dar toată bâjbâiala aia te-a făcut mai adaptabilă, zise Ariei suflându-şi nasul în şerveţel. Eşti în stare să-i înţelegi mai bine pe ceilalţi, să le accepţi micile cusururi şi slăbiciuni. Eşti mai uşor de abordat. - Corect. Şi totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare: Ce vrei de la mine? Ariei înălţă capul şi o privi cu ochi tragici. - Vreau un sfat, fir-ar să fie. - Sfat? îmi ceri mie sfaturi? -T e rog, Mattie. Nu mă face să mă milogesc. Nu ştiu la cine să apelez. Tu pari să înţelegi bărbaţii mult mai bine decât mine. Se simt în largul lor în preajma ta. Eu nu mi-am bătut niciodată capul cu asta, dar acum vreau să mă sfătuieşti cum să mă port cu Flynn. Nu vreau să-l pierd, Mattie. Sunt speriată. Şi sunt însărcinată.

capitolul 14 -Eşti însărcinată? Preţ de câteva secunde, Mattie nu ştiu ce altceva să spună. Flynn ştie? întrebă într-un final.

O rază de speranţă

221

-N u, suspină Ariei. Abia mi-am dat seama şi eu. Lui încă nu i-am spus. -A sta e o problemă? Tu îţi doreşti un copil? - Da, dar sunt speriată. Ţi-am spus, eu nu sunt ca tine. Nu pot accepta lucrurile cu seninătate, aşa cum faci tu. Nu mă descurc în situaţii de stres. Am încetat să mă mai protejez pentru că Flynn îmi tot spunea că îşi doreşte copii şi îmi tot amintea că ceasul meu biologic e pe ultima sută de metri. Dar acum că s-a întâmplat inevitabilul, nu ştiu cum să procedez. încep să fac tâm­ penii, de exemplu să mă cert cu Flynn şi să te acuz că te culci cu el. Nu mai pot picta. Simt că bâjbâi. E pur şi simplu oribil. - Când ai de gând să-i spui lui Flynn? - Nu înţelegi? Mi-e teamă să-i spun. Mă înspăimântă de moarte gândul că, dacă va afla că urmează să devină tată, va fi şi mai hotărât să-şi orienteze lucrările spre un stil comercial, cu priză la publicul larg. Nu vreau să re­ nunţe la arta lui pentru mine. Nu-1 pot lăsa să facă un astfel de sacrificiu. - Deoarece ştii în adâncul sufletului că, dacă lucru­ rile ar sta invers, tu nu te-ai sacrifica pentru el? sugeră Mattie. Ariei încremeni şocată. - O, Doamne, ai dreptate, desigur. Ai perfectă dreptate. Mattie îşi examină unghiile preţ de câteva clipe. Erau scurte, tăiate îngrijit, fără urmă de lac pe ele. -V rei sfaturi? Am să ţi le dau, atât cât te pot ajuta. Din câte îl ştiu eu pe Flynn, aş spune că dincolo de faţada de filfizon e de fapt un tip cumsecade, de modă veche, care are nevoie să-şi exercite menirea de bărbat. Prin urmare, dă-i satisfacţie. Spune-i despre copil. încurajează-1 să continue în stilul mai comercial. Arată-i că îl respecţi şi ca bărbat, nu doar ca artist, şi că ai nevoie de el. Lasă-1 să simtă că îşi aduce contribuţia la căsnicie. -M i-e teamă că se va lăsa sedus de succes, şopti Ariei.

222

Amanda Quick

- Şi ce e rău în asta? Ce e rău dacă descoperă că poa­ te crea şi opere pe care oamenii se vor călca în picioa­ re să le cumpere? Cred că asta e ceea ce îşi doreşte cu adevărat, aşa că nu mai încerca să-l modelezi după un alt tipar. - Dar... - Tot mai mulţi artişti încep să se orienteze spre am­ biţiile personale. Vor săAcunoască succesul în timpul vieţii, nu după moarte. In ultimul secol erai taxat cu asprime dacă te arătai ambiţios ca artist, dar situaţia e în schimbare. în foarte scurt timp va fi ca pe vremuri, cum era înainte să-i vină cuiva ideea că singura formă valoroasă de artă e arta pe care nu o înţelege nimeni. Un sunet o făcu pe Mattie să ridice privirea. La uşă se afla Shock Value Frederickson, cu părul vopsit în ar­ gintiu şi negru. Ţinea în braţe un obiect de metal masiv, care era aproape la fel de mare ca ea. - Că tot veni vorba de arta valoroasă, spuse Mattie zâmbind. Dumnezeule îndurător, Shock Value, ce ai acolo? Tânăra îi aruncă o privire rezervată lui Ariei. - V-am întrerupt? Suzanne de la recepţie zicea că nu eşti prinsă cu nimic. Mattie ocoli biroul ca să arunce o privire mai atentă la sculptura de metal din braţele artistei. -Poţi să mă întrerupi fără grijă câtă vreme ai în mâinile alea mici şi îndemânatice o lucrare ca asta. E fantastică, Shock. Absolut fantastică. Shock Value rânji, vizibil uşurată. - Am intitulat-o Pe Buza Prăpastiei. Chiar îţi place? -L a nebunie. Am ştiut dintotdeauna că eşti talen­ tată, Shock, dar ce ai aici e incredibil. Aruncă şi tu o privire, Ariei. Mattie luă din mâinile artistei structura din metal ce radia elan şi forţă şi o puse pe podea în faţa biroului. - Ai dreptate, Mattie, zise Ariei după ce o studie gân­ ditoare. Chiar e remarcabilă. O chestie de foarte mare impact. Ai de gând să o expui aici, la Sharpe Reaction?

O rază de speranţă

223

- Sigur, ca so fac pe Shock cunoscută publicului. Dar nu o voi scoate la vânzare. Din această clipă, sculptura e a mea şi numai a mea. Hai să batem palma, Shock. - Mattie^ ţbo dau fără nici un ban, replică tânăra zâm­ bind larg. Iţi sunt datoare. Cu mult, cred. Nici măcar nu mai ţin minte cât. -Nu-mi eşti datoare cu o sumă atât de mare, o asi­ gură Mattie. Dacă tu refuzi să stabileşti un preţ, am s-o fac eu. Stai jos până redactez un contract de vânzarecumpărare. - Mă bucur tare mult că-ţi place, mărturisi Shock Value după ce se aşeză. Nu eram sigură de ceea ce făceam. Cred că ar fi o idee bună să plec din oraş pentru o vre­ me, aici sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Am nevoie de o schimbare de mediu. Trebuie să merg undeva să îmi limpezesc complet mintea până îmi pun la punct noua orientare. - Chiar crezi asta? o întrebă Mattie ridicând privirea din monitorul computerului. - Da. A fost un moment de cotitură când am început să lucrez la Buză, iar acum trebuie să mă concentrez pe energia asta nouă. Cred sincer că trebuie caut un loc calm, unde nimic să nu-mi tulbure inspiraţia. -Undeva unde nu poţi cumpăra gel de păr colorat şi pantaloni de piele cu ţinte? întrebă Ariei cu un zâm­ bet fin. -Presupun că da, recunoscu tânăra artistă. Dar un loc drăguţ. - Un loc drăguţ cum ar fi o insulă tropicală, eventual? sugeră Mattie. - O , ar fi perfect, spuse Shock Value cu gura până la urechi. - Trebuie neapărat să vii cu mine, Mattie. Pur şi sim­ plu nu pot să fac asta singur. Dumnezeu mi-e martor că nu sunt tocmai Hemingway. Emery Blackwell se lăsă să cadă pe scaunul din biroul lui Mattie. Tu m-ai băgat în asta şi nu poţi să mă abandonezi la ceas de restrişte.

224

Amanda Quick

- Fireşte că am să vin cu tine, îl asigură ea. De-abia aştept. Lasă-mi doar un minut să termin cu hârtiile astea. Doreşti un ceai de plante sau altceva care să-ţi calmeze emoţiile? - Un păhărel de whisky, eventual, nu ceai. Uşa biroului lui Mattie se deschise, iar Hugh apu­ că să facă un pas înăuntru până să-l observe pe Emery. Se posomori instantaneu. -C u m se face că nu pot merge nicăieri fără să dau peste tine ori peste Grafton? Voi doi începeţi să fiţi o adevărată pacoste. Pe chipul lui Emery apăru o expresie de dispreţ arogant. -D acă prezenţa mea te deranjează, Abbott, nu te opreşte nimeni să ne scuteşti de compania ta. întâmplă­ tor, nu e nevoie de tine în momentul de faţă. Mattie şi cu mine avem ceva programat peste câteva minute. - Ba asta s-o crezi tu. Tonul lui Hugh trăda însă mai mult resemnare decât înverşunare. Se apropie vioi de masă, ridică faţa lui Mattie spre el şi o sărută nemilos. Era un sărut mai degrabă po­ sesiv decât pasional, genul de sărut prin care un bărbat îşi marca teritoriul şi îşi sfida potenţialii rivali. Ceea ce conta nu era reacţia femeii, ci impactul asupra celor­ lalţi masculi. - Ai demonstrat ce ai avut de demonstrat, rosti Mattie cu un zâmbet de gheaţă. -V ai de mine, murmură Emery. Oare cum poţi tole­ ra atâta ferocitate masculină oribilă, Mattie? Ariei nu a reuşit să o accepte mai mult de câteva săptămâni. - De cele mai multe ori sunt capabilă să o ignor, zise ea veselă. Hugh mârâi fals ameninţător şi îşi încrucişă braţele peste piept. - în regulă, să vă aud. Ce puneţi la cale pentru după-amiaza asta? - Ne-am propus să facem o plimbare până la librărie, la două străzi mai încolo, îl informă Emery. Sper sincer

O rază de speranţă

225

că asta nu îţi încalcă simţul de teritorialitate masculină, care e mai înapoiat decât o piesă de muzeu. -Normal că nu. Am să vă însoţesc, ca un băiat bun ce sunt. -N u ar trebui să fii la muncă? sugeră Emery pe un ton tăios. - Mi-am luat liber după-amiaza asta. îmi permit să o fac, întrucât ocup o funcţie foarte importantă, de nivel executiv. - Ce bizar, murmură Emery. -N u e cazul să ne însoţeşti, Hugh, interveni Mattie. Emery şi cu mine vom lipsi doar câteva minute. -N ici o problemă, drăguţă. Nu am nimic mai bun de făcut. Şi nu m-ar deranja să pun piciorul intr-o libră­ rie serioasă. - O, citeşti? se minună Emery. - în zilele bune chiar fără să-mi mişc buzele, îl asigură Hugh. - Felicitări. O realizare impresionantă pentru un băr­ bat cu asemenea înclinaţii. - Domnilor, îi întrerupse Mattie cu fermitate. V-aş fi recunoscătoare dacă v-aţi muta ciondăneala afară din bi­ roul meu şi cât mai departe de mine. Dacă nu vă puteţi purta civilizat unul cu celălalt, vă rog să plecaţi. Altfel, ţineţi-vă amândoi gura până îmi termin de rezolvat hâr­ tiile, apoi vom merge împreună la librărie. -Sigur, spuse Hugh. Apropo, de ce facem totuşi această plimbare ca o familie fericită? - Mergem să ne uităm la prima carte din noua serie de romane poliţiste a lui Emery. A ajuns la librărie ieri, iar azi-dimineaţă a fost pusă la raft. - De unde ştii? -A m sunat eu, spuse Emery cu răceală. Anonim, desigur. - Desigur, râse Hugh. Pun pariu că tot dai telefoane anonime de câteva săptămâni încoace, nu-i aşa? - Pe cuvânt, Mattie, oftă Emery. Ce vezi la el? - E cam greu de explicat uneori, recunoscu Mattie. -N u începe, o avertiză Hugh.

226

Amanda Quick

- Din câte mi-a zis Mattie, te lauzi că mutarea ta în Seattle e o treabă mai mult sau mai puţin definitivă, spuse Emery, încrucişându-şi picioarele şi ajustându-şi pliul pantalonilor. Eu personal cred că minţi de înghea­ ţă apele. - Chiar aşa? Mattie ridică o privire neliniştită când auzi tonul de gheaţă al lui Hugh. -D a , chiar aşa. E doar un joc pentru tine, nu-i aşa, Abbott? Pun rămăşag că nu faci decât să tragi de timp, plănuind în secret să o iei pe Mattie pe sus şi să o duci în fundătura aia de insuliţă de la capătul lumii. - Şi ce dacă ar fi aşa? întrebă Hugh tărăgănat. Ai avea vreo obiecţie? - La drept vorbind, da. Mattie e o femeie civilizată, care merită un mediu civilizat. Decizia o va lua singură, fireşte, dar dă-mi voie să clarific un lucru, Abbott. - Şi despre ce anume ar fi vorba? întrebă Hugh, coborându-şi tonul cu încă zece grade sub zero. - Mattie îmi e prietenă. Dacă s-ar întâmpla să ajungă la urechile mele că nu te porţi frumos cu ea sau nu o faci fericită, ai să-mi dai socoteală. Ai priceput? - Şi ce-o să-mi faci atunci, Blackwell? O să mă provoci la duel cu pistoalele în zorii zilei? Scandalizată, Mattie sări în picioare. - încetaţi, amândoi. încetaţi imediat, aţi auzit? -A i grijă ce faci, Abbott, spuse Emery ridicându-se maiestuos de pe scaun. Chiar dacă eşti ceva mai tâ­ năr decât mine, asta nu înseamnă decât că eu am avut mult mai mult timp la dispoziţie să devin mai rău şi mai abil. Se întoarse spre Mattie. Eşti gata de plecare, draga mea? - Păi, nu sunt sigură. Mattie îi studie gânditoare. în ceea ce mă priveşte, asta e o experienţă complet nouă. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd doi bărbaţi certându-se pentru mine. Mă distrez atât de bine ascultându-vă cum mârâiţi şi săriţi unul la beregata celuilalt, încât regret să văd spectacolul ajuns la sfârşit.

O rază de speranţă

227

-Nu-ţi face griji, spuse Hugh luând-o de braţ şi por­ nind spre uşă. N-o să înceteze doar pentru că ne aflăm în public. - La drept vorbind, tocmai de asta mi-e teamă. Am totuşi o reputaţie de apărat în cartierul acesta, să ştiţi. Eu sunt Sharpe cea cuminte. Eu nu particip la scene în public. Emery îi adresă un zâmbet distins. -T e asigur, Mattie, că eu personal nu am să te fac de ruşine. Nu pot garanta însă pentru câinele turbat aici de faţă. Te las pe tine să îl ţii în frâu. - Relaxează-te, drăguţă, spuse Hugh. Promit să nu-i smulg capul de pe umeri cât timp ne vom afla în librărie. - Presupun că va trebui să mă mulţumesc şi cu atât. Să mergem. Mattie îi făcu relaxată cu mâna asistentei sale când trecură toţi trei pe lângă biroul de la recepţie. Ne întoarcem în câteva minute, Suzanne. - î n regulă, şefa, răspunse tânăra făcându-i şi ea cu mâna. Cartea St. C y r ’s Axiom era expusă pe raftul de noutăţi din secţiunea dedicată romanelor poliţiste. Exact unde îi era locul. Ba chiar avea dedesubt şi un anunţ frumos caligrafiat care-i anunţa pe clienţi că opera îi aparţinea unui autor local. Încântată de coperta ce emana un farmec subtil, sexy şi ameninţător, ^Mattie îşi îmbrăţişă prietenul. - E superbă! îi dădu drumul lui Emery şi făcu un pas în spate pentru a admira cartea din toate unghiurile. Absolut minunată. O să se vândă ca pâinea caldă. - De unde şi până unde? Autorul e complet necunos­ cut. Emery îşi examină pseudonimul pe carte şi clăti­ nă din cap. Doar un alt roman poliţist într-un gen care e deja supraaglomerat. -Coperta o va vinde, îl asigură Mattie. Şi odată ce un cititor obişnuit parcurge prima pagină, va fi captivat. Haide să-ţi arăt. Vom face un mic experiment. Luă un exemplar din teancul de pe raft şi i-1 dădu lui Hugh.

228

Amanda Quick

- Şi ce ar trebui să fac cu asta? întrebă el nedumerit. -A i ocazia de a te oferi voluntar să joci rolul unui client obişnuit al librăriei pentru acest test spontan de reacţie a consumatorilor. Citeşte prima pagină. - Fără a-ţi mişca buzele, adăugă Emery. -Trebuie neapărat să fac asta? - Da, trebuie. Dă-i bătaie. Fără tragere de inimă, deschise cartea şi îşi aruncă ochii peste primul paragraf din St. Cy r ’s A x io m . Apoi trecu la al doilea şi al treilea paragraf. Mattie rânji când Hugh dădu să întoarcă pagina. -Ajunge. Mi-ai confirmat teoria. Vezi la ce mă refe­ ream, Emery? Dacă nici măcar Hugh nu s-a putut abţine să nu dea pagina, nu va putea nimeni să reziste. Emery se coloră într-o nuanţă foarte neobişnuită de roşu. - Sunt profund măgulit, Abbott. - Nu-i mare scofală, bombăni Hugh. Aveam doar de gând să termin fraza, atâta tot. -Cumpără-ţi propriul exemplar dacă vrei să o ter­ mini, zise Mattie punând cartea înapoi în teanc. Ei bine, eu trebuie să mă întorc la muncă. Emery, noua ta carie­ ră e lansată. Felicitări. - St. C y r nu o să câştige niciodată vreun Pulitzer, oftă Emery. - Cui îi pasă? O să se vândă, iar asta e chiar mai bine decât să câştige premii. - Cum poţi fi atât de sigură pe tine când e vorba de ghicirea tendinţelor pieţei? - E chestie de fler, îl lămuri Mattie. Hugh, nu mai tot încerca să te uiţi pe furiş la a doua pagină. Cumpăr-o şi ştii o treabă. Pun pariu că Emery o să-ţi dea un autograf pe ea dacă îl rogi frumos, nu-i aşa, Emery? - Cu siguranţă. - Mă lipsesc de autograf, mormăi Hugh luând exem­ plarul din St. C y r s A x io m şi ducându-se cu el la casă. Când se asigură că nu-1 putea auzi, Emery spuse pe un ton abătut:

O rază de speranţă

229

-M attie, scumpo, mă îngrijorează sincer să te văd logodită cu un individ atât de limitat în privinţa bu­ nelor maniere. Chiar meriţi ceva mai bun de atât, draga mea. - Ştiu, dar la vârsta mea o femeie nu-şi poate permite să fie prea mofturoasă, replică ea cu un rânjet sfidător. Şi îi trecu prin minte că uneori putea fi destul de amuzant să-l tachineze pe Hugh. Cei trei se întoarseră la Sharpe Reaction cufundaţi într-o tăcere gânditoare. La uşa galeriei, Emery se opri şi îi spuse lui Mattie cu o afecţiune profundă: -Draga mea, îţi datorez mai mult decât ţi-aş putea mărturisi vreodată. Mi-a făcut o plăcere extraordinară să văd în librărie toate acele exemplare din St. C y r ’s A x io m . Se bucură de o difuzare mult mai bună decât oricare dintre creaţiile mele importante. -Aşteaptă până apare şi ediţia broşată. Atunci ai s-o vezi tronând pe un raft de supermarket, în apropierea caselor de marcat, alături de tabloide şi baterii pentru lanterne, chicoti ea. Atunci vei şti că ai cunoscut cu ade­ vărat succesul. -C in e s-ar fi aşteptat? râse el aplecându-se s-o săru­ te pe frunte. Viaţa îţi oferă cotituri surprinzătoare din când în când. -A şa e. - Până la urmă, tocmai asta o face interesantă. Cu un gest discret în direcţia lui Hugh, care urmărea îmbuf­ nat mica scenă, Emery adăugă: Iţi doresc tot binele din lume cu omul acesta bizar pe care ţi l-a scos viaţa în cale. Fii însă vigilentă. Eu nu aş avea încredere în el nici cât negru sub unghie dacă aş fi în locul tău. Plănuieşte să te ducă departe de aici, draga mea. Ţine minte ce-ţi spun. Intre Mattie şi Hugh se lăsă o tăcere tensionată cât timp îl priviră pe Emery îndepărtându-se pe trotuar. - E adevărat? întrebă ea într-un final. - Ce anume să fie adevărat? - Plănuieşti să mă duci pe insulă, sau chiar ai de gând să te instalezi definitiv aici, la Seattle? -T o t nu ai încredere în mine, aşa-i, drăguţă?

230

Amanda Quick

- Hugh, mi-aş lăsa şi viaţa în mâinile tale. La drept vorbind, chiar am făcut-o recent de câteva ori. - Dar nu mi-ai încredinţa şi inima ta? - Mă gândesc să o fac. - Aşa să faci, drăguţă, spuse el, trăgând-o mai aproape şi sărutând-o apăsat pe gură. Intr-un fel sau altul, treaba asta o să ne iasă. Hugh mută un teanc de hârtii de pe singurul scaun pentru vizitatori din biroul lui Johnson şi se aşeză. Tâ­ nărul cu ochelari cu ramă de baga, pantofi de alergare, pantaloni largi din poliester şi cămaşă albă necălcată îl privi cu o expresie circumspectă. -V-am spus că vă sun dacă găsesc ceva, domnule Abbott. - întâmplarea a făcut să trec pe lângă biroul tău, aşa că m-am gândit să intru şi să văd cum stai, minţi Hugh. Departamentul informatic al companiei Vailcourt se afla cu câteva etaje sub direcţiune şi nu-i era în drum spre nici o destinaţie. Mi-ai spus ieri că, într-adevâr, a apărut o prezenţă nouă pe scena politică din Purgatory. Voiam să văd dacă nu cumva ai aflat între timp şi nume­ le sau detalii din trecutul acelei persoane. Johnson oftă, îşi scoase ochelarii şi îşi frecţionă podul nasului. -N im ic încă. V-am spus că am să vă sun. Pe cuvânt de cercetaş, domnule Abbott. Ştiu că e important pen­ tru dumneavoastră. - Foarte important. -A m priceput. Tot ce vă pot spune în momentul de faţă e că situaţia s-a schimbat puţin pe Purgatory, dar nimeni nu ştie exact cum anume. Şi nici nu pare să-i pese nimănui. Am căutat prin nişte baze de date ale serviciilor secrete, însă pur şi simplu nu există prea multe informaţii. în mare măsură pentru că situaţia de pe aceea insuliţă de doi bani nu prezintă interes pentru nimeni. - In afară de mine.

O rază de speranţă

231

-D a . Dumneavoastră. Johnson luă un pix şi bătu nerăbdător în masă. Vă sun când aflu ceva. - La orice oră. Ziua sau noaptea. - De-acord. Ziua sau noaptea, consimţi Johnson cu un aer obosit. - Chiar ai accesat nişte baze de date guvernamentale? îl întrebă Hugh pe când se pregătea să plece. Baze de date ale serviciilor secrete? Aşa, pur şi simplu? -Aşa, pur şi simplu. Asta e profesia mea, domnule Abbott. Hugh dădu din cap impresionat. -Ş tii, mi-ar fi prins bine să te cunosc pe vremuri. Tu şi computerul ăla al tău aţi fi valorat cât greutatea voas­ tră în aur. - Serios? Cu ce vă ocupaţi pe vremuri? -N im ic prea important. Sună-mă. Cât de repede. Apelul veni la cinci şi jumătate în după-amiaza aceea, exact când Hugh se pregătea să iasă pe uşa biroului. Cei doi secretari plecaseră deja, aşa că se întinse să ia recep­ torul când auzi soneria. -Dom nule Abbott? Sunt Johnson de la Sisteme Informatice. Cred că s-ar putea să mai am nişte veşti pentru dumneavoastră. Nu sunt multe, dar s-ar putea să fie importante. - Cobor imediat. Hugh închise şi sună la galeria lui Mattie. Aceasta răspunse la al treilea ţârâit al telefonu­ lui. Sunt eu, drăguţă. Ascultă, o să ajung ceva mai târziu acasă. Tocmai ne intră ceva informaţii despre Purgatory pe unul dintre computerele de jos. - I n regulă. Cât de mult o să întârzii? întrebă ea, părând distrasă. Hugh auzi voci pe fundal şi îşi dădu seama că proba­ bil avea clienţi. -N u ştiu. Să fii acasă când ajung. - Ai grijă pe drum, îl sfătui ea din reflex. Va fi întune­ ric. Pe First Avenue poate fi periculos seara. Hugh îşi permise să se delecteze o clipă cu gândul că cineva îşi făcea griji pentru el. - Sigur, drăguţă. Voi fi atent. Ne vedem mai târziu. Aruncă telefonul înapoi în furcă şi porni spre lift.

232

Amanda Quick *

Mattie simţea zidurile închizându-se peste ea. - Genunchii sus şi loviţi aerul. Şi loviţi. Şi loviţi. Pulsaţia violentă a muzicii rock se combina cu tro­ potul asurzitor al dansatorilor de aerobic, făcând să se cutremure podeaua de lemn a sălii de sport. Mattie lovi aerul cu piciorul cu toată forţa de care era în stare, sări, se întoarse şi intră în ritmul grupului, îndreptându-se tropăit spre capătul opus al încăperii. Bunica ei balerină s-ar fi răsucit în mormânt. Mattie înălţă spre cer o scuză mută, aşa cum făcea întotdeauna când venea la cursul de aerobic, apoi izbi aerul cu picio­ rul chiar mai în forţă decât înainte, sări, se întoarse şi porni tropăind înapoi spre celălalt capăt al sălii. Tehnica şi graţia nu contau prea mult în acest gen de exerciţiu. Bunica ei fusese întotdeauna obsedată de tehnică şi de graţie. încă o mai auzea mustrând-o pe fetiţa care făcea exerciţii la bară în perioada cât fusese hotărâtă să calce pe urmele ei. Ce prostie fusese şi aceea. O altă direcţie greşită. Cu chitarele electrice urlându-i în urechi, se zvârcoli frenetic dintr-un loc într-altul. Pulsul îi crescuse consi­ derabil, iar transpiraţia îi umezise costumul de gimnas­ tică mulat pe corp. Luase decizia de a merge la cursul de aerobic de seară dintr-un impuls, după ce Hugh o anunţase că întârzia. Cum ratase cursul obişnuit de la amiază, se bucura să poată compensa, căci se străduia să practice o formă sau alta de sport de trei sau patru ori pe săptămână. Aproa­ pe că putea simţi nivelul de stres prăbuşindu-se după treizeci sau patruzeci de minute de dansat energic. -Căţărare! ţipă instructorul peste bubuitul muzicii. Şi sus piciorul... doi, trei, patru şi căţărare, doi... trei... patru... Mattie lovi viguros aerul, conştientă că avea de eli­ minat foarte mult stres. Tensiunea creştea zi după zi, inducându-i uneori stări foarte asemănătoare cu un atac de claustrofobie.

O rază de speranţă

233

Ştia că mai devreme sau mai târziu trebuia să ia o de­ cizie. Emery, Ariei şi mătuşa Charlotte aveau probabil cu toţii dreptate în privinţa lui Hugh. Nu intenţiona să rămână în Seattle definitiv. Intrase într-un joc al aş­ teptării, în condiţiile în care nu era un bărbat răbdător din fire. Intr-o bună zi, cât de curând, avea să se întoarcă de la muncă şi să o anunţe că îi lăsase un răgaz suficient pentru a-şi limpezi sentimentele. Avea să-i spună că in­ tenţiona să plece spre St. Gabriel cu avionul de ora şase în dimineaţa următoare şi că o invita să se hotărască. Zidurile care o împresurau păreau să se apropie tot mai mult, se gândi ea. - Şi sus şi în afară, sus şi în afară, sus. Nu era pregătită să-şi asume riscul şi a doua oară. Refuza să fie o înlocuitoare pentru Ariei. -M âinile sus şi trageţi. Mâinile sus şi trageţi. Mişcaţi-vă, oameni buni. Mâinile sus şi trageţi. Hugh se arătase dispus să rămână la Seattle oricât ar fi fost necesar, însă Mattie îi simţea agitaţia crescân­ dă. In ultimele zile, când deschisese ochii, îl găsise deja treaz, privind răsăritul. Ştiuse instinctiv că se gândea la insula lui şi la Abbott Charters şi la casa pe care urma s-o ridice. -Alunecaţi şi săriţi, doi... trei... patru. Alunecaţi şi săriţi, doi... trei... patru. Mătuşa Charlotte avea dreptate. Hugh nu era făcut să trăiască în metropolă. începuse să îşi construiască un vis doar al lui pe insule, iar acum, pe jumătate terminat, visul îl chema. Mattie încercase să se convingă de faptul că visurile ei erau chiar acolo, la Seattle, dar o parte din ea avea altă părere. - Şi doi, trei, patru, alunecaţi, rotiţi, sus piciorul. Şi doi, şi trei. O parte din ea ştia că visurile ei erau pentru totdeau­ na legate de ale lui Hugh. Prin urmare, trebuia să ia o hotărâre. Oare cât timp mai avea la dispoziţie? Zidurile se strângeau sufocant în jurul ei.

234

Amanda Quick

O jumătate de oră mai târziu, după ce făcuse duş şi se schimbase în costumul cu dungi pe care îl purtase la birou în ziua aceea, Mattie plecă de la sala de sport, cale de cinci cvartale, până la apartamentul ei. Era întune­ ric şi începuse să cadă o ploaie măruntă. Hugh avea să ajungă acasă ud leoarcă, întrucât nu-şi amintea nicioda­ tă să îşi ia umbrela cu el. Mattie tocmai desfăcuse umbrela pe care o ţinea în­ totdeauna în servietă când auzi paşi în urma ei. N-ar fi trebuit să fie nimic neobişnuit, însă ceva din ritmul acelor paşi îi stârni un fior de nelinişte pe şira spinării. O femeie care trăia singură în metropolă ajun­ gea în scurt timp să-şi dezvolte un fel de al şaselea simţ. Nu toţi paşii erau la fel. Trotuarul nu era aglomerat la ora aceea. Ploaia şi fri­ gul îi alungaseră pe cei mai mulţi în case. Puţinii trecă­ tori se grăbeau să se adăpostească în staţii de autobuz, restaurante sau parcări acoperite. Mattie încercă să des­ luşească o schimbare de ritm în pasul persoanei care o urma, dar nu sesiză nici o accelerare, nici o încetinire. Necunoscutul păstra o cadenţă constantă, egală cu a ei. începea să devină paranoică, îşi spuse. Nu avea motiv de teamă. în cel mai rău caz putea oricând să fugă în mijlocul străzii şi să ţipe cât o ţineau plămânii. Doar dacă nu cumva respectivul sărea brusc pe ea şi o ţâra pe o alee întunecată. îşi înşfăcă mai strâns poşeta şi servieta şi se mută pe marginea exterioară a trotuarului. îşi aminti că citise undeva că era mai sigur să stai aproape de bordură. Când ajunse la colţ se răsuci brusc pe călcâie şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care tocmai venise. Pe trotuar, în spatele ei, se aflau doi bărbaţi. Unul tocmai îşi scosese cheile şi se îndrepta spre o maşină par­ cată lângă bordură. Celălalt se uita în vitrina unui maga­ zin. Purta o şapcă şi avea gulerul pardesiului verde-kaki ridicat mult în jurul gâtului. însă Mattie îi întrezări pen­ tru o clipă chipul şi îşi dădu seama că era un bărbat tânăr, probabil puţin peste douăzeci de ani. Nu arăta

O rază de speranţă

235

a derbedeu, ci mai degrabă a soldat, în special datorită croielii militare a hainei. Chiar devenea paranoică. Poate că trăise prea mult timp în metropolă. Traversă strada şi îşi continuă grăbită drumul. La jumătatea cvartalului se răsuci pe călcâie şi văzu că bărbatul care se uitase în vitrină era în conti­ nuare în spatele ei. O atmosferă ameninţătoare plutea în aer. Trebuia să scape cumva de senzaţia de nelinişte. Pro­ babil avea să ajungă să o regrete, dar nu avea la dispo­ ziţie decât o singură opţiune acceptabilă. Se întoarse şi trecu pragul primei uşi de dincolo de care răzbătea o lumină caldă. Şi se trezi într-o tavernă mizeră, înecată în fum. Mu­ zica urla din boxe, iar în aer plutea un miros greu de alcool, tutun ars şi ulei de gătit rânced. Câţiva bărbaţi aşezaţi la bar se întoarseră cu tot cu scaune şi o fixară cu priviri libidinoase. Mattie îi ignoră, ţinându-şi poşeta mai strâns ca ni­ ciodată. O chelneriţă se opri şi o măsură din cap până în picioare. -V ă pot ajuta? întrebă femeia fără prea mult interes real. - Aş dori să folosesc telefonul public, vă rog. - E în spate, lângă toalete. Mattie traversă repede sala, gândindu-se că era ridicol să cheme un taxi pentru un drum de numai două cvar­ tale. Şoferul avea să fie furios pentru cursa ieftină. Mai bine suna mai întâi la apartament. Hugh răspunse la primul ţârâit al telefonului: -U nde naiba eşti, Mattie? După zgomote aş zice că într-un bar, pentru numele lui Dumnezeu! - Ş i după miros la fel. Strâmbă din nas în faţa duho­ rii ce venea dinspre toalete. Sunt la doar două cvartale de casă. Ascultă, urăsc să-ţi cer asta, dar ai putea să vii după mine? E cineva afară, pe trotuar. Am impresia că mă urmăreşte. - In ce bar eşti? întrebă el pe tonul tăios şi rece care îi devenise familiar. Când Mattie îi dădu adresa, o instrui:

236

Amanda Quick

Stai cuminte lângă uşă. Nu te mişca până nu ajung eu. Ai înţeles? - Am înţeles. Mattie închise telefonul şi refăcu drumul nesfârşit pe lângă clienţii aşezaţi la bar. Era capabilă să se descurce fără probleme, îşi spuse. In fond, supravieţuise unei bă­ tăi în bar pe St. Gabriel. Gândul îi dădu încredere. Chiar şi aşa, când Hugh intră pe uşă cinci minute mai târziu, având un aer letal, nu ezită nici o fracţiune de secundă şi se aruncă direct în braţele lui.

capitolul 15 - C e naiba a fost în capul tău când ai pornit sin­ gură spre casă, pe jos, în toiul nopţii? tună Hugh în culmea furiei. -N u era în toiul nopţii. Era doar ora şapte. Aşezată pe canapea cu picioarele strânse, Mattie sorbi din ceaşca de ceai revigorant. Ştiam eu că n-ar fi trebuit să te sun. Ştiam eu că n-o să faci decât să ţipi la mine. -A m tot dreptul să ţip. N-aveai ce să cauţi afară la ora aia. -N u am mai avut niciodată probleme. - E suficient să se întâmple o singură dată. Fir-ar să fie, un oraş atât de mare nu e un loc sigur pentru o femeie. - îţi spun de pe acum că n-ai să mă convingi nicio­ dată să mă mut în suburbii. E o adevărată junglă acolo. - Nu este o glumă, Mattie. Hugh se aplecă ameninţă­ tor asupra ei şi îşi propti palmele pe spătarul canapelei. Străzile oraşului sunt periculoase, nu poţi nega asta. Uiţi că tocmai tu m-ai avertizat să fiu atent la întoarce­ rea acasă? Era un argument greu de combătut. - Ei bine, da. Dar asta doar pentru că tu nu eşti obiş­ nuit cu viaţa în Seattle. Nu ai trăit aici destul timp cât să înveţi să te descurci pe străzi. Durează o vreme până te adaptezi cât de cât.

O rază de speranţă

237

- Chiar aşa? Şi tu te-ai adaptat, să înţeleg? - O, da, spuse ea relaxată. Incidentul de seara asta a fost cu totul atipic. Şi m-am descurcat, nu? - Pe toţi dracii, este o ceartă îngrozitor de stupidă. Eu am dreptate, tu nu, şi cu asta basta. Ai fi mult mai în siguranţă pe insulă decât aici, în Seattle. Ţi-o pot garanta. -îm i dai voie să-ţi amintesc că m-am lovit de mai multă violenţă în peticul de pădure de pe insula ta decât în tot restul vieţii mele? -A ia a fost o situaţie neobişnuită, oftă el trecându-şi degetele prin păr. - La fel şi cea din seara asta. - Fir-ar să fie, Mattie! -Vezi tu, nu sunt obişnuită să fiu urecheată cu atâta asprime doar pentru că am avut mici probleme în drum spre casă. - Obişnuieşte-te. Şi dacă tot faci asta, obişnuieşte-te şi să nu mai umbli noaptea singură. -Nu-mi convine. -C e anume nu-ţi convine? Interdicţia de a umbla noaptea singură? Dă-mi voie să-ţi spun, încă n-ai văzut nimic, drăguţă. O să apară tot felul de reguli după ce ne căsătorim. -M-am descurcat cât se poate de bine fără regulile tale timp de treizeci şi doi de ani. Of, la naiba, n-ar fi trebuit să te sun. N-a fost un incident grav. - N-a fost un incident grav? izbucni el. Ai fost urmă­ rită de un individ ciudat care putea să aibă orice fel de intenţii, una mai cumplită ca alta. De unde ştii că nu voia să-ţi fure poşeta? Sau să-ţi taie beregata? Sau să te violeze? - Probabil am avut o reacţie exagerată. Poate că nu mă urmărea nimeni. Poate că bărbatul din spatele meu nu făcea decât să meargă şi el liniştit spre casă. - Ha! Spui asta acum pentru că eşti în siguranţă, cui­ bărită la căldură, însă nu erai de aceeaşi părere în urmă cu douăzeci de minute, când te-am găsit în blestema­ tul ăla de bar. Şi dacă tot ai adus vorba, de ce naiba

238

Amanda Quick

a trebuit să alegi tocmai bodega aia? Absolut toţi ticălo­ şii de acolo se holbau pofticios la tine. - A fost primul loc pe care l-am văzut când am decis să mă pun la adăpost. Hugh, ai de gând să ţipi în conti­ nuare la mine, sau putem să mergem să mâncăm ceva? Mi-e foame. - Sunt perfect îndreptăţit să-mi fac griji pentru tine. -Ştiu . Dar, după cum spuneam, pur şi simplu nu sunt obişnuită. El o privi gânditor preţ de câteva clipe. In cele din urmă spuse: - Nu eşti, într-adevăr. Te-ai învăţat să-ţi porţi singură de grijă. - Exact ca tine. - Da. Oarecum. Haide, să mergem să mâncăm. Ter­ min mai târziu cu urecheatul. -A m nişte tăiţei din hrişcă pe care i-aş putea pregăti cu legume, îi propuse ea. - î n nici un caz. După atâta agitaţie, o să am nevoie de ceva mai consistent. Hugh era deja cu mâna întinsă spre telefon. Am să comand o pizza. - Pizza! exclamă ea oripilată. -A m avut o zi grea, Mattie. Am nevoie de hrană în adevăratul înţeles al cuvântului. Ca să fiu sincer, fap­ tul că poţi să comanzi o pizza în toiul nopţii şi să-ţi fie adusă la uşă e singurul avantaj al vieţii în metropolă pe care l-am descoperit până acum. Cât aşteptăm să vină mâncarea, o să bem ceva. Cred că ne va prinde bine amândurora. Peste trei sferturi de oră, Mattie fu nevoită să admi­ tă că aroma de pizza proaspătă era mult mai captivantă decât ar fi trebuit să fie. Decise să uite pentru o seară de regulile stricte ale unei diete echilibrate şi să se simtă bine. Merita o pauză. -C u m a decurs discuţia cu tipul de la departamen­ tul informatic? întrebă ea în timp ce muşca dintr-o felie scăldată din belşug în sos.

O rază de speranţă

239

-N-avea prea multe să-mi spună. Doar un posibil nume de asociat cu persoana care pare să tragă sforile în Purgatory. - Ce nume? -McCormick. John McCormick. Nu înseamnă nimic. Pare să fi apărut de nicăieri. Nu există nici un document legat de persoana lui, nimic despre originile lui, absolut nimic despre trecutul lui. Ceea ce înseamnă că e un pseudonim. Johnson o să continue verificările, însă n-are mari speranţe. L-am sunat pe Silk să-i dau de veste. S-ar putea ca între timp numele ăsta să fi devenit cunoscut acolo. -A ha. Şi Gibbs nu şi-a făcut apariţia? - Nu. îmi închipui că a şters-o într-o ţară mai puţin periculoasă. Mi-ar plăcea al naibii de tare să ştiu ce l-a băgat în sperieţi şi cine l-a ucis pe Rosey. - Individul ăsta, McCormick? -A şa s-ar părea, dar de ce? După toate aparenţele, el controlează maşinăria puterii pe insulă. De ce i-ar păsa dacă o mână de jucători neînsemnaţi ar afla cum îl cheamă? Pe toţi dracii, numele există deja în nişte baze de date, nu poate spera să-l păstreze secret. -D a r tu ai spus că nu înseamnă nimic, îi aminti Mattie. Poate că Gibbs şi Rosey au descoperit că totuşi înseamnă ceva. Poate i-au descoperit identitatea reală, chestie care nu i-a plăcut deloc. - Sau poate au văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă, spuse Hugh gânditor. Doi neisprăviţi ca ei aveau toate şansele să se trezească întâmplător în locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. - E la fel de posibil ca moartea lui Rosey să nu fi avut absolut nici o legătură cu acest individ McCor­ mick, remarcă Mattie. Să fie totul doar o coincidenţă extraordinară. - Extraordinară, într-adevăr, bombăni el sceptic. - Coincidenţele sunt o chestie reală, să ştii. - Nu şi în lumea mea.

240

Amanda Quick

Mattie studie cele trei tablouri în acrilic pe care Flynn le aşezase în faţa biroului ei. Ariei rămăsese lângă uşă, cu un aer rezervat care nu-i stătea în fire. Atmosfera din încăpere era încărcată de acea tensiu­ ne specifică primului contact dintre artist şi dealer. Mattie zâmbi lent, apoi spuse entuziasmată: - Îmi plac la nebunie. Absolut la nebunie. - Eşti sigură? o întrebă Flynn, simţind cum i se dizol­ va nodul din gât. Mattie fu încercată de fiorul delicios al descoperirii. Imaginile sugestive şi pline de viaţă, alimentate din vi­ ziunea artistică plină de forţă a lui Flynn, erau foarte departe de scenele mohorâte, groteşti, neidentificabile, care îi caracterizaseră până atunci opera. Aceste lucrări erau pline de culoare şi lumină şi ener­ gie. Fără îndoială, vizitatorii galeriei aveau să se calce în picioare pentru a le cumpăra. -S u n t perfecte, îi spuse lui Flynn. Nu reuşea să-şi ia privirea de la un tablou ce înfăţişa o femeie stând la fe­ reastră şi contemplând un peisaj ca de la facerea lumii. Absolut minunate. Am să le expun imediat pe toate trei. De acord? - De acord, răspunse el cu ochii luminaţi de exaltare. - Sunt foarte bune, nu-i aşa, Mattie? Ariei se apropie cu un zâmbet larg, fericită că soţul ei trecuse cu succes peste momentul judecăţii. Nu ştiu de ce m-am opus atât de mult ca Flynn să picteze nişte lucrări pentru galeria ta. A fost o prostie să-mi fac griji că şi-ar putea prostitua talentul. In fond, cum ar putea cineva să-şi prostitueze talentul? Fie există, fie nu. -A sta a fost filosofia mea călăuzitoare încă din ziua când am înfiinţat Sharpe Reaction, mărturisi Mattie. - Iar Flynn are talent din belşug, nu-i aşa? - Sigur. Iar acum a găsit o cale de a le face acest talent accesibil şi altora. Unor oameni care au bani suficienţi să plătească pentru el. Din colţul ochiului îl văzu pe Flynn roşind în faţa laudelor generoase. Le merita, îşi spuse. Era însă mai amuzant să studieze expresia pătimaşă de pe faţa lui

O rază de speranţă

241

Ariei. Nu era nimic mai dramatic decât fervoarea unei persoane convertite recent. - Ce contează dacă Flynn creează ceva pe gustul pu­ blicului larg? întrebă Ariei pasionată. Toţi marii artişti au făcut-o. Gândeşte-te doar, Rafael, Michelangelo, Rubens, toţi. Toţi au fost nevoiţi să realizeze opere pe placul patronilor lor. Arta s-a situat dintotdeauna la graniţa subţire dintre împlinirea viziunii personale şi traducerea acelei viziuni într-o formă atrăgătoare pentru public. Mattie îi aruncă pieziş lui Flynn o privire amuzată, după care scoase din sertar documentele de care avea nevoie pentru contract. - Aşa e. Pe de altă parte, eu îmi câştig existenţa vân­ zând gunoaie comerciale, deci sunt oarecum subiectivă. -N u spune asta, Mattie! Doar nu e ca şi cum le-ai băga pe gât imagini cu matadori pictaţi pe catifea nea­ gră. Tu educi următoarea generaţie de colecţionari cu greutate, familiarizându-i cu artişti fabuloşi precum Flynn şi lărgindu-le astfel conştiinţa artistică în general. - Dumnezeule, murmură Mattie. Sora mea s-a trans­ format într-o susţinătoare înfocată a artei pentru mase. Nu ştiu dacă pot face faţă şocului. - Mă iei peste picior, se plânse Ariei. -Ştiu . Scuze. - E în regulă. O merit. Mattie îşi îndreptă zâmbitoare privirea spre Flynn. - E absolut îngrozitoare când interpretează o căinţă nobilă, nu-i aşa? - E într-adevăr îngrozitoare. Din fericire, nu e un rol pe care să-l prefere, spuse artistul rânjindu-i soţiei sale. Ariei le scoase limba amândurora, apoi chicoti fericită: - I-am spus lui Flynn despre copilaş, Mattie. -Ia r asta a lămurit problema următoarelor mele lu­ crări, declară el cu fermitate. Este chiar palpitant! Inchipuie-ţi că voi fi tătic. Azi-dimineaţă m-am dus şi am cumpărat un set de acuarele şi pensule pentru puşti. -V ei fi un tată fabulos, îi spuse Mattie.

242

Amanda Quick

Pentru prima dată îşi dădu voie să se întrebe ce fel de tată ar fi fost Hugh. Probabil unul excesiv de protector, decise ea. Dar, cu siguranţă, unul profund implicat. Un tip ca Hugh îşi lua foarte în serios responsabilităţile. îşi aminti ce spusese cândva, în toiul unei discuţii aprinse, despre propria lui copilărie. Mattie ştia instinc­ tiv că Hugh era genul de bărbat care nu repeta trecutul, ci învăţa din el ca să poată schimba viitorul. Bărbaţii ca Hugh erau foarte rari în lumea modernă. Poate că aşa fuseseră întotdeauna. Zidurile ameninţau din nou să o sufoce. Impunându-şi să se stăpânească, inspiră adânc de câteva ori. încă mai avea timp la dispoziţie. Nu era obligată să ia nici o decizie chiar în momentul acela. Uşa biroului se deschise, iar Hugh intră cu pas vioi, aducând o sticlă desfăcută din apa minerală favorită a lui Mattie. - Galeria asta a devenit un loc foarte popular, obser­ vă el. De câte ori vin aici dau peste un fost, actual sau viitor membru al familiei. - Că tot veni vorba de familie, din partea lui Flynn şi a mea te avertizez că ai face bine să ai grijă de Mattie, îi spu­ se Ariei pe un ton glacial. Nu ştiu ce vede la tine, dar dacă o faci să plângă şi a doua oară, Abbott, ai s-o regreţi. Hugh o privi posomorât pe Mattie. - Promite-mi că n-ai să plângi, indiferent de împreju­ rări, îi porunci el. Nu pot suporta ideea de a le da soco­ teală ăstora doi şi lui Emery Blackwell şi lui Charlotte Vailcourt şi părinţilor tăi şi Dumnezeu ştie cărei făpturi care s-ar întâmpla să creadă că ai nevoie să fii protejată de mine. Mattie rânji obraznic, simţindu-se brusc inundată de bucurie. - Se pare că va trebui să fii atent, nu-i aşa, Abbott? - După toate aparenţele, stresul începe să-şi spună cuvântul asupra firii mele vesele. Bău dintr-o singură în­ ghiţitură ce mai rămăsese din apa minerală şi se strâm­ bă. Dumnezeule, chestia asta e oribilă!

O rază de speranţă

243

-Atunci de ce o bei? întrebă Flynn curios. -M attie consideră că e mai bună decât sucurile carbogazoase. - Ce-ţi trebuie de fapt e o cană zdravănă de espresso, spuse pictorul. Haide, îţi fac eu cinste. Sărbătoresc. Glumise mai devreme în biroul lui Mattie, îşi spu­ se Hugh ceva mai târziu, pe când tânăra alegea o căpăţână de broccoli de la o tarabă din Pike Place Market. Dar adevărul era că începea să se simtă stresat. Poate că nu acesta era cuvântul potrivit. Poate că ceea ce simţea era pură vinovăţie. In cea mai mare parte a vieţii lui, aceasta fusese o emoţie străină. De regulă era suficient de sigur pe el şi pe codul său de onoare cât să nu cunoască vinovăţia. Regrete, da, dar nu şi vinovăţie. Ştia că neliniştea lui din acel moment nu se dato­ ra şirului de întâlniri dezagreabile cu oameni precum Emery Blackwell şi Ariei, care se simţiseră obligaţi să-i atragă atenţia să se poarte frumos cu Mattie. Oricum avea de gând să se poarte frumos cu ea. Pe toţi dracii, la nevoie ar fi apărat-o cu preţul vieţii şi ar fi avut grijă să nu rămână nici o clipă fără protecţie. Când venea vorba de chestiile elementare, era convins că avea să-i fie un soţ bun în sensul vechi al cuvântului. Problema era că, deşi unele laturi ale lui Mattie erau ancorate într-un alt secol, altele erau foarte moderne. Foarte sofisticate. Foarte emancipate. Se întrebă din nou, ca de atâtea ori în ultimele zile, dacă obiectivul lui pe termen lung, acela de a o târî pe Mattie pe insule, reprezenta într-adevăr cea mai bună opţiune pentru amândoi. Era pe deplin în largul ei aco­ lo, la Seattle, îşi spuse el, privind-o în timp ce trecea de la broccoli la grămezile de ardei graşi roşii, portocalii, galbeni şi violet. La naiba, Mattie era fericită acolo. Nu putea să nege acest lucru. In plus, îşi construise o carieră care îi asigu­ ra stabilitate financiară şi independenţă. Avea prieteni, familie, munca ei şi un stil de viaţă anume. Socializa

244

Amanda Quick

cu artişti, scriitori şi oameni de afaceri care o tratau toţi cu un respect profesional impresionant. In comparaţie cu toate acestea, el nu putea să-i ofere prea multe pe St. Gabriel. Silk avusese dreptate. Zilele în care un bărbat putea târî peste mări şi ţări o femeie inteligentă şi realizată profesional rămăseseră de mult în urmă. Totul era mult mai uşor pe vremuri. Pe toţi dracii, i-ar fi fost mult mai uşor chiar şi cu un an în urmă, dacă l-ar fi dus mintea să accepte de la bun început oferta lui Mattie. - Stai să vezi până o să guşti din ardeii ăştia căliţi în puţin ulei de măsline şi garnisiţi cu măsline şi capere, îi spuse ea pe un ton confidenţial în timp ce-i plătea vân­ zătorului. Sunt fantastici. Merg la fix cu nişte focaccia sau cu o supă delicioasă de cartofi şi varză făcută după o reţetă de-a mea. - Mattie? Hugh îi luă plasa cu broccoli şi ardei când porniră spre o altă tarabă. -Hm? Atenţia ei era în mod evident concentrată asupra cinei. Nu ştia ce să o întrebe sau cum să o întrebe. Fusese atât de sigur pe el până acum. Atât de sigur că avea să-l însoţească la momentul potrivit. - Ar fi trebuit să te iau cu mine pe insulă anul trecut, murmură el într-un târziu. - Cine ştie? Poate că până la urmă aşa e mai bine pen­ tru toată lumea. - Nu, declară el categoric. Nu e mai bine. Am irosit naibii un an întreg. Mattie nu-i răspunse la această afirmaţie. Simţea că ceva se schimbase în atitudinea lui Hugh faţă de ea. Nu reuşea să identifice exact ce anume, dar îi stârnea neliniştea. Oare răbdarea lui, şi aşa limitată, ajun­ sese la capăt? Probabil se pregătea să-i dea un ultimatum, îşi spuse, privindu-1 în timp ce îi turna un pahar de vin.

O rază de speranţă

245

- Cum merge la muncă? îl întrebă, tăind ardeii colo­ raţi în inele dantelate. - E în regulă. Aşezat pe un taburet lângă blatul de bucătărie, o ur­ mărea pregătind cina. - Nu pari să dai pe dinafară de entuziasm. - După cum ziceam, e în regulă. - Cât o să mai dureze până să definitivezi un plan de securitate pentru mătuşa Charlotte? încerca să ghicească indirect cât timp mai avea la dispoziţie, îşi dădu seama Mattie. Dar îi era teamă să-l întrebe în faţă. - Depinde, zise el rotindu-şi paharul de vin între palme. - De ce anume? - De o grămadă de chestii. Vrei să te ajut cu ceva anu­ me? Mattie oftă. Nu avea să primească nici un răspuns în seara aceea. - Poţi să clăteşti căpăţâna de broccoli. - Sigur. Telefonul sună exact când Hugh punea leguma ver­ de într-o strecurătoare, aşa că Mattie traversă încăperea pentru a răspunde. Vocea răguşită de la celălalt capăt al firului o surprinse. - Evangeline? Tu eşti? Nu-mi vine să cred. Unde eşti? - Tot acolo unde m-ai lăsat când ai plecat din Brimstone. Ascultă, Mattie, telefonul ăsta nu e tocmai unul de socializare. - S-a întâmplat ceva? Mattie aruncă o privire spre bucătărie şi văzu că Hugh o urmărea curios de la chiuvetă. -N u , nu tocmai. Cel puţin nu cred. Dar nu sunt foarte sigură. Numele de Rainbird îţi spune ceva? -N u . Mattie se încruntă. Absolut nimic. De ce? - Pentru că mi-a venit noaptea trecută un individ atât de drogat, că nu ştia pe ce lume era. Nu contenea să vorbească despre un anume Rainbird. Spunea că e în căutarea unui tip care a fugit de pe Pugatory în timpul

246

Amanda Quick

loviturii militare. Cicâ avea de câştigat o grămadă de bani dacă îl găsea. Mi-am adus aminte de tipul ăla care era cu tine. - Dumnezeule bun, murmură Mattie şocată. - Eşti sigură că numele nu îţi spune nimic? - Nu. Dar am să-l întreb pe Hugh. - E în continuare pe lângă tine, deci? - Ei bine, da, adevărul e că suntem împreună. -Mi-era teamă de asta. Ascultă, ştiu că nu e nicide­ cum treaba mea, dar nu ţi se pare cam riscant, scumpo? Adică ştii şi tu cum e. Dacă te apropii prea mult de un client, te trezeşti dintr-odată că vrea şi el o parte din pro­ fituri. Apoi începe să-ţi spună că ai nevoie de el pentru protecţie. Apoi începe să-ţi dea ordine. Şi până să te dezmeticeşti, te-ai ales cu un peşte mizerabil. -A m să ţin cont de asta, îi promise Mattie. - Neapărat. In plus, dacă nemernicul ăla de Rainbird e pe urmele lui, n-ar fi de dorit să-i stai prin preajmă. Se întâmplă frecvent ca oameni perfect nevinovaţi să fie prinşi între focuri, dacă înţelegi la ce mă refer. Şi la ce-ţi trebuie un bărbat, oricum? - Păi... - Recunoaşte, scumpo. Bărbaţii nu sunt buni de ni­ mic pentru femeile ca noi. Suntem prea independente din fire. Ascultă, trebuie să închid. Aud pe cineva ve­ nind pe coridor. Probabil un client. Să ai grijă de tine, da? Şi fereşte-te de tipul ăsta Rainbird. - Aşa voi face. Evangeline? - Da, scumpo? -Mulţumesc de telefon. Mi-a făcut plăcere să stăm iar de vorbă. Mattie puse telefonul în furcă şi îl privi gânditoare pe Hugh. - Evangeline Dangerfield? Ce naiba voia? - In primul rând s-a arătat destul de alarmată când i-am spus că încă ne vedem. Susţine că bărbaţii nu sunt buni de nimic pentru o femeie uşoară, aşa ca mine. -D e asta un bărbat trebuie să le supravegheze pe prietenele iubitei lui, răbufni Hugh. începi să-ţi petreci

O rază de speranţă

247

timpul cu nişte făpturi ca Evangeline şi culegi tot fe­ lul de idei cretine. Ăsta e singurul motiv pentru care te-a sunat? - Nu. îţi spune ceva numele de Rainbird? -L a naiba! Hugh lăsă vasul de broccoli să cadă în chiuvetă ca şi cum ar fi devenit brusc incandescent. Rainbird? Ai zis Rainbird? - Cred că ăsta era numele, îngăimă Mattie şocată de reacţia lui. Hugh ocoli blatul în doar câteva secunde şi se întinse spre ea. Ochii îi căpătaseră nuanţa cristalului rece. Mattie încercă instinctiv să facă un pas în spate, dar era prea târziu. El o prinse şi o ţinu nemişcată în faţa lui. - De unde ai auzit numele ăla? dori Hugh să ştie. - De la Evangeline. - Dumnezeule! -Mi-a zis că unul dintre clienţii ei era drogat şi i-a povestit despre un anume Rainbird ce căuta un tip care se furişase de pe Purgatory în timpul loviturii militare. Crezi că era vorba de Rosey? Sau de Gibbs? - De ce te-a sunat Evangeline? insistă el. - Pentru că ştia că nu de mult am plecat din Purga­ tory cu tine şi se întreba dacă nu cumva tu eşti persoa­ na pe care o caută acest Rainbird. Dar e imposibil, nu? Hugh, ce-i toată tărăşenia asta? De ce te porţi aşa? - Rainbird. Deci asta încerca Rosey să spună. - Hugh? - L-am întrebat cine-1 atacase. A deschis ochii pen­ tru o secundă, m-a privit şi a zis „Rană“. Am crezut că se referea la rana pe care o căpătase în noaptea aceea. Dar el încerca să spună Rainbird. N-a mai reuşit să ter­ mine cuvântul. - Iar Paul Cormier, înainte să-şi dea sufletul, a bolbo­ rosit: „Rai, nu iad“. -Rainbird în iad, spuse Hugh. Paul încerca să-mi transmită că Rainbird era acolo, pe Purgatory. La naiba!

248

Amanda Quick

-C in e este Rainbird? Violenţa înăbuşită din tonul lui Hugh o speria pe Mattie. Ii simţea degetele încleştăm du-se în carnea braţelor ei. Ce ştii despre el? - Ar trebui să fie mort, în primul rând. Hugh coborî privirea spre telefon. Fir-ar să fie, ar fi trebuit să vorbesc eu însumi cu Dangerfield. De unde te-a sunat? Din ca­ mera ei de la pensiune? - Da. Spunea că tocmai aude un client venind pe coridor. -Clientul mai poate sta naibii încă puţin încheiat la prohab. Hugh îşi scoase portofelul şi scotoci printre diverse hârtiuţe. Uiteo. -C e anume? - Chitanţa de la camera noastră. Are numărul de te­ lefon trecut pe ea. Deja începuse să formeze numărul. Valurile reci de tensiune pe care le emana ajungeau până la Mattie. Era tensiunea unui om pregătit de bătă­ lie, o emoţie înspăimântător de masculină care o lovea din toate părţile. O clipă mai târziu, Hugh i se adresa recepţionerului pensiunii: - Nu se poate să fi plecat. Tocmai ne-a sunat de acolo. E cu un client şi nu răspunde la telefon, atâta tot. Du-te sus şi cheam-o. Acum! Mattie se cutremură auzindu-i tonul sălbatic al vocii. Avea impresia că temperatura din apartament scăzuse cu câteva grade bune în ultimele minute. - Fir-ar să fie de treabă, mârâi el azvârlind nervos telefonul. - A plecat? - îndată ce te-a sunat pe tine. A ieşit pe uşa din faţă. Cu o valiză. -Singură? Sau cu persoana care tocmai îi bătea în uşă? Hugh, crezi că e cumva în pericol? -N u ştiu. Hugh începuse deja să formeze un număr pe telefon. - Pe cine suni acum? - Pe Silk.

O rază de speranţă

249

Urmă o altă pauză tensionată înainte ca Hugh să re­ nunţe, lăsând receptorul să cadă în furcă. - Pe toţi dracii din iad! Rainbird. După atât timp. Mattie se aşeză pe marginea canapelei cu braţele în­ crucişate sub sâni. -N u crezi că ar fi bine să-mi spui despre ce e vorba? El o privi ca şi cum ar fi fost surprins să o vadă încă acolo. Mattie îşi dădu seama că era cufundat la mii de kilometri adâncime în gândurile lui. -N u. - Nu? Trebuie să-mi spui ce se petrece. Sunt implicată şi eu în treaba asta. -N u, tu nu eşti implicată şi nici nu ai să te implici. Silk şi cu mine o să ne ocupăm de Rainbird, şi cu asta o să se sfârşească totul. Definitiv. -N u poţi să mă excluzi aşa, pur şi simplu. -N u te exclud. Asta nu are nici o legătură cu tine. - Cum naiba să nu aibă? se răsti ea. - Las-o baltă, Mattie. Rezolv eu. Ceva cedă în psihicul lui Mattie. Sări în picioare şi se propti în faţa lui, încleştându-şi pumnii mici pe lângă corp. - Ia ascultă-mă, Hugh Abbott. M-am săturat să-mi tot dai ordine şi să mă tot refuzi când îţi cer să-mi po­ vesteşti despre trecutul tău. Ai ceva tupeu, nu glumă! Refuzi să-mi oferi orice detaliu despre tine, dar te aş­ tepţi să renunţ la toate şi să mă mut cu tine pe insuliţa aia stupidă. - Haide, drăguţă, n-am spus niciodată asta. - Nici n-a fost nevoie să o spui, tună ea. A fost cât se poate de evident de la bun început. De ce crezi că am fost atât de încordată în ultima vreme? Ştiam că mai devreme sau mai târziu mă vei încolţi şi mă vei forţa să iau o decizie. Dar cum pot să fac asta când tu nu vrei să-mi dezvălui nici măcar cine eşti cu adevărat sau unde ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă? E limpede că trecutul s-a întors să te bântuie. Asta înseamnă că ne va afecta viitorul. Ţin neapărat să ştiu adevărul. -Trecutul meu nu te afectează pe tine.

250

Amanda Quick

Pronunţase fiecare cuvânt răspicat, ca şi cum dacă ar fi enunţat acea idee destul de ferm ar fi putut să o trans­ forme în realitate. -T o t ceea ce te afectează pe tine mă afectează şi pe mine. Mattie era în pragul lacrimilor. Nu înţelegi? Te iubesc, Hugh. Te iubesc. Trebuie să aflu ce se petrece. O fixă cu privirea vreme îndelungată. Apoi, fără un cuvânt, îşi deschise braţele, iar ea veni să se cuibărească la pieptul lui. îşi îngropă buzele în părul ei şi o strânse atât de tare, încât Mattie avu impresia că ar fi putut să-i crape coastele. - Drăguţă, murmură el răguşit, aş fi vrut să nu afli niciodată. Aş fi vrut să nu afli nimic din toate astea. Niciodată.

capitolul 16 - Cândva, demult, am lucrat pentru Jack Rainbird. Hugh se desprinse din îmbrăţişare şi se duse la fereastră pentru a privi geamul şiroind de ploaie. Nu a fost una dintre activităţile mele cele mai satisfăcătoare. -Ce-ai făcut pentru el? întrebă ea pe un ton blând din care răzbătea o notă de îngrijorare. Hugh se întrebă în cât timp îngrijorarea avea să se transforme în dezgust. - O mulţime de chestii. -N u e momentul să fii evaziv. Trebuie să aflu ce se petrece. - Da, presupun că ai dreptul ăsta, mormăi el. In re­ gulă, uite cum a fost. Când am terminat armata, mi-am găsit de lucru la un operator de zboruri charter des­ tul de dubios care îşi desfăşura activitatea în America de Sud. Patronul accepta orice marfă, zbura indiferent de vreme şi nu punea întrebări. Plata nu era tocmai rea. Şi am învăţat aproape tot ceea ce ştiu acum despre gestio­ narea unei companii de chartere de la bărbatul ţicnit

O rază de speranţă

251

aflat la cârma firmei respective. Tot acolo l-am cunoscut şi pe Silk, că tot veni vorba. - Lucra la aceeaşi companie? - Da. Făceam o echipă redutabilă. Ce nu reuşea unul dintre noi să rezolve în aer sau la sol, de regulă reuşea celălalt. Uneori era o adevărată provocare să decolezi din nou după efectuarea livrării. -Pentru că avioanele nu erau întreţinute cum ar fi trebuit? -N u , avioanele erau întreţinute excelent. Asta era una din cele două reguli ale şefului. Avioanele aveau parte de service cum scrie la carte, chiar dacă toţi angaja­ ţii companiei erau nevoiţi să rabde de foame o vreme. - Atunci care era problema? -Problema era că uneori clienţii nu voiau martori care să arunce o privire pe furiş la marfa transportată. Alteori, clienţii aveau inamici care se străduiau să împie­ dice efectuarea transportului prin orice mijloace. - înţeleg. Era periculos. - Uneori, zise el ridicând din umeri. Per total nu era un loc de muncă rău. Eu şi Silk ne simţeam destul de bine. Rareori aveam de-a face cu hârţogării, nu exista cod vestimentar şi, după cum spuneam, şeful nu avea decât două reguli. Ţi-am spus-o pe prima: să avem grijă de aparatele de zbor. - Şi a doua? - Să nu care cumva să pierdem vreun avion. Vezi tu, avioanele sunt scumpe, mult mai scumpe decât piloţii. - Mi se pare o atitudine cam cinică. - Doar simţ practic. -Avioanele sunt mai scumpe decât piloţii. Te-am auzit spunându-le ceva de genul ăsta lui Ray şi Derek. Mattie zâmbi vag. Dar nu vorbeai serios. Doar subliniai cât e de important să fie întreţinute. Convingerea ei naivă că era în esenţă bun la suflet îl făcu să ridice dintr-o sprânceană. - Ei bine, şeful meu vorbea serios. Absolut serios. In orice caz, lucrurile au mers binişor pentru mine şi Silk

252

Amanda Quick

o vreme. Am câştigat ceva bani, am zburat o grămadă şi am adus avioanele înapoi întregi. Apoi, întro zi, am încălcat regulile. - Ce s-a întâmplat? -Transportam marfă într-un colţ foarte îndepărtat din America de Sud. Teoretic erau echipamente pentru o echipă de cercetări ştiinţifice foarte avansate, dar Silk şi cu mine ştiam că era probabil altceva. - Cum ar fi? - Cum ar fi arme de foc. Dar, ca de obicei, nu am pus întrebări. Voiam doar să ne facem treaba şi să plecăm. Insă de data asta aproape că n-am mai reuşit. Avionul a încasat nişte gloanţe. Am reuşit să-l ridic de la sol, dar nu pentru multă vreme, şi ne-am prăbuşit într-o zonă foarte nasoală. - Dumnezeule, şopti Mattie. Hugh zâmbi în ciuda dispoziţiei sumbre în care se afla. - Hei, nu face o mutră atât de îngrozită! In mod evi­ dent am scăpat. - Evident. Dar v-aţi pierdut avionul. - Ş i slujbele. Silk şi cu mine nu eram chiar în cea mai bună formă când am ieşit într-un final din blestemata aia de junglă. Junglele din America de Sud sunt diferite faţă de cele de pe insule. Sunt mult mai periculoase. Se pot întâmpla multe lucruri rele. Iar în ziua aceea ne-a fost sortit să ne lovim de toate relele posibile, de la faptul că Silk s-a îmbolnăvit şi a făcut febră până la întâlnirea cu nişte indivizi care aveau de gând să ne ciuruiască pielea. Insă cel mai rău a fost că ne-am trezit fără o leţcaie după ce am plătit costurile îngrijirii medicale pentru Silk. - Dar v-aţi găsit de lucru altundeva? - Da. Am început să lucrăm pentru Jack Rainbird. Mattie îşi muşcă buza de jos. Expresia ei, reflectată în fereastră, părea foarte hotărâtă. - Şi ce anume făceaţi? întrebă ea în cele din urmă. - Rainbird se afla în fruntea unui grup de mercenari profesionişti, spuse Hugh fără ocolişuri. Vindea servici­ ile echipei sale oriunde în lume.

O rază de speranţă

253

- Ai devenit mercenar? exclamă ea cu ochii cât cepe­ le. Ucigaş plătit? -D a . Hugh se întări sufleteşte pentru a-i suporta reacţia de revoltă, dar ştia că, oricât ar fi anticipat-o, tot avea să-l izbească din plin în stomac. Poate pentru că existaseră momente când avusese şi el aceeaşi reacţie faţă de pro­ priul trecut. Un ucigaş plătit. Un bărbat care a luptat în războiul altcuiva, care ducea la îndeplinire răzbunarea altcuiva. De dragul unor sume consistente, plătite în avans. Era firesc ca oamenii din lumea lui Mattie, unde cele mai mari bătălii se dădeau doar verbal, pe teme legate de criteriile estetice, să reacţioneze cu dezgust în faţa unei asemenea mărturisiri. In lumea lui Mattie un băr­ bat putea fi iertat dacă apărea la o întâlnire cu mâinile pătate de vopsea, dar nu şi cu ele mânjite de sânge. în lumea lui Mattie bărbaţii nu îşi câştigau existenţa de pe urma războiului. In lumea lui Mattie era de dorit ca bărbaţii să aibă un trecut civilizat. în lumea lui Mattie nu era loc pentru bărbaţi precum cel care fusese cândva Hugh. Simţi vechiul fior familiar în adâncul măruntaielor. îl auzi reflectat în propria voce. Senzaţia de răceală îi deve­ nise un reflex după atâţia ani. Era o modalitate de a se proteja când lucrurile erau pe punctul de a lua o întor­ sătură foarte proastă. Nu mai putea simţi aproape nimic când sufletul lui era acoperit de o calotă de gheaţă. Rămase cu privirea aţintită asupra reflexiei lui Mattie, aşteptând nerăbdător ca expresia din ochii ei să se trans­ forme într-una de şoc şi dezgust. Aştepta ca ea să-i întoar­ că spatele. Aştept ca lucrurile să ia o întorsătură foarte, foarte proastă, cum se întâmplase atât de des în cursul vieţii lui. - în mod clar nu genul tău de muncă, spuse ea gândi­ toare. Nu ţi s-ar potrivi deloc. - Nu genul meu de muncă? Hugh se zgâi la ea cu gura căscată. Păi, ei bine...

254

Amanda Quick

Nu avea nici un rost să-i spună că fusese un mer­ cenar al naibii de bun, decise el. Nu se mândrea prea tare cu acest lucru. Iar Mattie avea dreptate, munca nu i se potrivise deloc, chiar dacă se dovedise competent în domeniu. - Silk a făcut şi el parte din echipa asta condusă de Jack Rainbird? vru ea să ştie. - Da. Şi Paul Cormier. Silk şi cu mine ne ocupam de partea de logistică. Răspunderea noastră era să gă­ sim modalitatea prin care să ducem echipa la destina­ ţie, apoi să o recuperăm odată ce treaba era terminată. Hugh vorbea lent, cu mintea încă ocupată de reacţia surprinzătoare a lui Mattie. Rainbird discuta cu clien­ tul, lua banii şi ne dădea şi nouă porţia noastră. In pri­ vinţa asta funcţiona ca un fel de corporaţie. - Cine erau clienţii? - CIA, de multe ori, zise el ridicând din umeri. Sau vreo organizaţie pe care ei o susţineau din umbră. -Neplăcuţi oameni. -Aveai întotdeauna de lucru. Erai plătit bine. Şi la timp, îi spuse Hugh pe un ton aspru. - E firesc. Nu ar fi putut să se aştepte ca oamenii să îndeplinească misiuni periculoase în toate colţurile lu­ mii dacă nu i-ar fi plătit bine şi la timp, nu? remarcă Mattie pe un ton practic. Ce s-a întâmplat în cele din urmă? De ce îl deteşti pe Rainbird atât de tare? - A trădat echipa. - V-a trădat? Pentru prima dată, Mattie chiar păru şo­ cată. Cum a făcut-o? -A luat banii de la client, ca de obicei, dar a luat bani şi de la opoziţie. Opoziţia plătea mai bine, presupun. Sau poate avea ceva mai valoros de oferit. Cine ştie? Poate că Rainbird a hotărât pur şi simplu să se retragă din activitate şi s-a gândit să profite de ocazie pentru a câştiga potul cel mare. Dar rezultatul final a fost că ne-a întins tuturor o cursă la acel ultim raid. Opoziţia ştia când, unde şi cum aveam să ajungem şi ne-am trezit că eram aşteptaţi. -O , Doamne!

O rază de speranţă

255

- Silk, Paul şi cu mine şi alţi câţiva am reuşit să scă­ păm cu viaţă, însă am pierdut cea mai mare parte a echipei. - Şi Rainbird? - A dispărut. Se zvonea că a fost ucis de opoziţie. Silk şi cu mine şi tot restul am presupus că era adevărat. In fond, tipii care îl plătiseră pentru a trăda operaţiunea ştiau mai bine decât oricine că nu puteau avea încredere în el. - Corect. -Singurele lucruri pe care le poate vinde un merce­ nar sunt arma lui şi garanţia loialităţii. Ambele îi apar­ ţin clientului pe durata contractului. Odată ce te alegi cu reputaţia că îţi schimbi clienţii în mijlocul tranzac­ ţiei, afacerea începe să o ia la vale. -D a . Asta pot să înţeleg, oftă Mattie lăsându-se să cadă pe canapea. Deci aţi crezut cu toţii că e mort. - Ştia că trebuia să facă pe mortul. - Pentru că aceia dintre voi care supravieţuiseră trădării lui aveaţi să-l vânaţi? Mâna lui Hugh, sprijinită de cadrul ferestrei, se strânse intr-un pumn furios. - Da. Ştia asta. - Ziceai că Paul Cormier a făcut şi el parte din aceas­ tă... echipă de mercenari profesionişti? - Da. Cormier era strategul echipei. Lucra în dome­ niu de foarte, foarte multă vreme. Cu mult înainte să apară Rainbird. Paul colabora cu mine şi cu Silk la or­ ganizarea operaţiunilor lui Rainbird. După cum ziceam, a fost unul dintre puţinii care au scăpat cu viaţă din ultima misiune. Pe toţi dracii, dacă nu era el, n-aş mai fi acum aici. El ţinea morţiş să fie pregătit şi pentru situa­ ţii neprevăzute. Mi-a spus ulterior că Rainbird nu fusese primul şef de echipă din cariera lui care să-şi trădeze propriii oameni. -încep să am impresia că nu a fost ucis de vreun rebel sângeros sau servitor cuprins de nebunie de pe Purgatory, nu-i aşa? spuse Mattie calm.

256

Amanda Quick

- E mult mai probabil ca Rainbird să se fi aflat în spa­ tele loviturii militare. Ar fi fost logic să înceapă prin a-1 ucide pe Cormier, pentru că acesta l-ar fi recunoscut. - Iar Cormier ar fi venit să vă caute pe tine şi pe Silk şi pe restul ca să-l doborâţi împreună pe Rainbird. - Cam aşa. Se pare că până la urmă Colonelul a decis să se întoarcă din morţi, iar Cormier îi stătea în cale. - Şi ce se va întâmpla acum? -Acum, Silk şi cu mine va trebui să rezolvăm o pro­ blemă mai veche. - Mi-era teamă că o să spui asta, oftă Mattie frângându-şi mâinile în poală. Presupun că nu m-ar ajuta la nimic dacă te-aş ruga să nu porneşti în căutarea lui. -N u. - Dar mi-e atât de teamă, şopti ea. Sunteţi doar tu şi Silk. După toate aparenţele, Rainbird e stăpân peste o insulă întreagă. -N u va avea mai mult de câteva persoane în jurul lui. Maximum cinci sau şase. îl cunosc. Ştiu cum gân­ deşte. Nu a avut niciodată încredere deplină în nimeni. Spunea întotdeauna că e mai înţelept să restrângi cer­ cul de prieteni intimi ai liderului la un număr cât mai mic. Cu cât ai mai mulţi oameni prin preajmă, cu atât e mai mare riscul de a fi trădat. Vorbea în cunoştinţă de cauză. - Dar cum poate păstra controlul asupra insulei cu atât de puţini oameni? - Probabil la început au fost mai mulţi, până a prelu­ at frâiele puterii. Dar acum, conform informaţiilor lui Silk şi din ce a găsit Johnson în bazele de date, tipul care trage sforile în Purgatory păstrează discreţia. Ceea ce înseamnă că a încheiat nişte înţelegeri cu tipii aflaţi la putere. -V rei să spui că Rainbird foloseşte bani, nu intimi­ dare prin forţă brută, pentru a dicta mersul lucrurilor? Pare logic. -D a . Şi-a cumpărat adăpostul perfect. Acum poate face aproape orice doreşte acolo, să spele bani, să facă trafic de droguri, să organizeze echipe de mercenari, ori­ ce. Şi nu ar putea nimeni să se atingă de el.

O rază de speranţă

257

- De ce a ales tocmai Purgatory? întrebă Mattie. - în Pacific situaţia politică e destul de incertă, dar chiar şi aşa, sunt destul de puţine insulele pe care poţi să te instalezi pur şi simplu la putere fără să atragi aten­ ţia şi să stârneşti iritarea vreunui jucător mai important. Purgatory făcea parte din grupul restrâns al celor care nu interesau pe nimeni. Nu există baze militare, nici turism, nimic. - Fir-ar să fie. Nu-mi place ideea ca tu şi Silk să-l în­ fruntaţi singuri. Trebuie să existe şi o altă cale de a-1 opri pe Rainbird. Nu puteţi informa guvernul? Să-i lăsaţi pe ei să se ocupe? -Guvernul nu e interesat nici de Rainbird, nici de Purgatory. în plus, din punctul de vedere al guvernului, Rainbird nu există. Doar un măscărici pe nume Jack McCormick, ai uitat? Un păpuşar politic mărunt despre care nici măcar nu se ştie sigur dacă trage sforile pe o in­ suliţă de două parale. Câtă vreme nu le face probleme, va fi ignorat. - în plus, pentru tine treaba asta e o răzbunare perso­ nală, conchise ea privindu-1 cu ochii mijiţi. - E cât se poate de personală, într-adevăr. - Cum e acest Rainbird în realitate? - Dacă ţii minte, ţi-am zis la un moment dat că, indi­ ferent cât e de rapid cineva, există întotdeauna altcineva şi mai rapid. -Ţ in minte. Mi-ai spus asta în Purgatory. - Ei bine, Rainbird e tipul care este întotdeauna mai rapid. - Ce vrei să spui? întrebă ea uimită. -D o ar ceea ce am spus. E al naibii de bun, Mattie. E rapid, absolut necruţător şi rapid. Dar, mai presus de orice, rapid. Nu am mai văzut niciodată reflexe precum cele ale lui Jack Rainbird. Era o maşinărie de luptă în­ născută. Se pricepea să ucidă cu orice, cu mâinile, cu pistolul, un cuţit, o piatră, orice vrei tu. Se mişca efectiv ca fulgerul. Exact cum se spunea despre pistolarii din Vestul Sălbatic. Dumnezeule, cum ştia să se mişte! Nici

258

Amanda Quick

nu-ţi dădeai seama că e în spatele tău până nu coborai privirea şi observai că îţi ţâşneşte sânge din gât. Cu ochii măriţi de groază, Mattie îşi încrucişă braţele la piept ca pentru a se proteja. - Câţi ani are? - E de vârsta mea. Poate cu un an mai mare. - Spuneai că tu ai încetinit puţin. Poate şi el. - Poate. Dar Rainbird fusese dintotdeauna mai rapid, îşi zise Hugh. Deci, chiar dacă încetinise puţin, tot avea să fie greu de prins. Foarte, foarte greu de prins. -Asta e tot ce ştii despre el? Că avea reflexe neobiş­ nuit de rapide şi un talent extraordinar în luptă? - Nu, mai ştiu câteva lucruri, recunoscu Hugh. - Cum ar fi? -Fem eile erau atrase de el ca fluturii de lumină. Tot felul de femei, tinere şi bătrâne, bogate şi sărace, singure şi căsătorite. Una dintre ele, soţia foarte fru­ moasă şi foarte bogată a unui diplomat american din Brazilia, mi-a spus la un moment dat că femeile ştiau că era periculos, însă asta făcea parte din farmecul lui. In plus, avea o privire hipnotică, după cum susţinea doam­ na respectivă. - Vorbeşti de parcă ar fi fost un vampir, pufni Mattie dezgustată. - Tot ce ştiu e că avea nişte calităţi ieşite din comun. Nu-i era niciodată greu să-şi găsească o femeie atunci când voia, iar cele pe care punea ochii erau victime si­ gure. Lui Cormier îi plăcea să repete că un bărbat care poate să aibă orice femeie nu va învăţa niciodată cum să iubească la modul real o singură femeie, dar pe Rain­ bird nu l-am observat vreodată să se plângă. -Fireşte că nu. Probabil nici nu-şi dădea seama că pierdea ceva. Un bărbat precum Rainbird are o dez­ voltare emoţională incompletă şi e un laş în adâncul sufletului. -U n laş? exclamă Hugh uluit. Rainbird? Nici măcar nu-1 cunoşti.

O rază de speranţă

259

-N u, dar am cunoscut bărbaţi care zboară de la o femeie la alta şi nu par capabili să se lege sufleteşte de o parteneră. Toate femeile cunosc un astfel de bărbat în cursul vieţii. Pot fi foarte distractivi, pentru că de re­ gulă şi-au construit un farmec superficial epatant, dar o femeie deşteaptă nu merge niciodată prea departe cu un asemenea specimen. Bărbaţii de genul ăsta nu sunt buni de nimic pe termen lung. Material genetic de proastă ca­ litate, cum ar spune probabil mătuşa Charlotte. - Pe cuvântul tău, murmură el fascinat. - Mi-e greu să-ţi explic. Pur şi simplu, odată ce sapi puţin dincolo de suprafaţă, constaţi că nu se află nimic dedesubt. Mattie dădu din umeri intr-un gest de indife­ renţă. Sunt nişte coji goale. Le lipseşte ceva important. Când o femeie spune despre un bărbat că nu e bun de nimic, la genul ăsta se referă. Nu e bun de nimic pentru că nu are curaj şi nu e statornic. Nu te poţi aştepta de la el să se angajeze la ceva şi să-şi respecte cuvântul. - Ş i toate femeile evaluează bărbaţii din perspectiva asta? întrebă el uluit. - Cele deştepte, da. Se holbă la ea şi se strădui să-şi înghită nodul din gât. Ii era teamă să-i pună întrebarea evidentă, dar nu se putu abţine: - Mattie, aşa mă priveşti şi pe mine? De asta nu vrei să-mi acorzi o a doua şansă? De asta nu vrei să te muţi pe St. Gabe? Crezi că nu există nimic dincolo de ce arăt la suprafaţă? Mattie se duse în grabă la el şi îşi încolăci braţele pe după talia lui. -o, nu. Tu nu eşti nicidecum aşa. Eşti solid ca o stâncă. - Şi la fel de greu de cap? se interesă el cu un rânjet larg de uşurare. - Poate. Uneori. Zâmbetul nu i se citea doar pe buze, ci şi în ochii înrouraţi. Dar presupun că în ultima vreme şi eu ţi-am părut puţin cam grea de cap, nu-i aşa?

260

Amanda Quick

-N im ic care să-mi pună probleme. îşi simţi vocea gâtuită când îi prinse capul între mâini şi murmură: Drăguţă, trebuie să mă întorc pe insule. - Ştiam că o să spui asta. Ştiu că nu te pot convinge să te răzgândeşti. Dar vreau să mă iei cu tine, îl imploră ea. Nu pot îndura gândul de a te aştepta aici, neştiind ce faci sau cu ce fel de probleme te vei confrunta. Lasă-mă să vin cu tine. - Pe toţi dracii, nu pot face asta, drăguţă! replică el surprins. - Cel puţin lasă-mă să te însoţesc până pe St. Gabriel. Aş putea aştepta acolo până când tu şi Silk vă ocupaţi de individul ăsta, Rainbird. Te rog, Hugh. Nu mă poţi lăsa în urmă. Nu şi de data asta. - Nu şi de data asta? Mattie, ce vrei să spui? Acum nu e ca data trecută. Nu există absolut nici o legătură. Pur şi simplu este prea riscant. Dumnezeule, drăguţă, nu pot să te iau cu mine. -Asta mi-ai spus şi ultima dată, bombăni ea cu ochii în lacrimi. -N u e la fel. Mattie, nu plânge. Pentru numele lui Dumnezeu, nu plânge, bine? -Vreau să vin cu tine. Te rog, Hugh. Ia-mă cu tine. Voi fi în siguranţă pe St. Gabriel. -N u , fir-ar să fie, se răsti el enervat. în nici un caz. Nu vreau să te ştiu implicată în asta. Ai să rămâi aici, în siguranţă. - Nu mă poţi obliga să rămân. - Ba s-o crezi tu că nu pot. Hugh îşi încleştă mâinile pe umerii ei şi o zgâlţâi uşor, apoi coborî privirea spre ochii ei ce înotau în lacrimi. Ascultă-mă, drăguţă. Ai să rămâi aici, şi cu asta basta. E un ordin. -T e pricepi foarte bine să dai ordine. îşi trase nasul şi porni în fugă spre mica scară în spi­ rală care ducea la mezanin. Hugh o privi urcând treptele şi aruncându-se pe pat. Apoi dispăru din câmpul lui vizual, dar o auzi hohotind în pernă.

O rază de speranţă

261

Se simţea ca un ticălos. Abătut, merse în bucătărie, aruncă în chiuvetă vinul neterminat şi îşi turnă un pa­ har de whisky. Mattie încă mai smiorcăia la mezanin când Hugh se aşeză lângă telefon şi începu să răsfoiască paginile aurii. Peste zece minute avea un bilet rezervat pentru zborul spre St. Gabriel din zorii zilei. Exact ca data trecută. Era aşezat pe acelaşi scaun, sorbind din acelaşi pahar de whisky, şi o jumătate de oră mai târziu, când auzi zgomote surde dinspre mezanin. Se uită în sus, dar tot nu o văzu pe Mattie, aşa că se întoarse să privească în gol prin fereastra biciuită de ploaie, dorindu-şi ca Rainbird să se fi aflat deja în iad. Mattie reuşise să-i accepte trecutul, se gândi el, încă năucit de acest miracol. Dar nu părea capabilă să-l ierte pentru că o abandona şi a doua oară, deşi o făcea pen­ tru propria ei protecţie. Ar fi vrut s-o poată convinge că singura lui motivaţie era nevoia de a o şti în siguranţă, însă ea nu era obişnuită să i se poarte de grijă, ceea ce complica întreaga problemă. r Hugh? Ii auzi paşii în spatele lui, dar ezită să se întoarcă, înfruntase o mulţime de pericole în trecut, însă nu voia să înfrunte reproşul pe care ştia că avea să-l vadă în ochii ei. - Da, drăguţă. - Când decolează avionul tău? - La şase. -A r fi trebuit să ştiu. - Mattie, îmi pare rău, spuse el cu asprime. Dar aşa trebuie să fie. - O să ai grijă de tine? întrebă ea după o scurtă tăcere. - Iţi dau cuvântul meu de onoare. - Ai să te întorci la Seattle? -Dumnezeule, da, drăguţă. Poţi fi sigură de asta. Abia atunci se întoarse, iar primul lucru pe care îl văzu era că Mattie zâmbea vag. Al doilea lucru pe care

262

Amanda Quick

îl observă era că purta minuscula rochie roşie cu care-1 şocase cândva. Dumnezeule! -Voiam să nu mă uiţi, şopti ea trecându-şi braţele pe după gâtul lui. -N u te-aş uita niciodată. Indiferent ce s-ar întâm­ pla. O trase în braţele lui şi o sărută cu o foame despre care ştia că nu putea fi astâmpărată decât provizoriu, o foame care avea să-l însoţească tot restul vieţii. Am să mă întorc. Mattie refuză să plângă a_ doua zi dimineaţă când îl duse cu maşina la aeroport. îşi păstră un zâmbet hotărât pe chip pe toată durata drumului, chiar şi când îşi luară la revedere la poarta de îmbarcare. Nu lăsă lacrimile şă cadă decât atunci când avionul se puse în mişcare. în acel moment intră în cea mai apropiată toaletă pentru femei şi plânse în hohote vre­ me îndelungată. Când termină într-un sfârşit cu lacrimile, se spălă pe faţă cu apă rece şi merse în parcare să-şi recupereze maşina. Hugh avea să se întoarcă. Nu avea să-şi asume riscuri nebuneşti. în fond, era un supravieţuitor. Dar aparent la fel era şi misteriosul Rainbird. îşi lăsă maşina în parcarea subterană a imobilului şi se schimbă într-un taior cuminte, gri cadrilat, apoi îşi răsuci părul în veşnicul coc prins la ceafă şi porni spre galerie. Singura soluţie pentru a nu-şi pierde complet minţile până se întorcea Hugh era să fie în permanenţă atât de ocupată, încât să nu aibă timp să gândească. O sună pe Charlotte în a doua parte a zilei şi îi poves­ ti ce se întâmplase. Mătuşa ei îi înţelese neliniştea, dar părea convinsă că Hugh avea să scape cu bine. -A învăţat de mult să-şi poarte singur de grijă. Sunt sigură că va rezolva şi problema asta cât ai zice peşte, spuse Charlotte. Apoi ezită. Ţi-a povestit despre trecutul lui misterios, nu-i aşa? -A m înţeles că a dus o viaţă cam dură, zise Mattie cu prudenţă. - De atâta lucru ne-am dat seama şi singure.

O rază de speranţă

263

- A fost mercenar profesionist o vreme, mătuşă Charlotte. -Aveam eu o bănuială. Aşa se explică multe dintre abilităţile lui şi cunoştinţele de care dispune. Cum ai primit vestea, Mattie? Hugh îşi făcea extrem de multe griji în privinţa asta, să ştii. - I-am spus că nu era o profesie potrivită pentru el. - Chiar i-ai spus aşa ceva? râse Charlotte. Ce bizar. - De ce? - Pur şi simplu îmi imaginez că a fost destul de bun în domeniul ăsta. -N u mă interesează ce a făcut în trecut sau cât de bine a făcut-o, replică Mattie aprins. Acum şi-a construit o altfel de viaţă. -S-a dus totuşi să-l vâneze pe individul ăla, colonelul Rainbird, remarcă mătuşa Charlotte cu blândeţe. - E o poveste veche, răspunse Mattie ezitant. Înţelese în clipa aceea că acceptase inevitabilul. Hugh trebuia să se elibereze ca să-şi trăiască noua viaţă, şi el era singu­ rul care putea închide uşa trecutului. Adăugă pe un ton mai ferm: Trebuie să-i pună capăt. Şi nu prea e genul de problemă care să poată fi lăsată în mâinile poliţiei, deşi mi-aş dori din suflet să fie aşa. - Se pare că eşti împăcată cu situaţia. Dar nu mă sur­ prinde că ai tăria sufletească să faci faţă împrejurărilor. Eşti o femeie puternică. Ai fost dintotdeauna. Şi Dum­ nezeu mi-e martor că Hugh are nevoie de o parteneră care să fie suficient de puternică încât să-i poată accepta trecutul, dar în egală măsură să-i împărtăşească prezen­ tul şi viitorul. - Chiar dacă Hugh a dus o viaţă aspră, cel puţin un lucru mi-e clar. - Ce anume? vru Charlotte să ştie. - Că nu ar fi dus niciodată o viaţă dezonorantă. - Hm, da, tind să-ţi dau dreptate. Acum, ce-ar fi să bei puţin din faimoasa ta zeamă magică, draga mea? Ia câteva vitamine antistres, fă-ţi ora de aerobic şi încearcă să nu-ţi faci prea multe griji pentru Hugh. O să se în­ toarcă la tine.

264

Amanda Quick

-A sta a spus şi el. - Problema, desigur, este ce o să faci odată ce se va întoarce. Mătuşa Charlotte închise telefonul înainte ca Mattie să încropească un răspuns. în dimineaţa următoare, în drum spre muncă, Mattie observă silueta ghemuită în uşa galeriei încă de la jumă­ tatea ultimului cvartal. Oftă în sinea ei. Nu era ieşit din comun să descopere că o persoană fără adăpost îşi pe­ trecuse noaptea la adăpostul minimal oferit de intrarea în clădire. Era o realitate tristă, dar, din păcate, deloc neobişnuită. Avea să-l trezească şi să-l trimită de acolo dându-i bani suficienţi pentru o cafea. Tocmai scotocea prin poşetă după un dolar când îşi dădu seama că silueta nu-i aparţinea unui necunoscut. O masă de bucle blonde de o culoare îndoielnică se re­ vărsa în jurul feţei acoperite din plin cu farduri. -Evangeline! ţipă Mattie luând-o la fugă. Ce naiba cauţi aici? - Bună, scumpo. Scuze, dar am ajuns azi-dimineaţă şi am venit direct încoace. Ai zis să te caut dacă mă ni­ meresc vreodată prin Seattle, şi asta era adresa de pe cartea de vizită pe care mi-ai lăsat-o. Când taxiul a oprit aici, am crezut că e vreo greşeală la mijloc. Aruncă o privire întrebătoare spre tablourile din vitrină. Galeria asta chiar e a ta? - Doar a mea. Mattie vârî cheia în broască şi deschise uşa. Hai înăuntru să te încălzeşti. - Vai de capul meu! E o galerie de artă, nu-i aşa? Evan­ geline studie operele cu o expresie uluită când Mattie aprinse luminile. De fapt nu eşti în acelaşi domeniu ca mine, nu? -N u. Dar am şi eu domeniul meu. Ce-ai zice de o ceaşcă de ceai? -D a , orice. în ultimele douăzeci şi patru de ore n-am pus în gură nimic în afară de porcăriile primite

O rază de speranţă

265

pe avion. Evangeline o urmă în birou şi o privi băgând în priză ceainicul electric. Ai o baie? -Acolo, zise Mattie arătă din cap spre uşa laterală. - Mersi. Ies imediat. Când se întoarse, Evangeline îşi dăduse jos haina de blană artificială. Purta o rochie mulată pe corp care o făcea să arate ca o floare exotică proaspăt culeasă din junglă şi trântită în micul birou anost al lui Mattie. - Presupun că te întrebi ce naiba caut aici, spuse ea adulmecând bănuitoare ceaiul de plante. - E o întrebare care mi-a trecut prin minte. Dar eşti mai mult decât bine-venită. Mă bucur să te revăd. Arăţi grozav, îmi place la nebunie rochia. - E doar un fleac pe care mi l-am făcut în grabă acum câteva săptămâni. Am fost nevoită să abandonez o gră­ madă de chestii foarte drăguţe, fir-ar să fie. -S ă înţeleg că ai plecat din Hades în grabă? Hugh a încercat să te sune imediat după ce m-ai sunat tu, acum câteva seri, însă recepţionerul a spus că plecaseşi deja, luându-ţi o valiză. Mi-am făcut griji. Ce s-a întâm­ plat, Evangeline? -Ţ ii minte că ţi-am zis că aud pe cineva venind pe coridor spre camera mea şi că trebuie să închid? -Da? - Ei bine, nu era un client. Era un individ pe nume Gibbs. Voia să discute cu mine despre un prieten de-al lui, Rosey. - Rosey e mort. A fost ucis pe Purgatory. -A , da? Ei bine, amicul lui, Gibbs, exact de asta se temea. Voia să ştie dacă nu cumva am habar ce naiba se petrece. A adus vorba şi el despre tipul ăsta, Rainbird, zicând că e periculos. Mi-a povestit cum prietenul tău, Abbott, i-a furat barca pentru a fugi de pe Purgatory şi s-a oferit să plătească pentru informaţii despre cel care l-a împuşcat pe un tip pe nume Cormier. Când am au­ zit din nou numele lui Rainbird, m-am speriat foarte tare. Mi-a trecut prin minte că poate deja ştiu cam prea multe. Am avut dintotdeauna încredere în instinctele mele, ştii?

266

Amanda Quick

- Aşa că ai decis să pleci de pe Brimstone? - Nu doar Brimstone. Am decis să stau la mii de kilometri distanţă de acest Rainbird până se vor linişti ape­ le. Mi-am zis că, dacă tot am nevoie de o mică vacanţă, n-ar fi rău să mă întorc în State şi să văd cum îmi merg investiţiile. Brokerii şi contabilii pot să devină neglijenţi dacă nu le sufli în ceafă din când în când. -Asta e adevărat, consimţi Mattie. Şi eu mă strădu­ iesc să iau legătura cu ai mei de câteva ori pe an. -Aşa-i. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri dintr-un foc. Să mă ocup de treburile pe care le am de rezolvat aici şi să aştept să se calmeze lucrurile acolo. -S-ar putea să fi fost o manevră foarte inteligentă. Nu ştiu exact ce se petrece, dar nu e bine. Hugh a plecat ieri dimineaţă. - Da? Şi ce are de gând să facă? - Măcar de-aş şti, oftă Mattie. Ascultă, dacă nu te de­ ranjează să dormi pe o canapea mare, eşti bine-venită să rămâi la mine o vreme, până hotărăşti ce vrei să faci. Evangeline păru surprinsă iniţial, apoi extrem de recunoscătoare. - E foarte drăguţ din partea ta, scumpo. Eşti sigură că nu te deranjează? - Câtuşi de puţin. Chiar că o să-mi facă plăcere să am companie. - Te invit la cină. Fac eu cinste. - E o idee grozavă. Putem discuta despre investiţii. Evangeline şi Mattie alcătuiau o pereche surprinză­ toare în seara aceea, când intrară într-unul din cele mai rafinate restaurante din Seattle şi se aşezară la masă. Toate privirile alunecară măcar pentru o scurtă clipă spre apariţia exotică din insule. Apoi, după ce o studiară pe Evangeline şi traseră anumite concluzii, aceiaşi ochi se întoarseră plini de curiozitate spre Mattie. Evangeline era răpitoare într-o altă creaţie proprie, o rochie înflorată cu decolteu adânc, mâneci lungi şi un tiv care venea până la mijlocul coapselor. Mattie se simţea prăfuită în rochia cuminte, mov, cu guler înalt,

O rază de speranţă

267

pe care Evangeline o considerase singura haină accep­ tabilă din toată garderoba ei în afară de celebrul petic de satin roşu. Mattie refuzase să-l poarte pe acesta din urmă în centrul oraşului, argumentând că era prea frig. In fond, nu se aflau pe insule. - E grozav aşa. Evangeline aruncă o privire în jur, stu­ diind ferigile, lemnul lustruit şi clienţii la patru ace. De obicei când mă aflu într-un bar, lucrez. E plăcut să pot veni să beau pur şi simplu ceva şi să mă relaxez. - Mă bucur că te simţi bine. Evangeline, aş vrea să-ţi cer o favoare. - Sigur, scumpo. -M ă însoţeşti mâine la cumpărături? Mi-ar prinde bine nişte sfaturi. Hohotul de râs al lui Evangeline făcu să se întoarcă o mulţime de capete. -M ai întrebi? Nu ştiu ce mi-ar plăcea să fac mai mult decât să merg la cumpărături. Se aplecă în faţă. Şi, între noi fie vorba, scumpo, chiar ţi-ar prinde bine puţin ajutor. - Ştiu. - N-am vrut să comentez, dar adevărul e că am fost şocată de ce ai în garderobă. Culori complet nepotri­ vite. Şi ai nevoie de un stil care să-ţi pună în evidenţă silueta. Eşti puţin cam slabă, dar e în regulă, poţi să-ţi creezi o ţinută rafinată. Taioarele alea nu fac decât să te acopere. -Aveam eu senzaţia că nu sunt chiar stilul meu. Mattie zâmbi. Sau cel puţin nu mai sunt. - Deci tu şi acest Abbott sunteţi împreună la modul serios, ei? Evangeline sorbi din vin. Pe bune? - El aşa susţine. - Are de gând să se mute aici, la Seattle, sau mergi tu după el? -A sta e una dintre chestiile la care încă lucrăm, recunoscu Mattie. - Pun pariu că o să ajungi tu acolo, spuse Evangeline gânditoare. Nu-1 cunosc pe Abbott prea bine, doar cât

268

Amanda Quick

l-am văzut cu tine în dimineaţa aia. Dar am impresia că nu-i genul care să trăiască intr-un oraş mare. - Nu, nu cred că e. - Iar bărbaţii nu sunt foarte adaptabili. Ai observat? Ţin la lucrurile cu care s-au obişnuit mult mai mult de­ cât femeile. - Presupun că ăsta e unul dintre motivele pentru care femeile sunt de regulă cele nevoite să se adapteze, con­ simţi Mattie cu un oftat. Nu-i corect. - Nu, dar aşa e viaţa. Deci ce ai să fad dacă te muţi pe St. Gabe cu el? Ai să stai toată ziua să te bronzezi? - Bronzatul nu mai e considerat o activitate de rela­ xare sănătoasă. - Am auzit. La fel e şi cu sexul, oarecum. Mă gândesc să mă retrag din activitate cât de curând. - O să-ţi deschizi acel butic despre care mi-ai povestit? în care să le oferi turiştilor creaţiile tale? Evangeline încuviinţă din cap. - Cred că am strâns suficient în certificate de de­ pozit, titluri de stat şi acţiuni cât să o pot face. Pentru început trebuie să-mi aleg un amplasament potrivit. în Hawaii e prea aglomerat. Chiriile pentru spaţiile co­ merciale sunt extrem de scumpe. Am nevoie de un loc care urmează cât de curând să fie descoperit, ştii? Un loc unde turiştii abia acum încep să vină. Locul acela nu este în Brimstone. - Hugh susţine că St. Gabe e pe punctul de a fi des­ coperită, spuse Mattie aproape ca pentru sine. Turiştii încep să-şi facă apariţia cu regularitate. - Da? Hei, eventual am putea să ne apucăm amândo­ uă de afaceri acolo. Nu că ar fi mişto? - Eu nu ştiu să cos. Frapată de un gând, Mattie zâm­ bi. Dar pot să vând tablouri. Şi dacă pot să vând artă, probabil că pot să vând orice. în definitiv, turiştii cum­ pără mereu suveniruri. -T u chiar vorbeşti serios, nu? - încerc să-mi dau seama de ceva. Şi rapid. Pereţii în­ cep să se închidă peste mine.

O rază de speranţă

269

- Ştiu senzaţia. Eu îi simt de ani buni sufocându-mă. Treaba asta cu Rainbird a fost ultima picătură. Mattie nu află niciodată ce anume o trezise în noap­ tea aceea. Ştia doar că dormise oricum agitat, deci poa­ te că fusese de ajuns o schimbare în jocul umbrelor pe tavan în momentul când cineva deschisese pe furiş uşa vastului apartament de la mansardă. Orice ar fi fost, îşi dădu seama imediat că ceva era în neregulă. Timp de câteva secunde rămase absolut ne­ mişcată, dorindu-şi cu disperare ca Hugh să fi fost lângă ea. Apoi auzi scârţâitul minuscul care o anunţă că uşa fusese închisă. Inspiră adânc de câteva ori, chinuindu-se să-şi înăbu­ şe spaima. Nu putea să stea pur şi simplu ca o cârpă în timp ce îi era jefuit apartamentul. Evangeline dormea pe canapea. Oricine era individul care intrase în casă, avea să o vadă. Mattie împinse deoparte plapuma şi se dădu jos din pat fără un sunet. Se strecură în vârful picioarelor până la balustradă şi coborî privirea. La picioarele ei, profilându-se în lumina ce se revărsa prin ferestrele înalte, văzu silueta unui bărbat. Lumina vagă de neon scânteie pe pistolul din mâna lui când îl îndreptă spre Evangeline. In mai puţin de o fracţiune de secundă, teama lui Mattie se transformă în furie. Acesta era apartamentul ei, sanctuarul ei. Nu avea să permită nimănui să-l inva­ deze astfel. înşfăcă vaza neagră şi grea de lângă pat şi o aruncă peste balustradă, izbind în plin capul intrusului. Se auzi un bubuit oribil. Bărbatul care ţinea pistolul căzu grămadă, iar arma îi alunecă pe podeaua de lemn. Când încercă să se ridice. Mattie luă telefonul şi smulse cablul din perete, apoi coborî în fugă scara în spirală, cu ideea vagă de a folosi telefonul pe post de bâtă. Dar nu ar fi trebuit să se obosească. Evangeline, pe care zgomotul o trezise, pricepu situ­ aţia dintr-o singură privire. Evident obişnuită cu astfel

270

Amanda Quick

de urgenţe, sări de pe canapea şi începu să-l stâlcească în bătaie pe bărbatul căzut la podea, izbindu-1 peste cap cu cel mai apropiat obiect aflat la îndemână. Era sculptura de metal a lui Shock Value Frederickson, Pe Buza Prăpastiei. Cu un geamăt cumplit, bărbatul se prăbuşi la loc.

capitolul 17 - Dumnezeule bun, Evangeline, ai grijă cu sculptura aia. O să valoreze o avere peste vreo cinci ani. Mattie sări de pe ultima treaptă, ridicând ameninţător telefonul. Marginea cămăşii de noapte flutură în urma ei când tra­ versă în goană încăperea. Eşti bine? - Da, mulţumită ţie, scumpo. Te pricepi de minune să sari în ajutorul oamenilor. Evangeline, îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte sumară, din dantelă neagră, decorată cu trandafiri de aceeaşi culoare amplasaţi nu tocmai discret, lăsă jos sculptura şi îl studie pe bărbatul de pe podea. II cunoşti? - De ce naiba l-aş cunoaşte? Probabil e un spărgător sau violator. Mattie aprinse cel mai apropiat bec şi îi aruncă o privire mai atentă tânărului brunet. Era îm­ brăcat în blugi negri, bocanci negri şi un pulover negru. Arăta ca o versiune cinematografică a unui spărgător profesionist. Sau a unui asasin. Vai, Doamne! exclamă ea şocată. - Deci îl cunoşti totuşi? - E tipul care m-a urmărit în drum spre casă, prin ploaie, acum câteva seri. - Şi cine e? - Nu ştiu cum îl cheamă. Doar că se ţinea în spatele meu. Purta un pardesiu, şi aveam senzaţia ciudată că mă privea. Mattie lăsă jos telefonul pe care îl smulsese din perete şi se întinse după extensia de jos. Sun la poliţie. De-abia apucase să formeze numărul de urgenţă când bărbatul se foi. Mattie ezită, aruncându-i o privire prie­ tenei sale.

O rază de speranţă

271

- Crezi că ar trebui să-l lovim din nou? Evangeline stătea aplecată deasupra siluetei lăţite pe podea, ţinând sculptura pregătită. - Mă ocup eu. Ochii individului se întredeschiseră. Se uită mai întâi la Mattie, apoi la Evangeline cu o expresie năucită. - Curvelor. - Fii pregătită să-i dai una dacă se clinteşte, Evangeline. - Prea târziu, bombăni intrusul. Cursa deja se închide peste Abbott şi Taggert. E prea târziu să-i mai salvaţi. Mattie încremeni. - Cursă? Ce fel de cursă? La ce te referi? Bărbatul îşi strânse buzele întro parodie hidoasă a rânjetului purtat de spectrul morţii. - Nu poţi să faci nimic, căţea proastă. -C e tot vorbeşti acolo despre o cursă pentru Silk şi Hugh? se răsti Mattie, cu degetele tremurându-i pe telefon. - Vor merge ca nişte mieluşei la abator. Gemând, băr­ batul adăugă: Nici nu vor şti ce i-a lovit. -C ând poliţiştii o să afle ce puneai la cale, o să se ocupe ei de toate, ripostă Mattie sfidătoare. Bărbatul îşi dezgoli dinţii într-un alt rânjet mortal. - Fii serioasă, căţea proastă. Din punctul de vedere al poliţiştilor, m-am întors cu o curvă la apartamentul ei şi ne-am certat puţin, atâta tot. Se întâmplă tot timpul. - Nu în apartamentul meu, spuse Mattie. Intrusul îşi pierdu din nou cunoştinţa. Cele două femei schimbară o privire, apoi Mattie decise să meargă până la capăt şi formă numărul de urgenţă. O tăcere grea se lăsă în încăpere cât timp aşteptau sosirea poliţiştilor. -C red că ar trebui să ne pregătim pentru sosirea agenţilor, spuse Mattie după câteva clipe. - Da. Ascultă, Mattie, vrei să dispar? - Fireşte că nu. Aici rămâi. Asta e apartamentul meu, iar tu eşti una dintre prietenele mele. Te asigur că re­ putaţia mea poate supravieţui unei anchete din partea

272

Amanda Quick

Forţelor Virtuţii Morale şi a FBI-ului la un loc. Âsta e avantajul de a fi dus o viaţă anostă. Studiind furoul lui Evangeline, adăugă: Totuşi, poate n-ar fi rău dacă ne-am pune pe noi câte un halat. - Da, n-ar fi de dorit să le vină vreo idee creaţă, rânji Evangeline. Stau eu cu ochii pe găgăuţă ăsta până mergi să-ţi cauţi unul. Eu am în valiză ceva ce aş putea folosi. Mattie se întoarse la mezanin pentru a-şi lua halatul de baie şi o pereche de papuci de casă pufoşi. Se studie în oglindă şi decise că i-ar fi fost imposibil să arate mai şleampătă de atât chiar şi dacă s-ar fi străduit. Când coborî din nou văzu că Evangeline îşi găsise în valiză un neglijeu negru transparent, pe care tocmai îl îmbrăca. - Hm. Sunt sigură că poliţiştii din Seattle au văzut cam tot ce se poate vedea, dar nu are nici un rost să le arătăm mai mult decât e necesar. în fond, e în interesul nostru să rămână concentraţi asupra muncii. Vrei să-ţi împrumut un halat? Am unul de rezervă. Evangeline aruncă o privire sceptică spre cel pe care-1 purta Mattie. - Seamănă cumva cu ăla? -M ă tem că da, zise Mattie scoţând din dulap ve­ chiul halat de baie spălăcit. Dar le putem înlocui şi pe cel de pe mine, şi pe ăsta, când mergem împreună la cumpărături. - în regulă, atunci. Evangeline îmbrăcă halatul vechi cu o grimasă dezgustată. Că tot veni vorba de poliţişti, ce anume ai de gând să le spui? -N u ştiu. Mattie se aşeză pe canapea. Am putea să le spunem totul, dar cine ne-ar crede? Nu putem do­ vedi nimic legat de Rainbird şi restul poveştii. în plus, nu sunt sigură cât de mult vrea Hugh să dezvăluie din trecutul lui. Cred că avem nevoie de sfaturi din partea unui diplomat. - De la cine anume? - De la cineva care ştie cum să se descurce în situaţii delicate ca aceasta. Mătuşa mea Charlotte.

O rază de speranţă

273

Mattie începuse deja să formeze numărul privat al lui Charlotte Vailcourt, cel la care o putea găsi oricând, zi sau noapte. Când aceasta răspunse, îi explică situaţia cât de rapid posibil. Reacţia lui Charlotte veni imediat: -N u pomeni nimic despre implicarea lui Rainbird. Ai dreptate, nu ştim în ce dificultăţi l-ai putea pune pe Hugh sau pe prietenul lui. Nu-i treaba noastră să-i răsco­ lim trecutul, nu după toate eforturile pe care le-a făcut pentru a-1 ascunde. In plus, Hugh n-ar vrea să atragem atenţia asupra demersurilor pe care intenţionează să le facă în Purgatory, oricare ar fi acelea. - Sunt de acord. A zis că e o treabă personală. Cum rămâne cu nenorocitul ăsta de pe podea? îl prezentăm drept un violator ucigaş ale cărui planuri au fost dejuca­ te de două femei de afaceri tinere şi abile? -Exact. Sunteţi două femei nevinovate care au fost urmărite până acasă de un pervers cu înclinaţii ucigaşe, în zilele noastre nimeni nu s-ar gândi să pună la îndo­ ială o astfel de explicaţie, cu atât mai puţin un poliţist. Se întâmplă tot timpul. Iar el probabil că va refuza să spună prea multe în absenţa unui avocat. E în interesul lui să-şi ţină gura. Mattie se înfioră. Chiar în acea clipă, din stradă răsu­ nară sirenele poliţiei. -A u ajuns, mătuşă Charlotte. Te sun mai târziu. Totul decurse exact cum anticipase Charlotte Vail­ court. Pistolul se dovedi o probă serioasă împotriva intrusului, iar trecutul ireproşabil al lui Mattie, de fe­ meie de afaceri care respecta întotdeauna legea şi îşi plătea întotdeauna impozitele, o scotea în afara orică­ rei suspiciuni. După ce întreaga agitaţie se stinse, iar poliţiştii se re­ traseră, Mattie şi Evangeline pregătiră un ceai. în timp ce Evangeline prăjea felii de pâine cu maia din făină integrală, Mattie încerca să-l sune pe Hugh. -N u răspunde, oftă ea punând receptorul înapoi în furcă. Am să încerc la Abbott Charters.

274

Amanda Quick

La telefonul din sediul firmei i se răspunse la al trei­ lea ţârâit. -D a? Molfăitul persoanei de la celălalt capăt al liniei o făcu să se încrunte. Fu surprinsă de cât de clar se auzea peste ocean. - Cu Derek vorbesc? - Da. Tu cine eşti? - Mattie Sharpe. II caut pe Hugh. - Credeam că e la Seattle. - Nu l-ai văzut? - Nu de când a plecat în concediu. Mattie decise să nu precizeze că venirea lui Hugh la Seattle nu fusese gândită ca un simplu concediu. - Dar pe Silk? -N ici pe Silk nu l-am văzut noaptea trecută în Hellfire, acum că mă gândesc mai bine. Stai aşa. Derek strigă până în celălalt capăt al încăperii. Ray, l-ai văzut recent pe Silk? - Nu de câteva zile, cel puţin. Mattie simţi cum tensiunea îi apăsa tâmplele. - Derek, ascultă, e foarte important. Dacă îi vezi pe Silk sau Hugh, te rog spune-le să ne sune imediat sau pe mine, sau pe Charlotte Vailcourt. - Am priceput. Las un mesaj pe biroul lui Abbott şi duc un bileţel la barca lui Silk. Am să-l anunţ şi pe Bernard de la Hellfire. E în regulă aşa? - Da. Mulţumesc. Mattie închise telefonul şi se uită la Evangeline. Bărbatul care a intrat în apartament zicea că Hugh şi Silk se îndreaptă spre o cursă. -A ha. Evangeline întinse marmeladă pe o felie de pâine prăjită. Exact aşa a zis, scumpo. Ce ai de gând să faci în privinţa asta? - Nu ştiu. Nu reuşesc să dau de Hugh. Nu l-a văzut nimeni, dar ar fi trebuit să ajungă pe St. Gabriel ieri. - Poate a avut dificultăţi cu zborurile de legătură. - Nu atât de multe dificultăţi. - Nu, presupun că nu. - Sunt îngrijorată, Evangeline.

O rază de speranţă

275

-T e înţeleg. Dar nu văd ce ai putea să faci în afară de a încerca să-l anunţi pe Abbott că s-ar putea să i se fi pregătit o capcană. - Mă duc acolo, zise Mattie sărind în picioare. - Pe St. Gabe? Evangeline se holbă la ea uluită. Nu ştiu dacă e o idee prea bună, scumpo. însă Mattie deja pornise spre dulapul în care îşi ţinea valiza. - Ceva e în neregulă. Simt asta. I-am spus lui Hugh că ar fi trebuit să mă ia cu el. Fir-ar să fie, i-am spus! Nu mă ascultă niciodată. - Asta nu e o noutate. Bărbaţii nu le ascultă nicioda­ tă pe femei. -Trebuie să merg să-l caut. Am un zbor la şase. Dacă mă grăbesc, am şanse să-l prind la limită. Mattie deschi­ se valiza pe podea, apoi se duse la baie şi începu să-şi strângă obiectele de toaletă. în momentul de faţă eu ştiu mai multe decât oricine altcineva despre întreaga tărăşe­ nie, şi n-am cui să-i ofer aceste informaţii. Prin urmare, trebuie să-l caut pe Hugh. - Crezi că lui o să-i placă asta? - Probabil că nu, la cum îl cunosc. Dar el nu e aici, aşa că nu poate să comenteze. -A i dreptate. Evangeline se uită în jur. O să mă cazez la un motel sau ceva de genul ăsta. - Poţi liniştită să rămâi aici. Tresărind, Mattie adău­ gă: Doar dacă nu cumva intenţionezi... ăăă... să te apuci din nou de muncă? -Nu-ţi face griji, scumpo. Nu lucrez niciodată când mă aflu în State. E prea riscant, ţinând seama că ai de-a face cu poliţie şi boli şi peşti şi pistoale şi toate celelalte chestii pe care Ie aveţi voi aici. Stai liniştită, reputaţia ta imaculată n-o să aibă cu nimic de suferit. - Păcat, spuse Mattie cu un zâmbet larg. începu să plouă exact în clipa în care avionul atinse pista de aterizare de pe St. Gabriel. Mattie traversă într-o fugă nebună bucata de asfalt până la micul terminal, la fel ca restul pasagerilor care se aflaseră la bord.

276

Amanda Quick

Odată ajunsă în clădire încercă să sune din nou acasă la Hugh şi la biroul Abbott Charters, dar nu-i răspunse nimeni la nici unul din numere. Ridicându-şi cu greu valiza, se duse la ghişeul firmei de închiriat maşini. - Eşti domniţa lui Abbott, nu-i aşa? o întrebă bărba­ tul de la tejghea. Ce cauţi aici fără Abbott? El a rămas în State? încruntată, Mattie puse mâna pe un pix pentru a semna contractul. - Nu l-aţi văzut? Ar fi trebuit să ajungă înaintea mea. - Nu. N-am văzut nici urmă de el. Fireşte, se poate să fi venit cu zborul de seară. Eu nu lucrez serile. j Da. Poate că asta a fost. îşi semnă rapid numele şi luă cheile. li luă câteva minute până se obişnui cu schimbătorul manual din jeepul verde rablagit, dar reuşi în cele din urmă să iasă din parcare şi să pornească pe drumul prin­ cipal spre oraş. în ciuda temerilor ei profunde, fu uluită să constate cât de familiar, cât de liniştitor îi părea totul. Era ca şi cum ar fi venit acasă, deşi, în mod evident, sentimentul acesta era absurd. Trecu prin port ca să arunce o privire la barca lui Silk, dar nu se zărea nimeni la bordul lui Gr iffin . După o scurtă ezitare, urcă pe punte şi se îndreptă spre pupa, unde artistul obişnuia să picteze. Pensulele nu erau nici măcar umede. Silk nu lucrase acolo recent. Mânată de o bănuială, traversă strada pentru a ajun­ ge la Hellfire. - Ei, bună, Mattie, spuse Bernard vizibil surprins din spatele barului. Ce cauţi aici? Unde e Abbott? - Nu l-ai văzut? - îmi pare rău. Derek mi-a lăsat vorbă să-i dau de şti­ re dacă îl văd, dar nu a trecut pe aici. Credeam că e în State cu tine. Zicea că merge într-o scurtă vacanţă. -A plecat acum trei zile. Ar fi trebuit să ajungă deja aici.

O rază de speranţă

277

- Doar dacă nu cumva a făcut o oprire în Hawaii sau pe vreo altă insulă să ridice nişte materiale sau să dis­ cute un contract. Mai face şi dintr-astea, să ştii. Are o mulţime de clienţi împrăştiaţi prin zonă. -N u mă gândisem la asta, recunoscu Mattie. Dar cum rămâne cu Silk? - Cum i-am spus şi lui Derek, Silk nu s-a mai ţinut de programul lui obişnuit în ultimele câteva zile. O explica­ ţie ar fi aceea că Abbott l-a lăsat la cârma afacerii lui, iar Silk ştie că l-ar costa teribil de scump dacă ar încerca să se ocupe de Abbott Charters şi să bea în acelaşi timp. -Mulţumesc, Bernard. Dacă îl vezi pe vreunul dintre ei, spune-le că sunt pe insulă. Voi fi acasă la Hugh. -Sigur. Eşti în sfârşit pregătită să te muţi aici, ei? Zicea Abbott că n-o să-ţi ia mult. Mattie strâmbă din nas şi, fără să răspundă, se urcă în jeep. Urmă drumul principal al insulei până ajunse la căsuţa lui Hugh, aflată pe marginea plajei. Nu era sigură ce putea să facă în continuare, dar se simţea ceva mai bine ştiind că era acolo unde se întâmpla acţiunea şi nu la mii de kilometri distanţă. începea să-şi pună problema dacă nu cumva Hugh şi Silk plecaseră deja spre Purgatory. Poate că îşi dăduseră întâlnire în Hades. Un fior îngheţat îi prinse pântecele ca într-o gheară. Trebuia să înfrunte şi posibilitatea ca Hugh şi Silk să fi căzut deja în cursa lui Rainbird. Aleea din faţa căsuţei era goală. Nu se vedea nici urmă de viaţă, nici un semn că cineva ar fi locuit recent acolo. Mattie opri motorul jeepului şi rămase la volan, tulburată de o nelinişte intensă. Mintea îi fu invadată de amintirile ororii peste care dăduse în vila albă a lui Paul Cormier. Nu, îşi spuse, totul avea să fie bine. Nu o aştepta o nouă scenă a morţii. Oricât ar fi încercat să se calmeze, anxietatea nu făcea decât să se înteţească. Se gândi să învârtă cheia în con­ tact şi să se întoarcă în oraş, însă era obligată să arunce o privire în căsuţă pentru a se asigura că nici Hugh, nici Silk nu zăceau morţi înăuntru. Trebuia să afle.

278

Amanda Quick

Se forţă să coboare din maşină şi să meargă până la uşa din faţă. Ţinea în mână cheia de rezervă pe care i-o dăduse Hugh, dar în clipa în care o vârî în broască îşi dădu seama că nu avea nevoie de ea. Uşa era deschisă. Stăpânită de un tremur incontrolabil, o deschise larg şi se uită în camera de zi. Expiră lent când îşi dădu seama că nu era nici un cada­ vru pe jos. Fireşte, mai avea de verificat şi dormitorul. Străbătu agale interiorul căsuţei. Hugh nu trecuse pe acolo recent: nu se vedea nici o ceaşcă de cafea în chiu­ vetă, iar frigiderul era gol. începea să creadă că Hugh nici măcar nu mai venise pe St. Gabriel. Ceea ce însemna că probabil se dusese pe Hades sau chiar direct pe Purgatory, însoţit de Silk. Ajunsese prea târziu. Căzuseră în cursa lui Rainbird. Când deschise uşa dormitorului, Mattie se trezi faţă în faţă cu ţeava unui pistol. - Era şi timpul să ajungi, domniţă. Preţ de o clipă nu putu respira. Fusese atât de recu­ noscătoare că în casă nu se găsea nici un cadavru, încât nu luase în calcul posibilitatea de a da peste cineva viu. încremenită, se uită la chipul tânărului care o ame­ ninţa. Nu era foarte înalt, dar avea o constituţie masivă, o expresie de cruzime întipărită pe buze şi nişte ochi care probabil nu cunoscuseră niciodată inocenţa. Purta pantaloni kaki şi bocanci militari şi ţinea pistolul ca şi cum ar fi fost foarte obişnuit să mânuiască arme. - Cine eşti? bâigui ea. -P oţi să-mi spui Goody. Lucrez pentru cineva care vrea să te cunoască, domnişoară Sharpe. Asta e tot ce trebuie să ştii, zise individul aruncând ostentativ o privi­ re foarte scurtă spre ceasul de inox de la încheietură. - Ce ai făcut cu Hugh şi Silk? -Eu? îşi arcui sprâncenele subţiri. Vai, nimic. Deo­ camdată. Dar vor ajunge şi ei pe mâini bune cât de curând. Să mergem. îi făcu semn cu pistolul să se întoar­ că pe hol. Mişcă-te, domniţă. Avem de prins un avion. - Nu merg nicăieri cu tine.

O rază de speranţă

279

-Asta s-o crezi tu, rânji bărbatul. Ai două opţiuni, domniţă. Fie te mişti singură până la jeep, fie îţi dau una de te las lată şi te iau pe sus. Alege. - Şi dacă nu îmi plac opţiunile astea? - Sunt singurele pe care le ai. Mattie nu avea nici un motiv să nu-1 creadă, aşa că se întoarse şi porni încet spre maşină. în tot acest timp, Goody rămase la trei paşi în urma ei. - Condu tu, spuse el uitându-se din nou la ceas. - De unde ai ştiut că voi veni aici? întrebă Mattie în timp ce se chinuia iarăşi cu schimbătorul de viteze. - Ştiam încă de acum câteva ore că Mortison a dat-o în bară cu operaţiunea din Seattle. Nu ne-a dat raportul la timp, deci e scos din joc. Dumnezeule, trebuie să fie un idiot cum scrie la carte dacă n-a fost în stare să elimi­ ne o curvă şi să te înhaţe pe tine! -A sta trebuia să facă Mortison? Să o ucidă pe priete­ na mea şi să mă răpească pe mine? Bărbatul se posomori, dându-şi seama că vorbise prea mult. - Las-o baltă. Nu mai contează acum. Ai venit, exact cum ne-am gândit că o să faci când am prins de veste că ai plecat din Seattle. Desigur, nu puteam pune mâna pe tine în aeroportul de pe St. Gabriel sau în apropierea terminalului. Abbott are prea mulţi prieteni pe insulă, şi toţi ştiu că eşti a lui. Cineva ar fi observat. - Da, spuse Mattie cu gura uscată. -M-am gândit că o să treci şi pe la casa lui mai de­ vreme sau mai târziu, aşa că te-am aşteptat aici. Haide, porneşte odată hârbul ăsta. Mă cam grăbesc. -N u crezi că cineva de la aeroport s-ar putea să îţi observe pistolul? Mattie se chinui să bage în viteză şi dădu încet cu spatele de pe alee. -N-o să ne vadă nimeni. Când ajungi la aeroport, ia-o direct pe drumul care merge paralel cu pista. Avio­ nul o să ne aştepte. într-adevăr, totul decurse exact aşa cum îi spuse­ se Goody. Aparatul Cessna se afla la capătul pistei.

280

Amanda Quick

Nu păru să-i observe nimeni pe cei doi oameni care ieşi­ ră din jeep şi urcară în avion. Insulele acestea chiar erau la capătul lumii, îşi spu­ se Mattie cu amărăciune. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată la Seattle. Acasă, în State, vehiculele fără au­ torizaţie pur şi simplu nu aveau ce să caute pe pistele de aeroport. Tânărul pilot îi aruncă doar o scurtă privire pasage­ rei îmbarcate cu forţa. II salută din cap pe Goody când pistolarul blocă uşa: - Ce ţi-a luat atâta? - Domniţa nu s-a grăbit deloc. Dumnezeule, hai să decolăm odată. Colonelul o să înceapă să-şi piardă răbdarea. Mattie îşi puse centura de siguranţă şi, închizând ochii, se întrebă unde era Hugh. Ajunseră pe Purgatory o oră mai târziu, iar Mattie fu împinsă într-o maşină ce îi aştepta. Nimeni nu spu­ se nimic. Era înconjurată de trei ţipi înarmaţi, Goody, pilotul şi şoferul maşinii. Toţi trei purtau haine în stil militar şi erau surprinzător de tineri. Mattie estimă vâr­ stele lor undeva între nouăsprezece şi douăzeci şi trei, maximum douăzeci şi patru de ani. Nivelul ei de stres, deja alarmant de ridicat, mai cres­ cu puţin când îşi dădu seama încotro se îndreptau. Vila albă a lui Paul Cormier arăta la fel de impresionant ca prima dată când o văzuse. Mattie coborî din maşină cu pistolul în coaste şi urcă treptele verandei largi. Uşa îi fu deschisă de un tânăr care părea să-şi fi comandat hainele din revista S o ld ier o f F ortu n e. Avea un pistol prins pe coapsă. - Pe aici, domnişoară Sharpe. Primul lucru pe care îl observă fu că sângele lui Paul Cormier dispăruse de pe marmura albă. Dintr-un motiv de neînţeles, acest lucru o înfurie. Era ca şi cum o parte din ea ar fi considerat că dovada crimei nu ar fi trebuit ştearsă până nu se făcea dreptate. Traversă rapid holul până ajunse în salonul alb şi spa­ ţios. Priveliştea oceanului prin uşile de sticlă deschise

O rază de speranţă

281

era uluitoare. Nu avu însă timp s-o admire, căci un bărbat se ridică de pe o canapea de piele albă ca s-o întâmpine. - Domnişoară Sharpe. Dă-mi voie să mă prezint. In prezent sunt cunoscut drept Colonelul McCormick, dar cred că mă ştii deja sub numele meu anterior, Jack Rainbird. Mattie îşi întoarse privirea de la peisaj şi îl măsură critic din cap până în picioare. Jack Rainbird era un bărbat uluitor de chipeş după orice standarde. Părea să aibă puţin peste patruzeci de ani, cum îi spusese şi Hugh, dar avea trăsături puternice, de pasăre de pradă, care abia peste ani buni aveau să în­ ceapă să se înmoaie. Ochii îi erau de un albastru limpe­ de, deschis, sincer. Părul blond, uşor cărunt la tâmple, era tuns foarte scurt şi precis. Corpul îi era zvelt, iar ca­ pul şi umerii lui aveau un aer de fermitate militărească. Purta pantaloni kaki perfect călcaţi. Catarama curelei îi scânteia, iar bocancii îi fuseseră lustruiţi impecabil. Per ansamblu, îşi spuse Mattie, Rainbird avea aspec­ tul clasic al unui lider, ceea ce îl făcea cu atât mai pericu­ los. în plus, radia un farmec sexual imposibil de negat, exact aşa cum o prevenise Hugh. Simţi cum anxietatea îi puse un nod în gât. -Asta e casa lui Paul Cormier, spuse ea cu îndrăznea­ lă, mai mult pentru a se lupta cu propria tensiune decât pentru altceva. Nu ai ce să cauţi aici. Un zâmbet înflori pe buzele fin sculptate ale lui Rainbird. -C e pot să zic? E cea mai bună cazare disponibilă pe insulă, iar mie îmi place să mă bucur de tot ce-i mai bun. în plus, prietenul nostru, domnul Cormier, nu mai are nevoie de minunata lui vilă. -T u l-ai ucis. -întotdeauna te pripeşti să tragi concluzii, domni­ şoară Sharpe? în general se consideră că este o joacă periculoasă. -T u l-ai ucis. Sau ai pus să fie ucis.

282

Amanda Quick

- în mod clar, ai venit cu idei preconcepute. îmi în­ chipui că asta i se datorează lui Abbott. El, fireşte, are o perspectivă oarecum subiectivă asupra faptelor. - De ce? Rainbird îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate surprinsă. - Pentru că mă urăşte de moarte, fireşte. Traversă în­ căperea superbă până la un bar alb. îmi dai voie să-ţi ofer ceva de băut, domnişoară Sharpe? - Nu, mulţumesc. - Mi-era teamă că o să te arăţi dificilă în privinţa asta, zise el turnând whisky într-un pahar de cristal. Ai petre­ cut prea mult timp în preajma lui Abbott. Individul ţi-a otrăvit mintea, montându-te împotriva mea. Mattie inspiră adânc şi rosti cu voce tare întrebarea care îi urla în minte: - Unde sunt, mai exact, Hugh şi prietenul lui, Silk? - Ei bine, asta, domnişoară Sharpe, sper să îmi spui tu, replică Rainbird zâmbindu-i peste buza paharului. -V rei să zici că nici tu nu ştii? îngăimă ea uluită. - Mă tem că nu. Şi întreaga treabă începe să mă cam sâcâie. Nu mi-a plăcut niciodată să-l ştiu pe Abbott făcându-şi de cap. Individul e prea imprevizibil. întot­ deauna face lucrurile în stilul lui, nu după regulile milităriei. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am fost nevoit să... Rainbird zâmbi din nou. Nu contează. Aia e o poveste veche. - Ei bine, te-ai străduit atâta şi tot degeaba. Pentru că habar nu am unde e Hugh. Şi nu ţi-aş spune nici dacă aş şti. -Atunci va trebui pur şi simplu să dăm de veste că eşti aici cu mine şi să aşteptăm să vină să te caute. Ochii albaştri ai lui Rainbird scânteiară. Howard te va condu­ ce în camera ta acum. Poţi să te schimbi pentru cină. -A r trebui să te avertizez că nu mănânc carne, decla­ ră ea înâlţându-şi sfidător bărbia. - Excelent. Nici eu. Am renunţat la ea cu ceva vreme în urmă, deodată cu ţigările. Cred că o să descoperim o mulţime de lucruri în comun, domnişoară Sharpe.

O rază de speranţă

283

A trecut multă vreme de când nu am mai avut plăcerea de a-i ţine companie unei femei inteligente şi atrăgă­ toare, iar gândul că îi aparţii lui Hugh Abbot nu face decât să-mi intensifice această plăcere.

capitolul 18 Ar fi fost prea mult să spere că avea să fie condu­ să în dormitorul principal. Mattie se gândi la panoul secret din spatele căzii şi oftă. Totuşi, Hugh îi spusese că existau mai multe ieşiri secrete din vilă, aşa că hotărî să examineze camera care-i fusese dată. Era la fel de frumoasă ca toate celelalte. Ferestrele dădeau spre verandă şi aveau vedere la ocean. Pereţii erau fâşii de marmură albă alternând cu oglinzi scânte­ ietoare. Mattie apăsă ezitant pe câteva dintre ele ca să verifice dacă nu ascundeau o cale de evadare, însă nu descoperi nimic, nici în cameră, nici în baia alăturată. în concluzie, trebuia neapărat să ajungă în baia dormitorului matrimonial. Cu inima cât un purice, îşi dădu seama că nu era nici pe departe o misiune dificilă. Văzuse expresia din ochii lui Rainbird şi îi se­ sizase intenţiile. în scurt timp avea să o târască în dor­ mitor, măcar pentru plăcerea de a o viola pe femeia lui Hugh Abbott. îşi deschise valiza şi îi studie conţinutul. Mare păcat că nu apucase să meargă la cumpărături cu Evangeline înainte de a pleca din Seattle. Era nevoită să intre în jocul seducţiei purtând o cămaşă cu mânecă scurtă, în dungi albastru cu alb, şi o fustă bleumarin cuminte. Aşezată în faţa oglinzii, descheie cămaşa de mătase cu un nasture mai jos decât ar fi făcut-o în mod normal, apoi îşi desfăcu părul şi îl perie, lăsându-1 să-i cadă gra­ ţios pe umeri. Era un detaliu care conta enorm. în cele din urmă îşi luă trusa de farduri, dorindu-şi să fi fost şi Evangeline acolo să o sfătuiască. Cina le fu servită de Howard, care arăta exact la fel ca atunci când o întâmpinase pe Mattie la uşă, singura

284

Amanda Quick

diferenţă fiind că îşi drapase un şervet alb de pânză pes­ te braţ. Care şervet nu prea se potrivea cu pistolul de la şold, îşi spuse Mattie. Fu aşezată la capătul unei mese lungi şi groase din sticlă, sprijinită pe patru picioare din piatră albă sculp­ tată. Rainbird şedea la capătul opus. Purta un smo­ ching alb şi un papion negru. Superba veselă de cristal, argint şi porţelan a lui Paul Cormier scânteia în lumi­ na lumânărilor. - Nu-i cazul să te arăţi neliniştită, domnişoară Sharpe. Rainbird părea amuzat. Te asigur, nu intenţionez să te otrăvesc. Savurează mâncarea, Howard e un bucătar excelent. Gătitul e unul dintre numeroasele lui domenii de competenţă. E un tânăr cu talente multiple. Howard se lumină la faţă auzind laudele şi o privi nerăbdător pe Mattie când gustă din pilaf. - E minunat, îi zise ea cu sinceritate. -Mulţumesc, doamnă, spuse tânărul înclinându-şi capul. - Sunt sigur că i-ai făcut ziua mai frumoasă, domni­ şoară Sharpe, comentă Rainbird. Te poţi retrage acum, Howard. Te strig dacă avem nevoie de ceva. - Prea bine, domnule. Howard dispăru în bucătărie. Mattie îşi aţinti privirea spre Rainbird. Nu putea să nu-i admire pomeţii elegant sculptaţi, puşi în evidenţă de lumina blândă a lumânărilor. Arăta chiar mai chipeş decât peste zi. -T oţi oamenii tăi sunt la fel de tineri ca Howard şi restul? -Acum da. Am învăţat pe propria piele, cu nişte ani în urmă, că tinerii sunt cea mai bună opţiune pentru ge­ nul ăsta de servicii. Pe lângă faptul că sunt mai atraşi de viaţa de aventură pe care le-o ofer, sunt şi mai maleabili când e vorba să îndeplinească ordine. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât devenim mai cinici şi mai puţin dispuşi să avem încredere în alţii. - înţeleg.

O rază de speranţă

285

-N u te uita aşa la mine, chicoti Rainbird. Tinerii sunt mult mai uşor de instruit şi modelat. E o realita­ te a vieţii, domnişoară Sharpe. De ce crezi că vârsta de recrutare e stabilită întotdeauna cât mai jos posibil? In armată au fost preferaţi dintotdeauna băieţii de optspre­ zece şi nouăsprezece ani. - Pentru că sunt mai uşor de impresionat. - Exact. - întotdeauna eşti atât de cinic? - întotdeauna. Luă o îmbucătură de curry cu legume şi mestecă gânditor. E principalul motiv pentru care am scăpat cu viaţă din atâtea încercări. - Există şi un motiv secundar? Rânjetul lui fermecător îi lumină faţa pentru o clipă. - Am fost binecuvântat cu reflexe excelente. Ocazio­ nal mi s-au dovedit utile. Şi nu doar în luptă. Mattie se îmbujoră şi se grăbi să schimbe subiectul. -T e superi dacă te întreb de ce te afli aici, pe Purgatory? - Purgatory, draga mea domnişoară Sharpe, este lo­ cul perfect pentru unul ca mine, spuse el turnându-şi vin din carafă. Guvernul, atât cât există, este foarte înţelegător. - Pentru că e la ordinele tale? - Să spunem doar că ne înţelegem cu toţii foarte bine aici. Trăieşte şi lasă-1 şi pe celălalt să trăiască, asta e filosofia de bază. - Care nu i s-a aplicat şi lui Paul Cormier, murmu­ ră ea. -S-ar putea să nu mă crezi, dar îmi pare sincer rău pentru Paul. -T u l-ai ucis? îl întrebă Mattie susţinându-i privirea. O undă de tristeţe apăru fugar în adâncurile ochilor lui de nuanţa cerului senin. -N u. îţi dau cuvântul meu de onoare ca ofiţer şi gentleman, domnişoară Sharpe. Nu eu l-am ucis pe Paul. Drumurile noastre se despărţiseră de-a lungul anilor, însă eram foşti camarazi de arme. Nu numai că îl respectam

286

Amanda Quick

profund, dar îl consideram în continuare prieten. Aveam de gând să fim vecini aici, pe Purgatory. -A tu nci cine l-a ucis? insistă ea, derutată de sin­ ceritatea evidentă a lui Rainbird şi de farmecul lui incontestabil. -T e asigur, am făcut imediat demersuri ca să desco­ păr vinovatul. Era un servitor care a decis să-şi ucidă şi să-şi jefuiască stăpânul, profitând de lovitura de stat în plină desfăşurare pe insulă. In momentul de faţă se află în închisoarea locală, aşteptând judecata. Se va face dreptate, domnişoară Sharpe. Nu te teme. Sunt un om care crede în dreptate. Când îl privi în ochi, Mattie înţelese cu o claritate înspăimântătoare că minţea. - Chiar aşa? Atunci de ce ai organizat o lovitură mili­ tară pe o insulă perfect paşnică? -Aparenţele erau înşelătoare, domnişoară Sharpe. Pot să-ţi spun Mattie? Rainbird nu aşteptă un răspuns. Micul guvern al insulei, care nu dispunea de o forţă armată, s-a trezit ameninţat de un grup de trădători locali - nişte golani, la drept vorbind - care puseseră mâna pe un stoc secret de arme automate. Eu am venit cu oamenii mei la cererea preşedintelui. Nu e o acţiune tocmai neobişnuită, Mattie. Guvernele mici şi ineficien­ te precum cel de pe Purgatory ajung deseori în situaţia de a cere ajutorul unor oameni ca mine. - Iar acum ai decis să rămâi? -V ăd în Purgatory exact ceea ce a văzut şi prietenul meu Paul. Un loc minunat, relativ calm, unde un om obosit după atâţia ani de lupte poate să-şi trăiască viaţa aşa cum vrea. Mattie îşi îngustă ochii cu o expresie gânditoare. - Cum rămâne cu bărbatul pe care l-ai pus să mă ur­ mărească la Seattle? -Bărbatul acela era garda ta de corp. I-am cerut să stea cu ochii pe tine cât timp aveai o relaţie cu Hugh Abbott. S-a mai întâmplat şi altădată ca Abbott să uci­ dă oameni complet nevinovaţi, şi probabil va ucide din nou. Nu vreau să fii una dintre victimele lui. îmi dau

O rază de speranţă

287

seama că nu eşti încă pregătită să mă crezi când îţi spun că Abbott e periculos, dar mai devreme sau mai târziu vei înţelege adevărul. In clipa aceea Mattie se lămuri că bănuiala ei era înte­ meiată. Rainbird nu ştia că îl văzuse pe individul care îi spărsese locuinţa şi încercase să o ucidă pe Evangeline. Aparent, Colonelul nu luase încă legătura cu asasinul său. Ştia fără îndoială că ceva nu mersese bine, dar nu era la curent cu detaliile. Poate că intrusul nu îşi recăpătase cunoştinţa, sau poa­ te suferea de amnezie temporară. Mattie auzise că astfel de simptome apăreau frecvent în cazul traumatismelor cerebrale, iar bărbatul care pătrunsese în apartamentul ei încasase mai multe lovituri la nivelul capului. - Iartă-mă, Mattie, îl auzi pe Rainbird spunând, dar îmi dai voie să te întreb cum ai ajuns să ai de-a face cu Paul Cormier? Mattie îşi cântări foarte atent cuvintele. -Intenţiona să vândă un obiect din colecţia lui de arme de epocă unei persoane pe care o cunosc. întrucât mă pregăteam oricum să merg în concediu în Pacific la vremea respectivă, am fost rugată să iau eu obiectul şi să-l duc la Seattle. -A h , da, acum înţeleg. Ai dori să vezi colecţia? Am mutat-o temporar până s-a făcut curat în casă, dar acum şi-a regăsit locul. E impresionantă. Te pricepi cât de cât la armele de epocă? -N u. Mattie decise să nu pomenească de colecţia mătuşii ei. Cu cât Rainbird ştia mai puţin, cu atât mai bine. - Paul avea câteva piese remarcabile. Voi fi încântat să ţi le arăt. Până spre sfârşitul cinei, nervii lui Mattie se trans­ formaseră în fire electrice vibrând de tensiune şi tea­ mă. Farmecul lui Rainbird o învăluia ca un nor toxic. Comparaţia cu un vampir nu era deplasată, îşi spuse ea luând o înghiţitură minusculă de vin.

288

Amanda Quick

Când li turnă un pahar de brandy şi o conduse pe coridorul larg spre bibliotecă, îşi dădu seama că degetele îi tremurau, însă Rainbird nu păru să observe. - Impresionant, nu-i aşa? spuse el când intrară într-o încăpere ticsită de cărţi şi dulapuri de sticlă de diverse mărimi şi forme. Vitrinele sunt toate închise ermetic şi au o atmosferă controlată individual, desigur. Aerul sărat e nociv pentru metalul vechi. - Intr-adevăr. Mattie se plimbă de la o vitrină la alta, ţinând în mână paharul de brandy, şi încercă să se arate interesa­ tă de pumnalele, săbiile, coifurile, scuturile şi armurile expuse. Se concentră pe respiraţie, încercând să se cal­ meze. Când sosea clipa să acţioneze, Mattie nu îşi putea permite să cedeze nervos din cauza stresului. Se opri în faţa unei vitrine în care se afla o singură armă, o sabie. - Asta e o piesă deosebită, remarcă Rainbird, care se postase în spatele ei. - Da. E posibil să fie sabia pe care am fost trimisă să o aduc. Tânăra fu încercată de vechea senzaţie familiară că zi­ durile se strângeau în jurul ei. Era prima dată când i se întâmpla ca o fiinţă umană să-i declanşeze atacul de claustrofobie, îşi zise. Lifturi, peşteri, stres, da. Dar nu o altă persoană. - E din secolul paisprezece, conform însemnărilor lui Paul, spuse Rainbird trecându-şi blând degetele peste linia gâtului ei. Din cel mai bun oţel spaniol. Mattie îi simţi răsuflarea caldă pe piele când mâna lui îi dezmierdă ceafa. Are şi un nume, să ştii. Valor. O armă bună merită să aibă un nume. - Am auzit că există şi o legendă legată de ea, îngăimă Mattie, care abia mai putea să respire. -A h , da. Vârfurile degetelor lui Rainbird o atinseră pe gât cu o blândeţe infinită. Ceva de genul că sabia ar fi periculoasă pentru oricine ar încerca să o revendice, în afară de cazul în care persoana respectivă ar răzbu­ na o trădare, nu? Un blestem fermecător, desigur, însă trădătorul, oricine ar fi fost acesta, e mort de câteva

O rază de speranţă

289

sute de ani. Şi la fel şi răzbunătorul căruia îi era sortit să ia sabia. -Aşa crezi? Un fior de spaimă îi coborî pe şira spinării când dege­ tele lui Rainbird alunecară peste umărul ei. -D a . Atât răzbunătorul, cât şi trădătorul sunt de mult sub pământ. Dar sabia a supravieţuit. Rainbird o mângâie pe braţ. E o armă superbă, nu-i aşa? O lamă cre­ ată pentru a ucide, nu pentru ceremonii. Observă linii­ le curate ale mânerului şi ale plăselelor. Fără ornamente inutile sau pietre preţioase. Sabia asta îmi aminteşte de tine, Mattie. Curată şi elegantă. Rece la exterior, dar călită în foc. Superbă. Mattie icni surprinsă când Rainbird veni şi mai aproape şi-şi strecură degetele sub gulerul cămăşii ei, apoi o sărută pe gât cu o fineţe incredibilă. Senzaţia de claustrofobie devenise atât de intensă, încât îi era aproa­ pe greaţă. - Mattie? Eşti foarte frumoasă, să ştii. Nu am mai cu­ noscut pe nimeni care să-ţi semene. In momentul în care se întoarse spre el, simţi cum limpezimea absolută a ochilor lui o atrăgea inexorabil, hipnotizând-o. Atunci îi înţelese secretul: Rainbird nu avea habar ce înseamnă conştiinţă sau remuşcare. Nu exista nimic dincolo de suprafaţă, exact aşa cum încer­ case să-i explice lui Hugh. Absolut nimic. Era un bărbat în stare să comită orice fărădelege fără nici o tresărire. Era în stare să-şi privească următoarea victimă direct în ochi şi să-i zâmbească. Acea revelaţie o făcu să-şi dea seama că Hugh era un om complet diferit. Nu o minţise niciodată, nici măcar în acea primă noapte, cu un an în urmă. Cu Hugh, o femeie ştia întotdeauna clar cum stăteau lucrurile, dacă nu se lăsa orbită de trecut. Când Hugh făcea dragoste, pasiunea lui era autenti­ că. Când te certa, ştiai că era furios. Când râdea, ştiai că era fericit. Când îşi lua un angajament, ştiai că avea să se ţină de cuvânt.

290

Amanda Quick

Iar dacă s-ar fi pregătit să te ucidă, ai fi ştiut. Nu ţi-ar fi zâmbit cu ochi seducători în timp ce apăsa pe trăgaci, întreaga răceală de coşmar a morţii iminente s-ar fi regăsit în privirea lui de lup. - Te găsesc la fel de fascinantă precum sabia din vitri­ na aceea, murmură Rainbird. în fond, nu e de mirare. Eşti o fiinţă creată pentru pasiune, iar sabia e un obiect creat pentru violenţă. Sexul şi violenţa sunt legate pen­ tru veşnicie. Două feţe ale aceleiaşi monede. Ai desco­ perit deja asta, Mattie? -N u. Nu, şi nu te cred. Nu sunt legate. Una e viaţă, iar cealaltă e moarte. - Ce inocentă eşti. Gura lui trecu din nou cu fineţe peste a ei. Ochii aîbaştri erau zâmbitori şi concentraţi. Sunt gata să pun pariu că nu ai fost iubită niciodată cum scrie la carte, Mattie Sharpe. Văd lipsa de experien­ ţă în ochii tăi. Eşti speriată, nu-i aşa? -D a . Ceea ce era prea puţin spus, reflectă Mattie. - Ziceam că între sexul autentic şi violenţa autentică există o legătură, dar asta nu înseamnă că-mi place să fac sex cu violenţă. Chiar dimpotrivă, Mattie. Sunt un bărbat căruia îi plac subtilităţile şi nuanţele. Apreciez lucrurile delicate, iar o femeie aşa ca tine e cu adevărat o creatură foarte delicată. Ai găsi în mine un amant foarte blând, foarte atent, foarte generos. M-aş ocupa de tine pe îndelete. Ţi-aş acorda tot timpul din lume. -T e rog... El o reduse la tăcere depunându-i pe buze un alt sărut uşor ca fulgul. Apoi, cu un zâmbet abia schiţat, o luă de mână şi o conduse de-a lungul verandei până la dormi­ torul principal. O rază argintie de lună cădea pieziş în încăpere, iar uriaşul pat alb din mijloc se profila ameninţător în umbră. - Cum rămâne cu Howard? - Howard n-o să ne deranjeze. Rainbird îi oferi zâm­ betul lui superb. Nu-ţi fie teamă, Mattie. Nu am de gând

O rază de speranţă

291

să te violez. Nu e stilul meu. Violenţa îşi are locul ei, însă locul acela nu e în dormitor. - Preferi să recurgi la puterea ta de seducţie? întrebă ea cu un surâs tremurat. - După cum ziceam, prefer subtilitatea. Degetul lui Rainbird alunecă în V-ul desenat de gulerul cămăşii ei. Şi îmi imaginez că orice femeie care a petrecut mai mult de zece minute cu Hugh Abbott e dornică să se bucure de puţină curtoazie. In special o femeie atât de sensibilă şi de frumoasă ca tine, Mattie. Ea închise ochii şi făcu un pas în spate. Senzaţia de greaţă era atât de acută, încât îi era teamă că avea să stri­ ce totul vomitând în toiul scenei de seducţie. -Te-ar deranja foarte tare dacă m-aş duce la baie? -Absolut deloc. O îndreptă galant spre uşa respectivă. în timp ce o ur­ mărea cu o expresie vag amuzată, degetele lui se ridicară la papionul negru pe care-1 purta la gât. Brusc, Mattie se întrebă dacă nu cumva Rainbird ştia deja despre panoul secret şi apucase să-l zidească. Poate că nu era decât un joc sinistru de-a şoarecele şi pisica. Dar nu avea încotro, trebuia să încerce. Era singura ei şansă de a evada. Gândul de a se întoarce în dormi­ torul unde o aştepta Rainbird era suficient pentru a-i tăia picioarele. închise uşa băii, aprinse lumina şi aruncă o privire rapidă în jur. Obiectele personale ale lui Rainbird erau aranjate pe blatul de marmură albă al chiuvetei: piep­ teni cu mâner de argint, after-shave şi apă de colonie scumpe, alături de o floare proaspătă de hibiscus intr-o vază de cristal. Când se uită în oglindă, aproape că nu recunoscu ima­ ginea femeii cu faţa palidă şi ochi mari, înspăimântaţi. Un sunet discret din dormitor o făcu să tresară. Trebuia să acţioneze acum. Fără să stea pe gânduri, învârti robinetul bateriei de argint, lăsând apa să curgă în chiuvetă. începu să deschidă sertarele, amintindu-şi că, după cum îi spusese Hugh, Paul Cormier avea lanterne peste

292

Amanda Quick

tot prin casă din cauza penelor de curent frecvente. Neîndoielnic pusese una şi în baie, din moment ce pe acolo urma să evadeze în caz de urgenţă. Cormier fusese un bun strateg, potrivit lui Hugh, iar Rainbird nu ar fi avut motiv să arunce un obiect atât de inofensiv precum o lanternă. O găsi în ultimul sertar de jos, lângă chiuvetă. Tra­ versă baia pentru a trage apa la toaletă, apoi, cu pantofii în mână, sări în cada de marmură şi apăsă panoul din perete aşa cum făcuse Hugh data trecută. Timp de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Mattie simţi presiunea copleşitoare a stresului. Pur şi simplu nu se putea întoarce în acel dormitor, avea să înnebunească dacă nu reuşea să fugă. Panoul se dădu la o parte fără un sunet. Mattie şopti în gând o rugăciune de recunoştinţă, îşi ridică fusta şi păşi în întuneric, bucuroasă că senzaţia de uşurare era suficient de puternică încât să-i alunge sentimentul tot mai intens de claustrofobie. Găsi butonul de închi­ dere şi îl apăsă, iar panoul alunecă silenţios la loc. în aceeaşi clipă se auzi o bătaie uşoară în uşa băii: - Mattie? Eşti bine? Mattie aprinse lanterna, se încălţă şi o luă la fugă pe coridorul secret. Ajunsă la uşa care dădea spre junglă, îşi ţinu respiraţia cât răsuci clanţa. Cum risca să fie întâmpinată de unul dintre pazni­ cii înarmaţi, stinse lanterna şi rămase perfect nemişcată preţ de un minut, aşteptând să i se adapteze vederea. Apoi ţâşni în junglă. Nu avea decât luna şi luminile casei după care să se ghideze. Solul moale şi umed îi înăbuşea sunetul paşi­ lor, dar şi aşa făcea mult prea mult zgomot. Din clipă în clipă unul dintre paznici avea să o audă, fără îndoială. Putea doar să spere că vuietul valurilor ce se izbeau de ţărm era destul de puternic. Intră în junglă având grijă ca luminile casei să rămâ­ nă mereu în spate, însă acestea păliră rapid pe măsură ce vegetaţia deasă se închidea în jurul ei. Era nevoită

O rază de speranţă

293

să se orienteze numai după sunetul oceanului şi lumina slabă a lunii, căci nu îndrăznea să aprindă lanterna. „Oceanul în stânga. Casa în spate. Tot înainte până traversezi pârâul“, îşi spuse. Vocea lui Rainbird, părând amplificată printr-un fel de megafon, răsună asurzitor în întuneric: -M attie, întoarce-te. Nu fugi. N-o să păţeşti nimic, îţi jur. Nu poţi supravieţui în jungla aia, Mattie. Sunt prea multe creaturi care te pot ucide, mai ales noaptea. Şerpi, de pildă. N-ai vrea să te trezeşti în strânsoarea unui şarpe gigantic, nu? Hugh îi spusese să nu-şi facă griji, deoarece nu existau şerpi în junglele de pe Purgatory, îşi aminti ea. Hugh nu o minţise niciodată. Rainbird era capabil să-ţi declare iubire veşnică în timp ce îţi tăia beregata. Merse înainte. Când luminile casei dispărură com­ plet, îndrăzni să aprindă lanterna pentru intervale scur­ te. La un moment dat se împiedică de un buştean căzut şi îşi dădu seama că acolo îşi agăţase bluza de mătase data trecută. Aşadar, era pe drumul cel bun. - Mattie, eşti în siguranţă cu mine. Te paşte o moar­ te oribilă acolo, în junglă. Crede-mă, Mattie. Nu vreau să-ţi fac rău. Vocea amplificată a lui Rainbird se auzea tot mai slab. Hugh îi spusese că ar fi fost practic imposibil să nu ni­ merească pârâul dacă păstra mereu oceanul în stânga. Oare trosniturile ce se auzeau în depărtare erau paşii urmăritorilor ei? Se luptă cu frunzele, se târî peste liane, împinse deo­ parte orhidee rare ca şi cum nu ar fi fost nimic mai mult decât nişte gunoaie care-i stăteau în cale. In cele din urmă se împiedică într-o liană şi căzu într-un genunchi. Când întinse o mână în faţă pentru a-şi recă­ păta echilibrul, degetele i se cufundară într-o apă curgă­ toare. Pârâul. Se întoarse orbeşte spre stânga. Acum nu mai trebuia decât să urmeze firicelul de apă până la cascade.

294

Amanda Quick

Fără îndoială, Rainbird îşi trimisese deja oamenii s-o caute. Poate presupunea că o luase spre ocean, evitând instinctiv jungla deasă. Se încumetă din nou să aprindă lanterna, însă desco­ peri că îi era mai uşor dacă nu-şi forţa ochii să se adap­ teze permanent de la întuneric la lumină şi invers. Prin urmare, îşi continuă drumul ghidându-se doar după razele lunii. Un vuiet familiar o făcu să-şi dea seama că se apro­ pia de cascade. Lungi pasul, sperând că nu avea să cadă şi să-şi scrântească glezna. Mai avea de traversat toate acele tuneluri. O, Doamne, tunelurile! Şi mai departe ce avea să facă? se întrebă mohorâ­ tă. Presupunând că scăpa cu viaţă din peşteri, nu putea să rămână la nesfârşit în sanctuarul lui Cormier. Avea să moară de sete şi de foame. însă de problema asta putea să se ocupe mai târziu, deocamdată era important să sca­ pe de vampirul cu ochi albaştri din superba vilă albă. Mai bine murea în peşteră decât să servească drept momeală în capcana destinată lui Hugh. N-avea nici un dubiu că exact acesta era planul lui Rainbird. Trecu şi prin ultima barieră de verdeaţă şi se opri brusc la vederea magnificelor cascade gemene scăldate în lumina argintie a lunii. Era o privelişte ireală care o făcu să vibreze în adâncul sufletului. Existau lucruri pe pământ care aveau să reziste milioane de ani după dispariţia lui Jack Rainbird. Şi care o puteau apăra de el în acele clipe. Puse piciorul pe una dintre pietrele umede şi alu­ necoase care mărgineau bazinul de apă înspumată, în seara aceea nu putea să cadă. Hugh nu era acolo să o prindă. Totuşi, de data asta nu încerca să ţină în echilibru poşeta şi o plasă plină cu conserve şi sticle de apă mi­ nerală. De data asta era ceva mai uşor. De data asta era mai hotărâtă. Cu un echilibru perfect, sări de pe ultima piatră şi trecu pe sub perdeaua de apă până în gura întunecată

O rază de speranţă

295

a peşterii, apoi aprinse lanterna ca să caute pe pereţi marcajele lăsate de Cormier. Acum urma partea cu adevărat dificilă, când trebuia să traverseze prin beznă, de una singură, toate acele tu­ neluri întortocheate. Era mai rău decât în orice lift aglomerat, dar mult mai rău ar fi fost să ţină piept încercărilor lui Jack Rainbird de a o seduce într-o încăpere alb cu argintiu. Totul era relativ. De două ori o luă pe culoare greşite, însă de fieca­ re dată reuşi să se întoarcă şi să găsească micile semne albe de pe pereţi. In mai multe rânduri simţi nevoia să închidă ochii, dar nu îndrăzni, temându-se să nu rateze vreun marcaj. Stomacul îi era strâns în noduri. Inima îi bubuia, iar lanterna ameninţa să-i cadă din palmele umede. Dar nu se putea întoarce. Singura direcţie era înainte. Traversa­ rea acelor tuneluri semăna în mare măsură cu trecerea prin viaţă fără un talent anume, îşi spuse Mattie. Nu pu­ teai decât să mergi înainte până găseai drumul cel bun. Era foarte aproape de a izbucni în plâns, convinsă că undeva cotise greşit şi urma să dispară pentru tot­ deauna în beznă, când simţi o adiere de aer proaspăt dinspre ocean. - O, Doamne! strigă ea grăbind pasul. Aerul purta cu el gustul înţepător al sării. Totul avea să fie bine, cel puţin o vreme. Rainbird şi oamenii lui nu aveau s-o găsească niciodată acolo. Din păcate, nimeni altcineva nu avea s-o găsească, se gândi ea abătută. Mai devreme sau mai târziu trebuia să-şi asume riscul de a se întoarce, dar spera că Rainbird avea să renunţe la căutări, presupunând că fie scăpase, fie se înecase în mare sau murise undeva în junglă. Avea să facă planuri pentru evadarea de pe insulă odată ce-şi revenea după această primă tentativă nebu­ nească de a-şi recăpăta libertatea. Deja fugea cât o ţineau picioarele când ajunse la intrarea în grota uriaşă în care ea şi Hugh speraseră

296

Amanda Quick

să găsească barca lui Cormier. Lumina lanternei stră­ punse bezna din faţa ei, dând la iveală micul bazin natural. Primul lucru pe care îl observă fu că de data asta era şi o barcă legată acolo. Un iaht rapid, elegant, ce părea foarte puternic. Nu apucă să se întrebe ce căuta ambarcaţiunea în grotă, că braţul unui bărbat apăru din întuneric şi se închise precum un ştreang de oţel în jurul gâtului ei. Mattie încercă să ţipe, dar sunetul fu rapid înăbuşit. Când scăpă lanterna în încercarea zadarnică de a se lupta cu atacatorul, simţi vârful unui cuţit zgâriindu-i pielea în semn de avertizare. - La naiba, spuse Hugh, lăsând jos cuţitul. E Mattie.

capitolul 19 Mattie se aşeză pe o geantă de voiaj lângă Silk Taggert, care verifica tacticos un pistol, şi îl privi pe Hugh plimbându-se de colo, colo ca un lup agitat. Expresia ameninţătoare de pe chipul lui aspru îi aminti de cea din seara când îl chemase să o salveze din barul din Seattle. Doar că acum era de o mie de ori mai sumbră, decise Mattie. Hugh era ca o grenadă aşteptând să fie detonată, o sabie aşteptând să fie scoasă din teacă. - Eşti sigură că nu te-a rănit? întrebă el pentru a cincea sau a şasea oară. -N u m-a rănit. Ţi-am zis, a recunoscut că te caută, apoi mi-a servit o cină minunată. Mi-a spus că e vegeta­ rian, dar eu nu l-am crezut. Nici pentru o clipă. - Şi mai departe? -M ai departe m-a dus să văd colecţia de arme vechi a lui Cormier. Mattie îi recitase deja de mai multe ori întreaga poveste. - Apoi te-a dus în dormitor. Blestematul! - Nu se poate spune că m-a târât până acolo, îi explică ea răbdătoare. Era sigur că m-a fermecat, iar eu nu m-am

O rază de speranţă

297

grăbit să-l contrazic. Adevărul este că m-am dus cu el pentru că mi-am amintit de panoul din baie. Mi-a fost destul de uşor să mă retrag acolo pentru un minut sau două. Să zici că ai nevoie la baie e cea mai tare scuză din lume. Iar Rainbird nu avea de ce să se opună, căci uşa dormitorului era singura ieşire vizibilă. - Bine gândit, Mattie, interveni Silk. Potoleşte-te, şe­ fule. S-a descurcat grozav şi e aici, teafără şi nevătămată. Asta e tot ce contează. Şi a dovedit un curaj demn de toată lauda, dacă îmi dai voie să ţi-o spun. Acum tu şi cu mine avem treabă, adăugă el vârând un cartuş în arma automată. -A m să-l ucid. -D a . Ştiu. Dar mai întâi trebuie să ajungem la el. Silk îi aruncă o privire piezişă lui Mattie. La cum văd eu lucrurile, acum avem nişte informaţii grozave din inte­ rior. Mult mai mult decât ce ştiam acum o oră. - O, Doamne, suspină ea. Nu vă vreau implicaţi în alte acţiuni violente. - E cam târziu să-ţi faci griji pentru asta, spuse Silk blând. Nu te mai agita, că ai să te alegi cu un ulcer. O să se termine cât ai zice peşte, după care o s-o ştergem cu toţii de pe blestemata asta de insulă. Ar merge însă mai repede dacă ne-ai putea da nişte detalii. Mattie se uită la el, apoi la Hugh, şi îşi dădu seama că nu ar fi putut să facă nimic pentru a-i împiedica. Următoarea opţiune disponibilă era să le dea o mână de ajutor. -M ă tem că nu prea am fost atentă la genul ăsta de chestii. -încearcă doar să-ţi aminteşti şi să numeri câţi oa­ meni ai văzut şi unde se aflau. - E i bine, m-a surprins constatarea că nu are atât de multe gorile în jurul lui cum m-aş fi aşteptat. Doar vreo cinci, şase. M-am tot întrebat unde îi era armata de ocupaţie. Hugh se opri la marginea bazinului cu apă întuneca­ tă şi îşi aţinti privirea în el.

298

Amanda Quick

-Ţi-am zis. Nu există nici o armată de ocupaţie pe Purgatory. Nici nu e nevoie. Rainbird e de partea guver­ nului, ai uitat? -A tât cât există, adăugă Silk. N-a fost niciodată mare lucru de capul guvernului de pe insula asta. E unul din­ tre motivele pentru care lui Cormier i-a plăcut aici. - Corect, zise Hugh. Manevra lui Rainbird a fost una clasică. A organizat o scurtă demonstraţie de forţă, a împărţit câteva pistoale şi a creat foarte multă confuzie cu un grup de oameni bine pregătiţi, profitând de lipsa unei rezistenţe organizate. Când s-au liniştit apele, Rain­ bird reuşise să încheie o înţelegere cu persoanele aflate oficial la conducere. Probabil le-a garantat că va creşte de trei sau chiar patru ori baza de impozitare a insulei, cu o creştere proporţională a salariilor pentru şefii cei mari şi toţi ceilalţi care au cooperat. Pe termen lung, banii sunt întotdeauna un argument mai convingător decât pistoalele. - Da, întări Silk. Poţi atrage atenţia cuiva cu un pis­ tol, dar cu bani îl poţi păstra de partea ta. - Dar Rainbird ce are de câştigat din asta? întrebă Mattie. -U n refugiu sigur. Probabil are nevoie de aşa ceva ca să-şi extindă interesele de afaceri. Doar Dumnezeu ştie în ce s-o fi băgat acum. Purgatory e locul perfect. O insulă minusculă, independentă politic, complet lip­ sită de importanţă strategică, un paradis în care poate să stea relaxat şi să-şi conducă imperiul. - Probabil a pus ochii pe Purgatory acum câţiva ani, după ce şi-a dat seama că Paul se stabilise aici. Silk se în­ toarse spre Mattie: Oricum, ăsta e unul dintre motivele pentru care n-ai văzut o întreagă armată mişunând în jurul vilei. Dar mai există şi altul. - Hugh mi-a explicat că Rainbird nu are încredere în nimeni, aşa că nu vrea prea mulţi oameni în preajmă. - E al naibii de greu să găseşti chiar şi cinci sau şase oa­ meni în care să ai suficientă încredere cât să-ţi laşi viaţa în mâinile lor, zise Hugh. Rainbird îşi forţează norocul

O rază de speranţă

299

ţinând atâţia, şi o ştie şi el. Probabil intenţionează să mai reducă din ei imediat ce se va simţi în siguranţă. Înfiorată, Mattie îşi împreună mâinile. - In regulă, lăsaţi-mi o clipă să mă gândesc. înăuntru era Howard. Era singurul în afară de Rainbird care se afla efectiv în casă. Poartă un pistol prins la şold, ca tipii din westernuri. Şi mai era Goody, care mă aştepta în căsuţa de pe plajă din St. Gabe. - Drace, mormăi Hugh. Şi pe el am să-l omor. -Taci, şefule, ripostă Silk. Tu încă nu gândeşti lim­ pede. Lasă-ne pe mine şi pe Mattie să discutăm până te calmezi. Continuă, scumpo. - Păi, mai era şi pilotul. Pe măsură ce reuşea să se concentreze, Mattie desco­ peri că-şi amintea o mulţime de detalii. Atâţia ani de lecţii de artă şi munca ei la galerie îşi spuneau cuvântul. Avea un simţ al observaţiei deosebit, se gândi ea mân­ dră când îşi încheie raportul. Se uită la Hugh, aşteptând să fie lăudată, însă primi doar o privire mânioasă care în alte împrejurări ar fi îngheţat-o pe loc. - Bravo, Mattie. Silk îi dădu o palmă peste spate care aproape o răsturnă. Unul dintre cele mai bune rapoarte de spionaj pe care le-am auzit vreodată. Asta o să ne uşureze considerabil sarcina, nu-i aşa, Hugh? - Drace, mormăi acesta din nou. -U neori vocabularul lui e cam limitat, îi explică Silk lui Mattie. -A m observat. Mi-a spus cândva că este un semn de stres. -C h iar aşa? rânji Silk. Stres, deci? Şi eu care în tot acest timp am crezut că pur şi simplu nu a învăţat nici­ odată să se poarte. Hugh se răsuci pe călcâie şi reîncepu să se plimbe agitat prin grotă. -N u putem acţiona împotriva lui Rainbird până nu o scoatem pe Mattie de aici. - O să ne ia două sau trei ore să o ducem pe Hades. Alte două sau trei să ne întoarcem. Dacă aşteptăm atât de mult, vom pierde o mare parte din avantajul pe care

300

Amanda Quick

îl avem în momentul de faţă, remarcă Silk. Ştii şi tu asta, şefule. In mod evident, Rainbird încă nu ştie că ne aflăm pe insulă. Şi-a împrăştiat oamenii peste tot în căutarea lui Mattie. Asta înseamnă că mai izolat de atât nu o să fie niciodată. - Ştiu, ştiu, mârâi Hugh, îndesându-şi mâinile în buzunarele de la spate ale blugilor. Dar nu-mi place. Dacă noi doi păţim ceva, Mattie va rămâne prizonieră aici. - Poate lua barca. - Şi ce să facă Mattie cu ea? tună Hugh. Este o fată de la oraş. Ce ştie ea despre bărci sau navigaţie? Cum o să pornească motorul, darămite să ajungă înapoi pe Hades? - Scuză-mă, murmură ea dregându-şi vocea. Ţin doar să subliniez că, deşi sunt o fată de la oraş, oraşul respec­ tiv e Seattle. Tatăl meu are o barcă pe care atât Ariei, cât şi eu am învăţat s-o manevrăm încă din copilărie, în plus, sunt în stare să citesc o hartă de navigaţie şi nu m-aş pierde de aici până pe Hades dacă ar trebui să mă descurc singură. - Ei, fir-aş al naibii, exclamă Silk pe un ton de pro­ fundă admiraţie. Hugh îi aruncă lui Mattie o privire indescifrabilă. - Chiar aşa? - Da. însă nici nu mă gândesc să plec fără voi. Hugh, trebuie să existe o soluţie mai bună pentru a rezolva problema cu Rainbird. Nu-mi place ideea ca voi doi să-i înfruntaţi singuri pe el şi pe soldăţeii cu pretenţii de bărbaţi pe care îi are în jurul lui. - Dar nu ne pasă de soldăţei, zise Hugh. în locul furi­ ei iniţiale, glasul lui avea un ton îngheţat, lipsit de orice urmă de emoţie. Singurul pe care trebuie să-l eliminăm e Rainbird. După ce el dispare, soldăţeii se vor risipi imediat. Nu e nimic de capul lor fără un lider. - Cum o să intraţi în casă? întrebă Mattie, dându-şi seama că nu-i putea convinge să renunţe. -Ţi-am spus, Cormier a construit o mulţime de ieşiri de urgenţă, care funcţionează la fel de bine şi ca intrări secrete. Hugh îşi trecu o mână prin păr, încruntându-se

O rază de speranţă

301

gânditor. O vom folosi pe cea din bucătărie de data asta. - Eu unul sunt de acord, spuse Silk. Intrăm, ie­ şim şi o ştergem de pe insulă înainte să apuce cineva să se dumirească exact ce s-a întâmplat. Vom lua cina pe Hades. - Sunteţi siguri că nu există nici o altă cale de a face asta? Nu aţi putea să cereţi ajutor? -H ei, te avem pe tine, Mattie Sharpe, rânji Silk. Până acum te-ai dovedit mai folositoare decât o întreagă companie de puşcaşi marini. - I n regulă, spuse Hugh hotărât. Ai dreptate, Silk. E cea mai bună şansă care o să ni se ofere vreodată. Să-i dăm drumul. Mattie se ridică în picioare. - Hugh? - Da, drăguţă? Era aşezat pe vine lângă o grămadă de echipamente, cu spatele spre ea. - Promite-mi că nu o să-ţi asumi nici un risc prostesc. Până şi ei i se păru o cerere stupidă. Fireşte că avea să-şi asume riscuri. - Sigur, drăguţă. Fără riscuri prosteşti, zise el, după care îşi înfipse un cuţit în bocanc şi îşi verifică revolverul. - Te iubesc, îi şopti Mattie. - Şi eu te iubesc, drăguţă, spuse Hugh absent. Atenţia îi era în mod evident concentrată asupra pre­ gătirilor, nu asupra cuvintelor pe care tocmai le rostise cu atâta lejeritate. Mattie zâmbi. Nici măcar nu-şi dădea seama că era prima dată când o spusese cu voce tare. Individul putea fi tare greu de cap uneori. -Ştiu , murmură ea. Nu am fost sigură până de cu­ rând, dar acum ştiu. El îi aruncă o privire surprinsă, apoi se posomori. - Era şi timpul. - Da. Situaţia a fost cam confuză în ultima vreme. -D o ar pentru că ai fost tu confuză, replică el fără menajamente.

302

Amanda Quick

- S-ar putea să ai dreptate. Dar fii atent. Şi tu, Silk. M-ai auzit? Nu vreau să faci nimic care să îţi întrerupă prematur glorioasa carieră artistică. Silk îi ciufuli părul cu laba lui uriaşă când Mattie se duse la el şi îl îmbrăţişă strâns. - Hei, nu-ţi face griji pentru mine, Mattie Sharpe. Tu şi cu mine o să ne îmbogăţim împreună. Iţi promit. - N-aveţi decât să discutaţi altă dată despre ce veţi face cu banii câştigaţi în mod ilicit, bombăni Hugh pornind spre tunelul care ducea la cascade. Hai să terminăm mai întâi cu treaba asta. - De-acord, şefule. Mattie îi privi pe cei doi bărbaţi dispărând, silenţioşi ca nişte stafii, în peşterile din Purgatory. Apoi se aşeză să-i aştepte.

Hugh auzi voci în grota din spatele cascadelor geme­ ne şi înţelese că trebuiau să-i elimine pe doi dintre cei şase bărbaţi care alcătuiau garda de corp a lui Rainbird înainte de a-şi continua drumul spre vilă. Nu era cazul să-i menţioneze acest detaliu lui Mattie, se gândi el. Stinse lanterna şi-l aşteptă pe Silk să i se alăture. -D oi? - Da, aşa cred. - Se pare că vor să caute prin peşteri. - Neghiobii. După o clipă de reflecţie, Hugh sugeră: Ce-ar fi să-i lăsăm să se rătăcească pur şi simplu? - Probabil nu sunt chiar atât de idioţi. Vor folosi o frânghie sau ceva de genul ăsta. - Frânghie, zici? Atunci să sperăm că au destulă cât să se spânzure singuri. Urmat de tovarăşul său, Hugh păşi într-un tunel care se desprindea din cel principal. Oricine ar fi venit pe acolo ar fi fost nevoit să treacă pe lângă ei. O lanternă pâlpâi pentru o clipă pe coridorul prin­ cipal. Primul bărbat în uniformă înainta derulând o frânghie după el. - Vezi ceva, Mark? strigă o voce. - Nimic. Nu-mi dau seama dacă a fost pe aici.

O rază de speranţă

303

- Probabil că deja s-a rătăcit zdravăn. Rainbird o să fie furios. Mark se opri şi strigă pe coridor: - Domnişoară Sharpe, dă un semn dacă mă auzi. N-ai de ce să-ţi fie teamă. Te scoatem noi de aici. Vocea lui reverberă de pe pereţii grotei. Hugh îşi studie victima. Mattie avea dreptate. Puştiul era prea tânăr ca să se joace de-a mercenarul. Pe de altă parte, Rainbird avea talentul de a atrage în jurul său tineri plini de entuziasm care visau să devină eroi. Se gândea la propriile vise din tinereţe când ieşi pe coridor şi trânti patul pistolului în creştetul mercenaru­ lui ghinionist. Când Mark se prăbuşi la pământ fără un sunet, Hugh îl târî pe coridorul lateral. - Mark? Vocea de la celălalt capăt al frânghiei nu era neliniş­ tită. Doar curioasă. Silk întinse mâna şi trase uşor de frânghie, ca şi cum Mark încă s-ar fi mişcat. -Vezi ceva? Raza unei alte lanterne străpunse bezna de pe coridorul principal. Haide, Mark. Ce se petrece? Unde eşti? Eşti bine? Silk trase din nou de frânghie, ducând-o mai adânc în peşteră. Cel de-al doilea tânăr înainta lent, ca un peşte circumspect ce urma o momeală. Când trecu pe lângă tunelul lateral, Hugh ieşi şi repetă figura cu patul revolverului. - L-am rezolvat, anunţă el. îl trase în tunelul secundar, iar Silk se folosi de frân­ ghie ca să-i lege fedeleş pe cei doi. - Ei bine, asta ne îmbunătăţeşte uşor şansele, observă Silk când trecură de cascade. Cu puţin noroc, restul o să mai bâjbâie o vreme prin junglă şi nu va trebui să ne intersectăm cu ei. - Mai rămâne Howard, rafinatul bucătar vegetarian. Luna dispăruse aproape complet când Hugh şi Silk traversară pe pietrele de la baza cascadelor şi găsiră pârâ­ ul. în aerul cald plutea o apăsare familiară. Hugh simţi ploaia ce se pregătea să cadă.

304

Amanda Quick

Merseră de-a lungul pârâului până când zgomotul oceanului se auzi clar, apoi cotiră la dreapta. înaintară prin junglă mai mult sau mai puţin orbeşte până când sub ochi le apărură luminile vilei. - Nu-i nici o problemă, remarcă Silk. Avem parte de camuflaj chiar până la zidurile casei. - Să mergem. Hugh bâjbâi puţin în căutarea intrării secrete care dădea spre cămară, căci trecuseră câţiva ani de când Cormier îi oferise un tur detaliat al vilei albe. în cele din urmă găsi panoul acoperit de o tufă de crini. Dincolo de uşă, un şir scurt de trepte îi duse în căma­ ra cufundată în întuneric. Hugh îndrăzni să folosească lanterna suficient cât să îşi facă o idee unde se aflau conservele, sticlele de alcool şi diversele provizii. Când găsi panoul de siguranţe electrice apăsă butoanele, în­ trerupând curentul în întreaga casă, apoi deschise uşa cămării într-o beznă deplină. Se furişă în bucătărie şi, alături de Silk, se puse pe aşteptat. - Ce naiba? De pe verandă răsună vocea iritată a lui Rainbird. - S-a luat curentul, domnule colonel. Mă duc să veri­ fic panoul. Probabil a sărit o siguranţă. - Ia legătura cu restul şi spune-le să se întoarcă imedi­ at la vilă, se răsti Rainbird. - Dar sunt sigur că e doar o problemă cu siguranţele, sau poate ceva la generator. Mă pricep destul de bine la chestiile astea, domnule colonel. -A m zis să-i chemi pe ceilalţi. Fă-o acum, Howard. Şi caută nişte lanterne. - Da, domnule. Cred că e una în bucătărie. Ghemuit în spatele unei mese, Hugh ascultă bocă­ nitul ghetelor pe pardoseală. Redutabilul Howard se grăbea să îndeplinească ordinele şefului. -A l meu e, spuse Silk într-o şoaptă aproape inaudibilă. Hugh încuviinţă din cap, iar tovarăşul său străbătu scurta distanţă până în cămară.

O rază de speranţă

305

Howard apăru de după marginea mesei, smucind ser­ tarele şi băgând mâna orbeşte în ele. In cele din urmă, privirea îi căzu asupra lui Hugh. - Bună, spuse acesta agreabil. Howard căscă larg gura şi se pipăi după pistol, mo­ ment în care Silk ieşi din cămară şi îi dădu una peste cap, trântindu-1 la podea. - Stai cu ochii pe intrarea principală, murmură Hugh. Dacă se întorc ceilalţi, probabil pe acolo vor veni. - De-acord. Transmite-i salutări lui Rainbird. Spune-i că-mi pare teribil de rău că nu a murit acum şase ani. - Aşa am să fac. Hugh traversă rapid camera de zi până în hol. Toate camerele dădeau spre verandă, unde se afla Rainbird. Judecând după direcţia din care îi dăduse ordine lui Howard, biblioteca era probabil cel mai bun loc din care să declanşeze atacul, îşi zise Hugh. Imediat ce intră în bibliotecă, îşi dădu seama că avuse­ se dreptate. Prin uşile de sticlă deschise îl văzu pe Rain­ bird stând în picioare, cu mâinile sprijinite pe balustradă. Scruta întunericul din faţa lui, în mod evident căutându-i pe soldaţii care ar fi trebuit să se întoarcă în pas alergător din misiunea de căutare a lui Mattie. - Howard? Nu i-ai chemat încă? Fir-ar să fie, ţi-am zis să te mişti, băiete. Nu-mi place chestia asta. Ceva e în neregulă. Vreau ca toţi oamenii disponibili să se întoar­ că în clipa asta. Rainbird ezită când nu primi imediat un răspuns. Howard? - Howard e ocupat. Ştii cum e, ai mereu o groază de muncă la bucătărie. Hugh ieşi pe verandă cu revolverul în mână. - Abbott. Rainbird se răsuci pe călcâie, întinzând mâna după pistolul băgat la curea. Hugh ridică brusc piciorul în aer, încercând să loveas­ că arma. O nimeri cu vârful bocancului exact în clipa în care Rainbird dădea să ţintească şi o trimise în zbor peste balustradă.

306

Amanda Quick

- La fel de rapid ca întotdeauna, nu-i aşa? Rainbird îi zâmbi uşor, coborând încet mâna. - Nu chiar. Dar suficient cât să fac treaba asta. -A şa crezi? Erai bun, Abbott, dar eu am fost întot­ deauna puţin mai rapid decât tine, ai uitat? Şi, spre deosebire de tine, eu am continuat să mă antrenez în ul­ timii şase ani. în plus, ştim amândoi că nu eşti suficient de dur cât să tragi într-un om neînarmat. Asta a fost dintotdeauna cea mai mare slăbiciune a ta, Abbott. Asta şi faptul că nu prea eşti în stare să urmezi ordinele. -V rei să spui că n-am fost în stare să cad în cursa pe care ne-ai întins-o la Los Rios? De ce ai făcut-o, Rain­ bird? Asta e singura chestie pe care nu am reuşit nici­ odată să o înţelegem. Ce anume aveai de câştigat ca să merite un asemenea gest? -B an i, desigur. O grămadă de bani. Iar momentul nici că ar fi putut fi ales mai bine. Tu, Cormier, Silk şi restul deveniserăţi prea greu de controlat. Puneaţi prea multe întrebări despre misiunile în care vă trimiteam. Soldaţii care pun sub semnul întrebării ordinele primi­ te sunt inutili pentru un bun comandant. - Aşa că ai decis să te descotoroseşti de noi. Presupun că e perfect logic din punctul tău de vedere. Hugh zâm­ bi mohorât. A fost inteligent din partea ta să-ţi înscenezi propria moarte când ţi-ai dat seama că unii dintre noi scăpaseră cu viaţă din ambuscadă. Ştiai că am fi venit să te căutăm. - Cormier a crezut că vede o fantomă când am intrat pe uşă, spuse Rainbird zâmbind. Să ştii că şi bătrânul s-a dovedit surprinzător de rapid. Chiar apucase să pună mâna pe vechiul lui Beretta până să-l împuşc. -Ştiu. - Deci tu ai fost cel care l-a găsit! M-am întors să îmi şterg urmele mai târziu, după ce obţinusem puterea pe insulă. Mi-am dat seama că mai trecuse cineva pe aici. Erau urme de paşi în balta de sânge, două maşini închi­ riate parcate în apropiere şi nici ţipenie de om. Apoi mi-a ajuns la urechi vestea că îl cauţi pe ucigaşul lui Cormier. Odată ce începi o treabă nu te mai dai bătut

O rază de speranţă

307

până n-o termini, asta trebuie să recunosc, Abbott. Am ştiut că va trebui să vă elimin, şi pe tine şi pe Silk şi pe femeia aceea. - Şi pe un biet ticălos pe nume Rosey. Rainbird ridică nepăsător din umeri. - Ştia prea multe şi avea de gând să vândă informaţia. -A i avut dreptate într-o privinţă. Nu aş fi încetat să caut până nu aş fi descoperit cine l-a ucis pe Paul. - Da. Asta am înţeles de la bun început, oftă Rainbird. - A fost o greşeală că l-ai ucis pe Cormier. Dar a fost o greşeală şi mai mare că ai implicat-o şi pe Mattie în asta. -A h , da. Foarte interesantă domnişoara Sharpe. Te felicit pentru ea, Abbott. E o femeie pe gustul meu. Curajoasă şi inteligentă. Are un oarecare stil. îmi place asta. M-a surprins destul de tare faptul că te-a dus min­ tea să o apreciezi. Nu ai fost niciodată genul capabil să înţeleagă sau să admire subtilitatea la o femeie. - Poate că învăţ încet, dar în cele din urmă tot pricep. - Şi ai învăţat să ucizi un om cu sânge rece? - Cred că în cazul tău am să mă descurc. Rainbird rânji, părând sincer amuzat. -N u, Abbott, nu prea cred. O să-ţi piară curajul în ultima clipă. O ştim amândoi. în clipa aceea sunetul unui foc de armă sfâşie bezna junglei, iar glonţul spulberă sticla uşii din spatele lui Hugh. El trase peste marginea balustradei şi sări să se adăpostească în biblioteca întunecată. Rainbird reacţionă într-o clipită, înşfăcându-şi cuţi­ tul din bocanc şi aruncându-se după el. Hugh se răsuci pe călcâie şi ridică revolverul, dar nu se mişcă suficient de repede. Ca de fiecare dată, reflexele incredibile ale lui Rain­ bird îi salvară pielea. Se prăbuşi cu toată greutatea peste Hugh şi căzură amândoi laţi pe podeaua bibliotecii. Ceva tăios spintecă braţul lui Hugh. Simţi revolverul căzându-i din mână, apoi se rostogoli rapid pentru a se feri de cuţitul lui Rainbird.

308

Amanda Quick

Rainbird veni după el, izbindu-1 sălbatic cu picioa­ rele. Bocancul lui îl nimeri pe Hugh în braţul drept, făcându-1 să-şi piardă controlul asupra muşchilor. Se auziră mai multe pocnete din capătul îndepărtat al casei. Silk era prins într-un schimb de focuri cu indi­ vidul care trăgea din junglă. Un alt glonţ ajuns în bibli­ otecă trimise o ploaie de cioburi ascuţite peste Hugh şi Rainbird. Hugh văzu cuţitul din mâna adversarului său scânte­ ind pentru o clipă în întuneric. Se smuci într-o parte, pipâindu-se frenetic în încercarea de a-şi scoate propriul cuţit din bocanc. Nu avu timp să ajungă la el, căci Rainbird se năpusti din nou asupra lui. Rainbird fusese dintotdeauna mai rapid. Mai rapid şi infinit mai necruţător, pentru că îi făcea de-a dreptul plăcere să joace rolul de înger al morţii. Hugh se târî în spate, simţind că începea să-şi poa­ tă controla din nou braţul drept. Evită la limită o altă lovitură de cuţit când se ridică în picioare, cu spatele lipit de o vitrină. Fără să se uite, sparse peretele de sticlă cu mâna goală şi pipăi împrejur. Marginile ciobite ale sticlei i se înfipseră adânc în carne, iar sângele începu să-i şiroiască pe braţ. Degetele lui se închiseră pe mânerul unei săbii exact când Rainbird se năpusti să îi dea lovitura fatală. Hugh smulse sabia din vitrină. Deşi era surprinzător de grea, o putea mânui fără efort, de parcă ar fi fost făcută anume pentru el. împinse lama înainte şi în sus exact când adversarul său zbură fulgerător spre el prin aer. în clipa următoare, sabia se înfipse în pieptul lui Rainbird. Un urlet zguduitor sfâşie întunericul, apoi se lăsă o tăcere nefirească. Timp de câteva secunde Hugh se holbă la cadavru. Ridică privirea când îl auzi pe Silk tropăind pe coridor şi intrând în bibliotecă. - E mort? - Da. De data asta e mort.

O rază de speranţă

309

- Era şi cazul. Silk miji ochii în întuneric. Eşti bine? -D a . -A m ştiut dintotdeauna că eşti mai rapid decât el. Aveai doar nevoie de motivaţia potrivită, atâta tot. Haide, şefule. Trebuie s-o ştergem de-aici înainte să se întoarcă restul soldăţeilor. Mattie o să ne spânzure dacă întârziem. - Nu aveam de gând să stau prea mult pe aici. Hugh îşi dădu seama că încă ţinea arma în mână. Co­ borî privirea. Era cea pe care voia s-o cumpere Charlotte de la Cormier, sabia numită Valor. „Moarte oricui va îndrăzni să mânuiască lama până nu va ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va fi spăla­ tă în sângele trădătorului.“ -V rei s-o iei cu tine? întrebă Silk, care pornise deja spre uşă. - Aş putea. Charlotte o să se bucure să şi-o adauge la colecţie. Şi cred că Paul şi-ar fi dorit să ajungă la ea. Nu avea nici un rost sâ-i explice lui Silk că Valor fu­ sese eliberată de blestem, decise Hugh pe când îşi urma prietenul pe hol. Nu îşi putea explica nici lui însuşi de ce simţea astfel. Se opri scurt în uşă şi aruncă o privire spre cadavrul trădătorului. Rainbird zăcea întro baltă de sânge care se tot lăţea. Hugh îşi aminti brusc o altă profeţie de de­ mult. Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. - Ştii, Silk, mă bucur al naibii că tu şi cu mine ne-am trezit la realitate acum câţiva ani şi am decis să ne ori­ entăm spre cu totul alte profesii. Nimeni nu rămâne destul de rapid la nesfârşit.

capitolul 2 0 Mattie stătea pe plajă şi privea balizele ce se legănau pe apa întunecată. Luminile căsuţei lui Hugh sclipeau în spatele ei, dar nu se întoarse spre ele. Câtă vreme Hugh vorbea la telefon cu Charlotte Vailcourt, ea voia să reflecteze în linişte.

310

Amanda Quick

Nu că nu i s-ar fi oferit deja răgaz suficient să-şi treacă în revistă gândurile în timp ce aşteptase, torturată de teamă, în peştera de pe Purgatory. Scurtul interval cât Hugh şi Silk fuseseră plecaţi i se păruse o eterni­ tate. Când apăruseră într-un final cu sabia însângerată pe nume Valor, Mattie înţelesese ce se petrecuse. Şi nu ceruse explicaţii. Fără un cuvânt, bandajase braţul sângerând al lui Hugh, în timp ce Silk pregătise iahtul. Porniseră la drum în mai puţin de zece minute. Nimeni nu vorbise prea mult pe parcursul călătoriei îndelungate până pe Hades, unde îşi petrecuseră ultimele ore ale nopţii la doctorul local, care se ocupase de braţul lui Hugh. Ador­ miseră toţi trei complet epuizaţi, se treziseră devreme şi porniseră spre St. Gabriel înainte de ivirea zorilor. In tot acest timp Mattie nu spusese nimic despre planurile ei. Aşteptase ocazia potrivită. - Mattie? Vocea lui Hugh răsună blând în întuneric. Ea se întoarse şi îi zâmbi. - Ai reuşit să-i satisfaci curiozitatea mătuşii Charlotte? - Da. Pe cuvânt, femeia aia nu se mai satură să pună întrebări. Dar cred că totul e sub control acum. Tipul care a intrat în apartamentul tău s-a trezit din comă. Refuză să vorbească, însă poliţia îl are la mână cu două sau trei capete de acuzare solide, inclusiv intrare prin efracţie şi atac cu o armă letală. Tu şi Evangeline i-aţi făcut o figură, nu glumă. - Femeile de afaceri independente trebuie să fie capa­ bile să-şi poarte de grijă. -N u eşti o orăşeancă fraieră şi plângăcioasă, am impresia. - Sunt dură ca piatra, îl asigură ea. - Ei bine, eu n-aş merge chiar atât de departe, spuse el rânjind. Anumite părţi din tine sunt foarte, foarte moi. Treci încoace, micuţa mea orăşeancă neştiutoare. -M ă bucur atât de mult că s-a terminat, murmură Mattie cuibărindu-se în braţele lui. Orele pe care le-am

O rază de speranţă

311

petrecut aşteptându-te în grota aceea au fost cele mai negre din viaţa mea. - S-a terminat, drăguţă. In sfârşit s-a terminat. Ii ridică faţa spre el şi o sărută cu pasiunea incandes­ centă care-i devenise deja familiară lui Mattie. Hugh o iubea. Era sigură de asta. Toată tensiunea care îi întinsese la maximum nervii în ultimele câteva săptămâni se risipise în sfârşit, lăsând în urma ei o cer­ titudine uluitoare şi o stare de bine care avea să o înso­ ţească tot restul vieţii. Degetele i se opriră pe nasturii cămăşii lui. îi descheie lent, lăsându-şi mâinile să alunece pe sub haină pentru a-i atinge pieptul cald şi solid. - Drăguţă, şopti Hugh când degetele ei îi găsiră şliţul. Drăguţă, nu ştii ce îmi faci. - Spune-mi din nou că mă iubeşti. - Fir-ar să fie, şi încă cum te iubesc! N-am mai iubit pe nimeni aşa, îi spuse el începând să-i descheie bluza. Mă crezi? -T e cred. Ar fi trebuit să înţeleg acum câteva luni, când ai început să urzeşti planuri ca să ne întâlnim. -A ici ai perfectă dreptate. Am irosit o grămadă de timp, drăguţă. Dar am să-ţi dau voie să te revanşezi, o asigură el adresându-i un zâmbet obraznic plin de pro­ misiuni senzuale. - Stai aşa. Mattie începu să tremure de dorinţă când îi simţi mâna alunecându-i peste sân şi coborându-i pe talie. E ceva ce trebuie să-ţi spun. - Eşti însărcinată? întrebă el entuziast. - Ei bine, nu, zise Mattie când îşi reveni din surpriză. Nu din câte ştiu eu. - Păcat. Poate la noapte, ei? O trase pe nisip şi se întinse peste ea, apoi îşi desche­ ie fermoarul de la blugi. -Hugh, încerc să discut cu tine despre o chestie serioasă. -D acă nu e ceva important, cum ar fi o eventuală sarcină, poate aştepta până mai încolo.

312

Amanda Quick

Mâna lui coborî pe şoldurile ei şi o trase de pantalo­ nii largi. Mattie renunţă să mai insiste. Când Hugh Abbott fă­ cea dragoste, se concentra exclusiv asupra acestui lucru. Se trezi cuibărită în nisipul moale şi cald, dezbrăcată de haine din doar câteva mişcări rapide. Apoi nu mai rămase nimic important în lume în afa­ ră de apăsarea şi atingerea bărbatului masiv care stătea aplecat peste ea, ascunzându-i luna, acoperind-o, îngropându-se în ea, umplând-o complet. - Mattie. Se agăţă de el, lăsându-se purtată într-o cursă sălba­ tică şi plină de pasiune spre extaz. întotdeauna avea să fie astfel, îşi spuse, un vârtej de emoţie incredibilă, o explozie luminoasă, asurzitoare, sfâşietoare, elementară. O goană sălbatică şi liberă alături de un lup sub lumina argintie a lunii. Iar ea nu avea să se sature niciodată, absolut niciodată. Mult timp mai târziu, Mattie simţi apă pe degetele de la picioare. Se foi sub greutatea enormă a trupului care o strivea. - Hugh? -C e e, drăguţă? întrebă el pe acel ton de satisfacţie leneşă care îi apărea în voce de fiecare dată după ce fă­ ceau dragoste. - Cred că vine fluxul. - E în regulă. Ştiu să înot. - Deşteptule, bombăni ea dându-i un ghiont în braţ. -A u. - O, Doamne, ăla era braţul rănit? - Nu, dar ar fi putut să fie. Mattie se relaxâ auzindu-i râsul. - Hugh, chiar trebuie să vorbesc cu tine. - E vorba despre Seattle, nu-i aşa? oftă el. - Ei bine, da. Intr-un fel da. -Drăguţă, chiar nu vreau să vorbesc despre asta acum. -Trebuie s-o facem, Hugh. în joc e viitorul nostru.

O rază de speranţă

313

-Viitorul nostru e împreună. Toate celelalte o să se rezolve. La un moment dat. - Îmi tot repeţi asta. Hugh ridică ezitant capul şi o privi cu o expresie indescifrabilă. - Vorbesc serios. M-am tot gândit la asta, drăguţă, şi îmi dau seama că există o singură modalitate de a rezolva problema cu care ne confruntăm. -A , da? - Am să-i vând Abbott Charters lui Silk. Şi am să mă mut la Seattle. Pe bune. Charlotte mi-a zis că îmi poa­ te oferi de lucru în regim permanent, dacă îmi doresc. I-am răspuns pozitiv. Mattie îşi dădu seama că spunea adevărul. - O , Hugh. îi prinse în palme faţa aspră şi îi zâmbi blând. E foarte drăguţ din partea ta şi nu am să uit asta cât trăiesc, dar nu asta e soluţia. Hugh încremeni. -A i tu una mai bună? Pentru că nu renunţ la tine, Mattie. Iar asta e clar. -Mătuşa Charlotte şi toţi ceilalţi au dreptate când spun că locul tău e aici. Aici ţi-ai construit un cămin. Ai depăşit greutăţi enorme până să îţi reinventezi viaţa, şi eu vreau să fac parte din noua ta viaţă. - Aici? întrebă el nevenindu-i să creadă. Adică vrei să te muţi pe St. Gabe? -Vreau să trăiesc în casa superbă pe care ai s-o con­ struieşti şi vreau să am un copil cu tine şi vreau să-mi încep propria afacere aici. Şi vreau să fac toate astea chiar acum. Aşa că am să mă întorc la Seattle cu pri­ mul avion disponibil şi am să vând Sharpe Reaction. Apoi am să-mi strâng toate lucrurile şi am să mă mut pe St. Gabriel. Hugh părea năucit. - Dar ce fel de afacere ai să-ţi deschizi aici? - Nu sunt tocmai sigură, dar cred că vor exista o mul­ ţime de oportunităţi pentru o fostă proprietară de gale­ rie cu legături în comunitatea artistică de pe Coasta de Vest. Am câteva idei pe care mi-ar plăcea să le încerc.

314

Amanda Quick

O posibilitate ar fi să deschid o colonie pentru artişti. Un loc în care oameni ca Shock Value Frederickson ar putea veni să-şi încarce bateriile. Contra cost, desigur. - Ai de gând să îţi inviţi aici toţi prietenii simandicoşi din lumea artelor? pufni el indignat. - Oamenii ăştia vor cheltui bani, şi încă mulţi. O să le placă la nebunie pe St. Gabriel. Şi o să adore ideea unei colonii pentru artişti pe o insulă din Pacific. Iar ca activitate suplimentară aş putea să deschid un butic destinat turiştilor. în care se vor vinde lucrările lui Silk, pentru început. Şi cred că am să reuşesc s-o conving pe Evangeline Dangerfield să se mute aici şi să se apuce de design vestimentar. Pot să vând creaţiile ei alături de tablourile lui Silk. - Mă laşi mut de uimire. -A i spus-o chiar tu, St. Gabriel e pe punctul de a fi descoperită. Voi câştiga o avere vânzând diverse chestii turiştilor, în timp ce tu vei dezvolta Abbott Charters. Silk şi cu mine o să facem bani frumoşi din picturile lui, iar Evangeline va putea să se reorienteze spre un do­ meniu de activitate complet nou. Vom fi cu toţii graşi, bogaţi şi fericiţi. Hugh se întoarse pe spate şi o trase peste el. -V iaţa nu o să fie niciodată plictisitoare cu tine, de asta sunt sigur. - Hugh, vine fluxul! - După cum ziceam, ştiu să înot şi o să am grijă şi de tine. Ai încredere în mine, drăguţă. Mattie îi zâmbi şi se aplecă să-l sărute apăsat pe gura superbă şi sexy. -Am . -E ra şi timpul. Charlotte Vailcourt închise dosarul pe care îl studia­ se şi îl privi pe Hugh, care stătea în picioare lângă geam, cu ochii aţintiţi asupra trecătorilor. - E un proiect excelent. Te pricepi la organizare şi planificare. îmi închipui că asta o să te ajute mult la extinderea Abbott Charters.

O rază de speranţă

315

-A m învăţat multe de la tine, Charlotte. Iţi sunt recunoscător. -M -ai răsplătit cu vârf şi îndesat. După o pauză, Charlotte adăugă: Mi-aş dori să pot apela la tine din când în când pe măsură ce vom implementa acest pro­ iect de securitate. Ai să fii disponibil pentru câte o con­ sultaţie ocazională? - Câtă vreme rămâne ocazională, cred că îţi pot găsi loc în programul meu. - Mulţumesc, spuse ea zâmbind. Se uită spre celălalt capăt al încăperii, unde sabia Valor se lăfăia în vitrină pe un suport din catifea neagră. Şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai adus sabia. E o armă superbă, nu-i aşa? - Dacă îţi plac astfel de lucruri. - E i bine, presupun că nu mai am motive să-mi fac griji cu privire la legendă. într-un fel sau altul, profeţia pare să se fi împlinit, zise Charlotte privindu-1 lung. Hugh ridică din umeri. Nu mai era interesat de Va­ lor. Era o armă bună care se aflase la îndemână atunci când avusese nevoie de ea. Era tot ceea ce conta. -M attie ce face? A terminat cu bagajele? întrebă Charlotte. - Azi s-a dus la cumpărături cu Evangeline. -A sta ar trebui să fie interesant. De-abia aştept să văd ce îşi va lua sub călăuzirea lui Evangeline. închipuie-ţi să mergi la cumpărături cu o damă de companie profesionistă. - Fostă profesionistă. Acum, Evangeline este o feme­ ie de afaceri în toată legea. Şi-a cumpărat o maşină de cusut de capacitate industrială şi circa o jumătate de milion de mosoare de aţă pe care să şi le ia cu ea pe St. Gabe. Vrea să îl roage pe Silk să-i conceapă câteva modele de ţesături. Mă tem că Silk o să-şi piardă minţile când o s-o cunoască. -V eţi forma un mic grup interesant acolo, pe insulă. -V a trebui să vii să ne vizitezi. -A m s-o fac. O să ai grijă cum trebuie de Mattie a noastră, nu-i aşa? -M attie e viaţa mea, rosti Hugh simplu.

316

Amanda Quick

- Eşti singurul tip pe care l-a dorit vreodată cu adevă­ rat. Din ziua când te-a cunoscut. - Ş i ea e singura femeie pe care am dorit-o vreodată cu adevărat. Doar că mi-a luat ceva vreme să-mi dau sea­ ma. In mintea lui Hugh trecu pentru o clipă imaginea lui Rainbird murind străpuns de sabie. Ştii, Charlotte, spre deosebire de unii oameni pe care i-aş putea numi, eu devin tot mai deştept pe măsură ce îmbătrânesc. -Asta te face un supravieţuitor. Ai gene bune, Hugh. La fel şi Mattie. Când o să vă apucaţi să faceţi un copil? - Imediat ce o conving şi pe ea. - Crezi că o să-ţi ia mult? -N u , doamnă. Chiar deloc. Mattie crede că voi fi un tată fantastic. Mi-a spus-o chiar ea, adăugă Hugh mândru. Aveau să-şi construiască un cămin adevărat. Aşa cum trebuia să fie. - Ş i eu cred la fel. Lumea are nevoie de mai mulţi oameni buni, aşa, ca tine. Mattie ţi-a văzut adevăratul potenţial încă de la prima voastră întâlnire. Hugh se strădui să-şi ascundă roşeaţa din obraji arun­ când o privire la ceas. -A r fi trebui să mă întorc în birou. E timpul pentru o altă doză de zeamă magică. Ştii, chiar începe să-mi placă. - îţi place pentru că ştii că Mattie investeşte exagerat de mult timp şi energie preparând-o doar pentru tine. -A şa m-am convins că mă iubeşte, recunoscu Hugh. M-am gândit că nu ar face atâtea eforturi să mă hrăneas­ că sănătos dacă nu ar ţine la mine. Vei veni la nuntă? - Nu aş rata-o pentru nimic în lume, mai ales că Evangeline va crea rochia miresei, din câte am auzit. Mă întreb dacă va fi roşie. Hugh încă râdea când coborî din lift şi intră în birou pentru a-şi turna un pahar de zeamă magică. Mattie îşi plăti ceaşca de ceai şi se îndreptă spre masa la care o aşteptau doi bărbaţi extraordinar de chipeşi, având puţin peste treizeci de ani. Ambii purtau sacouri

O rază de speranţă

317

şic, croite după moda italiană, peste cămăşile şi panta­ lonii de designer care costaseră probabil o avere. Ambii aveau un aer de eleganţă urbană relaxată. Şi ambii aveau trupuri superbe. Mattie zâmbi în sinea ei. Nu se întâm­ pla prea des ca o femeie să poată sta la masă cu două exemplare atât de reuşite. - Domnilor, v-am pregătit o propunere excelentă, îi anunţă ea punându-şi ceaiul pe masă şi aşezându-se pe un scaun delicat din sârmă. -T e ascultăm, spuse unul dintre ei. -Suntem ochi şi urechi, completă celălalt, sorbind din cappuccino cu o graţie languroasă. Mattie începu să le expună planurile în detaliu. La sfârşit adăugă: -M ai e doar un singur lucru. - Am face orice pentru tine, Mattie, ştii asta. -A ş dori o garanţie că în următorii doi ani veţi conti­ nua să expuneţi lucrările lui Flynn Grafton. - Nu te prosti, spuse primul. Nu e cazul să ne ceri o garanţie în scris. Am fi în stare să ucidem ca să punem mâna pe lucrările lui Grafton. Le-am văzut la vernisaj acum câteva seri. Fabuloase. Absolut fabuloase. - Bun. Mă gândeam eu că o să acceptaţi. Deci vă con­ vine propunerea per ansamblu? - Batem palma, Mattie, o anunţă cel de-al doilea băr­ bat. Ii aruncă o privire prietenului său. De-acord? -Batem palma, consimţi acesta, punându-şi jos ceaşca. Mattie dădu să mai spună ceva, dar ezită când sim­ ţi părul de pe ceafă ridicându-i-se. întoarse instinctiv capul şi îl văzu pe Hugh traversând agale cafeneaua. In ochii lui cenuşii mocnea o expresie vag iritată. - Suzanne mi-a spus că eşti la câteva clădiri distanţă, servind cafea cu doi colecţionari, spuse el sfredelindu-i nemilos cu privirea. Şi ce anume colecţionaţi voi doi? -O rice ne spune Mattie. Ochii primului bărbat îl măsurară lent din cap până în picioare, oprindu-se asupra umerilor lui laţi. Are gusturi absolut fabuloase,

318

Amanda Quick

să ştii. Nu am dat greş niciodată când ne-am lăsat călău­ ziţi de Mattie. Te rog să iei loc lângă noi. -M ersi. Chiar aveam de gând să o fac, mormăi Hugh. Se trânti pe scaun lângă Mattie şi îi fixă pe toţi cu o privire posacă. - Hugh, doresc să ţi-i prezint pe Ryan Turner şi Travis Preston. Aceşti doi gentlemeni au cunoscut un succes spectaculos pe piaţa bursieră, dar au decis cu înţelepciu­ ne să se retragă cât încă le merge bine şi să se orienteze spre ceva o idee mai rafinat. - Chiar aşa? Hugh arcui o sprânceană. Şi ce anume au să facă de acum încolo pentru a-şi permite în conti­ nuare cârpele alea spilcuite? -V or prelua galeria mea. Fă cunoştinţă cu noii proprietari ai Sharpe Reaction. - îmi face plăcere, spuse Travis, fără să-şi poată des­ prinde privirea de la umerii lui Hugh. - Da, chiar aşa, murmură Ryan. O plăcere deosebită. Mattie, dragă, ai într-adevăr gusturi minunate. - E i bine, spuse Hugh pe un ton filosofic, asta e o chestie în minus pentru care să-mi fac griji. - Ce anume? întrebă Mattie. - Când Suzanne mi-a spus că am să te găsesc aici la masă cu doi adevăraţi armăsari, recunosc că mi-am făcut griji. Mă gândeam că voi fi nevoit să-ţi apăr virtutea. -O , Doamne, gemu Ryan. îmi place la nebunie atitudinea asta de mascul feroce, ţie nu, Travis? Atât de primitivă! - Cum, nu ştiai? exclamă uimit Travis. Ăsta e tipul din perioada Brută a lui Ariei Sharpe. - Aşa se explică, desigur, spuse Ryan cu un oftat. Hugh o privi pe Mattie. - Ştii ce? Cred că m-am săturat de minunăţiile pe care ţi le oferă viaţa în metropolă. E timpul să mergem acasă. - Ai dreptate. Mattie se trezi înainte de ivirea zorilor în diminea­ ţa când ea şi Hugh urmau să plece spre St. Gabriel.

O rază de speranţă

319

Se întinse şi deschise lent ochii, bucurându-se de căl­ dura intensă a trupului de alături. Aruncă o privire că­ tre ceas şi puse o mână pe umărul soţului ei. - Hugh? -S u n t treaz, drăguţă. îşi încolăci braţul în jurul ei, trăgând-o peste pieptul lui gol. Privirea îi era somno­ roasă şi sexy şi plină de o satisfacţie profund masculină. Cât e ceasul? - Patru şi jumătate. - E timpul să ne trezim. Avem de prins avionul. Mattie surâse când îşi aminti cuvintele profetice pe care le rostise cu aproape un an în urmă. Le repetă: - Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât de mult. Te rog ia-mă cu tine. Hugh îşi înfipse mâinile în părul ei şi o trase spre el ca s-o sărute pătimaş. - Nu ştii că n-aş putea să plec fără tine, drăguţă? Eşti toată lumea mea. De data aceasta se îmbarcară amândoi pe zborul spre St. Gabriel, îndreptându-se spre viitorul care îi aş­ tepta împreună.