Alexandre Dumas - Cei Patruzeci Si Cinci

ALEXANDRE DUMAS

Cei patruzeci si cinci LES QUARANTE-CINQ

I POARTA SAINT-ANTOINE Etiamsi omnes1 În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţ a, barierele porţ ii Saint-Antoine erau încă zăvorâte. La orele unsprezece fărăun sfert, un detaşament de douăzeci de elveţ ieni care, dupăuniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajunserăîn dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; dupăce ieşirăpe poartă, gărzile se înşiruirăde-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului, şi numai cât se arătarăla faţ ă, şi făcurăsăse dea îndărăt o mulţ ime de ţ ărani şi târgoveţ i ce veniserăde la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint-Maur ca săpătrundăîn oraşînainte de amiază, lucru pe care nu apucaserăîncăsă-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă. Dacă-i adevărat căgloata atrage dupăsine, aşa cum este şi firesc, o întreagăharababură, s-ar fi putut crede că, trimiţ ând la faţ a locului gărzile, domnul prefect al poliţ iei voise săpreîntâmpine învălmăşeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine. Într-adevăr, venise lume dupălume: mai în fiece clipăsoseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşului, femei aşezate piezişpe tarniţ ele din spinarea măgarilor, ţ ărani cu căruţ ele sporind mereu grosul mulţ imii, şi aşa destul de numeroase, pe care porţ ile, ca niciodatăferecate la ceasul acela, o siliserăsăse opreascăla barieră, şi toţ i laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţ in stăruitoare, stârneau un Cuvintele apostolului Petru, adresate lui Isus: "Etiamsi omnes, ego non", adică: "Chiar dacătoţ i se vor lepăda de tine, eu îţ i voi rămâne credincios". 1

freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavădeasupra diapazonului general, răbufnind ameninţ ătoare sau tânguioase. Afarăde gloata noilor sosiţ i care doreau săintre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţ e ce păreau săse fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc săîncerce a răzbate cu privirea printre ostreţ ele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţ ărmurităde mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să soseascămai ştiu eu ce Mesia. Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalţ ăliniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucatăde gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrânăcare, dupăce a stat un timp în cumpănăpe undele învârtejite, se lasăîn cele din următârât de curent. Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul cămeritătoatăatenţ ia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţ eni ai Parisului bine încotoşmănaţ i în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat săspunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rostogoleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut sădespoaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încăse mai legănau jalnic pe crengi. Trei dintre aceşti cetăţ eni stăteau la taifas, sau mai degrabădoi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţ umea săasculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie săspunem căcel de al treilea nici măcar nu părea săasculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes. Săne ocupăm mai întâi de cel din urmă. Era probabil înalt de staturădacăs-ar fi ridicat în picioare. Deocamdatăînsăpicioarele-i lungi, cu care nu ştia ce săfacăatunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţ ele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţ inea obrazul adăpostit dupăpalma lui lătăreaţ ă, cu îndărătnicia unuia care, din prudenţ ă, se fereşte săfie recunoscut, lăsând doar ochiul săscapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca săse strecoare raza vizuală. Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţbondoc, cocoţ at pe un dâmb, stătea de vorbăcu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata săcadă, se agăţ a de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său. La aceşti doi cetăţ eni, care, împreunăcu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe.

— Da, jupâne Miton – cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului – da, am spus şi repet căvor fi o sutăde mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sutăde mii pe puţ in. Uite, fărăsă-i mai punem la socotealăpe cei care se aflăîn clipa de faţ ăîn Piaţ a Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici şi gândeşte-te cănu-i vorba decât de o singurăpoartă. Îţ i dai seama ce trebuie săfie, căci, dacăar fi săle numărăm pe toate, am vedea căsunt şaisprezece porţ i în cap. — O sutăde mii e mult, cumetre Friand – răspunse mătăhălosul; o bunăparte dintre ei, ascultăce-ţ i spun, vor face ca mine şi nu se vor duce săvadăcum e rupt în bucăţ i nenorocitul ăla de Salcède, de teamă sănu iasăcine ştie ce tărăboi, şi pe bunădreptate. — Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama – îi răspunse bondocul – vorbeşti ca un politic2. N-o săfie nimic, pun mâna-n foc căn-o săfie nimic, dar nimic. Apoi, văzând căinterlocutorul său clatinădin cap neîncrezător: Nu-i aşa, domnule? continuăel, întorcându-se către insul cu braţ e şi picioare lungi, care, de unde pânăatunci se uitase stăruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipăînainte, fărăa coborî palma cu care îşi acoperea faţ a, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţ intindu-şi privirea asupra barierei ce părea săfie acum ţ elul atenţ iei sale. — Mărog? rosti omul, întrebător, ca şi când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată, şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetăţ ean înaintea acestei interpelări. — Ziceam căn-o săfie nimic în Piaţ a Grève azi. — Cred căvăînşelaţ i şi căSalcède va fi totuşi executat – răspunse tacticos cel cu braţ e lungi. — Fărădoar şi poate; dar ziceam căn-o săfie nici o zarvăcu prilejul execuţ iei. — Ba cum nu, o săse audăplesnele trosnind când au sădea bice cailor. — Nu ne-nţ elegem de loc. Spunând zarvă, măgândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, căn-o săfie nici o răscoalăîn Piaţ a Grève: dacăs-ar fi aşteptat săse aprindăvreo răscoală, regele n-ar fi poruncit săse împodobeascăun balcon la primărie, ca săpoatăprivi caznele osânditului împreunăcu cele douăregine şi cu o parte din curteni. — Parcăregii pot şti dinainte când e pe cale săse aprindăvreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginitămilă, omul cu braţ e de un stânjen şi picioare de o poştă. — Oho! se minunăjupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre? 2

Politicii constituiau un partid tolerant care condamna deopotrivăexcesele catolicilor şi ale protestanţ ilor şi căuta săridice spiritul naţ ional în Franţ a, înlăturând atât influenţ a englezilor cât şi a spaniolilor.

— Nu – răspunse bondocul. — Păi cin' te pune atunci să-i vorbeşti? — I-am vorbit şi eu aşa, ca sănu tac. — Rău faci: vezi bine doar cănu prea e guraliv din fire. — Mi se pare totuşi – rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poatăfi auzit de omul cu braţ e lungi – căuna dintre cele mai mari bucurii ale vieţ ii este să-ţ i împărtăşeşti gândurile. — Ai dreptate, însănumai cuiva pe care-l cunoşti – răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e. — Oamenii nu sunt oare cu toţ ii fraţ i între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu – adăugăcumătrul Friard pe un ton convingător. — Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacăţ ii neapărat săpălăvrăgeşti, şi lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui. — Numai căpe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ţ i dau ascultare, şi ştiu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate căar avea ceva nou să-mi spună. — Sst! Vezi cătrage cu urechea. — Cu atât mai bine dacătrage cu urechea; poate căaşa o să-mi răspundă. Va săzică, domnule – continuăcumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut – credeţ i c-o săfie zarvăîn Piaţ a Grève? — Eu? Nu ţ in minte săfi spus aşa ceva. — Nici eu nu pretind c-aţ i fi spus-o – urmăFriard cu un ton care ar fi vrut săfie insinuant – ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiţ i, atâta tot. — Şi de unde puteţ i fi atât de sigur? Nu cumva sunteţ i vrăjitor, jupâne Friard? — Ia te uită: măcunoaşte! exclamătârgoveţ ul, peste măsurăde uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând? — Păi nu ţ i-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi ruşinat faţ ăde un străin de inteligenţ a mărginităa interlocutorului său. — Aha! Ai dreptate – mărturisi Friard, străduindu-se săse dumereascăşi, dumerindu-se, în sfârşit, mulţ umităacestei strădanii, continuă: Zău dacăn-ai dreptate, sămor eu! Păi dacămăcunoaşte, înseamnăc-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule – urmăel, adresându-se necunoscutului – cred cădumneavoastrăcredeţ i c-o săfie zarvăîn Piaţ a Grève, căci dacăn-aţ i crede aşa ceva, aţ i fi acolo de faţ ă, pe când, cum văd eu, dumneavoastrăsunteţ i aici... care va săzică! Acest care va sşzicşdovedea căjupân Friard atinsese în deducţ iile sale limita cea mai îndepărtatăa puterii lui de judecatăşi a inteligenţ ei sale. — Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţ i cu totul altceva decât credeţ i căeu cred – răspunse necunoscutul, apăsând pe

cuvintele rostite cu puţ in înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui – cum se face cănu sunteţ i în clipa de faţ ăîn Piaţ a Grève? Mi se pare totuşi căspectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui sădea năvalăla locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeţ i cădomnia voastrănu vănumăraţ i printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise, şi că-i aşteptaţ i aici pe loreni, care, zice-se, vor săcotropeascăParisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède. — Nu, domnule,- răspunse cu însufleţ ire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului – nu, domnule, aştept săvinănevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus săducădouăzeci şi patru de feţ e de masăla chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasăparticularăa lui dom Modeste Gorenflot, stareţ ul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca săne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţ i cel puţ in... — Cumetre, cumetre! strigăMiton. Ia te uitănumai ce dăndănaie! Jupân Friard privi în direcţ ia spre care era îndreptat degetul însoţ itorului său şi văzu că, pe lângăfaptul căbariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum săînchidă şi poarta. Dupăce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţ ieni venirăsăse posteze în faţ a şanţ ului. — Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându-se la faţ ă. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum săferece şi poarta? — Ei, vezi, ce ţ i-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său. — Nostim, nu-i aşa? rosti necunoscutul, rânjind. Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţ i şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţ i strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţ iţ i datorităobişnuinţ ei de a se folosi de ei cel puţ in de patru ori pe zi. La vederea acestor noi măsuri de precauţ ie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridicarădin sânul mulţ imii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului. — Faceţ i loc! Daţ i-văla o parte! trâmbiţ ăvocea poruncitoare a unui ofiţ er. Manevra fu îndeplinităîntr-o clipă, nu fărăa întâmpina unele greutăţ i: oamenii călări şi cei din căruţ e, siliţ i săse tragăînapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânserăcâteva coaste în dreapta şi-n stânga în învălmăşeală. Femeile ţ ipau, bărbaţ ii înjurau; cei care puteau săfugăîşi luau tălpăşiţ a, dând buzna unii peste alţ ii. — Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii. Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: "Lorenii!"

— Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ştergem! — S-o ştergem, dar unde? întrebăFriard. — În ocolul ăsta – strigăMiton, sângerându-şi palmele în timp ce se căznea săapuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necunoscutul! — În ocolul ăsta! repetăFriard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărturăpe unde am putea intra înăuntru şi cred căn-oi fi vrând săsar peste hăţ işul ăsta mai înalt ca mine. — Am să-ncerc – spuse Miton – am să-ncerc. Şi se căzni din nou sătreacă. — Hei, deschide ochii, mătuşă! strigăFriard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-şi piardăcumpătul. Nu vezi cămăgarul dumitale dăpeste mine? Uf, domnule călăreţ , ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţ ei în coaste? În timp ce jupân Miton se agăţ a de ramurile hăţ işului, vrând cu tot dinadinsul săsarăpe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răriturăca săse poatăstrecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr-o singurămişcare, întocmai ca un călăreţcare se saltăîn şa, trecu peste hăţ işul de mărăcini fărăca vreo crenguţ ăsă-i atingăpantalonii. Jupân Miton îi urmăpilda, rupându-şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacănici peste şi nici pe sub îngrăditurăşi văzându-se tot mai serios ameninţ at săfie stâlcit de gloată, scotea nişte ţ ipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţ ul său lung de un stânjen, îl înşfăcăde gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându-l în aer, îl strămutăde partea cealaltăa gardului cu aceeaşi uşurinţ ăcu care ar fi apucat un copil. — Ohoho! se minunăjupân Miton, înveselit de aceastăscamatorie şi urmărind cu ochii înălţ area şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacănu semeni cu firma de la Marele Absalom! — Uf! suspinăFriard, punând piciorul pe pământ. Săsemăn cu ce-oi semăna, bine cămăvăzui, în sfârşit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea pânăla piept, zise: Ah, domnule, nu ştiu cum săvămulţ umesc. Dar bine, domnule, dumneavoastrăsunteţ i un adevărat Hercule, pe legea mea, sănu-mi spuneţ i mie Jean Friard dacăvămint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu? Şi omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toatărâvna unei inimi pline de recunoştinţ ă. — MăcheamăBriquet, domnule – răspunse necunoscutul – Robert Briquet, dacăsocotiţ i căasta văpoate fi de vreun ajutor. — Dar mi-aţ i fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un

ajutor nepreţ uit, ca săzic aşa; nevastă-mea o săvăbinecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuţ a? O, Doamne Dumnezeule! O s-o striveascăgloata. Ah, afurisiţ ii ăştia de elveţ ieni, care n-au altă treabădecât săpunăoamenii săse calce în picioare! Nici nu apucase bine să-şi verse năduful, şi cumătrul Friard simţ i abătându-se pe umărul său o mânăla fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât săvadăcine putea fi neobrăzatul care-şi îngăduia o asemenea îndrăznealăfaţ ăde dânsul. Era mâna unui ostaş elveţ ian. — Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul. — Ah, ne-au încolţ it! strigăFriard. — Întinde-o, băiete! adăugăMiton. Şi amândoi, având câmpul deschis în faţ a lor, acum căreuşiserăsă sarăpeste gard, o luarăla sănătoasa, urmăriţ i de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţ e de-un stânjen şi picioarele pe catalige, care, dupăce-i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elveţ iană, pus acolo de strajă. — Paza e bună, camarade, pe cât se pare? — Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou. — Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacăs-ar întâmpla să năvăleascălorenii, aşa cum se aude. — Nu nafaleşti. — Nu? — Nici ghindeşti. — Cum se face atunci căs-au închis porţ ile? Nu înţ eleg. — Tumneata nu trepui inţ elegi – răspunse elveţ ianul, râzând cu poftăde vorba lui de duh. — Şust, camarad, forte şust – spuse Robert Briquet – mulţ umim frumos. Şi Robert Briquet se îndepărtăde elveţ ian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţ ise râsul pe buze, bombănea printre dinţ i: — Bei Gott!... Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen? Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: "Sămăbată Dumnezeu! Pare-mi-se căel este acela care măia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăzneşte să-şi batăjoc de un ostaşelveţ ian din garda maiestăţ ii sale?"

II CE SE PETRECEA ÎN PREAJMA PORŢII SAINT-ANTOINE Unul din aceste grupuri era alcătuit dintr-un număr însemnat de cetăţ eni care, fiind plecaţ i din oraşîn momentul când se zăvorâseră porţ ile, rămăseserăacum pe dinafară. Numiţ ii cetăţ eni stăteau strânşi în jurul a vreo patru sau cinci călăreţ i cu o înfăţ işare cât se poate de marţ ialăşi pe care faptul căporţ ile fuseserăferecate părea să-i nemulţ umeascăpeste măsură, deoarece răcneau cât îi ţ inea gura: — Poarta! Deschideţ i poarta! Răcnetele, repetate de toţ i cei de faţ ăşi înteţ ite când şi când de izbucniri mânioase, stârneau în clipa aceea o larmăcumplită. Robert Briquet se îndreptăspre grupul cu pricina şi se porni la rândul său săstrige mai tare decât toatăadunarea: — Poarta! Poarta! Drept care, unul dintre călăreţ i, încântat de glasul său detunător, se întoarse către el şi, salutându-l, îi spuse: — Mai mare ruşinea, domnule, nu-i aşa? Auzi, săînchizi porţ ile oraşului ziua-n amiaza mare ca şi când spaniolii sau englezii ar asedia Parisul! Robert Briquet cercetăcu luare-aminte pe cel ce intrase în vorbăcu el, un ins între patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Pe de altăparte, omul părea săfie căpetenia celorlalţ i trei sau patru călăreţ i de care era înconjurat. Cercetarea aceasta avu probabil darul să-i trezeascăîncrederea, căci Robert Briquet făcu la rândul său o plecăciune şi se grăbi sărăspundă: — Aveţ i dreptate, domnule, de o sută, de o mie de ori aveţ i dreptate, dar – adăugăel – fărăsăfiu prea curios din fire, îmi îngăduiţ i totuşi să vă-ntreb ce pricinăbănuiţ i c-ar putea săfie la mijloc pentru a se lua asemenea măsuri? — Naiba să-i ia! spuse unul dintre cei de faţ ă. Li-e fricăsănu li-l şterpeleascăde sub nas pe giuvaerul ăsta de Salcède! — Arză-l focu'! se auzi un glas. N-aşavea parte de asemenea giuvaer! Robert Briquet se întoarse în direcţ ia de unde venise glasul, care, dupăaccent, părea săfie al unui gascon get-beget, şi zări un flăcău de vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani, care stătea cu palma sprijinită de crupa calului încălecat de cel ce părea săfie căpetenia călăreţ ilor. Flăcăul era cu capul gol; pesemne că-şi pierduse pălăria în învălmăşeală. Jupân Briquet făcea impresia unui om deprins să-şi observe semenii. Îndeobşte însă, observaţ iile sale erau de scurtădurată; aşa încât se mulţ umi săarunce doar o privire asupra gasconului, care, de bunăseamă, nu i se păru vrednic de prea mult interes, şi se grăbi să-şi întoarcăochii spre călăreţ . — Dar – rosti el – de vreme ce umblăzvonul căSalcède ar fi omul domnului de Guise, n-aşputea zice căe chiar de lepădat.

— Oare? Aşa se spune? se minunăgasconul, ciulind urechile. — Într-adevăr, aşa se spune – răspunse călăreţ ul, dând din umeri – dar în vremurile de azi lumea vorbeşte tot felul de bazaconii! — Va săzică– întrebăîntr-o doarăBriquet, cu o privire iscoditoare şi un zâmbet viclean pe buze – domnia voastrăcredeţ i căSalcède n-ar fi ciracul domnului de Guise? — Nu cred, ci sunt sigur de asta – răspunse călăreţ ul. Şi văzând gestul lui Robert Briquet, care făcuse un pas către dânsul, ca şi când ar fi vrut să-i spună: "Ba nu, zău! Şi de unde sunteţ i chiar atât de sigur?", continuă: Nu mai încape nici o îndoială: dacăSalcède ar fi fost omul ducelui, domnul de Guise nu i-ar fi lăsat să-l înşface sau cel puţ in nu i-ar fi lăsat să-l ducăaşa, legat cobză, de la Bruxelles la Paris, fărăa fi încercat măcar să-l răpească. — O asemenea încercare – stărui Briquet – ar fi fost cât se poate de primejdioasă; căci, pânăla urmă, fie c-ar fi reuşit, fie c-ar fi dat greş, de vreme ce venea din partea domnului de Guise, era, orişicum, o mărturisire, ca şi când domnul de Guise ar fi recunoscut deschis căa uneltit împotriva ducelui de Anjou. — Domnul de Guise – i-o retezăscurt călăreţ ul – nu s-ar fi împiedecat de asemenea marafeturi, sunt convins, şi din moment ce nici nu l-a cerut înapoi, nici nu l-a apărat pe Salcède, înseamnăcăSalcède nu este omul lui. — Totuşi, să-mi fie iertat căstărui – continuăBriquet – dar chiar dac-or fi minciuni, nu eu le-am scornit: se dăca un lucru sigur că Salcède ar fi vorbit. — Unde? În faţ a judecătorilor? — Nu, nu în faţ a judecătorilor, ci când l-au supus la cazne. Nu-i acelaşi lucru? spuse jupân Robert Briquet, căutând în zadar să-şi ticluiascăo mutrănevinovată. — Fireşte cănu-i acelaşi lucru, nici pe departe; săzicem totuşi c-a vorbit, fie, dar nimeni nu ştie săspunăce anume a mărturisit. — Să-mi fie iertat şi de astădată, domnule – urmăRobert Briquet – se ştie ce-a mărturisit, ba chiar cu prisosinţ ă. — Şi ce-a mărturisit? S-auzim! întrebănerăbdător călăreţ ul. Spune dacăeşti atât de bine informat. — Nu măpot lăuda c-aşfi chiar atât de bine informat, domnule, de vreme ce, dimpotrivă, eu sunt acela care cautăsăafle câte ceva de la domnia voastră– răspunse Briquet. — Cum adică? Săne înţ elegem! spuse călăreţ ul, scos din răbdări. Ziceai adineauri căvorbele lui Salcède sunt pe buzele tuturor; care sunt aceste vorbe? Grăieşte! — N-aşputea garanta, domnule, căsunt chiar cuvintele lui – rosti Robert Briquet, care părea săsimtăo deosebităplăcere să-l sâcâie pe călăreţ . — În sfârşit, care sunt cuvintele puse în sarcina lui?

— Se zice c-ar fi mărturisit căuneltea în favoarea domnului de Guise. — Şi împotriva regelui Franţ ei, nu-i aşa? Mereu acelaşi cântec. — Ba nu împotriva maiestăţ ii sale, regele Franţ ei, ci împotriva alteţ ei sale, monseniorul duce de Anjou. — Dacăa mărturisit aşa ceva... — Atunci? întrebăRobert Briquet. — Atunci este un ticălos! declarăcălăreţ ul, încruntându-se. — Da – rosti în şoaptăRobert Briquet – dar dacăa făcut într-adevăr lucrul pe care l-a mărturisit, este un om de ispravă. Ah, domnule, gheata cu şuruburi, estrapada şi apa clocotităsilesc bieţ ii oameni săîndruge vrute şi nevrute. — Vai! Rostiţ i un mare adevăr, domnule – zise călăreţ ul, potolindu-se deodatăşi oftând. — Aş! le tăie vorba gasconul, care, lungind gâtul când spre unul, când spre celălalt interlocutor, urmărise toatădiscuţ ia. Aş! Gheata, estrapada, apa clocotită, astea-s floare la ureche! DacăSalcède a vorbit, înseamnăcă-i o secătură, iar stăpân-su a doua. — De, de! pufni călăreţ ul, neputându-şi înfrâna un zvâcnet de nemulţ umire. Ai gura cam mare, jupâne gascon. — Cine, eu? — Da, dumneata. — Mare, mică, pentru mine-i taman cum trebuie, dracu sămăia! Cu atât mai rău pentru cei cărora nu le place viersul meu. Călăreţ ul se zbârli mânios. — Fii cuminte! rosti o voce blajinăşi totodatăporuncitoare, şi Robert Briquet căutăîn zadar sădescopere a cui era. Călăreţ ul păru a face o sforţ are pentru a se stăpâni; nu găsi totuşi în sine destulăputere ca săse înfrâneze pe deplin. — Şi chiar cunoşti, domnule, atât de bine persoanele despre care vorbeşti? îl întrebăpe gascon. — Pe cine, pe Salcède? — Da. — Câtuşi de puţ in. — Dar pe ducele de Guise? — Nici atâtica. — Atunci poate pe ducele d'Alençon? — Şi mai puţ in. — Ştii oare cădomnul de Salcède este un om viteaz? — Cu atât mai bine; înseamnăc-o sămoarăca un viteaz. — Şi cădomnul de Guise, atunci când vrea săurzeascăo uneltire, o urzeşte singur? — Urzeascăşi pe dracu! Ce-mi pasămie? — Şi cădomnul duce de Anjou, odinioarădomnul d'Alençon, a pus săfie ucişi sau a lăsat săfie omorâţ i pe toţ i cei ce s-au străduit să-i fie de folos: La Mole, Coconnas, Bussy şi ceilalţ i?

— Mădoare-n cot! — Cum adică, te doare-n cot? — Mayneville! Mayneville! murmurăaceeaşi voce. — Uite aşa, bine, mădoare-n cot! Eu ştiu un singur lucru, dracu sa măia! Am socotelile mele la Paris, azi chiar, în dimineaţ a asta, şi din pricina turbatului de Salcède mi-au trântit poarta în nas. Drăcovenia dracului! Salcède ăsta nu-i decât un târâie-brâu, aşijderi şi ceilalţ i, din pricina cărora, în loc sărămânădeschise porţ ile, au fost ferecate. — Oho! Gasconul ăsta-i dracul gol! şopti ca pentru sine Robert Briquet. Tare mătem c-o săse întâmple o năzdrăvănie. Dar năzdrăvănia la care se aştepta târgoveţ ul nu se întâmplă nicidecum. Călăreţ ul, căruia ultimele invective făcuserăsăi se ridice sângele în obraz, lăsănasul în jos şi tăcu, înghiţ indu-şi mânia. — La urma urmei, ai şi dumneata dreptate – recunoscu el. Naiba să-i ia pe toţ i cei ce ne împiedicăsăintrăm în oraş! "Oho! îşi spuse Robert Briquet, căruia nu-i scăpase nici cea mai micăschimbare petrecutăpe chipul călăreţ ului şi nici cele două îndemnuri menite să-l înarmeze cu răbdare. Ah, pare-mi-se căvoi avea parte săvăd o bazaconie şi mai mare decât aceea la care măaşteptam." În timp ce i se depăna prin minte gândul acesta, un glas de trâmbiţ ă îi izbi urechea şi aproape în aceeaşi clipăgărzile elveţ iene, croindu-şi drum prin mulţ ime cu halebardele lor, ca şi cum ar fi tăiat un uriaş pateu de ciocârlii, despărţ irăgrupurile în douăfelii îndesate ce se desfăşurau de o parte şi de alta a drumului, lăsând mijlocul slobod. Pe pârtia deschisăla mijloc, ofiţ erul despre care am avut prilejul să vorbim mai înainte şi căruia părea săi se fi încredinţ at paza porţ ii trecu călare de la un capăt la altul şi înapoi; pe urmă, dupăce zăbovi o clipă pentru a cerceta din ochi mulţ imea într-un fel ce semăna foarte bine cu o sfidare, porunci trompeţ ilor săsune. Porunca fu adusăla îndeplinire pe loc, făcând săse aştearnăasupra gloatelor o tăcere ce părea de necrezut dupăatâta forfotăşi zarvă. Atunci crainicul, cu tunica lui brodatăcu flori de crin, purtând pe piept stema cu armele Parisului, înaintăşi, ţ inând un hrisov în mână, începu a citi cu glasul acela fârnâit pe care-l au îndeobşte crainicii: — "Dăm de ştire credincioşilor noştri supuşi din Paris şi din împrejurimi căporţ ile vor fi zăvorâte începând din clipa de faţ ăşi pânăla ceasul unu după-amiazăşi nimeni nu va putea pătrunde în oraşînainte de sorocul statornicit, aceasta fiind urmarea voinţ ei regelui şi a privegherii domnului prefect al Parisului". Crainicul se opri ca să-şi tragărăsuflarea. Mulţ imea se folosi numaidecât de acest prilej pentru a-şi manifesta mirarea şi nemulţ umirea printr-o neistovitărăbufnire de huiduieli pe care vestitorul, trebuie s-o recunoaştem, le înfruntăfărăsăclipească. Ofiţ erul făcu un gest autoritar cu mâna şi tăcerea coborî din nou. Crainicul urmăfărăsăpregete şi fărăsăse fâstâcească, de parcă obişnuinţ a l-ar fi oţ elit împotriva oricărei manifestaţ ii de felul celei pe

care o avusese de întâmpinat. — "Sunt scutiţ i de aceastăoprelişte cei ce vor avea asupra lor un semn de recunoaştere sau cei ce vor fi fost chemaţ i, aşa cum se cuvine, prin scrisori şi ştafete. Datăanume la palatul prefecturii Parisului, din porunca Maiestăţ ii Sale, în ziua de 26 octombrie, anul de graţ ie 1585." — Trompeţ i sunaţ i! Trâmbiţ ele nu întârziarăa slobozi mugetele lor răguşite. Abia isprăvise crainicul de citit, şi îndărătul cordonului de elveţ ieni şi de ostaşi mulţ imea prinse a se învălura aidoma unui şarpe ale cărui inele se îngroaşăşi se răsucesc. — Ce-o mai fi şi asta? se întrebau cei mai paşnici. Pesemne iar vreo uneltire! — He-he, treaba asta a fost, fărădoar şi poate, pusăla cale ca săne opreascăpe noi săpătrundem în oraş– le spuse cu voce scăzută însoţ itorilor săi călăreţ ul care înfruntase cu o răbdare îngerească mojiciile gasconului. Străjile, crainicul, zăvoarele, trâmbiţ ele de adineauri, toate astea sunt anume pentru noi; pe legea mea, zău dacănu măsimt mândru! — Daţ i-văla o parte! La o parte toatălumea! strigăofiţ erul care comanda pâlcul de ostaşi. Drăcia dracului! Nu vedeţ i că-i împiedicaţ i să treacăpe cei ce trebuie săintre în oraş? — Dracu sămăia! Ştiu eu unul care o sătreacă, chiar dacătoată suflarea pământului i-ar tăia calea spre barieră– spuse, dând din coate ca să-şi facăloc, gasconul care, prin răspunsurile lui necioplite, îşi câştigase admiraţ ia jupânului Robert Briquet. Şi, într-adevăr, într-o clipăse şi afla în mijlocul pârtiei ce se formase, prin destoinicia gărzilor elveţ iene, între cele douăşiruri de privitori. Văputeţ i închipui deci cu câtărâvnăşi curiozitate se aţ intirătoţ i ochii asupra unui ins atât de norocos, căruia îi era îngăduit săintre pe poartăcând toatălumea avea porunca sărămânăafară. Gasconul nostru însănici căse sinchisi de mulţ imea privirilor invidioase; se înţ epeni semeţpe picioare, făcând săiasăîn vileag prin stofa verzuie a vestei sale sărăcăcioase toţ i muşchii trupului, ce păreau tot atâtea funii, întinse de o manivelăinterioară. Încheieturile mâinilor uscăţ ive şi ciolănoase erau cu trei degete mai lungi decât mânecile jerpelite; flăcăul avea ochi deschişi, părul creţşi blond, fie din naştere, fie printr-o întâmplare, căci într-o oarecare măsurăculoarea lui se datora faptului căera colbuit. Picioarele, lungi şi zvelte, se încheiau printr-o pereche de glezne subţ iri şi nervoase ca de căprior. Una din mâinile sale, dar numai una singură, era îmbrăcatăcu o mănuşăde piele brodată, ce părea ea însăşi miratăde faptul că-i era dat săocroteascăo piele mai asprădecât a sa; mâna cealaltăîşi făcea de lucru cu-o nuia de alun. Gasconul stătu o clipălocului, uitându-se împrejur; pe urmă, chibzuind căofiţ erul despre care am vorbit mai înainte era cea mai simandicoasă

persoanădin toatăadunarea, se duse întins la el. Acesta îl măsurădin ochi o bucatăde vreme înainte de a-i adresa cuvântul. Gasconul, fărăa se simţ i câtuşi de puţ in descumpănit, îl privi la rândul său. — Pare-mi-se căţ i-ai pierdut pălăria? spuse ofiţ erul. — Da, domnule. — În îmbulzeală? — Nu, tocmai primisem o scrisoare de la ibovnica mea. Mă aşezasem s-o citesc, dracu sămăia, pe malul râului, cam la vreun sfert de leghe de aici, când s-a stârnit deodatăvântul şi mi-a umflat şi scrisoarea, şi pălăria. Am alergat săprind epistola, deşi bumbul de la pălărie era făcut dintr-un diamant. Scrisoarea, pânăla urmă, am prins-o, dar când m-am întors dupăpălărie, vântul o azvârlise în râu şi râul plecase cu ea mai departe spre Paris!... Poate c-o avea parte săse pricopseascăvreun biet calic! Cu atât mai bine! — Aşa căai rămas cu capul gol? — Păi ce dracu, doar s-o mai găsi o pălărie şi pentru mine în Paris! Am să-mi cumpăr una şi mai mândrăşi am să-i pun un diamant de douăori mai mare decât celălalt. Ofiţ erul ridicădin umeri, într-un gest aproape neobservat; oricât de neobservat ar fi fost, nu-i scăpătotuşi gasconului. — Poftim? spuse el. — Ai asupra dumitale vreun document? — Am, cum de nu, şi nu numai unul, ci douădeodată. — Unul ajunge dacăeste în regulă. — Dar cred cănu măînşel – adaugăgasconul, făcând nişte ochi cât cepele – ba nu, dracu sămăia! Nu măînşel; am într-adevăr plăcerea să vorbesc cu domnul de Loignac? — Tot ce se poate, domnule – răspunse fărănici un chef ofiţ erul, care nu prea părea încântat de faptul căfusese recunoscut. — Cu domnul de Loignac, compatriotul meu? — Nu zic nu. — Vărul meu! — Bine, bine, unde-i documentul? — Uite-l. Gasconul scoase din mănuşăjumătatea unui bilet tăiat în douăcu iscusinţ ă. — Urmează-mă– spuse Loignac fărăsăpriveascădovada – dumneata şi însoţ itorii dumitale, dacămai eşti cu cineva; trebuie să cercetăm actele. Şi se îndreptăspre poartăsă-şi ia postul în primire. Gasconul, cu capul gol, se grăbi să-l urmeze. Alţ i cinci inşi se ţ inură dupăgasconul cu capul gol. Primul era ferecat într-o platoşăde toatăsplendoarea, lucratăcu atâta meşteşug, încât ai fi spus căieşise din mâinile lui Benvenuto Cellini. Totuşi, cum tiparul dupăcare fusese croităplatoşa era oarecum demodat, toatăstrălucirea ei avea darul de a stârni mai degrabărâsul

decât admiraţ ia. Ce-i drept, nici restul costumului pe care-l purta insul împlătoşat nu se potrivea cu măreţ ia aproape regeascăa pieptarului. Al doilea, care porni dupăei, era urmat la rândul său de un lacheu cărunt şi pântecos şi, uscăţ iv şi ars de soare cum era, părea un precursor al lui don Quijote, dupăcum servitorul său putea săfie luat drept precursorul lui Sancho. Al treilea se înfăţ işăcu un copil de zece luni în braţ e, urmat de o femeie care se agăţ ase de cingătoarea lui de piele, în timp ce alţ i doi copii, unul de patru, celălalt de cinci ani se ţ ineau de poalele rochiei însoţ itoarei sale. Al patrulea se ivi şchiopătând, aninat de o spadăcât toate zilele. În sfârşit, încheind convoiul, un tânăr chipeş, călare pe un cal negru, colbuit, dar de soi. Pe lângăceilalţ i, acesta avea înfăţ işarea unui rege. Silit săînainteze la pas ca săn-o ia înaintea însoţ itorilor săi, de altminteri poate mulţ umit în sinea lui cănu trebuia sămeargăprea aproape de ei, tânărul rămase o clipălocului lângănorodul ce stătea înţ esat pe marginea drumului. În momentul acela simţ i că-l trage cineva de teaca săbiei şi se răsuci înapoi, aplecându-se din şale. Cel care căuta să-i atragăatenţ ia în felul acesta era un tinerel cu părul negru, cu ochi scânteietori, mărunt, zvelt, delicat şi cu mâinile înmănuşate. — Cu ce văpot fi de folos, domnule? întrebăcălăreţ ul. — Să-mi faceţ i un bine, domnule. — Spuneţ i, vărog, dar repede. Vedeţ i căsunt aşteptat. — Trebuie săintru în oraş, domnule, trebuie neapărat, mă-nţ elegeţ i?... Iar domnia voastrăsunteţ i singur şi aveţ i nevoie de un paj care săfacăcinste, fireşte, unui bărbat falnic ca domnia voastră. — Aşadar? — Aşadar, o mânăspalăpe alta. Ajutaţ i-măsăpătrund în oraş, iar eu, în schimb, am săfiu pajul domniei voastre. — Mulţ umesc – spuse călăreţ ul – dar nu vreau săfiu slujit de nimeni. — Nici chiar de mine? întrebătinerelul cu un zâmbet atât de ciudat, încât călăreţ ul simţ i topindu-se straiul de gheaţ ăîn care încercase să-şi ferece inima. — Voiam săspun cănu-mi pot îngădui săam slujitori. — Ştiu cănu sunteţ i bogat, domnule Ernauton de Carmainges – spuse tânărui paj. Călăreţ ul tresări, dar, fărăa lua în seamămirarea lui, băieţ andrul urmă: Aşa cănici nu poate fi vorba între noi de simbrie; dimpotrivă, domnia voastră, dacăveţ i binevoi să-mi împliniţ i rugămintea, veţ i fi plătit cu vârf şi îndesat pentru serviciile cu care măveţ i fi îndatorat; lăsaţ i-mădeci săvăslujesc, vărog, şi gândiţ i-văcăcel ce vă roagăacum a avut uneori şi prilejul săporuncească. Tinerelul îi strânse mâna, ceea ce era un gest destul de familiar din partea unui paj, apoi, întorcându-se către pâlcul de călăreţ i cu care am făcut mai înainte

cunoştinţ ă, spuse: Eu am găsit cum sătrec; ăsta era lucrul cel mai greu; dumneata, Mayneville, cautăprin orice mijloc sămăurmezi. — Nu ajunge numai săintraţ i – răspunse gentilomul – trebuie săvă şi vadă. — Fii pe pace, din momentul în care am săintru pe poartă, fii sigur c-o sămăvadă. — Nu uitaţ i semnul de recunoaştere. — Douădegete lipite de buze, nu-i aşa? — Da. Şi acum Domnul săvăaibăîn pază! — Ei – spuse stăpânul calului negru – conaşule paj, pornim? — Gata, stăpâne – răspunse tinerelul şi sări sprinten pe crupăîn spatele tovarăşului său, care se grăbi săse alăture celorlalţ i cinci aleşi, ocupaţ i în momentul acela săscoatăla ivealădocumentele şi să-şi învedereze drepturile. — Sfinte Sisoe! se minunăRobert Briquet, care nu-i slăbise o clipă din ochi. E un adevărat potop de gasconi, săfiu al dracului dacămint!

III TRECEREA ÎN REVISTĂ Cercetarea la care trebuiau săfie supuşi cei şase răsfăţ aţ i ai soartei ce ieşiseră, aşa cum am văzut, din rândurile norodului pentru a se apropia de poartă, nu era nici prea stăruitoare, nici prea complicată. Tot ce aveau de făcut era săscoatădin buzunar o jumătate dintr-o fiţ uică tăiatăîn douăşi s-o înmâneze ofiţ erului, care o compara cu o altă jumătate, şi dacă, punându-le alături una de alta, cele douăjumătăţ i se îmbinau perfect întregindu-se, drepturile purtătorului erau pe deplin dovedite. Gasconul în capul gol se apropiase primul de poartă. Drept care cercetările începurăcu dânsul. — Numele dumitale? întrebăofiţ erul. — Numele meu, domnule ofiţ er? E scris acolo pe hârtie împreunăcu alte lucruri dacăo săvădaţ i osteneala săcitiţ i. — N-are a face! Numele dumitale! repetăofiţ erul, scos din răbdări. Ce, nu ştii cum te cheamă? — Ba ştiu, cum sănu ştiu, dracu sămăia! Iar de l-aşfi uitat, n-ar fi bai, cămi l-aţ i putea aminti dumneavoastră, de vreme ce se cheamăcă suntem compatrioţ i, ba chiar veri buni. — Numele dumitale, fir-ar dracu-al dracului! Crezi c-am timp de pierdut ca să-mi scotocesc amintirile? — Fie şi aşa! Mănumesc Perducas de Pincorney. — Perducas de Pincorney? repetădomnul de Loignac, căci de aci încolo ofiţ erul va purta numele cu care îl întâmpinase compatriotul său. Pe urmă, aruncându-şi ochii pe fiţ uică: "Perducas de Pincorney, 26

octombrie1585, la douăsprezece punct". — Poarta Saint-Antoine – adăugăgasconul, arătând cu degetul lui fumuriu şi osos pe hârtie. — Foarte bine! În ordine! Intră– îl pofti domnul de Loignac pentru a curma orice încercare a compatriotului său de a lungi vorba. Dumneata acum – îi spuse următorului. Omul cu platoşăse apropie. — Biletul dumitale? îl întrebăLoignac. — Cum aşa, domnule de Loignac?! se mirăacesta. Nu mai recunoaşteţ i pe feciorul unuia dintre prietenii dumneavoastrădin copilărie pe care l-aţ iţ inut de atâtea ori pe genunchi? — Nu. — Pertinax de Montcrabeau! stărui tânărul, nedumerit. Chiar nu mărecunoaşteţ i? — Când sunt de serviciu, nu recunosc pe nimeni, domnule. Biletul dumitale? Tânărul împlătoşat îi întinse dovada. — "Pertinax de Montcrabeau, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Treci. Tânărul păşi mai departe şi, puţ in zăpăcit de felul în care fusese întâmpinat, se duse lângăPerducas săaştepte deschiderea porţ ii. Venise rândul celui de-al treilea gascon, cel cu nevastăşi copii. — Biletul dumitale? întrebăLoignac. Omul se grăbi să-şi cufunde mâna, docil, într-o micătolbădin piele de caprăpe care o purta pe şoldul drept. Degeaba însă: împovărat cum era de copilul pe care-l ţ inea în braţ e, nu reuşi săgăseascăadeverinţ a cerută. — Ce naiba faci cu plodul acela, domnule? Vezi bine doar că te-ncurcă. — E băiatul meu, domnule de Loignac. — Prea bine, lasăbăiatul jos. Gasconul se supuse: ţ âncul începu săurle. — Cum aşa, eşti însurat va săzică? întrebăLoignac. — Da, domnule ofiţ er. — La douăzeci de ani? — Păi pe la noi oamenii se însoarăde tineri, cum bine ştiţ i, domnule de Loignac, cădoar şi domnia voastrăv-aţ i însurat la optsprezece ani. — Minunat! îşi spuse Loignac. Încăunul care măcunoaşte. Între timp se apropiase şi femeia, urmatăde cele douăodrasle care se ţ ineau de fustele ei. — Şi de ce n-ar fi însurat? întrebăea, înălţ ând pieptul şi îndepărtând nişte şuviţ e de păr negru, îmbâcsite de colbul drumului, ce i se lipiserăde fruntea pârlităde soare. Sau poate căla Paris însurătoarea nu mai e la modăacum? Da, domnule, e însurat şi, cum vedeţ i, mai sunt aici încădoi copii care-i spun "tăticule". — Aşa e, cu toate căde fapt sunt copiii nevesti-mi, domnule de

Loignac, ca şi flăcăul din spatele nostru. Vino-ncoace, Militor, şi salută-l pe domnul de Loignac, compatriotul nostru. Un băietan de vreo şaisprezece sau optsprezece ani, voinic şi sprinten, care semăna cu un şoim, cu nasul lui coroiat şi ochii rotunzi, se apropie ţ inându-şi mâinile petrecute pe sub cingătoarea din piele de bivol. Băiatul purta o cazacăgroasăîmpletitădin lânăşi nişte pantaloni scurţ i, bufanţ i, din piele de caprăsălbatică, ce se înfoiau deasupra picioarelor musculoase. Gura, cu buzele totodatăimpertinente şi senzuale, îi era adumbrităde tuleiele mustăţ ii ce abia începuse să mijească. — Ăsta-i feciorul meu vitreg Militor, domnule de Loignac, băiatul mai mare al nevesti-mi, care-i născutăChavantrade, rudăcu familia Loignac, Militor de Chavantrade, sluga dumneavoastră. Hai, Militor, salutăpe domnul. Apoi, aplecându-se asupra copilului care se zvârcolea orăcăind în mijlocul drumului: Taci cu tata, Scipion, taci, puiule! adăugă el, căutându-se de zor prin buzunare, doar va descoperi, în sfârşit, dovada. Între timp, Militor, dând, de bine de rău, ascultare poruncii părinteşti, se învrednici săse aplece puţ in din şale, fărăa scoate mâinile din cingătoare. — Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, biletul dumitale! răbufni Loignac, pierzându-şi răbdarea. — Vino de-mi dăo mânăde ajutor, Lardille – îi spuse gasconul nevesti-si, înroşindu-se pânăîn vârful urechilor. Lardille desprinse una câte una cele douămânuţ e agăţ ate de poalele rochiei sale şi se apucăsăscotocească, la rândul ei, în tolba şi în buzunarele bărbatului său. — Bunătreabă! bombăni ea. Se vede căl-am pierdut. — În cazul ăsta văarestez – spuse Loignac. Gasconul se îngălbeni. — Mănumesc Eustache de Miradoux – zise el – puteţ i să-l întrebaţ i pe domnul de Sainte-Maline, cădoar suntem neamuri. — Ah, eşti rudăcu Sainte-Maline? rosti Loignac, ceva mai îmblânzit. Cu toate că, dac-ar fi săle dai crezare, ăştia sunt rubedenii cu toată lumea! Ei, haide, căutaţ i, căutaţ i, dar cel puţ in căutaţ i cu folos. — Ia vezi, Lardille, vezi dacăn-o fi prin boarfele copiilor tăi – spuse Eustache, tremurând de ciudăşi de îngrijorare. Lardille se lăsăîn genunchi în faţ a unei legături cu nişte bulendre amărâte pe care le răsturnăjos, bodogănind. Tânărul Scipion ţ ipa ca din gurăde şarpe. E adevărat căfrăţ iorii lui dupămamă, văzând cănimeni nu-i lua în seamă, se jucau turnându-i cu nemiluita nisip în gură. Militor nici nu se clintea măcar; s-ar fi zis cănecazurile vieţ ii familiale treceau pe deasupra sau pe dedesubtul găliganului fărăsă-l atingă. — Staţ i! zise deodatădomnul de Loignac. Ce se vede acolo, prins de

mâneca nătărăului ăstuia, într-un toc de piele? — Da, da, acolo e! exclamăEustache, victorios. Asta-i isprava nevesti-mi, acum mi-aduc aminte, ea s-a gândit săcoasăbiletul pe mâneca lui Militor. — Ca săducăşi el ceva – spuse Loignac în bătaie de joc. Pfui! Ditai viţ elul! Uite la el că-i e lene să-şi ţ inăşi braţ ele ca oamenii, de teamăsă nu-i împovăreze prea tare. Buzele lui Militor se albirăde mânie, în timp ce obrazul i se acoperea de pete roşii: pe nas, pe bărbie şi în dreptul sprâncenelor. — Viţ elul n-are braţ e – bolborosi el cu o privire ucigătoare – ci copite, aşa cum au şi unii oameni pe care-i cunosc eu. — Gura! spuse Eustache. Vezi doar bine, Militor, cădomnul de Loignac ne face cinstea săglumeascăcu noi. — Pe naiba, nu glumesc de loc – protestăLoignac. Dimpotrivă, aş vrea ca puşlamaua asta săbage la cap ce i-am spus. Dac-ar fi feciorul meu vitreg, l-aşpune săcare şi pe maică-sa, şi pe frate-său, şi legătura, şi, bată-l pacostea! m-aşurca şi eu deasupra, chit căi-aşlungi urechile ca să-şi dea seama cănu-i decât un măgar. Militor îşi ieşise de tot din fire, spre îngrijorarea lui Eustache; dar, sub aceastăîngrijorare, se simţ ea mocnind nu ştiu ce bucurie ascunsă prilejuităde săpuneala pe care o căpătase feciorul său vitreg. Lardille, pentru a pune capăt zânzaniei şi vrând să-l cruţ e pe băiatul mai mare de zeflemelile usturătoare cu care îi dezmierda domnul de Loignac, se grăbi să-i înmâneze ofiţ erului dovada, scoasă, în sfârşit, din tocul de piele. Domnul de Loignac o luăşi citi: — "Eustache de Miradoux, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Duceţ i-vă– spuse el – şi aveţ i grijăsănu lăsaţ i pe aici de izbelişte vreun plod, fie el frumos ori slut. Eustache de Miradoux îl luădin nou în braţ e pe tânărul Scipion, Lardille se agăţ ăca şi mai înainte de cingătoarea lui, cei doi ţ ânci se aninarăiar de fustele mamei, şi întreaga familie, strânsăciorchine şi urmatăde tăcutul Militor, plecăsăse alăture grupului celor rămaşi în aşteptare dupăce trecuserăprin focurile cercetării. — Vai de capul lor! murmurăde Loignac printre dinţ i, privind cum se desfăşoarăpe drum alaiul lui Eustache de Miradoux cu tot neamul său. Cămândri mai aratăsoldaţ ii domnului d'Épernon. Apoi, întorcându-se: Poftim, e rândul dumitale! spuse el. Invitaţ ia era adresatăcelui de-al patrulea solicitator. Acesta era singur şi, stând locului, ţ eapăn nevoie mare, îşi tot scutura vesta cenuşie cu mâneci bufante, împreunând degetul mare şi cel mijlociu pentru a alunga vreun fir de praf cu câte un bobârnac; mustăţ ile zbârlite ca de pisică, ochii verzi şi scânteietori, sprâncenele a căror arcadăalcătuia o streaşinăsemicircularădeasupra pomeţ ilor ieşiţ i în afară, în sfârşit buzele subţ iri împrumutau chipului său acea expresie caracteristicăde neîncredere şi de drămuităprudenţ ă, dupăcare îţ i dai

seama numaidecât căai de a face cu un om deprins să-şi ascundăcu aceeaşi grijăagoniseala din pungăca şi adâncurile inimii sale. — "Chalabre, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine." Prea bine, poţ i trece! spuse Loignac. — Bănuiesc căsunt ceva bani puşi deoparte pentru cheltuielile de drum – îi atrase atenţ ia cu smerenie gasconul. — Nu sunt vistiernic, domnule – i-o retezăscurt Loignac. Deocamdatănu-s decât portar, poţ i trece. Chalabre trecu mai departe. DupăChalabre se înfăţ işăun tânăr călăreţblond, care, scoţ ând adeverinţ a din buzunar, scăpăpe jos un zar şi câteva cărţ i de joc. Tânărul declarăcăse numeşte Saint-Capautel, şi cum mărturia lui era confirmatăde biletul pe care-l prezentase şi care se dovedi a fi în bună rânduială, plecăpe urmele lui Chalabre. Mai rămăsese cel de-al şaselea care, mânat de pajul său de ocazie, descălecase pentru a-i înmâna domnului de Loignac o hârtie pe care sta scris: "Ernauton de Carmainges, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine". În timp ce domnul de Loignac citea biletul, pajul, care descălecase la rândul său, îşi făcea de lucru cu calul pretinsului său stăpân, ca să-şi poatăascunde obrazul, căutând, chipurile, săpotriveascămai bine struna zăbalei, care, de fapt, era destul de strâns legată. — Pajul e al dumneavoastră, domnule? întrebăde Loignac, arătând cu degetul spre băietan. — Precum vedeţ i, domnule căpitan – spuse Ernauton, care nu voia nici sămintă, nici să-l trădeze pe băiat – precum vedeţ i, tocmai leagă frâul calului. — Puteţ i trece – încuviinţ ăde Loignac, măsurându-l din ochi pe domnul de Carmainges, al cărui chip şi a cărui înfăţ işare păreau săfie mai pe placul lui decât mutrele celorlalţ i. Cel puţ in ăsta aratămai ca lumea – spuse el ca pentru sine. Ernauton încălecădin nou; pajul, fărăsăfacăprea multe nazuri, dar şi fărăsătărăgăneze pasul, i-o luase înainte, amestecându-se în grupul celor ce se perindaserăpânăatunci. — Deschideţ i poarta – porunci de Loignac – şi daţ i-le drumul acestor şase persoane şi celor ce le însoţ esc. — Haideţ i, repede, repede, stăpâne! spuse pajul. În şa şi s-o pornim! Ernauton se supuse şi de astădatăautorităţ ii pe care o dobândise asupra lui acea făpturăbizară, şi cum poarta fusese între timp deschisă, dădu pinteni calului şi, lăsându-se călăuzit de îndrumările pajului, pătrunse în inima cartierului Saint-Antoine. Dupăplecarea celor şase aleşi ai soartei, Loignac puse săse zăvoreascăiarăşi poarta spre apriga nemulţ umire a gloatelor, care, o datăce aceastăformalitate fusese îndeplinită, nădăjduiserăcăvor putea săintre, la rândul lor, în oraşşi care, văzându-şi speranţ ele înşelate, îşi

mărturiseau în chip zgomotos supărarea. Jupân Miton, care, dupăce alergase de-i sfârâiau călcâiele peste câmp, îşi venise încetul cu încetul în fire, prinzând curaj, şi care, cercetând terenul pas cu pas, se înapoiase în cele din urmăla locul de unde plecase, jupân Miton se încumetăsăarunce ici şi colo câte o vorbă de protest, jeluindu-se de felul samavolnic în care soldăţ imea zăgăzuia legăturile cu oraşul. Cumătrul Friard, care izbutise, în fine, sădea de urma consoartei şi care, aflându-se acum sub aripa ei ocrotitoare, părea sănu se mai teamă de nimic, cumătrul Friard îi povestea simandicoasei sale jumătăţ i întâmplările de peste zi, cu adaosul unor comentarii ticluite pe calapodul dumisale. În sfârşit, călăreţ ii, dintre care unul fusese numit Mayneville de către tânărul paj, ţ ineau sfat pentru a hotărî dacăn-ar fi cu cale să ocoleascăzidurile cetăţ ii, în speranţ a pe deplin îndreptăţ ităcăvor găsi undeva o spărturăce le va îngădui săpătrundăîn Paris, fărăa mai fi nevoiţ i săîncerce încăcine ştie câtăvreme fie la poarta Saint-Antoine, fie la oricare altăpoartăa oraşului. Robert Briquet, ca un filozof deprins săcerceteze totul în amănunţ ime şi ca un veritabil savant capabil săpătrundăpânăîn miezul lucrurilor, Robert Briquet, cum ziceam, se dumeri în cele din urmăcădeznodământul scenei zugrăvite mai înainte trebuia săaibăloc în preajma porţ ii şi cădiscuţ iile răzleţ e înfiripate între călăreţ i, între târgoveţ i şi între ţ ărani nu erau în măsurăsă-i dezvăluie nimic nou. Se apropie deci cât putu mai mult de o micăgheretăîn care se afla loja portarului şi care era luminatăde douăferestre, una privind spre oraş, cealaltăspre câmpie. Abia apucase săia în stăpânire noul său post de observaţ ie, căun călăreţsosit în goana mare din interiorul oraşului sări jos de pe cal şi intrăîn gheretă, arătându-se o clipămai târziu la fereastră. — Aha! se bucurăLoignac. — Am sosit, domnule de Loignac – îl înştiinţ ăomul. — Bine; de unde vii? — De la poarta Saint-Victor. — Situaţ ia? — Cinci. — Biletele? — Sunt aici. Loignac luăîn primire dovezile, le verificăşi scrise pe o tăbliţ ă, ce părea săfi fost anume adusăacolo pentru treaba asta, cifra 5. Ştafeta plecă. Nu trecurănici cinci minute şi sosirăalţ i doi curieri. Loignac îi interogăpe fiecare în parte, tot aşa prin fereastră. Unul venea de la poarta Bourdelle ca să-i raporteze cifra 4. Celălalt de la poarta Temple ca să-i comunice cifra 6. Loignac însemnăgrijuliu ambele cifre pe tăbliţ ă.

Cele douăştafete se făcurănevăzute aidoma primului curier, fiind rând pe rând înlocuite de alte patru ştafete care soseau: Prima de la poarta Saint-Denis, cu rezultatul 5; A doua de la poarta Saint-Jacques, cu rezultatul 3; A treia de la poarta Saint-Honoré, cu rezultatul 8; A patra de la poarta Montmartre, cu rezultatul 4; În sfârşit, se înfăţ işăşi ultimul curier, care venea de la poarta Bussy, aducând rezultatul 4. Atunci Loignac scrise cu grijă, mic de tot, unele sub altele, numele locurilor şi cifrele următoare: Poarta Saint-Victor.....................5 Poarta Bourdelle........................ 4 Poarta Temple............................ 6 Poarta Saint-Denis..................... 5 Poarta Saint-Jacques................. 3 Poarta Saint-Honoré................... 8 Poarta Montmartre..................... 4 Poarta Bussy.............................. 4 În sfârşit, poarta Saint-Antoine.. 6 Total: patruzeci şi cinci ............ 45 — Bun! Acum – strigăLoignac în gura mare – deschideţ i porţ ile, poate săintre cine vrea! Porţ ile furădeschise. Într-o clipă, cai, catâri, femei, copii, căruţ e năvălirăîn oraş, cu riscul de a muri striviţ i în sugrumătura dintre cei doi stâlpi ai podului suspendat. Într-un sfert de ceas, tot puhoiul mulţ imii ce adăsta de dimineaţ ă, îmbulzităîn jurul acestui zăgaz temporar, se scurse pe vasta arterăa oraşului ce se numea strada Saint-Antoine. Zarva se stinse încetul cu încetul în depărtare. Domnul de Loignac împreunăcu oamenii săi încălecarăpe cai. Robert Briquet, care rămăsese ultimul, deşi fusese primul lângăpoartă, îşi petrecu flegmatic piciorul peste lanţ ul punţ ii, spunându-şi: — Toatăomenirea aste ţ inea neapărat săvadăceva şi n-a văzut nimic, nici măcar pe ce lume sunt; în timp ce eu, care nu voiam săvăd nimic, sunt singurul care a apucat săvadăceva. Asta îmi dăcuraj, nu ne rămâne decât săstăruim; dar la ce bun săstărui? Şi-aşa, Dumnezeule sfinte, ştiu prea mult. Mi-ar folosi oare la ceva săvăd pe domnul de Salcéde hărtănit în patru? Nu, fereascăDomnul! De, altminteri, am renunţ at la politică. Sămergem mai bine la masă. Soarele ar fi la amiază, dacăar fi soare afară; e timpul sămâncăm. Spunând acestea, intrăîn oraş, cu acelaşi zâmbet calm şi maliţ ios pe buze.

IV LOJA DIN PIAŢA GRÈVE A M.S. REGELE HENRIC AL III-LEA Dacăam merge acum drept înainte pe strada principalăînţ esatăde lume a cartierului Saint-Antoine pânăîn Piaţ a Grève, unde se sfârşeşte, am regăsi în mulţ ime o bunăparte din conştiinţ ele noastre; dar în timp ce bieţ ii cetăţ eni, mai puţ in înţ elepţ i decât Robert Briquet, se perindă mereu, înghiontiţ i, îmbrânciţ i, stâlciţ i, în ceea ce ne priveşte, mulţ umită privilegiului pe care ni-l dau aripile noastre de cronicar al acestor evenimente, vom prefera sădescindem chiar în mijlocul pieţ ei, şi, după ce vom fi cuprins întreaga privelişte dintr-o aruncăturăde ochi, săne întoarcem pentru câteva clipe în trecut spre a cerceta mai îndeaproape cauza, dupăce am avut prilejul săconstatăm efectul. Deocamdatăputem spune căjupân Friard avusese dreptate socotind la cel puţ in o sutăde mii de oameni numărul spectatorilor care, presupunea el, vor împânzi Piaţ a Grève şi împrejurimile ei, dornici să priveascăspectacolul ce se pregătea. Tot Parisul, cu mic, cu mare, îşi dăduse întâlnire la primărie, şi Parisul este foarte punctual; parizienii nu lipsesc de la nici o festivitate, şi este, într-adevăr, o festivitate, şi încăo festivitate puţ in obişnuitămoartea unui om care a fost în stare sărăscoleascăatâtea patimi, încât unii îl blestemau, iar alţ ii îl ridicau în slavă, în timp ce marea majoritate îi plângea de milă. Spectatorul care izbutea sărăzbatăîn Piaţ a Grève, fie venind dinspre chei pe lângăcârciuma ce poartăhramul Sfintei Fecioare, fie prin porticul Pieţ ei Baudoyer, observa în primul moment în mijlocul pieţ ei arcaşii locotenentului Tanchon, care, împreunăcu un mare număr de elveţ ieni şi de ostaşi din cavaleria uşoară, stătea de pazăîn jurul unui mic eşafod înalt de aproape patru picioare. Eşafodul, atât de scund, încât nu putea fi văzut decât de cei din preajmăsau de privitorii care avuseserănorocul săse poatăaciua la vreo fereastră, îşi aştepta osânditul pe care călugării îl luaserăîn primire dis-de-dimineaţ ă, dupăcum, ca săfolosim o expresie pitoreascăscornită de popor, caii îl aşteptau ca să-l ducăpe lumea cealaltă. Într-adevăr, sub streaşina unei case, prima casădupăstrada Mouton, cu faţ a spre piaţ ă, patru cai voinici din ţ inutul Perche, cu coama bălanăşi picioare lăţ oase, băteau nerăbdători din copităpe caldarâm şi se muşcau unii pe alţ ii nechezând, spre spaima cumplităa femeilor care se aşezaserăde bunăvoie în locul acela sau care fuseseră împinse pe nepusămasăîntr-acolo. Caii erau încănedaţ i la praştie; abia dacăuneori, întâmplător, pe plaiurile înverzite ale ţ inutului lor de baştină, se învredniciserăsăpoarte pe spinarea lor largă, la scăpătatul soarelui, copilul durduliu al vreunui sătean care zăbovise la munca câmpului. Dar dupăeşafodul pustiu, dupăcaii ce fremătau nerăbdători, ceea

ce atrăgea mai stăruitor privirile mulţ imii era fereastra principalăa clădirii primăriei, îmbrăcatăîn catifea roşie cu broderii de fir, şi la balconul căreia atârna o draperie tot de catifea împodobităcu stema regală. Acolo se afla loja suveranului. În clipa când ceasul bisericii Saint-Jean-en-Grève bătea ora unu şi jumătate, în pervazul ferestrei se iviră, ca în rama unui tablou, o seamă de personaje simandicoase ce veneau săse înfăţ işeze poporului într-un cadru potrivit rangului lor. Primul care se arătăfu regele Henric al III-lea, palid la faţ ă, aproape pleşuv, deşi la vremea aceea nu avea mai mult de treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani, cu ochii înfundaţ i în orbitele plumburii şi cu buzele înfiorate de contracţ ii nervoase. El intrămohorât, cu privirile aţ intite în gol, maiestuos, deşi abia se ţ inea pe picioare, cu ceva straniu în felul său de a fi, tot atât de straniu pe cât era mersul său, mai mult umbrădecât fiinţ ăvie, mai curând strigoi decât monarh; tainăpururea ferecatăşi pururea neînţ eleasăpentru supuşii săi, care, de câte ori îl vedeau apărând, nu ştiau niciodată dacătrebuie săstrige: "Trăiascăregele!" sau săse roage pentru sufletul lui. Henric era îmbrăcat cu o vestăneagrăcu mâneci bufante şi cu găitane tot negre; nu purta nici o decoraţ ie şi nici o nestemată; doar un diamant scânteietor ce-i împodobea toca din creştetul capului, înmănunchind ca o agrafătrei pene scurte cu tuleiele creţ e. În mâna stângăţ inea un căţ eluşnegru, pe care cumnata sa, Maria-Stuart, i-l trimisese din închisoare, şi pe blana mătăsoasădegetele-i subţ iri şi albe străluceau ca sculptate în alabastru. În urma lui venea Caterina de Medicis, pe care vârsta începea s-o încovoaie, căci la vremea aceea regina-mamăavea, pe cât se pare, vreo şaizeci şi şase sau şaizeci şi şapte de ani; cu toate acestea îşi ţ inea fruntea neclintităşi dreaptă, scăpărând pe sub sprâncenele, ca de obicei, încruntate, o privire de oţ el şi, în ciuda acestei priviri, regina, îmbrăcată în veşnicele-i straie cernite, păstra ca întotdeauna aceeaşi figură încremenităşi rece, aidoma unei statui de ceară. Alături de dânsa se întrezărea chipul melancolic şi blând ar reginei Louise de Lorraine, soţ ia lui Henric al III-lea, părtaşăneînsemnatăîn aparenţ ă, dar credincioasăîn realitate, a vieţ ii sale zvânturate şi nefericite. Regina Caterina de Medicis venea la o izbândă. Regina Louişe ştia cătrebuie săasiste la un supliciu. Pentru regele Henric era vorba doar de o tocmeală. Trei simţ ăminte deosebite ce se citeau pe fruntea trufaşăa celei dintâi, pe fruntea resemnatăa celei de a doua şi pe fruntea neguroasăşi plictisităa celui de-al treilea. În urma celor trei ilustre personaje pe care poporul le privea cu admiraţ ie, atât de palide şi de tăcute, veneau doi tineri chipeşi: unul să

tot fi avut douăzeci de ani, iar celălalt nu mai mult de douăzeci şi cinci. Tinerii se ţ ineau de braţ , nesocotind eticheta care-i opreşte pe muritori săse arate legaţ i de ceva pe lumea aceasta atât faţ ăde regi cât şi faţ ăde Dumnezeu, la biserică. Amândoi surâdeau: cel mai tânăr cu o negrăitătristeţ e, cel mai vârstnic cu o fermecătoare dulceaţ ă; erau înalţ i şi frumoşi, şi unul, şi altul, şi erau fraţ i între ei. Cel mai mic se chema Henri de Joyeuse, conte du Bouchage; celălalt, ducele Anne de Joyeuse. Nu era mult de când toatălumea îl cunoştea sub numele d'Arques; regele Henric însă, care-l îndrăgise mai presus de orice, îl făcuse pair al Franţ ei cu un an înainte, ridicând la rangul de ducat-pairie domeniul viconţ ilor de Joyeuse. Poporul nu părea sănutreascăfaţ ăde acest favorit ura cu care căşunase odinioarăasupra lui Maugiron, a lui Quélus şi Schomberg şi pe care i-o purta acum lui d'Épernon. Mulţ imea întâmpinădeci pe monarh şi pe cei doi fraţ i cu discrete, dar măgulitoare ovaţ ii. Henric salutăgloatele solemn, fărăa se obosi să zâmbească, apoi îşi sărutăcăţ elul în creştet. Dupăcare, întorcându-se către cei doi tineri însoţ itori: — Reazemă-te cu spatele de draperie, Anne – îl pofti pe cel mai vârstnic – ai săoboseşti stând în picioare; s-ar putea săţ inămult povestea asta. — Cred şi eu – îi tăie vorba Caterina – o săţ inămult şi bine, sire; aşa sper, cel puţ in. — Crezi deci căSalcède o săvorbească, mamă? întrebăHenric. — Cu mila lui Dumnezeu, nădăjduiesc căduşmanii noştri vor primi o palmă. Am spus duşmanii noştri, fiica mea, căci sunt deopotrivăşi duşmanii domniei tale – adăugăea, aţ intindu-şi ochii spre regină, care păli, grăbindu-se să-şi plece privirea-i blajină. Regele clătinădin cap cu îndoială. Întoarse apoi din nou capul spre Joyeuse şi, văzând cătânărul rămăsese în picioare, cu toate îmbierile sale, zise: — Ei, haide, Anne, de ce nu vrei săfaci cum ţ i-am spus? Reazemă-te de perete sau sprijină-ţ i coatele de spătarul jilţ ului meu. — Maiestatea voastrăeste mult prea milostivă– spuse tânărul duce – dar nu măvoi folosi de aceastăîngăduinţ ădecât atunci când măvoi simţ i într-adevăr obosit. — Dar n-o săaşteptăm chiar pânăo săte simţ i obosit, nu-i aşa, frăţ ioare? spuse în şoaptăHenri. — Fii pe pace! îi răspunse Anne, mai mult cu ochii decât cu gura. — Fiule – întrebăCaterina – mi se pare mie sau se vede o forfoteală acolo, spre chei? — Ce ochi ageri ai, mamă! Da, într-adevăr, cred căai dreptate. Oh, cu toate cănu sunt bătrân, vederea mi-e atât de proastă! — Sire – se amestecăîn vorbăcu dezinvolturăJoyeuse – învălmăşeala este iscatăde compania de arcaşi care împinge înapoi

norodul ticsit în piaţ ă. Soseşte osânditul, de bunăseamă. — Ce măgulitor poate fi pentru un rege – spuse Caterina – săvadă hărtănit un om în vinele căruia curge un strop de sânge crăiesc. Şi rostind aceste cuvinte, privirea ei stăruia împovărătoare asupra Louisei. — O, doamnă, fiţ i îndurătoare, rogu-vă, şi cruţ aţ i-mă– zise tânăra reginăcu o deznădejde pe care căuta în zadar s-o ascundă. Nu, mişelul ăsta nu face parte din familia mea şi n-aţ i vrut săspuneţ i, cred, căse trage din ea. — Fireşte cănu – întări suveranul – sunt convins cămama n-a vrut săspunăaşa ceva. — Totuşi – rosti cu acrealăCaterina – este neam cu casa de Lorena, iar casa de Lorena este sângele domniei tale, doamnă; aşa cred, cel puţ in. Prin urmare, Salcède este înrudit cu domnia ta, ba chiar rubedenie apropiată. — Adică– interveni Joyeuse cu o indignare pornitădin buna sa credinţ ă, ce constituia o trăsăturăcaracteristicăa sufletului său cinstit şi care răbufnea în orice împrejurare fărăa căta la obrazul celui ce o stârnise – adicăse înrudeşte cu domnul de Guise, poate, nicidecum însă cu regina Franţ ei. — Ah, eraţ i aici, domnule de Joyeuse? spuse Caterina cu o neasemuitătrufie şi încercând să-i plăteascăprintr-o umilinţ ăfaptul c-o înfruntase. Eraţ i aici? N-am băgat de seamă. — Sunt aici, doamnă, nu numai cu încuviinţ area, ci chiar din porunca regelui – răspunse Joyeuse, cerându-i din ochi părerea lui Henric. Oricum, nu este un lucru chiar atât de odihnitor săvezi un om hărtănit, ca săvin la un spectacol de felul acesta dacănu eram obligat. — Joyeuse are dreptate, doamnă– îl sprijini Henric. Aici nu este vorba nici de casa de Lorena, nici de ducele de Guise, şi mai puţ in încă de regină: am venit doar să-l vedem frânt în patru pe domnul de Salcède, adicăpe ucigaşul care a vrut săridice viaţ a fratelui meu. — N-am noroc astăzi – spuse Caterina, cedând dintr-o dată, ceea ce constituia unul din cele mai iscusite mijloace tactice ale sale. Pe fiica mea, cum văd, am făcut-o săplângă, iar pe domnul de Joyeuse, sămă ierte Dumnezeu, dar am impresia căl-am făcut sărâdă. — Vai, doamnă– protestăLouise, cuprinzând mâinile Caterinei – e cu putinţ ăoare ca maiestatea voastrăsăse înşele în privinţ a mâhnirii mele?! — Şi în privinţ a adâncului meu respect – adăugăAnne de Joyeuse, înclinându-se peste braţ ul jilţ ului regesc. — Aşa e, da, ai dreptate – răspunse Caterina, căutând sănu scape prilejul de a împlânta o ultimăsăgeatăîn inima nurorii sale. Ar fi trebuit să-mi dau seama cât de stânjenităte simţ i copilădragă, văzând cum ies la ivealăuneltirile neamurilor domniei tale din casa de Lorena; şi cu toate cădomnia ta n-ai nici o vină, nu se poate sănu suferi totuşi din pricina acestei înrudiri.

— Ah, cât despre asta, mamă, e cam adevărat – spuse regele, vrând săîmpace pe toatălumea; căci acum ştim, în sfârşit, în ce măsură ducele de Guise a luat parte la aceastăuneltire. — Dar, sire – interveni Louise de Lorraine cu o îndrăznealăpe care n-o avusese pânăatunci – maiestatea voastrăştie prea bine cădin ziua în care am devenit regina Franţ ei am lăsat toate legăturile mele de sânge la picioarele tronului. — Sire – exclamădeodatăAnne de Joyeuse – vedeţ i cănu m-am înşelat: vine osânditul, uitaţ i-l, a şi sosit! Sfinte Dumnezeule! Ce cumplităarătare! — I-e frică– spuse Caterina – o săvorbească. — Dacămai are putere – adăugăregele. Uite cum i se bălăbăne capul, mamă, ca la un mort. — Rămân la părerea mea, sire, este îngrozitor. — Cum vrei săfie frumos un om al cărui cuget este atât de spurcat? Nu ţ i-am desluşit oare, Anne, legăturile tainice care existăîntre fizic şi moral, aşa cum le înţ elegeau Hipocrate şi Galenus şi cum le-au explicat în felul lor? — Nu zic nu, sire, dar eu nu sunt un discipol de talia voastrăşi mi-a fost dat săvăd uneori oameni foarte urâţ i care erau totuşi ostaşi viteji ca nişte paralei. Nu-i aşa, Henri? Joyeuse întoarse capul către fratele său, ca şi cum i-ar fi cerut să-l sprijine, întărind spusele lui; Henri însăprivea fărăsăvadănimic şi asculta fărăsăaudăun cuvânt, cufundat cum era într-o adâncăvisare; aşa încât în locul său răspunse tot regele. — Ei, Doamne – protestăel – dar cine-ţ i spune, dragăAnne, căomul ăsta nu este viteaz? Ba, dimpotrivă, pe legea mea, e viteaz ca un urs, ca un lup, ca un şarpe. Nu-ţ i aminteşti de isprăvile lui? A dat foc la casa unui gentilom normand cu care era în vrajbăşi care a ars de viu. S-a bătut de zece ori în duel şi a ucis pe trei dintre adversarii săi; a fost prins ticluind bani calpi, faptăpentru care a fost osândit la moarte. — Atât de straşnic – interveni Caterina de Medicis – încât pânăla urmăi s-a iertat osânda prin stăruinţ ele domnului duce de Guise, vărul domniei tale, fata mea. De astădată, Louise, care se simţ ea la capătul puterilor, se mulţ umi doar săofteze. — În orice caz – spuse Joyeuse – şi-a trăit din plin viaţ a; o viaţ ăcare se va sfârşi foarte curând. — Dimpotrivă, domnule de Joyeuse – rosti Caterina – sper căse va sfârşi cât mai încet cu putinţ ă. — Doamnă– îşi mărturisi îndoiala Joyeuse, clătinând din cap – văd sub streaşinăde acolo nişte cai atât de voinici şi care par să-şi fi pierdut răbdarea dupăce-au stat atâta locului fărăsăfacănimic, încât n-aş crede cămuşchii, tendoanele şi cartilajele domnului de Salcède vor putea înfrunta prea multăvreme asemenea încercare. — Da, dacănu s-ar fi prevăzut şi lucrul acesta, dar fiul meu are o

inimăatât de milostivă– adăugăregina cu un zâmbet ce numai pe buzele ei se putea înfiripa – încât va avea grijăsătrimităvorbă ajutoarelor sămâne mai agale caii. — Totuşi, doamnă– întâmpinăcu sfialăregina – v-am auzit spunând azi-dimineaţ ădoamnei de Mercoeur, cel puţ in aşa mi se pare, cănefericitul acesta va fi supus doar la douăsmucituri. — Mda, numai dacăse poartăcum trebuie – răspunse Caterina. În cazul acesta va fi trimis pe lumea cealaltăcât se poate mai grabnic; înţ elegi ce vreau săspun, dragăfată, şi aşdori, fiindcăte văd căpui atâta inimăpentru el, să-i dai de ştire cumva săse poarte cum trebuie, totul depinde numai de el. — Cum Cel de Sus, doamnă– spuse regina – nu m-a înzestrat cu tăria sufleteascăa domniei voastre, nu măsimt în stare săvăd un om chinuindu-se. — N-ai decât sănu priveşti, atunci, dragăfată. Louise nu mai rosti nici un cuvânt. Regele nu auzise nimic; în momentul acela era numai ochi, căci ajutoarele îşi făceau de lucru cu osânditul, grăbindu-se să-l ia din căruţ a cu care fusese adus, pentru a-l urca pe eşafod. Între timp arcaşii, halebardierii şi gărzile elveţ iene izbutiserăa lărgi cu prisosinţ ăcercul privitorilor, aşa încât golul ce se făcuse în jurul eşafodului era destul de mare pentru ca toatălumea să-l poatăvedea desluşit pe Salcède, cu toate căscena hărăzitălugubrului spectacol nu era prea înaltă. Salcède era un vlăjgan spătos şi voinic de vreo treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani; trăsăturile obrazului său palid pe care se prelingeau picături de sudoare şi de sânge se însufleţ eau ori de câte ori se uita în preajma lui, cu o neasemuităprivire, când plinăde speranţ ă, când străfulgeratăde spaimă. În primul moment îşi aruncase ochii spre loja regală, dar, ca şi când şi-ar fi dat seama cătot ce putea săaştepte de acolo nu era izbăvirea, ci moartea, privirea sa nu stăruise asupra ei. Toate năzuinţ ele lui se îndreptau spre mulţ imea din jur şi, dacă-i rămânea ceva de făcut, era să scotoceascăîn sânul acestei mări ce tălăzuia vijelios, cu ochii săi arzători, fremătând cu sufletul la gură. Mulţ imea tăcea. Salcède nu era un criminal de rând: mai întâi, Salcède era de obârşie aleasă, de vreme ce Caterina de Medicis, care cunoştea cu atât mai bine genealogiile, cu cât căuta săarate căle dispreţ uieşte, descoperise o picăturăde sânge crăiesc în vinele lui; pe urmăSalcède fusese comandant de oşti cu oarecare faimă. Braţ ul său, acum legat cu ticăloase frânghii, cândva mânuise vitejeşte spada; fruntea lividăpe care se zugrăveau fiorii morţ ii, fiori pe care osânditul ar fi căutat să-i ascundă fărăîndoialăîn cele mai adânci tainiţ e ale sufletului său dacăn-ar fi fost stăpânit de o nemăsuratăsperanţ ă, fruntea aceea lividăadăpostise cândva planuri măreţ e.

Din cele arătate mai înainte se poate deduce că, pentru o bună parte din spectatori, Salcède era un erou; pentru mulţ i alţ ii, o victimă; în ochii câtorva era, de bunăseamă, un ucigaş, dar gloata cu greu s-ar îndupleca săveştejeascăsocotindu-i pe aceeaşi treaptăcu criminalii de rând pe aceia ce au pus la cale asasinate răsunătoare sortite sălase o urmăneştearsăatât în analele istoriei cât şi în analele justiţ iei. Se povestea bunăoarăîn rândurile mulţ imii căSalcède se trăgea dintr-un neam de războinici, cătaică-său luptase cu dârzenie împotriva domnului cardinal de Lorena, din care pricinăavusese parte de o moarte glorioasăcu prilejul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu; dar că, mai apoi, feciorul, uitând felul în care se săvârşise părintele său, ori mai degrabăjertfind ura de care era însufleţ it în folosul unei anumite năzuinţ e pe care popoarele au privit-o întotdeauna cu oarecare simpatie, feciorul, precum spuneam, pactizase cu Spania şi cu casa ducilor de Guise pentru a spulbera puterea pe care începuse s-o dobândeascăîn Flandra ducele de Anjou, atât de aprig urât de francezi. Se vorbea despre legăturile lui cu Baza şi Balouin, bănuiţ i a fi urzitorii uneltirii ce era cât pe ce săcurme viaţ a ducelui François, fratele lui Henric al III-lea; se vorbea despre îndemânarea pe care o desfăşurase Salcède în tot timpul instruirii procesului pentru a nu fi frânt pe roată, spânzurat în furci sau ars pe rugul pe care mai fumega încăsângele complicilor săi; fusese singurul care, prin destăinuirile-i mincinoase şi pline de vicleşuguri, spuneau lorenii, reuşise să-i amăgeascăpe judecători, în aşa fel încât, pentru a afla cât mai multe lucruri, ducele de Anjou hotărâse să-l cruţ e deocamdatăşi-l trimisese sub escortăîn Franţ a, în loc săporunceascăa fi decapitat la Anvers sau la Bruxelles. Ce-i drept, pânăla urmăajunsese la acelaşi rezultat; dar în timpul călătoriei – călătorie care fusese singurul scop al mărturisirilor sale – Salcède spera săfie răpit de partizanii săi; din nefericire pentru el, nutrind aceste speranţ e, nu se gândise căva încăpea pe mâinile domnului de Bellièvre, care, dat fiind căi se încredinţ ase un ostatec atât de preţ ios, îl păzise cu asemenea străşnicie, încât nici spaniolii, nici lorenii şi nici partizanii Ligii nu se încumetaserăsăse apropie de convoi cale de o leghe împrejur. În închisoare, Salcède continuase săspere, aşa cum sperase şi mai apoi când fusese supus la cazne: încămai spera în momentul când îl urcaserăîn căruţ ă; ba chiar şi acum, când se afla pe eşafod, nu-şi pierduse încăsperanţ a. Şi nu pentru căi-ar fi lipsit curajul sau n-ar fi fost în stare săse resemneze! Salcède însăera una din acele făpturi pline de viaţ ăcare înţ eleg săse apere pânăla ultima suflare cu o îndârjire şi cu o energie pe care puterea omeneascăn-o poate atinge îndeobşte în cazul unor fiinţ e mediocre. Gândul pe care-l nutrea cu atâta stăruinţ ăSalcède nu-i scăpase din vedere monarhului şi cu atât mai puţ in poporului. La rândul ei, Caterina urmărea neliniştităcea mai micămişcare a tânărului osândit; se afla totuşi mult prea departe ca săobserve încotro se îndreptau privirile lui şi

cum se plimbau necontenit de colo pânăcolo. La sosirea osânditului, ca prin farmec, bărbaţ i, femei şi copii se ridicaseră, rânduri-rânduri, din mijlocul mulţ imii; de fiecare datăcând se arăta câte o figurănouădeasupra noianului tălăzuitor, pe care însă privirea iscoditoare a lui Salcède îl măsurase din vreme în lung şi-n lat, condamnatul o cerceta într-o secundă, răgaz ce ţ inea cu prisosinţ ălocul unei cercetări de o orăpentru un om cu nervii atât de încordaţ i, ale cărui facultăţ i timpul, drămuit cu atâta scumpătate, le sporea înzecit sau poate chiar însutit. Pe urmă, dupăce arunca o privire, ca o scăpărare de fulger, asupra obrazului necunoscut, proaspăt ivit din sânul mulţ imii, Salcède se posomora din nou şi-şi îndrepta atenţ ia într-altăparte. Între timp gealatul îl luase în primire, trudindu-se să-l încingăcu o frânghie pentru a-l priponi în mijlocul eşafodului. Cu o clipăînainte, la un semn al preacinstitului Tanchon, locotenentul arcaşilor şi comandantul execuţ iei, doi arcaşi, croindu-şi drum prin mulţ ime, se duseserăsădezlege caii. În orice altăîmprejurare şi cu orice alt scop, arcaşii n-ar fi putut înainta un singur pas în mijlocul gloatelor înţ esate; mulţ imea ştia însăce aveau de făcut şi se înghesuia pentru a-i lăsa sătreacă, la fel cum pe scena ticsităa unui teatru, figuranţ ii au grijăsăse dea la o parte pentru a face loc actorilor care joacărolurile principale în piesă. În momentul acela se auzi un zgomot la uşa lojii regale, şi aprodul, ridicând draperia, se înfăţ işăspre a încunoştiinţ a pe maiestăţ ile lor că preşedintele tribunalului, Brisson, împreunăcu patru consilieri, dintre care unul era raportorul procesului, solicitau cinstea de a sta câteva clipe de vorbăcu regele în privinţ a execuţ iei. — Minunat! exclamăregele. Apoi, întorcându-se către Caterina, adăugă: În sfârşit, mamă, sper căvei fi mulţ umităacum? Caterina înclinăuşor capul, în semn de încuviinţ are. — Pofteşte pe domniile lor înăuntru – porunci regele. — Sire, o rugăminte – îşi luăinima-n dinţ i Joyeuse. — Spune, Joyeuse – îl îmbie suveranul – numai sănu-mi ceri iertarea osânditului... — Fiţ i fărăgrijă, sire. — Săauzim. — Sire, existăun lucru a cărui privelişte este deosebit de supărătoare atât pentru fratele meu, cât mai cu seamăpentru mine, şi anume robele roşii şi robele negre; rugăm deci pe maiestatea voastrăsă fie atât de bunăşi săne îngăduie a ne retrage. — Cum, atât de puţ in pui la inimăpăsurile mele, domnule de Joyeuse, încât vrei săpleci într-un asemenea moment? protestăHenric. — Nici sănu văgândiţ i, sire, tot ceea ce priveşte pe maiestatea voastrăeste sortit să-mi trezeascăcel mai adânc interes; numai că, din păcate, sunt atât de bicisnic din fire, încât femeia cea mai slabăde înger este mai puternică, dintr-un anumit punct de vedere, decât mine. Nu mă simt în stare săprivesc o execuţ ie, fiindcă, dupăaceea, o săptămână

încheiatăsunt bolnav. Şi cum sunt singurul om care mai ştie sărâdăla curte, de când fratelui meu, nu-mi dau seama de ce, i-a pierit pofta de râs, văînchipuiţ i cum o săarate Luvrul, care, şi-aşa, sărmanul, este atât de ursuz, dacădin pricina mea ar deveni şi mai ursuz. Fie-vămilădeci, sire... — Vrei sămăpărăseşti, Anne? rosti Henric cu un glas adumbrit de o neasemuitătristeţ e. — La naiba, sire, sunteţ i prea exigent: o execuţ ie în Piaţ a Grève este nu numai un prilej de răzbunare, dar şi un spectacol în acelaşi timp, şi încăce spectacol! pe care maiestatea voastră, spre deosebire de mine, îl aşteptaţ i cu cea mai aprinsăcuriozitate; răzbunarea şi spectacolul pare-se cănu vămulţ umesc îndeajuns, mai trebuie săvăbucuraţ i şi de priveliştea bicisniciei prietenilor maiestăţ ii voastre. — Rămâi, Joyeuse, zău, rămâi; ai săvezi ce interesant o săfie. — Nici nu măîndoiesc; mi-e teamăchiar, aşa cum spuneam mai înainte maiestăţ ii voastre, c-o săfie atât de interesant, încât o sămi se taie picioarele; îmi făgăduiţ i deci, nu-i aşa, sire? Şi Joyeuse făcu un pas spre uşă. — Bine – spuse Henric al III-lea, suspinând – făcum vrei, dacăaşa ţ i s-a năzărit; se vede căaşa mi-a fost dat: sătrăiesc singur. Şi monarhul se întoarse, cu fruntea încreţ ită, spre regina-mamă, temându-se ca ea sănu fi auzit cumva discuţ ia ce avusese loc între el şi favoritul său. Caterina avea într-adevăr auzul tot atât de ascuţ it ca şi privirea; dar când nu voia săaudăceva, nimeni nu era mai tare de ureche decât dânsa. Între timp, Joyeuse apucase să-i şopteascăfratelui său: — Păzea, du Bouchage, ia seama! În momentul în care consilierii vor intra înăuntru, ascunde-te dupărobele lor înfoiate şi s-o ştergem cât mai e vreme; dacăregele a spus "da" adineauri, peste cinci minute o săzică "nu". — Nu ştiu cum să-ţ i mulţ umesc, frăţ ioare – răspunse mezinul. Şi eu stăteam ca pe ghimpi, de-abia aşteptam săplec. — Hai, repede, iată, vin corbii, ia-ţ i zborul, dulce privighetoare! Zis şi făcut; cei doi tineri se strecurară, ca douăumbre lunecătoare, prin spatele simandicoşilor domni consilieri. Draperia cu falduri grele căzu în urma lor. În clipa când suveranul întoarse capul, amândoi se făcuserănevăzuţ i. Henric lăsăsă-i scape un suspin şi se aplecăsă-şi sărute căţ elul.

V SUPLICIUL Consilierii stăteau în picioare, tăcuţ i, în fundul lojii regale,

aşteptând ca monarhul săle adreseze cuvintul. Regele îi lăsăcâteva clipe în aşteptare, apoi, întorcându-se spre ei, întrebă: — Ei, domnilor, cu ce noutăţ i aţ i venit? Bunăziua, domnule preşedinte Brisson. — Sire – răspunse preşedintele cu acea îndatoritoare solemnitate pe care curtenii o numeau politeţ ea lui de hughenot – am venit sărugăm stăruitor pe maiestatea voastră, potrivit dorinţ ei domnului de Thou, să cruţ e viaţ a osânditului. Cu siguranţ ăc-ar mai avea unele destăinuiri de făcut şi, făgăduindu-i săscape cu viaţ ă, i-am putea smulge şi aceste destăinuiri. — Cum adică?! se mirăregele. Nu i le-am smuls încă, domnule preşedinte? — Ba da, sire, dar numai în parte: maiestatea voastrăsocoteşte oare căeste de ajuns? — Ştiu eu ce ştiu, magistre. — Maiestatea voastrăştie, prin urmare, în ce măsurăe amestecată Spania în aceastăurzeală? — Spania? Da, domnule preşedinte, şi Spania, şi încăalte câteva puteri. — Ar trebui totuşi stabilit acest amestec, sire, este un lucru foarte important. — Tocmai de aceea – interveni Caterina – regele are de gând, domnule preşedinte, săsuspende execuţ ia, dacăvinovatul se învredniceşte săsemneze o mărturisire aidoma declaraţ iilor făcute în faţ a judecătorului atunci când a fost supus la cazne. Brisson îl iscodi pe rege, cu un gest şi cu o privire întrebătoare. — Într-adevăr asta era intenţ ia mea – confirmăHenric – şi nu mai are rost s-o ascund; ca săte convingi, domnule Brisson, trimite chiar acum vorbăosânditului prin locotenentul domniei tale. — Maiestatea voastrănu mai are nici o altăporuncăde dat? — Nu. Dar sănu schimbe nici o iotădin ceea ce a declarat mai înainte, altminteri îmi retrag cuvântul. De vreme ce sunt făcute în faţ a tuturor, mărturisirile trebuie săfie complete. — Da, sire. Cu numele persoanelor împricinate? — Cu numele lor, da, cu tot pomelnicul! — Chiar dacăpersoanele respective s-ar dovedi vinovate, în urma mărturiilor osânditului, de înaltătrădare şi răzvrătire împotriva cârmuitorului ţ ării? — Chiar dacăar fi vorba de cele mai apropiate rubedenii de sânge ale mele! hotărî suveranul. — Porunca maiestăţ ii voastre va fi întocmai îndeplinită. — Ca săfiu şi mai lămurit, domnule Brisson, ne-am înţ eles, aşadar; săi se aducăosânditului hârtie şi pene de scris şi să-şi aştearnă mărturisirile negru pe alb, arătând astfel în văzul lumii întregi că aşteaptătotul de la îndurarea noastrăşi căînţ elege săfie la bunul

nostru plac. Pe urmăvom vedea. — Dar pot să-mi dau cuvântul? — N-ai decât săţ i-l dai, n-ai decât. — Sămergem, domnilor – spuse preşedintele, făcându-le semn consilierilor săplece. Se înclinăapoi cu tot respectul în faţ a regelui şi ieşi dupăei. — De astădată, sire, va mărturisi – spuse Louise de Loraine, tremurând toată– sunt sigurăcăva mărturisi şi cămaiestatea voastrăîl va ierta. Uitaţ i-vă, e plin de spume la gură. — Nu, nu, cautăceva – rosti Caterina – caută, atâta tot. Dar ce-o fi căutând oare? — Ei, Doamne! spuse Henric al III-lea. Doar nu-i aşa greu de ghicit: îl cautăpe domnul duce de Parma, pe domnul duce de Guise; îl cautăpe luminatul meu frăţ ior, preacucernicul rege catolic. Da, da, caută, caută, mai departe! Poţ i săaştepţ i mult şi bine! Nu cumva îţ i închipui căPiaţ a Grève este un loc mai prielnic pentru capcane decât drumul spre Flandra? Crezi tu căn-am la îndemânăo sutăde Bellièvre care săte împiedice săpărăseşti eşafodul, când unul singur a fost de ajuns ca că mi te-aducăplocon aici? Salcède îi văzuse pe arcaşi ducându-se dupăbidivii; îl zărise pe preşedintele tribunalului şi pe consilieri în loja regală, pe care o părăsiserăpuţ in mai apoi, şi socotea cămonarhul, de bunăseamă, poruncise săînceapăsupliciul. În momentul acela, buzele-i albite de spaimăse îmbăloşaserăde spuma însângeratăce atrăsese atenţ ia tinerei regine: mistuit de o ucigătoare nerăbdare, bietul om îşi muşca buzele pânăla sânge. — Nimeni, nimeni! murmurăel. Nici unul din cei ce mi-au făgăduit sămăscape! Toţ i nişte mişei! Mişei! Mişei!... Locotenentul Tanchon se apropie de eşafod şi, adresându-se călăului: — Fii gata, meştere! îi spuse el. Gealatul făcu un semn spre celălalt capăt al pieţ ei şi caii purceseră, deschizându-şi drum prin mulţ ime şi lăsând în urmăo brazdă forfotitoare care, aidoma dârei lăsate de corăbii pe faţ a mării, se închidea dupătrecerea lor. Brazda era croităîn mijlocul privitorilor, pe care iureşul năpraznic al cailor îi silea săse dea la o parte sau îi culca la pământ: zidul astfel surpat se ridica însănumaidecât în picioare şi, câteodată, cei ce se aflau în faţ ăse pomeneau în ultimele rânduri şi invers, căci cei mai voinici se şi repezeau s-o apuce înainte, ocupând locul rămas liber o clipă. Toatălumea avu prilejul săvadăatunci în colţ ul străzii Vannerie, în clipa în care caii trecurăprin dreptul ei, un tânăr chipeş, binecunoscut cititorilor noştri, sărind de pe borna pe care şedea cocoţ at, îmbrâncit de un băieţ andru ce nu părea săaibămai mult de cincisprezece-şaisprezece ani şi care urmărea cu înfrigurare cutremurătorul spectacol. Cei doi inşi erau pajul misterios şi vicontele Ernauton de

Carmainges. — Hai, repede, repede! suflăla urechea însoţ itorului său – ia-te dupăei, uite căs-a făcut loc, nu mai e nici un moment de pierdut. — Ce, vrei săne striveascălumea? se împotrivi Ernauton. Ţi-ai pierdut minţ ile, băieţ aş! — Vreau săvăd, săfiu cât mai aproape – spuse pajul cu un glas atât de autoritar, încât nu era greu să-ţ i dai seama căordinul pornise din gura unei făpturi obişnuite săporuncească. Ernauton se supuse. — Mergi în spatele cailor – îl povăţ ui pajul – nu te lăsa, ţ ine-te după ei pas cu pas, altminteri nu mai ajungem niciodată. — Pânăs-ajungem, o săte calce lumea în picioare. — Nu-mi purta de grijă. Dă-i drumul. Tot înainte! — Sănu zvârle caii din copite! — Apucă-l de coadăpe cel din urmă: calul nu zvârle niciodatăcând îl ţ ii de coadă. Fărăsăvrea, Ernauton se lăsăstăpânit de ciudata înrâurire pe care copilandrul o avea asupra-i; dându-i, aşadar, ascultare, se agăţ ăde coama calului, iar pajul, la rândul său, se prinse cu mâna de cingătoarea lui. Şi străbătând astfel mulţ imea tălăzuitoare ca apele mării, ghimpoasăca un tufişde mărăcini, lăsând zălog ici o fâşie din mantia lor, dincolo un petic din vesta cu mâneci bufante, iar ceva mai departe gulerul plisat al cămăşii, ajunserăo datăcu poştalionii la trei paşi de eşafodul pe care Salcède se zvârcolea, cuprins de disperare. — Am ajuns? bolborosi tinerelul, sugrumat, cu sufletul la gură, simţ ind căErnauton se oprise. — Da, din fericire – răspunse vicontele – fiindcăabia mămai ţ ineam pe picioare. — Nu văd nimic. — Treci în faţ a mea. — Nu, încănu... Ce fac acolo? — Fac laţ uri la capetele frânghiilor. — Dar, el, el ce face? — Care el? — Osânditul. — Îşi roteşte ochii jur împrejur ca un erete la pândă. Caii se aflau destul de aproape de eşafod pentru ca slujitorii călăului săpoatălega picioarele şi mâinile lui Salcède cu ştreangurile prinse de gâtarele dobitoacelor. Salcède scoase un răcnet, simţ ind în jurul gleznelor asprimea frânghiilor pe care laţ urile de la capete i le întipăreau în carne. Pentru ultima oarăatunci îmbrăţ işăcu o neasemuităprivire, din margine în margine, piaţ a uriaşă, cuprinzând dintr-o datăcele o sutăde mii de capete în câmpul său vizual. — Doriţ i cumva, domnule – îl întrebăpoliticos locotenentul Tanchon

– săvorbiţ i poporului înainte de a ne împlini datoria? Şi aplecându-se la urechea osânditului, adăugăîn şoaptă: O mărturisire deplină... ca să scăpaţ i cu viaţ ă. Salcède îl privi pânăîn adâncul sufletului. Privirea aceea era atât de grăitoare, încât păru săsmulgăadevărul tăinuit în inima lui Tanchon şi să-l aducăîn lumina ochilor lui, unde scăpărădintr-o dată. Salcède nu se înşelă; îşi dădu seama călocotenentul era sincer şi că-şi va respecta făgăduiala. — Vedeţ i doar – continuăTanchon – căv-au părăsit; singura speranţ ăce v-a rămas pe lumea asta este cea pe care v-am oferit-o. — Bine! rosti suspinând Salcède cu un glas răguşit – porunciţ i săse facălinişte, sunt gata săvorbesc. — Regele ţ ine săaibăînsăo mărturisire scrisăşi semnată. — Atunci dezlegaţ i-mi mâinile şi daţ i-mi o panăsăscriu. — Mărturia? — Fie, mărturia. Strălucind de bucurie, Tanchon nu avu decât un semn de făcut: lucrurile erau pregătite dinainte. Un arcaşavea la îndemânătoate cele trebuincioase: îi întinse lui Tanchon călimara, hârtia şi penele pe care locotenentul le puse jos pe scândurile eşafodului. În acelaşi timp, ştreangul ce ţ inea ferecat braţ ul drept al lui Salcède fu slobozit preţde vreo trei picioare, iar osânditul fu ridicat pe podinăîn capul oaselor ca săpoatăscrie. Văzându-se, în sfârşit, aşezat omeneşte, Salcède începu prin a trage adânc aer în piept şi prin a-şi mişca mâna descătuşatăpentru a-şi ridica laţ ele ce-i cădeau pe genunchi, năclăite de sudoare. — Aşa, aşa – îl încurajăTanchon – aşează-te cum trebuie şi scrie pe îndelete tot. — Nici o grijă– îi răspunse Salcède, întinzând mâna săia o pană. Fiţ i pe pace căn-am săuit pe nici unul din cei ce m-au uitat. Şi spunând acestea, îşi roti ochii împrejur pentru ultima oară. Sosise pesemne momentul ca pajul săiasăla iveală, căci, apucându-l de mânăpe Ernauton, zise: — Domnule, vărog, luaţ i-măîn braţ e şi ridicaţ i-măca sămăpot uita peste capetele celor din faţ ă, fiindcănu văd nimic. — Ei, asta e! Cu dumneata nu mai isprăveşte omul niciodată, tinere, zău aşa! — Numai atât vărog, domnule. — Te cam întreci cu gluma! — Trebuie să-l văd pe osândit, mă-nţ elegeţ i? Trebuie să-l văd. Şi cum Ernauton nu răspundea destul de prompt la stăruinţ ele lui, continuă: Vărog din suflet, domnule, milostiviţ i-vă! Vărog în genunchi! De astădată, copilandrul nu mai părea un tiran plin de toane năstruşnice, iar glasul lui rugător era făcut săînmoaie orice inimă. Ernauton se înduplecăîn cele din urmăsă-l ridice în braţ e, nu fără a se minuna de gingăşia trupului pe care-l strângea în palme.

Chipul pajului se înălţ a acum deasupra mării de capete. Salcède tocmai luase pana în mână, dupăce mai rotise o datăochii jur împrejur. În momentul acela însăvăzu răsărind chipul băieţ andrului şi rămase încremenit de uimire. Pajul lipi douădegete de buze. Obrazul osânditului se luminădintr-o dată, scăldat de o neţ ărmurităbucurie; părea beat de fericire, aidoma bogatului hain în clipa când Lazăr lăsase săpice un strop de apăpe limba-i friptăde sete. Recunoscu semnalul pe care-l aştepta cu atâta nerăbdare şi prin care i se dădea de ştire căva primi ajutor. Salcède, dupăce zăbovi asupra lui cu privirea câteva secunde, apucăhârtia pe care i-o întinse Tanchon, neliniştit de faptul că-l vedea stând în cumpănă, şi începu săscrie cu o sârguincioasăînfrigurare. — Scrie! Scrie! trecu un freamăt prin mulţ ime. — Scrie! repetăregina-mamăcu o vădităbucurie. — Scrie! spuse şi regele. Pe legea mea, am să-l iert! DeodatăSalcède se opri şi-l căutădin ochi pe băieţ andru. Pajul repetăsemnul şi Salcède se aplecăsăscrie mai departe. Dupăalte câteva clipe însăse întrerupse din nou şi-l cercetăiar cu privirea. De astădată pajul îi făcu semn nu numai cu degetele, dar şi din cap. — Aţ i terminat? întrebăTanchon, care nu scăpa din vedere hârtia. — Da – rosti Salcède cu gândul aiurea. — Semnaţ i atunci. Salcède îşi aşternu semnătura, fărăsă-şi mai arunce ochii pe hârtie, deoarece privirea lui era pironităasupra băietanului. Tanchon dădu săia mărturia. — În mâna regelui, numai în mâna lui! spuse Salcède. Şi încredinţ ăhârtia locotenentului, dar cu un gest şovăielnic, întocmai ca un ostaşînvins care predăultima sa armă. — Dacăaţ i mărturisit într-adevăr tot – spuse locotenentul – veţ i fi cruţ at, domnule Salcède. Un zâmbet ironie şi totodatăîngrijorat miji pe buzele osânditului, care părea să-l iscodeascănerăbdător cu privirea pe interlocutorul său misterios. În cele din urmă, Ernauton, obosit, se hotărî săse descotorosească de povara ce începuse a-l stingheri şi desfăcu braţ ele: pajul alunecăjos, atingând pământul cu picioarele. O datăcu el pieri şi vedenia ce susţ inuse curajul osânditului. Nemaivăzându-l nicăieri, Salcède începu să-l caute cu ochii împrejur. — Hei! strigăel, rătăcit. Cum rămâne? Nu primi însănici un răspuns. — Hai, repede, repede, grăbiţ i-vă! spuse el. Hârtia se aflăîn mâinile regelui, o s-o citească! Nimeni nu se clinti. Monarhul despăturea nerăbdător mărturia. — Mii de draci! strigăSalcède. Nu şi-or fi bătut cumva joc de mine? Totuşi am văzut-o cu ochii mei. Ea era, da, da, ea era!

Regele nici nu apucase bine săciteascăprimele rânduri, şi se şi mohorî, cuprins de indignare. — Ah, ticălosul!... răbufni el, îngălbenindu-se. Ah! Câinele! — Ce s-a întâmplat, fiule? întrebăCaterina. — Ce săse-ntâmple, mamă: nimic altceva decât căretracteazătot ce a spus: nimic altceva decât căpretinde a nu fi făcut nici o mărturisire. — Şi pe urmă? — Pe urmădeclarăcădomnii de Guise sunt nevinovaţ i şi cu desăvârşire străini de orice uneltiri. — Şi dacă– îngăimăCaterina – o fi adevărat? — Minte! izbucni regele. Minte ca un nelegiuit! — De unde ştii, fiule? Poate cădomniile lor au fost ponegriţ i... Poate căjudecătorii au răstălmăcit mărturisirile lui. — Ba nu, doamnă! răbufni Henric, pierzându-şi stăpânirea de sine, am auzit tot. — Domnia ta, fiule? — Da, eu. — Şi când asta, dacănu îţ i este cu supărare? — În timp ce vinovatul era canonit... eu stăteam ascuns dupăo perdea; aşa cănu mi-a scăpat nici un cuvânt, şi fiecare cuvânt rostit de el mi se împlânta în cap ca un cui bătut cu ciocanul. — Atunci pune săfie schingiuit, dacănumai aşa i se dezleagă limba; porunceşte sădea bice cailor. Învolburat de mânie, Henric ridicămâna. Locotenentul Tanchon repetăsemnalul. Între timp braţ ele şi picioarele osânditului fuseserădin nou prinse în ştreanguri; patru oameni încălecarăpe cei patru bidivii; patru harapnice pocnirădeodatăşi câteşipatru caii se avântară, fiecare într-altădirecţ ie. Un trosnet înfiorător şi un răcnet tot atât de înfiorător răsunarăîn aceeaşi clipăpe podina eşafodului. În văzul tuturor, mădularele nefericitului se învineţ irăşi se deşirară, injectându-se cu sânge; chipul său nu mai avea nimic omenesc, era doar o schimonosealădrăcească. — Trădare! Trădare! strigăSalcède. Staţ i! Vreau săvorbesc, vreau săvorbesc, spun tot! Ah, afurisităduce... Vocea lui reuşi săacopere nechezatul cailor şi freamătul mulţ imii; o clipămai apoi însăse stinse pe neaşteptate. — Staţ i ! Staţ i! strigăCaterina. Era prea târziu. Grumazul năpăstuitului Salcède, înţ epenit până atunci de suferinţ ăşi de mânie, se destinse brusc, lăsând să-i cadă capul pe scândurile eşafodului. — Lăsaţ i-l săvorbească! strigădin răsputeri regina-mamă. Încetaţ i, încetaţ i odată! Ochii lui Salcède încremeniserăholbaţ i, aproape ieşiţ i din orbite, cu privirea aţ intităcu îndărătnicie spre grupul de unde cu puţ in mai înainte se ivise pajul. Tanchon se străduia cu iscusinţ ăsădescopere încotro

erau îndreptaţ i. Din păcate, Salcède nu mai putea săvorbească; amuţ ise pe veci. Cu voce scăzută, Tanchon dădu câteva porunci arcaşilor săi, care pornirăsăcerceteze mulţ imea în direcţ ia arătatăde privirea denunţ ătoare a lui Salcède. — Am fost trădat – şopti tânărul paj la urechea lui Ernauton. Fie-vă milă, domnule, ajutaţ i-mă, scăpaţ i-mă! Vin încoace! Uite-i căvin! — Ce-oi mai fi vrând acum? — Săfug: nu vedeţ i căpe mine măcaută? — Dar cine eşti dumneata? — O femeie... Scăpaţ i-mă! Luaţ i-măsub ocrotirea dumneavoastră! Ernauton se schimbăla faţ ă; mărinimia lui se dovedi însămai puternicădecât uimirea şi spaima de care fusese cuprins. Mergând în urma protejatei sale, îi croi drum prin vălmăşagul de oameni, izbind de zor în dreapta si-n stânga cu măciulia pumnului, şi o călăuzi astfel pânăîn colţ ul străzii Mouton, unde se zărea o uşă deschisă. Tânărul paj o zbughi din loc, mistuindu-se pe uşa care părea să-l aştepte şi care se închise dupăel. Ernauton nici nu avusese măcar răgazul să-l întrebe cum îl cheamă şi unde l-ar mai putea întâlni. Înainte de a se strecura pe uşă, însă, ca şi cum l-ar fi ghicit gândul, tânărul paj îi adresase un semn plin de făgăduinţ e. Nemaiavând nimic de făcut, Ernauton purcese înapoi spre mijlocul pieţ ei, de unde putea cuprinde cu privirea atât eşafodul cât şi loja regală. Salcède zăcea ţ eapăn şi livid pe scândurile eşafodului. Lividăşi tremurând toată, Caterina se ridicase în picioare în lojă. — Fiule – rosti ea într-un târziu, ştergându-şi sudoarea de pe frunte – fiule, ai face bine să-l mazileşti pe călăul domniei tale, fiindcăprecum se vede, este în cârdăşie cu Liga. — De unde ştii domnia ta, mamă? întrebăHenric. — Priveşte, priveşte! — Privesc, ei, şi? — Salcède n-a fost smucit decât o singurădatăşi a şi murit. — Pentru căera prea simţ itor ca săpoatăînfrunta chinurile. — Ba nu, ba nu! rosti Caterina, zâmbind cu dispreţîn faţ a lipsei de perspicacitate a feciorului său. Pentru căa fost sugrumat cu un ştreang subţ ire printre scândurile eşafodului, în clipa când se pregătea să-i dea în vileag pe cei care-l lăsaserăsămoară. Trimite un medic luminat să cerceteze leşul şi sunt convinsăcăva descoperi urma lăsatăde ştreang în jurul gâtului. — Ai dreptate – spuse Henric, prin ochii căruia trecu o fulgerare – vărul meu, domnul de Guise, este slujit mai bine ca mine. — Sst! Nici un cuvânt, fiule! îl ţ inu din scurt Caterina. Nu trebuie să faci vâlvă, ca sănu râdălumea de noi, căci şi de astădatăam pierdut partida.

— Ce cuminte a fost Joyeuse c-a plecat săpetreacăaiurea – spuse regele. Nu mai poţ i avea încredere în nimic pe lumea asta, nici chiar în suplicii. Sămergem, doamnelor, sămergem.

VI CEI DOI FRAŢI JOYEUSE Precum am văzut, domnii de Joyeuse, în timp ce se desfăşura scena de mai sus, se strecuraserăprin spatele palatului primăriei şi, lăsându-şi lacheii să-i aştepte cu caii de călărie în alaiul regelui, o pornirăîmpreună pe străzile cartierului, de obicei împânzite de lume, dar care în ziua aceea rămăseserăpustii, atât de nesăţ ioasăfusese Piaţ a Grève săînghită cât mai mulţ i spectatori. Dupăce ieşirădin palat, merserăo bucatăde vreme braţla braţ , fărăsăschimbe nici un cuvânt. Henri, odinioarăatât de şăgalnic, era gânditor şi aproape posac. Anne părea îngrijorat şi cam stingherit de muţ enia fratelui său. Într-un târziu se hotărî sărupătăcerea. — Vrei să-mi spui, Henri – întrebăel – unde măduci? — Nu te duc nicăieri, frăţ ioare, merg şi eu aşa, la întâmplare – răspunse Henri, tresărind ca şi când s-ar fi trezit din somn. Ai cumva vreo ţ intă, frăţ ioare? — Dar tu? Henri zâmbi cu tristeţ e. — Oh, cât despre mine – spuse el – oriunde m-aşduce, e acelaşi lucru. — Nu se poate totuşi, sănu ai o ţ intăcând pleci seara de acasă– stărui Anne – căci, dupăcâte ştiu, în fiecare searăieşi la aceeaşi orăîn oraş, de unde te întorci noaptea târziu sau câteodatăchiar de loc. — Măiscodeşti, frăţ ioare? întrebăHenri cu o blândeţ e învăluitoare în care se simţ ea respectul cuvenit unui frate mai mare. — Eu săte iscodesc?! se mirăAnne. Măfereascăsfântul! Fiecare om are secretul lui pe care ţ ine săşi-l păstreze. — Chiar dacăai vrea, frăţ ioare – răspunse Henri – n-o săam niciodatăsecrete faţ ăde domnia ta; doar ştii prea bine. — N-o săai niciodatăsecrete faţ ăde mine, Henri? — Niciodată, frăţ ioare; nu eşti oare domnul şi prietenul meu? — Ia te uită! Credeam totuşi cămai ascunzi câte ceva faţ ăde mine, care nu sunt decât un nevrednic mirean: măgândeam că-l ai pe luminatul nostru frate, acest stâlp al teologiei, aceastăfăclie a dreptei credinţ e, acest preaiscusit arhitect al cazurilor de conştiinţ ăde la curte, care-i sortit săajungăîntr-o bunăzi cardinal, căi te mărturiseşti lui, că, fărădoar şi poate, el este în măsurăsăte spovedească, săte dezlege de păcate şi, cine ştie?... săte şi sfătuiască; pentru că, la noi, în familie –

adăugăAnne, râzând – precum bine ştii, ne pricepem la toate; dovadă, preaiubitul nostru părinte. Henri du Bouchage luămâna fratelui său şi i-o strânse cu duioşie. — Domnia ta eşti pentru mine mai mult decât un îndrumător, mai mult decât un duhovnic, mai mult chiar decât un părinte, dragăAnne – îi mărturisi el – eşti prietenul meu, aşa cum ţ i-am spus. — Atunci, prietene dragă, pentru ce, din vesel cum erai mai înainte, de la un timp încoace te văd tot mai trist, şi pentru ce, în loc săumbli la lumina zilei, acum nu mai ieşi din casădecât în toiul nopţ ii? — Nu sunt trist, frăţ ioare – răspunse Henri, surâzând. — Atunci cum eşti? — Sunt îndrăgostit. — Aşa! De ce atunci eşti îngândurat? — Fiindcămăgândesc necontenit la dragostea mea. — Şi asta mi-o spui oftând? — Da. — Cum? Tu săoftezi, Henri, tu conte du Bouchage, tu, fratele lui Joyeuse, tu despre care gurile rele spun căai fi cel de-al treilea rege al Franţ ei... domnul de Guise fiind, precum ştii, al doilea, dacănu cumva chiar primul... tu atât de bogat şi de chipeş, tu care vei fi în curând pair al Franţ ei ca şi mine, şi duce, tot ca mine, îndatăce se va ivi un prilej; eşti îndrăgostit, umbli dus pe gânduri şi oftezi, tocmai tu care ţ i-ai ales deviza: Hilariter, cu râsul pe buze! — DragăAnne, toate aceste daruri cu care am fost copleşit în trecut şi toate făgăduielile viitorului nu le-am socotit niciodatăîn rândul lucrurilor menite sămăfericească. Eu n-am asemenea ambiţ ii. — Mai bine zis nu le mai ai. — Sau cel puţ in nu râvnesc lucrurile despre care ai pomenit. — În momentul de faţ ă, poate, dar ai săle râvneşti din nou mai târziu. — Niciodată, frăţ ioare. Nu doresc nimic. Nu-mi trebuie nimic. — N-ai dreptate, frăţ ioare. Când te numeşti Joyeuse, când porţ i, adică, unul dintre cele mai strălucite nume din Franţ a, când ai un frate care este favoritul regelui, doreşti de toate, vrei de toate şi ai de toate. Henri îşi plecăfruntea melancolic şi-şi clătinăcapul blond. — Uite – spuse Anne – suntem singuri-singurei acum, departe de lume. Ei, drăcia dracului, nici n-am băgat de seamăcând am trecut peste apăşi am ajuns pe podul La Tournelle. N-aşcrede căpe ţ ărmul ăsta pustiu, pe un vânt ce-ţ i îngheaţ ăşi oasele, lângăundele astea verzi, ar putea veni cineva săasculte ce vorbim. Ai ceva serios să-mi spui, Henri? — Nimic altceva decât căsunt îndrăgostit, lucru pe care-l ştii, frăţ ioare, de vreme ce ţ i l-am mărturisit adineauri. — Pe naiba! Asta nu-i ceva serios – spuse Anne, bătând din picior. Şi eu sunt îndrăgostit, zău! Uite, asta mi-e crucea!

— Nu ca mine, frăţ ioare. — Şi eu măgândesc uneori la iubita mea. — Da, dar nu tot timpul. — Şi eu am unele nemulţ umiri, ba chiar şi necazuri. — Da, dar totodatăai şi bucurii, fiindcăeşti iubit. — Oh, în schimb am atâtea greutăţ i de înfruntat; mi se cere să păstrez cea mai desăvârşitătaină. — "Mi se cere"? Ai spus: "Mi se cere", frăţ ioare? Dacăpoate să-ţ i cearăaşa ceva, înseamnăcăeste într-adevăr iubita domniei tale. — Fireşte că-i a mea, adicăa mea şi a domnului de Mayenne; căci, trebuie să-ţ i fac la rândul meu o mărturisire, Henri: femeia cu care trăiesc este iubita secăturii aceleia de Mayenne; e nebunădupămine şi ar fi în stare să-l părăseascăpe Mayenne chiar în clipa asta, pe loc, dacă nu i-ar fi fricăsăn-o omoare; ştii doar căMayenne nu pregetăsăucidăo femeie. Şi pe urmă, nu pot să-i sufăr pe domnii ăştia din familia Guise şi tare am chef... să-mi fac cheful pe socoteala unuia dintre ei. Aşadar, îţ i spun şi o repet, am şi eu parte adesea de sâcâieli şi de certuri, dar asta nu înseamnăcătrebuie săumblu mohorât ca un călugăr şi nici cu ochii înlăcrimaţ i. Îmi place sărâd ca şi pânăacum, dacănu chiar tot timpul, măcar din când în când. Haide, spune-mi pe cine iubeşti, Henri. Iubita ta cel puţ in e frumoasă? — Din păcate, frăţ ioare, nu e iubita mea. — E frumoasă? — Prea frumoasăchiar. — Cum o cheamă? — Nu ştiu. — Fugi de-aici! — Pe cinstea mea. — Dragul meu, îmi vine săcred călucrurile stau mult mai prost decât mi-aşfi închipuit. Asta nu mai e tristeţ e, sămăbatăDumnezeu, ci nebunie curată! — Nu mi-a vorbit decât o singurădatăsau, mai bine zis, n-a vorbit decât o singurădatăde faţ ăcu mine şi de atunci nici măcar glasul nu i l-am mai auzit. — Şi n-ai căutat săîntrebi şi tu pe cineva? — Pe cine săîntreb? — Cum, pe cine? Pe vecini. — Locuieşte singurăîn toatăcasa şi nimeni n-o cunoaşte. — Ei, asta e, doar n-o fi o umbră? — E o femeie înaltăşi frumoasăca o nimfă, serioasăşi mândrăca arhanghelul Gabriel. — Cum ai cunoscut-o? Unde te-ai întâlnit cu ea? — Într-o zi urmăream o fatăpe care o zărisem la răspântia Gypecienne şi am intrat dupăea în grădiniţ a de lângăbiserică; e acolo o bancăsub copaci. Ai fost vreodatăîn grădina asta, frăţ ioare? — Niciodată; n-are a face, spune mai departe. O bancăsub copaci

va săzică, şi pe urmă? — Începuse săse însereze; la un moment dat am pierdut-o din vedere pe fatăşi, tot căutând-o, am ajuns în dreptul băncii. — Spune, spune te-ascult. — Mi s-a părut căvăd mijind o îmbrăcăminte femeiascăîn partea aceea şi am întins mâinile. "Nu văsupăraţ i, domnule", am auzit deodată lângămine glasul unui bărbat pe care nu-l observasem pânăatunci, "nu văsupăraţ i". Şi m-a dat la o parte binişor, dar cu hotărâre. — Cum, a îndrăznit săte-atingă, Joyeuse? — Stai să-ţ i spun: omul avea obrazul ascuns sub o glugă, încât la început am crezut că-i un călugăr; pe urmăa reuşit să-mi trezească respectul prin felul politicos şi plin de bunăvoinţ ăcu care mi-a atras atenţ ia, căci în timp ce rostea aceste cuvinte îmi arăta cu degetul femeia a cărei rochie albăîmi purtase paşii într-acolo şi care şedea îngenuncheatăla vreo zece paşi în faţ a băncii de piatră, ca şi când ar fi fost un altar. M-am oprit locului, frăţ ioare. Asta se întâmpla cam pe la începutul lui septembrie: aerul era călduţ , violetele şi trandafirii sădiţ i de credincioşi pe mormintele din jurul bisericii făceau săadie spre mine miresmele lor suave; luna destrămase un nor ce albea în spatele clopotniţ ei şi vitraliile păreau suflate cu argint spre culme, în timp ce la poale erau aurite de licăririle lumânărilor aprinse. Dragul meu, fie din pricina măreţ iei locului, fie datorităatmosferei solemne ce o învăluia, femeia aceea îngenuncheată, aşa cum o vedeam eu, strălucea în întunericul nopţ ii ca o statuie de marmură, ca şi când ar fi fost într-adevăr sculptatăîn marmură. Privind-o, m-am simţ it pătruns de un respect ce mi-a îngheţ at inima. O sorbeam din ochi cu nesaţ . Femeia s-a aplecat peste bancă, a cuprins-o în braţ e, şi-a lipit buzele de ea şi, o clipămai apoi, i-am văzut umerii zbuciumându-se frământaţ i de suspine şi hohote de plâns. Niciodată, cred, nu ţ i-a fost dat săauzi, frăţ ioare, un glas atât de răscolitor; niciodată, cred, tăişul unui pumnal nu s-a răsucit atât de dureros într-o inimăomenească! Plângând, săruta piatra cu o patimăatât de mistuitoare, încât mi-a pecetluit pe veci soarta; lacrimile ei m-au înduioşat, iar sărutările ei m-au făcut să-mi pierd minţ ile. — SămăbatăDumnezeu, dar mai curând aşzice căea îşi pierduse minţ ile – interveni Joyeuse. Un om cu mintea zdravănăpoate oare să sărute o piatrăgoalăşi săplângăaşa, fărărost? — Oh! Plângea fiindcăavea inima răvăşităde o durere copleşitoare şi săruta piatra sub imboldul unei dragoste adânci. Pe cine iubea însă? Şi pentru cine lăcrima? Asta nu mai ştiu. — Dar bine, de ce nu l-ai întrebat pe omul acela? — L-am întrebat. — Şi ce ţ i-a răspuns? — Că-şi pierduse soţ ul. — Unde-ai văzut tu o femeie care să-şi plângăsoţ ul în felul acesta?!

se mirăJoyeuse. Ce săzic, frumos răspuns, pe legea mea! Şi te-ai mulţ umit cu atât? — N-am avut încotro, de vreme ce n-a binevoit să-mi spunămai mult. — Şi omul acela cine este? — Un fel de servitor care locuieşte cu dânsa. — Cum îl cheamă? — N-a vrut să-mi spună. — Tânăr?... Bătrân? — Sătot aibăvreo douăzeci şi opt sau cel mult treizeci de ani... — Ei, şi pe urmă?... Presupun căn-a plâns şi nici nu s-a rugat toată noaptea, nu-i aşa? — Nu, dupăce s-a istovit plângând, adicădupăce n-a mai putut smulge nici o lacrimădin ochi şi dupăce şi-a sângerat buzele sărutând banca, s-a îndurat, în sfârşit, săse ridice. Frăţ ioare, frăţ ioare, era atâta tristeţ e şi atâta mister în fiinţ a aceasta, încât n-am îndrăznit sămă apropii de dânsa, aşa cum aşfi făcut de-ar fi fost oricare altăfemeie în locul ei, ci m-am tras înapoi; ea a fost aceea care s-a apropiat de mine sau, mai bine zis, s-a îndreptat în direcţ ia mea, căci pe mine nici măcar nu măvedea. În momentul acela, o razăde lunăi-a căzut pe obraz şi chipul său mi s-a înfăţ işat scăldat în luminăşi în toatăfrumuseţ ea lui: era din nou mohorât şi îngheţ at; nici un fior, nici o încordare, nici un suspin; numai dârele umede lăsate de lacrimi pe faţ ă; doar ochii îi mai scânteiau încă; gura-i era uşor întredeschisăca pentru a sorbi viaţ a, care, o clipămai înainte, părea gata s-o părăsească; a făcut câţ iva paşi cu o lâncedăîncetineală, ca un om adormit care ar fi mers cu ochii închişi; însoţ itorul ei a alergat dupădânsa s-o călăuzească, deoarece părea săfi uitat căumblăpe pământ. Oh, frăţ ioare, ce cutremurătoare frumuseţ e, ce putere supraomenească! De când sunt pe lume, n-am văzut aşa ceva; doar uneori în vis, când cerurile se deschideau şi pogorau spre mine amăgitoare vedenii aidoma acestei fiinţ e însufleţ ite. — Şi pe urmă, Henri, şi pe urmă? întrebăAnne, simţ ind cum, fără săvrea, i se trezise interesul pe măsurăce se desfăşura povestirea de care la început voia să-şi batăjoc. — Din păcate nu mai am multe de spus, frăţ ioare. Servitorul i-a şoptit ceva şi atunci şi-a coborât vălul peste obraz. Îi dăduse de ştire pesemne căeram şi eu acolo de faţ ă, dar ea nici măcar nu s-a obosit să se uite spre mine; s-a mulţ umit doar să-şi acopere chipul şi n-am mai văzut nimic, frăţ ioare. În clipa aceea mi s-a părut căcerul s-a întunecat deodatăşi căfemeia care luneca tăcutăprin iarba înaltă, înaintea mea, nu era o făpturăvie, ci o umbrăce părăsise vreunul din mormintele aflate în preajmă. A ieşit apoi din grădină; m-am ţ inut pas cu pas după ea. Din când în când însoţ itorul ei întorcea capul şi, cum nu căutam de loc sămăferesc, buimăcit cum eram, putea sămăvadăfoarte bine. Ce vrei? Purtam în sânge vechile metehne păcătoase, şi în inima mea încă

mai stăruiau simţ ămintele vulgare de pânăatunci. — Ce vrei săspui, Henri? întrebăAnne. Nu te înţ eleg. Mezinul zâmbi. — Vreau săspun, frăţ ioare – continuăel – căam avut o tinereţ e zvăpăiată, cămi-am închipuit adeseori căiubesc, şi toate femeile pentru mine, pânăîn momentul acela, au fost nişte femei cărora le puteam face ochi dulci. — Ei, nu, căeşti nostim! Şi asta ce fel de femeie crezi căeste? spuse Joyeuse, încercând să-şi redobândeascăveselia pe care, fărăvoia lui, destăinuirile fratelui său i-o adumbriserăîntrucitva. Ia seama, Henri, vezi c-ai început săbaţ i câmpii, nu e şi ea făcutădin carne şi oase ca oricare? — Frăţ ioare – spuse mezinul, strângând înfrigurat mâna lui Joyeuse – frăţ ioare – murmurăel, atât de încet, încât suflarea lui abia adia la urechea fratelui mai mare – Dumnezeu mi-e martor, dar zău nu ştiu dacăeste o făpturăpământească. — Pe crucea mea! răspunse celălalt. Simt cămătrec fiori, dacăun Joyeuse ar şti ce înseamnăfrica. Apoi, silindu-se săse arate voios ca de obicei, adăugă: Oricum ar fi, fapt e căumblăca toatălumea, căplânge şi căştie foarte bine săsărute; tu însuţ i mi-ai spus şi, dupăumila mea părere, dragul meu, toate lucrurile astea sunt de bun augur. Dar n-ai apucat sătermini; şi pe urmă, zi, ce s-a mai întâmplat? — Pe urmănu s-a întâmplat mai nimic. M-am luat dupăea şi am observat cănu căuta săfugăde mine, nici săse întoarcădin drum, nici s-o apuce pe străzi lăturalnice: părea cănici nu-i trece prin gând aşa ceva. — Prin urmare, ştii unde locuieşte? — Pe strada Lesdiguières, în apropiere de Bastilia; în momentul când au ajuns acasă, însoţ itorul ei a întors capul şi m-a văzut. — Şi nu i-ai făcut vreun semn ca să-i dai de-nţ eles căai vrea să-i vorbeşti? — N-am îndrăznit; mi-e ruşine să-ţ i mărturisesc, dar servitorul mă intimida tot atât cât şi stăpâna. — Bine, bine, dar, pânăla urmă, ai intrat totuşi în casă? — Nu, frăţ ioare. — Ba nu zău, Henri, îmi vine săcred cănu eşti frate cu mine: parcă n-ai fi sămânţ ăde Joyeuse; dar cel puţ in ai mai trecut pe-acolo a doua zi? — Da, însăde prisos; de prisos am fost şi în grădina Gypecienne şi tot de prisos şi pe strada Lesdiguières. — Dispăruse? — Ca o umbrăce s-ar fi destrămat în văzduh. — Nu te-ai gândit şi tu să-ntrebi pe cineva? — Pe strada aceea stăprea puţ inălume şi nimeni n-a fost în stare sămălămurească; m-am pus la pândă, asteptând săiasăomul acela ca să-l descos, dar nici el şi nici femeia nu s-au mai arătat din ziua aceea;

singura mea mângâiere era o luminăpe care o vedeam mijind printre jaluzele, unica mărturie ce-mi dovedea căse aflăîntr-adevăr înăuntru. Am încercat în fel şi chip săpătrund în casă: scrisori, ştafete, flori, daruri, totul a fost în zadar. Într-o seară, lumina din fereastrăs-a stins ca sănu se mai aprindăniciodată: plictisită, pesemne, de stăruinţ ele mele, doamna părăsise locuinţ a de pe strada Lesdiguières şi nimeni n-a ştiut să-mi spunăunde se mutase. — Sper c-ai dat totuşi de urma acestei frumoase sălbăticiuni? — Da, printr-o întâmplare; dar sunt nedrept, frăţ ioare, de ce n-aş recunoaşte c-a fost la mijloc mâna providenţ ei, care nu vrea ca omul să tânjească, irosindu-şi viaţ a în zadar. Ascultă: e într-adevăr curios. Acum vreo douăsăptămâni, pe la miezul nopţ ii, treceam pe strada Bussy. Precum ştii, frăţ ioare, poruncile date de stăpânire pentru a preîntâmpina incendiile sunt păzite cu cea mai mare străşnicie; ei bine, trecând pe-acolo, am văzut la ferestrele unei case nu o licărire de foc, ci o vâlvătaie în toatăputerea cuvântului ce izbucnise la cel de-al doilea etaj al locuinţ ei. Am început săbat cu pumnii în uşăşi o clipămai apoi un bărbat a scos capul pe fereastră. "Arde la dumneavoastră!" i-am strigat. "Nu strigaţ i, vărog!" mi-a spus el. "Nu strigaţ i, tocmai măstrăduiam săsting focul." "Nu vreţ i să chem straja?" "Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu chemaţ i pe nimeni!" "Aşputea totuşi săvădau o mânăde ajutor?" "Vreţ i, într-adevăr? Atunci veniţ i încoace: mi-aţ i face un mare bine pentru care am săvăfiu recunoscător toatăviaţ a." "Dar cum săvin?" "Poftiţ i cheia de la uşă". Şi mi-a aruncat cheia pe fereastră. Am urcat repede scările şi am intrat în odaia cuprinsăde flăcări. Ardeau podelele: măaflam în laboratorul unui chimist. În timp ce făcea nu ştiu ce experienţ ă, se răspândise pe jos un lichid care se aprinde foarte uşor, şi într-o clipăse iscase focul. În momentul în care am intrat înăuntru, reuşise aproape să-l stingă, aşa că am avut răgazul să-l privesc: era un om între douăzeci şi opt-treizeci de ani: aşa cel puţ in mi s-a părut mie. O cicatrice înfiorătoare îi sluţ ea jumătate din obraz, o alta îi brazda scăfârlia, încolo, toatăfaţ a îi era ascunsăde o barbăstufoasă. "Vămulţ umesc, domnule, dar precum vedeţ i totul s-a sfârşit; dacă, într-adevăr, sunteţ i un om de lume, aşa cum văaratăchipul, aveţ i bunătatea, rogu-vă, săplecaţ i, fiindcăstăpâna mea s-ar putea săvinădin moment în moment şi s-ar supăra văzând la ora asta un străin la mine, adicăla dânsa în casă." Auzindu-i glasul, am încremenit deodatălocului ca trăsnit, aşzice chiar înspăimântat. Am deschis gura săstrig: "Dumneata eşti omul din grădina Gypecienne, omul din strada Lesdiguières, însoţ itorul domniţ ei necunoscute!" Căci, dacă-ţ i aminteşti, frăţ ioare, în seara aceea avea o glugăpe cap, aşa cănu i-am putut vedea faţ a; nu i-am auzit decât glasul. Măpregăteam tocmai să-i spun toate astea, să-l întreb, să-l rog fierbinte, când s-a deschis deodatăo uşăşi o femeie a intrat în odaie. "Ce s-a întâmplat, Remy? a întrebat ea, oprindu-se măreaţ ăîn prag. Ce înseamnăgălăgia asta?" Oh, frăţ ioare, era ea, şi mai frumoasăla lumina pâlpâitoare a focului ce

stătea săse stingădecât mi se arătase atunci sub razele lunii! Ea era, ea, femeia a cărei amintire îmi sângera zi şi noapte inima. Mi-a scăpat un strigăt şi atunci servitorul m-a privit, la rândul său, mai cu luare-aminte. "Vămulţ umesc, domnule, văfoarte mulţ umesc, dar, cum vedeţ i, focul s-a stins. Plecaţ i, vărog din suflet săplecaţ i." "Dragul meu, l-am mustrat eu, de ce te porţ i atât de rău cu mine şi vrei săm-alungi?" "Doamnă, a spus atunci servitorul, dânsul e." "Dânsul, adicăcine?" a întrebat ea. "Tânărul cavaler cu care ne-am întâlnit în grădina Gypecienne şi care ne-a urmărit dupăaceea pânăîn strada Lesdiguières." Femeia s-a uitat atunci la mine şi, dupăfelul cum m-a privit, mi-am dat seama cămă vedea pentru prima oară. "Domnule, am auzit-o spunându-mi, fiţ i atât de bun şi plecaţ i." Şovăiam, aşfi vrut să-i vorbesc, s-o rog, dar nu-mi venea nici un cuvânt pe buze; stăteam locului înlemnit, cu gura încleştată, mulţ umindu-mădoar s-o privesc. "Luaţ i seama, domnule, mi-a atras atenţ ia servitorul cu o voce mai curând tristădecât mustrătoare, luaţ i seama, în felul acesta o veţ i obliga pe doamna să-şi părăsească pentru a doua oarălocuinţ a." "O, nu, fereascăsfântul! am răspuns eu, înclinându-mă. Totuşi, doamnă, mi se pare cănu v-am jignit în nici un fel." Nu mi-a răspuns nimic. Cu aceeaşi faţ ăîmpietrită, mutăşi rece ca un sloi de gheaţ ă, s-a răsucit pe călcâie, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, şi am văzut-o apoi topindu-se încetul cu încetul în întuneric, în timp ce cobora treptele unei scări, cu un pas atât de uşor, încât nu se auzea nici cel mai mic zgomot, de parcăar fi fost nălucă. — Asta-i tot? întrebăJoyeuse. — Asta-i tot. Pe urmăservitorul m-a condus pânăla uşă, spunându-mi: "Nu mai stăruiţ i, domnule, vărog din suflet. În numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria, nu mai stăruiţ i!" Am fugit ca un zănatic, năucit, buimac, fărăsămai ştiu de mine, strângându-mi capul în palme şi întrebându-mădacănu cumva îmi ieşisem din minţ i. De atunci, în fiecare searămăduc pe strada aceea; aşa se face că, ieşind de la primărie, în virtutea obişnuinţ ei, paşii mei s-au îndreptat într-acolo. Cum îţ i spuneam deci, în fiecare searămăduc pe strada aceea şi mă aşez la pândădupăcolţ ul casei din faţ ă, sub un balconaşa cărui umbră măacoperăîn întregime; măcar la zece seri o datămi se întâmplăsăvăd mijind o luminăîn iatacul ei: acolo este viaţ a şi fericirea mea. — Grozavăfericire, ce să-ţ i spun! exclamăJoyeuse. — Vai, din păcate ar însemna s-o pierd dacăaşdori mai mult. — Şi dacăresemnarea asta te duce în schimb pe tine la pierzare? — Frăţ ioare – spuse Henri cu un zâmbet trist – ce să-i faci dacăeu măsimt fericit aşa! — Nu se poate! — Ce vrei, fericirea e relativă: o ştiu că-i acolo în casă, cătrăieşte şi respirăîn odaia aceea; o văd prin ziduri sau, mai bine zis, mi se pare c-o văd; dacăs-ar întâmpla cumva să-şi schimbe iar locuinţ a, dacămi-ar fi dat sămai trec prin ce-am trecut în cele douăsăptămâni când îi pierdusem urma, frăţ ioare, mi-aşieşi din minţ i sau aşfi în stare sămă

călugăresc. — Asta ar mai lipsi, drăcia dracului! Avem şi-aşa un nebun şi un călugăr în familia noastră; cred că-i de ajuns, dragul meu. — Nu căuta sămăţ ii din scurt, Anne, şi nici sămăiei peste picior; mustrările ar fi de prisos, iar zeflemelile n-ar ajuta la nimic. — Dar cine vrea săte mustre sau săte ia peste picior? — Cu atât mai bine atunci. Dar... — Dă-mi voie totuşi să-ţ i spun ceva. — Ce anume? — Căte-ai purtat ca un ţ ânc. — Nu mi-am făcut nici o socotealăşi n-am chibzuit nimic, nu m-am purtat în nici un fel, m-am lăsat mânat de ceva ce simţ eam că-i mai presus de puterile mele. Când te furăşuvoiul, e mai bine săte laşi dus de el decât săîncerci să-l înfrunţ i. — Şi dacăte azvârle într-o prăpastie? — Te scufunzi o datăcu el în adânc, frăţ ioare. — Asta-i părerea ta? — Da. — Eu sunt de altăpărere, şi-n locul tău... — Ce-ai fi făcut, Anne? — În orice caz n-aşfi stat cu mâinile încrucişate; aşfi căutat săaflu cum o cheamăşi ce vârstăare. În locul tău... — Anne, n-o cunoşti, Anne. — Nu, dar te cunosc pe tine. Cum se poate, Henri, aveai doar la îndemânăcincizeci de mii de scuzi, adicăjumătate din suta de mii pe care mi-a dăruit-o regele de ziua lui... — Sunt şi acum la mine în sipet, Anne: nu lipseşte nici unul. — Cu atât mai rău, dracu să-i ia; dacănu i-ai fi păstrat în sipet, femeia ar fi fost acum în patul tău. — Oh, frăţ ioare! — Nici un "oh frăţ ioare"; un servitor de rând îşi vinde credinţ a pentru zece scuzi, unul mai vrednic pentru o sută, unul de soi pentru o mie, iar unul ales pe sprânceanăpentru trei mii. Ei, şi-acum săzicem c-am avea de-a face cu cel mai credincios dintre servitori, alesul aleşilor, un adevărat zeu al fidelităţ ii: ajunge să-i numeri douăzeci de mii de scuzi în palmă, şi sămăbatăDumnezeu dacănu-i al tău cu trup şi suflet. Îţ i mai rămâneau deci o sutătreizeci de mii de livre ca săplăteşti pe aleasa aleselor dintre femei, vândutăde alesul aleşilor dintre servitori. Henri, dragul meu, eşti un zevzec! — Anne – spuse Henri, suspinând – săştii căexistăşi oameni care nu sunt de vânzare; sunt inimi pe care nici chiar un rege, fie el cât ar fi de bogat, nu este în măsurăsăle cumpere. Joyeuse se îmblânzi: — Bine, săzicem c-ar fi aşa; dar nu existănici una care sănu se dăruiască. — De acord.

— Ei, bine, spune-mi atunci ce-ai făcut tu ca săcâştigi inima acestei zâne cu chipul de piatră? — Sunt convins, Anne, c-am făcut tot ce mi-a stat în putere. — Haida-de, conte du Bouchage, zău dacănu eşti nebun! Vezi o femeie tristă, care trăieşte ca o pustnicăşi se istoveşte plângând, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât săfii şi mai trist, şi mai singuratic, şi mai îndurerat, săfii adicăşi mai plicticos decât ea! Vorbeai adineauri de tertipurile vulgare ale îndrăgostiţ ilor şi, ca săfim drepţ i, eşti mai lipsit de fantezie decât un căpitan de străji. E singură, cautăsă-i ţ ii de urât; e tristă, cautăsăfii vesel; suspinăde dorul cuiva, cautăs-o mângâi şi să iei locul celui dupăcare tânjeşte. — Cu neputinţ ă, frăţ ioare. — Ai încercat? — La ce bun? — Ei, asta-i acum! Măcar aşa, ca săîncerci. Zici c-o iubeşti? — N-am cuvinte să-ţ i spun cât de mult o iubesc. — Ei, bine, peste douăsăptămâni va fi a ta. — Frăţ ioare! — Pe cuvântul meu de Joyeuse. Cred cănu ţ i-ai pierdut speranţ a? — Nu, de vreme ce n-am sperat niciodată. — La ce orăo vezi? — La ce orăo văd? — Întocmai. — Ţi-am spus doar căn-am mai avut prilejul s-o văd, frăţ ioare. — Niciodată? — Niciodată. — Nici chiar la fereastră? — Nici chiar umbra ei. Dacă-ţ i spun! — Aşa nu mai merge. Nu cumva are vreun iubit? — În afarăde Remy, despre care ţ i-am vorbit, n-am văzut nici un bărbat intrând în casă. — Cum aratăcasa? — Douăetaje, o uşănu prea mare, cu un prag în faţ ă, o terasă deasupra celei de-a doua ferestre. — Dar nu s-ar putea pătrunde înăuntru pe terasă? — Nu e nici o casălipităde ea. — Dar peste drum? — O altăcasăclădităcam pe acelaşi calapod, doar ceva mai elegantă, mi se pare. — Şi cine locuieşte acolo? — Un târgoveţoarecare. — Ce fel de om: vesel sau cusurgiu? — Vesel, fiindcăîl aud câteodatărâzând singur. — Cumpără-i casa. — Dar cine ţ i-a spus că-i de vânzare? — Oferă-i de douăori mai mult decât preţ uieşte.

— Şi dacămăvede cumva domniţ a? — Ei, şi? — Ar fi în stare săplece din nou cine ştie unde, în timp ce, ferindu-măde ochii ei, sper căîntr-o bunăzi o săam parte s-o văd iar. — O s-o vezi chiar astă-seară. — Eu? — Înfiinţ ează-te sub balconul ei la orele opt. — Am săfiu acolo ca în fiecare seară, dar fărăsăsper mai mult ca altădată. — Sănu uit: care-i adresa exactă? — Între poarta Bussy şi palatul Saint-Denis, foarte aproape de colţ ul străzii Augustin, la vreo douăzeci de paşi de un han destul de arătos pe firma căruia scrie La Spada Mândrului Cavaler. — Foarte bine, atunci diseară, la opt. — Dar ce-ai de gând săfaci? — Ai săvezi cu ochii tăi şi-ai săauzi cu urechile tale. Pânăuna alta, du-te acasă, îmbracă-te cu cele mai frumoase haine pe care le ai, pune-ţ i cele mai scumpe giuvaericale, stropeşte-ţ i pletele cu cele mai alese parfumuri; astă-searăvei cuceri cetatea. — Săte-audăDumnezeu, frăţ ioare! — Henri, chiar dacăs-ar întâmpla ca Dumnezeu sănu audă, diavolul stăcu urechea ciulită. Şi acum trebuie săte părăsesc, mă aşteaptăibovnica mea, adicăvreau săspun ibovnica domnului de Mayenne. Pe legea mea! Femeia asta cel puţ in nu este o mironosiţ ă. — Frăţ ioare! — Să-mi fie cu iertăciune, frumosule scutier al iubirii; departe de mine gândul de a le asemui cumva pe aceste douădoamne, te rog sămă crezi, deşi, dupătoate câte mi le-ai spus, o prefer pe a mea sau, mai bine zis, pe a noastră. Dar sunt aşteptat şi nu vreau s-o fac săm-aştepte. Rămâi cu bine, Henri, ne vedem diseară. — Da, Anne, diseară. Cei doi fraţ i îşi strânserămâna şi se despărţ iră. Unul dintre ei, dupăce merse preţde vreo douăsute de paşi, ridică voiniceşte ciocanul de la uşa unei măreţ e clădiri gotice din piaţ a bisericii Notre-Dame, lăsându-l apoi săcadăcu zgomot la loc. Celălalt se strecurătăcut pe una din străzile întortocheate ce duc spre palat.

VII CUM A IZBUTIT "SPADA MÂNDRULUI CAVALER" SĂ DOBÂNDEASCĂBIRUINŢA ASUPRA "TRANDAFIRULUI DRAGOSTEI" În timpul convorbirii pe care am înfăţ işat-o mai înainte se lăsase

noaptea, înfăşurând în mantia-i umedăde neguri cetatea atât de zgomotoasăcu douăceasuri mai devreme. De altminteri, dupăse Salcède îşi dăduse ultima suflare, spectatorii se înduraseră, în sfârşit, săse întoarcăfiecare în bârlogul său şi, în locul neistovitului puhoi de curioşi ce împânziserăpeste zi oraşul, îndreptându-se cu toţ ii de-a valma spre acelaşi punct, nu se mai zăreau acum decât pâlcuri răzleţ e risipite pe străzi. În cartierele cele mai îndepărtate de Piaţ a Grève mai stăruiau totuşi unele freamăte întârziate, aşa cum era şi firesc dupăforfota ce stăpânise atâta vreme inima oraşului. Bunăoară, în apropiere de poarta Bussy, unde va trebui săne strămutăm în momentul acesta pentru a urmări peripeţ iile unora dintre personajele pe care le-am văzut intrând în scenăla începutul povestirii de faţ ă, şi pentru a face cunoştinţ ăcu altele noi, la marginea aceasta a oraşului, cum ziceam, se auzea zumzănind, ca un stup la scăpătatul soarelui, o anumităcasăvopsităîntr-o culoare trandafirie şi înfrumuseţ atăcu chenare albastre şi albe, casăcare, judecând după numele său, era oblăduităde Spada Mândrului Cavaler şi care totuşi nu era decât o simplăospătărie, de proporţ ii într-adevăr monumentale, proaspăt întemeiatăîntr-unul din cartierele noi ale Parisului. Pe vremea aceea, în tot oraşul n-ai fi găsit o singurăospătărie vrednicăde numele acesta care sănu fi fost înzestratăcu o firmă fastuoasă. Spada Mândrului Cavaler era unul dintre aceste măreţ e blazoane menite sămulţ umeascătoate gusturile, săîntruneascătoate simpatiile. Pe antablamentul ce încununa faţ ada clădirii se afla pictatălupta unui arhanghel sau a unui sfânt împotriva unui dragon care, întocmai ca balaurul lui Hipolit, scotea puhoaie de flăcări şi de fum. Însufleţ it pesemne de un simţ ământ eroic şi pios totodată, pictorul socotise cu cale săpunăîn mâinile mândrului cavaler, înarmat pânăîn dinţ i, nu o spadă, ci o imensăcruce cu care tăia în două, mai abitir decât cu cea mai ascuţ ităsabie, năpăstuitul dragon ale cărui buturi zăceau pe jos, scăldate în sânge. Pe fundalul firmei sau, mai bine zis, al tabloului, deoarece era pe deplin îndreptăţ it săse numeascăaşa, se vedeau o mulţ ime de privitori cu braţ ele ridicate, în timp ce, din tării, îngerii încununau coiful mândrului cavaler cu lauri şi frunze de palmier. În sfârşit, în primul plan, artistul, dornic săarate căse pricepe să picteze în orice gen, înfăţ işase câte şi mai câte, bostani, struguri, scarabei, şopârle, un melc cocoţ at pe un trandafir, în fine doi iepuri de casă, unul alb, altul cenuşiu, care, în pofida deosebirii de culoare, ceea ce ar fi putut fi mărturia unei deosebiri de opinii, îşi scărpinau deopotrivănasul, bucurându-se probabil de memorabila biruinţ ă dobândităde mândrul cavaler asupra dragonului alegoric, care era însuşi Satana.

Fireşte căproprietarul firmei, dacănu era din cale afarăde cusurgiu, nu putea fi decât mulţ umit de sârguinţ a iconarului. Într-adevăr, artistul nu lăsase nefolosit nici un crâmpei din spaţ iul pe care-l avea la dispoziţ ie, şi, dacăar fi trebuit sămai adauge o lămâie pentru a întregi tabloul, n-ar fi găsit nicăieri un locşor unde s-o pună. Şi acum, trebuie sămărturisim un lucru pe care conştiinţ a noastră de cronicar se socoteşte datoare să-l dea în vileag, oricât i-ar veni de greu: cu toatăstrălucirea firmei sale, hanul nu reuşea săfie niciodată atât de ticsit pe cât era firma de afară, nici chiar în zilele cu dever mare; dimpotrivă, pentru anumite motive pe care le vom înfăţ işa îndatăşi pe care nădăjduim căcititorii le vor înţ elege, erau – am minţ i săspunem doar uneori, de vreme ce treaba asta se întâmpla mai în fiecare zi – goluri destul de simţ itoare în localul ospătăriei Mândrului Cavaler. Totuşi, cum s-ar spune în zilele noastre, casa era încăpătoare şi confortabilă; de formăpătrată, vârtos ancoratăîn pământ cu temeliile ei groase, îşi înălţ a trufaşăîn văzduh cele patru foişoare puse de strajă deasupra firmei şi cuprinzând fiecare câte o camerăoctogonală; ce-i drept pereţ ii erau încheiaţ i din bârne, dar, cu toate astea, clădirea era cochetăşi misterioasă, cum se cuvinte săarate o casăcare năzuieşte să fie pe placul bărbaţ ilor şi, mai cu seamă, al femeilor; dar aici era buba. Fiindcănu existălucru care săpoatăfi chiar pe gustul tuturor. Coana Foumichon, hangiţ a de la Mândrul Cavaler, avea însăcu totul altăpărere. În virtutea acestei păreri, se ţ inuse de capul soţ ului ei săpărăseascăbaia publicădin strada Saint-Honoré, unde mucezeau amândoi, pentru a învârti frigarea şi a da cep la butoaie spre desfătarea îndrăgostiţ ilor din cartierul Bussy, precum şi din alte cartiere ale Parisului. Din nefericire pentru ambiţ iile coanei Fournichon, ospătăria se afla aşezatăîn imediata apropiere a aşa-numitului Pré-aux-Clercs, drept care, ademenite fie de vecinătatea hanului, fie de firma lui, veneau atâtea perechi de duelgii gata săse încaiere la Spada Mândrului Cavaler, încât celelalte perechi mai puţ in combative, de teama scandalului şi a loviturilor de spadă, ocoleau biata ospătărie de parcăar fi fost bântuită de ciumă. Îndrăgostiţ ii sunt îndeobşte oameni paşnici, cărora nu le place săfie stingheriţ i, aşa căzveltele foişoare menite săîmbie la dragoste erau silite săgăzduiascănumai răcani, iar amoraşii pictaţ i înăuntru pe pereţ ii de lemn de către zugravul firmei erau toţ i zmângăliţ i cu cărbune de muşteriii hanului, care găsiserăde cuviinţ ăa-i împodobi cu mustăţ i şi cu alte adaosuri mai mult sau mai puţ in cuviincioase. De aceea coana Fournichon pretindea – şi pe bunădreptate, trebuie s-o recunoaştem, cel puţ in pânăla momentul acela – căfirma fusese o adevăratăpiazărea pentru ospătărie şi susţ inea cădacăpriceperea ei ar fi avut mai multătrecere, deoarece dânsa cunoaşte mai bine lumea, şi dacăîn locul mândrului cavaler şi al fiorosului balaur ce băga pe toată lumea în sperieţ i, firma ar fi înfăţ işat o imagine galantă, bunăoară Trandafirul Dragostei, cu inimioare înflăcărate în chip de flori, toate

sufletele simţ itoare ar fi tras la hanul dumisale. Din păcate, jupân Fournichon, nefiind în stare a mărturisi căse căia de ideea domniei sale, ca şi de înrâurirea pe care aceastăidee o avusese asupra firmei hanului, nu catadicsea săia în seamăobservaţ iile consoartei sale, căreia se mulţ umea să-i răspundăînălţ ând din umeri că dumnealui, ca fost arcaşal domnului Danville, era dator, fireşte, să-si recruteze muşteriii din rândurile soldăţ imii; spunea, de asemenea, căun ostaşcu simbrie, care n-are altătreabădecât sătragăla măsea, bea cât şase îndrăgostiţ i şi căde-ar fi sănu plăteascădecât pe jumătate socoteala, tot era în câştig deoarece nici cei mai risipitori îndrăgostiţ i nu cheltuiesc bănetul pe care-l vânturătrei simbriaşi. De altminteri, spunea el în încheiere, băutura este o îndeletnicire mai moralădecât dragostea. La auzul acestor cuvinte, coana Fournichon ridica la rândul său din umeri, nişte umeri prea durdulii pentru ca părerile sale în privinţ a moralităţ ii sănu fie răstălmăcite în chip răuvoitor. Aşadar, în familia Fournichon se produsese o schismăşi cei doi soţ i tăiau toatăziua frunzăla câini pe strada Bussy, aşa cum făcuserăşi mai înainte pe strada Saint-Honoré, când o împrejurare cu totul neprevăzută avu darul săschimbe deodatăstarea aceasta de lucruri, făcând să izbândeascăpe deplin opiniile jupânului Fournichon, spre cea mai înaltă slavăa iscusitei firme în care fiece regn al naturii avea cel puţ in câte un reprezentant. Cu o lunăînaintea execuţ iei lui Salcède, dupănişte exerciţ ii militare ce avuseserăloc în Prè-aux-Clercs, coana Fournichon şi soţ ul dumisale şedeau ca de obicei fiecare la fereastra unuia din foişoarele în opt colţ uri ale localului lor, lâncezind, gânditori şi posaci, deoarece toate mesele şi toate camerele hanului oblăduit de Mândrul Cavaler erau cu desăvârşire pustii. În ziua aceea Trandafirul Dragostei nu înflorise. În ziua aceea Spada Mândrului Cavaler lovise în gol. Cei doi soţ i priveau cu jale câmpia părăsităde soldaţ ii care se îmbarcau pe bacul de lângăturnul Nesle pentru a se înapoia la Luvru, dupăce făcuserăpânăatunci instrucţ ie sub comanda unui căpitan, şi cum se uitau aşa dupăei, deplângând despotismul cazon care-i silea pe ostaşi săse întoarcăzor-nevoie la corpul de gardă, deşi probabil bieţ ii oameni aveau gura friptăde sete, îl zărirăpe căpitanul cu pricina pornindu-şi calul la trap şi îndreptându-se, însoţ it numai de o ordonanţ ă, spre poarta Bussy. Împăunat şi ţ anţ oşpe calul său bălan, ofiţ erul, a cărui sabie cu teaca aurităîi ţ inea suflecatăla spate mantia elegantădin stofăde Flandra, ajunse în zece minute în dreptul ospătăriei. Dar cum ţ inta spre care pornise nu era ospătăria, căpitanul, dus pe gânduri şi încruntat, cum părea săfie, ar fi trecut mai departe, fărăsăfi admirat măcar firma, dacăîn momentul acesta jupân Fournichon, care

simţ ea ca o sfârşealăîn piept numai când îşi amintea cănu făcuse nici o saftea toatăziua, n-ar fi scos capul pe fereastra foişorului ca să-i spună consoartei sale: — Ia te uite, nevastă, ce frumuseţ e de cal! La care coana Fournichon, prinzând vorba din zbor, ca o hanghiţ ă îndatoritoare ce se afla, se grăbi săadauge: — Şi ce călăreţchipeş, sănu-i fie de deochi! Căpitanul, pe care laudele, din partea oricui ar fi venit, nu păreau să-l lase rece, înălţ ăcapul ca şi cum s-ar fi trezit brusc din somn. Îl văzu pe hangiu, o văzu pe hangiţ ă, văzu apoi ospătăria, îşi struni calul şi-şi chemăordonanţ a. Pe urmă, fărăsăse dea jos din şa, cercetăcu luare-aminte casa şi împrejurimile. Fournichon coborâse între timp valvârtej treptele foişorului şi ieşise în prag, cu scufia făcutăsul în mâini. Căpitanul, dupăce stătu câteva clipe în cumpănă, se hotărî să descalece. — N-aveţ i nici un muşteriu? întrebăel. — Deocamdatănu, domnule – răspunse hangiul, umilit. Şi se pregătea tocmai săadauge: Deşi asta se întâmplărareori pe la noi. Dar coana Fournichon, ca mai toate femeile, era mai agerădecât soţ ul ei: drept care se grăbi săi-o ia înainte, strigând de sus, de la fereastră: — Dacădomnului îi place singurătatea, atunci se va simţ i în largul său la noi. Călăreţ ul înălţ ăcapul şi, văzându-i chipul îmbietor, dupăce auzise răspunsul tot atât de îmbietor, spuse: — Pentru moment, da; e tocmai ce căutam, jupâniţ o. Coana Fournichon se repezi înaintea călătorului, chibzuind în sinea ei: "De astădată, Trandafirul Dragostei o săfacăsafteaua, nicidecum Spada Mândrului Cavaler". Căpitanul, spre care în momentul acela era îndreptatăatenţ ia celor doi soţ i şi care, pe bunădreptate, s-ar cuveni săatragăşi atenţ ia cititorilor, era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, atât de fercheşînsă, încât nu părea săaibămai mult de douăzeci şi opt. Înalt, bine făcut cu o figurăexpresivăşi fină; poate că, cercetându-l mai pe îndelete, ai fi descoperit oarecare ifos în mersul său măreţ ; cu ifose sau fără, avea în orice caz o înfăţ işare măreaţ ă. Azvârlind în mâinile însoţ itorului său căpăstrul unui falnic ducipal ce bătea cu copita în pământ, îi spuse: — Du-te de plimbăcaii şi aşteaptă-măaici. Ordonanţ a luăîn primire căpăstrul şi făcu aşa cum i se poruncise. Ofiţ erul intrăapoi în sala cea mare a ospătăriei şi, oprindu-se locului, privi încântat jur împrejur. Oh! se mirăel. O salăatât de încăpătoare şi nici un chefliu! Minunat!

Jupân Fournichon se uita la el nedumerit în timp ce coana Fournichon îi zâmbea cu înţ eles. — Dar urmăcăpitanul – trebuie săfie ceva în felul dumneavoastră de a văpurta sau poate căhanul are vreo meteahnăcare-i face pe muşterii să-l ocolească? — Nici una, nici alta, domnule, slavăcerului! răspunse coana Fournichon. Numai căstăm într-un cartier nou, iar cât priveşte muşteriii, nu primim chiar pe fitecine. — Aşa! Cu atât mai bine – încuviinţ ăcăpitanul. Între timp, jupân Fournichon binevoia când şi când săîntărească spusele nevestei sale, dând din cap. — Bunăoară– adaugăea, făcându-i cu ochiul într-un fel ce arăta lămurit de la cine anume pornise ideea cu Trandafirul Dragostei – bunăoară, pentru un oaspete ca înălţ imea voastră, am lăsa cu dragă inimăsăplece o duzinăîntreagă. — E drăguţdin partea dumitale, frumoasăhangiţ ă, îţ i mulţ umesc. — Domnul doreşte săîncerce vinul? întrebăFournichon cu un glas ce se căznea săfie mai puţ in răguşit. — Domnul doreşte săvadăodăile? întrebăcoana Fournichon cu o nespusădulceaţ ăîn glas. — Şi una, şi cealaltă, dacănu văeste cu supărare – răspunse căpitanul. Fournichon coborî în pivniţ ăîn timp ce nevastă-sa, grăbităsă-şi conducăoaspetele, o apucase înainte pe scara ce urca la etaj, cu poalele juponului elegant suflecate, făcând săscârţ âie la fiecare treaptăun veritabil pantofior de pariziană. — Câte persoane puteţ i găzdui aici? întrebăcăpitanul când ajunseră în capul scării. — Treizeci de persoane, dintre care zece stăpâni. — Prea puţ in, frumoasăhangiţ ă– răspunse căpitanul. — De ce, domnule? — Măgândeam la ceva, dar acum nu mai are rost. — Ah, domnule, puteţ i fi sigur căn-o săgăsiţ i un han mai bun ca Trandafirul Dragostei... — Cum adicăTrandafirul Dragostei? — Mândrul Cavaler am vrut săzic... doar dacăaţ i fi avut la îndemânăLuvrul, cu acareturi, cu tot. Străinul se uitălung la ea, într-un fel ciudat. — Ai dreptate – spuse el – doar săfi avut Luvrul... Apoi ca pentru sine: Şi de ce nu, ar fi mai comod şi mai ieftin... Ziceai deci, dragă doamnă– continuăel cu glas tare – căaţ i putea găzdui aici pentru mai multăvreme treizeci de persoane? — Întocmai. — Dar pentru o singurăzi? — Oh, pentru o zi, patruzeci, ba chiar şi patruzeci şi cinci.

— Patruzeci şi cinci? Comedia dracului! E tocmai ce căutam. — Adevărat? Ca săvedeţ i ce bine s-a potrivit. — Şi fărăsăse facăvâlvăîn împrejurimi? — Uneori, duminica, se întâmplăsăavem câte optzeci de soldaţ i. — Şi nu se adunălumea ca la bâlci în faţ a casei, n-aveţ i nici un vecin căruia îi place săiscodească? — Oh, slavăDomnului, nu; singurii noştri vecini sunt un cetăţ ean cumsecade, care nu obişnuieşte să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, şi o cucoanăcare trăieşte atât de retrasă, încât de trei săptămâni de când s-a mutat la noi, în cartier, nici n-am văzut-o la faţ ă; încolo nu sunt decât oameni de rând. — Asta îmi convine de minune. — Cu atât mai bine – se bucurăcoana Fournichon. — Aşadar, de azi într-o lună– continuăcăpitanul – te rog săiei aminte, doamnă, de azi într-o lună... — Adicăla 26 octombrie? — Exact, la 26 octombrie. — Atunci? — Atunci, pe ziua de 26 octombrie săştii căhanul dumneavoastrăe închiriat de mine. — Cu totul? — Cu totul. Măgândeam săle fac o surprizăunor compatrioţ i de-ai mei, mai toţ i ofiţ eri sau, în orice caz, oameni care ştiu sămânuiască spada şi care vor săvinăla Paris să-şi încerce norocul; pânăatunci voi avea grijăsăle dau cumva de ştire sătragăaici la han. — Cum adicăsăle daţ i de ştire? Parcăziceaţ i săvreţ i săle faceţ io surpriză?! se mirăcoana Fournichon, pe care o luase gura pe dinainte. — Ei, comedia dracului! pufni căpitanul, pe care, precum se vede, întrebarea hangiţ ei îl nemulţ umise. Dacă-i vorba săfii curioasăsau să nu-ţ i păzeşti gura... — Nu, domnule, fiţ i pe pace – se grăbi să-l linişteascăhangiţ a, înspăimântată. Fournichon auzise însătot şi, în momentul când oaspetele spusese căhanul văgăzdui ofiţ eri şi oameni care ştiu sămânuiascăspada, îi săltase inima de bucurie. Alergădeci într-un suflet. — Domnule – rosti el cu înfrigurare – porunciţ i ca la dumneavoastră acasă, sunteţ i singurul stăpân aici, iar în ce ne priveşte, ne ferească sfântul săpunem vreo întrebare! Prietenii domniei voastre vor fi primiţ i cu braţ ele deschise. — N-am spus prietenii mei, omul lui Dumnezeu – răspunse căpitanul cu semeţ ie – am spus compatrioţ ii mei. — Da, da, compatrioţ ii înălţ imii sale, n-am înţ eles eu bine. Coana Fournichon le întoarse spatele îmbufnată: trandafirii dragostei se preschimbaserădintr-o datăîn tufişuri de halebarde. — Veţ i avea grijăsăle daţ i de mâncare.

— Prea bine. — Şi la nevoie săle aşterneţ i patul, dacănu le voi fi făcut rost până atunci de locuinţ e. — Minunat! — Într-un cuvânt, veţ i fi cu totul la dispoziţ ia lor şi sănu încercaţ i cumva să-i trageţ i de limbă. — Asta-i sfânt. — Poftim şi arvuna: treizeci de livre. — S-a făcut, monseniore: prietenii domniei voastre vor fi ospătaţ i ca nişte regi şi, ca săvăîncredinţ aţ i, aveţ i bunătatea, rogu-vă, săgustaţ i vinul... — Mulţ umesc, dar nu obişnuiesc săbeau. Căpitanul se duse la fereastrăşi-l strigăpe ostaşul care rămăsese afarăcu caii. Între timp, jupân Fournichon avusese răgazul săchibzuiască. — Monseniore – se trezi el deodată– (de când primise cei trei pistoli, plătiţ i cu atâta dărnicie dinainte, jupân Fournichon socotea de cuviinţ ă să-i spunăstrăinului monseniore) – cum am săştiu cădomnii aceştia vin din partea înălţ imii voastre, monseniore? — Adevărat. Comedia dracului, era săuit! Dă-mi nişte ceară, un petic de hârtie şi o lumânare. Coana Fournichon îi aduse tot ce dorea. Căpitanul întipări în ceara fierbinte piatra inelului pe care-l purta la mâna stângă. — Uite – spuse el – vezi acest chip? — Frumosăfemeie, zău aşa! — Da, e o Cleopatră; aşadar, fiecare din compatrioţ ii mei o săaibă asupra lui câte o pecete ca asta; vei găzdui deci pe oricine îţ i va arăta semnul ăsta; ne-am înţ eles, nu-i aşa? — Şi pentru câtăvreme? — Nu ştiu încă, deocamdată. Vei primi poruncile mele la timpul potrivit. — Le aşteptăm cu nerăbdare. Chipeşul căpitan coborî treptele, se săltăîn şa şi porni la trap. Pânăuna alta, soţ ii Fournichon băgarăîn tejghea arvuna de treizeci le livre, spre încântarea hangiului, care, vesel nevoie mare, o ţ inea una şi bună: — Oameni care ştiu sămânuiascăspada! Ca săvezi căfirma n-are nici un cusur şi că, pânăla urmă, tot spada, săraca, o săne poarte noroc. Şi se apucăsălustruiascălunătoatăvăsăria, aşteptând săsosească luminata zi de 26 octombrie.

VIII

PORTRET DE GASCON Ca săspunem că, într-adevăr, coana Fournichon s-a străduit să-şi ţ inăcu sfinţ enie gura, aşa cum îi pusese în vedere străinul, ar însemna săminţ im. De altminteri hangiţ a se socotea dezlegatăde orice îndatorire faţ ăde dânsul, de vreme ce îi dăduse câştig de cauzăjupânului Fournichon în privinţ a Spadei Mândrului Cavaler, dar cum îi rămăseseră încămulte lucruri de desluşit, mult mai multe decât cele pe care apucase săle afle, pentru ca presupunerile ei săfie statornicite pe o temelie solidă, se strădui deocamdatăsădescopere cine era cavalerul necunoscut care binevoise a plăti cu atâta dărnicie găzduirea compatrioţ ilor săi. În consecinţ ă, de îndatăce zări trecând un soldat prin faţ a hanului, nu scăpăprilejul să-l descoasăîntrebându-l cum se numea căpitanul care trecuse în revistătrupa. Soldatul care, pare-se căera mai scump la vorbădecât interlocutoarea lui, mai înainte de a-i da vreun răspuns, ţ inu săafle pentru ce îi făcuse aceastăîntrebare. — Pentru c-a fost adineauri pe aici – îi răspunse coana Fournichon – pentru c-a stat de vorbăcu noi şi pentru căe bine săştii cu cine ai de-a face. Ostaşul începu sărâdă: — Căpitanul care a trecut în revistătrupa n-ar fi intrat o datăcu capul, coanăFournichon, la Spada Mândrului Cavaler. — Şi de ce, mărog? întrebăhangiţ a. E chiar o faţ ăatât de simandicoasă? — Poate căda. — Ei, şi dacăţ i-as spune cănu pentru domnia sa a intrat la hanul Mândrului Cavaler? — Dar pentru cine atunci? — Pentru prietenii dumisale. — Căpitanul care a trecut în revistătrupa nu şi-ar găzdui prietenii la Spada Mândrului Cavaler, pun mâna-n foc. — La naiba! Te cam întreci cu gluma, voinice! Şi cine-i, mărog, domnul ăsta, de are un obraz atât de subţ ire, cănu catadicseşte să-şi găzduiascăprietenii la cel mai bun han din Paris? — Vrei săspui căofiţ erul care muştruluia trupa, nu-i aşa? — Bineînţ eles. — Ei, mătuşică, aflăatunci căofiţ erul care a venit în inspecţ ie este nici mai mult nici mai puţ in decât domnul duce Nogaret de la Valette d'Épernon, pair al Franţ ei, colonel-general al infanteriei regale, mai rege chiar decât însăşi majestatea sa. Ei, şi-acum ce mai zici? — Că, dacăîntr-adevăr dânsul a fost pe aici, mi-a făcut o deosebită cinste. — L-ai auzit spunând cumva "comedia dracului"? — Vai de mine! protestădoamna Fournichon, care avusese parte să

vadădestule lucruri năstruşnice în viaţ a ei şi pentru care "comedia dracului" nu era o expresie cu desăvârşire necunoscută. Şi acum văputeţ i da seama cu câtănerăbdare era aşteptatăziua de 26 octombrie. La 25 octombrie, pe înserat, sosi o ştafetăcu un săculeţdestul de greu pe care-l lăsăpe bufetul soţ ilor Fournichon. — E costul mesei poruncite pentru mâine – le spuse omul. — Câte parale de cap? întrebarăgazdele într-un glas. — Şase livre. — Aşadar, oaspeţ ii domnului căpitan nu vor lua decât o singură masăla noi? — Una singură. — Înseamnăcădomnul căpitan le-a găsit o locuinţ ă? — Pesemne. Şi oricât încercarăşi Trandafirul, şi Spada să-l tragăde limbă, solul îşi luătălpăşiţ a fărăa catadicsi sărăspundăla vreuna din întrebările lor. În sfârşit, sosi şi ziua aşteptatăcu atâta înfrigurare de bucătăria Mândrului Cavaler. Tocmai bătuse douăsprezece şi jumătate la biserica Augustinilor, când nişte călăreţ i poposirăîn pragul ospătăriei şi, dupăce descălecară, intrarăînăuntru. Dat fiind căpătrunseserăîn oraşpe poarta Bussy, erau cei dintâi oaspeţ i sosiţ i, aşa cum era şi firesc, în primul rând pentru căveniseră călări, apoi pentru căSpada se afla doar la o distanţ ăde o sutăde paşi de poarta Bussy. Unul dintre ei, care părea săfie căpetenia celorlalţ i, nu numai prin înfăţ işarea lui falnică, dar şi fiindcăera şi cel mai elegant îmbrăcat, venise escortat de doi lachei, şi unul, şi altul bine înţ oliţ i. Fiecare dintre oaspeţ i scoase la ivealăcâte o pecete cu chipul Cleopatrei, fiind primit cu zâmbete şi temenele de soţ ii Fournichon, mai cu seamătânărul însoţ it de lachei. Totuşi, cu excepţ ia celui din urmă, noii sosiţ i pătrunserăcu sfială înăuntru şi parcăpuţ in îngrijoraţ i; se vedea limpede căau ceva care le dăde gândit, un lucru destul de serios chiar, cu atât mai mult, cu cât, fărăsăvrea, îşi pipăiau mereu buzunarele. Unii poftirăsăse odihnească, alţ ii doreau săcolinde prin oraş înainte de cină; tânărul cu cei doi lachei ţ inu săafle dacăare ceva nou de văzut în Paris. — Ce săvăspun – îl lămuri coana Fournichon, simţ itoare la înfăţ işarea falnicăa călăreţ ului – dacănu vi-e teamăde înghesuialăşi dacăvăţ ine cureaua săstaţ i în picioare patru ceasuri în şir, puteţ i săvă duceţ i, ca sa văomorâţ i timpul, să-l vedeţ i pe domnul de Salcède, un spaniol care nu ştiu ce uneltire a pus la cale. — Adevărat – spuse tânărul – aşa e; am auzit ceva despre tărăşenia asta. Săfiu al dracului dacănu măduc!

Şi plecăîmpreunăcu cei doi lachei. Pe la orele douăsosirăîn grupuri de câte patru sau cinci oameni încăo duzinăde călători. Erau şi câţ iva care veniserăstingheri. Ba la un moment dat intrăun cetăţ ean care părea săfie de prin vecini, cu capul gol şi cu o vărguţ ăîn mână; blestema de mama focului Parisul, un oraşîn care pungaşii sunt atât de sfruntaţ i, încât se pomenise pe nepusămasăfărăpălărie în timp ce încerca sărăzbată printr-un grup de oameni în apropiere de Piaţ a Grève, şi atât de dibaci, încât nu izbutise săvadăcine anume i-o şterpelise. De altfel, vina era numai a lui; n-ar fi trebuit săintre în oraşcu o pălărie pe care strălucea o agrafăde toatăfrumuseţ ea. Pe la orele patru, şi apucaserăsăsoseascăla ospătăria soţ ilor Fournichon patruzeci dintre compatrioţ ii căpitanului. — Ce curios! îi spuse hangiul nevesti-si. Toţ i sunt gasconi. — Ce ţ i s-o fi părând aşa curios? îi răspunse cucoana. Căpitanul ţ i-a spus doar de la bun început căoaspeţ ii pe care vrea să-i primească sunt compatrioţ i de-ai dumnealui! — Ei, şi? — Păi dacădânsul este gascon, înseamnăcăşi compatrioţ ii săi trebuie săfie tot gasconi. — Adevărat! se dumeri hangiul. — Ai uitat cădomnul d'Épernon e de fel din Toulouse? — Aşa e, ai dreptate; crezi deci cătot de domnul d'Épernon e vorba? — Nu l-ai auzit oare pomenind de trei ori de comedia aia a dumnealui? — A pomenit de comedia dumnealui? întrebăFournichon, neliniştit. Care comedie? Ce mai e şi asta? — Zevzecule! Aşa-i place dumnealui săînjure. — Aha, aşa e. — Un singur lucru e de mirare, şi anume căn-au sosit decât patruzeci de gasconi, când ar fi trebuit săvinăpatruzeci şi cinci. Pe la ceasurile cinci însăsosirăşi ultimii cinci gasconi, aşa încât oaspeţ ii pe care trebuia să-i găzduiascăSpada se aflau acum toţ i în păr. Niciodată, cred, o atât de plăcutăsurprizănu făcuse săînflorească nişte chipuri de gasconi: timp de o orăfu un adevărat potop de draci, de încornoraţ i şi de ducă-se pe pustii; în sfârşit, nişte dezlănţ uiri de veselie atât de zgomotoase, încât soţ ii Fournichon aveau impresia cătoată populaţ ia din Saintonge, din Poitou, din Aunis şi din Languedoc năvălise în sala cea mare a hanului. Unii dintre ei se cunoşteau mai dinainte; bunăoară, Eustache de Miradoux se duse să-l îmbrăţ işeze pe cavalerul escortat de lachei, având grijăsă-i prezinte pe Lardille, pe Militor şi pe Scipion. — Cum se face căte întâlnesc la Paris? îl întrebăcavalerul. — Dar tu, dragăSainte-Maline? — Eu am o slujbăîn armată, şi tu?

— Eu am venit pentru o daraverăcu o moştenire. — Aşa! Şi tot cu mătuşa Lardille dupătine? — Ce să-i fac dac-a ţ inut morţ işsămeargăşi ea?! — Nu puteai săpleci pe tăcute, în loc săcari cu tine toţ i broscoii ăştia care i se încurcăîn fuste? — Cum săplec, dacăea a deschis scrisoarea procurorului? — Va săzicăai aflat de moştenire printr-o scrisoare? întrebă Sainte-Maline. — Da – răspunse Miradoux. Apoi căutând săschimbe vorba, spuse: Nu ţ i se pare ciudat căe atâta lume la hanul ăsta şi cătoţ i sunt compatrioţ i de-ai noştri? — Nu e nimic ciudat; firma de afarăeste făcutăsăîmbie pe toţ i oamenii care înţ eleg să-şi respecte obrazul – îi luăvorba din gurăvechea noastrăcunoştinţ ăPerducas de Pincorney, amestecându-se în discuţ ie. — Aha, dumneata erai, frăţ ioare?! se mirăSainte-Maline. Ştii căn-ai apucat încăsă-mi spui ceea ce voiai tocmai să-mi povesteşti atunci când ne-a despărţ it puhoiul acela de oameni în apropiere de Piaţ a Grève. — Şi ce voiam să-ţ i povestesc? întrebăPincorney, îmbujorându-se puţ in la faţ ă. — Cum se face căatunci când ne-am întâlnit pe drum între Angoulême şi Angers erai a tot aşa, ca şi acum, pe jos, cu o nuia în mână şi cu capul gol. — Şi asta îţ i dăchiar atât de gândit, domnule? — Ba bine cănu! spuse Sainte-Maline. De la Poitiers şi pânăaici este o bucatăbunăde drum, şi dumneata, pare-se, veneai de dincolo de Poitiers. — De la Saint-André-de-Cubsac. — Ca săvezi! Şi cum aşa, în capul gol? — E foarte firesc. — Nu mi se pare. — Ba da, şi o săvădaţ i seama numaidecât. Taică-meu are doi cai de toatăfrumuseţ ea la care ţ ine ca la ochii din cap, încât ar îi în stare să mădezmoşteneaseădupănenorocirea ce mi s-a întâmplat. — Şi ce nenorocire ţ i s-a întâmplat? — Ieşisem cu unul dintre ei, cel mai frumos, la plimbare, când deodatăse aude bubuind o archebuzăla vreo zece paşi mai încolo: calul se sperie, îşi ia vânt şi o porneşte ca din praştie spre Dordogne. — Şi se azvârle în apă? — Întocmai. — Cu dumneata împreună? — Nu; spre norocul meu, avusesem timp sămălas jos uşurel, până am atins pământul, altminteri m-aşfi înecat o datăcu el. — Nu mai spune! Va săzicăbietul dobitoc s-a înecat? — Sănu apuc ziua de mâine! Ştii doar cât e de latăDordogne: pe puţ in o jumătate de leghe! — Şi atunci?

— Atunci am chizbuit că-i mai cuminte sănu mai dau pe acasăşi s-o şterg cât mai departe de mânia părintească. — Şi cu pălăria ce s-a întâmplat? — Stai puţ in că-ţ i spun, ce dracu! Pălăria a căzut pe jos. — Ca dumneata? — Nu, eu n-am căzut, m-am lăsat uşor pânăce-am pus piciorul pe pământ; un Pincorney n-ar putea săcadăde pe cal; la noi, în familie, suntem din faşăcălăreţ i. — O lume întreagăştie asta – spuse Sainte-Maline – dar ce s-a întâmplat cu pălăria? — Ah, aşa e! Ce s-a întâmplat cu pălăria? — Da. — Pălăria a căzut, aşadar, pe jos: am început s-o caut, bineînţ eles; îmi pusesem toatănădejdea în ea, deoarece plecasem de acasăcu buzunarele goale. — Şi la ce ţ i-ar fi putut folosi pălăria dumitale, ca să-ţ i pui toată nădejdea în ea? stărui Sainte-Maline, care ţ inea cu tot dinadinsul să-l scoatădin sărite pe Pincorney. — Ei, drăcia dracului, ba bine cănu! Trebuie săştii căpana de la pălăria mea era prinsăcu o agrafăde diamant pe care maiestatea sa împăratul Carol al V-lea a dăruit-o bunicului meu atunci când, ducându-se din Spania în Flandra, a poposit la castelul nostru. — Aşa, aşa! Va săzicăai vândut agrafa cu pălărie cu tot? Înseamnă deci căeşti cel mai bogat dintre noi toţ i, dragul meu, şi în cazul acesta ai fi putut cel puţ in, cu banii pe care i-ai primit pentru agrafă, să-ţ i cumperi încăo mănuşă; mâinile dumitale sunt desperecheate: una este albă, ca o mânăde femeie, iar cealaltăfumurie, ca o mânăde negru. — Stai puţ in! În momentul când măîntorceam să-mi culeg de pe jos pălăria, văd un corb cât toate zilele năpustindu-se asupra ei. — Asupra pălăriei dumitale? — Mai bine zis asupra diamantului meu; ştii doar cădihania are năravul săşterpeleascătot ce străluceşte; cum spuneam deci, se repede asupra diamantului meu şi-l înhaţ ă. — Ce? Diamantul? — Da, domnule. În primul moment am rămas cu ochii zgâiţ i. Abia pe urmăam rupt-o la fugădupăel, strigând: "Hoţ ii, puneţ i mâna pe el, puneţ i mâna pe el!" Dracu să-l ia! Dupăcinci minute se făcuse nevăzut şi de atunci i-am pierdut urma. — Aşa încât, îndurerat de aceastăîndoităpierdere... — N-am mai avut inimăsămă-ntorc la părinţ i acasăşi m-am hotărât să-mi încerc norocul la Paris. — Mare minune! rosti unul dintre cei de faţ ă. Va săzicăvântul s-a prefăcut acum în corb? Te-am auzit, paremi-se, povestindu-i domnului de Loignac că, în timp ce citeai un răvaşde la iubita dumitale, vântul ţ i-a smuls răvaşul din mânăşi pălăria din cap şi căatunci, ca un adevărat

Amadis3, ai alergat săprinzi răvaşul, lăsând pălăria în plata Domnului... — Domnule – spuse la rândul său Sainte-Maline – am cinstea de a-l cunoaşte pe domnul d'Aubigné, care, deşi un vajnic ostaş, mânuieşte cu aceeaşi iscusinţ ăpana ca şi spada; dacăo săai prilejul să-l vezi, te-aş sfătui să-i povesteşti păţ ania dumitale cu pălăria şi cred căva scrie o istorioarăîncântătoare inspiratăde aceastăîntâmplare. Se auzirăici şi colo râsete, nu îndeajuns de bine stăpânite. — Ce înseamnăasta, domnilor? se răţ oi gasconul, arţ ăgos. Nu cumva râdeţ i de mine? Toatălumea se întoarse ca săpoatărâde în voie. Perducas aruncăo privire scrutătoare jur împrejur şi zări în dreptul căminului un tânăr care-şi ascunsese faţ a în palme şi crezu c-o făcuse anume ca sănu-l vadăhlizindu-se. Se duse întins la el. — Ascultă, domnule – îl luăla rost Perducas – dacă-ţ i vine sărâzi, ai cel puţ in curajul să-mi râzi în faţ ă, ca să-ţ i văd obrazul. Şi-l bătu pe umeri. Tânărul îşi înălţ ăfruntea gravăşi încruntată. Nu era nimeni altul decât prietenul nostru Ernauton de Carmainges, care încănu se dezmeticise dupăaventura lui din Piaţ a Grève. — Fiţ i atât de bun şi daţ i-mi pace, domnule – îi răspunse el – şi dacămai puneţ i mâna pe mine, aveţ i grijăcel puţ in s-o faceţ i cu mâna înmănuşată. Vedeţ i doar cănici nu măsinchisesc de dumneavoastră. — Foarte bine! bombăni Pincorney. Dacănu te sinchiseşti, nu mai am nimic de zis. — Dar bine, domnule – interveni Eustache de Miradoux, adresându-se lui Carmainges, cu gândul de a împăca lucrurile – nu prea eşti politicos cu compatriotul nostru. — Ei, fir-ar săfie, şi ce te priveşte pe dumneata, domnule? răspunse Ernauton, din ce în ce mai contrariat. — Ai dreptate, domnule – recunoscu Miradoux, înclinându-se – într-adevăr, nu măpriveşte câtuşi de puţ in. Şi se răsuci pe călcâie pentru a se întoarce lângăLardille, care se aciuase într-un colţal căminului uriaş; cineva însăîi tăie drumul. Era Militor, cu mâinile vârâte în cingătoare şi cu zâmbetul lui batjocoritor pe buze. — Ei, tăticule? îl încolţ i puşlamaua. — Ce e? — Ce zici? — Ce săzic?! — Ai văzut cum ţ i-a închis gura gentilomul ăla? — Hai? — Ţi-a tras o săpunealăde ţ i-a mers fulgii. — Ai observat tu aşa ceva? spuse Eustache, încercând să-l 3

Amadis de Gaula – personaj imaginar, cavaler rătăcitor în romanele cavalereşti spaniole şi franceze medievale. Eroul lui Cervantes, Don Quijote, şi-l luase drept, model.

ocoleascăpe Militor. Băiatul însăîi zădărnici planul, făcând un pas spre stânga şi aţ inându-i din nou calea. — Nu numai eu – stărui Militor – ci toţ i câţ i sunt aci de faţ ă; uită-te în jur şi ai să-i vezi cum se tăvălesc de râs. E adevărat căse râdea, dar fiindcătoatălumea era pornităpe râs. Eustache se făcu roşu ca focul. — Haide, haide, tăticule, bate fierul cât e cald! îl asmuţ i Militor. Umflându-se în pene, Eustache se apropie de Carmainges. — Se pare, domnule – îl interpelăel – căaţ i vrut cu tot dinadinsul sămăjigniţ i. — Când anume? — Adineauri. — Pe dumneata? — Pe mine? — Şi cine zice asta? — Domnul de colo – spuse Eustache, arătând spre Militor. — Atunci domnul – răspunse Carmainges, apăsând ironic pe ultimul cuvânt – atunci domnul e un gâscan. — Cum, cum? se zbârli Militor, furios. — Şi ar face bine – continuăCarmainges – sănu măscoatădin sărite, altminteri am să-mi amintesc de sfaturile domnului de Loignac. — Domnul de Loignac nu m-a făcut gâscan, domnule. — Nu, te-a făcut măgar; preferi cuvântul ăsta? Pentru mine-i totuna; dacăeşti măgar, pun şaua pe dumneata, iar dacăeşti gâscan, am săte jumulesc. — Domnule – interveni Eustache – e feciorul meu vitreg; fiţ i mai îngăduitor cu el, vărog, măcar pentru mine. — Ah! Aşa înţ elegi dumneata sămăaperi, tăticule? izbucni Militor, exasperat. Dacă-i aşa, las' căştiu eu sămăapăr mai bine. — Copiii săstea la colţ ! spuse Ernauton. La colţ ! — La colţ ?! se oţ ărî Militor, îndreptându-se spre domnul de Carmainges cu pumnul ridicat. Am şaptesprezece ani, domnule, mă-nţ elegi? — Şi eu am douăzeci şi cinci – spuse Ernauton – de aceea am să te-nvăţminte aşa cum se cuvine. Şi, înşfăcându-l de guler şi de cingătoare, îl ridicăde jos şi-l azvârli ca pe o boccea pe fereastra parterului, drept în stradă, în timp ce Lardille scotea nişte ţ ipete de ziceai căse dărâmăcasa. — Şi acum – adăugăliniştit Ernauton – dacămai vine cineva sămă sâcâie, fie el cine o fi, tatăvitreg, mamăvitregă, fiu vitreg sau orice alte neamuri de pe faţ a pământului, îl fac harcea-parcea. — Ba nu, zău – spuse Miradoux – are toatădreptatea: de ce să-l zgândări, bietul om? — Ah! Mişelule! Mişelule! Să-ţ i laşi băiatul snopit în bătaie! răcni

Lardille, îndreptându-se spre Eustache şi scuturându-şi laţ ele căzute pe umeri. — Haide, haide – zise Eustache – linişteşte-te, poate căaşa o să-i vinămintea la cap. — Ei, dar ce mai e şi asta? Unde s-a mai văzut aşa ceva, săazvârli oamenii pe fereastră? spuse un ofiţ er, intrând pe uşă. Ce dracu! Când faci asemenea glume, ar trebui cel puţ in săai grijăsăstrigi: "Păzea, să nu-ţ i cadăîn cap!" — Domnul de Loignac! răsunarădouăzeci de glasuri deodată. — Domnul de Loignac! repetarăcei patruzeci şi cinci de oaspeţ i. La auzul acestui nume binecunoscut în tot cuprinsul Gasconiei, toatălumea se ridicăîn picioare şi nimeni nu mai suflăun cuvânt.

IX DOMNUL DE LOIGNAC Îndatădupădomnul de Loignac intrăpe uşăMilitor, deşelat din pricina căderii şi cu obrazul stacojiu de mânie. — Sluga dumneavoastră, domnilor – spuse Loignac. Cum văd eu, e tămbălău mare pe aici... Aha! Pare-mi-se căjupân Militor a umblat iarăşi cu ţ âfna în nas şi de aceea, pesemne, şi l-a cam julit. — Las' c-o să-mi plăteascăbuşeala asta – bodogăni Militor, ameninţ ându-l cu pumnul pe Carmainges. — Adu la masă, jupân Fournichon – strigăLoignac – şi fiecare săse poarte frumos cu vecinul său, dacăse poate. Din clipa asta trebuie săne iubim ca fraţ ii. — Hm! pufni Sainte-Maline. — Mărinimia e lucru rar – spuse Chalabre, despăturind şervetul peste vesta lui sură, cu mâneci bufante, pentru ca, oricât de îmbelşugate ar fi fost sosurile, sănu se întâmple vreun pocinog. — E cam greu săiubeşti un om de care te izbeşti la tot pasul – adăugăErnauton. Ce-i drept însă, n-o săstăm cine ştie câtăvreme împreună. — Treabă-i asta – izbucni Pincorney, pe care zeflemelile lui Sainte-Maline încă-l mai râcâiau – pe mine m-aţ i dat în tărbacăpentru căam venit în capul gol, şi nimeni nu-i spune nimic domnului de Montcrabeau, fiindcăşade la masăferecat într-o platoşăde pe vremea împăratului Pertinax4, din care, pare-se, îşi trage obârşia. Ca săvezi ce înseamnăsăfii pururea în defensivă! Înţ epat, Montcrabeau îşi îndreptăumerii şi, cu o voce piţ igăiată: — Dacă-i aşa, domnilor – declarăel – n-am decât s-o scot. Săia Împărat roman (126-193), omorât de pretori, care s-au arătat nemulţ umiţ i de reformele sale înţ elepte. 4

aminte cei care preferăsămăvadăîţ i ofensivădecât în defensivă. Şi prinse a dezlega cu toatăsolemnitatea şireturile platoşei în care era încătuşat, făcându-i semn lacheului său, o matahalăcăruntăde vreo cincizeci de ani, săvinăla el. — Ei, gata, gata, faceţ i pace! îi îndemnădomnul de Loignac. Să ne-aşezăm la masă. — Făbine şi scapă-măde platoşa asta – îi spuse Pertinax lacheului. Matahala i-o luădin mâini. — Şi eu ce fac? îi şopti el. N-o săcapăt nimic de mâncare? Zi să-mi aducăşi mie ceva săîmbuc, Pertinax, sunt lihnit de foame. Întrebarea aceasta, oricât era de ciudatăfamiliaritatea pe care o dădea în vileag, nu stârni câtuşi de puţ in mirarea celui căruia îi fusese adresată. — Am săfac tot ce-mi stăîn putinţ ă– îi făgădui el – dar, ca săfii mai sigur, cautăşi tu de-ţ i fărost de ceva. — Hm! crâcni lacheul, îmbufnat. Asta nu-mi miroase a bine. — Şi chiar nu ţ i-a mai rămas nici o lăscaie? întrebăPertinax. — Ştii doar căultimul scud pe care-l mai aveam l-am păpat la Sens. — Ei, fir-ar săfie! Ia de vinde ceva ca săscoţ i niscai parale. Nici nu isprăvise bine vorba, şi se auzi un glas strigând pe stradă, apoi în pragul ospătăriei: — Fiare vechi cumpărăm! Are cineva de vânzare scule sau fiare vechi? La auzul acestei chemări, coana Fournichon se repezi la uşă, în timp ce Fournichon aducea cu ifos primele talere cu bucate la masă. Judecând dupăcinstea cu care furăîn-tâmpinate, bucătăria lui Fournichon părea săfie neîntrecută. Neputând face faţ ătuturor laudelor ce-i erau aduse, Fournichon se gândi să-i dea şi nevesti-si prilejul săse bucure de ele. Zadarnic însăo căutădin ochi jur împrejur: hangiţ a parcă intrase în pământ. O strigă. — Oare ce-o fi făcând? întrebăatunci pe un rândaşde la bucătărie, văzând cătot nu venea. — Ah, jupâne, e un adevărat chilipir – îi răspunse acesta. S-a dus săvândătoatăfierăria dumneavoastrăhârbuităcu bani buni bătuţ i pe muchie. — Sper cănu i s-o fi năzărit săvândăplatoşa şi casca mea de război! strigăFournichon, dând săse repeadăla uşă. — Nici vorbăcănu – spuse Loignac – de vreme ce existăun edict dat de rege în care se arătălămurit cănimeni n-are voie săcumpere arme. — N-are a face – spuse Fournichon şi o porni întins spre uşă. Coana Fournichon tocmai se întorcea victorioasă. — Dar ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? întrebăea, văzând chipul înspăimântat al soţ ului său. — Ce săfie? Am auzit căvrei să-mi vinzi armele.

— Ei, şi? — Vorba-i căeu nu vreau săle vinzi, mă-nţ elegi? — Fugi încolo! De vreme ce-i linişte în ţ ară, douăcratiţ e noi fac mai multe parale decât o platoşăruginită. — Cred totuşi cănegoţ ul de fiare vechi este cam pe drojdie de când cu edictul regal despre care vorbea adineauri domnul de Loignac, nu-i aşa? spuse Chalabre. — Dimpotrivă, domnule – sări cu gura coana Fournichon – nici nu ştiţ i de când mătot ispitea s-o vând negustorului ăsta. Astăzi însă, vă spun drept, n-am mai putut înfrunta ispita, şi fiindcăs-a ivit iarăşi prilejul, am căutat sănu-l scap. Orice s-ar zice, domnule, zece scuzi sunt zece scuzi, iar o platoşăruginitănu e decât o tinichea fărănici un folos. — Cum aşa? Zece scuzi?! se mirăChalabre. Chiar atât de bine plăteşte? Ei, drăcie! Şi căzu pe gânduri. — Zece scuzi! repetăPertinax, aruncându-i o privire plinăde tâlc lacheului său. Ai auzit, domnule Samuel? Dar Samuel îşi şi luase tălpăşiţ a. — Ia te uită! exclamădomnul de Loignac. Bine, dar pe negustorul ăsta tare mătem că-l paşte ştreangul! — Vai de mine! protestăcoana Fournichon. E un om de treabă, blând ca un miel şi de înţ eles. — Dar ce-o fi făcând oare cu toatăfierăria asta? — O vinde mai departe cu toptanul. — Cu toptanul? întrebăLoignac. Şi zici căţ i-a dat zece scuzi? Pentru ce? — Pentru o platoşăruginităşi un coif ciuruit. — Presupunând căamândouăîmpreunăar cântări cam vreo zece livre, înseamnăcăţ i-a plătit jumătate de taler livra. Comedia dracului, cum spune un cunoscut de-al meu, trebuie săfie o tainăla mijloc! — Unde nu dăDumnezeu săvinănegustorul ăsta de ispravăla mine, la castel! spuse Chalabre, căruia începuserăsă-i licăreascăochii. I-aşvinde un morman întreg de coifuri, platoşe şi mănuşi de fier în greutate de trei mii de livre. — Cum, aţ i fi in stare săvindeţ i armurile strămoşilor domniei voastre? îl întrebăSainte-Maline, maliţ ios. — Vai, domnule! spuse Eustache de Miradoux. Ar fi păcat! Sunt moaşte sfinte. — Aş! dădu din umeri Chalabre. În ceasul de faţ ă, strămoşii mei se cheamăcăsunt tot nişte moaşte şi n-au nevoie decât cel mult săfie pomeniţ i la biserică. Oaspeţ ii începuserăsăse înfierbânte, mulţ umităvinului de Bourgogne, pe care mâncărurile piperate ale jupânului Fournichon îi sileau să-l dea de duşcăpahar dupăpahar. Glasurile îşi ridicaserădiapazonul, talerele zăngăneau, creierii începuserăsăse împâcleascăde aburii vinului, prin vălul cărora fiecare

gascon vedea totul scăldat într-o luminătrandafirie, în afarăde Militor, care se gândea la păţ ania sa, şi de Carmainges, care se gândea la pajul său. — Uite ce de oameni voioşi – îi spuse Loignac vecinului său, care din întâmplare era chiar Ernauton – şi nici măcar nu ştiu de ce. — Nici eu – răspunse Carmainges. Ce-i drept însă, în ce mă priveşte, spre deosebire de ei, n-am nici un motiv săfiu voios. — N-aveţ i dreptate, domnule, vărog sămăcredeţ i – continuă Loignac – fiindcăpentru un om ca domnia voastrăParisul este o adevăratăminăde aur, un rai în care îţ i sunt hărăzite toate măririle, o lume în care te-aşteaptătoate desfătările. Ernauton clătinădin cap. — Ei, cum se poate! — N-aşvrea sărâdeţ i de mine, domnule de Loignac – spuse Ernauton – şi cum, pe cât se pare, în mâinile domniei voastre se află înmănuncheate sforile ce-i pun în mişcare pe mai toţ i cei de faţ ă, v-aş ruga să-mi faceţ i măcar hatârul de a nu-l socoti pe vicontele Ernauton de Carmainges drept o păpuşăde lemn. — Sunt gata săvăfac şi alte hatâruri, nu numai pe acesta, domnule viconte – răspunse Loignac, înclinându-se ceremonios. V-am remarcat de la prima vedere dintre toţ i cei de aici, atât pe domnia voastră, a cărui privire este pe cât de mândră, pe atât de blajină, ca şi pe tânărul de colo cu privirea vicleanăşi mohorâtă. — Cum se numeşte? — Domnul de Sainte-Maline. — Şi pentru care pricinăm-aţ i remarcat, domnule, dacăaceastă întrebare nu dovedeşte totuşi o nemăsuratăcuriozitate din partea mea? — Pentru căvăcunosc, atâta tot. — Pe mine?! se arătămirat Ernauton. Domnia voastrămă cunoaşteţ i pe mine? — Pe dumneavoastrăca şi pe dânsul; pe dânsul ca şi pe toţ i cei ce sunt aici. — E ciudat. — Se poate, dar e necesar. — Şi pentru ce-ar fi necesar? — Pentru căun căpitan trebuie să-şi cunoascăostaşii. — Şi pentru căoamenii aceştia... — Vor fi ostaşii mei începând de mâine. — Dar eu credeam cădomnul d'Épernon... — Sst! Numele acesta nu trebuie rostit aici sau, şi mai bine, sănu rostiţ i aici nici un nume; deschideţ i urechile şi pecetluiţ i-văbuzele, şi deoarece v-am făgăduit săvăfac toate hatârurile, primiţ i sfatul acesta drept arvună. — Vămulţ umesc, domnule! se înclinăErnauton. Loignac îşi netezi mustăţ ile şi se ridicăîn picioare: — Domnilor – spuse el – dat fiind căîntâmplarea a făcut săse

întruneascăaici laolaltăpatruzeci şi cinci de oameni născuţ i pe aceleaşi meleaguri, săgustăm vinul acesta de Spania, închinând paharul pentru prosperitatea tuturor celor de faţ ă. Invitaţ ia lui dezlănţ ui un ropot de aplauze vijelioase. — Aproape toţ i s-au îmbătat turtă– îi spuse Loignac lui Ernauton. Ar fi prilejul cel mai potrivit să-i punem pe fiecare să-şi povestească păţ aniile; păcat numai căn-avem timp de aşa ceva. Pe urmă, ridicând glasul, strigă: Hei, jupâne Fournichon! Făbine şi scoate afarăfemeile, copiii şi lacheii. Lardille se sculădrăcuind; nu apucase încăsă-şi mănânce desertul. Militor însănici nu se clinti. — S-a auzit? spuse Loignac, aruncându-i o privire ce nu îngăduia nici o împotrivire. Hai, hai, la bucătărie, domnule Militor! Câteva clipe mai apoi, nu mai rămăseserăîn sala hanului decât cei patruzeci şi cinci de meseni împreunăcu domnul de Loignac. — Domnilor – spuse acesta – fiecare dintre domniile voastre ştie, sau cel puţ in bănuieşte cine l-a adus la Paris. Bine, bine, nu-i nevoie să-i rostiţ i numele în gura mare, ajunge că-l ştiţ i. De asemenea, dupăcum ştiţ i, aţ i venit aici spre a-i da ascultare. Un murmur de încuviinţ are se ridicăîn întâmpinarea cuvintelor lui din toate colţ urile sălii; cum însăfiecare dintre cei de faţ ăcunoştea numai împrejurările ce-i hotărâserăsoarta şi nimeni, în schimb, n-avea habar căvecinul său venise acolo călăuzit de aceeaşi stea, toţ i oaspeţ ii se uitarăunul la altul cu mirare. — Aşa, va săzică– spuse Loignac. Lăsaţ i, domnilor, o săvăpriviţ i pe îndelete mai pe urmă. Fiţ i pe pace, veţ i avea tot timpul săfaceţ i cunoştinţ ă. Aţ i venit deci spre a fi în slujba acestui om, recunoaşteţ i? — Da, da! strigarăcei patruzeci şi cinci. Recunoaştem. — Aşadar, deocamdată– continuăLoignac – veţ i părăsi pe tăcute hanul pentru a trage la locuinţ a ce vi s-a pregătit. — Toţ i? întrebăSainte-Maline. — Toţ i. — Toţ i am fost deci chemaţ i, toţ i suntem aici o apăşi un pământ? bolborosi Perducas, ale cărui picioare erau atât de şubrede, încât, ca să-şi menţ inăcentrul de greutate, se agăţ ăde Chalabre, încolăcindu-i grumazul. — Bagăde seamă– îi spuse acesta – vezi că-mi mototoleşti haina. — Da, toţ i o apăşi un pământ, în faţ a voinţ ei stăpânului – întări Loignac. — Cum adică, domnule – interveni Carmainges, împurpurându-se – s-avem iertare, dar nimeni nu mi-a spus pânăacum cădomnul d'Épernon se va numi stăpânul meu. — Ai răbdare. — N-am înţ eles aşa. — Ai răbdare, ce dracu! N-am mai văzut aşa om sucit! Toatălumea tăcu ciulind urechile, cei mai mulţ i plini de curiozitate,

iar câţ iva cu nerăbdare. — Nu v-am spus încăcine va fi stăpânul dumneavoastră, domnilor... — Da – zise Sainte-Maline – dar ne-aţ i spus căvom avea totuşi un stăpân. — Toţ i avem un stăpân! strigăLoignac. Dar dacăobrazul domniei tale este prea subţ ire pentru a te mulţ umi cu cel pe care l-ai pomenit, n-ai decât să-ţ i ridici privirea mai sus: nu numai cănu te opresc, dar chiar îţ i dau dezlegarea s-o faci. — Regele! murmurăCarmainges. — Tăcere! strigăLoignac. Aţ i venit aici spre a da ascultare, căutaţ i deci săfiţ i ascultători; pânăuna alta, iatăaici un ordin pe care îmi vei face plăcere, domnule Ernauton, să-l citeşti cu glas tare. Ernauton desfăşurăpe îndelete pergamentul pe care i-l încredinţ ase domnul de Loignac şi citi răspicat: "Ordin către domnul de Loignac de a merge săia în primire, pentru a le fi comandant, pe cei patruzeci şi cinci de gentilomi chemaţ i de mine la Paris, cu încuviinţ area maiestăţ ii sale. NOGARET DE LA VALETTE duce d'Epernon'' Cu mintea aburităde băuturăsau limpezi la cap, toţ i oaspeţ ii se înclinară: cu singura deosebire cănu toţ i reuşirăsă-şi păstreze la fel de bine echilibrul atunci când se ridicarăîn picioare. — Aşadar, ne-am înţ eles – spuse domnul de Loignac – trebuie să veniţ i cu mine chiar acum. Caii împreunăcu tot tacâmul şi cu oamenii domniilor voastre vor rămâne mai departe aici, la jupân Fournichon, care le va purta de grijă, urmând ca mai târziu sătrimitem dupăei; deocamdatăsăne pregătim de plecare. Grăbiţ i-văcăne aşteaptăbărcile. — Bărcile? îngânarăgasconii. Dar ce, e vorba săne îmbarcăm? Şi schimbarăîntre ei priviri pline de o nesăţ ioasăcuriozitate. — Fireşte cătrebuie săvăîmbarcaţ i – răspunse Loignac. Ca să mergem la Luvru, nu trebuie sa trecem pe malul celălalt? — La Luvru! La Luvru! şoptirăgasconii, bucuroşi. Măi săfie al dracului! Mergem la Luvru deci? Loignac se ridicăde la masă, îi puse pe cei patruzeci şi cinci de oaspeţ i săse perinde prin faţ a lui, numărându-i ca pe o turmăde oi, şi o porni cu ei pe străzi, călăuzindu-i spre turnul Nesle. Acolo erau aşteptaţ i de trei bărci mari care luarăfiecare câte cincisprezece călători şi, fărăsămai zăboveascăo clipă, se desprinseră de ţ ărm. — Ce naiba o săfacem la Luvru? se întrebau cei mai isteţ i dintre ei, dezmeticiţ i de boarea rece a fluviului, mai toţ i fiind îmbrăcaţ i pe sponci în straiele lor sărăcuţ e. — Măcar săfi avut platoşa pe mine! suspinăPertinax de

Montcrabeau.

X OMUL CU PLATOŞE Pertinax avea tot dreptul săofteze dupăplatoşa lui, deoarece, chiar în momentul acela, prin mijlocirea năstruşnicului lacheu pe care l-am văzut vorbind atât de familiar cu stăpânul său, fusese pe veci văduvit de ea. Într-adevăr, la auzul cuvintelor magice rostite de coana Fournichon "Zece scuzi!", valetul lui Pertinax o rupsese la fugădupănegustor. Cum între timp se înnoptase şi cum, de bunăseamă, omul era grăbit, negustorul de fiare vechi apucase săfacăvreo treizeci de paşi în clipa în care Samuel ieşi pe uşa hanului. Valetul se văzu deci nevoit să-l strige în gura mare. Negustorul se opri înfricoşat şi aruncăo privire pătrunzătoare străinului care se îndrepta spre el; văzându-l însăîmpovărat cu calabalâcuri se opri locului. — Ce pofteşti, prietene? îl întrebăel. — Ce săpoftesc? Pe dracu-n tigaie! spuse lacheul, şmecher. Poftesc săfacem un târg împreună. — Zi odatăce vrei. — Eşti grăbit? — Da. — Ei, lasă-măbarem sărăsuflu puţ in, ce dracu! — Te las, dar răsuflămai repede, căsunt aşteptat. Se vedea cât de colo cănegustorul mai păstra încăo umbrăde neîncredere faţ ăde lacheu. — Când ai săvezi ce ţ i-am adus – spuse acesta – cum pare-mi-se că umbli dupăaşa ceva, n-o sămai fii atât de zorit. — Şi ce mi-ai adus? — O piesăde toatăfrumuseţ ea, un adevărat giuvaer care... Dar văd cănici nu m-asculţ i? — Nu, măuit. — Unde? — Păi dumneata nu ştii, nenişorule – zise omul cu platoşe – că negoţ ul armelor este oprit din porunca regelui? Şi spunând acestea, arunca încolo şi încoace priviri îngrijorate. Lacheul socoti de cuviinţ ăsăfacăpe niznaiul. — Habar n-am – răspunse el – abia acum am picat de la Mont-de-Marsan. — Aşa! Atunci se schimbăsocoteala – spuse omul cu platoşe, pe care răspunsul acesta păru să-l mai linişteascăpuţ in. Dar, deşi ai picat chiar acum de la Mont-de-Marsan, ştii totuşi căumblu săcumpăr arme?

— Da, ştiu. — Cin' ţ i-a spus? — Ei, bată-te săte bată! Ce nevoie aveam să-mi spunăcineva, când chiar dumneata ai strigat adineauri în gura mare! — Unde anume? — In pragul hanului la Spada Mândrului Cavaler. — Erai înăuntru va săzică? — Da. — Cu cine? — Cu o droaie de prieteni. — Cu o droaie de prieteni? De obicei nu intrăţ ipenie de om în hanul ăsta. — Pesemne cănu ţ i-a venit săcrezi când i-ai văzut? — Chiar aşa. Dar de unde vin toţ i prietenii ăştia? — Din Gasconia, ca şi mine. — Sunteţ i cumva în slujba regelui Navarei? — Haida-de! Suntem francezi get-beget. — Da, dar hughenoţ i? — Catolici, ca preasfântul nostru părinte papa, mulţ umesc lui Dumnezeu – spuse Samuel, scoţ ându-şi tichia – dar acum nu-i vorba de asta, ci de platoşa pe care o vezi aci. — Săne tragem mai lângăperete, dacănu ţ i-e cu supărare; prea suntem în văzul tuturor, aici, în mijlocul străzii. Şi se întoarserădin drum câţ iva paşi, pânăîn dreptul unei case cu înfăţ işare burgheză, prin vitraliile căreia nu se zărea nici o lumină. Uşa casei era străjuităde un balcon ce o adăpostea ca o streaşină. O laviţ ăde piatrăera singurul adaos ce-i împodobea faţ ada. Adaosul acesta era pe cât de plăcut, pe atât de folositor, întrucât trecătorii se puteau sluji de el ca de o treaptăpentru a încăleca pe catâri sau pe cai. — Ia săvedem platoşa aceea – spuse negustorul când ajunserăsub streaşinăde la intrare. — Uite-o. — Stai puţ in; parcăse aud nişte paşi înăuntru. — Peste drum, nu aici. Negustorul se întoarse. Într-adevăr, pe partea cealaltăa străzii se afla o casăcu douăetaje; când şi când, la ferestrele celui de-al doilea cat pâlpâia pe furişo lumină. — Hai, repede – spuse negustorul, pipăind platoşa. — Ei, ce zici, ia uite ce grea e! o lăudăSamuel. — Veche, butucănoasăşi demodată. — Un lucru de artă. — Şase scuzi: eşti mulţ umit? — Cum, şase scuzi?! Bine, dar adineauri ai dat zece pentru un pieptar ciuruit, o vechitură.

— Şase scuzi, dacă-ţ i place – repetănegustorul. — Uită-te numai ce lucrătură... — Ce măintereseazălucrătura, când eu vând marfa cu toptanul? — Ei, vezi acum te tocmeşti – îl judecăSamuel – iar adineauri ai dat atâta cât ţ i s-a cerut. — Mai treacăde la mine un scud – spuse omul, scos din răbdări. — Numai poleiala face paisprezece scuzi! — Ei, haide odată– se stropşi negustorul spune: da ori ba? — Aferim! Halal negustor, ce săzic! îl înfruntăSamuel. Te-ascunzi ca să-ţ i faci mişmaşurile dumitale, nu te sfieşti săcalci legea în picioare şi, dupătoate astea, mai stai la tocmealăcu bieţ ii oameni de treabă? — Ho, ho, nu striga aşa! — Păi ce crezi cămi-e frică?! spuse Samuel, ridicând glasul. Eu nu fac negoţpe sub mânăşi n-am de ce săm-ascund. — Haide, haide, ia zece scuzi şi taci din gură. — Zece scuzi? Dacă-ţ i spun cănumai poleiala face atâta. Ce, vrei să speli putina? — Da' de unde! Ce om îndrăcit! — Săştii cădacăte-mpinge păcatul s-o ştergi, strig straja! Ultimele cuvinte fuseserătrâmbiţ ate cu un glas atât de puternic, încât Samuel ar fi putut tot atât de bine să-şi aducăla îndeplinire ameninţ area. Gălăgia stârnităde el făcu săse deschidăo ferestruicăla balconul casei în dreptul căreia se desfăşura tocmeala; auzind scârţ âitul canaturilor, în clipa în care se deschisese fereastra, negustorul îngheţ ă de spaimă. — Bine, bine – se grăbi el săspună– văd eu cătrebuie să-ţ i fac pe plac. Na cincisprezece scuzi şi lasă-mă-n pace. — Săfii sănătos! spuse Samuel, băgând banii în buzunar. — Sănu te plângi de noroc. — Numai că, vezi dumneata, ăşti cincisprezece scuzi sunt pentru stăpânul meu – stărui Samuel – trebuie să-mi rămânăşi mie ceva. Negustorul se uităîn toate părţ ile şi trase pe jumătate pumnalul afarădin teacă. Pe cât se părea, avea de gând săcresteze puţ in pielea lui Samuel, cruţ ându-i pe veci osteneala de a cumpăra o altăplatoşăîn locul celei pe care o vânduse, dar Samuel avea ochiul ager, ca vrabia când ciuguleşte strugurii din vie, şi se dădu înapoi, spunând: — Da, da, negustoriile, crezi cănu văd c-ai scos pumnalul? Dar mai văd încăceva: văd o mogâldeaţ ăîn balcon care se uităla dumneata. Galben de frică, negustorul se uităîn direcţ ia arătatăde Samuel şi zări o arătare şuie şi năstruşnică, înfăşuratăîntr-un halat din blanăde pisică; acest Argus urmărise toatăscena fărăsăscape nici o frânturăde vorbăşi nici un gest. — N-am încotro, sunt la cheremul dumitale – spuse negustorul, rânjind întocmai ca un şacal când îşi aratăcolţ ii – poftim încăun scud. Lua-te-ar toţ i dracii! adăugăel în şoaptă.

— Mulţ umesc – spuse Samuel – vânzare bună! Şi făcând o plecăciune în faţ a omului cu platoşe, plecăpe aci încolo, râzând batjocoritor. Negustorul, care rămăsese singur pe stradă, se aplecăsăia de jos platoşa lui Pertinax, căznindu-se s-o vâre în pieptarul cumpărat de la Fournichon. Cetăţ eanul continua să-l priveascăşi văzându-l cum se luptăcu povara, spuse: — Pare-mi-se, domnule, cădomnia ta cumperi armuri? — Nicidecum, domnule – îi răspunse bietul neguţ ător – doar aşa, din întâmplare, şi numai pentru căs-a ivit un prilej. — Atunci înseamnăc-am picat tocmai la ţ anc. — Cum adică, domnule? întrebănegustorul. — Închipuieşte-ţ i căam chiar aici lângămine o grămadăde fier vechi care încurcălocul de pomană. — Nu zic nu, dar, deocamdată, precum vedeţ i, am atâtea căde-abia pot săle car. — Vreau totuşi săţ i le-arăt. — Degeaba, fiindcănu mai am nici un ban. — Nu-i nimic, ţ i le dau pe veresie: chipul domniei tale te-aratăa fi un om cinstit. — Mulţ umesc, dar sunt aşteptat. — Curios: am impresia căte cunosc de undeva – îi mărturisi cetăţ eanul. — Pe mine?! se mirănegustorul, încercând în zadar să-şi stăpâneascăo tresărire. — Uită-te numai un pic la coiful ăsta – îl îmbie muşteriul, trăgând spre sine cu piciorul său lung de-o poştăobiectul pomenit, căci nu se îndura săplece de la fereastră, de teamăca nu cumva negustorul săse cărăbăneascăîntre timp. Şi scoţ ând afarăpe fereastrăsus-numitul coif, îl depuse în mâinile negustorului. — Ziceţ i cămăcunoaşteţ i? întrebăacesta. Adică, la drept vorbind, vi se pare cămăcunoaşteţ i? — La drept vorbind, chiar te cunosc. Nu eşti dumneata... Cetăţ eanul părea căse străduieşte să-şi aducăaminte; negustorul aştepta cu sufletul la gură. Nu eşti dumneata Nicolas? Omul se schimbădeodatăla faţ ă; se vedea cum îi tremurăcasca în mână. — Nicolas? îngânăel. — Nicolas Truchou, negustor de fiare vechi pe strada Cossonnerie? — Nu, nu – se grăbi sărăspundănegustorul, răsuflând peste măsurăde fericit. — N-are a face, în orice caz ai o figurăsimpatică: aşadar vreau să vând, cum ţ i-am spus, o armurăîntreagă, cu platoşa, brăţ are şi spadă, cu tot.

— Băgaţ i de seamă, domnule, cănegoţ ul cu astfel de lucruri e oprit. — Ştiu, de vreme ce muşteriul dumitale a spus-o în gura mare adineauri. — Aţ i auzit? — Cât se poate de lămurit, ba chiar am văzut cănu te-ai scumpit de loc când a fost vorba să-i plăteşti; asta m-a îndemnat săintru în legătură cu domnia ta; fii pe pace însăcăeu n-am săte jecmănesc; ştiu ce-nseamnănegustoria; doar am fost şi eu cândva negustor. — Aşa! Şi ce vindeaţ i, dacănu văe cu supărare? — Ce vindeam? — Da. — Favoruri. — Straşnic negoţ , domnule. — Aşa am ajuns sămăpricopsesc şi, precum vezi, m-am căpătuit. — Felicitările mele! — De-aia îmi place acum sătrăiesc la largul meu şi m-am gândit să mădescotorosesc de toate vechiturile, fiindcăîmi stau în drum. — Vă-nţ eleg. — Mai am aici şi nişte pulpare... ah, şi mănuşile! — Dar n-am ce face cu atâtea buclucuri. — Nici eu. — N-am săiau decât platoşa. — Aşadar, nu cumperi decât platoşe? — Da. — Curios, fiindcă, oricum, fiarele astea le cumperi ca săle vinzi dupăaceea mai departe cu toptanul; aşa cel puţ in ai spus, şi fierul, oricum ar fi el lucrat, tot fier se cheamăcăeste. — Aşa-i, dar, vedeţ i, prefer să... — Faci cum vrei: cumpărănumai platoşa sau, ştiu eu, poate căai dreptate, mai bine nu mai cumpăra nimic. — Ce vreţ i săspuneţ i? — Vreau săspun căîn vremurile astea pe care le trăim orice om trebuie săfie înarmat. — De ce? Doar e pace în ţ ară. — Dragul meu, dacăar fi pace, săfie-al dracului, nu s-ar face pe scarăaşa întinsănegoţcu armuri .Nu-mi spune mie moşi pe groşi. — Domnule! — Şi mai ales pe sub mână. Negustorul dădu săplece. — Într-adevăr, cu cât măuit mai bine la dumneata – spuse cetăţ eanul – cu atât mai mult am impresia căte cunosc. Nu, nu eşti Nicolas Truchou, şi totuşi îmi dau seama căte cunosc de undeva. — Încetaţ i, vărog! — Şi dacăumbli săcumperi platoşe... — Atunci? — Atunci înseamnăcăvrei săfaci o faptăplăcutăCelui de Sus!

— Dar încetaţ i odată! — Nici nu ştii ce simpatic îmi eşti – spuse cetăţ eanul, întinzând pe fereastrăo mânălungăcât o zi de post, care se împreunăcu mâna negustorului de parcăar fi fost înnădite amândouă. — Dar cine dracu eşti dumneata? întrebăacesta, simţ indu-şi mâna strânsăca într-o menghină. — Sunt Robert Briquet, poreclit urgia schismei, prieten al Ligii şi catolic înfocat. A, acum ştiu precis cine eşti. Negustorul se îngălbeni. — Eşti Nicolas... Grimbelot, tăbăcar la Vaca fşrşOase. — Ba nu, n-ai nimerit-o nici de astădată. Rămâi sănătos, jupân Robert Briquet! Îmi pare bine de cunoştinţ ă! Şi negustorul făcu stânga-mprejur. — Ce, vrei săpleci? — Precum vezi. — Fărăsăiei armura? — Ţi-am spus doar căn-am bani la mine. — Valetul meu o sămeargăcu dumneata. — Nu se poate. — Ce facem atunci? — Ce săfacem? Ne vedem fiecare de treabă. — Săfie al dracului, nici nu-mi trece prin gând! De-ai şti cât doresc săpăstrez legăturile cu dumneata. — Iar eu sămăpăzesc de domnia ta – îi întoarse vorba negustorul, care se hotărî, în sfârşit, sălase baltăplatoşele, preferând sărămână păgubaşdecât săfie cumva recunoscut, şi-şi luăpicioarele la spinare, rupând-o la fugă. ÎnsăRobert Briquet nu era omul care săse dea bătut cu una cu două; încălecăpervazul ferestrei şi coborî jos, în stradă, aproape fărăsăaibănevoie săsarăşi din câţ iva paşi îl prinse din urmă pe negustor. — Ai căpiat, nenişorule? spuse el, lăsându-şi mâna lătăreaţ ăpe umărul bietului om. Dacăţ i-aşfi duşman şi aşvrea săte bag în puşcărie, ar fi destul săstrig: la ceasul ăsta straja trece pe strada Augustinilor; nu-ţ i vreau decât binele, zău, să-mi sarăochii dacăte mint! Şi, ca să-ţ i dau o dovadă, uite, acum mi-am adus aminte, în sfârşit, cum te cheamă. De astădatănegustorul pufni în râs. Robert Briquet se proţ ăpi în faţ a lui. — Te cheamăNicolas Poulain – spuse el – şi eşti locotenent la prefectura Parisului; ţ ineam eu minte căe ceva cu Nicolas. — M-am dus pe copcă! bolborosi negustorul. — Dimpotrivă, ai scăpat cu faţ a curată. Drăcia dracului! Măprind căn-ai săfii niciodatăîn stare săfaci pentru cauza sfântăceea ce mă bizui eu săînfăptuiesc. Nicolas Poulain scoase un geamăt.

— Ei, haide, haide, fii tare! îl îmbărbătăRobert Briquet. Ţine platoşa asta, eu am săle iau pe celelalte două; başca brăţ arele, pulparele şi mănuşile pe care ţ i le dăruiesc; şi acum s-o pornim, trăiascăLiga! — Vii cu mine? — Îţ i ajut săcari armele astea menite să-i zdrobeascăpe filistini; ia-o înainte, ca să-mi arăţ i drumul. În sufletul bietului locotenent al prefecturii fulgerăo bănuialăpe deplin îndreptăţ ită, dar care nu licări decât o singurăclipăpentru a se stinge numaidecât. "Dacăar fi vrut să-mi întindăo capcană– îşi zise în sinea lui – mi-ar fi spus oare cămăcunoaşte?" Apoi cu glas tare: — Fie – se învoi el – dacăţ ii neapărat, n-ai decât sămergi cu mine. — Pânăîn pânzele albe! strigăRobert Briquet, strângând cu o mână mâna aliatului său în timp ce cu cealaltăridica victorios în aer fiarele vechi cu care se împovărase. Plecarădeci împreună. Dupăvreo douăzeci de minute de mers, Nicolas Poulain ajunse în cartierul Marais; era lac de sudoare, atât din pricinăcăîntinseseră amândoi pasul voiniceşte, cât şi datoritădiscuţ iei politice înfierbântate pe care o purtaserăîntre timp. — Straşnic adept am câştigat – murmurăNicolas Poulain, oprindu-se la oarecare distanţ ăde palatul ducelui de Guise. "Puteam săjur căplatoşa mea era sortităsăajungăaici" – se gândi Briquet. — Prietene – spuse Nicolas Poulain, întorcându-se cu un gest teatral către Briquet, care părea nevinovat ca un prunc – înainte de a pătrunde în viziuina leului, îţ i mai dau răgaz un minut săchibzueşti; mai ai încă vreme săfaci calea-ntoarsădacănu te simţ i tare de înger. — Aş! răspunse Briquet. Am trecut doar prin atâtea în viaţ ă: Et non 5 intremuit medulla mea – adăugăel pe un ton declamator. Ah, te rog să măierţ i, poate cănu ştii latineşte? — Păi ce, dumneata ştii? — Precum vezi. "Învăţ at, curajos, voinic, om cu stare, o adevăratăcomoară! socoti în sinea lui Poulain. Săintrăm deci." Şi-l conduse pe Briquet în faţ a porţ ii monumentale a palatului Guise, care se deschise la cea de-a treia bătaie a ciocanului de bronz. Curtea era împănatăcu străji şi cu oameni înfăşuraţ i în mantii, care lunecau încolo şi încoace ca nişte fantome. În tot palatul nu se zărea licărind nici o lumină. Opt bidivii înşeuaţ i şi cu frâiele pe cap aşteptau într-un colţ . În momentul când se auzi bubuind ciocanul în poartă, majoritatea celor ce se aflau în curte întoarserăcapetele şi se grăbirăsăse înşiruie unul lângăaltul, formând un fel de gard viu spre a-i întâmpina pe noii 5

Şi nu a tremurat inima mea

veniţ i. Nicolas Poulain se apleca atunci la urechea unui fel de portar care aştepta în dreptul ferestruicii întredeschise şi-şi spuse numele. — Am adus cu mine şi un cirac de nădejde – adăugăel. — Intraţ i, domnilor – îi pofti înăuntru portarul. — Du astea la magazie – spuse Poulain, încredinţ ând unei străji cele trei platoşe împreunăcu toatăfierăria adusăde Robert Briquet. "Aha! Va săzicăexistăşi o magazie – se gândi acesta. Din ce în ce mai bine." — Măi săfie! Straşnic te mai pricepi săle chiverniseşti pe toate, jupâne prefect! — Da, da, mai sunt şi oameni cu scaun la cap – zâmbi Poulain, împăunându-se. Vino săte prezint. — Trebuie să-ţ i atrag atenţ ia – îl înştiinţ ăcetăţ eanul – căde felul meu sunt îngrozitor de timid. Nu vreau nimic altceva decât săfiu îngăduit şi eu într-un colţ ; dupăce-mi voi fi dovedit destoinicia, faptele mele, cum spune grecul, vor avea grijăsăvorbeascăpentru mine. — Cum doreşti – îi răspunse locotenentul de poliţ ie. Atunci aşteaptă-măaici. Şi se duse săstrângămâna mai tuturor celor ce se foiau încolo şi încoace prin curte. — Ce mai aşteptăm acum? întrebăun glas. — Săvinăstăpânul – răspunse cineva. În momentul acela tocmai intrase pe poartăun bărbat cu o statură impunătoare. — Domnilor – spuse el, prinzând ultimele cuvinte schimbate între indivizii misterioşi care se plimbau prin curte – vin în numele său. — Ah! Domnul de Mayneville! exclamăPoulain. "Ei, cum văd eu, am o mulţ ime de cunoscuţ i pe aici" – îşi spuse în sinea lui Briquet, încercând să-şi întipăreascăpe obraz o strâmbătură menităsă-i schimbe înfăţ işarea. — Domnilor, ne-am adunat cu toţ ii acum; putem începe discuţ iile – rosti glasul ce se făcuse auzit la început. "Minunat! se bucurăBriquet. Încăunul: ăsta-i procurorul meu, jupân Marteau." Şi-şi ticlui pe loc o altămutrăcu o uşurinţ ăcare arăta căse îndeletnicise îndelung cu studiul fizionomiei. — Sămergem sus, domnilor! spuse Poulain. Domnul de Mayneville o luăînainte, urmat de Nicolas Poulain, după care veneau oamenii înfăşuraţ i în pelerine, şi, în sfârşit, dupăoamenii cu pelerine, Robert Briquet. Pornirăcu toţ ii săurce scara exterioarăce ducea spre o galerie boltită. Robert Briquet urca treptele o datăcu ceilalţ i, murmurând: — Dar pajul, unde o fi oare împieliţ atul acela de paj?

XI DIN NOU LIGA În timp ce suia scara în urma tuturor, silindu-se să-şi ticluiascăo mutrăcât mai cuviincioasăde conspirator, Robert Briquet băgăde seamăla un moment dat că, dupăce vorbise cu câţ iva dintre misterioşii săi tovarăşi, Nicolas Poulain se oprise la uşă, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. "Pe mine m-aşteaptăpesemne" – îşi zise Briquet. Într-adevăr, în clipa când se pregătea sătreacăînfricoşătorul prag, locotenentul de poliţ ie aţ inu calea noului său amic. — Sănu te superi pe mine – îi spuse el – dar cum mai toţ i prietenii noştri nu te cunosc de fel, vor săia unele informaţ ii asupra domniei tale mai înainte de a te primi în sânul adunării noastre. — Au toatădreptatea – răspunse Briquet – şi, în modestia mea, m-am gândit de la bun început, precum bine ştii, căvoi avea de întâmpinat aceastăîmpotrivire. — Trebuie sărecunosc – mărturisi Poulain – căeşti un om şi jumătate. — Nu-mi rămâne, aşadar, decât sămăretrag – continuăBriquet, care în sinea lui era cât se poate de mulţ umit căavusese parte săvadă într-o singurăsearăatâţ ia vajnici apărători ai Uniunii Catolice. — Vrei săte conduc? în întrebăPoulain. — Nu, mulţ umesc, nu-i nevoie. — Mi-e teamăsăn-ai vreo încurcăturăla poartă, pe de altăparte sunt aşteptat înăuntru. — Nu existăcumva o parolăca săpot ieşi pe poartă? M-aşmira din partea domniei tale, jupân Nicolas, sănu te fi gândit la atare lucru; ar fi o nesăbuinţ ă. — Ba există. — Spune-mi-o atunci. — La urma urmei, de vreme ce ai intrat... — Şi suntem prieteni... — Fie! Ajunge săspui doar atât: Parma şi Lorena. — Şi portarul o să-mi deschidă? — Numaidecât. — Prea bine, mulţ umesc. Du-te de-ţ i vezi de treabă; măîntorc şi eu la rosturile mele. Nicolas Poulain se despărţ i de însoţ itorul său şi se grăbi săse înapoieze în mijlocul confraţ ilor. Briquet făcu câţ iva paşi, ca şi cum ar fi vrut săcoboare în curte, dar când ajunse în capul scării, se opri pentru a cerceta împrejurimile. În urma investigaţ iilor făcute, putu să-şi dea seama căgaleria boltităse întindea paralel cu peretele exterior, ocrotit de o streaşină

largă. Nu încăpea nici o îndoialăcăgaleria răspundea într-o salăde la parter, potrivităpentru o întrunire atât de misterioasăcum era aceea la care Briquet nu avusese cinstea săfie îngăduit. Aceastăbănuială, care se preschimbăcurând în certitudine, fu întărităde faptul că, la un moment dat, văzu luminându-se fereastra cu gratii croităîn peretele respectiv şi prevăzutăcu un oblon de lemn în chip de pâlnie, aidoma celor cu care sunt acoperite în zilele noastre ferestrele închisorilor şi mânăstirilor pentru a împiedica privirea să răzbatăafară, lăsându-se doar o deschizăturăprin care săpătrundă aerul şi albastrul cerului. Briquet îşi făcu socoteala căfereastra cu pricina nu putea fi decât a sălii în care se ţ ineau întrunirile şi că, dacăar reuşi săajungăpână acolo, s-ar putea aciua într-un loc prielnic pentru a pândi ce se petrecea înăuntru, întrucât din postul acela de observaţ ie ochiul era în măsurăa suplini cu prisosinţ ămenirea celorlalte simţ uri. Toatăgreutatea pentru el era numai săajungăla postul acela de observaţ ie şi săse aşeze acolo în aşa fel, ca săpoatăprivi înăuntru fărăa fi văzut. Briquet se uităjur împrejur. În curte nu erau decât pajii care păzeau bidiviii, soldaţ ii cu halebardele lor şi portarul cu legătura lui de chei, toţ i oameni sprinteni şi cu ochiul ager. Din fericire însăcurtea era foarte întinsăşi noaptea foarte întunecoasă. De altminteri, soldaţ ii ca şi pajii, dupăce-i văzurăpe conspiratori afundându-se sub bolţ ile galeriei, nu se mai sinchisirăde nimic, iar portarul, la rândul său, ştiind căporţ ile erau bine ferecate şi cănimeni n-ar fi putut săiasăafarădacănu cunoştea parola, nu mai avea altă grijăacum decât să-şi facăpatul ca săse culce şi săia seama la ulcica îmbietoare cu vin dres cu mirodenii ce se încălzea pe foc. Curiozitatea este îndeobşte aţ âţ atăde imbolduri tot atât de puternice ca şi cele ce dezlănţ uie orice altăpatimăînfocată. Râvna de a şti este atât de mistuitoare, încât a prefăcut în scrum viaţ a multor curioşi. Briquet aflase prea multe lucruri pânăatunci pentru a nu dori să-şi întregeascăpe deplin cunoştinţ ele. Îşi mai roti o datăprivirea în jur şi, fascinat de lumina pe care fereastra o revărsa asupra zăbrelelor de fier, i se păru a desluşi în aceastăsclipire un fel de chemare, iar în vergelele scăldate în luminăo provocare pentru palmele lui vânjoase. În consecinţ ă, hotărât săajungăcu orice preţla gârliciul oblonului, Briquet se strecurăde-a lungul cornişei, ce părea săcontinue peronul ca un ornament, pânăîn dreptul ferestrei, şi se prelinse pe lângăperete ca o pisicăsau ca o maimuţ ăridicatăîn douălabe, ţ inându-se cu mâinile şi sprijinindu-şi picioarele de înfloriturile săpate în grosimea zidului. Dacăpajii şi ostaşii ar fi putut întrezări prin pâclele nopţ ii arătarea aceea năstruşnicălunecând pe perete ca şi când ar fi plutit prin aer, ar fi început de bunăseamăsăstrige că-i un lucru necurat la mijloc şi chiar

şi cei mai neînfricaţ i dintre ei ar fi simţ it cum li se zbârleşte părul în cap. Robert Briquet însănu le lăsărăgazul sădescopere vrăjitoriile lui. Din patru paşi, reuşi săapuce cu mâna zăbrelele şi, înşfăcându-le cu nădejde, se pitulăîntre gratiile de fier şi scândurile oblonului, în aşa fel încât sănu poatăfi zărit de afarăşi, datorităgrilajului, săfie mai mult sau mai puţ in ferit de privirile celor dinăuntru. Briquet nu se înşelase, şi străduinţ ele ca şi cutezanţ a lui furăcu prisosinţ ărăsplătite în momentul în care ajunse acolo. Într-adevăr, privirea lui îmbrăţ işa o salălargăluminatăde un candelabru de fier cu patru braţ e şi ticsităcu fel de fel de armuri printre care, dacăar fi cercetat cu atenţ ie, ar fi descoperit cu siguranţ ă, şi grumăjerul, şi brăţ arele lui. Era atâta puzderie de suliţ e, săbii, halebarde şi muschete aşezate în stive sau în piramide, încât, cu ceea ce se afla acolo, s-ar fi putut înarma patru regimente întregi. Briquet însănu se sinchisi chiar atât de minunata chibzuialăcu care fuseserărostuite armele, cât luăaminte la adunarea hărăzităsăle dea o întrebuinţ are sau săle împartă. Privirea lui scăpărătoare se căznea sărăzbatăprin geamul gros, năclăit de fum şi de praf, pentru a desluşi chipurile cunoscute, ascunse sub viziere şi glugi. — Oho! şopti el. Uite-l pe jupân Crucé, revoluţ ionarul nostru; uite-l şi pe prichindelul de Brigard, băcanul din colţ ul străzii Lombarzilor; uite-l şi pe meşterul Leclerc, care acum se numeşte, chipurile, Bussy şi care n-ar fi îndrăznit, de bunăseamă, a săvârşi un asemenea sacrilegiu pe vremea când mai trăia încăadevăratul Bussy. Trebuie să-l întreb odatădacănu cunoaşte cumva, dat fiind căa fost pe vremuri maestru de scrimă, lovitura secretăde spadădin pricina căreia a murit la Lyon un oarecare David, o cunoştinţ ăde-a mea. Măi, fir-ar săfie, cum văd eu, toatăburghezia e-n păr, în schimb nobilimea... Ia te uitădrăcie, domnul de Mayneville – sămăierte Dumnezeu! – dămâna cu Nicolas Poulain: oamenii se înfrăţ esc, zău dacănu-mi vine săplâng de emoţ ie! Dar ce-o mai fi asta: domnul de Mayneville. cum s-ar zice, e orator? Se pregăteşte, pare-mi-se, sărosteascăo cuvântare; a făcut un gest plin de făgăduieli şi se uităîn jur cu o privire stăruitoare. Într-adevăr, domnul de Mayneville tocmai începuse un discurs. Robert Briquet dădea din cap la fiecare cuvânt al domnului de Mayneville, nu pentru căar fi putut săaudămăcar o frânturădin polologhia lui, ci mulţ umindu-se doar sătălmăceascăîn felul său gesturile oratorului şi ale celor ce-l ascultau. "Precum se vede, nu are darul de a-şi convinge ascultătorii. Crucé strâmbădin nas, Lachapelle-Marteau i-a întors spatele, iar Bussy-Leclerc ridicădin umeri. Hai, domnule de Mayneville, nu te lăsa, vorbeşte, asudă, gâfâie, arată-ţ i iscusinţ a, ce dracu! Ei, bravo, uite că cinstita adunare a început săse însufleţ ească. He, he, toţ i s-au strâns buluc în jurul lui, îi strâng mâna, îşi aruncătichiile în aer, mare drăcovenie!"

Briquet, precum am spus, vedea fărăsăpoatăauzi nimic; noi însă, care asistăm în gând la dezbaterile acestei furtunoase întruniri, suntem în măsurăa împărtăşi cititorului ceea ce se petrecea acolo. Mai întâi, Crucé, Marteau şi Bussy se plânseserădomnului de Mayneville de faptul căducele de Guise nu se hotăra săfacănici o mişcare. Marteau, în calitatea sa de procuror, luase cuvântul: — Domnule de Mayneville – spusese el – aţ i venit, aşadar, din partea ducelui Henri de Guise? Vămulţ umim. Şi suntem bucuroşi săprimim în mijlocul nostru pe solul domniei sale; ar fi fost totuşi necesar ca ducele în persoanăsăse afle printre noi. Dupămoartea gloriosului său părinte, la vârsta de optsprezece ani, ducele i-a convins pe toţ i bunii francezi să-şi însuşeascăideea întemeierii unei Ligi, sub al cărei stindard ne-a înregimentat pe toţ i. Potrivit legământului nostru, ne-am pus în joc viaţ a şi ne-am jertfit averile pentru biruinţ a acestei cauze sfinte; şi iatăcă, în pofida jertfelor noastre, nu se face nici un pas înainte şi nu se ia nici o hotărâre. Băgaţ i de seamă, domnule de Mayneville, mătem căpânăla urmăparizienilor o săli se facălehamite; şi în momentul când Parisul n-o sămai aibănici o râvnă, care va fi soarta Franţ ei? Domnul duce ar trebui săse gândeascăla asta. Aceastăprecuvântare se dovedi a fi pe placul tuturor membrilor Ligii şi, dintre toţ i, Nicolas Poulain o aplaudăcu cea mai mare însufleţ ire. Domnul de Mayneville se mulţ umi sărăspundăcu modestie: — Domnilor, nu s-a luat nici o hotărâre pânăacum pentru căn-a sosit încămomentul prielnic. Cercetaţ i cu luare-aminte situaţ ia, vărog. Domnul duce de Guise, împreunăcu fratele său, domnul cardinal, se aflădin clipa de faţ ăla Nancy, unde vegheazăamândoi: unul se străduieşte săpunăpe picioare o armatămenităsăţ inăpiept hughenoţ ilor din Flandra, pe care domnul duce de Anjou vrea să-i asmutăasupra noastrăca săne ocupe; celălalt trimite ştafete după ştafete preoţ ilor din Franţ a şi papei pentru a-i îndupleca săîmbrăţ işeze cauza Ligii. Domnul duce de Guise ştie un lucru pe care domniile voastre nu-l cunoaşteţ i, şi anume căalianţ a de odinioarădintre ducele de Anjou şi Henric de Navara, destrămatănumai pe jumătate, este pe cale de a se înjgheba la loc. Ţelul lor ar fi săocupe Spania în partea dinspre Navara, împiedicând-o săne trimităarme şi bani. Iar domnul duce de Guise, mai înainte de a face vreun pas şi, mai cu seamă, de a veni la Paris, ar vrea săfie în măsurăa lupta împotriva ereziei şi a oricărei încercări de uzurpare. Dar, în lipsa domnului de Guise, îl avem aici pe domnul de Mayenne, care are o îndoitămisiune de îndeplinit, fiind totodată comandant al armatei şi sfetnicul nostru, şi pe care-l aştept săsosească dintr-o clipăîntr-alta. — Va săzică– îl întrerupse Bussy şi, rostind aceste cuvinte, ridică din umeri – va săzicăînălţ imile lor se aflăoriunde nu suntem noi şi niciodatăunde am avea nevoie săfie. Ce face, bunăoară, doamna de Montpensier?

— Doamna de Montpensier, dacăvrei săştii, domnule, a intrat azi-dimineaţ ăîn Paris. — Şi n-a văzut-o nimeni? — Ba da, domnule. — Şi cine, mărog, este aceastăpersoană? — Salcède. — Ooo! fremătăîntreaga adunare. — Nu cumva – întrebăCrucé – a reuşit săse facănevăzută? — Nu chiar de tot, dar nădăjduiesc măcar atâta cât trebuia ca sănu poatăfi prinsă. — Şi de unde se ştie căse aflăaici? întrebăla rândul său Nicolas Poulain. Cred cănu v-a înştiinţ at Salcède. — Ştiu căse aflăaici – răspunse Mayneville – pentru căam însoţ it-o pânăla poarta Saint-Antoine. — Am auzit căs-ar fi închis porţ ile – îl întrerupse Marteau, care abia aştepta prilejul săia din nou cuvântul. — Da, domnule – răspunse Mayneville cu nestrămutata lui politeţ e, la care nici o sâcâialănu-l putea face sărenunţ e. — Şi atunci cum a reuşit săpătrundăîn oraş? — Aşa cum s-a priceput. — Înseamnădeci căare atâta putere, încât porţ ile Parisului se deschid oricând pentru dânsa?! se minunarăconspiratorii, bănuitori şi invidioşi, cum sunt îndeobşte oamenii mărunţ i când intrăîn cârdăşie cu mărimile. — Domnilor – spuse Mayneville – azi-dimineaţ ăla porţ ile Parisului s-a petrecut un lucru pe care domniile voastre, pe cât se pare, nu l-aţ i aflat sau îl cunoaşteţ i doar pe departe. S-a dat poruncăla barierăsănu fie lăsaţ i săpătrundăîn oraşdecât cei ce aveau asupra lor un bilet de liberătrecere: de cine trebuia săfie semnat biletul acesta? Habar n-am. Aşadar, în faţ a noastră, la poarta Saint-Antoine, se aflau cinci sau şase oameni, dintre care patru arătau ca vai de ei şi erau îmbrăcaţ i cu nişte straie ponosite; cum văspun, se aflau şase oameni care au venit înarmaţ i cu zapisele astea, fărăde care nimeni nu putea fi primit înăuntru, şi care au intrat pe poartăsub nasul nostru. Câţ iva dintre ei făceau tot felul de caraghioslâcuri şi îşi dădeau nişte ifose de parcătoată lumea trebuia săli se plece la picioare. Cine sunt oamenii aceştia? De unde erau biletele acelea? Nu cumva ne-aţ i putea lămuri dumneavoastră, domnilor, care locuiţ i aici în Paris şi care aveţ i îndatorirea de a nu scăpa din vedere nimic din ce se petrece în oraşul domniilor voastre? Aşadar, Mayneville, din acuzat, devenise acuzator, cu acea miraculoasăiscusinţ ăpe care numai măiestria cuvântului o poate dărui. — Bilete de liberătrecere, nişte caraghioşi cu ifose, oameni primiţ i pe alese la porţ ile Parisului! Ei, ei! Ce-o mai fi şi asta? întrebăNicolas Poulain, îngândurat. — Dacădomniile voastre, care staţ i aici tot timpul, nu ştiţ i lucrurile

astea, de unde vreţ i săle ştim noi, care trăim în Lorena şi suntem mereu pe drumuri, alergând de colo pânăcolo pentru a împreuna capetele acestui cerc care se numeşte Liga? — Dar, în sfârşit, cum au venit amărâţ ii ăştia? — Unii pe jos, alţ ii călare; unii singuri, alţ ii însoţ iţ i de lachei. — Săfie cumva oamenii regelui? — Vreo trei-patru dintre ei arătau ca nişte calici. — Poate c-or fi ostaşi? — N-aveau decât douăspade la şase oameni. — Nu cumva or fi venetici? — Pare-mi-se căerau gasconi. — Oh! exclamarăcâţ iva, mărturisindu-şi dispreţ ul. — N-are a face – spuse Bussy – fie ei şi turci, tot trebuie săluăm aminte şi săfim cu ochii în patru. O săvedem ce-i cu ei. Ăsta-i rostul domniei tale, domnule Poulain. Toate bune, dar pânăîn clipa de faţ ă n-am reuşit încăsăaflăm ce se întâmplăcu Liga. — S-a întocmit un nou plan de bătaie – răspunse domnul de Mayneville. Mâine veţ i auzi căSalcède, care ne-a trădat la proces şi care se pregătea sămai dea şi alte lucruri în vileag, nu numai căn-a scos un cuvânt pe eşafod, dar a retractat şi mărturisirile pe care le făcuse până atunci; şi toate astea numai datorităducesei, care, dupăce a izbutit să pătrundăîn oraş, strecurându-se pe lângăunul dintre cei ce veniseră înarmaţ i cu zapise, s-a încumetat sărăzbeascăpânăîn faţ a eşafodului, cu riscul de a fi călcatăîn picioare la fiecare pas, şi săse arate osânditului, deşi s-ar fi putut foarte bine s-o recunoascăcineva. În momentul acela Salcède, care tocmai se pregătea săfacădepline mărturisiri, a amuţ it; o clipămai apoi, vrednicul nostru gealat, la rândul său, i-a închis gura pe veci împiedicându-l săse căiască. Aşa că, domnilor, puteţ i fi liniştiţ i, uneltirile noastre din Flandra n-au ieşit la iveală. Aceastăcumplitătainăa coborît în mormânt o datăcu el. La auzul acestor cuvinte, membrii Ligii se strânserăcu toţ ii în jurul domnului de Mayneville. Briquet ghicea din gesturile lor bucuria de care erau însufleţ iţ i. Bucuria aceasta avu însădarul să-l nelinişteascăpeste măsurăpe onorabilul cetăţ ean, care părea săfi luat pe loc o hotărâre neaşteptată. Se lăsădeci săalunece de sus, de pe muchia oblonului, pe pavelele curţ ii şi se îndreptăspre poartă, unde, dupăce rosti formula cuvenită; Parma şi Lorena, portarul îi dădu drumul săiasă. Când se văzu, în sfârşit, afarăîn stradă, jupân Robert Briquet răsuflăatât de zgomotos, încât nu era greu să-ţ i dai seama căde o bună bucatăde vreme îşi ţ inea răsuflarea. Consfătuirea încănu se sfârşise; istoria ne spune ce s-a petrecut mai departe. Domnul de Mayneville aducea viitorilor răzvrătiţ i din Paris, din partea ducilor de Guise, planul răzmeriţ ei puse la cale.

Răsculaţ ii nu aveau nimic altceva de făcut decât sămăcelărească toate persoanele de vazădin oraşdespre care se ştia că-l sprijinăpe rege şi săcutreiere străzile strigând în gura mare: Trşiascşsfânta liturghie! Moarte politicilor!, aprinzând astfel rugul unui nou Sfânt Bartolomeu din rămăşiţ ele nemistuite de foc ale celui de odinioară: numai căde astă datănu se făcea nici o deosebire între catolicii neconformişti şi hughenoţ i. În felul acesta, rebelii înţ elegeau săslujeascădoi dumnezei: pe cel ce domneşte în slăvile cerului şi pe cel ce urma sădomneascăîn Franţ a: pe Atotputernicul şi pe domnul de Guise.

XII LA PALATUL LUVRU, ÎN CAMERA MAIESTĂŢII SALE HENRIC AL III-LEA În vasta încăpere de la Luvru, în care cititorii au pătruns în atâtea rânduri împreunăcu noi şi în care am avut adesea prilejul să-l vedem pe bietul rege Henric al III-lea petrecând ceasuri nesfârşit de lungi şi de chinuitoare, îl vom regăsi şi de astădată, nu sub înfăţ işarea unui monarh, nici a unui stăpânitor, ci palid, abătut, frământat şi bântuit fără cruţ are de toate umbrele pe care amintirea sa le evoca neîncetat sub aceste bolţ i pline de strălucire. Henric se schimbase mult de când moartea îi secerase prietenii în împrejurări atât de cumplite, aşa cum le-am zugrăvit aiurea: doliul acesta se abătuse asupra lui ca o vijelie pustiitoare, şi sărmanul rege, care, amintindu-şi în tot momentul căera un om ca toţ i oamenii, îşi pusese toatăîncrederea şi tot temeiul puterii sale în afecţ iunea ce o purta celor din preajmă, se pomenise dintr-o datăjefuit de orice încredere şi de orice putere, de către moartea cea pizmaşă, înaintea înfricoşatei clipe când suveranii se înfăţ işeazăîn faţ a lui Dumnezeu singuri, fărăprieteni, fărăstrăji şi fărăcoroană. Henric al III-lea fusese crâncen lovit: toţ i cei pe care-i îndrăgea căzuserărând pe rând în jurul său. DupăSchomberg, Quélus şi Maugiron, ucişi în duel de către Livarot şi Antraguet, Saint-Mégrin fusese asasinat de domnul de Mayenne: rănile rămăseserădeschise şi încămai sângerau... Afecţ iunea pe care o purta noilor săi favoriţ i, d'Épernon şi Joyeuse, semăna cu dragostea unui părinte care, pierzându-şi cele mai vrednice odrasle, îşi revarsătoatăduioşia asupra copiilor care i-au rămas: deşi cunoaşte prea bine toate cusururile lor, îi iubeşte şi-i cocoloşeşte, păzindu-i ca ochii din cap ca nu cumva moartea săaibăvreo putere asupra lor. Îl copleşise pe d'Épernon cu tot felul de daruri, şi totuşi dragostea pe care i-o purta lui d'Épernon era şovăielnicăşi plinăde toane; în unele

momente chiar îl ura. Abia atunci Caterina, neînduplecata lui sfetnică, în care gândirea veghea necontenit ca flacăra candelei în tabernacol, abia atunci Caterina, care nici chiar în anii tinereţ ii nu fusese în stare a săvârşi o cât de micănesăbuinţ ă, luând cuvântul în numele poporului, găsea prilejul săfoarfece prieteniile suveranului. În schimb, niciodatănu s-ar fi încumetat să-i spună, atunci când monarhul golea vistieria pentru a ridica la rangul de ducat moşia lui La Valette, sporind-o cu o dărnicie regească, niciodatănu i-ar fi spus: — Sire, ai face mai bine săurăşti pe oamenii aceştia care nu te iubesc câtuşi de puţ in sau care, din păcate, te iubesc doar pentru a trage foloase. Era destul să-l vadăînsăpe rege încruntându-se ori să-l audă, într-un moment de oboseală, învinuindu-l pe d'Épernon cănu este decât un cărpănos şi un mişel, pentru a găsi numaidecât cuvântul neîndurător în stare sădea în vileag toate păcatele pe care atât poporul cât şi regalitatea le puneau în sarcina lui d'Épernon şi care avea darul de a răscoli şi mai adânc ura monarhului. D'Épernon, gascon, dar numai pe jumătate, cântărise de la bun început, cu viclenia şi perversitatea lui înnăscute, slăbiciunile regelui; ştia bunăoarăsă-şi ascundăambiţ ia, o ambiţ ie nedesluşită, ale cărei ţ eluri nici el însuşi nu le cunoştea încă; în schimb, cupiditatea de care era stăpânit îi ţ inea loc de busolăpentru a se îndruma spre îndepărtatul şi nebănuitul ţ ărm pe care i-l ascundeau încăzările viitorului, şi această cupiditate era singurul imbold de care se lăsa călăuzit. Dacăîntâmplător vistieria era cât de cât chivernisită, îl vedeai pe d'Épernon răsărind ca din pământ şi apropiindu-se cu braţ ele întinse şi cu faţ a zâmbitoare: de îndatăce vistieria era sleită, îşi lua tălpăşiţ a, cu o fluturare de dispreţpe buze şi cu sprânceana încruntată, pentru a se fereca fie la el în palat, fie într-unul din castelele sale, unde îşi jelea lipsurile şi sărăcia pânăce înmuia inima bietului rege, care de felul său era slab de înger, şi reuşea în cele din urmăsă-i smulgăo nouădanie. Datoritălui, favoritismul devenise o îndeletnicire în toatăputerea cuvântului, îndeletnicire pe care ştia s-o exploateze cu îndemânare, silindu-se săstoarcăcât mai multe venituri cu putinţ ă. În primul rând nu-i îngăduia suveranului nici cea mai micăpăsuire atunci când trebuia săplăteascăsoroacele; mai târziu, când ajunse curtean şi când toanele viforoase ale monarhului se dovedirăîndeajuns de schimbătoare pentru a căli cugetul lui de gascon, mai târziu, cum spuneam, catadicsi, în sfârşit, săse osteneascăşi el un pic, adicăsădea o mânăde ajutor la strângerea sunătorilor cu care avea de gând să-şi umple punga. Nevoia aceasta, îşi dădea bine seama, îl silise săse transforme dintr-un curtean obişnuit cu trândăvia, situaţ ie cum nu se poate mai priincioasă, într-un curtean plin de osârdie, cea mai păcătoasă îndeletnicire din lume. Şi adeseori suspina cu amărăciune gândindu-se la plăcutele răgazuri hărăzite lui Quélus, lui Sehomberg şi lui Maugiron, care în viaţ a lor nu avuseserăprilejul sădiscute nici despre treburile

statului, nici despre cele particulare, şi care izbuteau cu atâta uşurinţ ă săprefacăfavorurile în galbeni, şi galbenii în desfătări; vremurile însăse schimbaseră: vârsta de aur fusese urmatăde vârsta de fier; banii nu mai intrau singuri în pungăca altădată: trebuia săumbli dupăei, să scormoneşti, pentru a-i dobândi, în măruntaiele poporului, ca într-o minăpe jumătate sleită. D'Épernon se resemnăpânăla urmă, avântându-se ca un înfometat în mărăcinişurile încâlcite ale administraţ iei, zvântând totul în cale ori încotro îşi îndrepta pasul şi storcind pânăla ultima picăturăde sânge, fărăa lua în seamă blestemele, atunci când zornăitul scuzilor de aur izbutea săacopere glasurile jeluitorilor. Portretul lui Joyeuse, al cărui caracter l-am creionat mai înainte în grabă, ce-i drept, şi destul de sumar, este în măsurătotuşi să-i arate cititorului diferenţ a dintre cei doi favoriţ i care împărţ eau între ei, n-am zice prietenia, ci mai degrabăacea vădităînrâurire pe care Henric le-o îngăduia cu prisosinţ ăcelor din preajma sa s-o exercite asupra Franţ ei ca şi asupra lui însuşi. Joyeuse, în chip firesc şi fărăsă-şi facăvreo socoteală, mersese pe urmele unui Quélus, ale unui Schomberg, Maugiron ori Saint-Mégrin, deci continuând tradiţ ia statornicită: îşi iubea monarhul şi se lăsa cu nepăsare răsfăţ at de el; cu singura deosebire căzvonurile ciudate ce se răspândiserăcândva asupra neasemuitei prietenii pe care suveranul o nutrise faţ ăde predecesorii lui Joyeuse se stinseserăo datăcu această prietenie; nici o patăînjositoare nu mai întina afecţ iunea aproape părinteascăpe care Henric o avea pentru Joyeuse. Tânărul, care se trăgea dintr-o familie de oameni de omenie şi cu un nume strălucit, căuta săpăstreze, cel puţ in de ochii lumii, respectul faţ ăde regalitate, şi familiaritatea lui nu depăşea niciodatăanumite margini. În adâncul sufletului, Joyeuse era un prieten adevărat pentru Henric, numai cănu se ivea niciodatăprilejul ca lucrul acesta săiasăîn vileag. Anne era un tânăr înflăcărat şi drăgăstos din fire, iar când ţ inea la cineva, era egoist; a fi fericit prin generozitatea monarhului şi a revărsa aceastăfericire asupra celui ce i-o dăruise nu însemna mare lucru în ochii lui; totul pentru dânsul era săfie oricum şi în orice fel fericit. Viteaz, chipeş, bogat, strălucea încununat şi de acest întreit har ce înconjoarăfrunţ ile tinere cu un nimb de iubire. Natura fusese peste măsurăde darnicăfaţ ăde Joyeuse şi Henric blestema uneori natura care îi lăsase monarhului atât de puţ ine lucruri de făcut pentru prietenul său. Henric cunoştea îndeajuns de bine pe aceşti doi oameni şi-i îndrăgea tocmai din pricina contrastului dintre ei. Sub o aparenţ ă scepticăşi superstiţ ioasă, Henric ascundea o aplecare spre filozofie, care, dacăn-ar fi fost Caterina, s-ar fi dezvoltat în chipul cel mai folositor. Adeseori trădat, Henric, nu se lăsase amăgit niciodată. Având, aşadar, o adâncăînţ elegere pentru caracterul prietenilor săi şi cunoscând pe deplin atât cusururile cât şi calităţ ile fiecăruia, părăsit şi de unul şi de celălalt, singur şi trist în camera lui întunecoasăde la

palat, regele se gândea la ei, la dânsul, la viaţ a lui şi privea, în negura ce stăruia în încăpere, zările mohorâte pe care atâtea alte priviri mai puţ in pătrunzătoare decât a sa le-ar fi văzut mijind în viitor. Execuţ ia lui Salcède aşternuse o umbrădeasăpeste sufletul său. Singur între douăfemei, într-o asemenea împrejurare, Henric descoperise dintr-o datăcât era de neajutorat: slăbiciunea Louisei îl întrista; tăria Caterinei, în schimb, avea darul să-l înspăimânte. În sfârşit, Henric se simţ ea stăpânit de spaima aceea nedesluşită, dar pururea stăruitoare, pe care o încearcămonarhii pecetluiţ i de soartă, pentru căo stirpe întreagăse stinge în ei şi o datăcu ei. Să-ţ i dai seama într-adevăr că, fiind mai presus decât ceilalţ i oameni, slava de care eşti înconjurat nu are o temelie solidă; săsimţ i că eşti statuia spre care se înalţ ăfumul cădelniţ elor, idolul căruia toată lumea i se închină, dar căatât preoţ imea cât şi poporul, atât cei ce ţ i se închinăcât şi cei ce-ţ i slujesc te coboarăsau te ridicădupăcum le vine lor mai bine şi te clatinăîncolo şi-ncoace dupăbunul lor plac, pentru un suflet semeţeste cea mai amarnicăînjosire. Henric era conştient de lucrul acesta şi îşi făcea sânge rău tocmai pentru căera conştient. Totuşi, când şi când, căuta să-şi întremeze curajul, adăpându-se la izvoarele tinereţ ii sale, izvoare ce secaserăînainte ca anii tinereţ ii săse fi sfârşit. "La urma urmei – îşi spunea el – pentru ce m-aşfrământa? Nu mai am nici un război de purtat; Guise se aflăla Nancy, Henric la Pau: unul se vede silit să-şi înfrâneze ambiţ ia, ferecând-o în sufletul său, celălalt n-a avut niciodatăaşa ceva. Spiritele se liniştesc, nici un francez nu putea săpunătemei pe o idee atât de năstruşnică, închipuindu-şi c-ar fi cu putinţ ăca regele lui săfie detronat; cea de-a treia coroanăfăgăduită de foarfecele de aur al doamnei de Montpensier nu este decât o vorbăîn vânt, scorneala unei femei rănite în amorul ei propriu; doar mama mai are încăasemenea năluciri şi se tot teme de spectrul nu ştiu cărui uzurpator, fărăsă-mi poatăspune lămurit cine este uzurpatorul; eu însă, fiind bărbat şi având încăjudecata întreagă, îmi dau bine seama la ce măpot aştepta din partea pretendenţ ilor de care se înfricoşează dânsa. Am sădovedesc tuturor căHenric de Navara nu-i decât un caraghios, iar Guise un nemernic, şi am săîmprăştii cu spada în mână toate ligile străine. Sămăierte Dumnezeu, dar nu cred căeram mai destoinic la Jarnac şi la Moncontour6 decât sunt acum. Da – continuă Henric, punând bărbia în pământ – aşa e, dar pânăuna alta, mă plictisesc şi plictiseala este ucigătoare. Ăsta-i într-adevăr singurul duşman ce unelteşte împotriva mea: plictiseala! Şi mama nu mi-a pomenit niciodatănimic despre el! Săvedem dac-o săvinăcineva astă-seară! Şi Joyeuse care mi-a promis c-o săfie devreme aici: ce vrei, îi 6

Localităţ i unde ducele de Anjou (ulterior Henric al III-lea) a repurtat victorii: la Jarnac (1569) asupra protestanţ ilor conduşi de Condé, la Moncontour (1569) asupra amiralului Coligny

place omului săpetreacă; dar cum dracu face ca săpetreacă? D'Épernon? Ah, ăstuia nu-i arde de petreceri, e îmbufnat: nu şi-a încasat încăpoliţ a de douăzeci şi cinci de mii de scuzi pentru cornute: treaba lui, n-are decât săstea îmbufnat cât o pofti." — Sire – se auzi glasul şambelanului – domnul duce d'Épernon! Cei ce cunosc sâcâielile unei aşteptări, răbufnirile de mânie pe care întârzierea le stârneşte împotriva persoanei aşteptate, uşurinţ a cu care se risipesc norii când persoana respectivăse arată, în sfârşit, vor înţ elege însufleţ irea cu care suveranul porunci săse aducăun scaun pentru duce. — Ah! Bunăseara, duce! îl întâmpinăel. Măbucur căte văd. D'Epernon se înclinărespectuos. — De ce n-ai venit la execuţ ia secăturii aceleia de spaniol? Ştiai doar căţ i-am păstrat un loc la mine, în lojă, de vreme ce ţ i-am trimis vorbă. — N-am putut, sire. — N-ai putut? — Nu, sire, aveam treabă. — Ai zice, când îl vezi cu mutra asta lungăde un cot, căeste vreun ministru de-al meu şi c-a venit aici să-mi dea de ştire cănu s-au plătit mai ştiu eu ce subvenţ ii – spuse Henric, ridicând din umeri. — Într-adevăr, sire – răspunse d'Épernon, prinzând mingea din zbor – maiestatea voastrăare dreptate: subvenţ iile n-au fost plătite şi am rămas fărăo lăscaie. — Bine, bine – bombăni Henric, nerăbdător. — Dar – urmăd'Épernon – nu despre asta este vorba şi măgrăbesc s-o spun maiestăţ ii voastre, ca nu cumva să-şi închipuie căacestea sunt treburile cu care m-am îndeletnicit. — Săvedem atunci despre ce-i vorba, duce. — Maiestatea voastrăştie ce s-a petrecut în timp ce Salcède era pe eşafod? — Ba bine cănu! Doar eram acolo. — Au încercat să-l răpeascăpe osândit. — N-am văzut aşa ceva. — Totuşi aşa umblăzvonul prin oraş. — Zvon fărănici un temei şi fărănici o urmare: nimeni nu s-a clintit. — Cred cămaiestatea voastrăse înşală. — Şi pe ce se bizuie aceastăcredinţ ă? — Pe faptul căSalcède s-a lepădat în faţ a poporului de lucrurile pe care le-a mărturisit în faţ a judecătorilor. — Aha, ai şi aflat va săzică? — Îmi dau osteneala săaflu tot ce poate săintereseze pe maiestatea voastră. — Mulţ umesc! Dar unde vrei săajungi cu aceastăprecuvântare? — Vreau săspun căun om care moare aşa cum a murit Salcède se

dovedeşte a fi pânăla capăt un slujitor credincios, sire. — Ei, şi? — Stăpânul care are asemenea slujitori se poate socoti fericit: asta-i tot. — Şi vrei săspui căeu n-am asemenea slujitori sau, mai degrabă, cănu-i mai am? Ai dreptate, dacăla asta te-ai gândit. — Nu vreau săspun asta. Maiestatea voastrăar găsi la nevoie, şi nimeni nu este în măsurăsăştie mai bine ca mine lucrul acesta, slujitori tot atât de credincioşi ca şi cei de care s-a înconjurat stăpânul lui Salcède. — Stăpânul lui Salcède, stăpânul lui Salcède! De ce nu vreţ i să spuneţ i odatălucrurilor pe nume, voi ăştia care sunteţ i în preajma mea? Cum se numeşte stăpânul acesta? — Maiestatea voastrătrebuie săştie mai bine ca mine, de vreme ce se ocupăde politică. — Ştiu eu ce ştiu. Spune-mi ce ştii dumneata. — Eu nu ştiu nimic; bănuiesc doar o mulţ ime de lucruri. — Minunat! suspinăHenric, plictisit. Ai venit aici ca sămă înspăimânţ i şi ca să-mi împărtăşeşti nişte zvonuri neplăcute, nu-i aşa? Îţ i mulţ umesc, duce, nici nu măputeam aştepta la altceva din partea dumitale. — Prea bine, văd cămaiestatea voastrămătrage la răspundere acum. — Şi pe bunădreptate, cred. — Ba nu, sire. Un om credincios care vine cu o veste neplăcută poate săse înşele, dar omul acela totuşi nu şi-a făcut decât datoria, aducând aceastăveste. — Sunt treburi care măprivesc numai pe mine. — Ah! De vreme ce maiestatea voastrăînţ elege astfel lucrurile, aveţ i dreptate, sire; sănu mai vorbim. Dupăaceste cuvinte se lăsăo tăcere pe care suveranul se grăbi s-o curme cel dintâi. — Ei, haide – spuse el – nu-mi întuneca sufletul, duce. Şi aşa sunt destul de mohorât, ca un faraon egiptean în inima unei piramide. Încearcăsămă-nveseleşti. — Ah, sire! Din păcate, veselia nu vine la poruncă. Regele bătu mânios cu pumnul în masă. — Eşti un încăpăţ ânat, un prieten rău, duce! izbucni el. O, Doamne, n-aşfi crezut c-am pierdut totul, o datăcu slujitorii mei de odinioară. — Îmi pot îngădui săatrag atenţ ia maiestăţ ii voastre cănu face nimic spre a-i încuraja pe cei de azi? Monarhul tăcu şi, drept răspuns, se mulţ umi sămăsoare cu o privire cât se poate de semnificativăpe omul din faţ a sa, care, datorită lui, avea acum o situaţ ie atât de strălucită. D'Épernon înţ elese. — Maiestatea voastrăîmi reproşeazăbinele pe care mi l-a făcut –

rosti el ca un gascon neaoşce era. Eu însănu măgândesc să-i reproşez devotamentul pe care i l-am dovedit. Spunând acestea, ducele, care nu se aşezase încă, luăscaunul pe care monarhul îl pregătise pentru el. — La Valette, La Valette – îl dojeni regele cu tristeţ e – de ce vrei să-mi faci sânge rău, tocmai tu care eşti atât de mucalit, tu care ai putea cu voioşia ta să-mi înseninezi inima şi să-mi aduci râsul pe buze? Martor mi-e Dumnezeu cănu mi-a trecut prin gând săvorbesc nici despre Quélus, care era atât de viteaz, nici despre Schomberg, un om atât de bun, nici despre Maugiron, care scăpăra scântei când era în joc onoarea mea. Ba mai era pe atunci şi Bussy, Bussy care nu s-a arătat deloc a fi omul meu, dacăvrei, dar pe care nu mi-ar fi fost greu să-l atrag de partea mea dacănu m-aşfi temut sănu-i mâhnesc pe ceilalţ i; Bussy, care din păcate le-a pricinuit, fărăsăvrea, moartea! Cine ar fi crezut c-o săajung vreodatăsă-i regret chiar şi pe duşmanii mei! Câteşipatru erau viteji, fărădoar şi poate. Ei, Doamne, nu trebuie săte superi că-ţ i spun toate astea. Ce vrei, La Valette, nu e-n firea dumitale săloveşti în dreapta şi-n stânga cu spada la orice orădin zi, trecând prin ascuţ işul ei pe oricine îţ i iese în cale; la urma urmei, dragul meu, chiar dacănu eşti prea inimos de felul tău şi nici prea îndrăzneţ , în schimb ai haz, eşti isteţ şi sfaturile tale sunt binevenite uneori. Tu cunoşti toate păsurile mele, la fel ca şi celălalt prieten mai umil în tovărăşia căruia n-am simţ it niciodatăce înseamnăplictiseala. — La cine se gândeşte maiestatea voastră? — Ce bine ar fi dacăţ i-ai da osteneala săsemeni cu el, d'Épernon! — Dar, oricum, s-ar cuveni săştiu totuşi pe cine regretămaiestatea voastră. — Oh, sărmane Chicot! Unde eşti? D'Épernon se ridicăde pe scaun, jignit. — Ce s-a întâmplat? întrebăregele. — Se pare, sire, cămaiestatea voastrăîşi deapănăamintirile astăzi; ceea ce, la drept vorbind, n-aşputea spune căeste o împrejurare fericită pentru toatălumea. — Şi pentru ce? — Pentru cămaiestatea voastră, fărănici o intenţ ie, poate, mă asemuieşte cu jupân Chicot şi pentru căeu nu am nici un motiv sămă simt măgulit de aceastăasemuire. — N-ai dreptate, d'Épernon. N-aşputea asemui cu Chicot decât pe un om pe care-l iubesc şi care ţ ine la mine. Era un slujitor iscusit şi un om de nădejde. Şi Henric suspinăadânc. — Presupun cănu pentru a semăna cu jupân Chicot maiestatea voastrămi-a acordat rangul de duce şi pair al Franţ ei – spuse d'Épernon. — Ei, haide, haide, sănu ne facem imputări – îl dojeni monarhul cu un zâmbet atât de maliţ ios, încât gasconul, cu toatăviclenia şi neruşinarea lui, se simţ i mult mai strâmtorat în faţ a acestei timide ironii

decât în faţ a unui reproşusturător. Chicot măiubea – urmăHenric – şi-i simt lipsa acum; asta-i tot ce pot să-ţ i spun. Oh! Când măgândesc căîn locul ăsta unde stai tu acum s-au perindat cândva toţ i aceşti tineri chipeşi, neînfricaţ i şi credincioşi, căîn jilţ ul acela de colo pe care ţ i-ai lăsat pălăria, Chicot a aţ ipit de atâtea ori! — O fi fost poate un lucru plin de duh – îl întrerupse d'Épernon – dar, orice s-ar spune, era o lipsăde respect din partea lui. — Din păcate – suspinăHenric – acest prieten nepreţ uit nu mai are nici duh, nici făpturăîn ziua de azi. Şi scuturăcu tristeţ e mătăniile lui sculptate în chip de scăfârlii de mort, iscând un zornăit sinistru ca şi când ar fi fost făcute într-adevăr din oseminte. — Dar ce s-a întâmplat eu jupân Chicot? întrebănepăsător d'Ëpernon. — A murit! răspunse Henric. A murit ca toţ i cei ce au ţ inut cândva la mine. — Cinstit vorbind, sire, cred c-a făcut foarte bine sămoară, zău! Îmbătrânise, sărmanul, mult mai puţ in totuşi decât glumele lui, şi după câte ştiu, cumpătarea nu era cea mai de seamăvirtute a sa. Şi de ce a murit bietul om, sire?... Nu cumva dintr-o indigestie? — Chicot a murit de inimărea, hapsânule! îi răspunse regele, acru. — Cred c-a spus-o numai aşa, ca săvăfacăsărâdeţ i pentru ultima oară. — Te înşeli: nici măcar n-a vrut să-mi spunăcăeste bolnav, ca să nu măîntristeze. Ştia cât mădoare pierderea prietenilor mei, de vreme ce m-a văzut de atâtea ori plângându-i. — Atunci înseamnăcăvi s-a arătat în chip de strigoi? — Dea Domnul să-l mai văd o dată, fie şi ca strigoi! Nu, am aflat de la prietenul său, cuviosul stareţGorenflot, care mi-a scris spre a-mi împărtăşi trista veste. — Gorenflot! Cine o mai fi şi ăsta? — Un preacucernic părinte pe care l-am numit stareţla Iacobini şi care păstoreşte mânăstirea aceea frumoasăde la marginea oraşului, dincolo de poarta Saint-Antoine, faţ ă-n faţ ăcu Croix-Faubin, lângă Bel-Esbat. — Minunat! Cine ştie ce predicator de duzină, pe care maiestatea voastrăl-a căpătuit înzestrându-l cu o mânăstire de treizeci de mii de livre şi căruia nici nu se gândeşte măcar să-i reproşeze ceva. — Nu cumva ţ i-a căşunat acum săhuleşti? — Dacăasta ar putea descreţ i fruntea maiestăţ ii voastre, am să încerc. — Păzeşte-ţ i gura, duce: mânii pe Dumnezeu! — Chicot, dupăcâte ştiu, nu se ferea săhuleascăşi totuşi lui, pare-mi-se, i se trecea cu vederea. — Chicot a sosit într-o vreme când încămai eram în stare sărâd uneori.

— Atunci maiestatea voastrănu are nici un motiv să-l regrete. — De ce? — De vreme ce nimic nu mai poate stârni râsul maiestăţ ii voastre, Chicot, cât ar fi fost el de poznaş, nu i-ar putea fi de nici un folos acum. — Era un om foarte priceput şi nu-l regret numai pentru ghiduşiile lui. — Atunci pentru ce? În orice caz, nu pentru chipul său, presupun, căci jupân Chicot era ca o sperietoare. — Sfaturile lui erau pline de înţ elepciune. — Într-adevăr! Precum văd eu, dacăar mai fi trăit, maiestatea voastră, de bunăseamă, l-ar fi făcut ministru de justiţ ie, aşa cum, dintr-un biet ţ ârcovnic, a făcut un egumen. — Ajunge, duce! Te rog sănu râzi de cei care mi-au dovedit dragostea lor şi pe care eu însumi i-am îndrăgit. De când a trecut în lumea celor drepţ i, Chicot e sfânt pentru mine ca un prieten adevărat, iar când eu n-am chef de râs, doresc ca nimeni sănu râdăîn jurul meu. — Prea bine, sire. La drept vorbind, am tot atâta chef de râs ca şi maiestatea voastră. Voiam numai săspun căadineauri îl regretaţ i pe Chicot pentru căera pururea voios; căadineauri îmi cereaţ i săvă înveselesc, în timp ce acum aţ i dori săvăîntristez... Comedia dracului!... Oh, să-mi fie cu iertare, sire, dar nu ştiu cum se face căvorba asta spurcatăîmi stămereu pe limbă. — Bine, bine, acum chiar cănu mai am chef de nimic; acum sunt întocmai aşa cum voiai sămăvezi atunci când ai început să-mi înşiri balivernele acelea sinistre. N-ai decât să-mi spui veştile proaste cu care ai venit, d'Épernon; orice-ar fi, regele păstreazătotuşi în el dârzenia unui bărbat. — Nici nu măîndoiesc, sire. — Din fericire pentru mine, deoarece paza din jurul meu este atât de slabă, încât, dacăn-aşfi cu ochii în patru, de zece ori pe zi aşputea fi răpus. — Ceea ce bănuiesc cănu le-ar displăcea anumitor oameni pe care-i cunosc. — Cât despre aceştia, duce, măbizui pe halebardele gărzilor mele elveţ iene. — Atâta numai căhalebardele n-au puterea săloveascăprea departe. — Împotriva celor care trebuie loviţ i de departe, am muschetele archebuzierilor mei. — În schimb, muschetele sunt mai puţ in îndemânatice când e vorba săocheascăde aproape: singurele în măsurăa ocroti viaţ a unui monarh, mult mai bine decât halebardele şi muschetele, sunt nişte piepturi oţ elite. — Din păcate – spuse Henric – am avut parte de asemenea piepturi odinioarăşi în aceste piepturi băteau nişte inimi alese. Niciodatănu s-a încumetat cineva sămăloveascăpe vremea când eram străjuit de aceste

însufleţ ite metereze care se numeau Quélus, Schomberg, Saint-Luc, Maugiron şi Saint-Mégrin. — De aceea, va săzică, îi regretămaiestatea voastră? întrebă d'Épernon, care nu voia săscape prilejul de a-şi lua revanşa asupra monarhului, scoţ ând în vileag egoismul lui. — Regret, în primul rând, inimile ce băteau în aceste piepturi. — Sire – spuse d'Épernon – nu ştiu dacăîmi pot îngădui săatrag atenţ ia maiestăţ ii voastre căde felul meu sunt gascon, adicăun om prevăzător şi iscusit; căîmi dau toatăosteneala săînlocuiesc prin agerimea minţ ii alte însuşiri cu care natura n-a catadicsit sămă înzestreze; într-un cuvânt, căfac ce-mi stăîn putere, adicătot ceea ce trebuie săfac, şi că, prin urmare, am tot dreptul săspun: "Acum, fie ce-o fi". — Aşa! Deci, cum s-ar zice, te speli pe mâini; vii să-mi împui urechile cu nu ştiu ce primejdii adevărate sau născocite şi, dupăce ai reuşit sămăînfricoşezi, nu găseşti altceva mai bun să-mi spui decât: "Fie ce-o fi!"... Îţ i sunt foarte îndatorat, duce. — Maiestatea voastrăbinevoieşte săcreadămăcar cât de cât că primejdiile acestea sunt adevărate? — Fie: cred dacă-mi dovedeşti căeşti în stare săle înfrunţ i. — Măbizui căsunt. — Într-adevăr? — Da, sire. — Sunt convins. Ai tu mijloacele tale, micile tale chichiţ e, vulpoiule! — Nu sunt chiar atât de mici. — Săvedem despre ce-i vorba. — Maiestatea voastrăbinevoieşte săse ridice? — Pentru ce? — Ca sămeargăcu mine în aripa veche a Luvrului. — Aceea care dăspre strada Astruce? — Mai precis, în locul unde era vorba săse clădeascăo magazie de mobile, lucrare ce a fost lăsatăîn părăsire de când maiestatea voastrănu mai are trebuinţ ăde nici o mobilăîn afarăde stranele de rugăciune şi mătăniile din capete de mort. — La ora asta? — Orologiul palatului tocmai a bătut de zece: am impresia cănu-i chiar atât de târziu. — Şi ce-am săvăd în paragina aceea? — Ei, Doamne, dacăv-aşspune, ar însemna sănu mai veniţ i. — E cam departe, duce. — Tăind prin galerii, ajungem în cinci minute, sire. — D'Épernon, d'Épernon... — Poruncă, sire. — Dacăceea ce vrei să-mi arăţ i nu merităosteneala, săte păzeşti! — Pun capul jos, sire, cămerităosteneala. — Sămergem atunci – suspinăregele, ridicându-se anevoie din jilţ .

Ducele îşi puse pelerina şi prezentăregelui spada: pe urmă, luând o făclie de ceară, o porni înainte în lungul galeriei, călăuzind paşii maiestăţ ii sale preacucernice, care mergea tărăgănat în urma lui.

XIII DORMITORUL Deşi nu era mai mult de zece, aşa cum spusese d'Épernon, o tăcere mormântalăcoborâse asupra Luvrului: vântul sufla atât de năprasnic, încât abia dacăse auzea pasul greoi al santinelelor şi scârţ âitul punţ ilor mobile. În mai puţ in de cinci minute, cei doi cutreierători ai palatului ajunserăîntr-adevăr în aripa stângădinspre strada Astruce, care-şi păstrase vechiul ei nume chiar dupăzidirea bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois. Ducele scoase o cheie din punga atârnatăla cingătoare, coborî câteva trepte, trecu printr-o curticică, deschise o poartăboltităşi troienităsub un mărăcinişde curpeni cu frunze îngălbenite, năpădităla poale de bălării. Merserăpreţde vreo zece paşi printr-un gang întunecos şi dădură într-o curte interioarădin care pornea, într-un colţ , o scarăde piatră. Scara urca spre o încăpere foarte largăsau, mai bine zis, spre un imens coridor. D'Épernon avea asupra lui şi cheia de la coridor. Ducele crăpă binişor uşa, descoperindu-i monarhului ciudata întocmealăa încăperii, ce sărea în ochi de cum se deschidea uşa. Sala era mobilatăcu patruzeci şi cinci de paturi şi în fiecare pat dormea câte un om. Regele privi paturile înşirate, privi liota aceea de somnoroşi, apoi, întorcându-se cuprins de curiozitate şi totodatăneliniştit către însoţ itorul său, întrebă: — Ei? Ce-i cu oamenii ăştia care dorm aici? — Mai dorm încăîn seara asta, pentru căde mâine încolo nu vor mai dormi decât cu schimbul. — Şi pentru ce nu vor mai dormi? — Pentru ca săpoatădormi în tihnămaiestatea voastră. — Vorbeşte lămurit. Oamenii aceştia sunt deci prietenii tăi? — Aleşi de mine, sire, treieraţ i ca grânele pe arie: nişte străjeri neînfricaţ i ce nu se vor dezlipi o clipăde maiestatea voastră, însoţ ind-o ca propria sa umbră, şi care, fiind cu toţ ii gentilomi şi având, aşadar, dreptul de a merge oriunde va avea de mers maiestatea voastră, nu vor îngădui nimănui săse apropie de suveran decât pânăîn vârful spadei lor. — Şi cum, tu ai născocit năzbâtia asta, d'Épernon?

— Ei, Doamne, da, eu, sire, eu, cu mintea mea. — O sărâdălumea de noi. — Dimpotrivă, o săne ştie de frică. — Chiar aşa de fioroşi sunt gentilomii tăi? — Sire, sunt ca o haităpe care o veţ i putea asmuţ i dupăplac asupra oricărui vânat şi care, necunoscând pe nimeni şi nefiind în legăturăcu nimeni în afarăde maiestatea voastră, vor aştepta să primeascălumina, căldura şi viaţ a de la monarhul lor. — Bine, dar asta o săm-aducăîn sapăde lemn. — Un rege poate oare săajungăîn sapăde lemn? — Deocamdatăvăd cănu am cu ce plăti nici măcar gărzile mele elveţ iene. — Uitaţ i-văbine la oamenii aceştia, sire, şi spuneţ i-mi dacăvi se pare c-ar putea într-adevăr săvăoblige la cine ştie ce cheltuieli? Suveranul aruncăo privire în lungul dormitorului a cărui înfăţ işare era vrednicăde toatăatenţ ia, chiar şi pentru un rege familiarizat cu frumoasele împărţ iri arhitectonice. Cât era de lungă, sala fusese despărţ ităprintr-un perete: pe una din laturile acestui perete constructorul orânduise patruzeci şi cinci de alcovuri aşezate unul lângăaltul ca nişte paraclise, în aşa fel încât să comunice cu pasajul în capătul căruia regele şi d'Êpernon se opriserăsă privească. În fiecare alcov se afla câte o uşăce răspundea într-o încăpere învecinată. Datorităacestei împărţ iri bine chibzuite, fiecare gentilom avea deopotrivăo viaţ ăpublică, precum şi o viaţ ăparticularătăinuităîntre patru pereţ i. Viaţ a publicăşi-o petrecea în alcov. În intimitate, stătea ascuns în chilioara lui. La rândul lor, fiecare din aceste chilioare dădea într-un balcon ce încingea întreaga clădire. Suveranul nu pricepu din capul locului toate subtilităţ ile acestei întocmiri. — De ce ai ţ inut sămi-i arăţ i dormind? întrebăel. — M-am gândit, sire, că-n felul acesta maiestatea voastrăva putea să-i cerceteze mai lesne, şi cum alcovurile aflate aici poartăfiecare câte un număr, mai au de asemenea avantajul de a transmite acest număr locatarului respectiv, aşa încât, fiecare dintre cei de faţ ăpoate fi, după nevoie, un om sau numai o cifră. — Treaba asta este destul de ingenios ticluită– recunoscu regele – mai cu seamădacănimeni altul în afarăde noi nu va cunoaşte taina acestei aritmetici. Dar nu crezi căbieţ ii oameni au săse înăbuşe stând toatăziua în vizuina asta? — Dacămaiestatea voastrăbinevoieşte, o săfacem împreunăo plimbare şi o săvizităm locuinţ a fiecăruia dintre ei. — Sfinte Dumnezeule! Frumos plocon mi-ai adus, d'Épernon, o adevăratămagazie de vechituri! spuse regele, aruncând o privire asupra

scaunelor încărcate cu boarfele celor culcaţ i. Dacăm-aşapuca săţ in aici calabalâcul vlăjganilor ăstora, ar avea de ce sărâdăParisul. — E adevărat, sire – răspunse ducele – căcei patruzeci şi cinci aduşi de mine nu sunt chiar aşa de falnic îmbrăcaţ i, dar, sire, dacăar fi fost cu toţ ii duci sau pairi... — Înţ eleg – spuse regele, zâmbind – mi-ar fi dat mai mult de cheltuială... — Întocmai, sire. — Ei, haide, săvedem câţ i bani crezi tu c-o sămăcoste oamenii ăştia? Poate căasta o sămăconvingă, fiindcă, drept să-ţ i spun, d'Ëpernon, n-au o mutrăprea îmbietoare. — Sire, îmi dau seama căsunt cam costelivi şi cam oacheşi, dogoriţ i fiind de soarele arzător al ţ inuturilor noastre din sud, dar tot aşa costeliv şi oacheşeram şi eu când am venit la Paris: cu vremea au săse îngraşe şi au săse albeascăla faţ ăla fel ca mine. — Hm! pufni Henric, aruncându-i o privire piezişălui d'Épernon. Pe urmă, dupăce rămase tăcut câteva clipe, regele spuse: Ei, dar ştii că gentilomii tăi sforăie ca nişte ţ ârcovnici! — Sire, nu trebuie judecaţ i numai dupăo singurăochire: oamenii s-au ospătat bine astă-seară, atâta tot. — I-auzi, unul dintre ei vorbeşte în somn – rosti regele, aţ intindu-şi curios urechea. — E cu putinţ ă? — Da. Ce-o fi spunând oare? Ascultă. Într-adevăr, unul dintre gentilomii care dormea cu capul şi braţ ele atârnate peste marginea patului şi cu gura întredeschisămurmura ceva, cu faţ a luminatăde un zâmbet plin de melancolie. Monarhul se apropie de el în vârful picioarelor. — Dacăeşti femeie – bolborosea cel adormit – pleacărepede, fugi! — Ei, bravo – zise regele – ăsta trebuie săfie muieratic. — Cum văplace, sire? — Are o figurădestul de simpatică. D'Épernon apropie lumina făcliei de pat. — Şi pe urmăare mâinile albe şi o barbăîngrijită. — Este seniorul Ernauton de Carmainges, un băiat chipeşcare, cred, c-o săajungădeparte. — Cine ştie ce dragoste abia înfiripatăo fi lăsat acasă, bietul băiat! — Pentru ca toatădragostea lui săfie închinatăsuveranului, sire. O săţ inem seama de jertfa pe care a făcut-o. — Oh! Ia uite ce năstruşnicăarătare vine dupăseniorul ăsta al tău... cum ziseşi că-l cheamă? — Ernauton de Carmainges. — A, da. Drace! Priveşte numai ce cămaşăare numărul 31! Ai zice că-i târsâna unui pocăit. — Este domnul de Chalabre; dacăs-ar întâmpla ca maiestatea voastrăsărămânădin pricina lui cu vistieria secătuită, pun capul că

ăsta, cel puţ in, o s-ajungăcât de cât săse chivernisească. — Dar acesta de aici cu chipul încruntat, care nu pare de loc săse legene cu visuri de dragoste? — Ce număr, sire? — Numărul 2. — Spadăiscusită, inimăde bronz, om de nădejde, domnul de Sainte-Maline, sire. — Aşa, va săzică! Dar stau şi măgândesc: ştii căai avut o idee fericită, La Valette? — Cred şi eu. Închipuiţ i-vănumai, sire, ce impresie au săfacă aceşti noi câini de pază, care se vor ţ ine pas cu pas dupămaiestatea voastră, ca umbra dupăom; vajnici ca nişte zăvozi fărăpereche în lume şi care nu aşteaptădecât prilejul potrivit ca să-şi dovedeascădestoinicia în aşa fel încât săne putem mândri cu ei. — Da, da, ai dreptate, bunăidee. Dar ia stai puţ in. — Ce s-a întâmplat? — Sper totuşi căn-au săse ţ inăca umbra dupămine în halul în care sunt? Făptura mea, oricum, cred căe destul de arătoasăşi n-aş vrea ca umbra ei sau, mai bine zis, umbrele ei s-o dea de ruşine. — Ah! Ne întoarcem, aşadar, sire, la cifre. — Dar ce, credeai c-o săpoţ i trece peste ele? — Ba nu, dimpotrivă, de vreme ce în orice împrejurare ele sunt temeiul tuturor lucrurilor; dar, în cazul de faţ ă, mi-a mai venit o idee. — D'Épernon! D'Épernon! îl dojeni regele. — Ce săfac, sire, dorinţ a de a fi pe placul maiestăţ ii voastre mi-a înaripat închipuirea. — Spune, săvedem despre ce este vorba. — Păi, dacăar fi dupămine, sire, fiecare dintre aceşti gentilomi ar găsi mâine dimineaţ ăpe scăunaşul pe care şi-a lăsat boarfele, o pungă cu o mie de scuzi, adicăsimbria pe primul semestru. — O mie de scuzi pentru primul semestru, adicăşase mii de livre pe an! Haida-de! Ţi-ai pierdut minţ ile, duce! Un regiment întreg nu mi-ar irosi atâta bănet. — Aţ i uitat, sire, căoamenii aceştia sunt hărăziţ i a fi umbrele maiestăţ ii voastre şi, precum aţ i spus, umbrele maiestăţ ii voastre se cade săfie cuviincios îmbrăcate. Fiecare dintre ei va trebui deci săfolosească o parte din cei şase mii de scuzi ca săse îmbrace şi săse înarmeze în aşa fel încât săpoatăface onoare maiestăţ ii voastre; iar când e vorba de onoare, un gascon trebuie lăsat în apele lui. Socotind o mie cinci sute de livre echipamentul, ar însemna săplătiţ i fiecăruia o simbrie de patru mii cinci sute de livre în primul an şi câte trei mii de livre în cel de-al doilea şi-n următorii. — Aşa mai merge. — Atunci maiestatea voastrăprimeşte? — Nu existădecât o singurăpiedică, duce. — Care anume?

— Nu sunt bani. — Nu sunt bani? — Ei, Doamne! Eşti în măsurădoar săştii mai bine ca oricine că este un motiv temeinic, de vreme ce tu însuţ i, pânăîn clipa de faţ ă, n-ai apucat încăsă-ţ i vezi poliţ a achitată. — Sire, am găsit un mijloc. — Săfaci rost de bani? — Pentru paza maiestăţ ii voastre, da, sire. "Cine ştie ce renghi vrea să-mi joace cărpănosul ăsta!" se gândi regele, privindu-l piezişpe d'Épernon. Pe urmă, cu glas tare: — Săvedem despre ce-i vorba. — Azi se împlinesc şase luni de când s-a întărit un edict asupra vânatului şi pescuitului. — Se prea poate. — Taxele strânse în primul semestru au adus un venit de şaizeci şi cinci de mii de scuzi, bani pe care vistiernicul se pregătea tocmai să-i ia în primire azi-dimineaţ ă, când i-am dat de ştire sănu facănimic; aşa că, în loc să-i verse la vistierie, i-a păstrat aşteptând porunca maiestăţ ii voastre. — Banii aceştia voiam să-i păstrez pentru împrejurarea când aş avea de purtat un război, duce. — Atunci înseamnăcăs-a potrivit tocmai bine, sire. Ca săpoţ i purta un război, trebuie înainte de toate săai oameni; pe de altăparte, mai presus de orice un regat are interesul săapere şi săpunăla adăpost viaţ a monarhului; plătind leafa gărzii regale, amândouăaceste condiţ ii sunt împlinite. — Judecata asta nu e chiar lipsităde noimă; dar, dupăsocoteala ta, numai patruzeci şi cinci de mii de scuzi urmeazăsăfie folosiţ i; înseamnă deci că-mi mai rămân douăzeci de mii pentru regimentele mele. — Să-mi fie iertat, sire, dar cu îngăduinţ a maiestăţ ii voastre le-am şi găsit o întrebuinţ are acestor douăzeci de mii de scuzi. — Aha, le-ai şi găsit o întrebuinţ are? — Da, sire, vor fi o arvunăpentru poliţ a mea. — Aşfi pus mâna în foc – spuse regele. Mi-ai dăruit o gardănumai ca săpui mâna pe bani. — Îmi pare rău, sire! — Dar pentru ce tocmai patruzeci şi cinci în cap? întrebăregele, trecând de la una la alta. — Am săvăspun, sire. Trei este un număr sfint, temeiul tuturor celorlalte; şi pe urmăe şi foarte lesnicios. Bunăoară, un călăreţînzestrat cu trei cai niciodatănu va fi nevoit sămeargăpe jos: dacăprimul este obosit, poate să-l înlocuiascănumaidecât cu cel de-al doilea: şi mai are încăunul la îndemână, gata oricând săia locul celui de-al doilea, dacă s-ar întâmpla cumva sărămânăbeteag sau săse îmbolnăvească. Veţ i avea, aşadar, în orice moment la îndemânăde trei ori câte cincisprezece

gentilomi; cincisprezece în slujbăşi treizeci care se odihnesc între timp. Fiecare schimb va fi de câte douăsprezece ore, iar în aceste douăsprezece ore, cinci vor sta de strajăla dreapta maiestăţ ii voastre, cinci la stânga, doi în faţ ăşi trei în spate. Săvedem dacămai îndrăzneşte cineva săvă lovească, având o gardăatât de puternică! — Săfiu al naibii dacănu-i o socotealăiscusită, duce! Nu-mi rămâne decât săte felicit. — Priviţ i-i, sire: trebuie sărecunoaşteţ i căfac o impresie bună. — Da, îmbrăcaţ i ca lumea, cred cănu sunt de lepădat. — Sunteţ i convins acum cănu vorbeam în deşert când v-am pomenit despre primejdiile ce văpândesc, sire? — Nu zic nu. — Aveam dreptate deci? — Săzicem căda. — Măîndoiesc cădomnului de Joyeuse i-ar fi trecut aşa ceva prin cap. — D'Épernon, d'Épernon! Nu şade frumos săponegreşti pe cei ce nu sunt de faţ ă. — Comedia dracului! Maiestatea voastrănu pregetă, în schimb, a-i ponegri pe cei ce sunt de faţ ă, sire. — Ah! Joyeuse nu se dezlipeşte o clipăde mine. Chiar şi azi-dimineaţ ă, de pildă, era alături de mine în Piaţ a Grève. — Eu, în schimb, eram aici, şi maiestatea voastrăpoate să-şi dea seama cănu pierdeam vremea de pomană. — Mulţ umesc, La Valette. — Dar fiindcăs-a ivit prilejul, sire – rosti d'Épernon dupăo clipăde tăcere – aveam şi eu o rugăminte la maiestatea voastră. — M-aşfi mirat, într-adevăr, sănu-mi ceri nimic, duce. — Maiestatea voastrăeste neîndurătoare astăzi, sire. — Stai cănu m-ai înţ eles bine, dragul meu – se grăbi săspună regele, care, acum că-l luase în şfichiuri, se simţ ea răzbunat – sau, mai degrabă, m-ai înţ eles greşit; voiam săspun că, deoarece mi-ai făcut un serviciu, aveai tot dreptul să-mi ceri ceva. Cere-mi deci. — Aşa se schimbăsocoteala, sire. De altminteri, nu măgândesc să cer maiestăţ ii voastre decât o slujbă. — O slujbă?! Tu, comandantul pedestrimii, mai râvneşti încăo slujbă? Bine, dar o săte istovească! — Sunt mai puternic decât Samson când e vorba săfiu de folos maiestăţ ii voastre; spre a fi de folos maiestăţ ii voastre, sunt în stare să port pe umeri şi cerul, şi pământul. — Spune-mi ce doreşti – se înduplecăregele, oftând. — Aşdori ca maiestatea voastrăsăbinevoiascăa-mi încredinţ a comanda celor patruzeci şi cinci de gentilomi. — Cum? strigăregele, uluit. Vrei sămăînsoţ eşti pas cu pas, mergând înaintea sau în urma mea? Atât de mult ţ ii sămăslujeşti? Vrei, într-adevăr, săfii căpitan de străjeri?

— Nicidecum, sire, nicidecum. — Săfii sănătos! Ce vrei atunci? Spune. — Sunt convins căoamenii aceştia, compatrioţ ii mei, s-ar împăca mai bine cu mine decât cu oricare alt comandant; dar n-am de gând să merg nici înaintea, nici în urma lor, dat fiind căvoi avea un locotenent. "Trebuie săfie o chichiţ ăaici – chibzui în sinea lui Henric, clătinând din cap. Dracul ăsta împieliţ at nu dănimic, decât atunci când poate să ia ceva în schimb." Apoi cu glas tare: — Bine, fie cum doreşti: vei fi căpitanul lor. — Secret? — Da. Dar oficial cine o săfie comandantul celor Patruzeci şi Cinci? — Tânărul Loignac. — Aşa! Cu atât mai bine. — Maiestatea voastrăsocoteşte că-i potrivit? — Întru totul. — A rămas deci lucru hotărât, sire? — Da, dar... — Dar?... — Ce rol are pe lângătine acest Loignac? — Acelaşi pe care-l joacăd'Épernon pe lângămaiestatea voastră, sire. — O săte bage la cheltuială, în cazul acesta – murmurăregele. — Maiestatea voastrăa spus ceva? — Am spus căprimesc. — Sire, măduc atunci să-i cer vistiernicului cele patruzeci şi cinci de pungi. — Chiar astă-seară? — Nu se cuvine oare ca oamenii noştri săle găseascămâine dimineaţ ă, când s-or trezi, pe scaunele de la căpâtâiul patului? — Ai dreptate. Du-te! Eu măîntorc la palat. — Sunteţ i mulţ umit, sire? — Îndeajuns. — In orice caz puteţ i fi sigur căsunteţ i bine păzit. — Da, de nişte oameni care dorm buştean. — Dar care mâine vor sta de veghe, sire. D'Épernon îl petrecu pe monarh pânăla uşa coridorului şi se despărţ i de el, spunându-şi: "Comedia dracului, n-oi fi eu rege, în schimb am o gardăca un adevărat cap încornorat, şi unde mai pui cănu trebuie săscot nici un ban din pungă!"

XIV STRIGOIUL LUI CHICOT

Regele, aşa cum am arătat ceva mai înainte, nu avusese niciodată dezamăgiri din pricina prietenilor săi. Cunoştea îndeajuns de bine atât cusururile cât şi calităţ ile cu care erau înzestraţ i fiecare şi, nefiind decât un stăpân printre alţ i stăpânitori ai pământului, ştia totuşi săciteascăîn adâncul inimii lor tot atât de limpede ca şi stăpânul ceresc. Henric îşi dăduse seama din capul locului unde voia săajungă d'Épernon, dar cum nu se aştepta săprimeascănimic în schimbul darurilor pe care le făcea şi cum, spre deosebire de ceea ce se întâmplase pânăatunci, de astădatăprimea patruzeci şi cinci de spadasini în schimbul celor şaizeci şi cinci de mii de scuzi, ideea gasconului i se părea o descoperire cât se poate de fericită. Pe de altăparte, era şi ceva nou pentru el, iar un biet rege al Franţ ei nu are totdeauna prilejul săse înfrupte îndeajuns din asemenea trufandale, atât de rare chiar şi pentru supuşii săi, şi mai cu seamă regele Henric al III-lea, care, dupăce luase parte la procesiunile cuvenite, dupăce îşi pieptănase câinii, dupăce depănase pe firul mătăniilor capetele de mort şi dupăce, în sfârşit, suspinase dupăpofta inimii, nu mai avea nimic de făcut. Garda înfiinţ atăde ducele d'Épernon avu darul săfie pe placul monarhului, în primul rând pentru căştia c-o săse vorbeascădespre ea şi că, prin urmare, va avea prilejul săciteascăpe chipurile oamenilor şi altceva decât ceea ce-i era dat săvadăîn fiecare zi de zece ani încoace, de când se înapoiase din Polonia. Încetul cu încetul, pe măsurăce se apropia de camera lui, unde îl aştepta şambelanul, pe care plimbarea aceea nocturnăatât de neobişnuităîl pusese pe gânduri, Henric rumega în sinea lui foloasele întemeierii corpului de gardăal celor Patruzeci şi Cinci şi, ca toţ i oamenii lipsiţ i de vlagăsau vlăguiţ i, începea săîntrezăreascădin ce în ce mai lămurit ideile scoase în vileag de favoritul său d'Épernon în timpul convorbirii pe care o avusese împreună. "La urma urmelor – chibzuia regele – oamenii aceştia s-ar putea foarte bine săfie viteji în toatăputerea cuvântului, dupăcum, tot aşa, s-ar putea săfie nespus de credincioşi; câţ iva dintre ei au nişte chipuri îmbietoare, alţ ii nişte mutre fioroase; sunt tot soiul, slavăDomnului, să aibălumea de unde alege... Şi pe urmă, ce falnic trebuie săarate un alai de patruzeci şi cinci de spade, gata în orice clipăsăiasădin teacă!" Aceastăultimăverigăa gândurilor ce i se înlănţ uiau in minte, îngemănându-se cu amintirea celorlalte spade pe care le regreta atât de amarnic în gura mare şi mai amarnic încăîn sinea lui, făcu săse abată asupra lui Henric acea tristeţ e adâncăde care se lăsa atât de des bântuit în perioada pe care o înfăţ işeazăistorisirea noastră, încât se putea spune cu drept cuvânt căera starea lui de spirit obişnuită. Vremurile atât de crâncene, oamenii atât de haini, coroanele atât de nestatornice pe frunţ ile monarhilor trezirădin nou în sufletul lui o dorinţ ăneistovităde a sfârşi odatăcu viaţ a sau de a găsi un prilej săse înveseleascăpentru a

scăpa, fie şi pentru o clipă, de boala aceea vrăjmaşăpe care încăde pe atunci englezii – dascălii noştri de la care am învăţ at ce înseamnă melancolia – o botezaserăspleen. Regele îl căutădin ochi pe Joyeuse şi, nezărindu-l nicăieri, întrebă unde este. — Domnul duce nu s-a întors încă– îi răspunse şambelanul. — Bine. Spune camerierilor mei săvinăşi, dupăaceea, poţ i săte retragi. — Sire, camera maiestăţ ii voastre este pregătităşi maiestatea sa regina aşteaptăporunca regelui. Henric se făcu căn-aude. — Sătrimitem vorbămaiestăţ ii sale – îl ispiti din nou şambelanul – săpunăîncăo pernăla căpătâi? — Ba nu – spuse Henric – ba nu. Trebuie să-mi fac rugăciunile şi mai am şi de lucru; nici nu măsimt bine, de altfel, aşa c-o sădorm singur. Şambelanul se înclină. — Aşteaptăpuţ in – zise Henric, amintindu-şi deodată– du reginei bomboanele astea orientale care îmbie la somn. Şi-i înmânăşambelanului cutia lui cu zaharicale. Regele trecu apoi în odaia sa pe care camerierii o pregătiserăpentru dormit. Intrând înăuntru, Henric aruncăo privire asupra savantelor şi migăloaselor dichisuri de care se slujea odinioară, ferchezuindu-se cu fel şi fel de năstruşnice sulimanuri pentru a fi cel mai frumos bărbat al creştinătăţ ii, de vreme ce nu putea fi cel mai vestit rege al ei. Acum însănu mai simţ ea nici o tragere de inimăpentru această corvoadă, la care se supunea cândva cu atâta curaj. Tot ce era feminin odinioarăîn aceastăstructurăhermafrodităse irosise între timp şi Henric semăna cu acele bătrâne cochete ce leapădăoglinda pentru a lua în schimb în mânăcartea de rugăciuni: privea aproape cu scârbă lucrurile de care mai înainte fusese atât de legat. Nesocoti, aşadar, şi de astădată, aşa cum făcea de o bunăbucată de vreme, mănuşile parfumate şi căptuşite cu alifii, măştile de pânzăfină îmbibate cu unsori, diferitele combinaţ ii chimice de care se folosea pentru a-şi încreţ i părul, pentru a-şi căni barba, pentru a-şi rumeni urechea şi pentru a spori strălucirea ochilor. — Patul! spuse el, oftând. Doi slujitori îl dezbrăcară, îi petrecurănişte pantaloni de lânăfină de Frise şi, ridicându-l în braţ e cu grijă, îl băgarăîn aşternut. — Lectorul maiestăţ ii sale! răsunăun glas. Henric, care suferea îndeobşte de lungi şi chinuitoare insomnii, reuşea uneori săadoarmădacă-i citea cineva la căpătâi, ba încă, în ultima vreme, pentru ca minunea aceasta săse împlinească, trebuia ca lectura respectivăsăfie în limba polonă, în timp ce odinioară, adicăla

început, îi era de ajuns şi limba franceză. — N-am nevoie de nimeni – spuse Henric – sănu vinălectorul sau, mai bine, săciteascăla el în camerănişte rugăciuni pentru mine. Numai dacăse întoarce domnul de Joyeuse, poftiţ i-l aici. — Dar dacăse întoarce târziu, sire? — Din păcate, aşa e – suspinăHenric – totdeauna e întoarce târziu; la orice orăar veni însă, poftiţ i-l aici. Slujitorii stinserălumânările şi aprinserălângăcămin un opaiţcu licori ce ardeau cu o flacărăpalidăalbăstruie, prilej de petrecere în lumea fantasmelor, de care monarhul se arăta nespus de dornic de când începuse a fi din nou bântuit de gânduri negre, apoi ieşirăîn vârful picioarelor din încăperea cufundatăîn tăcere. Henric, tare de înger îndeobşte în faţ a unei primejdii adevărate, păstrase totuşi în sufletul său toate spaimele şi toate slăbiciunile copiilor şi femeilor. Se temea de vedenii şi avea o groazăcumplităde strigoi, dar, pe de altăparte, sentimentul acesta îl ajuta să-şi treacăvremea mai uşor. Fiindu-i teamă, se plictisea mai puţ in, aidoma întemniţ atului care, sătul de trândăvia unei îndelungate încarcerări, răspunsese celor veniţ i să-l înştiinţ eze cătrebuia săfie supus la cazne: "Foarte bine, cel puţ in aşa o să-mi omor urâtul o bucatăde timp". În cele din urmăînsă, tot urmărind pâlpâirile opaiţ ului pe pereţ i, tot scormonind cu privirea ungherele cele mai întunecoase ale încăperii şi străduindu-se sădesluşeascăcele mai slabe zgomote ce ar fi dat în vileag misterioasa prezenţ ăa unei stafii, ochii monarhului, obosiţ i de spectacolul de peste zi, ca şi de plimbarea din seara aceea, se înceţ oşară şi, în scurtăvreme, Henric adormi sau mai degrabăfu cuprins de toropeală, în liniştea şi singurătatea din odaie. De obicei însă, suveranul nu avea parte de o odihnăprea îndelungată. Măcinat de o înfrigurare mocnităce-l storcea pe îndelete de vlagă, fie cădormea, fie căera treaz, i se păru la un moment dat căs-ar fi auzit un zgomot şi deschise ochii. — Tu eşti, Joyeuse? întrebăel. Nu primi însănici un răspuns. Flăcările opaiţ ului albastru se micşoraserăşi lumina lor răsfrântă pe tavanul din bârne de stejar sculptat abia mai făcea sămijeascăun rotocol palid ce aşternea ca o pojghiţ ăde coclealăpeste aurăria casetoanelor. — Singur, mereu singur – şopti regele. Ah! Câtădreptate avea profetul: "Fala ar trebui săfie pururea înlăcrimată". Poate ar fi fost mai bine săspună: "Este pururea înlăcrimată". Pe urmă, dupăce rămase tăcut o clipă: Doamne Dumnezeule – bolborosi el în chip de rugăciune – dă-mi tăria săfiu singur toatăviaţ a, aşa cum voi fi în mormânt. — He, he, numai căîn mormânt nu ştiu dacăo sămai poţ i fi singur – răspunse o voce sfredelitoare ce zbârnâi la câţ iva paşi de el, ca şi cum ar fi lovit cineva o tipsie. Ce te faci cu viermii? Înfricoşat, regele se ridicăîn capul oaselor, cercetând cu o privire

întrebătoare, neliniştită, fiecare mobilădin încăpere. — Oh! Cunosc vocea asta – murmurăel. — Bravo ţ ie! se auzi din nou glasul. Regele îşi simţ i fruntea umezităde o sudoare rece. — Parc-ar fi vocea lui Chicot – suspinăel. — Foc, Henric, foc! răspunse glasul. În momentul acela, Henric, scoţ ând un picior din aşternut, zări la oarecare distanţ ăde cămin, în fotoliul pe care i-l arătase cu un ceas mai înainte lui d'Épernon, un chip omenesc pe care văpaia focului îl încondeia cu un reflex sângeriu, aidoma celor ce lumineazăpe fundalurile tablourilor lui Rembrandt figura unui personaj pe care, la prima vedere, abia dacă-l poţ i desluşi. Licărul văpăii cobora apoi pe braţ ul jilţ ului de care se sprijinea braţ ul personajului respectiv, pe urmăpe genunchiul ciolănos şi ieşit în afarăşi, în sfârşit, pe glezna îndoităîn unghi drept şi îmbinatăcu un picior uscăţ iv, nervos şi nesfârşit de lung. — Ţine-mă, Doamne! exclamăHenric. E strigoiul lui Chicot! — Ah, bietul meu Henric! suspinăglasul. Tot aşa naiv ai rămas? — Ce vrei săspui? — Căstrigoii nu vorbesc, nătărăule, de vreme ce n-au trup şi, prin urmare, nici limbă– răspunse arătarea tolănităîn fotoliu. — Eşti într-adevăr Chicot, în carne şi oase? strigăregele, beat de bucurie. — În privinţ a asta încănu m-am hotărât; vom vedea mai încolo cine sunt, vom vedea. — Va săzicănu eşti mort, sărmane Chicot? — Asta-i acum! Ce chirăi aşa ca un hultan? Ba da, sunt mort, dimpotrivă, mort şi îngropat. — Chicot, singurul meu prieten! — Orice s-ar zice, într-un fel eşti mai breaz decât mine, de vreme ce poţ i săspui mereu acelaşi lucru. — Dar tu – îl întrebăregele cu tristeţ e în glas – tu te-ai schimbat, Chicot? — Sper căda. — Chicot, dragul meu – rosti monarhul, punând amândouătălpile pe parchet – de ce m-ai părăsit? Spune. — Pentru căam murit. — Dar adineauri parcăziceai căn-ai murit totuşi? — Şi tot aşa spun şi acum. — Ce înseamnăcimilitura asta? — Asta înseamnă, Henric, căsunt mort pentru unii şi viu pentru alţ ii. — Şi pentru mine cum eşti? — Pentru tine sunt mort. — Şi de ce eşti mort pentru mine? — E foarte uşor de înţ eles: deschide bine urechile.

— Da. — Tu nu eşti stăpân la tine în palat. — Cum aşa? — N-ai nici o putere împotriva celor ce te slujesc. — Jupâne Chicot! — Nu cumva săte superi, căatunci măsupăr şi eu! — Da, ai dreptate – recunoscu regele, tremurând tot de teamăca nu cumva stafia lui Chicot săse destrame. Spune, prietene, spune. — Aşadar, am avut la un moment dat o micăsocotealăde răfuit cu domnul de Mayenne, dacă-ţ i mai aminteşti? — Cum sănu. — Am răfuit-o. Bu-u-un! I-am tras un toc de bătaie năzdrăvanului de căpitan, foarte bine! Căpitanul şi-a asmuţ it oamenii, punându-i sămă caute peste tot ca sămăatârne în ştreang, iar tu, de unde măbizuiam c-o sămăaperi de mânia acestui viteaz, m-ai părăsit; în loc să-i dai la cap, ai găsit de cuviinţ ăsăte-mpaci cu el. Ce crezi c-am făcut atunci? Cu ajutorul prietenului meu Gorenflot am dat sfoară-n ţ arăcăsunt mort şi îngropat; aşa cădin ziua aceea domnul de Mayenne, care umbla după mine sămăspânzure, nici nu se mai gândeşte sămăcaute. — Ce curaj ai avut, Chicot, zău, e îngrozitor! Nu ţ i-ai închipuit ce loviturăcumplităva fi pentru mine moartea ta? Spune. — Curaj am avut, ce-i drept, nu zic nu, dar n-a fost de loc îngrozitor. Niciodatăn-am avut parte sătrăiesc atât de liniştit ca acum, când toatălumea este încredinţ atăcăsunt dus dintre cei vii. — Chicot, Chicot! Dragul meu – se tângui regele – măînspăimânţ i, simt că-mi pierd capul. — Ei, poftim! Abia acum observi treaba asta? — Nu ştiu ce săcred. — Ei, Doamne! Trebuie totuşi săalegi într-un fel: hai săvedem, ce crezi? — Ei, bine, cred c-ai murit şi căte-ai întors acum în chip de stafie. — Atunci înseamnăcăeu mint! Eşti tare politicos, ce săzic! — În orice caz nu-mi spui adevărul întreg; dar întocmai ca spectrele din antichitate, peste câteva clipe măaştept sădai în vileag cine ştie ce lucruri înfricoşătoare. — Cât despre asta, nu zic ba; ţ ine-te bine deci, sărmane rege! — Da, da – stărui Henric – mărturiseşte cănu eşti decât o stafie, căreia atotputernicul i-a dat din nou glas. — Mărturisesc tot ce doreşti. — Altminteri, cum ai fi ajuns aici când toate coridoarele sunt păzite? Cum te-ai afla în camera asta, aici, lângămine? Înseamnădeci căoricine vrea poate săintre nestingherit în palat? Va săzicăaşa înţ eleg ei să-l păzeascăpe rege? Şi lăsându-se cotropit de spaima unor înşelătoare primejdii ce i se năzăriserădin senin, Henric se trânti în pat, pregătindu-se să-şi tragă cearşaful peste cap.

— Ei, haide, haide – căutăsă-l împace Chicot, cu un glas ce ascundea un dram de milăşi foarte multăduioşie – nu-ţ i face închipuiri deşarte, n-ai decât săpui mâna pe mine ca săte convingi. — Nu eşti, aşadar, un sol al mâniei cereşti? — Ei, bată-te săte bată! Ai văzut cumva căport coarne ca Belzebut sau căţ in o spadăde foc în mânăca arhanghelul Mihail? — Atunci cum ai intrat? — Iar începi? — Fireşte. — Dar înţ elege odatăcămai am încăasupra mea cheia pe care mi-ai dat-o odinioarăşi pe care am atârnat-o de gât, ca săcrape de ciudă cinstiţ ii gentilomi, camerierii tăi, care n-aveau dreptul s-o poarte decât atârnatăla spate; ei bine, cu cheia asta se poate intra în palat, aşa cum vezi c-am şi făcut. — Pe uşa secretă? — Bineînţ eles. — Dar ce te-a îndemnat săvii tocmai astăzi şi nu ieri, bunăoară? — Aşa e, ai dreptate, aici e buba. Ei, uite, ai săafli acum. Henric dădu la o parte cearşaful şi, eu o naivitate copilăroasăîn glas, îl imploră: — Sănu-mi spui ceva neplăcut, Chicot, te rog frumos! De-ai şti ce plăcere îmi face să-ţ i aud vocea! — N-am să-ţ i spun decât adevărul şi nimic mai mult: cu atât mai rău dacăadevărul este neplăcut. — Glumeai, nu-i aşa, când mi-ai mărturisit căţ i-e fricăde domnul de Mayenne? — Dimpotrivă, vorbeam foarte serios. Îţ i dai seama: domnul de Mayenne a poruncit să-mi măsoare cincizeci de ciomege pe spinare, drept care am ţ inut să-i întorc datoria, măsurându-i la rândul meu o sutăde lovituri cu teaca spadei; săzicem cădouălovituri cu teaca spadei fac tocmai cât o loviturăde ciomag, înseamnădeci căşi unul şi altul avem acelaşi număr de puncte: urma alege! Săzicem însăcăo loviturăcu teaca spadei face cât o loviturăde bâtă; cel puţ in asta, cred, e părerea domnului de Mayenne; înseamnăatunci cămi-a rămas dator cincizeci de lovituri de bâtăsau cu teaca spadei: nimic nu mă înspăimântămai tare decât datornicii de felul acesta şi nu m-aşfi încumetat săvin aici, oricât mi-aţ i fi simţ it lipsa, dacăn-aşfi ştiut că domnul de Mayenne se aflăla Soissons. — Păi dacă-i aşa, Chicot, de vreme ce te-ai întors numai de dragul meu, te iau sub aripa mea şi vreau... — Ce-oi mai fi vrând? Ia seama, băieţ aş: ori de câte ori spui "vreau", eşti gata săscapi o prostie. — Vreau săte întorci în rândul celor vii, săieşi la la lumina zilei. — Ei, vezi, ce ţ i-am spus? — Am săte apăr. — Mai e vorbă!

— Chicot, îţ i dau cuvântul meu de rege. — Zău? Lasăc-am eu altceva mai bun. — Ce? — Am bârlogul meu şi-mi ajunge. — Am săte apăr, dacă-ţ i spun! strigădârz regele, ridicându-se în picioare pe postamentul patului. — Vezi c-o sărăceşti, Henric – îl dojeni Chicot. Urcă-te-n pat, te rog. — Ai dreptate. Ce săfac dacămăscoţ i din sărite? spuse regele, intrând din nou în aşternut. Cum se poate, când eu, Henric de Valois, regele Franţ ei, consider căam destule gărzi elveţ iene, scoţ iene şi franceze şi o droaie de gentilomi care sămăapere, domnul Chicot, pasămite, socoteşte căpentru dumnealui încănu-i de ajuns şi deci nu se poate simţ i în siguranţ ă?! — Stai puţ in, săvedem. Cum ai spus? Ai gărzile elveţ iene? — Da, sub comanda lui Tocquenot. — Bun. Ai apoi gărzile scoţ iene? — Da, sub comanda lui Larchant. — Foarte bine. Ai şi gărzile franceze? — Sub comanda lui Crillon. — Bravo! Şi pe urmă? — Pe urmă? Nu ştiu dacătrebuie să-ţ i spun. — N-ai decât sănu spui: te-a întrebat cineva? — Şi pe urmă, o noutate, Chicot. — O noutate? — Da, închipuie-ţ i: patruzeci şi cinci de gentilomi viteji. — Patruzeci şi cinci? Cum ai spus? — Patruzeci şi cinci de gentilomi. — Unde i-ai găsit? Cred cănu la Paris, în orice caz? — Nu, abia azi au sosit la Paris. — Ehehe! se luminăChicot, fulgerat de un gând. Ştiu acum cine sunt gentilomii ăştia ai tăi. — Nu, zău? — Patruzeci şi cinci de calici; atâta doar căn-au desagă-n spate. — Nu zic ba. — Te tăvăleşti de râs numai când le vezi mutrele. — Chicot, sunt printre ei şi oameni falnici. — Ce mai încolo-încoace, gasconi sadea, ca şi comandantul pedestrimii tale. — Şi ca şi tine Chicot. — A, nu, cu mine-i altăsocoteală, Henric; eu nu mai sunt gascon încădin ziua când am părăsit Gasconia. — Pe când ei?... — Tocmai dimpotrivă: n-au fost gasconi atâta timp cât au trăit în Gasconia, pentru ca aici săfie mai gasconi decât toţ i gasconii. — Oricum ar fi, în momentul de faţ ăam la îndemânăpatruzeci şi cinci de vajnice spade.

— În fruntea cărora se aflăcea de-a patruzeci şi şasea vajnicăspadă căreia i se spune d'Épernon? — Nu tocmai. — Dar cine atunci? — Loignac. — Pfui! — Nu cumva îi vei fi găsind vreun cusur şi lui Loignac? — SămăfereascăDumnezeu! E vărul meu de-a douăzeci şi şaptea spiţ ă. — Voi ăştia, gasconii, sunteţ i toţ i neamuri între voi. — Spre deosebire de voi ăştilalţ i, din familia Valois, care nu sunteţ i neamuri cu nimeni. — Ei, ai de gând să-mi răspunzi? — În ce privinţ ă? — In privinţ a celor Patruzeci şi Cinci. — Pe adunătura asta te bizui tu săte apere? — Ei, da, drăcia dracului, da şi iar da – se oţ ărî Henric, înfuriat. Chicot sau stafia lui, căci, la fel ca şi regele, necunoscând nici noi care era de fapt adevărul, suntem nevoiţ i să-i lăsăm pe cititorii noştri în cumpănă; Chicot, precum ziceam, sprijinindu-şi călcâiele de marginea jilţ ului, se lăsăbinişor săalunece pe spătarul acestuia, pânăce genunchii săi îndoiţ i în unghi ascuţ it ajunserămai sus decât capul. — Află, dar – rosti el – căam mai multe oşti decât tine. — Oşti? Ai tu oşti? — Şi de ce, mărog, n-aşavea? — Care oşti? — Stai săvezi. Am mai întâi toatăarmata pe care domnii de Guise o pun pe picioare în Lorena. — Ai căpiat? — Nicidecum, o armatăîntreagăde vreo şase mii de oameni, pe puţ in. — Asta-i bună! Ce te-ar face pe tine, oare tremuri de frica domnului de Mayenne, săceri tocmai ostaşilor domnului de Guise săte apere? — De vreme ce-am murit!... — Îţ i arde iarăşi de glume? — Domnul de Mayenne, precum ştii, avea o răfuialăcu Chicot. Fiind mort, aşadar, m-am folosit de împrejurare pentru a-mi schimba făptura, numele şi starea socială. — Va săzicănu mai eşti Chicot? — Nu. — Atunci cine eşti? — Sunt Robert Briquet, fost negustor şi membru al Ligii. — Tu, omul Ligii, Chicot? — Pânăîn pânzele albe. Cum vezi deci, cu condiţ ia săn-am de-a face mai îndeaproape cu domnul de Mayenne, eu, Briquet, ca membru al sfintei Uniuni catolice, am la îndemână, ca sămăapere, în primul rând

armata lorenilor, adicăşase mii de oameni; noteazăbine cifrele. — Am notat. — Pe urmăo sutăde mii de parizieni sau cam aşa ceva. — Straşnici soldaţ i, ce săzic! — Destul de straşnici ca să-ţ i facăzile fripte, domnul meu. Deci o sutăde mii şi cu şase mii fac o sutăşase mii; mai e pe urmă magistratura, papa, sunt spaniolii, domnul cardinal de Bourbon, flamanzii, Henric de Navara, ducele de Anjou. — Gata? Ai încheiat pomelnicul? întrebăHenric, care începuse să-şi piardărăbdarea. — Da' de unde! Mi-au mai rămas încătrei tagme. — Zi. — Cărora le stai ca un ghimpe în ochi. — Zi odată. — Catolicii întâi şi-ntâi. — A, da, pentru căn-am nimicit decât trei sferturi din hughenoţ i. — În al doilea rând, hughenoţ ii, pentru căi-ai nimicit pe trei sferturi. — A, da! Şi-n al treilea rând? — Ce zici de politici, Henric? — A, da, ăştia nu măînghit nici pe mine, cum nu-l înghit nici pe fratele meu şi nici pe domnul de Guise. — Dar care, în schimb, sunt gata să-l ia în braţ e pe cumnatul tău, Henric de Navara. — Numai dacăse-nduplecăsă-şi lepede credinţ a. — Mare scofală! Ca şi când treaba asta ar putea fi o piedicăpentru el, nu? — Bine, dar toţ i aceştia pe care i-ai pomenit... — Ei? — ÎnseamnătoatăFranţ a. — Chiar aşa: iatăoştile pe oare măbizui ca membru al Ligii. Hai, fă socoteala, adunăşi cumpăneşte. — Glumeşti, nu-i aşa, Chicot? spuse Henric, simţ ind nu ştiu ce fiori cutreierându-i vinele. — Chiar c-ar fi şi momentul de glumit, când eşti singur împotriva tuturor, micul meu Henric, sărăcuţ ul de tine! Henric îşi luăo înfăţ işare măreaţ ă, vrednicăde un rege. — Sunt singur, aşa e – rosti el – dar în acelaşi timp sunt singurul care porunceşte. Mi-ai arătat o armată, foarte bine. Arată-mi acum şi un căpitan. Poate c-o sămi-l numeşti pe domnul de Guise; nu vezi că-l ţ in la Nancy? Pe domnul de Mayenne? Tu însuţ i ai spus căse aflăla Soissons. Pe ducele de Anjou! Ştii bine doar căeste la Bruxelles. Regele Navarei? Şi el e la Pau; pe când eu sunt singur, ce-i drept, dar în largul meu aici, şi pot săprind în orice clipăde veste când vrăjmaşul vine asupra mea, aşa cum vânătorul vede ieşind de sub poala pădurilor din împrejurimi vânatul, fie jivinăîmblănită, fie pasăre zburătoare.

Chicot îşi scărpinănasul. Monarhul socoti că-i închisese gura. — Ei, acum ce mai spui? întrebăregele. — Căeşti ca întotdeauna iscusit la vorbă, Henric! Orice ar fi, nu ţ i-a pierit limba: este mai grozavădecât m-aşfi aşteptat şi nu pot decât săte felicit din toatăinima; cuvântării tale îi găsesc totuşi un cusur, unul singur. — Care anume? — Ei, Doamne, nimica toată, un fleac, o figurăde stil: comparaţ ia pe care ai făcut-o n-are nici un Dumnezeu. — Cum aşa? — Uite bine: pentru cătu îţ i închipui c-ai fi vânătorul ce stăla pândăîn aşteptarea vânatului, în timp ce eu aşzice mai curând că, dimpotrivă, tu eşti vânatul pe care vânătorul îl hăituieşte pânăîn bârlogul lui. — Chicot! — Ia să-mi spui mie, de vreme ce zici căstai la pândă, ai văzut venind pe cineva? — Pe dracu, n-am văzut pe nimeni! — Şi totuşi aflăc-a venit cineva. — Dintre cei pe care i-am pomenit adineauri? — Nu tocmai, dar cam pe-aproape. — Cine a venit? — O femeie. — Sora mea Margot? — Nu, ducesa de Montpensier. — Ea? La Paris? — Ei, Doamne, chiar dumneaei. — Chiar de-ar fi precum spui, nu cumva crezi c-am ajuns sămă tem şi de femei? — Ai dreptate, nu şade frumos săte temi decât de bărbaţ i. Dar stai puţ in. Ducesa a venit în chip de ştafetă, mă-nţ elegi? A venit sădea de ştire căsoseşte fratele său. — Adicădomnul de Guise? — Da. — Şi ce-ţ i închipui: căasta măpune în încurcătură? — Deh! Pe tine nimic nu te pune în încurcătură. — Adu-mi cernealăşi hârtie. — Ce vrei săfaci? Sătrimiţ i poruncăscrisădomnului de Guise să rămânăla Nancy? — Chiar aşa. Înseamnăc-am avut o idee bună, de vreme ce şi ţ ie ţ i-a trecut prin cap. — Dimpotrivă, nici căse putea mai proastă. — De ce? — Pentru că, de îndatăce-o săprimeascăporunca, o să-şi dea seama cătrebuie săvinăneîntârziat la Paris şi o săalerge într-un suflet. Monarhul îşi simţ i fruntea încinsăde mânie. Se uităla Chicot

chiondorâş: — Dacăte-ai întors numai ca să-mi cobeşti întruna, făceai mai bine săfi rămas acolo unde erai. — Ce vrei, Henric, strigoii nu ştiu sălinguşească. — Recunoşti, aşadar, căeşti un strigoi? — N-am tăgăduit niciodată. — Chicot! — Ei, haide, nu te supăra, căci dacăîn momentul de faţ ăvederea ţ i-e scurtă, s-ar putea întâmpla săţ i se întunece de tot. Adu-ţ i aminte: nu mi-ai spus chiar tu că-l ţ ii sechestrat pe fratele tău în Flandra? — Fărăîndoialăşi cred că-i o politicăînţ eleaptă, pe care am s-o continui. — Acum ascultăaici şi catăsănu-ţ i ieşi din sărite: în ce scop bănuieşti cădomnul de Guise a rămas la Nancy? — Ca săpunăpe picioare o oştire. — Bun! Ţine-ţ i firea... Şi ce crezi căare de gând săfacăoare cu aceastăoştire? — Ah, Chicot, ai început sămăoboseşti cu atâtea întrebări! — Nu-i nimic, oboseşte-te, Henric, oboseşte-te! O săai tot răgazul săte odihneşti dupăaceea, îţ i promit. Aşadar, ce crezi căare de gând să facăoare cu aceastăoştire? — Sălupte împotriva hughenoţ ilor din nord. — Sau, mai bine zis, să-i punăbeţ e-n roate fratelui tău, ducele de Anjou, care a făcut ce-a făcut şi s-a investit duce de Brabant, care încearcăsă-şi încropeascăun mic regat în Flandra şi care stăruie mereu să-i trimiţ i ajutoare spre a-şi împlini năzuinţ a. — Ajutoare pe care i le făgăduiesc mereu şi pe care, bineînţ eles, n-am săi le trimit în vecii vecilor. — Spre marea bucurie a domnului duce de Guise. Uite ce e, Henric, aşvrea să-ţ i dau o povaţ ă. — Ce povaţ ă? — Ce-ar fi, săzicem, dacăi-ai trimite totuşi ajutoarele făgăduite şi dacăaceste ajutoare ar purcede, în sfârşit, spre Bruxelles, chit căs-ar poticni la jumătatea drumului? — Aha, înţ eleg – se luminăHenric. Înseamnăcăducele de Guise nu s-ar clinti atunci de la frontieră. — Şi căpromisiunea pe care ne-a făcut-o doamna de Montpensier, nouă, adepţ ilor Ligii, căpână-ntr-o săptămânădomnul de Guise o săfie la Paris... — O sărămânăbaltă. — Tu însuţ i ai spus-o, stăpâne – rosti Chicot, răsuflând uşurat. Ei, ce zici de povaţ a mea, Henric? — Cred că-i bună... totuşi... — Ce mai e? — În timp ce aceşti doi domni vor fi ocupaţ i unul cu celălalt acolo sus, în nord...

— Aha, mai rămâne sudul, nu-i aşa? Ai dreptate, Henric, dintr-acolo vin toate furtunile. — Nu crezi oare că-n vremea aceasta cea de-a treia năpastăce stă săcadăasupra mea o săse punăîn mişcare? Ştii cumva ce face Bearnezul? — Să-mi sarăochii dacăştiu. — Are pretenţ ii, mărog. — Ce pretenţ ii? — Vrea neapărat să-i dau oraşele de zestre ale soţ iei sale. — Ei, na-ţ i-o! Ca săvezi, neruşinatul, nu-i mai ajunge cinstea de a fi înrudit cu casa regalăa Franţ ei, mai are obrazul săcearăşi ceea ce i se cuvine! — Cahors, de pildă, ca şi când un om politic cu capul pe umeri ar putea sălase pe mâna unui duşman o cetate ca asta. — Nu. Într-adevăr, un om politic n-ar putea săfacăaşa ceva, dar un om cinstit, bunăoară, cred c-ar face-o. — Domnule Chicot! — Săzicem atunci căn-am spus nimic; ştii, de altminteri, cănu-mi place sămăamestec în socotelile familiei tale. — Dinspre partea asta însănu-mi fac nici un fel de griji: am ticluit eu ceva. — Foarte bine! — Săne întoarcem la alte lucruri mai arzătoare. — Adicăla Flandra? — Am sătrimit deci pe cineva în Flandra, la fratele meu... Dar pe cine sătrimit, o, Doamne, cu o misiune atât de importantă? — De, ştiu eu!... — Mătot gândesc. — Şi eu. — Dacăte-ai duce tu, Chicot? — Eu, sămerg în Flandra? — Şi de ce nu? — Un mort săplece în Flandra! Treabă-i asta? — De vreme ce acum nu mai eşti Chicot, ci Robert Briquet... — Cu atât mai mult! Un burghez, un membru al Ligii şi, cum s-ar zice, prieten cu domnul de Guise, făcând pe ambasadorul pe lângă domnul duce de Anjou! — Înseamnădeci cănu primeşti? — Săfiu al dracului! — Cănu vrei să-mi dai ascultare? — Eu să-ţ i dau ascultare! Dar de când, mărog, sunt dator să te-ascult? — Cum adică, nemernicule, nu eşti dator săm-asculţ i? — Mi-ai dat vreodatăun capăt de aţ ă, ca să-ţ i fiu cumva îndatorat? Bruma de avere pe care o am mi-a rămas moştenire. Sunt un biet calic, un om din gloată. Fă-măduce şi pair al Franţ ei, ridicămoşioara mea de

la Chicoterie la rangul de marchizat, înzestrându-măcu vreo cinci sute de mii de scuzi şi atunci putem sta de vorbăîn privinţ a ambasadei. Henric se pregătea tocmai să-i răspundă, aducându-i un argument bine întemeiat, unul din acele argumente pe care suveranii le au în orice clipăla îndemânăpentru a întâmpina asemenea plângeri, când se auzi scârţ âind vergeaua de metal de care era atârnatădraperia grea de catifea de la uşă. — Domnul duce de Joyeuse! vesti glasul şambelanului. — Ei, bată-l norocul! A picat tocmai la ţ anc! exclamăChicot. Mă prind pe ce vrei căn-ai săgăseşti nicăieri un ambasador care săte poată reprezenta mai bine decât jupân Anne! — Adevărat! şopti ca pentru sine Henric. Dracul ăsta împieliţ at este un sfetnic mult mai înţ elept decât oricare dintre miniştrii mei. — Aha! Îmi dai dreptate deci? spuse Chicot. Şi făcându-se covrig, se cufundăcu totul în jilţ , în aşa fel încât ochiul celui mai iscusit marinar din regat, deprins a desluşi un punct cât de mic ivit pe dunga zării, n-ar fi observat nici o muchie şi nici un colţ mai mult, în afarăde înfloriturile jilţ ului adânc în care Chicot se îngropase cu totul. Privirea domnului de Joyeuse, care, precum se ştie, era mare amiral al Franţ ei, nu se dovedi mai agerădecât a celui mai iscusit marinar. Monarhul îl întâmpinăcu un strigăt de bucurie pe tânărul său favorit şi-i întinse mâna. — Ia loc, Joyeuse, copilul meu drag! îl pofti el. Doamne, ce târziu ai venit! — Sire – îi răspunse Joyeuse – maiestatea voastrămăîndatorează pentru căa binevoit săobserve lucrul acesta. Şi apropiindu-se de postamentul patului, ducele se aşezăpe pernele împodobite cu stema regalăce fuseserăanume puse pe treptele alcovului.

XV DESPRE GREUTĂŢILE PE CARE LE ARE DE ÎNTÂMPINAT UN MONARH ÎN CĂUTAREA UNUI AMBASADOR DESTOINIC Şi acum căChicot se făcuse una cu fotoliul în care se afundase, că Joyeuse şedea tolănit într-o rânăpe perne, iar Henric ghemuit în aşternutul pufos, convorbirea putea săse înfiripe. — Ia spune, Joyeuse – întrebăHenric – ai petrecut bine hoinărind prin oraş? — Da, sire, foarte bine, mulţ umesc – răspunse alene ducele. — Prea te-ai grăbit săpleci azi-dimineaţ ădin Piaţ a Grève! — Cinstit vorbind, sire, nu era, zău, o privelişte prea odihnitoare; şi-apoi nu-mi place săvăd oamenii chinuindu-se.

— Ce inimămilostivă! — Ba nu, e o inimăegoistă... suferinţ a altora îmi macinănervii. — Ştii ce s-a întâmplat? — Unde, sire? — În Piaţ a Grève. — Nu ştiu nimic. — Salcède a retractat. — A, da? — Cum văd, nici nu te sinchiseşti, Joyeuse! — Eu? — Da. — Trebuie săvădestăinuiesc, sire, cănu puneam nici un temei pe ceea ce ar mai fi putut săspună; de altfel, eram convins c-o să retracteze. — Bine, dar mai înainte mărturisise. — Cu atât mai mult. Primele mărturisiri i-au îndemnat pe ducii de Guise să-şi ia măsuri; aşa că, în timp ce maiestatea voastrăstătea liniştit, ei au lucrat; nici nu se putea altfel. — Cum, tu ţ i-ai dat seama de toate astea şi n-ai găsit cu cale să-mi spui un cuvânt? — Sunt oare ministru pentru a fi în măsurăsădiscut despre treburile politice? — Bine, săvorbim despre altceva, Joyeuse. — Sire... — Aşavea nevoie de fratele tău. — Fratele meu, ca şi mine, sire, e gata oricând săslujeascăpe maiestatea voastră. — Măpot bizui deci pe el? — Fărăîndoială. — Uite, aşvrea să-i încredinţ ez o micăsolie. — În afara Parisului? — Da. — În cazul acesta, nu-i nimic de făcut, sire. — Cum aşa? — Du Bouchage nu poate săplece deocamdată. Henric se ridicăîntr-un cot şi-l privi pe Joyeuse cu ochii mari: — Ce vrea săzicăasta? Joyeuse întâmpinăprivirea nedumerităa regelui cu cea mai mare seninătate. — Sire – spuse el – e foarte lesne de înţ eles. Du Bouchage este îndrăgostit, numai cănu s-a priceput cum săfacăprimul pas; a pornit pe o cale greşită, aşa căbietul băiat slăbea, slăbea văzând cu ochii. — Aşa e – recunoscu monarhul – am băgat şi eu de seamă. — Era din ce în ce mai abătut, Doamne sfinte, de parcăar fi trăit la curtea maiestăţ ii voastre. În momentul acela se auzi un fel de mârâit ce venea dinspre colţ ul

căminului; Joyeuse se întrerupse şi privi mirat în jur. — Nu-i nimic, Anne – îl linişti Henric, râzând – trebuie săfie vreun căţ el care viseazăîn jilţ . Aşadar, ziceai cădu Bouchage în ultima vreme era tot mai trist. — Da, sire, trist ca moartea: se pare c-a întâlnit în lume o femeie mohorâtăca un cioclu; e o nenorocire săîntâlneşti asemenea făpturi. Totuşi, pânăla urmă, se dau şi ele pe brazdă, la fel ca şi cele sprinţ are, dacăştii cum săle iei. — Ah! Sunt convins cătu te-ai fi descurcat de minune, deşucheatule! — Poftim, acum măfaceţ i deşucheat pentru că-mi plac femeile! Henric suspină: — Ziceai, aşadar, că-i o femeie tristăca un cioclu? — Aşa cel puţ in spune du Bouchage: eu n-o cunosc. — Şi, cu toatătristeţ ea ce-o apasă, tu crezi c-ai putea săreuşeşti? — Şi încăcum! Trebuie numai săfii în contrast cu ea; n-am avut de întâmpinat greutăţ i mai serioase decât cu femeile care nu sunt nici vesele, nici triste: acestea cer din partea bărbatului care vrea săle cucereascăun amestec de gingăşie şi de severitate, douălucruri pe care puţ ini oameni izbutesc săle îmbine. Aşadar, du Bouchage a dat peste o femeie posomorâtăşi dragostea lui este îndoliată. — Bietul băiat! îl căinăregele. — Vădaţ i seama, sire, cădin clipa în care mi s-a destăinuit mi-am dat toatăosteneala să-l lecuiesc. — Aşa că... — Aşa că, în clipa de faţ ă, am şi început să-l doctoricesc. — Şi acum e mai puţ in îndrăgostit? — Ba nu, sire, dar l-am făcut săspere că, pânăla urmă, femeia se va arăta ceva mai drăgăstoasă, ceea ce este un mijloc mult mai plăcut de a lecui oamenii decât smulgându-le dragostea din inimă; deci, cu începere din seara asta, în loc săofteze, pentru a ţ ine isonul respectivei doamne, va căuta să-i descreţ eascăfruntea cu orice preţ ; astă-seară, de pildă, m-am gândit sătrimit vreo treizeci de muzicanţ i italieni care vor face un tămbălău nemaipomenit sub balconul ei. — Pfui! se strâmbăregele. E ceva atât de obişnuit. — Cum, obişnuit? Treizeci de muzicanţ i fărăpereche în toată lumea?! — Pe naiba, sămor dacămuzica ar fi reuşit să-mi alunge gândurile negre pe vremea când eram îndrăgostit de doamna de Condé! — Da, numai cămaiestatea voastrăera îndrăgostit, sire. — Ca un nebun – mărturisi regele. Din nou se auzi un mârâit ce semăna foarte bine cu o chicoteală zeflemitoare. — Vedeţ i, dar, că-i cu totul altceva, sire – spuse Joyeuse, încercând în zadar sădescopere din ce parte venea ciudata întrerupere. Doamna despre care văvorbesc este, dimpotrivă, împietrităca o statuie şi rece ca

un sloi de gheaţ ă. — Şi-ţ i închipui oare cămuzica va topi sloiul de gheaţ ăşi va însufleţ i statuia? — Bineînţ eles. Regele clătinădin cap. — Ei, Doamne, n-aşputea săjur – continuăJoyeuse – căla prima îngânare de arcuşdoamna se va arunca în braţ ele lui du Bouchage; nu, dar cred totuşi căva fi mişcatăvăzând căse face o asemenea tevaturăde dragul ei: încetul cu încetul va începe săprindăgust pentru aceste serenade şi, dacăn-o săprindăgust pentru ele, nu-i nimic, ne mai rămân alte mijloace la îndemână: comicăriile, măscăricii, farmecele, stihurile, caii şi toate năzdrăvăniile de pe faţ a pământului; aşa încât, chiar dacănici un zâmbet nu va miji pe chipul frumoasei înlăcrimate, cel puţ in du Bouchage o să-şi redobândeascăvoioşia. — I-o doresc din toatăinima – spuse Henric. Să-l lăsăm deci în pace pe du Bouchage de vreme ce-i vine atât de greu în clipa de faţ ăsă părăseascăParisul. Nu ţ in neapărat săfie el acela care săducăla bun sfârşit aceastăsolie; nădăjduiesc în schimb cătu, dat fiind căte pricepi sădai sfaturi atât de iscusite, nu te-ai lăsat încătuşat, ca fratele tău, de vraja cine ştie cărei pasiuni? — Eu? protestăJoyeuse. În viaţ a mea n-am fost atât de liber ca acum. — Minunat! Aşadar, n-ai nimic de făcut? — Absolut nimic, sire. — Dar parcăştiam căaveai o idilăcu o preafrumoasădoamnă? — A, da, cu iubita domnului de Mayenne; o femeie care măadora. — Şi? — Ei, bine, închipuiţ i-văcăastă-seară, dupăce l-am dăscălit pe du Bouchage cum se cuvine, m-am despărţ it de el ca sămăduc la dânsa acasă; ajung acolo înfierbântat de teoriile pe care vi le-am împărtăşit adineauri; vădau cuvântul meu, sire, cămăcredeam aproape tot atât de îndrăgostit ca şi Henri; şi iatăcămi-e dat săgăsesc o femeie îngrozită, tremurând toată. Primul gând ce mi-a trecut prin cap a fost acela cămai e cineva în casăpe care-l stingheresc; caut s-o liniştesc, dar degeaba; o întreb, nu-mi răspunde nimic; dau s-o sărut, se fereşte şi, văzând cămă încrunt, se supărăşi se ridicăde lângămine; ne certăm şi atunci îmi pune în vedere că, pe viitor, ori de câte ori am săsun la uşă, pentru mine n-o sămai fie acasă. — Bietul Joyeuse! spuse regele, râzând. Şi ce-ai făcut atunci? — Pe crucea mea, sire, mi-am luat mantia şi spada, i-am făcut o plecăciune de toatăfrumuseţ ea şi am ieşit fărăsămai arunc o privire în urmă. — Bravo, Joyeuse! E o dovadăde curaj, într-adevăr! îl lăudă monarhul. — Cu atât mai mult, sire, cu cât mi se părea c-o aud suspinând, biata fată!

— Nu cumva te căieşti acum de stoicismul tău? întrebăHenric. — Nicidecum, sire. Dacăm-aşcăi, fie numai o clipă, m-aşduce valvârtej înapoi, vădaţ i seama... totuşi nimic nu-mi poate scoate din cap gândul căbiata femeie se desparte de mine în pofida dorinţ elor ei. — Şi cu toate astea, ai plecat? — Precum vedeţ i. — Şi n-ai săte mai întorci înapoi? — În vecii vecilor... Dacăaşavea burta domnului de Mayenne, mai zic, dar sunt zvelt şi am tot dreptul sămăţ in mândru. — Dragul meu – spuse Henric, de astădatăserios – pentru mântuirea sufletului tău, despărţ irea aceasta este cu drept cuvânt bine venită. — Nu zic nu, sire, dar deocamdatăo sămăplictisesc crâncen şapte zile pe săptămână, neavând nimic de făcut şi neştiind cum să-mi omor timpul, drept care am început a scorni cele mai încântătoare planuri de trândăvie. Mai mare dragul, într-adevăr, săte plictiseşti!... Nu eram încă obişnuit cu lucrul acesta şi găsesc căe foarte distins. — Cred şi eu căeste distins – spuse regele – de vreme ce eu am răspândit moda aceasta. — Săvăspun planul pe care l-am urzit pe drum, sire, întorcându-mădin Piaţ a Notre-Dame la Luvru. În fiecare zi am săvin la palat în litieră. Maiestatea voastrăîşi va face rugăciunile, iar eu în vremea asta am săcitesc cărţ i de alchimie sau, şi mai bine, de marină, dat fiind căsunt de felul meu marinar. O săam o droaie de căţ eluşi pe care am să-i pun săse hârjoneascăveşnic cu căţ eluşii maiestăţ ii voastre, sau, mai degrabă, nişte pisoi, fiindcăsunt mai graţ ioşi; pe urmăvom mânca frişcăîn timp ce domnul d'Épernon o săne povesteascăverzi şi uscate. Am de gând sămăîngraş; pe urmă, dupăce iubita lui du Bouchage îşi va şterge lacrimile, înveselindu-se, vom căuta o femeie veselăpe care s-o facem sălăcrimeze, ca sămai schimbăm cântecul; şi toate astea fărăsămişcăm un deget, sire. Nimic nu poate fi mai plăcut decât săte lăfăieşti într-un jilţ , şi încăşi mai plăcut săstai culcat! Oh! ce perne moi, sire! Se vede numaidecât ca tapiţ erii maiestăţ ii voastre lucreazăpentru un suveran care se plictiseşte. — Ruşine, Anne! spuse regele. — Ruşine? De ce? — Se poate ca un bărbat la vârsta ta şi de rangul tău să trândăveascăşi săse îngraşe?! Proastăidee, ce săzic! — Nu găsesc, sire. — Uite, m-am gândit să-ţ i dau ceva de făcut. — Cu dragăinimă, dacă-i un lucru plicticos. Pentru a treia oarăse auzi un mârâit; s-ar fi zis căjavra de căţ el râdea de spusele lui Joyeuse. — Ce câine isteţ ! spuse Henric. A şi ghicit ce vreau să-ţ i propun. — Şi ce binevoiţ i a-mi da de făcut, sire? Despre ce-i vorba? — Ai să-ţ i pui nişte cizme.

Joyeuse se cutremurăîngrozit: — O, nu, sănu-mi cereţ i aşa ceva, sire, este împotriva tuturor principiilor mele. — Şi ai săîncaleci pe cal. Joyeuse sări în sus: — Pe cal?! A, nu, de azi înainte nu mai umblu decât în litieră. Maiestatea voastrăn-a auzit ce-am spus? — Ei, haide, Joyeuse, sfârşeşte odatăcu ghiduşiile! M-ai înţ eles? Ai să-ţ i pui cizmele în picioare şi-ai săîncaleci pe cal. — Nu, sire – răspunse ducele, cât se poate de serios – e cu neputinţ ă. — Şi de ce ar fi cu neputinţ ă, mărog? întrebăHenric, mânios. — Pentru că... pentru că... sunt amiral. — Ei, şi? — Şi pentru căamiralii nu obişnuiesc sămeargăcălare. — Ah, aşa va săzică! spuse regele. Joyeuse se mulţ umi sămoţ ăie din cap în chip de răspuns, ca un copil încăpăţ ânat care nu vrea cu nici un chip săasculte, dar care în acelaşi timp se sfieşte sănu răspundăde loc. — Prea bine, atunci, domnule amiral, te scutesc săîncaleci pe cal: ai dreptate, nu se cade ca un marinar săumble călare; menirea unui marinar este sămeargăpe apă, pe puntea unei corăbii sau a unei galere; te vei îmbarca deci numaidecât şi te vei duce la Rouen; acolo vei găsi nava-amiral a domniei tale, pe care vei avea grijăs-o echipezi şi săte pregăteşti de plecare spre Anvers. — Spre Anvers! exclamăJoyeuse, disperat de parcăi s-ar fi poruncit săplece la Canton sau la Valparaiso. — Am spus – rosti regele cu un glas neînduplecat care statornicea fărănici o tăgadădrepturile sale de cârmuitor şi voinţ a sa suverană. Am spus şi nu mai vreau sărepet. Fărăa da cel mai mic semn de împotrivire, Joyeuse îşi prinse mantia în copci, îşi agăţ ăspada şi îşi luădintr-un jilţtoca de catifea. — Câtăbătaie de cap pânăsă-i faci pe oameni săte-asculte! bombăni Henric. Dacăse întâmplăcâteodatăsăuit căeu sunt stăpânul aici, măcar ceilalţ i s-ar cuveni să-şi aducăaminte. Joyeuse se înclinăfărăa scoate o vorbăşi, cu faţ a împietrită, puse reglementar palma pe garda spadei. — La ordin, sire! rosti el cu o voce atât de supusă, încât străşnicia monarhului se înmuie dintr-o datăca un boţde ceară. — Vei pleca la Rouen – îi puse el în vedere – unde doresc săte îmbarci de îndată, dacănu cumva preferi sămergi pe uscat pânăla Bruxelles. Henric aştepta un cuvânt din partea lui Joyeuse, care se mulţ umi săsalute milităreşte. — Preferi săcălătoreşti pe uscat? stărui Henric. — N-am nici o preferinţ ăatunci când trebuie săîmplinesc o

poruncă, sire – răspunse Joyeuse. — Aşa, bosumflă-te, îmbufnează-te, îndărătnicule! strigăHenric. Ah, regii sunt sortiţ i săn-aibăparte niciodatăde prieteni! — Cel ce porunceşte nu se poate aştepta săafle în jurul său decât slujitori – răspunse solemn Joyeuse. — Aşadar, domnule – răspunse regele, jignit – veţ i pleca la Rouen, veţ i echipa galera domniei voastre, veţ i strânge trupele aflate în garnizoanele Caudebec, Harfleur şi Dieppe, în locul cărora voi lua măsuri săse trimităalte oşti; pe urmăveţ i îmbarca toţ i ostaşii pe şase corăbii pe care le veţ i pune la dispoziţ ia fratelui meu, care aşteaptăajutoarele făgăduite de mine. — Ordin scris, sire, nu văfie cu supărare! spuse Joyeuse. — De când, oare – răspunse monarhul – aţ i părăsit obiceiul de a lua singur măsuri în numele puterii pe care domnia voastrăo are ca amiral? — N-am dreptul decât sămăsupun şi, pe cât pot, sire, caut sămă feresc de orice răspundere. — Foarte bine, domnule duce, veţ i primi ordinul scris la palatul domniei voastre, chiar în momentul plecării. — Şi când va fi plecarea sire? — Peste un ceas. Joyeuse se inclinăceremonios şi porni spre uşă. Inima regelui zvâcni săse spargă. — Cum aşa?! se mirăel. Nici măcar nu socotiţ i de cuviinţ ăsăvă luaţ i rămas bun?! Dar ştiţ i cănu sunteţ i deloc politicos, domnule amiral. De altfel, toatălumea spune cădomnii marinari suferăîndeobşte de aceastămeteahnă. Săsperăm căvoi avea mai multămulţ umire din partea comandantului pedestrimii. — Îmi cer iertare, sire – bolborosi Joyeuse – dar, din păcate, sunt un curtean tot atât de nepriceput pe cât sunt de puţ in destoinic ca marinar, şi maiestatea voastrăare tot dreptul săregrete binele pe care mi l-a făcut. Şi ieşi trântind uşa cu atâta putere, încât draperia se înfoie, împinsă de aerul ce răbufnise în cameră. — Aşa măiubesc, va săzică, cei pe care i-am răsfăţ at! se tângui regele. Ah, Joyeuse! Unde ţ i-e recunoştinţ a, Joyeuse?! — Nu cumva ai de gând să-l chemi înapoi? spuse Chicot, apropiindu-se de pat. Ba nu, zău! Fiindcăs-a întâmplat săai şi tu o dată în viaţ ăun dram de voinţ ă, acum te căieşti! — Ia te uită, ştii căeşti nostim! răspunse regele. Dar ce-ţ i închipui, că-i chiar atât de plăcut săcutreieri mările în toiul lunii octombrie, cu vântul şi ploaia în faţ ă? Aşvrea săte văd în locul lui, egoistule! — Voia dumitale, mărite crai, voia dumitale! — Te vezi umblând prin coclauri, peste munţ i şi văi? — Peste munţ i şi văi! În clipa de faţ ă, dorinţ a mea cea mai fierbinte este săcălătoresc. — Înseamnăcă, dacăte-aştrimite undeva, aşa cum l-am trimis

adineauri pe Joyeuse, ai primi? — Nu numai căaşprimi, dar ţ i-aşcere stăruitor, te-aşruga în genunchi. — Să-ţ i încredinţ ez o solie? — Da, să-mi încredinţ ezi o solie. — Ai fi în stare săte duci în Navara? — M-aşduce şi unde a înţ ărcat dracu copiii, măria ta. — Nu cumva te ţ ii de pozne, măscăriciule? — Sire, n-am fost prea vesel de felul meu cât am trăit, şi pot săvă jur că, de când am răposat, sunt şi mai trist. — Mai adineauri însănu voiai în ruptul capului săpărăseşti Parisul! — Milostive stăpâne, am greşit, zău, am greşit amarnic şi-mi pare rău acum. — Aşadar, ţ i-a venit chef tam-nisam să-ţ i iei tălpăşiţ a? — Numaidecât, preaslăvite domn, chiar acum, pe loc, prealuminate monarh! — Nu mai înţ eleg nimic! şi Henric dădu din umeri. — N-ai auzit doar ce-a spus marele amiral al Franţ ei? — Când anume? — Atunci când ţ i-a mărturisit c-a rupt-o cu ibovnica domnului de Mayenne. — Ba da. Ei, şi? — Dacăfemeia asta, îndrăgostităde un băiat încântător cum e Joyeuse, căci, orice s-ar spune, ducele are pe vino-ncoace... — Fărăîndoială. — Dacăfemeia asta, zic, îi dăpapucii, suspinând cu alean, înseamnăcăare o pricină. — De bunăseamă, altminteri nu i-ar fi dat papucii. — Ei bine, ştii care-i pricina? — Nu. — Nici n-o bănuieşti? — Nu. — Pricina este cădomnul Mayenne e pe cale săse întoarcă. — Ce vorbeşti! se mirăregele. — Ai înţ eles, în sfârşit. Felicitările mele! — Da, înţ eleg... şi totuşi... — Totuşi? — Nu găsesc c-ar fi un motiv destul de puternic. — Poate cunoşti cumva tu altele, Henric; nu mi-aşputea dori decât săle găsesc, la rândul meu, pe deplin întemeiate. Zi! — Pentru ce femeia asta, în loc să-i dea răvaşde drum lui Joyeuse, nu s-ar despărţ i mai degrabăde Mayenne? Nu crezi oare căJoyeuse ar căuta numaidecât să-şi arate recunoştinţ a, poftindu-l pe domnul de Mayenne în Pré-aux-Clercs pentru a-i găuri burdihanul? Fiindcă, precum ştii, tânărul nostru are o spadănăprasnică.

— Prea bine, dar dacăJoyeuse are o spadănăprasnică, domnul de Mayenne, în schimb, are un pumnal viclean. Aminteşte-ţ i de Saint-Mégrin. Henric oftădin adânc, ridicând ochii la cer. — O femeie cu adevărat îndrăgostitănu se îndurăsăpunăîn joc viaţ a iubitului ei: preferăsă-l părăseascăpentru a câştiga timp; preferă, mai cu seamă, sănu-şi punăea însăşi viaţ a în joc. Toţ i ăştia din familia ducilor de Guise, mânca-i-ar tata, sunt oameni ai dracului de crânceni. — Ah! Se poate săai dreptate. — Îmi pare bine. — Acum îmi vine şi mie săcred căMayenne se gândeşte săse întoarcă. Bine, dar tu, Chicot, tu nu eşti nici o muiere fricoasă, nici o femeie îndrăgostită! — Eu, Henric, sunt un bărbat prevăzător, un bărbat care mai are încăo răfuialăcu domnul de Mayenne, o partidăpe care n-a apucat încă s-o sfârşească: dacădăpeste mine, poate că-i vine chef s-o ia de la capăt; domnul de Mayenne este un jucător atât de straşnic, drăguţ ul de el, căţ i se zbârleşte părul în cap! — Ei, şi? — O săjoace cu atâta dibăcie, c-o sămăpomenesc la un moment dat cu un cuţ it în spate. — Las' că-l cunosc eu pe Chicot şi ştiu căobişnuieşte să-şi plăteascăîntotdeauna datoriile. — Ai dreptate, i-aşplăti cu vârf şi îndesat pânăar da ortul popii. — Cu atât mai bine! Înseamnăcăpartida s-a încheiat în cazul acesta. — Pe naiba! Cu atât mai rău, dimpotrivă, cu atât mai rău! Familia o săurle ca din gurăde şarpe, toatăLiga o să-ţ i cadăpe cap şi, într-o bunăzi, parcăvăd c-ai să-mi spui: "Chicot, puiule, sănu te superi pe mine, dar n-am ce face, trebuie săte trag pe roată". — Am săspun eu aşa ceva? — Nu numai c-ai s-o spui, dar, din păcate, ai s-o şi faci. Prefer deci ca lucrurile săia o altăîntorsătură, mă-nţ elegi? Aşa cum sunt acum, mă simt foarte bine şi poftesc sărămân şi mai departe tot aşa. Vezi tu, asemenea progresii aritmetice mi se par destul de primejdioase când e vorba de răzbunare; drept care am săplec în Navara, dacăvrei într-adevăr sămătrimiţ i acolo. — Sigur căvreau. — Aştept porunca, milostive crai. Şi încremenind locului în poziţ ia pe care o luase mai înainte Joyeuse, Chicot rămase în aşteptare. — Bine, dar nu ştii încă– spuse regele – dacăsolia pe care vreau să ţ i-o încredinţ ez o să-ţ i placă. — De vreme ce am cerut-o... — Fiindcă, vezi tu, Chicot – îi desluşi suveranul – am de gând să bag un pic de zâzanie între Margot şi soţ ul ei.

— Învrăjbeşte pentru a stăpâni – rosti Chicot – era abecedarul politicii încăde acum o sutăde ani. — Aşadar, nu ţ i-e silăde treaba asta? — Păi ce-i treaba mea? răspunse Chicot. Faci cum vrei, luminăţ ia ta. Eu nu sunt decât un simplu ambasador şi nimic mai mult; nu eşti dator să-i dai nici o socotealăşi, atâta timp cât nimeni nu se poate atinge de un fir de păr din capul meu... fiindcă, îţ i dai seama, desigur, căţ in neapărat la lucrul acesta. — Dar bine – spuse Henric – trebuie totuşi săştii ce să-i spui cumnatului meu. — Cum adică, trebuie să-i spun ceva? Nu, nu, în vecii vecilor nu. — Şi de ce nu? — Măduc oriunde pofteşti, dar nu scot o vorbădin gură. Cunoşti doar zicala: nu te juca cu focul... — Atunci înseamnăcănu vrei! — Nu vreau săscot un cuvânt, în schimb pot foarte bine săduc o scrisoare. Un purtător de cuvânt este, în orice caz, mai mult sau mai puţ in răspunzător de vorbele pe care le rosteşte, pe când aducătorul unei scrisori nu are de pătimit decât doar indirect. — Bine, dacă-i aşa, am să-ţ i dau atunci o scrisoare: este un lucru care se împacă, de altfel, cu vederile mele politice. — Ca săvezi cum s-a potrivit! Dă-mi! — Cum ai spus? — Am spus "Dă-mi". Şi zicând aceasta, Chicot întinse mâna. — Ah! Nu cumva îţ i închipui căo scrisoare ca asta poate fi scrisă cât ai bate din palme; trebuie gândităpe îndelete, ticluită, cumpănită. — Bine, atunci te las s-o gândeşti, s-o ticlueşti, s-o cumpăneşti. Am sătrec dis-de-dimineaţ ăsau am sătrimit pe cineva s-o ia. — De ce nu rămâi sădormi aici? — Aici? — Da, în jilţ ul tău. — Pe naiba! S-a mântuit, în vecii veciilor n-am sămămai culc în palatul Luvru. Cine a mai pomenit asemenea bazaconie: un strigoi dormind într-un jilţ ! — Oricum – stărui regele – trebuie totuşi săştii ce anume am pus la cale în privinţ a surorii mele Margot şi soţ ului ei. Doar eşti gascon; scrisoarea trimisăde mine o săfacăvâlvăla curtea Navarei; au săte descoasăşi, prin urmare, trebuie săfii în stare săle răspunzi. Ce dracu! Se cheamăcăvii în numele meu şi n-aşvrea săte ia lumea drept un zevzec. — Of, Doamne! spuse Chicot, dând din umeri. Zău, tare mai eşti greu de cap, măria ta! Doar nu-ţ i vei fi închipuit c-am săbat douăsute cincizeci de leghe ca săduc o scrisoare, fărăsăştiu ce stăscris înăuntru! Fii pe pace: la primul colţde stradăsau la umbra primului copac sub care am săpoposesc, o săam eu grijăsădeschid scrisoarea. Săfiu al

dracului dacăn-o fac! Cum aşa? De zece ani îţ i trimiţ i ambasadorii în cele patru părţ i ale lumii şi n-ai avut vreme să-i cunoşti? Şi acum, hai, odihneşte-ţ i trupul şi sufletul în bunăpace, căeu măîntorc în sihăstria mea. — Şi unde zici căse aflăsihăstria ta? — În cimitirul Inocenţ ilor, prea luminate stăpâne. Henric se uităla Chicot cu aceeaşi nedumerire pe care, de două ceasuri de când îl văzuse răsărind în faţ a lui, nu reuşise încăs-o alunge din privirile sale. — Nu te-ai aşteptat la asta, aşa e? spuse Chicot, luându-şi pălăria şi pelerina. Ca săvezi se înseamnăsăai legături cu oamenii călătoriţ i pe lumea cealaltă! Ne-am înţ eles deci: pe mâine, fie căvin eu, fie căvine o ştafetăde-a mea. — Cum vrei, numai căştafeta trimisăde tine trebuie săfie înarmată cu o parolă, ca săse ştie căvine din partea ta şi ca săgăseascăporţ ile deschise. — Foarte bine! Dac-am săfiu eu, se înţ elege de la sine căvin din partea mea, iar dac-o săfie omul meu, atunci o săvinădin partea strigoiului. Şi cu aceste cuvinte, ieşi din încăpere aproape pe nesimţ ite, în aşa fel încât, superstiţ ios cum era din fire, Henric rămase în cumpănă, neştiind prea bine dacăfusese într-adevăr un om în carne şi oase sau doar o nălucire cel ce se strecurase pe uşă, fărăa o face săscârţ âie şi fărăsăclinteascănici cel mai mic fald al draperiei.

XVI ÎN CE FEL ŞI DIN CE PRICINĂRĂPOSASE CHICOT Chicot în carne şi oase – săne ierte deci cititorii noştri dacădin întâmplare ar fi amatori de întâmplări miraculoase şi dacă-şi vor fi închipuit la un moment dat căne-am luat îngăduinţ a săintroducem un strigoi printre eroii istorisirii noastre – Chicot ieşi deci din palat, după ce-i spusese monarhului, în zeflemea, potrivit obiceiului său, toate adevărurile pe care ţ inea săi le împărtăşească. Iatăce se întâmplase: Dupămoartea prietenilor apropiaţ i ai monarhului, moarte pricinuită de zâzaniile şi de uneltirile urzite de către ducii de Guise, Chicot căzuse pe gânduri. Viteaz, precum îl ştim, şi nepăsător, preţ uia totuşi nespus de mult viaţ a, care, pentru el, ca de altminteri pentru toţ i oamenii de elită, era un veşnic prilej de desfătare. La drept vorbind, singurii inşi în stare săse plictiseascăpe lumea aceasta şi care se călătoresc în lumea de apoi cu speranţ a căvor avea

parte de mai multe distracţ ii sunt zevzecii. Ca urmare a plăcerilor pe care, aşa cum am arătat, i le prilejuia viaţ a, Chicot ajunse săse teamăde răzbunarea domnului de Mayenne, cu atât mai mult cu cât ocrotirea regelui nu se dovedea a-i fi de vreun ajutor; şi îşi spunea, cu acea filozofie practicăatât de caracteristică pentru gândirea sa, căun lucru odatăfăcut este bun făcut şi nimic nu-l mai poate desface pe lumea aceasta; şi că, prin urmare, toate halebardele şi toate tribunalele regelui Franţ ei n-ar fi fost în măsurăsă cârpească, chiar dacănu s-ar fi băgat de seamă, o tăieturăpe care pumnalul domnului de Mayenne ar fi făcut-o la vesta cu mâneci bufante a lui Chicot. Se hotărâse deci săaleagăaltăcale, dat fiind cărolul de măscărici, pe care cu dragăinimăl-ar fi schimbat oricând cu un rol serios, începuse să-l obosească, la fel ca şi răsfăţ urile regale care, la vremea aceea, erau sortite să-l ducă, fărădoar şi poate, la pierzare. Pentru început se gândise, aşadar, săaştearnăo distanţ ăcât mai mare cu putinţ ăîntre spada domnului de Mayenne şi pielea lui Chicot. În consecinţ ă, se grăbise săplece la Beaune, cu întreitul scop de a părăsi Parisul, de a-l îmbrăţ işa pe amicul său Gorenflot şi de a-şi stropi măseaua cu vestitul vinaţdin 1550, cu atâta osârdie lăudat în faimoasa scrisoare cu care se încheie povestirea noastrăDoamna de Monsoreau. Trebuie săspunem căaceastămângâiere avu darul să-i priască– dupădouăluni, Chicot îşi dădu seama căse îngraşăvăzând cu ochii şi călucrul acesta îl slujea de minune, ajutându-l să-şi schimbe înfăţ işarea; dar în acelaşi timp observăcă, pe măsurăce se îngrăşa, începea săsemene cu Gorenflot, mai mult chiar decât îi şedea bine unui om de spirit. Spiritul se dovedi pânăla urmămai puternic decât materia. După ce deşertăcâteva sute de sticle din vestitul vinaţde la 1550 şi dupăce citi şi răsciti cele douăzeci şi douăde volume din care era alcătuitămica bibliotecăa stăreţ iei şi în care egumenul descoperise aceastăaxiomă latinească: Bonum vinum laetificat cor hominis7, Chicot simţ i, aşadar, o mare greutate la stomac şi un gol imens în creier. "Aşputea foarte bine sămăcălugăresc – se gândi el – numai căla mânăstirea lui Gorenfiot prea ar fi toate dupăpofta inimii mele, în timp ce într-o altămânăstire n-ar fi îndeajuns; fireşte, rasa călugărească mi-ar oferi cea mai iscusitădeghizare, ce m-ar feri pururea de privirile domnului de Mayenne; ei, fir-ar dracu al dracului, trebuie sămai existe şi alte mijloace decât tertipuri vulgare: săcăutăm. Am citit undeva, într-o carte, care, ce-i drept, nu se aflăîn biblioteca lui Gorenfiot: Quaere et inventies8." Chicot se apucădeci săcaute şi iatăce găsi. Pentru vremea aceea, era un lucru încăinedit. 7 8

Vinul bun înveseleşte inima omului. Cautăşi născoceşte

I se destăinui lui Gorenfiot, rugându-l să-i scrie regelui ceea ce-i va dicta el. Gorenfiot se înduplecăanevoie, ce-i drept, dar se înduplecătotuşi în cele din urmăşi-i scrise monarhului căChicot se retrăsese la stăreţ ie, că amărăciunea pricinuităde faptul căse văzuse nevoit săse despartăde stăpânul său, atunci când acesta se împăcase cu domnul de Mayenne, îi vătămase sănătatea, dar că, oricât încercase săse împotrivească, alungându-şi gândurile negre, durerea fusese mai tare decât voinţ a lui, curmându-i zilele. La rândul său, Chicot îi scrisese şi el o epistolăregelui. Epistola, datatădin 1580, era alcătuitădin cinci paragrafe. Fiecare din aceste paragrafe părea săfi fost aşternut pe hârtie la intervale de câte o zi, pe măsurăce boala înainta. Primul era scris şi semnat de o mânăîncăsigurăpe mişcările sale. Scrisul celui de-al doilea era şovăielnic, iar iscălitura, deşi destul de citeaţ ăîncă, era tremurată. La sfârşitul celui de-al treilea nu apucase săsemneze decât Chic... Ch... la sfârşitul celui de-al patrulea. În fine, cel de-al cincilea se încheia cu un C... lângăcare se întindea o patăde cerneală. Pata aceea lăsatăde mâna unui muribund copleşise de durere inima monarhului. Aşa se explicăde ce se arătase atât de convins căChicot nu putea fi decât o nălucire sau un strigoi. Am fi dorit săputem transcrie în întregime scrisoarea lui Chicot, dar cum Chicot era, ca săfolosim un termen din zilele noastre, un om foarte excentric, şi cum stilul este oglinda omului, se cuvine săspunem că stilul său epistolar, îndeosebi, era atât de excentric, încât nu ne încumetăm săreproducem aceastămisivă, oricât de puternic ar fi efectul pe care-l putem sconta. O veţ i putea citi însăîn memoriile lui L'Étoile. Este datatădin 1580, aşa cum am arătat, "anul marilor încornoraţ i", ca să folosim cuvintele lui Chicot. În josul paginii erau câteva rânduri pe care Gorenflot le adăugase pentru "a bate fierul cât e cald", mărturisindu-i regelui că, de când prietenul său se stinsese din viaţ ă, începuse a urî stăreţ ia din Beaune şi c-ar fi vrut mai degrabăsăvinăla Paris. Mai cu seamăacest post-scriptum îi dăduse multăbătaie de cap lui Chicot, care, cu chiu cu vai, reuşise în cele din urmăsă-l smulgădin vârful degetelor lui Gorenflot. Spre deosebire de el, Gorenflot se simţ ea minunat de bine la Beaune, întocmai ca şi Panurge. Egumenul îi argumenta lui Chicot cu o voce tânguitoare că, de obicei, vinurile sunt cu prisosinţ ăbotezate când nu le iei de la obârşia lor ca săle poţ i alege pe sprânceană. Chicot însăcăutăsă-l împace, făgăduind cucernicului stareţcăva

veni el însuşi în fiecare an pentru a-i face rost de o provizie îndestulătoare de vinuri de Bourgogne de Volnay şi de Chambertin, şi cum în aceastăprivinţ a ca în atâtea altele încă, Gorenflot recunoştea priceperea deosebităa lui Chicot, se lăsăîn cele din urmăînduplecat de stăruinţ ele prietenului său. La rândul său, răspunzând la scrisoarea trimisăde Gorenflot şi la cuvintele de rămas bun pe care i le adresase Chicot în pragul morţ ii, regele scrisese cu propria lui mână: Preasfinşia ta veşi avea grijşa hşrşzi o creştineascşşi poeticş îngropşciune sşrmanului Chicot, pe care îl regret din toatşinima, cşci era nu numai un prieten credincios, dar şi un vrednic gentilom, cu toate cşn-a reuşit niciodatşsşdescurce spişa neamului sşu decât pânşla strşbunici. Îl veşi împodobi cu flori şi-i veşi cşuta un loc de veşnicşodihnşîn bştaia soarelui, pe care-l iubea cu atâta râvnş, fiind de felul sşu din partea de miazşzi a Franşei. Cât priveşte pe domnia voastrş, a cşrui mâhnire înşeleg a o cinsti precum se cuvine, cu atât mai mult cu cât şi eu o împşrtşşesc, veşi pşrşsi, potrivit dorinşei pe care mi-aşi mşrturisit-o, stşreşia domniei voastre din Beaune. Am prea mare trebuinşşde oameni credincioşi şi de slujitori de ispravşpentru a vşîngşdui sşrşmâneşi departe de mine. Drept care vşnumesc superior la mânşstirea iacobinilor, lşcaşul domniei voastre aflându-se în apropiere de poarta Saint-Antoine, cartier pe care rşposatul nostru prieten îl îndrşgea cu osebire. Preaîndatoratul sfinşiei voastre, Henric, care doreşte sşnu-l uitaşi în cucernicele voastre rugşciuni. Văputeţ i închipui ce ochi mari făcu egumenul în faţ a acestei scrisori scrise în întregime de mâna unui monarh, cât de tare se minună de geniala iscusinţ ăa lui Chicot şi cât de grabnic se pregăti să-şi ia zborul spre onorurile ce-l aşteptau. Căci, dacăvămai amintiţ i, râvna măririlor făcuse încămai de mult săîncolţ eascăîndărătnicii săi lăstari în inima lui Gorenflot, al cărui prenume, de altfel, Modeste, şi care, de când fusese numit superior la Beaune, se chema dom Modeste Gorenflot. Totul se petrecuse dupădorinţ a suveranului, ca de altminteri şi dupădorinţ a lui Chicot. Un mănunchi de scaieţ i menit a înfăţ işa, fizic şi alegoric totodată, rămăşiţ ele pământeşti ale lui Chicot, fusese înmormântat la soare, printre flori, sub un butuc de viţ ăde toatăfrumuseţ ea; pe urmă, dupăce trecuse pe lumea cealaltăşi fusese îngropat în chip simbolic, Chicot îl ajutase pe Gorenflot să-şi strângăcalabalâcul şi săse mute. Dom Modeste fusese înscăunat cu mare falăla mânăstirea iacobinilor. Chicot aşteptase apoi săcoboare noaptea pentru a intra pe furişîn Paris.

Cumpărase în preajma porţ ii Bussy o căsuţ ăcu trei sute de scuzi, şi când îi venea chef să-l vadăpe Gorenflot, avea la îndemânătrei drumuri între care putea săaleagă: unul mai scurt, care trecea prin oraş, un altul pe malul apei şi, în sfârşit, cel de-al treilea, care era şi cel mai sigur, pe sub zidurile Parisului. Chicot, care avea o fire visătoare, îl alegea de obicei pe cel de pe malul Senei; şi cum pe atunci fluviul nu ajunsese încăsăfie ferecat între pereţ i de piatră, undele, precum spune poetul, lingeau ţ ărmurile-i largi, de-a lungul cărora, în nopţ ile senine cu lunăplină, locuitorii cetăţ ii aveau deseori prilejul săvadăprofilându-se umbra şuie a lui Chicot. Dupăce se statornici la el acasăşi-şi schimbănumele, Chicot, se îngriji să-si schimbe şi înfăţ işarea: se numea, aşadar, Robert Briquet, dupăcum ştim, şi se obişnuise săumble puţ in cocârjat; pe urmă, din pricina frământărilor şi necazurilor ce se ţ inuserălanţvreo cinci-şase ani, începuse săpleşuvească, aşa căpărul său creţşi negru de odinioară se retrăsese încetul cu încetul, întocmai ca marea în timpul refluxului, de pe frunte spre ceafă. Pe de altăparte, aşa cum am spus, Chicot se îndeletnicise îndeaproape cu arta îndrăgităcu atâta râvnăde mimii din vechime, artă ce tinde sămodifice, cu ajutorul unor grimase savant ticluite, mişcările fireşti ale muşchilor feţ ei şi jocul obişnuit al fizionomiei. Datorităacestei sârguincioase ucenicii, privit la lumina zilei, Chicot reuşea săfie, atunci când îşi dădea osteneala, un Robert Briquet sadea, adicăun om a cărui gurăera lăbărţ atăpânăla urechi, a cărui bărbie se încârliga cu nasul şi ai cărui ochi priveau atât de cruciş, căţ i se făcea părul măciucă; toate astea fărănici un fel de schimonoseli, spre încântarea celor ce gustau asemenea prefaceri, căci din prelungă, colţ uroasăşi vicleană, figura lui devenise lătăreaţ ă, râzătoare, nătângăşi smerită. În schimb, Chicot nu avusese cum săscurteze braţ ele sale lungi cât o zi de post şi picioarele lui de-o poştă; dar cum era grozav de iscusit, îşi încovoiase spinarea, aşa cum am arătat, încât braţ ele sale păreau acum tot atât de lungi ca şi picioarele. Îndeletnicindu-se cu aceste exerciţ ii fizionomice, Chicot avu grijă totuşi sănu aibălegături cu nimeni. Într-adevăr, oricât de mlădii ar fi fost mădularele lui, nu putea totuşi sărămânăo veşnicie în aceastăpoziţ ie. Cum şi-ar fi îngăduit, bunăoară, săumble cocârjat la amiază, când fusese drept ca bradul la orele zece, şi ce motiv ar fi putut scorni spre a se justifica în ochii unui prieten care l-ar fi văzut schimbându-şi într-o clipăînfăţ işarea dacă, plimbându-se cu el, ar fi întâlnit întâmplător o mutrăsuspectă? Robert Briquet se hotărî deci săducăo viaţ ăsinguratică, viaţ ăcare, de altfel, era pe placul său, singura lui distracţ ie fiind săse abatăuneori pe la Gorenflot pentru a deşerta pânăla ultima cupăfaimosul vinaţdin 1550 pe care cuviosul egumen se ferise, bineînţ eles, să-l lase de izbelişte în beciurile mânăstirii din Beaune.

Din păcate însă, sufletele de rând sunt supuse prefacerilor la fel ca şi sufletele alese: de la o vreme, Gorenflot se schimbăşi el, dar nu ca înfăţ işare. Cel ce ţ inuse cândva în mâini soarta sa se afla acum în puterea şi la cheremul său. Faptul căChicot venea săcineze la stăreţ ie i se păru un fel de servitute din partea lui Chicot şi, din momentul acela, Gorenflot ajunse săaibăo părere mult prea bunădespre sine şi nu îndeajuns de bunădespre Chicot. Văzând schimbarea petrecutăcu prietenul său, Chicot nu se simţ i câtuşi de puţ in jignit: cele pe care le întâmpinase în preajma regelui Henric îl căliserăîndeajuns pentru a-şi însuşi aceastăfilozofie. Se strădui doar săfie mai cumpătat ca înainte şi atâta tot. În loc săse ducă din douăîn douăzile la stăreţ ie, se învrednici sămeargădoar o datăpe săptămână, apoi din douăîn douăsăptămâni şi, în sfârşit, numai o singurădatăpe lună. Gorenflot era însăatât de plin de sine, încât nici măcar nu băgăde seamă. Chicot era prea filozof ca sămai poatăfi susceptibil; se mulţ umi deci sărâdăpe sub mustaţ ăde nerecunoştinţ a lui Gorenflot şi să-şi scarpine nasul şi bărbia, dupăbunul său obicei. "Apa şi timpul – îşi spuse el – sunt cele mai puternice maluri pe care le cunosc: unul sfărâmăstâncile, iar celălalt amorul-propriu. Săavem răbdare." Şi îşi struni răbdarea, aşteptând. Era tocmai în aşteptare când se întâmplau evenimentele istorisite mai înainte şi în ţ esătura cărora i se păru a întrevedea unele elemente neprevăzute ce prevestesc de obicei marile cataclisme politice. Aşadar, Chicot, simţ ind cămonarhul său, la care ţ inea la fel de mult ca şi pânăatunci, deşi plecat din lumea celor vii, era pândit, în vârtejul evenimentelor ce urmau săse petreacă, de anumite primejdii aidoma celor de care îl ferise odinioară, se gândise săi se arate în chip de strigoi şi, ca atare, să-i proroceascăviitorul. Am văzut însăcăvestea apropiatei sosiri a domnului de Mayenne, veste cuprinsăca într-un răvaşîn istorisirea lui Joyeuse şi pe care Chicot, cu isteţ imea lui de maimuţ ă, o scosese în vileag, îl convinsese pe Chicot sătreacădin ipostaza de strigoi în cea de fiinţ ăînsufleţ ităşi să schimbe rolul de profet cu cel de ambasador. Şi acum când, ceea ce putea săparăneguros în povestirea noastră a fost pe deplin limpezit, cu îngăduinţ a cititorilor vom căuta să-l întâlnim din nou pe Chicot la ieşirea lui din palat şi să-l însoţ im pânăla el acasă, în Piaţ a Bussy.

XVII SERENADA

De la palatul Luvru şi pânăla locuinţ a lui, Chicot nu avea un drum prea lung de făcut. Coborî deci pe ţ ărm şi porni săstrăbatăSena în curmezişcu o luntre micăpe care o conducea singur şi cu care venise de pe malul celălalt, de la poalele turnului Nesle, lăsând-o apoi pironităde cheiul pustiu al palatului. "Ce curios – îşi spunea el în timp ce vâslea privind ferestrele palatului, dintre care una singură, cea de la iatacul regelui, rămăsese luminată, deşi era o orătârzie din noapte – ce curios când te gândeşti că, dupăatâţ ia ani, Henric a rămas tot aşa cum îl ştiam; alţ ii au crescut în vremea asta, alţ ii s-au prăbuşit, iar alţ ii au murit, pe când el este aidoma cum a fost, doar cu câteva cute mai mult pe obraz şi în inimă, atâta tot; pururi aceeaşi fiinţ ăslabăde înger şi deosebităde restul oamenilor, bizarăşi plinăde poezie totodată; pururi acelaşi suflet egoist, obişnuit să cearăîntotdeauna mai mult decât i se poate da: prietenie celor indiferenţ i, dragoste celor ce-i sunt prieteni, credinţ ăcelor ce-l iubesc, şi cu toate astea nespus de trist, biet rege, nefericit monarh mai trist decât oricare alt om de pe cuprinsurile ocârmuite de el. Într-adevăr, sunt singurul, cred, care a cercetat mai adânc amestecul acesta atât de ciudat de dezmăţşi de căinţ ă, de nelegiuire şi de superstiţ ie, tot aşa cum sunt singurul care cunoaşte pe de rost Luvrul, prin galeriile căruia atâţ ia favoriţ i s-au perindat în drum spre mormânt, spre surghiun sau spre deplina uitare: dupăcum tot eu sunt singurul care ştie săumble şi săse joace fărăa întâmpina nici o primejdie cu aceastăcoroanăce arde ca jeraticul gândurile atâtor oameni, pentru ca în cele din urmăsăle ardă şi degetele." Chicot scoase un oftat mai mult filozofic decât trist şi porni sătragă mai vârtos la lopeţ i. "Ia te uită– îşi aminti el deodată– regele n-a pomenit nimic despre bani când mi-a vorbit de plecare: trebuie sămăsimt măgulit că-mi arată atâta încredere; asta dovedeşte c-am rămas prieteni." Şi Chicot începu sărâdăpe tăcute, aşa cum râdea el îndeobşte; apoi, încordându-se pentru ultima oarăasupra vâslelor, împinse luntrea spre ţ ărmul acoperit cu nisip fin şi o trase pe uscat. Pe urmă, dupăce legăbotul luntrei de un ţ ăruşcu un nod pe care numai el ştia să-l facăşi care, în acele vremuri nevinovate – bineînţ eles, în comparaţ ie cu cele de azi – era o chezăşie destul de temeinică, se îndreptăspre locuinţ a lui, care se afla, precum am spus, doar la vreo douăbătăi de muschetăde malul apei. În clipa când apucăpe strada Augustinilor însă, fu nespus de uimit şi, mai cu seamă, intrigat auzind un zvon de instrumente muzicalo şi o unduire de glasuri ce împânzeau cu sunete armonioase întreg cartierul, atât de paşnic de obicei la ora aceea târzie. "Se vede că-i vreo nuntăprin partea locului – se gândi el în primul moment. Ei, fir-ar săfie, când ziceam c-o săapuc şi eu sădorm barem cinci ceasuri, vrând-nevrând trebuie săstau cu ochii deschişi, deşi

numai de nuntănu-mi arde." Apropiindu-se de locuinţ a lui, văzu pâlpâind o luminăputernicăîn geamurile puţ inelor case risipite ici-colo de-a lungul străzii; lumina aceea învolburatăera răspândităde vreo douăsprezece torţ e purtate de tot atâţ ia paji sau feciori de casă, în timp ce un grup de douăzeci şi patru de muzicanţ i dirijaţ i de un italian năbădăios cântau de mama focului din viole, psalterioane, sistre, rebecuri, lăute, surle şi tobe. Armata aceasta de scandalagii era rânduităcu tot şartul în faţ a unei case pe care Chicot o recunoscu, spre marea lui nedumerire, ca fiind chiar locuinţ a sa. Generalul invizibil care conducea aceastămanevrăîi aşezase pe muzicanţ i şi pe paji cu faţ a către casa lui Robert Briquet şi cu ochii aţ intiţ i asupra ferestrelor lui, în aşa fel încât toţ i cei ce se aflau acolo păreau cănu sunt însufleţ iţ i, nu respiră, nu trăiesc decât pentru această contemplare. Chicot rămase locului un moment, privind, împietrit de uimire, toatăacea desfăşurare şi ascultând harababura ce se iscase. Pe urmă, plesnindu-se peste coapse cu mâinile-i ciolănoase, îşi spuse: "Nu se poate, trebuie săfie o încurcăturăla mijloc; nu-mi vine să cred căoamenii ăştia fac atâta tevaturănumai şi numai de dragul meu". Mai făcu deci câţ iva paşi şi se amestecăîn droaia de curioşi ce se strânseserăla faţ a locului, ademeniţ i de îmbierile serenadei, şi, uitându-se cu luare-aminte jur împrejur, se încredinţ ăcălumina torţ elor se răsfrângea numai supra casei sale, dupăcum tot freamătul acela armonios se revărsa asupra ei; din câtălume se afla acolo, nimeni nu părea săse sinchiseascănici de casa de peste drum, nici de locuinţ ele învecinate. "Într-adevăr – se dumeri Chicot – acum îmi dau seama că-i pentru mine: te pomeneşti că-i voi fi căzut cu tronc mai ştiu eu cărei prinţ ese!" Totuşi aceastăipoteză, oricât l-ar fi măgulit, nu i se păru destul de convingătoare lui Chicot. Se întoarse către casa ce se afla în faţ a locuinţ ei sale. Numai douădintre ferestrele ei erau neoblonite, amândouăla etajul al doilea, şi scăpărau când şi când fulgerate de lumina torţ elor; atâta bucurie mai avea şi ea, biata clădire, lipsită, cum părea săfie, de vedere şi văduvităde orice chip omenesc. "Se vede căăştia dinăuntru dorm buştean – spuse Chicot – bată-i să-i bată! O dăndănaie ca asta ar scula şi morţ ii în picioare!" În timp ce Chicot îşi punea fel şi fel de întrebări la care tot ei răspundea, orchestra îşi continua concertul ca şi cum ar fi cântat în faţ a unei adunări de regi şi de împăraţ i. — Dacănu te superi, prietene – îl iscodi Chicot pe unul dintre făclieri – n-ai putea să-mi spui dumneata, rogu-te, pentru cine cântă muzica asta? — Pentru cetăţ eanul care stăaici – răspunse feciorul arătând spre casa lui Robert Briquet.

"Pentru mine – se gândi Chicot – va săzicătot pentru mine!" Chicot îşi făcu loc prin mulţ ime, crezând căva putea citi dezlegarea acestei enigme pe mânecile sau pe pieptul pajilor, dar orice blazon fusese cu îngrijire ascuns sub un fel de pelerinăcenuşie ca zidurile. — Al cui eşti, prietene? întrebăChicot pe un toboşar care-şi sufla în degete ca săşi le dezmorţ ească, neavând nimic de făcut în momentul acela. — Al cetăţ eanului care stăaici – îi răspunse muzicantul, arătând cu bagheta spre locuinţ a lui Robert Briquet. "Măi săfie! se gândi Chicot. Aşadar, nu numai c-au venit aici pentru mine, dar sunt chiar ai mei. Din ce în ce mai bine! În sfârşit, vom vedea ce-o mai fi." Şi aşternându-şi pe faţ ăcea mai migăloasăschimonositurăpe care fu în stare s-o ticluiască, începu sădea din coate, înghiontind în dreapta şi-n stânga paji, lachei şi muzicanţ i pentru a-şi croi drum spre uşa de la intrare, străduinţ ăpe care cu chiu cu vai izbuti s-o ducăla bun sfârşit, iar când ajunse acolo, scăldat în luminăşi înconjurat de făclieri, scotoci în buzunar, scoase cheia, descuie uşa şi, dupăce intrăînăuntru, o închise la loc şi împinse zăvoarele. Pe urmă, urcându-se sus, la etaj, scoase în balcon un jilţde piele pe care se aşezăla largul său, cu bărbia sprijinităde balustradăşi, fărăa se sinchisi câtuşi de puţ in de râsetele cu care fusese întâmpinatăivirea lui, glăsui: — Domnilor, sunteţ i siguri cănu v-aţ i înşelat şi cătrilurile, cadenţ ele şi ruladele domniilor voastre îmi sunt într-adevăr hărăzite mie? — Sunteţ i jupân Robert Briquet? întrebăconducătorul orchestrei. — În carne şi oase. — Înseamnădeci căsuntem la porunca domniei voastre, domnule – răspunse italianul, făcând cu bagheta un semn ce dezlănţ ui o nouă învolburare melodioasă. "Zău dacămai înţ eleg ceva!" se minunăîn sinea lui Chicot, plimbându-şi privirile iscoditoare peste capetele mulţ imii şi peste casele din vecinătate. Toatăsuflarea din împrejurimi ieşise la ferestre sau în pragul caselor ori se amestecase cu grupurile de cască-gurăce zăboveau în faţ a uşii sale. Jupân Fournichon, nevastă-sa, împreunăcu tot alaiul celor Patruzeci şi Cinci, femei ,copii şi lachei, ticseau toate ferestrele hanului La Spada Mândrului Cavaler. Numai clădirea de peste drum era întunecatăşi mutăca un mormânt. Chicot scotocea peste tot cu privirile căutând dezlegarea acestei încâlcite cimilituri, când i se păru deodatăcăîntrezăreşte sub streaşina de la intrare, printre rosturile pardoselii balconului, la câteva palme sub tălpile sale, un bărbat înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, cu o

pălărie neagrăcu panăroşie pe cap şi o spadălungăla şold, bărbat care, socotind cănu-l poate vedea nimeni, sorbea din ochi casa de peste drum, casa aceea pustie şi tăcutăîn care nu se simţ ea nici un fior de viaţ ă. Când şi când, şeful orchestrei îşi părăsea îndeletnicirile pentru a schimba cu dânsul câteva cuvinte în şoaptă. Chicot îşi dădu numaidecât seama cătâlcul împrejurării de faţ ăse afla acolo şi căpălăria neagrăascundea chipul unui gentilom. Din clipa aceea, toatăatenţ ia lui se îndreptăasupra necunoscutului; aşa cum şedea rezemat de parmalâcul balconului, ochiul său avea o largăprivelişte, putând săobserve cu înlesnire tot ce se petrecea în stradă, ca şi sub streaşina de la intrare; reuşi deci să pândeascăfiece mişcare a personajului misterios, chibzuind căcel dintâi gest nesocotit pe care avea să-l facăîi va da în vileag trăsăturile feţ ei. La un moment dat, în timp ce Chicot era numai ochi, absorbit de cercetările sale, un călăreţînsoţ it de doi scutieri se ivi în colţ ul străzii şi începu săloveascăde zor în dreapta şi-n stânga cu o nuia, alungându-i pe curioşii care stăteau pironiţ i locului, căscând gura la muzicanţ i. "Domnul de Joyeuse!" murmurăChicot, recunoscându-l pe marele amiral al Franţ ei, în chip de călăreţ , încălţ at cu cizme şi împintenat din porunca regelui. Dupăce droaia de gură-cascăfu împrăştiată, muzica încetăsămai cânte. Şeful de orchestrăle făcuse probabil semn muzicanţ ilor săse oprească. Călăreţ ul se apropie de gentilomul ascuns sub streaşină. — Ei, Henri – îl întrebăel – ce veste-poveste? — Nimic, frăţ ioare, nimic. — Nimic? — Da, nimic, nici măcar nu s-a arătat la faţ ă. — Puşlamalele astea n-au făcut destul tărăboi? — Ba cred c-au spart urechile tuturor vecinilor. — N-au strigat în gura mare, aşa cum au fost muştruluiţ i, c-au venit săcânte în cinstea cetăţ eanului care stăaici? — Dimpotrivă, au urlat atât de tare, încât uite-l c-a ieşit în balcon săasculte serenada. — Şi domniţ a tot nu s-a arătat? — Nici ea, nici altcineva din casă. — Ideea, totuşi, cred căera destul de iscusită– rosti Joyeuse, contrariat. Putea foarte bine, fărăca nimeni săi-o ia în nume de rău, să se foloseascăde acest prilej, aşa cum au făcut atâţ ia oameni de treabă, şi săasculte concertul dat în cinstea vecinului său. Henri clătinădin cap. — Se vede căn-o cunoşti, frăţ ioare! spuse el. — Ba da, ba da, o cunosc; mai bine zis, cunosc toate femeile, şi cum şi dânsa se numărăprintre ele, nu trebuie deci săne pierdem curajul. — O, Doamne, frăţ ioare, îmi spui asta fărănici un pic de curaj! — Nicidecum, numai că, începând de azi, în fiecare searăcetăţ eanul

care şade aici va fi răsfăţ at cu câte o serenadă. — Şi dacădânsa o săse mute? — Păi de ce, dacănu scoţ i un cuvânt, dacănu arăţ i că-i vorba de ea, dacărămâi mai departe ascuns? Ce-a spus cetăţ eanul când a văzut căi se face atâta curte? —Aţ inut o cuvântare orchestrei. Ah, uite, frăţ ioare, uite căi-a venit iar chef săvorbească. Într-adevăr, Briquet, care se hotărâse sălămureascălucrurile pe deplin, se ridicase în picioare pentru a-l descoase din nou pe şeful de orchestră. — Dar taci odată, omule, şi intră-n casă! strigăAnne, mânios. Ţi-am cântat doar serenada, ce dracu mai vrei acum! Stai liniştit! — De cântat mi-aţ i cântat-o – răspunse Chicot cu cea mai desăvârşităamabilitate – aşvrea totuşi săştiu cel puţ in cui era închinată serenada pe care mi-aţ i cântat-o. — Fetei dumitale, nătărăule! — Nu văfie cu supărare, domnule, dar eu n-am nici o fată. — Nevestei dumitale, atunci. — Numai că, slavăDomnului, nu sunt însurat. — Atunci, chiar dumitale în persoană. — Da, da, ţ ie, şi dacăn-ai de gând săintri în casă... Imbinând cuvântul cu fapta, Joyeuse îşi îndeplini ameninţ area şi îşi repezi calul asupra balconului în care şedea Chicot, dând iama prin muzicanţ i. — Păcatele mele! strigăChicot. Păi dacămuzica asta era pentru mine, cui, Doamne iartă-mă, i-a căşunat să-mi striveascămuzicanţ ii? — Zevzec bătrân! scrâşni Joyeuse, înălţ ând privirile. Dacănu-ţ i vâri mai degrabămutra aia pocităîn cuibul tău de croncănitoare, muzicanţ ii au să-şi spargălăutele în capul tău. — Bietul om! Lasă-l în pace, frăţ ioare! spuse du Bouchage. Îţ i dai seama cătrebuie săfie tare mirat, sărmanul! — Şi de ce săfie mirat, lua-l-ar dracu?! Vezi bine doar că, dacăs-ar încinge o încăierare, poate căs-ar învrednici, în sfârşit, săiasăcineva la fereastră; prin urmare, să-l zvântăm în bătaie pe cetăţ eanul nostru, să-i dăm foc casei la nevoie, numai săfacem ceva, drăcia dracului, săfacem ceva! — Te rog din suflet, frăţ ioare – spuse Henri – sănu sărim peste cal numai pentru a-i smulge o privire acestei femei. Suntem învinşi, n-avem încotro, trebuie săne lăsăm păgubaşi. Briquet nu scăpase un singur cuvânt din tot acest dialog ce reuşise sălumineze pe deplin ideile lui atât de încâlcite; cunoscând, aşadar, năbădăile celui care voia să-l ia în tărbacă, îşi făcea în gând pregătirile de apărare. Joyeuse însă, lăsându-se convins de argumentele lui Henri, nu mai stărui şi porunci tuturor săplece: paji, valeţ i şi muzicanţ i, în frunte cu

iscusitul maestro. Pe urmă, luându-l pe fratele său deoparte, îi mărturisi: — Sunt disperat; parcă-i un făcut, totul ne stăîmpotrivă. — Ce vrei săspui? — Nu mai am timp să-ţ i dau o mânăde ajutor. — Într-adevăr, eşti îmbrăcat ca de drum, acum abia bag de seamă. — Trebuie săplec în noaptea asta la Anvers: regele mi-a încredinţ at o solie. — Când ţ i-a încredinţ at-o? — Chiar astă-seară. — O, Doamne! — Vino cu mine, zău, vino! Henri lăsăbraţ ele să-i cadă. — Îmi porunceşti, frăţ ioare? întrebăel, pălind numai la gândul c-ar putea fi silit săplece. Anne făcu un gest. — Dacă-mi porunceşti – adăugăHenri – măsupun. — Nu-i decât o rugăminte, du Bouchage, atâta tot. — Îţ i mulţ umesc, frăţ ioare. Joyeuse dădu din umeri. — Aşface orice pofteşti, Joyeuse, dar, vezi tu, dacăaşfi cumva nevoit săpărăsesc obiceiul de a-mi petrece nopţ ile pe strada asta, dacă nu mi-ar mai fi dat săprivesc fereastra asta... — Atunci? — Aşmuri! — Eşti nebun, sărmane! — Inima mea este acolo, măînţ elegi, frăţ ioare? zise Henri, întinzând mâna spre casa din faţ ă. Acolo este viaţ a mea; cum vrei sămai trăiesc, dacă-mi smulgi inima din piept? Ducele îşi încrucişăbraţ ele, mocnind în sine o mânie amestecatăcu milă. Îşi muşcămustăcioara şi, dupăce rămase pe gânduri câteva clipe, rosti într-un târziu: — Dacătata te-ar ruga, Henri, săte laşi pe mâna lui Miron, care nu este numai medic, dar în aceeaşi măsurăşi filozof... — I-aşrăspunde cănu sunt câtuşi de puţ in bolnav, cămintea mi-e teafărăsi căMiron nu poate lecui suferinţ ele dragostei. — N-am încotro, trebuie sămăînclin în faţ a părerilor tale, Henri; la urma urmei însă, de ce mi-aşface sânge rău? Femeia aceasta este totuşi femeie, iar tu, la rândul tău, eşti îndeajuns de stăruitor, aşa cănu văd pentru ce ne-am pierde speranţ a, iar când am sămăîntorc, sunt convins c-am săte găsesc zburdând, cu cântecul pe buze, mai voios şi mai sprinţ ar decât mine. — Da, da, frăţ iorul meu drag – încuviinţ ătânărul, strângând mâinile prietenului său – da, am sămălecuiesc, da, am săfiu fericit şi am săzburd voios; îţ i mulţ umesc pentru prietenia pe care mi-o

dovedeşti, îţ i mulţ umesc! Este tot ce am mai de preţpe lume. — Dupădragostea ta. — Dar mai presus decât viaţ a mea. Mişcat pânăîn adâncul sufletului, deşi părea săfie un om uşuratic, Joyeuse se grăbi să-i taie vorba fratelui său. — Mergem? spuse el. Torţ ele s-au stins, precum vezi, muzicanţ ii şi-au luat instrumentele la spinare, iar pajii au purces la drum. — Du-te, frăţ ioare, du-te căvin şi eu îndată– spuse du Bouchage, care se gândea cu jale cătrebuie săpărăseascăstrada. — Înţ eleg – răspunse Joyeuse – vrei să-ţ i iei rămas bun de la fereastră, ai dreptate. Atunci ia-ţ i rămas bun şi de la mine, Henri. Henri încolăci cu braţ ele grumazul fratelui său, care se aplecase să-l îmbrăţ işeze. — Nu – îi spuse el – am săte petrec pânăla barieră. Aşteaptă-mă încăpuţ in, la o sutăde paşi de aici. Poate căs-o îndura, în sfârşit, săse arate, crezând cănu mai e nimeni pe stradă. Anne îşi mânăcalul spre alaiul ce-l aştepta ceva mai încolo. — Haideţ i – îi îndemnăel – nu mai avem nevoie de voi deocamdată; puteţ i pleca. Făcliile se pierdurăîn noapte, sporovăiala muzicanţ ilor şi râsetele pajilor se stinserăcu încetul, ca şi ultimele suspine smulse violelor şi lăutelor la atingerea degetelor ce se rătăceau din întâmplare pe strune. Henri privi pentru ultima oarăcasa, înălţ ăo ultimărugăminte către ferestrele ei şi, în sfârşit, se urni din loc, întorcând mereu capul înapoi, şi porni agale dupăfratele său, înaintea căruia mergeau cei doi scutieri. Văzând căamândoi tinerii plecaserăîmpreunăcu alaiul lor de muzicanţ i, Robert Briquet chibzui căsosise clipa când trebuia săse producădeznodământul acestei scene, dacă, bineînţ eles, aceastăscenă era sortităsăaibăun deznodământ. Drept care, socoti de cuviinţ ăsăse retragăîn chip zgomotos din balcon şi săînchidăferestrele. Câţ iva gură-cascăse încăpăţ ânarătotuşi sărămânămai departe locului, neclintiţ i; dupăzece minute, însă, şi cel mai îndărătnic dintre ei îşi luase tălpăşiţ a. Între timp, Robert Briquet se urcase pe acoperişul casei sale împodobit cu fel de fel de cioplituri în lemn, ca nişte dantele, aşa cum sunt îndeobşte acoperişurile locuinţ elor flamande, şi se ascunse îndărătul unuia din aceste ornamente spre a priveghea ferestrele de peste drum. Îndatăce se stinse orice zgomot în stradă, când nu se mai auzi nici zvon de lăute, nici tropot de paşi, nici freamăt de glasuri, îndatăce totul intrăpe făgaşul obişnuit, una dintre ferestrele de la etaj ale casei misterioase se deschise pe furişşi cineva scoase capul afarăcu băgare de seamă. — Nu mai e nimeni – spuse în şoaptăun glas de bărbat – deci nu mai e nici un pericol. Pesemne căcineva a vrut să-i facăo farsăvecinului

nostru; puteţ i ieşi din ascunzătoare, doamnă, şi coborî în iatacul domniei voastre. Spunând acestea, bărbatul închise fereastra, scăpărăamnarul şi, aprinzând un felinar, îl încredinţ ăcuiva care aştepta cu mâna întinsă să-l primească. Chicot se uităatât de încordat, că-i ieşiserăochii din cap. Dar abia apucăsăîntrevadăchipul palid şi neasemuit de frumos al femeii care primise felinarul, abia reuşi săsurprindăprivirea blajinăşi tristăschimbatăîntre slujitor şi stăpână, căpăli deodatăla faţ ăşi simţ i un fior îngheţ at lunecându-i prin vine. Tânăra femeie, care nu părea săaibămai mult de douăzeci şi patru de ani, începu a coborî treptele, urmatăde slujitorul său. — Ah – murmurăChicot ca pentru sine, trecându-şi mâna peste frunte ca să-şi şteargăsudoarea şi totodatăca şi cum ar fi vrut săalunge o cumplităvedenie – ah, conte du Bouchage, biet tânăr chipeşşi viteaz, biet îndrăgostit zănatic, geaba tragi nădejde căvei fi voios şi sprinţ ar şi că-ţ i va mai arde vreodatăsăcânţ i! Nu-ţ i rămâne decât săîncredinţ ezi fratelui tău deviza pe care ţ i-ai ales-o, căci de azi înainte nu vei mai spune în veci: hilariter. Coborî apoi în iatacul său, cu fruntea înnegurată, ca şi când s-ar fi afundat în cine ştie ce înfricoşatăvăgăună, în cine ştie ce primejdios abis, şi poposi în întunericul ce domnea în odaie, covârşit, el, cel din urmă, dar şi cel mai deplin, poate, de nebănuita înrâurire a melancoliei ce se revărsa din adâncul acelei case.

XVIII PUNGA LUI CHICOT Chicot îşi petrecu toatănoaptea în jilţ ul său, visând. Visând este cuvântul potrivit, fiindcă, într-adevăr, prin mintea lui se prefirarănu atât gânduri cât vise. A te întoarce în trecut, a vedea luminându-se în fulgerarea unei singure priviri o întreagăepocă, aproape ştearsădin amintire, nu înseamnăa gândi. Chicot sălăşlui toatănoaptea într-o lume pe care o lăsase de mult în urmă, o lume cutreieratăde falnice sau gingaşe umbre pe care privirea femeii palide, aidoma unei candele credincioase, le scosese la lumină, făcându-le săse perinde una câte una prin faţ a ochilor, însoţ ităfiecare de un alai întreg de plăcute sau amarnice amintiri. Chicot, care, întorcându-se de la palat, ofta cu atâta jale după somnul pierdut, nici nu se gândi măcar săse culce. Astfel că, atunci când zorii zilei mijirăcuprinzând vitraliile ferestrei sale, el rosti: — Ceasul fantomelor a trecut, trebuie săne gândim puţ in şi la cei

vii. Se ridicădeci din jilţ , îşi încinse spada, îşi aruncăpe umeri o pelerinăde lânăvişinie dintr-o ţ esăturădeasă, prin care nici cea mai năprasnicăploaie n-ar fi putut săpătrundăşi, înarmat cu nestrămutatul stoicism al înţ eleptului, cercetădintr-o privire chiverniseala pungii sale şi pingelele pantofilor săi. Starea acestora din urmăi se păru lui Chicot în măsurăa înfrunta un război; cât priveşte chiverniseala, se cuvine săzăbovim un pic asupra ei. Vom face deci un popas în desfăşurarea istorisirii noastre, ca să putem vorbi mai amănunţ it despre ea cititorilor. Chicot, om cu o iscusităfantezie, precum îl ştim, scobise grinda ce străbătea de la un capăt la altul casa, fiind nu numai un ornament menit s-o înfrumuseţ eze, deoarece era zugrăvităîn fel şi fel de culori, dar totodatăşi un sprijin ce-i sporea trăinicia, căci avea o grosime de cel puţ in optsprezece degete. În inima acestei grinzi, cu ajutorul unei scobituri adânci de un picior şi jumătate şi largi de vreo şase degete, îşi înjghebase un fel de sipet ai cărui pereţ i adăposteau o mie de scuzi de aur. Chicot, pasămite, îşi făcuse următoarea socoteală: "Una peste alta – chibzuise el – nu cheltuiesc pe zi decât cel mult a douăzecea parte dintr-un scud; aşputea, aşadar, sătrăiesc din agoniseala mea vreo douăzeci de mii de zile în şir. Fireşte, n-o săapuc săle trăiesc chiar pe toate, dar, oricum, cred c-am sămăpot bucura măcar de jumătate din ele, şi pe urmă, pe măsurăce am săîmbătrânesc, nevoile, şi, o datăcu ele, şi cheltuielile, vor creşte, căci cu cât viaţ a se împuţ inează, cu atât bunăstarea se cade săsporească. Aşa căîmi rămân vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de ani încheiaţ i de trăit. SlavăDomnului, cred că-mi ajunge". Prin urmare, pe temeiul socotelilor pe care şi le făcuse, aşa cum am arătat mai sus, Chicot se putea considera unul dintre cei mai bogaţ i rentieri din Paris, şi credinţ a într-un viitor liniştit îi dădea un fel de mândrie. Nu pentru căChicot ar fi fost cărpănos, dimpotrivă, atâta timp doar se dovedise mână-spartă; îi era groazăînsăde sărăcie, ştiind călipsurile apasăca o manta de plumb umerii pe care-i împovăreazăşi căreuşeşte săîncovoaie oamenii cei mai dârzi. În dimineaţ a aceasta deci, socotindu-se cu sine însuşi, Chicot îşi spuse: "Fir-ar săfie! Vremurile-s grele şi n-are rost, cred, săfiu mărinimos. Pentru ce-aşumbla cu mănuşi, tocmai eu, cu Henric? Unde mai pui căbanii aceştia – o mie de scuzi de aur – nici măcar nu i-am primit de la dânsul, ci de la un unchi care-mi făgăduise de şase ori mai mult; ce-i drept, unchiu-meu era burlac. Dacăar fi întuneric afară, m-aş duce săiau o sutăde scuzi din buzunarul regelui, dar s-a luminat de ziuăşi nu măpot bizui decât pe mijloacele mele... şi pe ale lui Gorenflot". Ideea de a-i stoarce câţ iva sunători lui Gorenflot aduse un zâmbet pe buzele vrednicului său prieten.

"Ba nu, zău, aşvrea să-l văd – urmăel să-şi depene gândurile – pe jupân Gorenflot, care-mi datoreazătot huzurul de care se bucurăacum, dacăs-ar încumenta sărefuze o sutăde scuzi prietenului său dat fiind căe vorba să-l slujeascăpe regele care l-a uns superior la iacobini. Ah! suspinăel, clătinând clin cap. Gorenflot nu mai este aşa cum îl ştiam. În schimb, Robert Briquet a rămas tot Chicot. Dar trebuia sămăduc, pare-mi-se, cu noaptea-n cap săiau scrisoarea regelui, faimoasa epistolă menităsăaţ âţ e zâzania la curtea Navarei, şi uite căs-a şi făcut ziuă. Ei, şi? Pânăla urmă, tot o să-mi încapăîn mână, şi dacăGorenflot se va dovedi prea tare de cap ca să-l pot îndupleca, răvaşul acesta va fi cel mai iscusit tertip ce va cădea ca un trăsnet peste scăfârlia lui. Aşadar, să purcedem la drum!" Chicot puse la loc scândura ce oblonea ascunzătoarea, o înţ epeni bătându-i patru cuie, o acoperi cu lespedea respectivă, peste care presărăo pospăialăde colb ca săastupe crăpăturile, apoi, pregătindu-se de plecare, îmbrăţ işăcu o ultimăprivire cămăruţ a în care petrecuse atâtea zile fericite, împlătoşat şi ferit de primejdii ca inima-n piept. Pe urmăîşi aruncăochii asupra casei de peste drum. "De fapt – se gândi el – îndrăciţ ii ăştia de Joyeuse ar putea foarte bine, într-o bunănoapte, sădea foc palatului meu, crezând căîn felul acesta doamna nevăzutăse va arăta poate o clipăla fereastră. Ei, Doamne, păi dacăli se năzare cumva să-mi pârjoleascălocuinţ a, atunci cei o mie de scuzi ai mei numai bine s-ar preschimba într-un lingou de aur. În cazul acesta cred c-ar fi mai cuminte, zău, săîngrop toţ i banii. Fugi încolo! Chiar dacădomnii de Joyeuse mi-ar da foc la casă, regele, oricum, o sămădespăgubească." Şi acum căavea sufletul împăcat, Chicot închise uşa şi luăcu sine cheia, dar ceva mai apoi, când săiasădin casăspre a se îndrepta spre malul apei, îşi zise: "Stai, stai puţ in, s-ar putea ca între timp Nicolas Poulain săvinăpe aici sămăcaute şi, bineînţ eles, plecarea mea o să-l punăpe gânduri, şi atunci... Ei, asta-i acum, nu ştiu ce-o fi cu mine azi, cămăsperii de toate alea ca un iepure. La drum, băiete, la drum!" În clipa în care Chicot încuia uşa de la intrare, cu aceeaşi grijăcu care încuiase uşa camerei sale, zări pe slujitorul doamnei necunoscute stând la fereastră: ieşise probabil săia aer, cu speranţ a căla ceasul acela dis-de-dimineaţ ănu va fi nimeni pe afarăsă-l vadă. Omul, aşa cum am spus, avea chipul sluţ it de o ranăce-i sfârtecase tâmpla stângă, brăzdându-i o jumătate din obraz. Pe de altăparte, una din sprâncene, strâmbatăde lovitura năprasnică, îi acoperea aproape în întregime ochiul stâng, înfundat în orbită. Dar ce curios! În pofida frunţ ii pleşuve şi a bărbii cărunte, avea o privire scăpărătoare, iar obrazul ce-i fusese cruţ at păstra încăo prospeţ ime tinerească. La vederea lui Robert Briquet, care cobora pragul casei, slujitorul se grăbi să-şi punăgluga în cap. Se pregăti tocmai săintre înăuntru, când Chicot îi făcu semn sămai stea. — Vecine – îi strigăChicot – de când cu tămbălăul de ieri, mi s-a

făcut lehamite de casă; aşa căm-am gândit săplec pentru câteva zile la ferma mea. Vrei săfii atât de bun, rogu-te, şi sămai arunci când şi când o privire încoace? — Da, domnule – răspunse necunoscutul – cu dragăinimă. — Şi dacăs-ar întâmpla săvezi niscaiva hoţ i... — Fiţ i pe pace, domnule, am o archebuzăstraşnică. — Mulţ umesc. Totuşi aşmai avea încăo rugăminte la domnia ta, vecine. — Spuneţ i. V-ascult. Chicot păru a măsura din ochi distanţ a ce-l despărţ ea de interlocutorul său. — E un lucru mai gingaş, şi-mi vine greu săstrig de aici în gura mare, dragăvecine – îi mărturisi el. — Cobor îndată– îi răspunse necunoscutul. Într-adevăr, Chicot îl văzu pierind de la fereastră; şi cum, în lipsa slujitorului, avu tot răgazul săse apropie de casă, câteva clipe mai apoi îi auzi paşii îndreptându-se spre ieşire, pe urmăuşa se deschise şi se pomenirăamândoi faţ ă-n faţ ă. De astădatăslujitorul îşi trăsese gluga pânăpeste ochi. — E tare frig azi – spuse el, ca săascundăsau ca sămotiveze aceastăciudatăfereală. — Suflăvântul de te-ngheaţ ă, vecine – răspunse Chicot, silindu-se sănu-şi priveascăinterlocutorul, ca să-l facăsăse simtăîn largul său. — V-ascult, domnule. — Uite despre ce-i vorba – urmăChicot – eu plec. — Mi-aţ i făcut cinstea să-mi spuneţ i acest lucru adineauri. — Da, ştiu, sănu crezi cănu-mi amintesc, numai că, vezi dumneata, plecând, am lăsat nişte bani acasă. — Foarte rău, domnule, foarte rău! Luaţ i-i cu dumneavoastră. — Ba nu: omul se mişcămai greu şi este mai şovăielnic atunci când trebuie săscape nu numai cu viaţ a, dar şi cu punga teafără. Am lăsat deci banii acasă, dar, bineînţ eles, am avut grijăsă-i ascund cât mai bine, atât de bine chiar, încât singurul lucru de care mătem e căs-ar putea să am nenorocul săse aprindăcasa. Dacăs-ar întâmpla una ca asta, fii atât de bun, rogu-te, de vreme ce suntem vecini, şi ia aminte: când o fi să ardăgrinda aceea groasăal cărei capăt cioplit în chip de balaur îi vezi ieşind în afarăacolo, în dreapta, ia aminte, zic, şi scotoceşte dupăaceea în cenuşă. — Ca săvăspun drept, domnule – rosti necunoscutul cu o vădită nemulţ umire – măpuneţ i într-o mare încurcătură. Mărturisirea aceasta se cuvenea săfie făcutămai degrabăunui prieten decât unui om pe care nu-l cunoaşteţ i şi despre care nu ştiţ i nimic. Spunând aceste cuvinte, cerceta cu o privire scânteietoare schimonositura mieroasăîntipărităpe faţ a lui Chicot. — E adevărat cănu te cunosc – răspunse acesta – dar eu am foarte multăîncredere în figurile oamenilor şi, judecând dupăchipul dumitale,

măbizui căeşti un om cinstit. — Vădaţ i seama totuşi, domnule, cămăobligaţ i să-mi iau o mare răspundere. Dar dacă, în cele din urmă, stăpânei mele o săi se urască de atâta muzică, aşa cum vi s-a urât şi domniei voastre, şi o săpoftească săne mutăm? — Atunci înseamnăcănu mai este nimic de făcut – răspunse Chicot – şi-n orice caz n-o să-ţ i cer socotealădumitale, vecine. — Vămulţ umesc pentru încrederea pe care o arătaţ i unui biet necunoscut – spuse slujitorul, înclinându-se. Voi căuta sămăarăt vrednic de ea. Şi făcând o plecăciune în faţ a lui Chicot, intrăîn casă. La rândul său, Chicot îl salutăprietenos şi, în momentul în care omul închise uşa dupăel, şopti ca pentru sine: "Bietul băiat, de astă dată, cu drept cuvânt se poate spune că-i vorba de un strigoi; şi când mă gândesc ce vesel, ce plin de viaţ ăşi ce chipeşera când l-am cunoscut!"

XIX MÂNĂSTIREA IACOBINILOR Stăreţ ia pe care monarhul i-o hărăzise lui Gorenflot drept răsplată pentru credincioasele sale servicii şi, mai cu seamă, pentru verva lui scânteietoare se afla în afara oraşului, la vreo douăbătăi de muschetăde poarta Saint-Antoine. Cartierul din preajma porţ ii Saint-Antoine era un cartier cât se poate de simandicos, cercetat de obraze alese, deoarece regele obişnuia sămeargăadesea la castelul Vincennes, care, la vremea aceea, încăse mai numea pşdurea Vincennes. Ici şi colo, pe drumul ce ducea spre donjon, se aflau câteva mici conace ale unor mari seniori, înconjurate de grădini încântătoare şi de falnice curţ i, ce alcătuiau un fel de apanaj al castelului, găzduind nenumăratele întâlniri unde, cu toate căpe atunci orice târgoveţde rând avea meteahna de a pune ţ ara la cale, ne vom îngădui a spune că discuţ iile politice erau cu cea mai mare grijăocolite. Datoritădeselor perindări încolo şi-ncoace ale curţ ii, drumul acesta dobândise acelaşi prestigiu de care, păstrând bineînţ eles proporţ iile, se bucurăîn zilele noastre şoseaua Champs-Elysées. Trebuie deci sărecunoaştem căera o poziţ ie într-adevăr strălucită pentru stăreţ ia ce se înălţ a măreaţ ăîn dreapta drumului spre Vincennes. Mânăstirea era alcătuitădintr-o serie de clădiri aşezate pe câteşipatru laturile unei curţ i imense, sădităcu pomi, dintr-o grădinăde zarzavaturi în spatele clădirilor şi dintr-o sumedenie de acareturi ce cuprindeau cam tot atâta loc cât vatra unui sat. Douăsute de călugări sălăşluiau în chiliile din fundul curţ ii, pe

latura paralelăcu drumul. În faţ ă, patru ferestre arătoase cu un singur balcon de fier desfăşurat de-a lungul câteşipatru ferestrelor lăsau săpătrundădin plin în apartamentele stăreţ iei aerul, lumina zilei şi viaţ a. Aidoma unui oraşce ar putea fi la un moment dat încercuit, mânăstirea avea la îndemânătoate cele trebuincioase pe moşiile ei din Charonne, din Montreuil şi din Saint-Mandé. Păşunile ei hrăneau o cireadăînfloritoare de cincizeci de boi, nici unul mai mult sau mai puţ in vreodată, şi o turmăde nouăzeci şi nouăde oi, deoarece, fie dupădatină, fie dupăcanoanele scrise, bunurile aflate în stăpânirea cinurilor călugăreşti nu trebuie săatingăcifra de o sută. O clădire deosebităadăpostea la rândul său un număr de nouăzeci şi nouăde porci de rasă, pe care-i creştea cu dragoste şi, mai cu seamă cu mândrie, un cârnăţ ar ales chiar de dom Modeste în persoană. Cinstea aceasta de care cârnăţ arul avea tot dreptul săse simtă măgulit se datora cârnaţ ilor delicioşi, urechilor umplute şi caltaboşilor cu arpagic cu care acesta îndestula odinioarăhanul La Cornul Abundenşei. Dom Modeste, plin de recunoştinţ ăpentru ospeţ ele îmbelşugate de care avusese parte pe vremuri la jupân Bonhommet, înţ elegea să plăteascăîn felul acesta datoriile fratelui Gorenflot. Nu mai e nevoie, cred, săvorbesc de cămări şi de pivniţ e. Livada pe spaliere a mânăstirii, aşezatăcătre răsărit şi miazăzi, dădea nişte piersici, caise şi struguri de toatăfrumuseţ ea; pe de altă parte, din aceste fructe se făceau marmeladăşi dulceţ uri, pregătite de un frate, anume Eusebiu, făuritorul acelui munte de fructe zaharisite pe care primăria Parisului îl oferise celor douăregine cu prilejul ultimului banchet oficial ce avusese loc. Cât priveşte pivniţ a cu vinuri, Gorenfiot o chivernisise prin osârdia lui, secătuind, în schimb, toate pivniţ ele din Bourgogne, căci avea din născare o vădităpreferinţ ăpentru vinul de pe aceste meleaguri, ca toţ i băutorii încercaţ i, care sunt de părere îndeobşte căvinul de Bourgogne este singurul vin adevărat. În sânul acestei chinovii, un rai în toatăputerea cuvântului pentru cei obişnuiţ i să-şi ghiftuiascăstomacul şi sătaie frunzăla câini, într-un apartament somptuos de la primul etaj, al cărui balcon dădea spre drumul mare, îl vom regăsi pe Gorenflot, înzestrat cu o guşăîn plus şi cu acea venerabilăsolemnitate pe care deprinderile unei vieţ i de huzur şi de netulburatătihnăo împrumutăchiar şi celor mai vulgare figuri. Dacăîn sutana-i albăca neaua, cu gulerul negru ce-i încălzeşte umerii largi, Gorenflot nu se mai simte tot atât de stăpân pe gesturile sale pe cât se simţ ea în rasa cenuşie de călugăr, în schimb este mult mai impunător.

Mâna-i lătăreaţ ăca o spadăde berbec se sprijinăpe un in-cvarto 9 pe care-l acoperăcu desăvârşire, picioarele butucănoase se odihnesc pe un încălzitor cu jeratic, mai-mai să-l strivească; braţ ele însăi-au rămas prea scurte ca săse mai poatăîmpreuna pe pântecele voluminos. Cu o clipămai înainte, ornicul tocmai bătuse vestind ceasurile şapte şi jumătate dimineaţ a. Superiorul se sculase ultimul din toatămânăstirea, folosindu-se de canoanele ce îngăduie stareţ ului sădoarmăo orămai mult decât ceilalţ i monahi; îşi continua însăsomnul de noapte într-un jilţîncăpător, cu douărezemătoare de o parte şi de alta a spătarului, şi moale ca o pilotă. Mobilierul camerei în care picoteşte cuviosul abate este mai curând laic decât monahicesc: o masăcu picioare strunjite, acoperităcu un chilim bogat, icoane în care spiritul religios se îmbinăcu galanteria într-un amestec destul de ciudat de dragoste lumeascăşi de cucernicie, amestec pe care nu-l găsim în artădecât în perioada aceasta; blidare, vase de preţ , unelte bisericeşti, altele de servit la masă; perdele mari de brocart veneţ ian la ferestre, mai fastuoase, cu toatăvechimea lor, decât cele mai scumpe ţ esături noi; iată, înfăţ işate în amănunţ ime, bogăţ iile care ajunseserăîn stăpânirea lui dom Modeste Gorenflot, din mila Celui de Sus, a regelui şi, mai cu seamă, a lui Chicot. Cum spuneam deci, superiorul picotea într-un jilţîn timp ce ziua albăvenise ca de obicei să-l vadă, dezmierdând cu lumina-i argintie rumeneala şi tonurile sidefii ala obrazului cufundat în somn. Uşa se deschise binişor şi doi monahi intrarăîn odaie fărăsă-l trezeascăpe superior. Primul era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, slab, palid la faţ ăşi cu trupul nervos încordat ca un arc în rasa de călugăr iacobin: ţ inea fruntea sus, iar privirea ţ âşnităca o săgeatădin ochii săi vultureşti avea darul de a porunci înainte ca buzele lui săfi rostit un cuvânt, pentru ca, o clipămai apoi, aceeaşi privire săse îmblânzească sub învăluirea pleoapelor prelungi şi albe care, de câte ori se închideau, scoteau în vileag cearcănele mari, cafenii din jurul ochilor. Când însă, dimpotrivă, irisul negru scânteia între sprâncenele stufoase şi chenarul acela cafeniu-roşcat al orbitei, părea căscapărăun fulger din învolburarea a doi nori de aramă. Călugărul acesta se numea fratele Borromée şi era de vreo trei săptămâni economul mânăstirii. Celălalt era un tânăr de vreo şaptesprezece sau optsprezece ani, cu ochi negri şi ageri, cu o figurăîndrăzneaţ ă, cu bărbia ieşităîn afară, mic de stat, dar bine legat, şi care îşi suflecase mânecile largi, dând la iveală cu un fel de mândrie douăbraţ e pline de neastâmpăr ce nu puteau sta liniştite o clipă. — Superiorul încămai doarme, frate Borromée – spuse cel mai Expresie latineascăînsemnând "în patru". Se spune despre cărţ ile a căror coalăde hârtie este îndoităde douăori, alcătuind patru toi sau opt pagini. 9

tânăr dintre călugări. Ce facem, îl trezim? — Nici sănu te gândeşti, frate Jacques – răspunse economul. — Zău, ce păcat căavem un stareţcăruia-i place sădoarmăpână târziu – următânărul frate – altminteri am fi putut încerca armele chiar acum, dimineaţ a. Ai băgat de seamăce frumuseţ e de platoşe şi ce minunate archebuze sunt printre ele? — Taci din gură, frate, sănu te-audă. — Ce necaz! stărui călugărul cel mărunţ el, bătând din picior în covorul gros care înăbuşi zgomotul izbiturii. Zău dacănu-ţ i vine sămori de necaz! E atât de frumos afară, ograda-i zvântată, mai mare dragul să fi făcut exerciţ ii, frate econom! — Ai răbdare, fiule – îl povăţ ui fratele Borromée cu o prefăcută smerenie, dezminţ ităde privirea lui arzătoare. — Dar de ce nu porunceşti, pânăuna alta, săse împartăarmele? îl întrebăcu însufleţ ire Jacques, suflecându-şi mânecile ce-i căzuseră. — Eu săporuncesc? — Da, dumneata! — Ştii doar prea bine, frate, cănu am căderea săporuncesc – răspunse grav Borromée. Stăpânul, uite-l, e-acolo! — Care stăpân? Acolo, în jilţ ... adormit... când toatălumea-i în picioare...? – spuse Jacques cu un glas mai curând burzuluit decât cuviincios. Şi privirea lui plinăde o scăpărătoare isteţ ime se strădui săcitească în adâncul inimii fratelui Borromée. — Să-i respectăm harul şi odihna – rosti acesta, înaintând spre mijlocul încăperii, dar tocmai atunci, ca un făcut, dădu peste un scăunaşcare se răsturnăpe parchet. Cu toate căzgomotul taburetului se stinse în grosimea covorului la fel ca şi bătaia din picior a fratelui Jacques, auzind bufnitura, dom Modeste tresări şi deschise ochii. — Cine-i acolo? strigăel cu glasul repezit al unei santinele aţ ipite. — Sfinţ ia voastră– rosti fratele Borromée – săne iertaţ i căne-am îngăduit sătulburăm cucernica domniei voastre cugetare, dar am venit săaflu ce porunciţ i. — Ah, bunădimineaţ a, frate Borromée – spuse Gorenflot, dând uşor din cap. Pe urmă, dupăce rămase pe gânduri un moment, răstimp în care îşi încordă, precum se vedea prea bine, toate strunele memoriei sale, întrebăclipind din ochi de câteva ori: Ce săporuncesc? — Ce săfacem cu armele şi cu armurile! — Cu armele şi cu armurile? se mirăGorenflot. — Întocmai. Sfinţ ia voastrăa cerut săaducem arme şi armuri. — Cui i-am cerut? — Mie. — Dumitale?... Eu? Ţi-am cerut eu arme? — Fărăîndoială, sfinţ ia voastră– întări Borromée, netulburat, ca omul care ştie ce vorbeşte.

— Eu?! îngânădom Modeste în culmea uimirii. Eu?! Când anume? — Acum opt zile. — Aha! Dacăa fost acum opt zile... Dar ce săfacem cu armele? — Sfinţ ia voastrăaţ i spus, şi nu fac decât sărepet cuvintele domniei voastre, aţ i spus, zic: "Frate Borromée, ar fi bine săfacem rost de nişte arme pentru călugării şi fraţ ii de la noi din mânăstire: exerciţ iile de gimnasticăsunt menite săîntăreascăputerea trupului, aşa cum învăţ ămintele cucernice sporesc puterea sufletului". — Am spus eu asta?! se minunăGorenflot. — Da, preacuvioase; iar eu, ca un frate nevrednic şi supus, m-am grăbit a face rost de arme de luptă. — Curios! murmurăGorenflot. Nu-mi amintesc nimic, dar nimic. — Ba chiar aţ i adăugat, preacuvioase, acest citat latin: Militat spiritu, militat gladio10. — Ce vorbeşti?! exclamădom Modeste, căscând nişte ochi cât cepele. Am adăugat eu citatul ăsta? — Memoria nu măînşală, preacuvioase – răspunse Borromée, plecându-şi pleoapele cu modestie. — Din moment ce am spus aşa – urmăGorenflot, dând agale din cap – înseamnăcăam avut motive temeinice, frate Borromée. De fapt, am fost întotdeauna de părere cătrupul se cuvine săfie oţ elit; şi pe vremea când eram doar un călugăr de rinei, am luptat necontenit atât cu vorba cât şi cu spada: Militat... spiritu... Prea bine, frate Borromée! Atotputernicul m-a luminat. — Măduc atunci săîmplinesc pânăla capăt porunca sfinţ iei voastre – spuse Borromée, ieşind împreunăcu fratele Jacques, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi-l tot trăgea de poalele anteriului. — Du-te! rosti cu măreţ ie Gorenflot. — Ah! Preacuvioase – spuse fratele Borromée, întorcându-se după câteva clipe – eram săuit... — Ce? — Jos, în vorbitor, aşteaptăun prieten al înălţ imii voastre, care doreşte săvăvadă. — Cum îl cheamă? — Jupân Robert Briquet. — Jupân Robert Briquet – îl lămuri Gorenflot – nu este nicidecum prietenul meu, frate Bcrromée, ci doar o cunoştinţ ăoarecare. — Înseamnădeci căsfinţ ia voastrănu-l primeşte? — Ba da, ba da – rosti într-o doarăGorenflot – omul acesta are darul să-mi descreţ eascăfruntea. Spune-i săvinăsus. Fratele Borromée se înclinădin nou şi ieşi pe uşă.Cât priveşte pe fratele Jacques, dintr-un singur salt coborâse din apartamentul stareţ ului în odaia în care erau păstrate armele. 10

Luptăatât cu vorba cât şi cu spada.

Dupăcinci minute, uşa se deschise din nou şi prietenul superiorului se ivi în prag.

XX CEI DOI PRIETENI Dom Modeste nu găsi de cuviinţ ăsăse clinteascădin jilţ ul în care stătea răsturnat cu atâta desfătare. Chicot trebui săstrăbatăîncăperea ca săse apropie de el. Superiorul catadicsi totuşi sămoţ ăie din cap ca să-i dea de ştire noului sosit că-l zărise. Chicot nu se arătăcâtuşi de puţ in mirat de nepăsarea stareţ ului; păşi mai departe spre el, şi când se aflăla o distanţ ărespectuoasăde dânsul, făcu o plecăciune. — Bunădimineaţ a, domnule superior – spuse el. — Ah, lume nouă! îl întâmpinăGorenflot. Ai înviat din morţ i, după cum se pare? — Chiar ai crezut c-am murit, domnule superior? — Ei, Doamne! Nu te-am mai văzut deloc în ultimul timp. — Am avut treabă. — Aşa! Chicot ştia că, afarăde cazul când ar fi fost înfierbântat de vreo două-trei sticle cu vin vechi de Bourgogne, Gorenflot era îndeobşte scump la vorbă. Şi cum, pe cât se părea, dat fiind ora timpurie, Gorenflot nu apucase încăsăpunănici un strop pe limbă, luăun jilţîncăpător şi se aşeză, fărăsăscoatăun cuvânt, în dreptul căminului, întinzându-şi picioarele pe garnitura acestuia şi afundându-şi şalele în spătarul capitonat. — Rămâi sămănânci cu mine, domnule Briquet? îl întrebădom Modeste. — Poate căda, domnule superior. — Nu trebuie săte superi, domnule Briquet, dacăs-ar întâmpla cumva să-mi fie cu neputinţ ăsă-ţ i hărăzesc tot timpul pe care aşdori să-l petrecem împreună. — Ei, asta-i, dar cine naiba ţ i-a cerut aşa ceva, domnule superior? Drăcia dracului! Nu ţ i-am cerut nici măcar de mâncare, dumneata m-ai poftit. — Bineînţ eles, domnule Briquet – se grăbi să-l împace dom Modeste, cu drept cuvânt neliniştit de glasul atât de hotărât al lui Chicot. Nici vorbăcăeu te-am poftit, dar... — Dar ţ i-ai închipuit căn-am săprimesc, nu-i aşa? — Da' de unde! Măştii oare pe mine căaşavea obiceiul săumblu cu asemenea marafeturi, domnule Briquet? — O persoanăsimandicoasăca dumneata, domnule superior, îşi

poate îngădui săaibăorice fel de obiceiuri doreşte – răspunse Chicot, zâmbind aşa cum numai el ştia săzâmbească. Dom Modeste îl privi clipind din ochi. Nu putea deloc săse dumireascădacăChicot îl lua peste picior sau dacăvorbea serios. Chicot tocmai se sculase în picioare. — De ce te-ai ridicat, domnule Briquet? întrebăGorenflot. — Pentru căvreau săplec. — De ce săpleci, când mi-ai făgăduit adineauri cămănânci cu mine? — Mai întâi, nu ţ i-am făgăduit c-o sămănânc cu dumneata. — Îmi pare rău, doar te-am poftit. — Şi ţ i-am răspuns: "Poate"; poate nu este totuna cu "da." — Nu cumva te-ai supărat? Chicot prinse a râde. — Eu, sămăsupăr! se mirăel. Şi de ce, mărog, m-aşfi supărat? Pentru căeşti fărăobraz, incult şi necioplit? O, dragădomnule superior, ne cunoaştem de multăvreme pentru ca micile dumitale cusururi sămă mai poatăcumva supăra. Gorenflot rămase cu gura căscatăşi cu braţ ele întinse, ca trăsnit de ieşirea neaşteptatăa oaspetelui său. — S-auzim de bine, domnule superior! adăugăChicot. — Mai stai, zău... — Călătoria mea nu suferănici o amânare. — Cum aşa, pleci într-o călătorie? — Am o solie de îndeplinit. — Din partea cui? — Din partea regelui. Gorenflot era năucit de parcăi-ar fi căzut cerul în cap. — O solie! se minunăel. O solie din partea regelui! Va săzicăai dat iar ochii cu el? — Fireşte. — Şi cum te-a primit? — Cu braţ ele deschise: ca săvezi căel, ditamai regele, are ţ inere de minte. — O solie din partea regelui! bolborosi Gorenflot. Şi eu, ca un om fărăobraz, ca un necioplit şi incult ce sunt... Inima lui se dezumfla treptat-treptat, ca un balon înţ epat cu acul şi din care a început săiasăaerul. — S-auzim de bine! spuse din nou Chicot. Gorenflot se ridicădin jilţşi, întinzând mâna-i lătăreaţ ă, aţ inu calea fugarului, care, trebuie sărecunoaştem, se supuse acestei samavolnicii fărăsăse împotrivească. — Stai, omule, săne lămurim! stărui superiorul. — Ce sălămurim? întrebăChicot. — Vreau săştiu de ce eşti atât de ţ âfnos azi? — Nu văd de ce-aşfi mai altfel azi decât în celelalte zile.

— Ba eşti. — Sunt, ca de obicei, oglinda celor ce se aflăde faţ ă. — Ba nu. — Râzi, măumflăşi pe mine râsul; te bosumfli, încep şi eu săfac mutre. — Ba nu, ba nu, ba nu! — Ba da, ba da, ba da! — Uite ce e, ca să-ţ i spun cinstit, eram îngândurat. — Ce vorbeşti! — De ce nu vrei săfii îngăduitor cu un om care are atâtea buclucuri pe cap? Doamne Dumnezeule, crezi cămai ştiu eu unde mi-e capul? Stăreţ ia asta nu-i tot atât de istovitoare ca şi ocârmuirea unei provincii întregi? Gândeşte-te numai căam sub oblăduirea mea douăsute de oameni, căsunt totodatăeconom, arhitect şi intendent; fărăsămai pun la socotealăîndatoririle mele duhovniceşti. — Într-adevăr, este prea mult pentru puterile unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu. — Oh! Văd eu cămăiei peste picior – spuse Gorenflot. Unde este milostenia dumitale creştinească, domnule Briquet? — Crezi c-am avut-o vreodată? — Mi-e teamăcă-i vorba şi de un pic de invidie din partea dumitale: ia seama, invidia este un păcat de moarte. — Invidie din partea mea? Şi pentru ce aşputea fi invidios, dacănu ţ i-e cu supărare? — Hm! Îţ i spui în sinea dumitale, bunăoară: "Superiorului dom Modeste Gorenflot îi merge din ce în ce mai bine, este în plină ascensiune..." — În timp ce eu cobor tot mai jos, nu-i aşa? răspunse Chicot, ironic. — Asta numai din pricina situaţ iei dumitale îndoielnice, domnule Briquet. — Aminteşte-ţ i de cuvintele Evangheliei, domnule superior! — Ce cuvinte? — Cel ce se înalţ ăîn slavăva fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi ridicat în slăvi. — Vorbăsăfie! — Ia te uită, ereticul! Ia în deşert Sfânta Scriptură! se cutremură Chicot, împreunându-şi mâinile. — Eretic?! protestăGorenflot. Eretici sunt hughenoţ ii. — Schismatic, atunci! — Stai, stai, ce vrei săspui, domnule Briquet? Zău dacămai ştiu ce săcred! — Nimic altceva decât cătrebuie săplec într-o călătorie şi c-am venit să-mi iau rămas bun. Aşadar, s-auzim de bine, cinstite dom Modeste! — Doar n-o sămăpărăseşti aşa? — Pe dracu, ba bine cănu!

— Dumneata? — Da, eu. — Un prieten ca mine? — Când te-ai ajuns, nu mai ştii de prieteni. — Dumneata, Chicot? — Nu mai sunt Chicot, aşa cum dumneata însuţ i spuneai adineauri, când mi-ai dat peste nas. — Eu? Când anume? — Atunci când ai pomenit de situaţ ia mea îndoielnică. — Ţi-am dat peste nas?! Zău, cum îmi vorbeşti azi! Şi superiorul lăsăîn jos capul cât o baniţ ă, strivindu-şi cu grumazul de taur guşa lui cu trei caturi care se preschimbăîntr-un singur colac de grăsime. Chicot, care îl pândea cu coada ochiului, îl văzu pălind uşor la faţ ă: — Săne vedem cu bine şi sănu-mi porţ i picăpentru căam socotit de cuviinţ ăsă-ţ i spun adevărul adevărat. Şi dădu săplece. — Spune-mi tot ce pofteşti, domnule Chicot – încuviinţ ădom Modeste. Numai nu te mai uita aşa la mine! — Ehei, e cam târziu acum. — Niciodatănu-i prea târziu! Nu se poate, cum o săpleci aşa, fără săpui nimic în gură, ce dracu! Nu-i sănătos, chiar dumneata mi-ai spus-o de atâtea ori! Hai săne-aşezăm la masă. Chicot însăera hotărât să-şi redobândeascădintr-o singurălovitură toate privilegiile. — Nici nu măgândesc! se împotrivi el. Aici, la dumneata, se mănâncăprost de tot. Pânăatunci, Gorenflot îndurase toate palmele cu destul curaj; cea din urmăînsăîl culcăla pământ. — Se mănâncăprost la mine? bolborosi el, disperat. — Asta cel puţ in e părerea mea. — Poţ i săte plângi cumva de masa pe care ţ i-am dat-o ultima oară? — Îi mai simt încăşi acum gustul fioros în gură: ptiu! — Cum, ai scuipat?! strigăGorenflot, ridicând mâinile la cer. — Da – rosti dârz Chicot – am scuipat! — Şi de ce, mărog? Spune. — Cotletele de porc erau arse într-un hal fărăhal. — O! — Urechile umplute nu trosneau în dinţ i. — O! — Claponul cu orez era zeamăgoală. — Sfinte Dumnezeule! — Ciorba de raci nu era degresată. — Ţine-mă, Doamne! — Pireul înota în ulei: şi acum îl mai simt clătinându-se în stomac. — Chicot, Chicot! suspinădom Modeste, cu tonul cu care Cezar,

înainte de a-şi da sufletul, îi spusese ucigaşului său: "Brutus, Brutus!'"... — Şi pe urmă, dumneata nu ai timp de pierdut cu mine. — Eu? — Mi-ai spus căai treabă: mi-ai spus, da sau nu? Atât ar mai lipsi sămai fii şi mincinos. — Ei, bine, treaba asta poate sămai zăbovească. E vorba de o cucoanăcare-mi cerea s-o primesc, atâta tot. — N-ai decât s-o primeşti. — Nici nu-mi trece prin gând, scumpe domn Chicot! Deşi mi-a trimis plocon o sutăde sticle cu vin de Sicilia. — O sutăde sticle cu vin de Sicilia! — N-am s-o primesc, deşi trebuie săfie o cucoanăfoarte simandicoasă; nu, n-am s-o primesc; nu vreau săte primesc decât pe domnia ta, dragădomnule Chicot. Ţinea neapărat s-o spovedesc, cucoana asta de neam mare, care obişnuieşte sătrimităplocon cu duiumul sticle cu vin de Sicilia. Ei, uite, dacăasta ţ i-e dorinţ a, cu nici un preţn-am săfiu îndrumătorul ei duhovnicesc; am să-i trimit vorbăsă-şi caute alt duhovnic. — Ai săfaci dumneata asta? — Ca săpot prânzi cu domnia ta, dragădomnule Chicot! Ca să răscumpăr păcatele pe care le-am săvârşit faţ ăde domnia ta. — Păcate care îşi au obârşia în amarnica dumitale trufie, dom Modeste. — Am sămăsmeresc, prietene. — În lenea şi tembelismul dumilale. — Chicot, Chicot! Cu începere de mâine am sămăpedepsesc, punându-i pe călugării mei săfacăexerciţ ii în fiecare zi. — Instrucţ ie? Pe călugării dumitale?! se mirăChicot, holbând ochii. Şi ce fel de exerciţ ii: cu furculiţ a? — Nu, cu armele. — Exerciţ ii cu armele? — Da. Îţ i dai totuşi seama ce obositor e săfaci instrucţ ie cu oamenii. — Dumneata? Săfaci instrucţ ie cu iacobinii? — În orice caz, o să-i pun pe alţ ii săfacă. — Începând de mâine? — Începând chiar de azi, dacăpofteşti. — Şi cui i-o fi trăsnit prin cap săpunănişte prăpădiţ i de călugări să facăinstrucţ ie? — Mie, pe cât se pare. — Dumitale? Nu se poate. — Ba da, eu i-am poruncit fratelui Borromée... — Cine mai e şi fratele ăsta Borromée? — Ah! Aşa e, am uitat cănu-l cunoşti. — Ce-i cu el? — Este economul mânăstirii.

— Cum se poate săai un econom pe care eu sănu-l cunosc, secătură? — A venit aici de curând, şi e o bucatăde vreme de când n-ai mai fost la noi. — Şi cum de te-ai căptuşit cu economul ăsta? — Mi l-a recomandat domnul cardinal de Guise. — Chiar dumnealui cu gura dumisale? — Printr-o scrisoare, dragădomnule Chicot, printr-o scrisoare. — Nu cumva e cel pe care l-am văzut jos? Unul cu o mutrăde uliu? — Întocmai. — Şi care te-a înştiinţ at c-am sosit? — Da. — Măi, săfie! spuse fărăsăvrea Chicot. Şi ce merit are economul ăsta pe care domnul cardinal de Guise îl sprijinăcu atâta căldură? — E tot atât de iscusit la socoteli ca Pitagora însuşi. — Nu cumva cu el ai pus la cale exerciţ iile astea militare? — Da, dragul meu. — Va săzicăel te-a îndemnat să-i înarmezi pe călugări, nu-i aşa? — Nu, scumpe domn Chicot, ideea a fost a mea. Numai a mea. — Şi pentru ce? — Aşa, ca săfie înarmaţ i. — Lasătrufia, păcătos înrăit, nu ştii cătrufia e un păcat de moarte? Ideea asta n-a fost a dumitale. — A mea sau a lui, nu mai ţ in minte cui i-a venit mai întâi ideea asta: lui sau mie? Ba nu, ba nu, acum mi-aduc aminte, mie mi-a venit; se pare chiar căaşfi citat cu acest prilej un dicton latinesc foarte iscusit şi cu mult schepsis. Chicot se apropie de superior. — Un dicton latinesc, dumneata, dragul meu superior?! spuse el. Şi-ţ i mai aminteşti cumva cum sunăacest dicton latinesc? — Militat spiritu... — Militat spiritu, militat gladio? — Da, da, aşa, chiar aşa! strigădom Modeste cu însufleţ ire. — Bine, bine – spuse Chicot – trebuie sărecunosc cărar mi-a fost dat săvăd un om care să-şi cearăiertare atât de frumos ca dumneata, dom Modeste. Săştii căte-am iertat. — O! suspinăînduioşat Gorenflot. — Ai rămas acelaşi prieten credincios ca şi pânăacum, singurul meu prieten adevărat. Gorenflot îşi şterse o lacrimă. — Hai săne-aşezăm la masă; de astădatăo săprivesc cu mai multăîngăduinţ ăbucatele. — Ştii ce? spuse Gorenflot, plin de osârdie. Am să-i trimit vorbă fratelui bucătar că, dacănu ne pregăteşte o masăîntr-adevăr împărătească, o să-l bag la carceră.

— Făcum vrei – încuviinţ ăChicot – dumneata porunceşti aici, dragul meu superior. — Iar noi o sădestupăm câteva sticle din cele trimise plocon de cucoana cea cuvioasă. — Am săte-ajut şi eu atâta cât măpricep, dragăprietene. — Vino săte strâng în braţ e, Chicot! — Ia seama sănu măînăbuşi. Şi acum, hai săstăm de vorbă.

XXI CONVIVUL Gorenflot nu tărăgănămult cu poruncile pe care le avea de dat. Căpreacucernicul superior era, într-adevăr, în plinăascensiune, aşa cum se lăuda dânsul, se putea constata mai cu seamădupămigala cu care erau pregătite ospeţ ele, precum şi dupăcuceririle ştiinţ ei culinare pe care şi le însuşise. Dom Modeste trimise dupăfratele Eusebiu, care se înfăţ işă, nu ca înaintea mai-marelui său, ci ca înaintea unui judecător. Judecând dupăfelul în care fusese chemat, bănuise, de altfel, din primul moment căse întâmplase o schimbare cu totul neobişnuităîn atitudinea preacucernicului superior şi care-l privea îndeaproape. — Frate Eusebiu – îl luăîn primire Gorenflot, înăsprindu-şi glasul – deschide urechile şi ascultăce are să-ţ i spunăprietenul meu, domnul Robert Briquet. Pe cât se pare, ai început săte laşi pe tânjală. Am auzit vorbindu-se de unele păcate de neiertat de care s-a făcut vinovatăîn ultima vreme ciorba dumitale de raci şi de nu ştiu ce becisnicănepăsare dovedităcu prilejul urechilor umplute, de vreme ce nu ţ i-ai dat osteneala ca sătrosneascăîn dinţ i. Bagăde seamă, frate Eusebiu, bagăde seamă, îţ i spun, căci e de ajuns săfaci un singur pas greşit, ca să-ţ i frângi gâtul. Călugărul schimbăfeţ e-feţ e şi încercăsăse dezvinovăţ ească, bolborosind câteva cuvinte care nu găsirăcrezământ. — Destul! îi tăie vorba Gorenflot. Fratele Eusebiu tăcu. — Ce ne dai azi la masă? întrebăcuviosul superior. — Mai întâi nişte jumări de ouăcu creste de cocoş. — Apoi? — Ciuperci umplute. — Pe urmă? — Crevete în vin de Matlera. — Toate astea-s mezelicuri, numai mezelicuri. Altceva mai săţ ios, hai, s-auzim, spune repede! — Mai am dupăaceea nişte pulpăde porc afumată, cu fisticuri. — Scârţ ! se strâmbăChicot. — Să-mi fie cu iertăciune – interveni cu sfialăEusebiu – e fiartăîn

vin sec de Xérès. Am împănat-o cu carne de vacăfrăgezităîn marinată cu ulei de Aix, în aşa fel încât seul de vacăse mănâncăîmpreunăcu carnea macrăde porc, iar grăsimea de porc împreunăcu carnea macră de vacă. Gorenflot se încumetăsăstrecoare spre Chicot o privire însoţ ităde un semn de încuviinţ are. — Merge, nu-i aşa, domnule Robert? zise el. Chicot se arătănumai pe jumătate mulţ umit. — Şi pe urmă– întrebăGorenflot – ce mai ai? — Aşputea săvăpregătesc pe loc o anghilă. — Dă-o încolo de anghilă! protestăChicot. — Îmi daţ i voie, domnule Briquet – stărui fratele Eusebiu, prinzând curaj puţ in câte puţ in – îmi daţ i voie săvăspun căn-o săvăparăchiar atât de rău dacăvăveţ i înfrupta din anghilele mele. — Şi de ce crezi căsunt aşa de grozave anghilele dumitale? — Fiindcăle hrănesc într-un fel pe care numai eu îl ştiu. — Oho! — Da – adăugăGorenflot – se pare căromanii sau grecii, nu mai ştiu bine cine, în sfârşit niscai băştinaşi din Italia, hrăneau lampretele întocmai ca Eusebiu. Aşa au citit ei într-un autor din vechime, anume Suetoniu, care a scris despre tipicul bucătăriei. — Cum se poate, frate Eusebiu – se cutremurăChicot – dumneata îţ i îndopi anghilele cu carne de om? — Nicidecum, domnule: toc maţ e şi ficaţ i de pasăre şi de vânat, le amestec apoi cu puţ inăcarne de porc şi, din toate astea, fac un fel de umpluturăde cârnaţ i cu care-mi hrănesc anghilele, ţ inute în apădulce, împrospătatămereu, pe un aşternut de prundişmărunt. Anghilele se îngraşăîntr-o lunăşi, pe măsurăce se îngraşă, cresc foarte mult şi în lungime. Aceea din care se va ospăta azi sfinţ ia sa, bunăoară, cântăreşte nouălivre. — Âsta-i şarpe sadea! se minunăChicot. — Înghiţ ea dintr-o îmbucăturăun pui de găinăde şase zile. — Şi cum ai pregătit-o? întrebăChicot. — Da, cum ai pregătit-o? îi ţ inu isonul superiorul. — L-am curăţ at, l-am părpălit niţ el, l-am uns apoi cu pastăde sardele, l-am tăvălit prin pesmet mărunt pisat, pe urmăl-am pus din nou pe grătar vreo zece secunde, dupăcare voi avea cinstea săvi-l servesc la masăscăldat într-un sos bine ardeiat şi usturoiat. — Dar sosul? — Da, ce fel de sos e? — Un sos obişnuit cu ulei de Aix frecat cu zeamăde lămâie şi muştar. — Minunat! îl lăudăChicot. Fratele Eusebiu răsuflăuşurat. — Şi acum nu mai lipsesc decât nişte dulciuri – îşi aminti Gorenflot ca un om chibzuit ce era.

— Am săticluiesc eu nişte cofeturi, aşa ca săfie pe placul sfinţ iei voastre. — Prea bine, mălas în nădejdea dumitale – spuse Gorenflot. Catăsă te-arăţ i vrednic de încrederea mea. Eusebiu făcu o plecăciune. — Pot săplec? întrebăel. Superiorul îl cercetădin ochi pe Chicot. — Poate săplece – încuviinţ ăacesta. — Du-te şi trimite-l încoace pe fratele chelar. Eusebiu se înclinădin nou şi ieşi. În locul fratelui Eusebiu se înfiinţ a fratele chelar, care primi la rândul său o seamăde porunci, tot atât de răspicate şi nu mai puţ in amănunţ ite. Dupăvreo zece minute, de o parte şi de alta a mesei acoperite cu o pânzăsubţ ire de in, cei doi convivi, îngropaţ i în douăjilţ uri largi, ticsite cu perne, stăteau faţ ăîn faţ ă, cu furculiţ ele şi cuţ itele în mâini, ca doi adversari gata săse batăîn duel. Masa, destul de mare ca săpoatămânca şase persoane, era totuşi încărcată, prin osârdia chelarului, care adusese o grămada de sticle de cele mai diverse forme şi cu cele mai felurite etichete. Ţinându-se de rânduiala statornicitămai înainte, Eusebiu le trimisese pentru început jumări de ouă, crevete şi ciuperci ce îmbălsămau aerul cu un miros îmbietor de trufe, de unt proaspăt ca smântâna, de cimbru şi de vin de Madera. Chicot se aşternu pe mâncate ca un om hămesit. Superiorul, dimpotrivă, ca un om care nu are prea multăîncredere nici în sine însuşi, nici în bucătar şi nici în oaspetele său. Câteva minute mai târziu însă, Gorenfiot era cel ce înfuleca, în timp ce Chicot se mulţ umea să privească. Începurăcu un vin de Rin, pe urmădesfundarăo sticlăde Bourgogne din 1550, dădurăo raităprin vinaţ urile unui schit a căror vechime nu era cunoscută, gustarădintr-un Saint-Perry şi, în cele din urmă, încercarăvinul trimis plocon de cucoana cea evlavioasă. — Ei, ce zici? întrebăGorenfiot, dupăce sorbi de trei ori, fărăa cuteza să-şi dea cu părerea. — Catifelat, dar uşor – spuse Chicot. Şi cum ziceai căse numeşte enoriaşa dumitale? — Nici măcar n-o cunosc. — Ei, fugi încolo! Nu ştii cum o cheamă? — Zău nu ştiu, suntem în tratative printr-un mijlocitor. Chicot făcu o pauzăşi închise uşor ochii pentru a savura o înghiţ iturăde vin pe care o păstrăcâteva clipe în gurăînainte de a o lăsa sălunece pe gât, dar, în realitate, ca săpoatăcugeta liniştit. — Aşadar – spuse el dupăvreo cinci minute – am cinstea săstau la masăcu un comandant de oaste? — Of, Doamne, chiar aşa!

— Dar de ce oftezi când spui asta? — Ce vrei, e destul de obositor. — Nici vorbă, dar e un lucru care te cinsteşte, şi atât de frumos! — O minune! Doar atât cănu mai am parte de linişte în timpul slujbei... şi pe urmă, alaltăieri, la cină, am fost nevoit sămicşorez tainul cu un fel de mâncare. — Sămicşorezi tainul... pentru ce? — Pentru căo parte din ostaşii mei – cei mai de ispravă, trebuie să recunosc – au avut obrăznicia săspunăcăpelteaua de struguri de Bourgogne pe care o primesc vinerea drept felul trei la masănu le-ajunge nici pe o măsea. — I-auzi colo! Nu le-ajunge nici pe o măsea!... Şi pe ce se întemeiau dumnealor ca săse plângăde acest neajuns? — Ziceau, chipurile, cănu s-au săturat şi ar fi poftit, mărog, săle dau nişte carne macră, bunăoarăniscaiva lişiţ e, homari sau peşte de soi. Ca săvezi, căpcăunii! — Ei, Doamne! Dacăfac instrucţ ie, nu-i de mirare căsunt flămânzi, bieţ ii călugări! — Şi atunci care este meritul lor? spuse fratele Modeste. Să mănânci cât şapte şi sălucrezi cu râvnă, asta poate s-o facăorice om. Ce naiba! Trebuie săte învredniceşti săaduci prinos Domnului lipsurile pe care le înduri – urmăcuviosul abate, aşternând o halcăîntreagăde pulpăde porc împănatăcu carne de vacăpeste o bucatăstraşnicăde piftie de pasăre despre care fratele Eusebiu nu pomenise nimic, fiind o mâncare prea frugală, nu pentru a fi servităla masă, ci pentru a fi trecutăpe lista de bucate. — Bea, Modeste, bea! îl îmbia Chicot. Sănu te îneci, dragăprietene: te-ai făcut stacojiu. — De supărare – răspunse superiorul, golind pocalul în care turnase o jumătate de oca de vin. Chicot îi lăsărăgazul săbea şi, dupăce Gorenflot pusa la loc pocalul pe masă, spuse: — Ei, şi pe urmăce s-a mai întâmplat? Povesteşte-mi tot pânăla capăt, nici nu ştii cât măintereseazăistoria asta, pe cinstea mea! Ziceai deci căle-ai micşorat tainul, deoarece pretindeau cănu le-ajunge mâncarea. — Chiar aşa! — Straşnicăidee! — Săvezi însăce dandana afurisităa stârnit pedeapsa pe care le-am dat-o! Am crezut c-o săse răzvrătească: le ardeau ochii şi le clănţ ăneau dinţ ii în gură. — De foame – spuse Chicot. Ce păcatele! Era şi firesc. — Le era foame, nu-i aşa? — Mai întrebi! — Aşa zici dumneata? Crezi, într-adevăr, căle era foame? — Sunt convins.

— Ei bine, în seara aceea am observat un lucru foarte curios şi pe care aşvrea să-l supun cărturarilor spre a-l cerceta. L-am chemat, aşadar, pe fratele Borromée, ca să-i dau de ştire cele hotărâte de mine în privinţ a opreliştii pe care o pusesem asupra bucatelor, la care am adăugat, văzând răzmeriţ a stârnită, o altăoprelişte asupra băuturii. — Şi pe urmă? — Pe urmă, pentru a le pune capac, am poruncit să-i scoatăiar la instrucţ ie, vrând săzdrobesc şarpele răzvrătirii: cum se spune în psalmi, ţ i-aduci aminte. Stai, cum vine? Cabis poriabis diagonem. Ei, drăcia dracului, dumneata trebuie săştii mai bine! — Proculcabis draconem11 – spuse Chicot, umplând iar pocalul superiorului. — Draconem, chiar aşa, bravo! Dar, fiindcăveni vorba de şarpe, de ce nu mănânci din anghila asta? E o minune, se topeşte în gură! — Mulţ umesc, abia dacămai pot sărăsuflu. Hai, povesteşte, povesteşte mai departe. — Ce? — Întâmplarea aceea curioasă. — Care? Nu mai ţ in minte. — Aceea pe care voiai s-o împărtăşeşti cărturarilor. — A, da, acum mi-aduc aminte, bu-u-un. — Te-ascult. — Am poruncit, aşadar, să-i scoatăiar la instrucţ ie pe înserat. Mă aşteptam să-i văd, procleţ ii, istoviţ i, traşi la faţ ăşi leoarcăde sudoare, ba chiar am pregătit o predicădestul de iscusităasupra versetului: Cel ce mşnâncâ pâinea mea. — Pâine goală– spuse Chicot. — Chiar aşa, pâine goală! hohoti Gorenflot, căscând cât o şură fălcile-i vânjoase, zguduit de un râs ciclopic. Pe tema asta aşfi îndrugat verzi şi uscate şi, gândindu-măce-o săiasă, m-am tăvălit pe jos de râs o orăîntreagă, când măpomenesc deodatăîn mijlocul curţ ii în faţ a unei cete de zdrahoni aprigi şi neastâmpăraţ i, care săreau ca nişte lăcuste... Şi aici vine nălucirea în privinţ a căreia voiam săcer părerea oamenilor de ştiinţ ă. — Spune, ce nălucire? — Şi care duhneau a vin cale de o poştă. — A vin! Va săzicăfratele Borromée te-a tras pe sfoară. — O, nu! Pun mâna-n foc pentru Borromée – protestăGorenflot – este supunerea oarbăîntruchipată: dacăi-aşspune acum fratelui Borromée săse lase ars de viu cu încetul, s-ar duce numaidecât să aducăgrătarul şi ar aprinde cu mâna lui vreascurile. — Ca săvezi ce înseamnăsăfii un prost fizionomist – zise Chicot, scărpinându-şi nasul. Mie, să-ţ i spun drept, nu-mi face impresia asta. 11

Vei birui pe Satana (în limba latinăîn text).

— Tot ce se poate; eu însăîl cunosc pe Borromée al meu, aşa cum te cunosc şi pe tine, dragul meu Chicot – întâmpinădom Modeste, care, pe măsurăce băutura i se urca la cap, devenea din ce în ce mai duios. — Şi zici căduhneau a vin? — Cine, Borromée? — Nu, călugării tăi. — Ca nişte butii, şi unde mai pui căerau roşii ca nişte creveţ i, lucru pe care, de altfel, i l-am şi spus lui Borromée. — Bravo! — Fiindcă, săştii, mie nu-mi scapănimic. — Şi ce ţ i-a răspuns? — Ai răbdare că-ţ i spun, e ceva plin de tâlc. — Te cred. — Mi-a răspuns căo dorinţ ăarzătoare poate săaibăacelaşi efect ca şi o dorinţ ăîndeplinită. — Oho! se mirăChicot. Într-adevăr, e cu tâlc, precum bine zici, să fiu al dracului! Borromée ăsta al tău este un om şi jumătate; nu mămai mir căare nasul şi buzele atât de subţ iri. Şi te-a convins? — Pe deplin, şi ai săvezi c-o săte convingi si tu: dar vino mai încoace, căci m-apucăameţ eala de îndatăce fac o mişcare. Chicot se apropie de el. Gorenflot strânse palma-i lătăreaţ ăîn chip de cornet acustic, lipind-o de urechea prietenului său. — Ei, ce e? întrebăChicot. — Stai puţ in, să-mi adun gândurile. Îţ i aminteşti de vremea când eram tineri, Chicot? — Îmi amintesc. — Când sângele clocotea în vine... şi când dorinţ ele necumpătate...? — Părinţ ele, părinţ ele! îl mustrăvirtuosul Chicot. — Sunt cuvintele lui Borromée şi cred căare dreptate , poftele trupului nu zămisleau uneori năluciri ce păreau vii şi adevărate? Chicot izbucni într-un hohot de râs atât de năprasnic, încât masa împreunăcu sticlele de pe ea începu sătremure ca puntea unei corăbii. — Ştii ce – spuse el – am de gând săfiu ciracul fratelui Borromée şi, dupăce voi fi băgat bine la cap teoriile lui, am să-ţ i cer să-mi faci un hatâr, sfinţ ia ta. — Săfii sigur căţ i-l voi împlini, Chicot, ca orice lucru de altfel pe care-l vei cere prietenului tău. Şi acum, ia spune, despre ce hatâr e vorba? — Sălaşi pe mâna mea economatul mânăstirii timp de opt zile. — Şi ce vrei săfaci în aste opt zile? — Vreau să-l hrănesc pe fratele Borromée cu propriile sale teorii. Am să-i pun pe masăo farfurie curatăşi un pahar gol şi am să-i spun: "Doreşte cu toatărâvna stomacului dumitale flămând şi însetat un curcan cu ciuperci şi o sticlăde Chambertin; ia seama numai sănu te îmbeţ i cu vinul de Chambertin şi ai grijăsănu-ţ i cadăgreu curcanul,

dragăfilozofule ! — Aşadar – spuse Gorenflot – tu nu crezi în poftele trupului, păgânule? — Bine, bine! Ştiu eu ce cred, sălăsăm teoriile deoparte. — Aşa e – încuviinţ ăGorenflot – dă-le încolo de teorii; sămai vorbim şi despre cele pământeşti. Şi Gorenflot îşi turnăvin pânăîn buza pocalului. În amintirea vremurilor pe care le-ai pomenit adineauri, Chicot – închinăel – în amintirea ospeţ elor noastre de la Cornul Abundenşei! — Bravo! Credeam c-ai uitat lucrurile astea, părinţ ele. — Profanule! Toate astea dorm sub fala rangului meu; dar sămor eu dacăîn adâncul sufletului n-am rămas acelaşi! Şi Gorenflot începu a cânta câatecul inimii sale, cu toate străduinţ ele lui Chicot de a-l potoli: Mşgşruşu-i dezlegat, Vinul este destupat. El urechea o ciuleşte, Vinul din sticlşşâşneşte; Nimeni nu-i mai zvşpşiat Ca monahul când cinsteşte, Nimeni nu-i mai deşucheat Când din hamuri a scşpat!... — Dar taci odată, neisprăvitule! îl ţ inu de rău Chicot. Dacăfratele Borromée ar intra în clipa asta, ar putea săcreadăcăn-ai băut şi n-ai mâncat nimic de o săptămână. — Dacăfratele Borromée ar intra în clipa asta, ar cânta şi el împreunăcu noi. — Nu-mi vine săcred. — Şi eu îţ i spun... — Sătaci şi sărăspunzi la întrebările mele. — Zi, atunci! — Dacănu mălaşi săvorbesc, beţ ivule! — Eu, beţ iv? — Îţ i dai seama, oare, căde când călugării au început săse deprindăcu mânuirea armelor, mânăstirea ta s-a preschimbat într-o adevăratăcazarmă? — Da, prietene, ăsta-i cuvântul, o adevăratăcazarmă, cazarmă sadea; joia trecută– joi săfi fost? da, joi... stai puţ in, nu mai ştiu dacă era joi... — Joi sau vineri, n-are a face când. — Ai dreptate, faptele înainte de toate, nu-i aşa? Ei bine, joi ori vineri, am dat peste doi novici care se băteau cu sabia pe coridor, iar lângăei doi secundanţ i care se pregăteau la rândul lor săse încaiere.

— Şi ce-ai făcut? — Am cerut sămi se aducăun gârbaci ca să-i croiesc pe cei doi novici, care între timp au şters-o pe aci încolo; dar Borromée... — Of, of! Borromée, iar Borromée! — Da, el, ca întotdeauna. — Dar Borromée...? — Borromée a pus mâna pe ei şi le-a tras un toc de bătaie cămai zac şi acum în pat, sărmanii! — Tare aşvrea săle văd spatele, ca să-mi dau seama cât de vânjos e braţ ul fratelui Borromée – spuse Chicot. — Sămăostenesc eu săle văd spatele! Nici nu măgândesc! Măcar săfi fost o spatăde miel! Mai bine ia de gustădin pistilul ăsta de caise. — Dă-l naibii de pistil! Ce, vrei să-mi stea în gât? — Atunci bea. — Nici atât, doar am de umblat. — Dar ce, crezi căeu n-am de umblat? Şi totuşi uite căbeau. — Ei, cu dumneata se schimbăsocoteala! De altfel, ca săcomanzi, nu trebuie decât săai plămâni zdraveni, ca săpoţ i răcni. — Barem un pahar, zău, numai un păhăruţdin licoarea asta, ca să se mistuie mai uşor bucatele! Eusebiu e singurul care ştie s-o prepare, ăsta-i secretul lui. — Bine, fie, un pahar! — Nici nu ştii ce grozavăe: chiar dac-ai fi mâncat cât şapte, după douăceasuri de la masăte-apucăo foame de lup. — Straşnicădoctorie pentru săraci! Aflăde la mine ea, dac-aşfi rege, aşpune să-i taie capul fratelui Eusebiu: licoarea lui e în stare să înfometeze o ţ arăîntreagă. Ei, dar ce mai e şi asta? — Începe instrucţ ia – îl lămuri Gorenflot. Într-adevăr, în momenul acela, în curte se auzea larmăde glasuri şi zăngănit de arme. — Cum aşa, fărăcomandant? se mirăChicot. De, de, pe cât se pare, ostaşii nu sunt prea struniţ i. — Fărămine? Nici sănu te gândeşti! protestăGorenflot. De altminteri, nici n-ar fi cu putinţ ăaşa ceva, mă-nţ elegi? De vreme ce eu sunt comandantul, cu mine trebuie săfacăinstrucţ ie; şi, ca dovadă, uite căvine fratele Borromée săafle ce poruncesc. Chiar aşa şi era: fratele Borromée tocmai intra pe uşă, aruncând oaspetelui o privire piezişăşi fulgerătoare ca săgeata vicleanăa partului. "Ehei – se gândi Chicot – degeaba te uiţ i aşa la mine; dumnealui însuşi te-a dat de gol." — Sfinţ ia voastră– îl înştiinţ ăel – toatălumea văaşteaptăsă coborâţ i spre a inspecta platoşele si armele. "Platoşe! Oho! îşi spuse în sinea lui Chicot, la staţ i puţ in, căvin şi eu, cum sănu vin!" Şi sări numaidecât în picioare. — Vino şi dumneata săpriveşti cum facem instrucţ ie – îl pofti

Gorenflot, ridicându-se la rândul său din jilţ , cea un bloc de marmură căruia, printr-o minune, i-ar fi crescut o pereche de picioare. Dă-mi braţ ul, prietene. Ai săvezi acum ce straşnic ştiu săţ i-i muştruluiesc. — Sfinţ ia sa este cu drept cuvânt un tactician neîntrecut – spuse Borromée, iscodind cu privirea chipul împietrit al lui Chicot. — Dom Modeste este un om desăvârşit în toate privinţ ele – răspunse Chicot, înclinându-se. Apoi, încet de tot, şopti ca pentru sine: ia vezi, fii cu ochii în patru, vulturaşule, căci dacăuliul ăsta pune gheara pe tine, te jumuleşte.

XXII FRATELE BORROMÉE În momentul în care Chicot, dupăce coborâse treptele scării largi, ţ inându-l de braţpe părintele superior, ajunse în curtea mânăstirii, priveliştea ce i se deschise în faţ ăera aidoma cu a unei vaste cazărmi în plinăactivitate. Împărţ iţ i în douăcete de câte o sutăde oameni, călugării, cu halebarda, suliţ a sau muscheta la picior, aşteptau ca nişte soldaţ i sosirea comandantului. Vreo cincizeci dintre ei, cei mai voinici şi mai sârguincioşi, îşi puseserăcasca sau coiful în cap; fiecare purta, lipităde şold, câte o spadălungăatârnatăde cingătoare; nu le lipsea decât scutul în mânăca săsemene cu mezii din vechime, sau o pereche de ochi codaţ i ca să semene cu nişte chinezi. Alţ ii se împăunau, mândri nevoie mare, cu nişte platoşe bombate, de care simţ eau o plăcere săciocneascămănuşa de fier ca săle audă zăngănind. Alţ ii, în sfârşit, încătuşaţ i în brăţ are şi pulpare, încercau să-şi dezmorţ eascăîncheieturile ce nu se mai puteau îndoi cum trebuie din pricina carapacelor în care trupul lor era în parte ferecat. Fratele Borromée luăo cascădin mâinile unui novice şi şi-o puse în cap cu gestul sprinten şi precis al unui lefegiu sau al unui lăncier. În timp ce lega baierele, Chicot nu se putu stăpâni sănu privească pe îndelete casca, iar în timp ce o privea, pe buzele lui prinse a flutura un zâmbet; şi tot zâmbind aşa, începu a se învârti în jurul lui Borromée, ca şi când ar fi vrut să-l admire din toate părţ ile. Mai mult chiar, se apropie de econom şi pipăi chivărăcare, pe alocuri, era scofâlcită. — Ai un coif de toatăfrumuseţ ea, zău aşa, frate Borromée! îl lăudă el. De unde l-ai cumpărat, dragăsuperiorule? Gorenflot însănu era în măsurăsă-i răspundă, dat fiind căîn momentul acela nişte monahi tocmai se căzneau să-l încătărămeze într-o falnicăplatoşă, care, cu toate căera destul de încăpătoare ca săpoată cuprinde chiar şi statuia lui Hercule Farnese, strivea dureros cărnurile

cu prisosinţ ărevărsate ale cuviosului stareţ . — Lăsaţ i mai slobode chingile, ce dracu! protesta Gorenflot. Nu strângeţ i aşa, cămi se taie răsuflarea şi n-o sămai pot scoate un cuvânt... ajunge, ajunge! — Mi se pare căaţ i întrebat pe părintele superior – intrăîn vorbă fratele Borromée – de unde a cumpărat coiful meu? — L-am întrebat pe părintele superior şi nu pe dumneata – spuse Chicot – socotind căşi aici în mânăstire, ca în orice alt lăcaşde felul acesta, nu se face nimic fărăştirea superiorului. — Bineînţ eles – întări Gorenflot – nu se face nici o mişcare aici fără ştirea mea. Ce-ai întrebat, dragădomnule Briquet? — L-am întrebat pe fratele Borromée dacăştie cumva de unde vine casca asta. — Face parte din armurile pe care părintele superior le-a cumpărat ieri cu ridicata ca săînarmeze mânăstirea. — Cine? Eu?! se mirăGorenflot. — Sfinţ ia voastrăcred că-şi aminteşte c-a poruncit săse aducăo seamăde coifuri şi de platoşe la mânăstire, şi noi n-am făcut decât să împlinim porunca sfinţ iei voastre. — Aşa e, ai dreptate – se luminăGorenflot. "Mare drăcovenie! îşi spuse Chicot. Ca săvezi ce mult a ţ inut casca mea la stăpânu-său, dacă, dupăce am dus-o eu însumi, cu mâna mea, la palatul Guise, a pornit pe urmele mele ca un câine rătăcit, ca sădea peste mine acum la mânăstirea iacobinilor". În aceeaşi clipă, la un semn al fratelui Borromée, călugării se grăbirăsăse alinieze şi tăcerea se statornici în rândurile adunării. Chicot se aşezăpe o bancăspre a putea privi în voie exerciţ iile. Gorenflot rămase aşa cum era, proţ ăpit pe picioare ca pe doi bulamaci. — Atenţ iune! îi suflăfratele Borromée. Dom Modeste trase din teacăo sabie uriaşăşi, învârtind-o plin aer, strigăcu o voce de stentor: — Atenţ iune! — N-aşvrea ca sfinţ ia voastrăsăse oboseascădând comenzile – spuse îndatoritor fratele Borromée cu dulceaţ ăîn glas. Sfinţ ia voastră, dupăcâte ştiu, nu se simţ ea bine azi-dimineaţ ă; dacădoreşte să-şi cruţ e nepreţ uita-i sănătate, sunt gata săiau eu comanda pe ziua de azi şi să supraveghez exerciţ iile. — Cu dragăinimă– se învoi dom Modeste. Într-adevăr, nu mi-e bine, simt cămăia cu năduf; hai, dă-i drumul! Borromée făcu o plecăciune şi se duse săia comanda trupei, ca şi când ar fi fost obişnuit cu asemenea concesii. — Ce slujitor inimos! îl lăudăChicot. Flăcăul ăsta e un adevărat giuvaer. — Ce ţ i-am spus eu? E bun de pus pe rană– îi răspunse dom Modeste.

— Şi sunt convins că-n fiecare zi se întâmplăacelaşi lucru, nu-i aşa? spuse Chicot. — O, da! În fiecare zi. E supus ca un rob: tot timpul trebuie să-l cert fiindcăîşi dăprea mult osteneala să-mi facăpe plac. Smerenia nu înseamnăslugărnicie – rosti sentenţ ios Gorenflot. — Aşa căţ ie, de fapt, nu-ţ i rămâne mai nimic de făcut aici şi poţ i deci săte culci pe o ureche: fratele Borromée vegheazăîn locul tău. — O, Doamne, da! — Asta voiam săştiu – spuse Chicot, îndreptându-şi întreaga atenţ ie asupra lui Borromée. Mai mare dragul să-l fi văzut pe economul mânăstirii încordându-şi grumazul ca un cal de luptăîn clipa când i s-a pus frâul pe cap. Din ochii săi larg deschişi ţ âşneau flăcări, iar spada, mânuităde braţ ul său vânjos, îndeplinea nişte mişcări atât de iscusite, încât ai fi jurat căera într-adevăr un maestru de scrimăcare îşi arăta dibăcia în faţ a unui pluton de soldaţ i. De câte ori Borromée făcea câte o demonstraţ ie, Gorenflot se mulţ umea sărepete cuvintele lui, adăugând: — Borromée are dreptate. De altfel, şi eu v-am spus tot aşa, dacăvă mai amintiţ i lecţ ia noastrăde ieri. Mutaţ i arma dintr-o mânăîn cealaltă; ţ ineţ i lancea bine, dar ţ ineţ i-o ca lumea; fierul trebuie săfie la înălţ imea ochiului; staţ i drept, ce Dumnezeu! Piciorul ţ eapăn; întoarcerea la stângă e acelaşi lucru ca şi întoarcerea la dreapta, atâta numai că-i de-a-ndoaselea. — Măi, fir-ar săfie! se minunăChicot. Dar ştii căeşti un instructor iscusit? — Te cred – spuse Gorenflot, mângâindu-şi guşa cu trei caturi – mă pricep destul de bine la militărie. — Cât despre Borromée, nici căputeai săgăseşti un ucenic mai destoinic. — Măînţ elege din ochi – mărturisi Gorenflot. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de isteţ . Călugării făcurăapoi un marşîn pas alergător, exerciţ iu pe care se punea mare preţla vremea aceea în militărie, asalturi cu spada, asalturi cu sabia, cu lancea şi trageri cu armele de foc. — Ai săvezi acum ce face năzdrăvanul de Jacques – îl înştiinţ ă părintele superior pe Chicot, în momentul când ostaşii avurăde trecut şi ultima probă. — Cine mai e şi năzdrăvanul ăsta? — Un băiat curăţ el pe care am căutat să-l ţ in pe lângămine, fiindcă e cuminte de felul lui şi are multăputere în braţşi, pe lângătoate celelalte, e iute ca un prâsnel. — Ce vorbeşti! Şi unde-i acum mititelul, mânca-l-ar tata? — Ia stai, stai căţ i-l arăt acum. Uite-l colo, îl vezi? Acela care ţ ine o muschetăîn mânăşi se pregăteşte tocmai săocheascăcel dintâi. — Şi e bun ţ intaş?

— Atâta pot să-ţ i spun, căştrengarul nimereşte un pitac din zbor de la o sutăde paşi. — Bravo, cred căvoinicul nostru e numai potrivit ca săslujeascăo liturghie; dar ia stai căţ i-am dat şi ţ ie de rost. — Ce s-a întâmplat? — Ba da!... Ba nu! — Îl cunoşti cumva pe Jacques? — Eu? Câtuşi de puţ in. — Totuşi, în primul moment, ţ i s-a părut că-l cunoşti? — Da, am avut impresia căl-am văzut într-o biserică, undeva, într-o zi sau, mai bine zis, într-o noapte când măascunsesem în confesional. M-am înşelat însă, nu era el. De astădatătrebuie sămărturisim căspusele lui Chicot nu erau chiar întru totul adevărate. Chicot se dovedise a fi un neîntrecut fizionomist şi-i era de ajuns săvadăchipul unui om o singurădatăîn viaţ ă, ca sănu-l mai uite în veci. În timp ce, fărăsăştie, privirile părintelui superior şi ale prietenului acestuia erau îndreptate asupra lui, năzdrăvanul de Jacques, cum îi spunea Gorenflot, îşi făcea de lucru cu o muschetăcât el de lungă, pe care tocmai o încărca; pe urmă, dupăce muscheta fu încărcată, se proţ ăpi ţ anţ oşla o sutăde paşi de ţ intăşi, lăsându-se pe piciorul drept, luăarma la ochi cu îndemânarea unui militar încercat. Muscheta detună şi glonţ ul se împlântădrept în mijlocul ţ intei, stârnind un ropot de aplauze din partea călugărilor. — Sfinte Dumnezeule, straşnic ochitor, n-am ce zice! îl lăudă Chicot. Şi ce flăcău chipeş, pe cuvântul meu! — Mulţ umesc, domnule – răspunse Jacques, ai cărui obraji palizi se îmbujorarăde plăcere. — Dar ştiu căte pricepi sămânuieşti armele, fiule – stărui Chicot. — Da' de unde, domnule, abia acum învăţ– spuse Jacques. Şi cu aceste cuvinte, lăsând deoparte muscheta, dupăce îşi arătase îndemânarea, luăo lance din mâinile vecinului său şi începu s-o învârteascăprin aer, făcând o morişcăpe care Chicot o socoti executată fărăcusur. Chicot îi aduse din nou laude. — Dar mai cu seamăcând e vorba de spadă, nu-şi are pereche – îl înştiinţ ădom Modeste. Cei ce se pricep spun căe meşter mare. Ce-i drept, pehlivanul are picioare zdravene şi braţde oţ el şi, cât e ziulica de mare, nu lasăo clipăarmele săse odihnească. — Aşa! Ia să-l vedem – zise Chicot. — Doriţ i să-i puneţ i la încercare iscusinţ a? întrebăBorromée. — Aşvrea săvăd şi eu minunea asta cu ochii mei – răspunse Chicot. — Numai că, săvedeţ i – urmăeconomul – din toţ i câţ i se aflăaici, nimeni, în afarăde mine, poate, nu este în stare să-i ţ inăpiept. Domnia voastrăvăsimţ iţ i destul de destoinic?

— Eu nu sunt decât un biet cetăţ ean paşnic – spuse Chicot, clătinând din cap. Pe vremuri am mânuit şi eu spada ca orice om; acum însăîmi tremurăpicioarele, nu mai am destulăputere în braţşi nici nu-mi mai stăcapul, cinstit vorbind, la asemenea treburi. — Totuşi vămai îndeletniciţ i cu ele încă? stărui Borromée. — Aşa, câte un pic – mărturisi Chicot, aruncându-i lui Gorenflot, care zâmbea, o privire ce avu darul săaducăpe buzele părintelui superior numele lui Nicolas David. Borromée nu desluşi însăzâmbetul lui, Borromée nu auzi numele pe care-l rostise, ci, surâzând cât se poate de liniştit, porunci săse aducă floretele şi obrăzarele de scrimă. Fremătând de bucurie din creştet până-n tălpi sub înfăţ işarea lui mohorâtăşi rece, Jacques îşi suflecăanteriul pânăla genunchi şi îşi propti sandala în nisip, bătând de câteva ori cu piciorul drept în pământ. — Ca săfim înţ eleşi – spuse Chicot – dat fiind cănu sunt nici călugăr şi nici ostaşşi căa trecut o bucatăde vreme de când n-am mai pus mâna pe o armă, te rog deci pe dumneata, frate Borromée, care eşti numai muşchi şi vine, săfii atât de bun şi să-i arăţ i fratelui Jacques cum trebuie mânuităfloreta. Fireşte, cu încuviinţ area sfinţ iei tale, dragă părinte superior – urmăChicot, întorcându-se către dom Modeste. — Poruncesc! rosti cu ifos părintele superior, ca de obicei încântat căare prilejul să-şi spunăcuvântul. Borromée îşi scoase casca şi o încredinţ ălui Chicot, care se grăbi s-o ia în primire, şi acum, căîncăpuse din nou în mâinile fostului ei stăpân, îi îngădui încăo datălui Chicot săse convingăcăera într-adevăr a sa; în timp ce omul nostru făcea aceastăconstatare, economul mânăstirii îşi ridica rasa, trăgând-o în sus, peste cingătoare, şi se pregătea de asalt. Toţ i călugării însufleţ iţ i de solidaritatea cinului monahal, se strânserăîn jurul dascălului şi al ciracului acestuia. Gorenflot se aplecă la urechea prietenului său. — Nu cred că-i o treabămai grea decât săcânţ i irmoasele, nu-i aşa? întrebăel cu naivitate. — Aşa spun cel puţ in lăncierii – îi răspunse Chicot cu aceeaşi naivitate. Cei doi luptători se puserăîn gardă; Borromée, uscăţ iv şi nervos, avea avantajul de a fi mai înalt; pe deasupra, era mai stăpân pe sine şi avea şi mai multăexperienţ ă. Înflăcărarea de care era cuprins Jacques se mărturisea prin scăpărările ochilor săi scânteietori şi-i învăpăia umerii obrajilor dogoriţ i ca de fierbinţ eală. Treptat-treptat, masca preacuvioasăse desprindea de pe chipul fratelui Borromée, care, cu floreta în mână, furat de râvna cuceritoare a luptei în care trebuia să-şi dovedeascădibăcia, se preschimba într-un încercat spadasin: fiecare loviturăa sa era însoţ ităde un îndemn, o povaţ ăsau o mustrare; de multe ori însă, energia, sprinteneala şi

avântul lui Jacques precumpăneau asupra însuşirilor cu care era înzestrat maestrul său, şi fratele Borromée primea câte o loviturăbine ţ intităîn piept. Chicot sorbea din ochi desfăşurarea luptei, numărând loviturile. Când asaltul se sfârşi sau, mai bine zis, când adversarii se oprirăsă-şi tragărăsuflarea, zise: — Jacques a atins de şase ori, iar fratele Borromée, de nouă; e foarte frumos pentru un cirac, dar pentru un dascăl e cam puţ in. Un fulger pe care nimeni altul decât Chicot nu-l zări se aprinse în ochii lui Borromée, dând în vileag o nouătrăsăturăde caracter a fratelui econom. "Aha! chibzui în sinea lui Chicot. Va săzicăe orgolios." — S-avem iertare, domnule – răspunse Borromée cu un glas pe care abia izbuti să-l facămieros – dar meşteşugul armelor este o treabădestul de anevoioasăpentru orice om şi cu atât mai mult pentru nişte bieţ i călugări ca noi. — N-are a face – spuse Chicot, hotărît să-l urmăreascăpe jupân Borromée pânăîn pânzele albe. Oricum ar fi, dascălul trebuie săaibăde douăori mai multe lovituri decât ciracul său. — Ah, domnule Briquet – spuse Borromée, muşcându-şi buzele, nespus de palid la faţ ă– sunteţ i prea exigent, mi se pare. "Aha! E iute la mânie – se gândi Chicot. Deci douăpăcate de moarte; se spune căunul singur ajunge pentru a duce la pierzare un om: soarta mi-e prielnică. Apoi, cu glas tare: — Şi dacăJacques ar fi mai cumpănit – continuăel – sunt sigur că n-ar fi mai prejos decât domnia ta. — N-aşcrede – spuse Borromée. — Ei, uite, eu n-am nici o îndoială. — Domnul Briquet, care cunoaşte meşteşugul armelor – spuse Borromée cu amărăciune – ar trebui săîncerce singur iscusinţ a lui Jacques; şi-ar putea da mai bine seama atunci. — O, eu sunt bătrân – se împotrivi Chicot. — Da, dar atotştiutor – replicăBorromée. "Aşa, măiei la vale, care va săzică– se gândi Chicot. Stai tu puţ in, ia stai!" — Dar – urmăel – mai este încăceva, care scade întrucâtva însemnătatea cuvintelor mele. — Ce anume? — Faptul căfratele Borromée, ca un adevărat dascăl ce este, a căutat, sunt convins, să-i facăun hatâr ucenicului său, lăsându-l când şi când pe Jacques să-l lovească. — Cum, cum? spuse Jacques la rândul său, încruntându-se. — Nici gând – protestăBorromée, păstrându-şi cumpătul, cu toate căChicot reuşise să-l scoatădin sărite. Fireşte, mi-e drag Jacques, dar nu i-aşfi de nici un folos dacăi-aşface asemenea hatâruri.

— Mămir – spuse ca pentru sine Chicot – aşa am crezut, te rog să măierţ i. — La urma urmei – îl îmbie Borromée – de ce n-aţ i încerca, domnule Briquet, căci de vorbit văd căvăplace săvorbiţ i. — Oh, de ce vrei sămăsimt prost? spuse Chicot. — Fiţ i pe pace, domnule – îl linişti Borromée – vom avea toată îngăduinţ a faţ ăde domnia voastră; cunoaştem doar canoanele bisericeşti. — Păgânule! murmurăprintre dinţ i Chicot. — Hai, domnule Briquet, numai un asalt. — Încearcă– îl îndemnăGorenflot – de ce sănu încerci? — N-am să-ţ i fac nici un rău, domnule – spuse Jacques, vrând să-i ţ inăhangul maestrului său şi să-i tragăşi el un ibrişin pe la nas lui Chicot. Am o mânăfoarte uşoară. — Dragul de el! şopti Chicot, aţ intind asupra tânărului călugăr o privire al cărei tâlc era cu neputinţ ăde desluşit şi care se sfârşi într-un zâmbet mut. Bine, fie! se înduplecăel. Fiindcătoatălumea ţ ine morţ iş. — Bravo! se bucurarăcei interesaţ i, lacomi de izbândă. — Numai că– îi preveni Chicot – văspun din capul locului, n-am de gând săfac mai mult de trei asalturi. — Cum doriţ i, domnule – zise Jacques. Şi, ridicându-se agale de pe banca pe care se aşezase între timp, Chicot îşi strânse pe corp vesta cu mâneci bufante, îşi puse mănuşa şi îşi potrivi pe faţ ăobrăzarul cu sprinteneala broaştei ţ estoase când prinde muşte. — Dacăreuşeşte cumva săpareze loviturile tale de dreapta – îi suflă Borromée lui Jacques – săştii cănu mai fac nici un asalt cu tine, auzi tu? Jacques dădu din cap, zâmbind într-un fel care voia săspună: "Fii fărăgrijă, maestre!" Cu aceeaşi încetinealăşi aceeaşi băgare de seamă, Chicot se puse în gardă, desfăşurând braţ ele lui cât toate zilele şi picioarele de o poştă, pe care, printr-o chibzuială, cu drept cuvânt miraculoasă, le aşezăîn aşa fel, încât săascundănebănuitele posibilităţ i de care dispunea şi lungimea lor nemăsurată. XXIII LECŢIA La vremea pe care încercăm s-o înfăţ işăm aici, povestind nu numai întâmplările petrecute atunci, dar zugrăvind totodatăşi obiceiurile şi moravurile respective, scrima nu era câtuşi de puţ in ceea ce este în zilele noastre. Spadele fiind ascuţ ite pe ambele laturi, loviturile erau date în egală măsurăcu tăişul ca şi cu vârful armei; pe de altăparte, mâna stângă

fiind şi ea înarmatăcu un pumnal, juca la rândul ei un rol în luptă, atât în apărare cât şi în atac; de aceea combatanţ ii se alegeau cu o mulţ ime de răni sau, mai bine zis, de zgârieturi, care, atunci când era vorba de o încăierare în lege, puteau fi un puternic imbold. Quélus, bunăoară, deşi scăldat în sângele ce gâlgâia din cele optsprezece răni căpătate, se mai ţ inea încăpe picioare, continuând să lupte, şi poate căn-ar fi fost răpus dacănu l-ar fi doborât cea de-a nouăsprezecea lovitură, culcându-l în patul pe care nu-l mai părăsise decât pentru a coborî în mormânt. Importatădin Italia, scrima, care era o artăîncăîn faţ ă, consta deci la vremea aceea dintr-o sumedenie de mişcări ce îi obligau pe combatanţ i săschimbe clipăde clipălocul şi care, desfăşurându-se pe un câmp de bătaie ales la întâmplare, erau sortite săîntâmpine tot felul de piedici din partea celui mai neînsemnat muşuroi sau scobituri a terenului. Mai tot timpul îi vedeai pe duelişti întinzându-se cât erau de lungi sau ghemuindu-se, făcând un salt la dreapta, altul la stânga ori punând palma în pământ; supleţ ea, şi nu numai a braţ ului, dar fi a picioarelor, ba chiar a întregului corp, era una dintre condiţ iile de căpetenie ale acestei arte. Chicot însăpărea săfi învăţ at scrima la cu totul altăşcoală; s-ar fi zis, dimpotrivă, căîntrezărise arta modernă, a cărei superioritate şi a cărei eleganţ ă, mai cu seamă, se bizuie pe agilitatea mâinii şi pe imobilitatea aproape deplinăa trupului. Se propti, aşadar, drept ca un stâlp şi cu toatănădejdea pe amândouăpicioarele; mlădie şi nervoasă, mâna i se mişca sprintenădin încheietură, iar spada lui era flexibilăca o trestie, putându-se îndoi cu uşurinţ ăde la vârf şi pânăla jumătatea lamei, iar de la jumătate pânăla gardăfiind făuritădin cel mai tare oţ el. La primele asalturi, trezindu-se dintr-o datăîn faţ a unui om turnat ca din bronz şi al cărui braţpărea singurul mădular însufleţ it din toată făptura lui, fratele Jacques începu a flutura nerăbdător spada, lucru de care Chicot nu se arătăcâtuşi de puţ in tulburat, mulţ umindu-se doar să-şi destindăbraţ ul şi piciorul ori de câte ori prindea de veste că adversarul său era descoperit, şi cum pe vremea aceea combatanţ ii obişnuiau săloveascăatât cu tăişul cât şi cu vârful spadei, de multe ori rămâneau descoperiţ i. De fiecare datăcând se întâmpla aşa ceva, braţ ul său, şi aşa nesfârşit de lung, se mai lungea încăde trei picioare, lovind cu bumbul din vârful spadei drept în pieptul tânărului frate, atât de precis, încât ai fi jurat cămişcarea fusese îndeplinităde un mecanism şi nu de un braţ omenesc şovăielnic şi lipsit de precizie. La fiecare loviturăde bumb, Jacques, fierbând de ciudă, şi de râvna întrecerii, făcea un salt înapoi. Timp de zece minute, băietanul folosi toate mijloacele pe care i le punea la îndemânănemaipomenita lui agilitate: se repezea ca o pisică sau ca un tigru, se încovriga ca un şarpe, se prelingea pe sub pieptul lui

Chicot, sărea încolo şi încoace; cât se poate de liniştit, cu braţ ul său nemăsurat de lung, Chicot nu dădea nici un semn de pripealăşi, înlăturând floreta adversarului, îndrepta de fiecare datăînfricoşatul bumb spre pieptul său. Fratele Borromée se îngălbenise la faţ ă, covârşit de răbufnirea tuturor patimilor ce-l învolburaserăodinioarăşi pe care fusese silit săşi le înfrâneze. În sfârşit, Jacques se năpusti pentru ultima oarăasupra lui Chicot, care, băgând de seamăcănu se ţ ine cum trebuie pe picioare, se lăsă descoperit ca să-l facăsăfandeze cât mai mult. Jacques căutăsănu scape prilejul şi, în momentul acela, Chicot, parând fulgerător lovitura, îl clinti de pe linia de cumpănire cu atâta putere, încât bietul cirac îşi pierdu echilibrul şi căzu jos. Încremenit ca o stâncă, Chicot nu se mişcase o clipăde la locul lui. Fratele Borromée îşi rodea unghiile pânăla sânge. — De ce nu ne-aţ i spus, domnule, căsunteţ i un edec al sălilor de arme? îi reproşăcălugărul. — Cine, el? exclamăGorenflot, uluit, dar în acelaşi timp împărtăşind bucuria victoriei dintr-un simţ ământ de prietenie lesne de înţ eles. El, care nu iese niciodatădin bârlog? — Eu, un biet cetăţ ean paşnic – se mirăChicot – eu, Robert Briquet, un edec al sălilor de arme?! Îmi pare rău, domnule econom! — Dar bine, domnule – izbucni fratele Borromée – ca sămânuiască cineva spada cu atâta iscusinţ ă, trebuie săse fi îndeletnicit o groazăde vreme cu treaba asta. — O, Doamne! răspunse Chicot, împăciuitor. Ai dreptate, domnule, e adevărat căam avut uneori prilejul săţ in spada în mână, dar de câte ori am ţ inut-o în mânăam băgat de seamăun lucru. — Ce anume? — Acela că, pentru cel ce mânuieşte spada, trufia este un sfetnic rău, iar mânia, un sprijin cât se poate de păcătos. Şi acum, uite ce-aş vrea să-ţ i spun, frate Jacques, fătul meu – adăugăel. Ai o mânădestul de dibace, în schimb nici picioarele şi nici capul nu-ţ i sunt de vreun folos; eşti sprinten, dar nu judeci de ajuns. În meşteşugul armelor sunt trei lucruri esenţ iale: capul, în primul rând, pe urmămâna şi, în sfârşit, picioarele; cu cel dintâi te poţ i apăra; cu primul şi al doilea poţ i convinge, dar dacăle întruneşti pe câteşitrele, întotdeauna ieşi biruitor. — O, domnule – spuse Jacques – de ce nu faceţ i un asalt cu fratele Borromée? Ar fi, într-adevăr, minunat de privit. Chicot se pregătea tocmai sărespingăpropunerea cu dispreţ , dar se gândi căîn felul acesta orgoliosul econom ar putea sătragăspuza pe turta lui. — De ce nu – spuse el – dacăfratele Borromée doreşte, sunt la porunca domniei sale. — Nu, domnule – răspunse economul – sunt sigur căm-aţ i birui; mai bine sărecunosc din capul locului, decât sămăfac de râs.

— Ca săvezi ce modest e, dragul de el! îl lăudăGorenflot. — Te înşeli! îi şopti la ureche necruţ ătorul Chicot. E nebun de trufaş. La vârsta lui, dacămi-ar fi ieşit în cale un asemenea prilej, aşfi cerşit în genunchi lecţ ia pe care Jacques a primit-o adineauri. Spunând acestea, se gârbovi din nou, îşi crăcănăpicioarele, îşi schimonosi ca de obicei faţ a şi se duse de se aşezăla locul său pe bancă. Jacques se ţ inu dupăel; admiraţ ia de care era cuprins tânărul călugăr se dovedea a fi mai puternicădecât ruşinea înfrângerii. — N-aţ i vrea să-mi daţ i lecţ ii de scrimă, domnule Robert – stăruia el. Sfinţ ia sa părintele superior cred căn-o săaibănimic împotrivă; nu-i aşa, preasfinte? — Da, fiule – încuviinţ ăGorenflot – cu dragăinimă. — N-aşvrea sătrec peste dascălul dumitale, dragul meu – se împotrivi Chicot. Şi se înclinăîn faţ a lui Borromée. Borromée socoti cu cale sărăspundă. — Jacques nu ia lecţ ii numai cu mine – spuse el – nu sunt singurul profesor de scrimăaici; nefiind, aşadar, singurul căruia îi este hărăzită aceastăcinste, îmi daţ i voie sănu fiu nici singurul răspunzător de aceastăînfrângere. — Dar cine este celalalt profesor? se grăbi săîntrebe Chicot, văzând roşeaţ a ce acoperise obrajii lui Borromée, ca şi când călugărul s-ar fi temut sănu fi săvârşit o nesăbuinţ ă. — Cine săfie?! se mirăBorromée. Nimeni. — Ba da, ba da – stărui Chicot – am auzit doar cu urechile mele. Cu cine ai mai luat lecţ ii, Jacques? — Da, da – spuse la rândul său Gorenflot – unul scurt şi gros pe care chiar dumneata mi l-ai prezentat, Borromée, şi care vine din când în când pe aici, unul cu o figurăsimpaticăşi care trage binişor la măsea. — Nu mai ştiu cum îl cheamă– spuse Borromée. Cu mutra lui blajinăşi cuţ itul de bucătărie petrecut pe sub cingătoare, fratele Eusebiu se apropie de ei. — Ştiu eu – mărturisi bucătarul cu nevinovăţ ie. Borromée îi făcea tot felul de semne, pe care Eusebiu nu le văzu însă. — E jupân Bussy-Leclerc – continuăel – ăla care a fost maestru de scrimăla Bruxelles. — Aha! se luminăChicot. Jupân Bussy-Lecierc! Straşnic spadasin, pe legea mea! Şi rostind acestea cu toatănaivitatea de care era în stare, Chicot nu scăpădin vedere privirea ucigătoare azvârlităde Borromée bietului bucătar, care ţ inuse cu tot dinadinsul săfie îndatoritor. — Ce vorbeşti! se mirăGorenflot. N-am ştiut căse numeşte Bussy-Leclerc. Nu s-a gândit nimeni să-mi spună. — Nu mi-am închipuit cănumele lui ar putea săintereseze cumva pe sfinţ ia voastră– răspunse Borremée. — La urma mei – interveni Chicot – n-are a face cine este maestrul

de scrimă. Fie cine-o fi, numai săfie bun. — Adevărat, n-are a face – întări Gorenflot – numai săfie bun. Şi cu aceste cuvinte, o porni spre treptele ce duceau în apartamentul domniei sale, petrecut de privirile pline de admiraţ ie ale întregii obşti. Instrucţ ia se terminase. La picioarele scării, Jacques îşi reînnoi rugămintea pe care i-o făcuse lui Chicot, în pofida nemulţ umirii ce se zugrăvea pe faţ a lui Borromée. — Nu sunt bun de dascăl, dragul meu – îi răspunse Chicot. Eu am învăţ at singur, chibzuind pe îndelete şi făcând mereu exerciţ ii. Făşi dumneata ca mine! Orice lucru bun poate fi de folos unui om cu mintea sănătoasă. Borromée comandăstânga-mprejur şi toţ i călugării se îndreptarăcu faţ a spre mânăstire, pregătindu-se săse întoarcăla rosturile lor. Gorenflot începu a urca treptele plin de măreţ ie, ţ inându-se de braţ ul lui Chicot. — Nădăjduiesc – rosti el cu mândrie – călăcaşul nostru s-a dovedit într-adevăr credincios regelui şi că, oricum, este şi el bun la ceva, ce zici? — Păcatele mele! Ba bine cănu – mărturisi Chicot. Multe minunăţ ii poate omul săvadă, prea cuvioase, când vine la dumneata! — Şi toate astea numai într-o lună, ba chiar nici atât. — Toate făcute de dumneata? — De mine, numai şi numai de mine, precum ai văzut – spuse Gorenflot, împăunându-se. — E mai mult decât mi-aşfi închipuit, dragul meu, şi când am să măînapoiez din solia mea... — Adevărat, dragăprietene! Spune-mi şi mie ce-i cu solia asta a dumitale. — Bucuros, cu atât mai mult cu cât am de trimis regelui o scrisoare sau, mai bine zis, un curier, înainte de plecare. — Regelui, dragăprietene? Un curier? Dar ce, dumneata îi scrii direct regelui? — Ca de la om la om. — Şi zici căai nevoie de un curier? — Da, îmi trebuie un curier. — Vrei să-ţ i dau un călugăr? Ar fi o cinste pentru mânăstire dacă vreunul din fraţ ii noştri ar avea prilejul să-l vadăla faţ ăpe rege. — Bineînţ eles. — Pot să-ţ i pun la îndemânăpe doi dintre ei, cei mai iuţ i de picior. Dar povesteşte-mi şi mie, Chicot, cum se face căregele, care te credea mort... — Eram doar într-o stare de letargie, aşa cum ţ i-am spus... şi la momentul potrivit m-am sculat din morţ i. — Şi i-ai recâştigat bunăvoinţ a? întrebăGorenflot. — Mai lesne ca oricând – mărturisi Chicot.

— Atunci – chibzui Goreaflot, întrerupându-se o clipă– înseamnă c-ai să-i spui regelui tot ce facem aici spre a-i fi de folos? — Mai încape vorbă, dragul meu, fii pe pace căn-am săuit! — O, scumpul meu Chicot! se bucurăGorenflot, care se şi vedea episcop. – Dar mai înainte aşvrea să-ţ i cer douălucruri. — Care anume? — În primul rând să-mi dai nişte bani, pe care monarhul nu va întârzia săţ i-i înapoieze. — Bani! exclamăGorenflot, grăbindu-se a se ridica din jilţ . Am sipete întregi pline cu bani. — Ce fericit eşti, zău! spuse Chicot. — Vrei o mie de scuzi? — Nu chiar atât, e prea mult, dragăprietene; năzuinţ ele mele, precum ştii, sunt modeste, iar dorinţ ele, cât se poate de umile; titlul de ambasador nu-mi trezeşte nici o mândrie şi, pe cât pot, caut să-l trec sub tăcere mai degrabă, decât sămălaud cu el; o sutăde scuzi îmi ajung. — Uite-i! Şi în al doilea rând? — Un scutier. — Un scutier? — Da, ca sămăînsoţ ească; nu-mi place singurătatea. — Ah, dragul meu, dacăaşfi liber ca odinioară... – spuse Gorenflot, suspinând. — Da, dar din păcate nu mai eşti. — Mărirea măţ ine încătuşat – şopti Gorenflot. — Ce vrei! spuse Chicot. Nu le poţ i face pe toate deodată; aşadar, cum nu-mi e dat săam parte de cinstita dumitale societate, dragul meu părinte superior, măvoi mulţ umi cu aceea a fratelui mezin Jacques. — A fratelui Jacques? — Da, îmi place ştrengarul ăsta. — Şi pe bunădreptate, Chicot, e un băiat cum rar întâlneşti şi care cred c-o săajungădeparte. — Pânăuna alta, o să-l duc la vreo douăsute cincizeci de leghe de aici, dacă-i vei da voie săvinăcu mine. — N-ai decât să-l iei, dragul meu. Părintele superior scuturăun clopoţ el, la clinchetul căruia se înfăţ işănumaidecât un frate. — Spune fratelui Jacques şi fratelui pe care-l trimitem de obicei în oraşsăvinăaici. Dupăzece minute, şi unul, şi celălalt se ivirăîn prag. — Jacques – îl înştiinţ ăGorenflot – am de gând să-ţ i încredinţ ez o misiune extraordinară. — Mie, sfinţ ia voastră? întrebătânărul, nedumerit. — Da, vei însoţ i pe domnul Robert Briquet într-o lungăcălătorie. — Oh! se bucurătânărul frate, însufleţ it de imbolduri hoinare. Eu

săplec într-o călătorie cu domnul Briquet, eu în lumea largă, liber, de capul meu? Ah, domnule Robert Briquet, o săîncrucişăm spadele în fiecare zi, nu-i aşa? — Da, copile. — Şi o săpot lua şi archebuza cu mine? — N-ai decât s-o iei. Jacques o zbughi din loc şi ţ âşni pe uşăafară, ţ ipând în gura mare de bucurie. — Cât priveşte ştafeta pe care voiai s-o trimiţ i – spuse Gorenflot – poftim de porunceşte, rogu-te, ce săfacă. Vino încoace, frate Panurge. — Panurge?! se mirăChicot, simţ ind cum, la auzul acestui nume, în sufletul lui se trezesc amintiri ce nu erau lipsite de duioşie. Panurge! — Da, sărmanul! oftăGorenflot. L-am ales pe fratele acesta, care se numeşte tot Panurge ca şi cel de pe vremuri, ca săfacătoatăalergătura ce cădea în seama celuilalt. — Va săzicăprietenul nostru de odinioarănu mai e în stare de nimic? — A murit – suspinăGorenflot – a murit! — O! rosti Chicot, plin de compătimire. Ce-i drept, bietul de el începuse săîmbătrânească. — Avea nouăsprezece ani, dragul meu, nouăsprezece ani. — Într-adevăr, e un caz de longevitate cu totul neobişnuit; doar prin mânăstiri mai întâlneşti asemenea minunăţ ii.

XXIV ENORIAŞA Panurge, al cărui nume îl pomenise mai înainte părintele superior, se aratănumaidecât. Cu siguranţ ăînsăcănu din pricina înfăţ işării sale morale sau fizice fusese sorocit să-l înlocuiascăpe răposatul său omonim, căci, de când lumea, poate, o figurămai inteligentănu fusese mai crunt nedreptăţ ităprin împerecherea cu un nume de măgar. La drept vorbind, cu ochişorii lui, cu nasul său ascuţ it şi bărbia repezităînainte, fratele Panurge semăna mai degeaba cu un vulpoi. Chicot îl privi doar o clipă, dar în aceastăclipă, cât ar fi fost ea de fulgerătoare, avu tot răgazul, pe ea se pare, să-l cântăreascăprecum se cuvine pe curierul mânăstirii. Panurge se opri umil lângăuşă. — Fă-te încoace, domnule curier! îl pofti Chicot. Ia spune, ştii unde-i Luvrul? — Cum de nu, domnule – răspunse Panurge. — Şi acolo, la Luvru, se întâmplăcumva săcunoşti pe un anume Henric de Valois? — Cine, regele?

— Nu ştiu dac-o fi sau nu regele cu adevărat – rosti Chicot – dar, în sfârşit, aşa i se spune de obicei. — O săam de-a face chiar cu regele? — Întocmai. Îl cunoşti? — Destul de bine, domnule Briquet. — Ei, uite, atunci te duci şi spui căvrei să-i vorbeşti. — Şi au sămălase s-ajung pânăla dânsul? — Pânăla camerierul său, da. Îmbrăcămintea dumitale îţ i descuie toate uşile: maiestatea sa este foarte evlavioasă, precum ştii. — Şi ce trebuie să-i spun camerierului? — Ai să-i spui căvii din partea strigoiului. — Care strigoi? — Curiozitatea este un nărav prost, părinţ ele. — Măiertaţ i. — Ai să-i spui, aşadar, căvii din partea strigoiului. — Da. — Şi căaştepţ i scrisoarea. — Care scrisoare? — Iar? — Ah, am uitat. — Sfinţ ia ta – zise Chicot, întorcându-se către Gorenflot – trebuie să-ţ i mărturisesc că-mi plăcea mai mult celălalt Panurge. — Asta-i tot ce am de făcut? întrebăcurierul. — Ai să-i mai spui pe urmăcă, în aşteptarea răspunsului, strigoiul a pornit-o agale spre Charenton. — Înseamnăcătrebuie săapuc şi eu pe acelaşi drum ca săvă întâlnesc? — Chiar aşa. Panurge se îndreptăspre uşăşi ridicădraperia ca săiasă; Chicot avu insăimpresia că, făcând gestul acesta, fratele Panurge dăduse în vileag o iscoadă. De altminteri, draperia căzu atât de repede, încât Chicot n-ar fi putut săjure căceea ce i se păruse a fi văzut cu ochii lui nu era o nălucire. Cu mintea-i ascuţ ităajunse îndatăla convingerea aproape neîndoioasăcăcel ce asculta la uşănu putea fi decât fratele Borromée. "Aşa, va săzică, tragi cu urechea – se gândi el. Cu atât mai bine, în cazul acesta am săvorbesc anume pentru tine." — Aşadar, dragul meu – spuse Gorenflot – suveranul ţ i-a făcut cinstea de a-ţ i încredinţ a o misiune? — Da. Confidenţ ială. — Ceva în legăturăcu politica, îmi închipui? — Cred căda. — Cum se poate?! Nu ştii ce fel de misiune ţ i s-a încredinţ at? — Ştiu doar cătrebuie săduc o scrisoare. — Un secret de stat, de bunăseamă? — Aşa cred.

— Şi nu bănuieşti cam ce...? — Suntem destul de singuri, nu-i aşa, ca să-ţ i pot spune cinstit ce gândesc? — Spune; când e vorba de-o taină, săştii, sunt mut ca pământul. — Ei bine, aflăcăregele s-a hotărât, în sfârşit, săvinăîn ajutorul ducelui de Anjou. — Ce vorbeşti! — Chiar aşa; şi cred căastă-noapte domnul de Joyeuse a şi pornit într-acolo. — Şi dumneata, dragul meu? — Eu plec în partea cealaltă, spre Spania. — Şi cum ai săcălătoreşti? — O, Doamne! Aşa cum am mai călătorit noi pe vremuri: pe jos, călare sau cu căruţ a, cum s-o nimeri. — Săştii atunci cănu puteai săgăseşti un tovarăşde drum mai potrivit decât Jacques şi ai făcut bine cămi l-ai cerut, fiindcăştrengarul e grozav de descurcăreţ . — În ce măpriveşte, îţ i mărturisesc cămi-e foarte simpatic. — Măcar pentru atât, şi tot ţ i l-aşfi încredinţ at: dar, în afarăde asta, ar putea să-ţ i fie de mare ajutor dacăs-ar întâmpla să-ţ i iasă cineva în cale. — Îţ i mulţ umesc, dragul meu. Şi acum cred cănu mi-a mai rămas decât să-mi iau ziua bună. — Mergi sănătos! — Ce faci? — Voiam să-ţ i dau binecuvântarea mea. — Fugi încolo! spuse Chicot. Între noi n-are nici un rost. — Ai dreptate – încuviinţ ăGorenflot – lucrurile astea sunt pentru străini. Şi cei doi prieteni se îmbrăţ işarăcu toatădragostea. — Jacques! strigăpărintele superior. Jacques! Panurge îşi strecurămutra vicleanăprintre draperiile de la uşă. — Cum, n-ai plecat încă? se zbârli Chicot. — Vărog sămăiertaţ i, domnule. — Du-te repede – îl zori Gorenflot – domnul Briquet e grăbit. Unde-i Jacques? Fratele Borromée se înfăţ işăla rândul său, cu o faţ ămieroasăşi cu zâmbetul pe buze. — Fratele Jacques! repetăpărintele superior. — Fratele Jacques a plecat – spuse economul. — Cum a plecat?! se mirăChicot. — N-aţ i poruncit sămeargăcineva la palat, domnule? — Bine, dar era vorba de fratele Panurge – spuse Gorenflot. — Ah, zevzecul de mine! Am înţ eles căJacques – rosti Borromée, plesnindu-se peste frunte. Chicot se încruntă; căinţ a mărturisităde Borromée părea însăa fi

atât de sinceră, încât ar fi fost o cruzime din partea lui să-i aducăvreo mustrare. — Am s-aştept atunci – spuse el – pânăse întoarce Jacques. Borromée se înclină, posomorându-se la rândul său. — Ah! se trezi el deodată. Am uitat să-i dau de ştire părintelui superior, deşi pentru asta venisem adineauri, c-a sosit doamna aceea necunoscutăşi cădoreşte ca sfinţ ia voastrăs-o primească. Chicot ciuli nişte urechi cât toate zilele. — Singură? întrebăGorenflot. — Însoţ ităde un scutier. — E tânără? întrebădin nou Gorenflot. Borromée îşi plecăochii ruşinos. "Bravo! Mai e şi făţ arnic!" se gândi Chicot. — Pare încătânără– răspunse Borromée. — Dragul meu – spuse Gorenflot, întorcându-se către aşa-zisul Robert Briquet – cred cămă-nţ elegi, nu? — Te-nţ eleg – încuviinţ ăChicot – şi de aceea te părăsesc. Am s-aştept într-una din camerele alăturate sau în curte. — Prea bine, prietene. — De aici şi pânăla palat, domnule – îi atrase atenţ ia Borromée – este o bucatăbunăde drum, şi cine ştie când o săse întoarcăfratele Jacques, mai cu seamăcăpersoana căreia domnia voastrăi-aţ i trimis ştafeta va pregeta poate săîncredinţ eze o scrisoare de oarecare însemnătate unui copil. — Te-ai gândit cam târziu la treaba asta, frate Borromée. — Ei, Doamne, de unde săştiu! Dacămi s-ar fi încredinţ at mie... — Bine, bine, am s-o pornesc agale spre Charenton; trimisul, oricine-ar fi el, o săm-ajungădin urmăpe drum. Şi se îndreptăspre scară. — Nu pe-acolo, domnule, vărog – spuse cu însufleţ ire Borromée. Doamna cea necunoscutătrebuie săurce pe partea asta şi, vădaţ i seama, n-ar vrea săîntâlneascăpe nimeni. — Ai dreptate – spuse Chicot, surâzând – am săcobor atunci pe scara din dos. Şi o apucăspre o uşăce răspundea într-o săliţ ăpe unde se putea ieşi, de asemenea, din apartament. — Iar eu – continuăBorromée – voi avea cinstea săconduc pe cucernica doamnăla părintele superior. — Prea bine – încuviinţ ăGorenflot. — Cunoaşteţ i drumul? întrebăBorromée, neliniştit. — Cu ochii închişi. Şi spunând acestea, Chicot ieşi pe săliţ ă. Dupăsăliţ ămai venea încăo cameră: palierul acestei încăperi dădea spre scara secretă. Chicot nu minţ ise, cunoştea într-adevăr drumul, însănu mai cunoştea camera. Ce-i drept, încăperea se schimbase mult de când venise ultima oară la mânăstire; pe cât era de paşnicămai înainte, pe atât era de războinică

în clipa de faţ ă; pereţ ii erau ticsiţ i cu arme, mesele şi consolele zăceau troienite sub săbii, spade şi pistoale; în fiecare ungher se afla câte un morman de muschete şi archebuze. Chicot se opri un moment în mijlocul odăii: simţ ea nevoia să-şi adune gândurile. "Îl feresc de mine pe Jacques, aşa cum o feresc şi pe cucoană, îmi dau papucii pe scara din dos, pentru ca scara mare sărămânăslobodă; asta înseamnăcăvor cu tot dinadinsul sămăîndepărteze de ţ âncul de călugăr şi s-o ascundăde mine pe cucoană, e la mintea cocoşului. Prin urmare, ca unul ce cunoaşte legile strategiei, trebuie săfac tocmai pe dos decât ceea ce aşteaptădumnealor de la mine. Drept care am s-aştept săse întoarcăJacques şi am să-mi caut un locşor de unde s-o pot vedea pe cucoana cea misterioasă. Ehehe! Ia uite o cămaşăde zale aruncată aici, în colţ : o frumuseţ e, suplă, finăşi lucratăcu un neîntrecut meşteşug." Şi o ridicăde jos ca s-o admire mai bine. "Tocmai ce căutam: – îşi spuse el – uşoarăca borangicul şi mult prea strâmtă, de altfel, ca să-l încapăpe superior; într-adevăr, s-ar zice că-i anume făcutăpentru mine; ce-ar fi s-o iau cu împrumut de la Dom Modeste? Am săi-o dau înapoi la întoarcere." Zis şi făcut: Chicot înfăşurăla repezealăcămaşa şi o vârî sub vesta cu mâneci bufante. În clipa când încătărama şi ultima gaică, fratele Borromée răsări din nou în pragul uşii. "Ei, fir-ar săfie – bombăni Chicot – iar ai venit! Numai c-ai sosit prea târziu, puişoruie." Şi încrucişând la spate braţ ele-i lungi de un stânjen, cu capul dat pe spate, Chicot începu săadmire trofeele. — Domnul Robert Briquet cautăcumva o armăpe gustul domniei sale? întrebăBorromée. — Eu?! se mirăChicot. Păcatele mele, ce-aşputea săfac cu cu o armă, dragul meu? — Ei, Doamne, când o mânuieşti cu atâta iscusinţ ă! — În teorie, dragăpărintele, în teorie, atâta tot; un biet cetăţ ean cumsecade ca mine poate săaibăoricâtădibăcie în braţ e şi în picioare, îi lipseşte totuşi ceva şi o să-i lipseascăîntotdeauna: o inimăde soldat. E drept căştiu sămânuiesc destul de elegant floreta: Jacques, în schimb, ascultă-măpe mine, m-ar face săbat în retragere de aici şi pânăla Charenton cu vârful unei spade. — Adevărat?! se mirăBorromée, pe jumătate convins de mutra atât de nevinovatăşi de blajinăa lui Chicot, care, trebuie săspunem, se făcuse şi mai ghebos, şi mai scălâmb, şi mai şaşiu ca înainte. — Şi pe urmămi se taie răsuflarea – urmăChicot. Cred c-ai băgat şi dumneata de seamă; stau tot timpul încremenit locului; am nişte picioare păcătoase, ăsta-i cusurul meu. — Îmi daţ i voie, domnule, săvăatrag atenţ ia căeste un cusur mult mai supărător pentru cineva care călătoreşte decât pentru un spadasin? — Ah! Ştii deci căplec într-o călătorie? întrebăîntr-o doarăChicot. — Mi-a spus Panurge – mărturisi Borromée, înroşindu-se.

— Curios, nu-mi amintesc săfi vorbit despre aşa ceva cu Panurge: nu-i nimic, n-am nici un motiv săm-ascund. Într-adevăr, părinţ ele, mă călătoresc: măduc în ţ inutul meu de baştină, unde am ceva avere. — Ştiţ i, domnule Briquet, că-i faceţ i o mare cinste fratelui Jacques? — De ce, pentru că-l iau cu mine? — Asta în primul rând, şi pe urmăfiindcăi-aţ i dat prilejul să-l vadă pe rege. — Sau pe camerierul său, căci se prea poate, ba chiar sunt convins căfratele Jacques n-o săvadănimic altceva. — Sunteţ i deci un om cunoscut la palat? — Ba bine cănu; şi încăunul dintre cei mai cunoscuţ i: eu sunt cel ce procurăregelui şi tinerilor seniori de la curte ciorapi de lână. — Regelui? — E muşteriul meu încăde pe vremea când nu era decât duce de Anjou. Când s-a înapoiat din Polonia, şi-a adus aminte de mine şi m-a numit furnizorul curţ ii. — Straşnice legături aveţ i, ce săzic, domnule Briquet. — Te gândeşti la maiestatea sa? — Da. — Săştii cănu toatălumea este de părerea dumitale, frate Borromée. — Cine? Oamenii Ligii? — Oricare dintre noi este mai mult sau mai puţ in omul ei. — Domnia voastrăsunteţ i, cu siguranţ ă, mai puţ in. — Eu? Şi pentru ce? — Când cineva îi cunoaşte pe monarh îndeaproape... — Da' de unde! Am şi eu vederile mele politice, ca tot omul – spuse Chicot. — Da, dar vederile domniei voastre se potrivesc cu ale regelui. — Nici pomeneală; mereu ne certăm. — Dacăvăcertaţ i, cum se face căv-a încredinţ at o misie! — O misitie vrei săzici! — Misie sau misitie, spuneţ i-i cum vreţ i; şi pentru una, şi pentru cealaltătrebuie săte bucuri de încredere. — Aş! Ajunge cămăpricep săiau măsurile, regele n-are nevoie de altceva. — Săluaţ i măsurile? — Da. — Ce fel de măsuri: politice, financiare? — Nu, măsuri de haine. — Cum aşa? spuse Borromée, uluit. — Foarte bine; ai săînţ elegi numaidecât. — Văascult. — Ştii, nu-i aşa, căregele s-a dus în pelerinaj la Notre-Dame din Chartres. — Da, ca săcapete un moştenitor.

— Întocmai. Ştii, de asemenea, căexistăun mijloc neîndoielnic pentru ca dorinţ a regelui săse împlinească. — În orice caz, se pare căregele nu foloseşte mijlocul acesta. — Frate Borromée! îl mustrăChicot. — Ce-i? — Ştii prea bine, cred, cămoştenitorul tronului urmeazăsăfie dobândit printr-o minune, şi nu altfel. — Şi minunea asta trebuie s-o facă?... — Maica Domnului de la Chartres. — A, da, e vorba de cămaşă? — Chiar aşa, ai ghicit. Regele a luat cămaşa Maicii Domnului, preamilostivei, şi a dat-o reginei s-o poarte, iar în schimbul acestei cămăşi vrea s-o îmbrace la fel ca pe Maica Domnului din Toledo, a cărei rochie este cea mai frumoasăşi cea mai bogatădintre toate veşmintele hărăzite sfintei Fecioare de pe faţ a pământului. — Şi de aceea văduceţ i... — La Toledo, frate Borromée, la Toledo, dragul meu, săiau măsuri pentru rochie, ca să-i pot face una la fel. Borromée părea săstea în cumpănădacăsă-l creadăori nu pe cuvânt. Dupăo maturăchibzuire, ne socotim îndreptăţ iţ i a spune cănu l-a crezut. — Îţ i dai seama deci – urmăChicot, ca şi când nici n-ar fi bănuit măcar ceea ce se petrecea în mintea fratelui econom – îţ i dai seama cât de bine m-am putut simţ i în mijlocul unor slujitori ai bisericii într-o împrejurare ca asta. Dar timpul trece şi fratele Jacques trebuie săsoseascădin moment în moment. De altfel voiam sămăduc să-l aştept afară, de pildă, săzicem, la Croix-Faubin. — Cred că-i mai bine aşa – încuviinţ ăBorromée. — Vrei săfii atât de bun atunci să-i spui unde sunt, îndatăce se va înapoia? –Da. — Şi să-l trimiţ i la ruine? — Săn-aveţ i nici o grijă. — Mulţ umesc, iubite frate Borromée, nici nu ştii ce bine îmi pare că ne-am cunoscut. Şi unul, şi altul făcurăcâte o plecăciune: Chicot coborî scara din dos, iar fratele Borromée închise uşa cu zăvorul dupăel. ,,Haide-hai – îşi spuse Chicot: – ţ ii neapărat, pe cât se pare, săn-o văd cumva pe cucoană; trebuie deci săgăsesc mijlocul ca s-o pot vedea." Şi pentru a-şi aduce gândul la îndeplinire, Chicot părăsi mânăstirea iacobinilor în chipul cel mai ostentativ cu putinţ ă, schimbăcâteva cuvinte cu fratele portar şi se îndreptăspre Croix-Faubin mergând prin mijlocul drumului. Numai că, în clipa când ajunse la Croix-Faubin, se făcu nevăzut, dând colţ ul dupăclădirea unei ferme, şi acolo, simţ ind căputea înfrunta

toate iscoadele superiorului, chiar dacăar fi avut ochi de vultur ca Borromée, se furişăpe lângăpereţ ii acareturilor, îşi urmădrumul printr-un şanţde-a lungul unui gard viu ce făcea ocolul fermei şi ajunse fărăsăfi băgat nimeni de seamăîn dreptul unui umbrar de verdeaţ ă destul de stufos ce se afla chiar în faţ a mânăstirii. Ajungând în locul acela care îi oferea un post de observaţ ie făcut parcăanume pe gustul lui, se aşezămai bine zis, se întinse pe jos şi începu a pândi întoarcerea fratelui Jacques şi ieşirea cuvioasei cucoane din mânăstire.

XXV CAPCANA Chicot, precum se ştie, nu era omul care săstea prea mult la gânduri când era vorba săia o hotărâre. Ca atare se decise săaştepte şi, dacăse putea, chiar în condiţ iile cele mai lesnicioase. Îşi croi deci o fereastrăîn desimea umbrarului de verdeaţ ăca sănu scape cumva din vedere persoanele care s-ar fi dus ori ar fi venit din oraşşi care erau în măsurăsă-l intereseze. Drumul era pustiu. Cât putea cuprinde cu privirea Chicot, pe tot întinsul nu se zărea ivindu-se nici un călăreţ , nici un ţ ăran, nici un gură-cască. Gloata din ajun se risipise o datăcu spectacolul ce stârnea atâta îmbulzeală. Chicot nu avu parte săvadănimic altceva decât un om destul de prost îmbrăcat care se plimba în curmezişul drumului, măsurând ceva cu un băţlung şi ascuţ it la capăt pe pavelele maiestăţ ii sale regelui Franţ ei. DeocamdatăChicot nu avea ce face. De aceea fu încântat căgăsise, în sfârşit, o ţ intăpentru privirile sale. Ce măsura oare? Şi pentru ce se îndeletnicea cu treaba asta? Iatăcele mai temeinice preocupări de care fu stăpânit preţde vreo douăminute jupân Robert Briquet. Îşi puse deci în gând sănu-l scape din vedere. Din păcate, în momentul în care, isprăvind cu măsurătoarea, omul se pregătea săridice capul, o nouădescoperire, cu mult mai însemnată, îi reţ inu toatăatenţ ia, silindu-se să-şi îndrepte privirile către o altăţ intă. Fereastra cu douăcanaturi de la balconul lui Gorenflot se deschise de perete dând la ivealăsimandicoasele rotunjimi ale lui dom Modeste, care, cu ochii lui mari şi bulbucaţ i, cu zâmbetul său de zile mari şi cu cele mai curtenitoare sclifoseli, însoţ ea o doamnăînfăşuratătoatăîntr-o mantie de catifea garnisităcu blană. "Aha! se bucurăChicot. Iat-o şi pe cucoana cea cuvioasă. După mişcări, pare tinerică. Ia săvedem cum aratăla faţ ă: aşa, bun, întoarce-te încăpuţ in încoace. Minunat! Curios! Nu ştiu ce-i cu mine azi că, de câte ori văd o figurănouă, am impresia căseamănăcu cineva.

Plicticoasămeteahnă, zău aşa! Bravo, uite-l şi pe scutier acum. Ehei! În privinţ a dumnealui, cred cănu măînşel, e Mayneville în carne şi oase. Da, da, cu mustaţ a în furculiţ ă, cu gardăla sabie, nu poate fi decât el; dar săfacem o micăsocoteală: dacănu m-am înşelat în privinţ a lui Mayneville, n-aşmai avea parte de el, pentru ce m-aşînşela asupra doamnei de Montpensier! Pentru căfemeia asta săfiu al diacului dacă nu-i ducesa!" Vădaţ i seama, cred, cădin momentul acela Chicot îl lăsăîn plata Domnului pe omul cu măsurătoarea, ca sănu piardăcumva din ochi cele douăfaimoase personaje. O clipămai târziu văzu răsărind în spatele lor figura lui Borromée căruia Mayneville îi puse câteva întrebări. "Nici căse poate mai bine – spuse el – toatălumea e în păr! Bravo! Săuneltim deci, fiindcăaşa-i moda zilei; dar, ce dracu, nu cumva ducesa o fi vrând săintre în pensiune la dom Modeste, căci, dupăcâte ştiu, are doar o vilăla Bel-Esbat, la o sutăde paşi de aici?" În momentul acela, atenţ ia lui Chicot fu sporităde o nouă împrejurare. În timp ce ducesa vorbea cu Gorenflot sau, mai bine zis, îl ţ inea de vorbă, domnul de Mayneville făcu un semn cuiva de afară. Chicot totuşi nu văzuse ţ ipenie de om prin partea locului, decât doar pe hotarnicul ce lua măsuri. Şi, într-adevăr, semnul acela era pentru el – dovadăcăomul cu măsurătoarea acum nu mai măsura nimic. Se oprise în dreptul balconului, din profil, cu faţ a întoarsăcătre Paris. Gorenflot era plin de drăgălăşenii faţ ăde cucernica doamnă. Domnul de Mayneville îi suflăceva la ureche lui Borromée, care începu numaidecât sădea din mâini în fel şi chip în spatele părintelui superior, făcând nişte gesturi al căror tâlc era de neînţ eles pentru Chicot, dar cât se poate de lămurit, pe cât se părea, pentru omul cu măsurătoarea: acesta se îndepărtăcâţ iva paşi, aşezându-se într-un alt loc, unde, la un alt gest al lui Borromée şi al lui Mayneville, rămase neclintit ca o statuie. Dupăce stătu aşa încremenit câteva clipe, la un nou semn făcut de fratele Borromée începu a executa o mişcare ce-i dădu cu atât mai mult de gândit lui Chicot, cu cât nu putea nicidecum să-i desluşeascărostul. Din locul în care se afla, hotarnicul porni în goana mare spre poarta mânăstirii, în timp ce domnul de Mayneville îl urmărea cu ceasul în mână. "Ei, fir-ai tu săfii, Sarsailă! bombăni Chicot. Treaba asta nu-mi miroase a bine; ghicitoarea e straşnic ticluită; dar, oricât de straşnic ar fi ea ticluită, poate că, văzând chipul hotarnicului, am să-i dau de căpătâi." În momentul acela, ca şi când spiriduşul ce-l însoţ ea pas cu pas pe Chicot ar fi ţ inut să-i împlineascădorinţ a, omul cu măsurătoarea se întoarse cu faţ a, şi atunci Chicot se dumeri, în sfârşit, cănu era nimeni altul decât Nicolas Poulain, locotenentul de poliţ ie, cel căruia îi vânduse în ajun platoşele lui ruginite. "Într-un ceas bun! exclamăel. TrăiascăLiga! Am văzut destul acum

ca săpot ghici restul cu puţ inăosteneală! Prea bine, dacă-i aşa, săne dăm osteneala." Dupăun schimb de păreri între ducesă, Gorenflot şi Mayneville, Borromée închise fereastra şi balconul rămase pustiu. Ducesa împreunăcu scutierul său ieşirădin mânăstire pentru a se urca în litiera care-i aştepta afară. Ducesa nu apucase însăsătragă perdelele litierei, pentru a putea răspunde la linguşirile superiorului, când un călugăr iacobin care ieşise din oraşpe poarta Saint-Antoine trecu prin faţ a cailor, la care se zgâi curios, apoi pe lângălitiera înăuntrul căreia aruncăo privire. Chicot îl recunoscu pe fratele Jacques, mezinul călugărilor, care se înapoiase într-o întinsoare de la palat şi care acum rămăsese cu gura căscatăîn faţ a doamnei de Montpensier. "Haide, haide – spuse el – cum văd, tot am un pic de noroc. Dacă Jacques s-ar fi întors mai curând, n-aşfi apucat s-o văd pe ducesă, fiindcăar fi trebuit s-o iau la picior ca săajung la timp la întâlnirea de la Croix-Faubin. Şi-acum uite cădoamna de Montpensier şi-a luat tălpăşiţ a, dupăce a pus la cale cine ştie ce uneltire. E rândul lui jupân Nicolas Poulain. Pe ăsta îl dau gata în zece minute." Într-adevăr, ducesa, dupăce trecuse prin faţ a lui Chicot fărăsă-l vadă, se îndreptase în goana cailor spre Paris, iar Nicolas Poulain se pregătea s-o urmeze. Ca şi ducesa, trebuia sătreacă, la rândul său, prin dreptul tufişului în care se aciuase Chicot. Chicot îl pândi, aşa cum vânătorul pândeşte o sălbăticiune, gala sătragăîn clipa când va fi ajuns în bătaia puştii. În momentul când Poulain ajunse în oţ elele pustii, Chicot apăsăpe trăgaci. — Hei, omul lui Dumnezeu – îl chemădin bârlogul său – învredniceşte-mă, rogu-te, cu o privire. Poulain tresări şi întoarse capul spre şanţ . — Aşa, bun, şi-acum, fiindcăm-ai văzut – urmăChicot – fă-te cănu ştii nimic, jupân Nicolas... Poulain. Locotenentul de poliţ ie zvâcni ca o căprioarăcând aude arma detunând. — Cine eşti dumneata? întrebăel. Şi ce pofteşti? — Cine sunt? — Da. — Sunt prietenul dumitale, un prieten mai nou, dar foarte apropiat. Ce poftesc? În privinţ a asta mi-ar fi mai greu săte lămuresc în două cuvinte. — Dar ce doreşti la urma urmei? Spune. — Doresc săvii lângămine. — Lângădumneata? — Da, aici, adicăsăcobori în şanţ . — Pentru ce? — Am să-ţ i spun pe urmă: coboarămai întâi. — Bine, dar...

— Şi vino de stai aici cu spatele rezemat de umbrar. — Oricum... — Fărăsăte uiţ i încoace, ca şi când nici habar n-ai avea căsunt aici. — Domnule... — Îmi dau seama că-ţ i cer prea mult, dar, ce vrei, jupân Robert Briquet are dreptul, cred, săfie pretenţ ios. — Robert Briquet! exclamăPoulain, executând în doi timpi şi trei mişcări comanda. — Foarte bine, stai jos, aşa... Pare-mi-se, dacănu mă-nşel, căfăceai nişte măsurători pe drumul ce duce la Vincennes? — Cine, eu? — Fărădoar şi poate; la urma urmei, ce-ar fi de mirare ca un locotenent de poliţ ie săfacăşi slujba de picher, la nevoie? — E adevărat – mărturisi Poulain, ceva mai liniştit – tocmai luam nişte măsuri, aşa cum ai văzut şi dumneata. — Mai ales că– urmăChicot – te îndeletniceai cu treaba asta sub ochii unor obraze alese. — Unor obraze alese? Nu înţ eleg. — Cum aşa? Nu ştiai că... — Zău dacăînţ eleg ce vrei săspui. — Cucoana aceea şi domnul care se aflau în balcon şi care au plecat adineauri spre Paris... Chiar nu ştii cine erau? — Sămor dacăştiu. — Ah! Ce bine-mi pare atunci c-am avut prilejul să-ţ i dau o veste atât de grozavă! Închipuieşte-ţ i, domnule Poulain, căîndeletnicirile dumitale de picher erau admirate de doamna ducesăde Montpensier şi de domnul conte de Mayneville. Nu mişca, te rog. — Domnule – protestăNicolas Poulain, încercând să-i ţ inăpiept – cuvintele dumitale şi felul în care mi le spui... — Dacăîncerci cumva săfaci vreo mişcare, dragădomnule Poulain – zise Chicot – măsileşti săîntorc foaia, şi cine ştie ce se mai poate întâmpla. Făbine deci şi stai liniştit! Poulain oftădin adânc. — Aşa, bun – urmăChicot – ziceam deci că, de vreme ce ai muncit cu atâta sârg sub ochii acestor obraze alese, fărăca domniile lor săse învredniceascăa te băga în seamă, cel puţ in aşa spui dumneata, ziceam deci, dragădomnule, căţ i-ar prinde foarte bine dacăun alt obraz simandicos, regele, bunăoară, te-ar băga în seamă. — Regele! — Maiestatea sa, da, domnule Poulain. Suveranul e gata oricând, poţ i sămăcrezi pe cuvânt, săpreţ uiascăorice muncăşi sărăsplătească orice strădanie. — Ah, domnule Briquet, fie-ţ i milă, te rog! — Îţ i atrag din nou atenţ ia, dragădomnule Poulain, cădacăte clinteşti cumva, poţ i să-ţ i iei rămas bun de la viaţ ă; stai liniştit deci, ca

să-ţ i cruţ i orice neplăcere. — Dar ce vrei de la mine, pentru numele lui Dumnezeu? — Nu-ţ i vreau decât binele, nimic altceva; nu ţ i-am spus doar că-ţ i sunt prieten? — Domnule! izbucni Nicolas Poulain, cuprins de disperare. Zău dacămăştiu cu vreun păcat faţ ăde maiestatea sa, faţ ăde dumneata sau faţ ăde oricare alt om de pe lume! — Dragădomnule Poulain, în privinţ a asta ai săte lămureşti cu cei în drept; nu-i treaba mea. Eu am părerile mele la care ţ in, dacăvrei să ştii; şi, dupămine, unul, regele nu cred c-ar socoti de cuviinţ ăca locotenentul său de poliţ ie săse călăuzească, atunci când îndeplineşte slujba de picher, dupăsemnele şi îndrumările domnului de Mayneville; cine ştie, de altminteri, dacăregele nu va privi cu ochi răi faptul că locotenentul său de poliţ ie a omis săaminteascăîn raportul său zilnic că doamna de Montpensier şi domnul de Mayneville au pătruns ieri dimineaţ ăîn minunata cetate a Parisului? O faptăca asta ajunge, domnule Poulain, ca săte strice pe veci cu maiestatea sa. — Domnule Briquet, o omisiune nu este totuşi o nelegiuire chiar atât de cumplităşi cred cămaiestatea sa are o minte prea luminată... — Dragădomnule Poulain, mi-e teamăcăte amăgeşti cu năluciri deşarte. Eu văd mai limpede lucrurile, te rog sămăcrezi, în toată dandanaua asta. — Şi ce vezi? — O spânzurătoare de toatăfrumuseţ ea. — Domnule Briquet! — Ai puţ inărăbdare, ce naiba! Cu un ştreang nou-nouţ , patru soldaţ i în cele patru puncte cardinale, o sumedenie de parizieni jur împrejurul spânzurătorii şi cutare locotenent de poliţ ie, pe care îl cunosc întâmplător, atârnat în ştreang, Nicolas Poulain tremura atât de amarnic, încât tot umbrarul se scutura o datăcu el. — Domnule! spuse locotenentul, împreunând mâinile. — Numai căeu sunt prietenul dumitale, dragădomnule Poulain – continuăChicot – şi, fiindu-ţ i prieten, aşvrea să-ţ i dau un sfat. — Un sfat? — Da, şi foarte uşor de urmat, slavăDomnului! Ai săte duci chiar acum – măînţ elegi? – chiar acum, să-l cauţ i... — Săcaut... – îi tăie vorba Nicolas, înfricoşat – pe cine săcaut? — Stai puţ in sămăgândesc – răspunse Chicot – să-l cauţ i pe domnul d'Épernon. — Pe domnul d'Épernon, prietenul regelui? — Întocmai; pe urmăai să-l iei deoparte. — Pe domnul d'Épernon? — Da, şi ai să-i povesteşti din fir-a-păr toatătărăşenia cu măsuratul şoselei. — Bine, dar asta e o nebunie, domnule!

— Dimpotrivă, e o dovadăde înţ elepciune, de cea mai adâncă înţ elepciune. — Nu înţ eleg. — Totuşi e limpede ca lumina zilei. Dacăte denunţ , pur şi simplu, pentru povestea cu măsurătoarea şi pentru cealaltăpoveste cu platoşele, ar însemna săte atârne în ştreang; dară, dimpotrivă, vei face de bună voie ceea ce ţ i-am spus, ai săfii răsplătit cu vârf şi îndesat şi acoperit de onoruri... Nu pari câtuşi de puţ in convins!... Foarte bine, dacăţ ii cu tot dinadinsul sămăpui pe drumuri, silindu-măsămăîntorc la palat; dar, oricum ar fi, tot am sămăduc, zău. Nu existălucru pe lume pe care n-aşfi în stare să-l fac pentru dumneata. Şi Nicolas Poulain auzi foşnetul crengilor pe care Chicot le clintise din loc ca săse scoale în picioare. — Nu, nu – se grăbi el să-l oprească– rămâi aici, uite cămăduc. — Săfii sănătos! Dar ia seama, dragădomnule Poulain, sănu umbli cumva cu şoalda, altminteri mâine am sătrimit o scrisoricăregelui, cu care am cinstea săfiu, aşa cum măvezi sau, mai bine zis, cum nu mă vezi, prieten la toartă; asa încât, chiar dacăs-ar întâmpla săte atârne în ştreang abia poimâine, vei spânzura tot atât de sus, doar cu mai puţ ine marafeturi. — Uite căplec, domnule – îl asigurălocotenentul, prăbuşit – dar mi se pare totuşi căprofitaţ i într-un chip destul de ciudat, de... — Eu? — Of, Doamne! — Ei, dragădomnule Poulain, ar trebui să-mi ridici osanale; acum cinci minute erai un vânzător de ţ ară, pentru ca prin mine săajungi în clipa de faţ a izbăvitorul patriei. Hai, du-te cât mai repede, dragădomnule Poulain, fiindcăabia aştept săies odatăde aici, şi n-am s-o pot face decât dupăce vei fi plecat dumneata. Nu uita: palatul d'Épernon. Nicolas Poulain se ridicăîn picioare, purtând zugrăvităpe faţ ă disperarea, şi zburăca o săgeatăspre poarta Saint-Antoine. "Of, bine c-a plecat – suspinăChicot – uite căiese cineva din mânăstire. Dar nu e ăla micu', Jacques. Măi, măi! se minunăChicot. Cine o mai fi şi dihania asta croităaşa cum se gândea arhitectul lui Alexandru săciopleascămuntele Atos? Dracu să-l ia! Prea e mătăhălos dulăul ca săînsoţ eascăo biatăpotaie ca mine!" Zărind ştafeta trimisăde superiorul mânăstirii, Chicot întinse pasul spre Croix-Faubin, zorindu-se săajungăla locul întâlnirii. Cum însă drumul pe care era nevoit să-l urmeze făcea un ocol, linia dreaptăavu asupra lui avantajul de a duce mai grabnic la ţ intă, deoarece namila de călugăr care o apucase peste câmp mergând cu paşi de-o poştăsosi mai înainte acolo. Chicot, de altminteri, zăbovise pe drum câteva clipe ca să-şi cerceteze din mers însoţ itorul, a cărui înfăţ işare nu era câtuşi de puţ in pe placul său. Şi pe bunădreptate, căci monahul arăta ca un adevărat filistin.

În graba cu care plecase din mânăstire, silindu-se să-l ajungădin urmăpe Chicot, nu apucase să-şi încheie pânăla capăt rasa călugărească, ce rămăsese desfăcutăla poale, lăsând săse vadă picioarele musculoase încălţ ate cu nişte pulpare ce nu aveau nimic de-a face cu portul monahal. Gluga care, de asemenea, nu era trasăcum trebuie pe frunte dădea la ivealăo coamăîn care foarfecele mânăstirii nu pătrunsese încă. Pe de altăparte, o schimăprea puţ in cucernicăîi rămăsese pecetluităîn colţ urile gurii ce păreau încrustate în obraz şi, de câte ori voia sătreacă de la zâmbet la râs, scotea în vileag trei dinţ i ca nişte pălimare împlântate îndărătul parapetului buzelor groase. Nişte braţ e tot atât de lungi ca şi ale lui Chicot, dar mai vânjoase, o pereche de umeri făcuţ i parcăsădoboare porţ ile cetăţ ii Gaza, un cuţ it mare de bucătărie petrecut pe sub cingătoarea de funie alcătuiau, împreunăcu o traistă înfăşuratăîn chip de platoşăîn jurul pieptului, armele de apărare ca şi de atac ale acestui Goliat al iacobinilor. "Nu mai încape nici o îndoială– îşi spuse Chicot în sinea lui – e slut ca muma pădurii, şi dacăvestea pe care mi-o aduce nu e prea strălucită, atunci, cu mutra asta hâdă, am tot dreptul săcred căo asemenea fiinţ ă face degeaba umbrăpământului." Văzând căChicot se îndreaptăspre el, călugărul îl întâmpină salutându-l aproape milităreşte. — Ce pofteşti, drăguţ ule? îl întrebăChicot. — Dumneavoastrăsunteţ i domnul Robert Briquet? — În carne şi oase. — Atunci am pentru domnia voastrăo scrisoare din partea părintelui superior. — Dă-o-ncoace. Chicot luăîn mânărăvaşul care glăsuia cam aşa: "Dragşprietene, am stat şi-am chibzuit mai pe îndelete dupşce ne-am despşrşit. Mi-e cu neputinşş, te rog sşmşcrezi pe cuvânt, sşlas pradş lupilor hşmesişi din lumea mare oaia pe care bunul Dumnezeu mi-a încredinşat-o. E vorba, dupşcum cred cşşi-ai dat seama, de mezinul nostru, Jacques Clément, care a îndeplinit pânşla capşt solia cu care l-ai trimis. În locul lui Jacques, a cşrui vârstşeste încşprea crudşşi care trebuie sş-şi jacşucenicia la mânşstire, îşi trimit un bun şi vrednic frate din sânul chinoviei noastre; e un om blajin de felul lui şi cu un suflet nevinovat şi sunt convins cş-şi va fi drag sş-l ai tovarşşde drum"... "Da, da – se gândi Chicot, privindu-l cu coada ochiului pe monah – culcă-te pe cea ureche." "Primeşte o datşcu aceastşscrisoare binecuvântarea mea, pe care îmi pure rşu cşnu şi-am dat-o prin viu grai. Drum bun, dragşprietene!"

— Ce scriere iscusită! spuse Chicot dupăce sfârşi de citit epistola. Pun rămăşag c-a fost scrisăde părintele econom; are o mânăcu drept cuvânt măiastră. — Într-adevăr, a scris-o chiar fratele Bonomée cu mâna lui – recunoscu Goliat. — În cazul ăsta, drăguţ ule – urmăChicot, zâmbind cât se poate de drăgălaşnamilei de călugăr – ai săfii atât de bun săte întorci frumos la mânăstire. — Eu? — Da, dumneata, şi să-i spui sfinţ iei sale căm-am răzgândit şi că mi-a căşunat săcălătoresc singur-singurel. — Cum aşa, nu măluaţ i cu dumneavoastră, domnule? rosti călugărul cu o uimire care avea totuşi ceva ameninţ ător. — Nu, drăguţ ule, nu. — Şi pentru ce, mărog, dacănu vi-e cu supărare? — Pentru cătrebuie să-mi economisesc gologanii: vremurile-s grele şi dumneata pesemne cămănânci cât şapte. Găliganul rânji, arătându-şi colţ ii. — Jacques mănâncăla fel ca mine – întâmpinăel. — Numai că, vezi dumneata, Jacques era călugăr – spuse Chicot. — Şi eu ce sunt, mărog? — Dumneata, drăguţ ule, eşti glotaşsau jandarm, ceea ce, între noi fie vorba, cred c-ar avea darul s-o supere pe Sfânta Fecioarăcătre care mi s-a încredinţ at o solie. — Ce vorbă-i asta? Cum adicăglotaşsau jandarm?! se miră monahul. Sunt iacobin sadea; ce, nu se vede dupăîmbrăcăminte? — Haina nu face pe om, drăguţ ule – răspunse Chicot – în schimb tesacul face pe soldat: fii bun şi spune-i asta din partea mea fratelui Borromée. Chicot făcu o plecăciune în faţ a matahalei, care o porni înapoi spre chinovie, mârâind ca un câine alungat. La rândul său, călătorul nostru aşteptăsăse depărteze cel ce trebuia să-i fie tovarăşde drum şi, în clipa în care îl văzu dispărând pe poarta cea mare a mânăstirii, se dosi dupăun gard de spini şi acolo îşi scoase vesta cu mâneci bufante pentru a îmbrăca pe sub cămaşa de pânzăgingaşăcămaşa de zale pe care o ştim. Dupăce se găti cu tot dichisul, o tăie peste câmp spre a răzbate în drumul ce ducea la Charenton.

XXVI FAMILIA GUISE În seara zilei în care Chicot pleca spre Navara, vom face din nou un

popas în sala cea mare a palatului Guise, în care am mai avut prilejul să-i ducem în repetate rânduri pe cititori, în precedentele noastre povestiri; precum ziceam deci, vom face din nou un popas în sala cea mare a palatului Guise, unde vom regăsi pe băieţ andrul cu ochi ageri pe care l-am văzut ceva mai înainte intrând în oraşcălare pe crupa calului încălecat de Carmainges şi care era una şi aceeaşi persoană, aşa cum bine ştim, cu frumoasa enoriaşăa lui dom Gorenflot. De astădatăducesa nu mai luase nici un fel de măsuri spre a-şi ascunde identitatea sau înfăţ işarea ei femeiască. Îmbrăcatăcu o rochie elegantă, cu gulerul larg desfăcut, cu părul presărat cu steluţ e bătute cu nestemate, dupămoda timpului, doamna de Montpensier, în picioare, în cadrul unei ferestre, aştepta ca pe ghimpi pe cineva care întârzia săvină. Afarăîncepuse săse întunece şi ducesa abia dacămai putea desluşi poarta palatului asupra căreia privirile sale erau necontenit aţ intite. Într-un târziu se auzi tropotul unui cal şi, dupăvreo zece minute, lacheul o înştiinţ ăcu un aer misterios pe ducesăde sosirea domnului duce de Mayenne. Doamna de Montpensier se grăbi săalerge în întâmpinarea fratelui său cu atâta înfrigurare, încât uităsăpăşească numai pe vârful piciorului drept, aşa cum făcea când ţ inea sănu se observe căşchiopătează. — Singur, frăţ ioare? îl întrebăea. Ai venit singur? — Da, surioară– spuse ducele, aşezându-se dupăce sărutase mai întâi mâna ducesei. — Dar Henri, unde-i Henri? Ştii prea bine doar cătoatălumea îl aşteaptăaici. — Henri, surioară, n-are încăce face la Paris, în timp ce, dimpotrivă, are atâtea de făcut în oraşele din Flandra şi din Picardia. Munca noastrătrebuie înfăptuităcu încetul şi pe ascuns; mai avem încă de furcăprin partea locului: pentru ce am lăsa lucrurile baltăca să venim la Paris, unde totul este întremat? — Da, dar unde totul poate săse destrame dacănu văzoriţ i. — Vorbăsăfie! — Vorbăsăfie, dacăvrei dumneata, frăţ ioare, dar eu îţ i spun că cetăţ enii nu se mai mulţ umesc cu asemenea argumente şi căvor neapărat să-l vadăpe ducele lor Henri, căasta este dorinţ a lor cea mai aprinsă, nebunia lor. — Au să-l vadăla momentul potrivit. Mayneville n-a încercat să-i lămurească? — Bineînţ eles, dar cuvântul său ştii foarte bine cănu poate avea greutatea pe care o are cuvântul vostru. — Sunt alte lucruri mai grabnice, surioară. Ce-i cu Salcède? — A murit. — Fărăsăspunănimic? — Fărăsăscoatăo vorbă. — Bun. Şi înarmarea? — Terminată.

— Parisul? — Împărţ it în şaisprezece cartiere. — Fiecare cartier cu comandantul desemnat de noi? — Da. — Putem fi deci liniştiţ i, mulţ umescu-ţ iţ ie, Doamne! E tocmai ceea ce vreau săle spun bravilor noştri cetăţ eni. — N-au săte-asculte! — Ei, aş! — Dacă-ţ i spun căşi-au ieşit din minţ i. — Surioară, eşti adeseori îndemnatăsă-i judeci pe ceilalţ i după dumneata, socotindu-i tot atât de grăbiţ i pe cât eşti dumneata de nerăbdătoare. — Şi găseşti, într-adevăr, că-i un păcat chiar atât de mare? — Fereascăsfântul! Dar trebuie săfacem aşa cum spune fratele meu Henri. Şi fratele meu Henri doreşte sănu ne pripim câtuşi de puţ in. — Ce-i de făcut atunci? întrebăducesa, care începuse să-şi piardă răbdarea. — E ceva ce nu suferăamânare, surioară? — Totul, dacăvrei. — Şi cu ce-ar trebui săîncepem, dupăpărerea dumitale? — Să-l prindem pe rege. — E o idee fixăa dumitale; n-aşzice c-ar fi rea, dacăar putea fi adusăla îndeplinire. A pune însăla cale şi a înfăptui sunt douălucruri deosebite: adu-ţ i aminte de câte ori am dat greş. — Sunt alte vremuri acum; regele nu mai are pe nimeni să-l apere. — Într-adevăr, pe nimeni afarăde elveţ ieni, de scoţ ieni şi de gărzile franceze. — Frăţ ioare, când vei binevoi, am săţ i-l arăt eu însumi, cum mă vezi şi cum te văd, umblând pe drumul mare, însoţ it numai de lachei. — Am mai auzit asta de o sutăde ori pânăacum, şi totuşi n-am avut prilejul să-l văd nici măcar o singurădată. — Ai să-l vezi acum dacămai rămâi la Paris încătrei zile măcar. — Iar un proiect? — Un plan, vrei săspui! — Fii bunăatunci şi împărtăşeşte-mi-l şi mie. — Oh! E o idee urzităde mintea unei femei şi de aceea mi-e teamă c-o să-ţ i stârneascărâsul. — Doamne păzeşte, cum aşputea răni mândria dumitale de creator. Săvedem despre ce este vorba. — Râzi de mine, Mayenne? — Nu, te-ascult. — Ei bine, uite, în douăcuvinte... În momentul acela, lacheul ridicădraperia. — Binevoiesc alteţ ele lor săprimeascăpe domnul de Mayneville? întrebăel. — Mâna mea dreaptă? spuse ducesa. Săpoftească!

Domnul de Mayneville intrăo clipămai târziu şi se duse săsărute mâna ducelui de Mayenne. — Numai o vorbă, monseniore – spuse el. Vin de la palat. — Şi? întrebarăîntr-un glas Mayenne şi ducesa. — S-a aflat căaţ i venit. — Cum aşa? — Tocmai stăteam de vorbăcu comandantul postului de la Saint-Germain l'Auxerrois, când au trecut doi gasconi. — Îi cunoşti? — Nu. Amândoi erau ferchezuiţ i din cap până-n picioare. "Săfiu al dracului! a spus unul din ei. Ai o vestăde toatăfrumuseţ ea, dar nu ştiu, zău, dacă, la o adică, ţ i-ar putea fi de vreun folos, aşa cum îţ i era platoşa pe care ai purtat-o pânămai ieri." "Ce vorbeşti! Cât ar fi de zdravănă spada domnului de Mayenne, pun rămăşag căn-o sărăzbeascăprin mătasea asta cum n-ar fi răzbit nici prin platoşă." Şi gasconul a început să-şi dea nişte ifose şi săse laude ca şi când ar fi ştiut căsunteţ i pe-aproape. — Şi în slujba cui sunt gasconii ăştia? — Habar n-am. — Şi pe urmăau plecat? — O, nu chiar aşa curând; strigau în gura mare; şi cum pomeniseră numele alteţ ei voastre, câţ iva trecători s-au oprit săîntrebe dacă, într-adevăr, ar fi vorba săveniţ i. Dar tocmai când se pregăteau să răspundăla întrebare, s-a apropiat cineva de unul din gasconi şi l-a bătut pe umăr. Poate cămăînşel, monseniore, dar acel cineva cred totuşi căera Loignac. — Şi pe urmă? întrebăducesa. — Dupăcâteva cuvinte spuse în şoaptă, gasconul s-a mulţ umit să dea din cap în semn c-a înţ eles şi l-a urmat supus pe cel care-l oprise să răspundă. — Aşa că... — Aşa căn-am reuşit săaflu mai mult; pânăuna alta însă, fiţ i cu ochii în patru! — Nu te-ai ţ inut dupăei? — Ba da, dar de departe; mi-era teamăsănu mărecunoască, să nu-şi dea seama cumva căsunt un gentilom de la curtea alteţ ei voastre. S-au îndreptat spre palat şi, în momentul când au cotit dupămagazia de mobile, i-am pierdut din vedere. Dupăplecarea lor însăzvonul a trecut din gurăîn gură: "Mayenne! Mayenne!" — Cunosc un mijloc foarte simplu pentru a limpezi lucrurile – spuse ducele. — Care? întrebăsora sa. — Sămăduc să-l salut pe monarh chiar astă-seară. — Să-l saluţ i pe monarh? — Sigur căda. Am sosit la Paris şi măgrăbesc să-i dau veşti despre oraşele sale mult iubite din Picardia; e tot ce poate fi mai firesc.

— E un mijloc iscusit – spuse Mayneville. — Şi totuşi imprudent – se împotrivi ducesa. — Dar necesar, surioară, dacă, într-adevăr, se bănuieşte c-am venit la Paris. De altfel, asta era şi părerea fratelui nostru Henri, care m-a sfătuit sădescalec în faţ a palatului şi, aşa cum sunt, cu cizmele în picioare, sămăduc săprezint monarhului omagiile întregii familii. Pe urmă, dupăce mi-am îndeplinit datoria, pot primi nestingherit pe cine-mi place. — Membrii comitetului, bunăoară. De când v-aşteaptă! — Am să-i primesc la palatul Saint-Denis, dupăce măîntorc de la Luvru – spuse Mayenne. Prin urmare, Mayneville, porunceşte să-mi aducăîndatăcalul aşa cum e, fărăsă-l mai deshame. Ai săvii cu mine la Luvru. Iar dumneata, surioară, aşteaptă-ne, te rog. — Aici, frăţ ioare? — Nu, la palatul Saint-Denis, unde mi-am lăsat echipajele şi unde toatălumea este convinsăcăm-am culcat. Vom fi acolo peste douăore. XXVII LA PALAT În aceeaşi zi, o zi plinăde însemnate peripeţ ii, regele ieşi la un moment dat din biroul său şi trimise vorbădomnului d'Épernon să treacăpe la el. Eram ca pe la amiază. Ducele se grăbi săîndeplineascăporunca şi săse înfăţ işeze monarhului. Maiestatea sa stătea în picioare în prima camerăşi se uita cu luare-aminte la un călugăr iacobin, care se îmbujorase la faţ ăşi pusese ochii în pământ sub privirea iscoditoare a suveranului. Monarhul îl trase deoparte pe d'Épernon. — Priveşte, duce – spuse el, arătându-i-l pe flăcău – ce figură ciudatăare monahul acesta. — Nu înţ eleg ce i se pare atât de ciudat maiestăţ ii voastre?! se miră d' Épernon. Pentru mine e o figurăca oricare alta. — Crezi? Şi regele rămase pe gânduri. — Cum te cheamă? întrebăel. — Fratele Jacques, sire. — Alt nume nu mai ai? — Numele meu de familie e Clément. — Fratele Jacques Clément! repetăregele. — Nu cumva maiestatea voastrăgăseşte căşi numele acesta are ceva ciudat? întrebăducele, râzând. Monarhul nu-i răspunse. — Ţi-ai îndeplinit cu destoinicie solia – îi spuse el călugărului, fărăa

înceta să-l privească. — Ce solie, sire? se amestecăîn vorbăducele, cu o cutezanţ ăpe care lumea i-o lua în nume de rău şi datorităcăreia atitudinea lui obişnuităera plinăde familiaritate. — N-are a face – spuse regele. O micătainăîntre mine şi cineva pe care nu-l cunoşti. — Zău, sire, văuitaţ i atât de curios la el, încât bietul băiat s-a fâstâcit de tot. — Ai dreptate. Nu ştiu de ce nu-mi pot desprinde privirile de el; mi se pare căl-am văzut ori c-o să-l mai văd cândva. Poate cămi s-a arătat în vis. Haida-de, am început săbat câmpii. Poţ i săpleci, părinţ ele, ţ i-ai împlinit misiunea. Fii fărăgrijă: Scrisoarea cerutăva fi trimisăcui se cuvine. D'Épernon! — Poruncă, sire! — Săi se dea zece scuzi. — Mulţ umesc – rosti călugărul. — Am impresia c-ai spus mulţ umesc numai din vârful buzelor! îl luă la rost d'Épernon, căruia nu-i venea săcreadăcăun biet călugăr putea sănesocoteascăzece scuzi. — Am spus, într-adevăr, mulţ umesc din vârful buzelor – îl lămuri Jacques – pentru cămi-ar fi plăcut mai mult să-mi daţ i unul din pumnalele acelea spaniole atât de frumoase, atârnate pe perete. — Cum, n-ai vrea săai bani ca săcaşti gura la pehlivanii din Piaţ a Saint-Laurent sau săcutreieri speluncile din strada Saint-Marguerite? întrebăd'Épernon. — Am făcut legământ sărămân sărac şi neprihănit – spuse Jacques. — Dă-i unul din pumnalele spaniole, La Valette, şi săplece – spuse regele. Ducele, de felul lui zgârcit din fire, alese un jungher care i se păru mai puţ in preţ ios şi i-l dărui călugărului. Era un pumnal catalan cu lamălatăşi tăioasă, solid împlântatăîntr-un minunat mâner de corn cu înflorituri. Jacques îl primi nespus de fericit căi se dăruieşte o armăatât de frumoasăşi plecă. Dupăplecarea lui, ducele încercădin nou să-l iscodeascăpe rege. — Duce – îi tăie vorba monarhul – nu se întâmplăcumva săai la îndemânăprintre Cei Patruzeci şi Cinci vreo doi-trei oameni care săştie săcălărească? — Cel puţ in doisprezece, sire, şi într-o lunătoţ i vor fi învăţ at să umble călare. — Alege doi dintre ei pe care te bizui şi spune-le săvinăchiar acum săstea de vorbăcu mine. Ducele salută, ieşi în anticamerăşi porunci săfie chemat Loignac. — Loignac – îi spuse ducele – trimite-mi numaidecât doi călăreţ i voinici; au de îndeplinit o misiune pe care le-o va încredinţ a chiar

maiestatea sa. Loignac străbătu într-un suflet galeria şi ieşi în dreptul clădirii pe care de aci încolo o vom numi corpul de gardăal celor Patruzeci şi Cinci. Ajungând acolo, deschise uşa şi strigăcu un glas poruncitor: — Domnul de Carmainges! Domnul de Biran! — Domnul de Biran a ieşit – îl înştiinţ ăsantinela. — Cum se poate? A ieşit fărăînvoire? — A plecat în cercetarea cartierului pe care monseniorul duce d'Épernon i l-a încredinţ at azi-dimineaţ ă. — Foarte bine! Cheamăatunci pe domnul de Sainte-Maline. Numele celor doi aleşi răsunarăsub bolţ ile sălii şi, o clipămai târziu, amândoi se înfăţ işară. — Domnilor – li se adresăLoignac – veţ i merge cu mine la domnul duce d'Épernon. Şi se duse să-i prezinte ducelui, care, dupăce-i spuse lui Loignac că poate săplece, îi conduse la rândul său în faţ a monarhului. La un semn al maiestăţ ii sale, ducele se retrase, iar cei doi tineri rămaseră. Şi unul, şi celălalt se aflau pentru prima oarăînaintea regelui. Henric avea într-adevăr un aer impunător. Fiecare din ei îşi mărturisea într-altfel emoţ ia de care era stăpânit. Sainte-Maline avea ochii scânteietori, picioarele încordate şi mustaţ a zbârlită. Palid la faţ ă, dar la fel de dârz, deşi nu chiar atât de ţ anţ oş, Carmainges se sfia să-şi aţ inteascăprivirea asupra lui Henric. — Sunteţ i în garda celor Patruzeci şi Cinci ai mei, domnilor? întrebă regele. — Da, sire, măbucur de aceastăcinste – spuse Sainte-Maline. — Şi dumneata, domnule? — Am socotit cădomnul a răspuns în numele amândorura, sire, de aceea am zăbovit cu răspunsul; sunt însăgata oricând săîmplinesc porunca maiestăţ ii voastre, cu tot atâta râvnăca oricare altul. — Bine. Aşadar, veţ i încăleca pe cai şi veţ i porni spre Tours. Cunoaşteţ i drumul? — Am săîntreb – spuse Sainte-Maline. — Mădescurc eu – spuse Carmainges. — Ca săvăputeţ i călăuzi mai bine, veţ i trece mai întâi prin Charenton. — Da, sire. — Veţ i merge apoi drept înainte pânăveţ i întâlni un călător stingher. — Maiestatea voastrăbinevoieşte săne spunăcum arată, ca să-l putem recunoaşte? întrebăSainte-Maline. — Poartăo spadămare la şold sau atârnatăde umăr, are braţ ele lungi şi tot aşa şi picioarele. — Am putea şti numele lui, sire? întrebăErnauton de Carmainges, pe care exemplul camaradului său îl încurajase, în pofida cerinţ elor etichetei, să-i punăîntrebări suveranului.

— Se numeşte Strigoiul – răspunse Henric. — Îi vom întreba cum îi cheamăpe toţ i călătorii pe care-i vom întâlni în cale, sire. — Şi vom scotoci toate hanurile. — Dupăce-l veţ i fi găsit pe omul nostru şi văveţ i fi convins căel este într-adevăr, îi veţ i încredinţ a scrisoarea aceasta. Tinerii întinserăamândoi odatămâna. Regele rămase o clipăîn cumpănă. — Cum îţ i spune? întrebăel pe unul dintre ei. — Ernauton de Carmainges – răspunse acesta. — Şi dumitale? — René de Sainte-Maline. — Domnule de Carmainges, dumneata vei duce scrisoarea, iar domnul de Sainte-Maline o va înmâna. Ernauton luăîn primire preţ iosul document, pe care se grăbi să-l vâre în sân. Sainte-Maline îl apucăde braţîn clipa în care se pregătea tocmai săascundăscrisoarea şi sărutăcu respect pecetea. Pe urmăi-o încredinţ ădin nou lui Ernauton. Gestul acesta linguşitor aduse un zâmbet pe buzele lui Henric al III-lea. — Prea bine, domnilor, îmi dau seama căvoi fi temeinic slujit. — Asta-i tot, sire? întrebăErnauton. — Da, domnilor. Încăun cuvânt numai, înainte de plecare. Tinerii făcurăo plecăciune şi rămaserăpe loc în aşteptare. — Scrisoarea aceasta, domnilor – spuse Henric – este mai preţ ioasă decât o viaţ ăde om. S-o păziţ i ca ochii din cap şi s-o înmânaţ i în taină Strigoiului, iar el o săvădea o mărturie c-a primit-o, mărturie pe care mi-o veţ i aduce la înapoiere; şi, mai cu seamă, lăsaţ i săse creadăcă sunteţ i nişte oameni care călătoresc pentru nevoile lor. Puteţ i pleca. Tinerii ieşirădin biroul regelui, Ernauton – în culmea bucuriei, Sainte-Maline – mai-mai săplesneascăde ciudă; unul cu o flacărăîn ochi, celălalt cu o privire flămândăce părea căvrea săstrăpungăhaina tovarăşului său. Domnul d'Épernon, care-i aştepta, încercăsă-i iscodească. — Domnule duce – răspunse Ernauton – suveranul nu ne-a dat încuviinţ area săvorbim. Şi fărăsămai zăboveascăo clipă, se îndreptarăspre grajdurile palatului, unde olăcarul regelui le puse la îndemânădoi gonaci voinici şi înzestraţ i cu tot tacâmul. Domnul d'Épernon s-ar fi ţ inut, de bunăseamă, dupăei ca să-i tragăde limbă, dacăîn momentul în care Sainte-Maline şi Carmainges se despărţ irăde dânsul n-ar fi fost înştiinţ at căcineva voia să-i vorbească neapărat şi cât mai grabnic cu putinţ ă. — Cine anume? întrebăducele nerăbdător. — Locotenentul prefecturii Île-de-France. — Ei, comedia dracului! se oţ ărî el. Dar ce sunt eu, consilier comunal, prefect sau comandantul străjilor?

— Nu, monseniore; sunteţ i, în schimb, prietenul regelui – îi răspunse o voce umilădin stânga lui. Şi, ca atare, vărog din suflet să m-ascultaţ i. Ducele se întoarse. La un pas de el aştepta, smerit şi cu capul gol, un biet solicitator pe faţ a căruia se perindau din clipă-n clipătoate culorile curcubeului. — Cine eşti dumneata? îl luădin scurt ducele. — Nicolas Poulain, nu văfie cu supărare, monseniore. — Şi vrei să-mi vorbeşti? — Vărog să-mi faceţ i aceastăfavoare. — N-am vreme acum. — Nici ca săaflaţ i un secret, monseniore? — În fiecare zi mi-e dat săascult câte o sutăde destăinuiri; a dumitale ar fi încăuna peste sută; cred căe prea mult. — Chiar dacăe în joc viaţ a maiestăţ ii sale? şopti Nicolas Poulain, aplecându-se la urechea lui d'Épernon. — Aşa? Te-ascult. Vino la mine în birou. Nicolas Poulain îşi şterse fruntea scăldatăîn sudoare şi porni în urma ducelui.

XXVIII DESTĂINUIREA Trecând prin anticameră, d'Épernon se adresăunuia din gentilomii care erau de serviciu în momentul acela. — Care-i numele dumitale, domnule? întrebăel, văzând înaintea lui un chip necunoscut. — Pertinax de Montcrabeau, monseniore – răspunse gentilomul. — Uite ce e, domnule de Montcrabeau, făbine şi stai de pazăla uşă şi ia seama sănu intre nimeni înăuntru. — Da, domnule duce. — Nimeni, ai înţ eles? — Am înţ eles, sătrăiţ i. Şi domnul Pertinax, care era îmbrăcat ca un prinţ , împăunându-se cu ciorapii lui portocalii şi cu vesta de satin albastru, cu mâneci bufante, se grăbi săaducăla îndeplinire porunca lui d'Épernon. Drept care se aşezăcu spatele la perete şi cu braţ ele încrucişate pe piept, în dreptul draperiei. Nicolas Poulain îl însoţ i pe duce, care intrăla el în birou. Locotenentul văzu deschizându-se uşa şi închizându-se la loc, văzu pe urmădraperia coborând peste ea şi începu sătremure ca apucat de frigul morţ ii. — Ei, şi acum spune ce-i cu uneltirea aceea, domnule – vorbi ducele răstit. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, numai săfie ceva serios,

fiindcăavem o mulţ ime de lucruri plăcute de făcut pe ziua de azi şi, dacă măsileşti să-mi pierd vremea de pomanăcu palavrele dumitale, ai păţ it-o! — Vai de mine, domnule duce – răspunse Poulain – e vorba doar de cea mai cumplitănelegiuire! — Ia săvedem ce fel de nelegiuire. — Domnule duce... — Vor sămăomoare, nu-i aşa?... o apucăînainte d'Épernon, gata săînfrunte totul ca un spartan. Prea bine, săpoftească! Viaţ a mea e închinatăCelui de Sus şi regelui, n-au decât sămi-o ia. — Nu-i vorba de domnia voastră, monseniore. — Ah! Mămir! — E vorba de suveranul nostru. Vor să-l răpească, domnule duce. — Oh! Iar povestea asta neroadăcu răpirea! zise ducele, dispreţ uitor. — De astădatăeste un lucru cât se poate de serios, domnule duce, aşa cel puţ in se arată. — Şi când anume au de gând sărăpeascăpe maiestatea sa? — Monseniore, cu prima ocazie când monarhul va pleca spre Vincennes în litieră. — Cum au plănuit să-l răpească? — Omorându-i pe cei doi olăcari. — Şi cine o săfacăisprava asta? — Doamna de Montpensier. D'Épernon începu sărâdă. — Biata ducesă! exclamăel. Ce de bazaconii i se aruncăîn spinare! — Mult mai puţ ine decât pune dânsa la cale, monseniore. — Şi treaba asta o urzeşte la Soissons? — Doamna ducesăse aflăla Paris. — La Paris?! — Monseniorul se poate bizui pe cuvântul meu. — Ai văzut-o dumneata? — Da. — Mai bine zis ţ i s-a părut c-o vezi. — Am avut cinstea să-i vorbesc. — Cinstea? — Am greşit, domnule duce; voiam săspun nefericirea. — Dar, dragul meu locotenent de poliţ ie, doar nu-ţ i închipui că ducesa ar fi în stare să-l răpeascăpe rege? — Îmi pare rău, monseniore. — Chiar dânsa? — Chiar dumneaei în persoană; fireşte, împreunăcu oamenii săi de încredere. — Şi unde o săstea ca săsupravegheze răpirea? — La una din ferestrele mânăstirii iacobinilor, care, precum ştiţ i, se aflăpe drumul spre Vincennes.

— Ei, fir-ar săfie, ce tot trăncăneşti? — Adevărul adevărat, monseniore. S-au luat toate măsurile pentru ca în momentul în care litiera va ajunge în dreptul mânăstirii săi se taie calea. — Şi cine a luat măsurile astea? — Păcatele mele! — Spune odată, ce naiba! — Eu, monseniore. D'Épernon se trase brusc înapoi. — Dumneata? spuse el. Poulain oftădin adânc. — Va săzicădumneata, care ai venit să-i pârăşti, eşti amestecat în treaba asta? urmăd'Épernon. — Monseniore – răspunse Poulain – un slujitor credincios al monarhului trebuie săînfrunte orice spre a-i fi de folos. — Drept ai grăit, pe legea mea! Mătem c-o săai de înfruntat ştreangul. — Mai bine mort decât înjosit sau decât săpiarăregele, de aceea am şi venit. — Simţ ămintele dumitale, domnule, sunt vrednice de toatălauda şi trebuie săai motive temeinice spre a le nutri. — M-am gândit, monseniore, căsunteţ i prietenul regelui, căn-aţ i fi în stare sămădaţ i de gol şi căveţ i face în aşa fel ca destăinuirile mele să fie spre binele tuturor. Ducele se uitălung la Poulain, cercetând cu o privire pătrunzătoare trăsăturile chipului său palid. — Trebuie sămai fie încăun clenci la mijloc – spuse el în cele din urmă. Oricât ar fi de dârzăducesa, nu s-ar încumeta săîncerce singură o asemenea ispravă. — Aşteaptăsăvinăfratele său – răspunse Nicolas Poulain. — Ducele Henri! exclamăd'Épernon, înspăimântât de moarte, ca un om care ar fi auzit căse aflăpe aproape un leu. — Nu ducele Henri, monseniore, e vorba săvinănumai ducele de Mayenne. — Aşa! spuse d'Épernon, răsuflând uşurat. Oricine ar fi însă, trebuie săzădărnicim toate aceste strălucite planuri. — Fărădoar şi poate, monseniore – întări Poulain – tocmai de aceea m-am şi grăbit săvăînştiinţ ez. — Dacăceea ce mi-ai spus e adevărat, domnule locotenent, vei fi răsplătit. — Pentru ce aşminţ i, monseniore? Ce interes aşavea, eu care mănânc pâinea regelui? Sunt dator, da sau nu, să-l slujesc? Sunt gata deci sămerg pânăla rege, săştiţ i, dacănu măcredeţ i pe cuvânt, să-mi dau şi viaţ a chiar, la nevoie, pentru a dovedi c-am spus adevărul curat. — Nici sănu te gândeşti. Ei, comedia dracului! Nu cumva săte duci la rege, m-ai înţ eles, jupân Nicolas? N-o săai de-a face decât cu mine,

numai şi numai cu mine. — Prea bine, monseniore. Am spus aşa pentru cămie mi s-a părut căstaţ i la îndoială. — Ba nu, nu stau de loc la îndoială, dar înainte de toate ţ ine minte că-ţ i datorez o mie de scuzi. — Monseniorul doreşte deci sănu mai ştie nimeni afarăde domnia sa? — Da, sunt destul de răzbunător şi de zelos, ca săpăstrez secretul numai pentru mine. Mi-l încredinţ ezi mie, nu-i aşa? — Da, monseniore. — Îmi dai cuvântul însăcă-i într-adevăr un secret? — Vai de mine! Văjur pe ce vreţ i. — Cred căeşti mulţ umit cu o mie de scuzi, başca altele ce-or mai veni mai încolo! — Am şi eu o familie, monseniore. — Bine, dar, oricum, sunt o mie de scuzi totuşi, comedia dracului! — Dacăs-ar afla în Lorena c-am făcut o asemenea destăinuire, fiecare cuvânt rostit de mine m-ar costa o vadrăde sânge. — Bietul om! — Şi în cazul ăsta, dacăs-ar întâmpla o nenorocire, n-aşvrea ca familia mea sărămânăpe drumuri. — Prin urmare? — Prin urmare, primesc cei o mie de scuzi. — Ei, fir-ar al dracului, ce mai atâta vorbă! Ce măpriveşte pe mine motivul pentru care-i primeşti, din moment ce faci nazuri? Aşadar, ai de la mine o mie de scuzi. — Mulţ umesc, monseniore. Văzând căducele se apropiase de un sipet şi căuta ceva înăuntru, Poulain se duse lângăel. Ducele însăse mulţ umi săscoatădin sipet un catastif în care scrise cu litere de-o şchioapăce te băgau în sperieţ i: "Trei mii de livre domnului Nicolas Poulain". Aşa încât nu se putea şti dacăplătise suma aceasta sau dacăurma s-o dea. — E ca şi cum i-ai avea în pungă– îl încredinţ ăei. Poulain, care făcuse un pas înainte şi întinsese mâna, se grăbi să-şi retragăşi piciorul, şi mâna, luând poziţ ie de drepţ i. — Atunci ne-am înţ eles? spuse ducele. — În ce privinţ ă, monseniore? — Ai să-mi spui tot ce se întâmplăşi de aci înainte? Poulain stătu în cumpănă: precum se vedea, îl silea săfacăpe iscoada. — Cum aşa? se mirăducele. Credinţ a nemăsuratăde care ziceai că eşti însufleţ it s-a şi spulberat? — Ba nu, monseniore. — Măpot deci bizui pe dumneata? Poulain făcu o sforţ are.

— Văputeţ i bizui – spuse el. — Şi sunt singurul om care ştie lucrurile astea? — Singurul, monseniore. — Bine, dragul meu, poţ i săte duci acum. Comedia dracului! Domnul de Mayenne săia seama c-o s-o păţ ească! Şi rostind aceste cuvinte, ridicădraperia pentru a-i îngădui lui Poulain sătreacă, pe urmă, dupăce-l văzu străbătând anticamera şi ieşind pe uşă, se duse din nou într-un suflet la rege. Monarhul, dupăce se jucase un timp cu căţ eluşii, plictisindu- se în cele din urmă, începuse săse joace cu bilbochetul. D'Épernon îşi ticlui o figurăgânditoare şi neliniştităde om care nu-şi mai vede capul de treburi, ceea ce regele, absorbit cum era de o îndeletnicire atât de importantă, nici nu avu răgazul săbage de seamă. Totuşi, cum ducele se încăpăţ âna sătacă, suveranul se învrednici în cele din urmăsăridice fruntea şi să-i arunce o privire. — Ei – îl întrebăel – ce s-a mai întâmplat, La Valette? Ce-i cu tine, doar n-ai murit? — Ce bine ar fi fost, sire – răspunse d'Épernon – fiindcăn-aşmai fi apucat săvăd ceea ce mi-e dat săvăd acum. — Ce? Bilbochetul meu? — Sire, în toiul celor mai cumplite primejdii, un supus are tot dreptul săfie îngrijorat de soarta stăpânului său. — Iarăşi primejdii! Săte ia talpa iadului, duce! Şi cu o îndemânare puţ in obişnuită, reuşi săprindămingea de fildeşîn vârful popicului. — Cum aşa, nu ştiţ i chiar nimic, n-aţ i auzit ce se petrece? se miră ducele. — De, ce săzic! Poate cănu – spuse regele. — În clipa de faţ ăsunteţ i împresurat de cei mai aprigi duşmani. — Ei, nu? Şi cine sunt aceia? — Ducesa de Montpensier, în primul rând. — A, da, ai dreptate: a fost de faţ ăieri la execuţ ia lui Salcède. — Cu ce ton maiestatea voastrăa spus asta! — Ce măpriveşte pe mine dacăa fost? — Aşadar, ştiaţ i? — Vezi bine căştiam de vreme ce ţ i-am spus. — Dar domnul de Mayenne trebuie săsosească, asta o mai ştiţ i? — Ştiu încăde aseară. — Cum? Va săzicăsecretul... – îngânăducele, care încerca o neplăcutăsurpriză. — Existăoare secrete pentru capul statului, dragul meu? spuse Henric, nepăsător. — Dar cine ar fi putut săvăînştiinţ eze? — Nu ştii căuneori capetele încoronate au prevestiri? — Sau o poliţ ie. — E acelaşi lucru.

— Ah! Aşadar, maiestatea voastrăare o poliţ ie personalăşi nu spune nimic? rosti d'Épernon, înţ epat. — Ei, Doamne! Cine crezi c-ar putea sămăiubească, dacănu m-aş iubi eu însumi? — Îmi aduceţ i o insultă, maiestate. — Dragul meu La Valette, e adevărat căeşti plin de râvnă, ceea ce este o mare calitate, în schimb te urneşti greu, ceea ce este un mare cusur. Vestea adusăde tine ar fi fost foarte bine venităieri, la orele patru, dar astăzi... — Astăzi, sire? — Trebuie sărecunoşti c-a sosit cam târziu. — Sau prea curând, sire, deoarece, cum văd eu, nu sunteţ i dispus sămăascultaţ i – întâmpinăd'Épernon. — Eu? Sătot fie un ceas de când te-ascult. — Cum se poate! Sunteţ i ameninţ at, încolţ it, vi se întind capcane şi maiestatea voastrănici nu se clinteşte? — La ce bun, de vreme ce m-ai înzestrat cu o gardăşi, nu mai departe decât ieri, măîncredinţ ai căvoi rămâne în veci nemuritor? De ce te încrunţ i? Asta-i bună! Dar cei Patruzeci şi Cinci ai tăi ce păzesc? Nu cumva s-au întors în Gasconia sau nu mai fac nici douăparale? Nu cumva se întâmplăşi cu domniile lor ceea ce se întâmplăde obicei cu catârii? Când îi pui la încercare, mănâncăfoc; dupăce i-ai cumpărat însă, se lasăpe tânjală. — Bine. Maiestatea voastrăva avea prilejul săvadăde ce sunt în stare. — Nu mi-ar părea rău; şi când crezi, duce, c-o săam prilejul acesta? — Mai curând poate decât văînchipuiţ i, sire. — Ce vorbeşti! Simt cămi se încreţ eşte pielea de frică. — Veţ i vedea, sire, veţ i vedea. Şi fiindcăveni vorba, când aveţ i de gând săplecaţ i la ţ ară? — La Vincennes? — Da. — Sâmbătă. — Peste trei zile deci? — Întocmai, peste trei zile. — Vămulţ umesc, sire. D'Épernon se înclinăîn faţ a monarhului şi ieşi. În anticamerăbăgăde seamăcăuitase săridice consemnul domnului Pertinax, pe care-l pusese săstea de strajă; domnul Pertinax însăavusese grijăsăfacăsingur treaba aceasta. XXIX DOI PRIETENI Şi acum, dacăcititorii noştri sunt de acord, îi vom însoţ i pe cei doi

tineri pe care monarhul, fericit căavea şi el unele mici taine, îi trimisese din partea sa solului său Chicot. Dupăce încălecarăpe cai, când săiasăpe poartă, de teamăca nu cumva unul dintre ei s-o ia înaintea celuilalt, Ernauton şi Sainte-Maline erau cât pe ce săse striveascăunul pe altul. Într-adevăr, mergând grumaz lângăgrumaz, caii făcurăsăse frece unul de altul genunchii călăreţ ilor, mai-mai să-i zdrobească. Sainte-Maline se împurpura la faţ ă, iar Ernauton se îngălbeni. — M-ai lovit, domnule! strigăcel dintâi dupăce ieşirăpe poartă. Ce, vrei sămăschilodeşti? — Şi dumneata m-ai lovit – răspunse Ernauton. Numai căeu nu mă plâng. — Nu cumva vrei să-mi dai lecţ ii? — Nu vreau să-ţ i dau nimic. — Aşa! se zbirii Sainte-Maline, mânând calul ca săpoatăvorbi mai de aproape cu tovarăşul său de drum. Mai spune o datăce-ai spus. — Pentru ce? — Pentru căn-am înţ eles. — Cum văd eu, îmi cauţ i pricină, nu-i aşa? rosti flegmatic Ernauton. Cu atât mai rău pentru dumneata! — De ce ţ i-aşcăuta pricină? Nici măcar nu te cunosc! rosti dispreţ uitor Sainte-Maline. — Ba măcunoşti foarte bine, domnule – spuse Ernauton. Întâi şi-ntâi pentru căpe meleagurile de unde ne tragem amândoi casa mea se aflăla douăleghe de a dumitale şi pentru căprin partea locului toată lumea măcunoaşte, fiind dintr-o familie de viţ ăveche; pe urmă, fiindcă mori de ciudăcăm-ai întâlnit la Paris, unde îţ i închipuiai cănumai dumneata ai fost chemat; şi, în sfârşit, pentru căregele mi-a încredinţ at mie scrisoarea. — Ei bine, fie! se burzului Sainte-Maline, alb ca varul de mânie. Să zicem c-ar fi aşa cum spui. Urmeazăde aici un lucru... — Ce anume? — Că-mi stai ca un ghimpe în ochi. — N-ai decât săpleci dacăpofteşti. Ei, drăcia dracului! Ce, te ţ in eu? — Te faci cănu înţ elegi. — Dimpotrivă, domnule, te-nţ eleg foarte bine. Grozav ai mai dori să-mi iei scrisoarea ca s-o duci dumneata: numai că, din păcate, ar trebui sămăucizi mai întâi. — Şi de unde ştii căn-aşvrea s-o fac? — Săvrei şi săfaci sunt douălucruri deosebite. — Coboarănumai o clipăcu mine pe malul apei şi ai săvezi atunci căa vrea şi a face, pentru domnia mea, sunt unul şi acelaşi lucru. — Dragădomnule, când regele îmi dăsăduc o scrisoare... — Ei bine? — Ei bine, nu-mi rămâne decât s-o duc.

— Am săţ i-o smulg cu de-a sila, înfumuratule! — Sper căn-ai sămăobligi să-ţ i crăp capul ca unui câine turbat? — Dumneata? — Nici vorbă, am asupra mea un pistol, în timp ce dumneata n-ai nimic. — Aşa! Ei, lasăcămi-o plăteşti tu! îl ameninţ ăSainte-Maline, silindu-şi calul săfacăun salt în lături. — Nici nu doresc altceva, dar dupăce-mi voi fi împlinit solia. — Bine, bine! — Deocamdată, cautăşi stăpâneşte-te, domnule de Sainte-Maline, te rog din suflet; căci avem cinstea de a fi oamenii regelui şi-ţ i poţ i închipui ce proastăpărere şi-ar face lumea despre casa regalădacăam strânge gloata în jurul nostru ca la bâlci. Şi pe urmă, gândeşte-te cum s-ar mai umfla în pene duşmanii maiestăţ ii sale, văzând cădomneşte zâzania printre apărătorii tronului. Sainte-Maline îşi muşca mănuşile, şi atât de aprig îşi înfipsese dinţ ii în carne, încât îi dăduse sângele. — Stai, stai, domnule – spuse Ernauton – cruţ ă-ţ i mâinile ca săte poţ i sluji de spadăcând o fi săne batem. — Oh! Îmi vine săplesnesc! răcni Sainte-Maline. — Înseamnăcămăscuteşti de ostenealăîn cazul acesta – răspunse Ernauton. Cine ştie ce-ar fi fost în stare săfacămânia din ce în ce mai înverşunatăa lui Sainte-Maline, când deodată, în timp ce străbăteau strada Saint-Antoine, în apropiere de Saint-Paul, Ernauton scăpăun strigăt de mirare văzând o litierăşi se opri locului ca săse uite la femeia ce se afla înăuntru şi al cărei obraz era pe jumătate acoperit de un văl. — Pajul meu de ieri! şopti el. Doamna însănu păru a-l recunoaşte şi trecu mai departe fărăsă clipească, având grijătotuşi săse ascundăîn fundul trăsurii. — Săfie-al dracului! protestăSainte-Maline. Cum văd eu, măfaci să te-aştept. Şi pentru ce? Ca săte uiţ i dupăfuste. — Te rog sămăierţ i, domnule – se scuzăErnauton, pornind mai departe. Din momentul acela, tinerii îşi văzurăde drum, mânând caii la trap pe strada principalăa cartierului Saint-Marceau, fărăsădeschidăgura nici măcar ca săse sfădească. Judecând dupăînfăţ işare, Sainte-Maline părea săse fi liniştit; în realitate însătremura carnea pe el de mânie. Pe de altăparte, băgase de seamă– şi descoperirea aceasta, cum e lesne de înţ eles, nu avu câtuşi de puţ in darul să-l îmblânzească– pe de altăparte, ziceam, băgase de seamăcă, deşi era un iscusit călăreţ , n-ar putea, la o adică, săse ţ ină dupăErnauton, deoarece bidiviul său se dovedea mult mai prejos decât cel pe care călărea însoţ itorul lui şi era scăldat în sudoare, cu toate că nu-l alergase încă. Treaba aceasta îl punea pe gânduri; de aceea, ca săse poatădumeri

pe deplin la ce se putea aştepta din partea armăsarului său, îl tot zădăra când cu nuiaua, când cu pintenii. Stăruinţ ele lui stârnirăvrajbăîntre cal şi călăreţ . Asta se întâmpla în preajma râului Bièvre. Dobitocul nu se osteni să-şi încerce elocinţ a aşa cum făcuse Ernauton, ci, amintindu-şi de obârşia sa (era de fel din Normandia), îi deschise lui Sainte-Maline un proces, pe care acesta îl pierdu. Începu prin a sălta în dezghinuri, apoi se ridicăîn douăpicioare, pe urmă, sărind berbeceşte, îşi luăvânt îndreptându-se spre Bièvre, şi acolo se descotorosi de călăreţ , rosto-golindu-se cu el pânăîn mijlocul râului, unde se despărţ irădefinitiv. Înjurăturile lui Sainte-Maline s-ar fi auzit probabil de la o poştă, deşi erau pe jumătate sugrumate de apă. Când reuşi, în sfârşit, săse punăpe picioare, avea ochii ieşiţ i din cap şi câteva picături de sânge ce i se prelingeau de pe fruntea zdrelităîi brăzdau obrazul. Sainte-Maline se uităroatăîmprejur: calul se urcase pe mal şi nu i se mai vedea decât crupa, ceea ce dovedea căera cu capul întors către palat. Burduşit cum era şi terfelit de sus şi pânăjos cu noroi, ud pânăla piele, plin de sânge şi de vânătăi, Sainte-Maline îşi dădea prea bine seama cănu era în stare săalerge dupăbidiviu să-l prindă; a încerca măcar aşa ceva ar fi însemnat săse facăde râs. În momentul acela îi venirăîn minte cuvintele pe care i le spusese lui Ernauton: de vreme ce nu catadicsise să-l aştepte pe tovarăşul său nici o singurăclipăpe strada Saint-Antoine, pentru ce Ernauton s-ar fi învrednicit să-l aştepte acum un ceas, poate chiar două, în mijlocul drumului? De unde pânăatunci clocotea de mânie, în urma acestor cugetări, Sainte-Maline fu copleşit de cea mai crâncenădisperare, mai ales când îl văzu, din fundul văgăunii în are săprăbuşise, pe tăcutul Ernauton dând pinteni calului şi apucând-o pe un drum lăturalnic, pe care pesemne îl socotea mai scurt. Punctul culminant al mâniei la oamenii abraşi din fire este o dezlănţ uire de nebunie. Unii dintre ei ajung cel mult săaiureze. Alţ ii se prăbuşesc într-un fel de toropealăca şi când trupul şi mintea lor ar fi sleite de vlagă. Sainte-Maline trase din teacăpumnalul aproape fărăsă-şi dea seama; o clipăîi dădu prin gând săşi-l împlânte în piept pânăîn plăsele. Nimeni n-ar putea săzugrăvească, nici el însuşi chiar, suferinţ ele prin care trecu în momentul acela. O asemenea încercare sau îţ i curmăviaţ a sau, dacăizbuteşti s-o înfrunţ i, te îmbătrâneşte cu zece ani. Sainte-Maline se caţ ărăpe malul apei, mergând în patru labe până ce ajunse pe muchie; ieşind, în sfârşit, la liman, se uităcu o privire rătăcităîn lungul drumului: era cu desăvârşire pustiu. Ernauton dispăruse în dreapta, urmându-şi calea drept înainte, iar telegarul său se făcuse şi el nevăzut, topindu-se departe în zare. În timp ce Sainte-Maline frământa în minte mii de gânduri vrăjmaşe

îndreptate atât împotriva celorlalţ i, cât şi împotriva lui însuşi, tropotul unui bidiviu îi ajunse la ureche şi, în aceeaşi clipă, văzu venind pe drumul din dreapta pe care apucase Ernauton un cal şi un călăreţ . Călăreţ ul ţ inea de căpăstru un al doilea cal. Era rezultatul raitei pe care o dăduse domnul de Carmainges; acesta o luase la dreapta, ştiind prea bine căa fugări un cal înseamnă a-l speria, silindu-l săscapere mai vârtos din copite. Se gândise deci să facăun ocol şi tăiase drumul calului normand, aşteptându-l pe o ulicioarăîngustă. În faţ a acestei privelişti, Sainte-Maline simţ i că-i creşte inima de bucurie şi un val de căldurăşi de recunoştinţ ăfu gata săse reverse din sufletul său, oglindindu-se în expresia plinăde gingăşie a privirii sale; apoi se întunecăbrusc la faţ ă; îşi dăduse seama dintr-o datăde superioritatea lui Ernauton asupra sa, căci trebuia sărecunoascăfără doar şi poate că, dacăar fi fost în locul tovarăşului său de drum, nici prin gând nu i-ar fi trecut săfacăceea ce făcuse acesta. Nobleţ ea faptei sale era strivitoare; şi cu atât simţ ea mai adânc lucrul acesta, cu atât suferea mai cumplit. Îngânătotuşi o mulţ umire, pe care Ernauton nici n-o luăîn seamă, apucăapoi furios calul de frâu şi, cu toate căera chinuit de dureri, se săltădin nou în şa. Fărăsăspună nimic, Ernauton o luase înainte la pas, dezmierdând grumazul şoimanului. Sainte-Maline, aşa cum am spus, era un neîntrecut călăreţ ; accidentul pe care-l suferise era o întâmplare cu totul neaşteptată; după o luptăde câteva clipe, din care de astădatăieşi biruitor, izbuti să-şi stăpâncascăîn cele din urmăcalul şi să-l urneascădin loc, mânându-l la trap. — Îţ i mulţ umesc, domnule – îi spuse pentru a doua oarălui Ernauton când ajunse în dreptul său, dupăce mai întâi se întrebase de o sutăde ori dacămândria sa şi eticheta îi îngăduie săfacălucrul acesta. Ernauton se mulţ umi săse încline, întorcându-se spre el şi ducând mâna la pălărie. Sainte-Maline avea impresia cădrumul nu se mai sfârşeşte. Pe la ceasurile douăşi jumătate zărirăun călător care mergea înaintea lor, însoţ it de un dulău: omul era înalt şi purta o spadăla şold; nu era, de bunăseamă, Chicot, deşi avea nişte braţ e şi nişte picioare pe măsura lui. Sainte-Maline, care era într-un hal fărăhal, murdar de noroi din cap până-n picioare, nu-şi putu stăpâni nerăbdarea; observase că Ernauton trecuse pe lângădrumeţfărăa-l învrednici măcar cu o privire. Ideea de a-i dovedi tovarăşului său căgreşise fulgerăca o săgeată otrăvităprin mintea gasconului; se apropie, aşadar, de călător şi încercă săintre în vorbăcu el. — Aştepţ i ceva, drumeţ e? îl iscodi el. Omul se uităla Sainte-Maline, a cărui înfăţ işare în momentul acela, cinstit vorbind, nu era câtuşi de puţ in atrăgătoare. Figura răvăşităde

mânia ce-l învolburase puţ in mai înainte, hainele pline de noroiul ce nu apucase încăsăse zvânte, dârele de sânge neînchegat încăde pe obraji, sprâncenele groase şi încruntate, braţ ul întins cu înfrigurare spre el, într-un gest mai degrabăplin de ameninţ are decât întrebător, toate acestea laolaltăînchipuiau o privelişte cu drept cuvânt fioroasăîn ochii călătorului. — Dacăaşaştepta ceva – îi răspunse el – înseamnăcăn-aşaştepta pe cineva, iar dacăar fi săaştept pe cineva, în orice caz nu te-aşaştepta pe dumneata. — Eşti necuviincios, jupâne! se burzului Sainte-Maline, fericit că găsise, în sfârşit, prilejul să-şi descarce mânia şi totodatăfurios, deoarece se înşelase şi astfel îi dăduse iarăşi adversarului său ocazia să se fălească. Spunând aceste cuvinte, ridicămâna în care ţ inea nuiaua, ca să-l plesneascăpe călător; acesta însăridicăla rândul său toiagul şi-l izbi din răsputeri peste umăr pe Sainte-Maline; pe urmăfluierăcâinele, care se repezi sămuşte piciorul calului şi să-şi înfigăcolţ ii în coapsa călăreţ ului, smulgând dintr-o parte o fâşie de carne, iar din cealaltăo bucatăde stofă. Stârnit de durere, calul îşi luăiarăşi vânt, rupând-o la fugă, de astă datădrept înainte, fărăsămai poatăfi strunit de Sainte-Maline, care totuşi se strădui din răsputeri să-l ţ inăîn frâu, izbutind sărămânămai departe în şa. Trecu astfel ca o furtunăprin faţ a lui Ernauton, care nu avu nici măcar o părere de zâmbet văzând păţ ania lui. Când reuşi, în fine, să-şi domoleascăbidiviul şi domnul de Carmainges îl ajunse din urmă, mândria lui, în loc săse smerească, dimpotrivă, căutăsăscape cu faţ a curată. — De, ce să-i faci! spuse el, silindu-se săsurâdă. Cum văd eu, azi este o zi buclucaşăpentru mine, n-am noroc şi pace. Omul ăsta totuşi era leit cel pe care trebuia să-l întâlnim, aşa cum ni l-a zugrăvit maiestatea sa. Ernauton însănu catadicsi sădeschidăgura. — Cu dumneata vorbesc, domnule! se răţ oi Sainte-Maline, scos din sărite de sângele lui rece, pe care-l socotea, şi cu drept cuvânt, o mărturie de dispreţ , şi dorind din toatăinima săpunăcapăt odată acestei situaţ ii printr-o răfuialăhotărâtoare, chiar cu preţ ul vieţ ii. Cu dumneata vorbesc, n-ai auzit ce ţ i-am spus? — Omul pe care ni l-a descris maiestatea sa – îi răspunse Ernauton – nu avea toiag şi nici câine. — Adevărat – recunoscu Sainte-Maline – şi dacăm-aşfi gândit puţ in mai înainte, aşavea acum o vânătaie mai puţ in la umăr şi o juliturămai puţ in la picior; acum îmi dau seama căe bine săfii cuminte şi să-ţ i păstrezi cumpătul. De astădatăErnauton nu-i mai răspunse, ci, ridicându-se în scări şi punând mâna streaşinăla ochi, zise: — Uite-l colo pe omul căutat de noi şi care ne-aşteaptă.

— Săfiu al naibii! bombăni pe înfundate Sainte-Maline, înciudat că şi de data aceasta tovarăşul său îl întrecuse. Ce ochi ageri ai, domnule, zău aşa! Eu nu desluşesc decât un punct negru, şi cu mare greutate, încă. Ernauton îşi urmădrumul fărăsă-i mai răspundă; în curând Sainte-Maline reuşi săvadăla rândul său şi sărecunoascăpersoana despre care le vorbise monarhul. Din nou zgândărit de un imbold răutăcios, dădu pinteni calului, pregătindu-se s-o ia înainte ca săajungă cel dintâi la ţ intă. Ernauton, care se aştepta la lucrul acesta, se mulţ umi să-l priveascăfărăca în ochii lui săse poatăciti nici măcar o umbrăde ameninţ are, dar nici vreun alt gând desluşit; privirea lui îl făcu pe Sainte-Maline să-şi vinăîn fire şi să-şi struneascăbidiviul, mânându-l la pas. XXX SAINTE-MALINE Ernauton nu se înşelase, călătorul cu pricina era într-adevăr Chicot. La rândul său, Chicot avea şi el ochiul ager şi urechea ascuţ ită, aşa că-i văzuse şi-i auzise pe călăreţ i de departe. Şi bănuind căerau în căutarea lui, se opri locului aşteptându-i. În momentul în care nu mai avu nici o îndoialăîn privinţ a aceasta şi se dumeri căcei doi călăreţ i se îndreptau spre el, puse mâna fărănici un fel de ifose pe mânerul spadei, ca şi cum ar fi vrut săia o atitudine demnă. Ernauton şi Sainte-Maline se uitarăo clipăunul la altul, fărăsă spunănimic. — Te rog, e rândul dumitale, domnule – rosti în cele din urmă Ernauton, înclinându-se în faţ a adversarului său; căci, în împrejurarea de faţ ă, cuvântul adversar este mai potrivit decât cel de tovarăş. Saint-Maline simţ i căi se taie suflarea; gestul acesta curtenitor era atât de neaşteptat, încât i se puse un nod în gât şi, în loc de răspuns, lăsăcapul în piept. Văzând cătăcea mâlc, Ernauton se hotărî săia el cuvântul. — Slugile dumneavoastră, domnule – i se adresăel lui Chicot. Vorbesc în numele meu şi al dumnealui. Chicot îl salutăcu cel mai drăgălaşzâmbet. — Îmi îngăduiţ i săvăîntreb, dacănu sunt prea curios – continuă tânărul – care-i numele domniei voastre? — Numele meu este Strigoiul, domnule – îi răspunse Chicot. — Aşteptaţ i ceva, nu-i aşa? — Da, domnule. — Sunteţ i atât de bun, dacănu v-ar fi cu supărare, şi ne spuneţ i ce aşteptaţ i? — Aştept o scrisoare.

— Vărugăm săiertaţ i curiozitatea noastră, domnule, şi căn-avem câtuşi de puţ in intenţ ia săvăjignim. Chicot se înclinădin nou, cu un zâmbet din ce în ce mai drăgălaş. — Şi de unde aşteptaţ i scrisoarea aceasta? continuăErnauton. — De la palat. — Pecetluităcu ce fel de sigiliu? — Cu sigiliul regal. Ernauton vârî mâna în sân. — Aţ i putea recunoaşte, nu-i aşa, scrisoarea cu pricina? întrebăel. — Da, dacăaşvedea-o. Ernauton scoase răvaşul din sân. — Asta e – spuse Chicot – şi pentru mai multăsiguranţ ă, ştiţ i, cred cătrebuie săvădau ceva în schimb. — O dovadă? — Întocmai. — Domnule – luădin nou cuvântul Ernauton – regele mi-a încredinţ at aceastăscrisoare ca săvi-o aduc, însădumnealui este cel care are datoria săvi-o înmâneze. Şi întinse scrisoarea lui Sainte-Maline, care o luăîn primire pentru a o depune la rândul său în mâinile lui Chicot. — Vămulţ umesc, domnilor – spuse acesta. — Precum vedeţ i – adăugăErnauton – am îndeplinit solia aşa cum ni s-a poruncit. Nu mai e nimeni altcineva pe drum, nimeni deci nu ne-a văzut stând de vorbăcu domnia voastrăsau înmânându-văscrisoarea. — E adevărat, domnule, recunosc şi, la nevoie, chiar pot aduce mărturie căaşa a fost. Şi acum e rândul meu. — Dovada – rostirăîntr-un glas cei doi tineri. — Căruia din dumneavoastrătrebuie săi-o încredinţ ez? — Regele nu ne-a spus nimic! exclamăSainte-Maline, uitându-se ameninţ ător la însoţ itorul său. — Fiţ i atât de bun şi mai faceţ i un duplicat, domnule – îl rugă Ernauton – ca săne puteţ i da fiecăruia dintre noi câte un înscris; de aici şi pânăla palat e o bucatăbunăde drum şi între timp cine ştie ce nenorocire ni se poate întâmpla, mie sau dumnealui. În timp ce spunea aceste cuvinte, ochii lui Ernauton scânteiarăla rândul lor, luminaţ i de un fulger. — Sunteţ i un om înţ elept, domnule – îl lăudăChicot. Scoase apoi din buzunar un carnet, rupse douăfile şi se apucăsă scrie pe fiecare dintre ele: Am primit din mâinile domnului René de Sainte-Maline scrisoarea adusşde domnul Ernauton de Carmainges. Strigoiul — Săne vedem cu bine, domnule! spuse Sainte-Maline, grăbindu-se

săia în stăpânire dovada sa. — Rămâneţ i cu bine, domnule, şi drum bun! adăugăErnauton. Mai aveţ i ceva de trimis la palat? — Nu, nimic altceva, domnilor! Văfoarte mulţ umesc! răspunse Chicot. Ernauton şi Sainte-Maline îşi îndemnarădin nou caii la drum, de astădatăînsăîndreptându-se spre Paris, iar Chicot se îndepărtăcu nişte paşi pentru care şi cel mai vânjos catâr ar fi putut pe bunădreptate să-l invidieze. Dupăce Chicot se topi în depărtare, Ernauton, care abia apucase să facăo sutăde paşi, îşi înfrânăbrusc bidiviul şi, întorcându-se către Sainte-Maline, spuse: — Şi-acum, domnule, făbine, te rog, şi descalecă. — Dar pentru ce, domnule? se mirăSainte-Maline. — Acum, căne-am îndeplinit datoria, avem ceva de vorbit amândoi şi locul de faţ ămi se pare cât se poate de potrivit pentru o conversaţ ie de felul acesta. — Cum doreşti, domnule – se învoi Sainte-Maline, sărind jos de pe cal, aşa cum făcuse şi tovarăşul său. Dupăce descălecă, Ernauton se apropie de el şi-i spuse: — Cred că-ţ i aduci aminte, domnule, că, fărănici o provocare din partea mea şi fărănici o socotealădin partea dumitale, în sfârşit, fără nici o pricină, tot drumul n-ai făcut decât sămăjigneşti cu cele mai grele cuvinte. Mai mult încă: ai ţ inut neapărat săpun mâna pe spadăîntr-un moment cu totul nepotrivit, iar eu am refuzat. Acum însăcred că momentul este prielnic şi sunt sluga dumitale. Sainte-Maline îl ascultăpânăla capăt, încruntat şi posomorât; dar, ce curios! Sainte-Maline de astădatănu mai era târât de puhoiul mâniei care-l făcuse săse întreacăcu gluma, Sainte-Maline nu mai avea chef să se batăîn duel; cugetând mai pe îndelete, îşi recăpătase bunul simţşi putea să-şi dea seama pe deplin de inferioritatea situaţ iei sale. — Domnule – răspunse el dupăo tăcere de câteva clipe – atunci când ţ i-am aruncat cuvinte grele, dumneata, în loc să-mi răspunzi cum s-ar fi cuvenit, ai căutat sămăîndatorezi; n-aşmai fi deci în stare acum să-ţ i vorbesc aşa cum ţ i-am vorbit mai înainte. Ernauton se încruntă: — Nu, domnule, dar în sinea dumitale încămai gândeşti lucrurile pe care le-ai rostit mai adineauri. — De unde ştii? — Pentru cătoate cuvintele dumitale erau pornite din urăşi din invidie, şi pentru căîn cele douăceasuri ce-au trecut de când le-ai rostit nici ura şi nici invidia nu se puteau stinge în inima dumitale. Sainte-Maline se înroşi, dar nu-i răspunse nimic. Ernauton aşteptăun timp, apoi continuă: — Dacădintre noi doi, regele mi-a dat mie întâietate, a făcut-o numai pentru căfigura mea i s-a părut mai simpaticădecât a dumitale;

dacăn-am ajuns sămăprăvălesc în Bièvre, asta s-a întâmplat numai pentru căsunt un călăreţmai încercat decât dumneata; dacăn-am primit provocarea dumitale în momentul în care ţ i s-a năzărit sămă zgândăreşti, n-am făcut-o decât pentru căsunt mai înţ elept; dupăcum câinele drumeţ ului n-a apucat să-şi înfigăcolţ ii în mine, deoarece privirea mea este mai agerădecât a dumitale; în sfârşit, dacăîţ i cer cu tot dinadinsul acum să-mi dai satisfacţ ie, o fac pentru căsentimentul onoarei este mai adânc înrădăcinat în sufletul meu şi, ia seama, dacătot mai stai la îndoială, aşputea săspun şi pentru căam mai mult curaj decât dumneata. Sainte-Maline tremura tot şi din ochii lui ţ âşneau fulgere; toate metehnele pe care le dăduse în vileag Ernauton îşi puseserărând pe rând pecetea pe chipul său vânăt de mânie; la ultimele vorbe rostite, Ernauton trase sabia din teacă, furios de parcăşi-ar fi ieşit din minţ i. Însoţ itorul său însăi-o luase înainte. — Uite ce e, domnule – întâmpinăSainte-Maline – te rog să-ţ i retragi ultimul cuvânt pe care l-ai spus; e de prisos, oricum, nu se poate să nu-ţ i dai seama tocmai dumneata, care măcunoşti atât de bine, de vreme ce, precum ziceai adineauri, casele noastre se aflăla douăleghe una de alta; retrage-l, te rog. Ajunge, cred, cât m-am umilit, n-are rost să măşi înjoseşti. — Domnule – îi răspunse Ernauton – dat fiind căeu nu-mi pierd cumpătul în nici o împrejurare, nu mi se întâmplăniciodatăsăspun altceva decât ceea ce vreau săspun; prin urmare, nu retrag nimic. Şi eu sunt tot atât de sensibil şi, fiind proaspăt venit la curte, n-aşvrea săfiu nevoit săroşesc de câte ori ne va fi dat săne întâlnim faţ ă-n faţ ă. O singurădatămăcar căîncrucişăm spadele, domnule, asta-i tot ce doresc, pentru ca şi eu, şi dumneata săfim cu inima împăcată. — O, domnule, de unsprezece ori m-am bătut în duel pânăacum – rosti Sainte-Maline cu un zâmbet hain – şi din cei unsprezece adversari pe care i-am înfruntat, doi au rămas pe câmpul de bătaie. Cred căştii şi asta, nu? — Eu, în schimb nu m-am bătut niciodatăîn duel, domnule – mărturisi Ernauton – deoarece n-am avut prilejul pânăacum; găsesc deci căprilejul acesta este binevenit, şi cum mi-a ieşit singur în cale, fără ca eu să-l fi provocat cumva, n-aşvrea cu nici un preţsă-l scap. Aştept, aşadar, săte hotărăşti, domnule. — Uite ce e – spuse Sainte-Maline, clătinând din cap – suntem amândoi în serviciul regelui şi, pe deasupra, şi compatrioţ i. Hai să punem capăt gâlcevii! Te socotesc un om de ispravăşi aşfi gata chiar să-ţ i întind mâna, dacălucrul acesta nu mi-ar fi peste putinţ ăaproape. Vezi, dar, cămăarăt în faţ a dumitale aşa cum sunt, rănit pânăîn adâncul inimii; nu-i vina mea , sunt invidios, recunosc, ce pot săfac? Natura m-a zămislit într-o zi urgisită. Domnul de Chalabre, bunăoară, sau domnul de Montcrabeau, sau domnul de Pincorney n-ar fi reuşit să măscoatădin sărite, şi dacăîn sinea mea sunt încrâncenat, este numai

din pricina meritelor dumitale. Fii mulţ umit pentru căinvidia ce mă roade nu are nici o putere asupra dumitale şi, spre adânca mea părere de rău, meritele cu care eşti înzestrat rămân neştirbite. Şi cu asta, totul s-a încheiat, nu-i aşa, domnule? Aşsuferi îngrozitor. Îţ i mărturisesc cinstit, dacăai destăinui cuiva pricina pentru care ne-am certat. — Nimeni n-o săafle vreodatăcăne-am certat, domnule. — Nimeni, într-adevăr? — Da, domnule, de vreme ce, dacăne vom bate în duel, unul dintre noi, eu sau dumneata, va fi răpus. Sunt oameni care nu pun nici un preţ pe viaţ a lor: săştii căeu nu mănumăr printre ei, dimpotrivăţ in foarte mult sătrăiesc. Am douăzeci şi trei de ani, un nume cinstit şi nici nu sunt prea sărac; cred în mine şi în viitor; fii pe pace deci, fiindcăam să măapăr ca un leu. — Ei bine, eu, spre deosebire de dumneata, domnule, am treizeci de ani şi sunt destul de sorbit de viaţ ă, căci n-am nici o încredere în mine şi nici în viitor, dar, oricât aşfi de sătul de viaţ ă, oricât de puţ in aşcrede în fericire, prefer totuşi sănu măbat cu dumneata. — Vrei să-mi ceri scuze, atunci? întrebăErnauton. — Nu, cred căceea ce am făcut şi am spus ajunge. Dacătotuşi nu te declari mulţ umit, nu pot decât sămăbucur; în felul acesta se dovedeşte cănu eşti cu nimic mai presus decât mine. — Îmi voi îngădui să-ţ i amintesc, domnule, căo ceartănu poate fi încheiatăchiar atât de uşor; ar însemna sărâdălumea de noi, cu atât mai mult cu cât şi unul, şi celălalt suntem gasconi. — Nici nu doresc altceva – spuse Sainte-Maline. — Nu doreşti... ce? — Nu doresc decât săvăd pe cineva care săîndrăzneascăa râde. Ah! Ar fi cel mai fericit prilej pentru mine. — Refuzi deci săte baţ i în duel? — N-am chef sămăbat cu dumneata, bineînţ eles. — Dupăce m-ai provocat? — Ai dreptate, recunosc. — La urma urmelor, domnule, ce-ai săfaci dacăam să-mi pierd răbdarea şi dacăam sătabăr asupra dumitale, învârtind sabia în mână? Saint-Maline încleştăpumnii înfiorat. — Cu atât mai bine – răspunse el – fiindcăam săarunc spada cât colo. — Ia seama, domnule, pentru căîn cazul acesta s-ar putea întâmpla săte lovesc, dar nu cu tăişul. — Foarte bine, căci atunci o săam motiv săte urăsc, şi am săte urăsc de moarte; pe urmă, într-o zi când ai săfii la ananghie, o săam grijăsăţ i-o plătesc aşa cum mi-ai plătit-o dumneata acum, şi într-un moment de disperare am săte ucid. Emauton băgăsabia la loc în teacă. — Ce om ciudat eşti dumneata – spuse el. Zău, crede-măcăte plâng din toatăinima.

— Măplângi? — Da, îmi închipui căgroaznic te chinuieşti. — Groaznic. — Pesemne căn-ai iubit niciodată. — Nu, niciodată. — Dar cel puţ in ai vreo pasiune? — Una singură. — Invidia, aşa cum mi-ai mărturisit. — Da, şi din pricina ei le împărtăşesc şi pe celelalte, pe toate celelalte, în chipul cel mai ruşinos şi spre marea mea nenorocire; mă îndrăgostesc ca un nebun de o femeie atunci când iubeşte pe altul; jinduiesc dupăgalbeni atunci când îi văd în mâinile altcuiva; sunt mândru numai prin comparaţ ie cu ceilalţ i; beau ca săstârnesc mânia ce zace în sufletul meu, adicăs-o fac sădevinăacutăatunci când este cronică, înteţ ind-o ca sărăbufneascăşi săpârjoleascătotul în cale ca trăsnetul. Da, da, ai avut dreptate, domnule de Carmainges, când ai spus căsunt un om nefericit. — Şi n-ai încercat niciodatăsăfii bun? îl întrebăErnauton. — N-am izbutit. — Şi ce nădăjduieşti? Ce ai de gând săfaci în cazul acesta? — Ce face buruiana otrăvitoare? Înfloreşte şi ea ca orice plantăşi sunt oameni care se pricep chiar sătragăfoloase de pe urma ei. Ce face ursul şi ce face pasărea de pradă? Sfâşie; existăînsăîmblânzitori care ştiu să-i dreseze pentru vânat; iatăceea ce sunt eu şi ceea ce, de bună seamă, voi fi şi de aci înainte în mâinile domnului d'Épernon şi ale domnului de Loignac, pânăîn ziua când va spune cineva: "Buruiana asta e stricată, s-o smulgem; fiara asta e turbată, să-i venim de hac". Ernauton se mai potolise între timp. Sainte-Maline nu mai era pentru el o pricinăde mânie, ci un obiect de curiozitate; aproape căîncepuse să-i fie milăde omul acesta, pe care împrejurările îl îndemnaserăsă-i facănişte mărturisiri atât de neobişnuite. — O situaţ ie strălucită, pe care, dat fiind marile dumitale calităţ i, eşti în măsurăs-o dobândeşti, va reuşi cu siguranţ ăsăte lecuiască– spuse el. Cautădeci şi dăposibilitate înclinaţ iilor dumitale săse desfăşoare, domnule de Sainte-Maline, şi sunt convins căvei izbândi fie pe câmpul de luptă, fie în intrigile de curte; şi atunci, ridicându-te deasupra altora, vei urî mai puţ in. — Oricât de sus m-aşridica şi oricât de temeinic aşprinde rădăcini, vor exista întotdeauna deasupra mea situaţ ii mai strălucite, făcute să-mi răneascămândria, iar la picioarele mele râsete veninoase ce-mi vor sfredeli urechile. — Nu pot decât săte plâng – spuse din nou Ernauton. Şi cu asta, discuţ ia luăsfârşit. Ernauton se duse să-şi dezlege calul pe care-l priponise de un copac şi se săltăîn şa.

Sainte-Maline îşi ţ inuse tot timpul buiestraşul de dârlogi. Plecarăapoi mai departe spre Paris, tăcuţ i amândoi şi cu sufletele înnegurate, unul de ceea ce auzise, celălalt de ceea ce mărturisise. Deodată, Ernauton îi întinse mâna pe neaşteptate lui Sainte-Maline. — N-ai vrea săîncerc eu săte lecuiesc? îl întrebăel, ce zici? — Nici sănu aud aşa ceva, domnule – răspunse Sainte-Maline. Nu te-aşsfătui săîncerci, fiindcăai da greş. Dimpotrivă, urăşte-mă, numai aşa am săte pot admira. — Încăo dată, îmi pare rău pentru dumneata – spuse Ernauton. Un ceas mai târziu, cei doi călăreţ i intrau pe poarta palatului, îndreptându-se spre corpul de gardăal celor Patruzeci şi Cinci. Regele era plecat, urmând săse întoarcăabia către seară. XXXI DESPRE CUVÂNTAREA PE CARE DOMNUL DE LOIGNAC A ŢINUT-O ÎN FAŢA CELOR PATRUZECI ŞI CINCI Cei doi tineri se aşezarăfiecare la fereastra odăiţ ei sale spre a pândi întoarcerea suveranului. Aşezându-se acolo, fiecare din ei era frământat de alte gânduri. Sainte-Maline, plin de ură, copleşit de ruşine, ros de ambiţ ie, cu privirea încruntatăşi inima dogorităde văpaie. Ernauton, care aproape căşi uitase cele întâmplate, preocupat de o singurăîntrebare, şi anume: cine putea săfie femeia pe care o ajutase să pătrundăîn oraşîmbrăcatăîn chip de paj şi pe care o întâlnise acum într-o elegantălitieră? Trebuie sărecunoaşteţ i căfaptul acesta era un prilej de îndelungată meditaţ ie pentru o inimăaplecatămai mult spre peripeţ iile dragostei decât spre socoteli ambiţ ioase. Aşa căErnauton se cufundăîncetul cu încetul în cugetările lui atât de adânc, încât abia într-un târziu, ridi-când capul, băgăde seamăcăSainte-Maline îşi luase tălpăşiţ a. O idee îi trecu fulgerător prin minte. Sainte-Maline, care nu se lăsase furat de gânduri ca el, pândise întoarcerea regelui; regele probabil sosise între timp şi, în momentul acela, Sainte-Maline se afla, aşadar, în faţ a monarhului. Se sculă numaidecât în picioare, străbătu galeria şi ajunse la rege chiar în clipa când Sainte-Maline ieşea din apartamentul monarhului. — Ia te uite ce mi-a dat regele – îi spuse el lui Ernauton, cu chipul strălucitor de bucurie. Şi-i arătăun lanţde aur. — Felicitările mele, domnule! rosti Ernauton cu un glas în care nu se desluşea nici cea mai uşoarăînfiorare. Şi intră, la rândul său, în apartamentul suveranului. Sainte-Maline se aştepta la cine ştie ce răbufnire de gelozie din partea domnului de Carmainges. Rămase deci înmărmurit de sângele lui

rece şi nu se îndurăsăplece pânăce nu-l va fi văzut pe Ernauton înapoindu-se de la rege. Ernauton nu stătu mai mult de zece minute în audienţ ăla Henric, dar aceste zece minute i se părurălui Sainte-Maline o veşnicie. În cele din urmăErnauton ieşi. Sainte-Maline nu se clintise din loc; cercetându-l cu o privire învăluitoare pe tovarăşul său, simţ i că-i creşte inima. Ernauton nu căpătase nimic, în orice caz nu avea asupra lui nici un lucru care săbatăla ochi. — Şi dumitale ce ţ i-a dat regele, domnule? se grăbi să-l întrebe Sainte-Maline, în mintea căruia nu stăruia decât un singur gând. — Mi-a dat mâna săi-o sărut – răspunse Ernauton. Sainte-Maline răsuci cu atâta putere lanţ ul în mâini, încât fărâmăo verigă. Plecarăapoi împreunăspre corpul de gardă. În clipa când intrarăîn salăse auzi trâmbiţ a sunând; la semnalul de adunare, Cei Patruzeci şi Cinci ieşirădin cămăruţ ele lor, ca nişte albine din fagurii unui stup. Fiecare se întreba ce putea săse fi întâmplat, folosindu-se în acelaşi timp de împrejurarea căse aflau strânşi cu toţ ii laolaltăca săadmire schimbările ce se petrecuserăîn înfăţ işarea şi îmbrăcămintea camarazilor săi. Majoritatea se dichisiserăcu un lux orbitor, de prost gust, poate, dar care, dacănu era de o desăvârşităeleganţ ă, în schimb îţ i lua ochii. De altminteri, toţ i aveau cel puţ in una din însuşirile căutate de d'Épernon, care, oricât de puţ in destoinic ar fi fost ca militar, se dovedea totuşi un politician iscusit: unii tinereţ e, alţ ii vigoare, iar alţ ii experienţ ă şi, în felul acesta, neajunsurile lor erau măcar în parte compensate. Într-un cuvânt, arătau ca un grup de ofiţ eri în ţ inutăde paradă, deoarece, cu foarte puţ ine excepţ ii, toţ i se străduiserăsăaibăo înfăţ işare cât mai marţ ială. Aşadar, săbiile lungi, pintenii zornăitori, mustăţ ile în furculiţ ăsemeţ răsucite, cizmele şi mănuşile din piele de căprioarăsau de bivol, toate cu prisosinţ ăpoleite, sclivisite sau înzorzonate cu panglieuţ e, pentru fala obrazului, cum se spunea pe vremea aceea, făceau parte din ţ inuta pe care majoritatea o adoptaserăîn chip instinctiv. Pe cei mai discreţ i dintre ei îi cunoşteai de la prima ochire după culorile închise; pe cei strânşi la mână, dupăţ esăturile trainice; pe cei fercheşi, dupădantelele şi mătăsurile albe sau trandafirii în care erau îmbrăcaţ i. Perducas de Pincornay dibăcise în dugheana vreunui evreu un lanţ de aramăaurit, gros ca nişte cătuşe de ocnaş. Pertinax de Montcrabeau era înzorzonat din cap pânăîn picioare cu tot felul de cordeluţ e şi bibiluri: îşi cumpărase costumul de la un negustor din strada Haudriettes, care negustor găzduise cândva un gentilom rănit de nişte tâlhari. Gentilomul trimisese pe cineva să-i aducă alte veşminte de acasăşi, drept mulţ umire pentru ospitalitatea cu care

fusese primit, îi dăruise negustorului straiele pe care le purta, cu toate căerau puţ in terfelite prin noroi şi pătate de sânge; negustorul însă avusese grijăsăscoatăpetele de pe haină, care rămăsese încădestul de arătoasă; ce-i drept, era găurităîn vreo douălocuri, unde fusese străpunsăde loviturile de pumnal, dar Pertinax pusese săi se facănişte broderii cu fir care săacopere găurile, înlocuind astfel un cusur cu o podoabă. Eustache de Miradoux nu prea era spilcuit; fusese nevoit să înţ oleascămai întâi pe Lardille, pe Militor şi pe cei doi plozi. Lardille îşi alesese cel mai somptuos costum, pe care legile menite săstăvileascăluxul îngăduiau femeilor săpoarte la vremea aceea; Militor, care era înfăşurat în catifele şi damascuri, se gătise cu un lanţde argint, cu o tocăcu pene şi cu ciorapi brodaţ i, aşa căbietului Eustache abia dacă-i mai prisosiserăcâţ iva gologani cu care săse îmbrace doar atâta cât sănu fie zdrenţ ăros. Domnul de Chalabre, în schimb, îşi păstrase vesta cenuşie cu mâneci bufante pe care un croitor o reparase punându-i altăcăptuşeală. Câteva fâşii de catifea, presărate cu iscusinţ ăpe ici pe colo, reuşiserăsă dea o nouăstrălucire acestui veşmânt ce părea fărăde moarte. Domnul de Chalabre se lăuda c-ar fi vrut cu dragăinimăsă-şi schimbe vesta, însă, deşi căutase peste tot, îi fusese cu neputinţ ăsăgăseascăundeva o stofămai temeinic lucratăşi mai puţ in costisitoare. De altfel, avusese şi el unele cheltuieli, deoarece îşi cumpărase nişte ciorapi stacojii, o pereche de cizme, o mantie şi o pălărie, toate îmbinate în chipul cel mai plăcut pentru ochi, aşa cum se pricep îndeobşte săse îmbrace cărpănoşii. Cât priveşte armele sale, erau, într-adevăr, fărăcusur; războinic încercat, domnul de Chalabre ştiuse sădibuiascăo minunatăsabie spaniolă, un pumnal ieşit din mâinile unui meşter neîntrecut şi un grumăjer desăvârşit lucrat. În felul acesta reuşise săfacăo nouă economie, fiind scutit săpoarte gulere plisate sau încreţ ite cu fierul. Domniile lor, cum spuneam, se uitau unul la altul, admirându-se reciproc, în momentul când domnul de Loignac intrăîn salăîncruntat. Îi puse săse aşeze în cerc, dupăcare înaintăpânăîn mijlocul cercului, cu un aer ce nu prevestea nimic bun. Nu mai e nevoie săspunem cătoate privirile erau aţ intite asupra comandantului. — Domnilor, sunteţ i toţ i aici? întrebăel. — Toţ i – răspunserăpatruzeci şi cinci de glasuri, într-o unanimitate ce făgăduia cele mai strălucite izbânzi pentru acţ iunile de mai târziu. — Domnilor – continuăLoignac – aţ i fost chemaţ i aici spre a alcătui garda personalăa regelui, ceea ce este o mare cinste pentru domniile voastre, dar, pe de altăparte, văîndatoreazăfoarte mult. Loignac făcu o pauzăîn care se auzi unduind un molcom freamăt de mulţ umire. Cu toate acestea, mi se pare cămulţ i dintre domniile voastre nu şi-au înţ eles încăpe deplin îndatoririle; voi căuta deci săle reamintesc ce au de făcut. Toţ i ciulirăurechea; se vedea lămurit căfiecare dintre ei era

nerăbdător să-şi cunoascăîndatoririle, dacănu şi zorit săle îndeplinească. — Sănu văînchipuiţ i cumva, domnilor, căregele v-a înrolat şi vă plăteşte ca săvăpurtaţ i ca nişte zănatici, luându-văla harţ ăcu unul şi cu altul şi încăierându-văori de câte ori vi se năzare; disciplina se cuvine săfie cât mai grabnic statornicită, chiar dacătrebuie sărămânăsecretă, iar domniile voastre sunteţ i un grup de gentilomi care au datoria de a fi cei mai supuşi şi cei mai credincioşi slujitori din tot cuprinsul regatului. Toatălumea aştepta cu răsuflarea tăiată; într-adevăr, după solemnitatea acestei precuvântări, oricine putea să-şi dea seama căceea ce avea săurmeze era cât se poate de serios. — Începând de azi, domnilor, văeste dat sătrăiţ i în sânul palatului, adicăîn locul unde se urzesc iţ ele cârmuirii, şi dacănu sunteţ i de faţ ăla toate consfătuirile, în schimb veţ i fi deseori aleşi spre a înfăptui lucrurile puse la cale acolo; sunteţ i deci în situaţ ia unor ofiţ eri care poartănu numai răspunderea unui secret, dar şi autoritatea puterii executive. Pentru a doua oară, un freamăt de mulţ umire trecu prin rândurile gasconilor; pretutindeni vedeai ridicându-se capetele, ca şi cum mândria de care cei de faţ ăerau însufleţ iţ i i-ar fi făcut sădevinădintr-o datăcu câteva degete mai înalţ i. — Gândiţ i-văacum – urmăLoignac – căunul dintre aceşti ofiţ eri pe umerii căruia se reazemăuneori siguranţ a statului sau statornicia coroanei, gândiţ i-vă, săzicem, căun ofiţ er trădeazăsecretul consiliilor sau căun soldat căruia i s-a dat un ordin nu-l execută. Ştiţ i oare căo faptăca asta îi pune viaţ a în joc? — Bineînţ eles – răspunserămai mulţ i dintre ei. — Ei bine, domnilor – continuăLoignac, cu o voce înfricoşătoare – nu mai departe decât azi şi chiar în locul acesta, secretul unui consiliu ţ inut la palat a fost trădat, zădărnicindu-se, poate, unele măsuri pe care maiestatea sa avea intenţ ia săle ia. Groaza punea treptat stăpânire pe sufletele lor, spulberând mândria şi admiraţ ia de mai înainte; cei Patruzeci şi Cinci se uitarăunii la alţ ii cu neîncredere şi îngrijorare. — Doi dintre dumneavoastră, domnilor, au fost prinşi în timp ce trăncăneau în mijlocul străzii ca nişte cumetre bătrâne, dând în vileag fărănici o chibzuinţ ă, nişte lucruri atât de grave, încât fiecare dintre ele ar putea săcurme în momentul de faţ ăviaţ a unui om. Fărăsăstea la gânduri, Sainte-Maline se apropie de domnul de Loignac şi-i spuse: — Domnule, am cinstea, cred, săvăvorbesc în numele camarazilor mei: dorim foarte mult sănu lăsaţ i săpluteascănici o clipămai mult bănuiala asupra tuturor slujitorilor maiestăţ ii sale; vărugăm deci săne spuneţ i numaidecât ce s-a întâmplat, pentru ca săştim despre ce este vorba şi pentru ca slujitorii cei vrednici sănu fie puşi în aceeaşi oalăcu cei nevrednici. — Nimic mai uşor – răspunse Loignac.

Toţ i îşi ascuţ irăauzul. — Regele a fost înştiinţ at azi căunul dintre vrăjmaşii săi, adicăunul dintre cei contra cărora dumneavoastrăaveţ i datoria de a lupta, trebuie săsoseascăla Paris spre a-l înfrunta ori spre a unelti împotriva sa. Numele acestui vrăjmaşa fost rostit în taină, dar a ajuns, cu toate astea, la urechea unei santinele, deci a unui om care s-ar cuveni săfie în ochii tuturor ca un zid şi, tot ca şi el, neclintit, mut şi surd; totuşi, mai adineauri, acelaşi om n-a găsit ceva mai bun de făcut decât săiasăîn mijlocul străzii şi sădea în vileag numele vrăjmaşului maiestăţ ii sale, lăudându-se în gura mare şi făcând atâta gălăgie, încât a atras luarea-aminte a trecătorilor, stârnind oarecare vâlvă; o ştiu pentru că întâmplător aveam acelaşi drum cu omul acesta, şi deci am auzit totul cu urechile mele, şi pentru căl-am bătut pe umăr ca să-şi punăfrâu limbii; căci aşa cum se pornise, era de ajuns săfi rostit două-trei vorbe mai mult, ca săprimejduiascăinterese atât de sfinte, încât aşfi fost nevoit să-l înjunghii pe loc, dacănu şi-ar fi pus lacăt la gurăîn momentul când i-am făcut semn sătacă. În aceeaşi clipă, Pertinax de Montcrabeau şi Perducas de Pincornay se îngălbenirăla faţ ă, prăvălindu-se unul peste altul, mai-mai săleşine. Montcrabeau, care abia se mai ţ inea pe picioare, bolborosi ceva, încercând să-şi cearăiertare. Întrucât cei doi vinovaţ i se dăduserăsinguri de gol datorităemoţ iei de care fuseserăcuprinşi, toate privirile se aţ intirăasupra lor. — Orice ai spune, domnule, nimic nu te poate dezvinovăţ i – îl judecă Loignac pe Montcrabeau. Dacăai fost beat, înseamnăcătrebuie săfii pedepsit fiindcăţ i-ai băut minţ ile, iar dacăn-ai făcut-o decât din lăudăroşenie şi dintr-o mândrie deşartă, fie chiar pentru asta, tot se cuvine să-ţ i primeşti pedeapsa. Se lăsăo tăcere de moarte. Domnul de Loignac, încăde la primele cuvinte, dacăvăamintiţ i, mărturisise o străşnicie ce prevestea cele mai cumplite urmări. — Drept care – continuăLoignac – atât dumneata, domnule de Montcrabeau, cât şi dumneata, domnule de Pineornay, veţ i fi pedepsiţ i. — Văcerem iertare, domnule – răspunse Pertinax – dar noi abia deunăzi am sosit din provincie; ne aflăm pentru prima oarăîn viaţ a noastrăla curte şi nu cunoaştem încăiscusinţ a de a descurca iţ ele politice. — Nu trebuia săprimiţ i cinstea de a fi în slujba maiestăţ ii sale înainte de a fi cumpănit bine îndatoririle pe care le aveţ i de îndeplinit în aceastăslujbă. — De azi înainte o săfim muţ i ca pământul, văjurăm pe ce vreţ i. — Toate-s bune şi frumoase, domnilor: dar putea-veţ i oare îndrepta mâine răul pe care l-aţ i făcut azi? — Vom încerca. — Nu se poate, văspun eu cănu se poate. — Atunci, măcar de astădată, domnule, vărugăm săne iertaţ i.

— Duceţ i, pe cât se pare – urmăLoignac, fărăa catadicsi să răspundănumaidecât la rugămintea celor doi vinovaţ i – o viaţ ă deşănţ ată, pe care am de gând s-o înfrânez prin cea mai strictă disciplină. Cred căînţ elegeţ i ce înseamnăasta, domnilor? Cei ce vor socoti căle-ar fi greu sătrăiascăîn aceste condiţ ii n-au decât săse lase păgubaşi. Puteţ i fi convinşi cănu duc lipsăde voluntari care să-i înlocuiască. Nimeni nu crâcni; în schimb, frunţ ile multora dintre cei de faţ ăse încreţ iră. — Prin urmare, domnilor – luădin nou cuvântul Loignac – e bine să ştiţ i de la bun început un lucru: în mijlocul nostru dreptatea se va face pe tăcute şi la iuţ eală, fărăjudecatăşi fărăhârţ oage, trădătorii vor fi pedepsiţ i cu moartea şi chiar pe loc. Existădoar destule pretexte pentru asta şi nimeni n-o săbănuiascănimic. Săzicem, bunăoară, cădomnul de Monterabeau şi domnul de Pincornay, în loc săstea de vorbă prieteneşte pe stradădespre nişte lucruri pe care ar fi trebuit săle dea uitării, s-ar fi luat la ceartăpentru nişte lucruri de care aveau tot dreptul să-şi amintească; ei bine, cearta asta n-ar putea oare pricinui un duel între domnul de Pincornay şi domnul de Monterabeau? Se poate întâmpla uneori ca în timpul duelului adversarii săfandeze amândoi deodatăşi, fandând, săse străpungăcu spada unul pe altul în aceeaşi clipă; a doua zi dupăce va fi avut loc aceastărăfuială, domniile lor vor fi găsiţ i zărind ţ epeni în Pré-aux-Clercs, aşa cum i-au găsit ţ epeni pe domnii de Quélus, de Schomberg şi de Maugiron la Tournelles: întâmplarea aceasta va avea răsunetul pe care poate să-l aibăîndeobşte un duel, atâta tot. Voi avea grijădeci săfie ucis – cred căînţ elegeţ i, nu-i aşa, domnilor? – voi avea grijădeci săfie ucis în duel sau într-un mod oarecare oricine va trăda secretele curţ ii regale. Montcrabeau îşi pierdu aproape cu totul cunoştinţ a şi se rezemăde camaradul său, care, din galben, se făcuse vânăt la faţ ăşi care îşi încleştase atât de tare fălcile, încât mai-mai să-şi fărâme măselele. — Pentru greşelile mai puţ in grave – continuăLoignac – pedepsele pe care le voi da nu vor fi chiar atât de grele; închisoarea, de pildă, pe care o voi folosi numai în măsura în care, pedepsindu-l cu străşnicie pe vinovat, regele nu va avea de suferit nici un neajuns. Deocamdatăvoi cruţ a viaţ a domnului de Montcrabeau, care a vorbit fărărost, şi a domnului de Pincornay, care s-a mulţ umit săasculte; înţ eleg să-i iert, zic, pentru căse prea poate săse fi înşelat şi pentru cănu cunoşteau unele lucruri; nu-i voi pedepsi nici cu închisoarea, deoarece s-ar putea săam nevoie de ei astă-searăsau mâine; prin urmare, le voi hărăzi cea de-a treia pedeapsăla care am de gând să-i supun pe cei ce vor săvârşi vreo abatere, adicăamenda. La auzul cuvântului amendă, domnul de Chalabre făcu o mutră lungă, ca botul unui dihor. — Aţ i primit o mie de livre, domnilor, din care veţ i da înapoi o sută; banii aceştia vor fi întrebuinţ aţ i de mine spre a a-i răsplăti, potrivit cu

meritele fiecăruia, pe cei cărora nu le voi găsi nici un cusur. — O sutăde livre! bolborosi Pincornay. Săfiu al dracului dacămai am vreun gologan, i-am cheltuit pe toţ i ca sămăferchezuiesc. — N-ai decât săvinzi lanţ ul – spuse Loignac. — Sunt gata sămălipsesc de el în folosul regelui – răspunse Pincornay. — Nici sănu te gândeşti, domnule. Regele nu obişnuieşte să cumpere lucrurile supuşilor săi, ca săplăteascăamenzile lor; vinde-l dumneata însuţ i şi plăteşte cu mâna dumitale. Mai aveam încăceva de spus – continuăLoignac. Am băgat de seamăcăexistăfelurite pricini de gâlceavăîntre unii dintre ostaşii acestei companii: ori de câte ori se va isca vreo neînţ elegere, vreau ca pricina să-mi fie adusăla cunoştinţ ă, fiind singurul în drept a cumpăni temeiurile acelei neînţ elegeri şi de a porunci o întâlnire pe teren, în cazul când voi socoti căîntâlnirea trebuie neapărat săaibăloc. Prea multălume este ucisăîn duel în zilele noastre fiindcăaşa cere moda şi n-aşvrea ca, de dragul modei, compania mea să fie mereu împuţ inatăşi sănu-mi mai poatăfi de nici un ajutor. Primul duel, prima provocare ce va avea loc fărăîncuviinţ area mea va fi pedepsităcu temniţ ăgrea, cu o amendăusturătoare sau chiar cu o sancţ iune şi mai severădacăserviciul ar avea prea mult de suferit din pricina asta. Cei asupra cărora se răsfrâng aceste măsuri săfacăbine să le respecte. Puteţ i pleca, domnilor! A, eram săuit: cincisprezece dintre dumneavoastăvor aştepta astă-searăîn timpul orelor de primire în faţ a scării apartamentului maiestăţ ii sale şi, dacăva fi nevoie, la primul semnal vor căuta săse răspândeascăprin anticamere; cincisprezece îşi vor face de lucru afară, în aşa fel încât sănu se bage de seamăc-ar avea vreo misiune de împlinit, şi se vor amesteca printre oamenii din suita celor ce vor veni la palat; în sfârşit, ceilalţ i cincisprezece vor rămâne la corpul de gardă. — Domnule – luăcuvântul Sainte-Maline. apropiindu-se de el – aş avea şi eu ceva de spus dacă-mi îngăduiţ i, nu ca să-mi dau cu părerea, măfereascăsfântul, ci ca săcer o lămurire: orice oştire în toatăputerea cuvântului trebuie săse afle sub comanda cuiva. Cum putem noi acţ iona ca un singur om câtăvreme nu avem un comandant? — Şi eu ce sunt aici? întrebăLoignac. — Dumneavoastrăsunteţ i generalul nostru. — Ba nu, domnule, te înşeli, nu sunt eu, ci domnul duce d'Épernon. — Atunci sunteţ i căpitanul nostru? Chiar aşa şi tot nu-i de ajuns, domnule: ar trebui săavem câte un ofiţ er de fiecare grupăde cincisprezece oameni. — Ai dreptate – recunoscu Loignac. Oricum, nu pot sămăîmpart în trei în fiecare zi: şi totuşi n-aşvrea ca vreunul dintre dumneavoastrăsă se ridice deasupra celorlalţ i decât prin merite. — Oh! Cât despre asta, domnule, orice aţ i spune, meritele vor ieşi singure la luminăşi, când vom porni la treabă, veţ i vedea căexistă deosebiri, chiar dacăîn linii generale nu se aratăsăfie.

— Aşa dar, voi numi comandanţ i cu schimbul – rosti Loignac după ce cumpăni în gând câteva clipe la spusele lui Sainte-Maline. Ori de câte ori văvoi încredinţ a o misiune, am săvăanunţşi numele comandantului respectiv. În felul acesta, rând pe rând, fiecare se va deprinde săasculte şi săcomande; căci deocamdatăn-am ajuns încăsăcunosc însuşirile nimănui: trebuie mai întâi căînsuşirile acestea săse desfăşoare pentru a măhotărî pe cine săaleg. Voi privi deci şi voi cântări pe fiecare. Sainte-Maline făcu o plecăciune şi intrădin nou în front. — Prin urmare, aţ i înţ eles – continuăLoignac – v-am împărţ it în grupe de câte cincisprezece oameni; ştiţ i cu toţ ii, cred, cum aţ i fost repartizaţ i; prima grupăva sta la picioarele scării, a doua în curte, a treia la corpul de gardă; ultimii cincisprezece, pe jumătate îmbrăcaţ i şi cu spada la căpătâi, adicăgata săporneascăla primul semnal. Şi acum sunteţ i liberi, domnilor! Domnule de Montcrabeau şi domnule de Pincornay, mâine urmeazăsăplătiţ i amenda; eu sunt vistiernicul. Puteţ i pleca. Ieşirăcu toţ ii, afarăde Ernauton de Carmainges, care rămase în urmă. — Doreşti ceva, domnule? îl întrebăLoignac. — Da, domnule – răspunse Ernauton, înclinându-se. Mi se pare că aţ i uitat săne lămuriţ i ce anume avem de făcut. A fi în slujba regelui este un prilej de mândrie, fărăîndoială, dar aşfi vrut săştiu totuşi până unde merg îndatoririle acestei slujbe. — E o întrebare destul de gingaşă, domnule – spuse Loignac – şi-ţ i mărturisesc căn-aşputea să-ţ i răspund răspicat. — Mi-aşputea îngădui, domnule, săvăîntreb pentru ce? Felul în care i se adresase domnului de Loignac era de o politeţ e atât de desăvârşită, încât, împotriva obiceiului său, domnul de Loignac se strădui în zadar săgăseascăun răspuns tăios. — Pentru că, de cele mai multe ori, eu însumi nu ştiu dimineaţ a ce voi avea de făcut seara. — Domnia voastră, domnule – rosti Carmainges – aveţ i un rang atât de înalt faţ ăde noi, ceilalţ i, încât cu siguranţ ăcăştiţ i o mulţ ime de lucruri despre care noi habar n-avem. — Făşi dumneata aşa cum am făcut şi eu, domnule de Carmainges; cautăsăafli singur lucrurile astea fărăsăţ i le spunănimeni. Dinspre partea mea, ai toatălibertatea. — Aşvrea sămălas călăuzit de domnia voastră– spuse Ernauion – deoarece, neavând nici un fel de prieteni şi nici un fel de duşmani aici, la curte, şi nefiind mânat de nici un sentiment pătimaş, aşputea săvăfiu de mai mult folos decât alţ ii, chiar dacăn-aşfi mai destoinic decât ei. — Zici căn-ai nici prieteni, nici duşmani? — Nu, domnule. — Dar cel puţ in pe monarh, cred că-l iubeşti, totuşi? — Sunt dator să-l iubesc şi vreau să-l iubesc, domnule de Loignac, ca slujitor, ca supus şi ca gentilom.

— Ei, uite, acesta este unul din punctele cardinale dupăcare trebuie săte călăuzeşti; dacăeşti un om isteţ , cu ajutorul lui vei reuşi să-l descoperi pe cel ce se aflăde partea cealaltă. — Prea bine, domnule – răspunse Emauton, făcând o plecăciune – acum sunt pe deplin lămurit .A mai rămas totuşi un lucru, care mă frământăpeste măsură. — Care anume, domnule? — Datoria de a măsupune fărăsăcrâcnesc. — Asta, în primul rând. — Îmi dau foarte bine seama, domnule. Totuşi, unor oameni cu obrazul subţ ire, care ţ in la demnitatea lor, le vine uneori cam greu săse supunăfărăsăcrâcnească. — Asta nu măpriveşte pe mine, domnule de Carmainges – spuse Loignac. — Cu toate astea, domnule, ce faceţ i atunci când primiţ i un ordin care nu văe pe plac? — Citesc semnătura domnului d'Épernon şi atunci măsimt împăcat. — Dar domnul d'Épernon? — Domnul d'Épernon citeşte, la rândul său, semnătura maiestăţ ii sale şi, ca şi mine, se simte împăcat. — Aveţ i dreptate, domnule – recunoscu Ernauton. Sluga dumneavoastrăpreaplecată, domnule! Ernauton dădu săplece, dar, de astădată, îl opri Loignac. — Deoarece cuvintele dumitale au făcut să-mi încolţ eascăîn minte unele idei, vreau să-ţ i spun câteva lucruri pe care nu le-aşdestăinui altora, căci nimeni altul nu mi-a vorbit pânăacum cu atâta curaj şi, în acelaşi timp, atât de cuviincios cum mi-ai vorbit dumneata. Ernauton se înclină. — Domnule – spuse Loignac, apropiindu-se de tânărul gentilon – s-ar putea ca astă-searăsăvinăo persoanăsimandicoasă: ai grijăsăn-o scapi din ochi şi cautăsăte ţ ii pas cu pas dupăea îndatăce va ieşi din palat. — Îmi daţ i voie săvăspun, domnule, dacănu văeste cu supărare, căasta se cheamă, pare-mi-se, a spiona? — A spiona? Crezi? rosti cu răcealăLoignac. Se prea poate, dar uite... Scoase apoi din vesta lui cu mâneci bufante un sul de hârtie, pe care i-l întinse lui Carmainges; acesta îl desfăşurăşi citi: Luaşi mşsuri sşfie urmşrit domnul de Mayenne, dacşar îndrşzni cumva sşvinşastş-searşla palat. — Semnat? întrebăLoignac. — Semnat d'Épernon – citi de Carmainges.

— Aşadar, domnule? — Aveţ i dreptate – încuviinţ ăErnauton, făcând o plecăciune pânăla pământ. Îl voi urmări pe domnul de Mayenne. XXXII DOMNII DIN BURGHEZIA PARISULUI Domnul de Mayenne, care, fărăsăaibăhabar de nimic, pricinuise atâta frământare la Luvru, ieşi din palatul ducilor de Guise pe poarta din dos şi, aşa cum era, cu cizmele în picioare, ca şi când abia atunci ar fi sosit dintr-o călătorie, se îndreptăcălare spre Luvru, însoţ it de trei gentilomi. Înştiinţ at de venirea lui, domnul d'Épernon se grăbi să-l anunţ e pe rege. Domnul de Loignac, care fusese de asemenea prevenit, avusese grijă săle trimitădin nou vorbăcelor Patruzeci şi Cinci; cincisprezece dintre ei se aflau deci răspândiţ i prin anticamere, aşa cum rămăsese stabilit, cincisprezece în curte şi paisprezece la corpul de gardă. Am spus paisprezece deoarece Ernauton, care primise, aşa cum am văzut mai înainte, o misiune specială, nu se mai găsea în momentul acela în mijlocul camarazilor săi. Cum însăsuita domnului de Mayenne nu era făcutăsăstârnească nici o îngrijorare, grupa a doua primi încuviinţ area săse înapoieze la cazarmă. Poftit în apartamentul maiestăţ ii sale, domnul de Mayenne prezentă regelui omagiile sale respectuoase, pe care monarhul le întâmpinăcu o prefăcutăvoioşie. — Aşadar, vere, ţ i s-a făcut dor de Paris? îl întrebăregele. — Da, sire – răspunse Mayenne. Am socotit de datoria mea săvin, în numele fraţ ilor mei şi al meu, spre a-i aminti maiestăţ ii voastre că suntem cei mai credincioşi supuşi ai săi. — Ba nu, zău, ce vorbeşti! exclamăHenric. E un lucru atât de cunoscut, încât, lăsând deoparte plăcerea pe care mi-ai făcut-o venind să măvezi, puteai, într-adevăr, săte scuteşti de osteneala acestei călătorii. Fărăîndoialăînsăcătrebuie sămai fie şi altăpricinăla mijloc, nu-i aşa? — Sire, m-am temut ca nu cumva bunăvoinţ a pe care o arătaţ i faţ ă de casa de Guise sănu fie ştirbităde zvonurile năstruşnice pe care vrăjmaşii le-au răspândit de o bucatăde vreme pe seama noastră. — Ce zvonuri! întrebămonarhul cu aerul acela blajin care-l făcea să fie atât de primejdios chiar şi pentru prietenii cei mai apropiaţ i. — Cum se poate?! exclamăMayenne, oarecum descumpănit. Maiestatea voastrăn-a auzit spunându-se despre noi nici un cuvânt menit săne arate într-o luminădefavorabilă? — Aflăo datăpentru totdeauna, vere – răspunse regele – căn-aş putea cu nici un preţîngădui ca domnii de Guise săfie ponegriţ i în faţ a

mea: şi cum toatălumea ştie asta mai bine decât se pare căştii domnia ta, nimeni nu spune nimic, duce. — Atunci, sire – continuăMayenne – nu-mi pare rău căam venit, deoarece am avut bucuria să-mi văd suveranul şi să-l găsesc în asemenea fericite dispoziţ ii. Trebuie totuşi sărecunosc căm-am grăbit fărărost. — Nu-i nimic, duce, Parisul este un oraşminunat de pe urma căruia poţ i avea oricând prilejul sătragi foloase – replicămonarhul. — Da, sire, dar avem şi noi socotelile noastre la Soissons. — Ce socoteli, duce? — Cele care privesc pe maiestatea voastră, sire. — Ai dreptate, Mayenne, ai dreptate! Îngrijeşte-te de ele şi de aci înainte, aşa cum ai făcut şi pânăacum; eu ştiu săpreţ uiesc şi să răsplătesc precum se cuvine purtarea slujitorilor mei. Ducele părăsi palatul cu zâmbetul pe buze. Monarhul se întoarse la el în cameră, frecându-şi mâinile. La un semn pe care i-l făcu Loignac, Ernauton îi şopti un cuvânt valetului său şi se grăbi săplece pe urmele celor patru călăreţ i. Valetul o rupse la fugăspre grajduri, iar Ernauton o porni pe jos. N-avea nici un motiv săse teamăc-ar putea să-l scape din ochi pe domnul de Mayenne; datoritălui Perducas de Pincorney, care nu ştiuse să-şi ţ inăgura, se aflase peste tot în Paris despre sosirea unui prinţdin casa de Guise. La auzul acestei veşti, vrednicii membri ai Ligii începuserăsăiasădin bârlogurile lor şi să-i adulmece urma. Mayenne era uşor de recunoscut, fiind lat în umeri şi la făpturăşi cu barba în strachinş, precum spune L'Étoile. Lumea se ţ inuse dupăel pânăla porţ ile Luvrului, unde alaiul îl aşteptase săiasăpentru a-l lua din nou în primire, petrecându-l pânăla poarta palatului său. Zadarnic se străduia Mayneville sa-i îndepărteze pe cei mai înfocaţ i, spunându-le: — Mai domol, oameni buni, mai domol! Ce Dumnezeu! Vreţ i săne dăm de gol? Ducele era însoţ it de cel puţ in două-trei sute de oameni, care se ţ ineau buluc dupăel atunci când ajunse la palatul Saint-Denis, unde hotărâse sătragă. Aşa stând lucrurile, Emauton putu să-l urmăreascăpe duce cu cea mai mare înlesnire, fărăca nimeni să-l bage în seamă. În momentul când ducele se întoarse ca săsalute mulţ imea înainte de a intra în palat, lui Carmainges i se păru a recunoaşte într-unul din gentilomii din preajma sa pe călăreţ ul ce întovărăşise sau care fusese întovărăşit de pajul de mai deunăzi, acela pe care-l ajutase săpătrundăîn oraşpe poarta Saint-Antoine şi care arătase o atât de ciudatăcuriozitate pentru caznele lui Salcède. Nici nu apucase bine Mayenne săintre în palat, şi aproape în aceeaşi clipăo litierăîşi deschise drum prin gloată. Mayneville se grăbi să-i iasăîn întâmpinare; cineva dinăuntru trase perdeaua la o parte şi, la

lumina unei raze de lună, lui Ernauton i se păru a recunoaşte chipul pajului din ajun şi al doamnei de la poarta Saint-Antoine. Mayneville schimbăcâteva cuvinte cu doamna, dupăcare litiera se mistui sub bolta de la intrarea palatului; Mayneville porni în urma litierei şi poarta se închise dupăel. Puţ in mai apoi, Mayneville ieşi în balcon spre a mulţ umi parizienilor în numele ducelui şi, cum se făcuse târziu, îi pofti săplece acasăpentru a nu da prilej răuvoitorilor săcleveteascădin pricinăcăse adunaseră acolo. Dând urmare acestui îndemn, se risipirăcu toţ ii care încotro, cu excepţ ia unui grup de zece bărbaţ i care intraserăo datăcu ducele în palat. Ernauton se grăbi săplece la fel ca toatălumea sau, mai bine zis, în timp ce toatălumea se îndepărta de palat, se prefăcu doar căse pregăteşte de plecare. Cei zece aleşi care, spre deosebire de ceilalţ i, rămaserălocului, erau deputaţ ii trimişi de Ligăspre a mulţ umi domnului de Mayenne pentru că venise, dar în acelaşi timp spre a-l ruga din răsputeri să-l înduplece pe fratele domniei sale săvinăla Paris. Într-adevăr, bravii noştri burghezi cu care am făcut în treacăt cunoştinţ ăceva mai înainte, în seara de pominăcând se întâmplase istoria cu platoşele, bravii noştri burghezi, care nu erau lipsiţ i de imaginaţ ie, puseserăla cale, cu prilejul consfătuirilor ţ inute între timp, o mulţ ime de planuri şi acum nu mai aveau nevoie decât de consfinţ irea şi de sprijinul unui conducător pe care săse poatăbizui. Bussy-Leclerc venise săaducăvestea căfăcuse instrucţ ie cu călugării de la trei mânăstiri, deprinzându-i sămânuiascăarmele, şi că recrutase cinci sute de cetăţ eni; cu alte cuvinte pusese pe picior de război un efectiv de o mie de oameni. Lachapelle-Marteau îşi făcuse legături în rândurile magistraţ ilor, ale conţ opiştilor şi ale puzderiei de slujbaşi de la palatul justiţ iei. Era deci în stare săle punăla dispoziţ ie deopotrivăgândirea călăuzitoare şi acţ iunea, gândirea fiind întruchipatăprin douăsute de magistraţ i, iar acţ iunea prin douăsute de arcaşi. Brigard avea la îndemânănegustorimea din strada Lombarzilor, precum şi o parte din stâlpii halelor şi ai străzii Saint-Denis. Crucé împărţ ise procurorii cu Lachapelle-Marteau şi, pe deasupra, mai putea sădispunăşi de Universitatea din Paris. Delbar era în măsurăsăaducăpe toţ i marinarii şi hamalii din port, care mai de care mai abraş, alcătuind laolaltăun contingent de cinci sute de oameni. Lauchard dispunea de cinci sute de geambaşi şi de negustori de cai, catolici înfocaţ i cu toţ ii. Un meseriaşanume Pollard, care făcea vase de cositor, şi un cârnăţ ar, care se chema Gilbert, însumau împreunăo sutăde măcelari şi de cârnăţ ari din oraşşi din cartierele mărginaşe.

Jupân Nicolas Poulain, prietenul lui Chicot, era gata săaducăpe oricine şi orice. Dupăce ducele, zăvorât cu străşnicie într-o încăpere ferită, ascultă toate aceste dezvăluiri şi propuneri, mărturisi: — Am toatăadmiraţ ia pentru puterea Ligii, dar nu văd încăţ elul pe care, de bunăseamă, a venit sămi-l înfăţ işeze. Jupân Lachapelle-Marteau se pregăti pe loc săţ inăun discurs, alcătuit din trei părţ i, dupătipic; toatălumea ştia căeste un pisălog fără pereche. Mayenne se înfioră. — În douăcuvinte, vărog! spuse el. Bussy-Leclerc interveni, luându-i lui Marteau vorba din gură. — Uitaţ i! rosti el. Dorim cu toţ ii din răsputeri o schimbare. Suntem cei mai tari în clipa de faţ ăşi vrem deci săse întâmple această schimbare: scurt şi cuprinzător. — Dar prin ce mijloace credeţ i căveţ i putea face aceastăschimbare? întrebăMayenne. — Mi se pare – spuse Bussy-Leclerc, obişnuit săvorbeascăfără ocolişuri, ceea ce din partea unui om cu o obârşie atât de umilăputea să treacădrept îndrăzneală– mi se pare că, de vreme ce ideea Uniunii a pornit de la conducătorii noştri, este de datoria lor şi nu a noastrăsă arate ţ elurile ei. — Domnilor – răspunse Mayenne – aveţ i perfectădreptate: ţ elurile trebuie săfie arătate de cei ce au cinstea săfie conducătorii domniilor voastre. Cred însăcăe cazul săvărepet încăo datăcăgeneralul trebuie săhotărascăsingur când anume se cuvine săporneascăbătălia şi că, deşi trupele stau în faţ a lui în ordine de bătaie, înarmate şi pline de însufleţ ire, el nu dătotuşi semnalul de atac decât atunci când socoteşte cătrebuie s-o facă. — Oricum, monseniore – stărui la rândul său Crucé – Liga este grăbită, aşa cum am avut cinstea săvăspunem mai înainte. — Grăbităce săfacă, domnule Cruce? întrebăMayenne. — Păi s-ajungămai repede. — Unde? — La ţ intă! Trebuie săştiţ i căavem şi noi planul nostru. — Atunci se schimbăsocoteala – spuse Mayenne. Din moment ce aveţ i planul dumneavoastră, nu mai am nimic de adăugat. — Da, monseniore; dar ne putem bizui pe sprijinul domniilor voastre? — Fărăîndoială, în cazul când planul acesta va avea încuviinţ area fratelui meu şi a mea. — Cred c-o săvăplacă, monseniore. — Atunci săvedem despre ce-i vorba. Membrii Ligii se uitarăunul la altul; vreo doi-trei dintre dânşii îi făcurăsemn lui Lachapelle-Marteau săia cuvântul. Lachapelle-Marteau înaintăcâţ iva paşi şi păru să-i cearăducelui îngăduinţ a de a da lămuririle cuvenite.

— Vorbeşte! îl pofti ducele. — Săvedeţ i, monseniore – începu Marteau. Planul ăsta, noi l-am născocit, adicăLeclerc, Crucé şi cu mine; l-am rumegat pe îndelete şi sunt aproape sigur c-o sădea rezultate. — Pe scurt, domnule Marteau, pe scurt. — Existăaici, în oraş, câteva puncte care fac legătura între forţ ele cetăţ ii: Marele şi Micul Châtelet, palatul Temple, Primăria, Arsenalul şi palatul Luvru. — Aşa e – încuviinţ ăducele. — Toate aceste puncte sunt apărate de nişte garnizoane permanente, dar care pot fi luate cu asalt fărămultătevatură, deoarece nici una din ele nu se aşteaptăla un atac. — Şi asta-i adevărat – spuse ducele. — Totuşi, pe de altăparte, oraşul se aflăapărat în primul rând de cavalerul străjii cu arcaşii săi, care sunt gata săalerge oriunde se iveşte o primejdie, aşa încât pe ei se reazemăde fapt apărarea Parisului. Şi acum săvedeţ i ce-am pus la cale: să-l încolţ im la el acasăpe cavalerul străjii, care locuieşte la Couture-Sainte-Catherine. Putem da lovitura fără nici o zarvă, fiind un loc pustiu şi lăturalnic. Mayenne clătinădin cap. — Oricât de pustiu şi de lăturalnic ar fi – spuse el – nu se poate sparge chiar aşa, cu una cu două, o uşăzdravănăşi nici nu se pot trage douăzeci de focuri de archebuzăfărăsăse facăpuţ in zarvă. — Ne-am gândit şi la aceasta, monseniore – replicăMarteau. Unul dintre arcaşii cavalerului este omul nostru. O sămergem vreo doi-trei dintre noi în puterea nopţ ii şi o săbatem la uşă; arcaşul o săvinăsăne deschidă, pe urmăo săse ducăsă-l înştiinţ eze pe cavaler cămaiestatea sa vrea să-i vorbească. N-are de ce săi se parăcurios, pentru căregele obişnuieşte să-l cheme cel puţ in o datăpe lunăca să-i cearăraportul sau să-i încredinţ eze cine ştie ce misiune. Îndatăce uşa va fi descuiată, vom băga în casăzece oameni, nişte marinari care locuiesc în cartierul Saint-Paul şi care vor avea grijăsă-i facăde petrecanie cavalerului nostru. — Adicăsă-l omoare? — Da, monseniore. În felul acesta, primele măsuri de apărare vor fi din capul locului stăvilite. E adevărat cămai sunt şi alţ i magistraţ i, şi alţ i dregători, pe care burghezii fricoşi sau politicii ar putea să-i punăîn frunte. Domnul preşedinte, bunăoară, domnul d'O, domnul de Chi-verny, domnul procuror Laguesle; ei bine, o săspargem uşile şi o sănăvălim în casele lor la aceeaşi oră: noaptea sfântului Bartolomeu ne-a arătat cum se face treaba asta şi o săne răfuim şi cu ei tot aşa cum ne vom fi răfuit cu domnul cavaler al străjii. — Chiar aşa? zise ducele, cere îşi dădea seama căse îngroaşă gluma. — Ar fi cel mai nimerit prilej, monseniore, ca sătăbărâm asupra politicilor, pe care i-am ochit de pe acum prin cartierele noastre, şi să

sfârşim o datăpentru totdeauna cu căpeteniile tuturor ereticilor, fie ei religioşi sau politici. — Toate-s bune şi frumoase, domnilor – spuse Mayenne – dar încă nu m-aţ i lămurit dacăvăîncumetaţ i cumva săcuceriţ i tot aşa, în doi timpi şi trei mişcări, şi Luvrul, care este o fortăreaţ ăîn toatăputerea cuvântului, unde se ştie căzi şi noapte stau de veghe gărzile şi gentilomii. Regele, oricât ar fi el de sperios, n-o săse lase căsăpit ca bietul cavaler al străjii; o săpună, fireşte, mâna pe spadăşi, oricum ar fi, totuşi e regele ţ ării: gândiţ i-vănumai ce înrâurire poate săaibăasupra burghezimii prezenţ a lui, iar în cazul acesta, cu siguranţ ăc-o săfiţ i învinşi. — Am ales patru mii de oameni spre a lua cu asalt palatul, monseniore, patru mii de oameni care nu îndrăgesc chiar atât de mult casa de Valois, pentru ca prezenţ a regelui săaibăasupra lor înrâurirea despre care vorbeaţ i. — Şi credeţ i căpatru mii sunt de ajuns? — Fărăîndoială, vom fi zece contra unu – spuse Bussy-Leclerc. — Dar elveţ ienii? Sunt patru mii de ostaşi, domnilor. — Da, numai căelveţ ienii sunt la Lagny, iar Lagny se afarăla opt leghe de Paris. Săzicem, aşadar, căregele ar găsi mijlocul săle dea de ştire: le-ar trebui pe puţ in douăore ştafetelor ca sădea o fugăpânăacolo călare şi alte opt ore elveţ ienilor ca săvinăîncoace pe jos, ceea ce înseamnăzece ore în cap; ar sosi aici numai bine ca săgăsească barierele închise; fiindcăîn zece ore vom fi stăpâni peste tot oraşul. — Prea bine! Săzicem cătoate astea s-au întâmplat; cavalerul străjii a fost răpus, politicii spulberaţ i, demnitarii maziliţ i şi toate piedicile înlăturate, în sfârşit: presupun căv-aţ i gândit, nu-i aşa, ce-o să faceţ i atunci. — Vom alcătui un guvern de oameni cinstiţ i, aşa ca noi – răspunse Brigard – şi atâta timp cât micul nostru negoţva merge strună, iar copiii şi nevestele noastre vor avea o pâine pe masă, nu mai avem ce dori. Poate căunii dintre noi, mai ambiţ ioşi, vor pofti săfie şefi de sector, de cartier sau comandanţ ii unei companii de miliţ ie; foarte bine, domnule duce, vor fi şi pace, dar asta-i tot. Vedeţ i deci cănu suntem de loc năzuroşi. — Domnule Brigard, ai vorbit ca din carte – spuse ducele. Aşa e, sunteţ i oameni cinstiţ i, ştiu prea bine şi cred căn-aţ i primi săfaceţ i cârdăşie cu orişicine. — O, nu, cu nici un preţ ! protestarămai mulţ i. Nu ne place să amestecăm merele putrede cu cele sănătoase. — Minunat! exclamăducele. V-a ieşit un porumbel din gură. Şi acum ia săvedem: domnule locotenent de poliţ ie, ce zici dumneata. Sunt mulţ i derbedei şi răufăcători în Île-de-France? Nicolas Poulain, care nu deschisese o singurădatăgura până atunci, făcu fărăsăvrea un pas înainte. — Bineînţ eles, monseniore – răspunse el – din cale afarăde mulţ i...

— Ai putea săne spui cam câte capete numărăscursurile astea? — Da, mai mult sau mai puţ in. — Ia făo socoteală, jupân Poulain. Poulain se apucăsănumere pe degete. — Hoţ i, între trei şi patru mii; oameni fărăcăpătâi şi cerşetori, între douămii şi douămii cinci sute; borfaşi, între o mie cinci sute şi două mii; ucigaşi, între patru şi cinci sute. — Bun! Va săzicăpe puţ in vreo şase mii sau şase mii cinci sute de nemernici în stare de orice mârşăvie. Şi ce credinţ ăau oamenii aceştia? — Cum aţ i spus, monseniore? îşi mărturisi Poulain nedumerirea. — Te-am întrebat dacăsunt catolici sau hughenoţ i. Poulain începu sărâdă. — Au fel şi fel de credinţ e, monseniore – spuse el – sau mai curând una singură: galbenii sunt Dumnezeul la care se închină, iar sângele este profetul lor. — Bun! Asta în ce priveşte credinţ a lor religioasă, ca săzicem aşa. Şi acum săvedem ce-ai putea săne spui despre crezul lor politic. Cu cine ţ in: cu familia de Valois, cu Liga, sunt navarezi sau politici înfocaţ i? — Sunt tâlhari şi pungaşi. — Monseniore, sper cănu văînchipuiţ i – interveni Crucé – c-am putea săne înhăităm cumva cu asemenea lepădături. — Bineînţ eles, domnule Crucé, cum aşputea să-mi închipui aşa ceva?! Tocmai asta mănemulţ umeşte. — Şi de ce vănemulţ umeşte, monseniore? întrebarămiraţ i câţ iva dintre membrii deputăţ iei. — Fiindcăvădaţ i seama, domnilor, căoamenii aceştia care nu cred în nimic şi pe care nu ne putem bizui c-ar putea săîmbrăţ işeze cauza noastră, văzând cănu mai existăjudecători în tot Parisul, nici forţ ă publică, nici monarhie, căn-a mai rămas nimic, în fine, din ceea ce îi ţ ine în frâu în momentul de faţ ă, se vor repezi săjefuiascăprăvăliile domniilor voastre în timp ce veţ i da bătălia, şi casele dumneavoastrăîn timp ce veţ i lua cu asalt palatul regal: când vor trece de partea elveţ ienilor, războindu-se cu dumneavoastră, când de partea domniilor voastre, luptând împotriva elveţ ienilor, aşa încât, orice s-ar întâmpla, tot ei vor fi cei mai tari. — Ei, drăcia dracului! bombănirădeputaţ ii, uitându-se unul la altul. — Cred căeste un lucru destul de serios ca săne dea de gândit, nu-i aşa, domnilor? întrebăducele. În ce măpriveşte, vămărturisesc că măfrământăpeste măsurăşi măvoi strădui săgăsesc mijlocul de a preîntâmpina acest neajuns; căci interesele domniilor voastre trebuie să treacăînaintea năzuinţ elor noastre: asta-i deviza fratelui meu şi a mea. Un murmur de încuviinţ are se desprinse de pe buzele deputaţ ilor. — Şi acum, domnilor, îngăduiţ i unui om care a făcut douăzeci şi patru de leghe călare, bătând drumurile o noapte şi o zi încheiată, săse odihneascămăcar câteva ceasuri. N-o săse întâmple nimic dacămai

tărăgănim un timp, cel puţ in deocamdată, în vreme ce, dacăfaceţ i vreo mişcare, s-ar putea s-o păţ im: sau dumneavoastră, poate, sunteţ i de altă părere? — Ba nu, domnule duce – se grăbi să-l asigure Brigard. — Foarte bine, atunci. — Rămânem deci slugile dumneavoastrăplecate, monseniore – continuăBrigard – şi când veţ i binevoi săstatorniciţ i o nouăîntrunire... — Cât de curând, domnilor, fiţ i pe pace – spuse Mayenne. Mâine, poate, sau, cel mai târziu, poimâine. Şi fărăsămai zăbovească, îşi luărămas bun de la ei, lăsându-i buimăciţ i de aceastăipotezăce le dezvăluise o primejdie despre care nici habar nu avuseserăpânăatunci. Dar abia apucase săiasădin sală, când o uşămascatăde tapiserie se deschise brusc şi o femeie năvăli înăuntru. — Ducesa! exclamarădeputaţ ii. — Da, domnilor! întări ea cu însufleţ ire. Ducesa, care a venit săvă scoatădin încurcătură. Deputaţ ii, care ştiau cât era de energică, dar care în acelaşi timp se temeau de firea ei aprigă, se grăbirăs-o înconjoare. — Domnilor – continuăducesa, surâzătoare – ceea ce evreii n-au fost în stare săfacă, Iudita a reuşit săînfăptuiascăsingurăcu mâna ei; nu pierdeţ i curajul, fiindcăşi eu am un plan. Şi întinzând membrilor Ligii douămâini de zăpadă, pe care cei mai curtenitori dintre ei le sărutară, ieşi pe uşa care, o clipămai înainte, se închisese în urma lui Mayenne. — Sfinte Sisoe! se minunăBussy-Leclerc, sugându-şi mustăţ ile şi petrecând-o cu privirea pe ducesă. Zău dacănu-mi vine săcred căeste singurul bărbat din familie! — Of! suspinăNicolas Poulain, ştergându-şi sudoarea ce-i brobonase fruntea la ivirea doamnei de Montpensier. Aşda oricât sămă văd odatăscăpat de aici!

XXXIII FRATELE BORROMÉE Era aproape ora zece seara; domnii deputaţ i se întorceau destui de paraponisiţ i şi, pe măsurăce se apropiau de casele lor, la fiecare colţde stradă, rând pe rând, se desprindeau din grup dupăun schimb de politeţ uri. Nicolas Poulain, care locuia mai departe decât toţ i ceilalţ i, rămase singur în cele din urmăşi-şi văzu mai departe de drum, cugetând adânc la situaţ ia criticăce-l făcuse săscape un oftat, aşa cum am văzut în ultimul paragraf al capitolului precedent. Într-adevăr, ziua aceea fusese pentru toatălumea şi mai cu seamă

pentru dânsul bogatăîn peripeţ ii. Se întorcea deci acasă, înfiorat pânăîn fundul inimii de tot ceea ce-i auziserăurechile şi chibzuind în sinea lui că, de vreme ce Strigoiul socotise cu cale să-l îndemne a da în vileag uneltirea urzităla Vincennes, Robert Briquet nu-l va ierta în vecii vecilor pentru căn-a dezvăluit planul de bătaie înfăţ işat cu atâta naivitate de Lachapelle-Marteau domnului de Mayenne. Cum mergea aşa, copleşit de gânduri, pe la mijlocul străzii Pierre-au-Réal, un fel de gang, larg abia de vreo patru picioare, care răspundea în strada Neuve-Saint-Méry, Nicolas Poulain văzu alergând în direcţ ie opusăcelei în care se ducea el o rasăde călugăr iacobin, suflecatăpânăla genunchi. Trebuia săse lipeascăde perete, căci uliţ a era atât de îngustă, încât doi creştini nu aveau loc sămeargăunul lângăaltul de-a lungul ei. Nicolas Poulain nădăjduia căsmerenia sorocităcinului monahal va socoti de cuvinţ ăsă-l lase pe el sătreacăprimul, fiind militar. Ţi-ai găsit! Călugărul o rupse la fugăca un cerb hăituit; atât de năprasnic îşi luase vânt, încât ar fi fost în stare săculce la pământ un zid, iar Nicolas Poulain se trase deoparte, boscorodindu-l, de teamăsănu-l dea peste cap. În momentul acela se iscăîntre ei, pe ulicioara înghesuităîntre case, o bălăbănealăsâcâitoare, aşa cum se întâmplăîndeobşte atunci când doi oameni nehotărâţ i vor sătreacăunul pe lângăaltul fărăsăse ia în braţ e, din care pricinămereu se lovesc piept în piept. Poulain trase o înjurătură, călugărul blestemăde cele sfinte şi, până la urmă, omul în sutană, mai iute din fire decât militarul, îl înşfăcăde mijloc şi-l lipi de perete. În toiul acestei hărţ uieli, tocmai când erau gata săse încaiere, îşi dădurăseama amândoi deodatăcăse cunosc. — Fratele Borromée! se mirăPoulain. — Jupân Nicolas Poulain! exclamăcălugărul. — Ce mai faci? întrebăPoulain cu acea fermecătoare seninătate şi acea nedezminţ ităîngăduinţ ăpe care numai la cetăţ eanul parizian le poţ i găsi. — Prost de tot – îi răspunse monahul, care nu reuşea să-şi domoleascăsupărarea chiar atât de uşor ca mireanul – fiindcăeram foarte grăbit şi uite cădin pricina dumitale am întârziat. — Amarnicăsămânţ ăde om eşti dumneata! îi întoarse vorba Poulain. Mereu bătăios ca un roman! Unde dracu fugi aşa, mâncând pământul, la ora asta? Cădoar n-o fi luat foc mânăstirea?! — Da' de unde! Am fost la doamna ducesă; aveam ceva de vorbit cu Mayneville. — La care ducesă? — Nu existădecât o singurăducesă, pare-mi-se, în casa căreia se poate sta de vorbăcu Mayneville – ripostăBorromée, care, în primul moment, se gândise c-ar fi mai bine să-i răspundărăspicat, deoarece locotenentul de poliţ ie putea foarte uşor săpunăpe cineva să-l urmă-

rească, dar care, văzându-l atât de curios pe locotenent, nu voia totuşi să-şi dea prea mult drumul la gură. — Şi pentru ce ziceai căte-ai dus la doamna de Montpensier? stărui Nicolas Poulain. — Ei, Doamne, pentru un fleac de nimic – spuse Borromée, căutând să-i dea un răspuns cât mai bine ticluit. Doamna ducesăl-a rugat pe preacucernicul nostru stareţsăse învredniceascăa fi duhovnicul domniei sale: sfinţ ia sa, în primul moment, s-a grăbit săprimească, dar între timp va fi avut cine ştie ce îndoieli, pentru căs-a răzgândit. Întrevederea urma săaibăloc mâine dimineaţ ă; trebuie deci să-i spun ducesei din partea lui dom Modeste Gorenflot cănu se mai poate bizui pe dânsul. — Foarte bine, dar dacănu măînşel, scumpe şi iubite frăţ ioare, drumul dumitale nu duce spre palatul Guise; ba chiar aşputea spune că în clipa de faţ ădomnia ta îi întorci pur şi simplu spatele. — Sigur căda – o schimbărepede fratele Borromée – de vreme ce vin dintr-acolo. — Şi atunci unde te duci? — Mi s-a spus la palat cădoamna ducesăse aflăîn vizităla domnul de Mayenne, care a sosit astă-searăla oraşşi a tras la palatul Saint-Denis. — Şi asta-i adevărat – recunoscu Poulain. Ducele se află, aşa cum ai spus, la palatul Saint-Denis, iar ducesa, în momentul de faţ ă, este alături de dânsul; dar zău, cumetre, ce rost are, rogu-te, săumbli cu vicleşuguri faţ ăde mine? Dupăcâte ştiu eu, nu prea se obişnuieşte ca economul mânăstirii săfie purtat pe drumuri cu ştafete. — De ce nu, când e vorba de o prinţ esă? — Tocmai dumneata, omul de încredere al lui Mayneville, crezi în mărturisirile doamnei ducese de Montpensier? — Şi de ce n-aşcrede? — Ce dracu! Doar cunoşti foarte bine. scumpule, distanţ a de la chinovie pânăîn mijlocul şoselei, de vreme ce chiar dumneata m-ai pus s-o măsor: ia seama! Eşti atât de zgârcit la vorbăcu mine, încât aşputea să-mi închipui cine ştie ce. — Şi ai greşi, dragădomnule Poulain, te rog sămăcrezi, fiindcănu ştiu nimic mai mult. Iar acum, fii atât de bun şi lasă-măsăplec, căci s-ar putea săn-o mai găsesc pe doamna ducesă. — Ai s-o găseşti, oricum, acasăla dânsa, unde trebuie săse întoarcăpânăla urmăşi unde ai fi putut foarte bine s-o aştepţ i. — Ei, Doamne! exclamăBorromée. La drept vorbind, nu mi-ar părea rău sădau ochi un moment şi cu domnul duce. — Nu mai spune! — Căci îi cunoşti doar şi dumneata obiceiul: dacăse întâmplăsă plece între timp la amanta lui, nu mai e chip săpui mâna pe dânsul. — Aşa mai vii de-acasă. Şi acum căştiu cu cine ai treabă, nu-mi rămâne decât săte părăsesc. Mergi sănătos şi săfie într-un ceas bun!

Văzând cănu-l mai ţ ine nimic în loc, Borromée se mulţ umi să-i spunăla repezealăbunăseara. În schimbul urărilor pe care i le făcuse Nicolas Poulain, şi ţ âşni ca din praştie pe drumul ce i se deschidea slobod în faţ ă. "De, de – îşi spuse în sinea lui Nicolas Poulain, petrecând din ochi rasa călugărului iacobin ce se topea încetul cu încetul în negura nopţ ii – se vede căs-a mai întâmplat ceva; dar, săfiu al dracului, ce zor am eu să ştiu ce se petrece? Nu cumva oi fi prins gust de meseria pe care sunt osândit s-o fac? Ptiu!" Şi se duse liniştit la culcare, dar nu cu seninătatea unui om cu conştiinţ a împăcată, ci cu încrederea celui care, în orice situaţ ie s-ar afla pe lumea aceasta şi oricât ar fi de falsăaceastăsituaţ ie, ştie căse poate bizui pe sprijinul unuia mai puternic decât el. În vremea asta, Borromée alerga din răsputeri, silindu-se sădepene cât mai repede din picioare, în nădejdea căva reuşi săcâştige timpul pierdut. Cunoştea, într-adevăr, tabieturile domnului de Mayenne şi avea, fărăîndoială, motive temeinice spre a fi bine informat, motive pe care nu se socotise dator săi le împărtăşeascăîn amănunţ ime jupânului Nicolas Poulain. Fapt este căsosi scăldat în sudoare şi cu sufletul la gurăla palatul Samt-Denis tocmai în momentul în care ducele şi ducesa terminaserăde pus la cale treburile mai însemnate, iar domnul de Mayenne se pregătea să-i spunăsurorii sale c-ar fi vremea săse retragăca săpoatăpleca dupăaceea să-i facăo vizităunei anumite doamne care locuia în inima Parisului şi despre care ştim căJoyeuse avea temeiuri săse plângă. Dupăce schimbaserăunele păreri asupra felului în care ducele fusese primit de monarh şi asupra planului înfăţ işat de cei zece, ajunseserăla următoarele concluzii. Regele nu avea nici cea mai micăbănuialăşi, pe zi ce trecea, putea fi mai uşor atacat. Trebuia neapărat săpunăpe picioare Liga în provinciile de nord, dat fiind căregele îl părăsise pe fratele său şi îl dăduse uitării pe Henric de Navara. Dintre ultimii doi duşmani, ducele de Anjou, în sufletul căruia mocnea râvna măririi, era singurul de temut; cât priveşte pe Henric de Navara, dupăcum se aflase prin mijlocirea unor iscoade atotştiutoare, nu avea nimic altceva de făcut decât săse giugiuleascătot timpul cu cele trei sau patru amante ale sale. "Parisul e pregătit" – spunea cu glas tare Mayenne. Numai că, din păcate, datoritălegăturilor pe care le aveau cu familia regală, atât politicii cât şi regaliştii devotaţ i erau foarte puternici; nu le rămânea decât săaştepte pânăce legăturile acestea aveau săse destrame: cunoscând firea nestatornicăa lui Henric, ruptura trebuia săse producă fărămultăzăbavă. "Aşadar, cum n-avem nici un motiv săne grăbim – spunea în continuare Mayenne – lucrul cel mai cuminte este să

aşteptăm." În timp ce se desfăşura acest dialog, unul dintre interlocutori vorbea cu glas tare, iar celălalt doar pentru sine, Mayneville intrăpe neaşteptate pentru a-i înştiinţ a căBorromée doreşte să-i vorbeascădomnului duce. — Borromée?! rosti ducele, nedumerit. Cine mai e şi ăsta? — E tânărul pe care mi l-aţ i trimis de la Nancy, monseniore – îl lămuri Mayneville – atunci când i-am spus alteţ ei voastre căaşavea nevoie de doi oameni: unul energic şi altul inteligent. — Mi-aduc aminte; ţ i-am răspuns că-i aveam pe amândoi îngemănaţ i într-un singur ins şi ţ i l-am trimis atunci pe căpitanul Borroville. Şi-a schimbat cumva numele şi îşi spune acum Borromée? — Da, monseniore! Şi numele, şi uniforma: acum îl cheamă Borromée şi e călugăr iacobin. — Borroville, iacobin! — Da, monseniore. — Şi pentru ce s-a călugărit? Cred cădiavolul se tăvăleşte de râs dacăl-a recunoscut sub straiele lui monahale. — Pentru ce s-a călugărit?... Ducesa îi făcu un semn lui Mayneville. — Veţ i afla mai târziu – continuăacesta. E secretul nostru, monseniore; deocamdatăsă-l ascultăm pe căpitanul Borroville sau pe fratele Borromée, cum vreţ i să-l numiţ i. — Da, cu atât mai mult cu cât venirea lui mănelinişteşte – spuse doamna de Montpensier. — Şi pe mine, trebuie sămărturisesc – adăugăMayneville. — Atunci nu mai sta şi adu-l aici cât mai repede – îl îndemnă ducesa. Cât despre duce, stătea în cumpănă, cu sufletul împărţ it între dorinţ a de a afla ce anume voia săle spunăştafeta şi teama de a nu pierde cumva întâlnirea cu amanta sa. Se uita când spre uşă, când la ornic. Uşa se deschise, în sfârşit, iar ornicul bătu ceasurile unsprezece. — Ia te uită! Borroville! se minunăducele, neputându-şi stăpâni râsul, cu toate cănu prea era în toane bune. Frumos te-ai mai dichisit, dragul meu! — Monseniore – răspunse căpitanul – zău, nici nu ştiţ i ce prost mă simt cu fustele astea pe mine; dar, ce săfac, dacătrebuie, cum zicea domnul de Guise, părintele domniei voastre. — În orice caz nu te-am pus eu săporţ i fustele astea, Borroville! întâmpinăducele. Aşa căte rog sănu fii supărat pe mine. — Nu, monseniore, doamna ducesăm-a pus sămăîmbrac aşa, însă nu pot săi-o iau în nume de rău, deoarece am făcut-o spre a-i fi de folos. — Prea bine, mulţ umesc, căpitane! Şi acum s-auzim ce voiai săne spui la ora asta târzie? — Un lucru pe care, din păcate, n-am putut săvi-l împărtăşesc mai curând, fiindcătrebuie săduc în spinare toatămânăstirea.

— Nu-i nimic, ai sămi-i spui acum. — Domnule duce – începu Boroville – regele trimite ajutoare domnului duce de Anjou. — Vorba vine! rosti Mayenne. Cunoaştem povestea asta; de trei ani încoace o tot auzim. — Da, numai căde astădată, monseniore, pot săpun mâna-n foc că-i adevărat. — Hm! pufni Mayenne, făcând o mişcare din cap ca un armăsar gata săse ridice în douăpicioare. Poţ i săpui mâna-n foc? — Astăzi chiar, adicănoaptea trecută, la orele două, domnul de Joyeuse a plecat la Rouen. Urmeazăsăse îmbarce apoi la Dieppe împreunăcu trei mii de oameni pe care-i duce la Anvers. — Ei, nu! se mirăducele. Şi cine ţ i-a spus asta, Borroville? — Cineva care trebuie săplece, la rândul său, în Navara, monseniore. — În Navara! La Henric? — Da, monseniore. — Şi din partea cui se duce la Henric? — Din partea regelui: da, monseniore, din partea regelui, cu o scrisoare scrisăde mâna regelui. — Cine este omul acesta? — Se numeşte Robert Briquet. — Şi? — Este bun prieten cu dom Gorenflot. — Bun prieten cu dom Gorenflot? — Se tutuiesc. — Şi zici căe solul regelui? — Ştiu sigur asta: când a venit la noi la mânăstire, a trimis pe cineva la palat dupăo scrisoare de acreditare; chiar unul din călugării noştri s-a dus s-o ia. — Şi călugărul ăsta? — E soldăţ elul nostru, Jacques Clément, cel pe care l-aţ i remarcat şi domnia voastră, doamnăducesă. — Şi nu ţ i-a arătat scrisoarea? întrebăMayenne. Nătângul! — Regele s-a ferit săi-o încredinţ eze, monseniore; a trimis-o curierului prin oamenii săi. — Drăcia dracului! Trebuie săpunem mâna pe scrisoare. — Sigur căda! Trebuie săîncapăîn mâinile noastre – întări ducesa. — Cum de nu te-ai gândit la asta? îl mustrăMayneville. — Ba m-am gândit, cum de nu, dovadăcăam încercat să-i vâr pe gât solului pe unul din oamenii mei, un adevărat Hercule, chipurile ca să-l însoţ ească: dar Robert Briquet n-a avut încredere în el şi l-a trimis înapoi. — Trebuia săte fi dus chiar dumneata. — Cu neputinţ ă. — De ce?

— Pentru cămăcunoaşte. — În chip de călugăr, dar sper cănu şi de căpitan. — Zău dacăştiu: afurisitul ăsta de Robert Briquet are nişte ochi care te bagă-n răcori. — Cum arăta? întrebăMayenne. — E unul lung şi uscăţ iv, numai nervi, numai muşchi şi numai oase, iscusit, zeflemitor şi scump la vorbă. — Aşa, aşa! Şi se pricepe sămânuiascăspada? — Mai bine chiar decât cel care a născocit-o, monseniore. — Cu o faţ ăprelungă? — Monseniore, are o mie de feţ e. — Prieten cu stareţ ul? — Încăde pe vremea când nu era decât un biet călugăr. — Oh! Mi-a încolţ it o bănuialăîn minte – spuse Mayenne, încruntându-se. Trebuie sămălămuresc. — Grăbiţ i-vă, monseniore, pentru căpezevenghiul ăsta, cu picioarele lui de-o poştă, aleargăde mănâncăpământul. — Borroville – rosti Mayenne – vei pleca la Soissons unde se află fratele meu. — Şi cum rămâne cu mânăstirea, monseniore? — Parc-ar fi cine ştie ce filozofie săticluieşti o minciunăpentru dom Modeste! întâmpinăMayneville. Nu crede toate gogoşile pe care i le torni dumneata? — Îi vei spune domnului de Guise – continuăMayenne – tot ce ştii în legăturăcu misiunea domnului de Joyeuse. — Da, monseniore. — Dar Navara? Ai uitat-o, Mayenne? se amestecăducesa. — Ba n-am uitat-o de loc, dimpotrivă, asta va fi misiunea mea – răspunse Mayenne. Porunceşte săpunăşaua pe un cal odihnit, Mayneville, Apoi adăugăîn şoaptă: Sănu fi murit oare? O, da, cu siguranţ ăcăn-a murit! XXXIV CHICOT LATINIST Dacăvămai amintiţ i, dupăplecarea celor doi tineri. Chicot o pornise mai departe, întinzând pasul voiniceşte. De îndatăînsăce călăreţ ii se afundarăîn vâlceaua în care drumul prinde a coborî în dreptul podului de la Ju-visy-sur-l'Orge, Chicot, care, aidoma lui Argus, părea săaibădarul de a vedea ce se petrece îndărăt şi care în momentul acela nu-l mai zărea nici pe Ernauton şi nici pe Sainte-Maline, Chicot, aşadar, se opri la capătul urcuşului şi, din vârful colinei, privi în zare, cercetând şanţ urile, câmpia, tufişurile, malurile râului, totul, în sfârşit, chiar şi norii suri-alburii ce lunecau piezişpe dupăcoamele ulmilor bătrâni, înşiraţ i de-a lungul drumului; şi,

convingându-se cănu era nimeni care să-l stinghereascăsau care să tragăcu ochiul, se aşezăjos dupădâmbul şanţ ului, cu spatele rezemat de un copac, şi începu, precum zicea el, să-şi scruteze conştiinţ a. Avea asupra lui douăpungi cu bani, căci băgase de seamăcă săculeţ ul pe care i-l înmânase Sainte-Maline, pe lângă, scrisoarea monarhului, mai cuprindea nişte obiecte rotunde şi lunecoase ce semănau foarte bine cu nişte gologani de aur sau de argint. Săculeţ ul era, pe drept cuvânt, o pungădomnească, purtând în chip de monogramăcâte un H brodat pe o parte şi pe alta. "Frumos, ce săzic! se minunăChicot, cântărind din ochi punga. Nici căse putea un gest mai înduioşător din partea monarhului! Numele său şi stema regală! E tot ce poate fi mai generos şi mai stupid în acelaşi timp! Ba nu, zău, niciodată, n-am să-l pot da pe brazdă. Pe cinstea mea! continuăChicot. Mămirătotuşi faptul căbunul şi prealuminatul nostru monarh n-a pus săse brodeze pe pungă, cu ocazia asta, scrisoarea pe care m-a trimis s-o duc fratelui său, precum şi dovada căam înmânat-o. De ce săne sfiim? În ziua de azi, toatălumea face politicăziua nămiaza mare: deci săfacem si noi politicăca toatălumea! De ce nu? Şi ce dară nepricopsitul ăsta de Chicot ar fi niţ eluşasasinat, aşa e ,am a păţ it-o odinioarădomnul de Joyeuse, curierul pe care tot Henric îl trimisese la Roma? Ar fi un duşman mai puţ in, atâta tot, fiindcăprieteni găseşti pe toate drumurile în vremurile de faţ ă, atât de mulţ i chiar, încât poţ i fără nici o grijăsă-i iroseşti. Prost mai nimereşte Dumnezeu când îşi alege unşii! Şi acum săvedem mai întâi câţ i bani sunt în pungă, pe urmăvom cerceta şi scrisoarea: o sutăde scuzi! Adicătocmai suma pe care am împrumutat-o de la Gorenflot, nici o lăscaie mai mult. A, ba nu, să-mi fie cu iertăciune, sănu hulim fărărost: uite şi un pacheţ el... galbeni spanioli, cinci cvadrupli. N-am ce zice, zău! E o atenţ ie delicată! Mânca-l-ar tata pe Henric, dragul de el! Într-adevăr, sănu fi fost monograma şi florile de crin, care mi se par de prisos, din toatăinima i-aştrimite o bezea. Pânăuna alta, punga asta măcam stinghereşte; am impresia căpăsările, zburând pe deasupra capului meu, măiau drept emisarul regelui şi abia se ţ in sănu pufneascăîn râs, sau, mai ştii, păcatele mele, ar fi chiar în stare sămădea de gol faţ ăde trecători!" Chicot deşertăpunga în palmă, scoase apoi din buzunar săcoteiul de pânzăpe care i-l dăduse Gorenflot şi vârî înăuntru gologanii de argint şi de aur. — Puiuţ i sta liniştiţ i împreună, feţ ii mei – le spuse scuzilor – căci şi unii, şi alţ ii veniţ i din aceeaşi ţ ară. Pe urmăscoase şi scrisoarea din săculeţ , băgând în locul ei o piatră pe care o culese din ţ ărână, strânse băierile pungii îngreunate de piatră şi o azvârli, ca şi cum ar fi tras cu praştia, în undele râului Orge, ce şerpuia pe sub pod. Apa ţ âşni în sus, făcând săse prefire pe faţ a ei linăcâteva cercuri care, pe măsurăce creşteau, se spărgeau de maluri. "Cu mine am terminat – îşi spuse Chicot. Acum săvedem ce putem

face pentru Henric." Şi luăîn mânăscrisoarea, pe care o pusese jos ca săpoatăarunca mai uşor punga în apă. Tocmai atunci însăvăzu venind pe şleau un măgar cu o sarcinăde lemne în spinare. Dobitocul, care păşea mândru nevoie mare de parcăar fi purtat în spate nişte moaşte sfinte în locul vreascurilor, era mânat de douăfemei. Chicot se grăbi săacopere răvaşul cu mâna lui uriaşă proptităîn pământ, aşteptându-le sătreacă. Când rămase, în sfârşit, singur, ridicăde jos scrisoarea, rupse plicul şi sfărâmăpecetea cu cea mai deplinăseninătate, ca şi când ar fi fost o procurăobişnuită. Luăapoi din nou plicul, pe care-l mototoli în palmă, pe urmă pecetea, pe care o zdrobi între douăpietre, şi aruncătotul în apă, aşa cum făcuse şi cu săculeţ ul. — Şi acum – spuse el – săvedem cum e ticluită. Drept care desfăcu scrisoarea şi începu săcitească: Prea iubitul nostru frate, dragostea neşşrmuritşpe care o avea pentru domnia voastrşscumpul nostru frate şi rege Carol al IX-lea, fie-i şşrâna uşoarş, sşlşşluieşte încşsub bolşile palatului Luvru, adânc înrşdşcinatşîn inima mea. Chicot făcu o plecăciune. De aceea mşdoare sufletul cştrebuie sşvşvorbesc despre unele triste împrejurşri menite sşvşamşrascş: dar domnia voastrşştişi a întâmpina cu dârzenie vitregiile soartei; aşa încât nu preget a vşîmpşrtşşi nişte lucruri pe care, îndeobşte, nu le spui decât unor prieteni încercaşi şi cu inima viteazş. Chicot se întrerupse pentru a face o nouăplecăciune. De altfel – citi el în continuare – interesul ce mşîndeamnşsşvş deschid ochii este însuşi interesul coroanei: cinstea numelui nostru şi al domniei voastre, scumpul nostru frate. Vieşile noastre se aseamşnşîntr-o privinşş, dat fiind cu amândoi suntem deopotrivşîmpresuraşi de duşmani: Chicot vşva lşmuri mai bine. — Chicotus explicabit – spuse Chicot – sau, mai degrabă, evolvet: sunămult mai distins. Slujitorul vostru, domnul viconte de Turenne, pare a fi un necurmat prilej de scandal la curtea domniei voastre. Nu vreau sşmşamestec în treburile voastre, Doamne fereşte, decât spre binele şi pentru onoarea

voastrş! Dar soşia domniei voastre, pe care, cu adâncşpşrere de rşu, trebuie s-o numesc sora mea, s-ar fi cuvenit sşpoarte grija acestor lucruri pentru obrazul vostru, în locul meu şi cu mai multşîndreptşşire decât mine... ceea ce vşd cşnu binevoieşte sşfacş. — Oho! exclamăChicot, urmând a tălmăci scrisoarea în latineşte: Quaeque omittit facere. E un cuvânt cam tare. Vşpovşşuiesc, aşadar, scumpul nostru frate, sşluaşi seama ca învoielile reginei Margot cu vicontele de Turenne, care, printr-o întâmplare destul de ciudatş, are legşturi cu prietenii noştri comuni, sşnu acopere de ruşine şi sşnu pricinuiascşvreun neajuns casei de Bourbon. Îngrijişi-vş deci a da un exemplu grşitor îndatşce veşi fi ajuns sşvşconvingeşi de lucrul acesta şi cşutaşi sşvşconvingeşi cât mai grabnic, dupşce-l veşi fi ascultat pe Chicot, care vşva desluşi scrisoarea noastrş. — Statim atque audiveris Chicotum litteres explicantem. Mai departe! spuse Chicot. Ar fi destul de neplşcut sşpluteascşfie şi cea mai uşoarşbşnuialş asupra obârşiei legitime a moştenitorilor voştri, dragul nostru frate, dar nepreşuit la care Cel de Sus nu-mi îngşduie sşnşzuiesc: cşci, din pşcate, sunt dinainte osândit sşnu trşiesc mai departe prin urmaşii mei. Cei doi complici pe care am socotit de cuviinşş, ca frate şi ca monarh, sşvi-i dau în vileag, se întâlnesc de cele mai multe ori într-un mic castel care se numeşte Loignac, sub cuvânt cşse duc la vânştoare; castelul cu pricina este totodatşun cuib de urzeli de care domnii de Guise pare-se cş nu sunt strşini; cşci, dacşnu mşînşel, cred cşaveşi cunoştinşşdespre dragostea deşucheatşcu care sora mea l-a urmşrit pe Henri de Guise, ca şi pe propriul meu frate, domnul de Anjou, pe vremea când purtam eu însumi numele acesta, iar el era duce de Alençon. — Quo et quam irregulari amore sit prosecuta et Henricum Guisium et germanum meum etc.. Vşîmbrşşişşm şi vşrugşm sşşineşi seama de sfaturile noastre, fiind gata sşvşdşm tot ajutorul pe care ni-l veşi cere, în orice împrejurare. Deocamdatş, vşputeşi cşlşuzi dupşsfaturile lui Chicot, trimisul nostru. — Age, auctore Chicoto! Bravo! Iată-mă-s acum şi sfetnicul regatului! Preaiubitul vostru etc. etc.

Sfârşind de citit, Chicot îşi prinse capul în palme: "O, Doamne – suspinăel – precum se vede, sarcina ce mi s-a încredinţ at e destul de ticăloasă; asta dovedeşte căatunci când vrei să scapi de un bucluc, mai întotdeauna se întâmplăsănimereşti, vorba lui Horatius Flaccus, din lac în puţ . Ce-i drept, preferam săam de-a face cu Mayenne. Şi totuşi, lăsând deoparte afurisita de monogramăbrodatăpe pungă, lucru pe care nu pot săi-l trec cu vederea, scrisoarea e ticluităde un om iscusit. Într-adevăr, presupunând căHenric, dragul de el, e plămădit din acelaşi aluat ca oricare alt soţ , scrisoarea de faţ ăva avea darul săbage dihonia între el şi nevastă-sa, stricându-l totodatăcu Turenne, cu Anjou, cu Guise, ba chiar şi cu Spania. Şi ca săfie atât de bine informat la Luvru de tot ce se petrece în palatul lui Henric de Navara, la Pau, Henric de Valois trebuie săaibăneapărat vreo iscoadă prin partea locului, iar iscoada asta o să-i dea multăbătaie de cap tizului său, sărăcuţ ul de el! Pe de altăparte, o săam de tras destule ponoase de pe urma acestei scrisori dacăs-ar întâmplăcumva să-mi iasăîn cale vreun spaniol, vreun loren, vreun bearnez sau vreun flamand, destul de curios din fire pentru a fi dornic săafle ce caut eu în Béarn şi în ce scop am fost trimis acolo. Ar însemna deci săfiu pe drept cuvânt nesăbuit, dacănu m-aşaştepta sămăîntâlnesc la un moment dat cu asemenea curioşi. Jupân Borromée, mai cu seamă, dacănu măînşel, sunt convins cămi-a pregătit o surpriză. Punctul doi. Ce anume a urmărit Chicot atunci când a cerut săi se încredinţ eze o misiune pe lângăregele Henric? Nu dorea, bietul om, decât săfie liniştit. Şi iatăcăChicot e trimis săsemene vrajbăîntre regele Navarei şi nevastă-sa. Asta nu-i o treabăpentru Chicot, dat fiind căChicot, învrăjbind între ele asemenea persoane simandicoase, va ajunge să-şi facă nişte duşmani atât de înverşunaţ i, încât n-o sămai poatăatinge fericita vârstăde optzeci de ani. Ei şi, pagubă-n ciuperci, ba nu zău, nici nu merităsătrăieşti decât doar cât eşti tânăr! Păi dacă-i aşa, era mai bine săfi rămas locului şi săaştept pânăce domnul de Mayenne s-ar fi învrednicit sămăînjunghie. Nu, pentru cănici o faptănu trebuie să rămânăfărărăsplată: asta-i deviza lui Chicot. De aceea Chicot va călători mai departe. Numai căChicot este băiat isteţşi va căuta să-şi ia toate măsurile cuvenite. Prin urmare, nu va păstra asupra lui decât banii, pentru ca, în cazul când Chicot ar fi omorât, sănu aibănimeni altul de suferit afarăde el. Chicot va duce, aşadar, la bun sfârşit ceea ce a început, adicăva tălmăci în latineşte, de la primul pânăla ultimul rând, aceastăepistolăscrisăatât de meşteşugit şi va căuta săşi-o întipăreascăadânc în minte, cu atât mai mult cu cât a şi învăţ at pe dinafarămai bine de jumătate din ea; apoi va cumpăra un cal, pentru că de la Juvisy şi pânăla Pau trebuie săpui de prea multe ori piciorul drept înaintea celui stâng. Dar, mai întâi şi mai întâi, Chicot va rupe scrisoarea prietenului său Henric de Valois în nenumărate bucăţ ele mici, mici de tot, şi va avea grijă, mai cu seamă, ca aceste bucăţ ele de mărimea unor

atomi săse risipeascăunele în apele râului Orge, altele în văzduh, iar restul săfie date în păstrare gliei, mama noastrăa tuturor, căci pânăla următotul se întoarce în ţ ărână, chiar şi prostiile regilor. Şi dupăce Chicot va fi dus la bun sfârşit ceea ce a început..." Zicând acestea, Chicot făcu o pauzăpentru a aduce la îndeplinire planul său nimicitor. O treime din scrisoare plecădeci în lume pe calea apelor, o altătreime pe calea aerului, iar ultima fu îngropatăîntr-o gaură scobităanume cu o unealtăcare nu era nici spadă, nici pumnal, dar care, la nevoie, putea săle înlocuiascăpe amândouăşi pe care Chicot o purta le brâu. Isprăvind şi cu aceastălucrare, îşi continuămonologul: "Chicot va pleca mai departe cu cea mai mare băgare de seamă, luându-şi toate măsurile cuvenite, şi va cina în minunatul oraşce se cheamăCorbeil, ca un om cu stomacul sănătos. Pânăuna alta – adăugă Chicot – săne îndeletnicim cu tălmăcirea latineascăpe care ne-am propus s-o facem; cred c-o săiasăo compunere de toatăfrumuseţ ea." Chicot se întrerupse brusc: îşi dăduse seama deodatăcănu va fi în măsurăsătraducăîn latineşte cuvântul Luvru şi asta îl necăjea peste măsură. Şi tot aşa se vedea silit săschimonosească, pentru a-i da chipurile, o formălatină, numele reginei Margot preschimbându-l în Margota, la fel cum făcuse mai înainte cu Chicot, care devenise Chicotus, deoarece, pentru ca săse exprime corect, ar fi trebuit săschimbe Chicot în Chiot şi Margot, în Morgt, ceea ce nu mai era latineşte, ci greceşte sadea. Cât priveşte cea de-a treia formă, Margarita, nici prin gând nu-i trecea s-o folosească; în cazul acesta, dupăpărerea sa, traducerea n-ar fi fost exactă. Preocupat de tălmăcirea lui latinească, făcutăcu străduinţ a de a respecta puritatea limbii şi fraza ciceroniană, Chicot ajunse la Corbeil, un orăşel primitor, unde vajnicul sol prea puţ in se sinchisi de minunăţ iile bisericii Saint-Spire, dând în schimb mult mai multăatenţ ie celor de la hanul-ospătărie, ale cărui frigări îmbălsămau cu aburii lor îmbietori împrejurimile catedralei. Nu vom descrie îmbelşugatul ospăţde care avu parte şi nici nu vom încerca săzugrăvim bidiviul pe care-l cumpărădin grajdul hangiului; ar însemna săne supunem la o corvoadămult prea obositoare; ne vom mulţ umi deci săarătăm cămasa se prelungi un timp destul de îndelungat şi căbidiviul avea destule metehne pentru a ne oferi, în cazul când conştiinţ a noastrăar fi fost mai puţ in exigentă, material suficient pentru un volum. XXXV CELE PATRU VÂNTURI Chicot, călare pe căluţ ul lui care ar fi trebuit săfie un ortoman

zdravăn în stare săducăo asemenea matahalăde om, Chicot aşadar, dupăce rămăsese peste noapte la Fontainebleau, a doua zi dimineaţ ao apucăla dreapta şi îşi urmădrumul pânăajunse într-un cătun numit Or-geval. Cu dragăinimăar mai fi mers încăvreo câteva leghe în ziua aceea, căci părea dornic săse îndepărteze cât mai grabnic de Paris, însă dobitocul începuse de la o vreme săse poticneascăatât de des şi în aşa hal, încât călăreţ ul îşi dădu seama cu trebuia neapărat săfacăun popas. De altminteri, privirea sa, îndeobşte atât de ageră, nu reuşise să descopere nimic de-a lungul drumului. Oameni, căruţ e şi bariere i se păruserăcu desăvârşire inofensive. Ferit de orice primejdii, în aparenţ ăcel puţ in, Chicot totuşi nu se culca pe o ureche; nimeni, într-adevăr, şi cititorii noştri ştiu lucrul acesta, nu se bizuia pe aparenţ e şi nu se lăsa în nădejdea lor mai puţ in ca Chicot. Înainte de a se culca şi de a-şi trimite calul săse odihnească, cercetă, aşadar, cu cea mai mare grijătoatăcasa. Chicot avu astfel prilejul săvadănişte încăperi măreţ e cu câte trei sau patru intrări; dar, dupăpărerea lui Chicot, încăperile acestea aveau prea multe uşi şi, pe deasupra, uşile respective nu se închideau nici ele cum trebuie. Cu puţ in înainte, hangiul tocmai reparase o odaie destul de mărişoară, prevăzutăcu o singurăuşăce dădea spre scară: uşa era întărităpe dinăuntru cu nişte zăvoare straşnice. Chicot ceru săi se punăun pat în odaia aceasta, care i se păru din primul moment mult mai prielnicădecât încăperile grandioase ce-i fuseserăarătate mai înainte şi în care nu s-ar fi putut fereca. Încercăzăvoarele făcându-le sălunece în lăcaşurile lor şi, văzând spre marea lui mulţ umire căerau zdravene şi căputeau fi mânuite cu uşurinţ ă, cinăla el în cameră, poruncind sănu se strângămasa, sub cuvânt căuneori peste noapte îl apuca o foame năprasnică; cină, precum am spus, apoi începu săse dezbrace, îşi puse hainele pe un scaun şi se întinse în pat. Înainte de culcare însă, pentru a fi cât mai prudent, scoase din haine punga sau, mai bine zis, săculeţ ul cu bani, pe care-l vârî sub pernăîmpreunăcu vajnica-i spadă. Pe urmărepetăîn gând pe de rost scrisoarea, de trei ori în şir. Masa închipuia un al doilea parapet menit să-l apere, şi totuşi aceste duble metereze nu i se păreau îndestulătoare; se sculădeci din aşternut, luăun dulap în braţ e şi-l aşezăîn dreptul intrării, pe care o astupăermetic. Hanul i se păruse aproape pustiu lui Chicot. Hangiul avea o mutră nevinovată; în seara aceea vântul se stârnise cu atâta înverşunare, încât era în stare săsmulgăşi coarnele boilor şi se auzeau în arborii din preajmănişte trosnete fioroase care, dacăar fi să-i dăm crezare lui Lu-creţ iu, zvonesc atât de dulce şi de îmbietor la urechea călătorului întins pe un pat bun, la adăpost, şi înfofolit pânăla gât. Dupăce făcu toate aceste pregătiri de apărare, Chicot se cufundăcu

desfătare în aşternut. Trebuie săspunem căpatul era moale şi alcătuit în aşa fel ca săpoatăscuti unui om orice pricinăde nelinişte, fie din partea semenilor săi, fie din partea lucrurilor neînsufleţ ite. Într-adevăr, era adăpostit de un polog cu draperii bogate de serj verde şi o cuverturăgroasăca o plapumădezmierda cu o căldură aromitoare mădularele călătorului adormit. Chicot cinase aşa cum ne recomandăHipocrate, adicătelea cumpătat: băuse doar o singurăsticlăde vin; stomacul său, ghiftuit doar atâta cât se cuvine, răspândea în tot organismul senzaţ ia aceea plăcută pe care de obicei ne-o împărtăşeşte fărăgreşacest organ atât de îndatoritor, menit a ţ ine locul inimii la mulţ i dintre oamenii care trec îndeobşte drept oameni de treabă. Chicot era luminat de un opaiţ , pe care-l pusese pe marginea mesei lângăpat; obişnuia săciteascăînainte de a adormi – şi întrucâtva şi ca săpoatăadormi mai uşor – o carte destul de ciudatăşi de o facturăcu totul nouă, care apăruse de curând şi care era scrisăde un oarecare primar al oraşului Bordeaux, anume Montagne sau Montaigne. Cartea ieşise de sub teascuri chiar la Bordeaux, în anul 1581, şi cuprindea primele douăpărţ i ale unei lucrări care a ajuns destul de cunoscutăîntre timp şi care era intitulatăEseuri. Cartea era destul de nostimăpentru a fi citităsi recitităîn timpul zilei, dar totodatăavea avantajul de a fi de ajuns de plicticoasăpentru ca un om care umblase cinci leghe călare şi care deşertase o sticlăcu vin de soi la masa de seară sănu fie câtuşi de puţ in împiedicat săadoarmăcitind-o. Chicot ţ inea foarte mult la cartea aceasta, pe care avusese grijăs-o ia cu dânsul la plecare, băgând-o în buzunarul vestei cu mâneci bufante, mai ales că-l şi cunoştea personal pe autorul ei. Cardinalul Du Perron o supranumise breviarul oamenilor cinstiţ i: iar Chicot, care era în măsură săaprecieze cum se cuvine priceperea şi inteligenţ a cardinalului, Chicot, precum ziceam, era gata oricând săia drept breviar Eseurile primarului din Bordeaux. Nu ştiu cum se făcu totuşi că, în timp ce citea capitolul opt, se cufundăîntr-un somn adânc. Opaiţ ul continua săardă; uşa în care proptise dulapul şi masa continua sărămânăferecată: spada se afla în continuare la căpătâiul său împreunăcu banii. Însuşi arhanghelul Mihail ar fi dormit dus ca Chicot, fărăsăse sinchiseascăde satana, chiar dacăar fi auzit leul răgind de partea cealaltăa uşii zăvorâte pe dinăuntru. Afară, aşa cum am arătat mai înainte, bătea un vânt amarnic; şuierăturile acestui şarpe uriaşse strecurau pe sub uşă, dând glas unor melodii ce făceau săţ i se ridice părul în cap şi învolburau aerul într-un fel ciudat; vântul este cea mai desăvârşităimitaţ ie sau, mai bine zis, cea mai necruţ ătoare zeflemisire a vocii omeneşti: când scânceşte ca un copil, când se burzuluieşte ca un soţînfoiat de mânie care se ceartăcu nevasta.

Chicot era familiarizat cu furtunile; dupăun ceas, vacarmul ce-l înconjura devenise pentru el un izvor de linişte; era bine înarmat împotriva urgiilor anotimpului: Împotriva frigului, cu pologul de la pat. Împotriva vijeliei, cu sforăiturile sale. Cu toate astea, deşi dormea buştean, Chicot avea impresia că furtuna se înteţ ea tot mai mult şi, mai cu seamă, căse apropia într-un fel cu totul neobişnuit. Deodatăo răbufnire de vânt de o putere covârşitoare zgâlţ âi uşa, smulse zăvoarele cu verigi cu tot şi împinse dulapul, care se aplecăîntr-o rânăşi căzu peste opaiţ , stingându-l, şi peste masă, făcând-o să trosneascădin încheieturi. Chicot avea însuşirea ca, oricât de adânc ar fi dormit, săse trezeascădin somn într-o clipă, redobândindu-şi pe loc prezenţ a de spirit: aceastăprezenţ ăde spirit îi dădu de ştire c-ar fi mai cuminte săse lase binişor sălunece în cotlonul dintre pat şi perete decât săse ridice din aşternut. Şi în timp ce se strecura uşurel în cotlon, mâinile sale agere şi iscusite se repeziră, cea din stânga săînşface săculeţ ul cu bani, cea din dreapta săapuce mânerul spadei. Chicot deschise ochii mari. Întuneric beznă. Chicot deschise atunci urechile şi i se păru căbezna era literalmente sfâşiatăde încrâncenarea celor patru vânturi, care se luaserăla harţ ăpentru a pune stăpânire pe lucrurile din odaie, începând cu dulapul ce se lăsa tot mai greu peste masă, strivind-o, şi sfârşind cu scaunele, care se rostogoleau de colo pânăcolo şi se ciocneau între ele, cramponându-se de celelalte mobile. În mijlocul răzmeriţ ei ce se iscase, Chicot avea impresia căcele patru vânturi năvăliserăla el în odaie în carne şi oase şi cănici mai mult nici mai puţ in, avea de-a face cu Eurus, cu Notus, cu Acvilon şi cu Boreu în persoană, cu obrajii lor bucălaţ i şi, mai cu seamă, cu picioarele lor butucănoase. Resemnat, deoarece îşi dădea seama cănu avea nici o putere împotriva zeilor din Olimp, se lăsăpe vine, ghemuindu-se în cotlonul lui, întocmai ca fiul lui Oileu, în urma uneia din măreţ ele sale izbucniri mânioase despre care vorbeşte Homer. Numai căChicot ţ inea vârtos spada în mânăcu vârful îndreptat în direcţ ia vântului sau, mai bine zis, în direcţ ia vânturilor, pentru ca, în cazul când mitologicele personaje ar fi săvârşit nerozia de a se apropia de dânsul, săse înfigăsingure în ascuţ işul ei, chiar dacălucrul acesta ar fi avut aceleaşi consecinţ e ca şi rana pe care Diomede i-o pricinuise Venerei. Numai căChicot, dupăcâteva minute în care încăperea fu bântuită de cea mai cumplităzarvăce va fi spart cândva urechile unui om, se grăbi săprofite de un scurt răgaz pe care i-l lăsăvijelia, căutând să acopere cu glasul său stihiile dezlănţ uite şi hodorogeala mobilelor ce purtau între ele nişte discuţ ii mult prea zgomotoase pentru a fi întru

totul fireşti. Chicot se porni săstrige şi săzbiere cât îl ţ inea gura: — Ajutor! În sfârşit, Chicot făcu atâta hărmălaie de unul singur, încât stihiile se liniştiră, ca şi când însuşi Neptun în persoanăar fi rostit faimosul său Quos ego (Ar trebui ), şi dupăvreo şase sau opt minute în care Eurus, Notus, Boreu şi Acvilon începurăa bate în retragere, hangiul sosi cu un felinar spre a lumina locul dramei. Scena pe care se petrecuse toatădandanaua înfăţ işa o privelişte cu drept cuvânt jalnică, foarte asemănătoare cu priveliştea unui câmp de bătălie. Dulapul masiv prăbuşit peste masa sfărâmatălăsa săse vadă uşa smulsădin ţ âţ âni, care rămăsese aninatănumai de unul dintre zăvoare, fluturând ca pânza unei corăbii; cele trei sau patru scaune ce completau mobilierul stăteau răsturnate cu picioarele în sus; în fine, vasele de faianţ ăce împodobeau masa zăceau ciobite sau crăpate pe pardoseală. — Ce-i asta? Nu cumva am nimerit în iad? exclamăChicot, recunoscându-l pe hangiu la lumina felinarului. — Vai, domnule! se tângui hangiul, dând cu ochii de înfricoşătorul prăpăd ce năruise totul în cameră. Vai, domnule, dar ce s-a întâmplat? se jelui el, ridicând mâinile la cer şi, o datăcu ele, şi felinarul. — Câţ i diavoli găzduieşti aici, la dumneata, omule? răcni Chicot. — O, Doamne Isuse, ce vremuri! răspunse hangiul cu acelaşi gest patetic. — La naiba, dar chiar aşa şubrede săfie zăvoarele? continuăChicot. Casa asta e de mucava? Nu mai rămân nici o clipăaici: mai bine-i afară pe câmp. Chicot se ridicădin cotlonul unde se aciuase şi ieşi la iveală, ţ inând spada în mână, în intervalul dintre picioarele patului şi perete. — Vai, vai, bietele mele lucruşoare! se jeli hangiul. — Şi hainele mele! strigăChicot. Unde sunt hainele pe care le-am lăsat pe scaunul ăsta? — Hainele dumneavoastră, dragădomnule?! rosti hangiul cu naivitate. Păi, dacăau fost acolo, tot acolo trebuit săfie şi acum. — Cum aşa: dacăau fost? Doar nu-ţ i închipui cumva căam sosit ieri, aici, în halul în care măvezi? Chicot încercăfărăfolos să-şi acopere goliciunea cu cămaşa-i subţ ire. — Ei. Doamne! suspinăhangiul. Încurcat, neştiind ce sărăspundă la acest argument. Cred şi eu căaţ i venit îmbrăcat, domnule. — Bine cel puţ in cărecunoşti. — Dar... — Dar ce? — Vântul a răbufnit peste tot şi a împrăştiat toate lucrurile. — Aha! E şi asta o explicaţ ie!

— Ei, vedeţ i! se grăbi hangiul sădea cu gura. — Totuşi – adăugăChicot – urmăreşte bine judecata mea, iubitule. Pentru ca vântul săpătrundăundeva, şi probabil căa pătruns şi aici în odaie, nu-i aşa, de vreme ce a lăsat o asemenea harababură... — De bunăseamă... — Aşadar, pentru ca vântul săpătrundăundeva, trebuie săvinăde afară, da? — Sigur căda, domnule. — Nu tăgăduieşti? — Ar fi o nerozie. — În cazul acesta, pătrunzând aici, vântul ar fi trebuit săaducă hainele altora la mine în odaie, în loc săle ia pe ale mele şi săle ducă cine ştie unde. — Păi, de, ce săzic, cam aşa ar fi trebuit. Totuşi se dovedeşte sau se pare căs-a întâmplat tocmai pe dos. — Jupâne – spuse Chicot – care între timp cercetase podeaua cu ochiul său iscoditor. Jupâne, pe unde crezi dumneata c-a apucat-o vântul ca s-ajungăaici la mine? — Cum aţ i spus, domnule? — Te-am întrebat de unde a venit vântul ăsta? — De la nord, domnule, de la nord. — Se vede c-a umblat prin noroi, căci uite-i paşii întipăriţ i pe pardoseală. Într-adevăr. Chicot îi arătăpe dale urmele proaspete ale unor încălţ ări noroioase. Hangiul se schimbăla faţ ă. — Şi acum, iubitule – spuse Chicot – aşvrea să-ţ i dau o povaţ ă, şi anume săfii cu luare-aminte şi sănu scapi din ochi pârdalnicele astea de vânturi care pătrund în hanuri, dau buzna prin camere, spărgând uşile, ca dupăaceea să-şi ia tălpăşiţ a, furând hainele călătorilor. Hangiul se trase doi paşi îndărăt ca săscape din vălmăşagul mobilelor ce-i încurcau drumul şi săfie mai aproape de uşa ce răspundea în coridor. Apoi, când simţ i căpoate oricând da bir cu fugiţ ii, se răţ oi: — De ce măfaci hoţ ? — Ia te uită! Ce s-a întâmplat cu mutra dumitale blajină?! se miră Chicot. Am impresia căte-ai schimbat dintr-o dată, iubitule! — M-am schimbat fiindcămăinsultaţ i. — Cine, eu? — Păi cine! M-aţ i făcut hoţ– răspunse hangiul, ridicând şi mai vârtos glasul, pe un ton ce aducea foarte mult cu o ameninţ are. — Te-am făcut hoţpentru cădumneata, pare-mi-se, eşti răspunzător de lucrurile mele şi pentru călucrurile mele au fost furate. Doar n-o să-mi spui acum cănu-i aşa? Chicot făcu la rândul său un gest ameninţ ător, ca un maestru de scrimăce-şi pune la încercare adversarul.

— Săriţ i, oameni buni! strigăhangiul. Săriţ i, ajutor! La chemarea lui, patru vlăjgani înarmaţ i cu ciomege ţ âşnirăpe scară. — Aha! Ian te uităpe Eurus, pe Notus, pe Acvilon şi pe Boreu! exclamăChicot. Dracu săvăia! De vreme ce tot mi s-a ivit prilejul, am să mătur de pe faţ a pământului vântul de nord: e cel mai mare bine pe care-l pot face omenirii; în felul acesta, lumea o săse bucure de-o veşnicăprimăvară. Şi-şi repezi cu atâta putere înfricoşata-i spadăasupra celui mai apropiat dintre agresori, încât, dacărespectivul n-ar fi făcut în momentul acela un salt de-a-ndăratelea, cu sprinteneala unui adevărat vlăstar al lui Eol, ar fi fost străpuns ca o frunză. Cum însă, din nefericire, făcând saltul acesta, se uita la Chicot şi deci nu putea săvadăce era în spatele lui, alunecăpe marginea primei trepte şi, nefiind în stare să-şi menţ inăechilibrul, se duse de-a rostogolul pe scări în jos atât de vijelios, încât se stârni o zarvănemaipomenită. Întâmplarea aceasta dădu semnalul de retragere pentru ceilalţ i trei, care o şterseserănumaidecât prin spărtura făcutăîn faţ ăsau mai bine zis îndărătul lor, cu repeziciunea unor fantome ce s-ar fi scufundat într-o trapă. Ultimul care o tulise însăavusese totuşi răgazul, în timp ce ortacii săi coborau treptele, să-i şopteascăceva la ureche hangiului. — Bine, bine! bombăni acesta. Ne vom strădui sădăm de urma hainelor dumneavoastră. — Păi tocmai asta voiam şi eu. — Şi săvi le aducem. — Săfii sănătos! N-aşvrea săumblu în pielea goală. Sper căeste o dorinţ ăcât se poate de îndreptăţ ită, cel puţ in asta-i părerea mea. I se aduseră, într-adevăr, hainele, dar jerpelite într-un hal fărăhal. — Măi săfie – se minunăChicot – dar multe cuie mai sunt pe scările dumitale! Afurisitele astea de vânturi, dracu săle ia! Orişicum, însă, se cuvine săspăl ruşinea pe care ţ i-am făcut-o. Cum am putut să te bănuiesc pe dumneata? Ai o figurăatât de cinstită! Hangiul zâmbi îmbunat. — Şi acum – spuse el – cred c-o săvăculcaţ i din nou, nu-i aşa? — Nu, mulţ umesc, mi-ajunge cât am dormit. — Şi ce-o săfaceţ i atunci? — Ai săfii atât de bun să-mi laşi felinarul dumitale – îi răspunse Chicot, cu acelaşi aer binevoitor – ca săpot citi mai departe. Hangiul îşi înghiţ i limba; se mulţ umi deci să-i întindălui Chicot felinarul şi se duse pe aci încolo. Chicot ridicădulapul răsturnat şi-l propti în uşă, apoi se strecură din nou în aşternut. Noaptea fu liniştită; vântul se potolise, ca şi când spada lui Chicot ar fi străpuns foalele ce-l făceau săse învolbure. În zorii zilei, solul ceru săi se aducăbidiviul, plăti socoteala şi plecă

spunându-şi: "Vom vedea ce-o mai fi şi la noapte". XXXVI CUM S-A DESFĂŞURAT MAI DEPARTE CĂLĂTORIA LUI CHICOT ŞI CE I-A FOST DAT SĂPĂŢEASCĂ Toatădimineaţ a Chicot nu făcu decât săse felicite pentru sângele rece şi răbdarea de care dăduse dovadă, aşa cum am arătat, în încercările prin care trecuse în noaptea aceea. "Dar – chibzui el – nimeni nu s-ar gândi săîntindăunui lup bătrân de douăori aceeaşi capcană. Nu încape nici o îndoialăcăpe ziua de azi vor căuta sănăscoceascăo nouădrăcovenie în pofida mea: săfim deci cu ochii în patru." Dupăce cumpăni astfel lucrurile cu multăînţ elepciune, ca urmare Chicot o întinse la drum voiniceşte toatăziua, executând o manevrăpe care, de bunăseamă, Xenofon n-ar fi socotit-o nevrednicăsădăinuiască pururea în amintirea oamenilor, zugrăvind-o în retragerea Celor Zece Mii. Orice copac, orice dâmbuleţ , orice zid îi slujeau drept punct de observaţ ie sau drept fortificaţ ie naturală. Mai mult chiar: reuşise să încheie pe drum nişte alianţ e, dacănu ofensive, în orice caz defensive. Într-adevăr, patru mari negustori de băcănii din Paris, care se duceau la Orléans săcomande dulceţ uri de Cotignac şi la Limoges fructe uscate, catadicsirăsă-l primeascăîn mijlocul lor pe Chicot, care se dăduse drept ciorăpar din Bordeaux, spunându-le căse întorcea acasă deoarece mântuise cu treburile. Şi cum Chicot, gascon din născare, nu-şi pierduse accentul, pe care avea grijăsă-l lepede numai atunci când era neapăratănevoie, nu le trezi nici cea mai micăbănuialătovarăşilor săi de călătorie. Oastea lor era deci alcătuitădin cinci stăpâni şi patru băieţ i de prăvălie: nu era deci câtuşi de puţ in de nesocotit nici ca număr, nici ca însufleţ ire, dat fiind deprinderile războinice ce se înrădăcinaserăde la înfiinţ area Ligii în viaţ a băcanilor din Paris. N-am putea spune căChicot mărturisea un respect deosebit pentru vitejia însoţ itorilor săi; aşa stând lucrurile, se cuvine sădăm dreptate zicalei care spune cătrei fricoşi laolaltăau mai mult curaj decât un viteaz singur cuc. Chicot nu mai avu nici o umbrăde teamădin clipa în care intrăîn cârdul celor patru fricoşi; nici nu se mai învrednici măcar săse uite îndărăt, aşa cum făcuse pânăatunci, săvadădacănu-l urmăreşte cineva. În felul acesta sosirăcu bine, fărăsăîntâmpine nici o piedică, punând mereu ţ ara la cale şi lăudându-se pe întrecute în gura mare, în oraşul unde trebuia săcineze şi sădoarmătoatătrupa. Se ospătară, băurăvârtos, apoi fiecare se retrase în camera lui. În timpul ospăţ ului, Chicot nu-şi cruţ ase limbuţ ia mucalită, ce

stârnea hazul însoţ itorilor săi, dupăcum nu numărase nici paharele de muscat şi de vin de Bourgogne ce-i dezlegau limba. Nu se scumpiserăla nimic, aşa cum se şi cuvine între negustori, adicăîntre nişte oameni liberi, supuşi ai maiestăţ ii sale regelui Franţ ei şi ai tuturor celorlalte maiestăţ i, fie ele ale Lorenei, ale Navarei, ale Flandrei sau ale altor meleaguri din lume. În sfârşit, Chicot se duse la culcare, dupăce le dăduse întâlnire pentru ziua următoare celor patru băcani, care-l purtară, ca săzicem aşa, în triumf pânăla dânsul în cameră. Jupân Chicot era deci păzit ca un cap încoronat de cei patru călători ale căror odăi se înşiruiau una lângăalta pe acelaşi coridor, odaia lui fiind ultima, adicăaşezatătocmai în fundul coridorului, şi de aceea inexpugnabilă, datorităalianţ elor presărate în cale. Într-adevăr, cum pe vremea aceea drumurile erau bântuite de primejdii chiar şi pentru cei ce nu aveau nici o misiune de dus la bun sfârşit afarăde propriile lor socoteli, fiecare se bizuia, la o adică, pe sprijinul vecinului său. Chicot, care se ferise săpomeneascăceva despre păţ aniile sale din noaptea trecută, ţ inuse cu tot dinadinsul, se înţ elege de la sine, săse introducăarticolul de mai sus în tratatul pe care-l încheiaseră, articol ce fusese, de altminteri, adoptat în unanimitate. Prin urmare, Chicot putea foarte bine, fărăa nesocoti prudenţ a lui obişnuită, săse culce şi sădoarmăliniştit. Putea cu atât mai mult să facălucrul acesta, cu cât, pentru a-şi lua toate măsurile cuvenite, cercetase odaia pe îndelete, zăvorâse uşa şi închisese obloanele de la unica fereastrădin tot apartamentul; nu mai e nevoie săspun cănu uitase săiscodeascăşi pereţ ii, lovindu-i cu pumnul, si căpretutindeni unde-l ciocănise zidul sunase în chip mulţ umitor. Abia apucase săadoarmăînsăşi se petrecu o trăsnaie pe care însuşi sfinxul, care este cel mai iscusit ghicitor, n-ar fi putut o datăcu capul s-o prevadă; fapt este cădiavolului îi căşunase să-şi vâre coada în treburile lui Chicot, şi diavolul, când vrea el, e mult mai dibaci decât toţ i sfincşii din lume. Pe la orele nouăşi jumătate cineva ciocăni cu sfialăla uşa băieţ ilor de prăvălie, care fuseserăgăzduiţ i câteşipatru într-o chichineaţ ă păcătoasă, deasupra coridorului în care dădeau camerele negustorilor, jupânii lor. Unul dintre ei se ridicăîmbufnat sădeschidăşi se pomeni nas în nas cu hangiul. — Domnilor – le spuse acesta – îmi pare bine căv-aţ i culcat îmbrăcaţ i; m-am gândit c-aşputea săvăfiu de mare folos. Stăpânii dumneavoastrăs-au înfierbântat peste măsurăla masă, punând ţ ara la cale. Se pare căun pârgar din oraşi-a auzit şi s-a dus să-i pârască primarului, împărtăşindu-i cuvânt cu cu vânt tot ce-au vorbit; numai că, vedeţ i dumneavoastră, oraşul nostru este credincios măriei sale şi se mândreşte cu asta; primarul a trimis mai adineauri straja care i-a umflat frumuşel pe jupânii dumneavoastrăşi i-a dus la primărie sădea

lămuriri. Închisoarea e la doi paşi de primărie; aşa căaţ i face bine, băieţ i, s-o luaţ i la picior; catârii văaşteaptăjos şi, oricum, jupânii voştri au săvăajungădin urmă. Câteşipatru băieţ ii săriră-n sus ca nişte iezi, coborârăscara pe furiş, se urcarătremurând vargăpe catâri şi făcurăcalea întoarsăspre Paris, dupăce-i lăsarăîn grijăhangiului săspunăjupânilor căplecaserăşi încotro anume o apucaseră, în cazul când stăpânii lor s-ar înapoia la han. Acestea fiind zise, dupăce-i văzu pe băieţ i dând colţ ul străzii, hangiul se duse săbatătot atât de discret la prima uşăde pe coridor. Cu atâta stăruinţ ăciocăni la uşă, căprimul băcan strigăcu voce de stentor: — Cine-i acolo? — Nu ţ ipa aşa, păcatele mele! spuse hangiul. Vino-ncoace la uşăşi ia seama, mergi în vârful picioarelor! Negustorul se supuse: dar cum era un om grijuliu, se mulţ umi să-şi lipeascăurechea de uşă, fărăs-o deschidă, şi întrebă: — Da' cine eşti dumneata? — Hangiul! Nu mărecunoşti dupăglas? — Adevărat! Bată-te săte bată! Da' ce s-a întâmplat? — Ce săse întâmple? Adineauri, la masă, v-aţ i apucat săvorbiţ i despre rege şi v-aţ i cam dat drumul la gură; se vede c-a fost vreo iscoadă care l-a înştiinţ at pe primar, că, uite, m-am pomenit aici cu straja. Noroc cămi-a trăsnit prin cap să-i arăt camera băieţ ilor dumneavoastră, aşa că, deocamdată, i-am dat de lucru: în loc săvinăaici săvăaresteze pe dumneavoastră, s-a dus sus să-i ridice pe băieţ i. — Vai de mine! Ce vorbeşti? — Adevărul adevărat. Hai, întinde-o repede, cât nu e nimeni pe scară... — Şi tovarăşii mei? — Oh! Nu mai e vreme să-i înştiinţ ezi. — Săracii, vai de ei! Şi negustorul începu săse îmbrace în pripă. Între timp, hangiul, ca luminat de o idee neaşteptată, bătu cu degetul în peretele de scânduri ce despărţ ea camera primului negustor de odaia celui de-al doilea. Trezit cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi scorneli, cel de-al doilea deschise binişor uşa; sculat din somn, la rândul său, cel de-al treilea îi dădu de ştire celui de-al patrulea negustor; şi câteşipatru atunci, uşori ca un stol de rândunele, îşi luarăvalea, ridicând braţ ele la cer şi păşind în vârful degetelor. — Bietul ciorăpar! îl căinau negustorii. El o sătragătoate ponoasele; ce-i drept, a trăncănit mai mult decât toţ i. Şi-acum săte ţ ii, nenişorule, fiindcăhangiul n-a mai avut vreme să-l înştiinţ eze ca pe noi! Într-adevăr, jupân Chicot, se înţ elege de la sine, habar n-avea de nimic.

În momentul în care negustorii îşi luau picioarele la spinare, rugându-se Celui de Sus să-l ocrotească, el dormea dus. Hangiul căutăsăse încredinţ eze, lipind urechea de uşă, pe urmă coborî în sala de jos, a cărei uşăferecatăcu grijăse deschise la semnalul convenit, îşi scoase boneta şi intră. Înăuntru se aflau şase oameni înarmaţ i, dintre care unul părea să fie comandantul celorlalţ i. — Ei, cum a fost? întrebăacesta din urmă. — Păi cum săfie, domnule ofiţ er, am făcut tot ce mi-aţ i spus. — N-a mai rămas nimeni în tot hanul? — Nici un suflet de om. — Persoana despre care ţ i-am vorbit n-a fost nici înştiinţ atăşi nici nu s-a trezit cumva din somn? — N-a fost înştiinţ atăşi nici nu s-a trezit. — Domnule hangiu, cred căştii în numele cui am venit aici; cunoşti, nu-i aşa, cauza pe care o slujim, de vreme ce dumneata însuţ i te numeri printre apărătorii ei? — Fireşte căda, domnule ofiţ er; tocmai de aceea, precum vedeţ i, m-am lăsat păgubaş, ca să-mi ţ in legământul, de banii pe care muşteriii mei i-ar fi cheltuit la mine, la han; căci, făcând acest legământ am mărturisit: "Voi jertfi avutul meu pentru apărarea sfintei credinţ e catolice". — Şi viaţ a... ai uitat un cuvânt – rosti ofiţ erul cu semeţ ie. — Doamne Sfinte! se tângui hangiul împreunând mâinile. Nu cumva îmi cereţ i şi viaţ a? Am nevastăşi copii! — S-ar putea săţ i-o cerem, dacănu te supui orbeşte şi nu faci tot ce-ţ i vom porunci. — Fac tot ce vreţ i, săn-aveţ i nici o grijă. — Ei, atunci, du-te şi te culcă, încuie bine uşile şi, orice s-ar întâmpla săauzi sau săvezi, nu cumva săieşi din odaie, chiar de ar fi să ia casa foc ori săse prăbuşeascăpeste dumneata. Fii pe pace deci, tot ce ai de făcut e floare la ureche. — Vai de păcatele mele! Am sărămân pe drumuri – bolborosi hangiul. — Mi s-a poruncit săte despăgubesc – îl linişti ofiţ erul Uite, ţ ine ici treizeci de scuzi. — Adicătelea numai treizeci de scuzi face casa mea! rosti amărât hangiul. — Ei, Doamne sfinte! Nu te mai milogi atâta, căn-o să-ţ i spargem nici măcar un geam... Ptiu! Şi ăştia se cheamăcăsunt ostaşii sfintei Ligi, vai de capul lor! Hangiul plecăpentru a se fereca la el în cameră, ca un membru al parlamentului care ar fi fost înştiinţ at căoraşul urmeazăa fi jefuit. Ofiţ erul ordonăatunci la doi dintre oamenii săi mai bine înarmaţ i săse posteze sub fereastra lui Chicot. Pe urmă, împreunăcu ceilalţ i trei, se urcăsus la etaj unde se afla odaia bietului ciorăpar, cum îl căinau

tovarăşii săi de drum, care ieşiserăde mult din oraş. — Ştiţ i ordinul? întrebăofiţ erul. Dacădeschide, dacăne lasăsă-l percheziţ ionăm şi dacăgăsim asupra lui ceea ce căutăm, nu-i facem nici cel mai mic rău; dar dacălucrurile iau altăîntorsătură, îi scurtăm zilele cu o loviturăbunăde pumnal, aţ i înţ eles? Nici cu pistolul, nici cu archebuza. De altminteri, cred cănici n-o săfie nevoie, noi fiind patru, iar el unul singur. Între timp ajunseserăla uşă. Ofiţ erul ciocăni. — Cine-i acolo? întrebăChicot, trezit brusc din somn. — Dracu săte ia! murmurăofiţ erul. Săfim şmecheri. Prietenii dumitale, băcanii, care au să-ţ i spunăceva important. — Măi, măi! se mirăChicot. Vinul de-aseară, cum se vede, v-a îngroşat rău de tot glasul, iubiţ ilor. Ofiţ erul îşi îndulci vocea, străduindu-se săia un ton cât mai convingător: — Dar deschide odată, scumpul nostru tovarăşde drum şi confrate. — Săfie al dracului! Băcănia domniilor voastre miroase cale de o poştăa fierărie! spuse Chicot. — Aşa! Va săzicănu vrei sădeschizi! strigăofiţ erul, pierzându-şi răbdarea. Pe el, băieţ i, spargeţ i uşa! Chicot alergăla fereastră, trase canaturile în lături şi văzu jos în curte douăspade scoase din teacă. — M-au încolţ it! se încruntăel. — Aha, cumetre! îl luăîn răspăr ofiţ erul, care auzise deschizându-se fereastra. Ţi-e teamăsănu-ţ i frângi gâtul sărind jos, şi pe bunădreptate. Hai, mai bine deschide, deschide odată! — Nici nu măgândesc – răspunse Chicot. Uşa e zdravănăşi, dacă faceţ i cumva tărăboi, are cine să-mi sarăîntr-ajutor. Ofiţ erul izbucni în râs şi dădu ordin soldaţ ilor săsmulgăuşa din ţ âţ âni. Chicot începu săstrige în gura mare, chemându-i pe negustori. — Zevzecule! zise ofiţ erul. Doar nu-ţ i închipui c-a mai rămas cineva care să-ţ i vinăîn ajutor? Culcă-te pe urechea cealaltă, eşti singur cuc, aşa căte-ai dus pe copcă, vere! N-ai încotro, înghite găluşca şi taci!... Daţ i-i drumul, băieţ i! Chicot auzi răbufnind loviturile date cu paturile celor trei muschete ce izbeau în cadenţ ăşi cu toatăputerea uşa, ca trei berbeci. "Aici – cumpăni el în minte – sunt trei muschete şi un ofiţ er; jos numai douăspade: să-ţ i faci vânt de la o înălţ ime de cincisprezece picioare, e o dandana întreagă. Orişicum însă, tot mai bine-i săai de-a face cu spadele decât cu muschetele." Şi agăţ ându-şi săculeţ ul de cingătoare, se urcăfărăsăstea la gânduri pe pervazul ferestrei, ţ inând sabia în mână. Cei doi oameni puşi de strajăîn curte pândeau să-l prindăîn vârful spadelor. Chicot însăîşi făcuse bine socoteala. Nici un om de pe lume, fie el Goliat în persoană, nu stăliniştit să-i cadăîn cap un alt om, fie el un

pigmeu, dacă, prăbuşindu-se, omul acela ar putea să-l strivească, murind o datăcu el. Soldaţ ii schimbarătactica pe loc şi se retraseră, chitind să-l loveascăpe Chicot dupăce va fi căzut jos. Tocmai asta voia şi gasconul. Făcându-şi vânt, sări jos, ca un om încercat, pe vârful picioarelor şi rămase chincit în poziţ ia în care căzuse. În aceeaşi clipăunul dintre ostaşi se repezi să-l împungăcu spada, lovindu-l atât de năprasnic, încât ar fi putut străpunge şi un zid. Chicot nici nu-şi dădu măcar osteneala săpareze, primind lovitura drept în piept; mulţ umităînsăcămăşii de zale a lui Gorenflot, spada potrivnicului său se frânse ca o surcea. — E înzăuat! spuse unul dintre soldaţ i. — Ba bine cănu! răspunse Chicot, care îi şi crăpase capul cu tăişul spadei. Celălalt începu săstrige, mulţ umindu-se doar săpareze loviturile, deoarece Chicot pornise la atac. Din nefericire pentru el, ca spadasin nu era nici măcar de talia lui Jacques Clement. Chicot îl culcăla pământ la cel de-al doilea asalt, alături de camaradul său. Aşa că, dupăce uşa fu spartă, uitându-se afarăpe fereastră, ofiţ erul avu parte să-şi vadădoar santinelele sale zăcând într-o baltăde sânge. Chicot, care apucase săse depărteze vreo cincizeci de paşi de cei doi muribunzi, îşi luase tălpăşiţ a liniştit. — E dracul gol! exclamăofiţ erul. Nici fierul nu poate să-l răpună. — Poate fierul, dar nu şi plumbul – spuse unul dintre soldaţ i, luându-l la ochi cu muscheta. — Nepricopsitule! se răsti la el ofiţ erul, împingând în sus ţ eava armei. Nu trage! Vrei săridici tot oraşul în picioare! Las' cădăm noi de urma lui mâine. — Păi, de! zise cu un aer firoscos un alt ostaş. Ar fi trebuit să rămânăpatru oameni în curte şi numai doi săurce sus. — Eşti un dobitoc! i-o retezăofiţ erul. — Săvedem ce-o săspunădomnul duce căeşti dumneata – bombăni ostaşul, ca să-şi răcoreascăinima. Şi puse din nou muscheta la picior. XXXVII A TREIA ZI DE CĂLĂTORIE Chicot nu s-ar fi încumetat săspele putina atât de tacticos dacă n-ar fi ştiut căse afla la Etampes, adicăîn mijlocul unui oraşaflat sub ocrotirea unui anumit număr de magistraţ i, care ar fi dat urmare cererii sale de îndatăce ar fi solicitat sprijinul justiţ iei şi care n-ar fi pregetat să-l aresteze chiar şi pe domnul de Guise în persoană. Agresorii săi înţ eleserăfoarte bine cât de şubredăera poziţ ia lor. Tocmai de aceea, ofiţ erul, precum am văzut, îi oprise pe ostaşi săse

foloseascăde arme detunătoare, chit că-l lăsa pe Chicot s-o şteargă nestingherit. Şi tot din aceeaşi cauzăse feri să-l urmăreascăpe gascon, care în clipa când ar fi prins de veste căvor săse ţ inădupăel, ar fi tras nişte ţ ipete, de-ar fi trezit toatăsuflarea din oraş. Micşorat cu o treime, pâlcul de ostaşi se mistui, aşadar, în întunericul nopţ ii, părăsind, de teamăsănu se dea cumva de gol, leşurile celor doi soldaţ i, fiecare cu spada lângăel, ca săse creadăcăse spintecaserăunul pe altul. Chicot îi căutămultăvreme prin tot cartierul pe prietenii săi, negustorii, şi pe băieţ ii lor de prăvălie, dar fărănici un folos. Pe urmă, cum era aproape convins căcei cu care avusese de furcă, văzând călovitura pusăla cale dăduse greş, cu nici un preţnu vor mai rămâne o clipăîn oraş, chibzui călucrul cel mai înţ elept ar fi sărămână el, în schimb. Mai mult chiar: dupăce făcuse un ocol şi, din colţ ul unei străzi învecinate, auzise tropotul cailor pierzându-se în depărtare, îşi luăinima în dinţ i şi se întoarse la han. Dădu ochi din nou cu hangiul, care nu reuşise încăsă-şi vinăîn fire şi care-l lăsăsă-şi înşăueze calul în grajd, uitându-se la el cu gura căscatăca şi când ar fi văzut un strigoi. Chicot se folosi de aceastăîngăduitoare uimire pentru a nu plăti socoteala, iar hangiul, la rândul său, se feri, cum era şi de aşteptat, să-i cearăvreun ban. Pe urmăse duse să-şi petreacărestul nopţ ii în cârciuma unui alt han, în mijlocul băutorilor care cinsteau pe la mese şi cărora nici prin gând nu le-ar fi trecut căgăliganul acela ce nu părea să fie de prin partea locului, cu o mutrăzâmbitoare şi prietenoasă, doar cu puţ in mai înainte scăpase ca prin urechile acului de la moarte, omorând în schimb cu mâna lui doi oameni. Zorii zilei îl aflarăpe drum, cu sufletul bântuit de nelinişti ce sporeau din clipăîn clipă. Douăîncercări fuseserădin fericire zădărnicite; cea de-a treia însăputea foarte bine să-i curme zilele. În momentul acela ar fi fost în stare săintre în cârdăşie cu toţ i partizanii ducilor de Guise, chit căar fi trebuit săle toarne tot felul de minciuni gogonate, aşa cum numai el ştia săscornească. La vederea unui pâlc de arbori avea o strângere de inimăpe care nici un cuvânt din lume n-ar putea-o zugrăvi: trecând prin dreptul unui şanţ , simţ ea o furnicăturăîn tot corpul, iar în faţ a unui zid ceva mai înalt era gata săfacănumaidecât calea întoarsă. În răstimpuri îşi punea în gând ca, de îndatăce va fi ajuns la Orléans, sătrimităregelui o ştafetăspre a-i cere o escortăcare să-l însoţ eascădin oraşîn oraş. Cum însăpânăla Orléans nu întâlni ţ ipenie de om pe drum şi nu mai întâmpinănici o primejdie, Chicot socoti căn-are nici un rost săse arate fricos, cătreaba asta ar strica buna părere pe care monarhul o avea despre Chicot şi căo escortăl-ar stingheri peste măsură; de altminteri, apucase sătreacăpe lângăo sutăde şanţ uri, cincizeci de

garduri vii, douăzeci de ziduri şi zece crânguri fărăsăfi întrezărit nici un lucru suspect, fie el cât de neînsemnat, printre crengi sau pe coama zidurilor. Dar, dupăce ieşi din Orléans, Chicot simţ i înteţ indu-i-se spaima; era cam pe la ceasurile patru, adicăpe înserat. Drumul se întindea străjuit de hăţ işuri stufoase ca o pădure şi urca drept ca o scară; călătorul se desluşea tot atât de lămurit pe şoseaua cenuşie, ca şi figura din mijlocul unui panou de tragere la ţ intă, pentru oricine ar fi avut chef săslobozeascăasupra lui un glonţde archebuză. DeodatăChicot auzi în depărtare un zgomot ce aducea cu tropotul unor cai în galop pe pământul înţ elenit. Întorcând capul, zări la poalele dealului, pe care el îl urcase cam pânăla jumătate, un grup de călăreţ i ce înfruntau urcuşul în goana mare. Îi numără: erau şapte în cap. Patru dintre ei aveau muschetele la umăr. Soarele ce asfinţ ea aşternea o dâră scânteietoare şi sângerie pe ţ evile armelor. Gonacii călăreţ ilor erau mult mai iuţ i decât bidiviul lui Chicot. De altfel, Chicot nici nu se gândea măcar săse ia la întrecere cu ei, deoarece ar fi însemnat să-şi împuţ ineze puterile în cazul când ar fi fost atacat. Se mulţ umi deci să-şi mâne calul în zigzag pentru ca archebuzierii sănu-l poatălua la ochi. Folosind aceastătactică, Chicot dovedea o deplinăcunoaştere a archebuzelor, în general, şi a archebuzierilor în particular, căci, în momentul în care călăreţ ii ajunserăla cincizeci de paşi de el, fu salutat cu patru focuri de armă; gloanţ ele trecurăînsăpe deasupra capului său, potrivit direcţ iei în care trăseserăţ intaşii. Precum am văzut, Chicot se aştepta la aceastăsalvădo archebuze, aşa încât îşi croise dinainte un plan. În clipa când auzi gloanţ ele şuierând, lăsăfrâul din mânăşi alunecăjos de pe cal. Avusese însăgrijă săscoatăsabia din teacă, iar în mâna stângăţ inea un pumnal în trei muchii, cu lama tăioasăca un brici şi ascuţ it la vârf ca un ac. Cum spuneam deci, căzu jos de pe cal, îndoind sub el picioarele ca nişte arcuri strâns încordate, gata săse destindăîn orice clipă; în acelaşi timp, mulţ umităpoziţ iei pe care o luase în cădere, capul său era ocrotit de pieptul gonaciului. Un strigăt de bucurie izbucni din piepturile călăreţ ilor, care, văzându-l pe Chicot la pământ, îşi închipuirăcăfusese răpus. — Ce v-am spus eu, zevzecilor?! îi luăla zor, sosind în galop, un om a cărui faţ ăera acoperităde o mască. Aţ i stricat totul, fiindcănu v-aţ i învrednicit săurmaţ i întocmai ordinele mele. Cel puţ in de astădatăi-am venit de hac: viu ori mort, scotociţ i-i hainele şi, dacăface cumva vreo mişcare, miruiţ i-l! — Da, domnule – răspunse smerit unul dintre ostaşi. Şi descălecarăîndatăcu toţ ii, afarăde un singur soldat care luă frâiele din mâinile celorlalţ i şi rămase săpăzeascăbidivii. Chicot, de felul său, nu era ceea ce se cheamăun om evlavios; dat fiind însăîmprejurările în care se afla, se gândi căexista un Dumnezeu,

căîn momentul acela Dumnezeu îl aştepta cu braţ ele deschise, poate, şi că, în mai puţ in de cinci minute, păcătosul va sta în faţ a judecătorului său. Bolborosi atunci o tristăşi fierbinte rugăciune care, de bunăseamă, fu ascultatăîn slăvile cereşti. Doi dintre ostaşi se îndreptarăspre Chicot; amândoi aveau spada în mână. Era limpede căChicot nu-şi dăduse încăobştescul sfârşit, judecând dupăgemetele lui. Cum nu făcea nici o mişcare şi, pe cât se părea, nici nu avea de gând săse apere, cel mai zelos dintre ostaşi săvârşi nesăbuinţ a de a se apropia mai mult decât s-ar fi cuvenit de braţ ul său stâng; cât ai clipi din ochi, pumnalul, împins ca de un arc, i se împlântăatât de adânc în grumaz, încât garda se întipări în carne ca într-un boţde ceară. În acelaşi timp, spada pe care Chicot o ţ inea în dreapta se cufundăpe jumătate în şalele celui de-al doilea călăreţ , care tocmai se pregătea s-o şteargă. — Trăsni-l-ar Dumnezeu! strigăcomandantul. Ne-a tras pe sfoară! Încărcaţ i archebuzele! Netrebnicul e teafăr, sănătos! — Sigur căsunt teafăr, te mai îndoieşti cumva? spuse Chicot, din ochii căruia ţ âşneau fulgere, şi, iute ca gândul, tăbărî asupra comandantului, cu vârful pumnalului îndreptat spre masca lui. Dar pânăsăfacăvreun gest, doi soldaţ i îl şi încolţ iseră: Chicot se răsuci pe călcâie, fandăatâta cât să-i ţ inăîn vârful spadei şi scăpădin strânsoare. — Băieţ i, băieţ i! strigăcomandantul. Archebuzele, ce naiba! — Pânăsăpunăei în bătaie archebuzele – scrâşni Chicot – ţ i-am şi scos măruntaiele afară, tâlharule, şi ţ i-am tăiat băierile măştii, ca săştiu cine eşti. — Ţine-te bine, domnule, ţ ine-te bine, căte apăr eu – auzi Chicot un glas ce părea săvinădin cer. Era glasul unui tânăr chipeş, încălecat pe un murg focos. Tânărul, care avea în fiece mânăcâte un pistol, îi strigălui Chicot: — Apleacă-te, apleacă-te, drăcia dracului! Ci apleacă-te odată, omule! Chicot se supuse. În momentul acela unul din pistoale detunăşi un ostaşse rostogoli la picioarele lui Chicot, scăpând spada din mână. Între timp, caii începuserăsăse smucească; cei trei călăreţ i care mai rămăseserăîn viaţ ăse căzneau în zadar săpunăpiciorul în scară; tânărul trase un al doilea foc de pistol în mijlocul vălmăşagului şi mai culcăîncăun om la pământ. — Doi la doi! spuse Chicot. Inimosul meu izbăvitor, ia-l în primire pe-al dumitale şi lasă-mi-l mie pe-ăsta. Şi se năpusti asupra călăreţ ului mascat, care, tremurând tot, de mânie sau de frică, îi ţ inu totuşi piept, ca un om priceput în meşteşugul armelor.

La rândul său, tânărul îşi înşfăcase potrivnicul de mijloc, îl trântise jos, fărăsăpunămâna pe spadă, şi se apucase să-l lege fedeleşcu centironul său, ca pe o oaie la abator. Vâzându-se în faţ a unui singur adversar, Chicot îşi redobândise sângele rece, simţ indu-se din nou stăpân pe situaţ ie. Îşi atacădeci cu înverşunare vrăjmaşul, care, de felul său, era un ins destul de trupeş, îl sili săse retragăpânăîn dreptul şanţ ului de la marginea drumului şi, executând o fentăcu arma în poziţ ia a doua, îl împunse cu vârful spadei între coaste. Omul se prăbuşi. Chicot se grăbi săpunăpiciorul pe spada învinsului, ca sănu se mai poatăsluji de ea, şi tăie cu pumnalul băierile măştii. — Domnul de Mayenne!... exclamăel. Măi săfie al dracului! Bănuiam eu ceva... Ducele nu-i răspunse; căzuse în nesimţ ire, fie din pricina sângelui pe care-l pierduse, fie pentru căbufnise cu toatăgreutatea de pământ. Chicot îşi scărpinănasul, ca întotdeauna când avea de făcut un lucru de o deosebităînsemnătate; pe urmă, dupăce rămase pe gânduri preţde vreo jumătate de minut, îşi suflecămâneca, apucăpumnalul şi se apropie de duce cu gândul de a-i reteza pur şi simplu capul. În momentul acela însăsimţ i o mânăde fier încleştându-i braţ ul şi auzi un glas dojenindu-l: — Uşurel, domnule! Nu se cade săucizi un duşman doborât la pământ. — Tinere – îi răspunse Chicot – mi-ai scăpat viaţ a, recunosc şi-ţ i mulţ umesc din toatăinima; te-aşruga totuşi săprimeşti unele învăţ ăminte cât se poate de folositoare în vremurile astea de decădere moralăîn care trăim. Când un om a fost de trei ori atacat trei zile de-a rândul, când de trei ori în şir viaţ a lui a atârnat numai de un fir de aţ ă, când omul acela este cald încăde sângele vrăjmaşilor care au tras asupra lui de departe, fărăca el să-i fi provocat câtuşi de puţ in, patru focuri de archebuză, căutând să-l răpunăca pe un lup turbat, atunci, tinere, dă-mi voie să-ţ i spun căvoinicul acesta poate săvârşi fărănici o şovăialăceea ce am de gând săfac. Spunând acestea, Chicot se aplecădin nou peste grumazul duşmanului său pentru a-şi aduce gândul la îndeplinire. Dar şi de astădatătânărul îl opri. — N-ai săfaci una ca asta, domnule, cel puţ in atâta timp cât sunt eu de faţ ă. Nu se poate sărisipeşti cu atâta uşurinţ ăun sânge atât de preţ ios cum e cel ce ţ âşneşte din rana pe care ai pricinuit-o. — Ei, ba nu! rosti Chicot, mirat. Cunoşti va săzicăpe nemernicul ăsta? — Nemernicul ăsta este domnul duce de Mayenne, un prinţce poartăun nume tot atât de strălucit ca multe capete încoronate. — Cu atât mai mult... – zise Chicot cu un glas mohorât. Dar dumneata cine eşti?

— Sunt cel ce ţ i-a scăpat viaţ a, domnule – răspunse tânărul cu răceală. — Şi care acum trei zile, în apropiere de Charenton, dacănu mă-nşel, mi-a înmânat o scrisoare din partea regelui? — Întocmai. — Asta înseamnăcăeşti în slujba regelui, domnule? — Spre cinstea mea – răspunse tânărul, înclinându-se. — Şi fiind în slujba regelui, dumneata eşti în stare să-l cruţ i pe domnul de Mayenne? Ei, drăcia dracului! Dă-mi voie să-ţ i spun, domnule, căun slujitor credincios n-ar face aşa ceva. — Dimpotrivă, cred căeu sunt slujitorul cel credincios al regelui în clipa de faţ ă. — Se prea poate – încuviinţ ăChicot, melancolic – se prea poate. Dar nu-i acum momentul săfacem filozofie. Care-i numele dumitale? — Ernauton de Carmainges, domnule. — Ei bine, domnule Ernauton, ce crezi dumneata căar fi de făcut cu hoitul ăsta ce poartăun nume tot atât de strălucit ca oricare os domnesc de pe faţ a pământului, fiindcăeu te înştiinţ ez căam de gând să-mi iau valea? — O săam eu grijăde domnul de Mayenne, domnule. — Dar cu camaradul de colo care trage cu urechea, cum rămâne? — N-aude nimic, sărmanul: pare-mi-se căl-am strâns prea tare şi şi-a pierdut cunoştinţ a. — Ei, domnule de Carmainges, mi-ai scăpat viaţ a azi, ce-i drept, dar nici nu ştii ce cumplite primejdii măpasc mai târziu din pricina dumitale. — Nu mi-am făcut decât datoria pe ziua de azi, mai încolo o săaibă grijăDumnezeu. — Fie deci cum doreşti. De altfel, cinstit vorbind, mi-ar fi silăsă omor un om lipsit de apărare, chiar dacăomul acesta este cel mai crâncen duşman al meu. Şi acum, rămâi cu bine, domnule! Chicot îi strânse mâna lui Ernauton. "S-ar putea săaibădreptate" – se gândi el, ducându-se să-şi ia calul. Dupăcâţ iva paşi însăse întoarse din drum. — De fapt – spuse el – au rămas şapte gonaci sprinteni: cred căvreo patru dintre ei ar fi partea ce mi se cuvine; ajută-mă, te rog, săaleg... Te pricepi la cai? — Ia-l pe-al meu – răspunse Ernauton. Acesta, cel puţ in, ştiu câte parale face. — O, nu, mulţ umesc, eşti prea mărinimos, opreşte-l pentru dumneata. — De ce? Eu nu sunt chiar atât de grăbit. Chicot nu aşteptăsăfie rugat; încălecăpe calul lui Ernauton şi plecăpe-aci încolo.

XXXVIII ERNAUTON DE CARMAINGES Ernauton rămase destul de încurcat pe câmpul de bătaie, neştiind ce săfacă, singur cum era, cu cei doi adversari care, în scurtăvreme, aveau sădeschidăochii în braţ ele lui. Pânăuna alta, cum nu era nici un pericol ca vreunul dintre ei s-o şteargăşi cum, pe de altăparte, probabil nici jupân Robert Briquet, căci acesta era numele sub care Ernauton, dacăvămai amintiţ i, îl cunoştea pe Chicot, cum pe de altăparte, zic, jupân Robert Briquet probabil nu avea de gând săse întoarcădin drum ca să-i răpună, tânărul plecăîn căutarea cuiva care să-i dea o mânăde ajutor, şi în scurtăvreme avu parte săgăseascăceea ce căuta chiar pe şosea. O căruţ ă, cu care pesemne Chicot se întâlnise pe drum în goana calului, ieşi la ivealăpe muchia dealului, puternic conturatăpe cerul împurpurat de văpăi le asfinţ itului. Căruţ a era trasăde o pereche de boi, mânaţ i de un ţ ăran. Ernauton intrăîn vorbăcu omul care mâna dobitoacele şi care, dând cu ochii de el, cu dragăinimăar fi lăsat de izbelişte şi căruţ ă, şi tot, şi ar fi zbughit-o în bunget, şi-i povesti căpuţ in mai înainte avusese loc o ciocnire între hughenoţ i şi catolici, căpatru dintre ei fuseserăucişi în luptăşi numai doi scăpaserăcu viaţ ă. Ţăranul, destul de speriat de buclucul pe care i l-ar fi putut pricinui o asemenea faptăbună, dar şi mai speriat de înfăţ işarea războinicăa lui Ernauton, se grăbi să-i dea ajutor tânărului săridice de jos şi săaşeze în căruţ ămai întâi pe domnul de Mayenne, apoi şi pe ostaşul care, că-şi pierduse sau nu cunoştinţ a, stătea mai departe cu ochii închişi. Mai rămăseserăcei patru morţ i. — Domnule – întrebăţ ăranul – ăştia patru erau catolici sau hughenoţ i? Ernauton îl văzuse puţ in mai înainte, în clipa când îl încolţ ise spaima, făcându-şi semnul crucii. — Hughenoţ i – răspunse el. — Păi atunci – urmăţ ăranul – dacă-s eretici, nu-i nici un păcat să scotocesc prin hainele lor, nu-i aşa? — Nici unul – îl încredinţ ăErnauton, căruia îi era totuna dacă lucrurile răposaţ ilor aveau săfie moştenite de ţ ăranul cu care avea de-a face sau de primul om ce-ar fi trecut pe-acolo. Căruţ aşul nu aşteptăsă-i spunăde douăori şi se apucăsă buzunăreascămorţ ii. Ostaşii avuseseră, de bunăseamă, o simbrie destul de mărişoară cât trăiseră, căci, dupăce mântui treaba, fruntea ţ ăranului se descreţ i. Drept aceea, datoritămulţ umirii ce-i încălzea deopotrivătrupul ca şi sufletul, îşi îndemnămai vârtos boii la drum, îmboldindu-i de zor, grăbit săajungămai curând la coliba lui.

Domnul de Mayenne nu-şi recăpătăcunoştinţ a decât în staulul acestui catolic desăvârşit, pe un aşternut gros de paie. Pânăatunci, cu toate durerile pricinuite de hurducăturile căruţ ei, nu reuşise să-şi vină în simţ iri; în clipa când îi turnaserăapărece peste rană, făcând să picure câţ iva stropi de sânge purpuriu, ducele deschise ochii şi se uităla oamenii şi la lucrurile din jur cu o mirare lesne de înţ eles. În clipa în care domnul de Mayenne se trezi din leşin, Ernauton îi porunci ţ ăranului săplece. — Cine eşti dumneata, domnule? întrebăMayenne. Ernauton zâmbi. — Nu mărecunoaşteţ i, domnule? spuse el. — Ba da – răspunse ducele, încruntându-se – eşti cel ce a sărit în ajutorul duşmanului meu. — Da – încuviinţ ăErnauton – dar totodatăsunt şi cel ce l-a împiedicat pe duşmanul domniei voastre săvăomoare. — Aşa o fi – spuse Mayenne – de vreme ce mai sunt încăîn viaţ ă, doar dacăn-o fi crezut cumva c-am murit. — Când a plecat ştia prea bine cătrăiţ i, domnule. — Sau poate îşi închipuia cărana pe care mi-a făcut-o o să-mi scurteze zilele? — Nu ştiu, dar în orice caz, dacănu m-aşfi împotrivit, era în stare săvămai facăuna, care, într-adevăr, vi le-ar fi scurtat. — Păi atunci, domnule, de ce l-ai ajutat să-mi secere oamenii, ca dupăaceea să-i ţ ii piept, împiedicându-l sămăomoare? — Nimic mai simplu, domnule, şi mămirăcăun gentilom, fiindcă sunteţ i un gentilom judecând dupăînfăţ işare, nu înţ elege purtarea mea. Întâmplarea a făcut săam acelaşi drum ca şi domnia voastră; la un moment dat am zărit un călător împresurat de câţ iva oameni care săriserăasupra lui şi m-am grăbit săiau apărarea celui năpăstuit; pe urmă, când viteazul în ajutorul căruia sărisem – căci, oricine ar fi el, domnule, omul acesta este cu drept cuvânt un viteaz – pe urmă, când viteazul acesta, zic, rămânând faţ ăîn faţ ăcu domnia voastră, a câştigat biruinţ a în urma loviturii ce v-a doborât, văzând căvrea săse folosească în chip nevrednic de biruinţ a dobândită, luându-văviaţ a, am pus între domnia voastrăşi el spada mea. — Va săzicămăcunoşti? întrebăMayenne, cercetându-l cu o privire pătrunzătoare. — N-am nevoie săvăcunosc, domnule. Ştiu doar atât căsunteţ i un om rănit şi asta mi-e de ajuns. — Fii cinstit, domnule – stărui Mayenne – măcunoşti, nu-i aşa? — Mi se pare ciudat, domnule, cănu vreţ i de loc sămăînţ elegeţ i. În ce măpriveşte, drept săvăspun, nu găsesc căeste mai nobil săucizi un om lipsit de apărare, decât sătaberi asupra unui biet călător silit să înfrunte singur şase oameni. — Recunoşti totuşi căorice lucru trebuie săaibăun motiv? Ernauton se mulţ umi săse încline, fărăsărăspundănimic.

— Sper căai văzut, nu-i aşa – continuăMayenne – căam fost singurul care a încrucişat spada cu omul acela? — Am văzut, într-adevăr. — De altfel, trebuie săştii căomul acela este cel mai crunt duşman al meu. — Cred, fiindcăşi el mi-a spus tot aşa despre domnia voastră. — Şi dacărana o săse vindece şi am săscap totuşi cu viaţ ă? — De aci înainte eu nu mai am nici un amestec, domnule; veţ i face cum veţ i socoti de cuviinţ ă. — Crezi cumva cărana mea e chiar atât de primejdioasă? — Am cercetat-o cu luare-aminte, domnule, şi cred că, deşi e destul de gravă, nu pune nicidecum în primejdie viaţ a domniei voastre. Tăişul sabiei a alunecat de-a lungul coastelor, pe cât se pare, fărăsăpătrundă în piept. Trageţ i aer în piept şi, dacă-i aşa cum gândesc eu, veţ i vedea că n-o săsimţ iţ i nici o durere în plămâni. Mayenne respirăcu greutate, într-adevăr, dar fărăsă-l încerce vreun junghi în piept. — Ai dreptate – mărturisi el. Dar ce s-a întâmplat cu oamenii care măînsoţ eau? — Au murit toţ i, afarăde unul singur. — Au rămas acolo, în mijlocul drumului ? — Da. — I-a scotocit careva? — Ţăranul pe care probabil l-aţ i văzut adineauri când aţ i deschis ochii şi în casa căruia sunteţ i găzduit, a avut grijăde treaba asta. — Şi ce-a găsit asupra lor? — Ceva bani. — Şi nici o hârtie? — Nu, dupăcâte ştiu. — Aşa! suspinăMayenne cu văditămulţ umire. — De altminteri, îl puteţ i întreba pe cel care trăieşte. — Şi cel care trăieşte unde este acum? — În şură, aici, la doi paşi. — Fii bun şi du-măla el sau, mai bine, aduceţ i-l pe el aici şi, dacă eşti om de cuvânt – şi sunt convins de asta – jură-mi căn-o să-i pui nici o întrebare. — Nu sunt deloc curios, domnule, şi dupăîntâmplarea asta ştiu tot ce m-ar putea interesa. Ducele îl privi pe Ernauton cu o umbrăde îngrijorare. — Domnule – spuse tânărul – v-aşfi îndatorat dacăaţ i încredinţ a altcuiva sarcina pe care binevoiţ i sămi-o daţ i. — Am greşit, domnule, recunosc – mărturisi Mayenne. Fii atât de bun, te rog, şi fă-mi serviciul pe care ţ i l-am cerut. Dupăvreo cinci minute, soldatul intrăîn staul. Dând cu ochii de Mayenne, omul scăpăun strigăt; rănitul însămai găsi în el destulă putere spre a duce un deget la buze. Soldatul tăcu mâlc.

— Domnule – i se adresăducele de Mayenne lui Ernauton – te rog sămăcrezi că-ţ i voi purta o veşnicărecunoştinţ ăşi sunt convins căne va fi dat săne întâlnim din nou cândva în împrejurări mai fericite; îmi îngădui săte întreb cu cine am cinstea săvorbesc? — Sunt vicontele Ernauton de Carmainges, domnule. Mayenne se aştepta să-i mai dea unele amănunte, dar de astădată tânărul se arătăla rândul său cumpătat la vorbă. — Văduceaţ i la Beaugency, domnule? continua Mayenne. — Da, domnule. — Atunci înseamnăcăv-am întors din drum şi n-o sămai puteţ i călători în noaptea asta? — Dimpotrivă, domnule, sper săpot pleca îndatămai departe. — Spre Beaugency? Ernauton se uităla Mayenne, ca şi când stăruinţ a acestuia l-ar fi nemulţ umit peste măsură. — Nu, spre Paris – răspunse el. Ducele se arătămirat: — Să-mi fie cu iertăciune, domnule, dar mi se pare ciudat că, ducându-văla Beaugency şi fiind silit săvăîntrerupeţ i drumul datorită unor împrejurări cu totul neaşteptate, renunţ aţ i cu atâta uşurinţ ăla un lucru pentru care aţ i făcut aceastăcălătorie, fărăsăaveţ i un motiv destul de temeinic. — Nimic mai simplu domnule – îl lămuri Ernauton – de vreme ce mă duceam la o întâlnire. Păţ ania noastră, silindu-măsămăopresc aici, m-a făcut săpierd aceastăîntâlnire, aşa cănu-mi rămâne decât sămă întorc îndărăt. Mayenne încercăîn zadar săciteascăpe chipul nepăsător al lui Ernauton alte gânduri decât cele pe care le mărturiseau cuvintele sale. — Dragădomnule – rosti el în cele din urmă– de ce nu mai rămâi câteva zile cu mine? Aştrimite atunci pe soldatul ăsta la Paris, dupăun felcer, fiindcă, îţ i dai seama, nu-i aşa, cănu pot sărămân singur aici cu nişte oameni pe care nu-i cunosc? — Pentru ce sănu rămânămai bine soldatul cu domnia voastră, domnule – replicăErnauton – şi săvătrimit eu felcerul? Mayenne stătu în cumpănă. — Ştii cum se numeşte duşmanul meu? întrebăel. — Nu, domnule. — Cum, dumitale, care l-ai scăpat de la moarte, se poate sănu-ţ i fi spus cum îl cheamă? — Nu l-am întrebat. — Chiar nu l-ai întrebat? — Şi pe dumneavoastrăv-am scăpat de la moarte, domnule. V-am întrebat oare cum vănumiţ i? În schimb însă, şi unul, şi celălalt cunoaşteţ i numele meu. Ce nevoie are binefăcătorul săafle cum se numeşte cel pe care l-a îndatorat? Mai curând acesta trebuie săştie numele celui ce l-a scăpat din impas.

— Cum văd eu, domnule – spuse Mayenne – nu-i chip de aflat nimic de la dumneata, deoarece eşti tot atât de discret pe cât te-ai arătat de viteaz. — Şi mie, domnule, mi se pare cădesluşesc o umbrăde mustrare în cuvintele domniei voastre, şi vărog sămăcredeţ i că-mi pare rău; căci, la drept vorbind, ceea ce văîngrijoreazăar trebui, dimpotrivă, săvă liniştească. Cineva care este nespus de discret faţ ăde o anumităpersoanănu se poate sănu fie mai mult sau mai puţ in discretăşi faţ ăde celelalte. — Ai dreptate! Dă-mi mâna, domnule de Carmainges. Ernauton îi întinse mâna fărăsădea câtuşi de puţ in de bănuit, prin felul în care făcu gestul acesta, c-ar fi ştiut cumva cămâna pe care o strânge este a unui prinţ . — Mi-aţ i reproşat purtarea mea, domnule – continuăMayenne. Din păcate, n-aşputea sămădezvinovăţ esc decât împărtăşindu-văunele secrete mult prea importante: ar fi mai bine, cred, sănu mergem prea departe cu destăinuirile. — Nu înţ eleg, domnule – răspunse Ernauton – de ce vreţ i săvă apăraţ i, când eu nu v-am adus nici o învinuire. Dinspre partea mea, vă rog sămăcredeţ i, sunteţ i liber săfaceţ i aşa cum poftiţ i, săvorbiţ i deschis sau sănu-mi spuneţ i nimic. — Mulţ umesc, domnule, prefer sătac. Aşvrea totuşi săştii căsunt un gentilom dintr-o familie mare şi căaşputea fi în măsurăsă-ţ i fac toate plăcerile, pe care aşvrea săţ i le îndeplinesc. — Săne oprim aici, domnule – îi tăie cuvântul Ernauton – şi vărog săfiţ i încredinţ at căvoi fi tot atât de puţ in curios în privinţ a trecerii de care văbucuraţ i, pe cât am fost şi în privinţ a numelui domniei voastre. Trebuie săvăspun că, mulţ umităstăpânului pe care-l slujesc, n-am nevoie de sprijinul nimănui. — Stăpânul dumitale? întrebăMayenne, neliniştit. Care stăpân, dacă-mi îngădui săte întreb? — Oh! Am încheiat cu destăinuirile, aşa cum aţ i spus mai adineauri chiar domnia voastră, domnule, răspunse Ernauton. — Întocmai. — Şi pe urmămi se pare sărana începe săse obrintească; ar fi bine săvorbiţ i mai puţ in, domnule, vărog sămăcredeţ i. — Ai dreptate. Ah! Aşavea nevoie de felcerul meu. — De vreme ce tot măîntorc la Paris, aşa cum am avut cinstea săvă spun, daţ i-mi adresa lui. Mayenne îi făcu un semn ostaşului, care se apropie de el, şi amândoi începurăsăse sfătuiascăîn şoaptă. Discret ca întotdeauna, Ernauton se dădu deoparte. În sfârşit, dupăcâteva minute de chibzuinţ ă, ducele îl chemăpe Ernauton. — Domnule de Carmainges – spuse el – îmi dai cuvântul dumitale de onoare că, dacăîţ i încredinţ ez o scrisoare pentru cineva, scrisoarea aceasta va ajunge neapărat în mâinile acelei persoane?

— Aveţ i cuvântul meu, domnule. — Şi măbizui pe el; eşti un om prea mărinimos ca sănu am o încredere oarbăîn dumneata. Ernauton se înclină. — Trebuie să-ţ i mărturisesc măcar unul din secretele mele – spuse Mayenne. Aflădeci căfac parte din garda doamnei ducese de Montpensier. — Da?! se mirăErnauton cu toatăcandoarea. Doamna ducesăde Montpensier are o gardă? N-am ştiut. — În aceste vremuri frământate, domnule – continuăMayenne – toatălumea cautăsăse păzeascăpe cât poate, şi familia ducilor de Guise fiind de obârşie regească... — Nu văcer nici un fel de lămuriri, domnule; faceţ i parte din garda doamnei ducese de Montpensier, n-am nevoie săştiu mai mult. — Mai departe: eram în drum spre Amboise, unde fusesem trimis cu o misiune, când mi-a ieşit în cale duşmanul meu. Pe urmăştii ce s-a mai întâmplat. — Da – răspunse scurt Ernauton. — Fiind silit să-mi întrerup călătoria din cauza acestei răni înainte de a fi apucat să-mi îndeplinesc misiunea, măsimt dator să-i dau socotealădoamnei ducese de pricina pentru care am întârziat. — Aşa cum se şi cuvine. — Vei fi deci atât de bun săpredai chiar în mâinile domniei sale scrisoarea pe care voi avea cinstea săi-o scriu. — Numai dacăs-o fi găsind hârtie şi cernealăpe aceste coclauri – răspunse Ernauton, pregătindu-se săplece în căutarea celor trebuincioase. — Nu-i nevoie – îl opri Mayenne. Ostaşul meu trebuie săaibăla dânsul tabletele mele. Într-adevăr, soldatul scoase din buzunar nişte tablete ferecate cu o încuietoare. Mayenne se întoarse cu faţ a la perete pentru a pune în mişcare mecanismul secret: tabletele se deschiseră; dupăaceea scrise cu condeiul câteva rânduri şi închise la loc tabletele, tot pe furiş. Din clipa în care erau zăvorâte, nimeni pe lume, dacănu cunoştea secretul, n-ar mai fi putut săle desfacădecât doar sfărâmându-le. — Domnule – făgădui tânărul gentilom – de azi în trei zile tabletele acestea vor fi înmânate. — Chiar domniei sale? — Chiar doamnei ducese de Montpensier în persoană. Ducele strânse mâinile îndatoritorului său însoţ itor şi, obosit deopotrivăde convorbirea pe care o avusese pânăatunci, ca şi de scrisoarea pe care o scrisese ceva mai înainte, se lăsăsăcadă, cu fruntea îmbrobonatăde sudoare, pe aşternutul răcoros de paie. — Domnule – spuse soldatul, folosind un limbaj care i se păru lui Ernauton prea puţ in potrivit cu îmbrăcămintea lui – e drept căm-aţ i legat fedeleşca pe un viţ el, dar, cu voia sau fărăvoia domniei voastre, de

aci înainte legătura aceasta va fi pentru mine o verigăa prieteniei, lucru pe care îl voi dovedi la locul şi la timpul potrivit. Şi-i întinse o mânăa cărei albeaţ ăîl izbise din capul locului pe tânărul gmtilom. — De ce nu! spuse râzând Carmainges. Cum văd eu, m-am ales cu încădoi prieteni! — Nu râdeţ i, domnule – îl dojeni soldatul – oricâţ i ar fi, niciodatănu sunt prea mulţ i. — Ai dreptate, camarade! răspunse Ernauton. Şi plecă. XXXIX CURTEA ECHIPAJELOR Ernauton porni fărăa mai zăbovi o clipăşi, cum luase calul ducelui în locul fugarului său, pe care-l dăduse lui Robert Briquet, se aşternu la drum ca vântul, aşa căîn cea de-a treia zi, pe la amiază, sosi la Paris. La ceasurile trei dupăprânz intra la corpul de gardăde la palat al celor Patruzeci şi Cinci. De altminteri, nici un eveniment mai deosebit nu anunţ ase întoarcerea lui. Văzându-l, gasconii îl întâmpinarăcu strigăte de mirare. Domnul de Loignac, auzind zarva ce se iscase, intrăînăuntru şi, dând cu ochii de Ernauton, luăo mutrăîncruntatănevoie mare, cea ce nu-l împiedicăpe Ernauton săse ducăîntins la el. Domnul de Loignac îi făcu semn tânărului sătreacăîn biroul din fundul dormitorului, un fel de tribunal unde acest neînduplecat judecător îşi pronunţ a de obicei sentinţ ele. — Aşa înţ elegi dumneata săte porţ i, domnule? îl luăel în primire din capul locului. Se împlinesc, dacănu măînşel, cinci zile şi cinci nopţ i de când ai plecat. Tocmai dumneata, domnule, dumneata pe care-l credeam cel mai cu scaun la cap dintre toţ i, sădai un exemplu atât de prost, nesocotind regulamentul?! — Domnule – răspunse Ernauton, înclinându-se – n-am făcut nimic altceva decât ceea ce mi s-a spus săfac. — Şi ce ţ i s-a spus, mărog, săfaci? — Să-l urmăresc pe domnul de Mayenne, şi l-am urmărit. — Cinei zile şi cinci nopţ i în şir? — Cinci zile şi cinci nopţ i, domnule. — Nu cumva ducele a părăsit oraşul? — Chiar în aceeaşi seară, şi asta mi-a dat de gândit. — Şi pe bunădreptate, domnule. Şi pe urmă? Ernauton îi povesti pe scurt, dar cu însufleţ irea şi râvna unui om inimos, păţ ania întâmplatăpe drum şi urmările pe care aceastăpăţ anie le avusese. Pe măsurăce depăna peripeţ iile prin care trecuse, chipul nespus de expresiv al lui Loignac se lumina, oglindind rând pe rând

emoţ iile pe care povestitorul le trezea în sufletul său. Când însăErnauton pomeni de scrisoarea pe care i-o încredinţ ase domnul de Mayenne, îl întrebăgrăbit: — Scrisoarea asta o ai la dumneata? — Da, domnule. — Ei, drăcie! Asta nu-i chiar un lucru de lepădat – spuse căpitanul. Aşteaptă-măaici, te rog, domnule, sau nu, mai bine vino cu mine. Ernauton îl urmăpe Loignac, lăsându-se călăuzit de el prin palat, şi ajunse în curtea echipajelor de la Luvru. Se făceau pregătiri în vederea unei plimbări pe care monarhul voia s-o facăafarădin oraş: echipajele erau tocmai pe calc săse alcătuiască. Domnul d'Épernon ieşise săasiste la încercarea a doi cai de curând sosiţ i din Anglia, darul reginei Elisabeta pentru Henric: cei doi bidivii, ale căror proporţ ii erau cit se poate de armonios cumpănite, urmau săfie înhămaţ i pentru prima oarăla caleaşca regelui. Ernauton rămase la poartă, iar domnul de Loignac se apropie de domnul d'Épernon şi-i atinse poalele mantiei. — Veşti importante, domnule duce – îl înştiinţ ăel – veşti importante! Ducele se desprinse din grupul în care se afla şi se îndreptăspre scara pe unde trebuia săcoboare monarhul. — Ce este, domnule de Loignac, săauzim. — Domnul de Carmainges a sosit chiar acum dintr-un sat de lângă Orléans: domnul de Mayenne se aflăacolo, foarte grav rănit. Ducele scăpăun strigăt. — Rănit! se minunăel. — Ba mai mult! adăugăLoignac. I-a trimis doamnei de Montpensier o scrisoare, care se găseşte în clipa de faţ ăîn buzunarul domnului de Carmainges. — Ei, nu mai spune! exclamăd'Épernon. Comedia dracului! Cheamă-l numaidecât pe domnul de Carmainges, vreau săstau de vorbă cu el. Loignac se duse şi-l luăde mânăpe Ernauton, care, aşa cum am spus, se ţ inuse deoparte, în semn de respect, tot timpul cât tăinuiseră şefii săi. — Domnule duce – spuse el – iată-l pe călătorul nostru. — Bravo, domnule! Dupăcum am auzit, se pare căai asupra dumitale o scrisoare a domnului duce de Mayenne? — Da, monseniore. — Scrisădintr-un cătun de lângăOrléans? — Da, monseniore. — Şi adresatădoamnei de Montpensier? — Da, monseniore. — Fii atât de bun, te rog, şi dă-mi mie scrisoarea asta. Şi ducele întinse mâna cu dezinvoltura nepăsătoare a omului care ştie căeste destul să-şi mărturiseascăorice dorinţ ă, pentru ca dorinţ a

să-i fie pe loc împlinită. — Vărog sămăiertaţ i, monseniore – răspunse Ernauton – am înţ eles eu bine sau mi-aţ i spus cumva săvăînmânez scrisoarea trimisă de domnul de Mayenne surorii sale? — Fireşte! — Scrisoarea mi-a fost încredinţ atămie; poate cădomnul duce nu ştie lucrul acesta. — Ei, şi, ce-are a face? — Ba are-a face, monseniore, şi încăfoarte mult; mi-am dat cuvântul faţ ăde domnul duce căscrisoarea va ajunge în mâinile ducesei. — Dumneata eşti în slujba regelui ori a domnului de Mayenne? — În slujba regelui, monseniore. — Ei bine, regele doreşte săvadăscrisoarea. — Îmi pare rău, monseniore, dar nu sunteţ i dumneavoastrăregele. — Am impresia cănu-ţ i dai seama probabil cu cine vorbeşti, domnule de Carmainges?! spuse d'Épernon, îngălbenindu-se de mânie. — Dimpotrivă, ştiu foarte bine, monseniore, şi tocmai de aceea sunt nevoit sărefuz. — Refuzi va săzică, ai spus cărefuzi, dacănu măînşel, domnule de Carmainges? — Întocmai. — Domnule de Carmainges, nesocoteşti jurământul dumitale de credinţ ă! — Dupăcâte ştiu, monseniore, pânăîn ziua de azi n-am jurat credinţ ădecât unei singure persoane şi aceastăpersoanăeste maiestatea sa. Dacăregele îmi cere scrisoarea, fireşte căi-o voi da, căci regele este stăpânul meu, dar regele nu se aflăde faţ ă. — Domnule de Carmainges – spuse ducele, care, se vedea bine că începuse să-şi iasădin sărite, în vreme ce Ernauton, dimpotrivă, cu cât se încăpăţ âna mai mult sa-i ţ inăpiept, cu atât părea mai stăpân pe sine – domnule de Carmainges, eşti la fel ca toţ i compatrioţ ii dumitale: de când îţ i merge bine ţ i s-a întunecat vederea; norocul te orbeşte, scumpul meu gentilom. Faptul căţ i-a picat în mânăun secret de stat ţ i-a tulburat minţ ile ca o loviturăde măciucă. — Ceea ce mătulbură, domnule duce, este gândul căsunt pe cale săpierd bunăvoinţ a înălţ imii voastre, şi nicidecum norocul meu, care, îmi dau bine seama – de ce m-aşascunde dupădeget? – se aflăpe muchie de cuţ it de vreme ce n-am înţ eles sămăsupun poruncii domniei voastre. Pentru mine însăe vorba de un lucru important; nu fac decât ceea ce trebuie şi nu voi face nimic altceva, şi nimeni, afarăde maiestatea sa, nu va avea scrisoarea pe care mi-o cereţ i, decât doar persoana căreia îi este adresată. Domnul d'Épernon se făcu foc şi pară. — Loignac – ordonăel – ai să-l trimiţ i chiar acum la carcerăpe domnul de Carmainges. — În felul acesta, cu siguranţ ăcănu voi mai putea înmâna doamnei

de Montpensier – spuse Carmainges, surâzând – scrisoarea pe care o am asupra mea, cel puţ in atâta timp cât voi sta la închisoare, dar când am săscap... — Dacăai sămai scapi vreodată– adăugăd'Épernon. — Am săscap, domnule, fiţ i pe pace, numai dacănu veţ i pune cumva săfiu omorât – spuse Ernauton cu o hotărâre care, pe măsurăce vorbea, era mai aprigăşi mai nestrămutată– da, am săscap, mai lesne se vor clinti zidurile decât voinţ a mea. Şi când am săscap, monseniore.. — Ce-ai săfaci când o săscapi? — Ei bine, am să-i vorbesc regelui şi regele o să-mi spunăce am de făcut. — La carceră! La carceră! zbierăd'Épernon, pierzându-şi cu totul firea. La carcerăşi luaţ i-i scrisoarea! — Nu se atinge nimeni de ea! strigăErnauton, făcând un salt înapoi şi scoţ ând din sân tabletele încredinţ ate de Mayenne. Mai bine le rup în bucăţ i, dacăn-am la îndemânăalt mijloc ca săsalvez scrisoarea; şi sunt convins cădomnul de Mayenne va încuviinţ a fapta mea şi cămaiestatea sa măva ierta. Şi, într-adevăr, stăruind săse împotriveascăîn dorinţ a de a-şi respecta cuvântul dat, tânărul gentilom se pregătea sărupăîn două preţ ioasa ferecătură, când simţ i o mânăapucându-l binişor de braţ . Dacăl-ar fi smucit, înşfăcându-l năprasnic de braţ , fărăîndoialăcă tânărul s-ar fi înverşunat şi mai mult şi ar fi căutat cu orice preţsă distrugăscrisoarea; în faţ a acestui gest delicat însă, se opri scurt şi se uităpeste umăr. — Regele! exclamăel. Într-adevăr, monarhul, care tocmai ieşise din palat, coborâse scara şi, oprindu-se o clipăpe ultima treaptă, auzise sfârşitul acestui schimb de cuvinte şi întinsese braţ ul spre a stăvili braţ ul lui Carmainges. — Ce s-a întâmplat, domnilor? întrebăsuveranul cu un glas căruia ştia să-i dea, atunci când voia, o copleşitoare autoritate. — Ce săse întâmple, sire?! izbucni d'Épernon, fărăa se mai strădui să-şi stăpâneascămânia. S-a întâmplat căomul acesta, care, de altfel, este unul din cei Patruzeci şi Cinci, dar care, din clipa de faţ ă, nu va mai face parte din garda maiestăţ ii voastre, s-a întâmplat, zic, căomul acesta trimis de mine în numele maiestăţ ii voastre să-l supravegheze pe domnul de Mayenne în timpul şederii sale la Paris, l-a urmărit pe duce până dincolo de Orléans şi că, ajungând acolo, a primit din mâinile sale o scrisoare adresatădoamnei de Montpensier. — Ai primit de la domnul de Mayenne o scrisoare pentru doamna de Montpensier? — Da, sire – mărturisi Ernauton – numai cădomnul duce d'Épernon a uitat săvăspunăîn ce împrejurări. — Şi scrisoarea aceasta – întrebăregele – unde se aflăacum? — Tocmai din pricina ei s-a iscat toatădiscuţ ia, sire: domnul de Carmainges nu vrea cu nici un preţsămi-o dea, ba mai mult chiar, ţ ine

morţ işs-o ducăpersoanei căreia îi este adresată, ceea ce, dupăpărerea mea, din partea unui slujitor nu poate fi decât o dovadăde rea credinţ ă. Regele se uităla Carmainges. Tânărul puse un genunchi în pământ. — Sire – spuse el – nu sunt decât un biet gentilom şi un om de onoare, atâta tot. Am salvat viaţ a solului maiestăţ ii voastre, pe care domnul de Mayenne împreunăcu cinci dintre ciracii săi erau cât pe ce să-l omoare, căci, sosind chiar în toiul bătăliei, am făcut ca izbânda să fie de partea lui. — Şi în timpul bătăliei domnul de Mayenne n-a păţ it nimic? întrebă regele. — Ba da, sire, a fost rănit şi chiar destul de grav. — Foarte bine! spuse monarhul. Şi pe urmă? — Pe urmă, sire? — Da. — Solul maiestăţ ii voastre, care, pare-se c-ar avea anumite motive să-l urascăpe domnul de Mayenne... Regele zâmbi. — Solul maiestăţ ii voastre, sire, ar fi vrut săridice viaţ a vrăjmaşului său şi poate căavea tot dreptul s-o facă, dar m-am gândit atunci că, fiind eu de faţ ă, fiind, adică, de faţ ăun om a cărui spadăse aflăîn slujba maiestăţ ii voastre, răzbunarea aceasta ar fi putut fi privităca un asasinat politic şi... Ernauton şovăi. — Spune, îl îndemnămonarhul. — L-am scăpat pe domnul de Mayenne din mâinile soldatului, aşa cum îl scăpasem mai înainte pe solul maiestăţ ii voastre din mâinile domnului de Mayenne. D'Epernon ridicădin umeri, Loignac îşi muşcămustaţ a lui falnică, regele însănici nu clipi măcar. — Mai departe – spuse regele. — Cum domnul de Mayenne nu mai rămăsese decât cu un singur om, ceilalţ i patru fiind ucişi, cum domnul de Mayenne, zic, nu mai rămăsese decât cu un singur om, de care nu se îndura săse despartă, nebănuind căsunt în slujba maiestăţ ii voastre, a avut destulăîncredere în mine ca sămăroage săduc surorii sale o scrisoare din partea sa. Scrisoarea se aflăla mine, uitaţ i-o; o depun în mâinile maiestăţ ii voastre, sire, spre a hotărî soarta ei aşa cum ar hotărî propria mea soartă. Onoarea mea mi-e tot atât de scumpăca şi lumina zilei, sire, dar, de vreme ce am chezăşia voinţ ei regale pentru a fi cu conştiinţ a împăcată, nu mămai gândesc la onoarea mea, ştiind căse aflăîn mâini bune. Stând mai departe îngenuncheat, Ernauton întinse tabletele regelui. Suveranul le respinse blând cu mâna. — Ce spuneai adineauri d'Épernon? Domnul de Carmainges este un om cinstit şi un slujitor credincios. — Eu, sire?! se mirăd'Épernon. Maiestatea voastrăm-a întrebat ce

spuneam? — Da. Parcăam auzit adineauri, în timp ce coboram treptele, pronunţ ându-se cuvântul carceră? Pe naiba! Dimpotrivă, când întâmplarea îţ i scoate în cale un om de felul domnului de Carmainges, mai curând s-ar cuveni săvorbeşti de cununi de lauri şi de recompense, aşa cum se obişnuia în vechime, la romani. O scrisoare, duce, aparţ ine celui ce trebuie s-o ducăla destinaţ ie sau celui căruia îi este destinată. D'Épernon se înclinăbombănind. — Vei duce scrisoarea la destinaţ ie, domnule de Carmainges! — Dar bine, sire, gândiţ i-vă, cine ştie ce-o fi scriind înăuntru – replicăd'Épernon. N-are rost săumblăm cu mănuşi când viaţ a maiestăţ ii voastre e în joc. — Vei duce scrisoarea la destinaţ ie, domnule de Carmainges – repetămonarhul fărăa catadicsi sărăspundăfavoritului său. — Mulţ umesc, sire – zise Carmainges, dând săplece. — Unde o duci? — Doamnei ducese de Montpensier, aşa dupăcum mi se pare căam avut cinstea săspun maiestăţ ii voastre. — Nu m-ai înţ eles. La ce adresă, am vrut săzic. La palatul Guise, la palatul Saint-Denis ori la Bel...? Regele se opri brusc văzând privirea pe care i-o aruncăd'Épernon. — Domnul de Mayenne nu mi-a dat nici un fel de desluşire în privinţ a asta, sire. Măgândesc deci sămăduc cu scrisoarea la palatul Guise şi acolo am săaflu cu siguranţ ăunde o pot găsi pe doamna de Montpensier. — Înseamnăcăabia acum porneşti în căutarea ducesei? — Da, sire. — Şi dupăce vei fi găsit-o? — Îi voi înmâna mesajul. — Prea bine. Şi acum, domnule de Carmainges.. Regele se uitădrept în ochii tânărului gentilom. — Poruncă, sire. — Ai mai jurat ori ai mai făgăduit domnului de Mayenne altceva decât săînmânezi surorii sale aceastăscrisoare? — Nu, sire. — N-ai făgăduit cumva, bunăoară– stărui regele – cănu vei dezvălui nimănui locul unde s-ar putea s-o găseşti pe ducesă? — Nu, sire, n-am făgăduit aşa ceva. — În cazul acesta nu-ţ i cer decât un singur lucru, domnule. — Sire, sunt sclavul maiestăţ ii voastre. — Vei preda scrisoarea doamnei de Montpensier şi, de îndatăce îi vei fi înmânat-o, vei veni dupămine la Vincennes, unde voi fi astă-seară. — Da, sire. — Şi-mi vei spune de-a fir-a-păr unde ai găsit-o pe ducesă. — Sire, maiestatea voastrăse poate bizui pe mine. — Fărăalte explicaţ ii sau destăinuiri, măînţ elegi?

— Sire, îmi dau cuvântul. — Ce imprudenţ ă! interveni ducele d'Épernon. Ah, sire! — Nu cunoşti oamenii, sau, cel puţ in, anumiţ i oameni. Omul acesta ţ ine săfie cinstit faţ ăde domnul de Mayenne şi deci va fi cinstit şi faţ ăde mine. — Faţ ăde maiestatea voastră, sire – protestăErnauton – aşfi mai mult decât cinstit, aşfi credincios! — Şi acum, d'Épernon – spuse monarhul – nu-mi place săştiu că sunt zânzanii între voi, aşa căvei avea bunătatea săierţ i chiar acum acestui slujitor ceea ce dumneata consideri o nesocotire a legământului său de credinţ ăşi ceea ce în ochii mei este mărturia unui suflet cinstit. — Sire – zise Carmainges – domnul duce d'Épernon este un om prea ales pentru a nu-şi fi dat seama, cu toate căn-am vrut sămăsupun ordinelor sale, lucru pentru care îl rog sămăcreadăcă-mi pare rău din toatăinima, cât de mult îl respect şi-l iubesc; numai că, mai presus de orice, am înţ eles săface ceea ce socoteam a fi de datoria mea. — Comedia dracului! exclamăducele, schimbându-şi fizionomia cu uşurinţ a cu care cineva şi-ar fi pus ori şi-ar fi scos o mascăde pe obraz. Spre lauda dumitale, dragul meu Carmainges, văd căai ieşit cu bine din aceastăîncercare. Eşti, într-adevăr, un băiat drăguţ ; nu-i aşa, Loignac? Pânăuna alta însă, l-am băgat în sperieţ i, bietul om! Şi ducele izbucni într-un hohot de râs. Loignac făcu stânga-mprejur spre a nu fi nevoit sărăspundă: oricât era el de gascon, nu se simţ ea capabil sămintăcu atâta neruşinare ca ilustrul său comandant. — Va săzicăai vrut să-l pui la încercare? întrebămonarhul cu oarecare îndoială. Cu atât mai bine, d'Épernon, dacăn-a fost decât o încercare; dar nu te-aşsfătui săfaci asemenea încercări cu oricine: tare mătem cămulţ i vor cădea în capcană. — Cu atât mai bine – se bucurăla rândul său Carmainges – cu atât mai bine, domnule duce, dacăa fost vorba de o încercare; pot fi liniştit deci căn-am pierdut bunăvoinţ a monseniorului. Rostind însăaceste cuvinte, tânărul gentilom părea tot atât de puţ in convins ca şi monarhul. — Şi acum căs-au lămurit toate lucrurile, domnilor – spuse Henric – putem pleca. D'Épernon se înclină. — Vii cu mine, duce? — Adicăvoi însoţ i pe maiestatea voastrăcălare: dacănu măînşel, aşa glăsuieşte porunca? — Da. Şi cine va străjui cealaltăportieră? întrebăHenric. — Un slujitor credincios al maiestăţ ii voastre – răspunse d'Épernon. Domnul de Sainte-Maline. Şi se uităsăvadăce mutrăface Ernauton la auzul acestui nume. Ernauton însănu păru câtuşi pe puţ in tulburat. — Loignac – porunci ducele – cheamă-l pe domnul de Sainte-Maline.

— Domnule de Carmainges – spuse monarhul, înţ elegând ce urmărea ducele d'Épernon – dupăce îţ i vei fi împlinit însărcinarea, la întoarcere, vii direct la Vincennes, nu-i aşa? — Da, sire. Şi, cu toatăînţ elepciunea lui, Ernaulon se simţ i fericit căpoate pleca spre a nu fi de faţ ăla triumful ce avea săridice în slavăinima însetatăde onoruri a lui Sainte-Maline. XL CELE ŞAPTE PĂCATE ALE MAGDALENEI Monarhul îşi aruncase ochii asupra telegarilor şi, văzând cât erau de voinici şi cum băteau din picioare nerăbdători, nu se încumetase să înfrunte singur primejdiile unei călătorii în caleaşcă: drept care, după ce-i dăduse, aşa cum am văzut mai înainte, deplinădreptate lui Ernauton, îi făcuse un semn ducelui, poftindu-l săia loc în trăsură. Loignac şi Sainte-Maline se aşezarăde o parte şi de alta în dreptul portierelor, în timp ce un olăcar alerga înaintea caretei. Ducele şedea singur pe scaunul din faţ ăal impunătorului vehicul, iar regele se instalase cu droaia lui de căţ ei pe canapeaua din fund. Printre cotarlele lui era una pe care o răsfăţ a mai cu osebire: căţ eluşul pe care îl ţ inuse tot timpul în braţ e în balcon, la primărie, şi care pirotea acum, tolănit pe o pernănumai lui hărăzită. În dreapta suveranului se afla o meseioarăale cărei picioare erau înţ epenite în podeaua caroseriei; pe masăstăteau risipite o mulţ ime de desene colorate pe care maiestatea sa le decupa cu o iscusinţ ăpe drept cuvânt uimitoare, în ciuda zguduiturilor trăsurii. Cea mai mare parte erau imagini din Sfânta Scriptură. Totuşi, cum la vremea aceea ideile păgâne se bucurau de o largătoleranţ ă, împletindu-se adeseori cu credinţ ele religioase, mitologia era cu prisosinţ ăreprezentatăîn gravurile cu subiecte cuvioase ce se aflau dinaintea regelui. Deocamdată, Henric, chibzuit ca de obicei, alesese câteva din aceste gravuri şi îşi făcea de lucru decupând scene din viaţ a păcătoasei Magdalena. Subiectul era de la sine destul de pitoresc, şi pictorul, cu imaginaţ ia lui, nu făcuse decât săamplifice tendinţ ele fireşti ale subiectului: ilustraţ iile înfăţ işau o Magdalena tânără, frumoasăşi sărbătorită; nu lipseau din colecţ ie nici băile somptuoase, nici petrecerile cu dansuri, nici multe alte desfătări de tot felul. Artistul avusese ingenioasa idee, pe care o va folosi mai târziu şi Callot atunci când va zugrăvi Ispitirea sfântului Antoniu, artistul, ziceam, avusese ingenioasa idee de a justifica fanteziile năstruşnice ale stiletului său de gravor, punându-le sub pavăza autorităţ ii ecleziastice; astfel,

fiecare din aceste stampe, care, potrivit titlului general, trebuia să oglindeascăcele şapte păcate capitale, purta câte o inscripţ ie menităsă-i explice conţ inutul: Magdalena biruităde păcatul mâniei. Magdalena biruităde păcatul lăcomiei. Magdalena biruităde păcatul mândriei. Magdalena biruităde păcatul desfrâului. Şi aşa mai departe pânăla cel de-al şaptelea şi ultimul păcat capital. Ilustraţ ia pe care monarhul se ostenea s-o decupeze în momentul când ieşirăpe poarta Saint-Antoine o arăta pe Magdalena biruităde păcatul mâniei. Frumoasa păcătoasă, întinsăîntr-o rânăpe nişte perne, cu trupul acoperit numai de minunatele-i plete de aur cu care mai apoi avea să şteargăpicioarele parfumate ale lui Hristos, frumoasa păcătoasă, ziceam, poruncise tocmai săfie azvârlit în bazinul din dreapta, plin cu lam-prete ale căror boturi flămânde se vedeau iţ indu-se deasupra apei ca nişte capete de şerpi, un sclav care fărâmase un vas de preţ , în timp ce în stânga era biciuităo femeie – şi mai despuiatădecât ea, dat fiind că purta părul strâns într-un coc – deoarece femeia, pieptănându-şi stăpâna, smulsese câteva fire din strălucitoarele-i plete, destul de bogate pentru ca Magdalena săpoatătrece cu vederea o greşealăatât de neînsemnată. În fund se vedeau nişte câini bătuţ i pentru călăsaserăsăintre nestingheriţ i în casănişte bieţ i calici care umblau cu cerşitul, şi nişte cocoşi spintecaţ i pentru căîndrăzniserăsătrâmbiţ eze prea tare şi prea de dimineaţ ă. Când sosirăla Croix-Faubin, regele reuşise sădecupeze toate figurile din aceastăimagine şi se pregătea sătreacăla următoarea, intitulată: "Magdalena biruităde păcatul lăcomiei". Desenul cu pricina o arăta pe nurlia păcătoasăîntinsăpe un pat aurit şi acoperit cu purpură, aşa cum obişnuiau săşadăla ospeţ e cei din vechime: cele mai alese cărnuri, peşte şi fructe cunoscute de gastronomii romani, înccpând cu hârciogii gătiţ i cu miere şi roşioarele fierte în vin de Falerno şi sfârşind cu langustele de Stromboli şi cu naramzele de Sicilia, împodobeau masa. Pe podea nişte câini se băteau pe un fazan în timp ce aerul era împânzit de păsări în mii şi mii de culori care şterpeleau de pe blagoslovita masăsmochine, fragi şi cireşe, scăpându-le uneori din cioc asupra unui sodom de şoareci care aşteptau, adulmecând cu botul pe sus, săle pice în gurăaceastămanăcerească. Magdalena ţ inea în mânăo cupăplinăcu o licoare blondăca topazul şi având o formăcurioasă, aidoma celor descrise de Petroniu la ospăţ ul lui Trimalhio. Absorbit cum era de aceastăimportantăîndeletnicire, monarhul abia catadicsi săridice ochii atunci când trecurăprin dreptul mânăstirii

iacobinilor, al cărei clopot bătea din răsputeri de vecernie. De altminteri, toate uşile şi toate ferestrele susnumitei chinovii erau închise, aşa încât ai fi putut crede cănu se afla ţ ipenie de om înăuntru, dacănu s-ar fi auzit răsunând între zidurile mânăstirii dangătul clopotului. Dupăaceastăprivire fugară, monarhul îşi văzu mai departe de treabăcu şi mai multăsârguinţ ă. Dar, dupăo sutăde paşi, cineva care l-ar fi urmărit cu luare-aminte l-ar fi văzut aruncând o privire ceva mai curioasădecât prima asupra unei case arătoase de pe partea stângăa şoselei, casăcare, clădităîn mijlocul unei grădini încântătoare, privea printre lăncile aurite ale grilajului de fier spre drumul mare. Conacul acesta se numea Bel-Esbat. Spre deosebire de mânăstirea iacobinilor, Bel-Esbat avea toate ferestrele deschise, afarăde una singură, acoperităde o jaluzea. În clipa când monarhul trecu prin dreptul conacului, o imperceptibilăînfiorare făcu sătremure jaluzeaua. Regele schimbăo ocheadăşi un surâs cu d'Épernon şi se apucăsăfoarfece un alt păcat capital. De astădatăera înfăţ işat păcatul desfrâului. Artistul îl zugrăvise în culori atât de înfricoşătoare, înfierându-l cu atâta curaj şi atâta îndârjire, încât nu ne putem îngădui sămenţ ionăm decât un singur detaliu, deşi e vorba de un detaliu cu totul secundar. Îngerul păzitor al Magdalenei îşi lua zborul spre ceruri, peste măsurăde înspăimântat, acoperindu-şi ochii cu palmele. Imaginea aceasta, executatăcu foarte multămigală, absorbea până într-atât atenţ ia regelui, încât el îşi continuădrumul fărăsăbage de seamătrufia ce se lăfăia în dreptul portierei din stânga echipajului. Păcat, zău, fiindcăSainte-Maline plutea în slăvile cerului de fericire şi era mândru de nu-şi mai încăpea în piele, călare pe bidiviul lui. El, săfie la doi paşi de monarh, el, cadetul gascon, săaudăcu urechile lui pe maiestatea sa regele preacucernic dojenindu-şi căţ elul: — Fii cuminte, master Love, nu măplictisi! Sau spunându-i domnului duce d'Épernon, comandantul infanteriei regale: — Tare mi-e teamă, duce, cătelegarii ăştia au să-mi frângăgâtul! Când şi când totuşi, ca şi cum ar fi vrut să-şi umileascămândria, Sainte-Maline îşi arunca ochii spre cealaltăportierăpăzităde Loignac, pe care obişnuinţ a onorurilor îl făcea sărămânăcu totul indiferent la aceste onoruri; şi găsind căgentilomul din dreapta lui, cu liniştea desăvârşită ce se zugrăvea pe chipul său şi cu ţ inuta lui milităroasăplinăde modestie, era mai falnic decât putea fi el, cu toate ifosele lui de capitano, Sainte-Maline căuta săse înfrâneze; puţ in mai apoi însăanumite gânduri ce-i încolţ eau în minte zgândăreau din nou sălbatica-i trufie, lăsând-o săse reverse din plin. "Toatălumea măvede, se uităla mine – îşi spunea el – şi se

întreabă: "Cine o fi fericitul gentilom care-l însoţ eşte pe rege?" Dat fiind tărăgăneala cu care mergeau şi care nu îndreptăţ ea câtuşi de puţ in temerile monarhului, fericirea lui Sainte-Maline era sortităsă ţ inăîncămultăvreme, căci telegarii Elisabetei, împovăraţ i de hamuri grele, împodobite cu ţ inte de argint şi cu tot felul de ceaprazuri şi încătuşaţ i în nişte şleauri puternice, de parcăar fi trebuit sătragăarca lui David, nu înaintau prea repede pe drumul spre Vincennes. Dar cum se umflase prea mult în pene, ceva ca o mustrare din ceruri veni să-i domoleascăbucuria, ceva care, mai mult chiar, avu darul să-l întristeze peste măsură! Într-un răstimp îl auzi pe monarh rostind numele lui Ernauton. De vreo douăsau trei ori în câteva minute, regele pomeni numele acesta. Merita, într-adevăr, să-l vezi pe Sainte-Maline aplecându-se în şa pentru a prinde din zbor cheia acestei interesante enigme. Însă, ca toate lucrurile pe drept cuvânt interesante, enigma rămânea nedezlegatădin pricina cine ştie cărui incident sau a unui zgomot ce-i curma firul. Regele scotea câte o exclamaţ ie de necaz pentru că, la un moment dat, tăiase alandala cu foarfecele ilustraţ ia sau îi poruncea sătacă, punând cât mai multădulceaţ ăîn glas, lui master Love, care lătra de zor, cu pretenţ ia neîntemeiată, dar vădită, de a face tot atâta larmăca şi un dog. Fapt este că, de la Paris şi pânăla Vincennes, numele lui Ernauton reveni de cel puţ in zece ori pe buzele regelui şi de încăpatru ori, cel puţ in, pe buzele ducelui, fărăca Sainte-Maline săse poatădumeri cu ce prilej fusese repetat de atâtea ori. În cele din urmăîşi închipui – aşa e omul făcut săcaute întotdeauna săse amăgeascăsingur – căprobabil suveranul ţ inuse să afle pricina pentru care Ernauton nu se mai arătase de loc şi că d'Épernon îi împărtăşise, la rândul său, motivul prezumtiv sau adevărat. În sfârşit, ajunserăla Vincennes. Monarhul mai avea încătrei păcate de forfecat. Aşa că, de îndatăce coborî din caleaşcă, maiestatea sa se grăbi săse închidăîn camera domniei sale, chipurile pentru a se dedica acestei mult prea serioase îndeletniciri. Bătea un vânt îngheţ at ce te pătrundea pânăla os; drept care, Sainte-Maline abia apucase săse aciueze la gura unui cămin impunător, în speranţ a căva reuşi săse încălzeascăşi, încălzindu-se, sătragăun pui de somn, când Loignac îi puse mâna pe umăr. — Eşti de corvoadăazi – îi spuse el, ritos, cu glasul omului care, deprins ani de-a rândul săse supunăfărăa crâcni, ştie la rândul lui să se facăascultat. Ai sădormi altădată. Drepţ i, domnule de Sainte-Maline! — Pot săveghez şi douăsăptămâni încheiate dacă-i nevoie – răspunse gentilomul. — Îmi pare rău căn-am pe nimeni la îndemână– se scuzăLoignac, uitându-se în jur ca şi cum ar fi căutat pe cineva. — Domnule – îi tăie cuvântul Sainte-Maline – n-are rost săvă

adresaţ i altcuiva. Dacătrebuie, sunt în stare sănu dorm o lunăîntreagă. — O, nu suntem chiar atât de pretenţ ioşi, fii pe pace. — Ce trebuie săfac, domnule? — Săîncaleci pe cal şi săte întorci la Paris. — Sunt gata; mi-am legat calul de iesle aşa cum era înşeuat. — Foarte bine. Te duci întins la cazarma celor Patruzeci şi Cinci. — Da, domnule. — Ajungând acolo, scoli toatălumea din somn, dar în aşa fel, încât nimeni altul, afarăde cei trei comandanţ i pe care am săţ i-i numesc îndată, sănu ştie unde trebuie sămeargăşi ce are de făcut. — Voi îndeplini cuvânt cu cuvânt tot ce mi-aţ i spus pânăacum. — Pe urmă: paisprezece din aceşti domni vor rămâne la poarta Saint-Antoine, alţ i cincisprezece se vor opri la jumătatea drumului, iar cu ceilalţ i paisprezece te vei întoarce aici. — S-a făcut, domnule de Loignac. Dar la ce orăva trebui săieşim din oraş? — Dupăce se va fi întunecat. — Călare sau pe jos? — Călare. — Şi cum înarmaţ i? — Cu tot ce aveţ i: pumnal, spadăşi pistoale. — Cu platoşa pe noi? — Da, cu platoşa. — Alte instrucţ iuni mai aveţ i să-mi daţ i, domnule? — Uite, ai aici trei scrisori: una pentru domnul de Chalabre, una pentru domnul de Biran şi una pentru dumneata. Domnul de Chalabre va lua comanda primei grupe, domnul de Biran a celei de-a doua, iar cea de-a treia rămâne pe seama dumitale. — Am înţ eles, domnule. — Aceste scrisori nu vor fi deschise decât la locul cuvenit, în clipa când va suna ceasul şase. Ceea ce înseamnăcădomnul de Chalabre o va deschide pe a sa la poarta Saint-Antoine, domnul de Biran la Croix-Faubin, iar dumneata la poarta donjonului. — Trebuie săvenim repede? — În goana cailor, dar fărăsădaţ i cumva de bănuit şi fărăsăbage nimeni de seamă. Fiecare va ieşi deci prin altăparte din Paris: domnul de Chalabre pe poarta Bourdelle, domnul de Biran pe poarta Temple, iar dumneata, fiindcăai o cale mai lungăde făcut, vei căuta s-o tai de-a dreptul, adicăpe poarta Saint-Antoine. — Am înţ eles, domnule. — Celelalte instrucţ iuni sunt cuprinse în aceste trei scrisori. Du-te acum. Sainte-Maline salutăşi dădu săplece. — O clipănumai – îl opri Loignac. De aici şi pânăla Croix-Faubin poţ i merge cât de repede pofteşti, dar de la Croix-Faubin şi pânăla barierăia-o la pas. Mai sunt încădouăore pânăsăse întunece, aşa căai

timp berechet. — Prea bine, domnule. — Ai înţ eles sau vrei cumva să-ţ i mai repet ordinul încăo dată? — Nu e nevoie, domnule. — Drum bun, domnule de Sainte-Maline! Şi, pocnind din pinteni, Loignac reintrăîn apartamentele regale. "Paisprezece în primul detaşament, cincisprezece în cel de-al doilea şi cincisprezece într-al treilea; înseamnăcănu l-a mai pus pe Ernauton la socoteală, e limpede ca lumina zilei, şi că, prin urmare, nu mai face parte din garda celor Patruzeci şi Cinci." Umflându-se în pene, Sainte-Maline îşi îndeplini misiunea ca un om de vază, dar cât se poate de conştiincios. O jumătate de orădupăplecarea lui de la Vincennes, ţ inându-se întocmai de instrucţ iunile primite din partea lui Loignac, apucase să treacădincolo de bariera oraşului. Un sfert de ceas mai apoi intra în cazarma celor Patruzeci şi Cinci. Cei mai mulţ i dintre domniile lor se desfătau adulmecând, fiecare din odăiţ a lui, aburii bucatelor pentru cinăce fumegau în bucătăriile respective privegheate de gospodinele lor. Astfel, preacinstita Lardille de Chavantrade pregătise o fripturăde berbec cu carote, dreasădin belşug cu fel şi fel de mirozne, dupăobiceiul gascon, o mâncare nespus de gustoasăde care Militor se îngrijea deopotrivă, în măsura puterilor sale, adicămânuind o furculiţ ăde fier cu ajutorul căreia încerca fie carnea, fie legumele, săvadădacăerau destul de bine prăjite. La rândul său, Pertinax de Montcrabeau, ajutat de acel slujitor ciudat pe care se ferea să-l tutuiască, dar care, dinspre partea lui, nu pregeta să-i spunăpe nume, Pertinax de Montcrabeau, zic, îşi întrebuinţ a talentele culinare în folosul unei întregi grupe ce se gospodărea în comun. Popota înfiinţ atăde acest iscusit econom întrunea şase asociaţ i, care îşi aduceau obolul dând câte şase gologani pentru fiecare masă. Domnul de Chalabre, pe cât se părea, nu mânca niciodată; s-ar fi zis căeste o fiinţ ămitologică, o fiinţ ăcare, prin firea ei, era scutităde orice trebuinţ ă. Faptul căera numai piele şi os te făcea totuşi săte îndoieşti de obârşia-i divină. Domnul de Chalabre se uita la camarazii săi cum îşi puneau stomacul la cale dimineaţ a, la prânz şi seara, ca o pisicăfudulăcare, deşi este flămândă, nu vrea săse milogeascămulţ umindu-se să-şi lingă mustăţ ile ca să-şi astâmpere foamea. Se cuvine totuşi săspunem că atunci când îl îmbia cineva – şi asta se întâmpla destul de rar – se grăbea sărefuze, zicând, chipurile, căabia isprăvise de mestecat ultima îmbucăturăşi, îndeobşte, aceste îmbucături erau, nici mai mult nici mai puţ in, fie de potârniche, fie de fazan, fie de prepeliţ ă, de ciocârlii, de pateuri de gotcan sau de cei mai aleşi peşti. Toate stropite din belşug cu vinuri din Spania sau din arhipelagul grecesc, din cele mai vestite

podgorii, bunăoarăMalaga, Cipru sau Siracuza. Precum se vede, cinstita adunare cheltuia dupăbunul ei plac banii maiestăţ ii sale Henric al III-lea. De altfel, îţ i puteai da lesne seama de felul de a fi al fiecăruia dintre ei văzând cum arăta chilia în care locuia. Unii iubeau florile şi creşteau într-o ulcicăaşezatăpe fereastrăcâte un trandafir plăpând sau câte o sipicăofilită; alţ ii aveau, ca şi regele, mania pozelor, fărăa şti săle decupeze însăcu aceeaşi îndemânare; alţ ii, în fine, ca nişte adevărate feţ e bisericeşti, îşi aduseserăîn casăcâte o menajerăsau câte o nepoţ ică. Domnul d'Épernon îi şoptise lui Loignac căcei Patruzeci şi Cinci nu locuiau în incinta palatului şi deci putea săînchidăochii asupra acestor lucruri, iar Loignac închidea ochii. Totuşi, atunci când suna goarna, fiecare din ei devenea într-o clipă un ostaşdeprins săse supunăorbeşte celei mai neînduplecate discipline, sărea pe cal şi era gata săînfrunte orice. Iarna se culcau la orele opt, iar vara la zece, dar numai cincisprezece dintre ei dormeau cu adevărat, alţ i cincisprezece dormeau iepureşte, iar ceilalţ i nu dormeau de loc. Cum nu era decât ora cinci şi jumătate după-amiaza, Sainte-Maline îi găsi pe toţ i în picioare şi în cele mai gastronomice dispoziţ ii de pe faţ a pământului. Cu un singur cuvânt însăfăcu săzboare în aer toate blidele. — Pe cai, domnilor! porunci el. Şi lăsând droaia de martiri în mijlocul harababurii pricinuite de aceastădeplasare neaşteptată, se grăbi sădea desluşiri domnilor de Biran şi de Chalabre în privinţ a ordinului. Încingându-se cu centironul şi încătărămându-şi platoşa, unii dintre ei înfulecarăla repezealăcâteva îmbucături stropite cu o duşcă bunăde vin; alţ ii, care abia apucaserăsăse înfrupte din bucate, se înarmarăsuspinând resemnaţ i. Numai domnul de Chalabre, strângând cu încăo gaurăcureaua de care era atârnatăspada, declarăritos căcinase de mai bine de un ceas. Se făcu apelul. Doar patruzeci şi patru dintre ei, printre care şi Sainte-Maline, erau prezenţ i. — Domnul Ernauton de Carmainges lipseşte – spuse domnul de Chalabre, căruia îi venise rândul săîmplineascăslujba de furier. O bucurie nemăsuratăcotropi inima lui Sainte-Maline, răsfrângând-o pe buzele sale, care schimonosirăun zâmbet, lucru rar pentru un om cu o fire atât de închisăşi înveninat de invidie. Într-adevăr, în ochii lui Sainte-Maline, prin absenţ a aceasta nemotivatăcu prilejul unei expediţ ii atât de însemnate, Ernauton îşi tăia cu desăvârşire craca de sub picioare. În sfârşit, cei Patruzeci şi Cinci sau, mai bine, zis cei Patruzeci şi Patru plecară, fiecare pluton îndreptându-se într-altădirecţ ie, aşa cum li

se pusese în vedere: adicădomnul de Chalabre împreunăcu treisprezece oameni spre poarta Bourdelle. Domnul de Biran cu alţ i paisprezece spre poarta Temple. Iar Sainte-Maline, cu ultimii paisprezece, spre poarta Saint-Antoine. XLI BEL-ESBAT Nu mai e nevoie săspunem, cred, căErnauton, pe care Sainte-Maline îl socotea pierdut fărăscăpare, continua, dimpotrivă, să-şi urmeze liniştit drumul deschis pe neaşteptate de soarta lui norocoasă. În primul moment chibzuise, aşa cum ora şi firesc, căducesa de Montpensier, pe care avea îndatorirea s-o găsească, nu putea săfie decât la palatul Guise, de vreme ce se afla în Paris. Ernauton se îndreptădeci din capul locului spre palatul Guise. Când, dupăce bătu la poarta cea mare a palatului, care se deschise, în fine, cu foarte multăprudenţ ă, solicităcinstea de a fi primit de doamna ducesăde Montpensier, portarul îi râse în nas cu sfruntare. Pe urmă, în faţ a stăruinţ elor lui, i se răspunse căar fi trebuit săştie de la bun început căalteţ a sa locuia la Soissons şi nicidecum la Paris. Ernauton, care se aştepta la o asemenea primire, nu-şi pierdu câtuşi de puţ in cumpătul. — Îmi pare nespus de rău cănu-i aici – se întristăel. Trebuia să-i comunic alteţ ei sale un lucru de cea mai mare importanţ ădin partea domnului duce de Mayenne. — Din partea domnului duce de Mayenne? întrebăportarul. Şi cine, mărog, ţ i-a încredinţ at aceastăînsărcinare? — Chiar domnul duce de Mayenne în persoană. — Cine, ducele? Zici căel ţ i-a încredinţ at-o?! exclamăportarul, ticluindu-şi cu iscusinţ ăo mutrăcât se poate de mirată. Şi unde, mă rog, ţ i-a încredinţ at aceastăînsărcinare? Fiindcănici domnul duce şi nici doamna ducesănu sunt la Paris. — Crezi cănu ştiu? răspunse Ernauton. Dar tot atât de bine s-ar putea sănu fi fost nici eu la Paris; s-ar putea sămăfi întâlnit cu domnul duce într-altăparte decât la Paris, bunăoară, în drum spre Blois. — În drum spre Blois? zise portarul, ciulind urechea. — S-ar putea sămăfi întâlnit pe drum şi să-mi fi încredinţ at un mesaj pentru doamna de Montpensier. O umbrăde nelinişte fluturăpe obrazul interlocutorului său, care, de teamăpoate ca drumeţ ul sănu dea buzna înăuntru, tot timpul ţ inuse poarta abia întredeschisă. — Şi ce-i cu mesajul ăsta? întrebăel. — E la mine. — Asupra dumitale? — Uite aici – spuse Ernauton, bătându-se cu palma peste vestă.

Slujitorul, care părea săfie nespus de credincios stăpânilor săi, îl cercetăpe Ernauton cu o privire iscoditoare. — Şi zici căai mesajul asupra dumitale? întrebăel. — Da, domnule. — Şi căe vorba de ceva important? — De cea mai mare importanţ ă. — Eşti bun sămi-l arăţ i numai puţ in? — Cu plăcere. Şi Ernauton scoase din sân scrisoarea domnului de Mayenne. — Ia te uită! se mirăportarul. Ce curioasăcerneală! — E scrisăcu sânge – răspunse Ernauton, liniştit. Auzind acest lucru, slujitorul se îngălbeni, cu atât mai mai mult cu cât se gândise, desigur, căs-ar fi putut săfie chiar sângele domnului de Mayenne. Pe vremea aceea era o lipsăcumplităde cerneală, în timp ce sângele curgea gârlăpe toate drumurile; în consecinţ ă, adeseori îndrăgostiţ ii scriau iubitelor lor, iar oamenii însuraţ i, celor de acasă, cu lichidul mai răspândit îndeobşte. — Domnule – vorbi slujitorul cu însufleţ ire – nu ştiu dacăvei putea da de urma doamnei ducese de Montpensier în Paris sau în împrejurimile oraşului, dar, în orice caz. du-te chiar acum, dacănu te superi, în cartierul Saint-Antoine, unde se aflăo casăcare se numeşte Bel-Esbat, e casa doamnei ducese: ai s-o recunoşti numaidecât, fiindcăe prima pe stânga dupămânăstirea iacobinilor, cum te duci spre Vincennes; cu siguranţ ăcăai săgăseşti acolo pe vreunul din slujitorii doamnei ducese sau o persoanădestul de apropiatăde domnia sa ca să fie în măsurăsă-ţ i spunăunde ar putea fi acum doamna ducesă. — Prea bine, mulţ umesc! zise Ernauton, înţ elegând căslujitorul nu putea sau nu voia să-i spunămai mult decât atât. — În cartierul Saint-Antoine – stărui slujitorul – toatălumea cunoaşte şi poate să-ţ i arate unde se aflăBel-Esbat, deşi nu prea se ştie, cred, căeste conacul doamnei de Montpensier, deoarece doamna ducesă l-a cumpărat abia de curând, ca săaibăun loc unde săse retragă. Ernauton dădu din cap şi-şi îndreptăpaşii spre cartierul Saint-Antoine. Nu trebui săumble prea mult pentru a găsi, chiar fărăsăîntrebe pe cineva, conacul Bel-Esbat, care se afla în imediata apropiere a mânăstirii iacobinilor. Trase de clopoţ el şi poarta se deschise. — Intră! se auzi îmbiat de un glas. Intrăîn curte şi poarta se închise dupăel. Cel ce-i dăduse drumul înăuntru aştepta, probabil, pe cât se părea, să-l audărostind vreo parolă; dar cum Ernauton se mulţ umea să priveascăîn jur fărăun cuvânt, îl întrebăce dorea. — Aşvrea săvorbesc cu doamna ducesă– spuse tânărul getilom. — Şi pentru ce o căutaţ i pe doamna ducesăla Bel-Esbat? întrebă

valetul. — Pentru căportarul palatului Guise m-a trimis aici – răspunse Ernauton. — Doamna ducesănu este la Bel-Esbat, aşa cum nu este nici la Paris – replicăvaletul. — Atunci – spuse Ernauton – nu-mi rămâne decât săaştept un moment mai prielnic pentru a-mi îndeplini faţ ăde dânsa misiunea pe care mi-a încredinţ at-o domnul duce de Mayenne. — O misiune? Pentru dânsa, pentru doamna ducesă? — Pentru doamna ducesă. — Din partea domnului duce de Mayenne? — Întocmai. Feciorul rămase în cumpănăun moment. — Domnule – spuse el în cele din urmă– eu nu sunt în măsurăsă vădau un răspuns – dar e aici cineva mai mare ca mine cu care trebuie sămăsfătuiesc. Fiţ i bun şi aşteptaţ i o clipă. "Rar mi-a fost dat săvăd asemenea slujitori, săfiu al dracului, toţ i aleşi pe sprânceană. Ce ordine, ce disciplină, câtăstrăşnicie! Tare primejdioşi trebuie săfie oamenii ăştia, dacăsimt nevoia săse păzească aşa. Aşvrea săvăd cine poate intra în palatul ducilor de Guise atât de uşor cum se intrăla Luvru! Zău dacănu-mi vine săcred căadevăratul rege al Franţ ei nu este cel pe care-l slujesc." Şi se uităroatăîmprejur: curtea era pustie, dar toate uşile grajdurilor stăteau larg deschise, ca şi când s-ar fi aşteptat săsoseascăo trupăde ostaşi pentru care totul era pregătit spre a fi încartiruită. Ernauton fu întrerupt în cercetarea sa de valetul care se întorcea însoţ it de un alt valet. — Lăsaţ i calul în seama mea, domnule, şi duceţ i-văcu camaradul meu – îi spuse el. Veţ i sta de vorbăcu cineva care văpoate da mai multe desluşiri decât mine. Ernauton porni în urma valetului, aşteptăpuţ in într-un fel de anticamerăşi, dupăcâteva clipe, slujitorul care se dusese săceară instrucţ iuni, îl pofti în încăperea alăturată, unde o femeie simplu îmbrăcată, dar cu oarecare eleganţ ă, lucra la gherghef. Femeia şedea cu spatele la Ernauton. — Doamnă– o încunoştiinţ ăvaletul – cavalerul care a venit din partea domnului de Mayenne este aici. În momentul în care femeia se întoarse, Ernauton scoase un strigăt de mirare. — Dumneavoastră, doamnă! exclamăel, recunoscând totodatăpe fostul său paj şi pe necunoscuta din litieră, pe care o întâlnea acum pentru a treia oarăsub o nouăînfăţ işare. — Dumneata?! rosti la rândul său doamna, scăpând ghergheful din mână, cu ochii la Ernauton. Apoi, făcând un semn lacheului, îi porunci: Poţ i pleca! — Sunteţ i din suita doamnei ducese de Montpensier, doamnă?

întrebăErnauton, uimit. — Da – mărturisi necunoscuta. Dar dumneavoastră, domnule, cum aţ i ajuns săaduceţ i un mesaj din partea domnului de Mayenne? — Datorităunor împrejurări neaşteptate la care nici cu gândul nu m-aşfi gândit vreodatăşi pe care mi-ar fi greu săvi le împărtăşesc, fiindcăaşavea prea multe de spus – răspunse Ernauton cu cea mai mare prudenţ ă. — Oh, văd căsunteţ i foarte discret, domnule – adăugăea, zâmbind. — Da, atunci când trebuie săfiu, doamnă– încuviinţ ăel. — Totuşi nu văd de ce ar fi nevoie de atâta discreţ ie în cazul de faţ ă – se mirănecunoscuta – căci, dacăîntr-adevăr aţ i adus, cum ziceţ i, un mesaj din partea persoanei pe care aţ i numit-o... Ernauton făcu un gest. — O, nu încape nici o supărare! Dacă, într-adevăr, aţ i adus un mesaj din partea acestei persoane, cred căeste un lucru destul de important, pentru ca, în amintirea legăturilor noastre, deşi trecătoare, să-mi spuneţ i şi mie despre ce anume e vorba. Doamna căutăsăpunăîn ultimele cuvinte toatădrăgălăşenia şăgalnică, alintatăşi seducătoare de care este în stare o femeie frumoasă atunci cînd are o rugăminte de făcut. — Doamnă– răspunse Ernauton – n-aşputea săvăspun ceea ce eu însumi nu ştiu. — Cu atât mai puţ in ceea ce nu vreţ i săspuneţ i, nu-i aşa? — Las la aprecierea dumneavoastră, doamnă– rosti Ernauton, înclinându-se. — Fiind vorba de un lucru ce trebuie comunicat prin viu grai, veţ i face aşa cum credeţ i, domnule. — N-am de comunicat nimic prin viu grai, doamnă! Misiunea mea este săînmânez o scrisoare alteţ ei sale. — Unde-i scrisoarea? întrebănecunoscuta, întinzând mâna. — Scrisoarea? repetăErnauton. — Sunteţ i bun sămi-o daţ i? — Doamnă– răspunse Ernauton – cred căam avut cinstea săvă spun căscrisoarea este destinatădoamnei ducese de Montpensier. — Dar cum ducesa nu este aici – stărui doamna, care începuse să-şi piardărăbdarea – îi ţ in eu locui. Puteţ i deci... — Nu pot. — Nu aveţ i încredere în mine, domnule? — Aşa s-ar cuveni, doamnă– spuse tânărul gentilom, cu o privire a cărei expresie era destul de lămurităpentru a nu îngădui nici un fel de îndoială– dar, cu toatăpurtarea dumneavoastrămisterioasă, trebuie să vămărturisesc cămi-aţ i inspirat cu totul alte sentimente decât cele despre care vorbiţ i. — Adevărat?! se mirădoamna, îmbujorându-se puţ in sub privirea înflăcăratăa lui Ernauton. Tânărul se înclină.

— Luaţ i seama, domnule mesager – rosti ea, râzând – am impresia căîmi faceţ i o declaraţ ie de dragoste. — Bineînţ eles, doamnă– stărui Ernauton. Nu ştiu dacăvoi avea parte săvămai văd vreodatăşi prilejul acesta este, într-adevăr, mult prea fericit ca să-l pierd. — Acum înţ eleg, domnule. — Aţ i înţ eles căvăiubesc, doamnă? De altfel nici nu era prea greu de înţ eles. — Nu înţ eleg cum aţ i ajuns aici. — Măiertaţ i, doamnă– spuse Ernauton – dar de astădatănu mai înţ eleg eu. — Da, îmi dau seama căaţ i vrut sămăvedeţ i şi de aceea v-aţ i folosit de un pretext pentru a putea pătrunde aici. — Eu, doamnă, sămăfolosesc de un pretext?! Vărog săcredeţ i că măjudecaţ i greşit; nu aveam de unde săştiu că-mi va fi dat săvămai întâlnesc vreodatăşi aşteptam ca norocul, care de douăori pânăacum m-a scos în calea domniei voastre, săse îndure iarăşi de mine; dar ca să măfolosesc de un pretext, asta o datăcu capul n-aşface-o! Trebuie să ştiţ i căam o fire sucităşi cănu gândesc îndeobşte la fel ca toatălumea. — Cum aşa?! Un om îndrăgostit, cum ziceţ i căsunteţ i dumneavoastră, mai poate avea şovăieli şi mai stăsă-şi aleagămijloacele când e vorba săvadăpersoana pe care o iubeşte? Într-adevăr, e lăudabil din partea dumneavoastră, domnule – rosti necunoscuta cu o aroganţ ă puţ in zeflemitoare. Ei bine, drept săvăspun, bănuiam căsunteţ i un om dintr-o bucată. — Şi ce v-a făcut, doamnă, săaveţ i asemenea bănuieli, dacănu vi-e cu supărare? întrebăEmauton. — Deunăzi, când m-aţ i întâlnit, eram în litieră, dar, cu toate că m-aţ i recunoscut, nu v-aţ i gândit sămăurmăriţ i. — Luaţ i seama, doamnă– îi atrase atenţ ia Ernauton – înseamnăsă mărturisiţ i căv-aţ i uitat la mine. — Grozavămărturisire, zău! Nu ne-am întâlnit oare în nişte împrejurări care, mie, cel puţ in, îmi îngăduie săscot capul pe fereastra litierei dacăs-ar întâmpla să-mi ieşiţ i în cale? Domnul însăn-a găsit altceva mai bun de făcut decât săse îndepărteze în goana calului, după ce a dat un ţ ipăt ce m-a făcut sătresar în fundul litierei. — Eram obligat săplec, doamnă. — Cine văobliga: conştiinţ a dumneavoastră? — Nu, doamnă, datoria. — Ei, bravo! spuse doamna, râzând. Văd căsunteţ i un îndrăgostit cu capul pe umeri, foarte prudent şi care se teme, mai presus de ori ce, sănu se compromităcumva. — Şi chiar dacăaşfi avut unele temeri în legăturăcu dumneavoastră, doamnă, văprinde mirarea? Spuneţ i-mi, vărog, e firesc oare ca o femeie săumble îmbrăcatăbărbăteşte, săintre cu forţ a în oraş, deşi barierele sunt închise, şi săse ducăpe urmăîn Piaţ a Grève pentru a

privi caznele unui biet nefericit sfârtecat în bucăţ i, făcând tot felul de gesturi mai mult decât bizare? Spuneţ i: am dreptate? Doamna păli uşor, apoi căutăsă-şi ascundăpaloarea, dacăse poate spune aşa, sub un zâmbet. — E firesc, în sfârşit, ca, dupăce şi-a împlinit aceastăciudată plăcere, onorata doamnăs-o rupăla fugăca o hoaţ ă, de teamăsănu fie arestată, cu toate căse aflăîn slujba unei prinţ ese atât de puternice, chiar dacănu e bine văzutăla curte, ca doamna de Montpensier? Necunoscuta zâmbi din nou, de astădatăcu o ironie şi mai vădită. — Îmi pare rău cătrebuie săvăspun, domnule – rosti ea – dar perspicacitatea dumneavoastrălasăde dorit, deşi sunteţ i convins că aveţ i ochiul ager; căci, cu puţ inăchibzuinţ ă, tot ceea ce vi se pare de neînţ eles s-ar fi lămurit pe loc. Nu era firesc, în primul rând, ca doamna ducesăde Montpensier săse intereseze de soarta domnului de Salcède, de ceea ce ar fi putut săspună, de destăinuirile mincinoase sau adevărate pe care ar fi putut săle facăşi care ar fi fost în măsurăsă compromită, dupăcum cred căvădaţ i seama, toatăcasa de Lorena? Şi dacălucrul acesta era firesc, domnule, nu era tot atât de firesc oare ca doamna ducesăsătrimităo persoanăde încredere, apropiată, pe care să se poatăpe deplin bizui, ca săasiste la execuţ ie şi săconstate de visu, cum se spune, la palatul de justiţ ie, pas cu pas, cum se desfăşoară lucrurile, fărăsăscape nici un amănunt? Ei bine, aceastăpersoană, domnule, eram eu, eu, fiinţ a cea mai apropiată, căreia alteţ a sa îi încredinţ eazătoate tainele sale. Şi acum, spuneţ i-mi, vărog, credeţ i cumva căm-aşfi putut duce în Piaţ a Grève îmbrăcatăîn straie femeieşti? Credeţ i cumva, în sfârşit, căputeam săprivesc nepăsătoare, acum când cunoaşteţ i situaţ ia pe care o am în casa ducesei, chinurile osânditului, văzând cădin clipăîn clipăera pe cale săfacădestăinuiri? — Aveţ i perfectădreptate, doamnă– recunoscu Ernauton, înclinându-se – şi vămărturisesc cu mâna pe conştiinţ ăcăadmir inteligenţ a şi felul dumneavoastrăde a judeca lucrurile, aşa cum adineauri admiram frumuseţ ea dumneavoastră. — Mulţ umesc mult, domnule. Şi acum, fiindcăne cunoaştem şi unul, şi celălalt şi totul s-a lămurit pe deplin între noi, daţ i-mi scrisoarea, de vreme ce scrisoarea existăşi nu este un simplu pretext. — Cu neputinţ ă, doamnă. Necunoscuta se sili săse stăpânească. — Cu neputinţ ă?! repetăea. — Da, cu neputinţ ă, deoarece i-am jurat domnului duce de Mayenne sănu încredinţ ez scrisoarea decât doamnei ducese de Montpensier în persoană. — Spuneţ i mai bine – izbucni doamna, începând să-şi piardă răbdarea – spuneţ i mai bine căscrisoarea nici nu există. De ce nu mărturisiţ i că, în ciuda pretinselor dumneavoastrăezitări, scrisoarea n-a fost decât un pretext ca săputeţ i pătrunde aici? De ce nu mărturisiţ i că

n-aţ i vrut decât sămăvedeţ i şi atâta tot? Ei bine, domnule, acum cred căsunteţ i mulţ umit; nu numai căaţ i reuşit săintraţ i în casă, nu numai căaţ i reuşit sămăvedeţ i, dar, pe deasupra, mi-aţ i şi spus cămăadoraţ i. — Ceea ce este tot atât de adevărat, doamnă, ca şi celelalte lucruri pe care vi le-am spus. — Fie cum ziceţ i! Măadoraţ i deci, aţ i vrut neapărat sămăvedeţ i, v-am prilejuit aceastăplăcere în schimbul serviciului pe care mi l-aţ i făcut. Prin urmare, suntem chit, drum bun! — Măsupun, doamnă– răspunse Ernauton – şi, de vreme ce doriţ i săplec, nu-mi rămâne decât săvăîmplinesc dorinţ a. De astădatădoamna se supărăcu tot dinadinsul. — Adevărat? se încruntăea. Dar dacădumneavoastrămă cunoaşteţ i, eu, în schimb, nu ştiu cine sunteţ i. Nu vi se pare căsunteţ i mult mai avantajat decât mine? Ah, nu cumva văînchipuiţ i căe de ajuns săintraţ i, sub un pretext oarecare, în casa unei prinţ ese, fiindcăvăaflaţ i în casa doamnei de Montpensier. domnule şi săspuneţ i: "Mi-a reuşit vicleşugul, acum pot săplec"? Cinstit vorbind, domnule, o asemenea purtare nu poate fi a unui om manierat. — Mi se pare, doamnă, căjudecaţ i cu prea mare asprime – ripostă Ernauton – ceea ce ar putea fi, în cel mai rău caz, şiretlicul unui îndrăgostit dacă, aşa cum am avut cinstea săvăspun, n-ar fi la mijloc un lucru de cea mai mare importanţ ăşi cât se poate de adevărat. Nu voi lua în seamăvorbele grele pe care le-aţ i rostit, doamnă, şi, de vreme ce nu găsesc nici o îndurare în ochii domniei voastre, voi căuta săuit cu desăvârşire toate cuvintele calde şi duioase pe care mi-am îngăduit săvi le spun. Dar nu vreau săplec de aici împovărat de învinuirile jignitoare cu care m-aţ i copleşit. Am într-adevăr asupra mea o scrisoarea din partea domnului de Mayenne, pe care trebuie s-o înmânez doamnei de Montpensier, şi ca săvăconvingeţ i, iată, e scrisăchiar de mâna domniei sale, dupăcum se poate vedea dupăadresă. Ernauton îi întinse doamnei scrisoarea, fărăs-o lase din mână. Necunoscuta îşi aruncăochii asupra ei şi dădu un ţ ipăt: — Sânge! E scrisul lui! Ernauton vârî la loc scrisoarea în buzunar, fărăsăspunănimic, se înclinădin nou, ceremonios ca întotdeauna, şi, palid la faţ ăşi cu moartea în suflet, se îndreptăspre uşă. De astădatătânărul auzi nişte paşi alergând dupăel şi se pomeni prins de mantie, ca Iosif în vechime. — Ce doriţ i, doamnă? întrebăel. — Vărog sămăiertaţ i, domnule – căutăsă-l înduplece doamna – vă rog din suflet! Ce este cu ducele, i s-a întâmplat ceva? — Iertarea mea, doamnă– răspunse Emaulon – nu schimbăcu nimic lucrurile. Cât priveşte scrisoarea, de vreme ce nu v-aţ i îndurat să-mi cereţ i iertare decât ca s-o puteţ i citi şi cum nimeni altcineva afară de doamna de Montpensier n-o va citi... — Dar bine, smintitule – strigămânioasăducesa, înfruntându-l – nu mărecunoşti, sărmane, sau, mai bine zis, nu-ţ i dai seama căeu sunt

stăpâna care porunceşte aici şi-ţ i închipui cumva căprivirile acestea scânteietoare pot fi ale unei slujnice? Eu sunt ducesa de Montpensier! Fă bine şi dă-mi scrisoarea! — Dumneavoastră, ducesa? exclamăErnauton, dându-se înapoi înspăimântat. — Bineînţ eles. Hai, hai, dă-mi-o ! Nu vezi căsânt nerăbdătoare să aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu? În loc săse execute însă, aşa cum îşi închipuia ducesa, tânărul gentilom, care în primul moment se pierduse cu firea, dezmeticindu-se, în sfârşit, îşi încrucişăbraţ ele pe piept. — Cum vreţ i sămăbizui pe cuvintele domniei voastre – răspunse el – când buzele ce le-au rostit m-au minţ it de douăori pânăacum? În ochii a căror privire ducesa o invocase puţ in mai înainte în sprijinul spuselor sale scăpărarădouăfulgere ucigătoare. Ernauton însă întâmpinăfărăsăclipeascăsăgeţ ile lor de foc. — Cum, te mai îndoieşti încă? Mai e nevoie de alte dovezi când ai mărturia mea? exclamăcu trufie femeia, destrămându-şi cu unghiile, mânioasă, manşetele de dantelă. — Da, doamnă– răspunse netulburat Ernauton. Necunoscuta de repezi la un clopoţ el de pe masă, pe care îl lovi cu atâta înverşunare, încât puţ in lipsi sănu-l spargă. Sunetul pătrunzător al clopoţ elului se răspândi în toate încăperile şi, înainte chiar de a fi apucat săse stingă, un valet se şi ivi în uşă. — Ce doreşte doamna? întrebăvaletul. Necunoscuta bătu din picior furioasă. — Mayneville – porunci ea – săvinăMayneville! Nu-i aici? — Ba da, doamnă. — Ce mai aştepţ i? Săvinăodată! Slujitorul o zbughi pe uşăşi, dupăcâteva clipe, Mayneville intră grăbit în cameră. — Poruncă, doamnă! rosti Mayneville. — Doamnă?! De când se obişnuieşte oare sămi se spunăaici în casădoamnă, domnule de Mayneville? îl luăla rost ducesa, exasperată. — Poruncă, alteţ a voastră! repetă, îndoit din şale, Mayneville, căruia nu-i venea să-şi creadăurechilor. — Foarte bine! spuse Ernauton. Căci am de-a face cu un gentilom şi, dacăa încercat cumva sămăînşele, cerul mi-e martor, voi şti cel puţ in cui săcer socoteală. — Acum te-ai convins, în sfârşit? întrebăducesa. — Da, doamnă, m-am convins şi, ca dovadă, poftiţ i scrisoarea! Şi, făcând o plecăciune, tânărul încredinţ ădoamnei de Montpensier scrisoarea ce prilejuise o atât de îndelungatădiscuţ ie. XLII SCRISOAREA DOMNULUI DE MAYENNE

Ducesa îi smulse scrisoarea din mână, o deschise şi o citi cu nesaţ , fărăa căuta măcar săascundăimpresiile ce se perindau pe chipul ei, ca norii pe fundalul unui cer învolburat de furtună. Dupăce o citi pânăla capăt, îi întinse lui Mayneville, care părea tot atât de neliniştit ca şi dânsa, misiva adusăde Emauton şi care era ticluităîn chipul următor: "Surioarş, am vrut sşîndeplinesc cu mâna mea un lucru pe care s-ar fi cuvenit sş-l facşmai curând un cşpitan sau un maestru de scrimşşi am fost pedepsit. Am primit o loviturşstraşnicşde spadşdin partea secşturii pe care o ştii şi cu care am mai de mult o rşfuialş. Cea mai mare nenorocire este însş c-a rşpus cinci dintre oamenii mei, printre care Boularon şi Desnoises, adicşdoi dintre cei mai de ispravş; pe urmşa dat bir cu fugişii. Trebuie sşspun cşa fost foarte mult ajutat sşcâştige aceastşbiruinşş de cştre aducştorul scrisorii de faşş, un tânşr încântştor, dupşcum vei putea sş-şi dai singurşseama: şi-l recomand, este discreşia întruchipatş. Meritul sşu, pe care cred cş-l vei preşui cum se cuvine, scumpa mea surioarş, este de a-l fi împiedicat pe învingştorul meu sş-mi reteze capul, lucru pe care sus-numitul învingştor l-ar fi înfşptuit cu draga inimş, dat fiind cşmi-a smuls masca de pe obraz în timp ce zşceam fşrşcunoştinşşşi şi-a dat seama cu cine are de-a face. şi-aşfi îndatorat, surioarş, dacşai cşuta sşafli care este numele acestui cavaler atât de discret şi cu ce se îndeletniceşte; deşi mi-e simpatic, trebuie sşrecunosc totuşi cş-mi dşde bşnuit. Am încercat sş-i fiu cumva de folos, dar la toate îmbierile mele s-a mulşumit sş-mi rşspundşcşstşpânul pe care-l slujeşte are grijşsşnu ducşlipsşde nimic. N-aşputea sş-şi spun mai mult decât atât despre el, deoarece şi-am împşrtşşit tot ce ştiu; chipurile, zice cşnu mşcunoaşte. Vezi dacş-i adevşrat. Mi-e foarte rşu, dar nu cred cşviaşa mea poate fi în primejdie. Trimite-mi cât mai repede felcerul meu; zac pe un aşternut de paie ca un cal. Aducştorul îşi va spune unde anume. Fratele dumitale care te iubeşte, MAYENNE Isprăvind de citit, scrisoarea, ducesa şi Mayneville se uitarăunul la altul, la fel de miraţ i. Ducesa se grăbi sărupătăcerea, pe care Ernauton ar fi putut pânăla urmăs-o înţ eleagăgreşit. — Vreţ i săne spuneţ i, domnule – întrebăducesa – cui datorăm binele nepreţ uit pe care aţ i avut bunătatea săni-l faceţ i? — Unui om care, ori de câte ori are prilejul, doamnă, cautăsăvină

în ajutorul celui mai slab împotriva celui mai tare. — Sunteţ i bun să-mi daţ i câteva desluşiri, domnule? stărui doamna de Montpensier. Ernauton povesti tot ce ştia şi arătăunde se afla adăpostul ducelui. Doamna de Montpensier şi Mayneville îl ascultarăcu un interes cât se poate de firesc. Pe urmă, când sfârşi tot ce avea de spus, ducesa îl întrebă: — Aşputea nădăjdui, domnule, căveţ i împlini mai departe lucrul pe care l-aţ i început atât de frumos şi căveţ i rămâne credincios casei noastre? Cuvintele acestea, rostite cu dulceaţ a pe care ducesa se pricepea atât de bine s-o punăîn glas, aveau un înţ eles cât se poate de măgulitor, dupămărturisirea pe care Ernauton o făcuse doamnei de onoare a ducesei; lăsând însăamorul-propriu deoparte, tânărul gentilom îşi dădu seama căerau pornite dintr-o simplăcuriozitate. De altfel, ştia prea bine că, destăinuindu-şi numele şi rosturile sale, ar fi însemnat sădeschidă ochii ducesei asupra urmărilor pe care le-ar fi putut avea această întâmplare; de asemenea bănuia că, atunci când îi pusese condiţ ia de a-i dezvălui unde se afla reşedinţ a ducesei, regele avusese în vedere cu totul altceva decât săculeagăo simplăinformaţ ie. Douănăzuinţ e deosebite se înfruntau, aşadar, în sufletul său: ca îndrăgostit, ar fi putut jertfi una din ele; ca om de onoare, nu se îndura sărenunţ e la cealaltă. Ispita era cu atât mai puternică, cu cât, descoperindu-i situaţ ia pe care o avea în preajma regelui, s-ar fi ridicat paste măsurăde mult în ochii ducesei, şi pentru un tânăr abia sosit din fundul Gasooniei nu era chiar o bagatelăfaptul de a câştiga oarecare prestigiu în faţ a unei ducese de Montpensier. Sainte-Maline n-ar fi stat nici o clipăîn cumpănă. Toate aceste gânduri ce se învolburau în mintea lui Carmainges nu reuşirădecât să-i sporeascămândria, adicăsă-l facăşi mai dârz ca înainte. Era lucru mare săştie căînseamnăceva în momentul acela, un lucru cu atât mai măgulitor pentru ei, cu cât pânăatunci fusese, de bunăseamă, privit ca un om de nimic. Ducesa aştepta deci un răspuns la întrebarea pe care i-o pusese: "N-aţ i vrea cumva sărămâneţ i credincios casei noastre?" — Doamnă– îi mărturisi Ernauton – am avut mai înainte cinstea să-i spun domnului de Mayenne căstăpânul meu este atât de bun şi se poartăîn aşa fel cu mine, încât îmi scuteşte osteneala de a căuta un altul mai bun decât dânsul. — Dupăcum îmi aratăfratele meu în scrisoare, domnule, s-ar părea cănu l-aţ i recunoscut. Cum se face atunci că, deşi acolo nu l-aţ i recunoscut, v-aţ i folosit de numele său pentru a pătrunde pânăla mine? — Mi s-a părut cădomnul de Mayenne dorea sărămână necunoscut, doamnă, aşa căm-am socotit dator sănu arăt căştiu cine este şi, pe bunădreptate, deoarece n-ar fi fost înţ elept ca ţ ăranii care

l-au adăpostit acolo săafle ce nume strălucit poartărănitul pe care-l găzduiesc. Aici însănu mai exista acest neajuns; dimpotrivă, numele demnului de Mayenne era în măsurăsă-mi deschidăuşile ca săajung pânăla dumneavoastră, aşa căn-am mai pregetat să-l folosesc. Şi într-un caz, şi în celălalt, cred căm-am purtat ca un om binecrescut. Mayneville îi aruncăo privire ducesei ca şi cum ar fi vrut să-i spună: ,,E un băiat dezgheţ at, doamnă". Ducesa îi ghici gândul. — Nimeni n-ar fi ştiut sărăspundăcu atâta iscusinţ ăla o întrebare neplăcută– zise ea, privindu-l surâzătoare pe Ernauton – şi trebuie să recunosc căsunteţ i un om deosebit de inteligent. — Nu văd nici un fel de inteligenţ ăîn cuvintele pe care am avut cinstea săvi le spun, doamnă– răspunse Ernauton. — În sfârşit, domnule – replicăducesa, puţ in impacientată– tot ce am putut înţ elege mai lămurit deocamdatăeste cănu vreţ i săspuneţ i nimic. Poate cănu vădaţ i seama îndeajuns ce grea povarăeste recunoştinţ a pentru cineva care poartăun nume ca al meu: nu vă gândiţ i căsunt o femeie, căde douăori pânăacum mi-aţ i fost de folos şi că, dacăaşvrea cu tot dinadinsul săaflu numele dumneavoastrăsau, mai curând, cine sunteţ i... — Prea bine, doamnă, sunt convins căveţ i putea afla cu uşurinţ ă toate astea, dar veţ i afla de la altcineva şi nu de la mine; aşa ştiu cel puţ in căeu nu v-am spus nimic. "Totdeauna are dreptate!" constatăducesa, învăluindu-l pe Ernauton cu o privire care, dacătânărul gentilom s-ar fi priceput să desluşeascătot ceea ce oglindea, ar fi trebuit să-i facămai multăplăcere decât orice altăprivire întâlnităpânăatunci. De aceea se declarămulţ umit cu atât şi, întocmai ca un om cu gusturi fine, care se ridicăde la masăîn momentul când s-a convins c-a băut vinul cel mai de soi din câte s-au servit la ospăţ , Ernauton se înclinăşi ceru voie ducesei săse retragă, bucuros de aceastămărturie de bunăvoinţ ă. — Va săzică, domnule, asta-i tot ce aveţ i să-mi spuneţ i? îl întrebă ducesa. — Mi-am îndeplinit misiunea – rosti tânărul. Nu-mi mai rămâne decât săaştern umilele mele omagii la picioarele alteţ ei voastre. Ducesa îl petrecu doar cu privirea, fărăsă-i răspundăla salut, apoi, când uşa se închise dupăel, porunci bătând din picior: — Mayneville, pune pe cineva să-l urmăreascăpe băiatul ăsta! — Cu neputinţ ă, doamnă– răspunse Mayneville – toţ i oamenii noştri sunt gata săpornească; eu însumi aştept nerăbdător clipa cea mare; nu este o zi nimerităsăfacem altceva decât ceea ce am pus la cale. — Ai dreptate, Mayneville, într-adevăr, mi-am pierdut minţ ile; dar mai târziu... — O, mai târziu, se schimbăsocoteala; va fi aşa cum doriţ i, doamnă.

— Da, fiindcăşi mie ca şi fratelui meu mi se pare suspect. — Suspect sau nu – răspunse Mayneville – e un băiat de treabăşi oamenii de treabănu se găsesc chiar pe toate drumurile. Trebuie să recunoaştem totuşi căam avut noroc; gândiţ i-vănumai cât bine ne-a făcut, şi cine? Un străin, un necunoscut picat din cer! — N-are a face, n-are a face, Mayneville; dacăsuntem siliţ i să-l lăsăm în pace deocamdată, cel puţ in mai târziu ai grijăşi nu-l scăpa din ochi. — O, doamnă, mai târziu sper cănu va mai fi nevoie săurmărim pe nimeni – spuse Mayneville. — Hotărât lucru, astă-searănu mai îmi dau seama ce vorbesc. Ai dreptate, Mayneville, mi-am pierdut capul. — Un general ca domnia voastră, doamnă, are tot dreptul săfie frământat în preajma unei bătălii hotărâtoare. Valois se înapoiazăde la Vincennes pe înnoptat. — Într-adevăr, s-a întunecat afară, Mayneville, şi Valois se înapoiazăde la Vincennes pe înnoptat. — O, avem timp berechet; nu este încăora opt, doamnă, şi, de altminteri, n-au sosit nici oamenii noştri. — Cunosc cu toţ ii ordinul, nu-i aşa? — Toţ i pânăla unul. — Sunt oameni de încredere? — Încercaţ i, doamnă. — Şi cum vin încoace? — Răzleţ i, ca şi când s-ar plimba. — Cam câţ i crezi căvor fi? — Cincizeci în cap; mai mulţ i decât avem nevoie; gândiţ i-văcă, afară de aceşti cincizeci de oameni, mai avem încădouăsute de călugări, care, la drept vorbind, fac cel puţ in cât tot atâţ ia soldaţ i, dacănu şi mai bine. — De îndatăce oamenii noştri vor fi sosit, pune-i pe călugării dumitale săstrăjuiascăşoseaua. — Le-am şi trimis vorbă, doamnă! Monahii vor sta îngrămădiţ i de-a curmezişul drumului, ai noştri vor mâna trăsura spre ei, porţ ile mănăstirii vor fi larg deschise şi se vor închide numai dupăce caleaşca va fi intrat în curte. — Sămergem atunci la masă, Mayneville, ca săne mai treacă timpul. Sunt atât de nerăbdătoare, încât îmi vine săîmping acul pendulei. — O săvinăşi ceasul aşteptat, fiţ i fărăgrijă. — Dar oamenii noştri, ce-i cu oamenii noştri? — Vor sosi la timp: de-abia a bătut de opt, n-am pierdut nici un moment. — Mayneville, Mayneville! Fratele meu, sărmanul, îmi cere să-i trimit felcerul; cel mai iscusit felcer, cel mai bun balsam pentru rana lui Mayenne ar fi o şuviţ ădin părul lui Valois, dupăce-i voi fi tuns scâfârlia, şi cel ce va pleca să-i ducăploconul acesta poate fi convins căva fi primit

cu braţ ele deschise. — Peste douăceasuri, doamnă, omul acesta va pleca să-l caute pe scumpul nostru duce în tainiţ a sa; şi dupăce alteţ a sa a ieşit pe furişdin Paris deunăzi ca un fugar, acum o săse înapoieze ca un învingător. — Încăceva, Mayneville – spuse ducesa, oprindu-se în uşă. — Ce anume, doamnă? — Prietenii noştri au fost înştiinţ aţ i? — Care prieteni? — Partizanii noştri din Ligă. — FereascăSfântul, doamnă! Săîncredinţ ezi o tainăunui burghez, e ca şi când ai trage clopotul mare de la Notre-Dame. Gândiţ i-văcă, după ce lovitura va fi reuşit, înainte ca săprindăde veste cineva, avem la îndemânăcincizeci de ştafete pe care le putem trimite care încotro: în momentul acela, ostaticul va fi zăvorât în mânăstire şi vom fi în măsură săţ inem piept unei întregi oştiri. La nevoie, cum n-o sămai avem a ne teme de nimic, putem da sfoarăîn ţ arăde pe acoperişul mânăstirii: "Preacinstitul Valois este în mâinile noastre!" — Văd eu căeşti un om destoinic şi chibzuit, Mayneville! Pe bună dreptate Bearnezul te-a poreclit Mèneligue12. Şi eu măgândeam să procedez cam tot aşa cum ai spus dumneata, numai cănu mi se lămuriserăîncăîndeajuns lucrurile. Îţ i dai seama ce răspundere apasă pe umerii mei, Mayneville, şi căniciodată, de când e lumea lume, o femeie nu s-a încumetat săpunăla cale şi săducăla bun sfârşit o loviturăca asta pe care am visat-o eu? — Cum sănu-mi dau seama, doamnă! De aceea stau cu inima pierită, deşi sunt sfetnicul dumneavoastră. — Aşadar, sărecapitulăm – rosti ducesa, poruncitoare. Călugării înarmaţ i sub anteriile lor? — Sunt. — Ostaşii înşiraţ i de-a lungul drumului? — Trebuie săfie la ora asta. — Burghezii înştiinţ aţ i dupălovitură? — N-avem nevoie decât de trei ştafete: în zece minute Lachapelle-Marteau. Brigard şi Bussy-Leclerc vor afla ce s-a întâmplat şi, la rândul lor, le vor da de ştire celorlalţ i. — Pune în primul rând să-i omoare pe cei doi nătărăi care păzeau portierele când a trecut pe aici caleaşca: în felul acesta vom putea înfăţ işa lucrurile cum vom socoti noi căne-ar prinde mai bine săarătăm căs-au petrecut. — Bieţ ii băieţ i! De ce să-i ucidem! protestăMayneville. Credeţ i, într-adevăr, cătrebuie neapărat să-i ucidem, doamnă? — Cine, Loignac? Atâta pagubă! — Este un ostaşviteaz. — Un neisprăvit care s-a ajuns, ca şi găliganul celălalt care călărea 12

Joc de cuvinte: Mèneligue – sufletul Ligii

în stânga trăsurii, acela oacheşla faţ ăşi cu ochii ca nişte cărbuni aprinşi. — De acela nu mi-e chiar aşa milă, fiindcănici nu-l cunosc; de altfel, împărtăşesc părerea dumneavoastră, doamnă: are o mutrădestul de urâcioasă. — Îl laşi va săzicăpe mâna mea – spuse ducesa, râzând. — Cu dragăinimă, doamnă. — Într-adevăr, am şi pentru ce să-ţ i mulţ umesc. — Ei, Doamne, vărog sămăcredeţ i cănu vreau câtuşi de puţ in să văcontrazic; tot ce văspun e numai spre binele domniei voastre, având în vedere numele pe care-l purtaţ i şi cinstea partidului pe care-l reprezentăm. — Bine, bine, Mayneville, toatălumea ştie căeşti un om virtuos şi, dacăe nevoie, îţ i putem da şi o adeverinţ ă. Dumneata n-o săai nici un amestec în toatăpovestea asta: amândoi au apărat, pasămite, casa de Valois şi au apărat-o cu preţ ul vieţ ii lor. Singurul de care îţ i cer săai grijăeste tânărul acesta. — Care tânăr? — Cel care a ieşit de aici adineauri. Vezi dacăa plecat într-adevăr şi dacănu este cumva vreo iscoadătrimisăde duşmanii noştri. — Doamnă– rosti Mayneville – porunca dumneavoastrăva fi împlinită. Se duse apoi la fereastra balconului, o întredeschise şi scoase afară capul încercând săvadăceva. — O, ce noapte întunecoasă! exclamăel. — Sfântă, binecuvântatănoapte! spuse ducesa. Cu atât mai binecuvântată, cu cât este mai întunecoasă. Curaj, deci, căpitane! — Da, numai căn-o săputem vedea nimic, doamnă, şi dumneavoastrătrebuie săvedeţ i neapărat ce se întâmplă. — Dumnezeu, a cărui lege o apărăm, privegheazăpentru noi, Mayneville. Mayneville, care, cel puţ in aşa se părea, nu punea chiar atâta temei ca doamna de Montpensier pe amestecul Celui de Sus în tărăşeniile de felul acesta, Mayneville, zic, se aşezădin nou la fereastrăşi nu se mai clinti de acolo, străduindu-se pe cât putea săsfredeleascăbezna nopţ ii cu privirea. — Se vede trecând cineva? întrebăducesa, stingând din prudenţ ă luminile. — Nu, dar se aude un tropot de cai. — Bravo, bravo, ei sunt, Mayneville! Totul merge strună. Şi ducesa se uitădacămai avea la cingătoare faimoasa pereche de foarfeci sortităsăjoace un rol atât de important în istorie. XLIII CUM A AJUNS DOM MODESTE GORENFLOT SĂ-L

BINECUVÎNTEZE PE REGE CU PRILEJUL TRECERII SALE PRIN FAŢA MÂNĂSTIRII IACOBINILOR Ernauton părăsi conacul cu inima copleşităde toate cele întâmplate, dar în acelaşi timp cu conştiinţ a împăcată; avusese nemaipomenita fericire de a-şi mărturisi dragostea unei principese şi de a reuşi apoi, în urma discuţ iei foarte serioase ce avusese loc dupăaceea, săfacăîn aşa fel ca mărturisirea lui săfie uitată, dar numai atât cât trebuia pentru ca sănu-i pricinuiascănici un neajuns în momentul de faţ ăşi sădea roade mai târziu. Mai mult încă, avusese norocul sănu-l trădeze nici pe monarh, nici pe domnul de Mayenne şi sănu se trădeze nici pe sine. Prin urmare, putea fi mulţ umit, deşi mai avea încăatâtea dorinţ e pe care ar fi vrut săşi le împlinească, şi printre aceste dorinţ e, şi aceea de a se întoarce cât mai repede la Vincennes spre a-i împărtăşi regelui tot ce aflase. În sfârşit, dupăce-l va fi încunoştiinţ at pe rege, nu mai dorea decât săse culce şi săviseze. Săviseze este suprema fericire a oamenilor de acţ iune, singura odihnăpe care şi-o pot îngădui. De aceea, cum ieşi pe poarta conacului Bel-Esbat, Ernauton dădu pinteni calului, pornind la galop, dar abia făcu o sutăde paşi, purtat în goanăde tovarăşul său credincios, supus la atâtea încercări în ultimele zile, căse văzu dintr-o datăsilit săse opreascăîn loc din pricina unui obstacol pe care ochii săi orbiţ i de lumina de la Bel-Esbat şi încă nedeprinşi îndeajuns cu întunecimea de afarănu apucaserăsă-l zăreascăşi deci nu puteau nici să-l măsoare. Era vorba de un pâlc de călăreţ i care îl învăluiserădintr-o parte şi alta a şoselei şi-i tăiaserăcalea, punându-i în piept o jumătate de duzină de spade şi tot atâtea pistoale şi pumnale. Oricum, erau prea multe pentru un singur om. — Ce-i asta?! se mirăErnauton. Au început săiasătâlharii la drumul mare doar la o leghe de Paris? Naiba s-o ia de ţ ară! Înseamnăcă prefectul regelui nu face nici douăparale! L-aşsfătui săpunăaltul în locul lui! — Linişte, vărog! porunci un glas care i se păru cunoscut lui Ernauton. Spada şi armele dumneavoastrăşi fărămultăvorbă! Unul din oameni apucăbidiviul de dârlogi, alţ i doi îl jefuirăpe Ernauton de arme. "Ai dracului! Ce îndemânatici sunt!" şopti printre dinţ i Ernauton. Pe urmă, întorcându-se către cei ce se pregăteau să-l aresteze, zise: — Domnilor, sunteţ i atât de buni să-mi spuneţ i măcar... — Bine, dar e domnul de Carmainges! exclamăcăpetenia tâlharilor, ţ inând încăîn mânăspada tânărului gentilom pe care o înhăţ ase o clipă mai înainte. — Domnul de Pincornay! se minunăErnauton. Pfui! Urâtămeserie

ţ i-ai găsit. — Tăcere am spus! repetăla câţ iva paşi de ei glasul poruncitor. Duceţ i-l la închisoare. — Păi săvezi, domnule de Sainte-Maline – spuse Perducas de Pincornay – omul pe care l-am arestat... — Ce-i cu el? — E camaradul nostru, domnul Ernauton de Carmainges. — Cine, Ernauton? exclamăSainte-Maline, îngălbenindu-se de ciudă. Ce cautăaici? — Bunăseara, domnilor! îi întâmpinăliniştit Carmainges. Drept să spun, nu mi-aşfi închipuit c-o săam parte de o societate atât de agreabilă. Sainte-Maline nu scoase un cuvânt. — Am impresia căvreţ i sămăarestaţ i – continuăErnauton – căci nu-mi vine săcred căaveţ i de gând sămăprădaţ i. — Ei, drăcia dracului! bombăni Sainte-Maline. Numai la asta nu m-aşfi aşteptat. — Nici eu, pe legea mea! mărturisi Carmainges, râzând. — Ce încurcătură! Ia spune, ce făceai pe şosea? — Dacăţ i-aşpune aceeaşi întrebare, domnule de Sainte-Maline, ai binevoi să-mi răspunzi? — Nu. — Atunci n-ai săte superi dacăam săprocedez la fel ca dumneata. — Nu vrei săspui, aşadar, ce făceai pe şosea? Ernauton se mulţ umi săzâmbească, fărăsărăspundănimic. — Nici unde te duceai? Aceeaşi tăcere. — În cazul acesta, domnule – spuse Sainte-Maline – de vreme ce nu vrei să-mi dai nici un fel de lămuriri, măvăd silit săte tratez ca pe oricare cetăţ ean. — Treaba dumitale! Ţin totuşi să-ţ i atrag atenţ ia căvei da socoteală pentru faptele dumitale. — Cui să-i dau socoteală? Domnului de Loignac? — Cuiva mai mare. — Domnului d'Épernon? — Altcuiva şi mai mare. — Fie orice-o fi! Aşa am primit ordin, trebuie săte trimit la Vincennes. — La Vincennes? Minunat! Chiar acolo măşi duceam, domnule. — Sunt încântat, domnule – spuse Sainte-Maline – căaceastă scurtăcălătorie se potriveşte atât de bine cu dorinţ ele dumitale. Doi oameni cu pistolul în mânăluarănumaidecât în primire ostaticul, pe care-l escortarăo bucatăde drum, pânăîn dreptul altor doi ostaşi ce vegheau la o distanţ ăde cinci sute de paşi de primii. La rândul lor, ultimii doi făcurăacelaşi lucru, aşa încât Ernauton avu parte săfie petrecut tot timpul pânăîn curtea donjonului de camarazii săi.

În curte, Carmainges zări în mijlocul unei cete de o sutăcincizeci de soldaţ i din cavaleria uşoarăveniţ i de la Nogent şi de la Brie cincizeci de călăreţ i dezarmaţ i, care, palizi la faţ ăşi cu nişte mutre plouate, îşi deplângeau soarta vitregă, convinşi căisprava începutăîn împrejurări atât de fericite era sortităsăaibăun deznodământ destul de ticălos. Toţ i aceşti oameni fuseserăprinşi, care prin vicleşug, care cu anasâna, de către cei Patruzeci şi Cinci, care îndepliniserăastfel prima lor misiune de când intraserăîn slujbă, fie tăbărând câte zece asupra a doi-trei dintre ei, fie aţ inând calea în chipul cel mai politicos celor pe care-i socoteau mai primejdioşi şi punându-le pe nepusămasăpistolul sub nas, tocmai când adversarii erau încredinţ aţ i căse întâlniserăcu nişte camarazi şi căera vorba de un schimb de amabilităţ i. În consecinţ ă, nu avusese loc nici o încăierare şi nu se auzise nici cel mai mic strigăt, iar cu prilejul unei asemenea întâlniri în care partizanii Ligii fuseserăopt contra douăzeci, în momentul când unul dintre şefii lor pusese mâna pe pumnal ca săse apere şi deschisese gura săţ ipe, fusese înşfăcat de cei Patruzeci şi Cinci, care-i puseserăcăluşul în gură, mai-mai să-l înăbuşe, şi-l făcuserăsădisparăcu uşurinţ a cu care echipajul unei corăbii deapănăo parâmăpetrecând-o prin mâinile unui şir întreg de oameni. Cu siguranţ ăcălui Ernauton i-ar fi crescut inima de bucurie săfi ştiut lucrul acesta, dar tânărul gentilom privea fărăsăînţ eleagănimic deocamdată, ceea ce îi întunecăun pic sufletul timp de zece minute. Totuşi, când îşi dădu seama din cine era alcătuit grupul de prizonieri din care urma săfacăşi el parte, îi spuse lui Sainte-Maline: — Precum se vede, domnule, ai aflat căaveam o misiune importantă de îndeplinit şi, ca un bun şi îndatoritor camarad, temându-te sănu am de întâmpinat vreo neplăcere pe drum, ai avut grijăsă-mi dai o escortă care sămăînsoţ ească; acum însăpot să-ţ i mărturisesc, în sfârşit, că ideea dumitale a fost cât se poate de binevenită: regele măaşteaptăşi am, într-adevăr, să-i aduc la cunoştinţ ăunele lucruri cât se poate de importante. Vreau să-ţ i mai spun de asemenea că, dacăn-ai fi fost dumneata, poate căn-aşfi reuşit săajung aici şi căvoi avea cinstea să-i arăt monarhului tot ce-ai făcut pentru a-i fi de folos. Sainte-Maline se împurpurăla faţ ă, aşa cum mai înainte se îngălbenise de mânie; dar, ca un om inteligent ce era atunci când patima nu-i întuneca vederea, se dumeri numaidecât căErnauton spunea adevărul şi căera aşteptat. Ştia, de asemenea, cănu era de glumit nici cu domnul de Loignac şi nici cu domnul d'Épernon, aşa căse mulţ umi sărăspundă: — Eşti liber, domnule Ernauton. Îmi pare bine ca am putut să-ţ i fiu de ajutor. Ernauton se desprinse din grup şi începu săurce treptele ce duceau spre camera regelui. Sainte-Maline, care-l urmărise cu privirea, îl văzu pe Loignac întâmpinându-l pe domnul de Carmainges la jumătatea scării şi

făcându-i semn să-şi continue drumul. La rândul său, Loignac coborî în curte pentru a număra prizonierii. Se dovedi, potrivit constatărilor lui Loignac, că, în urma arestării celor cincizeci de oameni, drumul era slobod, în sfârşit, şi avea să rămânăslobod pânăa doua zi dimineaţ ă, deoarece trecuse ora la care aceşti cincizeci de oameni trebuiau săse întruneascăla Bel-Esbat. Regele putea deci săse întoarcăfărănici o grijăla Paris. Loignac îşi făcuse însăsocoteala, fărăsăţ inăseama nici de mânăstirea iacobinilor, nici de artileria şi de muschetele cuvioşilor părinţ i. D'Épernon, în schimb, cunoştea de-a fir-a-păr toatăsituaţ ia, din gura lui Nicolas Poulain. Aşa că, atunci când Loignac veni să-i dea de ştire comandantului său: "Domnule, toate drumurile sunt deschise", d'Épernon îi răspunse: — Bine. Regele a poruncit săse alcătuiascătrei plutoane din garda celor Patruzeci şi Cinci, unul înainte şi celelalte douăde-a dreapta şi de-a stânga portierelor; şi câteşitrele săînconjoare strâns caleaşca pentru ca nu cumva săfie în bătaia gloanţ elor, dacăs-ar întâmpla să tragăasupra noastră. — Am înţ eles – spuse Loignac cu sângele rece al unui adevărat militar. Cât priveşte gloanţ ele, cum nu văd de unde ar putea săiasă muschetele, nu văd nici cine ar putea sătragăasupra noastră. — În dreptul iacobinilor, domnule, veţ i strânge rândurile! zise d'Épernon. Convorbirea fu întreruptăde forfota ce se iscase pe scară. Regele cobora treptele, pregătindu-se de plecare: în urma lui veneau câţ iva gentilomi, printre care, cu o strângere de inimălesne de înţ eles, Sainte-Maline îl recunoscu şi pe Ernauton. — Domnilor – întrebăsuveranul – cei Patruzeci şi Cinci de viteji ai mei s-au adunat? — Da, sire – răspunse Ernauton, arătându-i o ceatăde călăreţ i ce se întrezărea sub bolţ i. — Ordinele au fost date? — Da, sire, şi vor fi întocmai respectate. — Sămergem, atunci! porunci maiestatea sa. Loignac ordonăsăsune înşeuarea. Se făcu apelul cu voce scăzutăşi se constatăcăcei Patruzeci şi Cinci erau toţ i în păr: nici unul nu fusese dat lipsă. Oamenii lui Mayneville şi ai ducesei furălăsaţ i în seama ostaşilor din cavaleria uşoară, care trebuiau să-i încarcereze; nimeni însănu avea voie, sub ameninţ area pedepsei cu moartea, săschimbe un singur cuvânt cu ei. În sfârşit, regele se urcăîn trăsură, având grijăsăpună lângăel spada scoasădin teacă. Domnul d'Épernon bombăni "Comedia dracului!" şi încercă, la rândul său, curtenitor spada, săvadădacăpoate fi trasăcu uşurinţ ădin teacă.

Ornicul donjonului bătu orele nouă: alaiul porni. Trecuse un ceas de la plecarea lui Ernauton şi domnul de Mayneville încămai şedea la fereastra de la care, precum ştim, se străduise în zadar să-l urmăreascăpe tânărul gentilom ce se mistuise în noapte; atâta doar căera mult mai puţ in liniştit acum, dupăun ceas de aşteptare, şi, mai cu seamă, ceva mai mult îndemnat a-şi pune nădejdea în ajutorul Celui de Sus, căci începuse săcreadăcănu se mai poate bizui pe ajutorul oamenilor. Nici picior de soldat nu se arătase pânăîn momentul acela; doar uneori, în răstimpuri îndepărtate, drumul tăcut şi învăluit în zăbranicul nopţ ii răsuna de ropotul unor cai mânaţ i în goana mare spre Vincennes. Auzind zgomot, domnul de Mayneville şi ducesa căutau să-şi afunde privirea în beznă, cu speranţ a căvor recunoaşte pe oamenii lor, căvor desluşi cumva ce se petrece sau căvor afla pentru ce întârziaseră. Îndatăînsăce zgomotul se stingea, tăcerea se aşternea din nou peste tot cuprinsul. Toatăaceastănecurmatăfrământare, sortităsăse iroseascăîn van, ajunsese să-l nelinişteascăpe Mayneville în asemenea măsură, încât poruncise unuia dintre slujitorii ducesei săîncalece pe cal şi săse ducă săafle ce se întâmplăde la primul pâlc de călăreţ i ce-i va ieşi în cale. Ştafeta însănu se mai înapoiase. Ducesa, care stătea ca pe ghimpi, trimisese atunci o a doua ştafetă, care, de asemenea, nu se mai întorsese acasă. — Probabil căofiţ erul nostru – îşi dădu cu părerea ducesa, care obişnuia săvadătotul în roz – probabil căofiţ erul nostru s-o fi temut că n-are destui ostaşi şi a păstrat de rezervăoamenii pe care i-am trimis; e un lucru înţ elept, dar cam neliniştitor pentru noi. — Neliniştitor, într-adevăr, cât se poate de neliniştitor – răspunse Mayneville cu privirea aţ intităîn adâncul zărilor întunecoase. — Oare ce s-o fi întâmplat, Mayneville? — Am sădau chiar eu o raităcălare şi, pânăla urmă, trebuie să aflăm, doamnă. Şi Mayneville se pregăti săplece. — Nu-ţ i dau voie! strigăducesa, oprindu-l. Cine rămâne atunci cu mine, Mayneville? De unde vrei să-i cunosc eu pe toţ i ofiţ erii şi prietenii noştri, când va sosi momentul? Nu se poate, Mayneville! Stai aici! E firesc săţ i se năzare tot felul de gânduri când e vorba de o tainăatât de înfricoşătoare; în tot cazul însă, planul era prea admirabil întocmit ca să nu reuşească, cu atât mai mult cu cât ştii bine căsecretul a fost păstrat cu cea mai mare străşnicie. — Ora nouă– murmurăMayneville, ca şi când ar fi răspuns mai curând inimii sale stăpânite de îngrijorare decât cuvintelor ducesei. Ah, uite căiacobinii au început săiasădin mânăstire şi săse înşiruie pe lângăziduri; poate căvor fi primit ei vreo înştiinţ are. — Ia taci! strigăducesa, întinzând mâna ca şi cum i-ar fi arătat ceva în zare.

— Ce e? — Taci! N-auzi nimic? În depărtare începuse săse audăun bubuit ca de tunet. — Vin călăreţ ii! izbucni ducesa. Ni-l aduc plocon, ni-l aduc aici! Şi, cu firea ei pătimaşă, trecând cu înlesnire de la teamăla cea mai zănaticăbucurie, începu săbatădin palme strigând: — E în mâna mea acum! E în mâna mea! Mayneville trase din nou cu urechea. — Da – spuse el – într-adevăr, se aude duruind o caretăşi nişte cai alergând. Şi porunci, răcnind din fundul plămânilor: Afară, sfinţ iile voastre, afarădin mânăstire! Îndatăpoarta cea mare din zăbrele de fier a chinoviei se deschise, lăsând săiasăafară, într-o ordine desăvârşită, cei o sutăde călugări înarmaţ i în frunte cu Borromée. Monahii ocuparădrumul, aşezându-se în curmezişul lui. În momentul acela se auzi glasul lui Gorenflot, care striga: — Staţ i puţ in! Aşteptaţ i-măşi pe mine! Trebuie săfiu în fruntea soborului, săprimim cum se cuvine pe maiestatea sa. — În balcon, preacuvioase, în balcon! strigăBorromée. Ştiţ i doar că trebuie săfiţ i mai presus decât noi. Nu spune oare Sfânta Scriptură: "Te vei ridica mai presus decât ei, precum cedrul se ridicădeasupra isopului"? — Aşa e – încuviinţ ăGorenflot – ai dreptate! Uitasem cămi-am ales singur locul; noroc căte am pe dumneata, frate Borromée, ca să-mi aduci aminte, mare noroc! Borromée dădu un ordin în şoaptăşi patru fraţ i se grăbirăsăse urce în balcon, aşezându-se de-a dreapta şi de-a stânga cucernicului stareţ , chipurile, spre a-i spori cinstea şi slava. Puţ in mai apoi, drumul care făcea o cotiturăla oarecare distanţ ăde mânăstire fu luminat de o mulţ ime de facle, în bătaia cărora ducesa şi Mayneville văzurăscânteind nişte platoşe şi sclipind tăişurile unor spade. — Du-te repede, Mayneville – porunci ducesa, neputându-se stăpâni – şi adu-mi-l aici legat fedeleş, între străji! — Bine, bine, doamnă– spuse gentilomul cu gândul aiurea. Totuşi e ceva care mănelinişteşte. — Ce anume? — N-am auzit semnalul, aşa cum ne-am înţ eles. — Ce rost mai are semnalul, când a încăput în mâinile noastre? — Dar dupăcâte ştiu trebuia săfie arestat aici, în dreptul mânăstirii. — Vor fi găsit o ocazie mai prielnicăpoate ceva mai încolo. — Nu văd unde e ofiţ erul nostru. — Las' căl-am văzut eu. — Unde-i? — Uite, panaşul acela roşu!

— Păcatele mele, doamnă! — Ce e? — Panaşul roşu... — Zi odată! — E domnul d'Épernon, domnul d'Épernon cu spada în mână. — Cum, i-au lăsat spada? — SămăbatăDumnezeu! Văd cădăordine. — Cui, oamenilor noştri? Nu cumva ne-au trădat? — Vai, doamnă, nu sunt oamenii noştri. — Ţi-ai pierdut minţ ile, Mayneville. În momentul acela, Loignac, care avea comanda primului pluton din garda celor Patruzeci şi Cinci, învârtind prin aer vajnica-i spadă, strigă: — Trăiascăregele! — Trăiascăregele! repetarăcu puternicul lor accent gascon, făcând săclocoteascăvăzduhul, cei Patruzeci şi Cinci, plini de înflăcărare. Ducesa păli, prăbuşindu-se peste marginea ferestrei, gata-gata să-şi piardăcunoştinţ a. Întunecat la faţ ăşi cu un aer hotărât, Mayneville apucăspada. Nu putea şti dacă, în trecere, oamenii aceştia nu aveau cumva de gând să năvăleascăîn casă. Alaiul înainta mereu ca un vârtej năprasnic de zgomot şi de lumină. Ajunsese în dreptul conacului Bel-Esbat şi peste puţ in avea săajungăîn dreptul mânăstirii. Borromée făcu trei paşi înainte. Loignac îşi mânăcalul drept spre călugărul care, aşa îmbrăcat cum era cu rasa lui de şiac, părea c-ar fi vrut să-l provoace la luptă. Borromée însă, care era un om cu capul pe umeri, îşi dădu seama cătotul este pierdut şi hotărî numaidecât ce să facă. — La o parte! La o parte! strigăcu străşnicie Loignac. Faceţ i loc regelui! Borromée, care apucase sătragăsabia pe sub rasa călugărească, o vârî înapoi în teacă. Însufleţ it de urale şi de zăngănitul armelor şi orbit de pâlpâirea strălucitoare a faclelor, Gorenflot ridicădreapta lui viguroasăşi, cu degetul arătător şi cel mijlociu întinse, îl binecuvântăpe rege de sus, din balcon. Henric, care se uita pe ferestruica portierei, îl văzu şi-l salută surâzând. Zâmbetul monarhului, care era cea mai netăgăduitădovadăcă preacucernicul stareţal iacobinilor era privit cu ochi buni la curte, făcu săse încingădeodatăinima lui Gorenflot, care strigăla rândul său "Trăiascăregele!" cu un glas atât de puternic, încât ar fi fost în stare să spargăbolţ ile unei catedrale. Ceilalţ i călugări însărămaserăcu gurile încleştate. Într-adevăr, se aşteptau la cu totul alt deznodământ dupădouăluni de exerciţ ii militare şi dupărăscoala armatăcare urmase.

Borromée însă, ca un adevărat mercenar ce era, socotise dintr-o aruncăturăde ochi numărul apărătorilor monarhului şi văzuse căaveau într-adevăr o ţ inutărăzboinică. Lipsa partizanilor ducesei mărturisea faptul călovitura dăduse greş: a pregeta săse supunăîn aceste împrejurări, ar fi însemnat să-şi taie craca de sub picioare. Nu mai stătu deci la îndoialăşi, în clipa când calul lui Loignac era gata să-l ia în piept, strigă"Trăiascăregele!" cu o voce aproape tot atât de răsunătoare ca şi a lui Gorenflot. Toatămânăstirea răcni atunci într-un glas "Trăiascăregele! ", fluturând armele. — Mulţ umesc, sfinţ iile voastre, mulţ umesc! strigăcu o voce pătrunzătoare Henric al III-lea. Şi trecu prin faţ a mânăstirii, între zidurile căreia ar fi trebuit săse încheie călătoria sa, ca un vârtej de foc, de vuiet şi de slavă, lăsând în urmăBel-Esbat cufundat în noapte. De sus, din balconul casei, ascunsăde stema de fier poleit îndărătul căreia căzuse în genunchi, ducesa privea, iscodea, sorbea din ochi fiecare chip scăldat în lumina învăpăiatăa faclelor. — Ah! dădu ea un ţ ipăt la un moment dat, arătând cu mâna spre unul dintre călăreţ ii ce escortau caleaşca. Ia uite, ia uite, Mayneville! — Tânărul de adineauri, mesagerul domnului duce de Mayenne, e omul regelui! exclamăgentilomul. — Suntem pierduţ i! murmurăducesa. — Trebuie săfugim şi cât mai repede, doamnă– îşi dădu cu părerea Mayneville – căci mâine Valois va căuta săprofite de biruinţ a pe care a câştigat-o azi. — Am fost trădaţ i! se tângui ducesa. Băiatul ăsta ne-a trădat! Ştia tot! Regele însăera departe; se făcuse nevăzut, mistuindu-se împreună cu toatăsuita lui sub bolta porţ ii Saint-Antoine, care se deschise în faţ a sa, pentru a se închide la loc în urma caleştii. Alexandre Dumas

Cei patruzeci şi cinci vol.2 XLIV CUM A AJUNS CHICOT SĂ-L BINECUVÂNTEZE PE REGELE LUDOVIC AL XI-LEA PENTRU CĂNĂSCOCISE POŞTA CU CAI ŞI CUM S-A HOTĂRÂT SĂSE FOLOSEASCĂDE ACEASTĂ NĂSCOCIRE Chicot, la care, cu permisiunea cititorilor noştri, ne vom îngădui să ne întoarcem, Chicot, aşadar, dupăînsemnata descoperire pe care o

făcuse dezlegând băierile măştii domnului de Mayenne, nu mai avea nici un moment de pierdut dacăvoia săscape cât mai degrabăde urmările pe care ar fi putut săle aibăaceastăîntâmplare. Era de la sine înţ eles că, de aici înainte, între duce şi el avea săse dea o luptăpe viaţ ăşi pe moarte. Rănit mult mai puţ in dureros în făptura sa de carne decât în amorul său propriu, Mayenne, care, dupăce fusese lovit cândva cu teaca spadei, mai primise deunăzi o loviturăşi cu tăişul, Mayenne, zic, în vecii vecilor nu l-ar mai fi iertat. — Haide, haide! îşi spuse viteazul gascon, îndemnându-şi calul la drum cu tot mai multărâvnăspre Beaugency – acum ori niciodatăam prilejul săcheltuiesc cu caii de poştăsuma de bani încropităde cele trei strălucite figuri care se numesc Henric de Valois, dom Modeste Gorenflot şi Sébastien Chicot. Priceput cum era sămimeze cu iscusinţ ănu numai orice sentiment, dar şi orice stare socială, Chicot îşi însuşi pe loc ifosele unui mare senior, aşa cum mai înainte, în împrejurări mai puţ in îndoielnice, îşi ticluise de minune mutra unui burghez cumsecade. Aşa încât nici un prinţde pe faţ a pământului nu va fi avut parte săfie slujit cu atâta osârdie ca jupân Chicot, când, dupăce vându gonaciul lui Ernauton, stătu la taifas un sfert de orăcu căpitanul de poştă. În clipa în care se văzu în şa, Chicot îşi puse în gând cu tot dinadinsul sănu se mai opreascădecât atunci când va socoti căse află în siguranţ ă: o porni deci la galop, gonind cât de repede îi îngăduiră poştalionii, pe care-i schimbămereu la fiecare din cele treizeci de popasuri. El, în schimb, părea făcut din oţ el, căci, dupăşaizeci de leghe străbătute în douăzeci şi patru de ore, nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Când, mulţ umităacestei goane turbate, reuşi săajungă, dupăo călătorie de trei zile, la Bordeaux, Chicot se gândi că-i era îngăduit, în fine, să-şi mai tragăsufletul. În timp ce calul te poartăca vântul, ai tot răgazul săchibzuieşti; ba chiar nici nu-ţ i rămâne altceva de făcut Chicot chibzui deci pe îndelete. Misiunea sa, care, pe măsurăce se apropia de ţ elul călătoriei, se dovedea din ce în ce mai serioasă, misiunea sa i se înfăţ işa acum în cu totul altălumină, deşi n-am putut arăta desluşit în ce fel de luminăi se înfăţ işa. Ce neam de om putea săfie oare Henric, ipochimenul acesta ciudat, despre care unii spuneau c-ar fi un nătărău, alţ ii un mişel, iar alţ ii un apostat de duzină? Chicot avea însăcu totul alte păreri decât ceilalţ i oameni. De când se statornicise la Navara, firea lui Henric, întocmai ca pielea cameleonului, ce are însuşirea de a răsfrânge culoarea obiectului pe care se află, firea lui Henric, cum spuneam, din clipa când acesta pusese piciorul pe pământul de baştină, suferise unele mici schimbări. Fapt este căHenric ştiuse săse ferească, punând o distanţ ădestul

de mare între gheara regalăşi aceastăpiele atât de preţ ioasă, pe care o cruţ ase de orice zgârieturi cu atâta iscusinţ ă, încât avea tot dreptul să nu se mai teamăcăar putea săpăţ eascăceva. Politica sa externărămăsese totuşi aceeaşi; căuta sătreacă neobservat în zarva generală, atenuând în preajma lui, o datăcu propria sa strălucire, strălucirea unor nume vestite care, spre mirarea lumii franceze, îşi revărsau lumina asupra palidelor culori ale Navarei. Ca şi la Paris, făcea o curte înfocatăsoţ iei sale, a cărei influenţ ă, la douăsute de leghe de Paris, nu părea totuşi sămai poatăfi de vreun folos. Într-un cuvânt, trăia de pe o zi pe alta, bucurându-se de viaţ ă. Pentru fiinţ ele de rând era un motiv de hiperbolice ironii. Pentru Chicot era un subiect de adâncămeditaţ ie. Chicot, oricât de puţ in ar fi dat aceastăimpresie, avea darul înnăscut de a şti săciteascăîn sufletul celorlalţ i, desluşind fondul ascuns sub aparenţ e. Pentru Chicot, Henric de Navara, chiar dacănu era încăo tainăpe deplin desluşită, era în orice caz o taină. A şti căHenric de Navara era o tainăşi nicidecum un fapt lămurit însemna, oricum, foarte mult. Chicot se dovedea a fi deci mai savant decât toatălumea, ştiind, aidoma bătrânului înţ elept din Grecia de odinioară, cănu ştie nimic, într-o împrejurare în care oricine ar fi păşit cu fruntea sus, cu limba slobodăşi cu inima deschisă, Chicot îşi dădea seama cătrebuie sămeargăcu inima strânsă, cu vorba meşteşugităşi sulemenit la faţ ăca un actor. Gândul cătrebuie neapărat săse prefacăera, în primul rând, rodul isteţ imii cu care fusese înzestrat din născare, iar în al doilea rând fusese iscat de priveliştea locurilor pe care le străbătea. De îndatăce păşi în cuprinsul micului principat al Navarei, ţ arăa cărei sărăcie era proverbialăîn Franţ a, spre marea lui nedumerire, Chicot nu mai avu parte săvadăîntipărite, pe fiecare chip omenesc, pe fiecare casă, pe fiecare piatră, urmele mizeriei crâncene ce măcina cele mai frumoase provincii ale minunatei Franţ e, dintre hotarele căreia tocmai ieşise. Tăietorul de lemne care trecea, odihnindu-şi braţ ul pe jugul dobitocului drag; fetişcana cu fustăscurtăşi mersul sprinten care purta pe creştetul capului urciorul cu apă, aidoma coeforelor din antichitate; moşneagul care îngâna un cântec din tinereţ ea lui, clătinând capul nins de vreme; păsărica răsfăţ atăde toatăfamilia ce piuia în colivia ei, ciugulind din găvănoşelul plin cu grăunţ e; copilul ars de soare, cu braţ e şi picioare subţ iri, dar pline de neastâmpăr, care se juca pe un maldăr de pănuşe de porumb, totul îi vorbea lui Chicot o limbăvie, limpede, desluşită, totul îi striga la fiecare pas pe care-l făcea: "Ia uite ce fericiţ i trăim aici !" Uneori, auzind scârţ âitul unor roţ i pe făgaşurile adâncite în pământ, Chicot îngheţ a de spaimă. Îşi aducea aminte de artileria grea ce desfunda drumurile Franţ ei. Dar la cotiturăîi ieşea înainte căruţ a vreunui podgorean ce venea de la culesul viei, cu căzile pline cu struguri şi cu o

droaie de copii rumeni la faţ ă. Când căsca ochii zărind de departe ţ eava unei archebuze ce răsărea din spatele unui hăţ işde smochini sau de curpeni de viţ ă, Chicot se gândea la cele trei capcane din care scăpase ca prin urechile acului, ca pânăla urmăsăiasăla ivealăun vânător urmat de copoii lui, care străbătea câmpia împânzităde iepuri pentru a ajunge la poalele muntelui unde forfoteau ieruncile şi gotcanii. Deşi era spre sfârşitul toamnei şi, la plecare, Chicot lăsase Parisul învăluit în ceaţ ăşi acoperit de brumă, vremea era seninăşi caldă. Copacii falnici, care nu-şi lepădaserăîncăfrunzele, căci în ţ inuturile de miazăzi arborii nu rămân niciodatăcu desăvârşire despuiaţ i, copacii falnici, zic, revărsau din înaltul bolţ ilor ruginii o umbrăalbăstrie peste pământul cretos. Zările limpezi şi delicat conturate, în culori ce se stingeau treptat topindu-se unele într-altele, scânteiau în bătaia soarelui, smălţ ate de sate cu căsuţ e albe. Ţăranul din Béarn, cu bereta trasăpe o ureche, păştea în imaşuri, şfichiuind cu nuiaua caii aceia mărunţ i, de trei scuzi bucata, care saltă neobosiţ i pe picioarele lor de oţ el, fac dintr-o întinsoare câte douăzeci de leghe şl, fărăsăfie vreodatăţ esălaţ i sau acoperiţ i cu pătura sănu răcească, se scuturăîn clipa când ajung la capătul drumului şi se duc să pascăcea dintâi tufăde mărăcini ce le iese înainte, unicul lor tain de nutreţcu care îşi potolesc pe deplin foamea. "Să-mi sarăochii – îşi spuse Chicot – dacăam văzut vreodatăatâta belşug în Gasconia! Bearnezul trăieşte, zău aşa, ca-n rai! De vreme ce este fericit, are tot dreptul săcreadă, aşa cum spune fratele său, regele Franţ ei, căeste şi... bun; ceea ce poate căel n-o sămărturisească. Întradevăr, deşi tălmăcităîn latineşte, scrisoarea asta tot îmi stăca o piatră pe inimă; parcăaşzice c-ar fi mai bine s-o tălmăcesc în greceşte. Dar nare a face, n-am auzit niciodatăspunându-se, dupăcâte mi-aduc aminte, cămicuţ ul Henric, cum îi spunea frate-său Carol al IX-lea, ar şti latineşte. Am să-i fac din tălmăcirea mea latineascăo tălmăcire franceză expurgata, cum se zice la Sorbona." Şi în timp ce vorbea astfel cu sine însuşi în şoaptă, Chicot întreba pe unul şi pe altul cu glas tare unde se afla regele. Regele era la Nérac. La început se crezuse căar fi la Pau, drept care solul nostru îşi urmase drumul spre Mont-de-Marsan. Pânăsăajungă acolo, topografia curţ ii fusese modificată, aşa căChicot o apucase la stânga ca săiasăîn drumul spre Nérac, pe care-l găsi înţ esat de lumea ce se întorcea de la târgul din Condom. Avu astfel prilejul săafle – căci, dacăvămai amintiţ i, Chicot se dovedea cât se poate de prudent când era vorba sărăspundăla o întrebare, dar, în schimb, se pricepea de minune sădescoasăoamenii – avu prilejul săafle, precum ziceam, căregele Navarei îşi petrecea în chipul cel mai plăcut viaţ a, schimbând necontenit iubitele, fărăsă-şi îngăduie o clipăde răgaz. Tot bătând drumurile, Chicot avusese norocul săîntâlneascăun

tânăr preot catolic, un negustor de oi şi un ofiţ er, care duceau casăbună împreunăde la Mont-de-Marsan şi se aşezau la taclale, trăgând şi câte un pui de chef ori de câte ori făceau vreun popas. Cei trei tovarăşi de drum i se părurăcăîntruchipeazăîn chipul cel mai strălucit, datorităacestei însoţ iri cu totul întâmplătoare, lumea luminată, negustorimea şi armata Navarei. Clericul îi recităsonetele ticluite pe seama legăturilor amoroase ale monarhului cu frumoasa Fosseuse, fiica lui René de Montmorency, baron de Fosseux. — Staţ i puţ in, staţ i puţ in – spuse Chicot – săne înţ elegem: toată lumea e convinsăla Paris cămaiestatea sa regele Navarei este îndrăgostit lulea de domnişoara Le Rebours. — O! exclamăofiţ erul. Asta era la Pau. — Da, da – întări preotul – la Pau. — Aşa? La Pau va săzică?! se mirănegustorul, care, fiind doar un burghez de rând, părea săştie mult mai puţ ine lucruri decât ceilalţ i trei. — Cum adică? întrebăChicot. Regele are câte o iubităîn fiecare oraş? — Se prea poate – răspunse ofiţ erul – căci, dupăcâte ştiu, pe vremea când eram în garnizoanăla Castelnaudary, era iubitul domnişoarei Dayelle. — Un moment te rog – îi tăie vorba Chicot. Domnişoarei Dayelle, o grecoaică? — Întocmai – încuviinţ ăpreotul – din Cipru. — S-avem iertare – interveni negustorul, încântat că-şi poate spune şi el cuvântul. Vedeţ i căeu, ca săzic aşa, sunt din Agen. — Ei, şi? — Şi pot săvăspun căregele a cunoscut-o pe domnişoara de Tignonville la Agen. — Sfinte Sisoe! se minunăChicot. Ce inimăfocoasă! Dar fiindcă veni vorba de domnişoara Dayelle, i-am cunoscut familia... — Domnişoara Dayelle era geloasăşi-l ameninţ a mereu; avea un pumnal mic şi drăguţ , încovoiat la vârf, pe care-l ţ inea tot timpul pe măsuţ a ei de lucru, pânăce, într-o bunăzi, regele a plecat şi a luat cu el şi pumnalul, zicând cănu vrea săi se întâmple vreo nenorocire urmaşului său. — Aşa că, în momentul de faţ ă, maiestatea sa e credincios domnişoarei Le Rebours? întrebăChicot. — Da' de unde, da' de unde – tăgădui preotul. S-au certat: domnişoara Le Rebours era fata unui preşedinte de tribunal şi, ca atare, cunoştea prea bine procedura. Şi a pledat cu atâta râvnăîmpotriva reginei, sub înrâurirea vorbelor viclene ale reginei mame, încât biata fată a căzut bolnavăla pat. Atunci regina Margot, care nu este proastă, a căutat săse foloseascăde prilej şi l-a înduplecat pe rege săpărăsească Pau pentru Nérac, şi în felul acesta iubirea lor s-a destrămat. — Atunci – întrebăChicot – noua pasiune a maiestăţ ii sale este La Fosseuse?

— O, Doamne iartă-mă, da! Mai cu seamăcăeste şi însărcinată; e o adevăratănebunie. — Şi ce zice regina? — Regina?! se mirăofiţ erul. — Da, regina. — Regina aşterne toate suferinţ ele sale la picioarele crucifixului – răspunse preotul. — De altfel – adăugăofiţ erul – regina habar n-are de nimic. — Ei, asta e! spuse Chicot. Nu-mi vine săcred. — Şi de ce nu? întrebăofiţ erul. — Pentru căNérac nu este un oraşchiar atât de mare, ca sănu se vadătotul ca prin sticlă. — A, în privinţ a asta, domnule – îl linişti ofiţ erul – trebuie săştiţ i că avem aici un parc, iar în parcul acesta nişte alei lungi de peste trei mii de paşi, sădite toate cu chiparoşi, cu platani şi cu sicomori de toată frumuseţ ea; umbra este atât de deasă, cănu se poate vedea la zece paşi în toiul zilei. Gândiţ i-vănumai cum trebuie săfie noaptea. — Şi pe urmă, regina nu are vreme de aşa ceva, domnule – adăugă clericul. — Ei, aş! Cum sănu aibăvreme? — Foarte bine. — Şi ce face, dacămi-e îngăduit săîntreb? — Tot timpul, domnule, e cu gândul la Dumnezeu – răspunse preotul cu ifos. — La Dumnezeu! exclamăChicot. — Şi de ce nu? — Aşa! Regina e chiar atât de credincioasă? — Foarte credincioasă. — Îmi închipui totuşi cănu se slujeşte liturghia la palat? — Şi foarte rău faci că-ţ i închipui aşa ceva, domnule. Cum sănu se slujeascăliturghia? Dar ce credeţ i, căsuntem păgâni? Aflaţ i atunci, domnule, că, dacăregele se duce la predicăîmpreunăcu gentilomii săi, regina ţ ine săasculte liturghia în capela sa personală. — Regina? — Da, da. — Regina Margareta? — Regina Margareta; şi cea mai bunădovadăeste căeu, un biet preot nevrednic, am primit doi scuzi pentru căam slujit de douăori în aceastăcapelă; mai mult chiar, am ţ inut şi o predicăde toatăfrumuseţ ea pe tema: "Dumnezeu a despărţ it grâul curat de neghină". E drept că Evanghelia spune: "Dumnezeu va despărţ i", dar am socotit că, de vreme ce a trecut atâta timp de când a fost scrisăEvanghelia, lucrul acesta probabil s-a şi întâmplat. — Monarhul ştie cumva de predica asta? — A şi ascultat-o. — Şi nu s-a supărat?

— Dimpotrivă, a fost cât se poate de încântat. — Zău dacămai ştiu ce săcred! răspunse Chicot. — Se cuvine totuşi săadaug – interveni ofiţ erul – călumea pe aici mai are şi alte treburi decât săstea s-asculte predici şi liturghii; la castel, bunăoară, au loc ospeţ e îmbelşugate, ca sănu mai vorbesc de plimbări; aşzice chiar cănicăieri în Franţ a mustăţ ile nu sunt atât de mult plimbate ca pe aleile din Nérac. Chicot reuşise astfel săculeagămult mai multe informaţ ii decât i-ar fi trebuit ca săurzeascăun plan. O cunoştea pe Margareta de pe vremea când avea curtea ei la Paris şi ştia, de altfel, că, dacăse dovedea lipsităde perspicacitate în dragoste, asta se întâmpla numai atunci când avea un motiv oarecare săse lege singurăla ochi. "Buclucul dracului! se zbârli el. Aleile astea de chiparoşi şi cei trei mii de paşi învăluiţ i în umbrăîmi tot umblăprin cap de m-au ameţ it, zău aşa! Săvin tocmai de la Paris la Nérac ca săle spun adevărul în faţ a unor oameni care au nişte alei de câte trei mii de paşi şi o umbrăatât de deasă, încât nevestele nu reuşesc să-şi vadăbărbaţ ii plimbându-se cu ibovnicele lor! Păcatele mele! Au sămărupăîn bucăţ i ca sămă-nveţ e minte sănu mai tulbur nişte plimbări atât de plăcute. Spre norocul meu însă, cunosc filozofia regelui şi-mi pun toatănădejdea în ea. De altminteri, se cheamăoricum căsunt ambasador şi deci nimeni nu se poate atinge de viaţ a mea. Sămergem, aşadar!" Şi Chicot îşi mânădin nou calul la drum. Intrăîn Nérac pe înserat, chiar la ora când aveau loc plimbările care dădeau atâta de gândit regelui Franţ ei ca şi ambasadorului său. De altfel, Chicot avu prilejul săse convingăde simplitatea moravurilor regale, dupăfelul cum fu primit în audienţ ă. Un simplu fecior de casăîi deschise uşile unui salon rustic, jur împrejur smălţ at cu flori; deasupra salonului se aflau anticamera regelui şi camera în care îi plăcea săşadăîn timpul zilei şi unde se desfăşurau de obicei audienţ ele, pe care monarhul le acorda cu foarte mare generozitate, ca şi când pentru el ar fi fost floare la ureche. De câte ori se înfăţ işa câte cineva spre a fi primit, un ofiţ er sau chiar vreun paj, câteodată, se repezea să-i dea de ştire. Ofiţ erul sau pajul porneau în căutarea monarhului şi nu se lăsau pânănu-l descopereau în cele din urmă, oriunde s-ar fi aflat. Regele sosea îndatăce era înştiinţ at, ca să-l primeascăpe solicitator. Chicot fu adânc impresionat de aceastălipsăde etichetăatât de îmbietoare. Îşi dădu cu socoteala căsuveranul trebuie săfie un om bun şi un suflet nevinovat, îndrăgostit pânăpeste urechi. Cu atât mai mult se încredinţ ăde lucrul acesta când îl zări, în capătul unei alei şerpuitoare, mărginite de leandri înfloriţ i, cu o tocă ponosităpe cap, cu o vestăcu mâneci bufante de culoarea frunzelor tomnatice şi cu nişte cizme cenuşii în picioare, pe regele Navarei, care se îndrepta spre el plin de voioşie, ţ inând un bilbochet în mână.

Henric avea fruntea senină, ca şi când grijile s-ar fi păzit săi-o atingăcu aripa lor, o fluturare de zâmbet pe buze şi privirea strălucitoare de sănătate şi nepăsare. În treacăt, regele smulgea cu mâna stângăcâte o floare din leandrii de pe margine. — Cine vrea să-mi vorbească? îl întrebăpe paj. — Sire, răspunse copilandrul – un om care pare jumătate gentilom, jumătate militar. Auzind ultimele cuvinte, Chicot se apropie cu sfială. — Eu sunt, sire – rosti el. — Nu mă-nnebuni! exclamăregele, ridicând braţ ele la cer. Domnul Chicot în Navara, domnul Chicot aici, la noi! Pe toţ i dracii! Bine-ai venit, iubite domnule Chicot! — Cu plecăciune, sire! — SlavăDomnului, trăieşti. — Cel puţ in aşa sper, iubite sire – răspunse Chicot, într-al şaptelea cer. — Ba nu, zău! spuse Henric. Trebuie săciocnim împreunăun păhărel de vin de Limoux, săvedem ce părere ai. Nici nu ştii ce bine îmi pare, domnule Chicot! Stai aici. Şi-i arătăo bancăde gazon. — FereascăSfântul, sire! protestăChicot. — Pot eu săte las săstai în picioare, când ai făcut douăsute de leghe ca săvii sămăvezi? Nici sănu te gândeşti, domnule Chicot! Stai jos, stai jos! Nu poţ i schimba o vorbăpe îndelete decât aşezat. — Dar bine, sire, ce facem cu respectul? — Respect la noi, în Navara? Eşti nebun, sărmane Chicot! Cine se sinchiseşte de aşa ceva? — Nu, sire, nu sunt nebun – răspunse Chicot – sunt ambasador. O cutăuşoarăbrăzdăfruntea seninăa monarhului, pentru a se şterge însănumaidecât, atât de repede, încât, oricât era de ager ochiul lui Chicot, nu reuşi sădesluşeascănici cea mai micăurmă. — Ambasador?! spuse Henric cu o uimire căreia căutăsă-i dea un aer de naivitate. Ambasadorul cui? — Ambasadorul regelui Henric al III-lea. Vin de la Paris, sire, de la Luvru. — Aşa! Atunci se schimbăsocoteala – zise regele şi se ridică suspinând de pe banca de gazon. Du-te, copile, lasă-ne singuri. Şi adu nişte vin în camera mea, la etaj; adicănu, în biroul meu. Vino cu mine, Chicot, să-ţ i arăt drumul. Chicot porni în urma regelui Navarei. Henric părea ceva mai grăbit acum decât în clipa când îl văzuse venind pe aleea de leandri. "Ce nenorocire – îşi spuse în gând Chicot – săvin aici sătulbur tihna unui biet om cumsecade, care trăieşte liniştit fărăsăaibăhabar de nimic! Ce să-i faci? Asta o să-l ajute sădevinăfilozof!"

XLV CUM A GHICIT REGELE NAVAREI CĂTURENNIUS ÎNSEAMNĂTURENNE ŞI MARGOTA MARGOT Camera de lucru a regelui Navarei nu era prea făloasă, se înţ elege de la sine. Maiestatea sa, suveranul din Béarn, nu înota în bănet şi nu-şi îngăduia sărisipeascăîn chip nesăbuit ce brumăde avere îi rămăsese. Împreunăcu dormitorul de gală, camera de lucru ocupa toatăaripa dreaptăa castelului; un coridor, mărginit de o parte de anticamerăsau de camera gărzilor, iar de cealaltă, de odaia de culcare, ducea spre birou. Aceastăcamerăspaţ ioasăşi destul de frumos mobilată, dar fărănici un fel de fast împărătesc, avea o privelişte largăasupra unor pajişti încântătoare ce se întindeau pe malul râului. Copaci înalţ i, sălcii şi platani ascundeau şerpuirile apei, lăsând totuşi ochiul săfie orbit de luminăpe alocuri unde râul, ieşind din frunzişuri, aidoma unui zeu mitologic, se răsfăţ a scânteindu-şi în bătaia soarelui solzii de aur sau, la miezul nopţ ii, sub razele lunii, faldurile sale de argint. Ferestrele se deschideau, într-o parte asupra acestei privelişti fermecate, zăgăzuite în zare de un lanţde coline, dogorite de soare în timpul zilei, dar care, pe înserat, tiveau poalele cerului cu nişte nuanţ e liliachii minunat de limpezi, iar în partea cealaltă, spre curtea castelului. Primind astfel lumina dinspre răsărit, ca şi dinspre apus, prin două rânduri de ferestre aşezate faţ ă-n faţ ă, învăpăiatăîntr-o parte, iar în cealaltăalbăstrie, încăperea avea într-adevăr o înfăţ işare măreaţ ăatunci când găzduia cu aceeaşi bunăvoinţ ăprimele raze ale soarelui sau boarea azurie, cu luciri de sidef, a răsăritului de lună. Chicot însă, la drept vorbind, era mult mai puţ in interesat de frumuseţ ile naturii, decât de felul cum era întocmităîncăperea în care şedea de obicei Henric. În fiecare mobilă, iscusitul ambasador căuta parcăsădescifreze o literă, cu atât mai multăluare-aminte, cu cât, aşezate unele lângăaltele, literele acestea trebuiau să-i dea cheia enigmei pe care se străduia de atâta vreme, şi mai cu osebire în timpul călătoriei sale, s-o dezlege. Regele se aşeză, blajin ca întotdeauna şi cu zâmbetul pe buze, întrun fotoliu din piele de căprioară, cu ţ inte aurite dar cu franjuri de argint; ca sănu-l supere, Chicot trase pânăîn dreptul lui un scaun pliant sau, mai bine zis, un taburet îmbrăcat în aceeaşi piele şi dichisit cu aceleaşi podoabe. Henric era numai ochi, uitându-se la Chicot cu zâmbetul pe buze, aşa cum am spus, dar în acelaşi timp cu o atenţ ie pe care un curtean ar fi găsit-o obositoare. — O săţ i se parăpoate căsunt prea curios, dragădomnule Chicot – rosti în cele din urmăsuveranul ,dar este ceva mai presus de voinţ a mea; e atâta timp de când m-am deprins săte socotesc printre cei duşi de pe lume, încât, cu toatăbucuria care mi-a prilejuit-o învierea dumi-tale din

morţ i, parcătot nu-mi vine săcred cătrăieşti. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat de ai dispărut aşa dintr-o datăde pe faţ a pământului? — De, sire – răspunse Chicot, obişnuit săvorbeascăpe şleau, aşa cum îi era felul. Şi maiestatea voastrăa dispărut cândva de la Vincennes. Fiecare se dăla fund cum şi când socoteşte cu cale. — Eşti mucalit ca întotdeauna, dragădomnule Chicot, aşa cum nu cred săfie alt om pe lume – zâmbi Henric – şi asta măface să-mi dau într-adevăr seama cănu stau de vorbăcu strigoiul dumitale. Dar – adăugăel, devenind serios – n-ai vrea sălăsăm gluma deoparte şi să vorbim despre treburile noastre? — Sunt la dispoziţ ia maiestăţ ii voastre dacălucrul acesta n-o oboseşte prea tare. — Sămăobosească? rosti regele cu o scăpărare în ochi. Pe urmă, schimbând glasul, mărturisi liniştit: E adevărat căam cam început să mucezesc aici, dar n-am de ce săfiu obosit atâta timp cât nu fac nimic. Şi dacăpe ziua de azi Henric de Navara a tot umblat încolo şi încoace, regele, în schimb, n-a avut încăprilejul să-şi munceascămintea. — Măbucur, sire – răspunse Chicot – deoarece ca ambasador al unui monarh, care este totodatăneam şi prieten cu maiestatea voastră, am de îndeplinit anumite misiuni cât se poate de gingaşe, pe lângă luminata voastrăfaţ ă. — Spune mai repede atunci, fiindcămi-ai stârnit curiozitatea. — Sire... — Mai înainte însăaşvrea săvăd scrisorile dumitale de acreditare, cu toate căîmi dau seama că-i o formalitate de prisos, fiind vorba de dumneata; ţ in totuşi să-ţ i arăt că, deşi un biet ţ ăran din Béarn, aşa cum s-ar părea căsuntem, cunoaştem totuşi îndatoririle noastre regale. — Sire, cer iertare maiestăţ ii voastre – răspunse Chicot – dar toate scrisorile de acreditare pe care le aveam s-au irosit, fie căle-am dat pe gârlă, fie căle-am aruncat în foc, fie căle-am risipit în vânt. — Şi pentru ce, mărog, iubite domnule Chicot? — Fiindcănu-i totuna săte duci în Navara având o solie de îndeplinit, ori săte repezi pânăla Lyon ca săcumperi nişte pânzeturi, şi fiindcăatunci când ai cinstea – o cinste, ca săzicem aşa, destul de primejdioasă– de a ţ i se fi încredinţ at nişte scrisori purtând semnătura regelui, se poate foarte bine săajungi cu ele pe lumea cealaltă. — Ai dreptate – recunoscu Henric cu aerul cel mai blajin din lume – drumurile nu sunt prea sigure, şi la noi, aici, în Navara, suntem nevoiţ i, din lipsăde mijloace, săne bizuim pe cinstea oamenilor din popor, care de altfel, nu prea obişnuiesc săfure. — Mai încape vorbă! exclamăChicot. Sunt nişte mieluşei, nişte îngeraşi, sire, dar numai în Navara. — Chiar aşa?! se mirăHenric. — Da, dar numai în Navara, căci, în afara graniţ elor ei, lupii şi vulturii roiesc în jurul fiecărei prăzi; şi dat fiind căeram o pradă, sire, am avut şi eu parte de vulturii şi de lupii mei.

— Care, de altminteri, nu te-au mâncat de tot, precum se vede, din fericire. — Dar nu din vina lor, sire, bată-i pustia! Fiindcădinspre partea lor au făcut tot ce le-a stat în putere. Au găsit însăcăam pielea prea scorţ oasăşi n-au putut să-şi înfigăcolţ ii în ea. Dar sălăsăm deoparte, sire, peripeţ iile călătoriei mele, căci nu-şi au rostul aci, şi săvorbim despre scrisoarea mea de acreditare. — Din moment ce zici căn-o mai ai, iubite domnule Chicot – întâmpinăregele – nu văd pentru ce am mai vorbi despre ea. — Am vrut săspun căn-o mai am în clipa de faţ ă, dar căam avut totuşi una. — Aşa? Cu atât mai bine! Fii bun şi dă-mi-o atunci, domnule Chicot – zise Henric, întinzând mâna. — Aici e buba, sire – replicăChicot. Purtam într-adevăr asupra mea o scrisoare, precum am avut cinstea săspun maiestăţ ii voastre, o scrisoare de toatăfrumuseţ ea, aşa cum nimeni nu cred săfi purtat vreodată. — Şi ai pierdut-o? — M-am grăbit s-o distrug, sire, fiindcădomnul de Mayenne alerga dupămine sămi-o şterpelească. — Vărul Mayenne? — Dumnealui în persoană. — Noroc cănu este prea iute de picior. S-a mai îngrăşat? — Păcatele mele, măprind cănu, cel puţ in în clipa de faţ ă. — Şi de ce nu? — Pentru că, alergând dupămine, vădaţ i seama, sire, căla un moment dat a avut ghinionul sămăajungădin urmăşi, întâlnindu-ne piept în piept, pe legea mea, s-a ales cu o loviturăstraşnicăde spadă. — Şi scrisoarea? — Nici pomenealădatoritămăsurilor pe care le luasem. — Bravo! Rău faci cănu vrei să-mi istoriseşti peripeţ iile călătoriei dumitale, domnule Chicot. Spune-mi, te rog, de-a fir-a-păr totul cum s-a întâmplat. Nici nu ştii cât măintereseazăpovestea asta. — Maiestatea voastrăeste bunătatea întruchipată. — Un singur lucru mănelinişteşte. — Ce anume? — Dacăscrisoarea a fost distrusăpentru domnia sa, domnul de Mayenne, înseamnăcăeste distrusăşi pentru mine; cum am săştiu atunci ce îmi scria dragul meu frate Henric, de vreme ce scrisoarea nu mai există? — Să-mi fie cu iertăciune, sire; existătotuşi în mintea mea. — Cum aşa? — Înainte de a o rupe în bucăţ ele, am avut grijăs-o învăţpe dinafară. — Minunatăidee, domnule Chicot, minunată, într-adevăr, aşa cum numai mintea isteaţ ăa unui compatriot de-al meu putea să

născocească. Înseamnădeci căpoţ i sămi-o spui pe dinafară, nu-i aşa? — Cu dragăinimă, sire. — Aşa cum era, fărăsăschimbi nici un cuvânt? — Fărăsărăstălmăcesc nimic. — Ce-ai zis? — Ziceam c-am săv-o spun întocmai, cuvânt cu cuvânt: deşi nu cunosc limba, am o memorie straşnică. — Ce limbă? — Păi limba latină. — Nu te-nţ eleg – spuse Henric, aţ intindu-şi privirea sa limpede asupra lui Chicot. Ai pomenit de limba latină, de o scrisoare care... — Într-adevăr. — Vorbeşte desluşit. Scrisoarea fratelui meu era scrisăcumva în latineşte? — Da, sire. — Şi pentru ce tocmai în latineşte? — Ah, sire, pesemne pentru călimba latinăeste o limbă cutezătoare, o limbăcare e în măsurăsăspunăorice, limba în care Persius şi Iuvenal au înfăţ işat nebunia şi rătăcirile regilor, lăsându-le spre veşnicăamintire. — Rătăcirile regilor? — Şi ale reginelor, sire. Sprâncenele monarhului se încruntarădeasupra ochilor adânciţ i în orbite. — Vreau săzic ale împăraţ ilor şi ale împărăteselor – se corectă Chicot. — Aşadar, dumneata ştii latineşte, domnule Chicot? întrebă, ceva mai puţ in prietenos, Henric. — Da şi nu, sire. — Ferice de dumneata dacăştii; înseamnăcăeşti cu mult mai norocos decât mine, care nu ştiu o boabă; de aceea n-am putut asculta niciodatăcu sfinţ enie liturghia, tocmai pentru cănu cunosc afurisita asta de limbă. Va săzicădumneata ştii latineşte? — Am învăţ at numai săcitesc, sire, aşa cum am învăţ at şi greaca, şi ebraica. — Mare înlesnire pentru dumneata, domnule Chicot. Cum s-ar zice, eşti ca o carte însufleţ ită. — Maiestatea voastrăa găsit cuvântul potrivit. Într-adevăr, asta sunt: o carte pe douăpicioare. Cine vrea îmi întipăreşte câteva pagini în minte, mătrimite pe urmăunde are nevoie şi, sosind acolo, măciteşte cine trebuie şi se lămureşte. — Sau nu se lămureşte deloc. — Cum adică, sire? — Ei, Doamne! Dacănu ştie limba în care eşti tipărit?! — Nu se poate, sire, suveranii ştiu tot. — Asta e ceea ce i se spune de obicei poporului, domnule Chicot, şi

ceea ce linguşitorii spun, la rândul lor, suveranilor. — Atunci, sire, n-are rost sămai împărtăşesc maiestăţ ii voastre cuprinsul acestei scrisori pe care mi-am dat osteneala s-o învăţpe dinafară, de vreme ce nici unul dintre noi n-o săpriceapăo iotă. — Oare limba latinănu seamănădestul de bine cu italiana? — Aşa se spune, sire. — Şi cu spaniola? — Chiar foarte bine, pe cât se pare. — Ia săîncercăm atunci: ştiu puţ in italieneşte, graiul pe care-l vorbim în Gasconia seamănămult cu spaniola şi poate căaşa o s-ajung săînţ eleg latineasca, fărăs-o fi învăţ at vreodată. Chicot se înclină: — Maiestatea voastrăporunceşte, aşadar? — Adicăte rog, iubite domnule Chicot. Chicot începu cu fraza următoare, pe care o dezvoltă, adăugându-i tot felul de întorsături, spre a-i sluji drept introducere: — Frater carissime, Sincerus amor quo te prosequebatur germanus noster Carolus nonus, functus, nuper, colit usque regiam nostram et pectori meo pertinaciter adhaeret. Henric nici nu clipi măcar; doar la ultimul cuvânt făcu un gest spre a-l întrerupe. — Dacănu măînşel – spuse regele – pare-mi-se căîn fraza aceasta e vorba de dragoste, de stăruinţ ăşi de fratele meu Carol al IX-lea? — N-aşputea tăgădui – răspunse Chicot. Limba latinăeste atât de frumoasă, încât ar putea săcuprindăîntr-o singurăfrazătoate lucrurile astea. — Mai departe – îl îmbie regele. Chicot îşi continuăcuvântarea. Bearnezul ascultăla fel de flegmatic toate pasajele în care se vorbea despre soţ ia sa şi despre vicontele de Turenne, dar în momentul când auzi numele celui din urmă, întrebă: — Turennius nu înseamnăoare Turenne? — Cred căda, sire. — Şi Margota n-ar putea fi cumva numele cu care fraţ ii mei Carol al IX-lea şi Henric al III-lea o alintau pe sora lor şi iubita mea soţ ie Margareta? — Tot ce se poate – răspunse Chicot. Şi recitămai departe scrisoarea pânăla capăt, frazăcu frază, fără ca expresia întipărităpe chipul monarhului săsufere cea mai mică schimbare. În sfârşit, stărui îndelung asupra peroraţ iei, al cărei stil îl şlefuise pe îndelete, împănându-l cu nişte cuvinte atât de sforăitoare, încât s-ar fi

zis căcita un paragraf din Verine sau din discursul închinat poetului Arhias. — Gata? întrebăHenric. — Da, sire. — Într-adevăr, trebuie săfie de o neasemuităfrumuseţ e. — Nu-i aşa, sire? — Ce păcat căn-am înţ eles decât douăcuvinte: Turennius şi Margota, ba încăşi acelea... — Mare păcat, sire! Doar dacămaiestatea voastrănu socoteşte cu cale săîncredinţ eze scrisoarea unui cărturar s-o tălmăcească. — Asta ar mai lipsi – spuse cu însufleţ ire Henric. Tocmai dumneata, domnule Chicot, care ţ i-ai îndeplinit cu atâta discreţ ie sclia, încât ai făcut sădisparămanuscrisul original, tocmai dumneata găseşti de cuviinţ ăsămăsfătuieşti, dacăam înţ eles eu bine, sădau în vileag scrisoarea aceasta? — N-am vrut săspun asta, sire. — Dar ai gândit-o? — M-am gândit, ca sărăspund la întrebarea pusăde maiestatea voastră, căscrisoarea fratelui său, regele Franţ ei, de vreme ce mi-a fost încredinţ atăcu atâta grijăşi expediatămaiestăţ ii voastre printr-un trimis special, s-ar putea săcuprindăşi unele lucruri bune, de pe urma cărora maiestatea voastrăar avea prilejul sătragăfoloase. — Da, dar ca sădau pe mâna cuiva aceste lucruri bune, ar trebui săam deplinăîncredere în persoana aceea. — Nici vorbă. — Ştii ce ar trebui săfaci? spuse Henric, ca străfulgerat de o idee. — Ce anume? — Săte duci s-o cauţ i pe soţ ia mea Margota; dânsa este tobăde carte. Spune-i ce cuprinde scrisoarea şi cu siguranţ ăcăea o să înţ eleagă. Şi atunci, fireşte, o sămălămureascăşi pe mine. — Minunatăidee, maiestatea voastră! exclamăChicot. Parcăv-a ieşit un porumbel din gură. — Nu-i aşa? Du-te chiar acum. — Alerg, sire. — Şi, mai cu seamă, ai grijăsănu schimbi nici un cuvânt. — Nici n-aşputea; ar trebui săcunosc limba latină, şi eu nu ştiu nici o boabă; doar cel mult vreun barbarism. — Du-te, atunci, dragul meu, du-te! Chicot ceru unele desluşiri spre a o putea găsi pe doamna Margareta şi plecămai convins ca oricând căregele era într-adevăr o taină.

XLVI

ALEEA CELOR TREI MII DE PAŞI Regina locuia în aripa cealaltăa castelului, aproape la fel împărţ ită ca şi aceea pe care Chicot tocmai o părăsise. Mai tot timpul se auzea venind dintr-acolo câte o adiere de cântec sau se zărea câte un panaşdând târcoale prin apropiere. Faimoasa alee a celor trei mii de paşi, despre care s-a vorbit atâta mai înainte, începea chiar sub ferestrele Margaretei, a cărei privire se putea odihni în orice clipăasupra unor lucruri îmbietoare, bunăoară ronduri încărcate de flori, bolţ i de verdeaţ ăetc. S-ar fi zis căbiata prinţ esăcăuta săalunge, cu ajutorul acestor suave privelişti, gândurile negre ce sălăşluiau în adâncul cugetului său. Un poet din Périgord – Margareta, atât în provincie cât şi la Paris, era muza poeţ ilor – un poet din Périgord compusese un sonet în cinstea ei. "Prin grija cu care se osteneşte – spunea stihuitorul – să-şi înarmeze cugetul său, regina încearcăsărisipeascăîntristatele amintiri." Născutăla picioarele tronului, fiică, sorăşi soţ ie de rege, Margareta avusese parte, într-adevăr, de grele suferinţ e. Filozofia ei, cu mai multe ifose decât a regelui Navarei, era mai puţ in temeinicăfiind artificială, agonisităprin îndelungate lecturi, în timp ce filozofia regelui era izvorâtădin adâncul fiinţ ei sale. De aceea, Margareta, oricât ar fi fost de filozoafăsau, mai bine zis, ar fi vrut săfie, lăsase vremea şi suferinţ ele să-i brăzdeze obrazul, făcând săse imprime pe chipul ei pecetea lor atât de grăitoare. Cu toate acestea, regina era încăde o izbitoare frumuseţ e, o frumuseţ e mai curând expresivă, care, dacătrece de obicei nebăgatăîn seamăla oamenii de rând, în schimb, are darul de a fi deosebit de atrăgătoare la persoanele ce poartăun nume strălucit şi cărora lumea este în genere îndemnatăsăle acorde supremaţ ia frumuseţ ii fizice. Margareta avea un zâmbet voios şi blând, privirea umedăşi strălucitoare, gesturile mlădioase şi învăluitoare; Margareta, aşa cum am spus, era o făpturăplinăde farmec. Femeie, păşea ca o prinţ esă; regină, avea mersul unei femei încântătoare. De aceea era divinizatăla Nérac, unde adusese cu dânsa eleganţ a, veselia şi viaţ a. Faptul căo prinţ esăparizianăca dânsa reuşise săse împace cu existenţ a pe care o ducea în provincie, era o calitate în sine pentru care provincialii îi rămâneau cât se poate de recunoscători. Curtea sa nu era numai o curte de gentilomi şi de doamne; toată lumea o iubea deopotrivă, atât ca reginăcât şi ca femeie; şi, de fapt, sunetele armonioase ale flautelor şi lăutelor sale, ca şi mireasma şi resturile ospeţ elor sale erau pentru toatălumea. Margareta se pricepea să-şi foloseascătimpul cu atâta iscusinţ ă, încât fiecare zi pe care o trăia săfie o zi câştigatăpentru dânsa şi nici una dintre ele sănu fie pierdutăpentru cei din jur.

Plinăde fiere împotriva vrăjmaşilor săi, dar ştiind săse stăpânească şi săaştepte pentru a se putea răzbuna; simţ ind instinctiv, sub aparenta indiferenţ ăşi nestrămutata răbdare a lui Henric de Navara, o rea voinţ ă faţ ăde dânsa îngemănatăcu conştiinţ a pururea treazăa tuturor infidelităţ ilor sale; fărărude, fărăprieteni în preajmă, Margareta se obişnuise sătrăiascăînfruptându-se din plăcerile dragostei sau, cel puţ in, a ceea ce părea săsemene cu dragostea şi săînlocuiascăfamilie, soţ , prieteni şi toate celelalte, prin desfătările pe care i le puteau oferi poezia şi huzurul. Nimeni, afarăde Caterina de Medicis, nimeni, afarăde Chicot, nimeni afarăde câteva melancolice umbre care s-ar fi întors din mohorâta împărăţ ie a morţ ii, nimeni n-ar fi putut spune pentru ce obrajii Margaretei erau atât de palizi acum, pentru ce ochii ei se înnegurau fără vrere, adumbriţ i de nebănuite tristeţ i, pentru ce, în sfârşit, adâncul inimii sale lăsa săse oglindeascăpustiul de care era bântuit, chiar şi în privirea odinioarăatât de expresivă. Margareta nu mai avea cui să-şi deschidăsufletul. Biata reginănici nu mai dorea săaibăvreun confident, de când cei pe care-i avusese pânăatunci îi vânduserăpentru un pumn de bani şi încrederea, şi cinstea. Rămăsese, aşadar, singură, şi faptul acesta sporea şi mai mult în ochii navarezilor, poate chiar fărăştirea lor, măreţ ia atitudinii sale ce se reliefa cu atât mai lămurit în singurătatea de care era înconjurată. De altfel, ostilitatea pe care i se părea căo simte din partea lui Henric era doar o bănuialăinstinctivă, prilejuitămai curând de conştiinţ a propriilor sale păcate decât de mărturiile bearnezului. Henric se purta cu mănuşi faţ ăde dânsa, alintând-o ca pe un vlăstar al Franţ ei; totdeauna îi vorbea cu o politeţ e aproape servilăsau cu o încredere plinăde gingăşie; în orice împrejurare şi în orice privinţ ă, regele înţ elegea săfie un soţşi în acelaşi timp un prieten pentru dânsa. De aceea curtea de la Nérac, ca oricare altăcurte domneascăa cărei existenţ ăe întemeiatăpe relaţ ii frivole, era o bogatăîmbinare de armonii, atât fizice cât şi spirituale. Cam acestea erau constatările şi reflecţ iile pe care le făcea, pe temeiul unor aparenţ e mult prea fragile încă, Chicot, cel mai iscoditor şi cel mai meticulos dintre toţ i oamenii de pe faţ a pământului. Se dusese mai întâi la palat, potrivit îndrumărilor date de Henric, dar nu găsise pe nimeni. Margareta se afla, dupăcum fusese înştiinţ at, tocmai la capătul aleii ce se întindea paralel cu albia râului, vestita alee a celor trei mii de paşi; Chicot porni într-acolo, pe aleea mărginităde leandri. Trecând de jumătatea ei, zări în capăt, la umbra unui boschet de iasomie de Spania, de grozamăşi de clematite, un grup înzorzonat cu fel de fel de panglici, pene şi săbii de catifea; poate cătoate marafeturile acestea frumoase erau de modămai veche, de un gust puţ in depăşit; pentru Nérac însă erau tot ce putea fi mai elegant, ba chiar de o strălucire orbitoare.

Chicot, care venea de-a dreptul de la Paris, se arătătotuşi mulţ umit de ceea ce i se înfăţ işa ochilor. Cum Chicot era însoţ it de un paj, care mergea înainte, regina, ale cărei priviri rătăceau încolo şi încoace, stăpânite de neliniştea pururea neistovităa sufletelor melancolice, regina, zic, recunoscu uniforma slujitorilor de la curtea Navarei şi-l chemă. — Ce cauţ i, d'Aubiac? îl întrebăea. Tânărul, sau, mai bine zis, copilul, căci abia împlinise doisprezece ani, se îmbujorătot şi puse un genunchi în pământ dinaintea Margaretei. — Doamnă– rosti el în limba franceză, căci, dupădorinţ a reginei, era cu desăvârşire oprit săse întrebuinţ eze dialectul local atât în relaţ iile de serviciu cât şi în treburile obşteşti – un gentilom de la Paris, trimisul Luvrului către maiestatea sa regele Navarei şi pe care maiestatea sa regele Navarei l-a trimis aici, doreşte săvorbeascămaiestăţ ii voastre. Chipul minunat al Margaretei se rumeni deodatăca dogorit de o văpaie; regina se întoarse brusc, cu o strângere de inimăpe care, ca toate fiinţ ele a căror mândrie a fost multăvreme umilită, o încerca aproape în orice împrejurare. Chicot stătea în picioare, neclintit, la douăzeci de paşi de dânsa. Privirea ei agerăse dumeri numaidecât, dupăţ inuta şi după înfăţ işarea gasconului, a cărui siluetăse contura lămurit pe cerul scăldat într-o luminăportocalie, căera vorba de o persoanăcunoscutăşi, în loc să-i porunceascănoului venit săse apropie, regina se desprinse din grup. Întorcându-se totuşi spre a-şi lua rămas bun de la societate, îi făcu un semn uşor cu mâna unuia dintre cei mai chipeşi şi mai elegant îmbrăcaţ i gentilomi. Semnul acela adresat tuturor era de fapt hărăzit unuia singur. Dar cum cavalerul cel norocos părea puţ in îngrijorat, cu toate căregina fluturase anume mâna spre el ca să-l liniştească, şi cum unei femei nu-i scapănimic, Margareta îl rugă: — Domnule de Turenne, fii bun şi spune-le doamnelor cămă înapoiez într-o clipă. Chipeşul gentilom, care purta o vestăcu mâneci bufante albăcu albastru, se înclinăcu mai multădezinvolturădecât ar fi făcut-o un curtean oarecare. Regina se îndreptăgrăbităspre Chicot, care privise, fărăa se clinti din loc, aceastăscenăce se potrivea atât de bine cu lucrurile arătate în scrisoarea adusăde el. — Domnul Chicot! exclamăMargareta, uimită, apropiindu-se de gascon. — Sluga plecatăa maiestăţ ii voastre – rosti Chicot – a maiestăţ ii voastre pururea milostivă, pururea frumoasăşi pururea reginăla Nérac la fel ca şi la Luvru. — E o minune căte văd aici, domnule, atât de departe de Paris. — Să-mi fie iertat, doamnă, dar ideea de a săvârşi aceastăminune

n-a încolţ it în mintea bietului Chicot. — Cred şi eu. De altfel se vorbea căai fi murit. — Făceam numai pe mortul. — Şi ce doreşti de la noi, domnule Chicot? S-ar putea oare săam fericirea de a-şi mai aminti cineva în Franţ a de regina Navarei? — O, doamnă– protestăChicot, surâzând – fiţ i fărăgrijă, reginele nu sunt chiar atât de lesne uitate la noi, atunci când au vârsta şi mai ales frumuseţ ea domniei voastre. — Va săzicăoamenii sunt tot atât de curtenitori la Paris? — Asta l-a şi făcut pe regele Franţ ei – continuăChicot fărăsă răspundăla ultima întrebare – să-i scrie regelui Navarei. Margareta se înroşi. — Să-i scrie?! se mirăea. — Da, doamnă. — Şi scrisoarea ai adus-o dumneata? — De adus, n-am adus-o, pentru anumite motive pe care vi le va desluşi regele Navarei, dar am învăţ at-o pe dinafară, aşa căam putut să i-o spun din memorie. — Înţ eleg. Era o scrisoare importantăşi ţ i-a fost teamăsănu se piardăsau sănu ţ i-o fure cineva. — Întocmai, doamnă! Şi acum, sămăierte maiestatea voastră, dar scrisoarea era scrisăîn latineşte. — Foarte bine! se bucurăregina. Dacă-ţ i aminteşti, cunosc limba latină. — Dar regele Navarei o ştie? întrebăChicot. — E foarte greu de ştiut, dragădomnule Chicot, ce ştie şi ce nu ştie regele Navarei. — Aşa! se luminăChicot, văzând cănu era singurul care se străduia sădezlege aceastăenigmă. — Judecând dupăaparenţ e – adăugăMargareta – n-o prea cunoaşte, căci niciodatănu înţ elege sau nu pare săînţ eleagăatunci când vorbesc latineşte cu câte cineva de la curte. Chicot îşi muşcăbuzele. — Ei, drăcie! o sfecli el. — Şi i-ai spus ce scria în ea? întrebăMargareta. — Da, deoarece era pentru dânsul. — Şi ai avut impresia căa înţ eles? — Numai douăcuvinte. — Care? — Turennius şi Margota. — Turennius şi Margota? — Da, amândouăsunt pomenite în scrisoare. — Şi ce-a spus? — M-a trimis la domnia voastră, doamnă. — La mine?

— Da, sub cuvânt căscrisoarea pare săcuprindăveşti mult prea importante pentru ca s-o poatăîncredinţ a unui străin s-o tălmăcească, lucru pe care ar fi mai bine să-l faceţ i domnia voastră, cea mai frumoasă dintre femeile savante şi cea mai savantădintre frumoase. — Sunt gata săte ascult, domnule Chicot, de vreme ce aşa a poruncit regele. — Vămulţ umesc, doamnă. Unde doreşte maiestatea voastrăsămă asculte? — Aici; ba nu, mai bine la mine: vino în camera mea de lucru, te rog. Margareta se uităadânc în ochii lui Chicot, care, milostivindu-se de dânsa, poate, o lăsase săîntrezăreascădinainte o frânturăde adevăr. Biata femeie simţ i nevoia unui sprijin sau poate a unei ultime clipe de dragoste înainte de a înfrunta încercarea ce o pândea. — Viconte – i se adresăea domnului de Turenne – dă-mi braţ ul pânăla castel. Fii atât de bun, te rog, domnule Chicot, şi ia-o înainte.

XLVII CAMERA DE LUCRU A MARGARETEI N-am vrea săni se arunce în spinare ponosul cănu avem altceva mai bun de făcut decât săzugrăvim în amănunţ ime ciubucării şi festoane şi căabia dacă-i îngăduim bietului cititor sădea câte o raită prin grădină, dar, vorba cântecului, cum e stăpânul, şi casa, şi dacăn-a fost de prisos sădescriem aleea celor trei mii de paşi sau biroul lui Henric, credem căar fi totuşi interesant, într-o oarecare măsură, să înfăţ işăm şi camera de lucru a Margaretei. Simetric aşezatăfaţ ăde biroul regelui şi prevăzutăcu mai multe ieşiri ce răspundeau în odăile şi culoarele învecinate, cu ferestre tot atât de complezente şi de tăcute ca şi uşile, cu obloane de fier în chip de jaluzele, înzestrate cu încuietori în care cheia se răsucea fărăzgomot, iatăcum arăta, privitădinafară, camera de lucru a reginei. În interior se aflau mobile moderne, tapiserii lucrate, de asemenea, dupămoda timpului, tablouri, vase de email sau de faianţ ă, arme de preţ , cărţ i şi manuscrise greceşti, latineşti şi franceze îngrămădite pe toate mesele, păsări în colivii, câini tolăniţ i pe covoare, în sfârşit, o lume întreagă, plante şi animale, care împărtăşea viaţ a Margaretei. Oamenii cu o inteligenţ ăsuperioarăsau cu o vitalitate gâlgâitoare nu pot să-şi petreacăsinguri existenţ a şi cautăsăasocieze fiecare din simţ urile sau înclinaţ iile lor cu toate lucrurile ce se pot armoniza cu ele şi pe care puterea lor de atracţ ie le târăşte în vârtejul ei, aşa încât, în loc sătrăiascăşi săsimtăca nişte oameni obişnuiţ i, ajung desigur să-şi sporeascăînzecit senzaţ iile şi să-şi trăiascămult mai intens viaţ a. Epicur este fărăîndoialăunul dintre eroii omenirii; cu toate acestea

n-a fost înţ eles nici chiar de pagini: filozofia lui într-adevăr era austeră, dar, stăruind cu tot dinadinsul ca nici unul din imboldurile şi nici una din calităţ ile cu care suntem înzestraţ i sănu se iroseascăîn van, reuşea, datorităunei stricte economii, săpunăo seamăde plăceri la îndemâna oricărui om care, altminteri, limitându-se la o existenţ ăpur spirituală sau exclusiv animalică, n-ar fi avut parte decât de privaţ iuni sau de suferinţ e. Fapt este căEpicur a fost cu prisosinţ ăhulit, fărăa fi cunoscut, şi căîn schimb au fost ridicaţ i în slavă, tot aşa, fărăa fi cunoscuţ i, cuvioşii pustnici din Tebaida, care căutau săstârpeascătot ceea ce este urât în firea omenească, distrugând totodatăşi ceea ce poate fi frumos în ea. A ucide omul, înseamnăa ucide, fărădoar şi poate, o datăcu el, şi patimile de care este stăpânit, dar înseamnătotuşi a ucide, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte cu desăvârşire prin toate legile sale. Regina era o femeie în măsurăsă-l înţ eleagăpe Epicur în primul rând pentru căştia greceşte, ceea ce era unul din meritele sale cele mai puţ in însemnate; în orice caz se pricepea să-şi trăiascăatât de bine viaţ a, încât, dintr-o mie de necazuri, reuşea săînfiripe o plăcere, ceea ce, fiind creştină, îi dădea dreptul să-l binecuvânteze pe Domnul mai mult decât oricare femeie, fie căse numea Dumnezeu sau Theos, Iehova sau Magog. Toatăaceastădigresiune dovedeşte cât se poate de lămurit căera într-adevăr necesar sădescriem apartamentul Margaretei. Chicot fu poftit săse aşeze într-un fotoliu elegant şi comod, îmbrăcat cu o tapiserie ce înfăţ işa un amoraşrisipind un noian de flori; un paj, care de astădatănu mai era d'Aubiac, ci un copil de casămai drăguţşi mai ferchezuit, veni să-l îmbie cu alte răcoritoare pe ambasador. Chicot nu voi săia nimic şi, fărăa mai sta la gânduri, de îndatăce vicontele de Turenne părăsi încăperea, începu săspunădin memorie, fărăsăse poticneascăo singurădată, scrisoarea trimisăde regele Franţ ei şi al Poloniei prin graţ ia lui Dumnezeu. Cunoaştem scrisoarea, pe care am avut prilejul s-o citim o datăcu Chicot, aşa căsocotim de prisos sătranscriem aici şi versiunea latină. Chicot se străduia s-o recite cu un accent cât mai năstruşnic cu putinţ ă, pentru ca regina să-şi batăcât mai mult capul ca s-o înţ eleagă; dar cu oricâtăîndemânare căuta săschimonoseascăpropria sa tălmăcire, Margareta prindea din zbor înţ elesul cuvintelor şi nici măcar nu se ostenea să-şi ascundămânia şi indignarea de care era cuprinsă. Pe măsurăce dădea în vileag cuprinsul scrisorii, Chicot simţ ea cum se înfundătot mai rău în încurcătura în care cu bunăştiinţ ăintrase; de câte ori avea de rostit anumite lucruri ceva mai deocheate, lăsa nasul în jos, întocmai ca un duhovnic stingherit de mărturisirile pe care îi este dat săle asculte; jocul acesta de fizionomie îi era cât se poate de priincios, căci în momentele acelea nu mai putea săvadăcât de aprig scăpărau ochii reginei şi cum se crispa toatăauzind cât de răspicat erau enunţ ate toate păcatele ei conjugale.

Margareta cunoştea îndeajuns perfidia atât de rafinatăa fratelui său; avusese destule prilejuri săse convingăde lucrul acesta; ştia, de asemenea, căci nu era ea femeia care săse ascundădupădeget, ştia, de asemenea, câte parale făceau pretextele pe care le folosise ca şi cele pe care avea săle mai foloseascăşi de aici înainte; aşa că, pe măsurăce Chicot recita scrisoarea, mânia îndreptăţ ităce se stârnise în sufletul ei începuse a fi cumpănităde o teamăînţ eleaptă. Săse indigneze la momentul potrivit, săfie prudentăcând va trebui săpreîntâmpine pericolul, respingând clevetirile, săaducădovezi căera nedreptăţ ită, dar, pe de altăparte, săţ inăseama de acest avertisment, iatăplanul vast ce se înfiripa în mintea Margaretei, în vreme ce Chicot depăna mai departe relatarea lui epistolară. Sănu văînchipuiţ i însăcăChicot stătea tot timpul cu nasul în pământ; când şi când ridica ba un ochi, ba pe celălalt şi se simţ ea ceva mai împăcat văzând căregina, uşor încruntată, chibzuia pe îndelete ce săfacă. Rosti, aşadar, destul de liniştit salutările cu care se încheia misiva regală. — SfântăFecioară! exclamăregina, dupăce Chicot isprăvi. Frumos mai scrie fratele meu în latineşte; câtăpasiune clocotitoare şi ce stil! Naşfi crezut niciodatăcăar putea fi atât de iscusit. Chicot ridicădin sprânceanăşi deschise mâinile, ca un om care se simte obligat săîncuviinţ eze numai din politeţ e, fărăsăfi înţ eles nimic. — N-ai înţ eles? îşi aratămirarea regina, care se pricepea să desluşeascăorice limbaj, chiar şi acela al mimicii. Şi eu care eram convinsăcăeşti un latinist de mâna întâi, domnule. — Din păcate, nu mai ţ in minte nimic, doamnă; tot ce mai ştiu azi, tot ce mi-a mai rămas din savantlâcul meu de odinioarăeste călimba latinănu are articol, căexistăun vocativ şi căsubstantivul cap este de genul neutru. — Ei, nu mai spune! exclamăcineva oare tocmai intra pe uşă zgomotos, râzând cu poftă. Chicot şi regina se întoarserăîn aceeaşi clipă. Era regele Navarei. — Cum aşa? urmăHenric, apropiindu-se. Cap în latineşte va săzică este de genul neutru, domnule Chicot? Şi de ce nu de genul masculin? — De, sire, n-aşputea săvăspun, dat fiind căşi eu sunt la fel de mirat ca şi maiestatea voastră. — Şi eu sunt mirată– adăugăMargot cu un aer gânditor. — Probabil – îşi dădu cu părerea monarhul – pentru căîntr-o casă porunceşte fie bărbatul, fie femeia, potrivit cu firea unuia sau a altuia dintre ei. Chicot se înclină. — Într-adevăr – recunoscu el – o explicaţ ie mai bunădecât asta, sire, nu cred săexiste.

— Cu atât mai bine, măbucur căsunt un filozof mult mai serios decât mi-aşfi închipuit. Şi acum săvedem ce-i cu scrisoarea. Trebuie să ştii, doamnă, căard de nerăbdare săaflu noutăţ i de la curtea Franţ ei, şi, ca un făcut, cele pe care simpaticul nostru domn Chicot s-a ostenit sămi le aducăsunt într-o limbănecunoscutămie; altminteri... — Altminteri? stărui Margareta. — Altminteri, pe toţ i dracii, m-aşfi amuzat! Ştii doar cămor după noutăţ i, mai ales dupănoutăţ ile scandaloase pe care fratele meu Henric de Valois le povesteşte cu atâta haz. Şi Henric de Navara se aşeză, frecându-şi mâinile. Ei, domnule Chicot – urmăregele, bucuros ca un om care se pregăteşte săasculte ceva de toatănostimada – ai apucat să-i împărtăşeşti soţ iei mele faimoasa scrisoare? — Da, sire. — Vrei să-mi spui şi mie atunci, porumbiţ o, despre ce-i vorba în aceastănăzdrăvanămisivă? — Nu v-aţ i gândit, sire – spuse Chicot, văzând familiaritatea de care dădeau dovadăcele douăcapete încoronate şi care îl făcea săse simtăla largul lui – călimba latinăîn care a fost scrisăscrisoarea cu pricina ar putea fi de rău augur? — Şi de ce, mărog?! se mirăregele. Apoi, întorcându-se către soţ ia sa, o întrebă: Ce spui, doamnă? Margareta rămase pe gânduri câteva clipe, ca şi cum ar fi depănat în minte, una câte una, spre a le descoperi tâlcul, fiecare din frazele auzite din gura lui Chicot. — Solul nostru are dreptate, sire – rosti ea, dupăce le cântări pe toate şi hotărî ce avea de făcut. Limba latinăeste de rău augur. — Cum adică? sări Henric. E cu putinţ ăca aceastăpreţ ioasă scrisoare săcuprindăcumva şi cuvinte murdare? Gândeşte-te, porumbiţ o, căfratele domniei tale, regele, este un eminent cărturar şi un om de o politeţ e desăvârşită. — Chiar atunci când sunt insultatăîn litierădin îndemnul său, aşa cum mi s-a întâmplat la câteva leghe de Sena, în ziua când am plecat de la Paris dupădomnia ta, sire? — Când ai un frate care înţ elege săducăo viaţ ăausteră– răspunse Henric pe un ton echivoc, aşa încât niciodatănu puteai şti dacă glumeşte sau dacăvorbeşte serios – un frate domnitor, un frate atât de exigent... — Aşa cum ar trebui săfie, dacăţ ine cu adevărat săapere cinstea surorii şi a familiei sale; căci, orişicum, n-aşputea săcred, sire, cădacă sora domniei tale, Catherine d'Albert, ar prilejui cumva un scandal, domnia ta ai fi în stare săpui un căpitan de gardăsătrâmbiţ eze acel scandal. — O, eu sunt un biet burghez blajin şi patriarhal – spuse Henric – eu nu sunt rege, sau sunt numai aşa, în glumă, şi zău dacănu-mi vine sărâd; dar scrisoarea, scrisoarea, de vreme ce era pentru mine, aşvrea totuşi săştiu ce scrie în ea.

— Este o scrisoare perfidă, sire. — Ce vorbeşti! — Chiar aşa, şi care cuprinde o mulţ ime de clevetiri, mai multe chiar decât ar trebui ca sădespartăun om nu numai de soţ ia lui, dar şi de toţ i prietenii săi. — Cum, cum? rosti Henric, înălţ ând capul şi aşezând pe chipul său, de obicei atât de sincer, de deschis, masca unei prefăcute neîncrederi. Să despartăun soţde soţ ie, adicăpe domnia ta de mine? — Pe domnia ta de mine, sire. — Şi în ce fel, porumbiţ o? Chicot stătea ca pe ghimpi şi ar fi dat orice, deşi era lihnit de foame, săse poatăduce la culcare fărăa mai pune nimic în gură. "Acum se sparge buba – murmura în sinea lui – acum se sparge, uite-acum..." — Sire – răspunse regina – îmi pare nespus de rău cămaiestatea voastrăa uitat limba latină, pe care bănuiesc totuşi c-a învăţ at-o la vremea sa. — Doamnă, din toatălatineasca pe care am învăţ at-o nu mai ţ in minte decât o singurăpropoziţ ie: Dens et virtus aeterna; o curioasă împerechere de genuri – masculin, feminin şi neutru – pe care dascălul meu n-a fost în stare sămi-o lămureascădecât cu ajutorul limbii greceşti, şi trebuie săştii cămăîmpăcăm şi mai puţ in cu greaca decât cu latina. — Sire – continuăregina – dacăai înţ elege limba, ai vedea că scrisoarea e plinăde cuvinte măgulitoare la adresa mea. — Cu atât mai bine – spuse regele. — Optime – adăugăChicot. — Dar nu văd totuşi – se mirăregele – în ce fel nişte laude aduse domniei tale ar putea săne despartă, doamnă? Căci, oricum, atâta timp cât fratele meu Henric va găsi cu cale săte măgulească, voi fi de părerea fratelui meu Henric; dar dacăs-ar întâmpla cumva săte ponegreascăîn scrisoare, atunci se schimbăsocoteala, doamnă, atunci pot, să-ţ i spun căaşînţ elege politica fratelui meu. — Cum, adică, dacăm-ar ponegri, ai înţ elege politica lui Henric? — Da, politica lui Henric de Valois, care, dupăcâte ştiu, are anumite motive ca sădoreascăsăne despartă. — Aşteaptăpuţ in, sire, fiindcăaceste linguşiri nu sunt decât o introducere vicleanăpentru a strecura mai apoi unele insinuări mârşave împotriva prietenilor domniei tale şi ai mei. Dupăaceste cuvinte aruncate cu atâta îndrăzneală, Margareta s-ar fi aşteptat ca regele săprotesteze. Chicot lăsănasul în jos; Henric se mulţ umi săridice din umeri. — Ia vezi, porumbiţ o, – rosti el – vezi dacănu cumva, pânăla urmă, vei fi înţ eles mai mult decât trebuie din toatălatineasca asta şi dacă existăîntr-adevăr asemenea intenţ ii urâte în scrisoarea fratelui meu.

Oricât de blând şi de mieros ar fi fost glasul cu care Henric rostise aceste cuvinte, regina Navarei îi aruncăo privire plinăde neîncredere. — Aşvrea sămăînţ elegi cât mai bine, sire – zise ea. — Nici nu doresc altceva, doamnă, martor mi-e Dumnezeu – răspunse Henric. — Spune-mi, te rog, ai ori nu nevoie de slujitorii domniei tale? — Dacăam nevoie, porumbiţ o? Ce întrebare-i asta? Ce m-aşface fărăei, zău, de-ar fi sămăbizui numai pe slabele mele puteri! — Ei, bine, sire, suveranul vrea săîndepărteze de domnia ta pe cei mai destoinici slujitori. — Numai săpoată. — Bravo, sire! murmurăChicot. — Nici vorbă– rosti convins Henric, cu aerul acela uimitor de blajin şi de credul, atât de caracteristic, de care pânăla sâârşitul vieţ ii sale toatălumea avea săse lase amăgit – fiindcăslujitorii mei sunt legaţ i sufleteşte de mine, şi nu din pricina vreunui interes oarecare. Se ştie doar căn-am nimic săle dau. — Le dai toatădragostea şi toatăîncrederea dumitale, sire; e cea mai frumoasărăsplatăpe care o poate da un monarh prietenilor săi. — Da, porumbiţ o! Ei, şi? — Nu trebuie sămai ai încredere în ei, sire. — Pe toţ i dracii! N-aşputea face aşa ceva decât doar dacăm-ar obliga ei, vreau săzic dacăs-ar dovedi nevrednici de încrederea mea. — Nu-i nimic, sire – întâmpinăMargareta – ţ i se va dovedi căsunt nevrednici de ea şi gata. — Aşa! se încruntăregele. Dar cum? Chicot puse din nou capul în pământ, aşa cum făcea de câte ori venea vorba despre un lucru mai deşănţ at. — N-aşputea să-ţ i explic mai pe larg, sire – răspunse Margareta – fiindcăar însemna săcompromit... Şi se uităîmprejur. Chicot înţ elese c-o stânjenea şi se trase deoparte. — Iubite sol – îl pofti regele – fii bun te rog şi aşteaptă-măla mine in birou: regina are să-mi spunăceva între patru ochi, ceva ce pare a fi, dacă-mi dau bine seama, de cel mai mare folos pentru mine. Margareta rămase împietrită, mulţ umindu-se să-i facădoar un semn uşor din cap, pe care Chicot socoti cănu-l observase decât el. Văzând, aşadar, căi-ar fi îndatorat pe amândoi soţ ii prin plecarea lui, se ridicădin fotoliu şi părăsi încăperea, făcând o plecăciune în faţ a amândurora. XLVIII ÎMPĂCIUIRE PRIN MIJLOCIREA UNEI TĂLMĂCIRI Faptul de a fi reuşit săscape de prezenţ a unui martor, despre care

Margareta era convinsăcăştie mult mai multălatineascădecât voia el să arate, era, în orice caz, o victorie pentru dânsa sau, cel puţ in, o chezăşie căputea vorbi în deplinăsiguranţ ă; căci, aşa cum am spus, Margareta nu-l credea pe Chicot chiar atât de puţ in învăţ at pe cât voia el să mărturisească, în timp ce, rămânând singurăcu soţ ul ei, îşi putea îngădui sădea un înţ eles cât de larg fiecărui cuvânt latinesc sau mai multe tâlcuri decât vor fi dat vreodatătoţ i specialiştii în us lui Plaut ori lui Persius, aceşti doi străluciţ i făuritori de versuri ai lumii latine, a căror creaţ ie constituie încăo enigmă. Henric şi soţ ia sa se simţ irădeci mulţ umiţ i căaveau, în sfârşit, posibilitatea săvorbeascăîntre patru ochi. Pe chipul regelui nu se desluşea nici cel mai mic semn de nelinişte, nici cea mai uşoarăumbrăde ameninţ are. Fărădoar şi poate, monarhul nu ştia nici boabăde latinească. — Aştept săfiu întrebată, domnule – spuse Margareta. — Văd căscrisoarea asta îţ i dămult de gândit, porumbiţ o – zise el. N-are rost săte frămânţ i atâta. — Sire, oricum, scrisoarea aceasta este sau ar trebui săfie un eveniment; îţ i închipui doar căun monarh nu trimite o solie unui alt monarh fărăsăaibămotive cu totul deosebite. — Ştii ce, porumbiţ o, am face mai bine sănu ne gândim nici la solie, nici la sol – propuse Henric. Ia spune, n-ai nici o petrecere astăsearăsau vreun bal, ceva? — Ba da, sire, aşa era vorba – răspunse Margareta. Nimic excepţ ional însă, ştii doar cămai în fiecare searădansăm. — Eu am pus la cale o mare vânătoare pe mâine, o vânătoare grozavă. — Într-adevăr? — Da, o vânătoare de lupi cu hăitaşi. — Fiecare cu plăcerile lui, sire; domnia ta cu vânătorile, eu cu balurile; domniei tale îţ i place săvânezi, iar mie sădansez. — Da, porumbiţ o – rosti regele, oftând – şi zău dacăe vreun păcat! — Bineînţ eles, dar nu ştiu de ce maiestatea voastrăa oftat. — Vreau să-ţ i spun ceva, doamnă. Margareta ciuli urechile. — Sunt îngrijorat. — Pentru ce, sire? — Din pricina unui zvon ce s-a răspândit. — A unui zvon?... Maiestatea voastrăîşi poate face sânge rău din pricina unui zvon? — Şi de ce nu, porumbiţ o, când zvonul acesta ar putea săte mâhnească? — Pe mine? — Da, pe dumneata. — Sire, nu te înţ eleg.

— Nu ţ i-a ajuns nimic la ureche? continuăHenric cu acelaşi ton. Margareta tremura toată, întrebându-se dacănu cumva soţ ul său pornise atacul. — Nu cred săexiste pe lume o femeie mai puţ in curioasădecât mine, sire – mărturisi ea – aşa căniciodatănu aud ceea ce unii sau alţ ii trâmbiţ eazăla urechile mele. Trebuie săştii, de altfel, căpun atât de puţ in temei pe aceste zvonuri, aşa cum le numeşti domnia ta, încât, chiar dacăm-aşînvrednici săle ascult, tot nu le-aşauzi, cu atât mai mult deci nu puteam săle aud de vreme ce-mi astup urechile când trec pe lângămine. — Părerea domniei tale este deci căse cuvine sănesocotim aceste zvonuri. — Nu încape vorbă, sire, mai cu seamănoi, suveranii. — Şi pentru ce noi, mai cu seamă, doamnă? — Pentru cătoatălumea vorbeşte despre noi, suveranii, aşa încât ar însemna sănu mai avem o clipăde răgaz, dacăar fi săne frământăm pentru orice cuvânt. — Aşa e, cred căai dreptate, porumbiţ o, şi chiar măgândeam să-ţ i dau un prilej minunat de a folosi aceastăfilozofie. Margareta socoti căsosise momentul hotărâtor; îşi făcu deci curaj şi rosti fărănici o şovăială: — Da, sire, cu dragăinimă. Henric începu cu glasul unui om care se pregăteşte să-şi descarce sufletul de un greu păcat în faţ a duhovnicului: — Cred căştii, nu-i aşa, câtăgrijăam de micuţ a Fosseuse, copila mea? — Aşa! exclamăMargareta, cu un aer triumfător, văzând cănu era vorba de dânsa. Da, da, ştiu, micuţ a Fosseuse, prietena domniei tale. — Da, doamnă– răspunse Henric cu acelaşi ton – da, micuţ a Fosseuse. — Doamna mea de onoare? — Doamna dumitale de onoare. — Nebunia domniei tale, dragostea cea mare! — Ah, porumbiţ o, nu mi-aşfi închipuit săaud tocmai din gura domniei tale zvonurile pe care le osândeai adineauri. — Într-adevăr, sire – încuviinţ ăMargareta, surâzând – îţ i cer iertare cu toatăumilinţ a. — Ai dreptate săspui, porumbiţ o, căzvonurile acestea, purtate din gurăîn gură, sunt de cele mai multe ori mincinoase, şi noi, suveranii, avem tot interesul sădovedim aceastăteoremă, făcând din ea o axiomă. Ia te uităpozna dracului! Am impresia, doamnă, căam început să vorbesc greceşte. Şi Henric izbucni într-un hohot de râs. Margaretei i se păru a desluşi o ironie în izbucnirea aceea zgomotoasăde veselie şi, mai ales, în privirea subtilăce o însoţ ea. Neliniştea începu să-i dea din nou târcoale.

— Şi de ziceai de Fosseuse? întrebăea. — Fosseuse e bolnavă, porumbiţ o, şi medicii nu-şi dau seama ce are. — Ce curios mi se pare, sire. Fosseuse, judecând dupăspusele maiestăţ i voastre, a fost totdeauna o fatăcuminte; Fosseuse, care, dacă ar fi să-ţ i dau crezământ, ar fi fost în stare săînfrunte şi un rege, dacă regele i-ar fi făcut declaraţ ii de dragoste; Fosseuse, care este curatăca o floare şi limpede ca un cristal, n-ar avea de ce săse sfiascăde ochiul ştiinţ ei, lăsându-l săpătrundăîn adâncul bucuriilor şi suferinţ elor sale. — Din păcate însănu-i aşa – rosti cu amărăciune Henric. — Cum? exclamăregina cu acea aprigărăutate pe care o femeie, oricât de superioară, nu pierde niciodatăprilejul s-o azvârle ca pe o săgeatăasupra altei femei. Cum, va săzicăFosseuse nu este o floare nevinovată? — N-am spus aşa ceva – răspunse răstit Henric. Măferească Dumnezeu săarunc vreo bănuialăasupra cuiva! Am spus doar că Fosseuse, copila mea, suferăde o boalăpe care se încăpăţ âneazăs-o ascundămedicilor. — Bine, medicilor mai înţ eleg, dar domniei tale, părintele şi duhovnicului ei... mi se pare într-adevăr ciudat. — Asta-i tot ce ştiu, porumbiţ o – rosti Henric, lăsând să-i înfloreascădin nou pe buze zâmbetul său atât de fermecător – sau, dacă ştiu ceva mai mult, cred că-i mai bine totuşi sămăopresc aici. — În cazul acesta, sire – întâmpinăMargareta, începând să-şi dea seama, dupăîntorsătura pe care o luase convorbirea, căea avea poziţ ia cea mai puternicăşi că, de unde pânăatunci crezuse căva fi nevoităsăşi cearăiertare, tot ea era cea care trebuia săierte acum – în cazul acesta, sire, nu mai înţ eleg ce doreşte maiestatea voastrăşi aştept deci săfiu lămurită. — Bine, dacăaşa vrei domnia ta, porumbiţ o, am săcaut săte lămuresc pe deplin. Margareta schiţ ăun gest prin care voia să-i arate căera gata să asculte orice. — Ar fi bine... – continuăHenric – dar asta înseamnăsă-ţ i cer prea mult, porumbiţ o... — Spune totuşi, sire. — Ar fi bine dacăs-ar putea şi dacăai vrea săfii atât de îndatoritoare săte duci s-o vezi pe copila mea, Fosseuse. — Eu, sămăduc săvăd o fatădespre care se vorbeşte căar avea cinstea săfie amanta domniei tale, cinste pe care, cum văd, domnia ta no respingi? — Domol, domol, porumbiţ o – căutăs-o împace suveranul – nu striga aşa tare. S-ar putea săprovoci un scandal, pe cuvântul meu, şi nu ştiu, zău, dacăscandalul pe care l-ai face domnia ta n-ar fi privit cu satisfacţ ie la curtea Franţ ei, căci în scrisoarea pe care mi-a trimis-o cumnatul meu, regele şi pe care Chicot mi-a spus-o pe de rost, scria

quotidie scandalum, ceea ce, dupăpărerea unui biet umanist nepriceput ca mine, înseamnă: zilnic un prilej de scandal. Margareta tresări. — Nu-i nevoie, cred, săcunoşti limba latinăca săpricepi atâta lucru – adăugăHenric – e aproape ca în franţ uzeşte — Dar la cine se referă, sire, cuvintele acestea? întrebăMargareta. — Ah, din păcate, tocmai asta n-am putut săînţ eleg. Măbizui însă cădomnia ta, porumbiţ o, care cunoşti limba latină, măvei lămuri când vom ajunge la pasajul acesta. Margareta se înroşi pânăîn vârful urechilor, în timp ce Henric, cu capul în piept şi învârtind mâna prin aer, părea săcaute cu toată candoarea la care dintre persoanele de la curte se puteau referi cuvintele quotidie scandalum. — Prea bine, domnule – rosti în cele din urmăregina – vrei deci cu tot dinadinsul, în numele bunei înţ elegeri ce trebuie sădomneascăîntre noi, sămăsileşti săfac un lucru umilitor; măsupun din respect pentru aceastăbunăînţ elegere. — Îţ i mulţ umesc, porumbiţ o – spuse Henric – îţ i mulţ umesc! — În ce scop însătrebuie sămăduc, domnule, s-o văd pe fata asta? — E foarte uşor de înţ eles, doamnă. — E mai bine totuşi să-mi spui, fiindcă, precum vezi, sunt prea naivăca să-l ghicesc. — Ei, uite atunci: ai s-o găseşti pe Fosseuse culcatăla ea în pat în camera domnişoarelor de onoare. Femeiuştile astea sunt atât de curioase şi de indiscrete, cred căle cunoşti, nu-i aşa, încât mi-e teamăca biata fatăsănu facăcine ştie ce gest disperat. — Dar de ce? Se teme oare de ceva? izbucni Margareta, învolburată din nou de mânie şi ură. Are vreun motiv săse ascundă? — Nu ştiu nimic – spuse Henric – tot ce ştiu este cătrebuie neapărat săpărăseascădormitorul domnişoarelor de onoare. — Dacăvrea cumva săse ascundă, sănu-şi închipuie căam să-i dau vreo mânăde ajutor. Pot sătrec cu vederea anumite lucruri, dar cu nici un preţn-aşputea săle mijlocesc. Şi Margareta aşteptăsăvadăefectul acestui ultimatum. Henric însăpărea sănu fi auzit nimic; pusese capul în piept, luând din nou atitudinea meditativăcare avusese darul s-o nelinişteascăpe Margareta o clipămai înainte. — Margota – murmurăel pe gânduri – Margota cum Turennio. Da, astea sunt cuvintele pe care le căutam adineauri, doamnă, Margota cum Turennio. De astădatăMargareta se făcu roşie ca sfecla. — Minciuni, sire! protestăea. Nu ştiu cum poţ i pune temei pe asemenea clevetiri! — Ce clevetiri?! se mirăHenric cu aerul cel mai firesc din lume. Domnia ta ai impresia c-ar fi vorba de nişte clevetiri, doamnă? Uite,

acum îmi amintesc tot pasajul acesta din scrisoarea fratelui meu: Margota cum Turennio conveniunt in castello nomine Loignac. Trebuie neapărat săpun un cărturar să-mi tălmăceascăscrisoarea. — Sădăm cărţ ile pe faţ ă, sire – rosti Margareta, tremurând toată– spune-mi, te rog, lămurit ce doreşti de la mine! — Uite ce e, porumbiţ o, aşvreo s-o desparţ i pe Fosseuse de celelalte fete şi s-o laşi săstea singurăîntr-o cameră; pe urmăsă-i trimiţ i un medic, nu mai mult decât unul şi cât mai discret, bunăoarămedicul domniei tale. — Ah, acum ştiu despre ce este vorba! exclamăregina. Fosseuse, care se împăuna cu virtutea ei, Fosseuse, care se lăuda în gura mare car fi, chipurile, fecioară, Fosseuse, pasămite, a rămas însărcinatăşi acum e gata sănască. — N-am spus aşa ceva, porumbiţ o – tăgădui Henric – n-am spus aşa ceva; asta-i părerea domniei tale. — Asta trebuie săfie, domnule, cu siguranţ ăcăasta! izbucni Margareta. Glasul dumitale mieros, umilinţ a asta prefăcutăsunt cea mai bunădovadă. Existăînsăsacrificii pe care nici un soţ , fie el şi rege, nu le poate cere soţ iei sale. Cautăşi descurcăsingur, sire, încurcătura în care a intrat domnişoara de Fosseuse; eşti complicele ei, treaba domniei tale: vinovatul trebuie sătragăponoasele, nu cel care n-are nici un păcat. — Vinovatul, da, da! Asta îmi aminteşte iarăşi de blestemata aceea de scrisoare. — Cum adică? — Da, vinovat în latineşte se spune nocens, nu-i aşa? — Da, domnule, nocens. — Ei bine, scrisoarea glăsuieşte aşa: Margota cum Turennio, ambo nocentes, conveniunt in castello nomine Loignac. O, Doamne, ce rău îmi pare că, având o memorie atât de bună, nu mi-am îmbogăţ it mintea aşa cum s-ar fi cuvenit! — Ambo nocentes – repetăîn şoaptăMargareta, mai albăla faţ ă decât gulerul său plisat de dantelă. A priceput, nu se poate sănu fi priceput. — Margota cum Turennio, ambo nocentes. Ce naiba o fi vrut să spunăfratele meu prin ambo? urmănecruţ ător Henric de Navara. Pe toţ i dracii! Mămir, zău, porumbiţ o, că, ştiind atât de bine latineşte cum ştii domnia ta, nu te-ai gândit să-mi tălmăceşti şi mie fraza asta cu care îmi bat capul de atâta vreme. — Sire, dupăcum am avut cinstea să-ţ i spun mai înainte... — Ei comedie! îi tăie vorba monarhul. Uite-l pe Turennius cum se plimbăpe sub ferestrele domniei tale şi tot priveşte în sus ca şi cum te-ar aştepta, bietul băiat. Am să-i fac semn săvinăaici: el, dupăcâte ştiu, e tobăde carte şi cred căo să-mi poatălămuri ceea ce ţ ineam săaflu. — Sire! Sire! exclamăMargareta, ridicându-se din fotoliu şi împreunând mâinile. Sire, trebuie săfii mai presus decât toţ i intriganţ ii

şi toţ i clevetitorii din Franţ a. — Ei, porumbiţ o, oamenii, pe cât se pare, sunt tot atât de puţ in îngăduitori în Navara, ca şi în Franţ a, şi chiar domnia ta, adineauri... teai arătat atât de neînduplecatăfaţ ăde biata Fosseuse... — Eu, neînduplecată?! protestăMargareta. — Ei, Doamne, se poate sănu-ţ i mai aminteşti? Şi totuşi aici ar trebui săfim ceva mai îngăduitori, doamnă; trăim doar atât de liniştiţ i, fiecare cu plăcerile lui, domnia ta cu balurile dumitale, eu cu vânătorile mele... — Da, da, sire, ai dreptate – încuviinţ ăMargareta – trebuie săfim îngăduitori. — Oh! Ştiam eu căeşti bună, porumbiţ a mea! — Asta înseamnăcămăcunoşti bine, sire. — Da. Te duci atunci s-o vezi pe Fosseuse, nu-i aşa? — Da, sire. — Şi vei căuta s-o desparţ i de fetele celelalte? — Da, sire. — Şi să-i trimiţ i pe medicul domniei tale? — Da, sire. — Şi sănu-i pui nici o îngrijitoare. Dacămedicii sunt discreţ i, în virtutea meseriei lor, îngrijitoarele sunt flecare, în virtutea obişnuinţ ei. — Aşa e, sire, ai dreptate. — Şi dacă, din nenorocire, ceea ce se vorbeşte este întemeiat şi, întradevăr, biata fatăva fi avut o clipăde slăbiciune şi va fi căzut în ispită... Henric ridicăochii la cer. Tot ce se poate – continuăel. Femeia este un lucru atât de gingaş, res fragilis mulier, precum spune Evanghelia. — Sunt femeie, sire, şi ştiu cât trebuie săfiu de îngăduitoare cu celelalte femei. — Ah, domnia ta ştii atâtea lucruri, porumbiţ o! Eşti, pe bună dreptate, cea mai desăvârşitădintre femei şi... — Şi? — Îngăduie-mi să-ţ i sărut mâinile. — Te rog sămăcrezi, sire – stărui Margareta – cănumai de dragul domniei tale m-am înduplecat săfac asemenea sacrificiu. — O, nu, te cunosc prea bine, doamnă– răspunse Henric – după cum îl cunosc şi pe fratele meu, regele Franţ ei, care vorbeşte atât de frumos despre domnia ta în scrisoare, ca săadauge la sfârşit: Fiat sanum exemplum statim, atque res certior eveniet. Acest exemplu grăitor trebuie săfie, de bunăseamă, cel pe care-l dai domnia ta, porumbiţ o. Şi regele sărutămâna aproape îngheţ atăa Margaretei. Apoi, oprindu-se în pragul uşii, îi aminti: Multe sărutări duioase micuţ ei Fosseuse din partea mea, doamnă. Şi te rog ai grijăde dânsa, aşa cum mi-ai făgăduit; eu plec la vânătoare; poate căn-o săne mai vedem decât la întoarcere, poate chiar niciodată... lupii ăştia sunt nişte lighioane fioroase; vino săte strâng la piept, porumbiţ o!

O îmbrăţ işăaproape drăgăstos pe Margareta şi se despărţ i de ea, lăsând-o uluităde tot ceea ce îi fusese dat săaudă. XLIX AMBASADORUL SPANIEI Regele se duse în camera lui de lucru, unde-l aştepta Chicot. Solul stătea ca pe ghimpi, îngrijorat de explicaţ ia ce bănuia căavea loc între soţ i. — Ei, Chicot? rosti Henric. — Ei, sire? răspunse Chicot. — Ştii ce spune regina? — Nu. — Regina spune căblestemata asta a ta de latineascăo săne strice căsnicia. — Ei, sire, las-o sfântului de latinească, n-avem decât sănu ne mai gândim la ea şi gata. O bucatăspusăpe de rost în latineşte nu-i totuna cu o scrisoare latineascăaşternutăpe hârtie, căci, dacăvântul spulberă vorbele celei dintâi, nu totdeauna focul ajunge s-o mistuie pe cea din urmă. — Naiba sămăia – spuse Henric – dacănu mi-a ieşit cu totul din minte. — Cu atât mai bine! — Am altceva mai bun de făcut, te rog sămăcrezi, decât sămă gândesc la aşa ceva. — Cred şi eu, maiestatea voastrăpreferăsăse distreze. — Da, fiule – răspunse Henric, nemulţ umit de tonul cu care Chicot rostise aceste ultime cuvinte – maiestatea mea preferăsăse distreze. — Îmi cer iertare, dar poate căstânjenesc cumva pe maiestatea voastră? — Ba nu, fiule – zise Henric, dând din umeri – ţ i-am spus doar că aici nu suntem la Luvru. Aici totul se face la lumina zilei, şi dragostea, şi războiul, şi politica. Privirea monarhului era atât de blândă, zâmbetul său atât de dulce, încât Chicot se simţ i încurajat. — Mai multădragoste şi ceva mai puţ inăpoliticăsau război, nu-i aşa, sire? — Aşa e, iubitule, ai dreptate, zău, de ce n-aşmărturisi: ţ ara asta este atât de încântătoare, vinurile din Languedoc atât de gustoase şi atât de frumoase femeile din Navara! — Şi regina, sire? întrebăChicot. S-ar părea căaţ i uitat-o; ori poate navarezele sunt mai frumoase şi mai îndatoritoare decât dânsa? În cazul acesta nu-mi rămâne decât sămăînchin în faţ a navarezelor. — Pe toţ i dracii! Ai dreptate, Chicot, era săuit căeşti ambasador, că ai venit aici în numele regelui Henric al III-lea, căregele Henric al III-lea

este fratele doamnei Margareta şi că, prin urmare, faţ ăde tine, măcar de politeţ e, se cuvine săpun mai presus de toate femeile pe doamna Margareta! Nu trebuie să-mi iei în nume de rău aceastănesocotinţ ă, Chicot. Ce vrei, fiule, nu sunt obişnuit cu ambasadorii! În momentul acela, uşa biroului se deschise şi d'Aubiac trâmbiţ ăîn gura mare: — Domnul ambasador al Spaniei. Chicot, care şedea într-un fotoliu, sări ca ars, făcându-l pe rege să zâmbească. — Să-ţ i spun drept, nu m-aşteptam la o asemenea dezminţ ire. Ambasadorul Spaniei! Ce dracu o fi căutând aici? — Într-adevăr se mirăla rândul său Chicot – ce dracu o fi căutând aici?! — Vom afla îndată– spuse Henric. Pesemne căvecinul nostru, spaniolul, are cu mine vreo răfuialăde fruntarii, pe care vrea s-o lămurească. — Atunci eu măretrag – rosti Chicot, smerit. Trimisul maiestăţ ii sale Filip al II-lea trebuie săfie, cu siguranţ ă, un ambasador adevărat, pe când eu... — Cum se poate! Ambasadorul Franţ ei sădea bir cu fugiţ ii în faţ a spaniolului, şi asta tocmai pe teritoriul Navarei? Pe toţ i dracii! Nici sănu te gândeşti! Deschide biblioteca asta, Chicot, şi intrăînăuntru. — Bine, dar de-acolo, fărăsăvreau, o s-aud tot ce se vorbeşte, sire. — Ei, şi ce dacăai săauzi? Mare pricopseală! N-am nimic de ascuns. Ia stai, sănu uit: mai ai să-mi spui ceva, domnule ambasador, din partea stăpânului dumitale regele? — Nu, sire, nici un cuvânt mai mult. — Prea bine, nu mai ai nimic altceva de făcut atunci decât să priveşti şi săasculţ i, aşa cum fac toţ i ambasadorii de pe faţ a pământului; nici nu se poate un loc mai potrivit decât biblioteca asta pentru asemenea îndeletniciri. Priveşte deci cu toţ i ochii şi ascultăcu toate urechile tale, iubite Chicot. Pe urmăadăugă: D'Aubiac, spune căpitanului de gardăsăpofteascăaici pe domnul ambasador al Spaniei. Auzind acest ordin, Chicot se grăbi săse strecoare în bibliotecă, acoperind-o apoi grijuliu cu tapiseria ce înfăţ işa o scenăcu figuri omeneşti. Un pas tacticos şi cadenţ at se auzi răsunând pe parchet: era pasul ambasadorului maiestăţ ii sale Filip al II-lea. Dupăce se încheie ceremonialul statornicit în amănunţ ime de protocol, Chicot avu prilejul săse încredinţ eze din ascunzătoarea lui că bearnezul se pricepea de minune săprimeascăîn audienţ ă. — Pot vorbi deschis maiestăţ ii voastre? întrebătrimisul în limba spaniolă, pe care orice gascon sau locuitor din Béarn o înţ elege la fel de bine ca şi limba ţ inutului său de baştină, datorităasemănărilor ce există de când lumea între ele. — Puteţ i vorbi, domnule – răspunse bearnezul.

Chicot căscănişte urechi cât toate zilele. Curiozitatea lui era aţ âţ ată în cel mai înalt grad. — Sire – începu ambasadorul – am adus răspunsul maiestăţ ii sale catolice. "Aha! îşi spuse Chicot. Dacăaduce un răspuns, înseamnăcăa existat mai înainte o întrebare." — În ce privinţ ă? se interesăHenric. — În privinţ a propunerilor făcute de maiestatea voastrăluna trecută, sire. — Zău dacămai ştiu, sunt grozav de uituc – mărturisi Henric. Sunteţ i atât de bun să-mi amintiţ i, domnule ambasador, despre ce era vorba în aceste propuneri? — Era vorba de incursiunile principilor loreni în Franţ a. — A, da, şi îndeosebi de acelea ale cumătrului de Guise. Într-adevăr, acum mi-aduc aminte. Mai departe, domnule, mai departe. — Sire – continuăspaniolul – regele, stăpânul meu, cu toate stăruinţ ele depuse pentru a semna un tratat de alianţ ăcu Lorena, considerătotuşi căo alianţ ăîncheiatăcu Navara ar fi mai lealăşi, ca să vorbim fărăînconjur, mai prielnică. — Da, săvorbim fărăînconjur – întări Henric. — Voi fi sincer deci cu maiestatea voastră, deoarece cunosc intenţ iile pe care le are stăpânul meu, regele, în privinţ a maiestăţ ii voastre. — S-ar putea săle cunosc şi eu? — Sire, stăpânul meu, regele, este dispus sănu refuze nimic Navarei. Chicot îşi lipi urechea de tapiserie, muşcându-şi degetul ca săse încredinţ eze cănu viseazăcumva. — Dacămăbucur de atâta îngăduinţ ă– spuse Henric – săvedem ce aşputea săcer. — Orice doreşte maiestatea voastră, sire. — Ei, drăcie! — Maiestatea voastrăsăspunădeschis şi fărăocolişuri tot ce doreşte. — Pe toţ i dracii! Chiar tot, zău?! Asta măpune într-o mare încurcătură! — Maiestatea sa, regele Spaniei, vrea ca noul său aliat săfie cât mai mulţ umit; propunerea pe care o voi face maiestăţ ii voastre este cea mai bunădovadă. — S-auzim – spuse Henric. — Regele Franţ ei înţ elege săse poarte cu regina Navarei ca şi când ar socoti-o un duşman neîmpăcat; din moment ce, aşa cum s-a dovedit, n-a pregetat s-o acopere de ocară, înseamnăcă-şi repudiazăsora. Jignirile aduse de regele Franţ ei, şi cer iertare maiestăţ ii voastre că-mi îngăduie săatac un subiect atât de gingaş... — Atacă-l, atacă-l...

— Jignirile aduse de regele Franţ ei sunt binecunoscute de toată lumea; faptul căsunt de notorietate publicăle consfinţ eşte. Henric făcu un gest, ca şi când ar fi încercat săprotesteze. — Este un lucru de notorietate publică– stărui spaniolul – precum am fost informaţ i. Repet, aşadar, sire: regele Franţ ei o repudiazăpe sora sa Margareta, deoarece încearcăs-o înjosească, poruncind ca litiera ei să fie oprităîn drum în văzul tuturor şi săfie percheziţ ionatăde un căpitan de gardă. — La urma urmei, domnule ambasador, unde vreţ i săajungeţ i? — În consecinţ ă, de vreme ce fratele şi-a repudiat sora, maiestatea voastrăar putea foarte bine să-şi repudieze, la rândul său, soţ ia. Henric aruncăo privire spre tapiseria în spatele căreia Chicot aştepta cu ochii holbaţ i de spaimăşi cu inima cât un purice urmarea acestei introduceri atât de pompos ticluită. — În momentul în care regina va fi îndepărtată– continuă ambasadorul – alianţ a între regele Navarei şi regele Spaniei... Henric se înclină. — Aceastăalianţ ă– îşi desfăşurămai departe cuvântarea ambasadorul – este ca şi încheiată, şi iatăcum: regele Spaniei este dispus săacorde mâna fiicei sale regelui Navarei, iar maiestatea sa va lua în căsătorie pe doamna Caterina de Navara, sora maiestăţ ii voastre. Un fior de mândrie îl străbătu din creştet până-n tălpi pe bearnez, în timp ce Chicot se simţ ea cuprins de răcorile morţ ii: unul vedea răsărind în zare steaua sa luminoasăca soarele în faptul zilei; celălalt vedea scăpătând şi stingându-se steaua şi sceptrul casei de Valois. Nepăsător şi scorţ os, spaniolul nu vedea nimic altceva înaintea lui decât ordinele primite de la stăpânul său. Timp de câteva clipe stărui o tăcere adâncă; în sfârşit, dupăaceste câteva clipe, regele Navarei rosti: — Propunerea este, într-adevăr, cât se poate de strălucită, domnule, şi măsimt copleşit de cinstea ce mi se face. — Maiestatea sa – se grăbi săadauge trufaşul purtător de cuvânt, care se bizuia căoferta sa va fi primităcu toatăardoarea – maiestatea sa regele Spaniei nu-şi îngăduie săpunădecât o singurăcondiţ ie maiestăţ ii voastre. — Aha! O condiţ ie! spuse Henric. E de la sine înţ eles. Săvedem despre ce este vorba. — Sprijinind pe maiestatea voastrăîmpotriva principilor loreni, deschizând adicădrumul spre tron maiestăţ ii voastre, stăpânul meu ar dori sădobândească, mulţ umităalianţ ei încheiate cu maiestatea voastră, mijlocul de a-şi menţ ine stăpânirea asupra Flandrei, pe care monseniorul duce de Anjou, în momentul de faţ ăcautăcu tot dinadinsul s-o cotropească. Maiestatea voastrăîşi dăprea bine seama, presupun, de precăderea pe care i-o acordăstăpânul meu faţ ăde principii loreni, de vreme ce domnii de Guise, aliaţ ii săi fireşti, în numele credinţ ei catolice, s-au unit spre a pune stavilădomnului duce de Anjou în Flandra. Iată

care este aceastăcondiţ ie – unica de altfel – o condiţ ie pe cât de cumpătată, pe atât de blândă: maiestatea sa regele Spaniei se va alia cu maiestatea voastrăprintr-o dublăcăsătorie. Văva ajuta apoi să... (ambasadorul se opri o clipă, căutând cuvântul cel mai potrivit) să preluaţ i succesiunea regelui Franţ ei, iar maiestatea voastră, în schimb, îi va garanta stăpânirea asupra Flandrei. Acestea fiind zise, cunoscând înţ elepciunea maiestăţ ii voastre, îmi îngădui săcred cămisiunea mea s-a încheiat în chip fericit. O tăcere şi mai adâncăpogorî dupărostirea acestor cuvinte, probabil pentru a lăsa săcadăcu toatăgreutatea răspunsul pe care îngerul răzbunării îl aştepta, ca săştie asupra cui să-şi aplece braţ ul şi sălovească: asupra Franţ ei ori asupra Spaniei? Henric de Navara făcu câţ iva paşi prin încăpere. — Aşadar, domnule – spuse el în cele din urmă– acesta este răspunsul pe care trebuia sămi-l aduceţ i. — Da, sire. — Şi altceva nimic? — Nimic altceva. — Ei, bine – rosti Henric – resping propunerile maiestăţ ii sale regelui Spaniei. — Cum, respingeţ i mâna infantei?! exclamăspaniolul, cu o uimire dureroasă, ca şi când ar fi fost lovit pe neaşteptate de o suferinţ ă năprasnică. — Este o cinste prea mare pentru mine, domnule – răspunse Henric, înălţ ând capul – dar pe care nu o pot socoti mai presus decât cinstea de a măfi căsătorit cu un vlăstar din casa regalăa Franţ ei. — Da, numai căaceastăprimăcăsătorie e menităsăvăsape mormântul, sire, pe când cea de-a doua vănetezeşte calea spre tron. — Un noroc nepreţ uit şi fărăde seamăn, ştiu, domnule, dar pe care, o datăcu capul, n-aşputea să-l cumpăr cu sângele şi cu cinstea viitorilor mei supuşi. Cum? Îţ i închipui cumva căaşfi în stare sătrag spada din teacăîmpotriva cumnatului meu, regele Franţ ei, şi în folosul regelui Spaniei, care este un străin pentru mine? Cum? Îţ i închipui cumva căaşfi în stare săînfrunt stindardul Franţ ei, punându-măîn curmezişul drumului său victorios pentru a lăsa turnurile Castiliei şi leii regatului Leone săducăla bun sfârşit ceea ce el a început? Cum? Îţ i închipui cumva căaşputea săpun fraţ ii săse ucidăîntre ei, căaşputea îngădui străinilor săcotropeascăpământul patriei mele? Ascultăbine ceţ i spun, domnule: am cerut vecinului meu, regele Spaniei, ajutor împotriva domnilor de Guise, nişte răzvrătiţ i care jinduiesc moştenirea mea, şi nicidecum împotriva ducelui de Anjou, care mi-e cumnat, nici împotriva regelui Henric al III-lea, care mi-e prieten, nici împotriva soţ iei mele, care este sora regelui meu. Îi veţ i ajuta atunci pe ducii de Guise, spui, le veţ i acorda sprijinul dumneavoastră? N-aveţ i decât; voi asmuţ i asupra lor şi asupra dumneavoastrăpe toţ i protestanţ ii din Germania, ca şi pe cei din Franţ a. Regele Spaniei vrea sărecucereascăFlandra, pe care

a scăpat-o din mână? N-are decât săfacăceea ce a făcut şi părintele său Carol Cvintul: să-i cearăregelui Franţ ei îngăduinţ a de a trece prin ţ ara sa ca să-şi revendice titlul de prim cetăţ ean al oraşului Gand şi-mi pun capul căregele Henric al III-lea va şti să-şi ţ inăcuvântul la fel de cinstit ca şi regele Francisc I. Cărâvnesc tronul Franţ ei, spune maiestatea sa catolică? Se prea poate: numai căn-am nevoie de ajutorul său spre a-l dobândi; pot să-l iau şi singur cu mâna mea dacăe liber, şi chiar în pofida tuturor maiestăţ ilor de pe faţ a pământului. Drum bun, domnule, mergi sănătos! Spune-i fratelui meu Filip că-i mulţ umesc din toatăinima pentru aceste propuneri, dar căi-aşpurta o urăneîmpăcatădacăaşşti că, făcându-mi-le, şi-a închipuit o singurăclipăcăaşfi în stare săle primesc. Drum bun, domnule! Ambasadorul rămase cu gura căscată. — Gândiţ i-vă, sire – bolborosi el – căbuna înţ elegere între doi vecini se poate strica uneori din pricina unei vorbe rele. — Săştii un lucru, domnule ambasador – răspunse Henric. A fi regele Navarei, pentru mine, este totuna cu a nu fi nimic. Coroana mea este atât de uşoară, încât nici n-aşsimţ i-o dacămi-ar cădea de pe cap; de altfel, fii fărăgrijă, căci în momentul acela aşşti eu s-o opresc. Încăo dată, domnule, drum bun! Spune-i stăpânului dumitale, regele Spaniei, cănăzuinţ ele mele sunt mult mai mari decât cele pe care m-a lăsat săle întrezăresc. Drum bun! Şi redevenind, nu el însuşi, ci omul pe care toatălumea îl cunoştea, dupăce se lăsase un moment dogorit de flacăra eroismului său, bearnezul, cu un zâmbet curtenitor pe buze, îl conduse pe ambasadorul regelui Spaniei pânăla uşa biroului. L SĂRMANII REGELUI NAVAREI Chicot era atât de năucit de ceea ce auzise, încât nici nu se mai gândi măcar, în momentul în care Henric rămase singur, săpărăsească ascunzătoarea. Bearnezul se duse săridice tapiseria şi-l bătu pe umăr: — Ei, ce zici, jupân Chicot, îţ i place cum am ieşit din încurcătură? — Minunat, sire, ce săzic! răspunse Chicot, care încănu reuşise să se dezmeticească. Într-adevăr, însăpentru un monarh care nu primeşte prea des ambasadori, se pare ca atunci când îi primeşte, sunt tot unul şi unul. — Totuşi numai din pricina fratelui meu Henric am parte de asemenea ambasadori. — Cum aşa, sire? — Foarte bine: dacăn-ar urgisi-o cu atâta înverşunare pe sora lui, sărmana de ea, nici ceilalţ i nu s-ar gândi s-o urgisească. Crezi tu cădacă regele Spaniei n-ar fi auzit de jignirea adusăreginei Navarei în văzul

tuturor, atunci când un căpitan de gardăa percheziţ ionat litiera în care se afla dânsa, crezi tu căar fi îndrăznit să-mi propunăcumva s-o repudiez? — Măbucur săvăd, sire – răspunse Chicot – căorice încercare de felul acesta va fi în van şi cănimic nu va putea strica înţ elegerea ce existăîntre maiestatea voastrăşi regină. — Ei, dragul meu, se vede cât de colo însăcăexistăoameni care au tot interesul săne despartă... — Vămărturisesc, sire, cănu sunt chiar atât de ager la minte pe cât văînchipuiţ i. — E limpede ca bunăziua căfratele meu Henric nu doreşte nimic altceva decât s-o repudiez pe sora sa. — Cum se poate? Lămuriţ i-măşi pe mine, vărog. Măi săfie! Zău dacăaşfi crezut c-o săam parte de un dascăl atât de luminat. — Ştii oare cănici pânăacum n-am primit încăzestrea soţ iei mele, Chicot? — Nu, nu ştiam, sire; aveam doar unele bănuieli. — Şi căzestrea aceasta cuprindea trei sute de mii de scuzi de aur? — Frumoasăsumă, ce săzic! — Şi câteva oraşe fortificate, printre care şi Cahors? — Frumos oraş, zău aşa! — Am cerut să-mi dea nu cei trei sute de mii de galbeni ce mi se cuveneau (cât aşfi eu de sărac, măconsider totuşi mai bogat decât regele Franţ ei), ci Cahors. — Aşa! Aţ i cerut oraşul Cahors, sire? Şi bine aţ i făcut; săfi fost în locul maiestăţ ii voastre, şi eu l-aşfi cerut. SămăbatăDumnezeu dacă mint! — De aceea, vezi – spuse bearnezul, cu zâmbetul lui plin de şiretenie – de aceea... acum înţ elegi? — Sămăia dracu dacăînţ eleg ceva! — De aceea vor săvâre zâzanie între mine şi soţ ia mea, ca sămă facăs-o repudiez pânăla urmă. Nemaiavând soţ ie, îţ i dai seama, nu-i aşa, Chicot, cănu mai poate fi vorba de zestre şi deci nu mai poate fi vorba nici de cele trei sute de mii de scuzi, nici de oraşe fortificate şi, mai cu seamă, nici de Cahors. E un mijloc ca oricare altul de a nesocoti cuvântul dat, şi fratele meu Henric de Valois e foarte priceput la asemenea tertipuri. — Cu toate astea, ţ ineţ i foarte mult s-aveţ i în mânăcetatea asta, nu-i aşa, sire? întrebăChicot. — Bineînţ eles! Păi gândeşte-te şi tu ce înseamnă, la urma urmei, regatul meu din Béarn? Un biet principat amărât, pe care cărpănoşia cumnatului şi a soacrei mele l-au micşorat într-atât, încât titlul de rege pe care este îndreptăţ it să-l poarte cârmuitorul lui a devenit pur şi simplu ridicol. — Da, în timp ce, dacăoraşul Cahors ar fi alipit la acest principat... — Cahors ar fi citadela mea, salvarea celor de aceeaşi credinţ ăcu

mine. — Ei bine, dragul meu sire, puteţ i să-i puneţ i cruce; căci, fie căaţ i fi despărţ it ori nu de doamna Margareta, regele Franţ ei n-o săse-nduplece în vecii vecilor săvăpredea oraşul Cahors, afarăde cazul când l-aţ i ocupa... — Ei! exclamăHenric. L-aşocupa eu cu dragăinimădacăn-ar fi atât de bine întărit şi dacăn-aşurî războiul. — Cahors nu poate fi cucerit, sire – rosti Chicot. Henric îşi potrivi pe obraz o mascăde naivitate prin care nici o privire n-ar fi putut răzbate. — Nu poate fi cucerit, vorba vine – întâmpinăel. Săfi avut numai o armată... pe care n-o am. — Ştiţ i ce, sire – zise Chicot – n-am venit aici ca săne spunem cuvinte dulci. Între gasconi, nu-i aşa, se obişnuieşte săse vorbeascăpe şleau. Ca săpoatăcuceri cineva Cahors-ul, care este apărat de domnul de Vesin, ar trebui săfie Hanibal sau Cezar, iar maiestatea voastră... — Spune, ce-i cu maiestatea mea?... întrebăHenric, cu zâmbetul lui viclean. — Maiestatea voastrăzicea adineauri cănu poate suferi războiul. Henric oftă; un fulger luminăo clipăochii săi melancolici, dar înăbuşindu-şi numaidecât aceastădestăinuire involuntară, îşi netezi cu mâna lui arsăde soare barba întunecată: — Într-adevăr, niciodatăn-am tras sabia din teacă– recunoscu el – şi nici nu cred căam sămăslujesc de ea vreodată; nu sunt decât un rege de paie şi un om paşnic; cu toate astea, Chicot, printr-o ciudăţ enie a firii, îmi place săvorbesc despre bătălii; e ceva ce mi-a intrat în sânge. Sfântul Ludovic, strămoşul meu, care era un om crescut în frica lui Dumnezeu şi blajin din născare, avea fericirea de a se putea preschimba la nevoie într-un aprig luptător cu lancea în turnire şi de a mânui cu vitejie spada. Săvorbim, aşadar, dacăvrei, Chicot, despre domnul de Vesin, care se poate măsura cu Cezar şi cu Hanibal, spre deosebire de alţ ii. — Să-mi fie iertat, sire, dacăs-a întâmplat cumva săvăjignesc sau chiar săvătulbur. Nu v-am pomenit de domnul de Vesin decât pentru a stinge orice scânteie de nesăbuităînflăcărare pe care tinereţ ea şi necunoaşterea acestor lucruri ar fi putut s-o aprindăîn inima voastră. Cahors, pasămite, este prea bine apărat şi păzit cu toatăstrăşnicia, fiind poziţ ia cheie a provinciilor de miazăzi. — Din păcate! oftăHenric din adâncul sufletului. Crezi cănu ştiu? — Cahors – continuăChicot – înseamnăbelşugul şi securitatea teritorială. A stăpâni Cahors, înseamnăa avea hambare, crame, haznale de bani, şure, locuinţ e şi relaţ ii; a stăpâni Cahors, înseamnăa avea totul de partea ta; a fi lipsit de el, înseamnăa avea totul împotriva ta. — Ei, pe toţ i dracii! murmurăregele Navarei. De aceea şi doream cu atâta înfocare săstăpânesc Cahors-ul, încât i-am spus maică-mi,

sărmana, să-l cearăca o condiţ ie sine qua non a căsătoriei mele. Ia te uităminune! Am început săvorbesc latineşte acum. Cahors era deci apanajul soţ iei mele; mi l-au promis şi erau datori sămi-l dea. — Sire, de la a fi dator şi pânăla a-ţ i plăti datoriile... – spuse Chicot. — Ai dreptate, a datora şi a plăti sunt douălucruri deosebite, dragul meu; aşadar, tu crezi căn-o să-mi plăteascădatoria. — Mi-e teamăcănu. — Ei, drăcie! pufni Henric. — Şi, cinstit vorbind... – adăugăChicot. — Spune, ce e? — Cinstit vorbind, pe bunădreptate, sire. — Pe bunădreptate?! Şi de ce, mărog, iubitule? — Pentru căn-aţ i ştiut săvăfaceţ i meseria de rege, cu toate căv-aţ i căsătorit cu un vlăstar din familia domnitoare a Franţ ei, pentru căn-aţ i ştiut să-i siliţ i, în primul rând, săvăplăteascăbanii de zestre şi, în al doilea rând, săvăîncredinţ eze oraşele ce vi se cuveneau. — Vai de păcatele tale! rosti Henric, surâzând cu amărăciune. Dar bine, omule, nu-ţ i mai aminteşti cum bătea clopotul de alarmăla SaintGermain-l'Auxerroir? Mi se pare căun mire care se aşteaptăsăfie înjunghiat chiar în noaptea nunţ ii se gândeşte mai curând la viaţ a lui decât la zestre. — Bine! încuviinţ ăChicot. Şi dupăaceea? — Dupăaceea? întrebăHenric. — Da; au venit timpuri paşnice, pare-mi-se. Ei bine, ar fi trebuit să profitaţ i de acest răgaz pentru a încheia diferite înţ elegeri: ar fi trebuit, să-mi fie iertat căvăspun aceste lucruri, sire, ar fi trebuit sănegociaţ i, în loc săvăîndeletniciţ i cu desfătările dragostei. E mai puţ in plăcut, fireşte, dar mult mai folositor. Spun asta, vărog sămăcredeţ i, sire, atât pentru stăpânul meu, regele, cât şi pentru maiestatea voastră. Dacă Henric al Franţ ei ar avea în Henric de Navara un aliat puternic, Henric al Franţ ei ar fi, la rândul său, mai puternic decât toatălumea şi, în cazul când catolicii şi protestanţ ii ar putea săse uneascăîn numele aceloraşi interese politice, chit cămai târziu vor căuta săse răfuiascăpentru interesele lor religioase, catolicii şi protestanţ ii împreună, adicăcei doi Henrici, ar face sătremure de frica lor tot neamul omenesc. — O, eu, drept săspun – rosti Henric cu umilinţ ă– nu doresc să tremure nimeni de frica mea, şi dacăaşfi sigur cănu trebuie sătremur nici eu de spaima cuiva... Dar, ştii ce, Chicot, mai bine sănu mai vorbim despre lucrurile astea ca sănu-mi fac sânge rău. Nu mi-e dat săfie al meu Cahors-ul, foarte bine, o sămălipsesc de el şi pace. — E destul de greu, dragul meu rege. — Ce vrei săfac, de vreme ce tu însuţ i crezi căîn vecii vecilor Henric n-o să-mi predea oraşul. — Aşa cred, sire, sunt absolut convins, şi asta pentru trei motive. — Spune-mi-le şi mie, Chicot.

— Cu dragăinimă. În primul rând, pentru că, ştiţ i, Cahors e un oraşcare aduce multe foloase şi de aceea regele Franţ ei preferăsă-l păstreze pentru dânsul decât să-l dea altcuiva. — Nu-i o socotealăprea cinstită, Chicot. — Dar vrednicăde un rege, sire. — Aşa! E vrednic de un rege, va săzică, săia tot ce-i place? — Da, asta se cheamăsăiei partea leului, şi leul, precum se ştie, este regele animalelor. — Am săţ in minte ceea ce-mi spui, Chicot, iubitule, dacăs-ar întâmpla vreodatăsăajung rege. Al doilea motiv, fiule? — Iată-l: doamna Caterina... — Tot îşi mai vârănasul în politică, iubita mea măicuţ ăCaterina? îl întrerupse Henric. — Tot. Cum ziceam, doamna Caterina ar fi mai bucuroasăs-o ştie pe fiica sa la Paris mai degrabădecât La Nérac, lângădânsa mai degrabă decât lângămaiestatea voastră. — Crezi? Totuşi n-aşzice cădoamna Caterina se topeşte de dragul fiicei sale. — Nu, dar doamna Margareta este un ostatic pentru maiestatea voastră, sire. — Eşti un pehlivan şi jumătate, Chicot. Sămăia dracul dacămi-a trecut vreodatăprin mine aşa ceva; dar, în sfârşit, se poate săai dreptate; da, da, un vlăstar din casa regalăa Franţ ei poate fi la nevoie un ostatic. Ei, şi? — Şi, sire, atunci când mijloacele sunt drămuite, sunt drămuite şi plăcerile vieţ ii. Nérac este un oraşcât se poate de agreabil, cu un parc încântător şi cu nişte alei cum nu cred săexiste nicăieri în lume; fiind însălipsităde mijloace, doamna Margareta va începe săse plictiseascăla un moment dat la Nérac şi va tânji dupăLuvru. — Prefer motivul pe care mi l-ai arătat mai înainte, Chicot – spuse Henric, clătinând din cap. — Atunci am săvi-l spun şi pe cel de-al treilea. Între ducele de Anjou, care cautăsă-şi încropeascăun tron şi care vânturăFlandra, între domnii de Guise, care tare ar mai dori să-şi făureascăo coroanăşi care vânturăFranţ a, şi între maiestatea sa regele Spaniei, care ar dori să-şi croiascăun drum spre monarhia universalăşi care vânturălumea, maiestatea voastră, ca monarh al Navarei, sunteţ i cumpăna menităsă păstreze un anumit echilibru. — Fugi de aici! Eu, care n-am nici o greutate? — Tocmai de aceea. Gândiţ i-văla republica elveţ iană. De îndatăce veţ i deveni puternic, adicăveţ i trage în cumpănă, balanţ a se va apleca în partea maiestăţ ii voastre. Nu veţ i mai fi o contra-greutate, ci o greutate sadea. — Săştii căexplicaţ ia aceasta îmi place mai mult, Chicot, mi se pare cea mai temeinic argumentată. Eşti un adevărat cărturar, Chicot. — De, sire, fac şi eu ce pot – spuse Chicot, măgulit, oricât n-ar fi

vrut săarate, de lauda monarhului şi lăsându-se fermecat de această bunăvoinţ ăregală, cu care nu era obişnuit. — Asta crezi tu c-ar fi explicaţ ia situaţ iei mele? — Cea mai deplină, sire. — Şi eu care habar n-aveam de nimic, Chicot, eu care încămai trăgeam nădejde, măînţ elegi? — Ei bine, sire, lucrul cel mai cuminte, dacăar fi săvădau o povaţ ă, este ca, dimpotrivă, sălăsaţ i orice nădejde deoparte. — În cazul acesta, datoria regelui Franţ ei va avea aceeaşi soartă, Chicot, ca şi datoriile fermierilor mei: atunci când nu sunt în măsurăsămi plăteascăarenda, pun câte un P în dreptul numelui lor. — Asta înseamnăplătit? — Întocmai. — Puneţ i atunci doi P, sire, şi oftaţ i. Henric oftă. — Asta şi fac, Chicot – spuse el. De altfel, dragul meu, vezi bine că se poate trăi şi aşa în Béarn şi căn-am neapăratănevoie de Cahors. — Văd, fireşte, şi aşa cum îmi şi închipuiam, sunteţ i un monarh înţ elept, un rege filozof... Dar ce-i gălăgia asta? — Gălăgie? Unde? — În curte mi se pare. — Uită-te pe fereastră, dragul meu, vezi ce e. Chicot se duse la geam. — Sire – îl înştiinţ ăel – jos în curte sunt vreo zece-doisprezece oameni cam jerpeliţ i. — A, trebuie săfie sărmanii mei – spuse regele Navarei, ridicânduse. — Maiestatea voastrăobişnuieşte sădea de pomană? — Bineînţ eles! Dumnezeu nu ne îndeamnăoare săfim milostivi? Chiar dacănu sunt catolic, Chicot, sunt, oricum, creştin. — Bravo, sire! — Vino cu mine, săcoborâm în curte! Măvei ajuta săîmpart milosteniile şi dupăaceea venim înapoi săcinăm. — Sunt gata săvăurmez, sire. — Ia punga aceea de pe poliţ ă, de lângăspada mea, o vezi? — Am luat-o, sire... — Foarte bine! Coborârăamândoi treptele: între timp se înnoptase. Regele, care păşea lângăel, părea gânditor şi îngrijorat. Chicot se uita la el şi avea remuşcări văzându-l aşa îngândurat. "Cine dracu m-a pus – îşi spunea în sinea lui – sădiscut politicăcu bietul monarh, care-i atât de cumsecade? L-am întristat de moarte, zău aşa! Zevzec şi netrebnic ce sunt!" Ajungând jos în curte, Henric de Navara se apropie de grupul de cerşetori despre care îi pomenise Chicot. Erau, într-adevăr, vreo zece sau doisprezece inşi, felurit îmbrăcaţ i,

de staturăşi cu figuri diferite; nişte oameni pe care cineva mai puţ in isteţ i-ar fi socotit, judecând dupăglas, dupămers şi dupăgesturi, fie ţ igani nomazi, fie venetici, fie nişte drumeţ i mai aparte, dar în care un ochi mai ager ar fi descoperit numaidecât nişte gentilomi deghizaţ i. Henric luăpunga din mâinile lui Chicot şi făcu un semn. Toţ i cerşetorii păreau a fi înţ eles desluşit tâlcul acestui semn. Venirăapoi rând pe rând săse închine regelui, cu o înfăţ işare umilă, dar în acelaşi timp cu o privire plinăde inteligenţ ăşi de îndrăzneală, care, aţ intită numai asupra monarhului, voia parcăsă-i dea de ştire: "Sub aceste veşminte bate o inimăarzătoare". Henric le răspunse dând din cap, pe urmă, vârând douădegete în punga pe care Chicot o ţ inea desfăcută, scoase dinăuntru o monedă. — Ia te uită! se mirăChicot. Ştiţ i că-i de aur, sire? — Da, dragul meu, ştiu. — Măi săfie! Pesemne căaveţ i o comoară. — Nu vezi, iubitule – spuse Henric, surâzând – că, aşa cum i-am împărţ it, cu un singur galben miluiesc doi calici? N-am nici o comoară, Chicot, dimpotrivă, sunt un om sărac, de aceea sunt nevoit sătai pistolii în douăca să-mi ajungăun timp mai îndelungat. — Adevărat – răspunse Chicot cu o mirare sporită– înăuntru sunt numai jumătăţ i de galbeni, cu nişte scrijelituri ciudate pe ele. — Eh, am şi eu maniile mele ca şi fratele meu, suveranul Franţ ei, care se distreazătăind poze cu foarfecele. Eu, când n-am nimic de făcut, îmi omor timpul pilind ducaţ ii. Un bearnez sărac şi cinstit e iscusit ca un evreu. — Oricum ar fi sire – spuse Chicot, clătinând din cap, deoarece bănuia cătrebuie săfie la mijloc vreun mister – oricum ar fi, mi se pare totuşi ciudat săîmpărţ i milostenii în felul acesta. — De ce, tu ai face altfel în locul meu? — Mai încape vorbă: în loc sămăcăznesc tăind în douăfiecare galben, l-aşda aşa cum se aflăunui singur om, spunându-i: "Împarte-l cu încăcineva". — S-ar lua la bătaie, iubitule, şi vrând săle fac bine, aşbăga dihonia între ei. — În sfârşit – bombăni Chicot, mărturisind prin acest cuvânt, care reprezintăchintesenţ a tuturor filozofilor, cănu este câtuşi de puţ in de acord cu ideile năstruşnice ale monarhului. Henric luă, aşadar, o jumătate de galben din pungăşi, oprindu-se în faţ a primului cerşetor, se uităla el fărăsăspunănimic, cu expresia aceea liniştităşi blajinăpe care o avea de obicei întipărităpe faţ ă, dar cu o privire întrebătoare. — Agen – rosti omul, făcând o plecăciune. — Câţ i? — Cinci sute. — Cahors. Şi îi dădu moneda, dupăcare luăalta din pungă.

Cerşetorul se ploconi şi mai adânc decât înainte şi plecăpe aci încolo. În locul lui veni altul, care făcu şi el o plecăciune smerită. — Auch – rosti el, înclinându-se. — Câţ i? — Trei sute cincizeci. — Cahors. Cel de-al doilea se făcu nevăzut la rândul lui. Dupăel, se apropie un al treilea şi se înclinăîn faţ a monarhului. — Narbonne – spuse el. — Câţ i? — Opt sute. — Cahors. Regele îi strecurăîn palmăcea de-a treia jumătate de galben şi luă alta din pungă. — Montauban – rosti al patrulea. — Câţ i? — Şase sute. — Cahors. Se perindarăastfel cu toţ ii pe dinaintea suveranului; se ploconeau în faţ a lui, rosteau numele unui oraşşi, dupăce îşi primea fiecare partea sa din acea curioasăpomană, adăuga câte un număr; făcând socoteala, suma acestor numere se ridica la opt mii. Fiecăruia dintre ei Henric îi răspundea "Cahors", fărăsăse simtă nici cea mai micăschimbare în intonaţ ia pe care o dădea acestui cuvânt. Când se sfârşi împărţ eala, punga era goală, iar în curte nu mai rămăsese nici un cerşetor. — Gata! spuse Henric. — Asta-i tot, sire? — Da, am isprăvit. Chicot îl trase de mânecă: — Sire! — Ce e? — Mi-e îngăduit oare săfiu curios? — De ce nu? Curiozitatea este ceva firesc. — Ce văspuneau golanii ăştia şi ce naiba le răspundeaţ l maiestatea voastră? Henric zâmbi. — Zău, totul e misterios aici. — Găseşti? — Ba bine cănu; în viaţ a mea n-am văzut asemenea pomeni. — Aşa e obiceiul aici, la Nérac, dragăChicot. Cunoşti zicala: "Câte bordeie, atâtea obiceie". — Ciudat obicei, sire! — Ba nicidecum, dracu sămăia! E la mintea cocoşului: oamenii pe care i-ai văzut aici bat într-una drumurile, umblând dupăcerşit; numai căfiecare vine din alt oraş.

— Şi ce-are a face, sire? — Are, fiindcădin pricina asta, ca sănu dau de pomanămereu la aceiaşi, fiecare din ei îmi spune mai întâi numele oraşului de unde vine; în felul acesta, îţ i dai seama, dragăChicot, pot săîmpart tuturor deopotrivămilosteniile mele şi săfiu de folos tuturor nevoiaşilor, din toate oraşele ţ ării mele. — În sfârşit, sire, în privinţ a oraşelor pe care vi le numeau, săzicem căm-am lămurit; dar de ce le răspundeaţ i tuturor "Cahors"? — Ce vorbeşti! spuse Henric, ticlindu-şi cu iscusinţ ăneîntrecutăo mutrănespus de mirată. Aşa le-am răspuns; "Cahors"? — Sămor eu! — Crezi? — Sunt sigur. — Vezi tu, de când am vorbit de Cahors, cuvântul ăsta îmi umblă mereu prin gură. Aşa se întâmplăde obicei cu lucrurile care le-ai putea avea şi pe care le doreşti cu înfocare; fiind tot timpul cu gândul la ele, fărăsă-ţ i dai seama te pomeneşti că-ţ i vin pe buze. — Hm! făcu Chicot, uitându-se neîncrezător în direcţ ia în care cerşetorii îşi luaserătălpăşiţ a. Nu-i chiar atât de limpede pe cât aşdori săfie, sire, şi în afarăde asta... — Cum, mai e încăceva? — Mai sunt numerele acelea pe care le rosteau rând pe rând şi care, adunate laolaltă, fac opt mii şi ceva. — Ah, cât priveşte numerele, Chicot, îţ i mărturisesc cănici eu n-am priceput mai mult decât tine, dacănu cumva, dat fiind căcerşetorii sunt şi ei împărţ iţ i în diferite bresle, precum cred căştii, vor fi vrut să-mi împărtăşeascănumărul oamenilor care fac parte din fiecare dintre aceste bresle. Bănuiesc căasta trebuie săfie. — Sire! Sire! — Sămergem la masă, dragăChicot! Nimic nu ascute mai bine mintea, dupămine, decât mâncarea şi băutura. Vom căuta să descurcăm lucrurile la masăşi vei avea prilejul să-ţ i dai seama că, dacă pistolii mei sunt piliţ i, în schimb sticlele mele sunt pline. Regele fluierăun paj şi-i porunci săserveascăla masă. Pe urmă, luându-l prietenos de braţpe Chicot, se urcăîmpreunăcu el în camera sa de lucru, unde îi aşteptau bucatele pe masă. Trecând prin dreptul apartamentului reginei, suveranul aruncăo privire spre ferestre şi văzu cănu erau luminate. — Copile – îl întrebăpe paj – maiestatea sa regina nu este în palat? — Maiestatea sa – răspunse pajul – s-a dus s-o vadăpe domnişoara de Montmorency, care se spune căar fi greu bolnavă. — Ah, biata Fosseuse! suspinăHenric, Regina are într-adevăr o inimăde aur. Hai, Chicot, sămergem la masă. LI

ADEVĂRATA IUBITA A REGELUI NAVAREI Ospătarăîmpreunăîntr-o atmosferăcât se poate de veselă. Henric părea săaibăşi cugetul, şi inima uşurate de orice povară, şi când bearnezul se afla în astfel de toane, era o adevăratăplăcere săstai la masăcu el. La rândul său, Chicot se silea să-şi ascundăpe cât putea neliniştea ce-i încolţ ise în suflet din momentul când sosise ambasadorul Spaniei, care nelinişte continuase să-l stăpâneascăşi mai apoi când coborâse în curte, înteţ indu-se tot mai mult cu prilejul împărţ irii galbenilor la cerşetori, pentru a nu-l mai părăsi de atunci. Henric ţ inuse săia masa numai cu amicul său Chtaot; la curtea regelui Henric, el avusese întotdeauna o mare slăbiciune pentru Chicot, aşa cum numai un om de duh poate avea pentru un alt om de duh; iar Chicot, la rândul lui, cu excepţ ia ambasadelor Spaniei, a cuvintelor cu tâlc strecurate cerşetorilor şi a galbenilor piliţ i, Chicot simţ ea, de asemenea, o deosebităsimpatie pentru regele Navarei. Văzând căregele schimba mereu vinurile şi căse dovedea în toate privinţ ele un om care ştie săfacăcinste unui ospăţ , Chicot hotărî săse mai cruţ e un pic spre a nu scăpa nici unul din cuvintele scânteietoare pe care voioşia nestingherităa ospăţ ului şi însufleţ irea stârnităde băutură le aduceau pe buzele Bearnezului. Henric bea vârtos şi avea un fel al său de a-şi îmbia oaspeţ ii să-i ţ inăhangul, fel care nu-i îngăduia lui Chicot sărămânăîn urmădecât cel mult cu un pahar de vin la trei pocale. Precum ştim însă, jupân Chicot nu-şi pierdea capul chiar aşa, cu una cu două. Cât priveşte pe Henric de Navara, vinurile servite la masă erau vinuri din partea locului, spunea el, şi le deşerta pe gât de parcăar fi fost apăchioară. Toate acestea erau presărate cu sumedenie de cuvinte măgulitoare, pe care cei doi convivi şi le adresau unul altuia. — Nici nu ştiţ i cât văfericesc – îi spunea Chicot monarhului. Ce plăcut e aici, la curte, şi ce strălucire are viaţ a pe care o duceţ i, sire! Câte chipuri simpatice mi-a fost dat săîntâlnesc în casa aceasta atât de primitoare şi ce belşug pe plaiurile minunate ale Gasconiei! — Dacăsoţ ia mea ar fi aici, dragăChicot, n-aşputea să-ţ i spun ceea ce vei afla acum; nefiind însăde faţ ă, pot să-ţ i mărturisesc, aşadar, căcele mai frumoase clipe din viaţ a mea sunt cele pe care nu ţ i-e dat să le cunoşti. — Într-adevăr, sire, se vorbesc tot felul de minunăţ ii despre maiestatea voastră. Henric se răsturnăîn jilţ ul său şi-şi mângâie barba râzând. — Da, da, nu-i aşa? zise el. Se spune chiar cădomnesc mai mult asupra supuselor decât asupra supuşilor mei. — E adevărul curat, sire, şi totuşi asta mămiră. — Şi de ce, mărog, iubitule?

— Pentru că, sire, maiestatea voastrăpare săaibămult din firea neastâmpăratăa marilor suverani. — Da' de unde, Chicot, te înşeli – protestăHenric. Mai curând aş zice căsunt leneşdecât neastâmpărat, şi viaţ a pe care o duc este cea mai bunămărturie. Dacă-mi dăghies inima săiubesc, mămulţ umesc cu dragostea pe care o am mai la îndemână; dacăam chef săbeau, iau sticla care se găseşte mai aproape de mine. În sănătatea ta, Chicot! — Sire, e o mare cinste pentru mine – răspunse Chicot, deşertând paharul pânăla ultima picătură, deoarece regele îl urmărea cu privirea lui ageră, ce părea săpătrundăpânăîn adâncurile cugetului său. — Dar şi câte discuţ ii – continuăregele, ridicând ochii la cer – din pricina asta în căsnicia mea, vere! — Da, îmi dau seama: toate domnişoarele de onoare ale reginei, care ofteazădupămaiestatea voastră, sire! — Ce vrei, Chicot?! Sunt în preajma mea. — Păi de, sire, dupăteoria asta, dacăs-ar întâmpla sălocuiţ i la Saint-Denis în loc săstaţ i la Nérac, ar însemna ca regele sănu mai poată trăi atât de liniştit cum trăieşte acum. Henric se posomorî. — Regele! Ce tot spui tu, Chicot! protestăHenric de Navara. Regele! Dar ce-ţ i închipui tu, căeu sunt ducele de Guise? Aşvrea săam Cahors, recunosc, dar numai pentru cădin întâmplare Cahors este aici, peste drum, la doi paşi de mine: principiul meu deci rămâne în picioare, Chicot. Am ambiţ ii, într-adevăr, dar numai atâta vreme cât nu trebuie să mămişc de la locul meu; în momentul în care măridic în picioare, nu mai doresc nimic. — SămăbatăDumnezeu, sire – răspunse Chicot – dar ambiţ ia aceasta îndreptatăspre lucrurile ce sunt la îndemâna maiestăţ ii voastre seamănăfoarte mult cu aceea a lui Cezar Borgia, care îşi întocmea un regat, cucerindu-l oraşcu oraş, şi care zicea căItalia este ca o anghinare ce trebuie mâncatăfrunzăcu frunză. — Cezar Borgia nu era un politician chiar atât de becisnic, pare-mise, cumetre Chicot – spuse Henric. — Nu, dar era un vecin cât se poate de primejdios şi un frate hain. — Ei, asta-i bună! Doar nu ţ i-o fi trăsnit prin gând sămăcompari cu feciorul unui papă, pe mine, şeful hughenoţ ilor! Ia vezi, domnule ambasador! — Sire, nici nu-mi trece prin gând săvăasemuiesc cu cineva. — Şi pentru ce, mărog? — Pentru căcel ce s-ar gândi săvăasemuiascăneapărat cu altcineva decât domnia voastrăsunt convins căse înşeală. Sunteţ i ambiţ ios, sire. — Ce bazaconie! se mirăbearnezul. Uite un om care vrea cu tot dinadinsul sămăsileascăsădoresc ceva. — Măfereascăsfântul, sire! Dimpotrivă, doresc din toatăinima ca maiestatea voastrăsănu doreascănimic.

— Ştii ce, Chicot, nu te zoreşte nimic săte întorci la Paris, nu-i aşa? — Nimic, sire. — Mai stai atunci câteva zile cu mine. — Dacămaiestatea voastrăîmi face cinstea de a dori să-i ţ in tovărăşie, nici nu poate fi bucurie mai mare pentru mine decât să-i dăruiesc o săptămânăîncheiată. — O săptămână! Prea bine, s-a făcut, amice! Într-o săptămânăvei avea tot răgazul sămăcunoşti ca pe un frate. Săbem, Chicot! — Sire, nu mai mi-e sete – spuse Chicot, dându-şi seama cătrebuie sărenunţ e la ideea ce-i încolţ ise în minte la început şi anume aceea de a-l îmbăta pe monarh. — Atunci nu mai avem ce vorbi, vere! se supărăHenric. Ce rost are săstai la masăfărăsăfaci nimic? Săbem, am spus! — La ce bun? — Ca săputem dormi bine. Vinişorul ăsta de la noi te îmbie la somn şi dormi ca un îngeraş. Îţ i place vânătoarea, Chicot? — Nu prea, sire: dar dumneavoastră? — E pasiunea mea; încăde pe vremea când eram la curtea regelui Carol al IX-lea. — Pentru ce maiestatea voastrăîmi face cinstea săse intereseze dacăîmi place vânătoarea? întrebăChicot. — Pentru cămâine măduc la vânătoare şi măgândeam săte iau cu mine. — Sire, ar fi o mare cinste, dar... — O, fii pe pace, vere Chicot, e vorba de o vânătoare făcutăsă încânte ochiul şi inima oricărui ostaş. Sunt un vânător iscusit, Chicot, şi aşvrea săam şi eu cu ce sămăfălesc faţ ăde dumneata, ce naiba! Ţii să măcunoşti, nu-i aşa? — Săn-am parte de lumina zilei, sire, e una dintre cele mai înfocate dorinţ e ale mele, vămărturisesc cinstit. — Ei bine, pot să-ţ i spun atunci căe o laturăpe care n-ai avut încă prilejul s-o cercetezi pentru a măcunoaşte mai bine. — Sire, voi face tot ce poate fi pe placul regelui. — Bun! Atunci ne-am înţ eles! A, uite un paj; ne stricătot cheful. — Cine ştie pentru ce treburi importante de stat o fi venit, sire. — Treburi de stat, când sunt la masă?! Ce-o fi oare în mintea lui Chicot, dragul de el, de-şi închipuie mereu căse aflăla curtea Franţ ei? Chicot, iubitule, trebuie săştii un lucru, şi anume căla Nérac... — Da, sire? — Dupăce s-a ospătat bine seara, lumea obişnuieşte săse culce. — Şi atunci pajul ăsta?... — Ei bine, nu crezi căpajul ăsta ar putea să-mi anunţ e şi altfel de veşti? De ce ar fi vorba neapărat de treburile statului? — Aha! înţ eleg acum, sire. Măduc la culcare. Chicot se sculăde la masă; regele se ridicăla rândul său şi-şi luă oaspetele de braţ . Graba pe care o arăta de a se descotorosi de el cât mai

curând îi dădea de gândit lui Chicot, cu atât mai mult cu cât, din clipa când fusese anunţ atăsosirea ambasadorului Spaniei, orice lucru începuse săi se parăsuspect. Se hotărî deci sămai zăboveascăun timp în biroul regelui, părăsindu-l cât mai târziu cu putinţ ă. — Ce mai e şi asta? spuse el, clătinându-se pe picioare. Mare minune, sire! Bearnezul zâmbi: — Ce ţ i se pare atât de ciudat, vere? — Drăcia dracului! Mi se învârteşte capul. Cât am stat jos, era raiul pe pământ, dar în clipa când m-am ridicat, brrr! — Fugi de aici, omule! spuse Henric. Abia dacăam pus pe limbăo picăturăde vin. — Frumos! O picătură, sire! Asta se cheamăpentru dumneavoastră o picătură? Bravo, sire! Înseamnăcăsunteţ i un băutor de mâna întâi şi măînchin în faţ a maiestăţ ii voastre ca în faţ a atotputernicului meu suzeran! Frumos, ce săzic! Aşadar, asta se cheamăpentru dumneavoastrăo picăturăde vin? — Chicot scumpule – spuse bearnezul, cercetându-l cu privirea aceea pătrunzătoare, pe care nimeni altul decât el n-o avea, ca săse încredinţ eze dacăChicot era într-adevăr beat sau numai se sclifosea – Chicot scumpule, lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut acum e săte duci la culcare. — Da, sire. Noapte bună, sire! — Noapte bună, Chicot, şi pe mâine! — Da, sire, pe mâine! Maiestatea voastrăare dreptate: lucrul cel mai cuminte pe care-l poate face Chicot este săse ducăla culcare. Noapte bună, sire! Zicând acestea, Chicot se lungi pe duşumea. Văzând năzbâtia oaspetelui său, Henric aruncăo privire spre uşă. Oricât de fugarăfusese aceastăprivire, Chicot totuşi o prinse din zbor. Henric veni lângăel: — Chiar atât de beat eşti, Chicot, vai de tine, încât nu-ţ i dai seama de un lucru? — Care? — Căscoarţ ele de la mine din birou sunt ceva mai tari decât patul tău? — Chicot e un om călit în războaie, asta-i floare la ureche pentru el. — Atunci nu-ţ i dai seama de douălucruri. — Aşa?... Şi care-i al doilea? — Nu-ţ i dai seama căaştept pe cineva? — La masă? Foarte bine! Sămergem la masă. Chicot dădu săse scoale de jos, dar se lăsăpăgubaş. — Pe toţ i dracii! se burzului Henric. Dar repede ţ i se mai suie vinul la cap, vere! Pleacăodată, ce dracu! Vezi bine doar căstăca pe ghimpi mititica. — Mititica?! se mirăChicot. Care mititică? — Ei, drăcia dracului! Femeia pe care o aştept şi care acum face de

strajăla uşă. — O femeie! Păi de ce n-ai spus aşa, puiul tatii... Aha! Măiertaţ i – se scuzăChicot – credeam... credeam căvorbesc cu regele Franţ ei. Vedeţ i, Henric, mititelul, m-a cam râzgâiat. De ce n-aţ i spus aşa, sire? Măduc, uite, măduc. — Bravo, eşti un adevărat gentilom, Chicot! Aşa, uşurel... Scoală-te şi du-te, o săpetrec o noapte de vis, măînţ elegi, o noapte întreagăpânăn zori. Chicot se ridică, în sfârşit, şi o porni spre uşăpe douăcărări. — Noapte bună, iubitule, noapte bună, somn uşor. — Şi maiestatea voastră, sire? — Sssst! — Da, da, ssst! Şi deschise uşa: Vezi căpajul trebuie săfie pe coridor; o să-ţ i arate el unde-i camera ta. Du-te! — Mulţ umesc, sire. Şi făcând o plecăciune pânăla pământ, atâta cât putea săse aplece un om beat, Chicot ieşi din birou. Însăîndatăce uşa se închise în urma lui, aburii beţ iei se risipirăca prin farmec; Chicot făcu trei paşi, dupăcare, răzgândindu-se brusc, se întoarse înapoi şi se uităpe gaura cheii. Henric pusese tocmai mâna pe clanţ ăspre a-i deschide uşa necunoscutei, pe care Chicot, curios ca orice ambasador, ţ inea cu orice preţs-o cunoască. De unde însăşi-ar fi închipuit c-o săintre înăuntru o femeie, în locul ei se înfăţ işăun bărbat. În clipa în care bărbatul îşi scoase pălăria, Chicot recunoscu chipul nobil şi auster al lui Duplessis-Mornay, sfetnicul regelui Henric de Navara, un om scorţ os şi vigilent. "Ia te uităcomedie! îşi spuse Chicot. Numai la asta nu se-aştepta bietul amorez. Cu siguranţ ăcăvizita asta îl stinghereşte mai mult decât puteam să-l stingheresc eu adineauri." Spre mirarea lui însă, Henric se luminase la faţ ăde bucurie în clipa când dăduse cu ochii de noul venit; îi strânse mâinile, împinse apoi masa deoparte, scârbit, şi-l pofti săşadălângăel cu graba înfriguratăa unui îndrăgostit care doreşte săfie cât mai aproape de iubita lui. Părea ahtiat săsoarbăprimele cuvinte rostite de sfetnicul său, când, deodată, înainte de a fi apucat Mornay sădeschidăgura, se ridică de la locul lui, făcându-i semn săaştepte puţ in, se duse la uşăşi împinse zăvoarele grijuliu, ceea ce-i dădu mult de gândit lui Chicot. Pe urmăîşi aplecăprivirea arzătoare asupra unor hărţ i, planuri şi scrisori, pe care ministrul le perindărând pe rând pe sub ochii săi. Regele mai aprinse câteva lumânări şi se apucăsăscrie şi săfacă tot felul de semne pe nişte hărţ i geografice. "Ehehei! clătinădin cap Chicot. Asta-i va săzicănoaptea de vis a regelui Navarei! Dacătoate nopţ ile lui seamănăcu asta de acum, săfie al ciracului, tare mătem căbietul Henric de Valois o săaibămulte vise

urâte." În momentul acela auzi nişte paşi îndărătul său: era pajul care, din ordinul regelui, păzea coridorul, aşteptându-l. Temându-se sănu dea peste el, dacămai şedea acolo la pândă, Chicot se înălţ ăcât era de lung şi-l întrebăpe copil unde era odaia sa. De altminteri, nu mai avea nimic de aflat: sosirea lui Duplessis îl lămurise pe deplin. — Veniţ i cu mine, domnule, vărog – îl pofti d'Aubiac. Mi s-a spus să văconduc în camera dumneavoastră. Şi se grăbi să-l călăuzeascăpe Chicot, urcându-se împreunăcu el la etajul al doilea, unde i se pregătise odaia de culcare. Chicot nu mai păstra nici cea mai micăîndoială: reuşise sădezlege pe jumătate aceastăşaradă, care se numea Henric de Navara. Aşa că, în loc săse culce, se aşezăpe marginea patului, îngândurat şi posomorât, în timp ce luna, ce coborâse pânăîn colţ ul acoperişului, lăsa săcurgă lumina sa azurie, ca prin ciocul unui ibric de argint, peste undele râului şi peste imaşuri. — "Haida-de – chibzuia Chicot, încruntat – Henric este un rege în toatăputerea cuvântului, Henric urzeşte ceva. Tot palatul ăsta, împreunăcu parcul, cu oraşul ce-l înconjoară, cu ţ inuturile din preajma oraşului, totul este un cuib de uneltiri, toate femeile fac dragoste, dar o dragoste cu temeiuri politice, toţ i bărbaţ ii făuresc planuri de viitor. Henric este un şmecher fărăpereche, inteligenţ a lui are o licărire de geniu; pare săaibăunele învoieli secrete cu Spania, ţ ara tuturor pehlivăniilor. Cine ştie dacărăspunsul pe care l-a dat cu atâta demnitate ambasadorului nu era ticluit anume ca sămăsluiascăadevăratele lui gânduri şi dacănu cumva îi va fi atras atenţ ia ambasadorului, făcându-i cu ochiul sau prin cine ştie ce alt mijloc al cărui tâlc era cunoscut numai de ei şi pe care eu nu aveam cum să-l observ din ascunzătoarea mea. Henric are iscoade pe care le plăteşte sau cărora le trimite bani printrunul din oamenii lui. Cerşetorii aceia se vedea cale de o poştăcăerau nişte gentilomi deghizaţ i. Galbenii lor tăiaţ i în douăcu atâta meşteşug trebuie săfie cu siguranţ ănişte semne de recunoaştere sau, ca săzicem aşa, nişte cuvinte de ordine palpabile, preschimbate în bani sunători. Henric face pe îndrăgostitul şi pe descreieratul şi, în timp ce toatălumea e convinsăcă-şi pierde vremea cu amorurile lui, regele îşi petrece nopţ ile lucrând cu Mornay, care nu doarme niciodatăşi nici nu ştie ce înseamnă dragostea. Ceea ce trebuia săvăd, va săzică, am văzut. Regina Margareta are amanţ i, şi asta cu ştirea regelui, care îi cunoaşte şi-i trece cu vederea pentru căare nevoie de ei sau de dânsa, ori şi de ei, şi de dânsa totodată. Nefiind priceput în meşteşugul armelor, este obligat să se înconjoare de căpitani şi, cum nu este prea bogat, vrând-nevrând, trebuie să-i lase să-şi ia singuri plata pe care o doresc. Henric de Valois îmi spunea cănu poate sădoarmă. Sămăia dracu! Bine face cănu doarme. Ce noroc totuşi căvicleanul ăsta de Henric este un gentilom paşnic, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu iscusinţ a uneltirilor politice,

dar a uitat, în schimb, să-l înzestreze şi cu energia trebuincioasăpentru a pune la cale ceva. Henric, dupăcâte am auzit, se teme de bubuiturile muschetelor, iar când l-au luat, încănevârstnic, în armată, toatălumea vorbeşte cănu era în stare săstea mai mult de un sfert de orăîn şa. Mare noroc! repetăChicot. Pentru căîn vremurile de azi, dacăomul acesta, atât de priceput sătragăsforile, ar fi avut şi braţ ul de fier, ar fi ajuns stăpânul lumii. Mai e şi ducele de Guise, fireşte, care are amândouăaceste însuşiri: braţ ul de fier, ca şi iscusinţ a uneltirilor; numai că, spre nefericirea lui, i-a mers vestea de om viteaz şi dibaci, pe când nimeni nu l-ar bănui pe Bearnez. Cred căsunt singurul care l-am dibuit". Chicot îşi frecămâinile. "Ei, şi acum căi-am dat de căpătâi – continuăel – nu mai am ce căuta aici; aşadar, în timp ce regele lucreazăsau doarme, am săies tacticos şi pe tăcute din oraş. Nu cred săfie mulţ i ambasadori pe lumea asta care săse poatălăuda căşi-au împlinit pe de-a-ntregul misiunea într-o singurăzi, aşa cum am făcut eu. Prin urmare, am săies din Nérac şi, în clipa când o sămăvăd afarădin oraş, am s-o pornesc la galop şi am s-o ţ in tot aşa pânăîn Franţ a." Se apucădeci să-şi punăpintenii, pe care avusese grijăsă-i scoată înainte de a se înfăţ işa suveranului.

LII DESPRE MIRAREA CARE PUSE STAPÂNIRE PE CHICOT VĂZÂND CÂT ERA DE POPULAR ÎN ORAŞUL NÉRAC Acum că-şi pusese în gând cu tot dinadinsul săpărăsească incognito curtea regelui Navarei, Chicot începu să-şi strângăcele câteva mărunţ işuri ce alcătuiau calabalâcul său, pregătindu-se de drum. Căută să-şi ia cât mai puţ ine buclucuri, potrivit principiului său, care spunea căomul, cu cât cântăreşte mai puţ in, cu atât e mai iute de picior. Partea cea mai împovărătoare din bagajele pe care voia săle ia cu sine o constituia cu siguranţ ăspada lui. "Ia săvedem – se socoti Chicot, înnodându-şi bocceaua – cât timp mi-ar trebui ca să-i dau regelui de ştire lucrurile pe care le-am văzut şi, prin urmare, şi cele de care mătem? Douăzile pânăsăajung într-un oraşal cărui guvernator, dacăe om cumsecade, ar putea sătrimităîn goana cailor nişte ştafete. Şi oraşul acesta ar putea fi Cahors, bunăoară, Cahors despre care mi-a vorbit atâta regele Navarei şi din pricina căruia, şi pe bunădreptate, îşi munceşte atâta mintea. Ajungând acolo, aşavea, în sfârşit, răgaz sămăodihnesc, fiindcă, oricum, puterile omului sunt şi ele măsurate. Am sămăodihnesc deci la Cahors, şi în locul meu vor alerga mai departe poştalionii. Hai, dragul meu Chicot, ia-ţ i picioarele la spinare şi cautăsăfii sprinten şi să-ţ i păstrezi sângele rece. Credeai că

ţ i-ai împlinit misiunea, nătărăule, şi când colo de-abia eşti la jumătatea drumului, ba poate nici chiar atât." Cu aceste cuvinte, Chicot stinse lumânarea, deschise binişor uşa şi ieşi din odaie pe bâjbâite. Chicot era un iscusit strateg; în timp ce-l urma pe d'Aubiac, avusese grijăsăarunce o privire în dreapta, o privire în stânga, o privire înainte şi una îndărăt, făcând o recunoaştere amănunţ ităa terenului. O anticameră, un coridor, o scară, iar la picioarele scării, curtea. Nu apucase săfacăînsănici patru paşi pe coridor, şi se poticni de ceva care zvâcni deodatăde jos. Acel ceva era un paj care se culcase pe un preşîn dreptul camerei sale şi care, trezindu-se din somn, îl întâmpinăcu cuvintele: — Bunăseara, domnule Chicot, bunăseara! Chicot recunoscu glasul lui d'Aubiac. — A, bunăseara, domnule d'Aubiac – răspunse el. Eşti atât de bun săte dai puţ in la o parte? Mi-a venit chef sămăplimb. — Da? Numai că, vedeţ i, nimeni n-are voie săcolinde noaptea prin castel, domnule Chicot. — Şi de ce, mărog, domnule d'Aubiac? — Pentru căregele se teme de hoţ i şi regina de curtezani. — Ei, drăcie! — Şi, pasămite, cine umblăcreanga în toiul nopţ ii în loc sădoarmă, decât hoţ ii şi îndrăgostiţ ii? — Cu toate astea, scumpe domnule d'Aubiac – spuse Chicot cu cel mai fermecător surâs – eu nu sunt nici hoţ , nici îndrăgostit, ci doar un biet ambasador, şi încăun ambasador frânt de oboseală, dupăce a vorbit latineşte cu regina şi dupăce a stat la masăcu regele; căci regina este o latinistăde mâna întâi, iar regele un băutor neîntrecut. Lasă-mă deci sătrec, drăguţ ă, căci tare bine mi-ar face sămăplimb. — Prin oraş, domnule Chicot? — O, nu, prin grădină. — Drace! Prin grădinănu e voie mai abitir decât prin oraş. — Drăguţ ă– spuse Chicot – vigilenţ a de care dai dovadăla vârsta dumitale e, într-adevăr, de mirare şi meritătoate laudele. Spune-mi te rog, n-ai altceva mai bun de făcut ca să-ţ i omori timpul? — Nu. — Nu-ţ i plac jocurile de noroc, nici nu eşti îndrăgostit? — Ca săjoci, trebuie săai bani, domnule Chicot; iar ca săfii îndrăgostit, trebuie săai o ibovnică. — Nici vorbă– încuviinţ ăChicot. Şi începu a scotoci în buzunar. Pajul se uita săvadăce face. — Cautăbine în minte, scumpule – îl povăţ ui el – şi măprind căai săgăseşti vreo femeiuşcănurlie căreia te rog să-i cumperi un maldăr de panglicuţ e şi să-i cânţ i serenade peste serenade cu asta. Chicot strecurăîn mâna pajului zece pistoli, care nu erau piliţ i ca

galbenii bearnezului. — Ce-i drept e drept, domnule Chicot – îl linguşi pajul – se vede cât de colo căveniţ i de la curtea Franţ ei. Când un om este atât de manierat ca domnia voastră, cum ar putea cineva săi se împotrivească? Puteţ i ieşi din cameră, numai săaveţ i grijăsănu faceţ i cumva zgomot. Chicot nu mai aşteptăsă-l pofteascăa doua oarăşi se strecurăca o nălucăpe coridor, iar de pe coridor pe scară; dar, ajungând jos, în peristil, dădu peste un ofiţ er el palatului care dormea pe un scaun. Omul stătea proptit cu toatăgreutatea corpului în uşa pe care o ţ inea astfel baricadată; ca săîncerce săiasăpe acolo ar fi fost o nebunie. "Ah, puşlama mică– bombăni Chicot, ocărându-l pa paj. Ai ştiut treaba asta şi n-ai suflat un cuvânt." Colac peste pupăză, ofiţ erul părea doar aţ ipit şi tresărea mereu în somn mişcându-şi ba o mână, ba un picior; la un moment dat chiar întinse braţ ul, ca şi când ar fi fost gata săse trezească. Chicot se uităjur împrejur, căutând vreo ieşire oarecare pe unde, mulţ umităpicioarelor sale de o poştăşi mâinilor lui vânjoase, ar fi putut s-o şteargăfărăa mai fi nevoit sădeschidăuşa. În cele din urmădescoperi ceea ce căuta. Era o ferestruicăboltită, un aşa-numit impost, care fusese lăsată vraişte, cu geamurile sparte, fie pentru aerisire, fie pentru căregele Navarei, care era un proprietar prea puţ in grijuliu, nu socotise de cuviinţ ăsăpunăalte geamuri. Chicot făcu recunoaşterea peretelui pe pipăite: măsurăcu buricele degetelor fiecare distanţ ăcuprinsăîntre ornamentele ieşite în afarăşi se sluji de ele pentru a-şi sprijini piciorul, urcându-se ca pe nişte trepte. În sfârşit, reuşi săse caţ ăre pânăsus – cititorii noştri ştiu cât era de îndemânatic şi de uşor – fărăsăfacămai mult zgomot decât ar fi făcut o frunzăuscatăce ar fi atins în treacăt peretele, purtatăde vântul toamnei. Fereastra însăavea o curburăatât de adâncă, încât elipsa pe care o forma deschizătura ei nu putea cuprinde nici pântecele şi nici umerii lui Chicot, cu toate căpântecele era ca şi inexistent, iar umerii, tot atât de flexibili ca şi coapsele unei pisici, păreau gata săse desprindădin încheieturi şi săse facăuna cu trupul pentru a ocupa cât mai puţ in loc. Aşa stând lucrurile, în momentul în care Chicot îşi petrecu capul şi unul din umeri prin deschizătură, desprinzând totodatăpiciorul de pe ciubucul peretelui, se pomeni suspendat între cer şi pământ, fărăsăse poatămişca nici înainte, nici înapoi. Încercăatunci săse opinteascăşi săse smuceascăîn fel şi chip, dar pânăuna alta nu reuşi decât să-şi rupăvesta cu mâneci bufante şi să-şi jupoaie pielea. Ceea ce îi îngreuna şi mai mult situaţ ia era faptul căspada nu voia cu nici un preţsătreacădincolo din pricina mânerului, care stătea ca un crampon înăuntru, aşa încât bietul Chicot rămăsese înţ epenit în cerceveaua ferestrei.

Chicot îşi adunătoate puterile, toatărăbdarea şi toatăiscusinţ a pentru a desface catarama centironului. Din păcate, catarama se afla chiar sub pieptul său, care o apăsa cu toatăgreutatea; se văzu deci nevoit săschimbe tactica; de bine de rău, izbuti să-şi prelingăbraţ ul pe lângăcorp, ducându-l la spate, şi săscoatăspada din teacă, iar din moment ce reuşi s-o tragăafară, îi veni mult mai uşor săgăsească, datoritătrupului său colţ uros, un gol prin care săstrecoare mânerul; spada căzu deci mai înainte pe lespezi, dupăcare Chicot, lunecând ca un ţ ipar prin deschizătură, îşi dădu la rândul său drumul jos, proptindu-se în palme ca sănu sufere prea tare de pe urma căzăturii. Lupta asta crâncenăa lui Chicot împotriva cercevelelor de fier ale ferestrei nu se putea înfăptui fărăsăstârneascăoarecare zgomot; aşa încât, în clipa când se ridica de jos, fugarul se pomeni faţ ă-n faţ ăcu un ostaş. — Doamne, Maica Domnului, n-aţ i păţ it ceva, domnule Chicot? îl întrebăostaşul, întinzând spre el capătul halebardei ca săaibăde ce să se prindă. "Încăunul!" se zbârli în sinea lui Chicot. Pe urmă, gândindu-se la interesul pe care i-l arătase bietul om, îl linişti: — Nu, dragul meu, n-am păţ it nimic. — Mare noroc aţ i avut – spuse soldatul. Aşvrea săvăd şi eu pe cineva care săpoatăface asemenea scamatorie fărăsă-şi spargăcapul. Într-adevăr, numai dumneavoastrăsunteţ i în stare de aşa ceva, domnule Chicot. — Dar de unde naiba ştii cum măcheamă?! se mirăChicot, dând să plece mai departe. — Ştiu fiindcăv-am văzut azi la palat şi am întrebat: "Cine-i gentilomul acela atât de falnic, care stăde vorbăcu regele?" "E domnul Chicot", mi-a spus cineva. Şi uite aşa am aflat. — Foarte drăguţdin partea dumitale – spuse Chicot – dar, cum sunt din cale afarăde grăbit, o să-mi îngădui, prietene... — Ce anume, domnule Chicot? — Săte părăsesc şi sămăduc la treaba mea. — Dar nimeni n-are voie săiasănoaptea din palat; am ordin. — Vezi bine totuşi căse poate ieşi, de vreme ce am ieşit. — E într-adevăr o dovadă, ştiu, dar... — Dar? — O săvă-ntoarceţ i înapoi şi gata, domnule Chicot. — A, nu! — Cum nu? — În orice caz, nu pe aici: e un drum destul de păcătos. — Dacăaşfi fost ofiţ er, în loc săfiu soldat prost, v-aşfi întrebat pentru ce aţ i ieşit pe-acolo; dar asta nu-i treaba mea; treaba mea este să văîntoarceţ i înapoi. Intraţ i, vărog, înăuntru, domnule Chicot! Soldatul îi făcuse aceastărugăminte cu un ton atât de convingător,

încât Chicot se simţ i mişcat. Drept care scotoci din nou în buzunar şi scoase zece pistoli. — Eşti un om prea chibzuit, prietene – îi spuse el – ca sănu-ţ i dai seama că, de vreme ce mi-am rupt hainele într-un hal fărăhal ieşind pe fereastră, aşpăţ i-o şi mai rău dacăaşîncerca sămăîntorc înapoi tot peacolo; ar însemna atunci săle fac ferfeniţ ăşi săumblu gol, ceea ce, cred, ar fi cât se poate de necuviincios când te gândeşti căaici, la curte, sunt atâtea femei tinere şi frumoase, începând cu regina. Dă-mi voie deci să ies, dragul meu, ca săcaut un croitor. Şi-i puse în palmăcei zece pistoli. — Atunci ieşiţ i repede, domnule Chicot, repede, vărog. Şi vârî banii în buzunar. Chicot se strecurăafarăîn stradăşi încercăsăse dumerească încotro s-o apuce: ca săajungăla palat, străbătuse tot oraşul; însemna deci cătrebuie săporneascăîn direcţ ia opusăca săpoatăieşi din oraş pe poarta opusăcelei pe care intrase. Nimic mai uşor. Noaptea, seninăşi luminoasă, nu era câtuşi de puţ in prielnicăunei evadări. Chicot se gândea cu părere de rău la binecuvântatele nopţ i neguroase ale Franţ ei, mulţ umităcărora, la ora aceea, pe oricare stradă din Paris doi oameni puteau trece unul pe lângăaltul la o distanţ ăde cîţ iva paşi fărăsăse vadă; pe de altăparte, pe uliţ ele pardosite cu pietre de râu ale oraşului, ghetele lui potcovite răsunau ca nişte copite de cal. Ambasadorul, căruia totul părea să-i meargăpe dos în seara aceea, nici nu apucăbine sădea colţ ul străzii şi se întâlni cu o patrulă. Se opri deci locului de bunăvoie, gândindu-se căar putea sătrezeascăbănuieli dacăar încerca săse ascundăsau sătreacămai departe valvârtej. — A, bunăseara, domnule Chicot! îl întâmpinăcomandantul, dându-i onorul cu spada. Nu vreţ i săvăconducem la palat? Pare-mi-se căv-aţ i rătăcit şi căutaţ i drumul. — Ei, fir-ar săfie, oare toatălumea măcunoaşte aici? mormăi Chicot printre dinţ i. Doamne păzeşte! Mi se pare foarte curios. Apoi cu glas tare, silindu-se săse arate cât mai degajat cu putinţ ă: Nu, cornet – spuse el – te înşeli, nu măduceam la palat. — Rău faceţ i, domnule Chicot – răspunse grav ofiţ erul. — Şi de ce, domnule? — Pentru căexistăun decret care opreşte cu cea mai mare străşnicie pe locuitorii oraşului Nérac săiasănoaptea pe stradă, fărăo învoire specialăşi fărăfelinar decât doar dacăe ceva urgent. — Săavem iertare, domnule – îi ţ inu piept Chicot – dar decretul acesta nu măpriveşte pe mine. — De ce? — Pentru căeu nu sunt din Nérac. — Da, dar sunteţ i în Nérac... A fi locuitor nu înseamnăsăfii din... ci sălocuieşti în cutare oraş. N-o săpretindeţ i acum cănu locuiţ i în Nérac de vreme ce v-am întâlnit pe o stradădin Nérac. — E foarte logic ce spuneţ i, domnule; din păcate însăsunt grăbit.

Ce-ar fi dacăaţ i călca măcar o singurădatăordinul? Faceţ i-mi, vărog, hatârul acesta şi lăsaţ i-măsătrec. — O săvărătăciţ i, domnule Chicot: Nérac este un oraşîntortocheat, s-ar putea săcădeţ i în cine ştie ce groapăurât mirositoare, trebuie deci săvăcălăuzeascăcineva; îngăduiţ i-mi săvădau trei oameni ca săvă însoţ eascăpânăla palat. — Dar nu ţ i-am spus cănu măduc la palat? — Atunci unde văduceţ i? — Nu pot sădorm noaptea şi de aceea am ieşit sămăplimb. Nérac este un oraşîncântător şi plin de surprize, pe cât am putut să-mi dau seama: vreau să-l cunosc, să-l cercetez. — Oamenii mei au săvăconducăoriunde poftiţ i, domnule Chicot. Hei! Săvinătrei oameni. — Vărog din suflet, domnule, lăsaţ i-măsămăbucur în voie de farmecul acestei plimbări; îmi place săumblu singur. — Sănu văiasăîn cale hoţ ii şi săvăomoare. — Am luat spada cu mine. — Adevărat, n-am văzut-o pânăacum; atunci s-ar putea săvă aresteze prefectul pentru căumblaţ i înarmat. Chicot îşi dădu seama cănu era chip s-o scoatăla capăt cu fineţ uri: îl luădeci pe ofiţ er deoparte: — Uite ce e, domnule, eşti băiat tânăr şi chipeşşi ştii ce înseamnă dragostea: e cel mai neînduplecat tiran. — Fărăîndoială, domnule Chicot, fărăîndoială. — Ei bine, sunt îndrăgostit lulea, cornet, îmi ard călcâiele. Vreau neapărat sădau ochii cu o anumitădoamnă. — Unde stă? — Într-un anumit cartier. — Tânără? — Douăzeci şi trei de ani. — Nostimă? — Ca un amoraş. — Felicitările mele, domnule Chicot! — Muţ umesc. Îmi dai voie atunci sătrec? — De, ştiu eu? Pare-mi-se că-i urgent! — Urgent, ăsta-i cuvântul, domnule. — Puteţ i trece, în cazul acesta. — Dar singur, nu-i aşa? Îţ i dai seama cănu pot săcompromit?... — Mai încape vorbă... Treceţ i, domnule Chicot, treceţ i. — Eşti un băiat de zahăr, cornet. — Îmi pare rău, domnule. — Ba nu, sămor dacăte mint! E un gest frumos. Dar ia spune-mi, de unde măcunoşti? — V-am văzut cu regele, la palat. "Ca săvezi ce înseamnăun oraşmic – chibzui în sinea lui Chicot. Săfi fost atât de cunoscut la Paris, de câte ori n-aşfi avut pielea

ciuruită, în loc săscap doar cu câteva rupturi la haine!" Şi strânse mâna ofiţ erului. — O clipă– spuse acesta. Încotro mergeţ i? — Spre poarta Agen. — Aveţ i grijăsănu vărătăciţ i. — Nu-i ăsta drumul? — Ba da: mergeţ i înainte şi sădea Dumnezeu sănu văîntâlniţ i cu cine nu trebuie; asta-i tot ce văurez. — Mulţ umesc. Chicot plecămai sprinten şi mai voios ca oricând. Nici nu apucase săfacăînsăo sutăde paşi, căse şi întâlni nas în nas cu straja. "Măi, săfie al dracului! Straşnic mai e păzit oraşul ăsta!" îşi spuse Chicot. — Stai! strigăprefăcut o voce tunătoare. — Totuşi, domnule – se împotrivi Chicot – aşvrea să... să... — Ah! Domnul Chicot! Dumneavoastrăeraţ i? De ce umblaţ i prin oraşpe o vreme atât de friguroasă? întrebăofiţ erul magistrat. "Hotărât lucru, s-au înţ eles între ei" se gândi Chicot, cât se poate de neliniştit. Îl salutăpe ofiţ er şi dădu sătreacămai departe. — Luaţ i seama, domnule Chicot – îi atrase atenţ ia prefectul. — La ce săiau seama, domnule magistrat? — Aţ i luat-o pe un drum greşit: pe aici ajungeţ i la porţ ile oraşului. — Păi asta şi vreau. — Atunci nu vădau voie sătreceţ i, domnule Chicot. — Nici sănu văgândiţ i, domnule prefect. Ce dracu! Frumoasă boroboaţ ăaţ i face! — Totuşi... — Veniţ i mai încoace, domnule magistrat, sănu audăsoldaţ ii ce vorbim. Prefectul se apropie. — Văascult – spuse el. — Regele mi-a încredinţ at o ştafetăpentru locotenentul de la poarta dinspre Agen. — Aşa! rosti prefectul, cu o mutrănedumerită. — Vămirătreaba asta? — Da. — Totuşi n-ar trebui săvămiraţ i, de vreme ce ştiţ i cine sunt. — Ştiu pentru căv-am văzut cu regele la palat. Chicot bătu din picior; începuse să-şi piardărăbdarea: — Cred cănu mai e nevoie de altădovadăca săvădaţ i seama că măbucur de încrederea maiestăţ ii sale. — Fireşte, fireşte! Duceţ i-văsăduceţ i ştafeta regelui, domnule Chicot. Nu vămai opresc. "E curios, zău, dar, în acelaşi timp e foarte plăcut – se gândi Chicot.

Mereu măpoticnesc în drum şi totuşi picioarele măduc mai departe. Să fiu al dracului: uite o poartă, trebuie săfie cea dinspre Agen; în cinci minute am ieşit din oraş." Într-adevăr, puţ in mai apoi se afla în faţ a porţ ii păzite de o santinelă care se plimba de colo pânăcolo, cu muscheta pe umăr. — Dacănu te superi, prietene – îi spuse Chicot – fii atât de bun, te rog, şi da ordin sămi se deschidăpoarta. — N-am dreptul sădau ordine, domnule Chicot, de vreme ce, după cum vedeţ i, nu sunt decât soldat prost. — Cum, şi tu măcunoşti? exclamăChicot, scos din sărite. — Am aceastăcinste, domnule Chicot; eram de gardăazi-dimineaţ ă la palat şi v-am văzut stând de vorbăcu regele. — Foarte bine! Atunci, prietene, fiindcămăcunoşti, trebuie săştii un lucru. — Ce anume? — Căregele mi-a încredinţ at o ştafetă, care trebuie săajungăcât mai grabnic la Agen; deschide-mi măcar poarta secretă. — Cu dragăinimăv-aşdeschide, domnule Chicot, numai că, din păcate, nu ţ in eu cheile. — Dar cine le ţ ine? — Ofiţ erul de serviciu. Chicot suspină. — Şi unde este ofiţ erul de serviciu? întrebăel. — O, nu trebuie săvăosteniţ i domnia voastră. Ostaşul trase de şnurul unui clopoţ el al cărui clinchet îl trezi pe ofiţ erul ce adormise în post. — Ce este? întrebăacesta, scoţ ând capul pe ferestruică. — Don' locotenent, e un domn care vrea să-i deschidem poarta ca să iasădin oraş. — A, domnul Chicot! strigăofiţ erul. Văcer iertare, îmi pare nespus de rău căv-am făcut săaşteptaţ i. O clipănumai şi sunt al dumneavoastră, cobor numaidecât. Chicot îşi rodea unghiile, simţ ind căturbează. "Ce-o mai fi şi asta, nu întâlnesc un singur om care sănu mă cunoască? Oraşul ăsta, zău, e ca un felinar, iar eu sunt lumânarea aprinsăînăuntru!" Ofiţ erul se arătăîn pragul uşii. — Vărog sămăiertaţ i, domnule Chicot, – spuse el, ieşindu-i grăbit în întâmpinare – dar m-a furat somnul. — Mai încape vorbă, domnule! protestăChicot. Doar pentru ce-i făcutănoaptea, dacănu pentru dormit! Eşti bun, te rog, săspui să-mi deschidăpoarta? Din păcate, eu nu pot sădorm. Regele, cred căştii şi dumneata, nu-i aşa, căregele măcunoaşte? — V-am văzut stând de vorbăcu maiestatea sa azi, la palat. — Nici nu se putea altfel – mormăi printre dinţ i Chicot. Fie cum zici, dar dacăm-ai văzut stând de vorbăcu regele, de auzit în orice caz nu m-

ai auzit. — Nu, domnule Chicot, eu nu spun decât ce este adevărat. — Şi eu tot aşa. Aşadar, stând de vorbăcu mine, regele mi-a cerut sămăduc în noaptea asta la Agen, cu o misiune; asta e poarta care dă spre Agen, nu-i aşa? — Da, domnule Chicot. — E închisă? — Precum vedeţ i. — Fii atât de bun săspui atunci, te rog, sămi-o deschidă. — Bineînţ eles, domnule Chicot, mai încape vorbă! Anthenas, Anthenas, deschide-i poarta domnului Chicot! Hai, repede repede! Chicot făcu nişte ochi mari şi răsuflăadânc, întocmai ca un înotător care iese la suprafaţ ădupăce-a sărit în apăşi a stat cufundat cinci minute. Poarta scârţ ii din balamale: o adevăratăpoartăa raiului pentru bietul Chicot, care întrezărea de partea cealaltăa ei toate bucuriile libertăţ ii. Îl salutăcu căldurăpe ofiţ er şi se pregăti săintre sub boltă. — Rămas bun – spuse el – mulţ umesc mult! — Mergeţ i sănătos, domnule Chicot, drum bun! Chicot făcu încăun pas spre poartă. — O clipănumai! strigăofiţ erul, alergând dupăChicot şi apucândul de mânecă. Zăpăcit mai sunt! Era săuit, stimate domnule Chicot, săvă cer biletul de voie. — Cum? Ce bilet de voie? — Bineînţ eles; sunteţ i militar, domnule Chicot, şi ştiţ i, cred, nu-i aşa, ce este un bilet de voie? Nimeni nu poate ieşi, vădaţ i seama, dintrun oraşca Nérac, mai ales căîn oraşul acesta se aflăcurtea domnească, fărăînvoirea regelui. — Şi de cine trebuie săfie semnat biletul acesta de voie? — Chiar de suveran, cu mâna sa. De vreme ce chiar maiestatea sa v-a trimis în misiune afarăde oraş, fireşte căn-a uitat săvăsemneze un bilet de voie. — Ei, asta-i bună! Nu cumva te îndoieşti căm-a trimis regele? spuse Chicot, cu o privire scăpărătoare, căci îşi dădea seama căe pe cale săse înece la mal şi mânia făcuse să-i încolţ eascăîn minte gândul amarnic de a ucide atât pe ofiţ er cât şi pe portar şi de a o rupe la fugăpe poartăcu orice risc, chiar dacăar şti căs-ar trage dupăel o sutăde focuri de archebuză. — Nu măîndoiesc de nimic, domnule Chicot, mai cu seamăde lucrurile pe care mi-aţ i făcut cinstea sămi le destăinuiţ i, dar, gândiţ i-vă şi dumneavoastrăcă, de vreme ce regele v-a încredinţ at această misiune... — Chiar maiestatea sa în carne şi oase, domnule, în carne şi oase! — Cu atât mai mult. Maiestatea sa ştia deci cătrebuie săieşiţ i pe poartă.

— Drăcia dracului! izbucni Chicot. Cred şi eu căştia. — Atunci înseamnăc-o să-i pot preda mâine dimineaţ ădomnului guvernator al oraşului biletul de voie. — Şi guvernatorul oraşului cine e? se interesăChicot. — Domnul de Mornay, care nu glumeşte cu ordinele, domnule Chicot, aşa cum bine ştiţ i, şi care ar porunci săfiu executat dacăaş nesocoti ordinul pe care l-am primit. Chicot începuse tocmai săalinte cu palma mânerul spadei, când, întorcând capul, văzu căpoarta era străjuităpe dinafarăde o patrulăce fusese pusăanume acolo ca să-l împiedice pe Chicot săiasă, chiar dacă i-ar fi făcut de petrecanie şi locotenentului, şi santinelei, şi portarului. "S-a isprăvit – îşi spuse Chicot, oftând – mi-au jucat un renghi de toatăfrumuseţ ea! Sunt un dobitoc, nu mai e nimic de făcut!" Şi se răsuci pe călcâie. — Vreţ i săvăconducem, domnule Chicot? întrebăofiţ erul. — Mulţ umesc, nu-i nevoie! răspunse Chicot. Se întoarse deci înapoi la palat, dar pătimirile lui, din păcate, nu se încheiaseră. Pe drum se întâlni din nou cu prefectul, care-l luăîn primire: — A, ia te uită! Domnul Chicot! Cum aşa, v-aţ i şi îndeplinit misiunea? Halal! Numai un om iute ca domnia voastrăputea săfacăaşa ceva! Ceva mai încolo, la colţ ul străzii, cornetul îl întâmpinăstrigându-i: — Bunăseara, domnule Chicot! Ei, cum a rămas cu cuconiţ a aceea, ştiţ i?... Văplace aici la noi, la Nérac, domnule Chicot? În sfârşit, ostaşul din peristilul palatului, care stătea încăde strajă la postul lui, îl luăla rândul său în focuri: — Bată-l nevoia de croitor, domnule Chicot, cătare prost v-a mai cârpit hainele, sămăierte Dumnezeu, dar sunteţ i mai jerpelit acum decât la plecare. Chicot nu se mai încumetăsăse strecoare înăuntru pe ferestruica îngustăca o filieră, de teamăsănu rămânăjupuit ca un iepure, şi se mulţ umi săse culce pe jos, în faţ a uşii, prefăcându-se cădoarme. Din întâmplare sau poate mai curând de milă, uşa se deschise, în sfârşit, şi putu săintre astfel, copleşit de ruşine şi cu coada între picioare, în palat. Mutra lui înspăimântatăavu darul să-l înduioşeze pe pajul care nu se clintise din locul unde-l lăsase. — Dragădomnule Chicot – îi spuse el – vreţ i săvădau cheia tuturor acestor dandanale? — Dă-mi-o, năpârcă, dă-mi-o! bolborosi Chicot. — Ei bine, regele văîndrăgeşte atât de mult, încât a ţ inut neapărat săvăpăstreze. — Ştiai va săzică, pungaşule, şi nu mi-ai spus nimic! — Cum puteam săvăspun, domnule Chicot, când era un secret de stat! — Totuşi te-am mituit, ticălosule!

— Ei, da, dar secretul făcea mai mult decât zece pistoli, dragă domnule Chicot, cred cărecunoaşteţ i şi dumneavoastră. Chicot intrăla el în camerăşi adormi de necaz. LIII MAESTRUL DE VÂNATOARE AL REGELUI NAVAREI Părăsindu-l pe rege, Margareta se îndreptase, fărăsăstea o clipăîn cumpănă, spre apartamentul domnişoarelor de onoare. În treacăt îl luase cu dânsa şi pe medicul său Chirac, care era găzduit la palat, şi intrase împreunăcu el în odaia bietei Fosseuse, care, palidăşi înconjuratăde priviri pline de curiozitate, se plângea de dureri la stomac, fărăa se Învrednici, atât erau de cumplite durerile ce o chinuiau, sărăspundăla vreo întrebare, nici săprimeascăvreo îngrijire ce i le-ar fi putut uşura. Fosseuse avea pe vremea aceea între douăzeci şi douăzeci şi unu de ani; era o făpturăfrumoasăşi înaltă, cu ochi albaştri şi părul blond, cu trupul zvelt şi plin de nuri şi cu o înfăţ işare distinsă; numai căde vreo trei luni nu mai ieşea de loc din casăşi se plângea de o slăbiciune ce nui îngăduia săse ridice în picioare; de aceea stătea mai tot timpul întinsă pe o canapea, pentru ca, în cele din urmă, sătreacăde pe canapea în patul său. Chirac începu prin a le spune celor de faţ ăsăiasădin încăpere, dupăcare se aşezăla căpătâiul bolnavei, rămânând singur cu ea şi cu regina. Înfricoşatăde aceste preparative, cărora cele douăchipuri din preajma sa, al lui Chirac şi al reginei, unul cu desăvârşire nepăsător, iar celălalt ca un sloi de gheaţ ă, îi dădeau o anumităsolemnitate, Fosseuse se ridicăceva mai sus pe pernăşi îngăimăo mulţ umire pentru cinstea pe care i-o făcea stăpâna sa, regina. Margareta era şi mai palidăla obraz decât Fosseuse, ceea ce arată căsuferinţ ele mândriei rănite sunt mai mistuitoare decât cele pe care le poate pricinui cruzimea sau boala. Chirac cercetăpulsul tinerei fete, mai mult fărăvoia ei. — Ce văsupără? întrebăel, dupăce-i ţ inu mâna câteva clipe. — Mădoare stomacul, domnule – răspunse biata copilă. N-ar fi nimic însă, vărog sămăcredeţ i, dacăcel puţ in aşavea parte de linişte. — Ce fel de linişte, domnişoară? întrebăregina. Fosseuse izbucni în plâns. — Nu trebuie să-ţ i faci sânge rău, domnişoară– continuăMargareta – maiestatea sa m-a rugat săvin săte văd ca săte îmbărbătez. — Oh, câtăbunătate, doamnă! Chirac lăsăjos mâna bolnavei. — Ştiu acum – spuse el – de ce boalăsuferiţ i. — Ştiţ i? bolborosi Fosseuse, cutremurându-se.

— Da, ştim cât trebuie săsuferi – adăugăregina. Fosseuse stătea cu inima pierităde spaimă, văzându-se astfel la cheremul celor douăchipuri împietrite, cel al ştiinţ ei şi cel al geloziei. Margareta îi făcu semn lui Chirac, care ieşi numaidecât din încăpere. Fosseuse începu sătremure toată, îngrozită, şi puţ in lipsi ca să nu-şi piardăcunoştinţ a. — Domnişoară– rosti atunci Margareta – cu toate căde o bucatăde vreme te porţ i cu mine ca şi când aşfi o străină, şi cu toate căîn fiecare zi îmi ajung la ureche proastele servicii pe care mi le faci faţ ăde soţ ul meu... — Eu, doamnă? — Nu măîntrerupe, te rog. Cu toate că, în sfârşit, ai năzuit să dobândeşti o mărire cu mult mai presus de ambiţ iile pe care s-ar cuveni săle ai, prietenia pe care ţ i-o purtam şi pe care am hărăzit-o tuturor domnişoarelor de onoare din suita mea, suitădin care şi dumneata faci parte, măîndeamnăsă-ţ i întind o mânăde ajutor în restriştea în care te afli în momentul de faţ ă. — Doamnă, văjur că... — Nu tăgădui, şi aşa sunt destul de mâhnită. Cautădeci şi nu pângări onoarea dumitale, în primul rând, şi, o datăcu ea, şi pe a mea de vreme ce faci parte din suita mea şi deci am tot interesul, la fel ca şi dumneata, ca onoarea dumitale sărămânănepătată. Domnişoară, mărturiseşte-mi tot, şi atunci îţ i voi purta de grijăca o mamă. — Vai, doamnă! Puteţ i crede oare ce spun gurile rele? — Făbine şi nu mămai întrerupe, domnişoară, căci mătem cănu avem timp de pierdut. Vreau săspun căîn momentul acesta domnul Chirac, care cunoaşte boala dumitale – ţ ii minte ce zicea adineauri – domnul Chirac s-a oprit în anticameră, unde toatălumea va afla din gura lui cămolima despre care se vorbeşte în ţ arăa pătruns în palat şi căs-ar putea săte fi molipsit şi dumneata. Totuşi am de gând, dacămai e încăvreme, săte iau cu mine la Mas-d'Agenois, un conac care se află destul de departe de soţ ul meu, regele; acolo vom fi singure sau aproape singure; la rândul său, monarhul pleacăîmpreunăcu suita sa la vânătoare, şi cum, dupăspusele sale, aceastăvânătoare o săţ inăcâteva zile, în tot acest timp o săfie plecat; aşa căvom rămâne la Mas-d'Agenois pânăce vei fi născut. — Doamnă, doamnă! se tângui sărmana Fosseuse, împurpuratăde ruşine şi de suferinţ ă. Dacă, într-adevăr, credeţ i ceea ce se vorbeşte pe socoteala mea, lăsaţ i-măatunci sămor ca un câine. — Văd cănu ştii săpreţ uieşti cum se cuvine generozitatea mea, domnişoarăşi, în acelaşi timp, te bizui prea mult pe prietenia regelui, care m-a rugat sănu te părăsesc. — Regele!... Săfi spus regele oare...? — Pui la îndoialăcuvintele mele, domnişoară? Dacăn-aşvedea mărturiile adevăratei dumitale boli, dacănu mi-aşda seama după zvârcolirile dumitale căse apropie deznodământul, poate căaşfi

înclinatăsăcred în tăgăduielile dumitale. În momentul acela, ca şi când ar fi vrut săconfirme spusele reginei, biata fată, răpusăde nişte dureri înfiorătoare, se prăbuşi în aşternut, vânătăla faţ ăşi gâfâind. Margareta o privi câteva clipe fărăduşmănie, dar şi fărămilă. — Mai pot oare săpun vreun temei pe tăgăduielile dumitale, domnişoară? o întrebăea când, în cele din urmă, nefericita reuşi săse ridice în capul oaselor, cu faţ a scăldatăîn lacrimi şi atât de răvăşită, încât ar fi înmuiat chiar şi inima Caterinei de Medicis. În aceeaşi clipă, ca şi când Dumnezeu ar fi vrut săvinăîn ajutorul sărmanei copile, uşa se deschise şi regele intrăprecipitat înăuntru. Henric, care, spre deosebire de Chicot, nu avea nici un motiv să doarmă, nu închisese ochii toatănoaptea. Dupăce lucrase un ceas întreg cu Mornay, în care timp pusese la cale toate pregătirile trebuincioase în vederea vânătorii anunţ ate cu atâta falălui Chicot, se îndreptase grăbit spre pavilionul domnişoarelor de onoare. — Ce-am auzit! spuse el, intrând în odaie. Fosseuse e tot bolnăvioară, draga de ea! — Vedeţ i, doamnă! exclamătânăra fată, dând cu ochii de iubitul ei şi simţ ind căprinde viaţ ă, datorităsprijinului ce-i sosise. Vedeţ i căregele n-a spus nimic şi căam făcut bine sătăgăduiesc? — Domnule – îi tăie cuvântul regina, întorcându-se către Henric – fii bun te rog şi pune capăt odatăacestei discuţ ii umilitoare. Mi s-a părut căînţ eleg adineauri cămaiestatea voastrămi-a făcut cinstea de a-mi acorda încrederea sa, dezvăluindu-mi starea în care se aflădomnişoara. Atrage-i atenţ ia deci căştiu tot, ca sănu-şi mai îngăduie de aci înainte săpunăla îndoialăcuvintele mele. — Fetiţ o – întrebăHenric cu o duioşie pe care nici nu încercămăcar s-o ascundă– de ce te încăpăţ ânezi sătăgăduieşti? — E o tainăcare nu-mi aparţ ine, sire – răspunse copila, care se dovedise atât de viteazăpânăatunci – şi câtăvreme nu am primit din partea maiestăţ ii voastre încuviinţ area de a mărturisi... — Fosseuse, draga de ea, are o inimăvitează, doamnă– spuse Henric. Te rog din suflet s-o ierţ i, iar dumneata, fetiţ o, poţ i avea toată încrederea în bunăvoinţ a reginei dumitale. Recunoştinţ a rămâne în seama mea şi voi avea grijăs-o dovedesc. Şi luând mâna Margaretei, Henric i-o strânse cu însufleţ ire. În momentul acela, tânăra fatăfu cuprinsăde o nouărăbufnire de dureri năprasnice; pentru a doua oară, biruităde iureşul vijelios, Fosseuse se frânse în douăca lujerul unui crin, lăsându-şi capul în piept, cu un geamăt înăbuşit şi sfâşietor. Văzând fruntea ei palidă, ochii înlăcrimaţ i, părul jilav şi răvăşit, văzând tâmplele şi buzele bietei fete îmbrobonate de sudorile spaimei ce păreau săprevesteascăagonia, Henric se simţ i cutremurat pânăîn adâncul sufletului. Se repezi atunci ca scos din minţ i spre ea, cu braţ ele

deschise: — Fosseuse, draga mea Fosseuse! murmurăel, căzând în genunchi lângăpat. Încruntatăşi cu buzele încleştate, Margareta se duse la fereastrăşişi lipi fruntea încinsăde geam. Fosseuse mai găsi încădestulăputere în ea ca să-şi ridice braţ ele şi săşi le încolăceascăpe dupăgrumazul iubitului său, apoi îşi apăsă buzele pe gura lui, crezând că-i sunase ceasul şi căprin acest ultim şi suprem sărut îi dăruia lui Henric sufletul său, luându-şi totodatărămas bun de la el. Pe urmăcăzu pe pat în nesimţ ire. Henric, la fel de palid, de mut şi de neînsufleţ it ca şi ea, îşi lăsă capul săcadăpeste aşternutul patului său de suferinţ ăce părea gata să se preschimbe într-un linţ oliu. Margareta se apropie de cei doi îndrăgostiţ i, în atitudinea cărora durerea fizicăse îngemăna cu suferinţ a morală. — Ridică-te, domnule, şi dă-mi voie să-mi îndeplinesc datoria pe care m-ai obligat s-o iau asupra mea – îi spuse ea cu o fermitate plinăde măreţ ie. Şi cum Henric părea neliniştit de aceastămărturisire şi se ridicase pe jumătate, lăsând numai un genunchi în pământ, regina îl linişti: O, n-avea nici o teamă, domnule, atunci când mândria mea este rănită, măsimt stăpânăpe mine; dacăar fi fost inima mea în joc, poate căn-aşmai fi avut atâta sânge rece; din fericire însă, inima mea n-are nici un amestec aici. Henric înălţ ăcapul. — Doamnă? rosti el. — Nici un cuvânt mai mult, domnule – spuse Margareta, întinzându-i mâna – altminteri aşputea săcred căîngăduinţ a dumitale are un tâlc. Suntem frate şi soră, ne vom înţ elege deci. Henric o conduse lângăpatul sărmanei Fosseuse şi, luând mâna îngheţ atăa bolnavei, o puse în mâna fierbinte a Margaretei. — Şi-acum pleacă, sire, du-te la vânătoare – spuse Margareta. În momentul de faţ ă, cu cât vei lua mai mulţ i oameni cu domnia ta, cu atât vor rămâne mai puţ ini curioşi în jurul patului... domnişoarei. — Totuşi n-am văzut pe nimeni în anticameră! se mirăHenric. — Nu, sire – răspunse Margareta, zâmbind – toate lumea crede c-ar fi vorba de ciumă. Grăbeşte-te deci şi caută-ţ i alte plăceri. — Doamnă– spuse Henric – măpregăteam tocmai de plecare; mă duc săvânez pentru noi amândoi. Învălui într-o ultimăprivire plinăde duioşie pe Fosseuse, care încă nu-şi venise în simţ iri, şi ieşi repede pe uşă. În clipa când ajunse în anticameră, îşi scuturăcapul ca şi cum ar fi vrut săalunge o umbrăde îngrijorare ce mai stăruia încăpe fruntea lui, apoi, cu o figurăsenină, luminatăde surâsul acela viclean atât de caracteristic, se urcăla Chicot, care, precum am spus, dormea cu pumnii strânşi.

Regele ceru săi se deschidăuşa şi se apucăsă-l zgâlţ âie pe somnorosul ce lenevea în pat. — Hei, vere, deşteptarea! îl luăel la zor. Sus, vere, sus, e ora două! — Doamne păzeşte! spuse Chicot. Măvăzui acum şi vărul maiestăţ ii voastre, sire! Nu cumva măasemuiţ i cu ducele de Guise? Într-adevăr, de câte ori venea vorba despre ducele de Guise, Hernie îl numea vărul său. — Nu te asemuiesc cu nimeni. Nu eşti tu prietenul meu? — De aceea măţ ineţ i aici zălog, pe mine, ditai ambasadorul! Sire, nesocotiţ i drepturile neamului omenesc. Henric începu sărâdă; Chicot, care mai presus de orice era un om de duh, nu se putu opri sănu-i ţ inătovărăşie. — Zău dacănu eşti nebun! Ce dracu te-a apucat de-ai vrut s-o ştergi de aici? Nu ne-am purtat oare destul de bine cu tine? — Prea bine chiar, sănu-mi fie de deochi, mult prea bine! Parcăaş fi o gâscăpe care o ţ ineţ i la îngrăşat în poiată. Toatălumea mărăsfaţ ă: "Ce drăguţe Chicot, mititelul de el!", în schimb, mi s-au tăiat aripile şi nu pot săies din casăfiindcăuşa-i încuiată. — Chicot, băiatule, fii pe pace – îl linişti Henric, clătinând din cap – nu eşti destul de gras pentru ospeţ ele mele. — Ei, dar ce s-a întâmplat, sire – spuse Chicot, ridicându-se în capul oaselor – de sunteţ i aşa de bine dispus în dimineaţ a asta? Veşti bune cumva? — Ştii de ce? Pentru căplec la vânătoare şi, vezi tu, de câte ori mă duc săvânez, parcătoatălumea-i a mea. Hai, scoală-te, vere, scoală-te! — Cum? Măluaţ i şi pe mine, sire? — Vei fi istoriograful meu. Chicot. — Adicăce săfac: săînsemn pe răboj împuşcăturile trase? — Întocmai. Chicot clătinădin cap. — Ei, ce e? întrebăregele. — Ce săfie, sire – răspunse Chicot – totdeauna am simţ it o strângere de inimăcând am văzut pe cineva vesel din cale afară. — Nu mai spune! — Da, e la fel ca atunci când soarele... — Ei, ce se întâmplă? — Păi, de, sire, înseamnăcăploaia, fulgerele şi trăsnetele sunt peaproape. Henric îşi mângâie barba surâzând şi răspunse: — Nu-i nimic, Chicot, dacăvine vreo furtună, pelerina mea este destul de largăca săte acopere şi pe tine. Pe urmă, ieşind în anticameră, în timp ce Chicot se îmbrăca bombănind, porunci: Aduceţ i-mi calul şi spuneţ i-i domnului de Mornay căsunt gata. — Aha! Va săzicădomnul de Mornay este azi maestrul de vânătoare? întrebăChicot. — Domnul de Mornay este tot ce vrei aici, Chicot – răspunse Henric.

Fiind atât de sărac, regele Navarei nu are destule mijloace pentru a împărţ i dregătoriile sale la mai mulţ i. Eu n-am decât un singur om, Chicot. — Da, dar unul şi bun! oftăChicot. LIV CUM SE VÂNAU LUPII ÎN NAVARA Aruncând o privire asupra pregătirilor de plecare, Chicot nu se putu stăpâni sănu constate cu jumătate de gurăcăvânătorile regelui Henric de Navara erau mai puţ in fastuoase decât cele ale regelui Henric al Franţ ei. Suita maiestăţ ii sale era alcătuitădoar din doisprezece sau cincisprezece gentilomi, printre care îl recunoscu pe domnul viconte de Turenne, pricina unor anumite neînţ elegeri matrimoniale. În afarăde asta, cum toţ i aceşti domni nu erau bogaţ i decât doar de ochii lumii şi cum nu aveau venituri destul de mari pentru a-şi îngădui săazvârle banii pe lucruri prisoselnice, ba chiar uneori pe lucruri de folos, mai toţ i aproape, în loc săfie îmbrăcaţ i în costume de vânătoare, aşa cum cerea moda timpului, purtau coifuri şi platoşe, ceea ce îl făcu pe Chicot săîntrebe dacănu cumva lupii din pădurile Gasconiei aveau la îndemânămuschete şi artilerie. Auzind întrebarea, cu toate cănu-i fusese adresatălui, Henric se apropie de Chicot şi-l bătu pe umăr. — Nu, fiule – îi răspunse el – lupii din Gasconia nu au nici muschete, nici artilerie, în schimb sunt nişte lighioane aprige, înzestrate cu colţ i şi gheare puternice, şi care îi poartăpe vânători prin nişte hăţ işuri atât de dese, întât ar putea să-şi agaţ e îmbrăcămintea în spini şi săşi-o sfâşie; şi dacăo hainăde mătase sau de catifea sau chiar o tunică de postav ori din piele de bivol poate fi sfâşiatădestul de lesne, o platoşă ar fi cam greu săse rupă. — Este şi asta o explicaţ ie – mormăi Chicot – deşi nu-i prea grozavă. — Ce să-ţ i fac, alta n-am – spuse Henric. — Trebuie deci sămămulţ umesc cu ea? — Altceva mai bun n-ai de făcut, fătul meu. — Fie şi aşa! — Iatăun fie ce lasăsăse întrevadăo intenţ ie critică– zise Henric, râzând. Eşti supărat pe mine pentru căţ i-am stricat tabietul ca săte iau la vânătoare? — Ca săspun drept, da. — Şi cârteşti? — Nu e voie? — Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, cârteala este pe toate buzele în Gasconia.

— Ei, Doamne, trebuie sămăînţ elegeţ i, sire; vedeţ i, eu nu sunt vânător – răspunse Chicot şi, oricum, trebuie săfac şi eu ceva, sărmanul de mine, care stau ca un trântor şi tai frunzăla câini, în timp ce domniile voastre vălingeţ i mustăţ ile, adulmecând urma îmbietoare a bieţ ilor lupi pe care îi veţ i încolţ i toţ i doisprezece sau cincisprezece câţ i sunteţ i aci. — Aşa, bravo! spuse regele, zâmbind de aluziile ironice ale lui Chicot. Întâi te-ai legat de îmbrăcăminte şi acum de numărul nostru. Iane la vale, Chicot, ia-ne la vale, scumpule, nu te sfii! — Îmi pare rău, sire! — Vreau totuşi să-ţ i atrag atenţ ia cănu eşti de loc îngăduitor, fiule: Béarn nu este o ţ arăchiar atât de mare ca Franţ a. Acolo regele este de obicei însoţ it de câte douăsute de vânători, pe când eu, precum vezi, trebuie sămămulţ umesc numai cu doisprezece. — Da, sire. — Dar – continuăHenric – poate c-o săcrezi cămălaud ca orice gascon, trebuie săştii căuneori, ceea ce presupun cănu se întâmplăpe acolo, uneori, zic, aflând căam plecat la vânătoare, unii gentilomi de la ţ arăîşi părăsesc castelele sau conacele şi vin de se alăturăvânătorilor mei, aşa cămătrezesc câteodatăcu o suitădestul de frumoasă. — Măprind, sire, cănu voi avea parte săvăd o asemenea minunăţ ie – spuse Chicot. Aşa sunt eu, sire, totdeauna am ghinion. — Cine ştie? răspunse Henric, cu râsul lui zeflemitor. Trecuse o bucatăde vreme de când ieşiserăpe poarta oraşului, depărtându-se de Nérac, şi cum mergeau aşa, pe câmp, în pasul cailor, de aproape o jumătate de oră, Henric îi spuse lui Chicot, ducându-şi mâna streaşinăla ochi: — Ia uite, ia uite, cred cănu măînşel. — Ce s-a întâmplat? întrebăChicot. — Priveşte acolo, spre marginea oraşului Moiras: nu se zăresc cumva nişte călăreţ i? Chicot se ridicăîn scări. — Ba parcăda, sire, aşa mi se pare – spuse el. — Mie nu mi se pare, ci sunt convins. — Da, într-adevăr, nişte călăreţ i – adăugăChicot, uitându-se mai atent – dar nu vânători. — De unde ştii cănu sunt vânători? — Pentru căsunt împlătoşaţ i mai dihai decât Roland şi decât Amadis – răspunse Chicot. — N-are nici o importanţ ăîmbrăcămintea, dragăChicot, ai avut doar prilejul să-ţ i dai seama, văzându-ne pe noi, cănu haina face pe vânător. — Dar, sire – exclamăChicot – cred căsunt pe puţ in vreo douăsute de oameni acolo! — Şi ce dovedeşte asta, fiule? CăMoiras este o moşie care-mi aduce venituri frumoase.

Chicot îşi simţ ea curiozitatea tot mai mult aţ âţ ată. Trupa al cărei efectiv Chicot îl apreciase cu zgârcenie, deoarece era alcătuitădin douăsute cincizeci de călăreţ i, se alăturăîn tăcere alaiului domnesc; fiecare din oamenii ce făceau parte din ea era bine echipat, avea un cal voinic şi cu toţ ii se aflau sub comanda unui bărbat chipeş, care se apropie de Henric spre a-i săruta mâna, curtenitor şi cu devotament. Trecurărâul Gers prin vad; între Gers şi Garonne, într-o vâlcea, întâlnirăo altăceatăde vreo sutăde oameni; căpitanul ei ieşi înaintea lui Henric şi, dupăfelul cum îi vorbi, părea că-şi cere iertare cănu-i adusese mai mulţ i vânători. Henric se arătăconvins de cuvintele lui şi-i întinse mâna. Merserămai departe pânăce le tăie drumul fluviul Garonne. Aşa cum trecuserărâul Gers prin vad, trecurăşi peste Garonne; numai că Garonne, fiind mai adâncădecât Gers, cam la o treime din lăţ imea albiei, caii nu mai atinserăfundul cu picioarele şi îşi urmarăcalea înotând pe o distanţ ăde vreo treizeci-patruzeci de paşi; totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, ajunserăpe malul celălalt fărăsăfi păţ it nimeni nimic. — Sfinte Sisoe! se minunăChicot. Ce sunt scamatoriile astea, sire? Când aveţ i la îndemânăpoduri, şi mai sus, şi mai jos de Agen, pentru ce trebuie săintraţ i cu platoşele în apă? — DragăChicot – îl lămuri Henric – noi, ăştia de pe aici, vezi tu, suntem nişte sălbatici, aşa cătrebuie săne treci cu vederea unele lucruri. Răposatul meu frate Carol, dacăţ ii minte, spunea căsunt mistreţ ul lui, iar mistreţ ul (dar tu nu eşti vânător şi deci n-ai de unde să ştii treaba asta) mistreţ ul, zic, niciodatănu se abate din drum: se duce glonţînainte; mi-am însuşit şi eu obiceiurile lui, de vreme ce amândoi purtăm acelaşi nume: îmi place sănu măabat din drum. Dacăse întâmplăsă-mi iasăun fluviu în cale, intru în apăşi-l trec, iar dacăse înalţ ăo cetate în faţ a mea – pe toţ i dracii! – o înghit dintr-o îmbucătură ca pe plăcintă. Cuvintele mucalite ale Bearnezului furăîntâmpinate de cei din preajmăcu nestăvilite hohote de râs. Numai domnul de Mornay, care nu se dezlipea o clipăde lângă monarh, nu catadicsi a râde cu poftă, mulţ umindu-se doar săstrângă din buze, ceea ce, din partea lui, era semnul unei veselii nemaipomenite. — Mornay este în toane foarte bune azi – îi şopti la ureche Bearnezul, încântat, lui Chicot. L-ai văzut cum a râs de ghiduşiile mele? Chicot se întreba de care din cei doi se cuvenea sărâdămai întâi: de stăpânul, care părea atât de fericit căreuşise să-şi înveselească slujitorul, sau de slujitorul, căruia nimic pe lume nu era în stare să-i descreţ eascăfruntea. Mai presus de orice însă, în adâncul gândurilor lui Chicot stăruia nedumerirea. Dupăce trecurăpe malul celălalt al fluviului, la vreo jumătate de leghe de Garonne, Chicot văzu ieşind la ivealăo ceatăde trei sute de călăreţ i ce stătuserăpânăatunci ascunşi într-o pădure de pini.

— O, Doamne, monseniore! îi suflăel lui Henric. Nu cumva oamenii ăştia or fi nişte cârcotaşi care, auzind căaţ i plecat la vânătoare, de necaz, au venit acum săvăpunăbeţ e în roate? — Da' de unde! îl linişti Henric. Te înşeli şi de astădată, fiule; oamenii aceştia sunt nişte prieteni care vin de la Puymirol ca săne însoţ ească, nişte prieteni în lege. — MaicăPrecistă! Pânăla urmă, sire, vor fi mai mulţ i oameni în alaiul maiestăţ ii voastre decât copaci în pădure! — Chicot, puiule, sămăierte Dumnezeu, dar îmi vine săcred că probabil ţ i-a mers vestea în toatăţ ara căai sosit şi acum toatălumea aleargăde pretutindeni spre a cinsti pe regele Franţ ei, în numele căruia ai venit aici. Chicot era prea isteţca sănu-şi dea seama că, de o bucatăde vreme, regele îl lua peste picior. Fărăsăse supere câtuşi de puţ in, deveni totuşi mai bănuitor. Ziua se încheie la Monroy, unde gentilomii din partea locului, care se strânseserăsă-i întâmpine ca şi când ar fi fost înştiinţ aţ i mai dinainte căregele Navarei urma sătreacăpe acolo, dădurăîn cinstea lor un ospăţ de toatăfrumuseţ ea, la care Chicot luăparte cu cea mai mare însufleţ ire, dat fiind căînsoţ itorii săi nu socotiserăde cuviinţ ăsăfacăun scurt popas pentru o bagatelăfărănici o importanţ ăcum este mâncarea şi că, în consecinţ ă, nimeni nu pusese nimic în gurăde când plecaserădin Nérac. Henric fu găzduit în cea mai frumoasăcasădin localitate, anume pregătităpentru el; jumătate din trupăse culcăpe jos, de-a lungul străzii pe care poposise regele, iar cealaltăjumătate la marginea oraşului. — Dar când începe vânătoarea? îl întrebăChicot pe Henric, care tocmai pusese un slujitor să-i tragăcizmele. — N-am ajuns încăpe meleagurile lupilor, dragăChicot – îi răspunse Henric. — Şi când o săajungem, sire? — Eşti curios? — Nu prea, sire, dar, vădaţ i seama, orice om vrea săştie unde se duce. — Lasăc-ai săafli mâine, fiule. Deocamdată, culcă-te acolo, pe perne, în stânga mea: uite căMornay a şi început săsforăie în dreapta mea. — Sănu-i fie de deochi – spuse Chicot e mai guraliv când doarme decât atunci când e treaz. — Într-adevăr – recunoscu Henric – nu este prea vorbăreţde felul lui: trebuie să-l vezi însăla vânătoare, şi o săai prilejul să-l vezi. Abia începuse săse lumineze de ziuăcând Chicot şi regele Navarei deschiserăochii, treziţ i din somn de un tropot puternic de cai. Un bătrân gentilom, care ţ inuse să-l serveascăpe rege cu mâna lui, îi adusese lui Henric pâine unsăcu miere şi vin dres cu mirodenii pentru

a-şi întrema inima de dimineaţ ă. Mornay şi cu Chicot furăserviţ i, la rândul lor, de slujitorii bătrânului gentilom. Dupăce îşi puserăburta la cale, se sunăînşeuarea. — Sămergem! spuse Henric. Avem de făcut o bucatăbunăde drum pe ziua de azi. Pe cai, domnilor, pe cai! Spre mirarea lui, Chicot văzu căîn timpul nopţ ii alaiul sporise cu încăcinci sute de călăreţ i. — Măi săfie! Bine, dar asta nu mai e o escortă, sire, nici chiar o trapă, ci o armatăîn toatăputerea cuvântului. Henric se mărgini să-i răspundănumai atât: — Răbdare, încăun pic de răbdare! La Lauzerte, şase sute de pedestraşi se încolonarăîn urma trupei de călăreţ i. — Infanteria! exclamăChicot. Tălpaşii! — Hăitaşii – i-o retezăscunt regele – nimic altceva decât hăitaşi! Chicot se întunecăla faţ ăşi, din momentul acela, nu mai scoase un cuvânt. De douăzeci de ori privirile lui făcurăocolul câmpiei, adicăde douăzeci de ori îi fulgerăprin minte s-o facăla stânga împrejur. Din păcate însă, Chicot avea şi el garda lui de onoare, probabil în calitatea sa de purtător de cuvânt al regelui Franţ ei. Fapt este căChicot fusese atât de stăruitor încredinţ at respectivei gărzi, ca un obraz ales, cu foarte mare vază, încât nu putea săfacăun singur gest fărăca gestul acesta sănu fie repetat de zece oameni deodată. Şi cum treaba asta nu părea săfie de loc pe placul lui, i se plânse monarhului. — De, ce să-ţ i fac? îi răspunse Henric. Tu singur eşti de vină, băieţ aş: ai vrut s-o ştergi din Nérac şi mătem sănu ţ i se năzare cumva s-o ştergi şi de astădată. — Sire – îi făgădui Chicot – vădau cuvântul meu de gentilom cănici n-am săîncerc măcar. — Ei, bravo, aşa îmi placi! — De altfel, aşface o prostie. — Ai face o prostie? — Da; fiindcă, rămânând, cred că-mi va fi dat săvăd unele lucruri ciudate. — Îmi pare bine căai ajuns la părerea asta, dragăChicot, căci şi eu tot aşa cred. Cum în momentul acela tocmai străbăteau oraşul Montcuq, patru tunuri de calibru mic venirăsă-şi ia locul în rândurile oştirii. — Am avut dreptate săspun mai înainte, sire – constatăChicot – că lupii de pe aceste meleaguri sunt nişte lupi de soi, tot unul şi unul, căci, dupăcum văd, se bucurăde o atenţ ie deosebităde care nu prea au parte lupii de rând; îi vânaţ i cu artileria, sire? — Ah, ai băgat de seamă! spuse Hernie. Vezi tu, locuitorii din Montcuq au o manie: de când le-am dat, ca săfacăexerciţ ii cu ele,

aceste patru tunuri cumpărate de mine din Spania şi trecute pe furiş peste graniţ ă, ori de câte ori se duc undeva, le carăcu ei. — În sfârşit – bombăni Chicot – ajungem oare azi, sire? — Nu, de-abia mâine. — Mâine dimineaţ ăsau mâine seară? — Mâine dimineaţ ă. — Atunci – îşi dădu cu părerea Chicot – înseamnăc-o săvânăm la Cahors, nu-i aşa, sire? — Prin partea locului – răspunse regele. — Dar cum se face, sire, că, având infanterie, cavalerie, artilerie şi tot ce mai trebuie pentru o vânătoare de lupi, cum se face căaţ i uitat totuşi săluaţ i şi stindardul regal? Atunci, într-adevăr, se putea spune că aceste onorabile lighioane se bucurăde toatăcinstea cuvenită. — Sănu-ţ i închipui cumva căl-am uitat, Chicot. Pe toţ i dracii, se putea să-l uităm?! Numai că-l ţ inem înfăşurat ca sănu se murdărească. Dar dacăvrei cu tot dinadinsul un stindard, băieţ aş, ca săştii sub ce drapel te afli, o să-ţ i arătăm unul de toatăfrumuseţ ea. Scoateţ i drapelul din învelitoarea lui! porunci regele. Domnul Chicot doreşte săştie cum aratăstema Navarei. — Nu, nu-i nevoie, n-are rost acum – protestăChicot. Mai încolo, lăsaţ i-l săstea unde e, căstăbine. — De altminteri, fii pe pace – îl linişti regele – fiindicăo să-l vezi la locul şi la vremea potrivită. Noaptea următoare o petrecurăla Catus, cam tot aşa cum o petrecuserăşi pe cea dintâi; din clipa în care Chicot îşi dăduse cuvântul de onoare cănu va încerea să-şi ia tălpăşiţ a, nimeni nu se mai sinchisea de el. Dădu deci o raităprin sat, continuându-şi drumul pânăla avanposturi. Din toate părţ ile, stoluri de câte o sută, o sutăcincizeci sau douăsute de oameni veneau săse alăture oştirii. În noaptea aceea părea săaibăloc o adunare a infanteriştilor. "Bine cănu ne ducem la Paris – îşi spuse Chicot. Dacălucrurile merg tot aşa, am ajunge acolo cu o sutăde mii de oameni." A doua zi, la orele opt dimineaţ a, se aflau în faţ a oraşului Cahors, cu o mie de pedestraşi şi douămii de călăreţ i. Cetatea era pregătită pentru apărare; nişte iscoade dăduserăsfoarăîn tot ţ inutul şi domnul de Vesin se grăbise săia măsurile cuvenite. — Aşa! spuse regele când Mornay îi aduse la cunoştinţ ăfaptul acesta. Au prins de veste, va săzică! Plicticoasătreabă! — Trebuie săfacem un asediu în toatăregula, sire – îşi dădu cu părerea Mornay. Aşteptăm săne mai vinăîncădouămii de oameni, adică tocmai bine pentru ca sorţ ii de izbândăsăfie cel puţ in egali. — Săîntrunim consiliul – se amestecădomnul de Turenne – şi să începem a săpa tranşeele. Chicot privea şi asculta îngrozit tot ceea ce-i era dat săvadăşi să audăîn preajma sa.

Figura îngândurată, ba chiar plouată, a regelui Navarei îi întărea bănuiala căHenric nu era de nici o ispravăpe câmpul de luptă, şi convingerea aceasta avea darul să-l mai linişteascăîntrucâtva. Henric lăsase toatălumea săspunăce crede şi, în timp ce unul sau altul îşi arăta punctul de vedere, tăcuse ca un peşte. Pe urmă, trezinduse brusc din visarea sa, înălţ ăcapul şi, cu tonul unui comandant de oşti, rosti: — Domnilor, uite ce trebuie săfacem: avem trei mii de oameni şi mai urmeazăsăvinăîncădouămii, pe care ziceai că-i aştepţ i, Mornay? — Da, sire. — Aşadar, cinci mii cu totul. Într-un asediu în toatăputerea cuvântului, probabil că, în douăluni de zile, o mie sau o mie cinci sute din oamenii noştri vor fi ucişi; moartea acestora îi va face pe ceilalţ i să-şi piardăcurajul; vom fi nevoiţ i atunci săridicăm asediul şi săbatem în retragere; retrăgându-ne, vom pierde încăo mie de ostaşi, ceea ce înseamnăcăforţ ele noastre vor fi înjumătăţ ite. În cazul acesta mă gândesc că-i mai bine săjertfim de la bun început cinci sute de oameni şi săcucerim oraşul. — Şi cum crede maiestatea voastrăcăs-ar putea face asta, sire? întrebăMoroay. — Dragul meu, vom porni drept înainte spre poarta cea mai apropiată. În drum vom da cu siguranţ ăpeste un şanţ , pe care îl vom umple cu faşine. Vom lăsa douăsute de oameni jos, la poalele zidurilor, iar noi vom porni mai departe spre poartă. — Şi pe urmă, sire? — Pe urmă, când ajungem la poartă, o aruncăm în aer cu petarde şi pătrundem înăuntru. Cred cănu e cine ştie ce filozofie. Chicot îl privea îngrozit pe Henric. "Sigur căda – bodogăni el – se teme şi de umbra lui şi-i lăudăros nevoie mare, gascon sadea, din creştet până-n tălpi! Nu cumva o săte duci chiar tu săpui cu mâna ta petarda sub poartă?" În aceeaşi clipă, ca şi când ar fi auzii bombănelile lui, Henric adăugă: — Sănu pierdem vremea, domnilor, trebuie săbatem fierul cât e cald. Înainte deci, şi cine măiubeşte sămăurmeze! Chicot se apropie de Mornay, cu care nu avusese prilejul săschimbe un singur cuvânt tot drumul. — Spuneţ i-mi, vărog, domnule conte – îi suflăel la ureche – aveţ i cumva poftăsăvăsfârtece pe toţ i? — Domnule Chicot, avem nevoie de asta ca săne punem pe roate – îi răspunse liniştit Mornay. — Bine, dar s-ar putea să-l omoare pe rege?! – Da' de unde! Maiestatea sa are o platoşăsolidă. — De altminteri – spuse Chicot – sper căn-o fi chiar atât de nebun ca săintre în foc? Mornay se mulţ umi sădea din umeri şi-i întoarse spatele.

"Zău dacănu-i mai simpatic când doarme – socoti în sinea lui Chicot – decât atunci când o treaz, când sforăie, decât când vorbeşte: cel puţ in atunci e mai politicos. LV ÎN CE FEL ÎNFRUNTĂHENRIC DE NAVARA BOTEZUL FOCULUI Mica oştire înaintăpânăla o distanţ ăde douăbătăi de tun de oraş; acolo poposi ca săprânzească. După-masă, atât ofiţ erilor cât şi soldaţ ilor li se lăsăun răgaz de douăore spre a se odihni. Era ora trei după-amiază, deci numai cu douăceasuri înainte de a coborî amurgul, când regele trimise vorbăofiţ erilor săse adune la el în cort. Henric era galben ca ceara la faţ ăşi, de câte ori făcea câte un gest, îi tremurau atât de tare mâinile, încât degetele atârnau vlăguite, ca nişte mănuşi puse la zvântat. — Domnilor – luăcuvântul regele – am venit aici ca săocupăm oraşul Cahors: nu ne rămâne deci decât să-l ocupăm, de vreme ce pentru asta am venit; dar trebuie să-l ocupăm cu forţ a, măînţ elegeţ i? Adică deschizându-ne drum cu securea, cu patul muschetelor, cu pumnul. "Nu-i rău de loc – îşi spuse Chicot, care asculta cu gândul de a-i găsi nod în papură, şi dacăgesturile n-ar dezminţ i, din păcate, cuvintele, mai mult decât atât nu i-am putea pretinde nici chiar domnului de Crillon. — Domnul mareşal de Biron – continuăHenric – domnul mareşal de Biron, care a jurat săatârne în ştreang toţ i hughenoţ ii pânăla unul, şi-a aşezat tabăra în câmp, la patruzeci şi cinci de leghe de aici. La ora asta, probabil, domnul de Vesin i-a şi trimis o ştafetăsă-i dea de ştire. Aşa că peste patru-cinci zile ne va cădea în spate cu o armatăde zece mii de oameni, deci vom fi prinşi ca într-un cleşte între zidurile oraşului şi oastea lui. Săcucerim deci cetatea înainte de sosirea sa şi atunci îl vom întâmpina aşa cum se pregăteşte săne întâmpine domnul de Vesin, dar, sper, cu mai mult noroc. Iar dacăîmprejurările ne vor fi potrivnice, atunci, cel puţ in, va avea la îndemânăgrinzi catolice destul de zdravene ca să-i spânzure pe hughenoţ i; oricum, îi datorăm şi noi aceastăsatisfacţ ie. Înainte deci, domnilor, înainte, în frunte cu mine, şi săcurgă loviturile, pe toţ i dracii, săcurgăca grindina! Cuvântarea monarhului se mărgini doar la aceste câteva fraze; părea săfi fost însăîndeajuns de convingătoare, deoarece fu întâmpinată cu un murmur plin de însufleţ ire de către soldaţ i şi cu urale furtunoase de către ofiţ eri. "Bun de gură, ca orice gascon – îşi spuse în sinea lui Chicot. Ferice de el căoamenii nu obişnuiesc săvorbească, de felul lor, cu mâinile: păcatele mele, ce s-ar fi bâlbâit atunci Bearnezul! De altminteri, vom vedea ce ispravăo săfacă."

Mica oştire plecăsub comanda lui Mornay ca să-şi ocupe poziţ iile. În clipa când oastea pornea în marş, regele se apropie de Chicot şi-i spuse: — Prietene Chicot, te rog sămăierţ i fiindcăte-am tot purtat cu vorba şi te-am amăgit cu lupii şi cu vânătoarea sau mai ştiu eu cu ce baliverne, dar n-aveam încotro, trebuia săfac pasul ăsta; de altfel, şi tu erai de aceeaşi părere, mi-ai spus-o doar răspicat. Un lucru e sigur: că regele Henric nu vrea să-i dea zestrea cuvenităsurorii sale Margot, iar biata Margot ţ ipăşi plânge căvrea neapărat săaibăscumpul şi iubitul ei Cahors. Îţ i dai şi tu seama, ca săpoţ i avea pace în căsnicie, trebuie să faci pe placul nevestei; aşa căvoi încerca săcuceresc oraşul, dragă Chicot. — Putea foarte bine atunci săvăcearăşi luna, sire, de vreme ce sunteţ i un soţatât de îndatoritor – îi răspunse Chicot, zgândărit de ghiduşiile regelui. — Aşfi făcut-o şi pe-asta, Chicot, – răspunse Bearnezul. Nici nu ştii ce mult ţ in la Margot, draga de ea! — O, deocamdatăcred căaveţ i de ajuns de furcă, sire, cu Cahors. Săvedem cum o săvădescurcaţ i. — Ah, tocmai despre asta vroiam să-ţ i vorbesc Ascultă, prietene Chicot: încercarea de faţ ăe hotărâtoare şi, ca să-ţ i spun drept, cât se poate de neplăcutăpentru mine. Nu vreau să-mi dau ifose faţ ăde tine; nu sunt viteaz de felul meu şi se încrâncenăcarnea pe mine la fiecare salvăde archebuză. Chicot, iubitule, fii milostiv şi nu-ţ i bate joc prea tare de bietul Bearnez, prietenul şi compatriotul tău. Dacăs-ar întâmpla sămi fie fricăşi bagi cumva de seamă, te rog nu mai spune la nimeni. — Văeste frică, aţ i spus? — Da. — Vi-e fricăsănu văfie frică? — Chiar aşa. — Păi atunci să-mi sarăochii dacămai înţ eleg ceva! De vreme ce sunteţ i făcut aşa din născare, cine naiba văpune săvăbăgaţ i în asemenea dandanale? — De, ce săfac! Dacătrebuie... — Domnul de Vesin este omul dracului! — Ştiu, păcatele mele, ştiu! — Şi n-o săcruţ e pe nimeni. — Aşa crezi tu, Chicot? — În privinţ a asta, pun capul. Oricine i-ar ieşi în faţ ă, fie el cu pană roşie sau albăîn frunte, o săstrige tunarilor: "Foc!", fărăsăţ inăseama de nimic. — Te-ai gândit la panaşul meu alb, Chicot? — Întocmai, sire, şi cum sunteţ i singurul care purtaţ i panaşde culoarea asta... — Spune, ce este? — V-aşsfătui să-l scoateţ i, sire.

— Păi bine, dragul meu, doar de aceea l-am pus: ca lumea sămă recunoască. Dacăl-aşscoate... — Atunci? — Atunci înseamnăsănu-mi ating scopul, Chicot. — Aşadar, sire, vreţ i neapărat să-l păstraţ i, cu toate căeu cred că nu faceţ i bine? — Da, ţ in să-l păstrez cu orice preţ . Şi, rostind aceste cuvinte ce mărturiseau o hotărâre nestrămutată, Henric tremura şi mai tare decât atunci când luase cuvântul în faţ a ofiţ erilor săi. — Nu se poate, sire – spuse Chicot, care nu mai înţ elegea nimic din purtarea atât de contradictorie a monarhului, cuvintele lui potrivindu-se ca nuca-n perete cu gesturile. Nu se poate, sire, mai e încăvreme săvă răzgândiţ i, nu trebuie săfaceţ i asemenea nesăbuinţ ă. În halul în care sunteţ i, n-o săvăputeţ iţ ine în şa. — Sunt chiar atât de palid, Chicot? — Palid ca un mort, sire. — Bine! spuse monarhul. — Cum, bine? — Da, am vrut săzic. În momentul acela se auzi bubuitul tunului din cetate, însoţ it de răpăiala înverşunatăa muschetelor; domnul de Vesin răspundea la somaţ ia lui Duplessis-Mornay, care-i pusese în vedere săse predea. — Ei! exclamăChicot. Văplace muzica asta, sire? — Îmi place al dracului! Simt că-mi îngheaţ ăşi măduva din oase – răspunse Henric. Hai, aduceţ i-mi calul, unde mi-e calul? strigăel cu un glas sacadat ce părea gata săse frângăca arcul unui ceasornic. Chicot îl privea şi-l asculta fărăsăpoatăgăsi nici o explicaţ ie pentru fenomenul acela atât de ciudat ce se petrecea sub ochii săi. De bine de rău, Henric se urcăîn şa, dupăce încercăde vreo două ori. — Hai, Chicot – îl îmbie monarhul – încalecăşi tu! Nici tu, pare-mise, nu eşti prea războinic din fire, nu-i aşa? — Nu, sire. — Atunci, vino cu mine, Chicot, cel puţ in sătremurăm împreunăde frică, vino săvezi bătălia, dragul meu! Hai, vino! Un cal voinic pentru domnul Chicot! Chicot dădu din umeri şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, încălecă pe un cal spaniol de toatăfrumuseţ ea, pe care slujitorii i-l aduserăla porunca regelui. Henric dădu pinteni gonaciului, pornind în galop; Chicot se ţ inu dupăel. Sosind pe linia de bătaie a micii sale oştiri, Henric ridicăviziera coifului. — Scoateţ i drapelul! Scoateţ i drapelul cel nou! strigămonarhul cu voce tremurată. Soldaţ ii se grăbirăsăscoatădin învelitoare drapelul nou-nouţ , împodobit cu blazonul casei de Navara şi cel al casei de Bourbon, ce se

desfăşurăfalnic în văzduh; alb ca neaua, stindardul purta, pe o parte, lanţ urile de aur pe fond azuriu, iar pe cealaltă, florile de crin aurii cu o bandătransversală, zimţ ată, în mijloc. "Tare mi-e teamă– îşi mărturisi Chicot în sinea lui – cădrapelul ăsta o săaibăo soartătristă, de bine ce i-au făcut safteaua." În aceeaşi clipă, ca şi cum ar fi vrut săconfirme temerile lui Chicot, tunul din cetate deschise focul, secerând un şir întreg de infanterişti, la zece paşi de monarh. — Pe toţ i dracii! exclamăacesta. Ai văzut, Chicot? Pare-mi-se căse îngroaşăgluma, nu-i aşa? Şi-i clănţ ăneau dinţ ii în gură. "Parcă-l văd c-o săleşine" – se gândi Chicot. — Aşa! bombăni Henric. Aşa! Ţi-e frică, stârv ticălos, tremuri, te zgribuleşti! Stai tu, săvezi, stai tu, dacă-i vorba sătremuri, cel puţ in să ai pentru ce! Şi, înfigând amândoi pintenii în pântecele calului bălan pe care încălecase, o luăînaintea cavaleriei, pedestrimii şi artileriei şi ajunse la o sutăde paşi de fortăreaţ a dogorităde focul bateriilor ce bubuiau de sus, de pe metereze, ca în toiul celei mai aprige vijelii, răsfrângându-şi văpaia în luciul armurii sale, ce părea luminatăde razele soarelui în asfinţ it. Ajungând acolo, se opri locului timp de zece minute, strunindu-şi calul şi strigând în gura mare: — Faşinele, pe toţ i sfinţ ii! Aduceţ i faşinele! Mornay se luase dupăel, cu viziera ridicată, ţ inând spada în mână. La rândul său, Chicot porni dupăMornay; se lăsase îmbrăcat cu platoşa, dar se feri săscoatăsabia din teacă. Însufleţ iţ i de exemplul lor, tinerii gentilomi hughenoţ i se repezirăpe urmele celor trei, răcnind şi urlând: — TrăiascăNavara! În fruntea tuturor se afla vicontele de Turenne, cu o faşinăpe grumazul calului. Fiecare din ei se apropie şi aruncăjos mănunchiul de nuiele cu care venise; în câteva clipe, şanţ ul de sub podul mobil al cetăţ ii se umplu pânăsus. Artileriştii pornirăîn goana mare spre şanţ ; în sfârşit, dupăce, din patruzeci câţ i fuseserăla început, nu mai rămaserădecât zece, reuşiră săaşeze petardele sub poartă. Mitraliile şi gloanţ ele şuierau ca un vârtej năprasnic de foc în jurul lui Henric; într-o clipă, douăzeci de oameni se prăbuşirăsub ochii lui. — Înainte! Înainte! strigăregele. Şi îşi mânăcalul în mijlocul artileriştilor. Ajunse la marginea şanţ ului chiar în momentul când detuna prima petardă. Poarta crăpase în douălocuri. Ostaşii aprinserăşi a doua petardă. Blănile de lemn plesnirădin nou; numaidecât însăprin cele trei crăpături se strecurarăţ evile a douăzeci de archebuze, împroşcându-i cu plumbi pe soldaţ i şi pe ofiţ eri.

Oamenii cădeau seceraţ i ca spicele jur împrejurul monarhului. — Sire – îl ruga Chicot, fărăsăse mai gândeascăla el – sire, pentru numele lui Dumnezeu, duceţ i-văînapoi! Mornay nu spunea nimic, dar se vedea căera mândru de ucenicul său; doar din când în când căuta să-l apere, aşezându-se în faţ a lui; regele însăîl dădea la o parte cu un gest nervos. DeodatăHenric simţ i cum i se îmbroboneazăfruntea de sudoare şi cum i se lasăo perdea peste ochi. — Ah, firea asta păcătoasă! se zbârli el. Stai tu, cănu mădau bătut chiar aşa, cu una cu două! Pe urmă, sărind jos de pe cal, strigă: O secure, daţ i-mi o secure! Şi, cu un braţvajnic, făcu săzboare ţ evi de archebuză, aşchii de stejar şi piroane de bronz. În sfârşit, se prăbuşi o bârnă, pe urmăunul din canaturile porţ ii şi o bucatăde zid şi, în aceeaşi clipă, o sutăde oameni se năpustiră înăuntru prin spărtura făcută, zbierând: — Navara! Navara! Cahors e al nostru! TrăiascăNavara! Chicot se ţ inuse pas cu pas dupărege; se afla lângăei sub bolta porţ ii, deoarece Henric intrase printre cei dintâi în oraş; la fiecare salvă de archebuze, însă, îl vedea tresărind şi vârându-şi capul între umeri. — Pe toţ i dracii! se oţ ărî Henric, furios. Ai văzut un om mai fricos ca mine, Chicot? — Nu sire – îi răspunse Chicot – nu mi-a fost dat săvăd pânăacum un fricos ca maiestatea voastră. Mi sa face părul măciucă, zău aşa! În momentul acela, ostaşii domnului de Vesin încercarăsă-l împingăînapoi pe Henric împreunăcu avangarda sa, care pusese slăpânire pe poartăşi pătrunsese în casele din vecinătate. Henric îi întâmpinăcu spada în mână. Apărătorii cetăţ ii asediate se dovedirăînsămai tari, izbutind sărespingăpe Henric şi pe oamenii săi pânădincolo de şanţ . — Pe toţ i dracii! strigăregele. Văd cădrapelul meu a început sădea îndărăt. Dacă-i aşa, am să-l port eu însumi, cu mâna mea. Şi într-un elan plin de măreţ ie, smulgând steagul din mâinile celui care-l ducea, îl înălţ ăîn văzduh şi intrăpe poarta cetăţ ii, înfăşurat pe jumătate în faldurile lui ce fluturau în vânt. — Săvedem, tot mai ţ i-e frică? se dojeni el. Nu mai tremuri acum, mişelule? Gloanţ ele şuierau, strivindu-se de armura lui cu un pocnet strident şi ciuruind pânza drapelului cu un foşnet scurt şi înăbuşit. Domnul de Turenne, Mornay, împreunăcu alţ i o mie, năvălirăpe poarta deschisă, urmându-l pe monarh. Tunul încetase sămai batăsub zidurile cetăţ ii: lupta se dădea acum piept la piept şi corp la corp. Biruind zungănitul armelor, împuşcăturile muschetelor şi hârşâitul spadelor încrucişate, glasul domnului de Vesin trâmbiţ a: — Ridicaţ i baricade pe străzi! Săpaţ i şanţ uri! Faceţ i metereze în

fiecare casă! — Asediul oraşului s-a isprăvit, Vesin, vai de tine! îi spuse domnul de Turenne, care era destul de aproape de el pentru ca Vesin să-l audă. Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi întăreascăspusele, trase asupra lui un foc de pistol, rănindu-l la braţ . — Te înşeli, Turenne, te înşeli – îi răspunse domnul de Vesin. Cahors nu poate fi cucerit decât cu preţ ul a douăzeci de asedii; deci, dacăunul s-a încheiat, mai rămân încănouăsprezece de făcut. Timp de cinci zile şi cinci nopţ i în şir, domnul de Vesin se strădui să apere oraşul stradăcu stradăşi casăcu casă. Spre norocul lui Henric de Navara, căruia soarta începea să-i fie prielnică, comandantul cetăţ ii se bizuise prea mult pe tăria zidurilor şi a garnizoanei din Cahors, aşa încât pierduse din vedere să-l înştiinţ eze pe domnul de Biron. Timp de cinci zile şi cinci nopţ i în şir, Henric comandăca un căpitan de oaste şi luptăca un ostaş. Timp de cinci zile şi cinci nopţ i dormi cu o piatrădrept căpătâi şi se trezi cu mâna pe secure. În fiecare zi cucereau câte o stradă, câte o piaţ ă, câte o răspântie, în fiecare noapte garnizoana oraşului încerca sărecâştige poziţ iile pierdute peste zi. În sfârşit, în noaptea celei de-a patra spre cea de-a cincea zi, inamicul, răpus de oboseală, părea săfi lăsat un pic de răgaz oştirii protestante. De astădată, Henric porni la atac, luând cu asalt un post întărit, cu care prilej şapte sute de oameni îşi pierdurăviaţ a; cei mai destoinici ofiţ eri furămai toţ i răniţ i; domnul de Turenne fusese atins la umăr de un glonţde archebuză, iar Mornay, lovit cu un vas de gresie în cap, văzuse moartea cu ochii. Dintre toţ i, regele era singurul care nu păţ ise nimic; dupăspaima pe care o încercase la început şi pe care o biruise cu atâta vitejie, fusese cuprins de un neastâmpăr înfrigurat, dovedind o cutezanţ ăaproape smintită; toate legăturile armurii sale erau sfărâmate fie din pricina sforţ ărilor sale, fie datorităloviturilor pe care le primise în toiul încăierărilor. Izbea cu atâta sete, încât niciodatănu-şi rănea adversarul, ci îl omora pe loc. Dupăce şi ultimul post fu cucerit, regele intrăîn fortăreaţ ă, însoţ it de nelipsitul Chicot, care, tăcut şi posomorât, de cinci zile încoace, spre marea lui disperare, vedea crescând lângăel spectrul înfricoşător al unei monarhii menite săstriveascăsuveranitatea casei de Valois. — Ei, ce mai zici acum, Chicot? întrebămonarhul, ridicând viziera coifului, ca şi cum ar fi vrut săciteascăîn sufletul bietului ambasador. — Ce săzic, sire! bolborosi Chicot, abătut. Zic căsunteţ i un rege în toatăputerea cuvântului. — Şi eu, sire – se repezi Mornay – spun căsunteţ i imprudent! Se poate una ca asta?! Fărămănuşi în mânăşi cu viziera ridicată, când vedeţ i doar cădin toate părţ ile se trage asupra maiestăţ ii voastre, şi... poftim, încăun glonţ !

Într-adevăr, în momentul acela un glonţretezase şuierând una din penele ce împodobeau coiful lui Henric. În aceeaşi clipă, ca o dovadăcătemerile lui Mornay erau întru totul îndreptăţ ite, regele fu împresurat de vreo doisprezece archebuzieri din garda personalăa guvernatorului. Ostaşii, care fuseserăanume puşi acolo la pândăde domnul de Vesin, trăgeau în linie dreaptă, fărăsăgreşeascăniciodatăţ inta. Calul monarhului fu omorât, iar cel încălecat de Mornay se alese cu un picior frânt. Regele căzu jos şi, cât ai clipi, zece spade se ridicară, gata săse abatăasupra lui. Chicot era singurul care rămăsese călare: descălecând numaidecât, sări să-l apere pe rege şi începu săînvârteascăspada prin aer atât de năprasnic, încât reuşi să-i îndepărteze pe cei ce se apropiaserămai mult. Se aplecăapoi să-l ridice pe Henric, care îşi încurcase picioarele în harnaşamentul calului, şi încredinţ ându-i bidiviul său, îi spuse: — Sire, veţ i fi martor faţ ăde regele Franţ ei că, dacăam tras spada împotriva ostaşilor săi, cel puţ in n-am lovit pe nimeni. Henric îl trase lângăel pe Chicot şi-l îmbrăţ işăcu lacrimi în ochi. — Pe toţ i dracii! rosti el. Rămâi cu mine, Chicot: ai sătrăieşti şi ai sămori o datăcu mine, fătul meu! Ai săvezi, stăpânirea mea e tot atât de blândăca şi inima. — Sire – îi răspunse Chicot – n-am decât un stăpân, pe care înţ eleg să-l urmez pe lumea asta, şi acela este suveranul meu. Din păcate, vai, strălucirea lui a început săscadă, dar îi voi rămâne credincios în restrişte, dacăpânăacum am dispreţ uit bucuriile pe care i le-a hărăzit soarta. Lăsaţ i-mădeci să-l slujesc şi să-l iubesc pe regele meu atâta timp cât va trăi, sire. În curând voi rămâne singur cu dânsul, nu căutaţ i să-i răpiţ i şi ultimul slujitor. — Săştii căn-am săuit promisiunea dumitale, Chicot! îi răspunse Henric. Ai auzit? Eşti o fiinţ ădragăşi sfântăpentru mine şi, dupăHenric al Franţ ei, ţ ine minte ce-ţ i spun, te vei putea bizui pe prietenia lui Henric de Navara. — Da, sire! se mulţ umi sărăspundăChicot, sărutând respectuos mâna regelui. — Şi acuma, dragul meu, precum vezi – continuămonarhul – Cahors se aflăîn mâinile noastre. Domnul de Vesin este în stare să-şi jertfeascătoţ i oamenii, dar, decât sădau înapoi, şi eu aşfi în stare mai degrabăsă-i jertfesc pe-ai mei. Ameninţ area era de prisos şi Henric nu avu nevoie săse înverşuneze prea mult. Trupele sale, comandate de domnul de Turenne, capturaserătoatăgarnizoana; domnul de Vesin fusese făcut prizonier. Cetatea se predase. Henric îl luăde mânăpe Chicot şi intrăcu el într-o casăcare mai ardea încă, ciuruităde gloanţ e, şi în care se afla cartierul său general. Acolo îi dictădomnului de Mornay o scrisoare, pe care Chicot trebuia s-o ducăregelui Franţ ei. Scrisoarea era ticluităîntr-o latineascăscâlciatăşi

se sfârşea cu aceste cuvinte: "Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos devotos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet". Adică, într-o tălmăcire aproximativă: "Ceea ce mi-ai spus, mi-a fost de mare folos. Îmi cunosc slujitorii credincioşi, cautăsă-i cunoşti pe ai domniei tale. Chicot îţ i va lămuri celelalte lucruri." — Şi acum, prietene Chicot – spuse Henric – îmbrăţ işează-mă, numai săai grijăsănu te murdăreşti, căci, Dumnezeu sămăierte, sunt plin de sânge ca un măcelar. Cu dragăinimăte-aşpofti săiei o parte din pradă, dacăaşşti căprimeşti dar văd în ochii dumitale cănu te-aşputea îndupleca. Totuşi ţ ine inelul meu, ia-l, te rog, aşa vreau eu. Drum bun, Chicot, nu te mai opresc! Întoarce-te în Franţ a; o săfaci vâlvămare la curte când ai săpovesteşti ce-ai văzut. Chicot primi inelul şi porni la drum. Trei zile în şir, pânăîn momentul când ajunse în faţ a casei, sub ferestrele căreia domnul de Joyeuse cânta serenade, căuta săse convingăcu tot dinadinsul că, întradevăr, nu visase şi cănu se trezise chiar atunci din somn.

LVI CE SE PETRECEA LA LUVRU ÎN PREAJMA ZILEI ÎN CARE CHICOT INTRASE ÎN ORAŞUL NÉRAC Datorităîmprejurărilor care ne-au obligat să-l însoţ im pe Chicot pânăla capătul misiunii sale, a trebuit săne îndepărtăm pentru un timp, cam îndelungat, ce-i drept, de palatul Luvru, lucru pentru care îi rugăm stăruitor pe cititorii noştri săne ierte. Ar fi totuşi nedrept sămai întârziem, dând prea multăvreme uitării relatarea amănunţ ităa întâmplărilor ce au urmat uneltirii de la Vincennes, ca şi pe cel care a fost ţ inta acestei uneltiri. Dupăce întâmpinase cu o inimăatât de viteazăprimejdia, regele fusese cuprins de un fel de emoţ ie retrospectivă, emoţ ie pe care o încearcăşi oamenii cei mai curajoşi, dupăce pericolul a trecut: se înapoiase deci la palat fărăsăscoatăun cuvânt, îşi făcuse apoi rugăciunile, zăbovind mai mult ca de obicei, şi de vreme ce îşi încredinţ ase sufletul lui Dumnezeu cu atâta osârdie, uitase sămai mulţ umeascăofiţ erilor, care se dovediserăatât de vigilenţ i, şi gărzilor sale credincioase, care îl ajutaserăsăscape cu faţ a curatădin acest impas. Pe urmăse urcăîn pat, uimindu-i pe camerierii săi prin graba cu care se pregăti de culcare; s-ar fi zis căera nerăbdător săpunăcapul jos

şi sădoarmăpentru ca săse scoale a doua zi cu mintea învioratăşi limpede. De aceea d'Épernon, care rămăsese ultimul în iatacul regelui, tot aşteptând săaudăun cuvânt de mulţ umire, ieşi din odaie îmbufnat din cale afară, văzând căpânăla urmăcuvântul aşteptat nu sosise. La rândul său, Loignac, care rămăsese în picioare lângădraperia de catifea, văzând cădomnul d'Épernon trece pe lângăel fărăsă-i spună nimic, se întoarse brusc spre cei Patruzeci şi Cinci ca să-i înştiinţ eze: — Regele nu mai are nevoie de dumneavoastră, domnilor, duceţ i-vă la culcare! La orele douădin noapte, toatălumea dormea în palat. Taina acestei peripeţ ii fusese păstratăcu sfinţ enie şi nimeni nu prinsese de veste. Bravii burghezi din Paris sforăiau deci sârguincioşi, fărăsăaibăhabar cănu lipsise decât foarte puţ in pentru ca săse urce pe tron o nouădinastie. Domnul d'Épernon pusese un slujitor să-i tragăcizmele şi, în loc să colinde oraşul, precum îi stătea în obicei, împreunăcu alţ i treizeci de călăreţ i, se grăbi săurmeze exemplul ilustrului său stăpân şi se urcase în pat fărăsăschimbe o vorbăcu nimeni. Numai Loignac, pe care nimic nu l-ar fi putut împiedica, întocmai ca pe omul justum et tenacem despre care vorbeşte Horaţ iu, să-şi facă datoria, chiar dacăar fi ştiut căvine sfârşitul lumii, numai Loignac porni sădea o raităpe la posturile elveţ ienilor şi ale gărzilor franceze, care îşi îndeplineau conştiincios slujba, dar fărăsădea dovadăde un zel prea înfocat. Trei încălcări destul de uşoare ale disciplinei furăpedepsite cu străşnicie în noaptea aceea ca nişte greşeli de neiertat. A doua zi dimineaţ a, Henric, pe care atâţ ia oameni îl aşteptau nerăbdători săse scoale, ca săafle mai curând în ce ape se scaldă, a doua zi de dimineaţ ădeci, Henric, dupăce se ospătăîn pat cu patru porţ ii de supăîn loc de două, ca de obicei, trimise vorbădomnului d'O şi domnului Villequier săvinăsălucreze la el în cabinet la întocmirea unui nou decret financiar. Regina fu încunoştiinţ atăsăia masa singură, şi cum se arăta puţ in neliniştităde starea sănătăţ ii monarhului, maiestatea sa binevoi a-i răspunde gentilomului care-i împărtăşise îngrijorarea reginei căîn seara aceea va primi pe luminatele doamne şi le va oferi o gustare la el în cabinet. Acelaşi răspuns îl căpătăşi un gentilom venit din partea regineimame, care, deşi de doi ani încoace trăia retrasăla palatul său din Soissons, nu uita sătrimităzilnic pe câte cineva ca săse intereseze ce mai face feciorul său. Domnii secretari de stat schimbarăo privire temătoare. În dimineaţ a aceea suveranul era atât de distrat, încât abuzurile nemăsurate săvârşite în încasarea impozitelor nu reuşirăsă-i smulgănici măcar un surâs

maiestăţ ii sale. Faptul căun rege este cu gândurile împrăştiate nu poate fi decât îngrijorător pentru nişte secretari de stat. În schimb, Henric, jucându-se cu master Love, de fiecare datăcând căţ eluşul îşi înfigea dinţ isorii albi în degetele sale subţ iratice, îl dojenea: — Aşa, va săzică, răzvrătitule! Şi tu vrei sămămuşti, şi tu? Javră mică, şi tu te ridici împotriva regelui tău? Cum văd, toatălumea are astăzi ceva împotriva lui! Apoi Henric, luându-se la trântăcu el, chipurile, cu preţ ul unor strădanii aproape tot atât de uriaşe ca şi cele depuse de Hercule, fiul Alcmenei, pentru a veni de hac leului din Nemeea, reuşea săsupunăfioroasa dihanie, nu mai mare decât pumnul, spunându-i cu o negrăităîncântare: Te-am răpus, master Love, te-am răpus, ticălosule, împreunăcu toţ i mişeii tăi din Ligă, te-am răpus, răpus, răpus! Erau singurele cuvinte pe care izbutirăsăle prindădin zbor domnii d'O şi de Villequier, cei doi mari diplomaţ i care credeau cănici o taină omeneascănu poate sărămânănedezlegatăpentru domniile lor. Cu excepţ ia acestor imputări adresate lui master Love, Henric fusese tot timpul cât se poate de tăcut. Semnătot ce avu de semnat şi ascultătot ce avu de ascultat, închizând ochii cu un aer atât de firesc, încât nu puteai şti dacăasculta cu adevărat sau dacăaţ ipise. În fine, ornicul bătu orele trei după-amiază. Regele porunci săfie chemat domnul d'Épernon. I se răspunse căducele trecea în revistătrupele de cavalerie uşoară. Ceru atunci săvinăLoignac. Loignac, i se spuse, încerca nişte cai de Limoges. Era de aşteptat ca monarhul sădea semne de nemulţ umire în faţ a piedicilor de care dorinţ ele lui se izbiserăde douăori la rând. Nicidecum: împotriva tuturor aşteptărilor, regele, cu aerul cel mai nepăsător din lume, începu săfluiere o arie, imitând chemarea cornului de vânătoare, distracţ ie cu care se îndeletnicea de obicei când era pe deplin satisfăcut de sine. Se vedea lămurit că, de unde toatădimineaţ a regele nu se învrednicise sădeschidăgura, începuse săaibămâncărime la limbă. În cele din urmă, mâncărimea aceasta se preschimbăîntr-o nevoie nestăvilită; dar cum nu avea pe nimeni la îndemână, suveranul se mulţ umi săvorbeascăsingur. Ceru apoi săi se serveascăgustarea şi, în timp ce mânca, pofti să asculte o lecturămenităsă-i îndrepte cugetul spre gânduri cucernice. — Cine a scris viaţ a lui Sylla? întrebăel la un moment dat, silindu-l pe lector săse întrerupă. Plutarh, nu-i aşa? Lectorul, care-i citea dintr-o carte cuvioasă, în faţ a acestei întrebări profane, se uitănedumerit la monarh. Regele repetăîntrebarea. — Da, sire – răspunse lectorul.

— Îţ i mai aduci aminte de pagina aceea în care istoricul povesteşte cum a izbutit dictatorul săscape de la moarte? Lectorul părea încurcat. — Nu prea bine, sire – mărturisi el – nu l-am mai citit demult pe Plutarh. În clipa aceea, eminenţ a sa, cardinalul de Joyeuse, îşi anunţ ă sosirea. — Ei, bravo! se bucurăsuveranul. Prietenul nostru, care este un om învăţ at, cred căo să-mi poatărăspunde fărănici o şovăială. — Sire – spuse cardinalul – săfi fost oare chiar atât de norocos, încât prezenţ a mea săfie bine venită? E, într-adevăr, un lucru rar pe lumea asta. — Ba chiar aşa şi este. Ai auzit ce-am întrebat adineauri? — Maiestatea voastră, dacănu măînşel, voia săştie cum şi în ce împrejurări dictatorul Sylla a scăpat de la moarte. — Întocmai. Poţ i să-mi răspunzi, cardinale? — Nimic mai uşor, sire. — Cu atât mai bine. — Viaţ a lui Sylla, din pricina căruia au fost ucişi atâţ i oameni, n-a fost niciodatăameninţ atădecât în bătălii: maiestatea voastrăse referea desigur la o bătălie? — Da; şi cu prilejul uneia dintre luptele pe care le-a purtat, pare-mise, dacăţ in bine minte, a văzut moartea cu ochii. Deschide, te rog, un Plutarh, cardinale, trebuie săfie unul pe-acolo, tradus de iscusitul nostru Amyot, şi citeşte pagina aceea din viaţ a ilustrului, unde se arată cum a reuşit săscape de suliţ ele vrăjmaşilor săi mulţ umităcalului său, care era iute de picior. — Sire, nu e nevoie sădeschid un Plutarh ca săvăspun; lucrul acesta s-a petrecut în bătălia pe care a dat-o împotriva lui Telesinus Samnitul şi a lui Lamponius Lucanianul. — Domnia ta trebuie săştii mai bine ca oricine treaba asta, dragă cardinale, fiindcăeşti atât de învăţ at! — Maiestatea voastrăeste prea îngăduitoare cu mine – răspunse cardinalul, înclinându-se. — Şi acum – spuse regele, dupăo tăcere de câteva clipe – vrei sămă lămureşti cum se face căleul roman, care se ştie cât a fost de crud, n-a avut nici o supărare din partea duşmanilor săi? — Sire, am sărăspund maiestăţ ii voastre tot cu un citat din Plutarh. — Prea bine, Joyeuse, răspunde-mi. — Carbon, vrăjmaşul lui Sylla, obişnuia săspună: "În sufletul lui Sylla sălăşluiesc laolaltăun leu şi o vulpe şi trebuie sălupt cu amândoi deodată; dar cel mai mult îmi dăde furcăvulpea". — Ce vorbeşti! răspunse Henric, pe gânduri. Cu vulpea? — Aşa spune Plutarh, sire. — Şi are dreptate, cardinale, are dreptate. Dar, fiindcăveni vorba de

bătălii, ai mai primit veşti de la fratele dumitale? — De la care dintre ei, sire? Maiestatea voastrăîşi aminteşte, cred, căam patru fraţ i. — De la ducele d'Arques, prietenul meu. — Nu încă, sire. — Numai dacădomnul duce de Anjou, care pânăacum a ştiut săfie o vulpe atât de dibace, ar şti de aci înainte săfacăun pic şi pe leul. Cardinalul nu mai răspunse nimic, deoarece, de astădată, Plutarh nu-i mai putea fi de nici un ajutor; ca un abil curtezan ce era, se temea ca nu cumva, spunând un lucru agreabil despre ducele de Anjou, sănu fie dezagreabil monarhului. De vreme ce cardinalul nu mai spunea nimic, Henric începu săse hârjoneascăiarăşi cu master Love; apoi, făcându-i semn prelatului sănu plece, se ridicăşi, dupăce se îmbrăcăsomptuos, trecu în camera sa de lucru, unde îl aştepta curtea. Nicăieri ca la o curte regală, oamenii nu-şi dau atât de bine seama, datorităunui instinct neîndoielnic pe care nu-l întâlneşti decât la locuitorii plaiurilor de munte, nicăieri deci ca la o curte regalăoamenii nu simt atât de lămurit apropierea sau sfârşitul furtunilor: fărăca nimeni săfi scăpat vreun cuvânt, fărăsăfi dat cineva ochii cu regele, toatălumea se afla într-o stare sufleteascăpe deplin potrivităcu împrejurările. Amândouăreginele erau vădit îngrijorate. Palidăla faţ ăşi neliniştită, Caterina saluta în stânga şi-n dreapta şi vorbea puţ in şi scurt, făcând pauze lungi între cuvinte. Louise de Vaudemont nu privea pe nimeni şi nu asculta nimic. Erau chiar momente când a fi putut crede căbiata femeie este pe cale să-şi piardăminţ ile. Suveranul intră, în sfârşit. Avea o privire scânteietoare şi era rumen în obraji: judecând după figură, părea săfie în toane bune, ceea ce produse asupra chipurilor posomorâte din jur, care abia aşteptau să-l vadăla faţ ăpe monarh, efectul pricinuit de razele soarelui când se revarsăpeste frunzişurile îngălbenite de toamnă. Totul se polei, totul se îmbujorăca prin farmec; într-o frânturăde clipă, totul prinse a străluci. Henric sărutămâna mamei şi aceea a soţ iei sale cu o desăvârşită galanterie, ca şi când ar fi fost încăduce de Anjou. Se arătăcât se poate de curtenitor, spunându-le tot felul de cuvinte măgulitoare doamnelor, care de mult nu mai erau obişnuite cu asemenea atenţ ii, ba mai mult, chiar binevoi săle ofere şi bomboane. — Eram îngrijoraţ i de sănătatea domniei tale, fiule – spuse Caterina, cercetând chipul monarhului cu o stăruinţ ădeosebită, ca şi cum ar fi vrut săse încredinţ eze căobrajii lui nu erau rumeniţ i cu sulimanuri şi căvoioşia sa nu era doar o mască. — Nu aveaţ i nici un motiv, doamnă– răspunse regele – fiindcăîn

viaţ a mea nu m-am simţ it mai sănătos decât acum. Şi îşi însoţ i cuvintele cu un surâs ce se răsfrânse pe buzele tuturor. — Şi cărei împrejurări norocoase, fiule – întrebăCaterina cu o nelinişte pe care nu reuşea s-o ascundăîndeajuns – se datorează îmbunătăţ irea sănătăţ ii domniei tale? — Am râs cu poftă, doamnă, asta e singura explicaţ ie – răspunse monarhul. Toţ i cei de faţ ăse privirăcu o adâncămirare, ca şi când regele ar fi spus un lucru nemaiauzit. — Ai râs cu poftă?! Domnia ta este în stare sărâdăcu poftă, fiule? întrebăCaterina cu o figură, ca de obicei, neînduplecată. Atunci înseamnăcăeşti fericit. — Şi chiar şi sunt într-adevăr, doamnă! — Şi cu ce prilej te-ai lăsat copleşit de o asemenea veselie nestăvilită? — Trebuie să-ţ i spun mai întâi, mamă, căieri searăam fost în pădurea Vincennes. — Ştiam. — Aşa! Ai ştiut va săzică? — Da, fiule; măintereseazătot ce este în legăturăcu domnia ta. Cred cănu-ţ i spun nici o noutate. — Bineînţ eles! Ieri searădeci am făcut o plimbare pânăla pădurea Vincennes, când, la întoarcere, iscoadele mele mi-au dat de ştire că drumul e tăiat de o armatăduşmanăale cărei muschete se şi vedeau lucind de departe. — O armatăduşmanăpe drumul dinspre Vincennes? — Da, mamă. — Şi unde anume? — În dreptul heleşteului iacobinilor, lângăcasa iubitei noastre verişoare. — Lângăcasa doamnei de Montpensier?! exclamăLouise de Vaudemont. — Întocmai! Da, doamnă, lângăBel-Esbat. M-am apropiat vitejeşte, gata săînfrunt bătălia, când am observat deodată... — Dumnezeule! Spune, sire, ce-ai observat? rosti regina, frământându-se toată. — O, linişteşte-te, doamnă! Caterina aştepta cu sufletul la gură; nici un cuvânt însăşi nici un gest nu lăsa săse vadăce se petrecea în sufletul ei. — Am observat – urmăregele – nişte cuvioşi călugări, o mânăstire întreagă, care prezentau armele în cinstea mea, în mijlocul unor urale pline de avânt războinic. Cardinalul de Joyeuse începu sărâdă; toţ i curtenii îşi însuşiră veselia sa, străduindu-se care mai de care sărâdămai zgomotos. — Da, da – spuse regele – râdeţ i, râdeţ i, aveţ i toatădreptatea, fiindcămultăvreme o săse vorbeascădespre istoria asta! Şi cum am în

Franţ a vreo zece mii de călugări şi mai bine, aşputea, la nevoie, săfac din ei zece mii de muşchetari şi, cu ocazia aceasta, aşînfiinţ a o nouă dregătorie, şi anume aceea de mare maestru al cuvioşilor muşchetari ai maiestăţ ii sale preacreştine, dregătorie pe care măgândesc s-o încredinţ ez domniei tale, cardinale. — Sire, primesc! Orice slujbăeste binevenităpentru mine, dacăştiu căpoate fi pe placul maiestăţ ii voastre. În timp ce regele stătea de vorbăcu cardinalul, doamnele se ridicaseră, dupăcum cerea eticheta vremii, şi părăseau încăperea, după ce se duceau mai întâi, rând pe rând, săfacăo reverenţ ăîn faţ a monarhului; regina le urmăîmpreunăcu doamnele sale de onoare. Regina-mamăera singura femeie care mai rămăsese în cameră; veselia atât de neobişnuităa suveranului ascundea totuşi o tainăpe care ţ inea s-o cerceteze mai îndeaproape. — O clipănumai, cardinale! se adresăregele prelatului, care văzând căregina-mamărămăsese în urmăşi bănuind căavea probabil ceva de vorbit cu feciorul său, fie pregătea tocmai săplece. Am uitat săte întreb ce face du Bouchage, fratele domniei tale? — Îmi pare rău, sire, dar nu ştiu. — Cum, nu ştii ce face? — Nu. Îl văd rar sau, mai bine zis, nu-l mai văd deloc. O voce gravăşi tristăse auzi atunci în fundul încăperii. — Sunt aici, sire – rosti vocea. — Ia te uită! E aici! se bucurăHenric. Vino mai aproape, conte, vino mai aproape! Tânărul se supuse. — Sfinte Dumnezeule! spuse regele, privindu-l cu mirare. Pe cuvântul meu de gentilom, ăsta nu mai este om în carne şi oase, ci o umbrăpe douăpicioare! — Munceşte mult, sire – bolborosi cardinalul, uimit el însuşi de schimbarea pe care ultima săptămânăo adusese în felul de a fi şi în înfăţ işarea fratelui său. Într-adevăr, du Bouchage era palid ca o statuie de cearăşi, sub mătăsurile şi broderiile ce-i înveşmântau trupul, era cu drept cuvânt ţ eapăn şi şui ca o umbră. — Vino încoace, tinere! îl îmbie monarhul. Vino încoace! Îţ i mulţ umesc, cardinale, pentru citatul din Plutarh; ori de câte ori se va ivi o împrejurare de felul acesta, îţ i făgăduiesc căam săcer ajutorul domniei tale. Cardinalul înţ elese căregele dorea sărămânăsingur cu Henri şi se strecurătiptil pe uşă. Monarhul se uitădupăel cu coada ochiului, apoi îşi întoarse privirea spre mama sa, care nu voia cu nici un chip săse clinteascădin loc. Nu mai rămăseserăîn încăpere decât regina-mamă, domnul d'Épernon, care nu mai ştia cum să-i fie pe plac şi cum s-o măgulească,

şi du Bouchage. Jumătate curtean, jumătate ostaş, Loignac stătea la uşă, mai mult pentru a-şi îndeplini îndatoririle decât pentru plăcerea lui. Monarhul se aşezăşi-i făcu semn lui du Bouchage săse apropie. — De ce stăteai ascuns în spatele doamnelor, conte? îl dojeni el. Nu ştii că-mi face plăcere săte văd? — Cuvintele pline de bunăvoinţ ăale maiestăţ ii voastre nu pot decât sămăonoreze, sire – răspunse tânărul, înclinându-se cu cel mai adânc respect. — Spune-mi, conte, cum se face căde la o vreme nu te mai arăţ i la palat? — Nu mămai arăt la palat, sire? — Nu, într-adevăr, şi chiar măplângeam adineauri fratelui dumitale, cardinalul, care pot să-ţ i spun căeste şi mai învăţ at decât miaşfi închipuit. — Dacămaiestatea voastrănu m-a văzut – răspunse Henri – înseamnăcăn-a binevoit săarunce o privire în colţ ul acestui cabinet: în fiecare zi sunt aici la ora când apare suveranul, şi tot aşa sunt zilnic de faţ ăla deşteptarea maiestăţ ii sale, şi măînchin, de asemenea, cu tot respectul înaintea sa când iese de la consiliu. Niciodatănu s-a întâmplat sălipsesc şi nici n-o săse întâmple vreodată, atâta timp cât voi putea umbla; este o datorie sfântăpentru mine. — Şi de aceea eşti aşa trist? — O, sper cămaiestatea voastrănu poate săcreadăaşa ceva. — Nu, sunt convins săfratele tău şi cu tine măiubiţ i. — Sire! — De altfel, şi eu văiubesc. Tocmai voiam săte întreb: ştii căAnne, bietul băiat, mi-a scris de la Dieppe? — Nu ştiam, sire. — Da, dar în schimb ştii, nu-i aşa, cât l-a amărât plecarea aceasta. — Mi-a mărturisit că-i pare rău cătrebuie săpărăseascăParisul. — Da, dar ştii ce mi-a spus? Căexistăun om care s-ar fi despărţ it şi mai greu de Paris decât el şi că, dacăai fost în locul lui şi ţ i-aşfi încredinţ at misiunea aceasta, ai fi murit de inimărea. — Se prea poate, sire. — Mi-a spus chiar mai mult decât atât, fiindcăfratele tău este foarte limbut atunci când nu stăîmbufnat; mi-a spus că, în cazul când ai fi primit tu ordinul de plecare, ai fi fost în stare sănu te supui. E adevărat? — Sire, maiestatea voastrăare dreptate săpunămoartea înaintea nesupunerii mele. — Dar, în sfârşit, ce s-ar fi întâmplat dacăn-ai fi murit de inimărea atunci când ai fi primit ordinul? — Sire, pentru mine, gândul căam înfruntat ordinul maiestăţ ii voastre ar fi fost o suferinţ ămult mai cumplitădecât moartea; şi totuşi – mărturisi tânărul, plecându-şi fruntea palidăspre a-şi ascunde încurcătura – nu m-aşfi supus.

Regele îşi încrucişăbraţ ele pe piept şi îl măsurădin ochi pe Joyeuse. — Frumos! spuse el. Pare-mi-se cănu eşti în toate minţ ile, sărmane! Tânărul zâmbi cu tristeţ e. — Sunt chiar nebun de-a binelea, sire, din păcate – mărturisi el. Maiestatea voastrănu trebuie să-şi cântăreascăvorbele ca sămăcruţ e. — Atunci este într-adevăr ceva serios, dragul meu. Joyeuse îşi înăbuşi un oftat. — Hai, povesteşte-mi. Săvedem despre ce-i vorba. Tânărul îşi adunătot curajul pentru a surâde: — Un rege luminat ca maiestatea voastră, sire, nu se poate coborî săasculte asemenea spovedanii. — Ba da, Henri, ba da – stărui monarhul. Vorbeşte, spune-mi tot, asta o sămămai distreze. — Sire – răspunse tânărul cu semeţ ie – maiestatea voastrăse înşală; trebuie săvăspun de la început cămâhnirea ma nu este câtuşi de puţ in făcutăsădistreze un suflet ales. Suveranul apucămâna tânărului. — Haide, haide, du Bouchage – căutăel să-l îmbuneze – nu trebuie săte superi, ştii doar căregele tău a pătimit cândva din pricina unei dragoste nefericite. — Da, sire, ştiu, mai demult... — Sunt în măsurădeci săînţ eleg suferinţ ele tale. — Prea multăbunătate din partea unui monarh. — Nicidecum. Vezi tu, cum nu exista nimic mai presus de mine decât puterea cerească, atunci când am trecut prin aceleaşi încercări ca şi tine, în clipa aceea nu m am putut sprijini pe nimeni, în timp ce tu, fiule, te poţ i sprijini pe mine. — Sire! — Şi, drept urmare – continuăHenric cu o duioasătristeţ e – sper să văd spulberându-se necazurile tale. Tânărul clătinăcapul, neîncrezător. — Du Bouchage – îi făgădui suveranul – vei fi fericit, sau atunci nu mai sunt vrednic sămănumesc regele Franţ ei! — Eu, fericit! Vai, sire, nu este cu putinţ ă– spuse tânărul, cu un zâmbet plin de o negrăităamărăciune. — Şi pentru ce? — Pentru cănu mi-e hărăzit săam parte de fericire pe lumea asta. — Henri – stărui regele – fratele tău, la plecare, mi te-a dat în grijă ca unui prieten. Doresc deci, fiindcăn-ai vrut săte laşi călăuzit spre a şti ce ai de făcut, nici de înţ elepciunea tatălui dumitale, nici de mintea luminatăa fratelui dumitale, cardinalul, doresc deci săfiu pentru dumneata ca un frate mai mare. De aceea trebuie săai încredere în mine. Hai spune-mi ce te-apasăşi te-asigur, du Bouchage, căputerea mea şi dragostea pe care ţ i-o port vor izbuti săgăseascăun leac pentru orice, bineînţ eles afarăde moarte.

— Sire – răspunse, tânărul, căzând în genunchi în faţ a regelui – sire, măsimt covârşit de toate aceste mărturii de bunătate pe care nu ştiu cum aşputea săle răsplătesc. Suferinţ a mea este fărăleac, de vreme ce aceastăsuferinţ ăeste singura mea bucurie. — Du Bouchage, eşti nebun de legat şi mi-e teamăcă-ţ i pierzi viaţ a pentru nişte năluciri! Ascultă-măce-ţ i spun. — Ştiu prea bine, sire – răspunse liniştit tânărul. — Dar, la urma urmei, ce vrei? izbucni regele, care începuse să-şi piardărăbdarea. Vrei cumva săte însori sau vrei săte ridici în ochii cuiva? — Sire, vreau săcâştig dragostea cuiva. Vedeţ i doar cănimeni pe lume nu-mi poate mijloci aceastăfericire: trebuie s-o dobândesc eu însumi şi numai pentru mine! — Atunci nu văd pentru ce eşti atât de disperat ? — Pentru căîmi dau seama căn-am s-o câştig niciodată, sire. — Încearcă, încearcă, băiete! Eşti bogat, eşti tânăr! Care femeie ar putea sărămânănepăsătoare în faţ a acestei întreite ispite: a frumuseţ ii, a dragostei şi a tinereţ ii? Nici una, du Bouchage, nici una. — Câţ i alţ ii în locul meu n-ar binecuvânta pe maiestatea voastră pentru nemăsurata sa îndurare şi pentru bunăvoinţ a cu care mă copleşeşte. A fi iubit de un rege ca maiestatea voastrăînseamnătot atât de mult aproape ca şi a fi iubit de Dumnezeu. — Aşadar, primeşti? Foarte bine. Nu-mi spune nimic dacăţ ii neapărat săfii discret; voi căuta sămăinteresez şi voi avea grijăsăpun lucrurile la cale. Ştii, nu-i aşa, ce-am făcut pentru fratele tău? Sunt gata săfac tot atâta şi pentru tine: o sutăde mii de scuzi nu pot fi o piedică pentru mine. Du Bouchage luămâna regelui şi se aplecăs-o sărute. — Dacămaiestatea voastrămi-ar cere într-o bunăzi să-mi jertfesc sângele, mi l-aşjertfi pânăla ultima picăturăca să-i dovedesc cât îi sunt de recunoscător pentru sprijinul său, pe care îmi pare rău cănu pot să-l primesc. Henric al III-lea îi întoarse spatele supărat. — Într-adevăr – spuse el – băieţ ii ăştia din familia Joyeuse sunt nişte încăpăţ ânaţ i fărăpereche, mai încăpăţ ânaţ i chiar decât cei din familia Valois. Parcă-l văd c-o să-mi iasăacum în fiecare zi înainte cu mutra asta plouatăşi cu cearcăne la ochi! O să-mi facăo plăcere grozavă! Ca şi când şi aşa ar fi prea multe figuri vesele la curte! — O, sire, puteţ i fi fărăgrijă! protesta cu însufleţ ire tânărul. Voi lăsa focul ce mămistuie să-mi îmbujoreze obrajii ca un suliman, aşternândumi pe faţ ăculorile bucuriei, aşa încât, văzându-măcu zâmbetul pe buze, toatălumea săfie convinsăcăsunt omul cel mai fericit de pe pământ. — Da, dar eu, eu am săştiu cănu-i adevărat, încăpăţ ânatule, vai de tine, şi gândul acesta măva întrista. — Maiestatea voastrăîmi îngăduie sămăretrag? întrebădu Bouchage.

— Da, fiule, du-te şi cautăsăfii bărbat. Tânărul sărutămâna regelui, se duse apoi şi făcu o plecăciune în faţ a reginei şi, trecând ţ anţ oşpe lângăd'Épernon, care nu obişnuia să-l salute, părăsi încăperea. — Închide, Nambu! strigămonarhul îndatăce du Bouchage ieşi pe uşă. O clipămai apoi, şambelanul care primise aceastăporuncăanunţ ă un glas tare celor din anticamerăcămonarhul nu mai primeşte pe nimeni. Henric se apropie de ducele d'Épernon şi, bătându-l pe umăr, îi zise: — La Valette, ai grijă, te rog, săli se împartănişte bani băieţ ilor tăi din garda celor Patruzeci şi Cinci şi dă-le o învoire de douăzeci şi patru de ore, adicănoaptea asta şi ziua următoare. Vreau săse bucure şi ei. Pe sfânta liturghie, m-au salvat, puşlamalele, aşa cum l-a salvat pe Sylla calul său bălan! — Salvat? rosti Caterina, mirată. — Da, mamă. — Salvat de la ce? — Aici i-aici! întreabă-l pe d'Épernon. — Şi de ce nu te-aşîntreba pe domnia ta? Cred că-i mai firesc. — Ei bine, doamnă, aflăcăscumpa noastrăverişoară, sora domnului de Guise, bunul prieten al domniei tale... O, nu protesta, ştiu bine doar căeste bunul prieten al domniei tale. Caterina zâmbi, ca şi când ar fi spus: "Niciodatăn-o săînţ eleagă". Monarhul văzu surâsul ei şi continuă, strângând din buze: — Sora bunului dumitale prieten de Guise a încercat ieri să-mi întindăo cursă. — O cursă? — Da, doamnă! Puţ in a lipsit ieri ca săfiu arestat, ba poate chiar ucis mişeleşte... — De domnule de Guise?! exclamăCaterina. — Nu-ţ i vine săcrezi, nu-i aşa? — Nu, drept să-ţ i spun – mărturisi Caterina. — Pentru numele lui Dumnezeu, d'Épernon, fii atât de bun, dragul meu, şi povesteşte-i maiestăţ ii sale regi-nei-mame toatăîntâmplarea de-a fir-a-păr. Dacăi-aşistorisi eu şi aşvedea-o dând din umeri aşa cum dă acum, ar însemna să-mi fac sânge rău, şi zău dacăare vreun rost, fiindcă, oricum, trebuie să-mi cruţsănătatea. Apoi întorcându-se către Caterina, adăugă: Rămâi cu bine, doamnă! N-ai decât să-l îndrăgeşti pe domnul de Guise, dupăpofta inimii domniei tale; n-a trecut mult de când am poruncit săfie executat domnul de Salcède, cred că-ţ i aminteşti, nu-i aşa? — Bineînţ eles. — Domnii de Guise săfacăbine deci şi sănu uite nici ei lucrul acesta. Rostind cuvintele de mai sus, monarhul ridicădin umeri ceva mai

ostentativ decât regina-mamăşi se retrase în apartamentul său, urmat de master Love, care alerga de zor ca săse poatăţ ine dupăel. LVII PANA ROŞIE ŞI PANA ALBĂ Dupăce am vorbit despre oameni, săvorbim acum un pic şi despre lucruri. Era pe la ceasurile opt seara şi casa lui Robert Briquet, singurăsinguricăşi peste măsurăde tristă, fărănici o licărire de lumină, se profila ca o umbrătriunghiuiarăpe cerul acoperit de nori, care, după cum se vedea, părea săanunţ e mai curând o vreme ploioasădecât o noapte cu lună. Biata casăoropsită, al cărei suflet se simţ ea că-şi luase zborul, era o pereche tocmai potrivităpentru clădirea misterioasăce se înălţ a peste drum de ea şi pe care am avut cinstea s-o înfăţ işăm ceva mai înainte cititorilor noştri. Văzându-le cum şedeau aşa faţ ă-n faţ ă, filozofii, care pretind îndeobşte cănimic pe lume nu trăieşte, nu vorbeşte şi nu simte cu atâta intensitate ca lucrurile neînsufleţ ite, ar fi spus căamândouă căscau de plictiseală. Puţ in mai încolo se auzea un zdrăngănit puternic de arămuri amestecat cu o larmăde glasuri învălmăşite, cu un freamăt nedesluşit şi cu ţ ipete ascuţ ite ca nişte chelălăituri, ca şi când preoţ ii Cibelei ar fi oficiat într-o grotămisterele preamilostivei zeiţ e. Poate de aceea se tot plimba pe acolo şi chipeşul cavaler, un tânăr cu tocăvioletă, cu panăroşie şi cu o mantie cenuşie, care, atras de toată zarva aceasta, se oprea locului câteva minute ca săasculte hărmălaia, ca dupăaceea săse întoarcăagale, cu capul în piept, îngândurat, spre casa jupânului Robert Briquet. De fapt, aceastăsimfonie de arămuri ciocnite nu era nimic altceva decât un zăngănit de vase de bucătărie; freamătul nedesluşit era al oalelor ce clocoteau pe jeratic şi al frigărilor ce se răsuceau în crăcane; strigătele, ale lui jupân Fournichon, patronul Mândrului Cavaler, care purta de grijăcuptoarelor, iar chelălăiturile, ale coanei Fournichon, care pusese săse pregăteascăiatacurile din cele douăfoişoare. Dupăce tânărul cu tocăvioletăprivea pe îndelete, adulmeca din plin boarea păsărilor fripte şi cerceta stăruitor perdelele de la ferestre, făcea stânga-mprejur, ca puţ in mai apoi săse opreascăiar locului pentru a iscodi. Oricât de nestânjenităpărea săfie, la prima vedere, plimbarea aceasta, exista totuşi o graniţ ăpeste care tânărul nu se învrednicea niciodatăsătreacă: un fel de şanţce brăzda uliţ a în curmeziş, din faţ a casei lui Robert Briquet şi pânăîn dreptul clădirii misterioase.

Se cuvine totuşi săspunem că, de fiecare datăcând tânărul nostru ajungea la graniţ a aceasta, găsea stând de strajăacolo, ca o vajnică santinelă, un alt cavaler cam de aceeaşi vârstă, cu tocăneagrăşi pană albăşi cu pelerinăvioletă, care, cu privirea pironităasupra lui, încruntat şi cu mâna pe spadă, părea să-i dea de ştire, aidoma uriaşului Adamastor: "Un singur pas dacămai faci, vei avea de înfruntat vijelia". Cavalerul cu panăroşie, adicăcel pe care l-am adus în scenăcel dintâi, era atât de adâncit în gândurile sale, încât se plimbăde vreo douăzeci de ori încolo şi încoace fărăsăbage de seamănimic. Bineînţ eles, nu se putea sănu fi observat cămai era încăcineva care măsura ca şi el, de colo pânăcolo, strada; omul acela însăera prea bine îmbrăcat ca săpoatăfi un răufăcător şi, de altfel, în momentul acela nici căi-ar fi păsat de nimic altceva decât doar de ceea ce se întâmpla în lăcaşul Mândrului Cavaler. Celălalt, în schimb, de câte ori pana roşie se întorcea înapoi, din mohorât cum era, se făcea negru la faţ ă; în cele din urmă, fluidul ostil pe care-l emana pana albădeveni atât de puternic, încât reuşi sădestrame gândurile penei roşii, atrăgându-i luarea-aminte. Drept care, pana roşie înălţ ăcapul şi desluşi pe chipul celui aflat în faţ a sa pornirea vrăjmaşă ce părea s-o aibăîmpotrivă-i. Faptul acesta îl făcu săse gândească, fireşte, căprezenţ a lui îl stingherea probabil pe celălalt cavaler; pe urmăgândul acesta trezi în el dorinţ a de a şti în ce fel anume îl stingherea. Se apucă, prin urmare, săcerceteze cu atenţ ie casa lui Robert Briquet. De la casa aceasta trecu apoi la perechea ei de peste drum. În sfârşit, dupăce se uităpe îndelete şi la una, şi la cealaltă, fărăsă se nelinişteascăsau, cel puţ in, fărăsăse arate neliniştit de felul în care îl măsura cu privirea tânărul cu panăalbă, îi întoarse spatele şi se apropie din nou de pâlpâirile învăpăiate ale cuptoarelor jupânului Fourni-chon. Tânărul cu panăalbă, fericit că-şi biruise adversarul, punându-l pe goană, căci pentru el mişcarea de întoarcerea la stânga-mprejur pe care acesta o executase era cea mai bunădovadăcăfusese înfrânt, tânărul cu panăalbă, zic, continuăsăse plimbe ca mai înainte, mergând adicăde la est spre vest, în timp ce vecinul său se îndrepta în direcţ ie opusă, adică de la vest spre est. În momentul când însăfiecare dintre ei ajunse în punctul pe care şi-l alesese în sinea lui, de la bun început, drept ţ el al plimbării sale, amândoi se răsucirăpe călcâie şi pornirăunul spre celălalt în linie dreaptă, o linie atât de dreaptă, încât, dacăn-ar fi fost între ei şanţ ul ca un nou Rubicon peste care ar fi fost nevoiţ i sătreacă, probabil căs-ar fi lovit nas în nas, atât de straşnic se feriserăşi unul, şi altul săse abată cât de cât de la linia dreaptă. Pana albăîşi răsuci mustăcioara, dând semne vădite de nerăbdare.

Pana roşie făcu o mutrămiratăşi aruncădin nou o privire spre casa misterioasă. Pana albăînaintăatunci cu încăun pas, pregătindu-se sătreacă Rubiconul. dar, pânăuna alta, pana roşie se şi îndepărtase: îşi continuă deci plimbarea, pornind în direcţ ie opusă. Timp de cinci minute s-ar fi putut crede cănu le va mai fi dat săse întâlneascădecât la antipozi; dar peste puţ in, călăuziţ i de acelaşi instinct şi cu aceeaşi exactitate ca şi prima oară, amândoi se întoarserădin drum în aceeaşi clipă. Ca doi nori care, mânaţ i de vânturi potrivnice, străbat aceeaşi zonă a cerului, îndreptându-se unul spre altul şi desfăşurându-şi cu prudenţ ă întunecaţ ii vălătuci în chip de avangărzi, cei doi pietoni ajunserăde astă datăunul în faţ a celuilalt, ferm hotărâţ i săse calce mai curând pe picioare decât sădea înapoi fie şi cu un pas. Mai nerăbdător, de bunăseamă, decât cel ce venea în întâmpinarea lui, tânărul cu panăalbă, în loc sărămână, aşa cum făcuse pânăatunci, la marginea şanţ ului, trecu peste numitul şanţ , silindu-l sădea înapoi pe adversarul său, care, fiind luat pe nepregătite, deoarece nu se aştepta la o asemenea încălcare, şi având amândouăbraţ ele încurcate în faldurile mantiei, fu cât pe ce să-şi piardăechilibrul. — Ce înseamnăasta, domnule? protestăcel de-al doilea cavaler. Eşti nebun sau ai făcut-o dinadins ca sămăînfrunţ i? — Am făcut-o dinadins, domnule, ca săînţ elegi căprezenţ a dumitale măstinghereşte din cale afară. La un moment dat mi s-a părut căţ i-ai dat singur seama de asta, fărăa mai fi nevoie săţ i-o spun. — Câtuşi de puţ in, domnule, căci din principiu nu văd niciodată ceea ce nu vreau săvăd. — Existătotuşi anumite lucruri care sper căar putea să-ţ i atragă atenţ ia în clipa când le-ai vedea strălucind sub ochii domniei tale. Şi însoţ ind vorba cu fapta, tânărul cu panăalbăîşi lepădăpelerina de pe umeri şi scoase din teacăspada, făcând-o săscânteieze în bătaia unei raze de lunăcare chiar atunci se strecurase printre nori. Cavalerul cu pana roşie rămase locului neclintit. — S-ar zice, domnule – îi răspunse el, dând din umeri – căîn viaţ a dumitale n-ai tras o sabie din teacă, judecând dupăgraba cu care vrei să te foloseşti de ea împotriva unui om care, vezi bine, nu încearcădeloc să se apere. — Da, dar care sper totuşi căse va apăra. Pana roşie zâmbi cu o seninătate care avu darul săsporeascăşi mai mult enervarea potrivnicului său. — Şi pentru ce, mărog? Cu ce drept măopreşti dumneata sămă plimb pe stradă? — Pentru ce trebuie săte plimbi tocmai pe strada asta? — Ei. drăcie, nostimăîntrebare! Fiindcăaşa îmi place. — Aha! Îţ i place va săzică. — Bineînţ eles! Dumneata cum te plimbi? Sau poate dumneata ai o

învoire specialăpentru a bate singur pavelele străzii Bussy? — Dacăam sau nu învoire, asta nu te priveşte pe dumneata. — Te înşeli; dimpotrivă, măpriveşte şi chiar foarte mult; sunt un supus credincios al maiestăţ ii sale şi n-aşvrea sătrec peste voinţ a sa. — Aşa! Pare-mi-se cămăcam iei peste picior! — Şi dacăar fi aşa? Dumneata nu măameninţ i? — Pe toţ i sfinţ ii din cer! Înţ elege odată, domnule, cămăstinghereşti, şi dacănu vrei săpleci de bunăvoie, voi şti eu săte fac, vrând-nevrând, să-ţ i iei tălpăşiţ a. — Ce vorbeşti, domnule!! Asta rămâne de văzut. — Ei, drăcia dracului, păi eu ce-ţ i tot îndrug de un ceas întreg: hai săvedem! — Am anumite interese, domnule, în cartierul acesta. Asta ca să ştii. Şi acum, dacăţ ii neapărat, cu dragăinimăsunt gata săîncrucişez spada cu dumneata, dar de plecat tot nu plec. — Domnule – spuse tânărul cu panăalbă, făcând săşuiere spada prin aer şi lipind călcâiele ca şi când s-ar fi pregătit săse punăîn gardă– sunt contele Henri du Bouchage, fratele domnului duce de Joyeuse. Tentreb pentru ultima oară: vrei ori nu să-mi dai întâietate şi săte retragi? — Domnule – îi răspunse cavalerul cu panăroşie – sunt vicontele Ernauton de Carmainges. Presenţ a dumitale nu măstinghereşte câtuşi de puţ in şi n-aşavea de ce sămăsupăr dacăai rămâne mai departe aici. Du Bouchage stătu o clipăîn cumpănă, apoi îşi vârî din nou spada în teacă. — Te rog sămăierţ i, domnule, dar, ca orice om îndrăgostit, nu sunt în toate minţ ile. — Şi cu sunt îndrăgostit – răspunse Ernauton – însăîn nici un caz nu cred cămi-am pierdut minţ ile din pricina asta. Henri păli: — Eşti îndrăgostit? — Da, domnule. — Şi mi-o spui aşa, deschis? — De când este o crimăoare săiubeşti? — Îndrăgostit de cineva care şade pe strada asta? — Da, deocamdată. — Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spune-mi pe cine iubeşti? — Îmi pare rău, domnule du Bouchage, dar cred cănu te-ai gândit bine când mi-ai pus aceastăîntrebare; doar ştii căun gentilom nu poate dezvălui un secret care nu-i aparţ ine decât pe jumătate. — Ai dreptate! Îţ i cer iertare, domnule de Carmainges, dar te rog să măcrezi pe cuvânt, nu existăom mai nefericit ca mine pe faţ a pământului. Era o suferinţ ăatât de sincerăşi o deznădejde atât de zguduitoare în aceste cuvinte rostite de tânărul îndrăgostit, încât Ernauton se simţ i mişcat pânăîn adâncul sufletului.

— O, Doamne, acum înţ eleg! exclamăel. Ţi-e teamăsănu fim cumva rivali. — Mi-e teamă, într-adevăr. — Hm! făcu Ernauton. Uite ce e, domnule, am să-ţ i vorbesc atunci deschis. Joyeuse se îngălbeni şi-şi trecu palma peste frunte. — Eu – continuăErnauton – sunt chemat la o întâlnire. — Eşti chemat la o întâlnire? — Da, o întâlnire în toatăputerea cuvântului — Pe strada asta? — Pe strada asta. — Chemat în scris? — Întocmai, şi aşputea săspun chiar cu un scris foarte frumos. — De femeie? — Nu, de bărbat. — De bărbat? Ce vrei săspui? — Nimic altceva decât ce-am spus. Am fost chemat la o întâlnire cu o femeie, dar prin mijlocirea unui bărbat cu un scris foarte îngrijit; n-o fi poate de ajuns de misterios, dar în orice caz e mai elegant: se pare că avem şi un secretar. — Ah! şopti Henri. Vorbeşte odată, Dumnezeule mare, spune-mi tot. — Mi-o ceri în aşa fel, domnule, încât nu m-ar lăsa inima sănu-ţ i îndeplinesc rugămintea. Am să-ţ i împărtăşesc deci cuprinsul biletului. — Te-ascult. — Ai săvezi dacă-i la fel cu al dumitale. — Destul, domnule, cruţ ă-mă, te rog; mie nu mi-a dat nimeni întâlnire şi n-am primit nici un bilet. Ernauton scoase o fiţ uicădin pungă. — Acesta-i biletul, domnule – îi arătăel. Mi-ar fi greu săţ i-l citesc pe întunericul ăsta, dar cum nu cuprinde decât două-trei rânduri, pot să ţ i-l spun pe dinafară; sper căai încredere în mine cănu te amăgesc? — O, toatăîncrederea! — Aşadar, iată, cuvânt cu cuvânt, cum e ticluită: Domnule Ernauton, secretarul meu este împuternicit sş-şi spunşdin partea mea cşdoresc foarte mult sşstşm de vorbşîmpreunşun ceas: îşi mşrturisesc cşam fost impresionatşde meritele domniei tale. — Chiar aşa scrie? — Pe cinstea mea, domnule, mai mult chiar, toatăfraza asta este subliniată. Fraza următoare o trec sub tăcere, fiind mult prea măgulitoare, dupăpărerea mea. — Va săzicăeşti aşteptat? — Mai bine zis aştept, precum se vede. — Trebuie săvinăcineva atunci să-ţ i deschidăpoarta?

— Nu, o sămăfluiere de trei ori pe fereastră. Tremurând tot, Henri puse o mânăpe braţ ul lui Ernauton şi, arătându-i cu cealaltă, casa misterioasă, îl întrebă: — De acolo? — Da' de unde – răspunse Ernauton, arătându-i foişoarele Mândrului Cavaler. De acolo! Henri scoase un strigăt de bucurie. — Va săzicănu te duci aici? stărui el. — O, nu! Biletul spune lămurit: hanul La Mândrul Cavaler. — Dumnezeu să-ţ i dea sănătate, domnule! suspinătânărul îndrăgostit, strângându-i mâna. Iartă-mă, te rog, c-am fost atât de nepoliticos şi de zevzec. Dar, vai, pentru cel ce iubeşte cu adevărat nu existădecât o singurăfemeie pe lume, precum ştii şi dumneata, şi văzând cătot dai târcoale casei, m-am temut căs-ar putea săfii aşteptat chiar de femeia aceasta. — N-am de ce săte iert, domnule – răspunse Ernauton, zâmbind, căci, la un moment dat, ca să-ţ i spun drept, şi mie mi-a trecut prin gând căs-ar putea ca şi dumneata săfi venit aici pentru acelaşi lucru ca şi mine. — Şi ai avut aceastănemărginitărăbdare, domnule, de a sta atâta timp fărăsămăîntrebi nimic?! Înseamnăcădumneata nu iubeşti cu adevărat, zău, nu iubeşti! — Cinstit vorbind, deocamdatănu am cine ştie ce drepturi. Aşteptam deci sămălămuresc într-un fel oarecare înainte de a mă supăra. Cucoanele astea mari au tot felul de nazuri ciudate şi e atât de nostim săjoci cuiva o festă! — Lasă, lasă, domnule de Carmainges, orice s-ar spune, nu iubeşti ca mine, şi totuşi... — Şi totuşi? repetăErnauton. — Şi totuşi eşti mai fericit. — Aşa! Va săzicăîn casa aceasta se aflăo inimăîmpietrită? — Domnule de Carmainges – spuse Joyeuse – s-au împlinit trei luni de când m-am îndrăgostit ca un nebun de femeia care locuieşte aici şi nici pânăîn ziua de azi n-am avut încăfericirea să-i aud glasul. — Ei, drăcie! Cum s-ar zice, ai călcat cu stângul. Dar ia stai puţ in! — Ce s-a întâmplat? — Parc-a fluierat cineva? — Într-adevăr, şi mie mi se pare c-am auzit. Tinerii se oprirăsăasculte şi, în momentul acela, se auzi pentru a doua oarăun fluierat din direcţ ia Mândrului Cavaler. — Domnule conte – se scuzăErnauton – te rog sămăierţ i cănu-ţ i pot ţ ine de urât, dar cred căacesta-i semnalul pe care-l aşteptam. Chemarea se repetăpentru a treia oară. — Du-te, domnule, du-te – îl îndemnăHenri – şi noroc! Ernauton o luăsprinten la picior; interlocutorul său îl văzu

afundându-se în bezna ce învăluia strada pentru a ieşi ceva mai apoi la ivealăîn lumina ce se revărsa pe ferestrele Mândrului Cavaler, ca pânăla urmăsădisparăde tot. În ceea ce-l priveşte, Henri se simţ ea şi mai abătut, căci răfuiala – sau aşa-zisa răfuială– pe care o avusese mai înainte îl făcuse săiasă pentru un timp din letargie. — Şi acum – spuse el – săne facem meseria noastrăcea de toate zilele şi săbatem ca de obicei la poarta blestemată, care niciodatănu vrea săse deschidă." Şi rostind aceste cuvinte, se îndreptăcu un pas şovăielnic spre poarta casei misterioase. LVIII POARTA SE DESCHIDE Ajungând însăîn faţ a porţ ii casei misterioase, bietul Henri îşi pierdu cumpătul ca de obicei. "Curaj! încercăel săse îmbărbăteze. Săciocănim!" Şi făcu încăun pas. Dar, înainte de a bate la poartă, mai aruncăo privire în urmăşi văzu luminile strălucitoare ale hanului aşternându-se în curmezişul drumului. "Acolo – se gândi el – sunt oameni care intrăca săse bucure de plăcerile dragostei şi săse veselească, oameni care au fost chemaţ i, fără săfi dorit măcar acest lucru. De ce nu mi-e dat oare şi mie săfiu cu inima împăcatăşi săzâmbesc nepăsător? Poate căatunci mi-aşîndrepta şi eu paşii într-acolo, în loc sămăstrăduiesc în zadar săpătrund aici?" În clipa aceea se auzi tremurând în văzduh glasul melancolic al clopotului de la Saint-Germain-des-Prés. — Hai odată, uite a bătut de zece! şopti Henri. Puse piciorul pe prag şi apucăciocanul atârnat la intrare. Ce viaţ ăîngrozitoare – murmurăel – o viaţ ăde om bătrân! O, Doamne, când oare voi putea şi eu săspun: "Frumoasă, zâmbitoare moarte, şi tu, duios mormânt, bun venit!" Ciocanul lovi pentru a doua oarăpoarta. "Aşa – continuăel, trăgând cu urechea – se aude scârţ âind uşa, pe următreptele trosnind şi zgomotul paşilor ce se apropie: în fiecare zi la fel, mereu acelaşi lucru." Pentru a treia oarăciocanul căzu, izbind poarta. — Şi cu asta am terminat – spuse el. Aşa: slujitorul păşeşte acum în vârful picioarelor, se uităprintre zăbrele, zăreşte ca de obicei chipul meu palid, fioros, nesuferit şi intrăapoi în casăfărăsă-mi deschidăniciodată! Faptul căorice zgomot încetase părea săadevereascăprezicerile nefericitului tânăr. — Rămas bun, neîndurat lăcaş! Rămas bun pânămâine! murmură el.

Şi, aplecându-se atât de mult, încât ajunse cu fruntea în dreptul pragului de piatră, îşi lipi buzele de el, sărutându-l cu toatărâvna sufletului său, în aşa fel căfăcu săse înfioare granitul încremenit, mai puţ in încremenit însădecât inimile celor ce locuiau în aceastăcasă... Pe urmă, aşa cum se întâmplase şi în ajun şi cum era convins căavea săse întâmple şi în ziua următoare, se întoarse săplece. Nici nu apucase bine săfacădoi paşi şi, spre adânca sa uimire, auzi zăvorul scrâşnind în veriga de fier; poarta se deschise şi slujitorul se înclinăpânăla pământ. Era acelaşi slujitor al cărui portret l-am schiţ at mai înainte, cu prilejul întâlnirii sale cu Robert Briquet. — Bunăseara, domnule! îl întâmpinăel cu o voce răguşită, dar care i se păru nespus de dulce lui du Bouchage, mai dulce decât cele mai suave cântece ale heruvimilor pe care ţ i-e dat săle auzi în visurile copilăriei, când cerurile încăţ i se mai aratăuneori în vis. Tremurând tot, năuc de fericire, Henri, care apucase între timp să se depărteze vreo zece paşi de poartă, se grăbi săse apropie iar, plin de însufleţ ire, împreunându-şi mâinile, dar o clipămai apoi se clătinăatât de tare, încât slujitorul se repezi să-l sprijine ca sănu se prăbuşească peste prag, gest pe care, de altfel, îl îndeplini cu un simţ ământ de compătimire amestecat cu respect, aşa cum se putea citi desluşit pe chipul său. — Sunt aici, domnule – rosti el – am venit. Spuneţ i-mi, vărog, ce doriţ i. — Am iubit cu atâta patimă– răspunse tânărul – încât nu-mi dau seama acum dacămai iubesc. Inima mea a bătut cu atâta înfocare, încât n-aşputea săspun dacămai bate încă. — Sunteţ i bun, domnule – îl pofti respectuos slujitorul – săluaţ i loc aici, lângămine, şi săstăm de vorbăamândoi? — O, sigur căda. Slujitorul îi făcu un semn cu mâna. Henri se grăbi săse supună, aşa cum ar fi dat ascultare unui gest al regelui Franţ ei sau al împăratului roman. — Deschideţ i-văsufletul, domnule – îl îmbie slujitorul, dupăce se aşezarăunul lângăaltul – şi spuneţ i-mi care sunt dorinţ ele domniei voastre. — Prietene – îi răspunse du Bouchage – nu e prima oarăcăvorbim împreunăşi căstăm atât de aproape unul de altul. Adesea, precum ştii, te-am aşteptat şi ţ i-am ieşit în cale la cotitura vreunei străzi; cu galbenii pe care am vrut atunci săţ i-i dau ca săte ispitesc, ai fi putut săte îmbogăţ eşti, chiar de-ai fi fost cel mai nesăţ ios dintre oameni; alteori am încercat săte înfricoşez; niciodatăînsănu te-ai înduplecat sămăasculţ i şi, cu toate căvedeai cât sufeream, niciodatăn-ai fost înduioşat sau, cel puţ in, nu te-ai arătat înduioşat de suferinţ ele mele. Azi îmi spui să-ţ i vorbesc deschis şi măpofteşti să-ţ i mărturisesc dorinţ ele mele: ce s-a întâmplat oare, Doamne Dumnezeule?! Ce nouănenorocire îmi ascunde bunăvoinţ a dumitale?

Slujitorul oftădin adânc. Fărădoar şi poate, sub înfăţ işarea-i neîndurătoare se afla tăinuităo inimămilostivă. Henri îl auzi suspinând şi se simţ i încurajat. — Ştii foarte bine – continuăel – căiubesc şi cât de mult iubesc; mai văzut urmărind pas cu pas o femeie pe care, cu toate încercările sale de a se ascunde şi de a fugi de mine, am reuşit de fiece datăs-o găsesc; nicicând însă, oricât de cumplite au fost suferinţ ele prin care am trecut, nu mi-a ieşit din gurăun singur cuvânt amar, nicicând n-am căutat să dau urmare imboldurilor năprasnice pe care disperarea le face să încolţ eascăîn sufletul unui om, nici sfaturilor pe care ni le şopteşte la ureche clocotitoarea tinereţ e cu sângele ei arzător. — E adevărat, domnule – mărturisi slujitorul – şi pot săvăspun că stăpâna mea şi cu mine recunoaştem pe deplin lucrul acesta. — Bunăoară, nu-i aşa – continuăHenri, strângând în mâinile sale mâinile vajnicului străjer – bunăoară, într-una din serile acestea când nu voiai cu nici un chip să-mi dai voie săintru înăuntru, n-aşfi putut oare săsparg pur şi simplu poarta, aşa cum ar face îndeobşte şi cel mai becisnic învăţ ăcel beat sau îndrăgostit? Şi atunci aşfi putut vedea la faţ ă, fie chiar numai pentru o clipă, pe femeia aceasta atât de neînduplecatăşi aşfi putut să-i vorbesc. — Şi asta e adevărat. — În sfârşit – următânărul conte cu o negrăitătristeţ e şi dulceaţ ă în glas – sunt şi eu cineva pe lumea aceasta, port un nume strălucitor, am o avere destul de frumoasăşi măbucur de multătrecere; însuşi regele, da, regele m-a luat sub oblăduirea lui; adineauri chiar, suveranul măpovăţ uia să-i mărturisesc necazurile mele şi măîndemna săcer ajutorul său, oferindu-se sămăsprijine. — Aşa! rosti slujitorul, vădit îngrijorat. — Dar n-am primit – se grăbi să-l linişteascătânărul cavaler. Nu, nu, am refuzat orice ajutor, am refuzat tot, tot, pentru a veni aici, ca să mărog în genunchi săse deschidăpoarta aceasta care, ştiu bine, rămâne pururea ferecată. — Domnule conte, sunteţ i într-adevăr un suflet cinstit şi vrednic de toatădragostea. — Şi atunci – îi tăie cuvântul Henri cu o dureroasăstrângere de inima – pentru ce omul acesta cu un suflet atât de cinstit şi vrednic de iubire, aşa cum spui chiar dumneata, trebuie săfie pedepsit atât de crâncen? În fiecare dimineaţ ăpajul meu aduce o scrisoare, care nici măcar nu este primită; în fiecare searăvin eu însumi săbat la poartăşi în fiecare searăsunt respins; în sfârşit, sunt lăsat sămăchinuiesc, să mămistui de supărare, să-mi dau duhul aici, în mijlocul străzii, fărăsă se milostiveascănimeni de mine, nici măcar atâta cât s-ar milostivi de un biet câine care scheaună. Ah, dragul meu, ascultă-măpe mine, femeia asta nu are o inimăde femeie; e adevărat cănu poţ i iubi pe cineva numai pentru căeste nefericit. O, Doamne, ştiu, nu poţ i porunci inimii săiubească, tot aşa cum nu-i poţ i cere sănu mai iubească, dar cel

puţ in te înduri de suferinţ ele unui năpăstuit care pătimeşte şi-i spui măcar un cuvânt de mângâiere; cel puţ in căinezi un biet om necăjit care a căzut şi-i întinzi mâna ca săse ridice de jos; dar, nu, ei îi place sămă vadăcanonindu-mă; nu, femeia asta nu are inimă, nu, nu are, căci, dacă ar fi avut inimă, mai curând m-ar fi ucis spunându-mi cu gura ei cănu măpoate iubi sau ar fi pus pe cineva sămăspintece cu cuţ itul ori sămă înjunghie cu o loviturăde pumnal; mort, cel puţ in n-aşmai suferi. — Domnule conte – răspunse slujitorul, dupăce ascultase pânăla capăt, cu luare-aminte, cuvintele tânărului îndrăgostit – doamna pe care dumneavoastrăo judecaţ i cu atâta asprime, vărog sămăcredeţ i, nu are câtuşi de puţ in o inimăatât de nesimţ itoare şi, mai cu seamă, atât de crudăprecum spuneţ i; dimpotrivă, suferămai mult decât domnia voastră, căci v-a văzut de câteva ori şi a putut să-şi dea seama cât de mult pătimiţ i şi are pentru dumneavoastrăo netăgăduităsimpatie. — O, i-e milăde mine, atâta tot, i-e milăde mine! exclamătânărul, ştergând broboanele reci de sudoare ce-i năpădiserătâmplele. O, dea Domnul săvinăziua când inima sa, pe care dumneata o preamăreşti, va ajunge săcunoascădragostea, dragostea aşa cum o simt eu; şi dacă atunci s-ar întâmpla ca în schimbul dragostei sale sănu i se ofere decât milă, aşfi într-adevăr răzbunat. — Domnule conte, domnule conte, a nu împărtăşi dragostea cuiva nu înseamnăa nu fi iubit niciodată. Poate căfemeia aceasta a fost robită de o pasiune mult mai puternicădecât tot ceea ce veţ i putea simţ i vreodatădumneavoastră, poate căfemeia aceasta a iubit aşa cum nu veţ i iubi niciodatădumneavoastră. Henri ridicămâinile la cer: — Când cineva a iubit cu atâta patimă, iubirea sa nu se poate istovi niciodată! ripostăel. — V-am spus oare cănu mai iubeşte, domnule conte? întrebă slujitorul. Henri scoase un strigăt îndurerat şi-şi lăsăcapul în piept, ca şi cum ar fi primit o loviturăucigătoare. — Da, iubeşte, dar nu trebuie săfiţ i gelos pe bărbatul iubit de dânsa, domnule conte, pentru căa părăsit lumea aceasta. Stăpâna mea este văduvă– adăugămilostiv slujitorul, nădăjduind căva reuşi săaline astfel durerea tânărului îndrăgostit. Într-adevăr, cuvintele acestea îl însufleţ irăca prin farmec, trezindu-i speranţ ele şi aducându-l din nou la viaţ ă. — Pentru numele lui Dumnezeu – spuse el – te rog, nu măpărăsi! E văduvă, zici, înseamnădeci cănu poate fi văduvădecât de puţ in timp, înseamnăcăva veni şi ziua când izvorul lacrimilor ei se va fi istovit. E văduvă! O, dragul meu, atunci înseamnăcănu iubeşte pe nimeni de vreme ce iubeşte un trup neînsufleţ it, o umbră, un nume. Moartea trage mai puţ in în cumpănădecât o despărţ ire vremelnică; a-mi spune că iubeşte un mort, e ca şi când mi-ai spune căva iubi încă... O, Doamne, cele mai copleşitoare dureri s-au alinat cu timpul. În ziua când văduva

lui Mausol, care jurase la mormântul soţ ului ei sărămânăîn veci nemângâiată, în ziua când văduva lui Mausol şi-a simţ it ochii secătuiţ i de lacrimi, a fost vindecată. Regretele sunt ca şi o boală: cel ce n-a fost răpus în toiul ei se simte mai în putere şi mai plin de viaţ ăca înainte, dupăce a trecut criza. Slujitorul clătinădin cap. — Stăpâna mea, domnule conte – îi răspunse el – la fel ca şi văduva regelui Mausol, a jurat credinţ ăveşnicărăposatului, dar, aşa cum o cunosc eu, sunt convins căva şti să-şi ţ inălegământul mai bine decât şi l-a ţ inut femeia aceasta uitucădespre care vorbeaţ i adineauri. — Am săaştept, sunt în stare săaştept şi zece ani dacăe nevoie! exclamăHenri. Dumnezeu n-a lăsat-o sămoarăde inimărea şi nici să-şi punăsingurăcapăt zilelor. Vezi bine, dar, că, de vreme ce n-a murit, înseamnăcătotuşi vrea sătrăiascăşi, din moment ce trăieşte, mai pot încăsănădăjduiesc. — Ei, tinere, tinere domn! îl dojeni slujitorul cu un glas lugubru. Să nu credeţ i căveţ i putea înfrunta atât de uşor cerinţ ele morţ ilor, nici gândurile negre ale celor vii. Căa mai trăit încă, spuneţ i dumneavoastră? Într-adevăr, a trăit! Şi nu o zi, nu o lunăşi nici un an; a trăit şapte ani încheiaţ i! Joyeuse tresări. — Dar ştiţ i pentru ce, în ce scop a trăit, ce hotărâre anume a ţ inut săîndeplineascăea ca sărămânăîn viaţ ăpânăacum? În cele din urmă totuşi se va mângâia, speraţ i dumneavoastră? Niciodată, domnule conte, niciodată! V-o spun eu, pot săşi jur dacăvreţ i, eu v-o spun, eu care nam fost decât preaumilul slujitor al răposatului, eu care, atâta timp cât a trăit, eram un suflet credincios, înflăcărat şi plin de speranţ ăşi care, de când stăpânul meu a închis ochii, am ajuns ca o stanăde piatră; ei bine, eu, eu care nu i-am fost decât slujitor, n-am sămăpot împăca niciodată cu gândul căl-am pierdut. — Şi omul acesta atât de mult regretat – îl întrerupse Henri – mortul acesta preafericit, soţ ul... — Nu era soţ ul, ci iubitul, domnule conte, şi o femeie cum este aceea, pe care, din nefericire, o iubiţ i, nu are decât un singur iubit toată viaţ a. — Prietene, prietene! stărui tânărul cavaler, înspăimântat de sălbatica măreţ ie a slujitorului înzestrat cu un suflet atât de nobil, dar care, îmbrăcat cum era ca un om de rând, nu părea săaibănimic deosebit. Prietene, te rog din toatăinima, vorbeşte-i în numele meu. — Eu? se cutremurăslujitorul. Eu? Aflaţ i atunci, domnule conte, că, dacăv-aşfi crezut în stare săsăvârşiţ i vreo violenţ ăîmpotriva stăpânei mele, v-aşfi ucis, da, v-aşfi ucis cu mâna asta. Şi scoase la ivealăde sub pelerinăun braţnervos şi puternic ce părea al unui bărbat de cel mult douăzeci şi cinci de ani, deşi părul cărunt şi spinarea încovoiatăîl arătau a fi un om de şaizeci de ani. Dacă, dimpotrivă– urmă el – aşfi fost încredinţ at căstăpâna mea văiubeşte, i-ar fi fost ei sorocit

sămoară. Şi acum, domnule conte, am spus tot ce aveam de spus, nu încercaţ i să-mi smulgeţ i alte mărturisiri, căci, pe cuvântul meu de cinste – şi cu toate cănu sunt gentilom, vărog sămăcredeţ i căşi cuvântul meu preţ uieşte ceva – căci, pe cuvântul meu de cinste, v-am spus tot ce văputeam destăinui. Henri se ridicăîn picioare, cu moartea în suflet. — Îţ i mulţ umesc – spuse el – căte-ai milostivit de suferinţ ele mele. Acum ştiu ce am de făcut. — Sper deci căveţ i fi mai cuminte pe viitor, domnule conte, sper că văveţ i îndepărta de noi, lăsându-ne săne împlinim soarta, care, credeţ imă, e mult mai amarădecât a domniei voastre. — Fii pe pace, am săplec, într-adevăr, o datăpentru totdeauna – îl încredinţ ătânărul îndrăgostit. — Dacăam înţ eles bine, vreţ i săvăfaceţ i seama. — De ce m-aşascunde? Nu pot sătrăiesc fărădânsa şi, din moment ce nu poate săfie a mea, nu-mi rămâne altceva decât sămor. — Domnule conte, am vorbit adeseori despre moarte cu stăpâna mea. Credeţ i-mă, zău, nu poate fi moarte mai ticăloasădecât să-ţ i ridici singur zilele cu mâna ta. — De aceea nici n-am de gând sămor în felul acesta; existăpentru un tânăr de vârsta şi cu situaţ ia mea o altămoarte care, din cele mai vechi timpuri, a fost socotităo moarte frumoasă: moartea pe care o întâmpini luptând pentru regele şi ţ ara ta. — Dacăsuferinţ a domniei voastre este atât de cumplităîncât n-o mai puteţ i îndura, dacănu văsimţ iţ i cu nimic îndatorat faţ ăde cei ce vă slujesc, dacăaveţ i prilejul săîntâmpinaţ i moartea pe câmpul de bătălie, nu pregetaţ i, domnule conte, duceţ i-văîn calea ei! De mult aşfi fost şi eu în mormânt, dacănu eram osândit sătrăiesc. — Rămâi cu bine şi-ţ i mulţ umesc! răspunse Joyeuse, întinzând necunoscutului mâna. Şi se grăbi săplece, aruncând mai înainte la picioarele slujitorului înduioşat de durerea lui copleşitoare o pungădoldora de galbeni. Ornicul bisericii Saint-Germain-des-Prés bătea miezul nopţ ii. LIX CUM ÎNŢELEGEA SĂIUBEASCĂO DOAMNĂ DIN LUMEA MARE ÎN ANUL DE GRAŢIE 1586 Cele trei şuierături ce străbătuserăîn răstiinpuri egale strada erau într-adevăr semnalul pe carc-l pândea preafericitul Ernauton. Aşa încât, în clipa când tânărul ajunse în dreptul hanului, o găsi pe coana Fournichon stând în prag şi aşteptându-şi muşteriii, cu chipul luminat de un zâmbet ce o făcea săsemene cu o zeiţ ămitologică zugrăvităde un pictor flamand. Coana Fournichon mai învârtea încăîn mâinile ei mari şi albe un

scud de aur pe care, în treacăt, o altămânătot atât de albă, dar ceva mai gingaşădecât a ei, i-l strecurase în palmă. Hangiţ a se uităla Ernauton şi, punându-şi mâinile în şolduri, astupătot cadrul uşii, aşa încât nimeni nu mai putea săse strecoare peacolo. Ernauton, la rândul său, se opri locului, ca şi cum ar fi vrut săintre înăuntru. — Ce doriţ i, domnule? întrebăea. Pe cine căutaţ i? — N-a fluierat cineva de trei ori adineauri de la fereastra acestui foişor, stimatădoamnă? — Ba da. — Ei bine, aceste trei fluierături erau pentru mine. — Pentru dumneavoastră? — Da, pentru mine. — Atunci se schimbăsocoteala, dacă-mi daţ i însăcuvântul dumneavoastrăde onoare. — Pe cinstea mea de gentilom, scumpădoamnăFournichon. — Văcred pe cuvânt. Poftim înăuntru, frumosule, poftim, cavalere, poftim! Şi, încântatăcăavea parte în sfârşit, de muşteriii de soi pe care şi-i dorise cu atâta însufleţ ire pentru nefericitul Trandafir al Dragostei detronat de către Mândrul Cavaler, patroana îl îndrumăpe Ernauton spre scara în melc, ce urca în cel mai dichisit şi mai discret dintre foişoarele hanului. O uşămică, zugrăvităîn culori cam ţ ipătoare, răspundea într-un fel de anticamerăde unde se trecea direct în odaia din foişor, mobilată. Împodobităşi tapetatăceva mai somptuos decât ar fi fost de aşteptat într-o casăde la marginea Parisului; dar se cuvine săspunem că doamna Fournichon dăduse dovadăde oarecare gust în felul cum căutase săînfrumuseţ eze foişorul acesta, pentru care avea o mărturisită preferinţ ăşi, precum se ştie, când faci un lucru cu dragoste, nu se poate sănu reuşeşti. Doamna Fournichon reuşise deci în măsura în care o imaginaţ ie destul de vulgarăputea săreuşeascăîntr-o îndeletnicire ca asta. În clipa în care tânărul intrăîn anticamerăsimţ i un miros puternic de smirnăşi de aloe: era o jertfăadusă, probabil, de către o persoanăcu un nas prea sensibil care în aşteptarea lui Ernauton, încerca săalunge cu ajutorul miresmelor vegetale aburii încărcaţ i cu arome culinare pe care-i răspândeau cratiţ ele şi frigarea. Coana Fournichon se ţ inea pas cu pas dupătânărul cavaler; de pe scarăîl împinse în anticameră, iar din anticamerăîn încăperea din foişor, mijind ochii şi clipind cu subînţ elesuri anacreontice, apoi se retrase. Ernauton rămase cu mâna dreaptăagăţ atăde draperie, cu cea stângăpe clanţ a uşii, pe jumătate îndoit din şale, în chip de plecăciune.

Zărise în penumbra ce domnea în încăperea luminatăde o singură lumânare de cearătrandafirie una dintre acele siluete feminine ce au îndeobşte darul de a trezi, dacănu dragostea, cel puţ in atenţ ia, atunci când nu se întâmplăsăstârneascădorinţ ele. Tolănităpe nişte perne şi înveşmântatăîn mătăsuri şi catifele, respectiva doamnă, al cărui picioruşmicuţspânzura la marginea divanului, îşi făcea de lucru cu o crenguţ ăde aloe sau, mai bine zis, cu ceea ce mai rămăsese din ea, arzând-o la flacăra lumânării; când şi când apropia crenguţ a de obraz pentru a trage în piept fumul pe care-l lăsa să se prefire printre cutele capişonului şi prin părul său, ca şi cum ar fi vrut săse pătrundăde parfumul lui îmbătător. Dupăgestul cu care azvârli restul crenguţ ei în foc, grăbindu-se să-şi tragărochia peste picior şi capişonul peste faţ a acoperităcu o mască, Ernauton îşi dădu seama căea îl auzise intrând şi ştia că-i acolo, aproape de dânsa. Cu toate acestea nu întoarse capul spre uşă, Ernauton aşteptăun moment; doamna însătot nu se îndupleca săse întoarcă. — Doamnă– rosti tânărul cu un glas, pe care căuta din răsputeri să şi-l îndulceascăspre a-şi mărturisi recunoştinţ a – doamnă... aţ i binevoit săchemaţ i pe umilul dumneavoastrăslujitor: iată-l, a sosit! — A, foarte bine – spuse dânsa. Ia loc, te rog, domnule Ernauton! — Să-mi fie cu iertare, doamnă, dar, mai înainte de toate, trebuie să vămulţ umesc pentru cinstea pe care mi-aţ i făcut-o. — Aşa e, ai dreptate, domnule de Carmainges, sărespectăm etichea, şi totuşi presupun cădeocamdatăîncănu ştii cui îi mulţ umeşti? — Doamnă– răspunse tânărul, apropiindu-se încetul cu încetul – chipul dumneavoastrăe ascuns dupăo mască, iar mâinile înmănuşate. Adineauri, în clipa când am intrat, v-aţ i grăbit săferiţ i de privirea mea un picior care cu siguranţ ăm-ar fi scos din minţ i, lăsându-măsă întrezăresc cât de fermecătoare este făptura dumneavoastră. Nu văd cum aşputea săvărecunosc, aşa încât nu-mi rămâne decât săghicesc. — Şi ghiceşti cine sunt? — Aceea pe care inima mea o doreşte şi pe care închipuirea mi-o aratătânără, frumoasă, puternicăşi bogată, mult prea puternicăşi prea bogatăchiar, pentru ca săpot crede căceea ce se întâmplăcu mine este adevărat şi căîn momentul de faţ ănu visez. — Ai avut de întâmpinat cumva greutăţ i ca săpătrunzi aici? întrebă doamna, fărăsărăspundădirect la puhoiul de cuvinte ce se revărsa din inima prea plinăa lui Ernauton. — Dimpotrivă, doamnă, am intrat mult uşor decât mi-aşfi închipuit. — Pentru un bărbat totul e uşor, într-adevăr; din păcate însă, nu tot aşa e şi pentru o femeie. — Îmi pare rău, doamnă, de osteneala pe care v-aţ i dat-o şi în schimbul căreia nu văpot oferi decât umilele mele mulţ umiri. Doamna însăpărea săse gândeascăla altceva.

— Ce spuneai adineauri, domnule? întrebăea într-o doară, scoţ ându-şi mănuşa pentru a da la ivealăo mânăîncântătoare durdulie şi prelungătotodată. — Ziceam, doamnă, că, fărăsăfi văzut chipul dumneavoastră, ştiu cine sunteţ i şi pot săvăspun căvăiubesc, fărănici o teamăcăm-aş putea înşela. — Crezi căai putea garanta oare căsunt, într-adevăr, aceea ce te aşteptai s-o întâlneşti aici? — Dacăprivirea nu-mi spune nimic, mi-o spune inima. — Aşadar, măcunoşti? — Da, văcunosc. — Ba nu, zău, dumneata, un provincial abia sosit în oraşai şi ajuns săcunoşti toate femeile din Paris? — Dintre toate femeile din Paris, doamnă, nu cunosc deocamdată decât una singură. — Şi aceea sunt eu? — Sunt convins. — Şi dupăce mărecunoşti? — Dupăvocea dumneavoastră, dupăfarmecul şi frumuseţ ea dumneavoastră. — Dupăvoce, înţ eleg, fiindcănu pot sămi-o prefac; dupăfarmec, aş putea s-o iau drept un compliment; dar dupăfrumuseţ e, nu pot admite răspunsul dumitale decât ca o ipoteză. — Şi pentru ce, doamnă? — Foarte simplu; zici cămărecunoşti dupăfrumuseţ e, când în clipa de faţ ăfrumuseţ ea mea este ascunsă. — Era mai puţ in ascunsă, doamnă, în ziua când v-am ajutat să intraţ i în Paris şi când v-am ţ inut lângămine atât de aproape, încât îmi atingeaţ i umerii cu pieptul şi simţ eam răsuflarea dumneavoastră dogorindu-mi grumazul. — Aşa căatunci când ai primit scrisoarea, ai ghicit căera vorba de mine. — O, nu, nu, doamnă, sănu văînchipuiţ i aşa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând căar putea fi vorba de dumneavoastră. Am crezut căvrea să-mi joace cineva vreo festăsau cătrebuie săfie o neînţ elegere la mijloc; m-am gândit, de asemenea, căs-ar putea săfiu ameninţ at de una din acele catastrofe ce se cheamă, chipurile, noroc în dragoste, şi doar de câteva minute încoace, văzându-văcu ochii mei şi încredinţ ându-măcu mâna mea... Şi Ernauton dădu să-i cuprindămâna ce se trase înapoi, ferindu-se de mâna lui. — Destul! zise doamna. Adevărul este căam săvârşit o nebunie fără seamăn. — Şi în ce fel, doamnă? Vreţ i să-mi spuneţ i şi mie? — În ce fel? Zici cămăcunoşti şi mămai întrebi în ce fel am săvârşit o nebunie?

— O, aveţ i dreptate, doamnă! Sunt atât de mic şi de neînsemnat pe lângăalteţ a voastră! — Pentru Dumnezeu, domnule, fii atât de bun, te rog, şi taci! Nu cumva ţ i-ai pierdut minţ ile? — Dar ce-am făcut, doamnă, ce-am făcut, sfinte Dumnezeule? întrebăErnauton, înspăimântat. — Cum se poate?! Vezi doar căam o mascăpe faţ ă... — Şi? — Din moment ce port o mască, înseamnăcămi-am pus-o ca sănu fiu recunoscută. Şi dumneata îmi spui alteţ ă? De ce nu deschizi mai bine fereastra să-mi strigi numele în gura mare ca săaudătoatăstrada! — Oh, iertare, vărog, iertare – implorăErnauton, căzând în genunchi – dar credeam căzidurile n-au urechi. — Am impresia căeşti prea încrezător de felul dumitale! — Vai, doamnă, sunt îndrăgostit! — Şi eşti convins că, din capul locului, împărtăşesc dragostea dumitale cu aceeaşi înflăcărare? Ernauton se ridicăde jos înţ epat. — Nicidecum, doamnă– răspunse el. — Şi atunci ce-ţ i închipui? — Îmi închipui căaţ i avut să-mi spuneţ i ceva important, căn-aţ i vrut sămăprimiţ i la palatul Guise şi nici acasăla dumneavoastră, la Bel-Esbat, şi căaţ i preferat săvăîntâlniţ i cu mine pe ascuns pentru a sta de vorbăîntr-un loc mai ferit. — Aşa ţ i-ai închipuit, într-adevăr? — Da. — Şi despre ce anume crezi căaşputea să-ţ i vorbesc? Hai spune! Aş vrea săvăd cât eşti de ager. Sub aparenta ei indiferenţ ă, fărăsăvrea, doamna lăsa săse întrevadăun fel de îngrijorare. — Ştiu eu?! răspunse într-o doarăErnauton. Despre ceva în legăturăcu domnul de Mayenne, bunăoară. — Crezi oare căn-am şi eu ştafetele mele, domnule, care mâine searămi-ar spune mai mult decât aşputea afla din gura dumitale, de vreme ce domnia ta mi-ai dezvăluit tot ce ştiai în privinţ a asta? — Poate căveţ i fi vrând atunci sămăîntrebaţ i ceva în legăturăcu întâmplarea din noaptea trecută? — Ah, ce întâmplare, nu înţ eleg, despre ce vorbeşti? întrebă doamna, căreia se vedea bine că-i bătea inima. – Vreau săzic despre panica prin care a trecut domnul d'Épernon şi despre arestarea gentilomilor loreni. — Cum, au fost arestaţ i nişte gentilomi loreni? — Vreo douăzeci de gentilomi care au răsărit pe neaşteptate pe drumul spre Vincennes. — Care duce totodatăşi spre Soissons, oraşul unde, dacănu mă înşel, se aflăgarnizoana domnului de Guise. La urma urmei, dumneata,

domnule Ernauton, care eşti de la palat, ai putea să-mi spui de ce au fost arestaţ i aceşti gentilomi? — Eu, de la palat? — Bineînţ eles. — De unde ştiţ i, doamnă? — Ei, asta-i bună! Ca săaflu adresa dumitale, a trebuit, nu-i aşa, sămăinteresez, săculeg informaţ ii. Dar sfârşeşte odatăceea ce ai început săspui, pentru numele lui Dumnezeu! Ai un obicei cât se poate de supărător: acela de a schimba mereu vorba. Ce s-a întâmplat după încăierarea asta? — Absolut nimic, doamnă, cel puţ in dupăcâte ştiu. — Şi-atunci cum de ţ i-a trecut prin minte căaşputea să-ţ i vorbesc despre un lucru care n-a avut nici o urmare? — Am greşit şi de astădată, doamnă, şi nu-mi rămâne decât să-mi recunosc greşeala. — Cum se poate, domnule! Dar de unde eşti dumneata? — Din Agen. — Nu mai spune, domnule! Eşti gascon va săzică? FiindcăAgen e în Gasconia, pare-mi-se. — Cam aşa ceva. — Şi, cu toate căeşti gascon, n-ai nici măcar atâta trufie ca să-ţ i fi închipuit pur şi simplu că. văzându-te în ziua când a fost executat Salcède, la poarta Saint-Antoine, am găsit căeşti un bărbat seducător? Ernauton se îmbujorătot şi se fâstâci, în timp ce doamna continua, fărăsăse arate câtuşi de puţ in încurcată: — Căte-am întâlnit dupăaceea pe stradăşi am găsit căeşti frumos? Ernauton se făcu roşu ca sfecla. — Că, în sfârşit, ai venit mai apoi să-mi aduci o scrisoare din partea fratelui meu Mayenne şi căte-am găsit întru totul pe gustul meu? — Doamnă, doamnă, cum aşputea să-mi închipui una ca asta? Fereascăsfântul! — Rău faci – îi răspunse doamna, întorcându-se pentru prima oară către Ernauton şi aţ intindu-şi în ochii săi doi ochi ce scăpărau sub mască, în timp ce desfăşura sub privirea înfriguratăa tânărului cavaler nurii unei talii zvelte ale cărei rotunjimi se profilau voluptos pe catifeaua pernelor. Ernauton împreunămâinile. — Doamnă, doamnă! exclamăel. Nu cumva râdeţ i de mine? — Zău, nu! îl asigurăea cu aceeaşi dezinvoltură. Îţ i spun cămi-ai plăcut, e adevărul adevărat. — Sfinte Dumnezeule! — Dar dumneata n-ai îndrăznit adineauri să-mi declari cămă iubeşti? — Numai căatunci când v-am făcut aceastădeclaraţ ie nu ştiam încăcine sunteţ i, doamnă; acum căştiu însă, văcer cu umilinţ ăiertare.

— Ei, bravo, uite-l c-a început acum săbatăcâmpii! murmură cucoana, nerăbdătoare. Rămâi, te rog, aşa cum eşti, domnule, şi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, altminteri măfaci săregret căam venit. Ernauton căzu în genunchi. — Vorbiţ i, doamnă– o rugăel – vorbiţ i, ca sămăconving cătot ce se întâmplănu este o glumăşi poate căatunci măvoi încumeta, în sfârşit, săvărăspund. — Bine. Iatădeci planurile mele în legăturăcu domnia ta – spuse doamna, dându-l la o parte pe Ernauton, în timp ce îşi aşeza cu grijă cutele rochiei. Îmi placi, într-adevăr, dar n-am avut încărăgazul săte cunosc. De fapt, nu-mi stăîn fire sămăîmpotrivesc fanteziilor mele, dar niciodatăn-o săam nesăbuinţ a de a săvârşi o greşeală. Dacăam fi fost egali, te-aşfi primit la mine acasăşi te-aşfi observat pe îndelete înainte de a fi bănuit dumneata ce anume doresc. Îţ i dai seama însăcăera cu neputinţ ă; a trebuit deci săaleg altăcale şi săgrăbesc întrevederea aceasta. Şi acum ştii ce ai de aşteptat din partea mea. Cautăsăfii vrednic de mine, e tot ceea ce îţ i cer. Ernauton îi făcu tot felul de jurăminte. — O, mai puţ inăînflăcărare, te rog, domnule de Carmainges! spuse doamna cu nepăsare. Crede-mă, nu-i nevoie. Poate căceea ce m-a surprins prima oarăcând ne-am întâlnit şi mi-a plăcut a fost doar numele dumitale. La urma urmei, dacămăgândesc bine, cred cănu e vorba decât de un simplu capriciu din partea mea şi care cu timpul o să treacă. Totuşi n-aşvrea să-ţ i închipui căeşti prea departe de a fi un om perfect şi săte laşi copleşit de disperare. Nu pot suferi oamenii perfecţ i. În schimb, pot să-ţ i spun că-mi sunt nespus de dragi oamenii devotaţ i, bunăoară. Ţine minte asta, îţ i dau voie, mândre cavaler! Ernauton nu mai ştia pe ce lume se află. Cuvintele acestea semeţ e, gesturile pline de moliciune şi de voluptate, măreţ ia orgolioasă, în sfârşit, uitarea de sine de care dădea dovadăfaţ ăde el o persoanăcu un nume atât de strălucit, toate îl făceau săse topeascăde plăcere şi, în acelaşi timp, îl cufundau în cea mai adâncăspaimă. Tânărul se aşezălângăfrumoasa şi trufaşa sa iubită, care nu protestăcâtuşi de puţ in, apoi încercăsă-şi petreacăbraţ ul pe după pernele de care şedea rezemată. — Am impresia, domnule – rosti ea – că, deşi ai auzit foarte bine ce ţ i-am spus, nu m-ai înţ eles totuşi. Fărăfamiliarităţ i, te rog: sărămânem fiecare la locul său! Cu siguranţ ăcăîntr-o bunăzi îţ i voi da dreptul să spui căsunt a dumitale, dar, deocamdată, nu ai încănici un drept. Ernauton se ridicăîn picioare, palid şi înciudat. — Vărog sămăiertaţ i, doamnă– se scuzăel. Cum văd, eu nu fac decât gafe peste gafe. E şi firesc: n-am reuşit încăsămădeprind cu obiceiurile pariziene. La noi, în provincie, ce-i drept la douăsute de leghe de aici, o femeie când spune "iubesc", iubeşte şi nu mai are nici un fel de împotrivire. În orice caz, pentru ea cuvântul acesta nu este un simplu pretext pentru a umili un bărbat care se aflăla picioarele sale. E felul

dumneavoastrăde a fi ca parizianăşi dreptul dumneavoastrăca prinţ esă. Îmi dau seama şi înţ eleg. Dar, ce vreţ i, nu sunt încăobişnuit; cu timpul însăsper căam sămăobişnuiesc. Doamna îl ascultăfărăsăspunănimic. Se vedea lămurit căîl observa cu cea mai mare atenţ ie pe Ernauton, ca şi când ar fi vrut să vadădacănecazul de care era stăpânit se va preschimba în mânie adevărată. – Ah, am impresia căte-ai supărat! îl înfruntăea, semeaţ ă. — Sunt supărat, într-adevăr, doamnă, dar pe mine sunt supărat, căci ceea ce simt pentru dumneavoastrănu este numai un capriciu trecător, ci dragoste, o dragoste cât se poate de adevăratăşi de curată. Nu râvnesc făptura dumneavoastră, căci, dacăar fi aşa, m-aşsimţ i însufleţ it de dorinţ ă. V-o spun cinstit: eu vreau doar săvăcâştig inima. Aşa încât nu mi-aşputea ierta în veci, doamnă, faptul de a fi nesocotit, prin obrăzniciile mele, respectul pe care vi-l datorez, respect pe care nu măvoi încumeta să-l preschimb în iubire, doamnă, decât atunci când veţ i porunci. Îngăduiţ i-mi deci, doamnă, ca de azi înainte săaştept porunca dumneavoastră. — Haide, haide! căutăsă-l apuce cucoana. Sănu exagerăm, domnule Carmainges! Frumos îţ i şade săfii ca un sloi de gheaţ ă, dupăce ai fost numai foc şi văpaie. — Mi se pare totuşi, doamnă... — Uite ce e, domnule, sănu-i spui niciodatăunei femei c-o vei iubi aşa cum vrei dumneata; este o greşeală; arată-i căînţ elegi s-o iubeşti aşa cum doreşte dânsa, e tot ce poate fi mai minunat! — Aşa am şi spus, doamnă. — Da, dar fărăs-o şi gândeşti. — Măînchin în faţ a prestigiului dumneavoastră, doamnă. — Destul cu atâtea amabilităţ i, m-aşsimţ i prost săfac aici pe regina. Poftim, uite mâna mea, ia-o, e mâna unei simple muritoare: numai căeste mai fierbinte şi mai însufleţ itădecât a dumitale. Ernauton apucăplin de respect mâna frumoasăîntinsăspre el. — Ei, ce faci? spuse ducesa. — Ce săfac? — N-o săruţ i? Eşti nebun? Sau ţ i-ai pus în gând cu tot dinadinsul sămăscoţ i din sărite? — Bine, dar adineauri... — Adineauri mi-am retras-o, în timp ce acum... — Acum? — Acum ţ i-o dau. Ernauton îi sărutămâna cu atâta smerenie, încât ducesa şi-o retrase numaidecât. — Vedeţ i – spuse tânărul gentilom – mi-aţ i dat încăo lecţ ie! — Şi am greşit? — Fireşte! Măsiliţ i sătrec de la o extremăla alta; în cele din urmă teama o săucidădragostea. Ce-i drept, văvoi adora ca şi pânăacum, în

genunchi, dar nu voi mai simţ i nici iubirea, nici încrederea pe care ar trebui s-o am faţ ăde domnia voastră. — Oh, sănu faci una ca asta – spuse doamna pe un ton ştrengăresc – ar însemna săfii un iubit mult prea trist şi trebuie săştii de la bun început cănu-mi plac asemenea iubiţ i. Nu, rămâi aşa cum eşti, fii dumneata, fii domnul Ernauton de Carmainges şi nimic altceva. Am şi eu capriciile mele. O, Doamne, nu mi-ai spus chiar dumneata căsunt frumoasă? Orice femeie frumoasăare capriciile ei: cautăpe cât se poate săle respecţ i, treci peste unele dintre ele şi, mai cu seamă, nu te lăsa intimidat, iar când îi voi spune prea înflăcăratului Ernauton: "Fii cuminte!", săse uite în ochii mei ca săştie ce are de făcut, niciodatăsă nu-mi asculte glasul. Şi cu aceste cuvinte, se ridicăde pe divan. Era şi timpul: tânărul, care îşi pierduse din nou capul, o cuprinsese în braţ e şi masca ducesei atinse o clipăbuzele lui Ernauton; cu prilejul acesta însăse dovedi cât erau de adevărate cuvintele sale, căci, de sub masca aşezatăpe obraz, din ochii ei ţ âşni un fulger tot atât de orbitor şi de rece ca şi înfricoşatul vestitor al furtunilor. Privirea aceasta îl intimidă atât de mult pe Carmainges, încât tânărul îşi lăsăbraţ ele în jos şi toată ardoarea de care se simţ ea cuprins se stinse pe loc. — Lasă– spuse ducesa – o săne mai întâlnim. Hotărât lucru, îmi placi, domnule Carmainges! Ernauton se înclină. — Când eşti liber? întrebăea într-o doară. — Destul de rar, din păcate, doamnă– răspunse Ernauton. — Într-adevăr, îmi dau seama, e o slujbăistovitoare, nu-i aşa? — Ce slujbă? — Slujba pe care o îndeplineşti pe lângămonarh. Nu faci parte din garda maiestăţ ii sale? — Mai bine zis, doamnă, fac parte dintr-un corp de gentilomi. — Asta am vrut şi eu săspun; şi gentilomii aceştia sunt gasconi, pare-mi-se? — Da, doamnă, toţ i. — Câţ i sunteţ i? Mi s-a spus, dar am uitat. — Patruzeci şi cinci. — Curios număr. — Aşa s-a întâmplat. — Poate că-i vreo socotealăla mijloc? — N-aşcrede: sau, săzicem aşa, e o socotealăpe care a făcut-o întâmplarea. — Şi aceşti patruzeci şi cinci de gentilomi ziceai cănu se dezlipesc nici o clipăde lângămonarh? — N-am spus cănu ne dezlipim nici o clipăde lângămaiestatea sa, doamnă. — Ah, iartă-mă, aşa mi s-a părut. În orice caz, ai spus cănu ai prea multălibertate.

— Într-adevăr, am prea puţ in răgaz, doamnă, deoarece ziua suntem de serviciu ori de câte ori maiestatea săpărăseşte palatul sau pleacăla vânătoare, iar seara suntem consemnaţ i la palat. — Seara? — Da. — În fiecare seară? — Aproape. — Şi atunci îţ i dai seama ce s-ar fi întâmplat dacăastă-seară, de pildă, din pricina acestui consemn, ai fi fost nevoit sărămâi la palat?! De vreme ce te aşteptam, necunoscând motivele care te împiedicau săvii, aş fi putut, nu-i aşa, să-mi închipui căavansurile mele sunt dispreţ uite. — Doamnă, de azi înainte, văjur, am sătrec peste orice numai ca săvăpot vedea. — La ce bun? N-ar avea nici un rost, sănu faci una ca asta. — Şi atunci? — Vezi-ţ i de slujba durnitale; rămâne săpotrivesc eu lucrurile cum e mai bine, deoarece sunt stăpânăpe viaţ a mea şi pot fi deci liberă oricând vreau. — O, nu ştiu cum săvămulţ umesc pentru atâta bunătate, doamnă! — Totuşi nu m-am lămurit încă– adăugăducesa cu zâmbetul ei insinuant. Cum se face căeşti liber astă-searăşi ce s-a întâmplat de-ai putut săvii? — Astă-seară, doamnă, măgândeam tocmai săcer o permisie domnului de Loignac, căpitanul nostru, care este cât se poate de binevoitor cu mine, când a venit ordinul ca toţ i cei Patruzeci şi Cinci să fie învoiţ i toatănoaptea în oraş. — Aşa! A venit ordin va săzică! — Da. — Şi cum se explicănorocul acesta neaşteptat? — Cred că-i răsplata unei misiuni destul de obositoare, doamnă, pe care am avut-o de îndeplinit ieri la Vincennes. — Bravo, foarte frumos! exclamăducesa. — Iatădeci împrejurările cărora le datorez, doamnă, fericirea de a vă putea vedea în largul meu astă-seară. — Şi acum ascultă, Carmainges – spuse ducesa, cu o îmbietoare familiaritate care făcu sătresalte de bucurie inima tânărului îndrăgostit – uite ce trebuie săfaci dumneata; ori de câte ori vei socoti cu ai putea fi liber, trimite-i un bilet hangiţ ei, ca să-i dai de ştire; în fiecare zi, unul din oamenii mei va trece pe aici. — Sfinte Dumnezeule, măsimt copleşit de atâta bunătate, doamnă! Ducesa puse mâna pe braţ ul lui Ernauton. — Ia stai puţ in – zise ea. — Ce s-a întâmplat, doamnă? — De unde vine zgomotul acesta? Într-adevăr, o zarvăde glasuri, de pinteni, de uşi trântite, de strigăte vesele răzbea din sala de jos, ca vaietul îndepărtat al unei năvăliri

armate. Ernauton scoase capul pe uşa ce dădea în anticameră. — Sunt camarazii mei – spuse el – care au venit aici să-şi petreacă permisia acordatăde către domnul de Loignac. — Dar cum se face c-au venit tocmai la hanul în care ne aflăm noi? — Pentru căaici, la Mândrul Cavaler, doamnă, ni s-a trimis vorbăsă ne strângem cu toţ ii la sosire; şi pentru că, din ziua preafericităîn care au pus piciorul în capitală, camarazii mei au îndrăgit vinul şi plăcintele jupânului Fournichon, iar unii dintre ei chiar şi foişoarele doamnei. — O, cum văd eu – spuse ducesa cu un zâmbet maliţ ios – vorbeşti ca un om cu experienţ ădespre foişoareie acestea. — Vădau cuvântul meu, doamnă, căazi am intrat pentru prima oarăaici. Dar dumneavoastră, dumneavoastrăcare le-aţ i ales? — Am ţ inut săaleg, şi ai să-ţ i dai seama numaidecât pentru ce-am făcut-o, cartierul cel mai puţ in umblat din Paris, undeva la marginea apei, în apropiere de fortificaţ ii, un loc unde nimeni n-ar putea sămă recunoascăşi nu i-ar trece nimănui prin gând căar putea sămă întâlnească. Vai de mine, dar ce gălăgioşi sunt camarazii dumitale! adăugăducesa. Într-adevăr, hărmălaia stârnităla sosire se înteţ ise, preschimbânduse într-un chiloman drăcesc: vâlva iscatăde isprăvile din ajun, fanfaronadele, zornăitul scuzilor de aur şi clinchetul cupelor prevesteau o vijelie în toatăputerea cuvântului. Deodatăse auzi un zgomot de paşi pe scăriţ a ce urca în foişor, apoi vocea coanei Fournichon strigând de jos: — Domnule de Sainte-Maline! Domnule de Sainte-Maline! — Ce este? răspunse glasul tânărului gentilom. — Nu văduceţ i sus, domnule de Sainte-Maline, vărog din tot sufletul. — Ce vorbeşti! Şi pentru ce, mărog, scumpădoamnăFournichon? Dupăcâte ştiu doar, toatăcasa-i a noastrăastă-seară? — Toatăcasa, dacăvrei dumneata, dar nu şi foişoarele. — Ei, asta-i bună? Foişoarele sunt şi ele ale casei! strigarăalte cinci-şase glasuri, printre care Ernauton îl recunoscu pe cel al lui Perducas de Pincorney şi pe acela al lui Eustache de Miraudoux. — Ba nu, foişoarele nu! stăruia coana Fournichon. Cu ele-i altă socoteală, foişoarele sunt ale mele; lăsaţ i-mi în pace chiriaşii! — Şi eu sunt chiriaşul dumitale, doamnăFournichon – întâmpină Sainte-Maline – aşa căfăbine şi lasă-măşi dumneata în pace. — Sainte-Maline! şopti Ernauton, îngrijorat, deoarece cunoştea proastele năravuri şi cutezanţ a acestui om. — Dar, vărog, vărog frumos! repeta într-una coana Fournichon. — E miezul nopţ ii, doamnăFournichon – spuse Sainte-Maline. Cum bine ştii, la orele nouă, toate focurile trebuie săfie stinse, iar sus, la dumneata în foişor, văd cămai arde încăfocul; numai nişte slujitori

necredincioşi ai monarhului sunt în stare sănesocoteascăporuncile suveranului. Vreau săştiu cine sunt aceşti slujitori necredincioşi. Şi Sainte-Maline urcămai departe treptele, urmat de mai mulţ i gasconi, care se ţ ineau pas cu pas dupăel. — Doamne Sfinte! se nelinişti ducesa. Dumnezeule! Domnule de Carmainges, crezi căoamenii aceştia ar îndrăzni cumva săintre înăuntru? — În orice caz, doamnă, săfiţ i fărăgrijă. — Vai de mine, uite căsparg uşile, domnule! Într-adevăr, Sainte-Maline, care împinsese prea departe lucrurile ca sămai poatăda înapoi acum, bătea atât de năpraznic, încât uşa crăpăîn două: era făcutădin blăni de brad a căror tărie coana Fournichon nu socotise cu cale s-o încerce, cu tot respectul aproape fanatic pe care-l dovedea pentru iubirile altora. LX CUM A REUŞIT SAINTE-MALINE SĂPĂTRUNDĂÎN FOIŞOR ŞI CE S-A MAI ÎNTÂMPLAT DUPĂACEEA Primul lucru pe care-l făcu Ernauton în clipa când auzi trosnind uşa anticamerei sub loviturile lui Sainte-Maline, fu săstingăfăclia ce lumina odaia din foişor. Aceastăprecauţ ie, care putea fi binevenită, dar care era doar o măsurăde moment, nu reuşi totuşi s-o linişteascăpe ducesă, când deodatăcoana Fournichon, care, dupăce folosise toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, se hotărî săjoace şi ultima carte, începu săstrige: — Domnule de Sainte-Maline, săştiţ i căpersoanele a căror odihnă vreţ i s-o tulburaţ i sunt nişte prieteni de-ai dumneavoastră! N-am încotro, dumneavoastrăm-aţ i silit sămărturisesc. — Cu atât mai mult atunci, se cuvine săle prezentăm omagiile noastre – îşi dădu cu părerea Perducas de Pincorney cu limba împleticită de băutură, poticnindu-se pe scarăîn urma lui Sainte-Maline în timp ce punea piciorul pe ultima treaptă. — Ia săvedem, cine sunt aceşti prieteni? zise Sainte-Maline. — Da, da, să-i vedem şi noi, să-i vedem! strigăEustache de Miraudoux. Biata hangiţ ă, sperând căva reuşi totuşi săpreîntâmpine o ciocnire care, sporind faima Mândrului Cavaler, ar fi pricinuit pe de altăparte cele mai mari neajunsuri Trandafirului Dragostei, urcătreptele, strecurânduse printre gentilomii îmbulziţ i pe scarăşi şopti numele lui Ernauton la urechea cotropitorului. — Ernauton! rosti în gura mare Sainte-Maline, asupra căruia aceastădestăinuire avu acelaşi efect ca şi uleiul turnat peste foc. Ernauton! Nu se poate!

— Şi de ce nu? întrebăcoana Fournichon. — Da, de ce nu? repetarămai mulţ i dupăea. — Ei, Doamne – spuse Sainte-Maline – pentru căErnauton este castitatea întruchipată, un model de cumpătare, un om plămădit din toate virtuţ ile. Nu, nu, te-nşeli, coanăFournichon, nu-mi vine săcred că cel ce stăîncuiat înăuntru e domnul de Carmainges. Şi se apropie de cea de-a doua uşă, vrând săfacăacelaşi lucru pe care-l făcuse şi cu cea dintâi, când uşa se deschise fărăveste şi Ernauton răsări în prag, cu o figurăce nu lăsa câtuşi de puţ in săse vadă cărăbdarea ar fi una dintre virtuţ ile pe care, dupăspusele lui SainteMaline, le respecta cu atâta sfinţ enie. — Cu ce drept şi-a îngăduit domnul de Sainte-Maline săspargăuşa de la intrare? întrebăel. Şi cu ce drept, dupăce-a spart-o, vrea s-o doboare şi pe-asta? — Ia te uită! E într-adevăr Ernauton – se minunăSainte-Maline. Îl recunosc dupăvoce; cât priveşte persoana domniei sale, e atât de întuneric aici, încât săfiu al dracului dacăpot săspun cum arată! — Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule – stărui Ernauton. Sainte-Maline izbucni într-un râs zgomotos, ceea ce avu darul să-i linişteascăpe cei Patruzeci şi Cinci, care, auzind glasul atât de ameninţ ător ce răsunase o clipămai înainte, socotiserăc-ar fi mai cuminte în tot cazul săcoboare douătrepte mai jos. — Cu dumneata vorbesc, domnule de Sainte-Maline, nu măauzi? strigăErnauton. — Ba da, domnule, te-aud foarte bine – răspunse celălalt. — Şi-atunci, ce-ai de spus? — Nimic altceva, camarade dragă, decât căeram curioşi săştim dacăîntr-adevăr dumneata locuieşti în acest cuib al dragostei. — Foarte bine, şi acum, domnule, dupăce te-ai convins căsunt într-adevăr eu, deoarece îţ i vorbesc şi, dacăe nevoie, aşputea săpun şi mâna pe dumneata, lasă-măte rog sămăodihnesc. — Măi, săfie al dracului! exclamăSainte-Maline. Cred cănu te-ai călugărit încăşi cănu stai singur ca un huhurez aici? — În privinţ a asta, domnule, îmi vei da voie sănu-ţ i spulber îndoielile, dacăte îndoieşti cumva. — Fugi de aici! spuse Sainte-Maline, încercând săpătrundăîn odaia din foişor. Se poate oare săfii singur? Aha, văd căstai pe întuneric, bravo! — Destul, domnilor! rosti Ernauton cu semeţ ie în glas. Îmi dau seama căaţ i băut mai mult decât trebuie şi văiert; dar, oricât de răbdător ai fi cu nişte oameni care şi-au pierdut bunul simţşi răbdarea are o margine; s-a isprăvit cu gluma, nu-i aşa? Vărog deci să-mi faceţ i plăcerea săvăretrageţ i. Din păcate, Sainte-Maline în momentul acela era înveninat de invidie şi răutate. — Nu măînnebuni! Săne retragem, va săzică– rosti el. Cu ce ton

ne spui asta, domnule Ernauton! — V-am spus-o în aşa fel ca nu cumva săînţ elegeţ i greşit dorinţ a mea, domnule de Sainte-Maline, şi, dacă-i nevoie, pot s-o repet: vărog să văretrageţ i, domnilor! — În orice caz, numai dupăce ne vei fi îngăduit cinstea de a saluta persoana pentru care ne-ai părăsit. În faţ a stăruinţ elor lui Saintc-Maline, grupul gentilomilor ce era gata săse destrame se strânse din nou în jurul lui. — Domnule de Montcrabeau – rosti Sainte-Maline. poruncitor – coboarăte rog şi adu încoace o lumânare! — Domnule de Montcrabeau – strigăErnauton – dacăfaci una ca asta, ţ ine minte căam s-o iau drept o insultăpersonală. Glasul tânărului cavaler era atât de ameninţ ător, încât Montcrabeau se codi. — Ei, asta e! răspunse Sainte-Maline. Doar am făcut un legământ, şi domnul de Carmainges, pentru care disciplina e sfântă, nu cred căar dori să-l calce: nu avem voie săîncrucişăm spadele între noi; aşa că, adu lumina, Montcrabeau, adu lumina! Montcrabeau coborî treptele şi, dupăcinci minute, se întoarse cu o lumânare pe care voi săi-o încredinţ eze lui Sainte-Maline. — Ba nu, ba nu – se împotrivi acesta – ţ ine-o dumneata, s-ar putea săam nevoie de amândouămâinile. Şi Sainte-Maline făcu un pas înainte, ca şi când ar fi vrut săintre în odaie. — Văiau martori pe toţ i câţ i sunteţ i aici – spuse Ernauton – căam fost insultat în chipul cel mai mârşav şi bruscat fărănici un motiv şi, prin urmare (Ernauton trase sabia din teacă), prin urmare, voi împlânta spada aceasta în pieptul celui dintâi care va îndrăzni săfacăun singur pas. Furios, Sainte-Maline, se grăbi la rândul său săpunămâna pe spadă, dar abia apucase s-o scoatăjumătate din teacăşi văzu scânteind în dreptul pieptului său vârful spadei lui Ernauton. Cum însăchiar în momentul acela se pregătea sătreacăpragul, fără ca domnul de Carmainges săfi fost nevoit săfandeze sau săîntindă braţ ul, Sainte-Maline simţ i răceala tăişului şi se trase îndărăt spumegând de mânie, ca un taur rănit. Ernauton făcu atunci un pas înainte egal cu pasul pe care SainteMaline îl făcuse înapoi şi spada se propti din nou, ameninţ ătoare, în pieptul celui din urmă. Sainte-Maline se îngălbeni; dacăErnauton ar fi fandat, l-ar fi pironit în perete. Împinse deci la loc, încet, spada în teacă. — Ai merita săte ucid ca pe un câine, domnule, pentru obrăznicia dumitale – spuse Ernauton – dar jurământul de care vorbeai adineauri îmi leagămâinile, aşa cănu măvoi atinge de dumneata. Fă-mi loc să trec! Şi se dădu înapoi ca săvadădacăva fi ascultat. Apoi, cu un gest măreţce ar fi făcut cinste şi unui monarh, porunci: La o parte, domnilor!

Puteţ i ieşi, doamnă, pe răspunderea mea. O clipămai apoi, în pragul odăii din foişor se ivi o femeie cu o bonetăîn cap şi cu obrazul acoperit cu un văl, care, tremurând toată, îl luăde braţpe Ernauton. Tânărul cavaler vârî sabia în teacăşi, ca şi cum ar fi fost convins că nu mai are nici un motiv săse teamă, străbătu ţ anţ oşanticamera ticsită de camarazii săi, neliniştiţ i şi curioşi totodată. Sainte-Maline, căruia lama spadei îi atinsese în treacăt pieptul, se dăduse între timp înapoi, ieşind afarăpe palier, sugrumat de mânie din pricina înfruntării pe care o suferise în faţ a camarazilor săi şi a necunoscutei. Îşi dădea seama cătoţ i aveau săse alieze împotriva lui, atât zeflemiştii cât şi oamenii serioşi, dacălucrurile petrecute între el şi Ernauton ar fi rămas aşa cum erau, şi gândul acesta îl îndemnăsă săvârşeascăo faptănecugetată. În momentul când Carmainges trecea pe lângăel, scoase pumnalul. Avea intenţ ia să-l loveascăpe Carmainges? Sau nu voia săfacănimic altceva decât ceea ce şi făcu de altminteri? În privinţ a aceasta ne-ar fi cu neputinţ ăsădăm vreo lămurire, fărăsăfi cercetat cugetul său neguros, ale cărui gânduri el însuşi nu putea săle desluşeascăatunci când era cotropit de mânie. Fapt este căbraţ ul său se abătu asupra perechii de îndrăgostiţ i şi călama pumnalului, în loc săpătrundăîn pieptul lui Ernauton, sfâşie boneta de mătase a ducesei şi retezăuna din băierile măştii. Masca se desprinse şi căzu pe jos. Gestul lui Sainte-Maline fusese atât prompt încât, pe întuneric, nimeni nu apucase săprindăde veste, nici nu putuse să-l stăvilească. Ducesa dădu un ţ ipăt. Masca i se dezlipise de pe obraz şi, în aceeaşi clipăsimţ ise lunecându-i de-a lungul gâtului muchia teşităa cuţ itului, care totuşi nu-i făcuse nici o zgîrietură. Sainte-Maline avu deci tot răgazul, în timp ce Ernauton se întorcea îngrijorat de ţ ipătul ducesei, săculeagămasca de pe jos şi săi-o dea înapoi, în aşa fel încât, la lumina sfeşnicului din mâna lui Montcrabeau, putu săvadăchipul tinerei femei ce rămăsese descoperit. — Ia te uită! se mirăel, ironic şi insolent. Ca de obicei, doamna cea frumoasădin litieră! Felicitările mele, Ernauton, văd căeşti foarte răzbătător! Ernauton se opri locului şi se pregătea tocmai săscoatăsabia, pe care acum se căia c-o băgase în teacă, dar ducesa îl trase dupăea pe scări în jos, şoptindu-i: — Vino, domnule de Carmainges, te rog din suflet, vino! — Ne mai vedem noi, domnule de Sainte-Maline – spuse Ernauton, coborând treptele. Fii pe pace c-ai să-mi plăteşti mişelia asta împreună cu celelalte! — Bine, bine! răspunse Sainte-Maline. Fă-ţ i socotelile aşa cum mi le fac şi eu; o săvinăşi ziua când ne vom răfui împreună!

Carmainges îl auzi, dar nu mai catadicsi săse întoarcă, singura lui grijăfiind s-o ocroteascăpe ducesă. În momentul când ajunse jos, nimeni nu se mai gândi să-i aţ ină calea; gentilomii care nu găsiserăde cuviinţ ăsăse urce în foişor osândeau, desigur, în sinea lor grosolănia celorlaţ i camarazi din garda celor Patruzeci şi Cinci. Ernauton o însoţ i pe ducesăpânăla litiera sa ce rămăsese în paza a doi slujitori. Simţ indu-se, în sfârşit, în siguranţ ă, ducesa îi strânse mâna lui Carmainges: — Domnule Ernauton – îi spuse ea – dupăcele ce s-au întâmplat adineauri, dupăjignirea suferităde care, cu tot curajul dumitale, n-ai putut sămăfereşti şi care s-ar putea foarte bine săse repete, îţ i dai seama cănu mai poate fi vorba săne întâlnim aici; caută, te rog, undeva în împrejurimi, o casăde vânzare sau care ar putea fi închiriatăîn întregime; şi săn-ai nici o grijă, căfoarte curând am să-ţ i dau un semn de viaţ ă. — Doriţ i sămăretrag, doamnă? întrebăErnauton, înclinându-se în semn de supunere deplinăfaţ ăde poruncile pe care le primise şi care erau mult prea măgulitoare pentru amorul său propriu pentru a mai avea ceva de obiectat. — Încănu, domnule de Carmainges, încănu. Mergi în urma litierei mele pânăla podul cel nou, ca nu cumva nemernicul acesta, care şi-a amintit de mine fiindcăm-a văzut atunci în litieră, dar care, cu toate că m-a recunoscut, nu ştie încăcine sunt, sănu se ţ inăcumva dupănoi şi săafle unde locuiesc. Ernauton făcu aşa cum i se ceruse, deşi nu se zărea nici o iscoadă pe urmele lor. Sosind la Pont-Neuf, care pe vremea accesa îşi merita pe deplin numele, deoarece abia se împliniserăşapte ani de când arhitectul Ducerceau îl construise peste Sena, sosind, aşadar, la Pont-Neuf, ducesa întinse mâna spre buzele lui Ernauton, spunându-i: — Acum poţ i pleca, domnule! — Îmi daţ i voie săvăintreb, doamnă, când am săvămai pot vedea? — Depinde numai de sârguinţ a cu care îmi vei îndeplini rugămintea şi care îmi va dovedi cât de mult sau cât de puţ in doreşti sămăvezi. — O, doamnă, dacă-i aşa, lăsaţ i pe mine! — Foarte bine, du-te acum, dragul meu cavaler. Şi ducesa îi întinse din nou mâna săi-o sărute, apoi plecă. "Oricum, e ceva curios – îşi spuse tânărul, întorcându-se înapoi – fărădoar şi poate, femeia aceasta are o slăbiciune pentru mine şi totuşi gândul căs-ar putea săfiu omorât de zurbagiul ăsta de Sainte-Maline nu pare s-o îngrijoreze câtuşi de puţ in." Gestul pe care-l schiţ ăEmauton, dând uşor din umeri, dovedea că tânărul îndrăgostit ştia săapreciere cum se cuvine asemenea nepăsare. Puţ in dupăaceea, părăsind aceastăpărere, care nu era câtuşi de

puţ in măgulitoare pentru amorul său propriu, continuăîn gând: "Ce vrei? La urma urmei, biata femeie era atât de tulburată, cănu mai ştia ce-i cu ea, şi-apoi teama de a nu se compromite, mai cu seamăcând e vorba de o prinţ esă, poate îi uneori mai puternicădecât orice alt sentiment. Fiindcă– adăugăel, surâzând în sinea lui – e, într-adevăr, o prinţ esă". Şi cum ultima părere era mult mai măgulitoare pentru dânsul, ultima părere izbuti s-o înlăture pe cea dintâi. Concluzia aceasta nu reuşi totuşi săşteargădin sufletul lui Carmainges amintirea jignirii pe care o suferise; se grăbi deci săse întoarcăla ospătărie, ca sănu dea nimănui prilejul să-şi închipuie cumva căs-ar fi temut de urmările acestui incident. Era cu tot dinadinsul hotărât sătreacăpeste orice consemn şi peste orice fel de legăminte şi săsfârşeascăo datăpentru totdeauna cu SainteMaline, la primul cuvânt pe care l-ar rosti sau la primul gest pe care ar îndrăzni să-l facă. Rănit în dragostea lui ca şi în amorul său propriu, Ernauton se simţ ea însufleţ it de o vitejie atât de năprasnică, încât, înfierbântat cum era în momentul acela, cu siguranţ ăcăar fi fost în stare sădea piept cu zece oameni deodată. În ochii săi scânteia o hotărâre nestrămutatăîn clipa când ajunse în dreptul ospătăriei Mândrului Cavaler. Coana Fournichon, care-l aştepta cu inima cât un purice săse întoarcă, stătea afarăîn prag, tremurând toată. Văzându-l pe Ernauton, îşi şterse ochii ca şi cum ar fi vărsat un potop de lacrimi pânăatunci şi, aruncându-se de gâtul tânărului cavaler, îl rugăs-o ierte, cu toate stăruinţ ele soţ ului său, care susţ inea că, de vreme ce nu era cu nimic vinovată, nevastă-sa nu avea pentru ce să-şi cearăiertare. Şi cum biata hangiţ ănu era nici pe departe o femeie urâcioasă, pentru ca să-i ţ inăneapărat supărarea, chiar dacăar fi avut motive săse plângăde ea, Carmainges căutăs-o împace pe coana Fournichon, încredinţ ând-o cănu-i purta câtuşi de puţ inăpicăşi căsingurul vinovat era vinul casei. Soţ ul părea săîmpărtăşeascăşi el aceastăopinie, pentru care îi mulţ umi lui Ernauton, făcându-i un semn cu capul. În timp ce afară, la uşă, se petreceau cele arătate mai sus, înăuntru toatălumea se aşezase la masăşi discuta cu aprindere despre evenimentele ce constituiau, fărădoar şi poate, punctul culminant al petrecerii din seara aceea. Mulţ i îl socoteau vinovat pe Sainte-Maline, lucru pe care-l mărturiseau fărănici un fel de ocolişuri, sinceritatea fiind trăsătura cea mai caracteristicăa gasconilor atunci când discutăîntre ei. Câţ iva însă, văzându-l pe camaradul lor cum şedea încruntat şi cu buzele strânse, ca omul căzut pe gânduri, se fereau să-şi spunăpărerea.

De altminteri, asta nu-i împiedica pe oaspeţ i săse înfrupte cu tragere de inimădin bucatele jupânului Fournichon, numai că, înfruptându-se, toţ i filozofau cu glas tare. — În ce măpriveşte – spunea în gura mare domnul Hector de Biran – eu ştiu cădomnul de Sainte-Maline e vinovat, şi săfi fost eu o singură clipănumai în locul lui Ernauton de Carmainges, domnul de SainteMaline în momentul de faţ ăn-ar mai fi stat cu noi la masă, ci dedesubtul ei, lungit pe podele. Sainte-Maline înălţ ăcapul şi se uităla Hector de Biran. — Ştiu ce vorbesc – răspunse acesta – şi, ca săvăconvingeţ i, uite, acolo, în pragul uşii, e cineva care cred căîmpărtăşeşte părerea mea. Toate privirile se întoarserăîn direcţ ia arătatăde tânărul gentilom, desluşind chipul palid al lui Carmainges, care şedea în picioare în cadrul uşii. Dând cu ochii de el, toţ i cei de faţ ăsimţ irăun fior străbătându-i din creştet pânăîn tălpi, de parcăar fi văzut o stafie. Ernauton coborî treapta de la intrare, la fel ca statuia comandorului în clipa când coborâse de pe soclu, şi se duse întins la Sainte-Maline, fărăsăarate căavea intenţ ia să-l provoace, dar cu o dârzenie care făcu săbatăinimile multora dintre meseni. De aceea, care mai de care se grăbirăsă-l cheme pe domnul de Carmainges: — Vino aici, Ernauton. Vino încoace, Carmainges, e un loc lângă mine. — Mulţ umesc – răspunse tânărul – vreau săstau lângădomnul de Sainte-Maline. Sainte-Maline se ridicăîn picioare; toatălumea era cu ochii la el. În momentul când se ridicăînsă, chipul lui îşi schimbăcu totul expresia. — Sunt gata să-ţ i fac loc, aşa cum doreşti, domnule – spuse el fără nici un pic de mânie – şi, cu prilejul acesta, ţ in să-ţ i cer scuze din toată inima şi cu toatăsinceritatea pentru grosolănia stupidăde adineauri; eram beat, aşa cum ai spus chiar dumneata; te rog sămăierţ i. Mărturisirea aceasta făcutăîn mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase nu păru totuşi să-l mulţ umeascăpe Ernauton, deşi nu mai încăpea nici o îndoialăcăcei patruzeci şi cinci de oaspeţ i, care aşteptau cu suflarea tăiatăsăvadăcum se va termina incidentul, nu scăpaserănici o silabă măcar din cele rostite de dânsul. Strigătele de bucurie ce întâmpinarăultimele cuvinte ale lui SainteMaline îi dovedirălui Ernauton cătrebuia totuşi săse arate mulţ umit şi căera pe deplin răzbunat. Bunul său simţîl sili deci sătacă. În acelaşi timp însă, privirea pe care o aruncăasupra lui SainteMaline îl făcu să-şi dea seama cătrebuie săse fereascăde el mai mult ca oricând. "Nemernicul ăsta este totuşi viteaz – îşi zise în sinea lui Ernauton – şi dacăse dăbătut în momentul de faţ ă, înseamnăcăa pus la cale cine

ştie ce urzealămârşavăce îl încântămai mult." Paharul lui Sainte-Maline era plin; se grăbi deci să-l umple şi pe al lui Ernauton. — Haide, haide! Pace, pace! strigarăcu toţ ii într-un glas. Să închinăm pentru împăcarea lui Carmainges cu Sainte-Maline! Carmainges se folosi de zgomotul pe care îl stârnise clinchetul paharelor amestecat cu larma glasurilor învălmăşite şi, aplecându-se spre Sainte-Maline, cu zâmbetul pe buze pentru ca nimeni sănu ghiceascătâlcul cuvintelor pe care le rostea, îi spuse: — Domnule de Sainte-Maline, pentru a doua oarăm-ai insultat fără să-mi dai satisfacţ ie. Bagăde seamă, la cea de-a treia jignire, am săte ucid ca pe un câine. — N-ai decât, domnule, dacăreuşeşti sădai de urma iubitei dumitale – îi răspunse Sainte-Maline. Căci, pe cuvântul meu de gentilom, şi eu tot aşa aşface dacăaşfi în locul dumitale. Şi cei doi duşmani de moarte ciocnirăpaharele ca doi prieteni nedespărţ iţ i.

LXI CE SE MAI PETRECEA ÎN CASA MISTERIOASĂ În vreme ce ospătăria Mândrului Cavaler – care, cu uşile ferecate, dar cu chepengurile pivniţ elor larg deschise, părea săfie lăcaşul celei mai desăvârşite armonii – lăsa săse strecoare prin crăpăturile obloanelor sale lumina făcliilor şi veselia mesenilor, o agitaţ ie neobişnuităînsufleţ ea casa mistorioasăpe care cititorii noştri n-au avut încăprilejul s-o vadă decât pe dinafarăîn paginile acestei povestiri. Slujitorul cel pleşuv se foia de colo pânăcolo, ducând dintr-o camerăîntr-alta nişte lucruri împachetate pe care le aşeza într-un cufăr de călătorie. Dupăce terminăcu primele pregătiri de drum, încărcăun pistol şi luăîn mânăun pumnal cu lamălată, pe care-l juca în toaca lui de catifea; pe urmăîi agăţ ă, cu ajutorul unei verigi, de lanţ ul cu care îşi încingea mijlocul şi de care atârnăapoi pistolul, o legăturăde chei şi o carte de rugăciuni legatăîn piele neagră, şagrinată. În timp ce el se îndeletnicea cu treburile astea, un pas uşor ca o umbrăse prelingea pe podelele încăperilor de la etaj, alunecând apoi dea lungul treptelor. Puţ in mai apoi, o femeie palidăce părea o fantomă, aşa cum era înfăşuratăîn faldurile unui văl alb, se ivi deodatăîn uşăşi un glas, dulce şi trist ca viersul unei păsări în inima codrului, se auzi. — Eşti gata, Remy? întrebăea. — Da, doamnă, acum nu mai aştept decât săcobor sipetul

dumneavoastrăaici, lângăal meu. — Şi cuferele astea crezi căvor putea fi chiar atât de lesne încărcate pe cai? — Lăsaţ i pe mine, doamnă: de altminteri, dacăsunteţ i cumva îngrijoratădin pricina aceasta, putem foarte bine sălăsăm acasăcufărul meu: n-o săgăsesc oare acolo tot ce-mi trebuie? — Nu, Remy, nu, cu nici un chip n-aşvrea săduci lipsăde ceva ce ţ i-ar putea fi de trebuinţ ăpe drum; şi pe urmă, când vom fi acolo, gândeşte-te căbietul bătrân e bolnav şi căservitorii trebuie săaibătot timpul grijăde el. O, Remy, abia aştept săajung la tata; îmi spune inima căs-a întâmplat ceva rău şi mi se pare căau trecut secole de când nu lam mai văzut. — Totuşi, doamnă– zise Remy – nu sunt decât trei luni de când vaţ i despărţ it de dânsul şi nu cred săfi lăsat sătreacăde la ultima dumneavoastrăcălătorie şi pânăacum un răstimp mai îndelungat decât între celelalte călătorii. — Remy, nu mi-ai spus chiar dumneata, care eşti un medic atât de priceput, ultima oarăcând am plecat de-acolo, cătata nu mai are mult de trăit? — Aşa e, aveţ i dreptate, dar ceea ce v-am spus nu era decât o temere mărturisităşi nicidecum o prorocire; câteodatăbătrânii sunt uitaţ i de Dumnezeu şi trăiesc – pare ciudat, dar aşa e – numai în virtutea obişnuinţ ei; mai mult chiar, uneori bătrânul e ca un copil: dacăse întâm-plăsăfie bolnav într-o zi, a doua zi se trezeşte voios. — Dar tot ca un copil, Remy, bătrânul care astăzi e voios, a doua zi, din păcate, poate săînchidăochii pe veci. Remy nu mai răspunse nimic de astădată, căci, într-adevăr, nici un răspuns liniştitor nu mai putea să-i iasădin gură, şi dupăconvorbirea înfăţ işatămai înainte, timp ce câteva minute stărui o tăcere lugubră. Cei doi interlocutori rămaserăşi unul şi celălat adânciţ i în gânduri şi posomorâţ i. — La ce orăai poruncit săvinăcaii, Remy? întrebăîntr-un târziu doamna cea misterioasă. — La orele douădupămiezul nopţ ii. — A bătut de unu adineauri. — Da, doamnă. — Nu pândeşte nimeni pe afară, Remy? — Nimeni. — Nici chiar tânărul acela nefericit? — Nici chiar dânsul. Remy oftă. — Cu ce aer ciudat îmi spui asta, Remy. — Fiindcăşi el a luat o hotărâre. — Ce hotărâre? întrebădoamna, tresărind. — Sănu ne mai vadăniciodatăsau, cel puţ in, sănu mai încerce să ne vadă.

— Şi unde are de gând săse ducă? — Acolo unde ne ducem cu toţ ii: la odihnă. — Dea Domnul săaibăparte de odihnăîn veci! rosti doamna, cu o voce gravăşi îngheţ atăca sunetul unui clopot de înmormântare. Şi totuşi... Îşi lăsăînsăvorba neterminată. — Totuşi?... stărui Remy. — Nu avea nimic mai bun de făcut pe lumea asta? — I-ar fi plăcut săiubească, dacăar fi fost iubit. — La vârsta lui, un om de rangul său şi cu numele pe care-l poartă ar trebui săaibăîncredere în viitor. — Dar dumneavoastră, doamnă, care ca vârstă, rang şi nume nu sunteţ i cu nimic mai prejos decât dânsul, aveţ i oare mai multăîncredere în viitor? În ochii doamnei scăpărăo licărire sinistră: — Da, Remy, am încredere, de vreme ce trăiesc; dar stai puţ in... Şi ascultăcu atenţ ie: Parcăs-ar auzi un tropot de cal? — Da, aşa mi se pare. — Săfi sosit cumva poştalionul nostru? — S-ar putea; înseamnăc-a venit atunci cu un ceas mai devreme decât ne-am înţ eles. — S-a oprit la poartă, Remy. — Într-adevăr. Remy coborî treptele în grabăşi, în momentul în care ajunse la picioarele scării, se auzirăafarătrei bocănituri repezi în uşă. — Cine-i acolo? întrebăRemy. — Eu – răspunse o voce spartăşi tremurătoare – eu, Grandchamp, feciorul baronului. — Sfinte Dumnezeule! Dumneata, Grandchamp, dumneata la Paris! Stai că-ţ i deschid acum, dar vorbeşte încet. Şi-i deschise uşa. De unde vii? întrebăRemy în şoaptă. — De la Méridor. — De la Méridor? — Da, dragădomnule Remy... Din păcate! — Intrăînăuntru, hai repede! Doamne Dumnezeule! — Ce este, Remy? răsunăîn capul scării glasul doamnei. Au sosit caii? — Nu, nu, doamnă, nu încă. Apoi, adresându-se din nou bătrânului: Ce s-a întâmplat, Grandchamp dragă? — Nu bănuiţ i? răspunse servitorul. — Ba da, bănuiesc, din păcate; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune chiar aşa, dintr-o dată. Ce-o săzică, biata coniţ ă! — Remy, Remy – se auzi iarăşi glasul – am impresia căvorbeşti cu cineva? — Da, doamnă, da. — Cu cineva a cărui voce mi-e cunoscută.

— Întocmai, doamnă... Cum săfacem ca s-o cruţ ăm, Grandchamp?... Ah, uite-o! Doamna, care coborâse între timp de la primul etaj la parter, aşa cum coborâse mai înainte de la etajul al doilea la primul, se ivi în capătul coridorului. — Cine-i acolo? întrebăea. Pare-ar fi Grandchamp... — Da, doamnă, eu sunt – rosti cu umilinţ ăşi cu tristeţ e în glas unchiaşul, descoperindu-şi capul cărunt. — Tu eşti, Grandchmp?! O, doamne, presimţ irile mele nu m-au înşelat deci: a murit tata! — Într-adevăr, doamnă– mărturisi Grandchamp, uitând toate poveţ ele lui Remy – într-adevăr, Méridor-ul a rămas fărăstăpân. Palidă, îngheţ ată, dar neclintităşi dârză, doamna primi lovitura fără săclipească. Văzând-o atât de resemnatăşi de mohorâtă, Remy se apropie de ea şi-i luăcu gingăşie mâna. — Cum a murit? întrebădoamna. Spune-mi, te rog. — Domnul baron, care în ultima vreme nu se mai ridica din fotoliu, acum opt zile, doamnă, a avut pentru a treia oarăun atac. A mai apucat doar săbolboroseascănumele dumneavoastră, pe urmăi-a pierit graiul şi peste noapte s-a prăpădit. Diane îi mulţ umi printr-un gest bătrânului slujitor şi, fărăsămai spunănimic, se urcăla ea în cameră. — În sfârşit, acum e liberă– murmurăRemy, care era şi mai palid, şi mai întunecat la faţ ădecât dânsa. Vino încoace, Grandchamp, vino cu mine. Iatacul doamnei se afla chiar la primul etaj, în spatele unei încăperi ale cărei ferestre dădeau spre stradă, în timp ce camera propriu-zisănu era luminatădecât de o ferestruicăce răspundea într-o curte. Mobilierul încăperii era posomorât, dar bogat; tapiseriile de Arras, cele mai frumoase pe vremea acera, ce acopereau pereţ ii, înfăţ işau ultimele etape ale Patimilor Mântuitorului. Un scaun de rugăciune din stejar sculptat, o statuetădin acelaşi material şi cu aceeaşi lucrătură, un pat cu polog, cu stâlpii în torsadăşi cu draperii aidoma tapiseriilor de pe pereţ i, în sfârşit, un covor de Bruges erau singurele lucruri ce împodobeau camera. Nici o floare, nici o sculăde preţ , nici o poleială; o ramăneagrăde lemn încadra portretul unui bărbat, aşezat într-o firidădin perete, în dreptul ferestrei, care, precum se vedea, fusese făcutăanume acolo spre a-l lumina. Spre portretul acesta se îndreptarăpaşii doamnei, care îngenunche în faţ a lui, cu inima plinăde lacrimi, dar cu ochii uscaţ i. Se uită îndelung la icoana neînsufleţ ită, cu o privire plinăde o nemăsurată dragoste, ca şi când nobila întruchipare ar fi fost pe cale săse trezească la viaţ ăspre a-i da un răspuns. Nobilăîntruchipare, cu drept cuvânt, şi epitetul acesta părea făcut anume pentru ea.

Pictorul zugrăvise un tânăr de vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani, ce zăcea pe jumătate dezbrăcat pe o canapea; din pieptul său străpuns mai picurau câţ iva stropi de sânge, una din mâinile sale, cea dreaptă, atârna sfârtecată, ţ inând degetele încleştate pe un ciot de spadă. Ochii săi erau pe jumătate închişi ca ochii unui om care trage să moară; paloarea şi suferinţ a îi transfigurau trăsăturile împrumutându-le o frumuseţ e cerească, pe care chipul omenesc nu ajunge s-o aibădecât în clipa când se desparte de viaţ ăpentru a intra în veşnicie. Singura legendă, singura devizăce se putea citi erau aceste cuvinte scrise cu litere roşii ca sângele dedesubtul portretului: Aut Caesar aut nihil Doamna întinse braţ ele spre portret şi, adresându-i cuvântul aşa cum s-ar fi spovedit lui Dumnezeu, spuse: — Te-am implorat sămai aştepţ i, deşi sufletul tău mânios era, de bunăseamă, însetat de răzbunare; şi cum morţ ii văd tot ce se întâmplă, dragostea mea, ai putut să-ţ i dai seama cănu m-am înduplecat să trăiesc decât pentru a nu săvârşi un păcat de moarte împotriva părintelui meu; căci, în ziua în care ai închis ochii, ar fi trebuit săte urmez în mormânt; murind însă, ar fi însemnat săscurtez şi viaţ a tatălui meu. Şi pe urmă, dupăcum bine ştii, deasupra trupului tău scăldat în sânge am făcut un legământ, am jurat sărăzbun moartea prin moarte, sângele prin vărsare de sânge: în felul acesta însăaşfi împovărat cu o crimăcapul încărunţ it al preacinstitului bătrân ce măalinta numindumăodorul său nevinovat. Ai aşteptat şi-ţ i mulţ umesc, iubitule, căm-ai îngăduit, şi iatăcă sunt liberăacum; ultima legăturăce măţ inea înlănţ uităde lumea pământeascăa fost, în sfârşit, sfărâmatăde bunul Dumnezeu, fie numele lui în veci lăudat! De azi înainte sunt numai a ta: nu mai e nevoie săumblu nici cu ascunzişuri, nici cu vicleşuguri, pot înfăptui la lumina zilei ceea ce am de făcut, căci acum nu mai rămâne nimeni pe lume în urma mea şi deci pot, în fine, s-o părăsesc. Se ridicăpe jumătate, sprijinindu-se numai într-un genunchi, şi sărutămâna ce părea săatârne afarădin cadru: — Iartă-mă, iubitul meu, cănu pot vărsa nici o lacrimă; de atâta cât au plâns pe mormântul tău, ochii mei, ochii aceştia pe care-i priveai cu atâta drag, sunt secătuiţ i acum. Peste câteva luni voi veni dupătine şi atunci vei putea, în sfârşit, să-mi răspunzi, umbrăscumpăcăreia de atâtea ori i-am vorbit fărăsăam parte măcar o singurădatăde un răspuns. Rostind aceste cuvinte, Diane se sculăde jos cu smerenie, ca şi când şi-ar fi încheiat mărturisirea pe care o avea de făcut Celui de Sus şi se duse de se aşezăîn jilţ ul de stejar. — Bietul tata! murmurăea fărănici o înfiorare în glas şi cu o

expresie ce nu avea nimic omenesc. Căzu apoi pe gânduri, cufundându-se într-o sumbrămeditaţ ie care o făcu săuite, sau cel puţ in aşa se părea, de necazul de faţ ăca şi de cele trecute. Deodatăse ridicăîn picioare, ţ inând mâna rezematăpe braţ ul jilţ ului. — Într-adevăr – spuse ca – e lucrul cel mai bun pe care-l avem de făcut. Remy! Se vede însăcăpreacredinciosul slujitor asculta la uşă, deoarece se înfiinţ ăîntr-o clipă. — Sunt aici, doamnă– răspunse el. — Scumpul meu prieten, fratele meu drag – îl întâmpinăDiane – singura fiinţ ăde pe lume care ştie totul despre mine, trebuie săne luăm rămas bun. — Pentru ce, doamnă? — Pentru căa venit vremea săne despărţ im, Remy. — Săne despărţ im?! exclamătânărul, cu un ton ce o făcu să tresarăpe tovarăşa sa. Ce vreţ i săspuneţ i, doamnă? — Da, Remy. Răzbunarea pe care am pus-o la cale mi se părea o faptănobilăşi curatăatâta timp cât exista o stavilăîntre mine şi ea, atâta timp cât nu o întrezăream decât în depărtare; aşa se întâmplăcu toate lucrurile de pe lumea asta: de departe ni se par măreţ e şi frumoase. Acum însăcând sunt gata să-mi aduc gândul la îndeplinire, acum când nu mai existănici o oprelişte, nimic nu măpoate face sădau înapoi, Remy; dar nu vreau sătârăsc dupămine, pe făgaşul nelegiuirii, un suflet mărinimos şi neprihănit; aşa încât trebuie sămăpărăseşti, dragul meu. Toatăviaţ a asta petrecutăîn lacrimi îmi va fi poate socotităca o ispăşire pentru păcatele săvârşite faţ ăde Dumnezeu şi faţ ăde dumneata şi sper cătot aşa îţ i va fi socotităşi dumitale; şi cum n-ai făcut şi nu vei face niciodatăvreo faptărea, vei avea astfel o îndoităchezăşie căvei intra în împărăţ ia cerurilor. Remy ascultase cuvintele doamnei de Monsoreau cu un aer mohorât şi aproape dispreţ uitor. — Doamnă– răspunse el – nu cumva văînchipuiţ i căstaţ i de vorbă cu un moşneag fricos şi istovit de o viaţ ăde necumpătate plăceri? Am douăzeci şi şase de ani, doamnă, adicătoatăvlaga tinereţ ii, ce pare secătuităîn mine. Stârv smuls din ghearele morţ ii, dacămai am încă puterea sătrăiesc, este pentru a săvârşi o faptăcutremurătoare, este pentru a îndeplini cu mâna mea hotărârile înţ elepciunii divine. Nu încercaţ i deci a despărţ i năzuinţ ele mele de ale dumneavoastră, doamnă, dat fiind căaceste cumplite năzuinţ e au sălăşluit atâta amar de vreme sub acelaşi acoperiş: oriunde veţ i merge, voi fi alături de domnia voastră; orice veţ i face, văvoi da o mânăde ajutor; altminteri, doamnă, dacăveţ i stărui, cu toate rugăminţ ile mele, în hotărârea dumneavoastrăde a mă izgoni... — O! murmurătânăra femeie. Săte izgonesc?! Ce vorbă-i asta, Remy?

— Dacăveţ i stărui totuşi în aceastăhotărâre – următânărul, fărăa lua în seamăcuvintele ei – ştiu ce am de făcut, şi toate străduinţ ele noastre, care în momentul acesta nu mai au nici un rost, se vor încheia pentru mine prin douălovituri de pumnal: unul împlântat în inima celui pe care-l ştiţ i, celălalt în inima mea. — Remy, Remy! strigăDiane, făcând un pas spre tânărul slujitor şi întinzând, cu un gest autoritar, mâna deasupra capului său. Sănu spui una ca asta, Remy. Nu dumneata, ci eu sunt stăpânăpe viaţ a celui pe care-l ameninţ i: am plătit-o destul de scump pentru a fi îndreptăţ ităsăio ridic atunci când i se va împlini sorocul şi va trebui săse despartăde ea. Ştii doar ce s-a întâmplat, Remy, şi sănu crezi cumva căam avut o vedenie, îţ i jur cănu, în ziua când am îngenuncheat lângătrupul neînsufleţ it al celui de aici... Şi-i arătăportretul: în ziua aceea, zic, miam apropiat gura de buzele rănii pe care o vezi acolo sângerând şi buzele ei s-au înfiorat şi au şoptit: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!" — Doamnă! — Remy, îţ i spun încăo dată, nu era o nălucire, nici un freamăt pe care l-aşfi auzit în delir: rana a vorbit. Îţ i spun căa vorbit, îmi sunăîncă şi acum în ureche şoapta ei: "Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!" Slujitorul lăsăcapul în pământ. — Răzbunarea trebuie deci sărămânăîn seama mea şi nu a dumitale – continuăDiane. De altfel, pentru cine şi din pricina cui a murit? Pentru mine şi din cauza mea. — Trebuie săvădau ascultare, doamnă– răspunse Remy – căci şi eu eram tot atât de neînsufleţ it ca şi dânsul. Cine a pus săfiu ridicat din mijlocul leşurilor ce zăceau claie peste grămadăacolo, în cameră? Dumneavoastră. Cine mi-a îngrijit rănile şi m-a lecuit? Dumneavoastră. Cine m-a ascuns? Dumneavoastră, numai dumneavoastră, adicăun suflet îngemănat cu sufletul celui pentru care mi-am dat viaţ a cu atâta bucurie; porunciţ i deci şi măvoi supune, numai sănu-mi porunciţ i săvă părăsesc. — Bine, Remy, vei împărtăşi atunci soarta mea. Ai dreptate, nimic nu trebuie săne mai despartă. Remy îi arătă, la rândul sau, portretul. — Şi acum doamnă– rosti el cu hotărâre – de vreme ce a fost răpus prin trădare, tot prin trădare se cade săfie răzbunat. Dumneavoastră însănu ştiţ i un lucru şi cu drept cuvânt aţ i spus adineauri cămâna lui Dumnezeu se aflădeasupra noastră; nu ştiţ i căîn noaptea asta am descoperit secretul faimoasei aqua tofana, otrava familiei Medici, otrava lui René Florentinul. — Nu mai spune! Adevărat? — Veniţ i săvedeţ i, doamnă, veniţ i săvedeţ i. — Bine, dar ne aşteaptăGrandchamp; ce-o săzicăomul când o să vadăcănu ne mai întoarcem şi n-o săne mai audăprin casă? Fiindcă vrei săcoborâm jos, nu-i aşa?

— Bietul bătrân a străbătut şaizeci de leghe călare, doamnă; l-a răpus oboseala şi adineauri a adormit pe patul meu. Veniţ i cu mine. Diane porni în urma lui Remy. LXII LABORATORUL Remy o conduse pe Diane în camera de alături, unde apăsând pe un resort ascuns sub o scânduricădin parchet, puse în mişcare o trapăce alunecăpânăla perete, descoperind o deschizăturăcroităde-a curmezişul încăperii. Deschizându-se, trapa lăsăsăse vadăo scarăîntunecoasă, îngustă şi dreaptă. Remy puse piciorul pe prima treaptăşi întinse apoi pumnul, de care Diane se sprijini pentru a coborî la rândul său. Cele douăzeci de trepte sau, mai bine zis, cei douăzeci de fuscei ai scării duceau într-o criptăcirculară, întunecatăşi umedă, în care se afla un cuptor cu o vatrăuriaşă, o masăpătrată, douăscaune de răchităşi o sumedenie de flacoane şi vase de metal. Singurii locatari ai criptei erau o caprăcare nu behăia şi nişte păsări fărăglas, semănând, în adâncul tainiţ ei neguroase săpate în pământ, mai degrabăcu fantomele unor animale a căror înfăţ işare o împrumutaserădecât cu nişte făpturi vii. Focul mai pâlpâia încăîn cuptor, gata săse stingă, în timp ce un fum gros se scurgea în tăcere prin hornul ce străpungea zidul. Un alambic aşezat în vatrălăsa săse prelingăîncet, picăturăcu picătură, un lichid galben ca aurul. Picăturile se adunau într-un flacon de sticlă, groasăde douădegete, dar în acelaşi timp de o limpezime desăvârşită, astupat la gurăde tubul alambicului al cărui capăt pătrundea în flacon. Diane coborî treptele şi se opri în mijlocul acestor obiecte a căror destinaţ ie şi ale căror forme păreau atât de ciudate, fărăsăse mire şi fărăsăse arate înspăimântată: s-ar fi zis cănici una din împrejurările obişnuite ale vieţ ii nu mai puteau săaibăvreo înrâurire asupra acestei femei, care se desprinsese de viaţ ă, trăind în afara ei. Remy îi făcu semn săse opreascăla picioarele scării şi Diane rămase locului, acolo unde îi arătase el. Tânărul se duse săaprindăo lampă, care aruncăo luminăceţ oasă peste lucrurile descrise în amănunţ ime mai înainte şi care, pânăatunci, zăceau toropite ori se foiau în întuneric. Se îndreptăapoi spre un puţsăpat în fundul criptei, lângăperete, şi care nu avea nici colac, nici ghizduri, legăde toarta unei găleţ i o funie lungă, lăsând-o săalunece, fărăa se folosi de vreun scripete, în apa ce dormita sinistrăîn adâncul pâlniei scobite în pământ şi care se înfioră, clipocind înăbuşit; pe următrase găleata plinăcu apărece ca gheaţ a şi limpede cum e cleştarul.

— Apropiaţ i-vă, doamnă– spuse Remy. Diane se apropie. Slujitorul picurăun singur strop din licoarea strânsăîn flaconul de sticlăîn apa care umplea găleata pânăîn margini şi care, în aceeaşi clipă, căpătăo culoare galbenă; pe urmăculoarea începu săpălească pentru a dispare cu desăvârşire şi, dupăzece minute apa era tot atât de limpede ca la început. Privirea încremenităa Dianei era singura mărturie a atenţ iei încordate cu care urmărea aceastăoperaţ ie. Remy se uităla ea. — Ei, şi? întrebăDiane. — Şi acum – răspunse Remy – înmuiaţ i în apa aceasta fărăculoare şi fărăgust, înmuiaţ i, zic, o floare, o mănuşăsau o batistă; preparaţ i cu ea nişte săpunuri parfumate, umpleţ i cu ea ibricul din care cineva îşi toarnăca săse spele pe dinţ i, pe mâini şi pe obraz, şi veţ i vedea, aşa cum s-a putut vedea odinioarăla curtea regelui Carol al IX-lea, floarea curmând răsuflarea celui ce i-a sorbit mireasma, mănuşa otrăvindu-l pe cel ce s-a atins de ea, săpunul devenind ucigător în momentul în care a pătruns în pori. Lăsaţ i săpice un strop, numai unul, din licoarea aceasta curatăpe feştila unei lumânări sau a unei lămpi, aşa încât săîmbibe o bucatăca de un deget din fitilul de bumbac, şi, în răstimp de o oră, lampa sau lumânarea va răspândi în jurul ei un duh de moarte, pentru ca dupăaceea săardămai departe tot atât de nevinovatăca orice altă lampăsau lumânare. — Eşti într-adevăr, convins de ceea ce-mi spui, Remy? întrebă doamna. — Toate aceste experienţ e le-am făcut eu însumi, cu mâna mea, doamnă. Priviţ i păsările astea care nu mai pot sădoarmăşi nu mai vor sămănânce nimic: toate au băut o picăturăde apăaidoma cu licoarea pe care o vedeţ i aici. Uitaţ i-văla capra aceasta care a păscut iarbăstropită cu aceeaşi licoare: a început sănăpârleascăşi stăgata sădea ochii peste cap; chiar dacăi-am dat drumul acum afară, la lumina zilei, în mijlocul naturii, este osândităsăpiară, afarănumai dacănatura, în sânul căreia o vom lăsa săse întoarcă, nu-i va trezi instinctul, descoperindu-i unul din acele antidoturi pe care animalele se pricep săle dibuiascăsingure şi despre care oamenii habar n-au. — Pot săvăd şi eu flaconul, Remy? întrebăDiane. — Da, doamnă, fiindcăîn momentul de faţ ătot lichidul s-a condensat; numai o clipă. Remy luăcu o nemăsuratăgrijăflaconul de sub tubul alambicului, îl astupăcu un dop de cearămoale pe care îl apăsăcu degetele ca să pecetluiascăbine gura şi, dupăce înfăşurăgâtul într-un petic de lână, întinse flaconul însoţ itoarei sale. Diane îl primi fărăsăse arate câtuşi de puţ in tulburată, îl ridicăîn dreptul lămpii şi, dupăce privi câtva timp licoarea groasădinăuntru, zise: — Cred căajunge. Rămâne săalegem, la timpul potrivit, fie buchetul de flori, fie mănuşile, lampa, săpunul sau ibricul. Licoarea

poate fi păstratăîntr-un vas de metal? — Nu, fiindcă-l roade. — Atunci înseamnăcăşi flaconul acesta o săse spargăpânăla urmă. — N-aşcrede; uitaţ i-vănumai ce gros este cristalul; de altfel, navem decât să-l punem în ceva ori să-l îmbrăcăm cu o ferecăturăde aur. — Va săzică– adăugădoamna – eşti mulţ umit, Remy, nu-i aşa? Şi ceva ca o părere de surâs fluturăpe buzele Dianei, dându-le acea licărire de viaţ ăpe care o razăde lunăo aşterne peste lucrurile neînsufleţ ite. — Atât de mulţ umit cum n-am fost niciodată, doamnă– răspunse slujitorul. A fi în măsurăsă-i pedepseşti pe mişei înseamnăa te bucura de drepturile sfinte ale Atotputernicului. — Ia taci, Remy, taci puţ in. Diane trase cu urechea. — Aţ i auzit ceva? — Mi se pare căse aude un tropot de cai în stradă: au sosit gonacii noştri, Remy. — Tot ce se poate, doamnă, fiindcăse apropie ceasul când trebuiau săvină; acum însăam să-i trimit înapoi. — Pentru ce? — Credeţ i cămai au vreun rost? — În loc sămergem la Méridor, Remy, plecăm în Flandra; păstrează caii. — Aha! Înţ eleg. Şi ochii slujitorului scăpărarăla rândul lor, însufleţ iţ i de o licărire de bucurie ce nu se putea asemui decât cu surâsul Dianei. — Dar ce facem cu Grandchamp? adăugăel. — Grandchamp, ţ i-am spus, are nevoie săse odihnească. Va rămâne la Paris şi va căuta săvândăcasa, fiindcănu mai avem ce face cu ea acum. Ai grijănumai săle dai drumul bietelor făpturi nevinovate, pe care împrejurările ne-au silit săle chinuim. Poate căDumnezeu, aşa cum spuneai adineauri, se va îndura de ele şi le va ajuta săscape. — Dar cuptorul, dar retortele, dar alambicul şi toate câte mai sunt aici? — De vreme ce se aflau aici atunci când am cumpărat casa, ce are-a face dacăo sădea peste ele cineva dupăplecarea noastră! — Dar prafurile astea, dar acizii, dar esenţ ele? — Pe foc, Remy, pe foc! — Daţ i-văla o parte, atunci. — Eu? — Da, sau cel puţ in puneţ i-vămasca asta de sticlă. Remy îi întinse o mască, pe care Diane şi-o potrivi pe obraz; pe urmă, astupându-şi, la rândul său, gura şi nasul cu un tampon mare de lână, slujitorul trase de şnurul foalelor, înteţ i flacăra tăciunilor din vatră şi când focul se încinse cum trebuie, turnăpeste el prafurile care ră-

bufnirăîn pârâituri vesele, unele făcând săţ âşneascălimbi verzi, altele risipindu-se într-o puzderie de scântei galbene ca pucioasa; apoi turnă esenţ ele, care, în loc săstingăfocul, se învolburarăînălţ ându-se ca nişte şerpi de văpaie spre gura hornului, cu un bubuit ca de tunet îndepărtat. În sfârşit, dupăce totul fu mistuit, Remy zise: — Aveţ i dreptate, doamnă. Dacăcineva descoperăacum secretul acestei hrube, acel cineva o să-şi închipuie, de bunăseamă, c-a locuit aici un alchimist; în zilele noastre, chiar dacăvrăjitorii mai sunt încăarşi pe rug, alchimiştii, în schimb, sunt respectaţ i. — De altfel – răspunde Diane – chiar de s-ar întâmpla sămurim arşi pe rug, mi se pare c-ar fi pe bunădreptate, Remy: căci ce suntem decât nişte otrăvitori? Şi nu văd de ce moartea asta m-ar înspăimânta mai mult decât oricare alta, dacăîn ziua în care măvoi urca pe rug îmi voi fi împlinit menirea. Gândeşte-te căcei mai mulţ i dintre mucenicii din vechime au avut parte de acelaşi sfârşit. Remy făcu un gest de încuviinţ are şi, luând flaconul din mâinile stăpânei sale, îl înfăşurăcu băgare de seamă. În momentul acela cineva bocăni la uşa de la intrare. — Într-adevăr, sunt oamenii dumneavoastră, doamnă, nu v-aţ i înşelat. Urcaţ i-vărepede sus şi vorbiţ i cu ei, în timp ce eu am săînchid la loc trapa. Diane se supuse. Şi unul, şi celălalt erau în asemenea măsură însufleţ iţ i de aceleaşi gânduri, încât ar fi fost greu de spus care din ei îl ţ inea pe celălalt sub stăpânirea sa. Remy urcăscara în urma ei şi apăsăpe resort; cripta se închise. Diane îl găsi pe Grandchamp la poartă; trezit din somn de ciocănituri, slujitorul se grăbise sădeschidă. Bătrânul se arătănespus de mirat auzind de plecarea apropiatăa stăpânei sale, care-i aduse la cunoştinţ ă lucrul acesta fărăsă-i spunăînsăunde anume se duce. — Grandchamp, dragul meu – îi mărturisi Diane – eu şi cu Remy vrem săplecăm într-un pelerinaj pe care ne-am legat mai de mult să-l facem: sănu vorbeşti cu nimeni despre asta şi nici sănu dezvălui numele meu nimănui, oricine ar fi. — Fiţ i fărăgrijă, doamnă, văjur pe ce am mai sfânt! o încredinţ ă bătrânul servitor. Totuşi o săvămai vedem, nu-i aşa? — Bineînţ eles, Grandchamp, bineînţ eles: odatăşi odată, oamenii tot trebuie săse întâlnească, dacănu pe lumea asta, măcar în viaţ a de apoi, nu? Dar, fiindcămi-am adus aminte, Grandchamp, casa asta nu ne mai este acum de nici un folos. Diane scoase dintr-un dulap un teanc de hârţ oage: Uite aici actele de proprietate, cautăsăînchiriezi sau săvinzi casa. Dacăpânăîntr-o lunănu vei fi găsit nici un chiriaşşi nici un cumpărător, las-o în voia soartei şi întoarce-te la Méridor. — Şi dacăse găseşte vreun cumpărător, doamnă, cu cât trebuie s-o vând? — Cu cât vrei dumneata. — Şi banii îi aduc pe urmăla Méridor?

— Ba nu, Grandchamp, îi ţ ii pentru dumneata, bătrâne. — Cum se poate, doamnă, atâta bănet? — Fireşte. Nici măcar atâta nu-mi dai voie săfac, dupăce m-ai slujit cu toatăcredinţ a, Grandchamp? Şi pe urmă, afarăde datoriile mele faţ ăde dumneata, nu mai am de plătit oare şi pe cele ale tatălui meu? — Numai că, vedeţ i, doamnă, fărăcontract, fărăo procură, nu pot face nimic. — Are dreptate – spuse Remy. — Poate găsiţ i vreun mijloc – zise Diane. — Nimic mai simplu. Casa a fost cumpăratăpe numele meu; nu mă opreşte nimeni s-o revând lui Granchamp, care, la rândul său, n-are decât s-o vândăcui va pofti. — Scrie atunci. Remy luăo panăşi întocmi actul de donaţ ie în josul contractului de vânzare. — Şi acum, rămâi cu bine – îi spuse doamna de Monsoreau lui Grandchamp, care se simţ ea nespus de tulburat, văzând că-l lăsau singur în toatăcasa. Rămâi sănătos, Grandchamp! Spune sămâne caii încoace pânăce isprăvesc de făcut bagajele. Diane se urcăapoi la ea în cameră, tăie jur împrejur cu un pumnal pânza portretului, o făcu sul şi, dupăce-o înfăşurăîntr-o bucatăde mătase, puse sulul în cufăr. Văduvităde portret, rama ce se căsca în firida goalăpărea sămărturiseascăşi mai elocvent ca înainte toate suferinţ ele pe care îi fusese dat săle asculte. Altminteri, camera, dupăce pictura fusese luatăde pe perete, nu mai avea nimic deosebit: era o camerăca oricare alta. Dupăce legăcele douăcufere cu chingi, Remy mai cercetăo dată din ochi strada pentru a se încredinţ a căîn afarăde călăuzănu se mai afla nimeni de faţ ă; pe urmă, ajutând-o pe palida sa stăpânăsăse urce în şa, spuse în şoaptă: — Cred căasta-i ultima casă, doamnă, în care vom fi locuit un timp mai îndelungat. — Penultima, Remy – răspunse doamna, cu vocea sa gravăşi monotonă. — Care o săfie atunci ultima? — Mormântul, Remy.

LXIII CE FĂCEA ÎN FLANDRA MONSENIORUL FRANÇOIS AL FRANŢEI, DUCE DE ANJOU ŞI DE BRABANT ŞI CONTE DE FLANDRA Şi acum trebuie săcerem cititorilor noştri îngăduinţ a de a-l părăsi pe regele Franţ ei în palatul Luvru, pe Henric de Navara la Cahors, pe Chicot pe drumul mare şi pe doamna de Monsoreau în mijlocul străzii,

pentru a pleca în Flandra, unde îl vom afla pe monseniorul duce de Anjou, numit de curând duce de Brabant, în ajutorul căruia plecase, aşa cum am văzut mai înainte, marele amiral al Franţ ei, Anne Daigues, duce de Joyeuse. La optzeci de leghe de Paris, spre nord, un freamăt de glasuri ce vorbeau limba francezăşi drapelul Franţ ei fluturau deasupra unei tabere franceze statornicite pe malurile fluviului Escaut. Era noapte: focurile răsfirate într-un cerc uriaşstrăjuiau fluviul, care în dreptul oraşului Anvers este foarte larg, oglindindu-se în apele sale adânci. Singurătatea ce dăinuie îndeobşte asupra polderelor acoperite de o verdeaţ ămohorâtăera tulburatăde nechezatul cailor francezi. De sus, de pe meterezele cetăţ ii, străjile vedeau strălucind în bătaia focurilor de tabărămuschetele santinelelor franceze, ca nişte îndepărtate fulgerări de o clipă, care, dat fiind distanţ a considerabilădintre malurile fluviului aşezat ca o stavilăîntre armata respectivăşi oraş, erau tot atât de puţ in primejdioase ca şi fulgerele ce scapărăîn zare în serile senine de vară, dupăo zi de zăduf. Armata aceasta era a ducelui de Anjou. În ce scop venise acolo – iatăun lucru pe care se cuvine să-l istorisim cititorilor noştri. N-o săfie poate chiar atât de distractiv, dar sperăm că vom fi iertaţ i, de vreme ce i-am avertizat: atâţ ia oameni sunt plicticoşi fărăa socoti de cuviinţ ăsă-ţ i atragăatenţ ia dinainte! Unii dintre cititorii noştri care au binevoit să-şi piardăvremea frunzărind romanele Regina Margot şi Doamna de Monsoreau au avut prilejul de a face cunoştinţ ăcu domnul duce de Anjou, un vlăstar domnesc egoist, invidios, ros de ambiţ ii şi nerăbdător, care, deşi născut în preajma tronului, nu fusese în stare săaştepte resemnat pânăce moartea i-ar fi deschis drumul spre domnie, cu atât mai mult cu cât fiecare nou eveniment părea să-l apropie de ea. Aşa, bunăoară, l-am văzut mai înainte sub Carol al IX-lea râvnind tronul Navarei, pe urmă, pe acela al lui Carol al IX-lea însuşi, în sfârşit, pe acela al Franţ ei, ocupat deocamdatăde fratele său Henric, ex-rege al Poloniei, căruia îi fusese dat săpoarte douăcoroane, în pofida frăţ iorului său, care nu izbutise săfacă rost măcar de una singură. Îşi îndreptase atunci privirile o clipăspre Anglia, la cârma căreia se afla o femeie şi, pentru a dobândi tronul, se gândise să-i cearămâna, cu toate cărespectiva femeie se numea Elisabeta şi avea douăzeci de ani mai mult decât el. În momentul acela norocul începuse să-i zâmbească, dacăse poate totuşi socoti un noroc faptul de a lua de nevastăpe trufaşa fiicăa lui Henric al VIII-lea. Cel care toatăviaţ a lui, mânat cum era de dorinţ e pripite, nu reuşise nici măcar să-şi apere libertatea; care avusese parte să-i vadăucişi – dacănu cumva moartea li se trăgea chiar de la el – pe favoriţ ii săi La Mole şi Coconnas, şi care-l jertfise ca un mişel pe Bussy, cel mai viteaz dintre gentilomii săi: toate acestea fărănici un folos pentru

râvna sa de mărire şi în dauna gloriei sale, care n-a avut decât de pierdut; omul acesta năpăstuit de soartăse vedea dintr-o datăcopleşit de favorurile unei strălucite suverane spre care, pânăatunci, nici un muritor nu se încumetase să-şi ridice ochii şi, în acelaşi timp, ridicat de un popor întreg la cel mai înalt rang pe care poporul acela putea să-l acorde cuiva. Flandra îl îmbia cu o coroană, iar Elisabeta îi dăduse inelul său. Nu avem câtuşi de puţ in pretenţ ia de a fi istorici; dar dacătotuşi ne luăm câteodatăaceastăsarcină, o facem numai atunci când istoria coboarăîntâmplător la nivelul romanului sau, mai bine zis, când romanul se ridicăla înălţ imea istoriei; numai datorităacestor împrejurări ne îngăduim săstrecurăm o privire curioasăîn existenţ a princiarăa ducelui de Anjou, care, desfăşurându-se în mod consecvent paralel cu strălucita cale a regalităţ ii, este presăratăcu tot felul de evenimente, unele sumbre, altele scăldate într-o luminăscânteietoare, evenimente care, de obicei, nu se întâlnesc decât în viaţ a capetelor încoronate. Săschiţ ăm, aşadar, în câteva cuvinte povestea acestei vieţ i. Văzându-l pe fratele său Henric al III-lea împotmolit în răfuielile lui cu familia Guise, ducele de Anjou căutase căse alieze cu domnii de Guise; dupăcâtva timp însă, apucase să-şi dea seama căaceştia nu urmăreau în realitate decât săia locul familiei Valois pe tronul Franţ ei. Drept care se grăbise s-o rupăcu ei; dar, precum am avut prilejul săvedem, o asemenea rupturănu se putea înfăptui fărăunele riscuri, şi faptul că Salcède fusese sfârtecat în piaţ a Grève dovedise importanţ a pe care domnii de Lorena, susceptibili cum erau din fire, o acordau prieteniei domnului de Anjou. Pe de altăparte, de o bucatăde vreme, Henric al IIIlea deschisese bine ochii şi, cu un an înainte de răstimpul în care începe aceastăistorisire, ducele de Anjou, surghiunit, sau ca şi cum ar fi fost surghiunit, se retrăsese la Amboise. În momentul acela, flamanzii se îndreptaserăcătre el cu braţ ele întinse. Istoviţ i de stăpânirea spaniolă, decimaţ i de proconsulatul ducelui de Alba, înşelaţ i de pacea făţ arnicăoferităde don Juan de Austria, care se folosise de aceastăpace pentru a pune din nou mâna pe cetăţ ile Namur şi Charlemont, flamanzii îl chemaserăpe Wilhelm de Nassau, prinţde Orania, pe care-l investiserăguvernator general al Brabantului. Şi acum câteva cuvinte despre acest personaj, care a jucat un rolul de însemnat în istorie, dar care nu va apărea decât în treacăt în povestirea noastră. Wilhelm de Nassau, prinţde Orania, avea pe vremea aceea cincizeci sau cincizeci şi unu de ani; vlăstar al lui Wilhelm de Nassau, supranumit şi Bătrânul, şi al Iulianei de Stolberg, şi văr al lui René de Nassau, ucis la asediul oraşului Saint-Dizier, de la care moştenise titlul de prinţde Orania, Wilhelm îşi dăduse seama încădin fragedătinereţ e, crescut cum fusese în spiritul celor mai severe principii ale reformei, îşi dăduse, aşadar, seama, cum spuneam, încădin fragedătinereţ e de propria sa valoare şi de măreţ ia chemării sale. Aceastăchemare, pe care o socotea

pogorâtăîn sufletul său din ceruri căreia pânăla sfârşitul zilelor sale i-ar fi fost credincios şi pentru care şi-a dat viaţ a ca un mucenic, era să întemeieze republica olandeză, pe care, de altfel, a şi întemeiat-o în realitate. De tânăr încăfusese chemat de Carol Quintul la curtea sa. Carol Quintul se pricepea la oameni; îl cântărise în sinea sa pe Wilhelm şi adeseori bătrânul împărat, care ţ inea pe atunci sceptrul cel mai împovărător pe care-l va fi ţ inut vreodatăo mânăîmpărătească, se sfătuise cu băiatul în cele mai gingaşe probleme legate de politica Ţărilor de Jos. Mai mult încă, tânărul Wilhelm abia împlinise douăzeci şi patru de ani în momentul în care Carol Quintul îi încredinţ ase, în lipsa vestitului Philibert-Emmanuel de Savoia, comanda armatei din Flandra, şi Wilhelm se dovedise vrednic de aceastăînaltăpreţ uire, ţ inându-i în şah pe ducele de Nevers şi pe Coligny, doi dintre cei mai străluciţ i conducători de oşti ai vremii, şi întărind sub ochii lor fortificaţ iile oraşelor Philippeville şi Charlemont; de umărul lui Wilhelm de Nassau se sprijini Carol Quintul pentru a coborî treptele tronului în ziua în care abdică, şi tot lui îi încredinţ ămisiunea de a duce lui Ferdinand coroana imperială, la care Carol Quintul renunţ ase de bunăvoie. Atunci în locul lui se ridicase Filip al II-lea şi, în pofida sfaturilor pe care Carol Quintul le dăduse fiului său, îndemnându-l să-l priveascăpe Wilhelm ca pe un frate bun, acesta din urmăîn scurtăvreme se dumeri căFilip al II-lea era unul dintre acei monarhi care nu ţ in de fel săaibărubedenii. Şi tot atunci prinsese temeinic rădăcini în cugetul său ideea măreaţ ăa eliberării Olandei şi a neatârnării ţ ărilor flamande, idee pe care ar fi păstrat-o pe veci ferecatăîn sufletul său dacăbătrânului împărat, prietenul şi părintele lui, nu i-ar fi căşunat gândul năstruşnic de a lepăda mantia regalăpentru a o înlocui cu rasa călugărească. Atunci, la propunerea lui Wilhelm, Ţările de Jos ceruserăretragerea trupelor străine; atunci începuse strădania înverşunatăa Spaniei pentru a nu scăpa cumva prada ce încerca săse smulgădin ghearele ei: şi tot atunci acest popor cu o soartăatât de vitregă, căruia îi era dat săfie mereu strivit între Franţ a şi Imperiul germanic, trebuise săîndure povara viceregalităţ ii Margaretei de Austria şi a sângerosului proconsulat al ducelui de Alba; atunci fusese pusăla cale lupta, în egalămăsură politicăşi religioasă, căreia protestul întocmit la palatul Culembourg, prin care se cerea abolirea inchiziţ iei în Ţările de Jos, îi slujea drept pretext; atunci se urnise procesiunea celor patru sute de gentilomi, îmbrăcaţ i cu veşminte cât se poate de simple, care, încolonaţ i doi câte doi, se duceau sădepunăla picioarele tronului viceguvernatoarei mărturia dorinţ elor obşteşti cuprinse în acest protest; şi tot atunci, la vederea acelor oameni atât de solemni şi atât de modest îmbrăcaţ i, Barlaimont, unul dintre sfetnicii ducesei, rostise cuvântul calici, pe care gentilomii flamanzi şi-l întipăriserăîn minte însuşindu-şi-l pentru a desemna partidul patriotic din Ţările de Jos, care pânăîn ziua aceea nu purtase încănici un nume.

Din momentul acela, Wilhelm începuse săjoace rolul datorităcăruia avea săajungăunul dintre cei mai mari actori politici din câţ i vor fi fost pe lume. Mereu înfrânt în lupta pe care o purta împotriva strivitoarei puteri a lui Filip al II-lea, Wilhelm se punea din nou pe picioare, şi mai vajnic parcădupăfiecare înfrângere suferită; ridicând de fiecare datăo nouăoştire pentru a înlocui armata risipităsau pusăpe fugăsau nimicită, ieşea iar la iveală, şi mai viguros parcădecât înainte de a fi pierdut bătălia, întâmpinat de fiecare datăca un izbăvitor. În mijlocul acestor fluctuaţ ii în care triumfurile morale alternau cu înfrângerile fizice, dacăse poate spune aşa, Wilhelm, care se afla întâmplător la Mons, auzi despre masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Era o loviturăcumplităce răzbea aproape pânăîn inima Ţărilor de Jos: sângele celor mai vrednici dintre aliaţ ii fireşti ai Olandei, ca şi ai ţ inuturilor flamande ce împărtăşeau credinţ a calvină, sângele hughenoţ ilor din Franţ a se risipea gâlgâind prin aceastăranădeschisă. La auzul acestei veşti, Wilhelm socotise cu cale deocamdatăsăbată în retragere, dupăcum obişnuia săfacăîn asemenea împrejurări şi, de la Mons, unde se afla în momentul acela, se retrăsese pânăla Rin, unde rămăsese săaştepte desfăşurarea evenimentelor. Iar evenimentele rareori se lasăaşteptate atunci când e vorba de o cauzănobilă. O ştire la care nimeni nu s-ar fi gândit se răspândi deodată. O mână de calici de mare – deoarece existau calici de mare aşa cum existau şi calici de uscat – mânaţ i fărăveste de un vânt potrivnic spre portul Brille, văzând cănu aveau nici un mijloc la îndemânăspre a ieşi din nou în largul mării, lăsaserăcorabia săpluteascăîn derivăşi, împinşi de disperare, luaserăcu asalt oraşul, care şi pregătise spânzurătorile pentru ei. Dupăcucerirea oraşului, se grăbiserăsăalunge garnizoanele spaniole din împrejurimi şi, dându-şi seama cănici unul dintre ei nu era de ajuns de destoinic pentru a face sărodeascăbiruinţ a dobânditănumai printr-o întâmplare, îl chemaserăîn mijlocul lor pe prinţ ul de Orania; Wilhelm nu întârzie săse înfăţ işeze: venise timpul sădea o loviturăhotărâtoare; trebuia ca, discreditând întreaga Olandă, săzădărniceascăpe veci orice posibilitate de împăcare cu Spania. Wilhelm puse săse dea o ordonanţ ăprin care cultul catolic era proscris în Olanda, la fel cum religia protestantăera proscrisăîn Franţ a. În urma acestei declaraţ ii, războiul se încinse iar: ducele de Alba trimise împotriva răzvrătiţ ilor pe propriul său fiu, Frederic de Toledo, care le smulse oraşele Zutphen, Nardem şi Harlem; dar aceastăpierdere, în loc să-i descurajeze pe olandezi, părea săle fi reîmprospătat forţ ele; toatăsuflarea se răsculă; toţ i, cu mic, cu mare, puserămâna pe arme, pe tot cuprinsul dintre Zuidersee şi Escaut. Cuprinsăde teamăpentru moment, Spania îl chemăînapoi pe ducele de Alba pentru a trimite în locul său pe don Luis de Requesens, unul dintre învingătorii de la Lepante.

Atunci se abătuse din nou asupra lui Wilhelm o serie întreagăde nenorociri: Ludovic şi Henric de Nassau, care veneau să-i aducăajutoare prinţ ului de Orania, fuseserăatacaţ i pe negândite de unul dintre locotenenţ ii lui don Luis, înfrânţ i şi ucişi; spaniolii pătrunseserăîn Olanda, împresuraserăLeyda şi prădaserăoraşul Anvers. Situaţ ia era disperată, când cerul venise pentru a doua oarăîn sprijinul republicii care abia prindea săse înfiripe: Requesens murise la Bruxelles. Atunci toate provinciile, reunite pe temeiul aceluiaşi interes, întocmiserăde comun acord şi semnaserăîn ziua de 8 noiembrie 1576, adicădupăpatru zile de la prădarea oraşului Anvers, tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Gand, prin care se obligau săse ajute reciproc pentru a elibera ţ ara de dominaţ ia spaniolilor şi a celorlalşi venetici. Don Juan ieşise din nou la ivealăşi, o datăcu el, necazurile hărăzite Ţărilor de Tos. În mai puţ in de douăluni, Namur şi Charlemont căzuserăîn mâinile duşmanului. În urma acestor douăînfrângeri, flamanzii se gândiserăsăriposteze, numindu-l pe prinţ ul de Orania guvernator general al Brabantului. Don Juan îşi dăduse, la rândul său, obştescul sfârşit. Hotărât, Dumnezeu se arăta prielnic descătuşării Ţărilor de Jos. Succesorul lui don Juan fu Alessandro Farnese. Era un prinţiscusit, fermecător prin felul său de a fi, blajin şi energic totodată, politician destoinic şi priceput conducător de oşti. Flandra tresărise auzind pentru prima oarăglasul acela cu accent italienesc numind-o mieros prietenăîn loc de a o bruftului ca pe o răzvrătită. Wilhelm îşi dăduse seama căFarnese va sluji mai bine cauza Spaniei prin făgăduielile sale decât ducele de Alba prin schingiuirile lui. Din îndemnul său, provinciile semnaserăîn ziua de 29 ianuarie 1579 actul uniunii de la Utrcht care avea sădevinăfundamentul dreptului public al Olandei. În momentul acela, temându-se cănu va putea săaducăla îndeplinire planul de eliberare pe care se străduia de cincisprezece ani să-l înfăptuiască, tot din îndemnul său i se oferise ducelui de Anjou suveranitatea Ţărilor de Jos, cu condiţ ia sărespecte privilegiile olandezilor şi flamanzilor, precum şi libertatea lor de gândire. Era o grea loviturădatălui Filip al II-lea, la care acesta nu găsise alt mijloc sărăspundădecât punând un premiu de douăzeci şi cinci de mii de scuzi pe capul lui Wilhelm. Adunarea reprezentanţ ilor întruniţ i la Haga îl declararăpe Filip decăzut din drepturile sale suverane asupra Ţărilor de Jos şi hotărâse ca pe viitor jurământul de credinţ ăsăfie depus faţ ăde susnumita adunare, şi nu ca pânăatunci faţ ăde regele Spaniei. În momentul acela, ducele de Anjou descălecase în Belgia, fiind primit de flamanzi cu neîncrederea pe care o păstrau îndeobşte faţ ăde străini. Sprijinul Franţ ei, pe care li-l făgăduise prinţ ul francez, avea însă

prea mare preţîn faţ a lor pentru ca sănu-i facă, măcar de ochii lumii, o primire caldăşi respectuoasă. Cu toate astea, promisiunea lui Filip al II-lea nu se putea sănu aibă ecou. În toiul festivităţ ilor prilejuite de sosirea înaltei feţ e, un foc de pistol detunase în apropierea prinţ ului de Orania; Wilhelm se clătinase pe picioare: toatălumea crezuse căfusese răpus; dar Olanda mai avea încănevoie de dânsul. Glonţ ul ucigaşului nu făcuse decât să-i străpungăamândoi obrajii. Cel care trăsese asupra lui se numea Jean Jaureguy, precursorul lui Balthazar Gérard, aşa cum Jean Châtel avea săfie precursorul lui Ravaillac. Toate aceste întâmplări aşternuserăpe chipul lui Wilhelm o mohorâtătristeţ e, pe care rareori o lumina un zâmbet îngândurat. Flamanzii şi olandezii însăînţ elegeau să-l respecte pe acest visător cu aceeaşi smerenie ca pe un Dumnezeu, simţ ind căpe umerii lui şi numai pe umerii lui se rezema tot viitorul lor, şi când îl vedeau apropiindu-se, înfăşurat în mantia-i largă, cu fruntea adumbrităde borurile pălăriei, cu bărbia sprijinităîn palma dreaptăşi cotul în mâna stângă, oamenii se dădeau la o parte spre a-i face loc, iar mamele îl arătau copiilor, spunându-le cu un fel de sfialăevlavioasă: — Uite, puiul mamei, ăsta-i Taciturnul. La propunerea lui Wilhelm, aşadar, François de Valois, duce de Barbant, fusese ales de flamanzi conte de Flandra, adicăsuveranul ţ ării. Ceea ce n-o împiedicase pe Elisabeta – ba aşputea spune chiar dimpotrivă– să-i dea speranţ e că-i va acorda mâna ei. Regina vedea în aceastăcăsătorie un mijloc de a strânge laolaltăpe calviniştii din Anglia, ca şi pe cei din Flandra şi din Franţ a; cu mintea ei atât de chibzuită, Elisabeta se gândea poate la o întreităcoroană. Prinţ ul de Orania căuta să-l sprijine în aparenţ ăpe ducele de Anjou, luându-l deocamdatăsub aripa propriei sale popularităţ i, chit cămai târziu avea să-şi retragăaceastăaripă, atunci când va socoti căa sosit momentul săse descotoroseascăde stăpânirea franceză, aşa cum se descotorosise de tirania spaniolă. Acest aliat făţ arnic era însămult mai primejdios decât un duşman pentru ducele de Anjou, zădărnicind înfăptuirea oricărui plan care i-ar fi întărit prea mult puterea şi i-ar fi sporit prea mult prestigiul în ţ ările flamande. Văzând căun prinţfrancez reuşise săpătrundăîn Bruxelles, Filip al II-lea îl somase pe ducele de Guise să-i vinăîn ajutor, considerându-se îndreptăţ it să-i solicite acest ajutor în virtutea unui tratat încheiat cândva între don Juan de Austria şi Henri de Guise. Cei doi tineri viteji, care erau cam de-o vârstă, simţ iserăcăsunt din aceeaşi plămadăşi, întâlnindu-se şi îngemănându-şi ambiţ iile, se legaserăsăcucerească, fiecare pe socoteala sa, câte un regat. În momentul în care, dupămoartea temutului său frate, descoperise prin hârtiile tânărului prinţtratatul semnat de Henri de Guise, Filip al II-

lea nu se arătase câtuşi de puţ in îngrijorat. De altminteri, ce rost ar fi avut să-şi facăsânge rău din pricina ambiţ iilor unui mort? Mormântul nu ţ inea oare zăvorâtăspada ce ar fi putut da suflet şi viaţ ă documentului? Numai căun rege de talia lui Filip al II-lea, care, pe de altăparte, îşi dădea seama ce importanţ ăpoliticăpot avea două-trei rânduri scrise de o anumitămână, nu s-ar fi îndurat sălase săzacă, într-o colecţ ie de manuscrise şi autografe menităsăîmbie curiozitatea vizitatorilor palatului Escurial, semnătura lui Henri de Guise, semnăturăce începuse să se bucure de un credit atât de mare printre traficanţ ii de monarhii, fie că era vorba de familia de Orania, de casa de Valois, de Habsburgi sau de familia Tudor. Ca atare, Filip al II-lea îi propusese ducelui de Guise sămenţ inăcu el tratatul încheiat odinioarăcu don Juan, tratat prin care lorenul se îndatora să-l sprijine pe spaniol pentru a pune stăpânire asupra ţ ărilor flamande, iar spaniolul îşi lua, la rândul său, obligaţ ia de a-l ajuta pe loren săducăla îndeplinire povaţ a strămoşeascăpe care cardinalul încercase s-o punăîn aplicare în sânul familiei sale. Povaţ a aceasta îi cerea, nici mai mult nici mai puţ in, decât sănu întrerupăo singurăclipă neistovitele străduinţ e cu ajutorul cărora truditorii aveau săpoată uzurpa cândva tronul Franţ ei. Guise consimţ ise; de altfel, nici nu avea încotro; Filip al II-lea îl ameninţ a că-i va trimite lui Henric al Franţ ei o copie dupădocumentul respectiv, şi atunci spaniolul împreunăcu lorenul îl asmuţ iseră împotriva ducelui de Anjou, cuceritorul şi monarhul ţ ăiilor flamande, pe un spaniol, anume Salcède, aflat în slujba casei de Lorena, îndemnândul să-l răpună. Într-adevăr, un omor ar fi încheiat toate socotelile spre mulţ umirea amândurora, a spaniolului ca şi a lorenului. Din clipa în care ducele de Anjou ar fi fost suprimat, nu mai exista nici un pretendent la tronul Flandrei, nici un moştenitor pentru coroana Franţ ei. Mai rămânea, ce-i drept, prinţ ul de Orania; dar, precum ştim, Filip al II-lea avea la indemânăun al doilea Salcède, care se numea Jean Jaureguy. Salcède fusese prins şi sfârtecat în piaţ a Grève înainte de a fi reuşit să-şi aducăplanul la îndeplinire. Jean Jaureguy, în schimb, îl rănise grav pe prinţ ul de Orania, dar, la urma urmei, nu reuşise decât să-l rănească. Ducele de Anjou şi Taciturnul rămăseseră, aşadar, mai departe în fiinţ ă, cei mai buni prieteni de ochii lumii, în realitate însăadversari mai neîmpăcaţ i chiar decât cei ce unelteau săle curme viaţ a. Aşa cum am spus mai înainte, ducele de Anjou fusese întâmpinat cu încredere. Oraşul Bruxelles îl primise, într-adevăr, cu porţ ile deschise, dar Bruxelles nu era nici Flandra, nici Brabantul; ducele începuse deci fie cu duhul blândeţ ii, fie cu forţ a, săînainteze pe teritoriul Ţărilor de Jos, cucerind, oraşcu oraş, bucatăcu bucată, regatul său atât de rebel;

şi, dând urmare sfaturilor prinţ ului de Orania, care ştia cât de ţ âfnoşi sunt flamanzii, sămănânce foaie cu foaie, cum ar fi zis Cezar Borgia, gustoasa anghinare a Flandrei. Flamanzii, la rândul lor, nu se împotriveau cu prea multăîndârjire; îşi dădeau seama totuşi căducele de Anjou îi apăra cu deplin succes de spanioli şi se grăbeau, deşi cu încetineală, să-şi primeascăizbăvitorul, dar pânăla urmăîl primeau totuşi. François îşi ieşea din sărite şi bătea din picior văzând cănu reuşea săînainteze decât pas cu pas. — Popoarele astea sunt ticăite şi sperioase – le spunea el prietenilor săi apropiaţ i – trebuie săaveţ i răbdare. — Popoarele astea sunt viclene şi schimbătoare – îi spunea prinţ ului Taciturnul. Tăbărâţ i peste ele! Ca atare, ducele, pe care amorul sau propriu îl făcea săexagereze încetineala flamanzilor, privind-o ca pe o înfrângere, pornise săia cu asalt oraşele care nu binevoiau săse predea atât de prompt pe cât ar fi dorit el. Asta şi aşteptau, priveghindu-se unul pe altul, atât aliatul său, prinţ ul de Orania, Taciturnul, cât şi cel mai crâncen duşman al său, Filip al II-lea. Dupăcâteva victorii, ducele de Anjou îşi aşezase tabăra în faţ a oraşului Anvers, cu gândul de a lua cu asalt cetatea pe care ducele de Alba, Requesens, don Juan şi ducele de Parma o ţ inuserărând pe rând încovoiatăsub tirania lor, fărăa reuşi să-i înfrângăcerbicia şi fărăs-o poatăface o singurăclipăsăse supunărobiei. Oraşul Anvers îl chemase în ajutor pe ducele de Anjou împotriva lui Alessandro Farnese; când însăducele de Anjou încercase săpătrundă, la rândul sau, în Anvers, cetatea îşi întorsese tunurile împotriva lui. Iatădeci situaţ ia în care se afla prinţ ul François al Franţ ei, în momentul în care îl întâlnim în desfăşurarea acestei povestiri, adicăa treia zi dupăce Joyeuse sosise cu flota sa pentru a i se alătura. LXIV PREGĂTIRI DE LUPTĂ Tabăra noului duce de Brabant se afla aşezatăpe amândouă malurile fluviului Escaut; armata, deşi bine muştruluită, era totuşi tulburatăde o frământare lesne de înţ eles. Într-adevăr, un mare număr de calvinişti veniserăîn sprijinul ducelui de Anjou, dar nu din simpatie faţ ăde susnumitul duce, ci pentru a căşuna cât mai multe necazuri Spaniei şi catolicilor din Franţ a şi din Anglia; luptau deci mai degrabădin amor-propriu decât din convingere ori din devotament şi nu era greu să-ţ i dai seama că, în ziua în care campania va fi luat sfârşit, îl vor părăsi pe comandant sau vor căuta să-i impunăanumite condiţ ii.

De altminteri, ducele de Anjou lăsa săse înţ eleagăcă, la momentul potrivit, va căuta săîndeplineascăde la sine aceste condiţ ii. "Henric de Navara n-a pregetat sătreacăla catolicism – obişnuia el săspună. Nu văd de ce atunci Francise al Franţ ei n-ar deveni hughenot?" În schimb, în tabăra cealaltă, adicăîn rândurile inamicilor, în opoziţ ie cu aceste disidenţ e morale şi politice, existau principii bine definite, o cauzăpe deplin statornicită, totul neîntinat nici de ambiţ ie, nici de învrăjbiri. Oraşul Anvers avusese de gând la început săse predea, dar în anumite condiţ ii şi numai atunci când va socoti el de cuviinţ ă; nu ţ inea neapărat săse împotriveascăducelui de Anjou, dar prefera sămai aştepte un timp, bizuindu-se pe aşezarea sa, ca şi pe vitejia şi experienţ a războinicăa locuitorilor săi; ştia, de altfel, c-ar fi de ajuns săîntindă braţ ul pentru a găsi în apropiere nu numai pe ducele de Guise, care stătea în expectativăîn Lorena, dar şi pe Alessandro Farnese, care se afla în Luxembourg. Pentru ce, la o adică, s-ar fi codit săprimeascăsprijinul Spaniei împotriva ducelui de Anjou, aşa cum mai înainte solicitase ajutorul ducelui de Anjou împotriva Spaniei? Chit că, mai apoi, va căuta săţ inăpiept Spaniei, dupăce Spania îl va fi ajutat să-l respingăpe ducele de Anjou. Republicanii aceştia anoşti aveau de partea lor tăria nezdruncinată a bunului simţ . La un moment dat însăvăzurăapărând o flotăla gurile fluviului Escaut şi aflarăcăaceastăflotăsosea împreunăcu marele amiral al Franţ ei şi cămarele amiral al Franţ ei aducea ajutoare inamicului lor. De când venise săasedieze oraşul Anvers, ducele era privit, bineînţ eles, ca un inamic de către cetăţ enii respectivului oraş. Zărind flota şi auzind despre sosirea lui Joyeuse, calviniştii ducelui de Anjou făcurăo mutrătot atât de acrăca şi flamanzii. Calviniştii erau oameni foarte viteji, dar în acelaşi timp şi foarte invidioşi; şi dacăerau în stare sătreacăpeste socotelile băneşti cu multăuşurinţ ă, nu puteau suferi nicidecum săîmpartăcu cineva laurii biruinţ ei, ştiind mai ales că spadele noilor veniţ i făcuserăsăcurgăsângele atâtor hughenoţ i în noaptea Sfântului Bartolomeu. Asta a fost de ajuns pentru a isca nenumărate gâlcevi, ce se stârniră chiar din seara zilei în care sosise Joyeuse şi care continuarăcu mare tămbălău a doua şi a treia zi dupăaceea. De sus, de pe meterezele lor, cetăţ enii oraşului se puteau bucura în fiecare zi de priveliştea a cel puţ in zece sau douăsprezece dueluri între catolici şi hughenoţ i. Polderele erau folosite drept arenăpentru aceste turnire, şi numărul morţ ilor aruncaţ i în apele fluviului depăşea cu mult pierderile omeneşti cu care s-ar fi soldat pentru francezi o bătălie în câmp deschis. Dacăasediul oraşului Anvers ar fi durat tot atât cât cel al Troiei, adicănouăani, asediaţ ii n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât săpriveascărăfuielile dintre asediatori: cu siguranţ ăcăpânăla urmă aceştia s-ar fi măcelărit între ei.

În toate aceste zavistii, François era nevoit săjoace rolul de meditator, rol pe care nu şi-l putea îndeplini decât cu mari greutăţ i; avea anumite îndatoriri pe care şi le asumase faţ ăde hughenoţ ii francezi: jignindu-i pe aceştia, ar fi însemnat săpiardăsprijinul hughenoţ ilor flamanzi, care i-ar fi putut fi de folos în Anvers. Pe de altăparte, ca să-i ia la refec pe catolicii trimişi de rege spre aşi jertfi viaţ a în slujba lui, ar fi fost o treaba nu numai nepolitică, dar şi compromiţ ătoare pentru ducele de Anjou. Sosirea întăririlor, la care nici chiar ducele de Anjou nu se aştepta, îi tulburase peste măsurăpe spanioli, iar lorenii, la rândul lor, crăpau de necaz. Faptul căavea parte de aceastăîndoităsatisfacţ ie însemna totuşi mult pentru ducele de Anjou. Ducele însănu se putea purta cu toate partidele deopotrivăfărăca disciplina oştirii pe care o comanda sănu aibăde suferit. Joyeuse, căruia misiunea ce i se încredinţ ase, dacăvăamintiţ i, nu-i zâmbise câtuşi de puţ in, nu prea se simţ ea în apele sale în mijlocul acestei gloate de oameni cu sentimente atât de diferite; instinctul său îi spunea căvremea biruinţ elor trecuse. Ceva ca presimţ irea unui eşec zdrobitor plutea în aer, şi cu indolenţ a lui de curtean ca şi cu amorul său propriu de comandant de oşti, avea toate motivele săregrete căfăcuse un drum atât de lung ca săia parte la o înfrângere. De aceea socotea în sinea lui şi nu se sfia săspunăchiar cu glas tare căducele de Anjou săvârşise o mare greşealăîmpresurând oraşul Anvers. Prinţ ul de Orania, care îl sfătuise cu perfidie săprocedeze aşa, se făcuse nevăzut din momentul în care sfatul său fusese urmat şi nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Oastea sa îşi avea garnizoana în Anvers şi prinţ ul îi făgăduise ducelui de Anjou sprijinul puterii sale armate; cu toate acestea, nimeni nu auzise spunându-se c-ar fi existat cumva vreo dezbinare între soldaţ ii lui Wilhelm şi cetăţ enii oraşului şi, de când îşi aşezaserătabăra sub zidurile fortăreţ ei, asediatorii nu avuseseră niciodatăprilejul săse bucure aflând c-ar fi avut loc măcar un singur duel între asediaţ i. Argumentul pe care Joyeuse căuta îndeosebi să-l scoatăîn vileag pentru a întemeia opoziţ ia sa la asedierea cetăţ ii era faptul căun oraş atât de important ca Anvers putea fi considerat cu drept cuvânt ca şi o capitală: săstăpâneşti, aşadar, un oraşde seamăcu consimţ ământul respectivului oraşera, într-adevăr, un noroc; dar săpui stăpânire cu forţ a pe cea de-a doua capitalăa viitorului tău stat însemna sărişti a pierde simpatia flamanzilor, şi Joyeuse îi cunoştea prea bine pe flamanzi pentru a putea nădăjdui, admiţ ând căpânăla urmăducele de Anjou ar fi reuşit săcucereascăoraşul, căcetăţ enii acestuia nu vor căuta săse răzbune mai curând sau mai târziu pentru pierderea suferită, ba chiar cu vârf şi îndesat. Părerea aceasta, Joyeuse tocmai şi-o mărturisea prin viu grai în cortul ducelui, în noaptea când ne-am strecurat împreunăcu cititorii

noştrii în tabăra franceză. În timp ce căpeteniile oştirii sale ţ ineau sfat între ei, ducele şedea sau, mai bine zis, era tolănit într-un fotoliu adânc în care, la nevoie, se putea odihni ca pe o dormezăşi asculta, dar nu părerile marelui amiral al Franţ ei, ci balivernele pe care i le şoptea Aurilly, cântăreţ ul său din lăută. Aurilly, prin slugărniciile lui ticăloase, prin linguşelile sale josnice, prin stăruinţ a cu care căuta mereu să-i intre pe sub piele, reuşise să câştige pe deplin bunăvoinţ a prinţ ului; niciodatăînsănu-l slujise, aşa cum făcuserăceilalţ i prieteni ai săi, adicăîn dauna fie a regelui, fie a unor atotputernice personaje, astfel căştiuse săocoleascăstânca de care se izbise un La Mole, un Coconnas, un Bussy, precum şi atâţ ia alţ ii, plătindu-şi greşelile cu viaţ a. Cu lăuta lui, cu ştafetele sale amoroase, cu tot felul de informaţ ii amănunţ ite asupra tuturor persoanelor şi intrigilor de la curte, prin tertipurile de care se folosea cu dibăcie spre a face săcadăîn capcanele ducelui prada rivnităde el, oricare ar fi fost aceastăpradă, Aurilly agonisise într-ascuns o avere destul de frumoasă, pe care o chivernisise cu iscusinţ ăpentru zile de restrişte; aşa încât rămăsese pentru toatălumea sărmanul Aurilly, un pârlit de muzicant, căruia îi crăpa buza dupăun scud şi care cânta ca greierul atunci când îl răzbea foamea. Influenţ a acestui om era cu atât mai covârşitoare, cu cât era secretă. Văzându-l căse amesteca nepoftit la demonstraţ iile sale strategice şi căuta săabatăatenţ ia ducelui, Joyeuse se dădu înapoi curmând brusc firul cuvântării sale. François, care avea aerul căera cu gândul aiurea, de fapt asculta cu atenţ ie, aşa cănu scăpădin vedere gestul contrariat al lui Joyeuse şi se grăbi săintervină: — Ce s-a întâmplat, domnule amiral? întrebăel. — Nimic, monseniore; aşteptam doar ca alteţ a voastrăsăaibărăgaz sămăasculte. — Dar te-ascult, domnule de Joyeuse, te-ascult – răspunse ducele cu însufleţ ire. Ah, voi ăştia, parizienii, credeţ i probabil cărăzboiul din Flandra mi-a îngreunat mintea dacăvăînchipuiţ i cănu sunt în stare să ascult douăpersoane care vorbesc în acelaşi timp, când Cezar putea foarte bine sădicteze şapte scrisori deodată! — Monseniore – spuse Joyeuse, fulgerându-l pe bietul muzicant cu o privire care-l făcu să-şi plece capul, smerit ca întotdeauna – eu nu sunt cântăreţca săam nevoie sămăacompanieze cineva când vorbesc. — Bine, bine, duce. Taci, Aurilly! Aurilly se înclină. Va săzică– rosti François în continuare – nu eşti de acord cu lovitura pusăla cale împotriva oraşului Anvers, domnule de Joyeuse? — Nu, monseniore. — Totuşi e un plan pe care l-am adoptat în urma unei consfătuiri. — De aceea, monseniore, nici nu mi-am îngăduit săiau cuvântul dupăatâţ ia căpitani încercaţ i, decât cu toatăsfiala.

Şi Joyeuse, ca un curtean desăvârşit, făcu o plecăciune, adresată tuturor celor de faţ ă. Câţ iva dintre ei se grăbirăsădeclare că împărtăşesc părerea amiralului. Alţ ii se mulţ umirădoar săfacăun semn de încuviinţ are, fărăsăspunănimic. — Conte de Saint-Aignan – spuse prinţ ul, întorcându-se către unul dintre cei mai destoinici colonei ai săi – pare-mi-se cădomnia ta nu eşti de aceeaşi părere cu domnul de Joyeuse? — Ba da, monseniore – răspunse domnul de Saint-Aignan. — Aşa? Te-am văzut strâmbând din nas adineauri şi credeam... Toţ i începurăsărâdă. Joyeuse se îngălbeni la faţ ă, iar contele se îmbujoră. — Dacădomnul conte de Saint-Aignan – rosti Joyeuse – obişnuieşte să-şi mărturiseascăpărerea în felul acesta, înseamnăcănu este un sfetnic prea politicos şi atâta tot. — Domnule de Joyeuse – ripostăprompt Saint-Aignan – alteţ a sa nu are dreptate să-mi ia în nume de rău un beteşug pe care l-am căpătat în slujba domniei sale; la asediul oraşului Cateau-Cambrésis, am primit o loviturăde lance în cap şi de atunci am rămas cu nişte ticuri nervoase, de unde şi strâmbăturile de care se plânge alteţ a sa... V-am spus asta, nu ca sămăscuz, domnule de Joyeuse, ci am vrut numai săvădau o explicaţ ie – rosti cu semeţ ie contele, întorcându-se spre el. — Nu, domnule – spuse Joyeuse, întinzându-i mâna – mai curând e un reproşşi cred căpe bunădreptate. Ducelui François i se urcătot sângele în obraji. — Un reproş? La adresa cui, mărog? întrebăel. — A mea, probabil, monseniore. — Ce ar putea să-ţ i reproşeze Saint-Aignan dumitale, domnule de Joyeuse, când nici nu te cunoaşte măcar? — Faptul căam putut săcred o singurăclipăcădomnul de SaintAignan ţ ine atât de puţ in la alteţ a voastră, încât a fost în stare să-l povăţ uiascăsăasedieze oraşul Anvers. — Oricum – izbucni prinţ ul – trebuie totuşi săse lămureascăodată situaţ ia mea aici în ţ ară! Deocamdatăsunt duce de Brabant şi conte de Flandra numai cu numele, ar trebui săfiu şi în realitate. Taciturnul, care nu ştiu pe unde s-o fi ascunzând acum, mi-a vorbit de o monarhie. Unde se aflămonarhia asta? În Anvers. Dar dumnealui? Tot în Anvers, pe cât se pare. Prin urmare, trebuie săcucerim oraşul Anvers şi, dupăce-l vom fi cucerit, vom şti cum stau lucrurile. — O, monseniore, cred căştiţ i de pe acum, pe legea mea! Sau atunci ar însemna cănu sunteţ i un om politic chiar atât de iscusit pe cât se spune. Cine v-a sfătuit săluaţ i cu asalt oraşul Anvers? Domnul prinţ de Orania, care a intrat în pământ în momentul când trebuia săînceapă bătălia; domnul prinţde Orania, care, lăsând pe alteţ a voastrăsăfie duce de Brabant, a păstrat pentru domnia sa locotenenţ a generalăa ducatului; prinţ ul de Orania, care urmăreşte să-i piardăpe spanioli cu ajutorul alteţ ei voastre, iar pe alteţ a voastrăprin mijlocirea spaniolilor;

domnul prinţde Orania, care va căuta săvăînlocuiascăsau săse ridice în locul alteţ ei voastre, dacănu cumva e pe cale în momentul acesta să devinăsuccesorul alteţ ei voastre sau v-a şi găsit înlocuitorul; prinţ ul de Orania... În sfârşit, monseniore, pânăîn clipa de faţ ă, lăsându-vă călăuzit de sfaturile prinţ ului de Orania, n-aţ i reuşit decât să-i nemulţ umiţ i pe flamanzi. Ar fi de ajuns sădaţ i greşo singurădată, pentru ca toţ i cei ce acum se încumetăsăvăpriveascăîn faţ ăsăse repeadăasupra domniei voastre ca nişte câini furioşi, care nu se încumetăsă-i fugăreascădecât pe fugari. — Ce, nu cumva îţ i închipui căaşputea fi învins de nişte negustori de lână, de nişte băutori de bere? — Negustorii de lânăşi băutorii aceştia de bere i-au dat de furcă regelui Filip de Valois, împăratului Carol al V-lea şi regelui Filip al II-lea, trei monarhi de viţ ădestul de aleasă, monseniore, pentru ca asemuirea sănu fie prea neplăcutăpentru alteţ a voastră. — Aşadar, crezi căs-ar putea săfim înfrânţ i? — Mătem căda, monseniore. — Înseamnădeci căn-o săfii atunci de faţ ă, domnule de Joyeuse? — De ce sănu fiu? — Fiindcăm-aşmira săte îndoieşti chiar atât de mult de propriul dumitale curaj, încât săte şi vezi de pe acum dând bir cu fugiţ ii de spaima flamanzilor; în orice caz, poţ i fi liniştit; prudenţ i cum sunt din fire când merg la război, negustorii aceştia obişnuiesc săse împopoţ oneze cu nişte armuri mult prea grele ca săpoatăpune mâna pe domnia ta, chiar dacăar fugi din răsputeri. — Monseniore, nu măîndoiesc câtuşi de puţ in de curajul meu. Monseniore, voi lupta în primele rânduri, dar voi fi răpus tot în primele rânduri în timp ce alţ ii vor fi în ultimele, asta-i tot. — Bine, dar felul dumitale de a vedea lucrurile nu are nici o logică, domnule de Joyeuse: eşti de acord, dupăcâte am înţ eles, cu faptul căam pus stăpânire pe orăşelele mici. — Sunt de acord săpuneţ i stăpânire pe orice oraşcare nu se apără. — Ei bine, dupăce am cucerit oraşele mici care nu se apărau, aşa cum spui dumneata, nu înţ eleg sădau înapoi din faţ a unei cetăţ i mari numai pentru căse apărăsau, mai degrabă, pentru căe pe punctul de a se apăra. — Şi cred căalteţ a voastrăse înşală: mai bine săte retragi, ştiind că ai în spate un teren bătătorit, decât săte poticneşti şi săcazi într-un şanţ , vrând cu orice preţsăînaintezi. — Prea bine, am sămăpoticnesc, dar, de retras, tot nu măretrag. — Alteţ a voastrăva face aşa cum socoteşte de cuviinţ ă– spuse Joyeuse, înclinându-se – iar noi, la rândul nostru, vom face aşa cum va dori alteţ a voastră; suntem aici pentru a-i da ascultare. — Ăsta nu-i un răspuns, duce. — E singurul răspuns pe care-l pot da alteţ ei voastre. — Stai puţ in, dovedeşte-mi cămăînşel; sunt gata sărecunosc că

dreptatea e de partea dumitale. — Monseniore, gândiţ i-văla armata prinţ ului de Orania, care era şi a domniei voastre, nu-i aşa? Ei bine, în loc să-şi aşeze tabăra, ca alteţ a voastră, sub zidurile oraşului, se aflăîn clipa de faţ ăîn Anvers, ceea ce este cu totul altceva; gândiţ i-văla Taciturnul, aşa cum îi spuneţ i chiar domnia voastră: era prietenul şi sfetnicul alteţ ei voastre, şi acum, nu numai cănu ştiţ i ce s-a întâmplat cu sftenicul dumneavoastră, dar sunteţ i aproape sigur căprietenul s-a schimbat, din prieten devenind duşman; gândiţ i-văla flamanzi: când eraţ i în Flandra, se grăbeau să împodobeascăcorăbiile şi zidurile cetăţ ilor ca de sărbătoare în momentul când văvedeau venind, iar acum se grăbesc săînchidăporţ ile de cum vă zăresc şi îndreaptăasupra dumneavoastrăgurile tunurilor ca nu cumva săvăapropiaţ i, ca şi când aţ i fi ducele de Alba în persoană. Ascultaţ i-mă pe mine: flamanzii ca şi olandezii, Anvers ca şi Orania nu aşteaptădecât un prilej potrivit pentru a se uni împotriva alteţ ei voastre, şi prilejul acesta va sosi atunci când veţ i ordona "Foc!"' comandantului artileriei dumneavoastră. — Prea bine – răspunse ducele de Anjou – înseamnădeci căvom înfrânge în acelaşi timp oraşul Anvers şi pe prinţ ul de Orania, pe flamanzi ca şi pe olandezi. — Nu, monseniore, pentru căoamenii pe care-i avem ne ajung tocmai bine spre a da asaltul asupra oraşului, admiţ ând cănu vom avea de luptat decât cu cetăţ enii Anversului, şi pentru căîn timp ce noi vom porni la asalt, Taciturnul se va năpusti asupra noastrăpe negândite cu veşnicii săi opt sau zece mii de oameni – pururea în floare, deşi mereu sunt seceraţ i, răsar a doua zi ca din pământ – cu ajutorul cărora de vreo zece sau doisprezece ani ţ ine în şah pe ducele de Alba, pe don Luis Requesens şi pe ducele de Parma. — Prin urmare, îţ i menţ ii părerea? — Care părere!? — Căvom fi biruiţ i? — Fărădoar şi poate. — Nu face nimic, e un neajuns pe care, cel puţ in, dumneata, domnule de Joyeuse, poţ i să-l ocoleşti cu uşurinţ ă– adăugăprinţ ul cu amărăciune. Fratele meu te-a trimis aici ca sămăsprijini; din momentul în care ţ i-aşîngădui săpleci, spunându-ţ i cănu cred săam nevoie de ajutorul domniei tale, ai fi însăscutit de orice răspundere. — Alteţ a voastrăpoate să-mi îngăduie săplec – răspunse Joyeuse – dar, în ajunul unei bătălii, ar fi ruşinos pentru mine săprimesc. Un murmur stăruitor de încuviinţ are întâmpinăcuvintele lui Joyeuse; prinţ ul îşi dădu seama căîmpinsese lucrurile prea departe. — Dragul meu amiral – spuse el, ridicându-se şi strângându-l în braţ e pe tânărul ofiţ er – văd cănu vrei deloc sămăînţ elegi. Mi se pare totuşi căam dreptate sau, mai bine zis, căîn situaţ ia în care măaflu nu pot mărturisi în gura mare căam greşit; îmi reproşezi nesăbuinţ ele săvârşite, le cunosc foarte bine: am ţ inut prea mult săsporesc

strălucirea numelui meu; am dorit cu prea multăardoare sădovedesc tuturor căarmele franceze sunt neîntrecute, deci sunt vinovat. Dar acum nu mai e nimic de făcut, greşeala e înfăptută, de ce vrei săsăvârşeşti dumneata o greşealăşi mai mare? Suntem în faţ a unor oameni înarmaţ i, adicăa unor oameni care sunt gata săse războiascăpentru ceea ce ei înşişi mi-au oferit. Vrei oare sămălas păgubaş? În cazul acesta, mâine ar căuta să-mi ia înapoi, oraşcu oraş, tot ce am cucerit; nu, acum căam tras spada din teacătrebuie sălovim, altminteri vom fi noi loviţ i; asta-i impresia mea. — Din moment ce alteţ a voastrăvede aşa lucrurile, măvoi feri să mai adaug un singur cuvânt. Sunt aici ca sămăsupun ordinelor alteţ ei voastre, monseniore, şi cu dragăinimă, vărog sămăcredeţ i, fie cămă trimiteţ i la moarte, fie cămăveţ i duce la biruinţ ă; totuşi... ba nu, monseniore... — Ce este? — Nu, prefer sătac. E mai bine. — Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Spune ce este, amirale, spune, îţ i poruncesc! — Atunci, între patru ochi, monseniore. — Între patru ochi? — Da, dacăalteţ a voastrăbinevoieşte. Toţ i cei de faţ ăse ridicarăşi se retraserăspre marginile cortului încăpător al lui François. — Spune! îl îmbie acesta. — Monseniorul poate privi cu sânge rece o loviturăpe care ar primio din partea Spaniei sau o înfrângere care le-ar da prilejul săse mândreascăbăutorilor de bere sau acestui taler cu douăfeţ e care se numeşte prinţ ul de Orania; dar tot atât de uşor s-ar împăca oare cu gândul căi-a dat ocazia domnului duce de Guise săfacăhaz pe socoteala sa? François încruntădin sprâncene. — Domnul de Guise?! se mirăel. Ei, asta-i bună! Ce amestec are domnul de Guise în toate astea? — Domnul de Guise – continuăJoyeuse – se pare c-ar fi încercat, aşa cel puţ in vorbeşte lumea, să-l omoare pe monseniorul; dacăSalcède n-a mărturisit lucrul acesta pe eşafod, l-a dat în vileag, în schimb, atunci când a fost supus la cazne. Vădaţ i seama ce neasemuităbucurie ar fi pentru loren, care joacăun rol important în toate astea – dacănu cumva măînşel eu din cale afară– în cazul când am mânca bătaie sub zidurile Anversului şi l-am ajuta – cine ştie? – să-şi împlineascădorinţ a, fărăsă dezlege băierile pungii, prilejuind moartea unui vlăstar al Franţ ei, pentru care-i promisese o mulţ ime de bani lui Salcède. Citiţ i istoria Flandrei, monseniore, şi veţ i vedea căflamanzii obişnuiesc să-şi îngraşe ogoarele cu sângele celor mai străluciţ i principi ai Franţ ei şi al celor mai viteji cavaleri francezi. Ducele clătinădin cap.

— Foarte bine, Joyeuse – spuse el – dacănu se poate altfel, am să-i ofer blestematului de loren bucuria de a măvedea răpus, cu nici un preţ însăn-aşvrea să-i prilejuiesc fericirea a măvedea fugind. Sunt însetat de glorie, Joyeuse; căci, nemaifiind nimeni altul pe lume care săpoarte numele meu, mai am încăde câştigat destule bătălii. — Aţ i uitat Cateau-Cambrésis, monseniore. E adevărat căsunteţ i singurul pe lume cu numele acesta. — Gândeşte-te, Joyeuse, ce înseamnăo încăierare fărăînsemnătate pe lângăJarnac şi Moncontour şi făsocoteala datoriilor pe care le am de plătit preaiubitului meu frăţ ior Henric. Nu, nu – adăugăel – eu nu sunt un crăişor de duzinăca regele Navarei; eu sunt din sângele familiei regale franceze. Apoi, întorcându-se către seniorii, care, la cuvintele lui Joyeuse, se îndepărtaseră, continuă: Domnilor, asaltul va avea loc aşa cum s-a hotărât; ploaia a încetat, terenul e prielnic, aşa căla noapte vom porni atacul. Joyeuse se înclină. — Monseniorul va binevoi săne spunăîn amănunţ ime ce avem de făcut – spuse el. Aşteptăm ordinele sale. — Ai sub comanda dumitale opt corăbii, dacăpunem la socotealăşi galera-amiral, nu-i aşa, domnule de Joyeuse? — Da, monseniore. — Vei străpunge atunci linia de apărare, ceea ce cred cănu e chiar atât de greu, de vreme ce locuitorii Anversului nu au în port decât vase de negoţ ; pe urmăvei ancora vasele dumitale de-a lungul cheiului. În cazul când cheiul e apărat, vei bombarda oraşul, încercând în acelaşi timp sădebarci cu cei o mie cinci sute de oameni ai dumitale. La rândul meu, voi alcătui douăcoloane din restul oştirii, una comandatăde domnul conte de Saint-Aignan, iar cealaltăde mine. Amândouăvor căuta săescaladeze zidurile pe neaşteptate, în momentul în care tunurile vor începe sătragă. Cavaleria va rămâne în rezervăpentru a acoperi retragerea coloanei respinse, dacăs-ar întâmpla cumva sădăm greş. Dintre aceste trei asalturi nu se poate ca măcar unul sănu reuşească. Îndatăce primul corp de oaste va pune stăpânire pe fortificaţ ii, va lansa un semnal luminos pentru a da de ştire celorlalte unităţ i să-l urmeze. — Trebuie săne gândim însăla toate dinainte, monseniore – spuse Joyeuse. Săzicem, bunăoară, căs-ar întâmpla totuşi ceea ce dumneavoastrănu credeţ i c-ar fi cu putinţ ă, săzicem, aşadar, căaceste trei coloane de atac ar fi câteşitrele respinse. — Atunci ne vom îmbarca iarăşi pe vase, fiind acoperiţ i de focul bateriilor noastre, şi ne vom răspândi prin poldere, unde cetăţ enii Anversului nu cred căs-ar încumeta săne caute. Cei de faţ ăse înclinară în semn de încuviinţ are. Şi acum, domnilor – spuse ducele – aveţ i grijă ca totul săfie făcut în tăcere. Ostaşii săfie treziţ i din somn şi îmbarcaţ i în ordine; nici o licărire de foc, nici o pocniturăde muschetăsănu dea în vileag planul nostru. În felul acesta vei intra în port, amirale, înainte ca locuitorii Anversului săprindăde veste căte-ai pus în mişcare. La

rândul nostru vom trece fluviul şi vom ţ ine apoi malul stâng, aşa încât măbizui căvom ajunge la ţ intăo datăcu dumneavoastră. Duceţ i-vă, domnilor, şi curaj! Norocul, care ne-a însoţ it pânăaici, nu va şovăi, cred, săstrăbatăfluviul Escaut împreunăcu noi. Căpitanii părăsirăcortul prinţ ului şi dădurăordinele necesare, luând toate măsurile de precauţ ie arătate. În scurtăvreme o rumoare nedesluşităse răspândi în tot cuprinsul acestui furnicar de oameni; s-ar fi putut crede însăcăera freamătul vântului ce zburda prin desişul trestiilor uriaşe şi prin ierburile stufoase ce acopereau polderele. Amiralul se înapoie pe bord. LXV MONSENIORUL În vremea asta, cetăţ enii Anversului nu puteau săprivească, bineînţ eles, cu inima împăcatăpregătirile războinice ale domnului duce de Anjou, şi Joyeuse nu greşise socotindu-i însufleţ iţ i de cele mai vrăjmaşe gânduri. Oraşul Anvers era ca un stup când se lasăseara: calm şi pustiu pe dinafară, împânzit de zumzet şi forfotăpe dinăuntru. Flamanzii, înarmaţ i, patrulau pe străzi, îşi baricadau casele, întăreau cordoanele de apărare şi fraternizau cu batalioanele prinţ ului de Orania, dintre care o parte se afla mai dinainte în garnizoanăla Anvers, iar cealaltăparte se strecura înăuntru pâlcuri-pâlcuri, pentru ca de îndatăce soldaţ ii intrau pe porţ i, săse răspândeascăîn tot oraşul. Dupăce se făcurătoate pregătirile în vederea unei apărări temeinice, într-o noapte neguroasăşi fărălună, prinţ ul de Orania intră la rândul său în oraş, fărănici un fel de pompă, dar cu sângele rece şi dârzenia cu care obişnuia să-şi aducăla îndeplinire hotărârile sale ori de câte ori punea la cale un lucru. Prinţ ul trase la primărie, unde oamenii săi de încredere avuseseră grijăsă-i pregăteascătoate cele de trebuinţ ăcentru a poposi acolo. Primi apoi în audienţ ăpe comandanţ ii diferitelor posturi din cetate şi pe sutaşii burghezimii, trecu în revistăofiţ erii trupelor de simbriaşi, în sfârşit, primi pe cei mai de seamăcomandanţ i militari, cărora le împărtăşi planurile sale. Dintre aceste planuri, cel mai nestrămutat era acela de a profita de atitudinea duşmănoasăpe care ducele de Anjou o dovedea faţ ăde cetate pentru a rupe orice legături cu el. Ducele de Anjou căzuse deci în capcana pe care i-o întinsese Taciturnul, spre bucuria acestuia, care avea astfel prilejul săvadăcăşi acest nou concurent atât de ahtiat să punămâna pe frâiele puterii era pe cale să-şi frângăgâtul ca şi ceilalţ i. În seara în care ducele de Anjou se pregătea, aşa cum am văzut, de atac, prinţ ul de Orania, care se afla de douăzile în oraş, ţ inea sfat cu

starostele cetăţ ii, ca reprezentant al burghezimii locale. La fiece întâmpinare pe care starostele o făcea împotriva planului de atac al prinţ ului de Orania, dacăaceastăîntâmpinare era în măsurăsă întârzie înfăptuirea planurilor sale, prinţ ul de Orania clătina din cap, contrariat de atâta neîncredere. De fiecare datăînsăcând îl vedea clătinând din cap, cârmuitorul cetăţ ii se mulţ umea să-i răspundă: — Alteţ ă, ştiţ i foarte bine că, dupăcum ne-am înţ eles, monseniorul trebuie săsosească: săaşteptăm deci săvinămonseniorul. La auzul acestui cuvânt fermecat, Taciturnul se încrunta. Dar cu toate căşedea posomorât şi-şi rodea unghiile de nerăbdare, nu-i rămânea altceva de făcut decât săaştepte. Toate privirile se aţ inteau atunci asupra unui orologiu impunător ce măsura greoi clipele, ca şi când ar fi cerut pendulului săgrăbească sosirea persoanei aşteptate cu atâta nerăbdare. Ornicul bătu orele nouă: nesiguranţ a se preschimbase într-o nelinişte chinuitoare; câteva santinele pretindeau c-ar fi observat oarecare agitaţ ie în tabăra franceză. O bărcuţ ăcu fundul plat ca talgerul unei balanţ e fu, în sfârşit, trimisăpe Escaut; cetăţ enii Anversului, care erau mai puţ in îngrijoraţ i de ceea ce se întâmpla pe uscat, decât de ceea ce se petrecea pe mare, ţ inuserăsăaibăinformaţ ii cât mai lămurite asupra flotei franceze: bărcuţ a însănu se mai înapoie. Prinţ ul de Orania se ridicăşi, muşcându-şi de ciudămănuşile de piele, atrase atenţ ia burghezilor din Anvers: — Tot aşteptând aşa săvinămonseniorul, domnilor, mi-e teamăcă, în momentul când va sosi, oraşul Anvers va fi fost de mult cucerit şi trecut prin foc: abia atunci locuitorii vor putea să-şi dea seama de deosebirea ce existăîn privinţ a aceasta între francezi şi spanioli. Cuvintele acestea nu erau câtuşi de puţ in făcute săliniştească temerile domnilor ofiţ eri civili, care se uitarăunii la alţ ii, nespus de tulburaţ i. În momentul acela, o iscoadăce fusese trimisăpe drumul spre Malines şi care se dusese în goana calului pânăla Saint-Nicolas veni să săle spunăcănu apucase săvadăsau săaudănici cel mai mic semn ori zvon ce ar fi anunţ at sosirea persoanei mult aşteptate. — Domnilor – izbucni Taciturnul la auzul acestei veşti – dupăcum vedeţ i, aşteptăm de prisos; nu ne rămâne decât săfacem singuri ce avem de făcut; nu putem pierde vremea în zadar şi terenul din preajma cetăţ ii nu este câtuşi de puţ in apărat. E bine săai încredere în destoinicia unui om mai priceput, dar, dupăcum se dovedeşte, în primul rând trebuie să te bizui pe propriile tale mijloace. Săpunem deci lucrurile la cale, domnilor. Nici nu terminase bine de vorbit şi draperia ce acoperea uşa sălii de consiliu se ridicăşi un lacheu se înfăţ işăpentru a rosti un singur cuvânt, unul singur, dar care în momentul acela părea sătragămai greu în cumpănădecât o mie de alte cuvinte:

— Monseniorul! În tonul cu care-l rostise, în bucuria pe care omul acesta nu se putuse stăpâni de a o da în vileag îndeplinindu-şi îndatoririle de aprod, se desluşeau înflăcărarea şi nemărginita încredere pe care poporul o avea în cel ce purta numele prestigios, deşi atât de vag, de "monseniorul". În clipa în care sunetul glasului înfiorat de emoţ ie se stinse, un bărbat înalt şi impunător, purtând cu nespusăeleganţ ămantia ce-l înfăşura în întregime, intrăîn sala de consiliu salutându-i curtenitor pe toţ i cei de faţ ă. De la prima ochire însă, privirea sa mândrăşi pătrunzătoare îl descoperi pe prinţîn mijlocul ofiţ erilor. Se îndreptănumaidecât spre el şi-i întinse mâna. Prinţ ul îi strânse mâna cu căldură, aproape cu respect. Schimbarăapoi câteva cuvine, numindu-se unul pe altul "monseniore". Dupăacest schimb de politeţ uri, necunoscutul îşi lepădă mantia de pe umeri. Era îmbrăcat într-o vestăcu mâneci bufante din piele de bivol, cu pantaloni de postav şi avea în picioare cizme cu carâmb înalt. Afarăde spada lungăce părea săfacăparte, nu din echipamentul său, ci din însăşi făptura sa, atât de firesc se mişca la şodul lui, purta un pumnal mic în trei muchii petrecut prin centiron, lângăo pungăticsită cu hârtii. În clipa în care îşi scoase mantia ieşirăla ivealăcizmele cu carâmb înalt, despre care am pomenit mai sus, pline de noroi şi colbuite. Pintenii, înroşiţ i de sângele bidiviului său, zornăiau sinistru la fiecare pas pe care-l făcea pe dale. În sfârşit, luăloc la masa consiliului. — Şi acum, ia săvedem, cum stăm, monseniore? întrebăel. — Venind încoace, aţ i observat, probabil, monseniore – spuse Taciturnul – căstrăzile erau baricadate. — Am observat. — Şi casele crenelate – adăugăun ofiţ er. — Asta n-am mai putut vedea; în orice caz, este o măsură înţ eleaptă. — Şi cordoanele întărite – spuse altul. — Minunat – răspunse necunoscutul, ca şi când prea puţ in i-ar fi păsat de toate astea. — Monseniorul nu socoteşte căaceste pregătiri de apărare sunt binevenite? întrebăun glas ce mărturisea o văditădezamăgire şi îngrijorare. — Ba da – spuse necunoscutul – deşi nu cred că, în împrejurările de faţ ă, sunt chiar atât de folositoare; nu numai că-i obosesc pe soldaţ i, dar în acelaşi timp sunt făcute sănelinişteascălocuitorii. Presupun căaţ i întocmit un plan de atac şi unul de apărare, nu-i aşa? — Aşteptam săsoseascămonseniorul pentru a i-l împărtăşi – răspunse starostele cetăţ ii. — Spuneţ i, domnilor, spuneţ i.

— Monseniorul a sosit cu oarecare întârziere – adăugăprinţ ul – şi, în aşteptarea domniei sale, a trebuit sămăapuc de lucru. — Şi foarte bine aţ i făcut, monseniore. De altminteri, se ştie că atunci când domnia voastrăse apucăde un lucru, nu se poate sănu iasăbine. Nici eu, vărog sămăcredeţ i, nu mi-am pierdut vremea pe drum. Apoi, cum tocmai se întorsese către reprezentanţ ii burghezimii, starostele spuse: — Am aflat prin iscoadele noastre căfrancezii au început săse pună în mişcare; probabil se pregătesc săatace; cum însănu putem şti dincotro va porni atacul, am aşezat artileria în aşa fel, încât tunurile să fie deopotrivărăspândite pe tot întinsul meterezelor. — E un lucru foarte cuminte – răspunse necunoscutul cu un zâmbet uşor, uitându-se cu coada ochiului la Taciturnul, care, deşi războinic încercat, se mulţ umea sătacă, lăsându-i săvorbeascădespre război pe nişte burghezi. — La fel am făcut şi cu garda civică– urmăstarostele – pe care am răspândit-o jur împrejurul zidurilor întărind posturile de pazăşi care a primit ordin săfie în orice clipăgata săalerge în locul unde s-ar da un asalt. Necunoscutul nu răspunse nimic; părea săaştepte ca prinţ ul de Orania să-şi spună, la rândul său, cuvântul. — Cu toate astea – adăugăstarostele – cei mai mulţ i dintre membrii sfatului nostru sunt de părere căfrancezii nu urmăresc nimic altceva decât săne joace un renghi. — Şi ce rost ar avea săne joace un renghi? — Ca săne înfricoşeze, silindu-ne săcădem la o înţ elegere prin care oraşul ar încăpea în mâna francezilor. Necunoscutul se uitădin nou la prinţ ul de Orania: s-ar fi zis căera cu desăvârşire străin de tot ceea ce se întâmpla lângăel, judecând după nepăsarea cu care asculta toate aceste păreri, o nepăsare vecinăcu dispreţ ul. — Totuşi – se auzi o voce îngrijorată– se pare căastă-searăs-ar fi observat unele pregătiri de luptăîn tabăra lor. — Simple bănuieli lipsite de orice temei – tăgădui starostele. Am cercetat eu însumi tabăra cu un ochean de cea mai bunăcalitate adus de la Strasbourg: tunurile păreau înţ epenite în pământ, oamenii se pregăteau de culcare fărăsădea nici cel mai mic semn de nelinişte, iar domnul duce de Anjou avea oaspeţ i la masăîn cort. Necunoscutul aruncădin nou o privire asupra prinţ ului de Orania. De astădatăi se păru căun surâs uşor răsfrângea buzele Taciturnului, surâs pe care umerii săi îl subliniarăcu un gest dispreţ uitor, aproape imperceptibil. — Văînşelaţ i, domnilor – spuse necunoscutul – văînşelaţ i amarnic; nu e nicidecum vorba de un atac pe care francezii îl pregătesc pe furiş împotriva domniilor voastre, ci de un asalt în toatăputerea cuvântului pe

care-l veţ i avea de înfruntat. — Adevărat? — Planurile acestea, oricât de fireşti vi s-ar părea domniilor voastre, mai au încăunele lipsuri. — Cu toate astea, monseniore... – îngăimarăburghezii, umiliţ i de faptul căputea săpunăcineva la îndoialăcunoştinţ ele lor strategice. — Mai au încălipsuri – continuănecunoscutul – şi am săvăspun de ce: dumneavoastrăvăaşteptaţ i la un atac şi aţ i luat toate măsurile de cuviinţ ăîn vederea acestei împrejurări. — Bineînţ eles. — Ei bine, domnilor, atacul acesta, dacăvreţ i sămăcredeţ i... — Spuneţ i, monseniore. — În loc să-l aşteptaţ i, ar fi mai cuminte săporneascădin partea dumneavoastră. — Bravo! exclamăprinţ ul de Orania. Aţ i rostit o vorbăînţ eleaptă. — În momentul acesta – continuănecunoscutul, dându-şi seama că de aici în colo se va putea bizui pe sprijinul prinţ ului – corăbiile domnului de Joyeuse au ridicat ancora. — De unde ştiţ i, monseniore? rostirăîntr-un glas starostele şi ceilalţ i membri ai sfatului. — Ştiu – întări necunoscutul. Un freamăt de îndoialătrecu ca o adiere peste întreaga adunare, dar, oricât de uşoarăar fi fost aceastăadiere, nu se putea sănu atingă din zbor urechea iscusitului războinic care îşi făcuse cu puţ in mai înainte intrarea în scenăpentru a juca, pe cât se pare, rolul principal. — Văîndoiţ i cumva? întrebăel cu cel mai desăvârşit sânge rece, ca un om deprins săînfrunte toate temerile, toate fumurile şi toate prejudecăţ ile burghezimii. — Nu mai poate încăpea nici o îndoială, de vreme ce ne încredinţ aţ i dumneavoastră, monseniore. Săne îngăduie totuşi alteţ a voastrăsă-i spunem că... — Spuneţ i. — Cădacăar fi fost aşa... — Ce s-ar fi întâmplat? — Am fi aflat şi noi lucrul acesta. — Prin cine? — Prin iscoada noastrăcare a plecat cu barca. În momentul acela un om împins de la spate de lachei intrăgreoi în salăşi făcu smerit câţ iva paşi pe dalele lustruite, oprindu-se la o egală distanţ ăde starostele cetăţ ii şi de prinţ ul de Orania. — Aha! făcu starostele. Va săzicătu erai, flăcăule? — Eu, domnule staroste – răspunse noul venit. — Monseniore – spuse starostele – e omul pe care l-am trimis în recunoaştere. La cuvântul "monseniore", care de astădatănu mai era adresat prinţ ului de Orania, iscoada avu o tresărire de bucurie şi de uimire

totodatăşi se grăbi săse apropie ca săpoatăvedea mai bine pe cel căruia îi era hărăzit acest titlu. Dupăînfăţ işare, noul venit părea săfie un marinar flamand, lucru de care îţ i puteai da seama numaidecât, datorităanumitor trăsături caracteristice: capul pătrat, ochii albaştri, gâtul scurt şi umerii largi; omul frământa în mâinile-i mari boneta jilavăde lânăşi, în clipa când ajunse înaintea ofiţ erilor, cei de faţ ăobservarăcăîn urma lui se aşternuse pe dale o dârălatăde apă. Într-adevăr, hainele lui groase erau leoarcăde apăşi aveau un aspect respingător. — Ei, ia te uită! Voinicul ăsta s-a întors înotând la mal – spuse necunoscutul, privindu-l pe marinar ca un om obişnuit săcomande şi a cărui autoritate reuşeşte săinsufle respect din primul moment atât ostaşilor cât şi slujitorilor, deoarece prin felul său de a fi ştie săîmbine asprimea unei porunci cu dulceaţ a unei alintări. — Chiar aşa, monseniore, chiar aşa – întări cu însufleţ ire marinarul – şi Escaut nu este numai o apămare, monseniore, dar şi foarte repede. — Vorbeşte Goes, vorbeşte – îl îmbie necunoscutul, ştiind foarte bine cât preţ uieşte în ochii unui marinar de rând favoarea pe care binevoia săi-o facăspunându-i pe nume. Aşa cădin clipa aceea, nimeni altul afarăde necunoscut nu mai păru săexiste pentru Goes, care i se adresătot timpul numai lui, deşi, fiind trimis în recunoaştere de către altcineva, s-ar fi cuvenit probabil săi dea aceluia raportul asupra felului în care îşi îndeplinise misiunea. — Monseniore – începu el – am plecat cu cea mai micăbărcuţ ăpe care o aveam; am dat parola ca săpot trece prin barajul pe care l-am făcut pe Escaut cu vasele noastre şi am mers aşa mai departe pânăam ajuns în preajma afurisiţ ilor de franţ uji. Ah! Vărog sămăiertaţ i, monseniore!... Goes amuţ i. — Lasă, nu-i nimic – spuse necunoscutul, surâzând – nu sunt decât pe jumătate francez şi, prin urmare, măconsider numai pe jumătate afurisit. — Cum ziceam deci, monseniore, de vreme ce luminăţ ia voastră binevoieşte să-mi ierte necuviinţ a... Necunoscutul făcu un semn din cap. — În timp ce vâsleam aşa pe întuneric – continuăGoes – cu lopeţ ile înfăşurate în cârpe, am auzit un glas tunând: "Stai! Încotro cu barca?" Am crezut la început căpe mine măia la refec şi măpregăteam tocmai sărăspund ceva la întâmplare, când aud pe cineva strigând în gura mare în spatele meu: "Galera-amiral!" Necunoscutul se uităla ofiţ erii din jurul său, clătinând din cap cu înţ eles, ca şi când ar fi vrut săle atragăatenţ ia: "Nu v-am spus eu?" — În aceeaşi clipă– povesti în continuare Goes – tocmai când voiam săcârmesc, am simţ it o izbiturăcumplită; luntrea a început săia apă; valurile mi-au trecut peste cap şi m-am prăbuşit într-un hău fărăfund;

numai căEscaut şi cu mine suntem vechi cunoştinţ e şi vâltorile fluviului şi-au dat numaidecât seama cu cine au de-a face, aşa căpânăla urmă am apucat săvăd iarăşi cerul. Măciocnisem, nici mai mult nici mai puţ in, cu galera-amiral care-l ducea pe domnul de Joyeuse la bord şi care trecuse de-a tăvălugul peste mine. Numai bunul Dumnezeu ştie cum de n-am fost strivit sau înnecat şi cum de mai sunt teafăr la ora asta. — Sătrăieşti, Goes, sătrăieşti, flăcăule! îl lăudăprinţ ul de Orania, fericit căbănuielile sale se adeveriseră. Du-te şi ai grijăsă-ţ iţ ii gura. Şi întinzând braţ ul spre el, îi puse în palmăo pungăcu bani. Marinarul părea totuşi sămai aştepte ceva: încuviinţ area necunoscutului ca săpoatăpleca. În sfârşit, acesta îi făcu un semn binevoitor cu mâna şi abia atunci Goes se îndurăsăse rupădin loc, mult mai încântat, fărădoar şi poate, de gestul necunoscutului decât de darul pe care-l primise din partea prinţ ului de Orania. — Ei – zise necunoscutul, adresându-se starostelui cetăţ ii – ce părere ai despre toate astea? Te mai îndoieşti oare căfrancezii se pregătesc săridice pânzele, sau poate-ţ i închipui cumva cădomnul de Joyeuse a părăsit tabăra şi s-a îmbarcat pe galera-amiral numai ca să petreacănoaptea pe bord? — Aveţ i cumva darul prorocirii, monseniore?! se minunară burghezii. — Nu mai mult decât monseniorul prinţde Orania, care, sunt convins, este în toate privinţ ele de aceeaşi părere eu mine. Dar, ca şi alteţ a sa, sunt foarte bine informat şi, mai cu seamă, îi cunosc pe cei ce se aflăde partea cealaltă. Şi aratăcu mâna în direcţ ia polderelor. Aşa încât – urmăel – aşfi nespus de mirat sănu-i văd atacând în noaptea asta. Fiţ i gata deci, domnilor, căci, dacăle lăsaţ i prea mult răgaz, sunt în stare săatace cu tot dinadinsul. — Sper cădomniile lor vor binevoi a recunoaşte căînainte de sosirea dumneavoastrăle-am spus aceleaşi lucruri pe care le arătaţ i domnia voastrăacum. — Dar – întrebăstarostele – cam în ce fel îşi dăcu părerea monseniorul căse va desfăşura atacul francezilor? — Iatăcam ce cred eu c-o săse întâmple: infanteria este catolică, va lupta pe seama ei; cavaleria fiind calvinistă, va lupta, de asemenea, pe socoteala ei. Vom fi deci atacaţ i din douăpărţ i. Marina este a domnului de Joyeuse, care a sosit de la Paris; toatăcurtea ştie în ce scop a plecat şi deci e de la sine înţ eles căva dori săintre şi el în foc şi săculeagă laurii biruinţ ei. Prin urmare, vom fi ameninţ aţ i din trei părţ i. — Atunci săfacem trei corpuri de armată– îşi dădu cu părerea starostele. — Nu faceţ i decât unul, domnilor, unul singur, cu cei mai destoinici ostaşi pe care-i aveţ i, iar pe ceilalţ i, de care văîndoiţ i c-ar putea înfrunta

o luptăîn câmp deschis, lăsaţ i-i săpăzeascămeterezele. Apoi, cu pâlcul acesta de ostaşi daţ i buzna pe porţ ile cetăţ ii într-un moment în care francezilor nici prind gând nu le-ar trece aşa ceva. Îşi închipuie căei sunt cei care atacă: luaţ i-le-o înainte şi atacaţ i-i chiar dumneavoastră; dacă-i aşteptaţ i săia cu asalt cetatea sunteţ i fărădoar şi poate pierduţ i, căci atunci când e vorba căde-a un asalt, francezii sunt fărăpereche în lume, aşa cum nimeni nu se poate măsura cu dumneavoastră, domnilor, atunci când luptaţ i în câmp deschis, apărând împrejurimile oraşelor dumneavoastră. Chipurile flamanzilor devenirăstrălucitoare de bucurie. — Ce văspuneam eu, domnilor? rosti Taciturnul. — E o mare cinste pentru mine – zise necunoscutul – faptul că, fără săştiu, am fost întru totul de aceeaşi părere cu cel mai de seamă conducător de oşti al vremurilor noastre. Amândoi se înclinarăcurtenitor unul în faţ a celuilalt. — Aşadar – continuănecunoscutul – precum v-am spus, veţ i ieşi năprasnic din cetate, năvălind asupra infanteriei şi cavaleriei. Sper că ofiţ erii domniilor voastre vor şti săcomande aceastămanevrăîn aşa fel încât să-i respingăpe cotropitori. — Dar vasele lor, vasele – întâmpinăstarostele – vor străpunge barajul făcut de noi; şi cum vântul bate dinspre nord-vest, în două ceasuri vor fi în inima cetăţ ii. — Aveţ i, dacănu măînşel, şase corăbii vechi şi treizeci de bărci la Sainte-Marie, adicăla o leghe de aici, nu-i aşa? Asta ar fi, cum s-ar zice, baricada dumneavoastrămaritimă, cordonul menit săînchidăgura fluviului Escaut. — Întocmai, monseniore. Dar de unde ştiţ i domnia voastrătoate amănuntele acestea? Necunoscutul zâmbi. — Le ştiu, precum vedeţ i – se mulţ umi el sărăspundă. Acolo e cumpăna de care atârnăsorţ ii bătăliei. — Atunci trebuie sătrimitem întăriri vrednicilor noştri marinari – spuse starostele. — Dimpotrivă, veţ i putea dispune de încăpatru sute de ostaşi din echipajele acestor vase; douăzeci de oameni ageri la minte, viteji şi devotaţ i ajung. Cetăţ enii Anversului făcurăochii mari. — Vreţ i sădistrugeţ i – spuse necunoscutul – flota francezăpânăla ultimul vas, jertfind şase corăbii vechi şi treizeci de bărci prăpădite? — Hm! făcurăcetăţ enii Anversului, schimbând priviri între ei. Corăbiile noastre n-ar fi chiar atât de vechi şi nici bărcile atât de prăpădite. — Foarte bine, socotiţ i atunci cam cât credeţ i c-ar face – le propuse necunoscutul – şi vi se va plăti costul lor. — Ăştia sunt oamenii cu care am de luptat în fiecare zi – îi spuse

Taciturnul în şoaptănecunoscutului. Oh! De-ar fi trebuit sădau piept numai cu evenimentele, de mult le-aşfi biruit. — Haideţ i, domnilor – îi zori necunoscutul, ducând mâna la punga de la brâu, care, aşa cum am arătat, era burduşită– faceţ i socoteala, vă rog , dar faceţ i-o mai repede. Veţ i fi despăgubiţ i prin poliţ e trase pe numele domniilor voastre; sper căle veţ i privi cu toatăîncrederea. — Monseniore – luăcuvântul starostele, dupăce se sfătui câteva clipe cu comandanţ ii oştilor cetăţ ii, împărţ iţ i pe cartiere, pe străzi şi pe stoluri de câte o sutăde soldaţ i – noi suntem de felul nostru negustori şi nicidecum seniori subţ iri, aşa căvărugăm săne treceţ i cu vederea unele şovăieli; căci la noi, pasămite, sufletul nu sălăşluieşte în trupurile, ci în tejghelele noastre. Sunt împrejurări în care înţ elegem totuşi săfacem şi oarecare sacrificii, având în vedere binele obştesc. Folosiţ i-vădeci de barajele noastre aşa cum veţ i găsi de cuviinţ ă. — Zău, monseniore – se minunăTaciturnul – numai dumneavoastră puteţ i săvârşi o minune ca asta. Eu ar fi trebuit sămăstrăduiesc şase luni încheiate ca săobţ in ceea ce domnia voastrăaţ i dobândit în zece minute. — Măvoi sluji, aşadar, de barajul dumneavoastră, domnilor; dar iatăcum: francezii, în frunte cu galera-amiral, vor încerca să-l străpungă. De aceea voi întări cordoanele de apărare, lăsând o distanţ ă destul de mare între vase, pentru ca flota lor săpoatăpătrunde printre bărcile şi corăbiile dumneavoastră. În momentul acela, cei douăzeci de voinici pe care-i voi fi lăsat pe bordul corăbiilor şi ambarcaţ iilor dumneavoastrăvor arunca nişte căngi şi, de îndatăce căngile vor fi fost aruncate, o şterg cu toţ ii într-o barcăspre mal, dupăce mai întâi vor fi dat foc vaselor încărcate cu materiale inflamabile. — Şi atunci, vădaţ i seama – interveni Taciturnul – flota francezăva cădea toata pradăflăcărilor. — Da, toată– întări necunoscutul. Ca atare, orice retragere este tăiată, atât pe mare cât şi pe uscat, peste poldere, deoarece veţ i avea grijăsădeschideţ i stăvilarele de la Malines, de la Berchem, de la Lierre, Duffel şi Anvers. Respinşi mai întâi de oştile dumneavoastră, hăituiţ i de puhoaiele ce se vor năpusti prin îndiguirile sparte, împresuraţ i din toate părţ ile de aceastărevărsare neaşteptatăa mării, care, umflându-se clipă de clipă, va cotropi totul ca un flux fărăsfârşit, fărăsă-şi mai retragă apele, francezii vor fi cu toţ ii înghiţ iţ i de valuri, înecaţ i, nimiciţ i. Strigăte de bucurie izbucnirădin rândurile ofiţ erilor. — Nu existăînsădecât un singur neajuns – spuse prinţ ul. — Care anume, monseniore? întrebănecunoscutul. — Faptul căne-ar trebui o zi întreagăpentru a trimite ştafete în diferite oraşe şi cănoi n-avem decât o orăde răgaz. — O orăajunge – răspunse cel căruia i se spunea "monseniore". — Dar cine o sădea de ştire flotilei? — A şi fost înştiinţ ată. — De cine?

— De mine. Dacădomniile lor ar fi pregetat s-o lase pe mâna mea, le-aşfi cumpărat-o. — Dar Malines, Lierre, Duffel? — Venind încoace, am trecut prin Malines şi Lierre şi am trimis un om de încredere la Duffel. La orele unsprezece, francezii vor fi înfrânţ i, la miezul nopţ ii flota va pieri mistuităde flăcări, la ora unu francezii vor fi în plinăretragere, la douăoraşul Malines îşi va sfărâma digurile, Lierre va deschide stăvilarele, Duffel va face săse reverse canalurile: atunci tot cuprinsul va tălăzui, preschimbat într-un ocean vijelios care va cotropi totul, înecând de-a valma case, ogoare, păduri, sate, dar care în acelaşi timp îi va înghiţ i şi pe francezi, aşa încât sănu se mai întoarcănici unul din ei în Franţ a. O tăcere ce părea sămărturiseascăo admiraţ ie îngemănatăcu spaima întâmpinăcuvintele sale; pe urmă, deodată, flamanzii izbucniră în aplauze furtunoase. Prinţ ul de Orania făcu doi paşi spre oaspetele necunoscut şi-i întinse mâna. — Prin urmare, monseniore – spuse el – în tabăra noastrătotul e gata? — Totul – adeveri necunoscutul – şi, uite, cred căşi francezii s-au pregătit la rândul lor. Şi-i arătăcu degetul un ofiţ er care tocmai ridica draperia de la uşă. — Monseniorilor şi domnilor – zise ofiţ erul – am primit vestea că francezii s-au pus în mişcare şi se îndreaptăspre oraş. — La arme! strigăstarostele cetăţ ii. — La arme! repetarăcei de faţ ă. — O clipă, domnilor! îi întrerupse necunoscutul cu vocea lui vajnică şi poruncitoare. Îmi veţ i îngădui săvădau o ultimăîndrumare pe care o socotesc mai însemnatădecât toate celelalte. — Spuneţ i! Spuneţ i! strigarăcu toţ ii într-un glas. — Francezii vor fi atacaţ i pe nepregătite, prin urmare nu mai poate fi vorba nici de o luptă, nici de o retragere, ci de o fugărire; dar ca să-i puteţ i hăitui, trebuie săfiţ i sprinteni. Jos platoşele, naiba săle ia! Din pricina platoşelor, care văstingheresc orice mişcare, aţ i pierdut atâtea bătălii pânăacum. Jos platoşele, domnilor, jos platoşele! Şi necunoscutul le arătăpieptul său ocrotit doar de o piele de bivol. Ne vom reîntâlni la locul bătăliei, domnilor căpitani – continuănecunoscutul – pânăatunci, duceţ i-văîn piaţ a primăriei, unde veţ i găsi pe oamenii dumneavoastrăgata de luptă. Venim şi noi îndată. — Vămulţ umesc, monseniore – spuse prinţ ul, adresându-se oaspetelui. Datoritădomniei voastre, şi Belgia, şi Olanda au fost salvate. — Măcopleşiţ i, prinţ e! răspunse necunoscutul. — Alteţ a voastrăse va îndupleca care sătragăspada împotriva francezilor? întrebăprinţ ul. — Am săfac în aşa fel, ca sădau piept numai cu hughenoţ ii – răspunse necunoscutul, înclinându-se cu un surâs pe care încruntatul său tovarăşde arme ar fi avut tot dreptul să-l râvneascăşi al cărui tâlc

numai singur Dumnezeu îl înţ elese. LXVI FRANCEZI ŞI FLAMANZI În momentul în care întreg sfatul oraşului părăsea primăria, iar ofiţ erii se pregăteau săia comanda trupelor ca săaducăla îndeplinire ordinele generalului necunoscut, pe care cerul însuşi părea să-l fi trimis în ajutorul flamanzilor, un freamăt stăruitor făcu înconjurul cetăţ ii şi, cuprinzând toatăaşezarea, se înălţ ăîn văzduh ca un singur strigăt clocotitor. În acelaşi timp se auzi bubuitul artileriei. Focurile de artilerie îi surprinserăpe francezi în toiul marşului lor de noapte, tocmai când erau mai convinşi căvor lua cu asalt pe nepusă masăcetatea cufundatăîn somn. În loc săle întârzie înaintarea însă, îi făcu săîntindămai vârtos pasul. Dacăoraşul nu putea fi cucerit fărăveste pe căţ ărate, cum se spunea pe vremea aceea, le rămânea în schimb mijlocul, pe care am văzut că-l folosise regele Navarei la Cahors, le rămânea în schimb, zic, mijlocul de a astupa şanţ urile cu faşine şi de a face săsarăîn aer porţ ile cu petarde. Tunurile aşezate pe metereze trăgeau deci fărăîntrerupere: dar, în puterea nopţ ii, loviturile lor nu aveau aproape nici un efect; dupăce întâmpinarăcu o răbufnire de strigăte răcnetele scoase de adversarii lor, francezii continuarăsăînainteze în tăcere spre parapete cu acea dârzenie înfocatăde care dau îndeobşte dovadăori de câte ori pornesc la atac. Deodatăînsă, porţ ile mari ale cetăţ ii ca şi cele secrete se deschiseră pe neaşteptate şi din toate părţ ile se năpustirăoameni înarmaţ i; numai căoamenii aceştia nu erau însufleţ iţ i de nesstăvilita înflăcărare a francezilor, ci de un fel de beţ ie greoaie care, fărăa stingheri câtuşi de puţ in acţ iunile războului, îi dăo tărie de nezdruncinat preschimbându-l într-o redutămişcătoare. Erau flamanzii, care înaintau cot la cot, în batalioane înţ esate, în stoluri compacte, pe deasupra cărora artileria bătea de zor, mai mult gălăgioasădecât cu adevărat înfricoşătoare. Bătălia începea săse înfiripe pas cu pas, spada şi jungherul se ciocneau, suliţ a şi lama de oţ el scrâşneau încrucişându-se, focurile de pistol, explozia archebuzelor luminau chipurile învâlvorate. Nu se auzea însănici un strigăt, nici un murmur, nici un geamăt; flamandul lupta cu înverşunare, francezul cu ciudă. Flamandul era întărâtat de faptul cătrebuia sălupte, căci războiul nu avea nimic de-a face cu îndeletnicirile sale şi nici nu-i plăcea. La rândul său, francezul era furios pentru căfusese atacat tocmai când se pregătea săatace. În momentul în care oştile se lovirăpiept în piept, înfruntându-se cu o îndârjire pe care în zadar ne-am strădui s-o zugrăvim, nişte bubuituri

izbucnirădinspre Sainte-Marie, ţ inându-se lanţ , şi o luminăse înălţ ă deasupra cetăţ ii ca un panaşde flăcări. Era Joyeuse, care pornise la atac şi care încerca săfacăo diversiune, străpungând barajul ce apăra gurile fluviului Escaut pentru a pătrunde cu flota sa pânăîn inima oraşului. Aşa cel puţ in sperau francezii. Numai căsperanţ ele lor aveau săfie înşelate. Îmbiat de vântul ce bătea dinspre vest, adicădin direcţ ia cea mai prielnicăpentru o asemenea operaţ ie, Joyeuse ridicase ancora şi, cu galera-amiral în frunte, se lăsase purtat de briza ce-l mâna împotriva curentului. Totul era gata de luptă: marinarii săi, înarmaţ i cu săbiile de abordaj, se aflau la pupa; tunarii aşteptau, cu fitilul aprins, în dreptul obuzierelor; gabierii, cu grenade în mână, pe gabii; în sfârşit, cei mai destoinici dintre mateloţ i, înarmaţ i cu bărzi, stăteau gata săsarăpe punţ ile corăbiilor şi bărcilor vrăjmaşe şi săreteze lanţ urile şi parâmele, spărgând barajul pentru a deschide drum flotei. Înaintau în tăcere. Cele şapte bastimente ale lui Joyeuse, aşezate în unghi ascuţ it, cu galera-amiral în frunte, păreau o ceatăde uriaşe fantome ce lunecau la suprafaţ a apei. Tânărul care făcea de cart nu avusese răbdare săşadăpironit la postul său. Îmbrăcat cu o falnică armură, luase locul secundului pe galerăşi, aplecat peste bompres, părea căvrea săstrăpungăcu privirea aburii ce stăruiau deasupra fluviului şi adâncurilor nopţ ii. În scurtăvreme, prin bezna îngroşatăde pâcle, zări ieşind la iveală digul întunecat ce brăzda în curmezişapa; părea cu desăvârşire pustiu şi părăsit; numai căîntr-o ţ arăca asta, împânzităde capcane, paragina şi singurătatea digului aveau ceva înfricoşător. Continuau totuşi săînainteze; ajunseserăîn dreptul barajului, la o distanţ ăde numai doi kilometri, şi, cu fiecare clipă, se apropiau tot mai mult, fărăca o singurădatăsomaţ ia Stai! Cine-i? săfi izbit încăurechea francezilor. Marinarii nu vedeau în tăcerea înconjurătoare decât mărturia unui tembelism de care nu puteau decât săse bucure; tânărul amiral, mai prevăzător, bănuia însăcătrebuie săfie la mijloc vreun vicleşug, din care pricinăşedea cu inima strânsă. În sfârşit, galera-amiral pătrunse printre greementele a două bastimente ce se aflau în centrul barajului şi, împingându-le din spate, făcu săse îndoaie la mijloc digul acesta flexibil alcătuit din mai multe compartimente legate între ele prin lanţ uri şi care, lăsându-se clintite din loc fărăsăse rupă, se lipirăde bordurile vaselor franceze, respectând formaţ ia în unghi a respectivelor vase. Deodată, chiar în momentul când marinarii înarmaţ i cu bărzi primeau ordinul de a sări peste bord pentru a sparge barajul, o mulţ ime de căngi, aruncate de nişte mâini nevăzute, zburarăprin aer, agăţ ânduse cu nădejde de arborada corăbiilor franceze. Flamanzii le-o luaserăînainte, executând manevra pe care francezii

o puseserăla cale. Joyeuse îşi închipui căinamicul se pregătea sădea o luptă înverşunatăşi se grăbi a-i face faţ ă. Căngile aruncate de ostaşii săi legarăcu noduri de fier bastimentele vrăjmaşe de ale sale. Atunci, apucând o bardădin mâinile unui matelot, sări cel dintâi pe puntea unui vas ancorat de corabia lui, strigând: — Abordaţ i! Abordaţ i! Întregul echipaj porni dupăel, atât ofiţ erii cât şi mateloţ ii, scoţ ând acelaşi strigăt de luptă; strigătele lor însănu primirănici un răspuns şi atacul nu întâmpinănici o împotrivire. Atâta doar căîn momentul acela zărirătrei bărci încărcate cu oameni lunecând în tăcere pe undele fluviului, ca trei păsări de mare întârziate. Bărcile se îndepărtau în bătaia grăbităa vâslelor, păsările îşi luau zborul, fâlfâindu-şi zorite aripile. Agresorii rămaserălocului, încremeniţ i pe bastimentele cucerite fără nici o luptă. Situaţ ia era aceeaşi pe tot frontul. DeodatăJoyeuse auzi un vuiet înăbuşit sub picioarele sale în timp ce un miros de pucioasăse răspândea în aer. Un gând îi fulgerăprin minte: alergăla un tambuchi şi deschise chepengul: măruntaiele vasului ardeau. În aceeaşi clipă, un singur strigăt răsunăpe tot frontul: — Îmbarcarea! Îmbarcarea! Toatălumea se urcăpe bord, mai grabnic decât coborâse; Joyeuse, care părăsise primul corabia, se înapoie ultimul. În momentul în care încăleca parapetul galeriei sale, flăcările făceau sătrosneascăpuntea vasului pe care-l părăsise. Şi tot atunci, pretutindeni, vâlvătăile ţ âşnirăca şi cum ar fi erupt douăzeci de vulcani; fiecare barcă, fiecare felucă, fiecare corabie se preschimbase într-un crater; flota franceză, ale cărei nave aveau o capacitate cu mult superioară, părea sădomine un noian de foc. Se dăduse ordin săse taie parâmele, săse rupălanţ urile, săse sfărâme căngile; mateloţ ii se căţ ăraserăpe sarturi cu iuţ eala unor oameni care ştiu căde aceastăiuţ ealăatârnăscăparea lor. Operaţ ia pe care o aveau de făcut însăera covârşitoare; chiar dacă ar fi reuşit săse desprindădin strânsoarea căngilor aruncate de duşmani asupra flotei franceze, mai rămâneau cele aruncate de flota francezăasupra vaselor inamice. Douăzeci de bubuituri răbufnirădeodată; corăbiile franceze se cutremurarădin toate încheieturile, făcând săgeamăadâncurile lor. Tunurile ce apărau digul şi pe care locuitorii Anversului le părăsiserăîncărcate pânăla gurăse descărcau acum singure pe măsură ce erau cuprinse de flăcări, distrugând fărănici o noimătot ce se afla în bătaia lor, dar pricinuind totuşi pagube. Flăcările se înălţ au ca nişte şerpi uriaşi de-a lungul catargelor, se încolăceau în jurul vergilor şi, cu limbile lor ascuţ ite, lingeau bordurile

căptuşite cu foi de aramăale navelor franceze. Joyeuse, care, îmbrăcat cu falnica sa armurăînfloratăcu aur, împărţ ea ordine în stânga şi-n dreapta, liniştit şi cu o voce autoritară, în mijlocul vâlvătăilor, semăna cu una din acele salamandre fantastice, acoperite cu milioane de solzi care, la fiece mişcare, împroşcau în jur o ploaie de scântei. Curând însăbubuiturile începurăsăse înteţ eascădin ce în ce mai năprasnice, mai asurzitoare; de astădatănu mai erau tunurile care se descărcaţ i, ci magaziile de muniţ ii care luau foc, bastimentele însuşi care detunau spulberate de puterea exploziilor. Atâta timp cât nădăjduise săpoatărupe legăturile ucigătoare ce-l ţ ineau agăţ at de vrăjmaşii săi, Joyeuse încercase sălupte; acum însănu mai avea nici un rost săspere c-ar putea izbândi; flăcările începuserăa cuprinde corăbiile franceze şi, de fiecare datăcând sărea în aer câte un vas inamic, o ploaie de foc, ca un mănunchi de artificii, cădea pe puntea galerei. Numai că, în împrejurarea de faţ ă, focul iscat de o substanţ ă incendiarăera neîndurător, unul din acele focuri pe care nimic nu este în măsurăsă-l stingăşi care, dimpotrivă, se înteţ eşte cu atât mai vârtos, cu cât oamenii îşi dau osteneala să-l înăbuşe, mistuindu-şi prada până în fundul apei. Sărind în aer, navele cetăţ enilor din Anvers sfărâmaserădigurile; corăbiile franceze însă, în loc să-şi urmeze drumul, mergeau în derivă, cotropite la rândul lor de flăcări, târând dupăele crâmpeie din puhoiul de foc mistuitor ce le înlănţ uise cu braţ ele-i învânvorate. Joyeuse înţ elese cănu mai era chip săse împotrivească; drept care ordonăsăse coboare bărcile pe apăşi sădebarce cu toţ ii pe malul stâng al fluviului. Ordinul fu împărtăşit şi celorlalte nave cu ajutorul portavocelor; chiar şi cei care nu-l auzirăînsăse gândirăsimultan la aceeaşi scăpare. Joyeuse nu se înduplecăsăpărăseascăpuntea galerei sale decât dupăce fu îmbarcat tot echipajul, pânăla ultimul om. Sângele rece de care dădea dovadăîi făcuse pe toţ i să-şi recapete stăpânirea de sine; fiecare dintre marinarii săi ţ inea în mânăbarda ori spada de abordaj. Bărcile nici nu apucaserăîncăsătragăla mal când galera-amiral sări în aer, luminând, pe de o parte, zidurile oraşului ce se conturau în zare, pe de alta, vastele întinderi ale fluviului, care, lărgindu-şi tot mai mult albia, îşi vărsa apele în mare. Între timp, artileria de pe metereze încetase sămai tragă: dar nu pentru căînverşunarea bătăliei s-ar mai fi potolit, ci fiindcăflamanzii şi francezii luptau acum corp la corp şi, prin urmare, bătând într-unii, ar fi însemnat săloveascăşi în ceilalţ i. Cavaleria calvinistăşarjase, la rândul ei, săvârşind adevărate minuni: călăreţ ii îşi croiau drum printre rânduri cu spadele, în timp ce caii călcau în picioare tot ce le ieşea înainte; flamanzii răniţ i însă

spintecau burţ ile armăsarilor cu jungherele lor puternice. În pofida strălucitei şarje de cavalerie, se iscăoarecare învălmăşeală în grosul armatei franceze, care nu făcea decât săfrământe pământul pe loc, fărăsăînainteze de fel, în vreme ce pe porţ ile cetăţ ii ieşeau mereu alte batalioane care se năpusteau asupra oştilor ducelui de Anjou. Deodatăun freamăt clocotitor tălăzui pânăsub zidurile cetăţ ii. Strigătele "Anjou! Anjou! Franţ a! Franţ a" răsunarăde la un capăt la altul al frontului ce apăra oraşul Anvers şi o izbiturănăprasnicăfăcu săse zguduie toatăgloata aceea de oameni atât de ticsitădin pricina celor care o împingeau mereu din spate, în aşa fel încât ostaşii din primele linii, vrând-nevrând, trebuiau sădea dovadăde vitejie. Iureşul acela era pricinuit de Joyeuse; strigătele ţ âşniserădin piepturile mateloţ ilor săi: o mie cinci sute de oameni înarmaţ i cu bărzi şi junghere şi comandaţ i de Joyeuse, căruia i se adusese un cal rămas de izbelişte, tăbărâserăfărăveste asupra flamanzilor, dornici sărăzbune flota incendiatăşi douăsute dintre tovarăşii lor de arme care pieriserăîn flăcări sau înecaţ i. Noii veniţ i nu zăboviserăsă-şi aleagăfrontul de luptă, ci dăduseră iama în cel dintâi stol de ostaşi pe care îi recunoscuserădupăgrai şi dupăuniformădrept vrăjmaşi. Nimeni nu mânuia cu mai multăiscusinţ ădecât Joyeuse vajnica spadăde război; mâna i se răsucea din încheieturăca o morişcăde oţ el, şi la fiecare loviturăcu tăişul, crăpa o ţ eastă, la fiecare loviturăcu vârful spadei străpungea un om. Stolul de flamanzi asupra căruia tăbărâse Joyeuse se irosi, nimicit ca un bob de grâu de o legiune de furnici. Îmbătaţ i de aceastăprimăizbândă, marinarii îşi croirădrum mai departe. În timp ce ei câştigau mereu teren, cavaleria calvinistă, împresuratăde sodomul acela de oameni, bătea în retragere; infanteria contelui de Saint-Aignan, în schimb, continua sălupte corp la corp cu flamanzii. Prinţ ul văzuse pârjolul ce nimicea flota ca o vâlvoare îndepărtată; fărăsăbănuiascănimic, auzise bubuiturile tunurilor şi exploziile ce spulberaserăcorăbiile, încredinţ at fiind căprin partea locului se dădea o bătălie înverşunatăcare nu se putea încheia decât prin biruinţ a lui Joyeuse. Cum şi-ar fi putut închipui căo mânăde vase flamande ar fi fost în măsurăsăînfrunte o flotăfranceză! Se aştepta deci, din clipăîn clipă, la o diversiune din partea lui Joyeuse, când se pomeni deodatăcu vestea căflota fusese distrusăşi că Joyeuse împreunăcu marinarii săi dăduserăiureşîn mijlocul oştilor flamande. Din momentul acela prinţ ul începu săfie cuprins de o nemăsurată îngrijorare: flota însemna o posibilitate de retragere şi, prin urmare, chezăşia cea mai temeinicăa armatei sale. Ducele trimise o ştafetăcavaleriei calviniste, ordonându-i săîncerce o nouăşarjă, şi călăreţ ii, tot atât de istoviţ i ca şi caii, se regrupară

pentru a năvăli din nou asupra flamanzilor. În toiul încăierării, glasul lui Joyeuse se auzi strigând: — Ţine-te bine, domnule de Saint-Aignan! TrăiascăFranţ a! Şi întocmai ca un secerător în mijlocul unui lan do grâu, spada lui se învârtejea şi, săgetând aerul, culca la picioarele sale o brazdăde trupuri omeneşti; favoritul nevolnic, plăpândul sibarit părea săfi împrumutat, din clipa în care îşi pusese platoşa, puterea nemaipomenita a lui Hercule Nemeeanul. Pedestrimea, auzind glasul acela detunător ce acoperea zarva bătăliei şi văzând spada ce licărea în întunericul nopţ ii, se simţ ea îmbărbătatăşi, adunându-şi puterile, se avânta din nou în luptă. Dar tocmai atunci omul căruia toatălumea îi spunea "monseniore" ieşi din cetate, călare pe un mândru armăsar negru. Purta o armură neagră, adicăplatoşa; casca, brăţ arele şi pulparele sale erau de oţ el brumat; în urma lui venea un stol de cinci sute de călăreţ i, încălecaţ i pe cai falnici, pe care prinţ ul de Orania îi pusese sub comanda sa. La rândul său, Wilhelm Taciturnul ieşea pe cea de-a doua poartăa cetăţ ii, însoţ it de infanteriştii lui de elită, care nu dăduserăîncăpiept cu duşmanul. Călăreţ ul în armurăneagrăse grăbi săintervinăacolo unde socotea căprezenţ a lui era mai necesară, adicăspre aripa pe care o atacase Joyeuse împreunăcu marinarii săi. Recunoscându-l, flamanzii se dădeau la o parte ca să-l lase să treacăşi-l întâmpinau cu strigăte de bucurie: — Monseniorul! Monseniorul! Joyeuse împreunăcu marinarii săi simţ irăla un moment dat slăbind rezistenţ a duşmanilor; auzirăapoi strigătele acelea bucuroase şi se pomenirădintr-o datăîn faţ ăcu o nouăpânzăde oaste ce răsărea ca din pământ. Joyeuse dădu pinteni calului, mânându-l asupra cavalerului negru, şi amândoi se ciocnirăcu o amarnicăînverşunare. Prima încrucişare de spade făcu săscapere o ploaie de scântei. Bizuindu-se pe tăria armurii sale şi pe iscusinţ a sa de încercat duelist, Joyeuse îşi atacăadversarul, dându-i câteva lovituri aprige, pe care acesta le parăcu îndemânare. În acelaşi timp potrivnicul său îl izbi drept în piept şi, alunecând pe luciul platoşei, spada se strecurăprin încheieturile armurii şi-i crestăumărul, din care se prelinserăcâţ iva stropi de sânge. — Aha! exclamătânărul amiral, simţ ind săgetătura spadei. Omul ăsta trebuie săfie francez, ba mai mult chiar, aşputea săjur c-a învăţ at meşteşugul armelor cu acelaşi dascăl ca şi mine. La auzul acestor cuvinte, necunoscutul dădu săse întoarcăspre aşi încerca norocul într-altăparte. — Dacăeşti într-adevăr francez – îl înfruntăJoyeuse – înseamnăcă eşti un trădător, fiindcălupţ i împotriva regelui tău, împotriva ţ ării tale şi a steagului tău.

Drept răspuns, necunoscutul făcu cale întoarsăşi se năpusti furios asupra lui Joyeuse. De astădatăînsă, ştiind cât de iscusităera spada cu care avea de-a face, Joyeuse îşi luase toate măsurile. Parădeci rând pe rând trei sau patru lovituri date cu o dibăcie ce nu se putea măsura decât cu îndârjirea lui, cu o forţ ăce nu-şi avea perechea decât în mânia de care era însufleţ it. La rândul său, necunoscutul făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să batăîn retragere. — Ai văzut! îi strigătânărul cavaler. Iatăce înseamnăsăte baţ i pentru ţ ara ta: o inimăcuratăşi un braţcredincios sunt de ajuns ca să ocroteascăo frunte fărăcascăşi fărăvizieră! Şi smulgind curelele coifului său, îl azvârli cât colo, descoperindu-şi chipul nobil şi frumos ai cărui ochi scânteiau plini de mândrie, de forţ ă şi de tinereţ e. În loc să-i răspundăîn gura mare ori să-i urmeze exemplul, călăreţ ul în armurăneagrăscoase un muget înfundat şi ridicăspada pregătindu-se sătrăsneascăfărăcruţ are creştetul descoperit. — Aşa, va săzică! exclamăJoyeuse, grăbindu-se săpareze lovitura. Aveam dreptate săspun cănu eşti decât un trădător şi tot ca un trădător vei pieri. Şi fărăa-i lăsa o clipăde răgaz, îi dădu cu vârful spadei câteva lovituri în şir, dintre care una pătrunse prin deschizătura vizierii coifului său. Am săte răpun – îl ameninţ ătânărul amiral – am săţ i smulg casca, care-ţ i ocroteşte şi-ţ i ascunde atât de bine faţ a, şi am să te spânzur de primul copac ce mi-o ieşi în cale. Necunoscutul se pregătea tocmai săriposteze când un călăreţcare se apropiase de el se aplecăsă-i sufle la ureche: — Monseniore, lăsaţ i răfuielile! E nevoie de dumneavoastrăacolo. Necunoscutul se uităîn direcţ ia spre care ora îndreptatămâna interlocutorului său şi-i văzu pe flamanzi şovăind, încolţ iţ i de cavaleria calvinistă. — Ai dreptate – spuse el cu o voce posomorâtă. Acolo sunt cei pe care-i căutam. În momentul acela o droaie de călăreţ i năvăli asupra marinarilor lui Joyeuse, care, vlăguiţ i de loviturile date fărăîncetare cu armele lor de giganţ i, începurăsăbatăîn retragere. Călăreţ ul negru se folosi de aceastăîntorsăturăca săse mistuie în învălmăşealăşi-n negura nopţ ii. Un sfert de orămai târziu, francezii se repliau pe tot frontul, încercând săse retragăfărăsădea bir eu fugiţ ii. Domnul de Saint-Aignan lua toate măsurile pentru ca retragerea oştilor sale săse îndeplineascăîn bunărânduială. O ultimăpânzăde oaste alcătuitădin cinci sute de călăreţ i şi din douămii de pedestraşi care nu apucaserăîncăsăintre în luptăieşi din cetate, năpustindu-se asupra armatei franceze frânte de obosealăşi care mergea acum de-a-ndăratelea.

Erau vechile hoarde ale prinţ ului de Orania care luptaserărând pe rând împotriva ducelui de Alba, a lui don Juan, a lui Requesens şi a lui Alessandro Farnese. Francezii se hotărârăsăpărăsească, în sfârşit, câmpul de bătălie şi săse retragăpe uscat, de vreme ce flota, pe care se bizuiau într-o asemenea împrejurare, fusese nimicită. Cu tot sângele rece al comandanţ ilor, cu toatăvitejia celor mai mulţ i dintre ostaşi, se iscăo harababurăcumplită. Tocmai atunci necunoscutul, însoţ it de cavaleria care abia intrase în foc, găsi de cuviinţ ăsătabere asupra fugarilor şi dădu şi de astădată peste Joyeuse, care acoperea în ariergardăretragerea trupelor, împreună cu marinarii săi, dintre care douătreimi rămăseserăpe timpul de luptă. Tânărul amiral încălecase pe cel de-al treilea cal, dupăce alţ i doi fuseserăucişi sub el. Şi fiindcăspada lui se frânsese, luase din mâinile unui matelot rănit o bardăde abordaj, care, deşi foarte grea, se învârtea deasupra capului său cu tot atâta uşurinţ ăca şi o praştie în mâinile unui prăştiaş. Când şi când se răsucea în loc spre a înfrunta inamicul, întocmai ca un mistreţcare, neîndurându-se s-o rupăla fugă, se întoarce mereu din urmă, năpustindu-se cu disperare asupra vânătorului. La rândul lor, flamanzii, care, ascultând sfatul aşa-numitului monsenior, luptaserătot timpul fărăplatoşe, o luaserăsprinteni la picior pe urmele armatei ducelui de Anjou, hărţ uind-o fărăa-i lăsa o clipăde răgaz. În faţ a acestui dezastru cumplit, necunoscutul simţ i ceva ca o remuşcare sau cel puţ in ca o îndoialăstrecurându-i-se în suflet. — Destul, domnilor, destul! le spuse în franţ uzeşte oamenilor săi. Iam alungat astă-searădin Anvers, iar peste o săptămânăvor fi izgoniţ i şi din Flandra; nu trebuie săcerem mai mult slăvitului Dumnezeu, care ocroteşte armatele. — Aha, te-am dibăcit eu, trădătorule, eşti francez, va săzică, eşti francez! exclamăJoyeuse. Fii blestemat, trădătorule, dea Domnul să mori ca un câine! Blestemul rostit cu atâta patimăpăru săsurpe dintr-o datăcurajul acestui om pe care o mie de spade ridicate împotriva lui nu reuşiserăsă-l clintească; făcând cale întoarsă, deşi învingător, dădu bir cu fugiţ ii tot atât de grabnic ca şi învinşii. Retragerea unui singur om însănu putea săschimbe cu nimic situaţ ia; frica, fiind molipsitoare, pusese stăpânire asupra întregii armate şi, cuprinşi de o panicănesăbuită, soldaţ ii o rupeau la fugăca scoşi din minţ i. În ciuda oboselii, caii începurăsăse învioreze, ca şi când spaima ostaşilor se răsfrânsese şi asupra lor; oamenii se risipeau în căutarea unui adăpost, aşa încât dupăcâteva ore armata francezănu mai semăna câtuşi de puţ in cu o armată. În momentul acela, aducând la îndeplinire ordinele monseniorului,

locuitorii pornirăsăspargăîndiguirile şi sădeschidăzăgazurile. De la Lierre pânăla Termonde, de la Haesdonck pânăla Malines, fiecare râuleţ umflat de undele afluenţ ilor săi, fiecare canal revărsat peste maluri îşi aducea prinosul, sporind noianul de ape clocotitoare ce cotropea întinsurile. Aşadar, în momentul în care fugarii francezi, prinzând de veste că duşmanul era obosit de atâta hăituială, începeau săîncetineascăpasul, în momentul în care îi văzurăpe locuitorii Anversului înapoindu-se în oraş, urmaţ i de soldaţ ii prinţ ului de Orania, în momentul în care cei ce scăpaserăvii şi nevătămaţ i din măcelul de peste noapte socotirăcă, în sfârşit, erau salvaţ i şi se oprirăo clipăsă-şi tragăsuflarea, unii murmurând o rugăciune, alţ ii înjurând de cele sfinte, în momentul acela un nou duşman, necruţ ător şi orb, se năpusti asupra lor cu iuţ eala vântului şi cu furia nestăvilităa valurilor mării; totuşi, în pofida pericolului ce-i ameninţ a din toate părţ ile, fugarii habar n-aveau de nimic. Joyeuse poruncise marinarilor săi săfacăun popas: nu mai rămăseserăteferi decât opt sute de oameni, care, spre deosebire de ceilalţ i ostaşi, reuşiserăsăpăstreze oarecare disciplinăîn mijlocul acestei învălmăşeli nemaipomenite. Gâfâind, contele de Saint-Aignan, căruia îi pierise glasul şi care nu mai vorbea decât cu mâinile, făcând gesturi ameninţ ătoare, contele de Saint-Aignan încerca să-şi regrupeze infanteriştii, risipiţ i care-ncotro. Ducele de Anjou, care mergea în fruntea fugarilor, călare pe un cal de soi şi însoţ it de un slujitor care ducea un al doilea cal de căpăstru, îşi vedea de drum mai departe, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit de nimic. — N-are nici un pic de inimă, ticălosul! îl judecau unii. — Omul ăsta e tare de înger – spuneau alţ ii. E într-adevăr o cruce de voinic. Dupăce se odihnirăcâteva ceasuri, de la douăpânăla şase dimineaţ a, pedestraşii se simţ irădestul de întremaţ i ca să-şi continue retragerea. Din păcate însăduceau lipsăde merinde. Caii, în schimb, păreau şi mai istoviţ i decât oamenii şi abia îşi mai târau picioarele, deoarece nu mai mâncaserănimic din ajun. De aceea rămăseserăîn coada trupelor. Nădăjduiau săajungăla Bruxelles, oraşcare se afla în stăpânirea ducelui şi unde acesta părea săaibănumeroşi partizani; cu toate astea îi încercau unele îndoieli în privinţ a bunăvoinţ ei sale; la un moment dat fuseserăconvinşi căse pot bizui pe Anvers, tot aşa cum erau convinşi acum căse pot bizui pe Bruxelles. La Bruxelles, adicăla o distanţ ăde numai opt leghe de punctul în care se aflau, puteau săstrângăiar provizii pentru armatăşi să-şi aşeze tabăra într-un loc prielnic pentru a reîncepe la momentul potrivit campania pe care fuseserăsiliţ i s-o întrerupădeocamdată. Resturile oştirii cu care se înapoiau urmau săfie temeiul unei noi armate.

Fapt este că, deocamdată, nimeni nu putea săprevadăclipa îngrozitoare când pământul se va scufunda sub picioarele sărmanilor soldaţ i şi munţ i întregi de apăse vor prăbuşi clocotind peste capetele lor şi când trupurile neînsufleţ ite ale atâtor oameni de ispravăse vor rostogoli, târâte de puhoaiele nămoloase, pânăla marginea mării sau se vor opri în cale spre a îngrăşa câmpiile Brabantului. Domnul duce de Anjou porunci săi se serveascămasa în coliba unui ţ ăran, între Heboken şi Heckhout. Coliba era goală, fiind părăsităîncăde cu searăde locuitorii ei, care porniserăîn pribegie; focul aprins în ajun mai ardea încăîn vatră. Soldaţ ii şi ofiţ erii urmarăpilda comandantului lor şi se răspândiră în cele douăburguri pomenite mai sus: dar care nu le fu mirarea şi spaima când văzurăcătoate casele erau pustii şi călocuitorii luaserăcu ei aproape tot ce aveau de mâncare. Contele de Saint-Aignan îşi încercăşi el norocul; nepăsarea de care dădea dovadăducele de Anjou în timp ce atâţ ia oameni destoinici îşi jertfeau viaţ a pentru el îl scârbea pânăîn adâncul sufletului şi de aceea se grăbise săplece de lângăel. Contele era dintre cei ce spuneau: "N-are nici un pic de inimă, ticălosul!" Intră, la rândul său, în vreo două-trei case în care nu găsi ţ ipenie de om; în timp ce bătea la uşa celei de-a patra însă, cineva îl înştiinţ ăcăpe o distanţ ăde douăleghe jur împrejur, adicăîn cuprinsul ţ inutului care se afla sub ocupaţ ia lor, toate casele fuseserălăsate de izbelişte. La auzul acestei veşti, domnul de Saint-Aignan încruntădin sprâncene şi făcu o strâmbăturăpotrivit obiceiului său. — Haidem, domnilor, sămergem! le spuse el ofiţ erilor. — Bine, dar suntem frânţ i de obosealăşi lihniţ i de foame, generale – răspunserăaceştia. — Da, dar sunteţ i în viaţ ăşi, dacămai rămâneţ i aici încăun ceas, văpândeşte moartea! Măîntreb chiar dacănu e prea târziu. Domnul de Saint-Aignan nu putea săle spunănimic precis, dar bănuia căpustietatea aceea ascundea o primejdie înfricoşătoare. Ridicarădeci tabăra. Ducele de Anjou porni în frunte, domnul de Saint-Aignan rămase la mijloc, iar Joyeuse îşi luăsarcina de a apăra spatele trupelor. Alte douăsau trei mii de oameni se desprinserădin grupuri şi, fie vlăguiţ i de rănile căpătate, fie sleiţ i de oboseală, se întinserăîn iarbăsau la rădăcina copacilor, oropsiţ i, descurajaţ i şi cuprinşi de o cumplită presimţ ire. Dupăei se răzleţ irăcălăreţ ii care-şi pierduserăcaii sau ai căror gonaci nu mai puteau săse urneascăori se răniserăpe drum. Pânăla urmănu mai rămăseserăîn jurul ducelui de Anjou decât cel mult trei mii de oameni teferi, în stare sămai lupte. LXVII

CĂLĂTORII În timp ce se desfăşura aceastătragedie, premergătoare a unei tragedii şi mai mari, doi călători călări pe nişte cai voinici din Perche ieşeau pe poarta oraşului Bruxelles, într-o noapte răcoroasă, îndreptându-se spre Malines. Mergeau alături, cu mantiile făcute sul şi atârnate de ciochină, fără săpoarte nici o armăasupra lor, cel puţ in la vedere, afarănumai de un pumnal flamand cu lama lată, al cărui mâner de aramăstrălucea la cingătoarea unuia dintre ei. Călătorii îşi urmau drumul unul lângăaltul, depănând fiecare gândurile sale sau poate chiar aceleaşi gânduri, fărăsăschimbe un singur cuvânt. Judecând dupăport şi dupăînfăţ işare, păreau a fi nişte negustori ambulanţ i din Picardia, care întreţ ineau pe atunci un comerţ sârguincios, făcând schimb de mărfuri între regatul francez şi ţ ările flamande, un fel de comis-voiajori, precursori naivi ai celor de azi, şi care, pe vremea aceea, îndeplineau atribuţ iile funcţ ionarilor comerciali din zilele noastre, fărăsăaibăhabar căîndeletnicirea lor avea o înrudire atât de strânsăcu branşa propagandei comerciale în stil mare. Oricine i-ar fi văzut călărind atât de paşnic pe drumul luminat de lunăar fi zis căerau nişte oameni cumsecade care se grăbeau săse întindăîn pat, dupăce-şi mântuiserăîn chip mulţ umitor treburile din ziua aceea. Ar fi fost însăde ajuns săaudăcineva câteva fraze răzleţ e smulse de vânt din convorbirile lor, atunci când se înfiripa vreo convorbire, pentru ca părerea greşităpe care şi-o făcuse despre dânşii la prima vedere săse spulbere numaidecât. De la bun început chiar, cel mai ciudat dintre cuvintele schimbate între ei fu primul cuvânt rostit în momentul când ajunserăla o distanţ ă de aproape o jumătate de leghe de Bruxelles. — Doamnă– spuse cel mai spătos dintre cei doi tovarăşi de drum, adresându-se celui mai zvelt – aţ i avut într-adevăr dreptate când v-aţ i hotărât săplecaţ i în noaptea asta; pornind la drum acum, câştigăm şapte leghe şi sosim la Malines în momentul în care, probabil, se va afla cum s-a încheiat atacul împotriva oraşului Anvers. Vom ajunge acolo în plinăbeţ ie a triumfului. Peste douăzile, mergând tacticos, fiindcăaveţ i nevoie săfaceţ i cât mai dese popasuri ca săvăodihniţ i, peste douăzile, deci, mergând tacticos, vom intra în oraşul Anvers; numai bine până atunci prinţ ul va fi apucat săse dezmeticească, dupăo bucurie atât de mare, şi se va învrednici săpriveascăîn jos, dupăce în aste douăzile va fi plutit într-al şaptelea cer. Tovarăşul de drum căruia îi spusese "doamnă" şi care nu părea de fel indignat că-l numise aşa, cu toate căpurta haine bărbăteşti, răspunse cu o voce molcomă, gravăşi blajinătotodată: — Dragul meu, ascultă-măpe mine, pânăla urmăDumnezeu nu va

mai răbda mişeliile acestui prinţşi, luându-şi mâna de pe el, îl va pedepsi fărăcruţ are; săne grăbim deci a îndeplini ceea ce am pus împreunăla cale, căci eu nu sunt dintre cei care cred în ursită, dimpotrivă, sunt convinsăcătoţ i oamenii sunt pe deplin stăpâni pe voinţ a şi pe faptele lor. Dacăam sta cu mâinile în sân, lăsând în seama Celui de Sus săfacăceea ce ar fi trebuit săfacem noi, n-avea nici un rost sătrăim o viaţ ăatât de zbuciumatăpânăîn ziua de azi. În momentul acela o palăîngheţ atăde vânt trecu şuierând dinspre nord-vest. — V-a luat cu frig, doamnă– spuse cel mai vârstnic dintre călători. Puneţ i-văpelerina pe umeri. — Nu, Remy, mulţ umesc; ştii doar cănu mai sunt în stare săsimt nimic: nici suferinţ ele trupeşti, nici chinurile sufleteşti nu mai au nici o putere asupra mea. Remy ridicăochii la cer şi se cufundăîntr-o tăcere posomorâtă. Când şi când însăîşi strunea calul şi, ridicându-se în scări, întorcea capul săse uite înapoi, în timp ce tovarăşa sa îşi continua drumul, tăcutăca o statuie ecvestră. Dupăunul din aceste popasuri, în momentul când tovarăşul său de drum o ajunse din urmă, ea întrebă: — Nu se mai vede nimeni în spatele nostru? — Nu, doamnă, nimeni. — Nici călăreţ ul acela cu care ne-am întâlnit într-o noapte la Valenciennes şi care, dupăce ne-a măsurat îndelung cu privirea, mirat, a căutat săafle ce-i cu noi? — L-am pierdut din vedere. — Mi se pare totuşi căl-am zărit înainte de a intra în Mons. — Şi eu am impresia căl-am zărit, doamnă, înainte de a intra în Bruxelles. — În Bruxelles, zici? — Da, dar probabil c-a rămas în oraş. — Remy – spuse doamna, apropiindu-se de însoţ itorul său, ca şi când s-ar fi temut c-ar putea s-o audăcineva, deşi nu era ţ ipenie de om pe drum – Remy, nu ţ i s-a părut căseamănă...? — Cu cine, doamnă? — Ca statură, cel puţ in, fiindcăn-am apucat să-i văd chipul, cu tânărul acela nefericit? — O, nu, doamnă, nu – se grăbi sătăgăduiascăRemy – nici pe departe; de altminteri, de unde putea săştie c-am părăsit Parisul şi încotro am plecat? — Aşa cum ştia unde ne-am mutat, Remy, ori de câte ori am schimbat locuinţ a la Paris. — Nu, nu, doamnă– stărui Remy – sunt convins cănu s-a ţ inut dupănoi şi nici n-a pus pe cineva săne urmărească. Aşa cum v-am mai spus atunci, acasă, am toate motivele săcred c-a luat o hotărâre disperată, dar care-l priveşte numai pe dânsul.

— O, Doamne! Remy, fiecare îşi poartăcrucea în lumea asta. Fie ca bunul Dumnezeu săuşureze suferinţ ele bietului băiat! Remy se mulţ umi săofteze drept răspuns la oftatul stăpânei sale şi amândoi îşi urmarădrumul în tăcere, singurul zgomot care se mai auzea fiind tropotul cailor pe pământul bătătorit ce răsuna sub copitele lor. Trecurăastfel douăceasuri. În momentul în care călătorii noştri se pregăteau săintre în Vilvorde, Remy întoarse iarăşi capul. Auzise un cal alergând în galop la cotitura drumului. Se opri locului, trase cu urechea, dar nu zări nimic. Privirea lui încerca în zadar sărăzbatăîn adâncurile neguroase; cum însănici un zvon nu tulbura tăcerea solemnăa nopţ ii, se hotărî săintre în oraşîmpreunăcu însoţ itoarea sa. — Doamnă– o povăţ ui el – curând o săse lumineze de ziuăşi, dacă vreţ i sămăascultaţ i, ar fi mai bine, cred, săpoposim aici; caii sunt obosiţ i şi ar trebui săvăodihniţ i şi dumneavoastră. — Degeaba vrei săte-ascunzi de mine, Remy – spuse doamna. Te simt căeşti îngrijorat, Remy. — Da, doamnă, de sănătatea dumneavoastră; vărog sămăcredeţ i, o femeie nu poate suporta un drum atât de obositor şi văspun drept că şi eu abia dacă... — Făcum crezi dumneata, Remy – răspunse Diane. — Prea bine, atunci luaţ i-o pe ulicioara asta, la capătul căreia se zăreşte pâlpâind un felinar gata săse stingă; înseamnăcăacolo se află un han; dar, vărog, grăbiţ i-vă. — Ai auzit ceva? — Da, mi s-a părut căaud tropotul unui cal. La drept vorbind, nu sunt sigur dacănu cumva m-am înşelat; în orice caz am sărămân câteva clipe în urmăca să-mi dau seama dacăbănuielile mele sunt sau nu îndreptăţ ite. Fărăsă-i răspundănimic şi fărăsăîncerce a strămuta hotărârea lui Remy, Diane dădu pinteni calului, care o apucăpe o ulicioarălungăşi întortocheată. Remy o lăsăsătreacăînainte, apoi descălecăşi dădu frâu slobod gonaciului, care porni de la sine dupăcalul însoţ itoarei sale. Cât despre el, se ascunse îndărătul unei borne uriaşe şi rămase în aşteptare. Diane se opri în pragul hanului şi bătu în uşa îndărătul căreia, dupădatina ţ ărilor flamande, binecunoscute prin ospitalitatea lor, veghea sau, mai bine zis, dormea o slujnicăspătoasăşi cu braţ e vânjoase. Fata auzise un ţ ăcănit de copite pe pavelele ulicioarei şi, trezindu-se din somn, fărăsăse arate câtuşi de puţ in îmbufnată, se grăbi sădescuie uşa şi săîntâmpine cu braţ ele deschise pe călător sau, mai degrabă, pe călătoare. Pe urmăse duse sădea drumul celor doi cai ce se repezirăpe poarta largă, boltită, simţ ind căînăuntru se aflăun grajd. — Îngăduie-mi săstau lângăfoc – spuse Diane – aştept pe tovarăşul meu de drum; nu vreau sămăculc pânănu vine şi dânsul.

Slujnica azvârli un braţde paie gonacilor, închise poarta grajdului, se înapoie în bucătărie, trase un scăunel lângăfoc, rupse cu degetele mucul unei lumânări groase şi adormi la loc. Între timp, Remy, care se aşezase la pândă, aştepta sătreacă, în sfârşit, călătorul pe care-l auzise venind în goana calului. Îl văzu intrând în oraş, lăsând calul la pas şi trăgând cu urechea; pe urmă, în clipa când ajunse în dreptul ulicioarei, zărind felinarul, călăreţ ul păru a sta în cumpănădacăsăplece mai departe ori săse îndrepte într-acolo. În fine, se opri la doi paşi de Remy, care simţ i pe umăr suflarea calului. "El e, într-adevăr – murmurăRemy, luând în mânăpumnalul – mereu dupănoi, pas cu pas, nici aici chiar nu ne dăpace! Ce-o mai fi vrând de la noi?" Călătorul îşi încrucişăbraţ ele la piept, în timp ce bidiviul sufla din greu, lungind gâtul. Nu spunea nimic, dar, judecând dupăprivirile sale scăpărătoare îndreptate când înainte, când înapoi, când spre ulicioară, nu era greu de ghicit căse întreba dacă-i mai bine săse întoarcădin drum, să-şi urmeze calea ori săcoteascăspre han. — Au plecat mai departe – murmurăel cu jumătate de glas. Să mergem deci! Şi slobozind frâul bidiviului, îşi continuădrumul. — Mâine – chibzui Remy – o s-o apucăm printr-altăparte. Şi se grăbi săse întoarcălângătovarăşa sa de călătorie, care-l aştepta nerăbdătoare. — Ce e? îl întrebăea în şoaptă. Ne urmăreşte cineva? — Nimeni, mi s-a părut doar. În afarăde noi, nu e picior de om pe tot drumul, puteţ i dormi liniştită. — O, ştii foarte bine. Remy, cănu se lipeşte somnul de mine. — Cel puţ in o sămâncaţ i ceva, doamnă, fiindcănici ieri n-aţ i pus nimic în gură. — Asta da, Remy, cu dragăinimă. O trezirădin somn pe biata servitoare, care se sculătot atât de voioasăca şi prima oarăşi, aflând ce doresc, scoase din bufet o halcăde carne de porc sărată, fripturărece de iepure şi nişte zaharicale; pe urmă aduse o ulcea cu bere de Louvain ce se prelingea spumegând peste marginea vasului. Remy se aşezăla masălângăstăpâna sa. Diane îşi umplu pe jumătate cu bere căniţ a ei, în care îşi înmuie buzele, rupse o bucatăde pâine din care ciuguli câteva firimituri, pe urmăse rezemăde spătarul scaunului, dând la o parte cana cu bere şi pâinea. — Cum aşa? Nu mai mâncaţ i nimic, domnişorule? întrebăslujnica. — Nu, am terminat, mulţ umesc. Slujnica se uităatunci la Remy, care luase bucata de pâine ruptăde stăpâna sa şi o mânca tacticos, udând-o cu un pahar de bere. — Dar carnea – spuse ea – de ce nu mâncaţ i şi carne, domnule?

— Nu, fetiţ o, nu mănânc, mulţ umesc. — Poate cănu văplace? — Sunt convins cătrebuie săfie grozavă, dar nu mi-e foame. Slujnica împreunămâinile, mărturisindu-şi uimirea de care era cuprinsăîn faţ a acestei nemaipomenite cumpătări: compatrioţ ii săi nu prea obişnuiau să-şi astâmpere astfel foamea când plecau la drum. Dându-şi seama căgestul rugător al slujnicei ascundea un pic de ciudă, Remy aruncăpe masăo monedăde argint. — Păcatele mele! exclamăslujnica. Decât săvădau restul, mai bine păstraţ i-văbanul: tot ce-aţ i mâncat amândoi nu face mai mult de şase gologănaşi. — Ţine banul, drăguţ ă– spuse călătoarea – fratele meu şi cu mine suntem, ce-i drept, cumpătaţ i, dar nu vrem ca din pricina noastrăsă rămâi dumneata în pagubă. Slujnica se îmbujorătoatăde bucurie şi, în acelaşi timp, o undăde compătimire făcu săi se umezeascăochii, atât de sfâşietoare era tristeţ ea cu care fuseserărostite aceste cuvinte. — Spune-mi, te rog, fetiţ o – întrebăRemy – existăcumva un drum mai scurt spre Malines? — Da, domnule, numai căe tare păcătos; în schimb... poate că domnul nu ştie, dar drumul mare e neted ca-n palmă, numai de drag să mergi pe el. — Ba da, fetiţ o, ştiu foarte bine. Dar vreau totuşi săscurtez drumul. — Păi de! V-am spus ca săluaţ i aminte, fiindcă, dupăcum se vede, tovarăşul dumneavoastrăe o femeie şi nu numai cădrumul e păcătos, dar mai ales pentru dânsa nu face sămeargăpe-acolo. — Şi de ce, drăguţ ă? — Pentru căîn noaptea asta o sătreacăpe acolo sumedenie de ţ ărani care se duc la Bruxelles. — La Bruxelles? — Da, pleacăîn pribegie pentru o bucatăde vreme. — Şi pentru ce pleacă? — Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul. — Ordinul cui? Al prinţ ului de Orania? — Nu, al monseniorului. — Cine mai e şi monseniorul ăsta? — Păi de unde săştiu eu? Îmi cereţ i prea mult, domnule. Ce-o fi şi cum o fi, vorba-i căde asearăoamenii s-au pornit de acasă. — Şi cine sunt băjenarii ăştia? — Lumea de la ţ ară, de prin satele şi oraşele care nu mai au acum nici diguri şi nici parapete. — Curios! se mirăRemy. — De altfel, şi noi e vorba săplecăm când s-o crăpa de ziuă– urmă fata – ca toatăsuflarea de aici din oraş. Ieri pe la unsprezece toate vitele au fost mânate spre Bruxelles, fie pe scurtătură, fie pe canal; de-aia, zic, pe drumul de care v-am pomenit adineauri trebuie săfie la vremea asta

sumedenie de oameni, de cai şi de căruţ e. — Şi de ce nu pe drumul mare? V-ar fi mai la îndemână, de bună seamă, săpărăsiţ i oraşul pe drumul mare. — Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul. Remy şi însoţ itoarea lui schimbarăo privire. — Dar noi, care mergem la Malines, o săputem pleca mai departe, nu-i aşa? — Cred căda, doar datănu socotiţ i c-ar fi mai bine săfaceţ i şi dumneavoastrăca toatălumea, adicăsăvăduceţ i la Bruxelles. Remy se uităla însoţ itoarea sa. — Nu, nu, plecăm chiar acum la Malines – se grăbi săspunăDiane, ridicându-se de pe scaun. Fii bună, te rog, drăguţ ă, şi deschide poarta grajdului. Remy se ridicăla rândul său, mormăind în barbă: "Dacă-i vorba de primejdie, prefer s-o înfrunt pe aceea pe care o cunosc; de altfel, cred cătânărul e departe acum... iar dacăs-a oprit cumva săne-aştepte, ei bine, vom vedea atunci ce-i de făcut." Şi cum gonacii nu fuseserăîncădeşeuaţ i, îi ţ inu scara tovarăşei sale, ajutând-o săse salte în şa, dupăcare încălecăşi el şi, în zorii zilei, se aflau amândoi pe malul râului Dyle. LXVIII EXPLICAŢIA Primejdia pe care se gândea s-o înfrunte Remy era o primejdie adevărată, deoarece călătorul întâlnit peste noapte, dupăce ieşise din burg şi străbătuse un sfert de leghe în goana calului, văzând cănu era ţ ipenie de om pe drum, se dumeri, în sfârşit, căcei pe care-i urmărea poposiserăîn târg. Nu voia săfacătotuşi calea întoarsă, probabil pentru ca urmărirea lui săbatăcât mai puţ in la ochi; de aceea se mulţ umi săse întindăpe jos într-un lan de trifoi, dupăce avusese grijămai întâi să-şi mâne calul într-unul din şanţ urile acele adânci ce mărginesc de obicei ogoarele ţ ăranilor în Flandra. Datorităacestei stratageme, tânărul putea săvadătot ce se întâmplă, fărăsăfie văzut. Tânărul acesta, cred căv-aţ i dat seama, aşa cum Remy prinsese de veste la rândul său şi cum bănuise şi Diane, tânărul acesta nu era nimeni altul decât Henri du Bouchage, şi printr-o ciudatăcoincidenţ ă soarta îl scosese din nou în calea femeii pe care jurase s-o ocolească. Dupăce stătuse îndelung de vorbăcu Remy în pragul casei misterioase, adicădupăce toate speranţ ele lui fuseserăspulberate, Henri se înapoiase la palatul Joyeuse, ferm hotărât, aşa cum el însuşi mărturisise, săpunăcapăt unei vieţ i care i se părea atât de urgisită înainte de a fi apucat s-o trăiască; şi, ca un gentilom inimos, ca un

vrednic fiu, căci se cuvenea săpăstreze numele părintelui său neîntinat, se gândise s-o curme în chip glorios, jertfind-o pe câmpul de luptă. De altfel, chiar în momentul acela se dădeau lupte în Flandra; ducele de Joyeuse, fratele său, avea sub comanda sa o armatăşi putea să-i ofere prilejul de a-şi sfârşi cu cinste viaţ a. Henri nu stătu în cumpănănici o clipăşi a doua zi pe înserat, adicămult mai târziu decât Remy, care plecase cu douăzeci de ore mai înainte din oraşîmpreunăcu însoţ itoarea lui părăsi palatul. Scrisori sosite din Flandra vesteau o loviturăhotărâtoare pusăla cale împotriva cetăţ ii Anvers. Henri se bizuia căva reuşi săajungăla timp. Şi se mângâia cu gândul căva muri cel puţ in cu spada în mână, în braţ ele fratelui său, sub drapelul francez; cămoartea sa va face vâlvă mare şi căaceastăvâlvăva izbuti sărăzbatăprin negura în care trăia învăluităfemeia din casa misterioasă. Nobile şi nesăbuite închipuiri! Măreţ e şi sinistre visuri! Patru zile încheiate Henri se hrăni cu propria sa suferinţ ăşi, mai ales, cu speranţ a căîn curând chinurile sale vor înceta. Cum mergea aşa cufundat în gândurile-i negre, zări la un moment dat turnul ascuţ it al clopotniţ ei din Valenciennes şi auzi ornicul bătând orele opt, ceea ce însemna căpeste câteva clipe porţ ile oraşului aveau să fie închise; dădu pinteni calului şi, trecând în fugăpeste puntea mobilă, puţ in a lipsit sărăstoarne un om care tocmai îşi închinga bidiviul. Henri nu făcea parte dintre nobilii aceia care obişnuiesc săcalce în picioare cu insolenţ ătot ce nu poartăun blazon. Nu pregetădeci să-i cearăiertare în treacăt omului, care, auzindu-i glasul, ridicăochii spre el, pentru ca o clipămai apoi să-şi întoarcărepede capul. Purtat în goanăde calul său, pe care se căznea în zadar să-l strunească, Henri tresări ca şi când ar fi văzut ceva ce nu s-ar fi aşteptat săvadă. "Pesemne c-am înnebunit – îşi spuse în sinea lui. Ce săcaute Remy la Valenciennes? Remy, de care m-am despărţ it acum patru zile în strada Bussy! Remy, fărăstăpâna lui, căci, pe cât mi se pare, era însoţ it de un tânăr! Într-adevăr, durerea mi-a zăpăcit minţ ile şi mi-a înceţ oşat vederea în aşa hal, încât tot ce măînconjoarăîncepe săia chipul şi asemănarea gândurilor ce-mi umblănecontenit prin cap." Şi văzându-şi mai departe de drum, intrăîn oraş, fărăca bănuiala ce-i încolţ ise o clipăîn minte săprindărădăcini mai adânci. Trase la primul han ce-i ieşi în cale şi, aruncând hăţ urile în mâinile unui rândaş, se aşezăpe o bancăîn faţ a porţ ii în timp ce i se pregătea camera şi ceva de îmbucat. Dar cum şedea aşa, gânditor, pe bancă, îi zări venind pe cei doi călători care mergeau călări unul lângăaltul şi observăcăcel pe care-l luase drept Remy întorcea mereu capul. Celălalt avea figura umbrităde o pălărie cu boruri mari. Trecând prin dreptul hanului, Remy îl văzu pe Henri stând pe bancă şi întoarse iarăşi capul; faptul căse ferea îl dădu însăde gol. "Ei, de astădată– murmurăHenri – cred cănu mămai înşel; mi-am

redobândit sângele rece, privirea mi-e limpede şi mintea mi s-a înviorat; dacăprima oarăam avut o nălucire, acum m-am dezmeticit şi sunt pe deplin stăpân pe simţ urile mele. Şi cu toate astea văd căse repetă ciudăţ enia, mi se pare cărecunosc într-unul din aceşti călători pe Remy, adicăpe slujitorul din casa aceea de la marginea Parisului. Nu – adăugă el – nu pot sărămân cu inima îndoită, trebuie neapărat să-mi lămuresc bănuielile şi cât mai repede cu putinţ ă. Hotărându-se, în sfârşit, Henri se ridicăde pe bancăşi o porni pe strada mare, pe urmele celor doi călători; dar, fie căaceştia apucaserăsă intre undeva, într-o casă, fie c-o luaserăpe alt drum, Henri nu-i mai zări nicăieri. Dădu o raităpânăla porţ ile oraşului: erau ferecate. Aşadar, călătorii nu avuseserăcum săiasădin cetate. Henri intrăîn toate ospătăriile, întrebăpe unul şi pe altul, căută peste tot şi reuşi în cele din urmăsăafle căcei doi călători fuseseră văzuţ i îndreptându-se spre un han nu prea arătos de pe strada Clopotniţ ei. Hangiul tocmai se pregătea săînchidăîn momentul în care du Bouchage intrăîn local. În timp ce patronul, îmbiat de înfăţ işarea falnicăa tânărului călător, îi oferea găzduire şi se arăta gata să-i fie de folos, Henri scotocea cu ochii sala de la intrare şi, din locul unde se găsea, mai apucăsă-l zăreaseăpe Remy urcând ultimele trepte ale scării, petrecut de o servitoare care ţ inea în mânăun felinar ca să-i lumineze drumul. În schimb, nu-l văzu nicăieri pe însoţ itorul său, care probabil o luase înainte, ieşind din raza privirii sale. În capul scărilor, Remy se opri. Încredinţ ându-se, în sfârşit, căera într-adevăr el, contele scăpăun strigăt, la auzul căruia Remy întoarse capul. Obrazul acela brăzdat de o cicatrice care sărea numaidecât în ochi, privirea lui neliniştităavurădarul de a risipi pe loc îndoielile lui Henri, care, prea tulburat pentru a se dumeri ce săfacădeocamdată, se grăbi săplece, întrebându-se cu o dureroasăstrângere de inimăpentru ce Remy îşi părăsise stăpâna şi ce se întâmplase de călătorea singur în aceeaşi direcţ ie ca şi el. Am spus singur, deoarece la început Henri aproape cănici nu-l băgase în seamăpe cel de-al doilea călăreţ . Gândurile lui rătăceau, izbindu-se la tot pasul de cele mai nepătrunse mistere. A doua zi însă, la ora când se deschideau porţ ile şi când era convins căse va întâlni faţ ă-n faţ ăcu cei doi călători, rămase cu gura căscată aflind căpeste noapte, şi unul, şi celălalt dobândiserădin partea starostelui încuviinţ area de a ieşi din oraşşi că, împotriva obiceiului, porţ ile fuseserădeschise anume pentru ei. Aşadar, cum plecaserăpe la ora unu noaptea, aveau un avans de şase ceasuri asupra lui Henri. Trebuia sărecâştige cele şase ceasuri

pierdute. Henri îşi mânăcalul în goana mare şi-i ajunse din urmăpe călători la Mons, trecând pe lângăei, ca săle-o ia înainte. Îl văzu din nou pe Remy, dar de astădatăRemy ar fi trebuit săfie vrăjitor ca să-l poatărecunoaşte: Henri îşi pusese o tunicăostăşeascăşi îşi cumpărase alt cal. Totuşi privirea bănuitoare a credinciosului slujitor reuşi să zădărniceascăîn bunămăsurăacest vicleşug şi, pentru orice eventualitate, însoţ itorul lui Remy, căruia acesta îi suflase ceva, avu răgazul să-şi întoarcăfaţ a, aşa încât nici de astădatăHenri nu izbuti să vadăcum arată. Tânărul totuşi nu se descurajă; se interesăla cel dintâi han care le dădu găzduire celor doi călători, şi cum întrebările sale erau însoţ ite de un argument căruia cu greu i s-ar fi împotrivit cineva, reuşi săafle că tovarăşul de drum al lui Remy era un tânăr pe cât de chipeş, pe atât de trist, de cumpătat, de răbdător şi care nu se plângea niciodatăde oboseală. Henri avu o tresărire şi, în aceeaşi clipă, o fulgerare îi trecu prin minte. — N-o fi cumva o femeie? îşi dădu el cu părerea. — S-ar putea – răspunse hangiul. În ziua de azi multe femei îşi schimbăportul ca săpoatărăzbate pânăla iubiţ ii lor care luptăîn armata din Flandra şi cum, ca orice om care ţ ine un han, meseria mea îmi cere săînchid ochii, îi închid şi nu văd nimic. Explicaţ ia aceasta avu darul săfrângăinima bietului Henri. Întradevăr, nu s-ar fi putut oare ca tânărul călăreţînsoţ it de Remy săfie chiar stăpâna acestuia, îmbrăcatăîn veşminte bărbăteşti? Dacăaşa stăteau lucrurile, tot ce putea săînţ eleagăHenri din aceastăîntâmplare era menit să-l umple de amărăciune. De bunăseamă, doamna necunoscută, aşa cum spunea hangiul, plecase dupăiubitul ei în Flandra. Înseamnădeci căRemy încercase să-l îmbrobodeascăatunci când îi vorbise despre nu ştiu ce tristeţ i nemângâiate; basmul acela cu o iubire apusăce o îndoliase în veci pe stăpâna sa fusese anume născocit ca să se poatădescotorosi de o iscoadănepoftită. "Dacă-i aşa – îşi spuse Henri, mai îndurerat de speranţ a proaspăt încolţ itădecât fusese vreodatăde deznădejdea lui – cu atât mai bine, dacă-i aşa! Odatăşi odatăva veni şi clipa în care măvoi putea apropia de femeia aceasta pentru a-i arunca în faţ ătoate tertipurile de care s-a folosit şi care o vor coborî în ochii mei pe aceeaşi treaptăcu cele mai vulgare fiinţ e, dupăce am ridicat-o atât de sus în gândul şi în inima mea; şi atunci, atunci eu însumi, care am trăit tot timpul cu iluzia unei făpturi aproape divine, văzând de aproape masca fermecătoare ce ascunde un suflet de rând, poate cămăvoi prăbuşi la rândul meu din slava amăgirilor mele, de pe culmile dragostei pe care i-o purtam." Şi tânărul cavaler îşi smulgea părul din cap şi îşi zgâria pieptul cu unghiile la gândul căs-ar putea ca într-o bunăzi săpiardăşi dragostea,

şi iluziile ce-i mistuiau viaţ a, într-atât este de adevărat căo inimărănită de moarte preţ uieşte de o mie de ori mai mult decât o inimăpustie. Aşadar, precum spuneam, Henri îi ajunsese din urmăpe drum şi-i depăşise, întrebându-se necontenit care putea fi pricina ce le mânase spre Flandra, o datăcu dânsul, pe aceste douăpersoane, de care existenţ a lui nu se mai putea lipsi, când puţ in mai apoi îi văzu intrând în Bruxelles. Ştim ce i s-a mai întâmplat dupăaceea şi cum a continuat să-i urmărească. La Bruxelles, Henri culesese ştiri temeinice despre campania pusă la cale de domnul duce de Anjou. Flamanzii erau mult prea îndârjiţ i împotriva ducelui de Anjou pentru a primi cu braţ ele deschise un francez de soi; şi erau şi prea mândri totodatăde izbânda pe care o câştigase cauza naţ ională, căci, orice s-ar spune, faptul căoraşul Anvers se încumetase să-i închidă porţ ile în nas monarhului pe care ţ ările flamande îl chemaserăsădomneascăasupra lor era cu drept cuvânt o izbândă; flamanzii deci, cum ziceam, erau prea mândri de aceastăizbândăpentru a nu căuta să umileascăun pic pe tânărul gentilom venit de pe meleagurile Franţ ei şi care le punea tot felul de întrebări cu cel mai curat accent parizian, accent care întotdeauna i s-a părut atât de ridicol poporului belgian. Henri începuse săfie serios îngrijorat de sorţ ii acestei expediţ ii care, în mare parte, se rezema şi pe umerii fratelui său; se hotărî, prin urmare, sănu mai piardăvremea şi săcaute săajungăcât mai degrabăla Anvers. Care nu-i fu însămirarea văzând căRemy împreunăcu însoţ itoarea lui, oricât se feriserăsănu fie recunoscuţ i, se încăpăţ ânau săurmeze acelaşi drum ca şi el. Asta însemna căşi ei, ca şi dânsul, se îndreptau spre acelaşi ţ el. La ieşirea din burg, aşa cum şedea ascuns în lanul de trifoi în care l-am părăsit ceva mai înainte, Henri era încredinţ at căde astădatăva reuşi să-l vadăla faţ ăpe tânărul care-l întovărăşea pe Remy. Şi atunci toate îndoielile sale se vor limpezi, luând sfârşit o dată pentru totdeauna. Acestea erau împrejurările în care, aşa cum am arătat mai sus, Henri îşi sfâşia pieptul cu unghiile, cuprins de disperare la gândul căsar putea săse destrame nălucirea care-l mistuia, dar care în acelaşi timp îl făcea sătrăiascăo viaţ ăatât de bogatăînainte de a-i răpune zilele. În momentul în care cei doi călători trecurăprin dreptul tânărului cavaler, fărăsăaibăhabar căera pitulat la doi paşi de ei, doamna tocmai îşi netezea părul, pe care nu îndrăznise săşi-l împleteascăla han. Henri o văzu, şi recunoscând-o, puţ in a lipsit sănu-şi piardă simţ irea şi săse rostogoleascăîn şanţ ul în care gonaciul său păştea tacticos. Călătorii îşi văzurămai departe de drum. O! Ce mânie turbatăîl încinse atunci pe Henri, care se dovedise atât

de blând şi de răbdător câtăvreme fusese convins călocatarii casei misterioase erau tot atât de sinceri, pe cât înţ elegea el săfie faţ ăde dânşii. Dar dupătoate asigurările lui Remy, toate făţ arnicele cuvinte de mângâiere ale doamnei, călătoria sau, mai bine zis, dispariţ ia aceasta însemna un fel de trădare faţ ăde omul care zile de-a rândul bătuse la poarta lor cu atâta stăruinţ ă, dar totodatăatât de respectuos. Când, în sfârşit, Henri îşi mai veni în fire dupălovitura năprasnică ce se abătuse asupra lui, tânărul cavaler îşi scuturăminunatele-i plete blonde, îşi şterse fruntea scăldatăde sudoare, încălecădin nou pe cal, ferm hotărât de astădatăsănu mai umble cu mănuşi, aşa cum făcuse pânăatunci, îndemnat de o umbrăde respect ce mai stăruia încăîn sufletul său, şi porni făţ işpe urmele călătorilor, renunţ ând la orice ascunzişuri. Fărămantie, fărăglugă, fărănici o şovăialăîn mers, doar avea şi el dreptul ca oricare om săcutreiere drumul: purcese, aşadar, liniştit mai departe, potrivind pasul bidiviului dupăpasul celor doi cai ce o apucaserăînaintea lui. Îşi puse în gând sănu caute a intra în vorbănici cu Remy, nici cu însoţ itoarea lui, mulţ umindu-se numai săle dea de ştire căse aflăîn preajma lor. "Da, da – chibzuia în sinea lui – dacăle-a mai rămas numai o fărâmăde inimă, întâlnirea aceasta, deşi datorita numai întâmplării, va fi fărăîndoialăo crâncenămustrare pentru nişte oameni fărăcuvânt care îmi sfâşie inima în zadar." Nu apucase săfacănici cinci sute de paşi pe urmele celor doi călători şi Remy îl zări. Văzându-l cum înainta spre ei cu fruntea sus şi capul descoperit, anume parcăpentru a fi recunoscut, slujitorul începu săse neliniştească. Diane observăcăse schimbase la faţ ăşi întoarse capul. — Ah! exclamăea. Parc-ar fi tânărul acela, Remy? Slujitorul încercăşi de asta datăsă-i risipeascăîngrijorarea, spunându-i o minciună. — N-aşcrede, doamnă– răspunse el. Atât cât pot să-mi dau seama, judecând dupăîmbrăcăminte, pare săfie un tânăr soldat valon, care probabil se duce la Amsterdam şi care s-a gândit sădea o raităpe câmpul de bătălie spre a-şi încerca norocul în luptă. — Orice ar fi, sunt totuşi neliniştită, Remy. — Fiţ i fărăgrijă, doamnă: dacătânărul acesta ar fi fost contele du Bouchage, cu siguranţ ăcăpânăacum ar fi încercat săintre în vorbăcu noi; ştiţ i doar cât era de stăruitor. — Mai ştiu însăcăîn acelaşi timp era şi respectuos, Remy, căci, dacăn-ar fi fost la locul lui, m-aşfi mulţ umit să-ţ i spun: "Izgoneşte-l, Remy" şi nici nu m-aşmai fi sinchisit de el dupăaceea. — În cazul acesta, doamnă, dacăera atât de respectuos, înseamnă căşi de aici înainte va fi tot aşa şi, prin urmare, n-are rost săvătemeţ i

c-ar putea săvăfacăvreun rău, admiţ ând c-ar fi într-adevăr dânsul, pe drumul de la Bruxelles la Anvers, mai mult decât v-aţ i temut la Paris, în strada Bussy. — N-are-a face – continuăDiane, aruncând iar o privire în urmă. Uite c-am sosit la Malines; săschimbăm caii, dacă-i nevoie, ca săputem iuţ i pasul, dar săne grăbim, Remy, s-ajungem odatăla Anvers, săne grăbim! — Dacă-i aşa, uitaţ i ce cred eu c-ar trebui săfacem, doamnă; sănu mai intrăm în Malines şi, de vreme ce caii noştri ţ in la drum, sămergem mai departe, spre burgul care se zăreşte acolo, în stânga, şi care, dacă nu măînşel, se numeşte Villebrock; în felul acesta, nemaifiind nevoiţ i să intrăm în oraşşi sătragem la han, vom scăpa de întrebări şi de curioşi şi totodatăne va fi mai la îndemânăsăschimbăm caii sau veşmintele, dacă ar trebui cumva săfacem lucrul acesta. — Sămergem atunci, Remy: drept înainte spre burg. O apucarăla stânga pe o cărăruie puţ in umblată, dar care, pe cât se părea, o tăia de-a dreptul spre Villebrock. Henri părăsi şoseaua în acelaşi punct ca şi ei, luând-o pe aceeaşi potecă, şi se ţ inu mai departe dupădânşii, dar căutând sărămânătot timpul la oarecare distanţ ăîn urmă. Remy era totuşi stăpânit de o îngrijorare, dupăcum se putea vedea din privirile sale piezişe, din faptul căn-avea astâmpăr o clipăşi, mai cu seamă, din gestul pe care-l făcea atât de des, încât aproape devenise un tic, sucindu-şi mereu gâtul ca săse uite ameninţ ător înapoi şi dând pinteni brusc bidiviului. E lesne de înţ eles cătoate aceste mărturii nu puteau să-i scape tovarăşei sale de drum. Sosiră, în sfârşit, la Villebrock. Din cele douăsute de case pe care le cuprindea aşezarea, nici una nu era locuită; câţ iva câini lăsaţ i de izbelişte, câteva pisici rătăcite erau singurele vietăţ i ce cutreierau înspăimântate burgul pustiu, unii chemându-şi stăpânii cu urlete prelungi, celelalte fugind sprintene pentru a se opri puţ in mai apoi, când se socoteau la adăpost, scoţ ând numai botul şi adulmecând pe sub stinghia unei porţ i sau prin răsuflătoarea unei pivniţ e. Remy bătu la vreo douăzeci de case, dar nimeni nu-l auzi şi nici el nu apucăsăvadănimic. La rândul său, Henri, ce se ţ inea pas cu pas ca o umbrădupă călători, la rândul său, Henri se oprise în dreptul primei case din burg şi bătuse în poartă, dar fărănici un folos, la fel ca şi cei ce mergeau înaintea sa: bănuind căburgul fusese lăsat în voia soartei din pricina războiului, aşteptăpentru a pleca mai departe pânăce călătorii se vor fi hotărât într-un fel. Aşa şi făcură, de altminteri, dupăce caii se ospătarăcu grăunţ ele pe care slujitorul le descoperise în lădoiul unui han părăsit. — Doamnă– spuse atunci Remy – în clipa de faţ ănu ne mai aflăm

într-o ţ arăpaşnicăşi nici în împrejurări obişnuite; nu se cuvine deci să ne jucăm cu viaţ ănoastrăca nişte copii. Oricând s-ar putea săcădem în mâinile unei şleahte de francezi ori de flamanzi, fărăsămai vorbim de spanioli, căci în situaţ ia atât de ciudatăîn care se aflăţ ările flamande, pretutindeni pesemne mişunăhaite de soldaţ i pleşcaşi şi tot soiul de vântură-ţ ară; dacăaţ i fi bărbat, aşvorbi altfel cu dumneavoastră, dar sunteţ i femeie, sunteţ i tânărăşi frumoasă, aşa încât nu numai viaţ a, dar şi cinstea dumneavoastrăsunt în primejdie. — Oh, viaţ a mea, viaţ a mea nu înseamnănimic – suspinăDiane. — Dimpotrivă, doamnă– răspunse Remy – viaţ a poate săînsemne foarte mult când are un scop. — Şi atunci ce crezi c-ar trebui săfacem? Te las pe dumneata să gândeşti şi săhotărăşti în locul meu. Ştii doar căgândurile mele sunt departe de lumea aceasta. — În cazul acesta, doamnă– răspunse slujitorul – dacăvreţ i să ascultaţ i sfatul meu, ar fi mai bine sărămânem aici; văd o mulţ ime de case în care am putea afla un adăpost sigur; sunt înarmat şi ne vom apăra, dacăvoi socoti căsuntem în măsurăs-o facem, sau ne vom ascunde, dacă-mi voi da seama căsuntem prea slabi. — Nu, Remy, nu, trebuie sămerg mai departe, nici o piedicănu mă poate opri – răspunse Diane, clătinând din cap. Nu m-aşteme decât pentru dumneata, dacăaşfi în stare sămătem de ceva. — Atunci, săplecăm – spuse Remy. Şi dădu pinteni calului fărăsămai rosteascăun singur cuvânt. Diane se ţ inu dupăel, iar Henri du Bouchage, care poposise o dată cu ei, porni la drum în urma lor. LXIX APA Pe măsurăce călătorii înaintau, priveliştea meleagurilor pe care le străbăteau era din ce în ce mai curioasă. Câmpurile păreau lăsate în părăsire, la fel ca şi burgurile şi satele. Într-adevăr, nicăieri nu se vedeau vaci păscând pe izlazuri, nicăieri vreo caprăcăţ ărându-se pe coasta muntelui sau ridicându-se în două picioare de-a lungul gardurilor vii ca săapuce cu gura mugurii proaspeţ i ai mărăcinilor şi lăstarii viţ ei sălbatice, nicăieri vreo turmăînsoţ ităde păstorul ei, nicăieri vreun plugar mergând în urma plugului, nici un negustor ambulant colindând satele cu bocceaua la spate, nici un căruţ aşhăulind cu un glas răguşit un cântec de pe plaiurile nordice şi păşind legănat lângăcăruţ a lui îngreunatăde povară, în mânăcu un bici din care trosneşte când şi când. Cât puteai cuprinde cu ochiul, pe câmpiile îmbelşugate, pe colinele scunde, în fineţ e, sub poala pădurilor, nu se zărea nici un chip omenesc, nu se auzea nici un glas. Întreaga fire părea săfie în ajunul zilei în care

omul şi vietăţ ile necuvântătoare fuseserăplăsmuite. Amurgea. Cuprins de uimire şi împărtăşind simţ ămintele călătorilor care mergeau înaintea lui, Henri cerceta văzduhul, copacii, zările îndepărtate, ba chiar şi norii, căutând explicaţ ia acestui fenomen neliniştitor. Singurele făpturi care însufleţ eau aceastămohorâtăsingurătate, profilându-se pe cerul împurpurat de soarele ce asfinţ ea, erau Remy şi tovarăşa sa de drum, aplecaţ i în şa ca şi cum ar fi tras cu urechea, pândind un cât de mic zvon ce ar fi putut răzbate pânăla ei; pe urmă, în spatele lor, la vreo sutăde paşi, silueta lui Henri, păstrând mereu aceeaşi distanţ ăşi aceeaşi ţ intă. Noaptea se lăsăneguroasăşi rece, vântul dinspre nord-est prinse a şuiera prin văzduh, împânzind pustietăţ ile cu vaietul său, şi mai ameninţ ător decât tăcerea. Remy opri calul însoţ itoarei sale, apucându-l de frâu. — Doamnă– îi spuse el – ştiţ i foarte bine cănu cunosc frica, după cum ştiţ i, de asemenea, căn-aşfi în stare sădau înapoi nici măcar cu un pas numai ca să-mi cruţviaţ a; şi totuşi nu mădumiresc ce se întâmplăcu mine astă-seară, dar simt cum o toropealăneaşteptatăîmi încătuşeazătoate puterile, îmi taie mâinile şi picioarele, împiedicândumăsămai fac vreun pas. Poate căasta se cheamăspaimă, ori sfială, ori panică, spuneti-i cum vreţ i, doamnă, dar vămărturisesc căpentru prima oarăîn viaţ a mea... mi-e frică... Diane se întoarse; poate căsemnele astea ameninţ ătoare îi scăpaserădin vedere, poate cănu observase nimic. — Tot se mai ţ ine dupănoi? întrebăea. — O, nu mai e vorba de dânsul acum – îi răspunse Remy. Nu vămai gândiţ i la el, vărog; e singur şi măpot oricând măsura cu un om singur. Nu, primejdia de care mătem sau, mai degrabă, pe care o simt, pe care o bănuiesc, mai mult din instinct decât cu ajutorul gândirii, primejdia aceasta care se apropie şi ne ameninţ ă, care, poate, ne împresoarăacum pare săfie de alt soi; este o primejdie necunoscută, tocmai de aceea e o primejdie în ochii mei. Diane clătinădin cap. — Ştiţ i ce, doamnă– spuse Remy – vedeţ i acolo nişte sălcii cu crengile aplecate ce înnegresc în zare? — Da. — Lângăcopacii aceştia se zăreşte o căsuţ ă; vărog din suflet să mergem acolo; dacăe cumva locuită, cu atât mai bine, fiindcăvom putea cere găzduire, iar dacănu e, n-avem decât săintrăm înăuntru şi să punem stăpânire pe ea, doamnă. Vărog din toatăinima sănu vă împotriviţ i. Emoţ ia de care era cuprins Remy, glasul lui tremurător, stăruinţ a convingătoare a cuvintelor sale o înduplecarăpe tovarăşa sa de drum săi facăpe plac. Îşi îndreptă, aşadar, calul în direcţ ia arătatăde Remy.

Dupăcâteva minute, călătorii băteau la poarta casei, umbrităîntradevăr, de un pâlc de sălcii. Un pârâu, afluent al râului Nèthe care curgea de la o depărtare de un sfert de leghe, un pârâu zic, tivit pe margini cu stufărişşi cu malurile acoperite de iarbădeasăca un covor, scălda, clipocind, cu undele sale rădăcinile sălciilor; în spatele casei cu ziduri de cărămidăşi acoperităcu olane se întindea o grădiniţ ăîmprejmuităcu gard viu. Totul era pustiu, părăsit şi trist. Nimeni nu răspunse la bătăile înteţ ite ale călătorilor. Remy nu stătu mult pe gânduri: scoase pumnalul din teacă, reteză o creangăde salcie, pe care o vârî între toc şi broasca uşii, apoi se opinti pentru a forţ a încuietoarea. Uşa se deschise. Remy intrăbuzna în casă. Fiecare lucru pe care-l făcea de un ceas încoace era săvârşit cu nerăbdarea unui om mistuit de friguri. Broasca destul de primitivă, meşterităîn atelierul unui fierar din vecinătate, sărise din locaşul ei aproape fărănici o împotrivire. Remy o împinse grăbit înăuntru pe însoţ itoarea sa, închise uşa dupăel, o înţ epeni cu un zăvor gros şi, simţ indu-se, în sfârşit, ferecat ca într-o fortăreaţ ă, răsuflăadânc de parcăar fi scăpat de la moarte. Nu se mulţ umi totuşi cu faptul căreuşise s-o punăla adăpost pe stăpâna lui, ci căutăsă-i facărost de un culcuşîn unica încăpere de la etaj, unde găsi pe bâjbâite un pat, un scaun şi o masă. Pe urmă, simţ indu-se ceva mai liniştit, în privinţ a ei, coborî în odăile de jos şi se aşezăla pândăîn dreptul unei ferestre apărate de gratii, urmărind prin oblonul întredeschis mişcările contelui, care, în clipa în care îi văzuse intrând înăuntru, se grăbise săse apropie de casă. Henri era muncit de aceleaşi gânduri negre ca şi Remy. "Nu mai încape nici o îndoială– îşi spunea în sinea lui – o primejdie pe care noi nici n-o putem bănui, dar pe care locuitorii de prin părţ ile astea o cunosc foarte bine, pluteşte asupra acestor meleaguri; războiul bântuie ţ inutul, francezii au cucerit oraşul Anvers ori sunt pe cale să-l cucerească: de aceea ţ ăranii, înfricoşaţ i, şi-au luat lumea-n cap, căutându-şi adăpost prin oraşe." Deşi explicaţ ia era menităsă-l liniştească, tânărul nu se simţ i totuşi cu sufletul împăcat. De altminteri, avusese darul să-i îndrepte gândurile spre cu totul alte preocupări. "Ce-or fi căutând prin părţ ile astea Remy şi stăpâna sa? se întrebă el. Ce nevoie neînduplecatăîi îndeamnăsăînfrunte o primejdie atât de cumplită? Oh! De astădatătrebuie săaflu, fiindcăa sosit momentul să stau de vorbăcu femeia aceasta şi săpun capăt o datăpentru totdeauna îndoielilor ce măfrământă. Nicăieri încănu mi-a ieşit în cale un prilej atât de fericit." Şi porni spre casă. Dupăcâţ iva paşi însăse opri brusc. "Nu, nu – îşi spuse el, pironit de una din acele neaşteptate şovăieli de care sunt adeseori cuprinse inimile îndrăgostiţ ilor – nu, am să-mi port

crucea pânăla capăt. De altfel, nu e liberăoare săfacăce pofteşte şi, la urma urmei, poate cănu ştie nimic despre bazaconiile pe care le-a scornit pe seama ei nemernicul ăsta de Remy? O, el şi numai el e capul răutăţ ilor, el, care căuta sămăîncredinţ eze căstăpâna sa nu iubeşte pe nimeni! Dar, de ce sănu fim drepţ i, omul ăsta putea oare de dragul meu, adicăde dragul unui necunoscut, sădea în vileag secretele stăpânei sale? Nu, nu! Orice s-ar fi întâmplat, tot nefericit aşfi fost, şi lucrul cel mai groaznic în nenorocirea ce m-a lovit este căsunt singurul vinovat şi cănu pot trage la răspundere pe nimeni altcineva. Şi pentru ca nenorocirea mea săfie deplină, nu mai lipseşte decât sădescopăr adevărul în întregime; nu mai lipseşte decât s-o văd pe femeia aceasta, în clipa când va ajunge în tabără, sărind de gâtul unui gentilom şi spunându-i: "Uite prin câte am trecut, acum poţ i să-ţ i dai seama, în sfârşit, cât de mult te iubesc!" Ei bine, am sămăţ in dupădânsa pas cu pas pânăacolo; am săvăd cu ochii mei ceea ce măcutremur numai când măgândesc c-am săvăd şi voi muri răpus de aceastăprivelişte: în felul acesta, tunul sau muschetele voi fi scutite de o lovitură. O, Doamne sfinte – adăugăHenri, însufleţ it de unul dintr-acele imbolduri înaripate ce uneori îşi luau zborul din adâncul inimii sale pline de evlavie şi de iubire – ştii bine căn-am căutat aceastăultimăşi covârşitoare suferinţ ă: măduceam săîntâmpin de bunăvoie, zâmbitor, o moarte liniştităşi încununatăde glorie, doream săcad pe câmpul de luptăcu numele tău, Atotputernicule, pe buze şi cu un alt nume, cu numele ei, în inimă! Tu însăn-ai vrut aşa, mi-ai hărăzit un sfârşit disperat, plin de amărăciune şi de zbucium. Facă-se voia ta, fie numele tău binecuvântat!" Pe urmă, amintindu-şi de zilele de aşteptare şi de nopţ ile chinuite pe care le petrecuse în faţ a necruţ ătoarei case, îşi spuse că, în definitiv, în afara îndoielilor ce-l mistuiau, soarta era mult mai puţ in vitregăcu el acum decât la Paris, de vreme ce avea parte măcar s-o vadăcând şi când şi să-i audăglasul pe care nu-l auzise niciodatăşi, în timp ce mergea în urma ei, mireasma stăruitoare pe care o răspândeşte făptura femeii iubite venea în răstimpuri să-i dezmierde obrazul. "Deocamdatăînsă– continuăel să-şi depene gândurile, cu ochii aţ intiţ i asupra lăcaşului în care era ferecată– în aşteptarea sfârşitului ce mi-a fost hărăzit, în timp ce dânsa se odihneşte aici, înăuntru, măvoi aciua, la rândul meu, sub arborii aceştia. Mai am obrazul sămăplâng, când pot să-i aud glasul de câte ori se întâmplăsăspunăceva, când pot să-i întrezăresc umbra pe fereastră?! O, nu, nu! N-am de ce sămăplâng. Doamne Dumnezeule, sunt mai fericit decât mi-aşfi putut închipui!" Şi Henri sa culcăla picioarele sălciilor ce-şi desfăşurau crengile deasupra căsuţ ei, ascultând cu un simţ ământ plin de melancolie, pe care cuvintele nu-l pot zugrăvi, susurul apei ce curgea în apropiere. Deodatătresări; bubuitul tunului ce bătea dinspre miazănoapte îi trecu pe la ureche, purtat de palele vântului. "Ce măfac? se nelinişti el. Am s-ajung prea târziu; au pornit atacul asupra oraşului Anvers."

Primul imbold al lui Henri fu săse scoale de jos, săîncalece pe cal şi săalerge, călăuzit de bubuituri, pe dmpul de bătălie; în cazul acesta însăar fi însemnat s-o părăseascăpe Diane şi sămoarămuncit de îndoieli. Dacăîntâmplarea nu i-ar fi scos-o în cale, Henri şi-ar fi văzut de drum, fărăsăse mai uite înapoi, fărăsăsuspine dupătrecut, fărănici o părere de rău pentru ceea ce-l aştepta: dar, din clipa în care o întâlnise, îndoiala se strecurase în sufletul său şi, o datăcu îndoiala, şi nehotărârea. Rămase deci acolo unde se afla. Timp de douăceasuri stătu aşa culcat, trăgând cu urechea la detunăturile ce se ţ ineau lanţşi al căror zgomot răbufnea pânăla el, întrebându-se de unde puteau săvinăbubuiturile acelea neregulate şi mult mai puternice care acopereau în răstimpuri clocotul tunurilor. Nici prin gând nu i-ar fi trecut cărăbufnirile acelea erau iscate de navele fratelui său care săreau în aer. În sfârşit, pe la orele două, zarva se potoli; la douăşi jumătate nu se mai auzea nimic. Zgomotul tunurilor, pe cât se părea, nu pătrunsese înăuntrul casei ori, dacăpătrunsese, oaspeţ ii ei de o noapte nu se sinchisiserăcâtuşi de puţ in. "În momentul acesta – chibzuia Henri – oraşul Anvers a căzut şi fratele meu a ieşit biruitor din luptă; dupăAnvers însăvine la rând Gand, iar dupăGand, Bruges, aşa căvoi găsi oricând prilejul de a muri ca un viteaz. Dar înainte de a muri vreau totuşi săştiu ce cautăfemeia aceasta în tabăra francezilor." Şi cum, dupătoate zguduirile ce făcuserăsăse cutremure văzduhul, natura îşi redobândise liniştea ei dintotdeauna, Joyeuse, înfăşurat în pelerină, puse din nou capul jos şi nu se mai clinti din loc. Aţ ipise tocmai, cuprins de acea toropealăde care te simţ i biruit când noaptea e pe sfârşite şi împotriva căreia voinţ a omului nu are nici o putere, când bidiviul său, care păştea la câţ iva paşi de el, ciuli urechea şi nechezătrist. Henri deschise ochii. Dobitocul, stând în picioare, cu capul sucit într-o parte, adulmeca briza, care îşi schimbase direcţ ia înainte de revărsatul zilei, adiind dinspre sud-est. — Ce s-a întâmplat, dragul meu şoiman? îl întrebătânărul, ridicându-se de jos şi mângâind cu palma grumazul animalului. Ai văzut trecând vreo vidrăşi te-ai speriat, ori îţ i pare rău cănu eşti la adăpost, într-un grajd ca lumea? Ca şi când ar fi înţ eles întrebarea şi ar fi vrut să-i dea un răspuns, cu o mişcare sprintenăşi spontană, dobitocul se întoarse cu capul spre Lierre şi rămase locului ascultând, cu ochii aţ intiţ i în depărtare şi nările umflate. — Ia te uită! murmurăHenri. Pare-mi-se că-i ceva mai serios decât credeam: nişte haite de lupi care merg pesemne pe urmele armatei spre a

se ospăta cu hoiturile celor căzuţ i. Calul nechezăiar, lăsând capul în jos, apoi, ţ âşnind ca fulgerul din loc, o rupse la fugăspre apus. Alergând însătrecu pe lângăstăpânul său, care întinse mâna şi-l prinse în treacăt de dârlogi, silindu-l săse oprească. Fărăa mai pierde vremea săapuce frâul, Henri îşi înfipse degetele în coama lui şi se săltăîn şa. Şi cum era un iscusit călăreţ , de îndatăce se văzu călare, reuşi săsupunăanimalul şi să-i strunească. Dupăcâteva clipe însă, Henri auzi la rândul său ceea ce auzise calul puţ in mai înainte şi, spre mirarea lui, omul se simţ i cotropit de aceeaşi spaimănăprasnicăpe care o încercase dobitocul eu instinctul lui primitiv. Un freamăt neîntrerupt, ce aducea cu vuietul vântului, când şuierător, când profund, se ridica din diferite puncte, de-a lungul unui semicerc ce părea săîmbrăţ işeze cuprinsul de la miazăzi spre miazănoapte; în răstimpuri, învăluirile unei adieri răcoroase, încărcată parcăde o burniţ ăfina, făceau săse audămai clar freamătul acela ce semăna cu mugetul mării învolburate când se revarsăasupra unor ţ ărmuri stâncoase. "Ce-o mai fi şi asta? se întrebăHenri. Săfie oare vuietul vântului? Nu, de vreme ce zgomotul e adus de vânt şi sunt douăsunete deosebite pe care le aud desluşit. Ori poate o armatăîn marş? Ba nu (şi îşi aplecă urechea spre pământ), fiindcăîn cazul acesta s-ar auzi tropotul paşilor, zăngănitul armurilor, strigătele ostaşilor. Săfie atunci duduitul unui foc mistuitor? Nici asta, fiindcănu se zăreşte nici o licărire în zare, ba chiar, dimpotrivă, cerul pare săse întunece." Zgomotul se înteţ i auzindu-se din ce în ce mai lămurit: s-ar fi zis că e huruitul necurmat, năprasnic, clocotitor a o mie de tunuri ce se rostogoleau în depărtare pe caldarâm. Henri fu încredinţ at, în primul moment, căgăsise explicaţ ia tărăboiului, atribuindu-i pricina arătatămai sus, pentru ca o clipămai apoi săse răzgândească: "Nu se poate – îşi spuse el – nu existănici o şosea pietruităprin partea locului şi nici armata nu are o mie de tunuri." Vuietul se apropia tot mai mult. Henri îşi mânăcalul la galop şi se urcăpe un dâmb. "Ia te uită!" se minunăel, ajungând în vârful colinei. Calul său văzu însăceva mai devreme priveliştea ce se desfăşura sub ochii tânărului cavaler, căci nu se înduplecase sămeargăin direcţ ia aceea decât dupăce-i sângerase pântecele cu pinteni, iar când ajunse pe culme, se ridicăîn douăpicioare, mai-mai să-l răstoarne din şa pe călăreţ . Ceea ce vedeau în momentul acela atât calul cât şi călăreţ ul era o fâşie albicioasă, atotcuprinzătoare, nesfârşită, aidoma unei cote desenate pe o hartă, ce înainta pe întinsul câmpiei ca un cerc uriaş, îndreptându-se spre mare. Şi fâşia aceasta se lăţ ea clipăde clipăsub privirea lui Henri, ca o trâmbăde pânzădesfăşurată.

Tânărul privea fenomenul acela atât de ciudat fărăa şti ce hotărâre săia, când întorcând ochii spre locul pe care tocmai îl părăsise, observă căpajiştea începuse sămusteascăşi căpârâul se revărsase, înecând în undele sale, ce se umflau fărănici o pricinăvădită, stufărişul care, cu un sfert de orămai înainte, acoperea amândouămalurile. Apa creştea încetul cu încetul în partea dinspre casă. — Vai de capul tău, zevzecule! exclamăHenri. Cum de nu ţ i-ai dat seama?! E apa! Apa! Flamanzii au spart digurile! Henri se repezi numaidecât spre casăşi începu săbatăîn uşăca scos din minţ i. — Deschideţ i! Deschideţ i! strigăel. Nimeni nu-i răspunse. — Deschide, Remy! strigătânărul, înnebunit de spaimă. Deschide, sunt eu, Henri du Bouchage, deschide odată! — Nu era nevoie săspuneţ i cine sunteţ i, domnule conte – îi răspunse Remy din casă– v-am recunoscut de mult. Luaţ i seama însă: dacăîndrăzniţ i cumva săspargeţ i uşa, veţ i da peste mine îndărătul ei, cu un pistol în fiecare mână. — Dar nu înţ elegi, nesocotitule – răcni Henri, disperat – vine apa, apa, apa!... — Nu şade frumos săumblaţ i cu scorneli, cu tertipuri şi vicleşuguri, care nu sunt de obrazul dumneavoastră, domnule conte! Văspun cănu veţ i intra înăuntru decât trecând peste trupul meu. — Prea bine atunci, am sătrec dacăn-am încotro – izbucni Henri – dar de intrat tot am săintru! În numele cerului, în numele Atotputernicului Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului tău şi al stăpânei tale, vroi să-mi deschizi? — Nu! Tânărul se uităîmprejur şi dădu cu ochii de coşcogea pietroiul, aidoma pietrelor homerice pe care Ajax Telamon le prăvălea asupra duşmanilor săi; îl luăîn braţ e, îl ridicădeasupra capului şi, apropiinduse de casă, îl azvârli în uşă. Uşa zburăîn ţ ăndări. În aceeaşi clipăun glonţtrecu şuierând pe la urechea lui Henri, dar fărăsă-l atingă. Henri tăbărî, asupra lui Remy. Slujitorul scoase şi cel de-al doilea pistol, dar de astădatănu se aprinse decât capsa. — Nu vezi, smintitule, cănu sunt înarmat? strigăHenri. Ce rost are săte aperi împotriva unui om care nu vrea să-ţ i facănici un rău?! Mai bine deschide ochii şi priveşte! Şi-l târî dupăel pânăîn dreptul geamului, pe care-l sparse cu pumnul: Ei, vezi acum, spune, vezi? Şi-i arătăcu degetul nesfârşita pânzăde apăce albea în zare şi care înainta făcând săduduie pământul, ca avangarda unei armate uriaşe. — Apa! murmurăRemy. — Da, apa! Apa! strigăHenri. Ne cotropeşte; priveşte jos, la picioarele noastre: gârla s-a revărsat şi creşte mereu; peste cinci minute n-o sămai putem ieşi de aici.

— Doamnă! răcni slujitorul. Doamnă! — Fărăţ ipete, Remy, şi fărăpanică. Du-te de pregăteşte caii, repede, repede! "O iubeşte – se gândi Remy – cu siguranţ ăc-o s-o salveze." Slujitorul o rupse la fugăspre grajd, iar Henri urcăîntr-un suflet scara. Auzind ţ ipătul lui Remy, Diane deschise uşa. Tânărul o luăîn braţ e ca pe un copil. Crezând că-i vorba de o trădare sau de o samavolnicie, Diane se zbătea din răsputeri, agăţ ându-se de tocul uşii. — Spune-i, omule – strigăHenri – ci spune-i odatăcăvreau s-o salvez. Remy, care tocmai se întorcea cu cei doi gonaci, auzi strigătul tânărului. — Da, da! întări el. Da, aşa e, vrea săvăsalveze, doamnă, mai bine zis o săvăsalveze de la înec. Veniţ i aici, veniţ i! LXX FUGA Fărăa mai pierde vremea s-o linişteascăpe Diane, Henri ieşi cu ea în braţ e afarădin casăşi vru s-o aşeze în faţ a lui, pe cal. Cu un gest ce mărturisea o nestăpânitărepulsie, femeia însăreuşi săscape din veriga aceasta însufleţ ită, lunecând în braţ ele lui Remy, care o aşezăîn şa pe calul pregătit pentru dânsa. — Ce faceţ i, doamnă? spuse Henri. Atât de greşit înţ elegeţ i simţ ămintele mele? Nu m-am gândit nici o clipă, vărog sămăcredeţ i, la plăcerea de a văţ ine în braţ e şi de a văstrânge bărbăteşte la piept, deşi pentru aceastăfericire fărăde seamăn aşfi fost gata să-mi dau şi viaţ a. Trebuie însăneapărat săfugim mai repede chiar decât pasărea în zbor. Uitaţ i-vă, uitaţ i-vă, vedeţ i căşi păsările fug? Într-adevăr, în lumina pâcloasăa zorilor ce abia începeau să mijească, văzduhul era împânzit de o sumedenie de fluierari şi porumbei ce-şi fâlfâiau de zor aripile, înspăimântaţ i şi, în noaptea cutreieratăde obicei doar de zborul tăcut al liliecilor, fâlfâitul aripilor fremătătoare ce-şi croiau drum ajutate de fioroasa răbufnire a vuitului avea un sunet cobitor pentru ureche şi era o privelişte năucitoare pentru ochi. Diane nu catadicsi să-i răspundă; şi cum se afla urcatăîn şa, se mulţ umi doar să-şi mâne calul la drum, fărăsăse mai uite înapoi. Dar cum şi gonaciul ei, şi acela al lui Remy băteau de douăzile drumurile fărăîntrerupere, erau cât se poate de obosiţ i. Henri întorcea mereu capul şi, văzându-i cănu sunt în stare săse ţ inădupăel, zise stăruitor: — Uitaţ i-vă, doamnă, calul meu e mult mai iute decât armăsarii dumneavoastră; oricât măsilesc să-l ţ in în frâu, mereu o ia înainte. Vă rog din suflet, doamnă, cât mai e vreme, nu vămai cer acum să-mi daţ i

voie săvăţ in în braţ e, nu doresc nimic altceva decât săluaţ i calul meu şi sămi-l lăsaţ i mie pe-al dumneavoastră. — Mulţ umesc, domnule! răspunse călătoarea, liniştităca de obicei, cu un glas în care nu se simţ ea nici cea mai micăînfiorare. — Dar bine, doamnă! exclamăHenri, aruncând în urmăo privire disperată. Vine apa peste noi! I-auziţ i! I-auziţ i!... Într-adevăr, o clipămai târziu un trosnet înfricoşător răsunăîn văzduh: digul unui sat fusese năpădit de puhoaie; bârnele, bulumacii, terasele se surpaseră, un îndoit şir de pari se frânsese cu o bubuiturăca de tunet, şi apa, prăvălindu-se mugitoare peste ruine, începea săcotropeascăo pădure de stejari, ale căror coame se vedeau fremătând şi ale căror crengi se auzeau pârâind ca şi cum un stol de diavoli înaripaţ i zbura prin frunzişuri. Arborii dezrădăcinaţ i ce se izbeau de părcane, bârnele caselor prăbuşite ce pluteau la suprafaţ a apei, nechezatul şi ţ ipetele îndepărtate ale oamenilor şi ale cailor târiţ i de şuvoaie se împleteau într-o îngemănare de sunete atât de ciudate şi de lugubre, încât înfrigurarea de care era cuprins Henri se strecurăşi în inima nepăsătoare şi neîmblânzităa Dianei. Călătoarea dădu pinteni calului, şi dobitocul, ca şi când ar fi simţ it la rându-i primejdia ce-i pândea din clipă-n clipă, îşi încordăputerile, silindu-se săscape. Apa însăînainta necontenit, câştigând tot mai mult teren, şi se vedea cât de colo că, în mai puţ in de zece minute, avea să-i ajungădin urmăpe călăreţ i. Henri se oprea mereu ca să-şi aştepte tovarăşii de drum. — Mai repede, doamnă! striga el. Vărog din suflet, mai repede! Vine apa, dăpeste noi! Uite-o! Noianul de ape sosea, într-adevăr, învolburat, spumegător, clocotind furios; măturăca pe un fulg casa în care Remy îşi adăpostise stăpâna; săltăîn sus ca pe un pai barca priponităde malul gârlei şi, plin de măreţ ie, uriaş, rostogolindu-şi vălătucii ca pe nişte şerpi încovrigaţ i, ajunse, drept ca un zid, în spatele cailor ce-i purtau pe Remy şi pe Diane. Henri scăpăun strigăt îngrozit şi se întoarse din drum ca şi cum ar fi vrut săînfrunte puhoiul. — Dar nu vădaţ i seama căviaţ a dumneavoastrăe în primejdie?! urlăel disperat. Poate cămai e timp încă, doamnă, daţ i-văjos de pe cal şi veniţ i cu mine, veniţ i aici! — Nu, domnule! se împotrivi ea. — Peste un minut va fi prea târziu! Uitaţ i-vă, uitaţ i-vănumai!... Diane întoarse capul: apa se afla doar la cincizeci de paşi. — Aşa mi-a fost scris – spuse ea. Nu mai staţ i, domnule, fugiţ i, fugiţ i! Calul încălecat de Remy se poticni istovit, îngenunchind cu amândouăpicioarele din faţ ăşi, cu toate sforţ ările călăreţ ului său, nu

mai fu în stare săse ridice de jos. — Salvaţ i-o! Salvaţ i-o! Chiar dacănu vrea! strigăRemy. Şi în aceeaşi clipă, tocmai când încerca să-şi scoatăpicioarele din scări, puhoiul se prăvăli ca un zid uriaşposte capul credinciosului slujitor. În faţ a acestei privelişti, stăpâna sa sări jos de pe cal, hotărâtăsă moarăîmpreunăcu Remy. Văzând ce voia săfacă, Henri sărise din şa o datăcu dânsa; o cuprinse încercuindu-i mijlocul cu braţ ul drept şi, urcându-se din nou pe cal, porni într-o întinsoare la drum. — Remy, Remy! striga Diane, întinzând braţ ele spre el, Remy! Un ţ ipăt îi răspunse. Remy ieşise la suprafaţ a apei şi, însufleţ it de acea neistovităsperanţ ă, deşi lipsităde orice temei, ce stăruie pânăîn ultima clipăîn sufletul muribundului, înota, agăţ at de o bârnă. Calul său trecu pe lângăel, bătând apa cu picioarele din faţ ă, în timp ce valurile împresurau bidiviul stăpânei sale, iar ceva mai încolo, la o distanţ ăde cel mult douăzeci de paşi de iureşul apelor, Henri împreună cu tovarăşa sa alergau sau mai curând zburau pe cel de-al treilea cal, înnebunit de groază. Remy nu mai regreta viaţ a de care trebuia săse despartă, de vreme ce murea cu speranţ a căsingura fiinţ ăpe care o iubea pe lume avea să fie salvată. — Rămâneţ i cu bine, doamnă, rămâneţ i cu bine! strigăslujitorul. Mi-a fost dat săplec înainte şi am să-i spun celui care ne-aşteaptăcănu trăiţ i decât pentru... Remy nu mai apucăsăsfârşească: un munte de apăse revărsă peste capul său, spărgându-se la picioarele calului încălecat de Henri. — Remy, Remy! răcni Diane. Remy, vreau sămor cu tine! Domnule, vreau să-l aştept, vreau săcobor. Pentru numele lui Dumnezeu, înţ elege odatăcăvreau! Ultimele vorbe furărostite cu atâta hotărâre şi cu o atât de sălbatică dârzenie, încât tânărul îşi slăbi strânsoarea braţ elor, lăsând-o săalunece jos. — Prea bine, doamnă! Dacă-i aşa, o sămurim aici câteşitrei. Nu pot decât săvămulţ umesc că-mi prilejuiţ i aceastăfericire la care nu m-aşfi gândit niciodată. Şi cum, spunând aceste cuvinte, îşi strunise calul, puhoiul clocotitor se năpusti asupra lui aşa cum se năpustise mai înainte asupra lui Remy; dar în acelaşi moment, într-un suprem imbold de iubire, Henri o apucăde braţpe tânăra femeie, care şi coborâse de pe cal. Valurile îi încercuiră, vârtejul turbat îi târî cu el câteva clipe, laolaltă cu tot felul de hârburi. Era, într-adevăr, un spectacol de toatăfrumuseţ ea săvezi sângele rece de care dădea dovadăomul acesta, atât de tânăr şi atât de devotat, care, cufundat în apănumai pânăla brâu, părea săstăpânească valurile, în timp ce o sprijinea cu o mânăpe însoţ itoarea lui, iar pe de altăparte, îndrumând cu ajutorul genunchilor ultimele sforţ ări ale

calului ce sta gata să-şi dea suflarea, căuta săfoloseascăşi cele din urmăzvârcoliri ale agoniei sale. Timp de câteva clipe avu loc o luptăînfricoşătoare, în care Diane, sprijinităde Henri cu mâna dreaptă, rămase cu capul deasupra apei, în vreme ce, cu stânga, tânărul se silea săîndepărteze bârnele plutitoare şi leşurile care, izbindu-se de calul său, ar fi putut să-l ducăla fund ori să-i zdrobeascăoasele. Unul din aceste trupuri ce pluteau la suprafaţ a apei, trecând pe lângăei, strigăsau mai bine zis suspină: — Rămâneţ i cu bine, doamnă, rămâneţ i cu bine! — Sfinte Dumnezeule! exclamătânărul. E Remy! Stai c-am săte scap şi pe tine! Şi fărăsăse gândeascăla pericolul pe care-l înfăţ işa o greutate în plus, îl apucăde mânecăpe Remy şi-l rezemăde coapsa lui stângă, îngăduindu-i astfel sărăsufle în voie. În acelaşi timp însăcalul, istovit de aceastăîntreităpovarăse afundăîn apă, întâi pânăla gât, apoi pânăla ochi şi, în cele din urmă, când nu mai avu putere săse ţ inăpe picioare, îşi îndoi genunchii şi scăpătăîn adânc. — S-a sfârşit! îngânăHenri. Doamne, primeşte în mâinile tale viaţ a mea pe care am păstrat-o neprihănită. Iar dumneavoastră, doamnă, vă încredinţ ez sufletul meu care era cu totul închinat dumneavoastră! În momentul acela Henri simţ i căslujitorul îi scăpase din mână; nu făcu însănici o sforţ are ca să-l reţ ină: îşi dădea seama căorice împotrivire era de prisos. Singura lui grijăfu s-o sprijine pe Diane, ajutând-o săse menţ inăla suprafaţ ă, pentru ca ea, cel puţ in, sămoarăla urmă, iar el să-şi poate spune în ultima clipăcăfăcuse tot ce-i stătea în putere pentru a o scăpa de la moarte. Deodatăînsă, tocmai când se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, un strigăt de bucurie răsunăîn apropiere. Se întoarse şi-l văzu pe Remy, care izbutise săse agaţ e de o barcă. Luntrea făcea parte din acareturile căsuţ ei şi fusese smulsăde la locul ei de apele revărsate; valurile o târâserăcu ele, şi Remy care între timp, datoritălui Henri, se întremase, Remy, în clipa în care o văzu trecând prin dreptul său, se desprinsese de însoţ itorii săi şi, gâfâind şi lovind apa cu braţ ele, din douămişcări ajunsese lângăea. Cele douăvâsle erau atârnate de slaiuri, iar o cange se rostogolea la fund. Întinse cangea spre Henri şi tânărul se agăţ ăde ea, trăgând-o după dânsul pe Diane, pe care apoi o ridicăîn braţ e şi o trecu peste umerii săi, încredinţ ând-o lui Remy. Pe urmă, prinzându-se la rândul său de marginea bărcii, se urcălângăei. Primele mijiri ale revărsatului de ziuăscoaserăla ivealăcâmpiile înecate şi luntrea ce se legăna ca o scamărătăcităpe faţ a oceanului acoperit de tot felul de rămăşiţ e.

În stânga lor, la o distanţ ăde aproape douăsute de paşi, se înălţ ao colinăscundăcare, împresuratăde valuri, părea o insulăîn mijlocul mării. Henri apucălopeţ ile şi începu săvâsleascăîn direcţ ia colinei, spre care de altfel îi mâna şi curentul apei. Remy luăîn mânăcangea şi, proţ ăpit în picioare la prova bărcii, căuta săîndepărteze bârnele şi dulapii de care luntrea s-ar fi putut izbi. Datorităputerii lui Henri şi îndemânării lui Remy, ieşirăla liman sau, mai bine zis, se izbirăde colină. Remy sări pe uscat şi, apucând lanţ ul bărcii, o trase spre el. Henri se apropie s-o ridice pe Diane în braţ e, dar ea se mulţ umi doar să-i întindămâna şi, sculându-se singurăde jos, sări la rândul ei din barcă. Henri suspină: o clipăîi trecu prin minte săse arunce în vâltoare şi săse înece sub privirile ei, dar un simţ ământ mai puternic decât voinţ a lui îl ţ inea legat de viaţ ăatâta vreme cât o avea înaintea ochilor pe femeia aceasta, în preajma căreia atâta amar de timp râvnise săse afle, fărăca dorinţ a lui săse fi împlinit vreodată. Trase barca pe uscat şi se aşezăla zece paşi de Diane şi de Remy, vânăt la faţ ă, cu hainele leoarcăde apa ce şiroia din ele, mai întristătoare chiar decât sângele. Scăpaserăde primejdia cea mai ameninţ ătoare, adicăde înec; apele descătuşate, oricât de năvalnice ar fi fost, nu puteau săcreascăîntr-atât, încât săacopere colina. Puteau deci săcontemple în voie mânia năprasnicăa valurilor ce clocoteau la picioarele lor, mânie aproape tot atât de cumplităca şi mânia lui Dumnezeu. Henri privea puhoaiele ce treceau vijelioase pe lângăei cu un vuiet asurzitor, cărând cu duiumul cadavre de ostaşi francezi, de-a valma cu caii şi cu armele lor. Remy simţ ea o durere pătrunzătoare la umăr: o bârnăce plutea la suprafaţ a apei îl lovise în clipa în care bidiviul îngenunchease sub el. Cât priveşte pe tovarăşa sa de călătorie, în afarăde faptul căera rebegităde frig, nu avusese nimic de suferit; Henri o cruţ ase de tot ceea ce-i stătuse în putere s-o cruţ e. Tânărul conte constatăcu mirare căaceste douăfăpturi scăpate ca prin minune de la moarte nu se gândeau să-i mulţ umeascădecât lui şi nu observase nici cea mai micămărturie de recunoştinţ ădin partea lor faţ ăde bunul Dumnezeu, din îndurarea căruia, în primul rând, avuseserăparte săscape cu viaţ ă. Ridicându-se cea dintâi în picioare, tânăra femeie băgăde seamăcă departe de tot, în zare, înspre apus, se desluşea ceva ca nişte focuri în ceaţ ă. Se înţ elege de la sine căfocurile ardeau pe o ridicăturăpe care apele dezlănţ uite nu ajunseserăs-o acopere. Dupăcâte îşi puteau da seama la lumina dimineţ ii friguroase ce prinsese a miji risipind negura nopţ ii, focurile se aflau la o distanţ ăde

aproape o leghe. Remy înaintăpe spinarea colinei ce se prelungea în direcţ ia focurilor şi, dupăcâtva timp, se întoarse săle spunăcăla vreo mie de paşi de locul unde debarcaserăîncepea, cel puţ in asta era impresia lui, un val de pământ menit săstăvileascăapele şi care mergea în linie dreaptăspre focuri. Ceea ce-l determina pe Remy săcreadăc-ar putea fi vorba de o îndiguire sau poate de o şosea erau douăşiruri de copaci aliniaţ i de o parte şi de alta a ei şi sădiţ i la distanţ e egale. Observaţ iile pe care le făcu, la rândul său, Henri se potrivirăîntru totul cu constatările slujitorului; totuşi, în împrejurările in care se aflau, neprevăzutul juca un rol destul de însemnat. Apele revărsate peste şesul a cărui suprafaţ ăavea oarecare înclinare îi azvârliserăîn stânga drumului pe care-l urmau, silindu-i săfacăo derivăconsiderabil de mare: din pricina acestei derive, la care se mai adăugase goana disperatăa cailor, ei nu aveau nici o posibilitate săse orienteze. E adevărat căîncepuse săse lumineze de ziuă, dar era pâclăşi cerul înnorat; săfi fost o vreme frumoasăşi senină, ar fi putut zări clopotniţ a din Mannes, care se afla probabil la o depărtare de cel mult douăleghe. — Dumneavoastră, domnule conte – întrebăRemy – ce părere aveţ i despre focurile astea? — Să-ţ i spun drept, focurile astea, care pe dumneata te fac săcrezi c-ai putea afla lângăele un adăpost primitor, mie mi se par, dimpotrivă, primejdioase şi-mi dau de gândit. — Pentru ce? — Remy – spuse Henri, coborând glasul – priveşte cadavrele astea: toate sunt de francezi, nu se vede nici un flamand printre ele; asta înseamnăcăs-a întâmplat o nenorocire cumplită; digurile au fost sparte pentru ca armata francezăsăfie nimicităpânăla ultimul om, dacăa fost cumva înfrântă; iar dacă, dimpotrivă, a învins, sănu se poatăbucura de roadele biruinţ ei câştigate. De ce sănu ne gândim căfocurile ar putea fi aprinse tot atât de bine de duşmani ca şi de prieteni, sau căe pur şi simplu vorba de un vicleşug menit să-i atragăpe fugari? — Totuşi nu putem rămâne aici; mi-e teamăcăpânăla urmăfrigul şi foamea au s-o răpunăpe stăpâna mea. — Ai dreptate, Remy – recunoscu contele. Rămâi dumneata aici cu doamna; eu am săîncerc săajung pânăla dig şi am sămăîntorc după aceea săvăspun ce-am aflat. — Nu, domnule – interveni Diane – nu se poate săînfruntaţ i singur primejdiile. Împreunăam reuşit săscăpăm cu viaţ ă, şi tot împreunăvom muri. Dă-mi braţ ul, Remy, sunt gata. Fiecare din cuvintele rostite de fiinţ a aceasta atât de ciudatăavea un ton atât de poruncitor, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin gând o singurăclipăsăi se împotrivească. Henri se înclinăşi o porni înainte.

Puhoaiele se mai potoliseră; digul, care se sfârşea în dreptul colinei, forma un mic golf unde apele dormeau în bunăpace. Se urcarăcâteşitrei în barcăşi luntrea se desprinse de mal, împinsădin nou în mijlocul cadavrelor şi cioturilor de scânduri ce pluteau la suprafaţ ă. Dupăun sfert de orăacostau lângădig. Priponirălanţ ul bărcii de trunchiul unui arbore, coborârăpe uscat şi o pornirăde-a lungul valului de pământ. Dupăce merserăaşa preţde un ceas, ajunserăîn dreptul unor colibe flamande în mijlocul cărora, într-o piaţ ăplantatăcu tei, poposiserăîn jurul unui foc mare o ceatăde vreo douăsau trei sute de ostaşi; un drapel francez flutura deasupra lor. Santinela care stătea de pazăla vreo sutăde paşi de tabărăaprinse fitilul muschetei, strigând: — Stai! Cine-i? — Franţ a! răspunse du Bouchage. Apoi, întorcându-se către Diane, zise: Sunteţ i salvată, doamnă! Am recunoscut fanionul jandarmilor din Aunis, un corp de elităîn care am o mulţ ime de prieteni. Auzind somaţ ia santinelei şi răspunsul contelui, câţ iva jandarmi se grăbirăsăvinăîn întâmpinarea noilor sosiţ i, care, în mijlocul prăpădului ce se abătuse asupra tuturor, furăprimiţ i cu o sporităbucurie, în primul rând fiindcăscăpaserăde la înec, şi-apoi pentru căerau compatrioţ i deai lor. Henri îşi spuse numele, având grijăsăpomeneascăşi de fratele său. Şi cum tăbărâserătoţ i cu întrebările, dornici săafle ce se întâmplase, le povesti minunea prin care scăpase de la moarte împreunăcu însoţ itorii săi, fărăsămai adauge nici o altălămurire. Remy şi stăpâna sa se aşezarătăcuţ i deoparte; Henri se apropie de ei, poftindu-i săvinălângăfoc. Şi unul, şi celălalt erau uzi leoarcăşi apa încămai picura din hainele lor. — Doamnă– spuse contele – puteţ i fi sigurăcăveţ i fi respectată aici, ca în propria dumneavoastrăcasă: mi-am îngăduit săspun că sunteţ i o rudăde-a mea, vărog sănu mi-o luaţ i în nume de rău. Şi fărăsăle mai dea răgaz celor pe care-i scăpase de la moarte să-i mulţ umească, Henri se îndepărtăpentru a se alătura ofiţ erilor care-l aşteptau. Remy şi Diane schimbarăo privire, pe care, dacăHenri ar fi putut so vadă, s-ar fi simţ it pe deplin răsplătit pentru curajul şi grija plinăde gingăşie dovedite faţ ăde ei. Jandarmii din Aunis, cărora fugarii noştri le ceruserăgăzduire, se retrăseserăîn bunărânduialădupăînfrângere şi dupăce comandanţ ii dăduserăbir cu fugiţ ii potrivit cuvântului de ordine: Sşscape cine poate. Pretutindeni unde oamenii cu aceeaşi poziţ ie împărtăşesc aceleaşi sentimente şi sunt obişnuiţ i sătrăiascăîn comun, de cele mai multe ori gândul şi fapta sunt strâns legate, şi toţ i fiind într-un gând, pornesc cu aceeaşi însufleţ ire la fapte.

E tocmai ceea ce se întâmplase în noaptea aceea cu jandarmii din Aunis. Văzând căsunt lăsaţ i în voia soartei de comandanţ ii lor şi că celelalte regimente căutau, care cum puteau, săscape cu zile, se uitaserăunul la altul, strânseserărândurile în loc săle rupăşi, mânându-şi caii la galop, sub comanda unuia dintre corneţ ii lor pe care-l îndrăgeau cu toţ ii pentru vitejia lui şi pe care-l respectau deopotrivă pentru obârşia sa, porniserăspre Bruxelles. Ca toţ i actorii acestei înfricoşătoare tragedii, văzuserărevărsarea puhoaielor peste câmpii şi fuseserăhăituiţ i de apele dezlănţ uite; spre norocul lor însăle ieşise în cale burgul despre care am vorbit mai înainte şi care constituia o poziţ ie întăritădeopotrivăîmpotriva oamenilor ca şi împotriva stihiilor. Socotindu-se feriţ i de orice primejdie, locuitorii nu-şi părăsiseră casele, mulţ umindu-se sătrimitădoar femeile, bătrânii şi copiii la oraş; aşa că, la sosirea lor, jandarmii din Aunis avuseserăde întâmpinat oarecare împotrivire; dar moartea mugea în spatele lor: se năpustiserăca nişte oameni cărora le-a ajuns cuţ itul la os, reuşind săînlăture toate opreliştile, pierduserăzece oameni în timp ce luau şoseaua cu asalt, însă pânăla urmăapucaserăsăpunăstăpânire pe burg, silindu-i pe flamanzi să-şi ia tălpăşiţ a. Dupăun ceas, burgul era cu totul împresurat de puhoaie, în afarăde partea dinspre şoseaua pe care i-am văzut venind ceva mai înainte pe Henri împreunăcu tovarăşii săi de drum. Iatăce reuşi să afle contele du Bouchage din gura jandarmilor din Aunis. — Şi restul armatei? întrebăHenri. — Priviţ i – îi spuse cornetul – în fiecare clipătrec alte cadavre. Răspunsul îl aveţ i sub ochii dumneavoastră! — Dar... dar fratele meu? abia îndrăzni săîngâne du Bouchage, cu o voce sugrumată. — Îmi pare rău, domnule conte, dar nu putem săvăspunem nimic precis despre domnia sa; s-a luptat ca un zmeu; de trei ori l-am scos cu de-a sila din foc. Cu siguranţ ăc-a scăpat teafăr din luptă, dar nu mai ştim ce s-a întâmplat dupăce-au năvălit puhoaiele. Henri lăsăcapul în piept, copleşit de gânduri amare, apoi, amintindu-şi deodată, întrebă: — Dar ducele? Cornetul se aplecăla urechea lui şi-l spuse cu jumătate de glas: — Domnule conte, ducele a fugit printre primii. Călărea un cal alb ca spuma laptelui, doar cu o ţ intăneagrăîn frunte. Ei bine, adineauri am văzut calul trecând în mijlocul unui vălmăşag de hârburi; piciorul unui călăreţera prins în scarăşi plutea pe lângăşa la suprafaţ a apei. — Sfinte Dumnezeule! exclamăHenri. — Sfinte Dumnezeule! murmurăRemy, care, la întrebarea contelui "Dar ducele?", se ridicase de jos ca săaudăce se întâmplase, şi în aceeaşi clipăîşi întoarse ochii spre însoţ itoarea sa. — Şi pe urmă? se interesăcontele.

— Da, pe urmă?... bâigui Remy. — Unul din oamenii mei s-a încumetat săcoboare în vârtejul pe care-l formau apele la cotul digului, ca săapuce frâul ce plutea pe valuri; în sfârşit, a reuşit săpunămâna pe el şi s-a căznit sătragăpe ţ ărm dobitocul care murise. Am văzut atunci ieşind la ivealăo cizmăalbăşi unul din pintenii de aur pe care-i purta ducele. În acelaşi moment însă apele s-au învolburat, ca şi când ar fi fost supărate căvrem săle smulgem prada. Jandarmul meu s-a grăbit sădea drumul frâului din mânăspre a nu fi târât de valuri, şi totul s-a mistuit în adânc. Nu vom avea nici măcar mângâierea de a îngropa creştineşte pe bietul nostru prinţ . — A murit! Şi el a murit! Ce nenorocire! Sămoarăpânăşi moştenitorul tronului! Remy se întoarse lângăînsoţ itoarea sa. — A murit, doamnă! rosti el, cu o expresie lesne de închipuit. Aţ i văzut?! — SlavăDomnului! Fie numele Domnului lăudat căm-a scutit de o crimă! răspunse Diane, înălţ ând mâinile şi ochii spre cer în semn de recunoştinţ ă. — Da, dar în schimb acum nu ne mai putem răzbuna – răspunse Remy. — Dumnezeu are oricând dreptul să-şi amintească. Omul nu se cuvine săse răzbune decât atunci când Cel de Sus se întâmplăsăuite. Contele privea cu un fel de spaimăexaltarea de care păreau cuprinse cele douăfăpturi scăpate de el de la moarte: le observa de departe, încercând în zadar sătălmăceascăgesturile şi expresia întipărităpe feţ ele lor spre a-şi da seama de dorinţ ele sau de temerile pe care le simţ eau în momentul acela. Vocea cornetului îl smulse din contemplare. — Dar dumneavoastră, domnule conte – îl întrebăacesta – ce aveţ i de gând săfaceţ i acum? Contele tresări: — Eu? — Da, dumneavoastră. — Am săaştept aici pânăce am săvăd trecând trupul fratelui meu – răspunse tânărul, cu un glas ce mărturisea o crâncenădisperare. Şiatunci am săcaut, la rândul meu, să-l scot la liman ca să-l îngrop creştineşte, dar, te rog sămăcrezi, din clipa în care am să-l ţ in în braţ e, n-am să-l mai părăsesc. Cuvintele acestea dureroase ajunserăla urechea lui Remy, care se uităla tânărul cavaler cu o privire mustrătoare şi în acelaşi timp plinăde duioşie. Cât despre Diane, din momentul în care cornetul le dezvăluise moartea ducelui de Anjou nu mai auzea nimic: se ruga.

LXXI SCHIMBAREA LA FAŢĂ Dupăce îşi făcu rugăciunea, tovarăşa de drum a lui Remy se ridică în picioare, luminatăla faţ ăşi atât de frumoasă, încât contele scăpăfără săvrea un strigăt de uimire şi admiraţ ie. Părea săse fi trezit dintr-un somn lung şi bântuit de visuri ce-i istoviserămintea şi-i întunecase chipul senin, un somn greu ca de plumb ce face săse întipăreascăpe fruntea asudatăa celui adormit chinurile imaginare de care este muncit în vis. Sau, mai degrabă, semăna cu fiica lui Iair, sculatădin morţ i în clipa când trebuia săfie pogorâtăîn mormânt şi ridicându-se de pe năsălie, cu sufletul curăţ at de păcate, gata săse înalţ e la ceruri. Trezitădin letargie, tânăra femeie se uităjur împrejur cu o privire atât de blândă, atât de suavă, plinăde atâta bunătate îngerească, încât Henri, încrezător ca toţ i îndrăgostiţ ii, îşi închipui căse înduioşase de suferinţ ele sale, lăsându-se, în sfârşit, înduplecatăde un simţ ământ, dacănu de bunăvoinţ ă, cel puţ in de recunoştinţ ăşi de compătimire. În timp ce jandarmii, dupăce îmbucaserăceva ca să-şi astâmpere foamea, dormeau risipiţ i ici şi colo printre dărâmături; în timp ce Remy, lăsându-se la rândul său toropit de somn, îşi rezemase capul de stinghia unui gard de care era sprijinităbanca sa, Henri se apropie de tânăra femeie şi, aşezându-se lângăea, cu o voce atât de molcomăşi de blajină, încât părea murmurul unei adieri, spuse: — Doamnă, sunt fericit cătrăiţ i!... Îngăduiţ i-mi săvăîmpărtăşesc bucuria ce se revarsădin inima mea, acum când văştiu aici, la adăpost, dupăce v-am văzut cu puţ in înainte la un pas de moarte. — Într-adevăr, domnule – răspunse Diane – dacămai trăiesc, e numai mulţ umitădumneavoastrăşi – adăugăea cu un zâmbet trist – aş vrea din tot sufletul săvăpot spune căvăsunt îndatorată. — În sfârşit, doamnă– continuăHenri, călcându-şi pe inimă, ca o supremădovadăde dragoste şi de jertfire de sine vrednicăde toată admiraţ ia. Chiar de-ar fi numai pentru faptul căv-am salvat de la moarte ca săvăputeţ i revedea cu cei pe care-i iubiţ i! — Ce vreţ i săspuneţ i? întrebăDiane. — Cu cei pe care aţ i plecat să-i căutaţ i cu preţ ul atâtor primejdii – adăugăHenri. — Cei pe care-i iubeam, domnule, au murit, la fel ca şi cei în căutarea cărora am plecat. — O, doamnă! îngânătânărul, căzând în genunchi. Aplecaţ i-văochii asupra mea, asupra mea care am suferit atât de cumplit, asupra mea care v-am iubit atât de mult. O, nu văîntoarceţ i privirea; sunteţ i tânără, sunteţ i frumoasăca un înger din ceruri. Citiţ i în adâncul inimii mele, pe care o ţ in deschisăînaintea dumneavoastră, şi veţ i vedea căîn inima asta nu existănici o fărâmăcât de micădin ceea ce numesc dragoste ceilalţ i oameni, aşa cum o înţ eleg ei. Nu măcredeţ i? Gândiţ i-văla orele

ce-au trecut, cântăriţ i-le rând pe rând: care dintre ele mi-a adus vreo bucurie? Care dintre ele vreo speranţ ă? Şi totuşi am stăruit. M-aţ i făcut săplâng şi mi-am înghiţ it lacrimile, m-aţ i făcut săsufăr şi mi-am înăbuşit suferinţ ele, m-aţ i trimis la moarte şi am înfruntat-o fărăsă crâcnesc. Chiar în momentul acesta în care nu măînvredniciţ i nici măcar cu o privire şi fiecare din cuvintele mele, oricât de înfocate ar fi, pare un strop de apărece ca gheaţ a ce picurăpe inima dumneavoastră, sufletul meu e plin numai de dumneavoastră, şi dacămăsimt în stare să mai trăiesc, e numai pentru căvăştiu în viaţ ă. Adineauri nu eram gata sămor lângădumneavoastră? Ce v-am cerut? Nimic. V-am atins măcar o singurădata mâna? Niciodată, decât doar ca săvăscap dintr-o primejdie de moarte. V-am ţ inut în braţ ele mele ca săvăcruţde furia puhoaielor, aţ i simţ it oare căv-am strâns la piept? Nu. În mine nu mai dăinuie decât sufletul, şi toatăfăptura mea s-a curăţ at de păcate la focul mistuitor al dragostei mele. — O, domnule, fie-vămilă, vărog, şi nu-mi vorbiţ i aşa. — Şi eu vărog, fie-vămilăşi nu măosândiţ i! Mi s-a spus cănu iubiţ i pe nimeni; aşvrea săaud din gura dumneavoastrălucrul acesta ca sămăconving: ciudatăplăcere, nu-i aşa? pentru un om care iubeşte, să audăcu urechile lui că, într-adevăr, nu este iubit. Pentru mine însăe mai bine aşa, deoarece, făcându-mi aceastămărturisire, îmi spuneţ i în acelaşi timp căinima dumneavoastrăe la fel de împietrităfaţ ăde toţ i oamenii. O, doamnă, doamnă, sunteţ i singura fiinţ ăpe care am adorat-o în viaţ a mea, înduraţ i-vădeci şi răspundeţ i-mi. Cu toate stăruinţ ele lui Henri, tânăra femeie nu se învrednici să-i răspundădecât printr-un oftat. — Văd cănu vreţ i să-mi spuneţ i nimic – urmăcontele, Remy, cel puţ in, a fost mai milostiv cu mine decât dumneavoastrăşi a încercat sămi aducăo mângâiere! O, acum îmi dau seama, nu-mi răspundeţ i pentru cănu vălasăinima să-mi mărturisiţ i căvăduceaţ i în Flandra săvă întâlniţ i cu cineva mai fericit decât mine, decât mine, care totuşi sunt în floarea vârstei, decât mine, în care fratele meu şi-a pus o bunăparte din speranţ ele sale, decât mine, care măsting la picioarele dumneavoastră fărăsă-mi fie dat săvăaud spunându-mi: "Am iubit, dar acum nu mai iubesc" sau măcar "Iubesc, dar poate căn-o sămai iubesc!" — Domnule conte – îi răspunse, în sfârşit, tânăra femeie, cu o solemnitate plinăde măreţ ie – n-are rost să-mi vorbiţ i aşa cum se vorbeşte de obicei cu o femeie: eu nu mai am nimic de-a face cu lumea aceasta, fiinţ a mea e în altălume acum. Dacănu mi-aşfi dat seama cât de nobil, de bun şi de generos e sufletul dumneavoastră, dacăaşfi descoperit în adâncul inimii mele zâmbetul duios şi blând al unei surori faţ ăde fratele său, v-aşfi spus: "Ridicaţ i-vă, domnule conte, şi cruţ aţ i, vă rog, urechile mele, care se înfioarăînspăimântate la auzul oricărui cuvânt de dragoste". Dar n-am săvăspun aşa ceva, domnule conte, fiindcămădoare inima când văd cât suferiţ i. Mai mult chiar: acum, când am ajuns în sfârşit săvăcunosc, v-aşlua mâna şi, lipind-o de inima

mea, cu drag aşvrea săvăspun: "Vedeţ i, inima mea nu se mai simte bătând; trăiţ i în preajma mea, dacăţ ineţ i neapărat la lucrul acesta, şi astfel veţ i putea vedea zi dupăzi, cu ochii dumneavoastră, dacăo asemenea privelişte văpoate face plăcere, osânda dureroasăa unui trup în care viaţ a se stinge ucisăde chinurile sufletului", dar jertfa asta, pe care sunt convinsăcăaţ i primi-o ca pe o nemăsuratăfericire... — O, da! exclamăHenri. — Ei, bine, jertfa asta, eu sunt datoare s-o resping. Începând de azi, ceva s-a schimbat în viaţ a mea; nu mai am dreptul sămăsprijin de braţ ul nici unei făpturi de pe lumea aceasta, nici chiar de braţ ul acestui prieten inimos, acestei nobile fiinţ e pe care o vezi odihnindu-se acolo şi căreia îi este îngăduit săse bucure o clipăde fericirea de a uita! Din păcate, sărmane Remy – continuăea, lăsând săse simtăîn glasul ei primul fior de emoţ ie pe care-l observase Henri pânăatunci la ea – sărmane Remy, când măgândesc ce tristeţ e te aşteaptăîn clipa în care vei deschide ochii! Nu ştii nimic despre schimbarea ce s-a petrecut în cugetul meu, nu poţ i săciteşti în ochii mei şi nici nu bănuieşti că, trezindu-te din somn, îţ i vei da seama c-ai rămas singur pe lume, fiindcă sufletul meu e sortit săse înalţ e singur la Dumnezeu. — Ce vorbe sunt astea? se cutremurăHenri. Vreţ i chiar într-adevăr sămuriţ i? Trezit din somn de strigătul îndurerat al tânărului conte, Remy ridicăîndatăcapul şi trase cu urechea. — Adineauri m-aţ i văzut rugându-mă, nu-i aşa? continuătânăra femeie. Henri se înclinăîn semn căda. — Rugăciunea aceea era făcutăspre a-mi lua rămas bun de la lume; bucuria pe care aţ i citit-o pe chipul meu, bucuria aceasta neasemuităde care măsimt luminatăîn clipa de faţ ă, nu se deosebeşte cu nimic de bucuria de care aşfi însufleţ itădacăîn momentul acesta îngerul morţ ii ar veni să-mi spună: "Ridică-te, Diane, şi urmează-măla picioarele tronului ceresc!" — Diane! Diane! şopti Henri. În sfârşit, acum ştiu cum vănumiţ i... Diane! Nume scump şi drag, mai drag decât orice pe lume! Şi nefericitul se întinse la picioarele tinerei femei, murmurându-i numele, beat de o nemăsuratăfericire. — O, încetaţ i, vărog! îi porunci Diane, cu glasul ei plin de solemnitate. Uitaţ i numele acesta, pe care l-am dat în vileag fărăsă vreau; nimeni pe lume nu are dreptul să-mi sfâşie inima rostindu-l. — O, doamnă, doamnă! izbucni Henri. Acum c-am aflat numele dumneavoastră, nu mai spuneţ i, vărog, căvreţ i sămuriţ i. — N-am spus aşa ceva, domnule – mărturisi tânăra femeie cu vocea ei gravă. Am spus doar căvreau săpărăsesc aceastăvale a plângerii, lumea aceasta învolburatăde ură, de patimi încrâncenate, de interese josnice şi de dorinţ e nevrednice; am spus cănu mai am ce căuta printre făpturile pe care bunul Dumnezeu le-a plăsmuit aidoma cu mine; ochii

mei sunt secătuiţ i de lacrimi, sângele vlăguit nu mai face săbatăinima mea, în mintea mea nu se mai deapănănici un gând din ziua în care unicul gând ce sălăşluia în ea a murit; nu sunt decât o biatăvictimă neînsemnată, de vreme ce nu am nimic de jertfit, nici dorinţ e, nici speranţ e, renunţ ând la viaţ a lumească; dar, în sfârşit, aşa cum sunt, cer Atotputernicului sămăprimească: nădăjduiesc căse va milostivi de mine, de vreme ce mi-a hărăzit o atât de cumplităsuferinţ ăşi totuşi n-a vrut sămor istovităsub povara suferinţ elor mele. Remy care ascultase toate aceste cuvinte, se ridicăîncet de pe bancăşi se apropie de stăpâna sa. — Vreţ i sămăpărăsiţ i? întrebăel cu o adâncămâhnire. — Pentru bunul Dumnezeu – răspunse Diane, înălţ ând spre cer mâna sa palidăşi slabăca mâna preacucernicei Magdalena. — Va săzicăe adevărat! murmurăRemy, punând capul în piept. E adevărat! Şi cum Diane tocmai îşi cobora mâna, i-o cuprinse în palme şi o strânse la piept, ca şi când ar fi fost moaştele unei sfinte. — O, Doamne, ce sunt eu pe lângăaceste douăsuflete? suspină tânărul, cutremurându-se înfiorat de spaimă. — Sunteţ i singura făpturăomenească– îi răspunse Diane – asupra căreia privirile mele s-au oprit de douăori de când mi-am osândit ochii sărămânăînchişi pe veci. Henri căzu în genunchi. — Vămulţ umesc, doamnă– spuse el – în momentul acesta sufletul dumneavoastrămi s-a dezvăluit pe de-a-ntregul. Vămulţ umesc, acum văd limpede viitorul: din clipa asta, nici un cuvânt şoptit de buzele mele, nici un imbold al inimii mele nu vor da în vileag în mine pe cel ce v-a iubit. Viaţ a dumneavoastră, doamnă, e de aci înainte închinatăCelui de Sus, nu pot fi gelos deci pe Dumnezeu. Abia apucase sărosteascăaceste cuvinte, pătruns de vraja pe care o răspândeşte în jurul său orice hotărâre măreaţ ăşi nestrămutatăşi care are darul de a primeni sufletul, când, pe câmpia încăînvăluităîn pâclele ce începeau săse risipeascătreptat-treptat, se auzirăsunând în depărtare glasuri de trâmbiţ e. Jandarmii se repezirăsăpunămâna pe arme şi sărirăîn şa înainte de a fi primit vreun ordin. Henri ciulise urechea. — Domnilor, domnilor! strigăel. Sunt goarnele amiralului, le recunosc, le recunosc. Doamne Dumnezeule! De-ar fi săvestească sosirea fratelui meu! — Vezi, dar, cătot mai ai ceva de dorit – îi spuse Diane – şi cămai existăîncăo fiinţ ăpe care o iubeşti; pentru ce săte laşi copleşit de disperare, copile, ca un om care nu mai are nimic de dorit şi nu mai iubeşte pe nimeni pe lume? — Un cal! strigăHenri. Daţ i-mi, vărog, un cal... — Dar cum credeţ i c-o săputeţ i pleca de aici – întrebăcornetul –

atâta timp cât suntem înconjuraţ i de apădin toate părţ ile? — Vedeţ i bine doar căse poate umbla pe câmpie, vedeţ i bine doar că ei sunt pe drum, de vreme ce sunădin trâmbiţ e. — Duceţ i-văîn susul şoselei, domnule conte – îl povăţ ui cornetul. Vremea începe săse însenineze şi poate căveţ i reuşi săvedeţ i ceva. — Măduc – spuse tânărul. Henri se îndreptăîntr-adevăr spre înălţ imea pe care l-o arătase cornetul; goarnele continuau săsune în răstimpuri, fărăsăse apropie şi fărăsăse depărteze. Remy se aşezădin nou lângăDiane. LXXII CEI DOI FRAŢI Dupăun sfert de oră, Henri se înapoie; văzuse lămurit, aşa cum oricine putea săvadă; văzuse pe o colină, care pânăatunci fusese învăluităde negurile nopţ ii, un detaşament destul de puternic de trupe franceze care poposiserăacolo şi-şi întăriserăpoziţ ia. Cu excepţ ia unui şanţlarg ce înconjura burgul ocupat de jandarmii din Aunis, apa începuse săscadăpe întinsul câmpiei, ca într-un iaz pe cale de a fi golit, înclinaţ ia naturalăa terenului făcând săse scurgă puhoaiele în mare, şi în câteva locuri mai ridicate decât altele şesul ieşea încetul cu încetul la iveală, ca dupăun potop. Nămolul clisos cărat de apele revărsate acoperise aproape toate cuprinsurile şi era mai mare jalea săvezi, pe măsurăce vântul împrăştia pâclele aşternute peste plaiuri, un pâlc de vreo cincizeci de călăreţ i înotând în noroi şi străduindu-se în zadar săajungăfie pânăla burg, fie pe colină. Ostaşii de pe colinăauziserăstrigătele lor disperate şi de aceea goarnele sunau neîncetat. În momentul în care vântul izbuti sărisipeascătrâmbele de ceaţ ă, Henri zări pe colinădrapelul francez desfăşurându-se falnic în văzduh. La rândul lor, jandarmii se grăbirăsăînalţ e stindardul ţ inutului Aunis, şi din amândouătaberele se auzirădetunând salve de muschete trase în semn de bucurie. Pe la orele unsprezece soarele se arătă, în sfârşit, pe cer, luminând aceastăjalnicăprivelişte, zbicind pe alocuri pământul şi croind o pârtie ce părea săfie un drum de legăturăşi pe care se putea, în fine, umbla. Henri, care coborâse săcerceteze pârtia, îşi dădu seama cel dintâi, dupăzgomotul pe care-l iscau potcoavele calului, căera vorba de o şosea pietruităce ducea, făcând un ocol circular, din marginea burgului până la poalele colinei; ajunse deci la concluzia căgonacii vor intra cu picioarele în noroi pânădeasupra copitei, pânăla genunchi sau poate chiar pânăla piept, în nici un caz însămai mult, deoarece se sprijineau pe un teren consolidat.

Ceru, aşadar, îngăduinţ a de a face aceastăîncercare, şi cum nimeni nu se gândea să-şi punăviaţ a în joc într-o expediţ ie atât de periculoasă, lăsăîn grija cornetului pe Remy şi pe tovarăşa sa de călătorie şi porni să înfrunte singur primejdiile drumului. În timp ce părăsea burgul, se zări un călăreţcoborând povârnişul colinei şi încercând, la rândul său, sărăzbatăpânăla burg urmând acelaşi drum ca şi Henri. Întreg versantul dinspre burg al colinei era înţ esat de ostaşi ce priveau isprava neasăbuitului călăreţ , ridicând braţ ele la cer ca şi cum sar fi străduit să-l înduplece cu rugăminţ ile lor săse întoarcădin drum. Amândoi solii celor douăcrâmpeie ale marii armate franceze îşi urmarăcalea vitejeşte, pentru ca foarte curând să-şi dea seama şi unul, şi celălalt călucrul pe care îl aveau de făcut era mult mai puţ in dificil decât s-ar fi putut teme în primul moment sau decât se temeau ceilalţ i pentru ei. O vânăbogatăde apăce ţ âşnea din spărtura unui apeduct izbit de o bârnămustea de sub stratul gros de noroi, spălând parcăanume şoseaua înnămolităşi lăsând săse vadăprin unda ei limpede făgaşul pietruit pe care caii îl căutau de zor cu copitele. Distanţ a dintre cei doi călăreţ i nu era mai mare acum de douăsute de paşi. — Franţ a! strigăcălăreţ ul ce pornise de pe colină. Şi-şi scoase pălăria adumbrităde o panăalbă. — Oh, dumneata erai! exclamăHenri, mărturisindu-şi gălăgios bucuria. Dumneata, monseniore? — Tu, Henri?! Tu, frăţ ioare?! izbucni celălalt călăreţ . Şi cu riscul de a pierde drumul de sub picioare, abătându-se fie spre dreapta, fie spre stânga lui, amândoi caii o pornirăla galop unul spre altul şi, în scurtăvreme, în uralele înfocate ale privitorilor de pe şosea şi de pe colină, cei doi călăreţ i se îmbrăţ işarăîndelung şi cu duioşie. Într-o clipă, burgul şi colina rămaserăpustii; jandarmii şi soldaţ ii din cavaleria uşoară, gentilomii, fie hughenoţ i, fie catolici, năvălirăpe drumul deschis de cei doi fraţ i. Curând cele douătabere se înfrăţ iră, braţ ele se deschiserăşi, de unde mai înainte se temuserăsănu dea mâna cu moartea, trei mii de francezi înţ esau acum şoseaua, mulţ umind proniei cereşti şi strigând "TrăiascăFranţ a!" — Domnilor! răsunăla un moment dat glasul unui ofiţ er hughenot. S-ar cuveni săstrigaţ i mai degrabătrăiascădomnul amiral! Căci numai domnului duce de Joyeuse şi numai domniei sale datorăm cu toţ ii minunea de a fi scăpat cu viaţ ăastă-noapte, iar azi-dimineaţ ăbucuria de a strânge în braţ e pe compatrioţ ii noştri. Cuvintele lui furăîntâmpinate cu aclamaţ ii furtunoase. Cei doi fraţ i schimbarăcâteva cuvinte stropite cu lacrimi. — Dar ducele? îl întrebăJoyeuse pe Henri. — Se zice c-ar fi murit – răspunse acesta.

— Se ştie precis c-a murit? — Jandarmii din Aunis au văzut cadavrul calului său, pe care l-au recunoscut dupăsemnul din frunte. Calul mai trăgea încădupăel, aliniat de scări, un călăreţcare era cu capul sub apă. — E o zi de doliu pentru Franţ a – spuse amiralul. Apoi, întorcânduse către oamenii săi: Haideţ i, domnilor – rosti el cu glas tare – sănu pierdem vremea. Mai mult ca sigur căvom fi atacaţ i, dupăce apele se vor fi retras; săne întărim pe poziţ ii pânăce ne vor sosi ştafete şi merinde. — Dar, monseniore – întâmpinăcineva cavaleria nu mai e în stare săfacăun pas; caii n-au mai mâncat de ieri de la orele patru şi sunt lihniţ i de foame, sărmanii. — Avem grăunţ e la noi în tabără– spuse cornetul. Dar ce facem cu oamenii? — Nu-i nimic – răspunse amiralul – bine căavem grăunţ e, nici numi trebuie altceva; cum trăiesc caii, vor putea trăi şi oamenii. — Frăţ ioare – îl întrerupse Henri – făîn aşa fel, te rog, ca săputem sta de vorbăcâteva clipe. — Măduc săocup burgul – spuse Joyeuse. Vezi cautăo locuinţ ă pentru mine şi aşteaptă-măacolo. Henri se întoarse lângăcei doi tovarăşi ai săi de drum. — Văaflaţ i acum în mijlocul unei oştiri. Vărog sămăcredeţ i, lucrul cel mai bun deocamdatăeste săstaţ i ascunşi în locuinţ a pe care am s-o iau pentru mine; doamna nu trebuie săfie văzutăde nimeni. Astă-seară, dupăce vor fi adormit cu toţ ii, voi găsi mijlocul ca săvăputeţ i mişca nestingheriţ i. Remy se adăposti, aşadar, împreunăcu Diane în casa pusăla dispoziţ ie de cornetul jandarmilor, care, dupăsosirea lui Joyeuse, devenise iar un ofiţ er ca oricare altul, la ordinele amiralului. Pe la orele două, ducele de Joyeuse intră, în sunetul goarnelor, în burg, îşi încartirui trupele şi luămăsuri straşnice pentru a preîntâmpina orice încălcare a disciplinei. Porunci apoi săse împartăcâte un tain de orz oamenilor, de ovăz cailor şi de apătuturor, îi cinsti pe răniţ i cu câteva poloboace de bere şi de vin găsite prin beciuri, iar el se mulţ umi săse ospăteze, în văzul tuturor cu un codru de pâine neagrăşi cu un pahar de apă, în timp ce inspecta posturile. Pretutindeni fu primit ca un adevărat izbăvitor, cu strigăte de iubire şi de recunoştinţ ă. — Lasă, lasă! spuse el la întoarcere, când rămase singur cu fratele lui. Săpofteascănumai flamanzii, că-i zvânt în bătaie! Dacălucrurile merg tot aşa, zău, aşfi în stare chiar să-i şi mănânc, fiindcămor de foame şi – îi mărturisi în şoaptăfratelui său, aruncând într-un colţ codrul de pâine clin care, chipurile, muşcase cu atâta poftăpânăatunci – mai mare jalea săte hrăneşti cu aşa ceva. Şi acum, dragul meu, să stăm puţ in de vorbă; ia spune-mi, cum se face c-ai ajuns aici, în Flandra, când eu te credeam la Paris? — Frăţ ioare – îi destăinui Henri amiralului – nu mai puteam cu nici

un chip sătrăiesc la Paris şi atunci am plecat dupădumneata în Flandra. — Tot din pricina dragostei? — Nu, eram disperat. Acum îţ i jur, Anne, nu mai sunt îndrăgostit; singura mea iubire e tristeţ ea. — Frăţ ioare, frăţ ioare – îl mustrăJoyeuse – dă-mi voie să-ţ i spun cai avut ghinionul sădai peste o viperă. — Cum adică? — Aşa cum ţ i-am spus. Vezi tu, Henri, răutatea ca şi virtutea au şi ele o măsurăpe care, atunci când se întâmplăs-o depăşească, făpturile lui Dumnezeu nesocotesc voinţ a Celui de Sus, devenind călăi ori ucigaşi, lucruri pe care biserica le osândeşte deopotrivă; de pildă, a nu ţ ine seama de suferinţ ele aproapelui, numai pentru căvrei cu tot dinadinsul săfii virtuos, ce poate fi decât o exaltare sălbatică, ce poate dovedi cănai în tine nici un pic de milostenie creştinească? — O, frăţ ioare, frăţ ioare! protestăHenri. De ce ţ ii neapărat să ponegreşti virtutea? — Dar nu ponegresc câtuşi de puţ in virtutea, Henri; n-am făcut decât săînfierez viciul. Ascultă-măpe mine, femeia asta este o viperă, şi chiar dacăi-ai câştigat dragostea, oricât ar fi ea de ispititoare, chinurile la care te-a supus nu vor fi niciodatărăsplătite. O, Doamne, într-o împrejurare ca asta, crede-mă, eşti întru totul îndreptăţ it săte foloseşti de puterea şi de mijloacele pe care le ai la îndemână, fiind vorba de o legitimăapărare şi nicidecum de o samavolnicie. Săfiu al dracului, Henri, ştii ce-aşfi făcut în locul tău: aşfi luat cu asalt casa în care şade femeia asta şi, dupăce aşfi cucerit casa, aşfi cucerit-o apoi şi pe ea; iar pe urmă, aşa cum se întâmplăde obicei cu orice fiinţ ăpe care ai reuşit so supui şi care, pe cât era de aprigăînainte de luptă, pe atât de smerită se pleacăîn faţ a învingătorului, pe urmă, când ar fi venit să-şi încolăceascăbraţ ele în jurul gâtului meu, şoptindu-mi: "Henri, te ador!", aşfi dat-o la o parte spunându-i: "Foarte frumos din partea dumitale, doamnă, aşa se şi cuvine, eu am suferit destul, acum e rândul dumitale săsuferi". Henri îi luămâna. — Nu crezi o vorbădin tot ce spui, Joyeuse – îl dojeni el. — Ba zău căda. — Tu care ai un suflet atât de bun, de mărinimos! — A fi mărinimos cu oamenii fărăinimăînseamnăsărămâi păcălit, frăţ ioare. — O, Joyeuse, Joyeuse, se vede bine căn-o cunoşti pe femeia aceasta. — Drăcia dracului! Nici nu vreau s-o cunosc. — De ce? — Fiindcăm-ar sili săfac un lucru pe care unii oameni l-ar numi o crimă, dar care, pentru mine, ar fi un act de dreptate. — Ei, frăţ ioare, frăţ ioare – spuse tânărul, cu un surâs îngeresc –

ferice de tine cănu iubeşti! Dar, dacănu ţ i-e cu supărare, domnule amiral, ce-ar fi sălăsăm deoparte dragostea asta nesocotităşi săvorbim despre război? — Cu atât mai bine, fiindcă, tot vorbind într-una despre nebunia ta, pânăla urmăm-ai face să-mi ies şi eu din minţ i. — Precum vezi, ducem lipsăde merinde. — Ştiu şi chiar m-am şi gândit cum am putea face rost de ele. — Şi ai găsit vreun mijloc? — Cred căda. — Anume? — Nu pot sămămişc de aici, pânănu voi fi aflat ce s-a întâmplat cu armata noastră, dat fiind căpoziţ ia e prielnicăşi sunt în măsurăs-o apăr împotriva unor forţ e de cinci ori mai mari; în schimb, aşputea să trimit în recunoaştere o trupăde cercetaşi; în primul rând, ca săculeagă ştiri, ceea ce pentru nişte oameni aflaţ i la strâmtoare, aşa cum suntem noi în momentul de faţ ă, este un adevărat izvor de apăvie; iar în al doilea rând, ca săfacărost de merinde, fiindcă, orice s-ar zice, Flandra este, într-adevăr, o ţ arăminunată. — Nu prea, frăţ ioare, zău cănu. — Eu vorbesc de pământul ei, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, şi nu de oameni, care întotdeauna reuşesc săstrice înfăptuirile Celui de Sus. Îţ i dai seama, Henri, ce greşealăde neiertat a făcut răposatul prinţ , ce noroc a fost în stare săscape din mânăşi cât de repede şi-a frânt gâtul, bietul François, odihnească-se în pace, dintr-o mândrie deşartăşi dintr-o pripealănesocotită! Dumnezeu să-l ierte, ce sămai vorbim! Şi când te gândeşti c-ar fi putut săcâştige o glorie nepieritoare şi să stăpâneascăunul dintre cele mai frumoase regate din Europa, pe când aşa, cine a tras foloasele de pe urma lui?... Wilhelm cel viclean. De altminteri, ştii Henri, călocuitorii Anversului s-au luptat ca nişte viteji? — Ca şi dumneata, frăţ ioare, dupăcât am auzit. — Da, eram într-una din zilele mele bune şi pe urmăa mai fost ceva care m-a întărâtat. — Ce anume? — Faptul căam întâlnit pe câmpul de bătaie un spadasin pe care-l cunosc. — Un francez? — Da, un francez. — În rândul flamanzilor? — În fruntea lor, Henri. E o tainăce trebuie descoperităpentru a afla cauza sfârtecării lui Salcède în piaţ a Grève. — În sfârşit, scumpul meu senior, bine căte-ai întors viu şi nevătămat, spre marea mea bucurie. Eu însă, care n-am apucat încăsă fac nici o ispravă, trebuie totuşi să-mi încerc şi eu norocul. — Şi cam ce-ai vrea săfaci? — Încredinţ ează-mi mie comanda cercetaşilor dumitale, te rog. — Nu, zău, ar fi din cale afarăde primejdios, Henri. Bineînţ eles, n-

aşputea să-ţ i spun asta de faţ ăcu alţ ii, dar n-aşvrea săai parte de o moarte atât de puţ in glorioasă, adicăde o moarte becisnică. Cercetaşii mei ar putea sădea peste vreo ceatăde flamanzi; afurisiţ ii ăştia luptăcu seceri şi cu ghioace; chiar de-ai culca la pământ o mie dintre ei, tot mai rămâne unul în picioare, şi acela e în stare săte taie în douăsau săte schilodească. Nu, Henri, nu! Dacăţ ii neapărat sămori, am eu ceva mai bun pentru tine. — Nu, frăţ ioare, ţ in mult să-mi îndeplineşti rugămintea. O săiau toate măsurile ca să-mi păzesc pielea şi îţ i făgăduiesc sămăîntorc teafăr înapoi. — Aha, acum am înţ eles. — Ce-ai înţ eles? — Vrei săvezi dacăvâlva pe care ar stârni-o mai ştiu eu ce ispravă răsunătoare săvârşităde tine n-ar putea săîmblânzeascăinima sălbăticiunii tale. Mărturiseşte căde aceea stărui cu atâta râvnă. — N-am decât sămărturisesc, dacăvrei dumneata, frăţ ioare. — Foarte bine, ai dreptate. Femeile care rămân împietrite în faţ a celei mai înflăcărate iubiri se lasăuneori lesne înduplecate de puţ ină vâlvă. — Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva. — Atunci eşti nebun de legat dacăvrei săfaci asta fărăsăsperi nimic. Ştii ce, Henri? Nu te mai frământa degeaba săînţ elegi pentru ce femeia asta nu vrea săprimeascădragostea ta, fiindcănu e decât o mofturoasăcare n-are nici inimăşi nici ochi săvadă. — Îmi încredinţ ezi comanda, nu-i aşa, frăţ ioare? — N-am încotro, de vreme ce ţ ii morţ iş. — Aşputea săplec chiar astă-seară? — Mai încape vorbă, Henri, chiar trebuie neapărat; îţ i dai seama că nu putem zăbovi prea mult. — Câţ i oameni te gândeşti să-mi dai? — O sutăde oameni, atâta tot. Nu pot sărămân descoperit, Henri, cred cămăînţ elegi. — Chiar şi mai puţ ini dacăvrei, frăţ ioare. — Ba nu, dimpotrivă, aşdori să-ţ i pot pune la dispoziţ ie de douăori mai mulţ i. Un singur lucru îţ i cer: să-mi dai cuvântul tău de onoare că, dacăs-ar întâmpla cumva săai de-a face cu o ceatăde peste trei sute de oameni, în loc săte laşi căsăpit, vei căuta săbaţ i în retragere. — Frăţ ioare – răspunse Henri, zâmbind – îmi vinzi mult prea scump o glorie pe care nu te înduri sămi-o dăruieşti. — Dacă-i aşa, dragăHenri, n-am săţ i-o vând, nici n-am săţ i-o dăruiesc: o săplece alt ofiţ er în recunoaştere. — Frăţ ioare, aştept ordinele dumitale şi îţ i promit căvor fi întocmai executate. — N-ai săte încumeţ i sădai nici o luptădecât dacăforţ ele vor fi egale ori dacăvei avea de-a face cu forţ e de douăsau de trei ori mai mari, în nici un caz mai mult.

— Jur. — Foarte bine! Şi-acum săvedem ce unitate ţ i-ar conveni? — Dă-mi voie săiau o sutăde oameni din regimentul de jandarmi din Aunis; am o mulţ ime de prieteni printre ei şi ostaşii pe care i-aşalege din regimentul lor sunt sigur c-ar face orice le-aşcere. — Fie, ia atunci jandarmii din Aunis! — Când trebuie săplec? — Chiar acum. Numai săai grijămai întâi săli se dea oamenilor tainul pe o zi şi cailor pe douăzile. Ţine minte căvreau săam ştiri cât mai grabnice şi cât mai sigure. — Măduc, frăţ ioare. Mai ai cumva să-mi dai vreun ordin secret? — Ia seama sănu răsufle ceva despre moartea ducelui. Lasăpe toatălumea săcreadăcăs-ar afla în tabărăla mine. Dăsfoară-n ţ arăcaşavea nu ştiu câtăoaste la îndemânăşi, dacăs-ar întâmpla să descoperi rămăşiţ ele pământeşti ale răposatului prinţdeşi a fost un om rău şi un comandant de oşti de mâna a şaptea, dat fiind că, oricum, făcea parte din casa regalăa Franţ ei, îngrijeşte săfie aşezat într-un sicriu de stejar şi pune-i pe jandarmii tăi să-l aducăaici, ca săpoatăfi înmormântat la Saint-Denis. — Prea bine, frăţ ioare! Asta-i tot? — Da, tot. Henri luămâna fratelui său s-o sărute, dar amiralul îl cuprinse în braţ e. Încăo dată, Henri, îmi dai cuvântul tău – rosti Joyeuse – cănu e vorba de un şiretlic de care te-ai folosit ca sămori vitejeşte pe câmpul de luptă? — Nu, frăţ ioare. Într-adevăr, aşa am vrut la început când am venit aici, dar acum, îţ i jur, gândul acesta mi-a pierit din minte. — Şi când te-a părăsit? — Acum douăceasuri. — În ce împrejurări? — Iartă-mă, frăţ ioare. — Bine, bine, Henri, treaba ta, păstrează-ţ i secretele. — O, ce bun eşti, frăţ ioare! Cei doi tineri se aruncarăpentru a doua oarăunul în braţ ele celuilalt şi se despărţ iră, dar nu mai înainte de a întoarce capul încăo dată, zâmbindu-şi unul altuia şi fluturând mâna în semn de rămas bun. LXXIII EXPEDIŢIA Henri, în culmea bucuriei, întinse pasul, grăbindu-se sădea ochii cu Diane şi cu Remy. — Fiţ i gata peste un sfert de oră– îi înştiinţ ăel – fiindcăplecăm. Veţ i găsi doi cai gata înşeuaţ i la uşa din dos spre care duce scara de lemn din capătul acestui coridor. Intraţ i în convoi şi luaţ i seama sănu suflaţ i un cuvânt. Pe urmă, ieşind în cerdacul din lemn de castan ce

făcea înconjurul casei, strigă: Corniştii jandarmilor, sunaţ i adunarea! Chemarea trâmbiţ elor răsunăîn tot burgul şi, în scurtăvreme cornetul împreunăcu oamenii săi se încolonarăîn faţ a casei. Însoţ itorii lor veneau în urmă, cu câţ iva catâri şi douăcăruţ e. Remy şi tovarăşa sa se strecurarăprintre ei, aşa cum fuseserăpovăţ uiţ i. — Jandarmi – le vorbi Henri – fratele meu, amiralul, mi-a încredinţ at pentru un timp comanda companiei voastre, o datăcu misiunea de a pleca în recunoaştere. O sutăde oameni dintre voi, aşadar, urmeazăsămăînsoţ ească: e vorba de o misiune destul de primejdioasă, dar spre binele tuturor, ca săputem ieşi din strâmtoarea în care ne aflăm în clipa de faţ ă, trebuie s-o ducem la bun sfârşit. Care dintre voi vrea săvinăcu mine? Trei sute de ostaşi, adicătoatăcompania, făcurăun pas înainte. — Domnilor – spuse Henri – vămulţ umesc tuturor. Cu drept cuvânt se spune căaţ i fost o strălucităpildăpentru întreaga armată, dar, din păcate, nu pot săiau cu mine decât o sutăde oameni; cum însăîmi vine greu să-i aleg eu însumi, voi lăsa săhotărascăsoarta. Domnule – continuăHenri, întorcându-se către cornet – fii bun, te rog, şi pune pe cineva sătragăla sorţ i. În timp ce oamenii din companie se îndeletniceau cu treaba aceasta, Joyeuse îi dădea ultimele instrucţ iuni fratelui său. — Ia aminte, Henri – îl dăscălea amiralul – pământul a început săse zbicească; trebuie săexiste, aşa cel puţ in spun oamenii de prin partea locului, un mijloc de legăturăîntre Conticq şi Rupelmonde; ţ inutul pe care-l străbaţ i se aflăcuprins între un râu şi un fluviu, adicăîntre Rupel şi Escaut; ca săpoţ i trece peste Escaut, vei găsi, cu puţ in înainte de Rupelmonde, nişte vase aduse de la Anvers; râul Rupel cred cănu e nevoie să-l treci. De alminteri, sper cănu va trebui sămergi pânăla Rupelmonde ca săgăseşti hambare cu grâne sau mori. Henri se pregătea tocmai săplece, dupăce primise aceste îndrumări. — Stai puţ in – îl opri Joyeuse – ai uitat tocmai ce era mai important: oamenii mei au capturat trei ţ ărani, ia cu tine pe unui dintre ei în chip de călăuză. Şi cautăsăfii necruţ ător: în momentul de faţ ămila nu-şi are rostul; cum simţ i căvrea să-ţ i întindăvreo cursă, pui mâna pe pistol şi tragi sau îl loveşti cu pumnalul. Şi dupăce-i lămuri fratelui său tot ce mai rămăsese de lămurit, îl strânse cu duioşie la piept şi dădu ordinul de plecare. Cei o sutăde oameni aleşi prin tragere la sorţ i de cornet purceseră la drum numaidecât, în frunte cu du Bouchage. Henri puse călăuza sămeargăîntre doi jandarmi care stăteau tot timpul cu pistolul în mână. Remy împreunăcu tovarăşa sa erau amestecaţ i printre oamenii din convoi. Henri se ferise să-i dea în grija cuiva, chibzuind căşi aşa curiozitatea oamenilor fusese cu prisosinţ ă stârnităde prezenţ a lor, ca sănu mai fie nevoie s-o aţ âţ e şi el luând nişte măsuri de precauţ ie ce puteau fi mai degrabădăunătoare decât

binevenite. La rândul său, dupăce ieşirădin burg, se desprinse din capul coloanei şi îşi continuădrumul pe unul din flancurile companiei, aşa cum se cădea unui comandant, fărăa-i stânjeni ori a-i plictisi pe oaspeţ ii săi nici măcar cu o privire. Stolul de călăreţ i înainta cu încetineală, când şi când pământul părea săse scufunde dintr-o datăsub picioarele cailor şi întregul detaşament se împotmolea în noroi. Însăpânăce nu reuşeau să descopere şoseaua în căutarea căreia se aflau, nu le rămânea altceva de făcut decât să-şi urmeze calea poticnindu-se la tot pasul. Pe alocuri, câmpia era străbătutăde nişte mogâldeţ e care o rupeau la fugăde îndatăce auzeau tropotul cailor: erau ţ ăranii care se pripiseră săse întoarcăpe ogoarele lor şi acum se temeau sănu cadăcumva în mâinile duşmanilor, pe care voiserăsă-i nimicească. Alteori însănu erau decât nişte amărâţ i de francezi, mai mult morţ i decât vii, istoviţ i de frig şi de foame, care nu se mai simţ eau în stare săţ inăpiept unor oameni înarmaţ i şi care, neştiind cine ar putea săle iasăîn cale, prieteni ori vrăjmaşi, preferau săaştepte pânăse lumina de ziuăca săpornească iar, cu chiu cu vai, mai departe. Străbăturăastfel douăleghe în trei ore; dupăcele douăleghe, cutezătoarea patrulăajunse pe malul râului Rupel de-a lungul căruia se desfăşura o şosea pietruită; de unde însăpânăatunci avuseserăde luptat cu o seamăde greutăţ i, acum erau pândiţ i de tot felul de primejdii: vreo doi-trei cai intrarăcu picioarele în rosturile dintre pietre sau, alunecând pe bolovanii noroioşi, se rostogolirăcu călăreţ i cu tot în apele repezi ale râului. În câteva rânduri chiar, din câte o barcăpriponită pe malul dimpotrivăse traserăasupra lor focuri de armăce rănirădoi dintre oamenii de corvoadăşi un jandarm. Unul dintre cei doi slujitori răniţ i mergea chiar lângăDiane, care fu întristatăde păţ ania bietului om, fărăsăse arate câtuşi de puţ in speriatăde primejdia prin care ea însăşi trecuse. În toate aceste împrejurări, Henri se dovedi un comandant destoinic şi un adevărat prieten pentru ostaşii săi: era mereu în frunte, silindu-i pe ceilalţ i săse ţ inădupădânsul şi bizuindu-se mai puţ in pe propria sa agerime cât mai cu seamăpe instinctul calului pe care i-l dăruise fratele său; într-un cuvânt, se străduia să-i scoatăpe toţ i teferi la liman, punându-şi singur viaţ a în joc. Cu trei leghe înainte de Rupelmonde, jandarmii dădurăpeste şase soldaţ i francezi care şedeau pe vine în jurul unui foc de turbă: bieţ ii oameni frigeau o halcăde carne de cal, singura hranăpe care izbutiseră s-o găseascădupădouăzile. Venirea jandarmilor îi băgăîn sperieţ i pe părtaşii acestui becisnic ospăţ : vreo doi-trei sărirăîn picioare, gata s-o rupăla fugă, dar unul dintre ei, care nu se ridicase de jos, îi opri spunându-le: — Cu atât mai bine! Dacăsunt duşmani, o săne omoare şi gata ! Cel puţ in aşa o sământuim odatăcu toate necazurile. — Franţ a! Franţ a! strigăHenri, care-l auzise. Veniţ i încoace,

sărmanilor! Dumerindu-se căera vorba de un grup de compatrioţ i, bieţ ii pribegi se repezirăîn calea lor; le dădurămantale şi câte o duşcăde rachiu, dupăcare le îngăduirăsăse urce în şa în spatele slujitorilor. Porniră astfel mai departe în urma detaşamentului. Dupăo jumătate de leghe, întâlnirăpatru soldaţ i din cavaleria uşoară, care aveau câteşipatru un singur cal; îi adunarăşi pe ei de pe drumuri. În sfârşit, ajunserăpe malul fluviului Escaut; se înnoptase şi era întuneric beznă; jandarmii zărirădoi oameni care, într-o flamandă scâlciată, se străduiau a îndupleca pe un barcagiu să-i treacăpe malul celălalt. Barcagiul însănu voia cu nici un chip, ba îi mai şi ameninţ a. Cornetul, care ştia olandeza, înaintătiptil pânăîn capul coloanei, în timp ce soldaţ ii se pregăteau săfacăun popas, şi prinse din zbor aceste cuvinte: — Sunteţ i francezi, nu se poate sătreceţ i dincolo, rămâneţ i să crăpaţ i aici. Unul din cei doi oameni îi puse atunci cuţ itul în beregatăşi, fărăa se mai osteni să-i vorbeascăpe limba lui, îi spuse în cel mai curat grai franţ uzesc: — Ba tu ai săcrăpi, cât ai fi tu de flamand, dacănu ne treci numaidecât. — Ţin-te bine, domnule, nu te lăsa! îi strigăcornetul. Staţ i puţ in că venim săvădăm o mânăde ajutor. Cum însăla auzul acestor cuvinte, cei doi francezi întoarseră capetele spre cel care le rostise, barcagiul se grăbi sădezlege frânghia cu care luntrea era priponităde ţ ărm şi se îndepărtăcât ai bate din palme, lăsându-i pe mal. Atunci unul dintre jandarmi, dându-şi numaidecât seama de ce mare folos le-ar putea fi luntrea, intrăîn apăcălare şi-l răpuse pe barcagiu cu un foc de pistol. Rămasăfărăluntraş, barca începu săse învârteascăpe loc; dar cum nu apucase săajungăla mijlocul fluviului, valurile o împinserădin nou către ţ ărm. În clipa în care atinse limanul, cei doi necunoscuţ i se repezirăsăpunăstăpânire pe ea şi sărirăînăuntru fărăsă-i mai aştepte pe ceilalţ i. Cornetul se mirăvăzându-i cât erau de grăbiţ i să-i părăsească. — Nu văsupăraţ i, domnilor – îi întrebăel – dar cine sunteţ i dumneavoastră? — Suntem ofiţ eri de marină, domnule, iar dumneavoastră, pare-mise, jandarmi din regimentul din Aunis? — Da, domnule, şi am fi încântaţ i dacăv-am putea fi de vreun ajutor. Nu vreţ i săveniţ i cu noi? — Bucuros, domnilor. — Urcaţ i-văîn căruţ e atunci, dacăsunteţ i prea obosiţ i ca să umblaţ i pe jos.

— Îmi daţ i voie săvăîntreb unde văduceţ i? spuse cel de-al doilea ofiţ er de marină, care pânăîn momentul acela nu scosese nici un cuvânt. — Am primit ordin, domnule, sămergem pânăla Rupelmonde. — Băgaţ i de seamă– le atrase atenţ ia cel de-al doilea interlocutor – fiindcăazi-dimineaţ ăam văzut mărşăluind un detaşament de spanioli care veneau dinspre Anvers, de aceea n-am putut nici noi trece mai devreme pe malul celălalt; de-abia dupăasfinţ itul soarelui am socotit că ne-am putea încumeta, în fine, săfacem pasul acesta; doi oameni nu bat prea mult la ochi, în timp ce dumneavoastră, o ceatăîntreagăde ostaşi... — Aveţ i dreptate – încuviinţ ăcornetul. Săvedem ce zice şi comandantul nostru. Şi-l chemăpe Henri, care se apropie îndatăde ei şi întrebăce se întâmplase. — Săvedeţ i, îi răspunse cornetul, dumnealor spun căs-au întâlnit azi-dimineaţ ăcu un detaşament de spanioli care se îndreptau în aceeaşi direcţ ie ca şi noi. — Şi cam câţ i erau? se interesăHenri. — Vreo cincizeci de oameni. — Ei, şi, pentru atâta lucru trebuie săvăopriţ i? — Nu, domnule conte, dar cred c-ar fi mai bine săpăstrăm barca, în orice caz; e destul de mare ca săîncapădouăzeci de oameni înăuntru şi, la o adicădacăam fi cumva nevoiţ i sătrecem în grabăpe malul celălalt, în cinci drumuri, trăgând caii de hăţ uri dupănoi, am isprăvit toată operaţ ia. — Foarte bine – spuse Henri – săpăstrăm atunci barca. Trebuie să fie nişte case în locul unde râul Rupel se varsăîn Escaut. — E chiar un sat întreg – se auzi un glas. — Atunci sămergem acolo: e o poziţ ie bine apărată, la confluenţ aa douăape. Jandarmi, înainte marş! Doi oameni săse urce în barcăşi să coboare fluviul, în timp ce noi ne vom urma drumul pe mal. — Dacăne daţ i voie – propuse unul dintre ofiţ eri, vom trage noi la vâsle. — Bine domnilor – spuse Henri – aveţ i grijănumai sănu ne scăpaţ i din ochi şi săveniţ i dupănoi de îndatăce vom fi pus piciorul în sat. — Dar dacălăsăm barca singură, nu s-ar putea săne-o ia cineva? — Veţ i găsi la o sutăde paşi de sat un post de zece oameni cărora le veţ i da-o în primire. — Am înţ eles – spuse ofiţ erul de marină. Şi trăgând la lopeţ i cu nădejde, se îndepărtăde ţ ărm. — Curios – murmurăHenri, pornind mai departe – am impresia cam auzit undeva glasul acesta. Dupăun ceas, descoperi, în sfârşit satul ocupat de detaşamentul de spanioli despre care îi vorbise ofiţ erul: luaţ i pe nepusămasă, tocmai când se aşteptau mai puţ in, spaniolii abia dacăîncercarăsăse împotrivească. Henri porunci săfie dezarmaţ i prizonierii, care fură

închişi în casa cea mai solidădin sat, şi puse un post de zece oameni ca să-i păzească; un al doilea post, tot de zece oameni, avea sarcina să vegheze asupra bărcii; în fine, alţ i zece oameni furătrimişi săfacăde strajăîn diverse locuri, cu promisiunea de a fi schimbaţ i dupăo oră. Henri hotărî ca toatălumea săcineze în serii de câte douăzeci, în casa din faţ a celei în care se aflau zăvorâţ i prizonierii. Bucatele primilor cincizeci ori şaizeci de oameni erau, de altminteri, dinainte pregătite: ostaşii spanioli din postul pe care tocmai îl cuceriserănu apucaserăîncă să-şi mănânce tainul. Henri alese o camerăla primul etaj pentru Diane şi Remy, pe care nu voia să-i punăla masăcot la cot cu ceilalţ i. Îi spuse apoi cornetului, care, potrivit dispoziţ iilor sale, urma săse ospăteze în prima serie împreunăcu încăşaptesprezece ostaşi, săinvite la masăşi pe cei doi ofiţ eri de marinăcărora le încredinţ ase barca. Pe urmă, înainte de a cina, se duse săvadăce făceau soldaţ ii pe care-i trimisese săpăzeascădiverse posturi. Dupăo jumătate de ceas, Henri se întoarse. În aceastăjumătate de ceas însăavusese răgazul săse îngrijeascăde hranăşi de locuinţ e pentru toţ i oamenii săi şi luase toate măsurile trebuincioase în cazul când s-ar fi întâmplat săfie atacaţ i de olandezi. Ofiţ erii, cu toate căîi rugase sănu se sinchiseascăde el, îl aşteptaserăca sămănânce împreunăcu dânsul; numai că, în aşteptarea lui, se aşezaserăla masă: unii dintre ei chiar adormiserăpe scaune, obosiţ i. Sosirea contelui îi trezi din somn pe cei adormiţ i şi îi făcu săse ridice în picioare pe cei treji. Henri cuprinse cu o privire întreaga sală. Nişte lămpi de aramăce spânzurau din tavan răspândeau o lumină pâcloasăşi aproape compactă. Masa, încărcatăcu pâini de grâu şi carne de porc, cu câte o canăcu bere proaspătăaşezatăîn faţ a fiecărui om, era cât se poate de îmbietoare chiar şi pentru cineva care n-ar fi flămânzit de douăzeci şi patru de ore. Henri fu poftit la locul de cinste. Comandantul detaşamentului se aşeză. — Mâncaţ i, domnilor! rosti el. O clipămai apoi, clinchetul cuţ itelor şi furculiţ elor ciocnite de farfuriile de faianţ ăîi dovedi lui Henri cătoţ i cei de faţ ăabia aşteptau să primeascăaceastăîncuviinţ are ce fusese întâmpinatăcu cea mai deplină mulţ umire. — A! Era săuit – spuse Henri, adresându-se cornetului. Ai reuşit să dai de ofiţ erii noştri de marină? — Da, domnule. — Unde sunt? — Uitaţ i-i acolo, la capătul mesei. Nu numai căse aşezaserăla capătul mesei, dar nu ştiu cum se făcuse călocul pe care şi-l aleseserăera şi cel mai întunecos din toată încăperea. — Domnilor – li se adresăHenri – staţ i prost acolo şi, pare-mi-se, nici nu prea vătrage inima sămâncaţ i.

— Vămulţ umim, domnule conte – răspunse unul dintre ei. Suntem frânţ i de obosealăşi, la drept vorbind, am avea mai multănevoie de somn decât de mâncare; de altfel, le-am spus şi domnilor ofiţ eri lucrul acesta, dar au stăruit totuşi săvenim, zicând căaţ i ordonat sămâncăm împreunăcu dumneavoastră. Este o mare cinste pentru noi şi văsuntem din tot sufletul recunoscători. Cu toate astea v-am ruga săfiţ i atât de bun şi, în loc săne reţ ineţ i la masăcu dumneavoastră, săporunciţ i săni se dea o cameră... Henri îl ascultase cu toatăluarea-aminte, dar se vedea lămurit că era mai curând atent la sunetul glasului decât la cuvintele pe care le rostea vorbitorul. — Asta e şi părerea camaradului dumneavoastră? întrebăHenri, dupăce ofiţ erul de marinăterminăceea ce avea de spus. Şi se uităla respectivul camarad, care stătea cu pălăria trasăpe ochi şi se încăpăţ âna sănu sufle o vorbă, cu o privire atât de stăruitoare, încât o parte dintre meseni îşi aţ intirăochii asupra lui. Silit sărăspundăla întrebarea contelui, acesta se mulţ umi să îngaime, nedesluşit, doar atât: — Da, conte. Auzind aceste cuvinte, tânărul tresări. Se ridicăde pe scaun şi se îndreptăspre capătul mesei, sub privirile celor de faţ ăcare urmăreau cu o neasemuităcuriozitate gesturile lui Henri, surprinşi de uimirea ce i se zugrăvea pe faţ ă. Henri se opri în dreptul celor doi ofiţ eri. — Domnule – spuse el, adresându-se celui care vorbise primul – vaşruga să-mi faceţ i o favoare. — Ce favoare, domnule conte? — Daţ i-mi cuvântul cănu sunteţ i fratele domnului Aurilly sau poate chiar domnul Aurilly în persoană. — Aurilly! se auzi un freamăt printre meseni. — Aşruga, de asemenea, pe însoţ itorul dumneavoastră– continuă Henri – săbinevoiascăa-şi ridica pălăria ce-i ascunde chipul, alminteri, voi socoti de cuviinţ ăsă-l numesc monseniore şi sămăînchin în faţ a sa... Şi spunând acestea, Henri îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune smerităîn faţ a necunoscutului. Acesta ridică, în sfârşit, capul. — Domnul duce de Anjou! exclamarăofiţ erii. — Ducele trăieşte! — N-am încotro, domnilor – spuse ofiţ erul – de vreme ce binevoiţ ia recunoaşte într-un biet fugar pe prinţ ul vostru învins. Nu m-ar lăsa inima sănesocotesc aceste mărturii pentru care nu pot decât săvăfiu recunoscător. Nu v-aţ i înşelat, domnilor, sunt într-adevăr ducele de Anjou. — Trăiascămonseniorul! strigarăofiţ erii într-un glas.

LXXIV PAULUS AEMILIUS Uralele cu care fusese întâmpinat, deşi pornite din inimă, avură darul să-l înspăimânte pe prinţ . — Linişte, domnilor, linişte, vărog! spuse el. Nu văbucuraţ i mai mult decât mine de norocul ce mi-a fost hărăzit. Sunt încântat căn-am murit, vărog sămăcredeţ i, şi cu toate astea, dacănu m-aţ i fi recunoscut, dinspre partea mea nici prin gând nu mi-ar fi trecut sămă laud c-am scăpat teafăr. — Cum se poate, monseniore – întâmpinăHenri – cu toate căm-aţ i recunoscut, cu toate căvăaflaţ i în mijlocul unui detaşament de francezi şi aţ i putut săvădaţ i seama cât eram de îndureraţ i de o pierdere atât de grea, ne-aţ i lăsat totuşi săne facem inimărea din pricina dumneavoastră, convinşi fiind cănu mai sunteţ i în viaţ ă?! — Domnilor – răspunse prinţ ul – pe lângămulte alte motive ce mă îndemnau săpăstrez acest incognito, vămărturisesc că, de vreme ce toatălumea credea c-am murit, nu mi-ar fi displăcut sămăfolosesc de prilejul acesta, pe care nu ştiu dacă-l voi mai întâlni pânăla sfârşitul zilelor mele, ca săvăd şi eu cam în ce fel ar suna discursul funebru ce va fi rostit la mormântul meu. — O, monseniore, monseniore! — Ba nu, zău – continuăducele – trebuie săştiţ i căsufletul meu e făcut din aceeaşi plămadăca şi al lui Alexandru Macedon: pentru mine, războiul este o artăşi, ca orice artist, am şi eu amorul meu propriu. Ei bine, lăsând deoparte orice mândrie deşartă, trebuie sărecunosc c-am greşit. — Monseniore – murmurăHenri, plecând ochii în jos – vărog sănu spuneţ i aşa ceva. — Şi de ce nu? În afarăde papa, nu existăom pe lume care sănu fie supus greşelii, şi chiar şi harul de care se bucurăpapa a fost adeseori tăgăduit de la Bonifaciu al VIII-lea încoace. — Gândiţ i-văce s-ar fi întâmplat, monseniore, dacăvreunul dintre noi şi-ar fi îngăduit să-şi spunăpărerea asupra acestei campanii şi dacă părerea aceasta ar fi fost răuvoitoare! — Ei şi, ce-are a face? Crezi oare căeu însumi nu m-am judecat cu toatăasprimea, nu pentru căam dat bătălia, ci fiindcăam pierdut-o? — Monseniore, mărinimia aceasta ne înspăimântăşi, dacăalteţ a voastrăîmi dăvoie săvorbesc deschis, veselia sa nu mi se pare firească. Rugăm deci pe alteţ a voastrăsăbinevoiascăa ne linişti, încredinţ ândune cănu este suferind. Un nor ameninţ ător coborî pe fruntea, şi aşa destul de încrâncenată, a prinţ ului, acoperind-o cu o umbrăînfricoşată. — Câtuşi de puţ in – răspunse el – câtuşi de puţ in. În viaţ a mea nam fost atât de sănătos ca în clipa de faţ ă, slavăDomnului! Măsimt cum

nu se poate mai bine în mijlocul dumneavoastră. Ofiţ erii se înclinară. — Câţ i oameni ai sub comanda dumitale, du Bouchage? întrebă ducele. — O sutăcincizeci, monseniore. — Numai atâţ ia? O sutăcincizeci din douăsprezece mii! A fost deci un dezastru tot atât de cumplit ca şi cel de la Cannae, din vechime. Domnilor, nu ne mai rămâne decât săstrângem inelele dumneavoastră într-un obroc pe care să-l trimitem la Anvers, deşi măîndoiesc căfrumuseţ ile flamande le-ar putea folosi decât doar dacăşi le vor petrece pe degete ajutându-se de pumnalele respectivilor soţ i: straşnic mai tăiau pumnalele astea! — Monseniore – spuse Henri – dacăbătălia noastrăa avut aceeaşi soartăca şi cea de la Cannae, în orice caz noi ne putem socoti mai fericiţ i decât romanii, deoarece ne-a fost dat să-l păstrăm printre noi pe Paulus Aemilius al nostru. — Pe viaţ a mea, domnilor! rosti ducele. Dacăprintre cei ce au luptat la Anvers s-ar fi putut asemui cineva cu Paulus Aemilius, atunci acela este Joyeuse şi, probabil, pentru ca asemănarea cu faimosul erou ce i-a slujit drept model săfie desăvârşită, fratele dumitale a murit, nu-i aşa, du Bouchage? Henri îşi simţ i inima sfâşiatăde sângele rece cu care prinţ ul îi pusese aceastăîntrebare. — Nu, monseniore – răspunse el – trăieşte. — Aşa? Cu atât mai bine – rosti ducele, cu zâmbetul său îngheţ at. Va săzicăviteazul nostru Joyeuse a reuşit săscape cu viaţ ă! Unde este, să-l strâng la piept? — Nu-i aici, monseniore. — Aha! Înseamnăcă-i rănit? — Nu, monseniore, e viu şi nevătămat. — Dar pribeag ca şi mine, sărmanul, rătăcind umilit şi înfometat ca ultimul dintre cei mai becisnici luptători. Câtădreptate are vorba din bătrâni: "Pentru glorie, spada: pentru spadă, sângele; pentru sânge, lacrimile". — Nu cunoşteam acest proverb, monseniore, dar sunt fericit că, în pofida proverbului, sunt în măsurăsă-i dau o ştire îmbucurătoare alteţ ei voastre, şi anume căfratele meu a avut norocul săscape de la prăpăd trei mii de oameni, cu care a ocupat un burg destul de mare la şapte leghe de aici, şi cel care în clipa de faţ ăse aflăînaintea alteţ ei voastre a venit aici în chip de cercetaşal armatei sale. Ducele păli. — Trei mii de oameni! se minunăel. Şi zici căJoyeuse i-a salvat pe aceşti trei mii de la moarte? Dar ştii căfratele tău e un adevărat Xenofon! Ce noroc pe mine, zău, căfratele meu l-a trimis încoace pe frăţ iorul tău, altminteri m-aşfi întors de unul singur în Franţ a. TrăiascăJoyeuse, pe legea mea! Jos casa de Valois, naiba s-o ia! Zău dacămai are vreun drept

săpoarte deviza: Hilariter. — Monseniore, o, monseniore! murmurădu Bouchage, cu un glas sugrumat de mâhnire, dându-şi seama căveselia nestăpânităa prinţ ului ascundea o crâncenăşi dureroasăgelozie. — Ba nu, zău! Sămor dacăn-am dreptate, nu-i aşa, Aurilly? Ne întoarcem în Franţ a întocmai ca Francisc I dupăbătălia de la Pavia. Am pierdut tot şi pe deasupra, şi onoarea! Ha, ha, ha! Am găsit, în sfârşit, adevărata devizăa casei regale a Franţ ei! O tăcere mohorâtăîntâmpinăhohotele acelea sfâşietoare ca nişte sughiţ uri de plâns. — Monseniore – îl întrerupse Henri – povestiţ i-mi, vărog, în ce fel bunul Dumnezeu ce ocroteşte Franţ a a izbăvit viaţ a alteţ ei voastre. — Nimic mai simplu, dragăconte: bunul Dumnezeu probabil era ocupat cu alte lucruri mai importante în momentul acela, aşa încât a trebuit sămăizbăvesc singur. — Şi în ce fel, monseniore? — Luându-mi picioarele la spinare. Nici un zâmbet nu întâmpinăaceste cuvinte poznaşe, pe care ducele le-ar fi pedepsit în chipul cel mai sângeros dacăar fi fost rostite de alte buze decât ale sale. — Da, da, aşa e cum am spus. Ei, ce zici, bătrâne Aurilly – continuă el – ce fugăam tras, nu-i aşa? — Toatălumea cunoaşte vitejia neînfricatăşi geniul militar al alteţ ei voastre – spuse Henri. O rugăm deci sănu ne sfârşie inima, punându-şi în seamăpăcate pe care nu le are. Cel mai destoinic general nu poate fi scutit de înfrângeri, şi pânăşi Hanibal a fost biruit la Zama. — Ai dreptate – încuviinţ ăducele – numai căHanibal a câştigat în schimb bătăliile de la Trebia, de la Trasimene şi de la Cannae, pe când eu nu măpot lăuda decât cu biruinţ a de la Cateau-Cambrésis; e prea puţ in, într-adevăr, ca sămăpot măsura cu el. — Monseniorul glumeşte, desigur, când spune c-a fugit! — Nicidecum, sămor eu dacăglumesc! De altminteri, crezi că-mi arde cumva de glumă, du Bouchage? — N-aveam încotro, domnule conte, ce puteam face? se amestecă Aurilly, socotind de cuviinţ ăsăvinăîn ajutorul stăpânului său. — Taci din gură, Aurilly! i-o retezăducele. Întreabămai bine umbra lui Saint-Aignan dacăputeam sănu dăm bir cu fugiţ ii. Aurilly lăsăcapul în jos. Adevărat! Dumneavoastrăn-aveţ i de unde săcunoaşteţ i păţ ania lui Saint-Aignan; am săvi-o povestesc din trei strâmbături. Faţ ăde aceastăglumădeşănţ atăcare, dat fiind împrejurările, avea ceva dezgustător, ofiţ erii încruntarădin sprâncene fărăa se sinchisi dacă erau ori nu pe placul stăpânului lor. — Închipuiţ i-vă, aşadar, domnilor – continuăprinţ ul, care nu părea săfi observat câtuşi de puţ in mutrele indignate ale celor din jur – închipuiţ i-văcăîn momentul în care s-a văzut lămurit căpierdusem

bătălia, Saint-Aignan a strâns cinci sute de călăreţ i şi a venit la mine sămi spună: "Trebuie săatacăm, monseniore". "Ei, asta-i bună, cum să atacăm? i-am răspuns. Eşti bine, Saint-Aignan! Nu vezi căsunt o sută contra unu?" "Pot săfie şi o mie, zice el, făcând o strâmbăturăfioroasă, eu tot am să-i lovesc." "N-ai decât, dragul meu, n-ai decât; eu, în orice caz, n-am nici un chef să-i înfrunt, dimpotrivă." "Daţ i-mi atunci calul dumneavoastră, care nu mai poate săţ inăla drum, şi luaţ i-l în schimb pe al meu, care este odihnit; cum n-am de gând s-o şterg, orice cal e bun pentru mine." Zis şi făcut, a luat armăsarul meu alb şi mi-a încredinţ at murgul său, spunându-mi: "Alteţ ă, şoimul ăsta e-n stare săbatăşi douăzeci de leghe în patru ceasuri, dacădoriţ i". Pe urmă, întorcându-se către oamenii săi, strigă: "Haideţ i, domnilor, cine nu vrea sădea bir cu fugiţ ii sămăurmeze! Înainte!" Şi porni săgeatăasupra inamicului, făcând o strâmbăturăşi mai fioroasădecât prima. Dar de unde credea co sădea piept cu oamenii, i-au ieşit în cale puhoaiele; eu am ştiut dinainte căaşa o săse întâmple: Saint-Aignan şi cu cavalerii săi au rămas însăpe câmpul de luptă. Dacămi-ar fi ascultat sfatul, în loc să-şi punăviaţ a în joc fărănici un rost, ar fi stat cu noi la masăacum şi, în momentul acesta, probabil ar fi făcut o strâmbăturăşi mai cumplită decât celelalte două. Un fior de groazăstrăbătu piepturile celor de faţ ăce stăteau în jurul mesei. "Ticălosul ăsta n-are nici un pic de inimă– se gândi Henri. Ah, pentru ce nenorocirea ce i s-a întâmplat, ruşinea pe care a păţ it-o şi obârşia sa îl scutesc de orice mustrare pe care am fi atât de fericiţ i săi-o putem face! — Domnilor – spuse cu jumătate de glas Aurilly, observând cutremurarea pe care o stârniserăcuvintele prinţ ului în sufletele oamenilor inimoşi aflaţ i de faţ ă– vărog, nu trebuie săpuneţ i nici un temei pe vorbele monseniorului. Cred căvădaţ i seama şi dumneavoastră cât e de supărat: de când cu nenorocirea asta, am impresia uneori că aiurează. — Aşa se face – rosti în încheiere prinţ ul, deşertând paharul – că Saint-Aignan a murit, iar eu am scăpat viu şi nevătămat; de altfel, murind, a avut pentru ultima oarăprilejul să-mi fie de folos, căci, luând calul meu, toatălumea a fost convinsăcăeu eram mortul; şi astfel zvonul s-a răspândit nu numai în armata franceză, dar şi în oastea flamandă, care nu şi-a mai dat atunci osteneala sămăurmărească; dar fiţ i pe pace, domnilor, flamanzii, dragii de ei, nu vor ajunge săplece cu credinţ a aceasta pe lumea cealaltă; ne vom lua revanşa, domnilor, o revanşăcât se poate de sângeroasă, şi încăde ieri am şi început să-mi alcătuiesc, cel puţ in în minte, dacănu altfel, cea mai covârşitoare armatădin câte au existat pe lume. — Deocamdată, monseniore – spuse Henri – alteţ a voastrăva lua comanda oamenilor mei. Un simplu gentilom ca mine nu mai are căderea sădea un singur ordin atunci când se aflăde faţ ăun vlăstar al casei

regale franceze. — Bine – încuviinţ ăprinţ ul şi, pentru început, voi ordona tuturor să se aşeze la masăşi sămănânce şi, mai cu seamă, dumitale, domnule du Bouchage, căci, dupăcum văd, nici nu te-ai atins de bucate. — Nu mi-e foame, monseniore. — Dacă-i aşa, du Bouchage, du-te, dragul meu, şi inspectează posturile. Spune-le comandanţ ilor cătrăiesc, dar totodatăroagă-i sănu se bucure prea tare, pânăce nu vom fi ocupat o cetăţ uie ceva mai bine apăratăsau nu ne vom fi alăturat corpului de armatăal nebiruitului nostru Joyeuse; fiindcă, să-ţ i spun drept, mai mult ca oricând n-aşavea chef săcad în mâinile duşmanului, dupăce am trecut viu şi nevătămat prin foc şi prin apă. — Monseniore, ordinele alteţ ei voastre vor fi întocmai executate şi nimeni, în afara domniilor lor, nu va şti căalteţ a voastrăne face cinstea de a rămâne în mijlocul nostru. — Şi domniile lor vor avea grijăsăpăstreze secretul? întrebăducele. Toţ i cei de faţ ăse înclinară. — Du-te şi cerceteazăposturile, conte. Du Bouchage ieşi din sală. În câteva clipe, dintr-un pribeag fărăcăpătâi, dintr-un fugar, dintrun biet om învins, ducele devenise din nou, aşa cum s-a văzut, mândru, nepăsător şi autoritar. A avea sub comanda sa o sutăde oameni sau o sutăde mii înseamnă, oricum, a comanda; ducele de Anjou s-ar fi purtat la fel şi cu Joyeuse. Capetele încoronate nu cer niciodatăceea ce cred cămerităsă li se dea, ci ceea ce cred căli se cuvine. În timp ce du Bouchage se străduia săexecute cât mai conştiincios ordinul pe care-l primise, cu atât mai mult cu cât nu voia săse arate necăjit de faptul căera la cheremul cuiva, François punea tot felul de întrebări, iar Aurilly, care se ţ inea ca o umbrăde stăpânul său, făcând întocmai ceea ce făcea şi el, încerca, la rândul lui, sătragăde limbăpe unul şi pe altul. Ducelui i se părea curios căun om cu numele şi rangul lui du Bouchage primise săia comanda unui detaşament atât de mic şi se învrednicise săîndeplineascăo misiune atât de primejdioasă. Fiindcă, într-adevăr, o asemenea sarcinăera de obicei încredinţ atăunui simplu cornet, nicidecum fratelui de sânge al unui mare amiral. Orice lucru avea darul sătrezeascăbănuielile prinţ ului, şi orice bănuială, se înţ elege de la sine, se cuvine săfie limpezită. Ducele ţ inu să lămureascădeci lucrurile şi reuşi săafle în cele din urmăcă, punându-l pe fratele său în fruntea detaşamentului de recunoaştere, marele amiral nu făcuse decât săse lase înduplecat de rugăminţ ile lui stăruitoare. Cel ce îi dădea aceste lămuriri ducelui, fărănici un gând ascuns, de altfel, era cornetul jandarmilor din Aunis, care îi oferise găzduire lui du Bouchage şi care se văzuse obligat mai apoi să-i predea comanda regimentului, aşa cum du Bouchage se văzuse, la rândul său, obligat să

predea ducelui comanda detaşamentului. Prinţ ului i se păruse a desluşi în sufletul cornetului o umbrăde nemulţ umire împotriva lui du Bouchage şi de aceea pe el căutămai cu seamăsă-l iscodească. — Dar de ce crezi dumneata – întrebăprinţ ul – c-a ţ inut atât de mult contele săi se încredinţ eze o comandăatât de neînsemnată? Ce-a urmărit? — Săslujeascăarmata, în primul rând – răspunse cornetul. În privinţ a asta pot săpun mâna în foc. — În primul rând, ai spus? Şi pe urmş, domnule? — Asta nu mai ştiu, monseniore – zise cornetul. — Vrei sămăamăgeşti sau încerci săte amăgeşti singur, domnule; nu se poate sănu ştii. — Monseniore, nu sunt în măsurăsădau desluşiri, chiar şi alteţ ei voastre, decât în legăturăcu slujba mea. — Vedeţ i, domnilor – spuse prinţ ul, întorcându-se către cei câţ iva ofiţ eri care mai rămăseserăîncăla masă– vedeţ i c-am avut toată dreptatea sămăascund, de vreme ce existăîn armata mea secrete pe care nu mi-e îngăduit săle aflu? — O, monseniore – se apărăcornetul – vărog sănu luaţ i în nume de rău discreţ ia mea; nu existăsecrete decât în privinţ a domnului du Bouchage; nu s-ar putea întâmpla, bunăoară, ca, slujind interesele tuturor, domnul Henri săfi căutat totodatăsăfie de folos vreunui neam sau prieten de-al său, punându-i la dispoziţ ie o escortă? — Cine dintre dumneavoastrăeste neam sau prieten cu contele? Spuneţ i-mi, vărog, să-l strâng la piept. — Monseniore – interveni Aurilly. amestecându-se în vorbăcu o respectuoasăfamiliaritate, potrivit obiceiului său – monseniore, am reuşit sădezleg în parte misterul şi pot săvăspun cănu existănimic care ar putea sătrezeascăneîncrederea alteţ ei voastre. Ruda pe care domnul du Bouchage ţ inea s-o escorteze, ruda aceasta, ca săzic aşa... — Ei? se răsti prinţ ul. Vorbeşte odată, Aurilly! — Ei bine, monseniore, ruda aceasta e o femeie. — Ia te uită, ia te uită! se mirăducele. De ce nu mi s-a spus deschis de la bun început? Henri, dragul de el!... Bine, dar e foarte firesc! Gata, gata, săînchidem ochii asupra respectivei rubedenii şi sănu mai vorbim despre asta. – Ar fi cu atât mai bine, cred, alteţ ă– îl sfătui Aurilly – cu cât e o treabăcât se poate de misterioasă. — Cum adică? — Fiindcădoamna cu pricina, ca şi vestita Bradamante a cărei poveste i-am istorisit-o de atâtea ori alteţ ei voastre, doamna, zic, umblă îmbrăcatăbărbăteşte, spre a nu fi recunoscută. — Păcatele mele! se nelinişti cornetul. Monseniore, vărog din suflet: domnul Henri pare săaibăcel mai adânc respect pentru aceastădoamnă

şi mi-e teamăcăs-ar supăra dacăar şti c-am vorbit mai mult decât se cuvenea. — Bineînţ eles, bineînţ eles, domnule cornet; vom fi muţ i ca pământul, fii liniştit, muţ i ca sărmanul Saint-Aignan; numai că, spre deosebire de el, vom căuta, dacăs-ar întâmpla sădăm ochii cu dânsa, să nu-i facem nici un fel de mutre... Aşa, va săzică, Henri a adus o femeie cu el, nici mai mult nici mai puţ in, în mijlocul unui stol întreg de jandarmi? Şi unde-i acum, Aurilly, femeia aceasta? — Aici sus. — Cum, chiar aici, în casă? — Da, monseniore... dar, ssst! Vine domnul du Bouchage. — Ssst! repetăprinţ ul, izbucnind într-un, hohot de râs. LXXV UNA DIN AMINTIRILE DUCELUI DE ANJOU Intrând pe uşă, tânărul conte auzi înfricoşătorul hohot de râs al prinţ ului; dar cum nu avusese prilejul sătrăiascăprea mult în preajma alteţ ei sale, n-avea de unde săştie ce cumplite ameninţ ări putea să ascundăo asemenea izbucnire de veselie din partea ducelui de Anjou. Ar fi putut deopotrivăsă-şi dea seama, dupătulburarea zugrăvită pe chipurile unora dintre cei de faţ ăcă, în lipsa lui, ducele bârfise pe socoteala sa şi cădiscuţ ia răuvoitoare ce avusese loc fusese curmată brusc în momentul în care intrase pe uşă. Henri însănu era de felul său de ajuns de bănuitor ca săghicească ce se întâmplase şi nici unul dintre ofiţ eri nu era destul de prieten cu dânsul ca săi-o spunăde faţ ăcu ducele. De altminteri, Aurilly stătea la pândă, şi ducele, care, de bună seamă, îşi şi croise în minte un plan, căutăsă-l reţ inăpe Henri pânăce toţ i ofiţ erii care luaserăparte la discuţ ie vor fi plecat. Ducele făcuse unele schimbări în repartiţ ia diferitelor posturi. Bunăoară, înainte de venirea ducelui, în calitate de comandant al detaşamentului. Henri socotise de cuviinţ ăsărămânăîn centrul poziţ iei, statornicindu-şi cartierul general în casa în care locuia Diane. Iar cel deal doilea post mai important dupăacesta, adicăpostul aflat pe malul râului, îl încredinţ ase cornetului. Luând comanda detaşamentului, ducele luase totodatăşi locul lui Henri, trimiţ ându-l în schimb pe Henri la postul pe care acesta se gândise să-l dea în primire cornetului. Henri nu se arătăcâtuşi de puţ in mirat. Dându-şi seama căera cel mai important punct strategic, ducele socotise cu cale săi-l încredinţ eze lui; era un lucru foarte firesc, atât de firesc chiar, încât toatălumea, şi în primul rând Henri, se înşelăasupra intenţ iilor sale. Henri se simţ i totuşi dator să-i dea unele îndrumări cornetului de jandarmi şi se apropie de el. Era tot atât de firesc din partea lui să-i lase

în grijăcele douăpersoane aflate sub ocrotirea sa şi pe care, cel puţ in deocamdată, era nevoit săle părăsească. La primele cuvinte pe care Henri încercăsăle schimbe cu cornetul, ducele se grăbi să-i întrerupă. — Aveţ i secrete! spuse el, zâmbind. Jandarmul se dumerise, în sfârşit, deşi prea târziu, că-şi dăduse prea mult drumul la gură. Şi, cuprins de căinţ ă, încerca să-i vinăacum într-ajutor contelui. — Nu, monseniore – protestăel – domnul conte m-a întrebat numai câte livre de pulbere uscată, care mai poate fi folosită, mi-au mai rămas. Răspunsul lui avea un îndoit scop, dacănu şi un îndoit efect: în primul rând sărisipeascăbănuielile ce ar fi putut încolţ i în sufletul ducelui, în al doilea rând, să-i arate contelui căavea alături de el un om de nădejde pe care se putea bizui. — Aşa! Atunci se schimbăvorba – zise ducele, silit săpunătemei pe aceste cuvinte, ca sănu compromităprestigiul său princiar, făcând pe iscoada. O clipămai apoi, în timp ce ducele se îndrepta spre uşa ce tocmai fusese deschisă, cornetul îi şopti lui Henri: — Alteţ a sa ştie căsunteţ i însoţ it de cineva... Du Bouchage tresări, dar era prea târziu. Ducele nu scăpase din vedere gestul pe care-l făcuse şi ca şi cum ar fi dorit săse încredinţ eze singur căordinele date de dânsul fuseserăîntocmai executate, se oferi să-l petreacăpe Henri pânăla postul său, propunere pe care contele se văzu nevoit s-o primească. Henri ar fi vrut totuşi să-i dea de ştire lui Remy săfie cu ochii în patru şi să-şi ticluiascădinainte un răspuns în cazul când ar fi fost întrebat, dar nu mai avu cum; nu-i mai rămase nimic altceva de făcut, decât să-i spunăcornetului la despărţ ire: — Ai grijăde pulbere, mă-nţ elegi? Păzeşte-o ca ochii din cap, aşa cum aşfi păzit-o eu însumi. — Am înţ eles, domnule conte – răspunse tânărul. Pe drum, ducele nu uităsă-l întrebe pe du Bouchage: — Unde zici căse află, conte, pulberea asta pe care i-ai dat-o în păstrare tânărului nostru ofiţ er? — În casa în care îmi statornicisem cartierul meu general, alteţ ă. — Fii pe pace, du Bouchage – îl linişti ducele. Ştiu prea bine cât poate fi de preţ ios un depozit de muniţ ii în situaţ ia în care ne aflăm pentru a nu-l scăpa o clipădin ochi. O săam eu grijăsă-l păzesc în locul tânărului nostru cornet. Şi cu aceste cuvinte, puse capăt discuţ iei. Ajunserăastfel, fărăsă mai schimbe o vorbă, la locul unde apele râului se amestecau cu ale fluviului; ducele îi puse în vedere lui du Bouchage sănu-şi părăsească postul sub nici un cuvânt şi porni înapoi spre burg. Îl găsi în sala de mese pe Aurilly, care, aşteptându-l săse întoarcă, adormise pe o laviţ ă, înfăşurat în mantaua unui ofiţ er. Ducele îl bătu pe umăr, trezindu-l din somn. Aurilly se frecăla ochi

şi ridicăprivirea spre el. — Ai auzit? întrebăprinţ ul. — Da, monseniore – răspunse Aurilly. — Ştii măcar despre cine vorbesc? — Ba bine cănu! Despre doamna cea necunoscută, ruda domnului conte du Bouchage. — Bravo! Văd cănici berea de Bruxelles, nici cea de Louvain nu ţ iau îngreunat mintea. — Vai de mine, monseniore! Spuneţ i ceva sau faceţ i numai un semn, şi alteţ a voastrăva putea să-şi dea seama căsunt mai ager ca oricând. — Atunci, uite, pune-ţ i toatăimaginaţ ia la bătaie şi încearcăsă ghiceşti. — Ei bine, monseniore, am ghicit: alteţ a voastrăe curioasă. — Pe naiba! Nu ţ i-am cerut să-mi ghiceşti firea; vreau săvăd numai dacăpoţ i să-mi spui ce anume îmi aţ âţ ăcuriozitatea în clipa de faţ ă. — Aţ i dori săştiţ i cine este viteaza făpturăcare n-a pregetat să treacăprin foc şi prin apăca să-i urmeze pe cei doi domni de Joyeuse, nu-i aşa? — Per milla pericula Martis13, cum ar zice sora mea Margot, dacăar fi aici; ai pus degetul pe rană, Aurilly. Şi fiindcăveni vorba, i-ai scris, Aurilly? — Cui, monseniore? — Surorii mele Margot. — Dar ce, trebuia cumva să-i scriu maiestăţ ii sale? — Bineînţ eles. — Ce să-i scriu? — C-am fost înfrânţ i, drăcia dracului, căsuntem acum la pământ şi săaibăgrijădeci sădeschidăbine ochii. — Pentru ce, monseniore? — Pentru căSpania, acum c-a reuşit săscape de mine la miazănoapte, s-ar putea săse întoarcăspre miazăzi şi sătabere asupra ei. — Aşa o, aveţ i dreptate. — Nu i-ai scris? — Păi de, monseniore... — Dormeai dus. — Într-adevăr, de ce sămint! Dar chiar dacămi-ar fi dat prin gând să-i scriu, cu ce-aşfi scris, monseniore? Fiindcăn-am nici hârtie, nici cerneală, nici pană. — N-ai decât săcauţ i: Quaere et inveniens14, cum spune Sfânta Scriptură. — Cum naiba îşi poate închipui alteţ a voastrăc-am săgăsesc aşa 13 14

Prin cele o mie de primejdii ale războiului Cautăşi vei găsi

ceva în coliba unui ţ ăran, care, pun rămăşag, nici măcar nu ştie să scrie? — Cautătotuşi, nătărăule, şi dacănu găseşti ce-ţ i trebuie, atunci... — Atunci? — Atunci poate căgăseşti altceva. — Aşa e, cătare mai sunt dobitoc! exclamăAurilly, lovindu-se peste frunte. Zău, monseniore, mi-e teamăcăalteţ a voastrăare dreptate: creierul meu a cam început săse împâclească; şi ştiţ i de ce, monseniore? Fiindcămor de somn, grozav aşmai vrea săpun capul jos şi sădorm. — Bine, bine, te cred; pune-ţ i însăpofta în cui deocamdată, şi deoarece n-ai avut grijăsăscrii, am sămăocup eu de treaba asta. Fă-mi rost numai de cele trebuincioase pentru scris, caută, Aurilly, cautăşi să nu te prind căte întorci pânănu vei fi găsit; te-aştept aici. — Măduc, monseniore. — Şi dacăs-ar întâmpla cumva, tot căutând... stai puţ in... dacăs-ar întâmpla cumva săobservi călocuinţ a este într-adevăr pitorească... Ştii doar ce mult îmi plac interioarele flamande, nu-i aşa, Aurilly? — Da, monseniore. — Nu uita sămăchemi. — Numaidecât, monseniore, săn-aveţ i nici o grijă. Aurilly se ridicăde pe bancăşi, uşurel ca un fulg, intrăîn camera alăturată, de unde pornea scara ce ducea la etaj. Fiind uşor ca fulgul, precum ziceam, abia dacăse auzi un scârţ âit slab în momentul în care începu săurce treptele; nici un alt zgomot însănu dădu în vileag încercarea pusăla cale de Aurilly. Dupăvreo cinci minute se întoarse la stăpânul său, care rămăsese să-l aştepte, aşa cum îi spusese, în sala cea mare. — Ei, ce este? îl întrebăducele. — Ce săfie, monseniore, judecând dupăce-mi văzurăochii, casa trebuie săfie a dracului de pitorească. — De ce? — Naiba s-o ia! Fiindcănu poţ i săpătrunzi înăuntru, monseniore, chiar aşa, cu una cu două. — Ce tot spui acolo? — Spun că-i păzităde un balaur. — Faci glume proaste, jupâne? — Vai! Din păcate, monseniore, nu-i o glumăproastă, ci durerosul adevăr. Comoara se aflăla etaj, într-o camerăpe sub uşa căreia se strecoarăo razăde lumină. — Ei, şi pe urmă? — Monseniorul vrea săspună: înainte. — Aurilly! — Păi săvedeţ i, monseniore, înainte, adicăîn pragul uşii, stăculcat un om înfăşurat într-o mantie mare, cenuşie. — Cum se poate? Domnul du Bouchage îndrăzneşte oare săpună un jandarm de pazăla uşa ibovnicei sale?

— Nu-i un jandarm, monseniore, trebuie săfie vreun slujitor de-al doamnei sau poate chiar de-al contelui. — Ce fel de slujitor? — Monseniore, nu e chip să-l vezi cum aratăla faţ ă, în schimb se poate vedea, şi încăfoarte bine, un pumnal flamand de toatăfrumuseţ ea pe care-l poartăla brâu şi pe care stăîncleştatăo mânăvânjoasă. — Ştii că-i nostim! spuse ducele. Ia du-te de mi-l trezeşte pe vlăjganul ăsta, Aurilly. — O, nu, monseniore, asta ar mai lipsi! — Ce zici? — Zic că, pe lângăfaptul c-aşputea s-o păţ esc rău cu pumnalul flamand, n-aşavea nici un chef, zău, să-i îndârjesc pe domnii de Joyeuse, făcându-mi-i duşmani de moarte, când se ştie cât de bine sunt văzuţ i la curte. Dacăam fi fost regele Ţărilor de Jos, atunci mai treacămeargă; deocamdatănu ne rămâne decât săumblăm cu mănuşi, monseniore, mai ales cu cei ce ne-au salvat; fiindcă, orice s-ar spune, fraţ ii Joyeuse ne-au salvat. Luaţ i seama, monseniore, dacădomnia voastrănu veţ i sufla nici un cuvânt, vor avea ei grijăs-o spună. — Ai dreptate, Aurilly – se oţ ărî ducele, bătând din picior – mereu ai dreptate şi totuşi... — Da, înţ eleg, şi totuşi alteţ a voastrăn-a văzut un singur chip de femeie de douăsăptămâni încoace de când ne canonim. Nu vorbesc de turma asta de animale ce împânzeşte polderele, fiindcăipochimenii ăştia numai bărbaţ i şi femei nu merităsăfie numiţ i: nu sunt nimic altceva decât masculi şi femele. — Vreau s-o văd pe iubita lui du Bouchage, Aurilly, vreau s-o văd, auzi tu? — Da, monseniore, aud. — Şi-atunci de ce nu-mi răspunzi? — Ei bine, monseniore, am săvărăspund căs-ar putea totuşi s-o vedeţ i, dar în orice caz nu pe uşă. — Fie şi aşa – încuviinţ ăprinţ ul. Dacănu pot s-o văd pe uşă, am so văd măcar pe fereastră. — Aha! Straşnicăidee, monseniore! Mi se pare chiar atât de grozavă, încât, ca dovadă, măduc imediat săfac rost de o scară. Aurilly ieşi binişor pe uşăşi, tot orbecăind prin curtea casei, se izbi de stâlpul unui şopron sub care jandarmii îşi adăpostiserăcaii. Dupăo seamăde cercetări amănunţ ite, Aurilly reuşi în sfârşit săgăseascăceea ce găseşti de obicei în orice şopron, adicăo scară. Se strecurăprintre oamenii şi dobitoacele ce se aflau acolo, cu destulădibăcie ca sănu-i trezeascăpe cei dintâi şi sănu se aleagăcu vreo loviturăde copitădin partea celor din urmăşi ieşi cu ea în stradăca s-o reazeme de peretele exterior al casei. Trebuia, de bunăseamă, săfii prinţşi sămărturiseşti cel mai adânc dispreţpentru orice oprelişti morale hărăzite omului de rând, aşa cum sunt îndeobşte despoţ ii, care se considerăunşii lui Dumnezeu, ca săte

încumeţ i, sub ochii santinelei ce se plimba încolo şi încoace, păzind uşa casei în care se aflau închişi prizonierii, ca săte încumeţ i, zic, fărănici o sfială, a săvârşi un lucru atât de jignitor faţ ăde contele du Bouchage, cum era cel pe care prinţ ul avea de gând să-l înfăptuiască. Aurilly, care îşi dădea prea bine seama de asta, îi atrase atenţ ia prinţ ului asupra santinelei care, nebănuind cine puteau fi cei doi necunoscuţ i, se pregătea săstrige: "Stai! Cine e?" François dădu din umeri şi se duse întins la soldat. Aurilly se ţ inu dupăel. — Spune-mi, camarade – întrebăprinţ ul – locul acesta este cel mai înalt din tot burgul, nu-i aşa? — Da, monseniore – răspunse ostaşul, care, recunoscându-l pe duce, se grăbise să-i dea onorul. Dacăn-ar fi teii ăştia care acoperă priveliştea, la lumina lunii s-ar putea vedea o bunăparte din câmpie. — Mi-am închipuit – spuse prinţ ul. De aceea am pus sămi se aducă o scară, ca săpot privi pe deasupra lor. Urcă-te, Aurilly, sau nu, mai bine lasă-măpe mine: un suveran trebuie săvadătotul cu ochii lui. — Unde săpun scara, monseniore? întrebăcu făţ ărnicie slujitorul. — Unde-o fi... uite, de pildă, reazem-o de zidul acesta. Dupăce scara fu rezematăde perete, prinţ ul începu săurce. Fie căsimţ ise ce uneltea monarhul, fie dintr-o bună-cuviinţ ă înnăscută, santinela întoarse capul în partea cealaltă. Prinţ ul ajunse în vârful scării, în timp ce Aurilly aştepta jos, la picioarele ei. Camera în care Henri o zăvorâse pe Diane era aşternutăcu rogojini şi, în afarăde patul încăpător de stejar, cu perdele de mătase, mai cuprindea o masăşi câteva scaune. Tânăra femeie, a cărei inimăpărea uşuratăde o copleşitoare povară în clipa când aflase în tabăra jandarmilor din Aunis vestea înşelătoare a morţ ii prinţ ului, îi ceruse lui Remy ceva de mâncare, şi slujitorul, însufleţ it de o nemăsuratăbucurie, nu ştiuse cum să-i aducămai grabnic de jos de-ale gurii. Pentru prima oară, din ziua în care primise vestea morţ ii tatălui său, Diane se înfruptase din nişte bucate ceva mai săţ ioase decât pâine goalăşi tot pentru prima oarăbăuse un strop din vinul de Rin pe care jandarmii îl descoperiserăîn beci şi i-l oferiserălui du Bouchage. Dupăce se ospătase, deşi pe sponci, sângele Dianei, biciuit de atâtea emoţ ii năprasnice şi de o istovitoare oboseală, prinse a zvâcni mai năvalnic în inima ei, spre care de mult părea săfi uitat drumul: Remy îi văzu pleoapele îngreunându-se şi capul aplecându-i-se pe umăr. Atunci ieşi din odaie tiptil şi, aşa cum am arătat, se culcăîn pragul uşii, dar nu pentru căs-ar fi temut de ceva, ci numai fiindcă, de la plecarea lor din Paris, aşa făcea în fiecare seară. De aceea, datoritămăsurilor pe care le luase pentru ca odihna stăpânei sale sănu fie tulburatăpeste noapte, atunci când Aurilly se urcase la etaj, îl găsise pe Remy întins pe jos, de-a curmezişul coridorului.

La rândul său, Diane adormise cu cotul pe masăşi capul sprijinit în palmă. Trupul său zvelt şi plăpând stătea tolănit într-o rânăîn jilţ ul cu spătar înalt; lampa micăde tablăaşezatăpe masă, lângăfarfuria pe jumătate plină, lumina încăperea ce părea atât de liniştităla prima vedere şi în care totuşi, cu puţ in mai înainte, abia se potolise o cumplită furtunăsortităsăse dezlănţ uie din nou în curând. În paharul de cristal scânteia, limpede ca diamantul topit, vinul de Rin în care Diane abia îşi înmuiase buzele; paharul mare, în formăde potir, aşezat în dreptul lămpii, îndulcea şi mai mult lumina, împrospătând culorile obrazului cufundat în somn al Dianei. Cu ochii închişi, cu pleoapele brăzdate de vinişoare azurii, cu buzele suav întredeschise, cu părul revărsat pe spate de sub gluga veşmintelor bărbăteşti de pânzăgroasăcu care era îmbrăcată, chipul Dianei se înfăţ işa, de bunăseamă, ca o nălucire neasemuit de frumoasăprivirilor ce se pregăteau săpătrundăprin silnicie în tainele singurătăţ ii sale. Zărindu-l, ducele nu-şi putu stăpâni o tresărire de uimităîncântare; se rezemăde prichiciul ferestrei şi sorbi cu lăcomie din ochi pe îndelete toatăacea desăvârşităfrumuseţ e. Dar tocmai când era mai adâncit în contemplaţ ie, prinţ ul se întunecădeodatăla faţ ăşi coborî douătrepte cu un fel de înfrigurare nervoasă. Aşa cum stătea acum, nu se mai afla în bătaia luminii ce se prefira pe fereastrăşi de care s-ar fi zis căvoia săse ferească; se rezemă, aşadar, de perete, cu braţ ele încrucişate la piept, şi căzu pe gânduri. Aurilly, care nu-l scăpa o clipădin ochi, îl văzu privind în gol, ca un om care încearcăsăreconstituie nişte amintiri pe cât de vechi, pe atât de fugare. Dupăce stătu aşa locului, îngândurat şi fărăsăfacănici o mişcare, vreme de zece minute, ducele se urcădin nou spre fereastrăşi se uităiar pe geam înăuntru, dar se vede cănici de astădatănu reuşi sădescopere ceea ce dorea, deoarece fruntea îi rămase la fel de înneguratăşi privirea tot atât de nedumerităca şi mai înainte. În timp ce se frământa aşa cu mintea, Aurilly se apropie în grabăde picioarele scării. — Repede, monseniore, daţ i-văjos repede – spuse Aurilly. Am auzit nişte paşi în capătul străzii alăturate. Ducele însăcoborî tacticos scara, fărăsăse sinchiseascăde această înştiinţ are, continuând să-şi scormoneascăamintirile cu aceeaşi stăruinţ ă. — Era şi timpul – suspinăAurilly. — Dincotro vine zgomotul? întrebăducele. — Din partea asta – răspunse Aurilly. Şi întinse mâna spre o ulicioarăîntunecoasă. Prinţ ul trase cu urechea. — Nu aud nimic – spuse el. — Probabil era cineva care s-a oprit acum locului; trebuie săfie vreo iscoadăcare ne pândeşte.

— Ia scara! îi porunci prinţ ul. Aurilly se supuse. Între timp, prinţ ul se aşezase pe una din băncile de piatrăce se aflau în faţ a casei de o parte şi de alta a uşii. Zgomotul de mai înainte se stinsese şi nimeni nu se arătase la capătul ulicioarei. Aurilly se întoarse. — Ei, ce ziceţ i, monseniore, e frumoasă? — Foarte frumoasă– răspunse prinţ ul, posomorât. — Şi de ce sunteţ i atunci supărat, monseniore? V-a văzut cumva? — Nu, doarme. — Nu înţ eleg ce vădăde gândit în cazul acesta? Prinţ ul nu se mai învrednici să-i răspundă. — Oacheşă?... Bălaie?... îl iscodi Aurilly. — Ce curios, Aurilly! murmurăducele. Cred c-am mai văzut-o undeva pe femeia aceasta. — Înseamnădeci căaţ i recunoscut-o? — Nu, fiindcănu pot de loc să-mi amintesc cum o cheamă, dar în clipa în care am văzut-o, am simţ it ca o loviturăde pumnal în inimă. Aurilly îl privi mirat, apoi, cu un zâmbet a cărui ironie nu se mai osteni s-o ascundă, zise: — Ce vorbiţ i! — I-ascultă, domnule, făbine, te rog şi nu râde! îi răspunse tăios ducele. Nu vezi cât sufăr? — O, cum se poate, monseniore! exclamăAurilly. — Da, chiar aşa cum îţ i spun, nu ştiu se se întâmplăcu mine, dar – adăugăel, încruntat – cred c-am făcut rău, nu trebuia s-o privesc. — Tocmai din cauza impresiei puternice pe care v-a făcut-o, trebuie neapărat săaflăm cine este femeia asta, monseniore. — Sigur cătrebuie – spuse François. — Încercaţ i săvăamintiţ i, monseniore. Nu cumva aţ i văzut-o la curte? — Nu, nu cred. — În Franţ a. În Navara, în Flandra? — Nu. — Poate c-o fi spaniolă? — N-aşzice. — Sau englezoaică? Vreo doamnădin suita reginei Elisabeta? — Nu, nu, am impresia căeste mult mai strâns legatăde viaţ a mea; cred c-am întâlnit-o în nişte împrejurări îngrozitoare. — Atunci aţ i fi recunoscut-o numaidecât, fiindcă, slavăDomnului, în viaţ a monseniorului n-au existat prea multe împrejurări de felul celor despre care vorbea alteţ a sa adineauri. — Crezi? spuse prinţ ul, cu un zâmbet sinistru. Aurilly se înclină. — Vezi tu – continuăducele – acum măsimt destul de stăpân pe mine ca să-mi pot desluşi impresiile: femeia aceasta este într-adevăr

frumoasă, dar frumoasăca o moartă, frumoasăca o umbră, frumoasăca vedeniile ce ţ i se aratăîn vis; tocmai de aceea mi se pare c-am văzut-o în vis... şi am avut vreo două-trei visuri înspăimântătoare în viaţ a mea, de care când îmi amintesc îmi îngheaţ ăsângele în vine. Ei, uite, acum sunt convins c-am văzut-o pe femeia de sus într-unul din aceste visuri. — Monseniore, monseniore! îl mustrăAurilly. Să-mi îngăduie alteţ a voastrăsă-i spun cărareori mi-a fost dat pânăacum să-l aud mărturisindu-se cu atâta tristeţ e şi atât de sensibil la nălucirile somnului. Din fericire însă, inima alteţ ei sale este îndeajuns de călită pentru a înfrunta şi cel mai vajnic oţ el, şi sper cănici o făpturăvie, şi cu atât mai puţ in o fantomă, nu are puterea s-o vatăme în nici un fel. Uitaţ i, monseniore, dacăn-aşsimţ i cum măarde în ceafăprivirea care ne pândeşte de pe uliţ a asta, m-aşurca la rândul meu pe scarăşi văpromit căaşspulbera într-o clipăşi visul, şi fantomele, şi neliniştea alteţ ei voastre. — Ai dreptate, zău, Aurilly, du-te şi adu scara, reazem-o de zid şi suie-te sus! Şi ce dacăne urmăreşte cineva? Nu eşti omul meu? Uită-te, Aurilly, zău, uită-te! Aurilly se pregătea tocmai sădea ascultare poruncii stăpânului său, dar nu apucase săfacănici câţ iva paşi, căauzi pe cineva străbătând în goanăpiaţ a. — Alarmă, monseniore, alarmă! îi strigăHenri ducelui. Dintr-un salt, Aurilly fu lângăstăpânul său. — Dumneata! se mirăducele. Dumneata aici, conte!? Cine ţ i-a dat voie să-ţ i părăseşti postul? — Monseniore – răspunse Henri, hotărât – dacăalteţ a voastră socoteşte cu cale sămăpedepsească, măva pedepsi; deocamdatăînsă datoria îmi cerea săvin aici şi n-am făcut decât să-mi îndeplinesc datoria. Ducele, cu un zâmbet plin de tâlc, aruncăo privire spre fereastră. — Datoria, conte? Ce fel de datorie, lămureşte-măşi pe mine, te rog – spuse el. — Monseniore, s-au ivit nişte călăreţ i pe malul fluviului şi nu putem şti dacăsunt prieteni sau duşmani. — Erau mulţ i? întrebăducele, îngrijorat. — Cu duiumul, monseniore. — Ai făcut bine căte-ai întors, conte, n-are rost săfacem pe vitejii: dăordin să-i trezeascăpe jandarmii dumitale. S-o apucăm pe malul râului, care nu-i chiar atât de larg, şi s-o ştergem cât mai repede. Cred că-i lucrul cel mai înţ elept. — Fărăîndoială, monseniore, fărăîndoială, dar cred c-ar trebui să-l înştiinţ ăm şi pe fratele meu, şi cât mai grabnic. — Doi oameni sunt de ajuns. — Dacăsocotiţ i căajung doi oameni, monseniore – spuse Henri – măduc eu atunci împreunăcu un jandarm. — Ei, drăcia dracului, nici sănu te gândeşti! protestăcu însufleţ ire

prinţ ul. Nu, du Bouchage, dumneata vii cu noi. Ce dracu! Cum aşputea sămălipsesc într-un moment ca ăsta de un apărător atât de iscusit ca dumneata! — Alteţ a voastrăvrea săplece cu toatăescorta? — Da, cu toată. — Am înţ eles, monseniore – răspunse Henri, înclinându-se. Şi când vrea săplece alteţ a voastră? — Chiar acum, conte. — Hei! strigăHenri. Săvinăcineva! Tânărul cornet ieşi din umbra ulicioarei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât ordinul comandantului său ca săse înfăţ işeze. Henri îi dădu instrucţ iuni şi aproape îndatădupăaceea, jandarmii începurăsăse replieze spre burg, retrăgându-se din împrejurimile aşezării pentru a se pregăti de plecare. În mijlocul lor, ducele stătea de vorbăcu ofiţ erii. — Domnilor – le explica el – pe cât se pare, prinţ ul de Orania şi-a trimis oamenii sămăhăituiască; un vlăstar al casei regale franceze nu se cuvine însăsăcadăprizonier, decât doar în urma unei bătălii cum a fost cea de la Poitiers sau de la Pavia. Săne înclinăm deci în faţ a numărului şi săne retragem spre Bruxelles. Atâta timp cât voi fi printre dumneavoastră, sunt încredinţ at căviaţ a şi libertatea mea vor fi în siguranţ ă. Apoi, întorcându-se către Aurilly: Tu ai sărămâi pe loc. Mă îndoiesc căfemeia o săvinăcu noi. De altminteri, îi cunosc îndeajuns pe fraţ ii Joyeuse ca să-mi dau seama cămezinul nu va îndrăzni s-o ia cu dânsul pe iubita lui, atâta vreme cât sunt şi eu aici. Şi pe urmăse ştie doar cănu mergem la bal, trebuie s-o ţ inem tot într-o fugăşi măîndoiesc căo femeie ar putea înfrunta o asemenea oboseală. — Unde se duce monseniorul? — În Franţ a. Am impresia căaici toate planurile mele au dat greş. — Dar în care parte anume a Franţ ei? Monseniorul crede oare c-ar fi prudent săse întoarcăla curte? — Sigur cănu; de aceea, pe cât se pare, am sămăopresc în drum la unul din apanajele mele, săzicem, de pildă, Château-Thierry. — Alteţ a voastrăe hotărâtăsărămânăacolo? — Da, cred căChâteau-Thierry e locul cel mai potrivit din toate punctele de vedere; în primul rând fiindcăse aflăla douăzeci şi patru de leghe de Paris, adicăaşa cum e mai bine; pe urmă, voi putea săfiu tot timpul cu ochii pe domnii de Guise, care, şase luni pe an, şi le petrec la Soissons. Aşadar, acolo, la Château-Thierry, o sămi-o aduci pe frumoasa necunoscută. — Dar cine ştie, monseniore, dacăo săvrea săvinăcu mine? — Eşti nebun? Dimpotrivă, de vreme ce du Bouchage măînsoţ eşte la Château-Thierry şi ea îl urmeazăpretutindeni pe du Bouchage, totul o sămeargăde la sine. — Dar poate c-o săi se năzare săplece într-altăparte când o să-şi dea seama căvreau s-o aduc alteţ ei voastre.

— N-ai sămi-o aduci mie, ci contelui, doar ţ i-am mai spus odată. Haida-de! Pe cinstea mea, zău, s-ar zice căpentru prima oarăîn viaţ a ta îmi dai o mânăde ajutor într-o împrejurare ca asta. Ai bani? — Am cele douăfişicuri de galbeni pe care alteţ a voastrămi le-a încredinţ at când am părăsit tabăra din poldere. — Hai, dă-i drumul atunci! Şi cautăca prin orice mijloc, mă înţ elegi? prin orice mijloc sămi-o aduci pe frumoasa necunoscutăla Château-Thierry; poate că, văzând-o mai de aproape, am s-o recunosc. — Şi cu servitorul ce fac, îl iau şi pe el? — Da, dacănu te încurcă. — Şi dacămăîncurcă? — Făceea ce faci de obicei când te poticneşti de o piatrăîn drum: aruncă-l în şanţ . — Prea bine, monseniore. Pe când cei doi lugubri uneltitori urzeau într-ascuns planurile lor, Henri urca treptele scării ce ducea la etaj ca să-l trezeascăpe Remy. Auzind despre ce-i vorba, Remy bătu în uşăîntr-un anumit fel şi, o clipămai apoi, tânăra femeie îi deschise. În spatele slujitorului, Diane îl zări pe du Bouchage. — Bunăseara, domnule! îl întâmpinăea cu un zâmbet ce de mult nu-i mai luminase obrazul. — Vărog sămăiertaţ i, doamnă– se grăbi săse scuze contele – n-aş fi vrut săvăsupăr, dar am venit să-mi iau rămas bun. — Rămas bun?! Dar ce, plecaţ i, domnule conte? — Da, doamnă, plec în Franţ a. — Şi ne părăsiţ i? — N-am încotro, doamnă, datoria îmi cere înainte de toate săexecut ordinele prinţ ului. — Prinţ ului? Existăoare vreun prinţpe aici?! se mirăRemy. — Care prinţ ? întrebăDiane, schimbându-se la faţ ă. — Domnul duce de Anjou, despre care toatălumea credea c-a murit şi care a scăpat ca prin minune, se aflăîn mijlocul nostru. Diane scoase un ţ ipăt sfâşietor, iar Remy se făcu galben ca turta de ceară, ca şi când ar fi fost fulgerat de o moarte năprasnică. — Mai spuneţ i-mi vărog încăo dată– bolborosi Diane – cădomnul duce de Anjou trăieşte, cădomnul duce de Anjou e aici. — Dacăn-ar fi fost, doamnă, şi dacănu mi-ar fi poruncit să-l urmez, puteţ i fi sigurăcăv-aşfi petrecut pânăla poarta mânăstirii în care, aşa cum mi-aţ i spus, aveţ i de gând sărămâneţ i pânăla sfârşitul zilelor. — Da, da, aşa e – întări slujitorul – mânăstirea, doamnă, mânăstirea... Şi duse un deget la buze. Diane dădu uşor din cap ca să-i arate că pricepuse tâlcul acestui semn. — V-aşfi petrecut pânăacolo cu dragăinimă, doamnă– continuă Henri – cu atât mai mult, cu cât mi-e teamăcăaţ i putea avea neplăceri

din partea oamenilor ducelui. — Cum aşa? — Da, bănuiesc căştie, mai bine zis am toate motivele săcred lucrul acesta, căaici în casălocuieşte o femeie şi, probabil, îşi închipuie căe vorba de o prietenăde-a mea. — Şi ce văface săcredeţ i aşa ceva? — Tânărul nostru cornet l-a văzut rezemând o scarăde perete şi uitându-se înăuntru pe fereastră. — O, Doamne! exclamăDiane. Doamne Dumnezeule! — Liniştiţ i-vă, doamnă, fiindcăl-a auzit totodatăspunându-i însoţ itorului său cănu văcunoaşte. — Ce-are-a face – răspunse tânăra femeie, uitându-se la Remy – ceare-a face! — Tot ce doriţ i, doamnă, tot – o asigurăslujitorul, pe chipul căruia o hotărâre nestrămutatăîşi pusese pecetea. — Nu văsperiaţ i, doamnă– spuse Henri – ducele trebuie săplece chiar acum: peste un sfert de ceas veţ i fi singurăşi liberă. Îngăduiţ i-mi deci sămăînchin cu respect în faţ a domniei voastre şi săvăspun încăo datăcăpânăîmi voi da ultima suflare inima mea nu va bate decât pentru dumneavoastrăşi numai datoritădomniei voastre. Rămâneţ i cu bine, doamnă, rămâneţ i cu bine! Şi înclinându-se cu cea mai adâncăsmerenie, ca în faţ a unui altar, contele făcu doi paşi înapoi. — Nu, nu! exclamăDiane, aiurând ca un om mistuit de friguri. Nu, Dumnezeu nu poate îngădui una ca asta, nu. Dumnezeu i-a ridicat zilele, nu se poate să-l fi înviat acum din morţ i. Nu, nu, domnule, cu siguranţ ă căv-aţ i înşelat, omul acesta a murit! În aceeaşi clipă, ca un răspuns la aceastădureroasăchemare adresatăîndurării cereşti, de afară, din stradă, se auzi glasul ducelui de Anjou. — Conte – strigăprinţ ul – conte, nu ne face săte-aşteptăm! — L-aţ i auzit, doamnă? spuse Henri. Încăo dată, rămâneţ i cu bine! Şi strângând mâna lui Remy, coborî grăbit treptele. Diane se apropie de fereastră, scuturatăde un tremur nestăpânit, ca o pasăre fascinatăde privirea şarpelui din Antile. Îl zări pe duce călare pe cal: obrazul său era învăpăiat de flacăra torţ elor purtate de doi jandarmi. — Oh! Trăieşte, satana trăieşte! murmurăDiane la urechea lui Remy într-un chip atât de înfricoşător, încât pânăşi slujitorul se cutremurăînfiorat. Trăieşte, trebuie deci sătrăim şi noi; pleacăîn Franţ a, foarte bine, Remy, şi noi tot în Franţ a vom pleca. LXXVI ISPITIREA

Pregătirile de plecare ale jandarmilor stârniserăo adevărată harababurăîn târg; dupăplecarea lor, zăngănitul armelor şi larma de glasuri se potoli şi-n locul lor se aşternu o linişte desăvârşită. Remy aşteptăpânăce zarva se risipi încetul cu încetul şi se stinse în depărtare, apoi, închipuindu-şi cănu mai rămăsese nimeni în casă, coborî în sala de jos pentru a se îngriji de plecarea sa şi a Dianei. Însă, în clipa în care deschise uşa, spre marea lui mirare, dădu cu ochii de un om care şedea lângăfoc, cu faţ a întoarsăcătre el. Se vedea cât de colo căomul pândea sosirea lui Remy, cu toate căîn momentul când îl zări îşi ticlui o mutrănepăsătoare, ca şi cum prea puţ in s-ar fi sinchisit de prezenţ a lui. Remy se apropie păşind greoi şi frânt din şale ca de obicei şi lăsându-şi fruntea pleşuvădescoperită, aidoma unui moşneag cocârjat de povara anilor. Cum însăcel spre care se îndrepta era întors cu spatele spre lumină, Remy nu putu să-i desluşeascătrăsăturile chipului. — Măiertaţ i, domnule – spuse el – credeam căsunt singur sau aproape singur în toatăcasa. — Şi eu tot aşa – răspunse interlocutorul. Constat însăcu bucurie căvoi avea nişte tovarăşi de singurătate. — O, nişte tovarăşi destul de trişti din păcate, domnule – se grăbi să spunăRemy – fiindcă, în afarăde un tânăr bolnav cu care măîntorc în Franţ a... — A, da – îl întrerupse deodatăAurilly, cu aerul blajin şi milostiv al unui om cumsecade – ştiu despre cine-i vorba. — Adevărat? întrebăRemy. — Da, e vorba de tânăra doamnă. — Care tânărădoamnă? se zbârli Remy, pregătindu-se să-l înfrunte. — Domol, domol, nu te supăra, prietene – îl linişti Aurilly. Sunt intendentul familiei Joyeuse; am venit aici dupăcel mai tânăr dintre stăpânii mei, din ordinul fratelui său şi, la plecare, contele mi-a spus să am grijăde o tânărădoamnăşi de un slujitor bătrân care vor săse întoarcăîn Franţ a, dupăce l-au însoţ it pânăîn Flandra... Pe măsurăce rostea aceste cuvinte, omul se apropia de Remy cu o figurăzâmbitoare şi drăgăstoasă. Venind spre el, ajunse la un moment dat în dreptul lămpii, a cărei flacărăîi luminăobrazul din plin. Remy putu atunci să-l vadălămurit. În loc săînainteze însă, la rândul său, spre cel cu care vorbea, Remy se dădu un pas înapoi şi, pe chipul său sluţ it, se zugrăvi o clipăun simţ ământ ce părea să mărturiseascăşi spaimă, şi scârbătotodată. — De ce nu-mi răspunzi? S-ar zice căţ i-o fricăde mine? întrebă Aurilly, cu cel mai îmbietor zâmbet pe buze. — Vărog săaveţ i toatăîngăduinţ a, domnule – răspunse Remy, silindu-se să-şi prefacăvocea, care avea un sunet dogit – faţ ăde un biet bătrân pe care încercările suferite şi rănile căpătate l-au făcut sperios şi neîncrezător.

— Cu atât mai mult, dragul meu – întâmpinăAurilly – ar trebui să primeşti ajutorul şi sprijinul unui compatriot cinstit; de altminteri, aşa cum ţ i-am spus adineauri, vin în numele unui stăpân în care s-ar cuveni săai deplinăîncredere. — Sigur căda, domnule. Şi Remy se dădu iar un pas înapoi. — Ce, vrei săpleci?... — Măduc s-o întreb pe stăpâna mea; vădaţ i seama ca nu sunt în măsurăsăhotărăsc singur. — O, da, bineînţ eles; dar, dacă-mi dai voie, aşputea săvorbesc eu însumi cu dânsa şi să-i explic în amănunţ ime sarcina ce mi s-a încredinţ at. — Nu, nu, mulţ umesc: poate cădoamna mai doarme încăşi pentru mine odihna domniei sale e lucru sfânt. — Cum doreşti. De altfel, nu am nimic altceva săvăspun decât ceea ce stăpânul meu mi-a dat în grijăsăvăaduc la cunoştinţ ă. — Mie? — Dumitale şi tinerei doamne. — Stăpânul dumneavoastră, domnule conte de Bouchage, nu-i aşa? — Dumnealui în persoană. — Mulţ umesc, domnule. În momentul în care închise uşa, toate semnele bătrâneţ ii, în afară de fruntea pleşuvăşi cutele de pe obraz, se topirăpe loc şi Remy începu săurce treptele atât de repede şi cu o atât de neaşteptatăvioiciune, încât nimeni nu i-ar fi dat mai mult de douăzeci şi cinci de ani moşneagului care, cu câteva clipe mai înainte, părea săaibăcel puţ in şaizeci. — Doamnă, doamnă! strigăslujitorul cu o voce schimbatăde îndată ce o zări pe Diane. — Ei, ce s-a mai întâmplat, Remy? Ducele tot n-a plecat? — Ba da, doamnă, dar a rămas în schimb aici un diavol de o mie de ori mai crunt, de o mie de ori mai de temut decât el; o spurcăciune pe care, de şase ani încoace, zi de zi, m-am rugat cerului s-o pedepsească, aşa cum dumneavoastrăvărugaţ i pentru stăpânul ei, şi cum, de bună seamă, văveţ i fi rugând şi acum, aşteptând să-i dau pedeapsa cuvenită cu mâna mea. — Nu cumva e Aurilly? — Aurilly în carne şi oase; nemernicul e aici, uitat de mârşavul său complice, ca un şarpe răzleţ it de cuib. — Uitat zici, Remy? O, te înşeli amarnic; doar îl cunoşti pe duce şi ştii foarte bine cănu obişnuieşte sălase le voia întâmplarii o ticăloşie pe care poate s-o facăel însuşi. Nu, nu, Remy, nu l-a uitat pe Aurilly, dimpotrivă, l-a lăsat aici şi l-a lăsat cu un anumit scop, te rog sămă crezi. — O, despre el, doamnă, sunt în stare săcred orişice. — Ştie cumva cine sunt? — N-am impresia.

— Şi nici pe tine nu te-a recunoscut? — Cât despre mine, doamnă– răspunse Remy cu un zâmbet trist – nimeni nu m-ar mai putea recunoaşte acum. — Dar poate căbănuieşte cine sunt? — Nu, fiindcăa ţ inut săvăvadă. — Remy, ascultă-măpe mine, dacănu m-a recunoscut, în orice caz are unele bănuieli. — Nimic mai simplu, atunci – spuse Remy, posomorât – şi nu pot decât sămulţ umesc Celui de Sus căne aratăfărănici un ocolişcalea pe care trebuie s-o urmăm: burgul este pustiu, nemernicul e singur, aşa cum sunt şi eu... am văzut căpoartăla brâu un pumnal... ca şi mine, şi eu am un cuţ it la brâu... — Stai puţ in, Remy, stai puţ in – îl întrerupse Diane. N-am de gând sămătârguiesc cu tine pentru viaţ a unui netrebnic, dar, înainte de a-l răpune, ar fi bine săştim ce vrea de la noi şi dacă, în împrejurarea de faţ ă, n-am putea folosi cumva răul pe care vrea săni-l facă. Cine ţ i-a spus căe, Remy, când a stat de vorbăcu dumneata? — Mi-a spus c-ar fi intendentul domnului du Bouchage, doamnă. — Vezi bine căminte; trebuie deci săaibăvreun interes ca sămintă. Săaflăm mai întâi ce vrea, în aşa fel încât sănu bage de seamăce vrem noi de la el. — Voi face aşa cum porunciţ i, doamnă. — Deocamdată, ce doreşte? — Săvăînsoţ ească. — În ce calitate? — În calitate de intendent al contelui. — Spune-i căprimesc. — Păcatele mele, doamnă! — Şi mai spune-i cătocmai măgândeam săplec în Anglia, unde am nişte neamuri, dar cămai stau totuşi în cumpănă; minte aşa cum te-a minţ it şi el; ca săpoţ i birui, Remy, trebuie sălupţ i cu aceleaşi arme. — Dar o săvăvadă. — Şi masca mea? Ai uitat masca, Remy? De altfel, îmi vine săcred căştie cine sunt. — Atunci, dacăştie, înseamnăcăvrea săvăîntindăo cursă. — Singurul mijloc pentru a te feri este sădai impresia căeşti gata săcazi în ea. — Totuşi... — Spune-mi de ce ţ i-e frică? Poate fi ceva mai groaznic decât moartea? — Nu. — Şi-atunci? Sau nu mai eşti chiar atât de hotărât sămori pentru a-ţ i îndeplini legământul? — Ba da; dar nu sămor fărăa măfi răzbunat. — Remy, Remy – spuse Diane cu o privire înflăcăratăde o exaltare sălbatică– o săne răzbunăm, n-avea grijă, tu pe slujitor, iar eu pe

stăpân. — Prea bine, doamnă, s-a făcut. — Du-te, dragul meu, du-te. Remy coborî scările, deşi cu inima îndoită. Cât era el de viteaz, în momentul în care dăduse cu ochii de Aurilly, tânărul simţ ise acea cutremurare nervoasăplinăde o sinistrăspaimăce te face săte încrâncenezi la vederea unei reptile; şi acum voia săucidă, numai fiindcă fusese înfricoşat. Totuşi, pe măsurăce cobora treptele, sufletul său atât de bine oţ elit îşi recăpăta dârzenia dintotdeauna şi, în clipa când deschise din nou uşa, Remy era hotărât, în pofida sfaturilor Dianei, să-l tragăde limbăpe Aurilly, silindu-l săse dea de gol, iar în cazul când ar descoperi, după cum bănuia, cine ştie ce urzealămârşavă, să-l înjunghie pe loc. Aşa înţ elegea Remy diplomaţ ia. Aurilly îl aştepta nerăbdător; deschisese fereastra ca săpoată supraveghea dintr-o ochire toate ieşirile. Remy se apropie de el, înarmat cu o hotărâre nestrămutată; de aceea primele cuvinte ce-i ieşirădin gurăfurărostite cu un aer împăciuitor şi blajin. — Domnule – spuse el – stăpâna mea nu poate primi propunerile dumneavoastră. — Şi pentru ce? — Pentru cănu sunteţ i intendentul domnului du Bouchage. Aurilly se schimbăla faţ ă. — De unde ştii? întrebăel. — E la mintea cocoşului. Domnul du Bouchage mi-a încredinţ at la plecare persoana pe care o însoţ esc, iar domnul du Bouchage nu mi-a pomenit nimic despre domnia voastrăcând ne-am despărţ it. — Probabil căs-a întâlnit cu mine dupăaceea. — Minciuni, domnule, minciuni. Aurilly îşi umflăpieptul; judecând dupăînfăţ işare, slujitorul părea un biet moşneag. — Îţ i cam iei nasul la purtare, unchiule! îi spuse el, încruntându-se. Ia seama! Eşti om bătrân, iar eu sunt tânăr; eşti neputincios, iar eu în toatăputerea vârstei. Remy se mulţ umi săzâmbească, fărăsă-i răspundănimic. Dacăţ i-aşfi pus gând rău, dumitale sau stăpânei dumitale – continuăAurilly – ar fi de ajuns săridic mâna. — FereascăDumnezeu! se grăbi săspunăRemy. Poate căm-am înşelat, poate că, într-adevăr, îi vreţ i binele. — Mai încape vorbă! — Spuneţ i-mi atunci lămurit ce poftiţ i. — Dragul meu – căutăsă-l ispiteascăAurilly – aşpofti să-mi dai o mânăde ajutor şi, cu prilejul acesta, săte şi pricopsesc. — Şi dacănu vreau? — În cazul acesta, fiindcăvăd că-mi vorbeşti deschis, am să-ţ i răspund şi eu fărăocolişuri: în cazul acesta poftesc săte omor.

— Sămăomorâţ i?! Nu zău? spuse Remy cu un zâmbet hain. — Da, am mânăliberăs-o fac. Remy trase adânc aer în piept. — Dar ca săvăpot da o mânăde ajutor – întâmpinăel – ar trebui să ştiu măcar ce urmăriţ i. — Am să-ţ i spun: ai ghicit, unchiule, nu sunt în slujba contelui du Bouchage. — Aşa! În slujba cui atunci? — În slujba unui domn şi mai suspus. — Băgaţ i de seamă: mi-e teamăc-o săspuneţ i iar o minciună. — De ce? — Pentru cămai presus decât casa Joyeuse, nu prea ştiu multe alte case. — Nici chiar casa regalăa Franţ ei? — Adevărat?! se mirăRemy. — Şi iatăcum înţ elege săplătească– adăugăAurilly, strecurând în mâna lui Remy unul din fişicurile cu galbeni primite de la ducele de Anjou. În momentul în care îi atinse mâna, Remy tresări şi se dădu un pas înapoi. — Sunteţ i în slujba regelui? întrebăel cu o naivitate care ar fi făcut cinste chiar şi unui om mai şmecher ca el. — Nu a lui, ci a fratelui său, domnul duce de Anjou. — Aşa? Foarte bine, sunt sluga preaplecatăa domnului duce. — Ei, aşa-mi place. — Şi pe urmă? — Cum adică, pe urmă? — Da, ce doreşte monseniorul? — Monseniorul, iubitule – spuse Aurilly, apropiindu-se de Remy şi încercând din nou să-i strecoare fişicul în mână– monseniorul e îndrăgostit de stăpâna dumitale. — O cunoaşte, va săzică? — A văzut-o. — A văzut-o! exclamăRemy, încleştând degetele pe mânerul cuţ itului. Şi când anume a văzut-o? — Astă-seară. — Nu se poate! Stăpâna mea n-a ieşit din camera dumneaei. — Tocmai aici e clenciul; prinţ ul s-a purtat într-adevăr ca un şcolar, dovadăcăe îndrăgostit pânăpeste urechi. — Ce-a făcut? Pot săştiu şi eu? — A luat o scarăşi s-a căţ ărat pe balcon. — Aha! icni Remy, silindu-se să-şi stăpâneascăbătăile năprasnice ale inimii. Aha, aşa a făcut, va săzică? — S-ar părea căe grozav de frumoasă– adăugăAurilly. — Dar ce, dumneavoastrăn-aţ i văzut-o? — Nu, dar, dupăcâte mi-a spus monseniorul, abia aştept s-o văd,

dacănu de altceva, cel puţ in ca să-mi dau seama în ce măsurăpoate săşi piardădreapta judecatădin pricina dragostei un om cu bun simţ . Aşadar, ne-am înţ eles, eşti omul nostru? Şi pentru a treia oară, Aurilly încercăsă-l înduplece pe Remy să primeascăbanii. — Nici vorbăcăsunt omul dumneavoastră– confirmăslujitorul, dând la o parte mâna lui Aurilly. Trebuie totuşi săştiu ce am de făcut în istoria asta pe care o puneţ i la cale. — Spune-mi mai întâi: doamna de sus e amanta domnului du Bouchage sau a fratelui dumisale? Remy simţ i cum i se urcătot sângele în obraji. — A nici unuia dintre ei – răspunse el, stingherit. Doamna de sus nare nici un iubit. — Nici un iubit! O femeie care n-are nici un iubit e o trufanda rară! Săfiu al dracului! Monseniore, am descoperit piatra filozofală. — Prin urmare, monseniorul duce de Anjou este îndrăgostit de stăpâna mea? — Da. — Şi ce vrea? — Vrea s-o aducăla Château Thierry, spre care se îndreaptăacum în marşforţ at. — Pe viaţ a mea, zău dacăam mai pomenit o dragoste care săse aprindăatât de repede. — Aşa se aprinde monseniorul de obicei. — Toate ar fi bune dacăn-ar exista totuşi o piedică– spuse Remy. — Care? — Faptul căstăpâna mea vrea săse îmbarce pentru Anglia. — Ei, drăcie! Uite, tocmai în treaba asta ne-ai putea fi de ajutor: încearcăs-o convingi. — În ce privinţ ă? — Săplece în direcţ ia cealaltă. — N-o cunoaşteţ i pe stăpâna mea, domnule: când îi intrăceva în cap, nimeni n-o poate face să-şi iasădintr-ale sale. De altminteri, nu-i de ajuns săse întoarcăîn Franţ a, în loc săplece la Londra. În cazul când sar duce la Château-Thierry, credeţ i c-o săse lase înduplecatăde dorinţ ele prinţ ului? — Şi de ce nu, mărog? — Pentru cănu-l iubeşte pe ducele de Anjou. — Fugi de aici! Un fiu de rege nu se poate sănu fie iubit. — Dar din moment ce a bănuit căstăpâna mea îl iubeşte fie pe domnul conte du Bouchage, fie pe domnul duce de Joyeuse, cum de i-a trecut prin gând monseniorului duce de Anjou s-o răpeascăbărbatului de care este îndrăgostită? — Ai nişte păreri cât se poate de vulgare, unchiaşule – spuse Aurilly – şi, cum văd eu, o săne înţ elegem cam greu amândoi; de aceea n-are rost sămai lungesc vorba; mi-am zis că-i mai bine săte iau cu duhul

blândeţ ii decât cu răul, dar dacămăsileşti săîntorc foaia, n-am încotro, am s-o întorc. — Şi ce-o săfaceţ i? — Am mânăliberă, cum ţ i-am spus, din partea monseniorului. Am săte omor undeva, într-un cotlon, şi am s-o răpesc apoi pe stăpâna dumitale. — Şi credeţ i oare căn-o săvăcearănimeni socotealăpentru fapta asta? — Cred tot ce-mi spune stăpânul meu săcred. Zi, ce ai de gând: vrei ori nu s-o convingi pe stăpâna dumitale săse întoarcăîn Franţ a? — Am săîncerc, dar nu pot săgarantez nimic. — Şi când îmi dai răspunsul? — Chiar acum, numai sămăurc pânăsus la dânsa şi s-o întreb. — Foarte bine, du-te căte-aştept. — Îndată, domnule. — Stai puţ in, unchiule, cămai am să-ţ i spun un cuvânt: ştii că norocul şi viaţ a dumitale sunt în mâinile mele? — Ştiu. — Atâta am avut de spus. Du-te, între timp eu am sămăîngrijesc de cai. — Nu trebuie săvăgrăbiţ i prea tare. — Vezi-ţ i de treabă! N-am nici o îndoialăîn privinţ a răspunsului. Ai văzut dumneata o femeie care sărămânăde piatrăla stăruinţ ele unui prinţ ? — Pare-mi-se căse mai întâmplăcâteodată. — Da – recunoscu Aurilly – dar foarte rar. Du-te acum. În timp ce Remy urca din nou scările, Aurilly se îndreptăîntr-adevăr spre grajd, ca şi când ar fi fost încredinţ at căsperanţ ele sale se vor împlini. — Ei, ce este? întrebăDiane, văzându-l pe Remy. — Ei bine, doamnă, aflaţ i căducele v-a văzut. — Şi...? — Şi văiubeşte. — Ducele m-a văzut! Ducele măiubeşte! exclamăDiane. Nu cumva aiurezi, Remy? — Nicidecum; n-am făcut decât săvăspun ce mi-a spus. — Şi cine ţ i-a spus asta? — Omul acela! Aurilly! Nemernicul! — Dar din moment ce m-a văzut, înseamnăcăm-a şi recunoscut? — Dacăducele v-ar fi recunoscut, credeţ i oare căAurilly s-ar mai încumeta sădea ochi cu dumneavoastrăşi săvăfacăo declaraţ ie de dragoste în numele prinţ ului? Nu, puteţ i fi sigurăcăducele nu v-a recunoscut. — Ai dreptate, Remy, de o mie de ori ai dreptate. Atâtea lucruri se vor fi petrecut de şase ani încoace în mintea lui diabolică, încât probabil

căm-a uitat. Putem foarte bine sămergem cu omul acesta, Remy. — Da, dar cine ştie dacăomul acesta n-o săvărecunoască? — Şi de ce crezi tu c-ar putea săaibămai multăţ inere de minte decât stăpânul său? — Pentru căare tot interesul să-şi amintească, în timp ce prinţ ul are tot interesul săuite; e lesne de înţ eles ca un desfrânat de cea mai josnicăteapăcum e ducele, un suflet orb, un om sătul pânăîn gât de toate plăcerile, ucigaşul propriilor sale iubiri, săfi uitat, căci dacăn-ar uita, cum ar mai putea sătrăiască? În schimb, Aurilly sunt convins căna uitat. Dacăs-ar întâmpla cumva săvăvadăla faţ ă, şi-ar închipui că sunteţ i o umbrăvenităde pe lumea cealaltăca săse răzbune şi v-ar da numaidecât în vileag. — Remy, dacănu măînşel, ţ i-am spus c-am luat cu mine o mască, dupăcum tu mi-ai spus, pare-mi-se, căporţ i un cuţ it? — Adevărat, doamnă– mărturisi Remy – şi chiar îmi vine săcred că Dumnezeu vrea săne-ajute să-i pedepsim pe ticăloşi. Şi ieşind în capul scării, îl strigăpe Aurilly: Domnule, domnule! — Ce este? întrebăacesta. — Stăpâna mea mulţ umeşte domnului conte du Bouchage pentru grija pe care i-o poartă, căutând s-o ocrotească, şi primeşte cu recunoştinţ ăpropunerea dumneavoastrăatât de îndatoritoare. — Bine, bine – spuse Aurilly – fii bun atunci şi înştiinţ eaz-o că gonacii aşteaptăafară. — Poftiţ i, doamnă, poftiţ i – zise Remy, oferindu-i Dianei braţ ul. Aurilly aştepta la picioarele scării, cu felinarul în mână, nerăbdător săvadăchipul necunoscutei. — Ei, fir-ar săfie! bombăni el. E mascată! Nu-i nimic, de aici şi până la Château-Thierry, băierile vor avea tot timpul săse rupă... ori săfie tăiate. LXXVII CĂLĂTORIA Pornirăla drum. Aurilly se silea să-i vorbeascălui Remy ca de la egal la egal, arătându-se faţ ăde Diane plin de cel mai adânc respect. Remy însăputea să-şi dea seama foarte uşor cămărturiile lui de respect erau interesate. Într-adevăr, a ţ ine scara unei femei de câte ori urcăsau coboarăde pe cal, a urmări grijuliu fiecare din gesturile ei, a nu lăsa săscape nici un prilej de a-i culege de pe jos mănuşa pierdutăori de a-i încopcia pelerina sunt lucruri pe care nu le face de obicei decât un îndrăgostit, un slujitor sau un om curios. Ridicându-i mănuşa, Aurilly avea ocazia să-i vadămâna; încopciindu-i pelerina, putea săstrecoare o privire pe sub mască;

ţ inându-i scările, spera ca printr-o întâmplare săpoatăîntrezări chipul pe care prinţ ul nu reuşise să-l descopere în vălmăşagul amintirilor lui încâlcite, dar pe care el, Aurilly, cu memoria lui atât de exactă, era convins că-l va recunoaşte. Muzicantul avea de furcăînsăcu un adversar încercat; Remy stărui săfie lăsat să-şi îndeplineascăîndatoririle pe care le avea faţ ăde însoţ itoarea sa, arătându-se gelos de atitudinea curtenitoare a lui Aurilly. La rândul său, Diane, fărăa lăsa săse înţ eleagăcăar bănui cumva pricina acestei bunăvoinţ e, ţ inu partea celui pe care Aurilly îl socotea drept un bătrân servitor, încercând să-l scuteascăpe cât putea de ostenelile slujbei sale, şi-l rugăpe Aurilly să-i dea voie slujitorului ei să facăsingur ceea ce avea de făcut. Aurilly trebuia săse mulţ umeascădeocamdată, în timpul nesfârşitelor drumuri pe care urmau săle străbată, săaştepte ploaia ori căderea nopţ ii sau, în timpul popasurilor, săaştepte prânzul ori cina. Speranţ ele sale însăfurăînşelate, nici ploaia şi nici soarele nu-i erau de vreun folos, deoarece masca rămânea mai departe lipităde obraz; iar cât priveşte mesele, tânăra femeie obişnuia sămănânce singurăîn camera ei. Aurilly îşi dădea seama că, dacănu reuşise sădescopere nimic, în schimb el fusese descoperit; căutăatunci săspioneze prin gaura cheii, dar doamna avea totdeauna grijăsăşadăcu spatele la uşă; căută, de asemenea, săse uite pe fereastră, dar de fiecare datăgeamurile erau acoperite cu perdele groase, iar în lipsa perdelelor, cu pelerinele călătorilor. Oricât încercăsă-l tragăde limbăsau să-l mituiascăpe Remy, nu reuşi s-o scoatăla capăt cu el; servitorul îi răspundea căaşa hotărâse stăpâna sa şi cănu putea decât să-i împărtăşeascădorinţ ele. — Dar pentru cine sunt toate ascunzişurile astea, numai pentru mine? întrebăAurilly. — Nu, pentru toatălumea. — Bine, dar domnul duce de Anjou totuşi a văzut-o; atunci nu se mai ferea. — A fost doar o întâmplare, numai şi numai o întâmplare – îi explica Remy. Tocmai pentru cădomnul duce de Anjou a reuşit s-o vadăatunci, fărăştirea dumneaei, stăpâna mea a căutat să-şi ia toate măsurile ca să n-o mai poatăvedea nimeni. Între timp zilele treceau, se apropiau de ţ elul călătoriei şi, datorită precauţ iilor luate de Remy şi de stăpâna sa, curiozitatea lui Aurilly era mereu păcălită. Plaiurile Picardiei începeau săse desfăşoare sub privirile călătorilor. Aurilly, care, de vreo trei-patru zile, fusese când bine dispus, când îmbufnat, când nespus de îndatoritor, când aproape brutal, folosind toate mijloacele pe care le avea la îndemână, ajunsese să-şi piardă răbdarea şi, încetul cu încetul, ieşeau la ivealăproastele năravuri ale firii

sale netrebnice. S-ar fi zis căîşi dădea seama de taina ucigătoare ascunsăsub masca de pe obrazul acestei femei. Într-o zi rămase puţ in mai în urmăcu Remy şi încercăiarăşi să-l ispiteascăîn fel şi chip, dar slujitorul îi respinse ca de obicei ademenirile. — Odatăşi odată– spuse Aurilly – tot va trebui s-o văd pe stăpâna ta. — Sigur căda – răspunse Remy – dar o veţ i vedea atunci când va voi dânsa, nu când veţ i vrea dumneavoastră. — Şi dacăaşîncerca totuşi s-o văd cu de-a sila? întrebăAurilly. Un fulger scăpărăîn ochii lui Remy fărăvoia sa. — Încercaţ i! se mulţ umi el săspună. Aurilly văzu scăpărarea din ochii lui şi putu să-şi dea seama de focul ce mocnea încăîn fiinţ a celui pe care-l luase drept un moşneag. Începu sărâdă. — Ce prostie! exclamăel, dând din umeri. La urma urmei, ce mă priveşte pe mine cine poate fi? În orice caz, sper căeste una şi aceeaşi persoanăcu femeia pe care a văzut-o domnul duce de Anjou? — Fireşte! — Şi pe care mi-a spus săi-o aduc la Château-Thierry? — Sigur căda. — Prea bine, n-am nevoie săştiu mai mult; doar nu sunt eu cel căruia i s-au aprins călcâiele dupădânsa, ci monseniorul, şi atâta timp cât nu veţ i căuta săfugiţ i, săscăpaţ i de mine... — Vi s-a părut cumva c-am vrea săfugim? — Nu. — N-aveţ i nici un motiv sa văîndoiţ i de noi, şi ca săvădaţ i seama cănici măcar nu ne trece prin gând aşa ceva, pot săvăspun că, în orişice caz, chiar dacănu ne-aţ i însoţ i dumneavoastră, am merge mai departe spre Château-Thierry; dacăducele doreşte săne vadă, şi noi suntem la fel de dornici să-l vedem. — Atunci – spuse Aurilly – totul se potriveşte de minune. Ceva mai târziu însă, ca şi când ar fi vrut săse încredinţ eze că, într-adevăr, Remy şi însoţ itoarea sa nu se gândeau săapuce pe alt drum, propuse: Stăpâna dumitale n-ar vrea săne oprim puţ in aici? Şi-i arătăun fel de ospătărie ce se afla în marginea drumului. — Ştiţ i doar – îi atrase atenţ ia Remy – căstăpâna mea nu obişnuieşte săse opreascădecât în oraşe. — Am băgat şi eu de seamălucrul acesta – mărturisi Aurilly – dar nu i-am dat prea mare importanţ ă. — Acuma ştiţ i. — Ei bine, eu, care n-am făcut nici un fel de legământ, am sărămân totuşi aici un moment; vedeţ i-vămai departe de drum, căvin şi eu îndată. Şi, dupăce-i arătălui Remy pe unde s-o ia, Aurilly sări jos de pe cal şi se apropie de hangiul care ieşise să-l întâmpine, ploconindu-se pânăla

pământ, ca şi cum l-ar fi cunoscut. Remy se grăbi s-o ajungădin urmăpe Diane. — Ce ţ i-a spus? îl întrebătânăra femeie. — Mi-a împărtăşit ca de obicei dorinţ a lui. — Vrea neapărat sămăvadă? — Da. Diane zâmbi pe sub mască. — Luaţ i seama – îi spuse Remy – e furios. — N-o sămăvadă. Nu vreau, şi dacănu vreau eu, n-are ce săfacă. — Bine, dar când vom ajunge la Château-Thierry, nu va trebui totuşi săvăscoateţ i masca? — Ei, şi, ce-mi pasă, de vreme ce atunci când vor descoperi cine sunt, va fi prea târziu pentru ei? De altminteri, stăpânul nu m-a recunoscut. — Da, dar slujitorul o săvărecunoascănumaidecât. — Vezi doar căpânăîn clipa de faţ ănici vocea şi nici mersul meu nu i-au dat de gândit. — N-are-a face, doamnă– răspunse Remy. Toate misterele acestea de care Aurilly mereu se loveşte de opt zile încoace, prinţ ul nu le-a avut de întâmpinat, nu i-au stârnit curiozitatea şi nici nu i-au răscolit amintirile, în timp ce de opt zile încoace, Aurilly cautăîntr-una, îşi dăcu socoteala şi chibzuieşte în fel şi chip; văzându-vă, memoria lui, care, vă daţ i seama, a fost zgândărităde atâtea şi atâtea împrejurări, va fi străfulgerată, şi dacănu v-a recunoscut pânăacum, cu siguranţ ăcăo să vărecunoascănumaidecât. În momentul acela furăîntrerupţ i de Aurilly, care o luase pe o scurtăturăşi care, dupăce îi urmărise o bucatăde vreme fărăsă-i scape o clipădin ochi, le ieşise fărăveste în cale în speranţ a căva izbuti să prindămăcar o frânturădin convorbirea lor. Tăcerea ce coborî brusc la sosirea lui îi dovedi în chipul cel mai neîndoielnic că-i stingherea; se resemnădeci sămeargăîn urma lor, aşa cum obişnuia săfacăuneori. Fărăsămai zăboveascăo clipă, Aurilly îşi ticlui în minte un plan. Bănuia desigur ceva, aşa cum spusese Remy, numai căbănuielile lui erau instinctive, căci, nici un moment, urzind mereu alte ipoteze, cugetul lui nu se oprise asupra celei adevărate. Nu putea cu nici un preţsăse dumereascăpentru ce femeia se încăpăţ âna să-şi ascundăchipul, pe care, mai curând ori mai târziu, tot avea săi-l vadă. Pentru a-şi duce cât mai bine la îndeplinire planul, Aurilly căutăsă le dea celorlalţ i de înţ eles că-l părăsise cu desăvârşire, arătându-se până la sfârşitul zilei cel mai vesel şi cel mai împăciuitor tovarăşde drum din lume. Remy observăcu oarecare nelinişte aceastăschimbare. Ajunserăîn cele din urmăîntr-un oraş, în care rămaserăca de obicei peste noapte.

A doua zi, sub cuvânt căaveau de făcut o bucatămai lungăde drum, plecarădis-de-dimineaţ ă. La prânz făcurăun popas pentru a lăsa caii săse odihnească. La orele douăpornirădin nou. Merserăaşa mai departe pânăpe la patru. Un bunget întins mijea în depărtare: era pădurea La Fère. Ca toate pădurile din nordul Franţ ei, avea o înfăţ işare mohorâtăşi misterioasă; dar înfăţ işarea aceasta, oricât ar fi fost de impunătoare pentru temperamentele meridionale, care, mai presus de orice pe lume, jinduiesc dupălumina zilei şi căldura soarelui, nu părea săaibănici o înrâurire asupra lui Remy sau asupra Dianei, şi unul, şi celălalt fiind obişnuiţ i cu codrii deşi din Anjou şi din Sologne. Totuşi, în momentul acela, amândoi schimbarăo privire ca şi când ar fi înţ eles şi unul, şi altul că, într-adevăr, acolo era sortit săse întâmple evenimentul pe care, din zorii zilei de când porniserăla drum, îl simţ eau plutind deasupra capetelor lor. Intrarăîn pădure. Era cam pe la chindie. Dupăvreo jumătate de oră, lumina începu să amurgească. Un vânt puternic învârtejea frunzele şi le purta peste întinsurile nesfârşite ale unui lac, ce se pierdea încremenit ca o mare moartăîn adâncurile bungetului, desfăşurându-se de-a lungul drumului care se deschidea în faţ a călătorilor. De douăceasuri ploua cu găleata şi pământul lutos se înmuiase. Diane, care avea toatăîncrederea în calul său şi căreia, de altfel, nici nu i-ar fi trecut prin gând să-şi cruţ e viaţ a, îl lăsa săînainteze în voie, fără să-l mai mâne; Aurilly mergea în dreapta, iar Remy în stânga ei. Aurilly ţ inea marginea dinspre lac, slujitorul mijlocul drumului. Ţipenie de om nu se zărea sub întunecatele bolţ i de verdeaţ ăpe şerpuiturile drumului croit printre copaci. S-ar fi zis căse aflau în inima uneia din acele păduri fermecate, la umbra căreia nu poate trăi nici o făpturăvie, dacăuneori nu s-ar fi auzit răzbătând din afunduri urletul răguşit al lupilor ce se treziserăo datăcu înserarea. La un moment dat, Diane simţ i căşaua calului său, pe care-l închingase ca de obicei Aurilly, începuse săse clatine şi săse răsucească; îl înştiinţ ăpe Remy, care sări numaidecât jos de pe cal şi se aplecăsăstrângăchinga. Folosindu-se de prilej, Aurilly se apropie de Diane, care în momentul acela nu era atentăla el, şi retezăcu vârful pumnalului dintro mişcare băierile măştii. Înainte ca ea săfi prins de veste ce voia săfacăsau săfi apucat să ducămâna la obraz, Aurilly îi smulse masca şi se aplecăspre Diane, care, în momentul acela, tocmai stătea întoarsăcu faţ a spre el. Privirile celor doi se cuprinserăîntr-o crâncenăîncleştare. Nimeni nar fi putut săspunăcare dintre ei era mai palid la faţ ăşi mai fioros. Aurilly îşi simţ i fruntea scăldatăde o sudoare îngheţ atăşi, lăsând

să-i scape din mânăşi masca, şi pumnalul, îşi plesni palmele una de alta, gemând înspăimântat: — Sfinte Dumnezeule!... Doamna de Monsoreau!!! — De aici încolo n-o sămai ai prilejul sărosteşti numele acesta!... strigăRemy şi, înşfăcându-l pe Aurilly de mijloc, îl trase jos de pe cal. Aurilly întinse mâna săapuce pumnalul. — Nu, Aurilly, nu – îi spuse Remy, aplecându-se asupra lui şi punându-i genunchiul în piept – nu, stai aici! În momentul acela, ultimul văl ce mai acoperea încăamintirile lui Aurilly se sfâşie brusc. — Le Haudouin! bolborosi el. S-a sfârşit cu mine! — Încănu – spuse Remy, astupând cu mâna gura nefericitului ce se zvârcolea sub el – dar nici mult nu mai ai! Şi cu mâna cealaltătrase pumnalul din teacă. Acum – rosti el – acum, Aurilly, ai dreptate: s-a sfârşit cu tine! Şi lama de oţ el pătrunse în gâtlejul muzicantului, care scoase un horcăit sugrumat. Cu privirea rătăcită, stând în şa pe jumătate întoarsă, cu mâinile pe oblânc, tremurând toatăşi totuşi necruţ ătoare, Diane urmări pânăla capăt, fărăsăclipească, scena aceea de groază. Cu toate astea, când văzu sângele ţ âşnind de-a lungul lamei pumnalului, se lăsăpe spate şi alunecăjos de pe cal ţ eapănăca o moartă. Remy însăavea altceva de făcut în momentul acela năprasnic decât săse ocupe de ea: se apucăsăscotoceascăprin hainele lui Aurilly, luându-i cele douăfişicuri de galbeni, pe urmăîi atârnăo piatrăde gât şi azvârli cadavrul în lac. Turna mereu cu găleata. — Şterge, Doamne, şterge urmele dreptăţ ii tale, căci mai sunt şi alţ i vinovaţ i pe care mâna ta va trebui să-i lovească! murmurăel. Îşi spălămâinile în apa lâncedăşi întunecoasă, o luăîn braţ e pe Diane, care zăcea încăîn nesimţ ire, şi o urcăpe calul ei, apoi încălecăpe gonaciul lui, având grijăs-o sprijine pe tovarăşa sa de drum. Înspăimântat de urletele lupilor care se apropiau tot mai mult, ca şi când ar fi simţ it ce se întâmplase, calul lui Aurilly se făcu nevăzut în desiş. Dupăce Diane îşi veni în fire, cei doi călători pornirămai departe spre Château-Thierry, fărăsăschimbe un singur cuvânt. LXXVIII CUM S-A FĂCUT CĂREGELE NU L-A POFTIT LA MASA PE CRILLON ŞI CUM A VENIT ÎN SCHIMB CHICOT, NEPOFTIT A doua zi dupăce se petrecuserăîn pădurea La Fère întâmplările povestite mai sus, pe la orele nouădimineaţ a, regele Franţ ei ieşi din baie.

Dupăce-l înfăşurase într-o cuverturăde lânăfinăşi-l ştersese cu douătrâmbe groase de vatăde Persia – ce seamănăfoarte bine cu lâna de oaie – camerierul său se retrăsese, pentru ca în locul lui săvină coaforii şi garderobierii monarhului, care, la rândul lor, cedaserălocul par-fumierilor şi curtenilor. În sfârşit, dupăce şi aceştia plecaseră, suveranul îl chemase pe majordomul palatului, căruia îi spuse căar fi vrut sămănânce altceva decât supa de carne pe care o lua de obicei la prânz, deoarece, ca niciodată, în dimineaţ a aceea i se stârnise pofta de mâncare. Aceastăbinevenităştire, ce se răspândi fulgerător în tot palatul, fu întâmpinatăcu o bucurie pe deplin îndreptăţ ită, şi aburul îmbietor al cărnurilor fripte şi începuse săadie dinspre bucătării în momentul în care Crillon, comandantul gărzii regale, dupăcum probabil cititorul îşi aminteşte, intrăîn apartamentul maiestăţ ii sale pentru a primi ordine. — De, ştiu eu, dragăCrillon – îi spuse regele – făşi tu cum crezi că-i mai bine pentru ca pe ziua de azi persoana mea săfie apărată; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu măsili săfac pe monarhul: măsimt întraripat de fericire în dimineaţ a asta şi parcăîmi tot vine sărâd; sunt mai uşor ca un fulg şi am impresia cădintr-o clipăîntr-alta o să-mi iau zborul. Mi-e foame, Crillon, îţ i dai tu seama ce înseamnăasta, dragul meu? — Îmi dau cu atât mai bine seama, sire – răspunse comandantul gărzii regale, cu cât şi mie, drept săvăspun, mi-e o foame de lup. — O, ţ ie, Crillon, ţ ie mereu ţ i-e foame – zise suveranul, râzând. — Nu chiar mereu, sire, nu, maiestatea voastrăexagerează, doar de trei ori pe zi; dar maiestăţ ii voastre? — Mie o datăpe an şi numai atunci când se întâmplăsăprimesc veşti bune. — Drăcia dracului! Care va săzicăaţ i primit veşti bune, sire? Cu atât mai bine, cu atât mai bine! Fiindcăveştile bune sunt tot mai rare, pare-mi-se de la o vreme încoace. — N-am primit nici o veste, Crillon, dar ştii ce zice proverbul? — Ştiu, cum de nu: "Când nici o veste nu vine, înseamnăcătotul e bine". Eu nu prea am încredere în proverbe, sire, şi mai cu seamăîn proverbul acesta; n-aţ i primit nimic din Navara? — Nimic. — Chiar nimic? — Dacă-ţ i spun, înseamnăcă-i linişte şi pace. — Dar din Flandra? — Tot aşa. — Adicănimic? înseamnăcăsunt lupte. Dar din Paris? — Tot nimic. — Înseamnăcăse fac uneltiri. — Sau copii, Crillon. Şi fiindcăveni vorba, Crillon, cred c-o săam şi eu un copil. — Maiestatea voastră? exclamăCrillon în culmea uimirii.

— Bineînţ eles, regina a visat astă-noapte c-a rămas însărcinată. — De, ştiu eu ce săzic, sire... – îngăimăCrillon. — Ei, ce e, zi odată! — Măbucur din toatăinima cămaiestăţ ii voastre i-e foame atât de dimineaţ ă. Vălas cu bine, sire! — Du-te, Crillon, scumpule, du-te. — Drăcia dracului! Sire – îşi dădu cu părerea Crillon – de vreme ce maiestatea voastrăeste atât de înfometat, s-ar cuveni, cred, sămă pofteascăla masă. — De ce, Crillon? — Pentru căse zice, chipurile, cămaiestatea voastrătrăieşte numai cu aer, de aceea e şi atât de slab, dat fiind căaerul e stricat, aşa căaşfi fost fericit săpot spune încolo şi încoace: "Drăcia dracului! Nu sunt decât minciuni gogonate, regele mănâncăla fel ca toatălumea". — Nu, Crillon, nu, dimpotrivă, lasălumea săcreadăaşa; mi-ar fi ruşine sămănânc la fel ca oricare muritor, în văzul supuşilor mei. Fiindcăsăştii un lucru, Crillon: un monarh trebuie sărămânăpururea o făpturăpoeticăîn ochii lor, sănu li se arate niciodatădecât sub cea mai măreaţ ăînfăţ işare. Uite, să-ţ i dau un exemplu... — Văascult, sire. — Adu-ţ i aminte de regele Alexander. — Care rege Alexander? — Alexander Magnus. Ah, aşa e, am uitat cănu ştii latineşte. Ei bine, regele Alexandru obişnuia săse scalde în faţ a soldaţ ilor săi, pentru căAlexandru era chipeş, bine făcut şi destul de durduliu, din care pricinăoamenii îl asemuiau cu Apolo şi chiar cu Antinou. — O, nu, sire, nu cumva săvătreacăprin gând, zău, săfaceţ i ca el şi săvăscăldaţ i în faţ a supuşilor maiestăţ ii voastre, fiindcăsunteţ i slab ca un ţ âr, sire, păcatele mele! — Eşti un băiat de treabă, Crillon, bravo ţ ie! spuse regele, bătându-l pe umăr. Îmi place că-mi spui adevărul de la obraz, niciodatănu cauţ i să mălinguşeşti; n-ai stofăde curtean, bătrâne. — Ştiţ i de ce? Pentru căn-aţ i vrut sămăpoftiţ i la masă– adăugă Crillon, râzând blajin, şi-şi luărămas bun de la rege, mai curând mulţ umit în adâncul inimii lui decât supărat, fiindcăbătaia pe umăr compensa îndeajuns prânzul din care nu izbutise săse înfrupte. Îndatădupăplecarea lui Crillon, slujitorii se grăbirăsăîntindă masa. Majordomul palatului se întrecuse pe sine. O piftie de prepeliţ e cu pireu de trufe şi de castane atrase de la bun început atenţ ia monarhului, care, o clipămai înainte, fusese ispitit de nişte stridii de toată frumuseţ ea. De aceea, nelipsita supăde carne, ce fusese pânăatunci cu statornicie tonicul de fiecare zi al monarhului, rămase uitatădeoparte; degeaba deschidea ochii mari în castronul de aur, ochii săi milogi, cum

ar fi spus Théophile, nu se învrednicirăsăcapete nici măcar o privire din partea suveranului. Regele începu sămănânce piftia de prepeliţ ă. Nici n-apucase bine să ducăla gurăal patrulea dumicat şi iatăcăun pas uşor se prelinse pe parchet în spatele lui, un jilţscârţ âit pe rotile şi o voce binecunoscută porunci răstit: — Un tacâm! Monarhul întoarse capul. — Chicot! strigăel. — În carne şi oase. Şi, potrivit vechilor sale tabieturi, de care nu se putea dezbăra, oricât de mult ar fi stat departe de palat, Chicot se instalăîn jilţ ul său, luăo farfurie şi o furculiţ ăşi se apucăsădijmuiascăstridiile din tavă, alegându-le pe cele mai mari şi mai cărnoase şi stropindu-le din belşug cu zeamăde lămâie, fărăsăadauge un singur cuvânt. — Tu aici?! Te-ai întors? se minunăHenric. — Ssst! îi spuse Chicot cu gura plină, făcându-i semn cu mâna să tacă. Şi se folosi de mirarea monarhului, ca sătragăspre el piftia de prepeliţ e. — Ce faci, Chicot, e farfuria mea! protestăHenric, întinzând mâna să-şi ia mâncarea înapoi. Chicot împărţ i bucatele frăţ eşte cu monarhul său, dându-i îndărăt jumătate. Îşi turnăapoi vin şi, dupăce mântui cu prepeliţ ele, se ospătă cu un pateu de ton, iar de la ton trecu la nişte crevete umplute, înghiţ ind, pe deasupra, ca săfie cu sufletul împăcat, şi supa regală; pe urmă, oftând din adâncul pieptului, zise: — M-am săturat! — Doamne iartă-mă, cred şi eu, Chicot! — Ah!... Bunăziua, măria ta, ce mai faci? Cum văd eu, azi eşti voios, nu-ţ i fie de deochi. — Nu-i aşa, Chicot? — Şi ai nişte bujori în obraji, de ţ i-e mai mare dragul. — Cum? — Sunt naturali? — Sămor eu! — Atunci, felicitările mele. — Fapt este cămăsimt grozav de bine dispus pe ziua de azi. — Cu atât mai bine, măria ta, cu atât mai bine. Ei, dar cred că masa nu s-a sfârşit încă, nu se poate sănu mai ai niscaiva bunătăţ i pe aici... — Uite, dacăvrei, nişte cireşe zaharisite; sunt preparate de călugăriţ ele din Montmartre, cu mâna lor. — Sunt prea dulci. — Sau nişte nuci împănate cu struguri de Corint.

— Pfui! Strugurii sunt plini de sâmburi. — Ce să-ţ i fac, dacănu-ţ i place nimic! — Fiindcătotul se face de mântuialăaici, pe cinstea mea, zău, chiar şi bucătăria, şi asta fiindcăoamenii trăiesc tot mai prost la curte. — Nu cumva vor fi trăind mai bine la curtea regelui Navarei? întrebă Henric, râzând. — De, de... n-aşzice nu. — Înseamnădeci căs-au întâmplat schimbări mari pe-acolo. — Ei, cât despre asta, nici nu ştii ce adevăr ai grăit, Henric, puiule! — Povesteşte-mi atunci câte ceva despre călătoria ta, ca săne mai distrăm un pic. — Cu dragăinimă, doar pentru asta am şi venit. Cu ce vrei să încep? — Cu începutul, fireşte. Cum ai călătorit? — O, a fost o adevăratăplimbare. — N-ai avut nici un bucluc pe drum? — Eu? Da' de unde, a fost o călătorie ca-n basme. — Nu ţ i-a ieşit nimeni în cale? — Ei, asta e! Aşvrea săvăd şi eu cine ar îndrăzni săse uite piezişla un ambasador al maiestăţ ii sale preacreştine! Îţ i ponegreşti supuşii, fiule! — Te-am întrebat numai aşa – adăugăregele, măgulit de liniştea desăvârşităce domnea în cuprinsul regatului său – pentru că, nefiind un trimis oficial, nici măcar de formă, puteai totuşi săpăţ eşti ceva. — Dacă-ţ i spun, Henric, puiule, căstăpâneşti cel mai fermecător regat din lume: călătorii sunt hrăniţ i pe veresie, calcăla tot pasul pe un covor de flori, iar cât priveşte făgaşurile sunt aşternute cu catifele cu franjuri de fir! E într-adevăr de necrezut, dar aşa este. — În sfârşit, eşti mulţ umit, Chicot? — Încântat, ce mai încolo încoace! — Da, da, fireşte, poliţ ia mea merge strună. — Mai încape vorbă! De ce sănu recunoaştem, dacă-i aşa? — Şi drumurile sunt paşnice? — Ca-n împărăţ ia raiului: în tot locul nu întâlneşti decât îngeraşi care zboarăcântând osanale monarhului. — Chicot, cum văd eu, ne întoarcem la Virgil. — La care din poeziile lui Virgil? — La Bucolice: O fortunatos nimium 1 !... —------------------1O, fericiţ i plugari!... —------------------— A, da, minunat! Dar de ce crezi căplugarii ar fi mai norocoşi decât restul muritorilor, fiule? — Fiindcă, din păcate, nu tot aşa stau lucrurile şi în oraşe. — Ce-i drept, Henric, tot putregaiul şi toatăstricăciunea pornesc de

la oraş. — Judecăşi tu: ai făcut un drum de cinci sute de leghe fărăsă păţ eşti nimic. — Cum ţ i-am spus: am mers ca pe roate. — Pe când eu, m-am dus numai pânăla Vincennes, adicăla trei sferturi de leghe de aici... — Şi? — Şi era cât pe ce săfiu omorât pe drum. — Ei, nu mai spune! — Am să-ţ i povestesc toatăpătărania, dragul meu: tocmai mă gândeam săpun săse tipăreascăo dare de seamăîn care săse arate dea fir-a-păr tot ce s-a petrecut; dacăn-ar fi fost cei Patruzeci şi Cinci ai mei, acum eram pe lumea cealaltă. — Ce vorbeşti! Şi unde s-a întâmplat asta? — Vrei săzici unde trebuia săse întâmple? — Da. — La Bel-Esbat. — Lângămânăstirea prietenului nostru Gorenflot? — Întocmai. — Şi cum s-a purtat în aceastăîmprejurare prietenul nostru? — Admirabil, ca de obicei, Chicot; nu ştiu dacăi-o fi ajuns ceva la ureche, dar, în loc săsforăie, aşa cum fac îndeobşte la ora aceea trântorii ăştia de călugări ai mei, ieşise în balcon, în timp ce toatămânăstirea stătea înşiratăde-a lungul şoselei. — Şi altceva n-a mai făcut? — Cine? — Dom Modeste. — Ba da, m-a binecuvântat cu o măreţ ie pe care nimeni altul n-o are, Chicot. — Dar călugării? — Au strigat "Trăiascăregele!" cât îi ţ inea gura. — Şi altceva n-ai mai observat? — Ce săobserv? — Dacănu cumva purtau arme pe sub anteriu. — Erau înarmaţ i pânăîn dinţ i, Chicot; de aici se poate vedea cât de prevăzător e preacuviosul nostru stareţ ; de aceea zic: omul ăsta ştia tot dinainte şi, cu toate astea, n-a suflat un cuvânt, nu mi-a cerut nimic, na venit a doua zi, ca d'Épernon, să-mi scotoceascăprin buzunare, milogindu-se: "Sire, pentru căam salvat viaţ a monarhului!" — O, sigur căn-ar fi fost în stare de aşa ceva; de altfel, mâinile lui nici n-ar fi încăput în buzunarele tale. — Chicot, te rog sănu râzi de dom Modeste; e unul din cei mai de seamăoameni cu care se va putea mândri în viitor domnia mea şi te rog sămăcrezi căla prima ocazie am să-i încredinţ ez o eparhie. — Şi foarte bine ai săfaci, măria ta. — Vezi tu, Chicot – spuse regele cu un aer grav – oamenii de elită,

atunci când se ridicădin rândurile poporului, sunt desăvârşiţ i; în timp ce noi, ăştia de neam mare, purtăm în sânge anumite virtuţ i şi anumite racile moştenite din moşi-strămoşi, care ne pun un fel de pecete în istorie. Aşa, bunăoară, cei din familia Valois sunt rafinaţ i, subtili, curajoşi, dar leneşi, din păcate. Cei din casa Lorena, strânşi la mânăşi ambiţ ioşi, dar au idei în schimb, se pricep sătragăsforile şi sunt plini de neastâmpăr; Bourbonii sunt înclinaţ i spre plăcerile trupeşti şi foarte prudenţ i, dar n-au nici idei, nici vlagă, nici voinţ ă; gândeşte-te, de pildă, la Henric. În schimb însă, când natura se apucădeodatăsăplămădească un om ieşit din necunoscut, atunci foloseşte lutul cel mai de soi; de aceea, vezi, Gorenflot al tău e un om desăvârşit. — Găseşti? — Da, învăţ at, modest, şiret, viteaz; poate săajungăorice: ministru, comandant de armatăsau papă. — Oho, ajunge, sire, ajunge! spuse Chicot. Dacăbietul om ar fi aici săaudă, ar plesni, sărmanul, de bucurie, fiindcă, orice s-ar zice, sfinţ ia sa dom Modeste e tare înfumurat. — Eşti invidios, Chicot! — Eu? SămăfereascăDumnezeu: eu, invidios? Pfui, urâtă meteahnă! — Vezi tu, eu înţ eleg săfiu drept, nobleţ ea de sânge pe mine nu mă 15 orbeşte: stemmata quid faciunt ! — Bravo! Ziceai, aşadar, măria ta, căerai cât pe ce săfii ucis mişeleşte? — Da. — De cine? — De Ligă, lua-o-ar dracu! — Ce mai face Liga, drăguţ a de ea? — Tot aşa cum o ştii. — Adicădin ce în ce mai bine; se îngraşă, Henric, puiule, se îngraşă! — Nu-i nimic, lasă! Organismele astea politice care se îngraşăde tinere, de obicei n-au o viaţ ăprea lungă: ca şi copiii, Chicot. — Va săzicăeşti mulţ umit, fiule? — Aproape. — Te simţ i ca-n sânul lui Avram? — Da, Chicot, şi nu pot să-ţ i spun ce bucurie am avut săte văd sosind în mijlocul bucuriei mele; e o bucurie în plus care se adaugăla toate celelalte bucurii. — Habemus consulem factum16 , precum zicea Caton. — Ai adus veşti bune, nu-i aşa, fătul meu? — Cred şi eu. — Şi mălaşi săstau pe ghimpi, căpăcăunule? — Cu ce vrei săîncep, măria ta? 15 16

Ce înseamnăstemele (măririle) Avem, în sfârşit, un consul ales

— Nu ţ i-am spus odată: cu începutul; dar văd cămereu o iei razna. — Săîncep atunci de la plecarea mea? — Nu-i nevoie, ai călătorit minunat, parcăaşa ziceai adineauri, nu? — Vezi bine doar căm-am întors teafăr sau, cel puţ in, aşa mi se pare. — Dar aşvrea mai degrabăsăştiu cum a fost când ai ajuns în Navara. — Prea bine. — Ce făcea Henric în momentul când ai sosit? — Dragoste. — Cu Margot? — O, nu. — M-aşfi mirat. Va săzicătot o mai înşalăpe nevastă-sa? Nemernicul! Săînşele o femeie din casa regalăa Franţ ei! Noroc căi-o plăteşte şi ea. Şi cine era rivala surioarei mele Margot, în momentul când ai sosit la curte? — Fosseuse. — O fatădin familia Montmorency! Ştii cănu-i chiar aşa rău pentru ursul ăsta bearnez? Se vorbea pe aici de o ţ ărancă, de o grădinăreasă, de o târgoveaţ ă... — Oho, astea au fost mai demult. — Va săzicăo înşalăpe Margot? — Atâta cât poate fi înşelatăo soţ ie. — Şi e furioasă, nu-i aşa? — Turbează, nu alta! — Şi vrea săse răzbune? — Ba bine cănu. Henric îşi frecămâinile, peste măsurăde încântat. — Şi ce are de gând săfacă? întrebăel, râzând. Vrea săîntoarcă lumea pe dos, săasmutăSpania împotriva Navarei, Artois şi Flandra împotriva Spaniei? Sau să-l cheme pe frăţ iorul ei, Henric, să-i vinăde hac bărbăţ elu-lui său, Henric? — Se prea poate. — Ai văzut-o? — Da. — Şi ce făcea când te-ai despărţ it de dânsa? — Cât despre asta, pun capul jos căn-ai săghiceşti niciodată. — Se pregătea cumva să-şi ia încăun amant? — Se pregătea săfie moaşă17. — Cum adică? Ce înseamnăexpresia sau, mai bine zis, inversiunea aceasta atât de potrivnicălegilor limbii franceze? Ori poate e o vorbăcu douăînţ elesuri? Ia vezi, Chicot, fereşte-te de vorbele în doi peri. — Nicidecum, măria ta, nicidecum. La naiba! Ştim şi noi destulă 17

Toate replicile ce urmeazăse învârtesc în jurul unui joc de cuvinte între sage-femme (moaşă) şi femme sage (femeie înţ eleaptă), bazat pe o inversiune sintactică.

gramatică, te rog sămăcrezi, ca săne dăm seama de înţ elesul cuvintelor; şi pe urmăsuntem prea delicaţ i din fire ca săfacem asemenea calambururi, şi iubim prea mult adevărul ca săfi spus femeie înţ eleaptă. Nu, nu, măria ta; am spus într-adevăr moaşă. — Obstetrix? — Obstetrix, da, măria ta; Juno Lucina18l, dacă-ţ i place mai mult. — Domnule Chicot! — Nu te uita aşa fioros la mine, cănu măsperii! Dacă-ţ i spun că surioara ta Margot se pregătea de naştere în momentul când am plecat din Nérac. — Cum adică? Se pregătea pentru ea? exclamăHenric, palid. Dar ce, Margot va avea un copil? — Nu, nu pentru dânsa, ci pentru bărbatul său. Ştii doar căultimii coborâtori ai familiei Valois nu prea sunt puioşi de felul lor, din păcate, spre deosebire de Bourboni, fir-ar săfie! — Va săzicăMargot moşeşte, verb activ. — Tot ce poate fi mai activ. — Şi pe cine moşeşte? — Pe domnişoara Fosseuse. — Zău dacămai înţ eleg ceva! suspinăregele. — Nici eu – mărturisi Chicot – dar nu mi-am luat obligaţ ia săte fac săînţ elegi; ţ i-am promis doar c-am să-ţ i spun ce se întâmplă, atâta tot. — Bănuiesc totuşi cănu s-a înduplecat chiar cu una cu douăsăse înjoseascăîn aşa hal. — Bineînţ eles, mai întâi s-au încăierat, dar din moment ce a avut loc o încăierare, pânăla urmăunul ori altul dintre ei trebuia săfie biruit. Gândeşte-te la lupta lui Hercule cu Anteu, a lui Iacob cu îngerul... Ei bine, surioara ta a fost mai slabădecât Henric, ce să-i faci! — Sămor eu, zău, dacănu-mi pare bine. — Ce frate vitreg! — Înseamnădeci cănu se pot înghiţ i? — Cred căîn adâncul inimii lor nu se iubesc chiar la nebunie. — Dar de ochii lumii? — Sunt cei mai buni prieteni de pe faţ a pământului, Henric. — Da, dar într-o bunăzi o săse iveascăcine ştie ce nouădragoste, care o să-i învrăjbeascăpe veci. — Ei, uite, tocmai cădragostea asta s-a şi ivit, Henric. — Fugi încolo! — Zău, pe cinstea mea! Mi-e teamăînsăde un lucru, dacăvrei să ştii. — De ce ţ i-e teamă? Spune. — Mi-e teamăcădragostea asta nouă, în loc să-i învrăjbească, o săi facăsăse împace pânăla urmă. — Va săzicăe vorba de altădragoste acum? 18

La romani, zeiţ a Junona era şi ocrotitoarea femeilor care năşteau

— O, Doamne, da. — Cine-i îndrăgostit, bearnezul? — Da, bearnezul. — De cine? — Stai puţ in; vrei săştii tot, nu-i aşa? — Da. Spune, Chicot, spune; îmi place cum povesteşti. — Mulţ umesc, fiule! Atunci, dacăvrei săştii tot, trebuia s-o iau de la început. — Ia-o de unde vrei, dar spune odată. — Aşadar, i-ai scris o scrisoare aprigului bearnez. — Cum de-ai aflat? — Mare scofală! Am citit-o. — Şi ce părere ai? — Că, dacănu era un mijloc prea delicat, în schimb era ticluităcu iscusinţ ă. — Era făcutăsăbage zâzania între ei. — Da, dacăHenric şi Margot ar fi fost nişte soţ i ca oricare alţ ii, o pereche de paşnici burghezi. — Ce vrei săspui? — Vreau săspun căbearnezul nu e chiar dobitoc. — De! — Şi c-a ghicit. — Ce-a ghicit? — Căvrei să-l faci săse certe cu nevastă-sa. — Asta era la mintea cocoşului. — Da, dar ceea ce se înţ elegea mai greu era scopul pentru care voiai să-i învrăjbeşti. — Ei, drace! Scopul... — Da, şi ca săvezi de ce e-n stare afurisitul de bearnez, ce crezi că i-a dat prin gând? Căai încercat să-l desparţ i de soţ ia lui, numai şi numai ca sănu fii obligat să-i plăteşti surioarei tale zestrea pe care se cuvenea săi-o dai! — Ce tot spui? — Zău dacăte mint! Ca să-ţ i dai seama ce-a putut să-i treacăprin cap îndrăcitului de bearnez! — Spune, Chicot, spune – îl îndemnămonarhul, care se întunecase la faţ ă. Şi pe urmă? — Ei bine, de îndatăce a priceput treaba asta, a căzut pe gânduri, aşa cum ai căzut şi tu acum, şi a început să-l roadăstenahoria. — Şi pe urmă, Chicot, şi pe urmă? — Atunci, ideea asta, alungându-i din minte orice alte idei, l-a făcut s-o uite aproape cu totul pe Fosseuse. — Ce vorbeşti! — Dacă-ţ i spun. Şi-atunci în sufletul lui a încolţ it cealaltădragoste, despre care ţ i-am pomenit. — Bine, dar ce-i cu omul ăsta: e păgân, e persan ori turc? S-a dedat

la poligamie? Şi Margot ce-a zis? — De astădată, fiule, n-o să-ţ i vinăsăcrezi, dar Margot a fost încântată. — De nenorocirea bietei Fosseuse, bineînţ eles! — Da' de unde, da' de unde! Încântatăfiindcăavea motivele ei. — Ce, nu cumva o fi început să-i placămeseria de moaşă? — A, nu, fiindcăde astădatăn-o sămai fie moaşă. — Dar ce-o săfie? — O săfie naşă, aşa cel puţ in i-a făgăduit bărbatu-său, ba cred chiar că, în momentul de faţ ă, s-au şi împărţ it mărturiile de botez. — În orice caz, măprind cănu le-a cumpărat cu zestrea ei. — Aşa crezi, măria ta? — Fireşte, de vreme ce nu înţ eleg să-i dau nici o zestre. Dar cum o cheamăpe noua lui amantă? — O, e o femeie voinicăşi nurlie, care poartăo centurăde toată frumuseţ ea şi este în stare săse apere cu toatăstrăşnicia dacă îndrăzneşte cineva s-o atace. — Şi s-a apărat? — Oho, şi încăcum! — Aşa căHenric a rămas cu buzele umflate? — La început. — Ce vorbeşti! — Şi pe urmă? — Henric s-a încăpăţ ânat şi n-a vrut săse dea bătut. — Aşa că? — Aşa căpânăla urmăa cucerit-o. — În ce fel? — Cu forţ a. — Cu forţ a?! — Da, cu petarde. — Ce dracu tot îndrugi acolo, Chicot? — Adevărul curat. — Cu petarde?! Dar cine-i frumuseţ ea asta care trebuie cucerităcu petarde? — Domnişoara Cahors. — Domnişoara Cahors?! — Da, o fatămândrăşi zdravănă, pe legea mea, despre care lumea vorbeşte c-ar fi fecioarăca şi Péronne, care stăcu un picior în Lot şi celălalt pe coasta muntelui şi al cărei tutore este sau, mai bine zis, era domnul de Vesin, un viteaz gentilom, bun prieten cu tine. — Drace! strigăHenric, furios. Oraşul meu! A luat oraşul meu? — Ei, Doamne! Trebuie săfii înţ elegător, Henric, puiule. N-ai vrut să i-l dai, cu toate căi l-ai promis; odatăşi o datătrebuia omul să-şi calce pe inimăşi să-l ia singur. Dar, era săuit, am la mine o scrisoare pe care mi-a încredinţ at-o, zicându-mi sănu ţ i-o dau decât ţ ie, în mână. Şi scoţ ând o scrisoare din buzunar, Chicot se grăbi s-o înmâneze

monarhului. Era misiva pe care Henric o scrisese dupăcucerirea oraşului Cahors şi care se încheia cu aceste cuvinte: "Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos de-votos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet". Adică: "Ceea ce mi-ai sus mi-a fost de mare folos. Îmi cunosc slujitorii credincioşi, cautăsă-i cunoşti pe ai domniei tale. Chicot îţ i va lămuri celelalte lucruri". LXXIX ÎN CARE SE ARATA CUM, DUPĂCE A PRIMIT VEŞTI DIN SUD, HENRIC A MAI PRIMIT ALTE VEŞTI DIN NORD Spumegând de mânie, monarhul abia izbuti săciteascăscrisoarea pe care i-o înmânase Chicot. În timp ce se căznea sădesluşeascăslovele latineşti ale bearnezului, încrâncenându-se tot şi dând semne de nerăbdare ce făceau săse cutremure podeaua, Chicot se privea într-o oglindămare, veneţ iană, atârnatădeasupra unui bufet încărcat cu aurărie, admirându-şi îmbrăcămintea şi farmecele nemăsurate pe care făptura sa le dobândise în ţ inuta ostăşească. Nemăsurate ar fi cuvântul cel mai potrivit, căci niciodatăca până atunci Chicot nu păruse atât de înalt; scăfârlia lui, ce-i drept cam pleşuvă, era ocrotităde o cascăţ uguiată, asemenea coifurilor germane făurite la Trier şi la Mainz şi atât de curios cizelate, iar în momentul de faţ ăse trudea să-şi încingăpeste pieptarul slinos din piele de bou, năclăit de sudoare şi de frecuşul armelor, o platoşăde călătorie, mai bine zis o jumătate de platoşă, pe care o lăsase pe bufet ca săse poatăospăta; totodată, în timp ce-şi încătărăma platoşa, făcea săţ ăcăne pe parchet nişte pinteni meniţ i mai degrabăsăspintece un cal decât să-l îndemne la drum. — M-a tras pe sfoară! se tângui Henric, dupăce sfârşi de citit. Bearnezul îşi ticluise planul mai demult, şi eu care nu bănuiam nimic! — Ştii ce zice proverbul, fiule – îi răspunse Chicot. "Pisica blândă zgârie rău." — Du-te dracului cu proverbele tale! Chicot se îndreptăspre uşăca şi cum ar fi vrut să-i îndeplinească porunca. — Nu, stai aici! Chicot se opri. — A pus mâna pe Cahors! suspinădin nou Henric.

— Şi cu câtăiscusinţ ăîncă! adăugăChicot. — Dar ce, are cumva generali, are ingineri? — Nici pomeneală– spuse Chicot – ştii doar cât e de sărac bearnezul. Cu ce să-i plătească? N-are nimic, face totul din capul său. — Nu cumva... se şi luptă? întrebăHenric cu oarecare dispreţ . — N-aşputea spune că-i dăinima brânci şi căse aruncăîn luptăcu cea mai mare însufleţ ire, asta în nici un caz. Aşzice mai degrabăcă seamănăcu oamenii aceia care încearcăîntâi apa înainte de a se scălda: îşi înmoaie vârful degetelor, năpădit de o sudoare ce nu pare săprevesteascănimic bun, îşi oţ eleşte pieptul cu câteva mea culpa, şi fruntea cu unele cugetări filozofice; toate astea se petrec în primele zece minute ce urmeazădupăcea dintâi loviturăde tun, dupăcare îşi face vânt şi dă buzna drept înainte, înotând ca o salamandrăprin vâltoarea de foc şi de plumb topit. — Ia te uită! Ei, drăcie! murmurăHenric. — Şi te rog sămăcrezi, Henric, căera o zăpuşealăa dracului acolo. Monarhul sări de pe scaun şi începu sămăsoare cu paşi mari încăperea. — E o loviturăgrea pentru mine! explicăel, sfârşind cu glas tare gândul pe care începuse să-l urzeascăpe tăcute. Săvezi ce-o sămai râdă lumea! Am s-ajung de poveste. Secăturile astea de gasconi au o limbă care înţ eapă, parcă-i şi văd ascuţ indu-şi dinţ ii şi rânjetele în ţ ârâitul fioros al cimpoaielor. Naiba să-i ia! Noroc cămi-a dat prin gând să-i trimit lui François ajutoarele pe care mi le cerea de atâta vreme. Anvers măva despăgubi de pierderea oraşului Cahors; nordul va spăla păcatele săvârşite în sud. — Amin! glăsui Chicot, cufundându-şi delicat vârful degetelor, pentru a încheia masa cu ceva dulce, în chiselele cu drajeuri şi fructe zaharisite ale regelui. În momentul acela uşa se deschise şi şambelanul anunţ ă: — Domnul conte du Bouchage! — Ei, ce ţ i-am spus eu, Chicot! exclamăHenric. Uite c-a sosit şi vestea aşteptată! Intră, conte, intră! Şambelanul dădu la o parte draperia şi în cadrul uşii se ivi, sub catifeaua ridicatăpe jumătate, aidoma unui portret în picioare de Holbein sau de Tizian, tânărul gentilom al cărui nume fusese rostit o clipămai înainte. Contele înaintăcu paşi măsuraţ i şi îşi îndoi genunchiul, atingând mijlocul covorului ce acoperea podeaua încăperii. — Tot palid – îl dojeni suveranul – şi tot cu mutra asta de înmormântare. Haide, prietene, încearcăşi fii vesel ca într-o zi de sărbătoare. Nu se poate să-mi împărtăşeşti o veste fericităcu o figură atât de tristă! Hai, vorbeşte, du Bouchage, ard de nerăbdare săaud ce-ai să-mi spui. Vii din Flandra, fiul meu, nu-i aşa? — Da, sire.

— Şi-n mare grabă, pare-mi-se. — Atât de grabnic, sire, cât poate merge un om pe faţ a pământului. — Bun sosit, du Bouchage! Spune-mi, ce-i cu Anvers? — Anvers e în mâinile prinţ ului de Orania, sire. — În mâinile prinţ ului de Orania? Ce mai e şi asta? — Ale lui Wilhelm, dacăpreferaţ i. — Cum aşa? Parcăştiam căfratele meu înainta spre Anvers? — Da, sire, dar în momentul de faţ ănu mai înainteazăspre Anvers, ci spre Château-Thierry. — Cum, şi-a părăsit armata? — Nu mai existăarmată, sire. — Oh! suspinăregele, simţ ind căi se taie picioarele şi lăsându-se să cadăîn jilţ . Şi Joyeuse? — Sire, fratele meu, dupăce-a făcut minuni de vitejie cu marinarii săi şi dupăce a apărat retragerea, fratele meu a strâns oamenii care mai rămăseserăteferi dupăprăpăd şi a alcătuit cu ei o escortăpentru domnul duce de Anjou. — Încăo lovitură! îngânăregele. Apoi, cu o scăpărare ciudatăîn ochi: Înseamnădeci căţ ările flamande sunt pierdute pentru fratele meu? — Cu desăvârşire, maiestate. — Fărănici o speranţ ă? — Mătem căda. Fruntea monarhului se înseninătreptat, ca luminatădinlăuntru de un gând. — Bietul François! spuse el, zâmbind. Nu i-a fost dat săpună coroana pe cap. A pierdut-o mai întâi pe cea a Navarei, a întins pe urmă mâna spre coroana Angliei şi abia a apucat s-o atingăcu vârful degetelor pe cea a Flandrei. Punem rămăşag, du Bouchage, căn-o sădomnească niciodată? Şi tare ar mai dori, sărmanul meu frăţ ior, săfie rege! — O, Doamne, aşa se întâmplătotdeauna când doreşti ceva – rosti Chicot, solemn. — Şi câţ i oameni au căzut prizonieri? întrebăsuveranul. — Vreo douămii. — Câţ i pe câmpul de luptă? — Cam tot atâţ ia, pe puţ in. Printre alţ ii, şi domnul de Saint-Aignan. — Cum? Saint-Aignan a murit, săracul? — Înecat. — Înecat? Dar ce, aţ i sărit cumva în Escaut? — Dimpotrivă: Escaut a tăbărât asupra noastră. Şi contele îi povesti de-a fir-a-păr monarhului cum s-a desfăşurat lupta şi cum s-au revărsat apoi apele. Henric îl ascultăpânăla capăt în tăcere, într-o atitudine şi cu o înfăţ işare ce nu erau lipsite de măreţ ie. Pe urmă, dupăce istorisirea se sfârşi, se ridicădin jilţşi se duse să îngenuncheze în strana din paraclisul său, îşi făcu rugăciunea şi câteva clipe mai târziu se întoarse cu un obraz luminos, de pe care se risipise

orice umbră. — Gata! spuse el. Sper căştiu săîntâmpin loviturile soartei ca un rege. Un monarh care se bizuie pe sprijinul Celui de Sus este într-adevăr mai presus decât un om. Hai conte, făbine şi urmeazăexemplul meu! De vreme ce fratele dumitale a scăpat cu viaţ ă, ca şi fratele meu, slavă Domnului, nu ne rămâne decât săne bucurăm. — Cum porunciţ i, sire. — Spune-mi cum ai dori sărăsplătesc serviciile tale? S-auzim. — Sire – spuse tânărul, clătinând din cap – nu ţ in minte săfi făcut nici un serviciu. — Măîndoiesc; în orice caz, fratele tău a făcut. — Nepreţ uite, sire. — A salvat armata, zici, adicăce-a mai rămas din ea? — Cred cănu e un singur om printre cei ce-au scăpat care sănu vă spunăcă-şi datoreazăviaţ a fratelui meu. — Ei bine, atunci, du Bouchage, vreau ca şi unul, şi altul săvă bucuraţ i de binefacerile mele, ştiind căîn felul acesta voi împlini voia Atotputernicului, care, fărădoar şi poate, v-a părtinit făcându-văsă semănaţ i ca douăpicături de apă, adicăsăfiţ i şi unul, şi altul deopotrivă de bogaţ i, de viteji şi de chipeşi; voi călca astfel pe urmele marilor oameni politici care s-au dovedit îndeobşte bine inspiraţ i şi care obişnuiau să răsplăteascăştafetele chiar dacăaduceau veşti proaste. — Haida-de! întâmpinăChicot. Cunosc doar destule cazuri când ştafetele au fost spânzurate pentru căsosiserăcu veşti proaste. — Se poate – încuviinţ ăHenric cu măreţ ie. Adu-ţ i aminte însăcă senatul i-a mulţ umit lui Varo. — Numai căaceia erau republicani. Valois, Valois, restriştea te face săte smereşti. — Hai, du Bouchage, spune, ce vrei? Ce-ţ i pofteşte inima? — De vreme ce maiestatea voastrăîmi face cinstea de a-mi vorbi cu atâta prietenie, îmi voi îngădui sămăfolosesc de bunăvoinţ a sa. Sunt sătul de viaţ ă, sire, şi totuşi preget să-mi ridic singur zilele, fiind un lucru oprit de Dumnezeu; şiretlicurile la care ar putea sărecurgăîn asemenea împrejurări un om de onoare sunt însăpăcate de moarte: să-ţ i jertfeşti viaţ a pe câmpul de bătălie, săte laşi sămori de foame, să încetezi a mai da din mâini în timp ce treci un fluviu înot sunt tot atâtea sinucideri deghizate ale căror pricini ascunse Atotvăzătorul le desluşeşte numaidecât; căci, precum bine ştiţ i, sire, Dumnezeu citeşte în adâncul cugetului nostru ca într-o carte deschisă; am părăsit, aşadar, gândul de a-mi curma viaţ a înaintea sorocului statornicit de împăratul ceresc, dar lumea măoboseşte şi vreau s-o părăsesc. — Dragul meu! murmurămonarhul. Chicot înălţ ăcapul şi se uităcuprins de curiozitate la tânărul acela atât de chipeş, de viteaz şi de bogat, în glasul căruia se simţ ea o adâncă descurajare. — Sire – urmăcontele cu o hotărâre nestrămutată– tot ce mi se

întâmplăde o bucatăde vreme nu face decât săîntăreascăşi mai mult în mine aceastădorinţ ă; vreau să-mi găsesc alinarea la sânul părintelui ceresc, supremul mângâietor al celor nefericiţ i, aşa cum este supremul ocrotitor al fericiţ ilor de pe acest pământ. Binevoiţ i deci, sire, şi înlesniţ imi mijlocul de a îmbrăca în cel mai scurt timp rasa monahală, căci, precum spune prorocul, inima mea e tristăca moartea. Chicot, deprins, aşa cum îl ştim, săia totul în zeflemea, îşi înfrână pentru moment neastâmpărul ce-l făcea sămişte mereu mâinile şi să-şi schimonoseascăchipul într-o gimnasticănecurmată, pentru a-şi pleca urechea la durerea plinăde măreţ ie ce se mărturisea cu atâta nobleţ e şi atâta sinceritate prin cel mai melodios şi mai învăluitor glas pe care Dumnezeu îl va fi hărăzit vreodatătinereţ ii şi frumuseţ ii. Strălucirea ochilor săi se stinse oglindind privirea nemângâiatăa celui mai mic dintre fraţ ii Joyeuse, tot trupul i se moleşi vlăguit şi se cocârjă, din simpatie pentru descurajarea ce părea, nu săfi destins, ci să fi retezat fiecare fibrădin care era alcătuit trupul tânărului du Bouchage. La rândul său, monarhul simţ ise cum i se topeşte inima la auzul acestei sfâşietoare rugăminţ i. — Te înţ eleg, prietene – spuse el. Vrei săintri la mânăstire, dar în acelaşi timp îţ i dai seama cămai stăruie încăîn tine slăbiciunile omeneşti şi ţ i-e teamăde încercări. — Nu mi-e teamăde străşniciile pe care le-aşavea de înfruntat, sire, ci de răgazul pe care-l lasăcugetului săcumpănească; nu, nu vreau să îndulcesc încercările la care voi fi supus, căci sper sănu-mi cruţtrupul de nici o suferinţ ăfizicăşi sufletul de nici o constrângere morală, ci să răpesc astfel şi unuia, şi celuilalt orice putinţ ăde întoarcere în trecut; într-un cuvânt, săfac săţ âşneascăîntr-o clipădin pământ gratiile menite sămădespartăpe veci de lume şi care, potrivit canoanelor bisericeşti, de obicei cresc încetul cu încetul, ca un gard de spini. — Bietul băiat! îl căinăregele, care urmărise atent cuvântarea lui du Bouchage, scandând, ca săzicem aşa, fiecare din vorbele sale. Bietul băiat! Cred c-o săajungăun iscusit predicator, nu-i aşa, Chicot? Chicot nu găsi de cuviinţ ăsă-i răspundă. Du Bouchage continuă: — Vădaţ i seama, sire, căvoi avea de purtat o adevăratăluptăîn sânul familiei mele; căîmpotrivirea cea mai dârzăo voi întâmpina din partea celor mai apropiate rubedenii; fratele meu, cardinalul, care e atât de bun, dar care în acelaşi timp este şi un om de lume, va încerca în fel şi chip sămăfacăsămărăzgândesc, şi dacănu va reuşi sămă convingă, aşa cum desigur se va şi întâmpla, o să-mi înfăţ işeze toate piedicile de care va trebui sămălovesc, pomenindu-mi de Roma, care lasănişte răgazuri atât de îndelungate între diferitele trepte ale cinului călugăresc. În privinţ a aceasta, maiestatea voastrăeste atotputernică; şi atunci voi avea prilejul săsimt tăria braţ ului pe care maiestatea voastră va binevoi să-l întindădeasupra capului meu. M-aţ i întrebat ce doream, sire, şi mi-aţ i spus că-mi veţ i împlini dorinţ a; toate năzuinţ ele mele, precum vedeţ i, sunt îndreptate spre Dumnezeu. Stăruiţ i la Roma săfiu

scutit de ucenicie. Regele, care căzuse pe gânduri, se ridicăzâmbitor şi, luând mâna contelui, zise: — Îţ i voi îndeplini rugămintea, fiule! Vrei să-ţ i închini viaţ a stăpânului ceresc, ai dreptate, e un stăpân mai bun decât mine. — Straşnic compliment, ce săzic, cred căDumnezeu e încântat! bombăni Chicot printre dinţ i şi mustaţ ă. — Prea bine – continuămonarhul – vei fi călugărit aşa cum doreşti, dragăconte, îţ i făgăduiesc. — Maiestatea voastrănu putea să-mi facăo bucurie mai mare! exclamătânărul, aplecându-se săsărute mâna lui Henric, peste măsură de fericit, ca şi când acesta i-ar fi spus că-l numise duce, pair sau mareşal al Franţ ei. Rămâne atunci aşa cum aţ i spus. — Pe cuvântul meu de rege şi pe cinstea mea de gentilom! îl încredinţ ăHenric. Du Bouchage se luminădeodatăla faţ ă; ceva ce părea săfie un zâmbet extaziat fluturăpe buzele sale; făcu o plecăciune pânăla pământ în faţ a monarhului şi se mistui pe uşă. — Ce om fericit, de o mie de ori fericit! exclamăregele. — Ei, asta-i bună! spuse Chicot. Pare-mi-se totuşi căn-ai de ce să-l invidiezi, căci nu e mai amărât decât tine, sire. — Dar nu-ţ i dai seama, Chicot, nu-ţ i dai seama, o săfie călugăr, toatăviaţ a lui va fi închinatălui Dumnezeu! — Şi cine naiba te opreşte săfaci la fel? Vrea săcapete o scutire din partea fratelui său, cardinalul. Cunosc eu însăun cardinal care ar fi gata să-ţ i dea pe loc toate scutirile de care ai nevoie; de altfel, se bucurăde mai multătrecere la Roma decât tine. Ştii cine? Cardinalul de Guise. — Chicot! — Şi dacăte pune pe gânduri tonsura, căci, oricum, tonsura trebuie făcutăcu grijă, fiind o treabăgingaşă, cele mai frumoase mâini din lume şi cea mai frumoasăpereche de foarfeci din strada Coutellerie, nişte foarfeci de aur, nici mai mult, nici mai puţ in, te vor împodobi cu acest preţ ios simbol, aşa încât numărul coroanelor pe care vei fi avut parte să le porţ i în viaţ a ta se va ridica la trei şi, totodată, se va adeveri şi deviza care glăsuieşte: Manet ultima caelo19. — Nişte mâini frumoase, zici? — Ei, asta e! Nu cumva ai să-mi spui acum cămâinile doamnei ducese de Montpensier au vreun cusur, dupăce te-ai apucat săbârfeşti pe socoteala umerilor ei? Ce fel de rege eşti tu? Se poate săfii atât de necruţ ător faţ ăde supusele tale? Suveranul încruntădin sprâncene şi-şi trecu peste tâmple o mână tot atât de albăca şi cea despre care îi pomenise Chicot, dar, de bună seamă, ceva mai tremurătoare. — Bine, bine – spuse Chicot – s-o lăsăm moartă, fiindcăvăd căte 19

Ultima rămâne cerului

plictiseşte conversaţ ia asta, şi săvorbim despre lucrurile care mă intereseazăpe mine. Regele schiţ ăun gest indiferent, care putea fi luat drept o încuviinţ are. Chicot se uităjur împrejur, făcând săse roteascăfotoliul pe picioarele dinapoi. — Uite ce e, fiule – începu el cu voce scăzută– aşvrea săştiu ceva: domnii aceştia de Joyeuse au plecat chiar aşa în Flandra? — Întâi şi-ntâi lămureşte-măce trebuie săînţ eleg prin chiar aşa? — Am vrut săspun căamândoi sunt pătimaşi din fire, unul fiind iubitor de plăceri, iar celălalt de melancolie, şi de aceea mi se pare ciudat căau părăsit Parisul fărăsăfacămăcar un pic de zarvă, unul ca săse distreze, celălalt ca să-şi alunge gândurile negre. — Şi? — Şi, cum tu eşti prieten la toartăcu ei, nu se poate sănu ştii în ce fel au plecat. — Sigur căştiu. — Spune-mi atunci, Henric, puişorule, nu ţ i-a ajuns cumva la ureche... Chicot se opri. — Ce? — C-ar fi ciomăgit, de pildă, vreo persoanăsimandicoasă? — N-am auzit aşa ceva. — Ori c-ar fi răpit o femeie, spărgând uşile tâlhăreşte şi trăgând cu pistolul. — Nu, dupăcâte ştiu. — Sau... c-ar fi dat foc la ceva, bunăoară. — La ce? — Ştiu şi eu?! La orice poate fi dat pradăflăcărilor când eşti mare senior şi vrei cu tot dinadinsul săte distrezi; la casa unui biet nepricopsit, săzicem. — Nu eşti zdravăn, Chicot? Sădai foc la o casăîn mijlocul Parisului, în capitala ţ ării mele?! Cine ar îndrăzni săfacăuna ca asta? — Ba bine cănu, doar nu-ţ i închipui căs-ar sfii cineva? — Chicot! — În sfârşit, n-ai auzit nici un zgomot şi n-ai văzut nici o dârăde fum care să-ţ i dea de veste c-au făcut vreo boroboaţ ă? — Zău, nu! — Cu atât mai bine! zise Chicot, răsuflând uşurat, aşa cum nu avusese încărăgazul sărăsufle în timpul interogatoriului la care-l supusese pe Henric. — Ştii ceva, Chicot? — Nu, de unde săştiu? — Ştii c-ai început săfii veninos? — Cine, eu?

— Da, tu. — Cât mi-a fost dat săstau în mormânt începusem sămă îndulcesc, măria ta, dar de când suntem împreunăsimt căm-am înăcrit. Omnia leto putrescunt20. — Vrei săzici căsunt mucegăit? se încruntăregele. — Niţ eluş, fiule, niţ eluş. — Eşti din ce în ce mai nesuferit, Chicot, şi am impresia că-ţ i cam place sătragi sforile şi cănutreşti nu ştiu ce planuri ambiţ ioase, pe care le credeam străine de firea ta. — Planuri ambiţ ioase, eu! Haida-de, Chicot şi ambiţ ios! Henric, puişorule, mai înainte erai nătărău, acum văd căeşti nebun de legat! Oricum, înseamnăc-ai făcut un pas înainte. — Şi eu îţ i spun, domnule Chicot, căurmăreşti cu tot dinadinsul să îndepărtezi de mine pe toţ i slujitorii mei, punându-le pe seamăintenţ ii pe care nu le au şi aruncându-le în spinare nelegiuiri la care nici nu s-au gândit; în sfârşit, impresia mea este căvrei neapărat săpui stă-pânire pe mine. — Săpun stăpânire pe tine?! Eu?! se minunăChicot. Auzi colo: şi ce săfac cu domnia ta, mărog? MăfereascăDumnezeu! Sucit cum eşti, cine crezi tu c-ar putea săse împace cu tine, bone Deus! Lasăcă, pe deasupra, mai eşti şi lingav la mâncare, încât nu ştiu, zău, cum aşputea săte hrănesc... O, nu, nu, atât ar mai lipsi! — Hm! făcu regele. — Spune-mi şi mie, te rog, cum de ţ i-a venit ideea asta năstruşnică? — În primul rând ai ascultat ca un sloi de gheaţ ălaudele pe care i le-am adus lui dom Modeste, vechiul tău prieten, faţ ăde care eşti atât de îndatorat. — Eu sunt îndatorat faţ ăde dom Modeste? Bine, bine, foarte bine! Şi pe urmă? — Pe urmăai încercat să-i ponegreşti pe fraţ ii Joyeuse, care, sunt convins, îmi sunt amândoi prieteni adevăraţ i. — Nu zic nu. — În sfârşit, nu te-ai lăsat pânănu i-ai împuns niţ eluşpe cei din familia Guise. — Va săzicăşi ăştia ţ i-au căzut cu tronc. Cum văd eu, ai o inimă largăazi: toţ i oamenii ţ i-s dragi! — Nu, nu mi-s dragi de loc, dar cum, pentru moment, tac mâlc şi stau ascunşi în bârlogul lor, cum, pentru moment, nu am de suferit nici un neajuns din partea lor, cum nu-i scap o clipădin ochi şi tot ce-am putut săobserv la ei a fost mereu aceeaşi răcealăde marmură, şi cum îndeobşte nu mătem de statui, oricât ar fi de ameninţ ătoare, mă mulţ umesc săam de-a face cu acelea al căror chip şi a căror atitudine îmi sunt cunoscute. Vezi tu, Chicot, un strigoi, când ai ajuns săte 20

Tot ceea ce înfloreşte este sortit săputrezească

obişnuieşti cu el, nu mai e nimic altceva decât un tovarăşde singurătate mai mult sau mai puţ in supărător. Dintre toţ i oamenii care trăiesc în cuprinsul regatului meu, cei din familia Guise, cu privirile lor sălbatice şi cu săbiile lor cât toate zilele, mi-au pricinuit cele mai puţ ine supărări. Vrei să-ţ i spun cu ce seamănă? — Spune, Henric, spune, puiul tatii, e o plăcere săte-ascult! Comparaţ iile tale, precum bine ştii, sunt pline de subtilitate. — Seamănăcu acei bibani cărora li se dădrumul în iazuri ca să hăituiascăpeştii mari şi sănu le dea răgaz săse îngraşe prea mult; gândeşte-te însăcăs-ar putea foarte bine ca peştii cei mari sănu se teamăde ei. — Şi de ce? — Fiindcăn-au dinţ ii destul de puternici ca săle poatăstrăpunge solzii. — Ah, ce subtil eşti, Henric, băiatule! — În timp ce bearnezul tău... — Ia săvedem ce comparaţ ie ai mai găsit şi pentru bearnez? — În timp ce bearnezul tău, care miorlăie ca o pisică, dar îşi înfige colţ ii ca un tigru... — Am trăit s-o văd şi pe-asta! se minunăChicot. Un Valois linguşindu-i pe cei din familia Guise! Bravo, fiule, bravo, bravo! Acum cai apucat-o pe drumul cel bun, mergi înainte, nu te opri! Divorţ ează numaidecât şi ia-o de nevastăpe doamna de Montpensier; măcar atâta noroc o săai şi tu eu ea, că, dacăn-o să-i faci copii, o săaibăgrijăsă-ţ i facăea în schimb; n-a fost îndrăgostităde tine pe vremuri? Henric se umflăîn pene. — Ba da – recunoscu el – dar pe atunci eram prins într-altăparte; de aici se trag toate ameninţ ările sale. Chicot, ai pus, ca săzic aşa, degetul pe rană; ca orice femeie, fireşte, ducesa de atunci vrea săse răzbune şi, din când în când, îşi aduce aminte sămămai sâcâie câte un pic, numai căeu, din fericire, sunt bărbat şi iau totul în glumă. Spunând aceste cuvinte, Henric îşi ridicăgulerul răsfrânt, după moda italiană; în momentul acela se auzi glasul şambelanului Nambu trâmbiţ ând din prag: — O ştafetădin partea domnului duce de Guise pentru maiestatea sa. — Curier ori gentilom? întrebăregele. — E un căpitan, sire. — Nu, zău? Săintre, e binevenit. În aceeaşi clipăun căpitan de jandarmi în ţ inutăde campanie intră înăuntru şi salutămilităreşte. LXXX CEI DOI CUMETRI

La auzul acestei veşti, Chicot se aşezase, potrivit obiceiului său, cu spatele la uşă, într-o poziţ ie destul de insolentă, şi privirea lui, pe jumătate adumbrităde pleoape, se pregătea tocmai săse cufunde întruna din acele meditaţ ii în care se adâncea adesea, când primele cuvinte rostite de ştafeta ducilor de Guise îl făcurăsătresară. Drept care deschise din nou ochii. Din fericire, sau din nefericire, în momentul acela monarhul avea privirea îndreptatăasupra noului venit, aşa încât nu băgăde seamă schimbarea petrecutăcu Chicot, schimbare ce îndeobşte avea darul să-l înspăimânte. Curierul se oprise la o distanţ ăde vreo zece paşi de jilţ ul în care şedea Chicot, şi cum profilul acestuia nu depăşea decât foarte puţ in ornamentele jilţ ului, ochiul lui Chicot putea să-l cuprindăpe curier din creştet pânăîn tălpi în vreme ce curierul nu putea săvadădecât ochiul lui Chicot. — Vii din Lorena? îl întrebăregele pe solul ducelui de Guise, care avea o staturădestul de falnicăşi o înfăţ işare destul de războinică. — Nu, sire, de la Soissons, unde domnul duce, care de o lunăde zile n-a ieşit din oraş, mi-a încredinţ at scrisoarea aceasta pe care am cinstea s-o depun la picioarele maiestăţ ii voastre. Ochiul scânteietor al lui Chicot nu scăpa nici unul din gesturile noului venit, dupăcum urechea lui nu scăpa nici o vorbărostităde el. Ştafeta îşi descheie vesta din piele de bivol prinsăîn copci de argint şi scoase dintr-un buzunar căptuşit cu mătase, care se afla în dreptul inimii, nu o scrisoare, aşa cum spusese, ci douădeodată, fiindcăprima o trase dupăea şi pe cealaltă, de care pecetea de cearăse lipise, aşa că, deşi căpitanul nu voise săscoatădin buzunar decât una singură, cea dea doua ieşi de asemenea afarăşi căzu pe covor. Ochiul lui Chioot urmări scrisoarea zburătoare, aşa cum ochiul pisicii urmăreşte pasărea-n zbor. Văzu, de asemenea, roşeaţ a ce împurpurăobrajii curierului în clipa când misiva căzu jos, gestul stingherit cu care se aplecăs-o ridice, ca şi cel tot atât de încurcat cu care îi înmânăprima scrisoare monarhului. Henric însănu observănimic; Henric, care era însăşi încrederea întruchipată, din fericire pentru el, habar n-avea de nimic. Se mulţ umi deci sădeschidăşi săciteascănumai una dintre scrisori, adicăpe aceea pe care solul catadicsise săi-o dea. La rândul său, curierul, văzându-l adâncit în lectură, rămase în contemplare în faţ a suveranului, ca şi cum s-ar fi străduit săciteascăpe chipul lui gândurile pe care aceastăinteresantălecturăle-ar fi putut trezi în cugetul său. "Aha! Jupân Borromée, jupân Borromée! bombăni în gâmd Chicot, pândind, la rândul său, fiecare gest pe care-l făcea omul de încredere al domnului de Guise. Aha, va săzicăeşti ofiţ er şi, cu toate căporţ i două scrisori în buzunar, n-ai binevoit să-i dai decât una singurămonarhului. Stai tu, puişorule, stai tu!" — Bun, bun! zise regele, recitind rând cu rând misiva ducelui cu o

văditămulţ umire. Du-te, căpitane, du-te şi spune-i domnului de Guise că-i sunt recunoscător pentru propunerea domniei sale. — Maiestatea voastrănu binevoieşte a-mi face cinstea să-mi dea un răspuns în scris? întrebătrimisul. — Nu, şi aşa tot voi avea prilejul să-l văd peste o lunăsau peste şase săptămâni şi, prin urmare, am să-i pot mulţ umi prin viu grai. Poţ i pleca! Căpitanul salutăşi ieşi din apartament. — Ai văzut, Chicot – spuse regele, adresându-se tovarăşului său, convins cărămăsese mai departe ghemuit în fundul jilţ ului – ai văzut că domnul de Guise e nevinovat şi cănu se ţ ine de uneltiri? Bietul duce a auzit despre tărăşenia din Navara şi se teme ca nu cumva hughenoţ ii să prindăcuraj şi săridice iarăşi capul, fiindcă, pe de altăparte, a aflat că germanii s-au şi gândit sătrimităajutoare suveranului Navarei. Şiatunci, ce crezi căi-a dat prin minte? Săvedem dacăai săghiceşti. Chicot nu-i răspunse nimic. Henric îşi închipui căaştepta lămuriri. — Ei bine – continuăregele – îmi spune căe gata să-mi încredinţ eze armata pe care a ridicat-o în Lorena ca săvegheze la hotarele ţ ărilor flamande şi măînştiinţ eazăcăpeste şase săptămâni trupele sale vor fi la dispoziţ ia mea împreunăcu comandantul lor. Ce zici de asta, Chicot? Gasconul însănu zicea nici pis. — Într-adevăr, dragăChicot – urmăregele – ai un mare cusur, prietene: dupăce căeşti încăpăţ ânat ca un catâr spaniol, dacăare cineva ideea nefericităde a-ţ i dovedi c-ai greşit, ceea ce se întâmplă destul de des, te mai şi bosumfli; da, da, te bosumfli ca un nătărău ce eşti. Nici un murmur cât de uşor însănu veni sădezmintăpărerea pe care Henric şi-o mărturisise cu atâta sinceritate despre amicul său. Oricât de neplăcut i-ar fi fost lui Henric săfie contrazis, tăcerea însă avea darul să-l supere şi mai tare. — Pare-mi-se – spuse el – căpehlivanul ăsta a avut neruşinarea să aţ ipească. Chicot! strigăHenric, apropiindu-se de jilţ ul lui. Îţ i vorbeşte regele tău, ai de gând să-i răspunzi? Chicot însănu putea să-i răspundă, de vreme ce nu mai era colo, aşa căHenric găsi jilţ ul gol. Se uităatunci în jur, cercetând încăperea; gasconul însăpierise din cameră, la fel cum pierise şi din jilţ . Casca se făcuse şi ea nevăzutăo datăcu el. Regele se înfioră, cuprins de o spaimăsuperstiţ ioasă; uneori îi fulgera prin minte căChicot s-ar putea săfie o făpturăsupraomenească, o întrupare diabolică, folositoare, ce-i drept, dar totuşi diabolică. Îl chemăpe Nambu. Nambu nu împărtăşea câtuşi de puţ in vederile lui Henric. Era, dimpotrivă, un om lipsit de prejudecăţ i, aşa cum sunt îndeobşte cei ce păzesc anticamerele monarhilor. Nambu, care văzuse atâtea în viaţ a lui, credea şi el în apariţ ii şi dispariţ ii, dar în apariţ iile şi dispariţ iile fiinţ elor vii şi nicidecum ale strigoilor.

Şambelanul încredinţ ăcu toatăconvingerea pe maiestatea sa că-l văzuse cu ochii lui pe Chicot ieşind din apartament, cu cinci minute înainte de plecarea ştafetei trimise de monseniorul duce de Guise. Atâta doar căieşise binişor şi cu băgare de seamă, ca omul care nu vrea săfie văzut că-şi ia tălpăşiţ a. "Nu mai încape nici o îndoială– îşi spuse Henric, intrând în paraclisul său – Chicot s-a supărat fiindcăşi-a dat seama c-a greşit. O, Doamne, ce mici la suflet pot fi oamenii! Vorbesc despre toţ i oamenii în general, chiar şi despre cei mai mucaliţ i." Jupân Nambu avea dreptate; împopoţ onat cu coiful şi ţ eapăn ca o prăjinădin pricina spadei atârnate la şold, Chicot străbătuse anticamerele, străduindu-se sănu facăprea multătevatură; dar, oricât de grijuliu ar fi fost, nu putu săînăbuşe zgomotul pintenilor, care începuserăa zăngăni pe treptele ce coborau din apartamentele regale spre poarta cea micăa palatului; zgomotul silise multe capete săse întoarcăşi, vrând-nevrând, Chicot se pomeni întâmpinat la tot pasul cu plecăciuni, căci toatălumea cunoştea trecerea de care Chicot se bucura pe lângămonarh şi mulţ i se ploconeau în faţ a lui mai adânc decât s-ar fi ploconit în faţ a ducelui de Anjou. Ajungând în dreptul porţ ii, Chicot se opri într-un colţ , chipurile ca să-şi prindăun pinten ce stătea săcadă. Căpitanul domnului de Guise, aşa cum am arătat mai înainte, ieşise doar dupăvreo cinci minute în urma lui Chicot, pe care nici măcar nu-l băgase de seamă. Coborâse scările şi străbătuse curtea palatului, mândru şi încântat totodată. Mândru, pentru că, orice s-ar fi spus, nu era un ostaşde lepădat şi, ştiindu-se arătos, îi plăcea să-şi dea ifose faţ ă de elveţ ienii şi de gărzile maiestăţ ii sale preacreştine; încântat, fiindcă felul în care fusese primit de suveran era o netăgăduitădovadăcăregele nu avea nici cea mai micăbănuialăîn privinţ a domnului de Guise. În clipa în care ieşea pe poartăşi se pregătea tocmai sătreacăpeste puntea mobilă, se trezi din visare auzind ţ ăcănitul unor pinteni ce părea săse îngâne cu sunetul pintenilor săi. Se întoarse, gândindu-se căpoate regele trimisese pe cineva după el, şi care nu-i fu uimirea recunoscând sub aripile răsfrânte ale coifului, chipul blajin şi mutra făţ arnicăa cetăţ eanului Robert Briquet, din pricina căruia îşi blestema zilele căavusese parte să-l cunoască. Cititorul îşi aminteşte, probabil, căprimul gest al acestor două personaje în momentul în care se pomeniserăpentru întâia oarăfaţ ă-n faţ ănu fusese chiar un gest de simpatie. Borromée deschise gura de o jumătate de picior pătrat, cum spune Rabelais, şi, socotind căcel ce venea în urma lui dorea să-i vorbească, se opri locului, aşa cădin doi paşi Chicot ajunse lângăel. Se ştie, de altfel, cât de mari erau paşii lui Chicot. — Să-mi sarăochii! spuse Borromée. — Săfiu al dracului! exclamăChicot. — Paşnicul nostru cetăţ ean!

— Cuviosul nostru părinte! — Cu tinicheaua asta în cap! — Cu pieptarul ăsta de piele! — Măuit şi parcănu-mi vine săcred! — Îmi pare bine căte-am întâlnit! Şi cei doi fanfaroni se măsurarădin ochi câteva clipe, cumpăninduse pe picioare, învrăjbiţ i ca doi cocoşi care stau gata săse încaiere şi care se umflăîn pene, vrând săse înfricoşeze unul pe altul. Borromée fu primul care schimbăfoaia şi, din încruntat cum era, deveni dintr-o datăprietenos. Figura încordatăi se înseninăşi, cu aerul deschis al unui războinic şi în acelaşi timp cu o binevoitoare politeţ e, zise: — Ţine-mă, Doamne! Cămare şmecher eşti, jupâne Robert Briquet! — Eu, preacuvioase? răspunse Chicot. Şi, mărog, dacănu ţ i-e cu supărare, aşvrea săştiu la ce te-ai gândit, spunându-mi asta? — Păi m-am gândit la mânăstirea iacobinilor, unde m-ai făcut să cred cănu eşti decât un cetăţ ean oarecare. Pentru aşa ceva trebuie, întradevăr, săfii de zece ori mai şiret şi mai îndrăzneţdecât un procuror şi un căpitan la un loc. Chicot simţ i călauda era rostitădoar din vârful buzelor şi nicidecum pornitădin inimă. — Chiar aşa? răspunse el, blajin. Atunci ce sămai spunem de domnia ta, cinstite domn Borromée? — De mine? — Da, de dumneata. — Şi de ce mă, rog? — Fiindcăm-ai făcut săcred căerai călugăr sadea. Pentru aşa ceva trebuie, într-adevăr, săfii de zece ori mai şiret decât papa însuşi; şi să ştii, cumetre, că, spunându-ţ i acest lucru, nu ţ i-am nesocotit câtuşi de puţ in meritele, căci sfântul nostru părinte din zilele noastre, cred că recunoşti şi dumneata, adulmecămai abitir ca un copoi orice uneltire. — Crezi într-adevăr ceea ce spui? — Săn-am parte de ce văd! M-ai prins vreodatăcu minciuna? — Ei, atunci, bate palma! Şi-i întinse mâna lui Chicot. — Da' ştiu căm-ai bruftuluit bine la mănăstire, frate căpitan – îi aminti Chicot. — Aşfi jurat cănu eşti decât un civil oarecare. Ştii doar cât ne sinchisim de civili noi ăştia, militarii. — Ai dreptate – recunoscu Chicot, râzând – ca şi călugării, de altfel, şi totuşi uite căm-ai prins în cursă. — În cursă? — Fireşte; căci pentru ce, altminteri, te-ai fi deghizat, dacănu ca să întinzi o cursă? Un căpitan viteaz ca dumneata n-ar catadicsi sălepede platoşa, decât doar dacăar avea un motiv destul de puternic, pentru a îmbrăca, în schimb, rasa călugărească.

— Fiindcăsuntem între militari – mărturisi Borromée – nu-mi place săumblu cu ascunzişuri. Ei bine, uite, cinstit vorbind, am niscai daraveri de pus la cale în mânăstirea iacobinilor; dar dumneata? — Şi eu tot aşa – spuse Chicot. Dar ssst!... — N-ai vrea săstăm de vorbăun pic despre treburile astea? — Mai întrebi? Ard chiar de nerăbdare, pe viaţ a mea! — Îţ i place un vinişor bun? — Bineînţ eles, dacă-i bun. — Ei, uite, ştiu undeva o cârciumioarăcum nu găseşti alta în tot Parisul, cel puţ in aşa cred eu. — Ştiu şi eu una – spuse Chicot. Cum se numeşte a dumitale? — Cornul Abundenşei. — Drace! tresări Chicot. — Ce s-a întâmplat? — Nimic. — Nu-ţ i place cumva cârciuma asta? — Ba nu, dimpotrivă. — O cunoşti va săzică? — Câtuşi de puţ in, tocmai de aceea mămir. — Vrei sămergem acolo, cumetre? — Sigur căda, chiar acum. — Haidem atunci. — Pe unde vine socoteala asta? — Spre poarta Bourdelle. Cârciumarul e un bătrân care se pricepe la vinaţ uri şi ştie foarte bine săfacădeosebirea cuvenităîntre un om cu gusturi alese, ca dumneata, şi un trecător însetat care vine doar ca să-şi ude beregata. — Înseamnădeci căvom putea sta de vorbăîn tihnă? — Chiar în beci, dacăpofteşti. — Fărăsăne stinghereascănimeni? — N-avem decât săîncuiem uşile. — Cum văd eu – spuse Chicot – eşti un om tare descurcăreţşi cu trecere nu numai în mânăstiri, dar şi pe lângăcârciumari. — Păi ce-ţ i închipui căsunt cumva în cârdăşie cu birtaşul? — Aşa s-ar zice. — Zău nu, de astădatăaflăcăte înşeli: jupân Bonhomet îmi dăvin când poftesc, iar de plătit îl plătesc când am bani, asta-i tot. — Bonhomet?! se mirăChicot. Îmi place, pe cuvântul meu, are un nume plin de făgăduinţ e. — Care ai săvezi căvor fi împlinite. Hai cu mine, cumetre, hai cu mine! "Păzea! îşi spuse Chicot, plecând împreunăcu aşa-zisul monah. Ai grijăşi ticluieşte-ţ i cea mai iscusităschimonositură, prietene Chicot, căci dacăte recunoaşte de la bun început, te-ai dus pe copcă, iubitule, şi înseamnăcăeşti un mare dobitoc!"

LXXX1 CORNUL ABUNDENŢEI Drumul pe care îl purta Borromée, fărăsăaibăhabar căChicot îl cunoştea la fel de bine ca şi dânsul, îi amintea gasconului nostru de zilele senine ale tinereţ ii. Într-adevăr, de câte ori, cu mintea pustie de gânduri, cu picioarele sprintene şi braţ ele spânzurând din umeri, adicătelea bălăbănindu-se, precum se zice în minunatul grai popular, de câte ori Chicot, sub razele soarelui iernatic sau la umbra răcoroasăa verii, nu-şi îndreptase paşii spre lăcaşul patronat de Cornul Abundenşei spre care în momentul acela îl conducea un străin! Pe vremea aceea, câţ iva bani de aur sau chiar de argint ce zornăiau în pungăîl făceau mai fericit decât un monarh şi se lăsa lesne îmbiat de neasemuita plăcere de a tăia frunzăla câini dupăpofta inimii, dat fiind cănu-l aştepta nici nevastăacasă, nici vreun plod flămând în prag, nici părinţ i bănuitori şi cârcotaşi care să-l pândeascăla geam. Pe vremea aceea, Chicot se aşeza nepăsător pe laviţ a de lemn sau pe câte un scaun din cârciumăşi stătea acolo pânăla venirea lui Gorenflot sau, mai degrabă, îl găsea gata sosit încădin momentul când începeau săabureascăbucatele pe foc. Gorenflot se însufleţ ea atunci văzând cu ochii, iar Chicot, isteţca de obicei, cu privirea agerăşi iscoditoare ca de obicei şi, tot ca de obicei, manifestându-şi înclinaţ ia pentru studiul anatomiei, Chicot nu-l scăpa din vedere o singurăclipă, urmărind cum i se ridicau la cap încetul cu încetul fumurile beţ iei şi cercetând cu atenţ ie acea năstruşnicăfăptură prin pâcla subţ ire a unei uşoare ameţ eli; şi sub înrâurirea vinului bun, a atmosferei calde şi a sentimentului de libertate, seva tinereţ ii năvălea falnică, victorioasăşi alinătoare ca un balsam spre creierul său. Trecând prin piaţ a Bussy, Chicot se ridicăîn vârful picioarelor, încercând săarunce o privire spre casa pe care o lăsase în grija lui Remy, dar strada, din păcate, era întortocheatăşi n-ar fi fost deloc înţ elept din partea lui săse opreascălocului; cu un uşor oftat, se hotărî deci să-l urmeze pe căpitanul Borromée. În curând strada Saint-Jacques se deschise largăînaintea ochilor săi şi, dupăcâteva clipe, ieşi la ivealămânăstirea Saint-Benoât şi, peste drum de mânăstire, aproape chiar în faţ a ei, ospătăria Cornul Abundenşei, un Corn al Abundenşei ceva mai îmbătrânit, ceva mai afumat şi mai părăginit, dar a cărui clădire era tot ca pe vremuri umbrită de platani şi de castani pe dinafarăşi împodobităpe dinăuntru cu veşnicele-i căni de zinc bine lustruite şi cu tingirile-i sclipitoare, ce sunt tot atâtea simulacre de aur şi de argint pentru iubitorii de vinuri de soi şi de mâncăruri gustoase, dar care fac săcurgădin belşug aurul şi argintul

veritabil în buzunarul cârciumarului, din anumite motive de simpatie pentru care nu poate fi trasăla răspundere decât natura. Chicot, dupăce aruncădin prag o privire înăuntru ca şi în afară, se cocârjăîn aşa fel, încât să-şi coboare cu încăşase degete statura, pe care şi-o micşorase de altfel ceva mai înainte, când se întâlnise nas în nas cu căpitanul; şi pentru ca lucrurile săfie făcute cât mai bine, îşi schimonsi chipul, ticluindu-şi o mutrăde satir, cu totul deosebităde felul său de a fi atât de deschis şi de toatăgama expresiilor cinstite pe care figura sa ştia săle împrumute, pregătindu-se sădea ochii cu fosta sa gazdă, jupân Bonhomet. De altminteri, Borromée intrăcel dintâi în ospătărie ca să-i arate drumul şi, la vederea celor douăcoifuri, jupân Bonhomet nu se osteni să-l recunoascădecât pe cel ce mergea înainte. Dacăfaţ ada Cornului Abundenşei se părăginise între timp, obrazul vrednicului cârciumar purta la rândul lui urmele pustiitoare ale vremii. Pe lângăcutele pe care anii le sapăpe chipul omenesc, aidoma crăpăturilor ce brăzdeazăcu timpul fruntea monumentelor, jupân Bonhomet căpătase nişte ifose de om ajuns, care, faţ ăde orice alte persoane în afarăde militari, îl făceau săse ţ inăcu nasul pe sus şi care aveau darul de a-i înscorţ oşa, ca săzicem aşa, figura. În schimb, Bonhomet nutrea acelaşi adânc respect pentru spadă: era slăbiciunea lui; respectul acesta îi intrase în sânge de când locuia într-un cartier atât de îndepărtat de orice priveghere municipală, sub înrâurirea paşnicilor benedictini. Într-adevăr, dacădin nefericire se isca vreo gâlceavăîn acest faimos local, pânăsăapuce careva săalerge la forturi săcheme elveţ ienii sau arcaşii din straja oraşului, spada şi intrase în acţ iune, şi cu atâta avânt chiar, încât mai multe tunici erau ciuruite; Bonhomet păţ ise asemenea buclucuri de vreo şapte-opt ori şi de fiecare datăfusese nevoit săscoată câte o sutăde livre din buzunar; de aceea avea tot respectul pentru spadă, potrivit principiului: teama naşte respectul. Cât priveşte ceilalţ i muşterii ai Cornului Abundenşei, studenţ i, conţ opişti, monahi şi negustori, Bonhomet se răfuia singur cu ei; i se dusese chiar vestea pentru iscusinţ a cu oare băga capul nărăvaşilor sau al celor ce încercau să-l tragăpe sfoarăla platăîntr-o găleatămare de plumb, drept pedeapsă, bizuindu-se pe ajutorul câtorva pierde-vară deprinşi să-şi facăveacul prin cârciumi, pe care-i alesese dintre cei mai bondoci şi mai vânjoşi obişnuiţ i ai localelor din vecinătate. De altfel, toatălumea ştia cât era de bun şi de curat vinul său, pe care oricine avea voie să-l scoatăsingur din beci; dupăcum se cunoştea, de asemenea, mărinimia de care dădea dovadăfaţ ăde anumiţ i muşterii ce se bucurau de credit în prăvălia lui, aşa încât nimeni nu cârtea împotriva toanelor sale. Toanele acestea, unii dintre cunoscuţ ii mai vechi ai localului le puneau pe seama amărăciunilor de care jupân Bonhomet avusese parte

în căsnicie. Iată, în orice caz, lămuririle pe care Borromée socoti de cuviinţ ăsăi le dea lui Chicot asupra hangiului de a cărui găzduire urmau săse bucure împreună. Mizantropia lui Bonhomet avusese însăo înrâurire nefastăasupra ornamentaţ iei şi dichisurilor ospătăriei. Într-adevăr, cârciumarul socotindu-se cu mult mai presus de clientela sa, cei puţ in asta era părerea sa intimă, nu-şi dăduse nici cea mai micăostenealăsă-şi înfrumuseţ eze stabilimentul; de aceea, în momentul în care intrăîn cârciumă, Chicot se simţ i dintr-o datăca la el acasă: nu se schimbase nimic, în afarădoar de culoarea mohorâtăa tavanului, care, din cenuşiu cum era mai înainte, devenise negru ca funinginea. În acele preafericite vremuri, hanurile nu ajunseserăîncăsăfie îmbâcsite de mirosul leşios şi înţ epător de scrum de tutun care se încuibeazăîncetul cu încetul în lemnăria şi draperiile localurilor din ziua de azi, miros care se impregneazăşi pe care-l răspândeşte în jur orice obiect poros ori spongios. Aşa stând lucrurile, în pofida stratului venerabil de murdărie depus pe pereţ i şi a tristei sale înfăţ işări, sala Cornului Abundenşei nu denatura câtuşi de puţ in, prin nu ştiu ce emanaţ ii exotice, damfurile vinaţ urilor ce pătrunseserăadânc în fiecare atom al stabilimentului; de aceea, dacă mi-e îngăduit săspun, un adevărat băutor se simţ ea la largul său în acest templu închinat lui Bachus, deoarece putea sărespire în voie tămâia şi aromele îndrăgite de acest zeu. Chicot intră, cum am spus, în urma lui Borromée, fărăa fi văzut sau, mai degrabă, recunoscut de patronul Cornului Abundenşei. Cunoştea cotlonul cel mai întunecos al ospătăriei şi tocmai se pregătea săse aşeze la masăacolo, ca şi cum n-ar fi ştiut cămai erau şi alte colţ uri tainice prin partea locului, dacănu l-ar fi oprit Borromée. — Ai răbdare, prietene! îi spuse acesta. Existăalături o cămăruţ ă unde douăpersoane care au să-şi împărtăşeascăniscai secrete pot sta omeneşte de vorbă, dupăce vor fi deşertat câteva pahare sau făcând amândouălucrurile deodată. — Sămergem acolo, atunci – se învoi Chicot. Borromée îi făcu un semn hangiului nostru, ca şi când l-ar fi întrebat: "Cumetre, odaia de alături e goală?" Bonhomet îi răspunse printr-un alt semn ce voia săspună: "Da, e goală". Căpitanul îl conduse pe Chicot, care se prefăcea văse poticneşte la tot pasul, lovindu-se mereu de pereţ ii coridorului, în chilioara binecunoscutăcititorilor noştri care au binevoit să-şi piardăvremea urmărind întâmplările povestite în Doamna de Monsoreau. — Aşa – spuse Borromée – acum aşteaptă-măpuţ in aici, în timp ce eu am săcaut sămăfolosesc de un hatâr pe care hangiul înţ elege să-l facămuşteriilor săi obişnuiţ i şi de care te vei putea bucura, la rândul

dumitale, când va ajunge săte cunoascămai bine. — Ce hatâr? — Sămăduc săaleg singur din pivniţ ăvinul pe care-l vom bea. — Ce vorbeşti! se minunăChicot, Plăcutătreaba! Du-te! Borromée ieşi din cameră. Chicot se uitădupăel şi, în momentul în care uşa se închise în urma lui, se sculăşi se duse săridice un tablou de pe perete înfăţ işând Asasinarea Creditului, ucis mişeleşte de răii platnici, care tablou era încadrat într-o ramăneagrăde lemn şi avea drept pereche o a doua cadrăîn care o duzinăde calici trăgeau pe dracul de coadă. În spatele primului tablou se afla o bortăprin care se putea privi în sala cea mare fărăa fi văzut. Chicot ştia de existenţ a acestei borte, deoarece o făcuse chiar el. "Aşa, va săzică– îşi spuse el – măduci într-o cârciumăîn care, cum s-ar zice, eşti ca la tine acasă; măvâri apoi într-o cămăruţ ă, unde socoteşti cănimeni nu poate sămăvadăşi de unde îţ i închipui cănu pot vedea nimic, şi uite căîn peretele acestei odăiţ e se aflăo gaură, mulţ umităcăreia n-ai săpoţ i face nici o mişcare fărăştirea mea. Haidade, căpitane, te crezi mai tare decât eşti!" Şi rostind aceste cuvinte cu o mutrădispreţ uitoare atât de caracteristicăpentru el, Chicot îşi apropie ochiul de peretele de scânduri, pe care îl sfredelise cu meşteşug în dreptul unui nod din lemn. Prin gaura din perete îl zări pe Borromée ducând mai întâi un deget la buze, în chip de avertisment, şi spunându-i apoi ceva lui Bonhomet, care îi arătă, printr-o maiestoasăînclinare a capului, căera gata să-i împlineascădorinţ ele. Dupămişcarea buzelor căpitanului, Chicot, care dobândise o iscusinţ ădeosebităîn aceastădirecţ ie, ghici căfraza rostităde el suna cam aşa: "Adu-ne tot ce trebuie în odăiţ ăşi, dacăs-ar întâmpla săauzi vreun zgomot aici, ia seama sănu intri cumva înăuntru". Dupăcare Borromée luăun opaiţce şedea pururea aprins pe un sipet, ridicăun chepeng şi coborî în beci, folosindu-se de hatârul nepreţ uit pe care hangiul înţ elegea să-l facămuşteriilor obişnuiţ i ai localului. O clipămai târziu, Chicot ciocăni într-un fel anumit în peretele de scânduri. Auzind bătaia aceea ciudatăîn perete, care probabil îi trezea cine ştie ce amintire adânc înrădăcinatăîn inima sa, Bonhomet tresări şi rămase cu privirile în gol şi cu urechea ciulită. Chicot ciocăni pentru a doua oară, ca şi când s-ar fi mirat cănimeni nu se grăbise săse înfăţ işeze la prima sa chemare. Bonhomet intrăbuzna în odăiţ ăşi dădu peste Chicot, care şedea în picioare şi se uita la el încruntat. În faţ a acestei privelişti, Bonhomet scoase un ţ ipăt ca toatălumea, era încredinţ at căChicot murise şi-şi închipuia căceea ce vedea înaintea

ochilor săi nu era decât o arătare. — Ce înseamnăasta, jupâne – îl luăla rost Chicot – de când, mă rog, persoanele de rangul meu sunt silite săcheme de câte douăori la dumneata în local? — O, dragădomnule Chicot – se bâlbâi Bonhomet – chiar dumneata eşti în carne şi oase, sau numai strigoiul dumitale? — Oricine aşfi, eu sau strigoiul meu – răspunse Chicot – de vreme ce mărecunoşti, jupâne, sper cănu vei ieşi din cuvântul meu şi vei face întocmai ceea ce-ţ i spun. — Sigur căda, înălţ imea voastră, porunciţ i! — Orice zgomot s-ar auzi aici în odaie, jupân Bonhomet, şi orice sar întâmpla, măbizui căvei aştepta săfii chemat ca săintri înăuntru. — O să-mi fie cu atât mai uşor sa văîndeplinesc porunca, dragă domnule Chicot, cu cât însoţ itorul domniei voastre mi-a pus în vedere acelaşi lucru. — Da, numai cănu el o săte cheme, ai auzit domnule Bonhomet? ci eu; sau dacăte cheamăcumva, ai săfaci aşa ca şi cum n-ai fi auzit. — Am înţ eles, domnule Chicot. — Prea bine: şi acum cautăşi scorneşte ceva ca săte descotoresşti de ceilalţ i muşterii ai dumitale şi peste zece minute ai grijăsăfim tot atât de singuri şi de nestingheriţ i în cârciuma dumitale, ca şi când am fi venit săpostim în vinerea mare. — Peste zece minute, iubite domnule Chicot, n-o sămai fie nici picior de om în tot hanul, în afarăde sluga plecatăa domniei voastre. — Du-te, Bonhomet, du-te, săştii căte bucuri şi mai departe de toatăstima mea – spuse cu măreţ ie Chicot. — O, Doamne Dumnezeule! suspinăBonhomet, părăsind încăperea. Păcatele mele, ce-o săse întâmple oare la mine în casă? Şi cum mergea de-a-ndăratelea pe coridor, se întâlni cu Borromée, care tocmai ieşea cu sticlele de vin din beci. — Ai înţ eles? îi spuse căpitanul. Peste zece minute sănu mai fie ţ ipenie de om în local. Bonhomet, care de obicei se uita de sus la toatălumea, dădu supus din cap şi se retrase în bucătărie, ca săpoatăchibzui pe îndelete cum să facăpentru a îndeplini în egalămăsurăporuncile celor doi fioroşi muşterii ai săi. Borromée intrăîn odăiţ ă, unde-l găsi pe Chicot aşteptându-l cu picioarele întinse pe podea şi cu zâmbetul pe buze. Nu ştim cum va fi ieşit din încurcăturăjupân Bonhomet, dar în clipa în care se încheia răgazul de zece minute ce-i fusese acordat, ultimul student ieşea pe uşă, braţla braţcu ultimul conţ opist, spunând: — Păzea, nenişorule! O săfie dandana mare la jupân Bonhomet: s-o întindem cât mai repede sănu ne ciuruiascăpielea!

LXXXII CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ODĂIŢA JUPÂNULUI BONHOMET În momentul în care căpitanul intrădin nou în cămăruţ ă, purtând în mânăun paner cu douăsprezece sticle, Chicot îl întâmpinăcu o figură atât de seninăşi de surâzătoare, încât Borromée fu înclinat să-l creadă un nătărău fărăpereche. Borromée abia aştepta sădestupe sticlele pe care se dusese săle scoatădin pivniţ ă; dar nerăbdarea lui nu însemna nimic pe lângă nerăbdarea de care părea cuprins Chicot. De aceea pregătirile nu ţ inurămult. Ca nişte băutori încercaţ i ce erau, cei doi tovarăşi de chef poftirăsăli se aducăniscaiva sărături, în lăudabilul scop de a nu lăsa săli se stingăsetea. Sărăturile furăaduse chiar de jupân Bonhomet, căruia fiecare din ei îi aruncăo ultimă ocheadă. Bonhomet răspunse fiecăruia în parte; dar dacăar fi fost cineva acolo săcumpăneascăprivirile adresate amândurora pe rând, şi-ar fi dat seama căera o mare deosebire între privirea hărăzitălui Borromée şi cea îndreptatăcătre Chicot. Dupăplecarea lui Bonhomet, cei doi cheflii se aşternurăpe băut. La început, ca şi când aceastăîndeletnicire ar fi fost mult prea importantăca săpoatăfi întreruptăcumva, băutorii dădurăpeste cap un număr serios de pahare pline ochi fărăsăschimbe un singur cuvânt. Chicot, mai ales, era uluitor; fărăsăfi apucat săspunănimic altceva decât "Vinul ăsta de Bourgogne face toate paralele, pe cinstea mea!" şi "Sămor eu dac-am mâncat o şuncăatât de grozavă!", golise douăsticle, adicătelea, câte una de fiecare frază. "Săfiu al dracului! se bucurăîn sinea lui Borromée. Mare noroc am avut sădau peste un beţ ivan ca ăsta!" La cea de-a treia sticlă, Chicot ridicăochii la cer. — Zău – suspinăel – dac-o s-o ţ inem aşa, o săne îmbătăm criţ ă. — Ce vrei? Cârnaţ ii ăştia sunt foc de săraţ i! spuse Borromée. — Aha, văd că-ţ i prieşte – răspunse Chicot. Săbem atunci, amice, nu-mi pierd eu capul chiar cu una cu două. Şi amândoi mai deşertarăcâte o sticlă. Vinul avea un efect cu totul deosebit asupra fiecăruia dintre cei doi cheflii: dacălui Chicot îi dezlegase limba, în schimb îi încleştase gura lui Borromée. "Aşa, va săzică! rânjea Chicot în sinea lui. Ţi-a pierit graiul, prietene! Nu prea eşti stăpân pe tine!" "Aha – îşi spunea la rândul său Borromée – îţ i merge gura ca o meliţ ă, ai început săte chercheleşti." — Cam câte sticle ţ i-ar trebui, cumetre? întrebăBorromée. — Pentru ce? spuse Chicot. — Ca săte înveseleşti. — Cu patru mi-am făcut suma.

— Dar ca săte chercheleşti? — Săzicem şase. — Şi ca săte îmbeţ i? — Săzicem de douăori pe atâta. "Gasconul – chibzui Borromée – abia e la a patra şi i se împleticeşte limba-n gură." — Atunci, mai avem timp berechet – spuse el, scoţ ând din paner a cincea sticlăpentru el şi tot a cincea şi pentru Chicot. Numai cădintre cele cinci sticle înşirate în dreapta lui Borromée, Chicot observase căunele erau pline pe jumătate, altele pe trei sferturi aproape, dar cănici una nu fusese golită. Faptul acesta nu făcea decât să-i întăreascăbănuiala ce-i încolţ ise în minte de la bun început cum căBorromée îi pusese gând rău. Ridicându-se de pe scaun ca săapuce sticla pe care i-o întindea căpitanul, Chicot se clătinăpe picioare. — Ei, bravo! spuse el. Ai simţ it? — Ce? — Cum s-a cutremurat pământul? — Ei, aş! — Zău, să-mi sarăochii dacămint! Din fericire, Cornul Abundenşei e destul de solid, cu toate căse sprijinăpe un fus. — Cum adicăse sprijinăpe un fus? întrebăBorromée. — De ce te miri, nu vezi căse-nvârteşte? — Adevărat – recunoscu Borromée, dând de duşcăpaharul pânăla fund – am simţ it şi eu acelaşi efect, dar nu mădumiream care poate fi cauza. — Fiindcănu eşti latinist – spuse Chicot – şi n-ai citit tratatul De Natura rerum; dacăl-ai fi citit, ai fi ştiut cănu existăefect fărăcauză. — În cazul acesta, iubite camarade – zise Borromée – fiindcăşi dumneata eşti tot căpitan ca şi mine, nu-i aşa?... — Căpitan din creştet până-n tălpi – răspunse Chicot. — În cazul acesta, dragul meu căpitan – continuăBorromée – fii bun, rogu-te, şi spune-mi şi mie, de vreme ce nu existăefect fărăcauză, precum zici, fii bun deci şi spune-mi şi mie cauza pentru care te-ai deghizat? — Când m-am deghizat? — Când ai venit la dom Modeste. — Dar cum eram îmbrăcat? — În haine civile. — Aşa e, ai dreptate. — Spune-mi te rog, ca săpot pătrunde şi eu în tainele filozofiei. — Cu dragăinimă; dar o să-mi spui şi dumneata, nu-i aşa, la rândul dumitale, pentru ce umblai deghizat în călugăr? Ca săfim chit. — Bate palma! spuse Borromée. — Poftim! răspunse Chicot. Şi întinse mâna spre el. Căpitanul trânti

palma drept peste palma lui Chicot. Acum şi eu! sări cu gura Chicot. Şi lovi în gol, nimerind alături de palma lui Borromée. — Bravo! îl lăudăBorromée. — Vrei săştii va săzicăpentru ce umblam îmbrăcat civil? întrebă Chicot, căruia i se împleticea tot mai mult limba. — Da, sunt curios. — Şi ai să-mi spui şi dumneata tot, da? — Pe onoarea mea de căpitan! De altfel, nu ne-am înţ eles aşa? — Adevărat, uitasem. Ei bine, e ceva cât se poate de simplu. — Spune atunci. — Din douăcuvinte ai săafli tot. — S-auzim. — Făceam pe iscoada regelui. — Cum aşa? Dumneata faci pe iscoada? — Da. — Vrei săzici căeşti iscoadăde meserie? — Nu, de plăcere. — Şi pe cine urmăreai la dom Modeste? — Pe toţ i. Întâi şi-ntâi pe dom Modeste, pe urmăpe fratele Borromée, pe urmăpe mezinul Jacques, în sfârşit toatămânăstirea. — Şi ce-ai descoperit pânăla urmă, stimate prietene? — În primul rând am descoperit cădom Modeste e un dobitoc şi jumătate. — Nu e nevoie săfii prea dibaci ca sădescoperi aşa ceva. — S-avem iertare! Fiindcămaiestatea sa Henric al III-lea, care nu e de loc un zevzec, îl socoteşte un luceafăr al bisericii şi chiar se gândeşte să-l facăepiscop. — Să-i fie de bine! N-am nimic de zis împotriva acestei avansări, din contră, ştiu c-am sărâd cu poftăîn ziua aceea. Şi altceva ce-ai mai descoperit? — Am descoperit căun oarecare frate Borromée nu era de felul său călugăr, ci căpitan. — Ce vorbeşti! Ţi-ai dat seama de asta? — De la prima ochire. — Şi pe urmă? — Am descoperit căJacques, mezinul, pânăuna alta, învăţ a să mânuiascăfloreta, pentru ca mai târziu săpoatăduela cu spada, şi că învăţ a deocamdatăsătragăla ţ intă, ca mai târziu săpoatătrage în oameni. — Aşa? Şi asta ai descoperit? spuse Borromée, încruntându-se. Şi ce-ai mai descoperit încă? — Dă-mi săbeau, altminteri n-o să-mi mai amintesc nimic. — Bagăde seamă– îi atrase atenţ ia Borromée, râzând – ai început cea de-a şasea sticlă. — De aceea simt căm-am ameţ it – spuse Chicot – de ce sănu recunosc! Doar n-am venit aici ca săfacem filozofie!...

— Fireşte, am venit ca săbem. — Săbem atunci! Şi Chicot îşi umplu paharul. — Ei? îl întrebăBorromée, dupăce-i cântase în strună. Acum ţ iaduci aminte? — Ce să-mi aduc aminte? — Ce-ai mai văzut în mânăstire? — Ba bine cănu! protestăChicot. — Spune, ce-ai văzut? — Am văzut cămonahii, în loc săfie cuvioşi, erau mai degrabă milităroşi, şi în loc săasculte de dom Modeste, nu ieşeau din cuvântul tău. Asta am văzut. — Adevărat? Probabil însăcănu mi-ai spus încătot? — Nu. Dă-mi săbeau, săbeau, altminteri mi-e teamăcă-mi pierd memoria. Şi cum sticla lui se golise, Chicot îi întinse paharul lui Borramée, care-i turnădintr-a lui. Chicot bău paharul pe nerăsuflate. — Ei, ce zici, acum ne-am adus aminte? întrebăBorromée. — Dacăne-am adus aminte?... Cred şi eu! — Ce-ai mai văzut? — Am văzut căse punea la cale o uneltire. — O uneltire?! exclamăBorrromée, schimbându-se la faţ ă. — Da, o uneltire – răspunse Chicot. — Împotriva cui? — Împotriva regelui. — În ce scop? — Ca săfie răpit. — Când anume? — Când s-ar fi înapoiat de la Vincennes. — Ţine-mă, Doamne! — Poftim? — Nimic. Şi zici c-ai văzut aşa ceva? — Am văzut. — Şi l-ai înştiinţ at pe rege? — Mai e vorbă! Doar pentru asta venisem. — Atunci din vina dumitale lovitura a dat greş? — Da, din vina mea – recunoscu Chicot. — Îmi vine săînnebunesc! şopti Borromée printre dinţ i. — Mărog? întrebăChicot. — Ziceam căai nişte ochi de vultur, amice. — Aş! bolborosi Chicot. Am mai văzut eu şi alte lucruri. Dă-ncoace una din sticlele dumitale şi ai sărămâi cu gura căscatăcând am să-ţ i spun ce-am văzut. Borromée se grăbi să-i împlineascădorinţ a. — Ei – zise el – ia săvedem dac-o sărămân cu gura căscată! — Mai întâi – începu Chicot – l-am văzut pe domnul de Mayenne,

rănit. — Fugi de-aici! — Mare scofală! Mi-a ieşit în cale. Pe urmăam văzut căderea oraşului Cahors. — Cum? Căderea oraşului Cahors! Aşadar, ai fost la Cahors? — Mai încape vorbă? Ah, căpitane, era într-adevăr o privelişte de toatăfrumuseţ ea şi cred căun viteaz ca dumneata ar fi fost încântat să vadăasemenea minunăţ ie. — Nu măîndoiesc; erai deci alături de regele Navarei? — Cot la cot cu dânsul, dragăprietene, aşa cum stăm noi acum. — Şi pe următe-ai despărţ it de el? — Ca să-i împărtăşesc vestea regelui Franţ ei. — Şi vii acum de la Luvru? — Am sosit acolo cu un sfert de ceas înaintea dumitale. — Prin urmare, de vreme ce am fost tot timpul împreunăde atunci încoace, nu mai are rost săte întreb ce-ai mai văzut de când ne-am întâlnit la palat. — Dimpotrivă, întreabă-mă, întreabă-mă, fiindcătocmai acum vine partea cea mai interesantă, pe onoarea mea. — Spune, atunci. — Spune, spune! bombăni Chicot. Drăcia dracului! E uşor de zis: "Spune"! — Hai, încearcă... — Încăun pahar de vin ca sămi se dezlege limba... plin ochi, aşa! Ei bine, camarade, am văzut căatunci când ai scos din buzunar scrisoarea alteţ ei sale ducele de Guise, ţ i-a scăpat pe jos încăo scrisoare. — Încăo scrisoare?! exclamăBorromée, sărind de pe scaun. — Da – spune Chicot – care se aflăaici. Şi dupăce bâjbâi cu mâna ca un om ameţ it, nimerind tot pe de lături, puse vârful degetului pe pieptarul din piele de bivol pe care-l purta Borromée, drept în locul unde era scrisoarea. Borromée se cutremură, ca şi când degetul lui Chicot ar fi fost un fier înroşit şi fierul acesta i-ar fi atins pielea, în loc să-i atingăpieptarul. — M-ai omorât! spuse el. Acum nu mai lipseşte decât un singur lucru. — Pentru ce? — Pentru ca săfi văzut tot. — Anume? — Săştii şi pentru cine era scrisoarea. — Mare pricopseală! bolborosi Chicot, lăsându-şi braţ ele săcadăpe masă. Scrisoarea era pentru doamna ducesăde Montpensier. — Doamne Isuse Hristoase! se înspăimântăBorromée. Sper cănu iai spus nimic regelui, nu-i aşa? — Nici un cuvânt, dar am să-i spun. — Când? — Dupăce voi fi tras un pui de somn.

Şi îşi lăsăcapul săse aştearnăpe braţ e, aşa cum aşternuse mai înainte braţ ele pe masă. — Aşadar, ştii căam la mine o scrisoare pentru ducesă? — Ştiu, cum sănu ştiu – gunguri Chicot – ştiu foarte bine. — Şi dacăte-ai putea ţ ine pe picioare, te-ai duce chiar acum la palat, nu-i aşa? — M-aşduce la palat. — Şi m-ai denunţ a? — Şi te-aşdenunţ a. — Va săzicănu e numai o glumă? — Ce anume? — Cădupăce te vei fi săturat de somn... — Ei?... — ...regele va afla tot? — Dar bine, scumpule – spuse Chicot, ridicând capul şi uitându-se toropit de somn la Borromée – trebuie săînţ elegi un lucru: dumneata eşti uneltitor, iar eu sunt spion; primesc atâta sau atâta în mânăde fiecare uneltire pe care o dau în vileag; dumneata eşti amestecat într-o uneltire, iar eu, la rândul meu, te denunţ . Fiecare cu meseria lui, atâta tot. Noapte bună, căpitane! Spunând aceste cuvinte, Chicot îşi lăsăiar capul pe masă, în poziţ ia pe care o avea la început, în aşa fel însăcă, având faţ a îngropatăîn palme şi ceafa ocrotităde coif, nu-i rămăsese descoperitădecât spinarea. La rândul ei, spinarea, desferecatădin platoşa pe care o pusese alături, pe scaun, se cocârjase cu cea mai mare solicitudine. — Aşa, va săzică! scrâşni Borromée, aţ intind asupra însoţ itorului său o privire arzătoare. Vrei sămădenunţ i, prietene! — De îndatăce mătrezesc din somn, iubitule, săfim înţ eleşi – spuse Chicot. — Rămâne de văzut dac-o săte mai trezeşti vreodată! răbufni Borromée. Şi, în aceeaşi clipă, împlântăcu sete pumnalul în spinarea tovarăşului său de chef, convins că-i străpunsese pieptul şi-l ţ intuise de tăblia mesei. Numai căBorromée nu se aşteptase sădea peste cămaşa de zale, pe care Chicot o luase cu împrumut din sala de arme a lui dom Modeste. Lama pumnalului se frânse ca o surcicăizbindu-se de blagoslovita cămaşa de zale, căreia pentru a doua oarăChicot îi datora viaţ a. Pe de altăparte, înainte ca ucigaşul, buimăcit de aceastăpăţ anie, săfi apucat săse dezmeticească, braţ ul drept al lui Chicot zvâcni deodatăca un arc şi, descriind un semicerc prin aer, îl izbi în obraz atât de năprasnic cu un pumn ce cântărea cinci sute de livre, încât Borromée se duse de-a berbeleacul pânăla perete, cu faţ a stâlcităşi plinăde sânge. Într-o secundă, Boromée fu în picioare: în următoarea secundă ţ inea în mânăspada.

În aceste douăsecunde însă, Chicot avu tot răgazul să-şi îndrepte spinarea şi săscoatăla rândul său sabia din teacă. Aburii băuturii se risipiserăca prin farmec. Chicot stătea proptit pe piciorul stâng şi puţ in aplecat pe spate, cu ochii aţ intiţ i drept înainte, cu mâna încleştatăpe arma, gata să-şi înfrunte vrăjmaşul. Masa, întocmai ca un câmp de bătălie pe care zăceau răsturnate sticlele goale, se întindea între cei doi potrivnici, slujându-le şi unuia, şi celuilalt drept parapet. Vederea sângelui care-i curgea din nas pe obraz şi de pe obraz pe podele avu însădarul să-l aţ âţ e pe Borromée. care, pierzându-şi cu desăvârşire cumpătul, se repezi furios asupra adversarului său, apropiindu-se de el atât cât îi îngăduia masa. — Vităîncălţ ată! spuse Chicot. Vezi bine doar cădintre noi doi tu eşti singurul beat, fiindcă, oricât te-ai întinde peste masă, nu poţ i să ajungi pânăla mine, în timp ce braţ ul meu e cu şase degete mai lung decât al tău şi spada mea, cu tot atât mai lungădecât a ta. Şi ca săte convingi, uite! Şi, fărăsăfandeze măcar, Chicot întinse fulgerător braţ ul şi-l înţ epă pe Borromée drept în mijlocul frunţ ii. Borromée scoase un ţ ipăt, mai mult de ciudădecât de durere; şi cum, oricâte păcate ar fi avut, era totuşi de o cutezanţ ăaproape smintită. Începu săatace cu şi mai multăînverşunare. Chicot, care rămăsese în continuare de partea cealaltăa mesei, luă un scaun şi se aşezătacticos. — MaicăPrecistă! Soldaţ ii ăştia sunt căzuţ i în cap! spuse el, dând din umeri. Se fudulesc căştiu sămânuiascăspada, şi când colo, orice civil, fie el cât de becisnic, i-ar putea strivi ca pe muşte dintr-o singură lovitură, numai săvrea. Aşa, bravo! Nu zici căi s-a năzărit acum să-mi scoatăochiul! Aha! Te-ai urcat pe masă! Frumos!... Atâta mai lipsea! Ia seama, dobitocule! Nu te gândeşti căloviturile de jos în sus sunt cele mai cumplite şi, dac-aşvrea, uite, te-aşputea trage în frigare ca pe o ciocârlie? Şi-l înţ epăîn pântece, aşa cum îl înţ epase mai înainte în frunte. Borromée răcni ca turbat, sărind jos de pe masă. — Să-ţ i fie de bine! spuse Chicot. Acum suntem pe acelaşi picior şi putem sta de vorbăîn tihnăîn timp ce ne batem. Ei, căpitane, va săzică aşa merge treaba: printre picături, când n-avem ce face, între două uneltiri, ne-apucam săomorâm oamenii mişeleşte? — Nu fac decât săapăr cauza mea, aşa cum şi dumneata o aperi pe a dumitale – răspunse Borromée, care începuse să-şi bage minţ ile în cap, înfricoşat, fărăvoia lui, de licărirea sinistrăce juca în ochii lui Chicot. — Aşa mai vii de acasă– zise Chicot. Şi totuşi, prietene, constat cu mulţ umire căsunt mai de treabădecât dumneata. Ah! Nu-i rău de loc. Borromée îi dăduse o loviturăcare-i atinsese pieptul din zbor. Nu-i rău de loc, dar cunosc figura; ţ in minte căi-ai arătat-o mezinului Jacques. Ziceam, aşadar, căsunt mai de treabădecât dumneata, prietene, fiindcă

n-am sărit eu cel dintâi la bătaie, deşi, să-ţ i spun drept, straşnic mă mânca palma; mai mult încă, ţ i-am dat voie să-ţ i faci cheful, lăsându-ţ i toatălibertatea, şi chiar în momentul de faţ ămămulţ umesc doar să parez. Şi ştii de ce? Fiindcăaşvrea totuşi săcădem la învoială. — Nimic! strigăBorromée, scos din sărite de sângele rece al lui Chicot. Nu vreau s-aud nimic! Şi îi dădu o loviturăcare l-ar fi străpuns ca pe o frunză, dacă gasconul n-ar fi făcut în aceeaşi clipăun pas înapoi cu picioarele lui de o poştă, aşa încât spada adversarului nu reuşi săajungăpânăla el. — Am să-ţ i spun totuşi despre ce-i vorba, ca săn-am mai apoi remuşcări. — Taci din gură! i-o retezăBorromée. Zadarnic, taci din gură! — Ascultă– spuse Chicot – vreau săfiu cu conştiinţ a împăcată; nu sunt câtuşi de puţ in însetat de sângele tău, măînţ elegi? Şi nu vreau să te omor decât dacănu voi avea încotro. — Omoară-mă, hai, omoară-mă, dacăpoţ i! îi strigăBorromée, înfuriat. — Ba nu! Destul c-am mai ucis o datăîn viaţ a mea un alt spadasin ca tine, aşspune chiar un spadasin mai iscusit decât tine. Pe legea mea! Îl cunoşti, era şi el în slujba ducilor de Guise, un avocat. — Ah! Nicolas David! murmurăBorromée, înspăimântat de acest precedent şi grăbindu-se săia din nou poziţ ie de apărare. — Întocmai. — Ah! Tu l-ai omorât va săzică? — O, Doamne, da, cu o micăloviturădestul de nostimăpe care am săţ i-o şi arăt, de altfel, dacăn-o săcădem la învoială. — Hai săvedem, despre ce învoialăe vorba? — Săintri în slujba regelui Franţ ei, rămânând mai departe în slujba ducelui de Guise. — Adicăsămăfac spion ca tine? — Nicidecum, fiindcăar fi, în orice caz, o deosebire între noi: eu nu primesc nici un gologan, în vreme ce tu vei fi plătit; pentru început, vei scoate la ivealăscrisoarea aceea a domnului duce de Guise către doamna ducesăde Montpensier; îmi vei da voie s-o copiez şi dupăaceea te voi lăsa în pace pânăce voi avea iar nevoie de tine. Ei, ce zici, sunt destul de drăguţ , nu-i aşa? — Uite răspunsul meu! spuse Borromée. Răspunsul lui Borromée era o loviturăexecutatăcu asemenea repeziciune, încât vârful spadei atinse umărul lui Chicot. — Haide, haide! spuse Chicot. Văd căn-am încotro, trebuie neapărat să-ţ i arăt lovitura cu care i-am venit de hac lui Nicolas David; pe cât e de simplă, pe atât e de nostimă. Chicot, care pânăatunci se mulţ umise sărămânăîn defensivă, făcu un pas înainte şi atacăla rândul său. — Iatăşi lovitura! îi atrase atenţ ia. Mai întâi o fentăîn cuartăjos. Şi executăfenta. Borromée parăretrăgându-se, dar, dupăce făcu

un pas înapoi, se văzu silit săse opreascădin pricina peretelui de scânduri care se afla în spatele lui. — Ei, bravo, ştii că-mi placi, vrei săparezi de contra! Mare greşeală, iubitule, fiindcămâna mea e mai suplădecât a ta; drept care îţ i învălui spada, atac în terţ ăsus, fandez, gata, te-am atins, adicăte-am achitat. Într-adevăr, lovitura urmase sau, mai bine zis, însoţ ise demonstraţ ia, şi lama subţ ire a spadei, împlântându-se în pieptul lui Borromée, lunecase ca o andrea printre douăcoaste pentru a se înfige apoi temeinic, cu un pocnet înfundat, în scândura de brad. Borromée desfăcu braţ ele, scăpând spada din mână, holbăo pereche de ochi sângeroşi, căscăgura, în timp ce o spumăroşie îi clăbucea pe buze, şi lăsăcapul să-i cadăpe umăr, cu un suspin ce aducea cu un horcăit; pe urmăi se tăiarăpicioarele, şi trupul, lipsit de sprijin, povârnin-du-se peste spadă, lărgi rana pricinuităde lamă, fărăso poatădesprinde din scândura în care o ţ inea cu toatăstrăşnicia înfiptă de pumnul năprasnic al lui Chicot; aşa încât nefericitul, aidoma unui uriaşfluture de noapte, rămase pironit în peretele pe care îl izbea zgomotos zvâcnind din picioare. Nepăsător şi cu cel mai desăvârşit sânge rece, aşa cum era de câte ori se afla într-o grea cumpănă, mai cu seamăatunci când în adâncul inimii sale era pe deplin încredinţ at căfăcuse tot ceea ce cugetul său îi ceruse săfacă, Chicot dădu drumul spadei care rămase împlântatăorizontal în perete, descătărămăcentironul căpitanului, cotrobăi în buzunarul vestei, scoase scrisoarea şi citi adresa: Ducesei de Montpensier Între timp, şiroaie de sânge gâlgâiau din ranăşi chinurile agoniei se zugrăveau pe chipul rănitului. — Mor, îmi dau duhul! bolborosi el. Doamne Dumnezeule, fie-ţ i milă de mine! Aceastărugăminte din urmă, murmuratăde buzele unui om care, fărăîndoială, nu se gândise săcearăîndurarea Celui de Sus decât în pragul morţ ii, avu darul săînmoaie inima lui Chicot. — Săfim milostivi – hotărî el – şi de vreme ce omul ăsta tot trebuie sămoară, cel puţ in sămoarăcât mai uşor. Şi apropiindu-se de perete, se opinti săsmulgăarma împlântatăîn scândurăşi căutătotodatăsăsprijine trupul lui Borromée, ca nu cumva săse prăbuşească, răbufnind de podele. Grija de care se arătăînsufleţ it în ultima clipăse dovedi însăde prisos: moartea sosise grabnic şi, cu suflul ei îngheţ at, toropise mădularele învinsului; picioarele i se îndoirăşi, alunecând din braţ ele lui Chicot, trupul se rostogoli greoi pe duşumea. Zguduitura făcu săţ âşneascăun şuvoi de sânge negru, o datăcu care se irosi şi ultimul fior de viaţ ăce-l mai însufleţ ea pe Borromée.

Atunci Chicot se duse sădeschidăuşa ce dădea pe coridor şi-l strigăpe Bonhomet. Nu trebui săstrige de douăori: cârciumarul ascultase la uşătot timpul şi auzise rând pe rând hodorogeala mesei şi scaunelor răsturnate, zăngănitul săbiilor ciocnite şi, în sfârşit, hurducătura unui obiect greu prăbuşit pe podele; iar onorabilul domn Bonhomet, mai cu seamădupă destăinuirile ce-i fuseserăîncredinţ ate, cunoştea mult prea bine felul de a fi al militarilor, în general, şi al lui Chicot, în particular, pentru a nu fi ghicit pas cu pas tot ce se petrecea în odăiţ ă. Singurul lucru pe care nu avea cum să-l ştie era care dintre cei doi adversari fusese răpus. Trebuie săspunem spre lauda lui jupân Bonhomet căfigura lui se luminăde o neîndoielnicăbucurie în momentul în care auzi glasul lui Chicot şi îl văzu pe gascon, viu şi nevătămat, deschizând uşa. Chicot, care nu scăpa nimic din vedere, observăbucuria ce se oglindea pe chipul său şi în sinea lui îi fu recunoscător. Bonhomet intrătremurând tot în odaie. — Isuse Hristoase! se cutremurăel, dând cu ochii de trupul căpitanului zăcând într-o băltoacăde sânge. — O, Doamne, da, sărmane Bonhomet! rosti Chicot. Ce să-i faci, asta-i soarta omului! Precum vezi, căpitanul, mititelul de el, e tare rău bolnav! — O, dragădomnule Chicot, dragădomnule Chicot! suspină Bonhomet, gata săleşine. — Ei, ce e? întrebăChicot. — Păcatele mele! Ce v-a căşunat să-i faceţ i de petrecanie tocmai în casăla mine? Bietul căpitan, ce băiat chipeşera! — Nu cumva ai fi vrut să-l vezi pe Chicot lungit pe jos şi pe Borromée în picioare? — A, nu, fereascăsfântul, nu! se grăbi săprotesteze hangiul, din toatăinima. — Ei, aflăcăaşa s-ar fi întâmplat, de n-ar fi fost la mijloc o minune cerească. — Adevărat? — Pe cuvântul lui Chicot! Dragăprietene, fii atât de bun şi vezi ce am la spate cămădoare îngrozitor. Şi-şi îndoi spinarea în faţ a cârciumarului, aplecându-şi umerii până în dreptul ochilor săi. Vesta cu mâneci bufante era găurităîntre umeri şi o patăde sânge rotundăşi mare cât un scud de argint înroşea destrămăturile rupturii. — Sânge! se înfiorăBonhomet. Sânge, vai de mine, sunteţ i rănit! — Stai, stai puţ in! Chicot, îşi scoase vesta, apoi cămaşa: Ia uită-te acum. — Ah! Aveţ i o cămaşăde zale, mare noroc, dragădomnule Chicot. Şi ziceaţ i cănemernicul ăsta a încercat săvăomoare mişeleşte? — Păi cum! Doar nu-ţ i închipui cămi-am înfipt singur pumnalul

între umeri aşa de plăcere? Spune-mi ce vezi acum? — O za ruptă. — Lovea cu nădejde căpitanul, dragul de el! În felul lui era de bună credinţ ă. A curs şi sânge cumva? — Da, se vede o patămare de sânge dedesubt. — Săscoatem atunci şi armura. Chicot îşi trase zalele peste cap, despuindu-şi torsul ce părea alcătuit numai din oase, din muşchi strâns lipiţ i de oase şi din piele strâns lipităde muşchi. — Ah, domnule Chicot! exclamăBonhomet. E o patămare cât o farfurie. — Înseamnăcăs-a rupt o vână; e o echimoză, cum spun medicii. Adu-ncoace o cârpăcurată, toarnăîntr-un pahar, în părţ i egale, untdelemn de măsline şi drojdie de vin şi spalăpata, prietene, spal-o bine. — Dar leşul, dragădomnule Chicot, ce fac eu cu leşul? — Asta nu-i treaba ta. — Cum adicănu-i treaba mea? — Nu. Dă-mi nişte cerneală, o panăşi hârtie. — Numaidecât, dragădomnule Chicot. Şi Bonhomet o şterse pe uşă. Între timp, Chicot, care probabil n-avea nici un moment de pierdut, încinse la flacăra lămpii vârful unui briceag şi retezăîn douăpecetea de cearăce ţ inea scrisoarea ferecată. Dupăcare, dat fiind cămisiva fusese desigilată, Chicot putu s-o scoatădin plic şi s-o citească, dând semne vădite de mulţ umire. În clipa în care tocmai sfârşea de citit, jupân Bonhomet intrăîn odaie aducând untdelemnul, vinul, hârtia şi pana de scris. Chicot puse pana, cerneala şi hârtia pe masă, în faţ a lui, se aşeză pe un scaun şi-şi încovoie spinarea sub nasul lui Bonhomet cu cel mai desăvârşit stoicism. Înţ elegând tâlcul acestei pantomime, cârciumarul se apucăsă-l frece. În vremea asta, ca şi când, în loc să-i fi zgândărit o ranădureroasă, Bonhomet l-ar fi gâdilat pe spinare în chip voluptos, Chicot se apucase săcopieze scrisoarea ducelui de Guise către sora sa, făcând diferite comentarii la fiecare cuvânt. Epistola era ticluităîn felul următor: "Dragăsurioară, expediţ ia împotriva oraşului Anvers fost o izbândă pentru toatălumea, dar pentru noi a dat greş; o săţ i se spunăcăducele de Anjou a murit; sănu crezi nimic, trăieşte. Trăieşte, măînţ elegi? Aici e tot clenciul. O dinastie întreagăe cuprinsăîn acest cuvânt; acest cuvânt este o stavilămult mai puternicădecât cea mai adâncăprăpastie în calea familiei de Lorena spre tronul Franţ ei.

Nu trebuie totuşi să-ţ i faci sânge rău din pricina asta. Am descoperit de curând cădouăpersoane, pe care le socoteam trecute în lumea drepţ ilor, mai sunt încăîn viaţ ăşi am toate motivele săcred că moartea prinţ ului atârnăde existenţ a acestor douăpersoane. Singura dumitale grijădeocamdatănu trebuie săfie decât Parisul; peste şase săptămâni va veni timpul ca Liga săse punăîn mişcare; oamenii noştri săştie deci căse apropie clipa aceasta şi săfie gata. Armata se aflăpe picioare; ne putem bizui, aşadar, pe douăsprezece mii de oameni de nădejde, bine echipaţ i; voi pătrunde cu ea în Franţ a, zicând căvreau săţ in piept hughenoţ ilor germani, care se pregătesc să trimităajutoare lui Henric de Navara; am să-i bat pe hughenoţ i şi, după ce voi fi intrat în Franţ a ca prieten, voi şti săpun piciorul în prag ca un stăpân..." — Oho! se minunăChicot. — Vădoare, dragădomnule? întrebăBonhomet, oprindu-se din frecat. — Da, iubitule. — Am săfrec mai uşor atunci, fiţ i pe pace! Chicot se apucăsăscrie mai departe: "P. S. Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţ a celor Patruzeci şi Cinci; îngăduie-mi totuşi să-ţ i spun, scumpăsurioară, căar însemna săle faci o cinste pe care secăturile astea n-o merită..." — Ei, fir-ar săfie – bombăni Chicot – nu mai înţ eleg nimic. Şi reciti fraza de la capăt! "Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţ a celor Patruzeci şi Cinci..." — Care plan? se întrebăChicot. "...îngăduie-mi totuşi să-ţ i spun, scumpăsurioară, căar însemna să le faci o cinste pe care secăturile astea n-o merită..." — Care cinste? Chicot se aplecăiarăşi asupra scrisorii. "...pe care secăturile astea n-o merită. Fratele dumitale care te iubeşte, H. de Lorena" — În sfârşit – mormăi Chicot – am înţ eles tot, în afarăde postscriptum. Bun! Rămâne de văzut acum ce vrea acest post-scriptum. — Dragădomnule Chicot – se încumetăsăîntrebe Bonhomet, văzând căChicot încetase sămai scrie, dacănu săşi gândească– dragă

domnule Chicot, nu mi-aţ i spus încăce săfac cu leşul acesta? — E foarte simplu. — Poate pentru dumneavoastră, care aveţ i atâta imaginaţ ie, dar pentru mine? — Ei bine, săzicem, de pildă, cărăposatul căpitan, să-l fie ţ ărâna uşoară, s-ar fi încăierat pe stradăcu nişte elveţ ieni sau cu nişte lefegii şi căţ i l-ar fi adus aici în casăspintecat. Te-ar fi lăsat oare inima sănu-l primeşti? — Fireşte cănu, doar dacăm-aţ i fi oprit dumneavoastră, dragă domnule Chicot. — Săzicem că, dupăce ţ i l-ar fi lăsat plocon aici, în colţ , cu toate îngrijirile pe care te-ai fi grăbit săi le dai, s-ar fi săvârşit din viaţ ăîn braţ ele tale. Ar fi o nenorocire şi atâta tot, nu-i aşa? — Bineînţ eles. — Şi în loc săfii tras la răspundere, ai avea tot dreptul săfii lăudat pentru omenia ta. Săzicem apoi că, dându-şi ultima suflare, răposatul căpitan ar fi rostit numele prea binecunoscut de tine al stareţ ului mânăstirii iacobinilor Saint-Antoine. — Dom Modeste Gorenflot?! exclamăBonhomet, mirat. — Da, dom Modeste Gorenflot. Ei, şi-atunci, nu-ţ i rămâne altceva de făcut decât săte duci să-l înştiinţ ezi pe dom Modeste; dom Modeste aleargăîntr-un suflet aici şi, cum într-unul din buzunarele mortului se va găsi punga sa – măînţ elegi? Trebuie neapărat săse găseascăpunga, ţ i-o spun anume ca săiei aminte – şi cum într-unul din buzunarele mortului se va găsi punga sa, iar în celălalt scrisoarea de faţ ă, nimeni no săbănuiascănimic. — Înţ eleg, dragădomnule Chicot. — Ba mai mult chiar, vei primi o răsplatăîn loc săfii pedepsit. — Sunteţ i într-adevăr un om mare, dragădomnule Chicot! Măduc chiar acum la mânăstirea Saint-Antoine. — Stai puţ in, ce dracu! Am spus punga şi scrisoarea. — A, da, şi scrisoarea se aflăîn mâinile dumneavoastră? — Ai ghicit. — Nu trebuie săştie nimeni c-a fost citităşi copiată? — Mai încape vorbă! Tocmai pentru căscrisoarea va ajunge neatinsăîn mâinile cui trebuie, vei fi răsplătit. — O fi ceva secret în scrisoarea asta? — În ziua de azi, pretutindeni sunt numai secrete, dragul meu Bonhomet. Dupăacest răspuns sentenţ ios, Chicot se apucăsăîmpreune marginile plicului de mătase sub pecetea de ceară, folosind acelaşi mijloc, apoi netezi ceara cu iscusinţ ă, încât nici o privire, fie ea cât de ageră, n-ar fi descoperit nici cea mai uşoarăcrăpătură. Pe urmăvârî la loc scrisoarea în buzunarul mortului, îl puse pe cârciumar să-i oblojeascărana cu cârpa înmuiatăîn untdelemn şi drojdie de vin, îmbrăcădin nou zalele pe trupul gol, apoi cămaşa peste zale, îşi culese

spada de pe jos, o şterse de sânge, o băgăîn teacăşi plecă. Puţ in mai apoi însăse întoarse din drum: — La urma urmei – spuse el – dacăpovestea pe care am născocit-o nu ţ i se pare prea grozavă, n-ai decât sădai vina pe căpitan, zicând căsa străpuns singur cu spada. — Adicăs-a sinucis? — De ce nu? Asta nu compromite pe nimeni, îţ i dai seama. — Păi atunci n-au să-l mai îngroape, sărmanul, în pământ sfinţ it. — Ei, asta e! spuse Chicot. Îţ i închipui cumva căi-ar face chiar aşa mare plăcere? — Cred căda. — Atunci, treaba ta, dragăBonhomet, făcum crezi! Te las cu bine! Nu trecu mult şi se întoarse iar: Era săuit, trebuie săplătesc socoteala de vreme ce el a murit. Şi aruncăpe masătrei scuzi de aur. Pe urmăduse degetul la buze, făcându-i semn sătacă, şi ieşi pe uşă. LXXXIII SOŢUL ŞI AMANTUL E lesne de înţ eles emoţ ia puternicăpe care o încercăChicot în clipa când văzu strada Augustinilor, atât de paşnicăşi de pustie, colţ ul format de grupul de case din preajma locuinţ ei sale, în sfârşit, căminul său drag, cu acoperişul triunghiular, cu balconul mâncat de cari şi streşinile împodobite cu chipuri. Stătuse tot timpul cu frica în sân ca nu cumva săgăseascăun maidan în locul căsuţ ei sale; şi atât de mult se temuse sănu vadătotul pârjolit şi afumat de vreun incendiu, încât şi strada, şi o datăcu ea, şi casa i se părurănişte minuni fărăseamăn, de o curăţ enie, de o eleganţ ă şi de o strălucire orbitoare. Chicot ascunsese în scobitura unei pietre aşezate la temelia unuia din stâlpii balconului cheia cuibului său drag. Pe vremea aceea, o cheie oarecare de la vreun cufăr sau de la mai ştiu eu ce altămobilăera tot atât de grea şi de voluminoasăca şi cele mai mari chei de la uşile caselor noastre de azi; iar cheile locuinţ elor erau deci, păstrând proporţ iile fireşti, făurite pe măsura cheilor unei cetăţ i din zilele noastre. De aceea Chicot, chibzuind căbinecuvântata cheie anevoie ar fi putut săîncapăîn buzunarul său, se hotărâse s-o ascundă, aşa cum am arătat. Trebuie săspunem, aşadar, căChicot avu o uşoarăstrângere de inimăîn momentul în care îşi strecurădegetele în tainiţ a de piatră; fiorul de teamăse preschimbăînsăîntr-o bucurie fărăseamăn când simţ i răceala fierului. Cheia se afla, într-adevăr, în locul unde o pusese Chicot. Şi tot aşa se aflau la locul lor şi mobilele din prima încăpere, şi

scândurica bătutăîn cuie peste bârna de stejar, în sfârşit, şi cei o mie de scuzi, ce piroteau în ascunzătoarea lor. Chicot nu era de felul său cărpănos: dimpotrivă, adeseori aruncase banii pe fereastră, jertfind astfel bunurile materiale pentru izbânda unei idei, potrivit filozofiei oricărui om de oarecare valoare; dar în momentul în care ideea înceta pentru o bucatăde vreme sămai poruncească materiei, adicăatunci când nu mai era nevoie nici de bani, nici de sacrificii, când, într-un cuvânt, simţ urile precumpăneau din nou asupra sufletului, şi când sufletul lui Chicot îngăduia trupului său sătrăiascăşi săse bucure, banul, acest primordial, acest neistovit şi veşnic izvor de plăceri trupeşti, îşi redobândea tot preţ ul său în ochii filozofului nostru, şi nimeni mai bine decât el nu ştia în câte voluptoase subdiviziuni se împarte acel nepreţ uit întreg ce se numeşte un scud. — Să-mi sarăochii! mormăia Chicot, stând pe vine în mijlocul camerei, în faţ a lespedei date deoparte, cu scândurica lângăel şi având comoara înaintea ochilor. Să-mi sarăochii! Mai rar un vecin blagoslovit ca al meu, un băiat atât de cumsecade, care a ştiut săpăzeascăde alţ ii şi săse fereascăla rândul său de a se atinge de banii mei. Zău, unde s-a mai pomenit aşa ceva în vremurile noastre! SămăbatăDumnezeu! Trebuie, fărădoar şi poate, să-i mulţ umesc pentru căa fost atât de îndatoritor, şi cât mai curând, chiar astă-seară. Zicând acestea, Chicot aşezăla loc scândurica peste bârnăşi lespedea peste scândurică, se apropie apoi de fereastrăşi se uităîn stradă. Casa de pesta drum avea aceeaşi culoare sură, mohorâtă, pe care închipuirea o atribuie îndeobşte clădirile atunci când a ajuns săse familiarizeze cu particularităţ ile lor, ca şi cum ar fi de la sine înţ eles că nu pot avea altănuanţ ă. "Cred cănu s-or fi culcat încăla ora asta – îşi spuse în sinea lui Chicot. De altfel, sunt convins căoamenii ăştia nu prea sunt de felul lor somnoroşi; ia săvedem." Coborî şi se duse săbatăla uşa vecinului, ticluindu-şi dinainte o mutrăcât se poate mai dulce şi mai zâmbitoare. Puţ in mai târziu auzi treptele scârţ âind sub nişte paşi grăbiţ i; cu toate astea însăfu lăsat să aştepte un timp destul de îndelungat pentru a se socoti îndreptăţ it să ciocăneascăiar. La aceastănouăchemare, uşa se deschise şi în întuneric se desluşi statura unui om. — Mulţ umesc şi bunăseara! spuse Chicot, întinzând mâna. M-am înapoiat adineauri şi m-am grăbit să-ţ i mulţ umesc din toatăinima, vecine dragă. — Poftim? rosti un glas dezamăgit, al cărui sunet avu darul de a-l surprinde peste măsurăpe Chicot. În acelaştimp, omul care venise să-i deschidăse dădu un pas îndărăt. — Ia te uită! Dacănu măînşel – zise Chicot – nu eraţ i

dumneavoastrăvecinul meu în ziua când am plecat, şi totuşi, sămăierte Dumnezeu, dar parcăvăcunosc. — Şi eu – mărturisi tânărul. — Nu sunteţ i cumva domnul viconte Ernauton de Carmainges? — Şi dumneavoastrănu sunteţ i cumva Strigoiul? — Într-adevăr – spuse Chicot – parc-am căzut din nori. — În sfârşit, ce doriţ i, vărog. domnule? întrebătânărul cu puţ ină acreală. — Măiertaţ i, poate căvăderanjez, dragădomnule? — Nicidecum, numai îmi veţ i da voie săvăîntreb, nu-i aşa, cu ce vă pot fi de folos? — Nu voiam nimic altceva decât săvorbesc cu proprietarul casei. — Vorbiţ i atunci. — Cum adică? — Foarte bine: eu sunt proprietarul. — Dumneavoastră? Şi de când, mărog, dacănu vi-e cu supărare? — Păi de trei zile. — Aşa? Casa era va săzicăde vânzare? — Probabil, de vreme ce am cumpărat-o. — Şi fostul proprietar? — Nu mai locuieşte aici, precum vedeţ i. — Şi unde-i acum? — Habar n-am. — Staţ i, săne înţ elegem! spuse Chicot. — Nici nu doresc altceva – răspunse Ernauton, care dădea semne vădite de nerăbdare – numai căv-aşruga ne înţ elegem mai repede. — Fostul proprietar era un bărbat între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, dar care părea de patruzeci, nu-i aşa? — Nu; era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci sau şaizeci şi şase de ani şi care arăta ca un om de vârsta lui. — Pleşuv? — Nu, dimpotrivă, cu o chicăalbăşi deasă. — Avea o cicatrice mare pe obrazul stâng, nu-i aşa? — N-am văzut nici o cicatrice, în schimb avea toatăfaţ a brăzdatăde zbârcituri. — Nu mai înţ eleg nimic – spuse Chicot. — În sfârşit – continuăErnauton dupăun moment de tăcere – ce treabăaveai cu omul acesta, dragădomnule Strigoi? Chicot se pregătea tocmai să-i mărturiseascăpentru ce anume venise; dar în aceeaşi clipătaina, pe care părea s-o ascundăuimirea lui Ernauton, îi aminti de un anumit proverb pe care oamenii discreţ i din fire pun mare preţ . — Voiam doar să-i fac o vizităîn treacăt, aşa cum se obişnuieşte între vecini, atâta tot – zise el. În felul acesta, Chicot nu minţ ea, dar nici nu spunea nimic. — Dragădomnule – rosti Ernauton, politicos, dar micşorând

considerabil golul uşii pe care o ţ inea întredeschisă– dragădomnule, îmi pare rău cănu pot săvădau lămuriri mai precise. — Vămulţ umesc, domnule – răspunse Chicot – am sămai întreb şi pe alţ ii. — Dar, adăugăErnauton, continuând săîmpingăuşa – asta nu mă împiedicăsămăbucur de întâmplarea care mi-a dat prilejul săschimb din nou câteva cuvinte cu dumneavoastră. "Ai fi vrut pesemne sămăvezi la dracu-n praznic, nu-i aşa?" bombăni în sinea lui Chicot, înclinându-se politicos. Dat fiind însăcă, în pofida acestui răspuns nerostit, îngândurat cum era, Chicot uitase sămai plece, Ernauton, strecurându-şi capul printre tocul şi canatul uşii, îi spuse: — Atunci, s-auzim de bine, domnule! — O clipănumai, domnule de Carmainges – stărui Chicot. — Îmi pare nespus de rău, domnule – răspunse Ernauton – dar nu mai pot săzăbovesc; aştept o persoanăcare trebuie săbatăîn curând la uşa asta şi aceastăpersoanăs-ar putea supăra pe mine căn-am ştiut so primesc cu toatădiscreţ ia cuvenită. — Gata, am înţ eles, domnule – se scuzăChicot – plec îndată, iertaţ imădacăv-am stingherit cumva. — Cu bine, dragădomnule Strigoi! — Cu bine, stimate domnule Ernauton! Şi făcând un pas înapoi, Chicot se pomeni cu uşa închisăfrumuşel în nas. Trase cu urechea săvadădacănu cumva tânărul bănuitor pândea la uşă, aşteptându-l săplece, dar auzi din nou paşii lui Ernauton urcând treptele. Chicot putu, aşadar, săse întoarcălinişitit acasăşi săse închidăla el în odaie, hotărât cu tot dinadinsul sănu mai tulbure tabieturile noului său vecin, dar totodată, potrivit bunului său obicei, să nu-l prea scape din vedere. Într-adevăr, Chicot nu era omul care săse culce pe-o ureche atunci când i se părea căun lucru ar avea oarecare importanţ ă, înainte de a fi pipăit, întors pe toate feţ ele şi disecat acest lucru cu răbdarea unui distins anatomist; fărăvoia lui însă, şi nu ştiu dacăasta se putea numi un har sau un cusur al fiinţ ei sale lăuntrice, fărăvoia lui însă, orice lucru ce se încrusta în creierul său se dovedea colţ uros şi plin de muchii atunci când încerca su-l analizeze, aşa încât învelişurile cerebrale ale bietului Chicot, privite mai de aproape, erau zgâriate, bătătorite şi uzate. Chicot, care pânăatunci fusese frământat de următoarea propoziţ ie din scrisoarea ducelui de Guise: "Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţ a celor Patruzeci şi Cinci", trecu deocamdatăcu vederea aceastăpropoziţ ie pe care îşi puse în gând s-o examineze mai târziu, pentru a cerceta cât mai temeinic şi fărănici o zăbavănoua pricinăde nelinişte care luase locul celei de mai înainte. Chicot chibzui căavea tot dreptul săfie mirat văzându-l pe Ernauton statornicit în chip de stăpân în casa misterioasă, ai cărei

locatari se mistuiserăca prin farmec. Cu atât mai mult cu cât, dupăpărerea lui Chicot, la respectivii locatari s-ar fi putut foarte bine săse refere o anumităfrazăîn legătură cu ducele de Anjou din scrisoarea ducelui de Guise. Era o întâmplare vrednicăde luat în consideraţ ie, iar Chicot se obişnuise săcreadăîn întâmplările providenţ iale. În aceastăprivinţ ăavea unele teorii cât se poate de ingenioase, care le împărtăşea cu dragăinimăori de câte ori i se cerea s-o facă. La temelia susnumitelor teorii stătea o idee care, dupăjudecata noastră, era la fel de bunăca oricare alta. Iat-o în câteva cuvinte: Întâmplarea este unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le ţ ine de obicei în rezervă. Atotputernicul nu foloseşte mijlocul acesta decât doar în împrejurări grele, mai cu seamăde când a observat căoamenii sunt destul de ageri la minte ca săcerceteze şi săprevadăsorţ ii de izbândă, călăuzindu-se dupălegile naturii şi dupăanumite elemente ce se înlănţ uie în chip firesc. Bunului Dumnezeu însăîi place sau ar trebui să-i placăa zădărnici socotelile unor trufaşi, a căror semeţ ie a pedepsit-o odinioară dezlănţ uind asupra lor potopul, aşa cum în vremea ce va săvinăo va pedepsi, deopotrivă, dându-i prada focului. Bunului Dumnezeu, aşadar, precum spuneam sau, mai de grabă, precum îşi spunea Chicot, bunului Dumnezeu îi place săzădărnicească socotelile acestor trufaşi cu ajutorul unor elemente pe care ei nu au cum săle cunoascăşi a căror intervenţ ie nu pot s-o prevadă. Aceastăteorie, cum se vede, cuprinde unele argumente iluzorii şi poate prilejui destule strălucite demonstraţ ii; dar probabil căcititorul, dornic, la fel ca şi Chicot, săafle mai curând ce căuta Carmainges acolo, în casă, ne va fi recunoscător dacăne vom opri aici. Chicot chibzui, prin urmare, căavea tot dreptul săfie mirat găsindu-l pe Ernauton în casa în care ştia călocuise pânăatunci Remy. Şi se gândi căavea tot dreptul săfie mirat pentru douămotive: în primul rând, fiindcănici unul dintre ei habar n-avea de existenţ a celuilalt, ceea ce îi dădea de bănuit căîntre ei doi fusese un mijlocitor pe care Chicot nu-l cunoştea. În al doilea rând, pentru că, precum se vedea, casa fusese vândutălui Ernauton, care n-avea bani s-o cumpere. "E adevărat – îşi spuse Chicot, aşezându-se cât mai comod pe streaşina unde se afla postul lui obişnuit de observaţ ie – e adevărat că tânărul aşteaptăpe cineva, cel puţ in aşa zicea el, şi căacel cineva, pe cât se pare, e o femeie; în ziua de azi femeile sunt bogate şi-şi pot îngădui săşi facătoate gusturile. Ernauton e tânăr, frumos, elegant; Ernauton a avut darul săplacăunei anumite persoane, i s-a dat o întâlnire şi i s-a spus totodatăsăcumpere casa; a cumpărat aşadar, casa şi a acceptat întâlnirea. Ernauton – îşi depănămai departe Chicot firul gândurilor – trăieşte la curte; prin urmare, femeia cu care are de-a face trebuie săfie

şi ea de la curte. Bietul băiat, se va îndrăgosti oare de ea? Să-l ferească sfântul! Ar însemna căse scufunde cu totul în acest noian al desfrâului. Ei, bravo! Doar n-am apucat tocmai eu să-i fac morală! O moralăde douăori zadarnicăşi de zece ori stupidă. Zadarnică, deoarece n-ar înţ elege-o, şi chiar dacăar înţ elege-o, nu i-ar da ascultare. Stupidă, pentru căaşface mai bine sămăduc la culcare şi sămăgândesc puţ in şi la bietul Borromée. Şi fiindcăveni vorba de el – continuăChicot, întunecându-se la faţ ă– acum îmi dau seama de un lucru, şi anume că remuşcarea nu existăşi căse dovedeşte a fi un sentiment destul de relativ; fapt este cănu simt nici o mustrare de cuget pentru căl-am ucis pe Borromée, de vreme ce situaţ ia domnului de Carmainges îmi dăatât de mult de gândit, încât am şi uitat căl-am ucis; de altfel, sunt convins cănici el, dacăar fi reuşit cumva sămăţ intuiascăpe masă, aşa cum lam ţ intuit eu în perete, n-ar fi avut mai multe remuşcări decât am eu în clipa de faţ ă." Acesta era punctul la care Chicot ajunsese cu raţ ionamentele, investigaţ iile şi cugetările lui filozofice, dupăce îşi pierduse un ceas şi jumătate cu ele, când sosirea unei litiere ce venea dinspre hanul Mândrului Cavaler îl smulse gândurilor de care se lăsase furat. Litiera se opri în pragul casei misterioase. O doamnăcu obrazul acoperit de un văl coborî dinăuntru şi se furişăpe uşa întredeschisăde Ernauton. "Bietul băiat! murmurăChicot, va săzicănu m-am înşelat: aştepta într-adevăr o femeie; acum pot sămăduc la culcare." Şi spunând acestea, Chicot se ridicăde jos, dar nu se clinti din loc, rămânând mai departe în picioare. "De ce sămămint – îşi zise el – fiindcăde dormit tot n-am săpot dormi; nu retrag totuşi ceea ce am spus mai înainte; n-am sădorm, dar nu din pricinăcăremuşcările nu m-ar lăsa săînchid ochii, ci din pricina curiozităţ ii; şi e atât de adevărat ceea ce spun, încât, atâta timp cât am sărămân la postul meu de observaţ ie, singurul gând care o să-mi umble prin cap o săfie: care dintre cucoanele noastre simandicoase a binevoit să-l fericeascăpe chipeşul Ernauton cu dragostea ei? De aceea aşface mai bine săstau mai departe la pândâ, deoarece, chiar dacăm-aşduce la culcare, nu m-ar răbda inima săstau culcat şi peste puţ in cu siguranţ ăcăm-aşda jos din pat şi m-aşîntoarce iar aici." Drept care, Chicot se pitulădin nou la locul lui. Stătu astfel preţde vreun ceas, în care timp n-am putea spune ritos dacăChicot se gândise la doamna cea necunoscutăori la Borromée, dacă era stăpânit de curiozitate muncit de remuşcări, când i se păru că desluşeşte deodatăîn capătul străzii tropotul unui cal ce venea în goana mare. Într-adevăr, puţ in mai târziu ieşi la ivealăun călăreţînfăşurat în mantia sa. Călăreţ ul se opri în mijlocul străzii şi se uităîmprejur ca şi când ar fi vrut să-şi dea seama unde se află. În aceeaşi clipăînsănoul

sosit zări grupul pe care-l forma litiera împreunăcu poştalionii. Călăreţ ul îşi îndreptăgonaciul într-acolo, era înarmat, deoarece se auzea sabia zăngănind de pinteni. Poştalionii voirăsă-i aţ inăcalea; omul însăle spuse ceva cu glas scăzut şi slujitorii nu numai căse dădurărespectuoşi la o parte, dar unul dintre ei se grăbi săia în primire frâul calului de îndatăce călăreţ ul sări jos din şa. Necunoscutul se apropie de casăşi bătu cu toatăputerea în uşă. "Măi săfie! îşi spuse Chicot. Ce bine am făcut c-am rămas! Îmi spunea mie inima c-o săse întâmple ceva, şi uite cănu m-am înşelat. Păzea, Ernauton, vai de pielea ta, iute c-a sosit bărbăţ elul! Tare mătem c-o sălase cu vărsare de sânge. Oricum însă, dac-o fi chiar soţ ul în carne şi oase, pare a fi om de treabăde vreme ce le dăde ştire c-a sosit, bătând atât de aprig în uşă." Cu toate astea, deşi necunoscutul ciocănise cu atâta măiestrie, locatarii pregetau să-i dea drumul înăuntru. — Deschideţ i! strigăcel de la uşă. — Deschideţ i, deschideţ i! îi ţ inurăisonul slujitorii. "Hotărât lucru – chibzui Chicot – trebuie săfie bărbatul; cu siguranţ ăcăi-a ameninţ at pe poştalioni c-o săpunăsă-i batăori să-i atârne în ştreang, şi oamenii au trecut de partea lui. Bietul Ernauton! Au să-l jupoaie de viu. Ba nu, fiindcămai sunt şi eu pe-aici totuşi – adăugă Chicot. Orice s-ar zice, băiatul mi-a fost de ajutor şi, prin urmare, se cuvine să-i întind şi eu mâna la momentul potrivit. Şi dacănici acum n-a sosit acest moment, atunci tare mătem căn-o sămai sosească niciodată." Chicot era un om hotărât de felul său şi mărinimos; şi pe lângă toate celelalte, mai era şi curios din fire; îşi desprinse deci spada, o luăla subsuoarăşi coborî grăbit scările. Chicot se pricepea sădeschidăuşa casei în aşa fel ca sănu scârţ âie, ceea ce este o iscusinţ ăneapărat trebuincioasăorişicui vrea sătragăcu urechea, dar cu folos. Chicot se strecurăsub balcon, îndărătul unui stâlp, şi se opri locului, aşteptând. Abia apucăsăse aşeze acolo la pândă, căuşa casei de peste drum se deschise dupăce necunoscutul şopti ceva prin gaura cheii; cu toate acestea noul venit rămase afară, în prag. Puţ in mai apoi doamna se ivi în cadrul uşii. Doamna luăbraţ ul călăreţ ului, care o conduse pânăla litierăşi dupăce închise portiera, se urcădin nou în şa. "Nu mai încape nici o îndoială– îşi spuse Chicot – era bărbatu-său; în orice caz, trebuie săfie tare de treabă, sărmanul, de nu i-a dat prin gând săscotoceascăpuţ in prin casăspre a-i face de petrecanie prietenului meu Carmainges." Litiera se urni din loc, escortatăde călăreţ ul ce mergea în dreptul portierei.

"Săfiu al dracului! se gândi Chicot, trebuie neapărat sămăţ in după oamenii ăştia, săaflu cine sunt şi unde se duc. Cu siguranţ ăcă, făcând aceste descoperiri, voi putea să-i dau o povaţ ăsănătoasăprietenului Carmainges." Chicot porni, într-adevăr, în urma alaiului, având grijăsăse furişeze pe lângăzidurile umbroase şi săînăbuşe zgomotul paşilor săi, făcându-i săse îngâne cu paşii slujitorilor şi cu tropotul cailor. Care nu-i fu mirarea însăcând văzu litiera oprindu-se în dreptul ospătăriei Mândrului Cavaler. O clipămai târziu uşa hanului se deschise, ca şi când ar fi stat cineva tot timpul de pazăpânăatunci. Doamna, cu vălul tras peste faţ ăca şi mai înainte, coborî din litieră, intrăîn han şi se urcăîn foişor, la primul etaj, unde era o fereastră luminată. Soţ ul se urcădupăea. Amândoi erau călăuziţ i de coana Fournichon, care mergea smerită înainte, ţ inând în mânăun sfeşnic. "Zău dacămai înţ eleg ceva!"... spuse Chicot, încrucişându-şi braţ ele pe piept. LXXXIV CUM A ÎNCEPUT CHICOT SĂDESLUŞEASCĂ SCRISOAREA DUCELUI DE GUISE Chicot era aproape convins cămai văzuse undeva un om de statura călăreţ ului care se dovedise însufleţ it de atâta bunăvoinţ ă; din păcate însă, de când cu călătoria pe care o făcuse în Navara, unde avusese parte săvadăatâtea staturi diferite, memoria lui începuse săcam încurce lucrurile şi nu-i mai putea pune la îndemână, cu promptitudinea obişnuită, numele care, în momentul acela, îi stătea pe limbă. Cum şedea aşa ascuns în întuneric, cu ochii aţ intiţ i asupra ferestrei luminate, întrebându-se pentru ce anume poposiserăla Mândrul Cavaler bărbatul şi femeia aceea şi ce puneau la cale între patru ochi, dupăce-l părăsiserăpe Ernauton în casa misterioasă, bravul nostru gascon văzu deschizându-se uşa ospătăriei şi, în snopul de luminăce se revărsăprin deschizătură, zări strecurându-se o umbrăce părea săfie a unui călugăr. Umbra se opri locului o clipăşi ridicăochii spre fereastra la care se uita Chicot. "Mare minune! mormăi Chicot. Parc-ar fi o rasăde iacobin; se vede căjupân Gorenflot a început s-o lase mai moale cu disciplina, de vreme ce îngăduie oilor sale săumble creanga la o orăatât de târzie şi atât de departe de mânăstire!" Urmărindu-l cu privire pe iacobin în timp ce cobora strada Augustinilor, nu ştiu ce instinct, cu care Chicot părea în chip deosebit

înzestrat, îi suflăla ureche căs-ar putea sădeslege cu ajutorul acestui călugăr misterul a cărui cheie zadarnic o căutase pânăatunci. De altminteri, aşa cum ceva mai înainte i se păruse a recunoaşte statura călăreţ ului, Chicot avu impresia cămonahul cel mărunţ el semăna totuşi cu cineva cunoscut, atât prin felul în care îşi mişca umerii cât şi prin mersul cazon, puţ in legănat, atât de caracteristic pentru obişnuiţ ii sălilor de scrimăsau de gimnastică. "SămăbatăDumnezeu – boscorodi el – dacăsub rasa asta nu se ascunde micul păgân pe care au vrut sămi-l dea ca tovarăşde călătorie şi care mânuieşte cu atâta iscusinţ ăarchebuza şi floreta!" De îndatăce gândul acesta îi încolţ i în minte, ca săse convingă dacăera ori nu întemeiat, Chicot desfăcu cataligele sale de o poştăşi, din zece paşi, îl ajunse din urmăpe prichindelul care îşi suflecase poalele anteriului deasupra picioarelor uscăţ ive şi sprintene ca săpoatămerge mai repede. De altfel, nu trebui să-şi dea prea mult osteneala, deoarece prichindelul se oprea când şi când ca sămai arunce o privire înapoi, ca şi cum s-ar fi rupt cu greu din locul acela şi cu nespusăpărere de rău. Şi de câte ori se uita înapoi, privirea lui era îndreptatăspre ferestrele luminate ale hanului. Chicot nu apucase săfacănici zece paşi, şi se şi dumeri că bănuielile lui erau întemeiate. — Hei, băieţ aş! îl strigăel. Hei! Jacques, puiule! Hei! Clément, dragul meu! Stai! Ultimul cuvânt îl rostise pe un ton atât de milităros, încât monahul cel mărunţ el tresări. — Cine măstrigă? întrebătânărul, răstit, cu un glas mai degrabă burzuluit decât îndatoritor. — Eu – îi răspunse Chicot – proţ ăpindu-se în faţ a iacobinului. Eu, nu mămai recunoşti, fiule? — Ah! Domnul Robert Briquet! exclamăcălugăraşul. — Eu însumi, puiule. Dar unde te duci mătăluţ ă, dragul tatii, la ora asta târzie? — La mânăstire, domnule Briquet. — Fie; dar de unde-mi vii matale? — Eu? — Da' cine, eu? Berbantule! Tânărul tresări. — Nu ştiu ce vreţ i săziceţ i, domnule Briquet – se zbârli el. N-am plecat de capul meu, dimpotrivă, chiar dom Modeste m-a trimis în oraş cu o treabăimportantă. Dacănu măcredeţ i, puteţ i să-l întrebaţ i. — Stai, stai. binişor, preacuvioase, binişor, puiule! Prea te-aprinzi repede, nenişorule, mai repede ca praful de puşcă. — Cum sănu te-aprinzi, când îţ i spune cineva nişte lucruri ca astea pe care mi le spui dumneata? — Păi, de, când vezi un anteriu ca al tău ieşind dintr-o cârciumăla

ora asta... — Eu, dintr-o cârciumă? — Fireşte, casa asta din care ai ieşit acum nu e ospătăria Mândrului Cavaler? Ei, vezi căte-am prins cu mâţ a-n sac? — Aveţ i dreptate – recunoscu Clement – am ieşit într-adevăr dintr-o casă, dar nu dintr-o cârciumă. — Ei, asta-i bună! spuse Chicot. Vrei săzici căospătăria mândrului Cavaler nu e o cârciumă? — O cârciumăe un local în care se bea, şi cum eu n-am băut nimic în casa asta, înseamnăcăpentru mine casa asta nu este o cârciumă. — Nu măînnebuni? E o interpretare foarte subtilăşi pun capul jos căîntr-o bunăzi ai săajungi un teolog de mâna-ntâi; la urma urmei, de vreme ce zici căn-ai intrat în casa asta ca săbei, ce-ai căutat atunci înăuntru? Clément nu-i mai răspunse nimic de astădatăşi, cu toate căera atât de întuneric, Chicot putu săciteascăpe chipul său hotărârea nestrămutatăde a nu mai rosti un singur cuvânt. Hotărârea aceasta avu darul să-l necăjeascădin cale afarăpe prietenul nostru, care era obişnuit săştie tot ce se întâmplă. În pofida muţ eniei sale, nu se putea spune cămicul Clément era cumva necăjit; dimpotrivă, se arătase încântat de întâmplarea ce i-l scosese în cale fărăveste pe jupân Robert Briquet, iscusitul său maestru de scrimă, şi-l întâmpinase cu toatăbucuria la care te-ai fi putut aştepta din partea unui om cu o fire atât de închisăşi de îndărătnică. Pânăuna alta însă, conversaţ ia se destrămase cu desăvârşire. Vrând săînnoade firul rupt, Chicot fu gata săaducăvorba despre fratele Borromée, dar, cu toate căChicot nu avea nici un fel de remuşcări sau îşi închipuia cănu are, numele acestuia se stinse pe buzele lui înainte de a fi apucat să-l rostească. Tânărul, deşi nu-şi descleşta gura, părea săaştepte ceva; s-ar fi zis căîn momentul acela nu era fericire mai mare pentru el decât sărămână cât mai multăvreme în preajma ospătăriei Mândrului Cavaler. Robert Briquet încercăatunci să-i vorbeascădespre călătoria în care băiatul nădăjduise o clipăcă-l va putea însoţ i. Ochii lui Jacques Clément scăpărarăla auzul cuvintelor ce-i zugrăveau necuprinsul depărtărilor şi libertatea. Robert Briquet îi povesti căîn ţ ările pe care le străbătuse, scrima era la mare cinste; dupăcare adăugăîn treacăt căînvăţ ase chiar câteva lovituri de toatăfrumuseţ ea. Nu trebui mai mult ca să-l stârneascăpe Jacques, care stătea ca pe cărbuni aprinşi. Băiatul îi ceru să-i arate şi lui aceste lovituri, drept care Chicot îi schiţ ăcâteva dintre ele, încrucişând braţ ul său lung de un stânjen cu braţ ul novicelui. Dar toate pălăvrăgelile lui Chicot nu reuşirăsăînmoaie cerbicia micului Clément; şi, în timp ce se străduia săpareze loviturile

necunoscute pe care i le arata prietenul său, jupân Robert Briquet, în ruptul capului nu se înduplecăsă-i spunăce anume căuta prin partea locului. Înciudat, dar păstrându-şi cu toate astea stăpânirea de sine, Chicot se gândi săîncerce a-l trage de limbă, punându-i în cârcătot felul de ponoase; nedreptatea este unul dintre cele mai puternice mijloace care vor fi fost născocite vreodatăpentru a dezlega limba femeilor, copiilor şi a celor mai mici decât tine, oricine ar fi ei. — Orice s-ar zice, puiule – spuse el, ca şi când s-ar fi întors iar la părerea lui de la început – orice s-ar zice, eşti o podoabăde călugăr, băiatul tatii! Atâta doar că-ţ i place săbaţ i locantele, şi încăce fel de locante! Dintr-alea care găzduiesc nişte cuconiţ e frumoase, ba mai mult, chiar stai şi caşti gura, răpit de fericire, la fereastra lor, privindu-le umbra pe perdele. Ştrengarule, ştrengarule, săştii căam săte spun lui dom Modeste! Săgeata nimeri drept la ţ intă, mai sigur chiar decât şi-ar fi închipuit Chicot, care, în momentul când începuse vorba, nu se gândise c-ar putea să-i pricinuiascăo ranăatât de adâncă. Jacques se răsuci ca un şarpe călcat pe coadă. — Nu-i adevărat! strigăel, împurpurat de ruşine şi de mânie. Eu nu măuit la femei! — Ba da, ba da – stărui Chicot. Dimpotrivă, era o cuconiţ ăfoarte nostimăla Mândrul Cavaler când ai ieşit tu de acolo; te-am văzut când ai întors capul ca s-o mai priveşti o datăşi ştiu c-ai aşteptat-o în foişor, dupăcum ştiu, de asemenea, c-ai şi vorbit cu dânsa. Chicot ajunsese la aceste concluzii folosind metoda inductivă. De astădatăJacques îşi ieşi din sărite. — Sigur c-am vorbit cu dânsa! răbufni el. Nu cumva e păcat să vorbeşti cu femeile? — Fireşte cănu, atunci când n-o faci din propriul tău îndemn, ci ademenit de ispitirile satanei. — Satana n-are nici un amestec aici: trebuia să-i vorbesc, de vreme ce fusesem trimis la dânsa cu o scrisoare. — Cine te-a trimis? Dom Modeste, nu-i aşa? întrebăChicot. — Da, duceţ i-văacum şi pârâţ i-mă, dumnealui! Chicot, care bâjbâise o bucatăde vreme năuc prin beznă, simţ i la auzul acestor cuvinte un fulger săgetând negurile ce-i învăluiau creierul. — Ei, vezi căştiam – rosti el. — Ce ştiaţ i? — Ceea ce nu voiai să-mi spui. — Nu obişnuiesc sămărturisesc nici secretele mele, cu atât mai puţ in secretele altora. — Foarte bine, dar mie? — Şi de ce tocmai dumneavoastră? — Mie, care sunt prieten cu dom Modeste şi care...

— Care ce? — Mie, care ştiu dinainte tot ce-ai putea să-mi spui. Tânărul Jacques se uităla Chicot, clătinând din cap cu un zâmbet neîncrezător. — Ei bine – îl înfruntăChicot – vrei să-ţ i spun eu ceea ce tu cauţ i cu atâta grijăsă-mi ascunzi? — Vreau, cum sănu vreau – spuse Jacques, Chicot făcu o sforţ are. — În primul rând, bietul Borromée, sărmanul... Jacques se întunecăla faţ ă. — Ah! scrâşni băiatul. Săfi fost eu acolo... — Ce s-ar fi întâmplat dacăerai tu acolo? — S-ar fi schimbat lucrurile. — Vrei săzici c-ai fi sărit să-l aperi de elveţ ienii cu oare se încăierase? — L-aşfi apărat de toatălumea! — Aşa încât n-ar mai fi fost omorât? — Sau aşfi fost şi eu omorât o datăcu el. — Vorba e căn-ai fost, aşa căbietul om a avut parte sămoarăîntrun han păcătos şi a murit cu numele lui dom Modeste pe buze, aşa-i? — Da. — Drept care, dom Modeste a fost numaidecât înştiinţ at, nu? — De un om cu o mutrăînspăimântată, care a ridicat toată mânăstirea în picioare. — Şi atunci dom Modeste a poruncit săi se aducălitiera şi a alergat la Cornul Abundenşei? — De unde ştiţ i? — Ei, vezi cănu măcunoşti încă, băieţ aş! Eu, pasămite, sunt niţ eluşvrăjitor. Jacques se dădu doi paşi înapoi. — Stai căn-am terminat – continuăChicot – ale cărui gânduri, pe măsurăce vorbea, începeau săse limpezeascăla lumina propriilor sale cuvinte. În buzunarul mortului, dupăcâte ştiu, s-a găsit o scrisoare. — Chiar aşa, o scrisoare. — Şi atunci, dom Modeste l-a trimis pe odorul său Jacques săducă scrisoarea persoanei căreia îi era adresată. — Da. — Şi Jacques, drăguţ ul de el, a luat-o numaidecât la picior spre palatul Guise. — O! — Unde n-a găsit pe nimeni. — Sfinte Dumnezeule! — Decât pe domnul de Mayneville. — Ţine-mă, Doamne! — Care domn de Mayneville l-a însoţ it pe Jacques pânăla hanul Mândrului Cavaler.

— Domnule Briquet, domnule Briquet – exclamăJacques – dacă ştiţ i şi asta... — Ei, drăcovenie, vezi bine căştiu! rosti Chicot, triumfător, deoarece reuşise săscoatăla iveală, din pânzele de negurăîn care zăceau învăluite pânăatunci o seamăde lucruri ce-i rămăseserănecunoscute şi care pentru el aveau atâta importanţ ă. — Acum vădaţ i seama, domnule Briquet, nu-i aşa – spuse Jacques – cănu sunt vinovat? — Nu – recunoscu Chicot – nu eşti vinovat nici pentru căai fi făcut, nici pentru căn-ai fi făcut ceva, ci eşti vinovat fiindcăai păcătuit cu gândul. — Eu?! — Bineînţ eles, de vreme ce te gândeşti căducesa e grozav de frumoasă. — Eu?!! — Şi întorci mereu capul ca s-o vezi măcar pe fereastră. — Eu?!!! Novicele se îmbujorătot şi îngăimă: — E adevărat, seamănăcu icoana Fecioarei Maria pe care maicămea o ţ inea la căpătâi. — Ia te uită! murmurăChicot. Câte lucruri au de pierdut oamenii care nu sunt curioşi din fire! Îl puse pe micul Clément, care era acum la cheremul lui, să-i povesteascăde-a fir-a-păr tot ceea ce-i istorisise el însuşi mai înainte, dar cu ceva mai multe amănunte pe care Chicot n-avea de unde săle cunoască. — Vezi şi tu acum – îi spuse gasconul, dupăce călugăraşul sfârşi de povestit – ce nepriceput profesor de scrimăera fratele Borromée şi cănaveai ce învăţ a de la el. — Domnule Briquet – întâmpinămicul Jacques – nu se cuvine să vorbim de rău despre morţ i. — Nu, dar trebuie totuşi sărecunoşti un lucru. — Ce anume? — CăBorromée era mai puţ in îndemânatic decât cel care l-a răpus. — Aici aveţ i dreptate. — Cam asta-i tot ce aveam să-ţ i spun. Bunăseara, băieţ aş, săne vedem cu bine, şi dacăvrei... — Ce săvreau, domnule Briquet? — De aci înainte poţ i săiei lecţ ii de scrimăcu mine. — O, cu dragăinimă! — Şi acum ia-o din loc, puiule, fiindcăeşti aşteptat cu nerăbdare la mânăstire. — Adevărat. Vămulţ umesc, domnule Briquet, cămi-aţ i adus aminte. Şi călugăraşul o rupse la fugă, făcându-se nevăzut. Chicot avea motive temeinice săcaute a se descotorosi de

interlocutorul său. Reuşise să-i stoarcătot ce dorea săştie, dar, pe de altăparte, îi mai rămăsese încăceva de aflat. Întinse deci pasul, îndreptându-se spre casă. Litiera, slujitorii şi calul adăstau ca şi mai înainte în faţ a Mândrului Cavaler. Chicot se urcă tiptil sus pe acoperiş. Casa de peste drum era tot luminată. Din clipa aceea Chicot nu mai avu ochi decât pentru ea. Îl văzu mai întâi, printre perdelele unei ferestre, pe Ernauton, care se plimba încolo şi încoace, cuprins de neastâmpăr, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Văzu apoi întorcându-se litiera, îl văzu pe Mayneville plecând şi, în sfârşit, o văzu pe ducesăintrând în camera în care Ernauton aştepta cu sufletul la gură, înfrigurat. Ernauton îngenunche la picioarele ducesei, care-i dădu mâna-i albă săi-o sărute. Pe urmăducesa îl ridicăde jos pe tânărul cavaler şi-i porunci săse aşeze în faţ a ei, la o masăaşternutăcu tot dichisul. "Curios – chibzui Chicot în sinea lui – la început fi zis că-i vorba de o uneltire, ca săse dovedeascăpânăla urmăcăera vorba de o întâlnire de dragoste!... Da – continuăChicot – dar cine a stabilit întâlnirea asta? Doamna de Montpensier, fireşte." Apoi, ca şi când în mintea lui s-ar fi aprins o nouălumină: — Pliii! Ca săvezi! murmurăel. Dragşsurioarş... Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinşa celor Patruzeci şi Cinci; îngşduie-mi totuşi sş-şi spun, scumpş surioarş, c-ar însemna sşle faci o cinste pe care secşturile astea n-o meritş. — Drăcia dracului! exclamăChicot. Măîntorc iar la părerea mea de la început: nu-i vorba de dragoste, ci de o uneltire. Doamna ducesăde Montpensier îl iubeşte pe domnul Ernauton de Carmainges; sănu scăpăm, aşadar, din ochi dragostea doamnei ducese. Drept care Chicot rămase la pândăpânăla orele douăsprezece şi jumătate din noapte, când Ernauton o şterse pe aci încolo, acoperindu-şi faţ a cu mantia, în timp ce doamna ducesăde Montpensier se urcădin nou în litieră. "Şi acum – hotărî Chicot în sinea lui, coborând scara – săvedem care poate fi primejdia aceea de moarte menităsă-l înlăture din calea ducelui de Guise pe moştenitorul prezumtiv al tronului? Cine săfie oamenii aceia despre care se credea c-ar fi murit şi care mai sunt încăîn viaţ ă? Sfinte Sisoe! S-ar putea săfiu pe urmele lor!" LXXXV CARDINALUL DE JOYEUSE

Tinereţ ea are unele îndărătnicii, fie în rău, fie în bine, care trag tot atât de greu în cumpănăca şi cutezanţ a hotărârilor luate la o vârstă matură. Îndrumate pe calea cea bună, aceste aşa-numite îndărătnicii dau naştere isprăvilor de seamăşi sădesc în sufletul omului ce abia îşi începe viaţ a un imbold menit să-l călăuzeascăpe un făgaşfiresc, spre cine ştie ce răsunătoare faptăeroică. Bayard şi Duguesclin, bunăoară, au ajuns străluciţ i căpitani după ce fuseserăcei mai arţ ăgoşi şi mai nărăvaşi copii de pe lume; şi tot aşa faimosul păzitor de porci, căruia soarta îi hărăzise săfie păstor în Montalta şi din care geniul l-a plămădit pe Sixtus al V-lea, a ajuns un papăde mare prestigiu numai pentru căse încăpăţ ânase să-şi facăde mântuialămeseria lui de porcar. Şi tot aşa, de pildă, cele mai aprige caractere spartane s-au călit cu timpul pentru a-şi dovedi destoinicia prin neasemuite vitejii, dupăce la început dârzenia lor ieşise în vileag doar prin prefăcătorie şi cruzime. Portretul pe care vrem să-l schiţ ăm în rândurile ce urmeazăeste al unui om obişnuit; cu toate acestea, numeroşi biografi ar fi constatat cu siguranţ ăcăHenri du Bouchage, la vârsta de douăzeci de ani, avea stofă de om mare. Henri se îndărătnici săse lase robit de dragostea lui şi sădoreascăa se sihăstri cât mai departe de lume. Câteva zile deci rămase singur cu gândul de care sufletul său era pururea stăpânit, aşa cum îl sfătuise fratele său şi cum îi poruncise monarhul; şi cum, între timp, gândul acesta se înrădăcinase tot mai adânc în cugetul lui, se hotărî într-o dimineaţ ăsădea ochi cu fratele său cardinalul, persoanăcu vază, care, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, era de doi ani încheiaţ i cardinal şi care, dupăce fusese păstorul arhiepiscopiei de Narbonne, se ridicase pe cea mai înaltătreaptăa ierarhiei ecleziastice, datorităobârşiei sale alese şi minţ ii sale iscusite. François de Joyeuse, pe care l-am adus în scenăceva mai înainte pentru a lămuri îndoielile lui Henric de Valois în legăturăcu Sylla, François de Joyeuse, tânăr şi monden, chipeşşi inteligent, era unul dintre cei mai străluciţ i oameni ai vremii. Ambiţ ios din fire, dar prudent din calcul, cât şi din pricina situaţ iei pe care o avea, François de Joyeuse ar fi putut cu drept cuvânt să-şi însuşeascădeviza: Nimic nu-i de prisos, devizăpe care ar fi ilustrat-o din plin. Era poate singurul dintre curteni – şi François de Joyeuse se vădea săfie mai presus de orice curtean – care ştiuse să-şi facădouăputernice reazeme din cele douătronuri, cel duhovnicesc şi cel laic, de care depindea în egalămăsură, atât ca gentilom francez cât şi ca prinţal bisericii. Sixtus îl ocrotea la fel ca Henric al III-lea, Henric al III-lea îl oblăduia întocmai ca Sixtus. Era italian la Paris şi parizian la Roma, şi pretutindeni dibaci şi plin de măreţ ie. Dacătotuşi Joyeuse, marele amiral, avea ceva mai multăgreutate,

asta se datora numai şi numai spadei sale; se vedea însălămurit, după zâmbetul ce mijea uneori pe buzele cardinalului, cădacăera lipsit de împovărătoarele arme lumeşti pe care, cât era el de fercheş, fratele său le mânuia cu atâta iscusinţ ă, ştia în schimb săfoloseascăşi să răsfoloseascăarmele duhovniceşti pe care i le încredinţ ase cârmuitorul suprem al bisericii. Cardinalul François de Joyeuse agonisise în scurtăvreme o avere destul de frumoasă, în primul rând datoritămoştenirii părinteşti şi apoi de pe urma diferitelor venituri ecleziastice. Pe atunci biserica era bine înzestrată, ba chiar cu prisosinţ ă, şi când comorile pe care le avea în stăpânire se istoveau, cunoştea izvoarele, astăzi sleite cu desăvârşire, care puteau să-i umple din nou sipetele golite. François de Joyeuse, aşadar, trăia pe picior mare. Lăsându-i fratelui său mândria castei militare, se înconjura de preoţ i, episcopi şi arhiepiscopi ce ticseau anticamerele sale, avea cum s-ar zice rosturile lui. De îndatăce fusese uns cardinal, fiind prinţal bisericii şi, prin urmare, mai presus în rang decât fratele său, îşi tocmise paji, după moda italiană, şi gărzi, dupămoda franceză. Atât gărzile cât şi pajii aflaţ i în slujba sa nu erau însădecât un mijloc de a-şi putea îngădui ceva mai multălibertate. Adeseori îşi punea gărzile şi pajii săescorteze o litieră impunătoare printre perdelele căreia se strecura mâna înmânuşatăa secretarului său, în timp ce el, călare, cutreiera deghizat oraşul, cu spada la şold, cu perucă, cu un guler plisat, mare cât roata carului, şi cu cizme de călărie al căror zornăit îi înveselea inima. Cardinalul se bucura, aşadar, de foarte multătrecere, căci, de la o anumitătreaptăîn sus, norocul unui om are darul de a atrage totul spre sine, ca şi când ar fi alcătuit din atomi încârligaţ i, silind orice împrejurări norocoase săroiascăîn jurul lui în chip de sateliţ i, şi de aceea numele vestit al părintelui său ca şi faima nemaipomenităpe care o câştigase în ultimul timp fratele lui, Anne, îşi revărsau asupra sa toatăstrălucirea. Pe de altăparte, cum căutase necontenit sărespecte cu cea mai mare străşnicie principiul care-i dicta să-şi ascundăcu grijăviaţ a personalăşi să răspândească, în schimb, din prisos harurile minţ ii sale, cardinalul trecea drept un om foarte mare chiar în sânul familiei sale, fericire pe care au jinduit-o în zadar atâţ ia împăraţ i încărcaţ i de glorie şi încununaţ i de slava unui neam întreg. Acesta era prelatul în preajma căruia se hotărî săcaute mângâiere contele du Bouchage dupăexplicaţ ia pe care o avusese cu fratele său şi dupăîntrevederea cu regele Franţ ei. Numai că, aşa cum am spus, lăsase sătreacăvreo câteva zile pentru a se supune îndemnurilor stăruitoare ale fratelui său mai mare şi ale suveranului său. François locuia într-o casăde toatăfrumuseţ ea pe insula din mijlocul oraşului. Curtea vastăa locuinţ ei sale era pururea împânzităde călăreţ i şi litiere; înalta faţ ăbisericească, al cărei palat avea o grădină aşezatăchiar pe ţ ărmul fluviului, nu părea săse sinchiseascăînsăprea tare căanticamerele şi curţ ile erau ticsite de curteni, şi cum grădina

avea o ieşire spre malul apei, iar ceva mai încolo se afla o luntre care-l purta în tăcere pe cardinal oricât de departe şi oricât de lin i-ar fi poftit inima, adeseori era aşteptat în zadar de solicitatori, cărora li se spunea căprelatul nu putea primi pe nimeni deoarece se simţ ea prost cu sănătatea sau pentru căavea de îndeplinit un canon cu toatăstrăşnicia. Astfel, ca săspunem aşa, locuinţ a lui era o micăItalie în mijlocul frumosului oraşal regelui Franţ ei, era o a doua Veneţ ie între cele două braţ e ale Senei. François era mândru din fire, dar nicidecum înfumurat; îşi iubea prietenii ca pe nişte fraţ i, iar pe fraţ ii săi aproape tot atât de mult ca şi pe prietenii lui apropiaţ i. Cu cinci ani mai mare decât du Bouchage, nu-i precupeţ ea mezinului nici sfaturile bune şi nici pe cele proaste, după cum se arăta deopotrivăde darnic faţ ăde el şi cu zâmbetele, şi cu punga. Cum însăştia săpoarte ca nimeni altul sutana de cardinal, lui du Bouchage i se părea frumos şi plin de nobleţ e, aproape cutremurător, de aceea îl respecta poate mai mult decât pe cel mai vârstnic dintre fraţ i. Henri îi dezvăluia uneori lui Anne, cu inima înfioratăde emoţ ie sub platoşa scânteietoare şi sub fireturile lui de militar fercheş, pătimirile dragostei sale, în timp ce lui François nu s-ar fi încumetat nici măcar a i se spovedi ca unui duhovnic. Cu toate astea, în momentul în care se îndreptăspre palatul cardinalului, Henri luase în sfârşit o hotărâre: se gândise să-şi deschidă inima fărăînconjur mai întâi duhovnicului şi dupăaceea prietenului. Intrând în curte, se întâlni cu câţ iva gentilomi care ieşeau din palat plictisiţ i, dupăce stăruiserăo mulţ ime, cerşind în zadar favoarea de a fi primiţ i în audienţ ă. Străbătu anticamerele, sălile, apoi încăperile locuinţ ei cardinalului. I se spusese, ca şi celorlalţ i care fuseserămai înainte, căfratele său era într-o consfătuire; nici unuia dintre slujitori însănu i-ar fi trecut prin minte să-i închidăuşa în nas. Du Bouchage luădeci în şir toate încăperile şi ieşi în grădină, o adevăratăgrădinăde prelat roman, plinăde umbrăşi de răcoare şi îmbălsămatăde miresme, aşa cum ar fi azi grădina vilei Pamfilia sau aceea a palatului Borghese. Henri poposi la umbra unui boschet; în momentul acela poarta de zăbrele ce dădea spre ţ ărmul fluviului scrâşni din ţ âţ âni şi un bărbat înfăşurat într-o mantie largă, cafenie, pătrunse în grădină, însoţ it de un fel de paj. Zărindu-l pe Henri, care era prea copleşit de gânduri ca săia aminte la el, noul venit se furişăprintre copaci, în aşa fel încât sănu prindăde veste nici du Bouchage, nici altcineva. Henri nici măcar nu băgăde seamăcăîntre timp sosise cineva în mare taină; doar când întoarse capul dupăcâteva clipe, îl văzu pe bărbatul cel misterios strecurându-se în palat. Dupăce mai zăbovi aşa vreo zece minute pe afară, tocmai se pregătea săintre la rândul său în casăpentru a întreba vreun fecior la ce

orăanume credea căar putea da ochi cu fratele său, când un slujitor, care părea să-l caute prin grădină, zărindu-l, se îndreptăspre el şi-l rugă săpofteascăîn bibliotecă, unde îl aştepta cardinalul. Henri se urni agale din loc pentru a da urmare acestei invitaţ ii, bănuind căavea de dat o nouăluptă; îl găsi pe fratele său îmbrăcânduse, cu ajutorul unui camerier, în straie ecleziastice cu o croialăpuţ in cam laică, dar elegante şi, mai cu seamă, comode. — Bunădimineaţ a, conte! îl întâmpinăcardinalul. Ce mai veşti, frăţ ioare? — Veşti minunate despre familia noastră– îi răspunse Henri. Anne, precum ştii probabil, şi-a dovedit în chip strălucit destoinicia în timpul retragerii de la Anvers şi trăieşte. — Şi, slavăDomnului, domnia ta eşti bine, sănătos, Henri? — Da, frăţ ioare. — Vezi, dar – îi atrase atenţ ia cardinalul – căAtotputernicul şi-a întins braţ ul asupra noastră. — Recunoştinţ a pe care i-o port e atât de adâncă, frăţ ioare, încât mam hotărât să-mi închin pe veci viaţ a stăpânului ceresc, slujindu-l până la capătul zilelor mele; vreau deci să-ţ i vorbesc cu tot dinadinsul despre aceastăhotărâre, ce mi se pare destul de coaptăacum şi despre care ţ iam spus câte ceva mai înainte. — Tot te mai gândeşti la asta, du Bouchage? rosti cardinalul pe un ton uşor ridicat, care arăta căJoyeuse avea săîntâmpine într-adevăr o împotrivire. — Tot, frăţ ioare. — Dar e cu neputinţ ă, Henri – răspunse cardinalul – nu ţ i s-a spus, doar? — N-am ascultat ce mi s-a spus, frăţ ioare, pentru căun glas mai puternic dinlăuntrul meu măîmpiedicăsăaud orice cuvânt ce încearcă sămăîndepărteze de Dumnezeu cel atotputernic. — Nu eşti chiar atât de neştiutor, frăţ ioare, de rosturile lumii acesteia – rosti cardinalul cu toatăseriozitatea – ca să-ţ i închipui că glasul acela lăuntric e într-adevăr glasul Celui de Sus; dimpotrivă, şi ţ i-o spun cu toatăconvingerea, e vorba mai curând de un simţ ământ cât se poate de pământesc. Dumnezeu n-are nici un amestec în treaba asta, nu lua deci în deşert numele său binecuvântat şi, mai cu seamă, nu căuta săte amăgeşti, confundând un simţ ământ pământesc cu un glas venit din tării. — Nu caut de fel sămăamăgesc, frăţ ioare, voiam numai să-ţ i spun căsimt în mine un îndemn nestăvilit ce măpoartăspre reculegere şi singurătate. — Bravo, Henri, acum putem vorbi, în sfârşit, omeneşte. Ei bine, dragul meu, în cazul acesta, uite care cred eu c-ar fi mijlocul cel mai bun: ţ inând seama de dorinţ ele tale, am săte fac cel mai fericit om din lume. — O, mulţ umesc, din suflet îţ i mulţ umesc, frăţ ioare!

— Ascultă-măatunci, Henri. Lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut e săiei o pungăcu bani şi doi scutieri şi săcutreieri toatăEuropa, aşa cum îi şade bine unui vlăstar al familiei din care ne tragem. Vei cerceta cu prilejul acesta ţ ări îndepărtate, Tartaria, Rusia chiar, laponii, popoarele acelea pe care nu le vede niciodatăsoarele; vei putea astfel să te cufunzi cât de adânc în gândurile tale, pânăce viermele pustiitor ce-ţ i roade sufletul va fi pierit sau îşi va fi împlinit măsura... Şi atunci ai săte poţ i întoarce din nou în mijlocul nostru. Henri, care şedea într-un jilţ , se ridicăîn picioare, cu un aer şi mai grav decât al fratelui său. — Nu m-ai înţ eles, monseniore – spuse el. — Iartă-mă, Henri, dar parcăvorbeai adineauri de reculegere şi singurătate. — Da, e adevărat, dar, vorbind despre reculegere şi singurătate, mă gândeam la mânăstire, frăţ ioare, şi nicidecum la călătorii; a cutreiera lumea înseamnăsăte mai poţ i bucura încăde viaţ ă, în timp ce eu aproape cănu doresc altceva decât sămor şi, dacănu mi-e dat totuşi să mor, cel puţ in săcunosc liniştea morţ ii. — Ce idee smintită! Iartă-măcăţ i-o spun, Henri, fiindcă, la urma urmei, când un om vrea neapărat săfie singur, poate fi singur oriunde. Dar, dacăaşa doreşti domnia ta, fie şi mânăstirea. Ei bine, acum îmi dau seama pentru ce te-ai gândit săvii la mine ca să-mi împărtăşeşti dorinţ a ta. Cunosc nişte benedictini cât se poate de învăţ aţ i, nişte augustini foarte destoinici, ale căror lăcaşuri sunt vesele, plăcute, tihnite şi primitoare. Îndeletnicindu-te cu meşteşugurile ştiinţ ei şi ale artei, vei petrece un an de îmbietoare desfătări, în mijlocul unor oameni aleşi, ceea ce înseamnăfoarte mult, fiindcănu trebuie săte înjoseşti niciodatăîn lumea aceasta, şi dacă, dupăun an, tot vei mai stărui în hotărârea domniei tale, ei bine, atunci, dragăHenri, n-am să-ţ i mai pun nici o stavilăîn cale, ba chiar eu însumi am să-ţ i deschid porţ ile prin care vei purcede lin spre fericirea veşnică. — Văd eu cănu măînţ elegi deloc, frăţ ioare – răspunse du Bouchage, clătinând capul – sau, mai bine zis, mintea prealuminatăa domniei tale nu vrea sămăînţ eleagă; nu o petrecere veselăşi nici o singurătate plăcutăe aceea ce-mi doreşte inima, ci o viaţ ăcât mai aspră, mai întunecată, o moarte cât mai sinistră; vreau sămăcălugăresc şi, călugărindu-mă, sănu-mi rămânăaltăbucurie decât aceea de a-mi săpa singur mormântul şi de a-mi petrece viaţ a într-o nesfârşitărugăciune. Cardinalul încruntăsprâncenele şi se ridicădin jilţ . — Ba da – spuse el – am înţ eles foarte bine şi încercam, împotrivindu-măfărăcuvinte meşteşugite şi fărădialectică, săclintesc hotărârea dumitale nesăbuită. Văd însăcăn-am încotro; ascultă-mă deci. — Oh, frăţ ioare! suspinăHenri, abătut. Nu căuta sămăîndupleci; ar fi de prisos. — Frăţ ioare, am să-ţ i vorbesc în numele lui Dumnezeu, în primul

rând, în numele bunului Dumnezeu, pe care-l huleşti, spunând că hotărârea aceasta sălbaticăel ţ i-a sădit-o în suflet: Atotputernicul nu primeşte asemenea jertfiri nesocotite. Eşti un om slab, dacăte poţ i lăsa atât de lesne doborât de prima încercare dureroasă. Cum ar putea fi Dumnezeu mulţ umit de jertfa nevrednicăpe care te gândeşti săi-o aduci? Henri făcu un gest. — O, n-am de gând săte cruţ , frăţ ioare, de vreme ce domnia ta nu înţ elegi săne cruţ i pe nici unul dintre noi – continuăcardinalul – de vreme ce nu-ţ i pasăde mâhnirea pe care i-o pricinuieşti fratelui nostru mai mare, mie însumi... — Măiartă, te rog – îi tăie vorba Henri, împurpurându-se la faţ ă– măiartă, monseniore; a sluji părintelui nostru ceresc e oare un lucru atât de urgisit şi de ruşinos, încât o familie întreagătrebuie săse tânguiascădin pricina asta? Domnia ta însuşi, frăţ ioare, al cărui chip îl văd zugrăvit în camera asta înveşmântat în purpură, în odăjdii şi diamante, nu eşti oare slava şi bucuria casei noastre, cu toate căţ i-ai pus viaţ a în slujba împăratului ceresc, aşa cum fratele nostru mai mare şi-a pus-o în slujba stăpânitorilor pământului? — Copilule, copilule! exclamăcardinalul, pierzându-şi răbdarea. Mă faci săcred căţ i-ai pierdut minţ ile. Cum poţ i oare asemui palatul meu cu o mânăstire; cei o sutăde slujitori ai mei, olăcarii mei, gentilomii şi gărzile mele, cu chilia şi târnul, singurele arme şi singura avuţ ie a monahului! Eşti nebun? N-ai spus adineauri căvrei săte lepezi de toate aceste deşertăciuni, pentru mine atât de necesare: tablourile, vasele de preţ , măreţ ia şi vâlva de care sunt înconjurat? Nutreşti oare, ca mine, dorinţ a şi nădejdea de a pune pe frunte tiara sfântului Petru? Asta se cheamăo îndeletnicire vrednicăde un om; umbli, te zbaţ i, trăieşti; dar dumneata, o, dumneata nu râvneşti nimic altceva decât cazmaua minerului, hârleţ ul trapistului, mormântul groparului; fărălibertate, fără bucurie, fărăsperanţ ă. Şi toate astea – îmi crapăobrazul de ruşinea domniei tale, fiindcăeşti bărbat – toate astea pentru căeşti îndrăgostit de o femeie care nu te iubeşte! Într-adevăr, Henri, ne faci neamul de râs! — Frăţ ioare – izbucni tânărul, palid la faţ ăşi cu ochii aprinşi de un foc mocnit – crezi oare c-ar fi mai bine să-mi zbor creierii cu un foc de pistol ori sămăfolosesc de faptul căam cinstea săport o spadăpentru a-mi străpunge pieptul cu ea? O, Doamne, monseniore, domnia ta, care eşti cardinal şi prinţ , dezleagă-mărogu-te, de acest păcat de moarte, căci totul se va termina atât de repede, încât nici nu vei avea răgazul săduci pânăla capăt gândul acesta respingător şi nevrednic: căeu aşputea sămi înjosesc neamul, ceea ce, slavăDomnului, în vecii vecilor n-ar face un Joyeuse. — Haide, haide, Henri! spuse cardinalul, trăgându-l spre dânsul pe fratele său şi îmbrăţ işându-l. Haide, odorul nostru drag şi scump tuturor, încearcăsăuiţ i lucrurile astea şi fii îndurător cu cei ce te iubesc. Ascultă-mă, te rog, îţ i vorbesc ca un om egoist. Precum ştii,

suntem cu toţ ii fericiţ i, aşa cum rareori se întâmplăpe lumea aceasta, unii pentru căşi-au văzut năzuinţ ele împlinite, alţ ii datorităfeluritelor haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat din belşug viaţ a noastră; nu arunca, Henri, te rog din toatăinima, otrava ucigătoare a sihăstriei tale peste bucuriile familiei noastre; gândeşte-te cătatăl tău va fi îndurerat; gândeşte-te cănoi toţ i vom purta pe frunte umbra cernităa suferinţ ei pe care ne-o vei prilejui. Înduplecă-te, Henri, te rog din suflet: schimnicia nu-i pentru tine. N-am să-ţ i spun c-ai să-ţ i găseşti mormântul în mânăstire, căci ai să-mi răspunzi, sărmane, cu un zâmbet al cărui tâlc, din păcate, e lesne de înţ eles; nu, am să-ţ i spun, în schimb, că mânăstirea e mai cumplitădecât mormântul: mormântul nu stinge decât făclia vieţ ii, în timp ce mânăstirea stinge făclia minţ ii; mânăstirea te sileşte săpleci fruntea în loc săţ i-o înalţ i spre cer; umezeala bolţ ilor pătrunde încetul cu încetul în sânge, răzbate chiar pânăîn măduva oaselor, preschimbându-l pe călugăr într-o statuie de granit printre alte statui ce străjuiesc mânăstirea. Frăţ ioare, frăţ ioare, ia seama: nu avem decât prea puţ ini ani înainte şi o singurătinereţ e. Ei bine, cei mai frumoşi ani ai tinereţ ii se vor irosi şi ei, de vreme ce eşti stăpânit de o durere atât de copleşitoare; la treizeci de ani însăvei fi bărbat în lege şi, o datăcu vârsta, va veni şi chibzuinţ ămaturităţ ii; rămăşiţ ele acestei suferinţ e istovite vor fi îndepărtate şi ţ i se va trezi iar pofta de viaţ ă, numai căva fi prea târziu; fiindcăatunci vei fi trist, urâţ it, şubred, în inima ta nu va mai pâlpâi nici un foc şi din ochiul tău nu va mai scăpăra nici o scânteie; cei de care vei vrea săte apropii se vor feri de tine ca de un mormânt încărunţ it, în al cărui adânc întunecos privirea se teme să coboare. Ascultă-mă, Henri, ascultăglasul prieteniei şi al înţ elepciunii. Tânărul rămase neclintit şi mut. Cardinalul crezu căreuşise să-l înduioşeze şi să-i zdruncine hotărârea. — Uite – îl povăţ ui el – mai sunt şi alte mijloace pe care ai putea să le încerci, Henri; nimic nu te împiedică, bunăoară, săporţ i pretutindeni cu tine, în zarva lumii, la petreceri, săgeata otrăvităce-ţ i sângerează inima, săiei parte la ospeţ ele noastre, săte aşezi cu ea la masă; făşi tu aşa cum face puiul de căprioarăcare, atunci când e rănit, o ia razna prin crânguri, prin tufe şi mărăcinişuri, silindu-se săsmulgăsăgeata împlântatăîn coastăşi care spânzurăaninatăde buzele rănii; şi uneori săgeata se desprinde. — Frăţ ioare, fii bun, rogu-te, şi nu mai stărui – zise Henri. Ceea ce ţ i-am spus nu este o toanăde-o clipă, un imbold trecător, ci rodul unei îndelungate şi dureroase chibzuinţ e. Frăţ ioare, pentru numele lui Dumnezeu, te rog din tot sufletul, fă-mi hatârul pe care ţ i-l cer! — Ei, hai, spune, săauzim ce doreşti? — O scutire, monseniore. — Pentru ce? — Pentru a scurta sorocul uceniciei. — Ah, eram sigur, du Bouchage. Cu toatăstrăşnicia la care vrei să te supui, tot om de lume ai rămas, sărmane. Cunosc dinainte motivele pe

care ai sămi le spui. Da, da, aşa e, faci parte, într-adevăr, din lumea noastră; semeni cu tinerii aceia care se înroleazăca voluntari şi sunt gata săintre în foc, înfruntând gloanţ ele şi loviturile, dar care se codesc când e vorba săsape un şanţ , ori sămăture prin corturi. Mai sunt speranţ e încă, Henri! Cu atât mai bine, cu atât mai bine! — Scutirea, frăţ ioare, scutirea, te rog în genunchi. — Îţ i făgăduiesc c-o s-o ai; am săscriu la Roma. Pânăsăsosească răspunsul însă, mai ai de aşteptat încăo lună; în schimb, făgăduieşte-mi şi tu un lucru. — Anume? — Că, în luna asta, cât mai ai de aşteptat, n-o sărespingi nici una din plăcerile ce-ţ i vor ieşi în cale; şi dacă, peste o lună, vei rămâne totuşi la hotărârea dumitale, Henri, ei bine, atunci am să-ţ i dau eu însumi scutirea cu mâna mea. Eşti mulţ umit acum? Nu mai ai nici o altă dorinţ ă? — Nu, frăţ ioare, mulţ umesc; totuşi o lunăe prea mult şi tărăgănelile astea măomoară! — Pânăatunci, frăţ ioare, cautăsă-ţ i alungi urâtul şi, pentru început, n-ai vrea bunăoarăsăiei masa cu mine la prânz? Săştii căam o companie plăcutăpe ziua de azi. Şi înalta faţ ăbisericeascăavu un zâmbet pe care, cu drept cuvânt, i l-ar fi invidiat chiar şi cel mai monden dintre favoriţ ii lui Henric al III-lea. — Frăţ ioare... – spuse du Bouchage, incercând săse împotrivească. — Nu încape nici o scuză; nu măai decât pe mine aici şi, de vreme ce de-abia ai sosit din Flandra, bănuiesc călocuinţ a dumitale nu este încăpregătită. Rostind aceste cuvinte, cardinalul se ridicădin jilţşi dădu la o parte o draperie ce acoperea uşa unei încăperi spaţ ioase, somptuos mobilată. — Poftiţ i, contesă– spuse el – poate căvom reuşi să-l convingem pe domnul conte du Bouchage sărămânăcu noi. În clipa în care cardinalul ridicase draperia, Henri văzuse stând cufundat în pernele unui divan pe tânărul paj care intrase în grădină împreunăcu gentilomul necunoscut pe poarta grilajului de la marginea apei şi observase numaidecât, înainte ca prelatul săfi apucat săspună ceva, căpajul era de fapt o femeie. Ceva ca o spaimănăprasnică, o răbufnire nestăvilităde groazăîl cotropi deodatăşi, în timp ce cardinalul, ca un om de lume, se ducea să ia mâna tânărului paj ca să-l conducă, Henri du Bouchage o zbughi pe uşăatât de grabnic, încât atunci când François se înapoie împreunăcu doamna, care surâdea luminatăde speranţ a căva reuşi săîntoarcădin nou un suflet stingher în mijlocul oamenilor, camera era pustie. François se încruntăşi, aşezându-se la o masăîncărcatăcu vrafuri de scrisori şi hârtii, scrise la repezealăcâteva rânduri. — Sunteţ i atât de bunăsăsunaţ i, dragăcontesă– spuse el. Clopoţ elul se aflăchiar lângămâna dumneavoastră. Pajul se supuse.

Un slujitor de încredere se înfăţ işăpe loc. — O ştafetăsăîncalece numaidecât – porunci François – şi săducă scrisoarea asta domnului de Joyeuse, marele amiral, la Château-Thierry. LXXXVI S-A DAT DE URMA LUI AURILLY A doua zi, la palat, monarhul tocmai lucra cu ministrul de finanţ e, când i se aduse la cunoştinţ ăcădomnul de Joyeuse, amiralul, sosise chiar atunci de la Château-Thierry cu un mesaj din partea domnului duce de Anjou şi aştepta în sala mare de audienţ e. Suveranul se grăbi să-şi părăseascătreburile şi săalerge în întâmpinarea unui prieten atât de apropiat. Sala era împânzităde ofiţ eri şi curteni; regina-mamăvenise şi dânsa în seara aceea la palat, însoţ ităde domnişoarele ei de onoare, iar zglobiile domnişoare, ca întotdeauna, erau la rândul lor escortate, ca nişte aştri, de numeroşi sateliţ i. Regele îi dădu lui Joyeuse mâna săi-o sărute şi roti o privire mulţ umităpeste capetele celor de faţ ă. În colţ ul de lângăuşa de la intrare se afla, ca de obicei, Henri du Bouchage, care îşi îndeplinea cu sfinţ enie slujba şi îndatoririle. Monarhul socoti de cuviinţ ăsă-i mulţ umească, făcându-i un semn prietenos din cap, la care Henri răspunse cu o adâncăplecăciune. În faţ a acestor mărturii de prietenie, Joyeuse întoarse capul şi-i zâmbi de departe fratelui său, ferindu-se totuşi să-l salute făţ işpentru a nu nesocoti eticheta. — Sire – luăcuvântul Joyeuse – vin din partea ducelui de Anjou, care s-a întors de curând din expediţ ia sa din Flandra. — Ce mai face fratele meu, domnule amiral, e bine? întrebă monarhul. — Atât de bine, sire, pe cât îi îngăduie starea sa sufletească; mă simt totuşi dator săspun maiestăţ ii voastre cămonseniorul mi se pare suferind. — Cred c-ar avea nevoie săse mai distreze puţ in dupănenorocirea ce i s-a întâmplat – îşi dădu cu părerea suveranul, încântat căpoate trâmbiţ a înfrângerea pe care o suferise fratele său, prefăcându-se că-l compătimeşte. — Aşa cred şi eu, sire. — Dupăcâte am auzit, domnule amiral, a fost un adevărat prăpăd. — Sire... — Dar, mulţ umitădomniei tale, o bunăparte din armatăa fost salvată. Îţ i mulţ umesc, domnule amiral, îţ i mulţ umesc. Domnul de Anjou, sărmanul, nu doreşte oare săne vadă? — Din toatăinima, sire. — Atunci, îl vom vedea. Nu sunteţ i de aceeaşi părere, doamnă?

adăugăHenric, întorcându-se către Caterina, al cărei chip se străduia să ascundăsuferinţ ele pe care le încerca în adâncul sufletului ei. — Sire – răspunse regina – eram gata sămăduc singurăîn întâmpinarea fiului meu, dar, de vreme ce maiestatea voastrăbinevoieşte a împărtăşi aceeaşi dorinţ ă, însufleţ ităde o caldăprietenie, călătoria aceasta va fi pentru mine o adevăratăplăcere. — Mergeţ i cu noi, domnilor – le spuse regele curtenilor. Plecăm mâine, aşvrea săpoposesc peste noapte la Meaux. — Sire, pot deci să-i anunţmonseniorului aceastăfericităveste? — Nicidecum! Aşa repede vrei sămăpărăseşti, domnule amiral? Nici nu vreau s-aud. Îmi dau seama căun Joyeuse poate fi îndrăgit de fratele meu, care abia-l aşteaptăsăse întoarcă, numai că, slavă Domnului, avem doi Joyeuse... Du Bouchage, dacănu te superi, ai să pleci dumneata la Château-Thierry. — Sire – întrebăHenri – mi-e îngăduit ca, dupăce voi fi înştiinţ at pe monseniorul duce de Anjou despre sosirea maiestăţ ii voastre, sămă înapoiez la Paris? — Treaba dumitale, du Bouchage, faci cum pofteşti – răspunse regele. Henri salutăşi se îndreptăspre uşă. Din fericire însăJoyeuse îl pândea. — Îmi daţ i voie, sire, să-i spun ceva fratelui meu? întrebăel. — Spune-i. Dar ce mai e? îl iscodi monarhul, cu voce scăzută. — Ce săfie, sire? Se grăbeşte săplece ca să-şi îndeplinească misiunea cât mai repede şi săse poatăîntoarce înapoi într-un suflet, ceea ce, drept săvăspun, sire, ne stricătoate planurile, şi mie, şi domnului cardinal. — Du-te atunci, du-te şi expediază-mi-l numaidecât pe îndrăgostitul ăsta furios. Anne alergădupăfratele său şi-l ajunse din urmăîntr-una din anticamerele palatului. — Ei, cum văd eu – spuse Joyeuse – eşti nerăbdător săpleci, Henri? — Bineînţ eles, frăţ ioare. — Ca săte întorci cât mai curând, nu-i aşa? — Într-adevăr. — Aşa puţ in vrei săstai la Château-Thierry? — Cât mai puţ in. — Şi de ce, mărog? — Pentru căn-am ce căuta, frăţ ioare, într-un loc unde toatălumea petrece. — Dimpotrivă, Henri, tocmai pentru cămonseniorul duce de Anjou urmeazăsădea nişte serbări, ar trebui sămai rămâi câtva timp la Château-Thierry. — Mi-e cu neputinţ ă, frăţ ioare. — Din pricina dorinţ ei tale de singurătate şi fiindcăţ i-a intrat în cap cu tot dinadinsul sătrăieşti ca un pustnic?

— Întocmai, frăţ ioare. — Te-ai dus săceri o scutire monarhului? — Cine ţ i-a spus? — Am aflat. — Într-adevăr, am fost. — N-ai s-o capeţ i, săştii. — De ce, frăţ ioare? — Pentru căregele n-are nici un interes săse lipseascăde un slujitor ca dumneata. — Fratele meu cardinalul va face atunci ceea ce nu va voi săfacă maiestatea sa. — Şi toate astea pentru o femeie! — Anne, te rog din suflet, nu mai stărui. — A, fii pe pace, n-am de gând s-o iau iarăşi de la capăt, dar, de astădatăcel puţ in, săvorbim cu cărţ ile pe faţ ă. Pleci acum la ChâteauThierry; ei bine, în loc săte înapoiezi de-acolo atât de repede cum vrei tu, doresc sămăaştepţ i la mine, în apartament, pânăsosesc; a trecut doar atâta vreme de când n-am mai stat împreună; simt nevoia, măînţ elegi, săfiu iarăşi singur cu tine. — Frăţ ioare, dumneata te duci la Château-Thierry ca săpetreci. Frăţ ioare, dacăaşrămâne la Château-Thierry, ar însemna să-ţ i stric tot cheful. — O, vezi-ţ i de treabă! În privinţ a asta sunt de fier, săştii, şi spre norocul meu am o naturăfericită, în stare săţ inăpiept melancoliilor domniei tale. — Frăţ ioare... — Îmi dai voie, conte – rosti autoritar amiralul, apăsând pe cuvinte – eu ţ in aici locul tatălui nostru şi îţ i poruncesc sămăaştepţ i la ChâteauThierry; îţ i stăla dispoziţ ie apartamentul meu, de care te vei putea folosi. E la parter şi dăspre parc. — Dacă-mi ordoni, frăţ ioare... – zise Henri, resemnat. — Spune-i cum pofteşti, conte, ordin sau dorinţ ă, numai săfaci bine şi săm-aştepţ i. — Am săte-ascult, frăţ ioare. — Şi sunt convins căn-ai să-mi porţ i pică– adăugăJoyeuse, strângându-l pe tânăr în braţ e. Henri se desprinse puţ in îmbufnat poate din îmbrăţ işarea frăţ ească, porunci săi se aducăgonacii şi plecănumaidecât la Château-Thierry. Alerga furios, ca un om căruia i s-au răsturnat toate planurile, adică mâncând pământul. În aceeaşi searăurca, înainte de căderea nopţ ii, dealul pe care e aşezat oraşul Château-Thierry şi la poalele căruia curge Marna. Numele său avu darul de a-i deschide porţ ile castelului princiar; în schimb, trebui săaştepte mai bine de un ceas ca săfie primit în audienţ ă. Prinţ ul, spuneau unii, se afla în apartamentele sale; dormea, îl

înştiinţ ăaltcineva; făcea muzică, era de părere camerierul. Nici unul dintre slujitori însănu era în măsurăsă-i dea un răspuns desluşit. Henri stărui, dornic săducăla bun sfârşit misiunea încredinţ atăde suveran, ca sănu mai fie obligat săse gândeascăla ea şi săpoată rămâne singur cu tristeţ ea lui. La stăruinţ ele lui şi cum toatălumea ştia căatât el, cât şi fratele său erau în strânse relaţ ii cu ducele, fu poftit într-unul din saloanele de la primul etaj, unde prinţ ul catadicsi, în sfârşit, să-l primească. Trecu astfel o jumătate de orăîn care înserarea coborî încetul cu încetul din tării. Într-un târziu, pasul tărăgănat şi greu al ducelui se auzi străbătând galeria; recunoscându-l, Henri se pregăti să-l întâmpine cu ceremonialul de rigoare. Prinţ ul, care părea însăfoarte grăbit, îl scuti de la bun început pe ambasador de orice formalităţ i, luându-l de mânăşi îmbrăţ işându-l. — Bun sosit, conte! spuse el. De ce te-au pus pe drumuri ca săvii săvezi un biet învins? — Suveranul m-a trimis, monseniore, săvăînştiinţ ez cădoreşte foarte mult săvadăpe alteţ a voastrăşi că, pentru a-i lăsa răgazul săse odihneascădupăatâta osteneală, maiestatea sa însăşi va veni în întâmpinarea alteţ ei voastre, urmând ca mâine, cel mai târziu, să soseascăla Château-Thierry. — Regele soseşte mâine! exclamăFrançois, cu un gest contrariat. Se stăpâni însănumaidecât. Mâine! mâine! spuse el. Bine, dar pânămâine n-o săputem face nici un fel de pregătiri, atât la castel cât şi în oraş, pentru a primi cum se cuvine pe maiestatea sa! Henri se mulţ umi săse încline, ca un om care avea doar datoria să împărtăşeascăun ordin, dar nu să-l şi comenteze. — Maiestăţ ile lor sunt atât de nerăbdătoare săvadăpe alteţ a voastră, încât n-au mai avut vreme săse gândeascăla încurcăturile pe care le-ar putea prilejui. — Atunci – zise prinţ ul cu însufleţ ire – atunci trebuie săfac totul la iuţ eală. Te las deci, Henri. Îţ i mulţ umesc căte-ai ostenit săvii atât de repede, fiindcă, dupăcum văd, ai alergat într-un suflet. Cautădeci şi te odihneşte. — Alteţ a voastrănu mai are nici un alt ordin să-mi dea? întrebă respectuos Henri. — Nici unul. Du-te la culcare! Voi porunci săţ i se serveascămasa la dumneata în odaie, conte. Nu primesc pe nimeni astă-seară, nu prea mă simt bine, sunt neliniştit; mi-a pierit şi somnul, şi pofta de mâncare, aşa încât duc o viaţ ămai mult decât tristă, pe care, îţ i dai seama, nu pot obliga pe nimeni s-o împărtăşească. A, sănu uit, ai auzit ce s-a întâmplat? — Nu, monseniore. Ce s-a întâmplat? — Aurilly a fost mâncat de lupi... — Aurilly?! exclamăHenri, uimit.

— Da, el... sfârtecat!... Ce curios când te gândeşti: toţ i oamenii din preajma mea au parte de o moarte năprasnică! Noapte bună, conte, somn uşor! Şi prinţ ul se îndepărtăgrăbit. LXXXVII ÎNDOIALA Henri coborî la parter şi, în timp ce străbătea anticamerele, întâlni o mulţ ime de ofiţ eri, cunoscuţ i de-ai lui, care se repezirăsă-l întâmpine, oferindu-se care mai de care să-l conducăla apartamentul fratelui său, apartament situat în capătul uneia dintre aripile castelului. Ducele îi propusese lui Joyeuse sălocuiascăîn biblioteca palatului tot timpul şederii sale la Château-Thierry. Din cele douăsaloane mobilate pe vremea lui Francisc I şi care comunicau între ele se trecea în bibliotecă; ferestrele ultimei încăperi aveau priveliştea spre parc. Comod din fire şi în acelaşi timp om cultivat, Joyeuse poruncise săi se facăpatul chiar în bibliotecă; în felul acesta, era de ajuns săîntindă braţ ul ca săse poatăbucura de comorile ştiinţ ei şi sădeschidăferestrele ca săse delecteze cu frumuseţ ile naturii: fiinţ ele superioare simt nevoia unor desfătări cât mai depline, şi adierile dimineţ ii, cântecul păsărelelor ca şi mireasma florilor sporeau şi mai mult farmecul trioletelor lui Clément Marot şi al odelor lui Ronsard. Henri hotărî săpăstreze lucrurile aşa cum se aflau, nu pentru căar fi avut aceleaşi gusturi ca şi fratele său, care era un sibarit şi o fire poetică, ci din indiferenţ ăşi fiindcă, oriunde ar fi locuit, acolo sau întraltăcameră, pentru el era totuna. Cum însă, oricare ar fi fost starea lui sufletească, educaţ ia pe care o primise îl făcea sănu nesocoteascăniciodatădatoriile sale faţ ăde monarh sau faţ ăde prinţ ii din casa regalăa Franţ ei, contele avu grijăsă se intereseze îndeaproape în care parte anume a castelului locuia ducele de Anjou de când se înapoiase din bătălie. În privinţ a aceasta, întâmplarea îl favorizase pe Henri, scoţ ându-i în cale cea mai minunatăcălăuzăpe care şi-o putea dori; e vorba de tânărul cornet a cărui indiscreţ ie dezvăluise prinţ ului taina contelui du Bouchage, în satul acela din Flandra în care am poposit la un moment dat împreunăcu eroii noştri; cornetul fusese necontenit în preajma prinţ ului, de când acesta se înapoiase în ţ ară, şi putea deci să-i dea cele mai amănunţ ite lămuriri lui Henri. Sosind la Château-Thierry, la început prinţ ul fusese ahtiat de petreceri şi zaiafeturi; locuia pe atunci în apartamentele mari, primea dimineaţ a şi seara, iar în timpul zilei hăituia cerbii în pădure sau vâna cu coţ ofene în parc; dar, de când aflase vestea morţ ii lui Aurilly, veste care nimeni nu ştia cum îi ajunsese la ureche, prinţ ul se retrăsese în

pavilionul din mijlocul parcului; pavilionul acesta, un fel de sihăstrie în care, în afarăde cei mai apropiaţ i dintre gentilomii de la curtea prinţ ului, nu putea pătrunde nimeni altcineva, era tăinuit în frunzişul arborilor şi abia dacăse zărea peste crestele carpenilor gigantici sau prin desimea gardurilor vii. Prinţ ul trăia retras, aşadar, de douăzile în pavilionul respectiv; cei care nu-l cunoşteau prea bine spuneau cămâhnirea pe care i-o pricinuise moartea lui Aurilly îl îndemnase săcaute singurătatea; cei care-l cunoşteau însăpretindeau căîn pavilionul din parc se petreceau nu ştiu ce lucruri necurate sau ruşinoase care, odatăşi odată, aveau să iasăla lumina zilei. Şi una, şi cealaltădin aceste ipoteze erau deopotrivă vrednice de crezare, cu atât mai mult cu cât prinţ ul părea disperat ori de câte ori era nevoit săvinăla castel pentru cine ştie ce treabăsau ca să primeascăvreun oaspete; aşa că, de îndatăce termina ce avea de făcut sau de cum pleca oaspetele, se grăbea săse întoarcădin nou în sihăstria sa, unde era slujit doar de doi valeţ i bătrâni, care-l ştiau de când venise pe lume. — În cazul acesta – spuse Henri – dacăprinţ ul e în asemenea toane, mătem căserbările n-au săfie prea vesele. — Cu siguranţ ă– răspunse cornetul – fiindcătoatălumea va fi mişcatăde suferinţ ele prinţ ului, pe care soarta l-a lovit nu numai în mândria lui, dar şi în cele mai adânci sentimente de prietenie. Fărăvoia lui, Henri continuăsă-i punămereu alte întrebări, simţ ind cum, pe măsurăce întreba, curiozitatea lui sporea în chip ciudat: moartea lui Aurilly, pe care-l cunoscuse la curte şi pe care-l întâlnise din nou, mai apoi, în Flandra; aparenta indiferenţ ăcu care prinţ ul îi anunţ ase pierderea suferită; singurătatea în care se spunea căprinţ ul trăia ferecat în urma acestei morţ i, toate lucrurile acestea erau cumva legate, fărăsă-şi poatăda seama în ce fel anume, de canavaua mohorâtă şi misterioasăpe care, de o bucatăde vreme, erau brodate întâmplările propriei sale vieţ i. — Parcăziceai adineauri – îl întrebăel pe cornet – cănu se ştie cum a ajuns la urechea prinţ ului vestea morţ ii lui Aurilly? — Nu. — Totuşi – stărui el – nu s-a auzit nici un zvon în legăturăcu asta? — Bineînţ eles – mărturisi cornetul – c-o fi adevărat ori nu, ştiţ i dumneavoastră, totdeauna trebuie săse audăceva. — Şi cam ce anume, spune-mi şi mie. — Se zice căprinţ ul era la vânătoare în răchitişul de lângărâu şi că s-ar fi răzleţ it de ceilalţ i vânători, fiindcă, ştiţ i cum e dânsul, face totul dupăcum i se năzare, îşi ia vânt şi se înfierbântădeodată, fie că-i vorba de vânătoare sau de ştiu eu ce petrecere, de o bătălie sau de un necaz care-l apasă, când, la un moment dat, l-au văzut întorcându-se cu o figurăîndurerată. Crezând căavusese vreo păţ anie oarecare, aşa cum se întâmplăde obicei la vânătoare, curtenii au început să-l iscodească. Ţinea în mânădouăfişicuri de galbeni. "Vădaţ i seama, domnilor? a

rostit el cu o voce întretăiată. Aurilly a murit, Aurilly a fost mâncat de lupi." Care mai de care s-a grăbit săprotesteze, zicând cănu se poate. "Ba da, a întărit prinţ ul, aşa e cum văspun, pe legea mea! Bietul cântăreţ din lăutăa fost toatăviaţ a lui mult mai iscusit muzicant decât călăreţ ; calul lui pare-se c-ar fi luat-o razna şi căAurilly ar fi căzut într-o râpă unde a şi murit. A doua zi, doi călători care treceau prin dreptul râpei au găsit un hoit pe jumătate mâncat de lupi, şi cea mai bunădovadăcă lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa şi cătâlharii n-au nici un amestec în treaba asta sunt aceste douăfişicuri de galbeni pe care Aurilly le avea asupra lui şi care mi-au fost înapoiate aşa cum erau, fărăsălipsească nimic." Cum însănimeni nu văzuse pe cel ce-i adusese fişicurile – continuăcornetul – toatălumea s-a gândit căfusese probabil înmânate prinţ ului de către cei doi călători care se întâlniserăcu dânsul pe malul râului şi, recunoscându-l, îl înştiinţ aserădespre moartea lui Aurilly. — Curios – murmurăHenri. — Cu atât mai curios – urmăcornetul – cu cât se mai spune că cineva l-ar fi văzut pe prinţ ... o fi adevărat sau o fi numai o scornire?... deschizând portiţ a parcului din dreptul castanilor şi căpuţ in mai apoi sar fi strecurat pe poartădouăumbre. Prinţ ul, aşadar, a dat drumul în parc la doi oameni, adicăcelor doi călători; din ziua aceea prinţ ul s-a retras în pavilion şi nimeni nu l-a mai zărit de atunci decât pe furiş. — Şi n-a văzut nimeni cum aratăcei doi călători? întrebăHenri. — Eu – răspunse cornetul. Ducându-măîntr-o searăpentru a-i cere prinţ ului parola pentru straja castelului, am întâlnit un om care nu părea săfie de la curtea alteţ ei sale; de văzut însăn-am putut să-i văd figura, fiindcăîn clipa în care a dat ochii cu mine s-a întors şi şi-a tras pe faţ a gluga laibărului. — Gluga laibărului? — Da, părea săfie un ţ ăran flamand dupăînfăţ işare şi nu ştiu de ce mi-a amintit de omul acela care era cu dumneavoastrăatunci când neam întâlnit în Flandra. Henri tresări; observaţ ia cornetului se asocia cu interesul nedesluşit, dar stăruitor, pe care i-l stârnise aceastăpoveste. Ştiind că Diane împreunăcu însoţ itorul ei fuseserălăsaţ i în grija lui Aurilly, şi lui îi trecuse prin minte căcei doi călători care-i anunţ aserăprinţ ului moartea bietului cântăreţdin lăutănu erau nişte necunoscuţ i pentru dânsul. Henri îl privi cercetător pe cornet. — Şi în momentul în care ţ i s-a părut că-l recunoşti pe omul ăsta, la ce te-ai gândit, domnule, dacă-mi dai voie săte întreb? îl iscodi el. — Uitaţ i ce cred eu – răspunse cornetul – deşi n-aşputea săspun nimic precis: prinţ ul n-a părăsit pesemne planurile sale în privinţ aţ ărilor flamande; drept care se foloseşte de spioni tocmiţ i în slujba domniei sale; omul cu laibăr de lânătrebuie săfie vreunul din aceşti spioni care, ducându-se în recunoaştere, va fi auzit despre păţ ania muzicantului şi,

la întoarcere, va fi adus douăveşti deodată. — Se prea poate – spuse Henri, îngândurat. Dar ce făcea omul ăsta când l-ai văzut dumneata? — Mergea de-a lungul gardului viu ce mărgineşte parterul castelului – se vede foarte bine de aici, de la fereastră– şi părea căse îndreaptă spre sere. — Ziceai, aşadar, căcei doi călători, căci parc-aşa ziceai c-ar fi doi... — Aşa am auzit c-ar fi intrat douăpersoane pe poartă, eu însăn-am văzut decât una singură, pe omul cu laibăr. — Atunci, dupăcâte spui dumneata, înseamnăcăomul cu laibăr locuieşte într-una din sere? — De bunăseamă. — Şi serele astea au vreo ieşire? — Spre oraş? Da, domnule conte. Henri rămase tăcut o bucatăde vreme; îi bătea inima săse spargă; amănuntele acestea, indiferente în aparenţ ăpentru el, care, în toată aceastăîncurcăturămisterioasă, părea săvadămai mult decât ceilalţ i, ca şi când ar fi avut darul prorocirii, îl interesau peste măsurăde mult. Între timp, afarăse înnoptase şi cei doi tineri stăteau de vorbăpe întuneric în apartamentul lui Joyeuse. Obosit de călătorie, ameţ it de întâmplările bizare pe care cornetul i le istorisise, incapabil săţ inăpiept emoţ iilor de care fusese copleşit la auzul acestor întâmplări, contele stătea întins pe patul fratelui său, cufundându-şi fărăsăvrea privirile în adâncurile albastre ale cerului ce părea bătut în diamante. Tânărul cornet şedea pe pervazul ferestrei, lăsându-se la rândul său cuprins de acea uitare de sine, de poezia tinereţ ii, de senzaţ ia aceea plăcutăşi catifelatăde toropealăpe care o prilejuieşte răcoarea îmbălsămatăa nopţ ii. O tăcere desăvârşităcoborâse asupra parcului şi a oraşului, uşile se închideau, luminile se aprindeau rând pe rând, undeva departe se auzeau lătrând câinii în cuştile lor, stârniţ i de rândaşi, care se duceau ca în fiecare searăsăzăvorascăgrajdurile. Deodatăcornetul se ridicăîn picioare, făcu un semn cu mâna ca săi atragăluarea-aminte şi, aplecându-se pe fereastră, îl chemăgrăbit în şoaptăpe conte, care şedea întins pe pat: — Veniţ i încoace! spuse el. — Ce este? întrebăHenri, trezindu-se brusc din visare. — Omul, omul! — Care om? — Omul cu laibăr, spionul... — Ah! suspinăHenri, sărind din pat drept la fereastrăşi sprijinindu-se de umerii cornetului. — Uitaţ i-l acolo – continuăcornetul – îl vedeţ i? Merge de-a lungul gardului viu; staţ i puţ in c-o săiasăiar la iveală, priviţ i spre rariştea aceea luminatăde lună; iată-l, iată-l!

— L-am văzut. — Nu-i aşa căare ceva sinistru? — Sinistru, ăsta-i cuvântul – răspunse du Bouchage, întunecânduse la rândul său. — Credeţ i c-ar putea fi vreun spion? — Nu cred nimic şi sunt gata săcred orice. — Vedeţ i, vine dinspre pavilionul prinţ ului şi se îndreaptăspre sere. — Acolo va săzică-i pavilionul prinţ ului? întrebădu Bouchage, arătând cu degetul în direcţ ia din care părea săvinăstrăinul. — Vedeţ i lumina aceea ce clipeşte printre frunze? — Văd. Şi? — E fereastra sufrageriei. — Aha! spuse Henri. Uite-l căa ieşit iar la iveală. — Da, cu siguranţ ăcăse duce la sere, unde-l aşteaptăînsoţ itorul său. Aţ i auzit? — Ce? — Un scrâşnet de cheie răsucităîn broască. — Ce curios! spuse du Bouchage. Toate lucrurile astea sunt cât se poate de obişnuite şi totuşi... — Şi totuşi parcăvăînfioară, nu-i aşa? — Da! recunoscu contele. Dar ce-o mai fi şi asta? Se auzea un bălăngănit ca de clopot. — E clopotul care anunţ ămasa la curtea prinţ ului. Nu veniţ i să cinaţ i cu noi, domnule conte? — Nu, mulţ umesc, deocamdatăn-am nevoie de nimic, iar dacămi so face foame, am săchem un slujitor. — Ce rost are săaşteptaţ i pânăatunci, domnule conte, veniţ i cu noi sămai petreceţ i puţ in. — Nu, nu se poate. — De ce? — Alteţ a sa regalămi-a spus, aproape mi-a poruncit, săcer sămi se serveascămasa la mine în cameră; dar n-aşvrea săîntârzii din pricina mea. — Mulţ umesc, domnule conte, bunăseara! Luaţ i seama sănu scăpaţ i din ochi fantoma noastră. — O, nici o grijă, las' pe mine! Doar dacă– avu grijăsăadauge Henri, temându-se căspusese mai mult decât trebuia – doar dacănu mă va prinde somnul, ceea ce mi se pare mai sigur şi mai sănătos decât să pândesc strigoii şi spionii. — Nici vorbă– întări cornetul, râzând. Şi cu aceste cuvinte se despărţ i de du Bouchage. Abia apucase săiasăpe uşă, şi Henri o şi zbughi în grădină. "Da, e Remy, e Remy! murmurăel. L-aşrecunoaşte şi-n beznele iadului." Şi, simţ ind cum i se taie genunchii, tânărul îşi strânse în palmele asudate fruntea arzătoare.

"Doamne, Doamne! bolborosi el. N-o fi cumva vreo nălucire a creierului meu bolnav? Mi-o fi scris oare săvăd necontenit înaintea ochilor, ziua ca şi noaptea, în somn sau treaz, aceste douăchipuri care au săpat o brazdăatât de adâncăîn viaţ a mea? Într-adevăr – continuăel, ca şi cum ar fi simţ it nevoia săse convingăsingur – ce săcaute Remy aici, la castelul ducelui de Anjou? Ce rost ar avea? Ce legături ar putea săexiste între ducele de Anjou şi Remy? Şi, în sfârşit, cum l-ar fi lăsat inima s-o părăseascăpe Diane, de care nu se desparte niciodată? Nu, nu poate fi el." Pentru ca puţ in mai târziu, o convingere lăuntrică, adânc înrădăcinată, instinctivăsă-i risipeascăîndoielile: "El e! El e!" şopti Henri, disperat, sprijinindu-se de perete sănu cadă. În momentul în care tocmai îşi mărturisea gândul acesta stăruitor, nebiruit, mai puternic decât toate celelalte, scârţ âitul strident al cheii în broascăse auzi din nou şi, cu toate căzgomotul era aproape imperceptibil, simţ urile lui aţ âţ ate îl prinserădin zbor. Tânărul fu străbătut din creştet pânăîn tălpi de un fior neasemuit. Trase din nou cu urechea. Se lăsase o tăcere atât de adâncăîn jurul lui, încât îşi auzea inima bătându-i. Trecurăastfel câteva minute fărăsăse arate nimic din ceea ce se aştepta săvadă. Totuşi, dacăochii lui nu întrezăreau nimic, în schimb urechile îl înştiinţ au căse apropie cineva. Nisipul scrâşnea, strivit de nişte paşi. Deodată, linia dantelatăa aleii de carpeni ieşi mai desluşit în vileag, şi pe fundalul acesta întunecat zări mişcându-se o mogâldeaţ ă, şi mai întunecatăîncă. "Uite-l căse întoarce – murmurăHenri. O fi singur?... Sau e însoţ it?" Mogâldeaţ a se îndrepta spre un luminişce strălucea poleit de razele lunii. Ceva mai înainte, în momentul în care omul cu laibăr străbătea acest luminiş, mergând în direcţ ie opusă, lui Henri i se păruse a-l recunoaşte pe Remy. De astădatăHenri văzu lămurit douăumbre deosebite; nu mai încăpea nici o îndoială. O răcealăde moarte îi cuprinse inima, împietrindu-l locului, ca şi când ar fi fost o statuie de marmură. Cele douăumbre mergeau repede şi, în acelaşi timp, cu un pas hotărât; prima era îmbrăcatăcu un laibăr de lânăşi contelui i se păru al recunoaşte şi de astădatăpe Remy. Cea de-a doua, înfăşuratădin cap până-n picioare într-o pelerinălargă, bărbătească, era ferităde orice privire iscoditoare. Şi totuşi, sub pelerina aceea, lui Henri i se păru a descoperi ceea ce nimeni n-ar fi fost în măsurăsăvadă. Scoţ ând un geamăt dureros, în clipa în care cele douămisterioase personaje se făcurănevăzute printre copaci, tânărul se repezi în urma lor, furişându-se din boschet în boschet, cu gândul căva reuşi poate să

afle cine erau. "Oh! murmurăHenri, ţ inându-se dupăele. Doamne Dumnezeule, nu cumva m-am înşelat? Săfie cu putinţ ăoare?" LXXXVIII SIGURANŢĂ Henri se strecurăde-a lungul aleii de carpeni, pe partea umbroasă, având grijăsănu facănici cel mai mic zgomot, fie căpăşea pe nisip, fie căse prelingea pe sub frunzişul copacilor. Obligat săînainteze şi, înaintând, săia seama la fiece mişcare a sa, Henri nu-şi putea îngădui răgazul de a privi pe îndelete. Cu toate astea, judecând dupăînfăţ işare, dupăîmbrăcăminte, dupămers, era din ce în ce mai convins căomul cu laibăr de lânănu putea fi altul decât Remy. Cât priveşte pe însoţ itorul acestuia, în mintea lui încolţ eau tot felul de bănuieli, mai înfricoşătoare pentru el decât însăşi realitatea. Aleea de carpeni se sfârşea în dreptul gardului înalt de spini şi al şirului de plopi ce se ridica întocmai ca un zid, despărţ ind pavilionul monseniorului duce de Anjou de restul parcului şi înconjurându-l cu o perdea de verdeaţ ăîn mijlocul căreia, aşa cum am spus mai înainte, era pe de-a-ntregul cufundat în colţ ul cel mai izolat al castelului. În împrejurimile lui se aflau minunate havuzuri, desişuri umbroase străbătute de cărări şerpuitoare, copaci seculari peste cupolele cărora luna revărsa o cascadăde luminăargintie, în timp ce sub frunzişurile lor stăruia un întuneric gros, opac, de nepătruns. Apropiindu-se de gardul de mărăcini, Henri simţ i căi se taie răsuflarea. Într-adevăr, a nesocoti cu atâta cutezanţ ăordinele prinţ ului, a săvârşi o indiscreţ ie atât de grosolanăera un lucru pe care nu putea să-l facădecât o nevrednicăiscoadăori un om gelos, hotărât sămeargăpână în pânzele albe, şi nicidecum un gentilom cinstit şi leal. Cum însă, deschizând poarta ce despărţ ea parcul cel mare de grădina pavilionului, omul cu laibăr făcu o mişcare ce-i descoperi chipul şi cum acest chip era într-adevăr al lui Remy, contele nu mai stătu la îndoialăşi porni dârz mai departe, gata săînfrunte orice s-ar fi întâmplat. Poarta fusese închisăla loc; Henri sări peste bârne şi continuăsă-i urmăreascăpe cei doi oaspeţ i atât de ciudaţ i ai prinţ ului. Aceştia iuţ iră pasul. În aceeaşi clipăînsăo nouăpricinăde alarmăîl făcu pe Henri săse opreascăbrusc. Auzind zgomotul paşilor lui Remy şi ai însoţ itorului său pe nisipul aleii, ducele ieşi din pavilion. Henri se trase îndatădupătrunchiul celui mai gros copac şi aşteptă. Nu apucăsăvadănimic altceva decât căRemy se ploconise pânăla pământ şi căînsoţ itorul lui, în loc săse încline, aşa cum s-ar fi

cuvenit din partea unui bărbat, se mulţ umise săfacăo reverenţ ă, ca o femeie, şi căducele, încântat, îi oferise braţ ul ca şi când ar fi fost întradevăr o femeie. Pe urmăcâteşitrei se îndreptarăspre pavilion şi intrară împreunăîn vestibulul a cărui uşăse închise în urma lor. "Trebuie sămălămuresc odată– îşi spuse Henri – şi să-mi caut un loc de unde săpot vedea cât mai bine fiecare gest fărăsăprindăcineva de veste." Alese în cele din urmăun boschet aflat între zidul de verdeaţ ăşi pavilion, boschet din mijlocul căruia ţ âşnea o fântână, bizuindu-se că nimeni nu va pătrunde în acest adăpost, căci, în orice caz, prinţ ului nu iar fi trecut prin minte săse aventureze printre tufişuri, dat fiind răcoarea şi umezeala pe care fântâna le răspândea în jurul ei. Ascuns dupăstatuia ce străjuia havuzul, urcat pe piedestalul care-i îngăduia săpriveascăde la oarecare înălţ ime, Henri putu săvadătot ce se petrece în pavilion, a cărui fereastrădin mijloc stătea larg deschisăîn faţ a lui. Cum nimeni nu putea sau, mai bine zis, nu avea voie săse apropie de pavilion, prinţ ul nu luase nici un fel de precauţ ie. O masăfastuoasă era aşternutăcu tot dichisul şi încărcatăcu vinuri alese, turnate în garafe veneţ iene. În jurul mesei nu se aflau decât douăjilţ uri care păreau săaştepte doi convivi. Ducele se îndreptăspre unul din ele şi, depărtându-se de însoţ itorul lui Remy, căruia îi oferise braţ ul, îl îmbie săşadăpe celălalt jilţ , poftindu-l, pare-se, totodatăsă-şi scoatăpelerina, care, dacăera foarte comodăpentru o plimbare nocturnă, devenea cât se poate de incomodă în momentul când scopul respectivei plimbări fusese atins şi când acest scop era întâmplător un ospăţ . Persoana căreia îi făcuse aceastăinvitaţ ie îşi lepădă, în sfârşit, pelerina pe un scaun şi în aceeaşi clipăscânteierea făcliilor lumină puternic chipul palid şi plin de o maiestuoasăfrumuseţ e al unei femei, pe care privirile îngrozite ale lui Henri o recunoscurănumaidecât. Era doamna din casa misterioasăde pe strada Augustinilor, călătoarea întâlnităîn Flandra; era, în sfârşit, Diane, ale cărei priviri aveau puterea ucigătoare a unor lovituri de pumnal. De astădatăpurta veşminte potrivite cu starea sa, fiind îmbrăcată cu o rochie de brocart; în jurul gâtului, în păr şi la încheieturile mâinilor ei scânteiau diamante. Sub strălucirea acestor podoabe, paloarea chipului său era şi mai izbitoare şi, văzând văpaia ce stăruia în ochii săi, ai fi putut săcrezi că ducele, prin cine ştie ce mijloace vrăjitoreşti, făcuse săaparămai curând fantoma unei femei decât femeia însăşi în carne şi oase. În momentul acela, dacănu s-ar fi ţ inut de statuia în jurul căruia îşi încolăcise braţ ele, mai reci decât marmura sculpturii, Henri ar fi căzut pe spate în bazinul fântânii. Ducele părea beat de bucurie; sorbea din ochi minunata făptură care şedea în faţ a lui şi care abia dacăse învrednicea săatingă

bunătăţ ile aflate pe masăîn dreptul ei. Din când în când, François se întindea peste masăşi săruta una din mâinile tăcutei şi palidei sale musafire, care părea cu desăvârşire nesimţ itoare la aceste sărutări, de parcămâna ei ar fi fost dăltuităîn alabastru, atât era de străvezie şi de albă. În răstimpuri, Henri tresărea înfiorat şi ducea mâna la frunte ca să şteargăsudoarea rece ca gheaţ a ce-i şiroia pe tâmple, întrebându-se: "E vie oare? Sau numai o umbră?" Desfăşurând toate darurile sale oratorice, ducele se străduia din răsputeri sădescreţ eascăfruntea-i înnegurată. Remy, singurul slujitor care-i servea la masăpe cei doi comeseni, căci ducele avusese grijăsănu mai fie nimeni altcineva de faţ ă, trecând în răstimpuri prin spatele stăpânei sale, o atingea uşor cu cotul, gest care părea s-o reînsufleţ eascăpentru câteva clipe şi s-o trezeascăla viaţ ă sau, mai bine zis, la realitate. Atunci o undăpurpurie rumenea chipul tinerei femei, în ochii săi scăpăra un fulger şi un zâmbet flutura pe buzele sale, ca şi când un magician ar fi pus în mişcare nu ştiu ce tainic resort al unui automat iscusit, făcând să-i fulgere ochii, săi se îmbujoreze obrajii şi săi se înfiripe un zâmbet pe buze. Îndatădupăaceea însă, Diane încremenea din nou în jilţ . Prinţ ul totuşi se apropie şi mai mult de ea, încercând, prin cuvintele sale pătimaşe, săînfierbânte inima proaspetei sale cuceriri. Diane, care din timp în timp ridica ochii spre pendula somptuoasă atârnatăpe perete, în faţ a ei, deasupra scaunului pe care şedea prinţ ul, Diane păru atunci să-şi adune puterile şi, continuând săsurâdă, căută săia parte cu ceva mai mult interes la conversaţ ie. Ocrotit de frunzişul boschetului, Henri îşi înfigea unghiile în palme şi blestema toatăzidirea, începând cu femeile create de Dumnezeu şi sfârşind cu Ziditorul care-l plăsmuise pe el însuşi. I se părea monstruos şi nedrept ca o femeie atât de neprihănităşi de neînduplecatăca Diane săse lase cucerităîn chip atât de vulgar de ducele de Anjou, numai pentru căera prinţ , şi săse închine în faţ a dragostei lui, numai fiindcăera poleit cu aur şi sălăşluia într-un palat. La rândul său, Remy îi stârnea o scârbăatât de cumplită, încât ar fi fost în stare în momentul acela să-i spintece măruntaiele numai ca să vadădacăo asemenea jivinăspurcatăavea, într-adevăr, sânge şi inimă omenească. Henri stătu astfel ca pe ghimpi, clocotind de furie şi încrâncenat de dispreţ , tot timpul cât ţ inu ospăţ ul care, pentru ducele de Anjou, părea atât de încântător. Diane sună. Înfierbântat de vin şi de cuvintele-i galante, prinţ ul dădu săse ridice de la masăca s-o îmbrăţ işeze. Henri simţ i cum îi îngheaţ ăsângele în vine. Îşi pipăi cu mâna şoldul său săvadădacăîşi luase spada cu el şi pieptul săvadădacăavea asupra lui un pumnal.

Diane, cu un zâmbet ciudat, care, de bunăseamă, pânăatunci nu fluturase încăpe nici un chip omenesc, Diane îl opri însăpe duce în clipa în care voia săse scoale din jilţ . — Monseniore – rosti ea – înainte de a măridica de la masă îngăduiţ i-mi săîmpart cu alteţ a voastrăfructul acesta atât de îmbietor. Spunând aceste cuvinte, întinse mâna spre fructiera de aur filigranat în care se aflau douăzeci de piersici de toatăfrumuseţ ea şi luă una din ele. Pe urmă, desprinzând de la cingătoare un cuţ itaşîncântător cu lama de argint şi plăselele de malahit, tăie piersica în douăşi-i oferi o jumătate prinţ ului, care o luăşi o duse lacom la buze, ca şi cum ar fi sărutat însăşi gura Dianai. Gestul acesta pătimaşîl tulburăînsăatât de tare, încât, în momentul în care îşi înfipse dinţ ii în carnea fructului, i se întunecădintr-o datăvederea. Diane îl privea cu ochii săi limpezi şi cu acelaşi zâmbet încremenit pe buze. Sprijinit de un stâlp de lemn sculptat, Remy se uita, de asemenea, la el, posomorât. Prinţ ul îşi trecu mâna pe frunte, ştergând picăturile de sudoare ce-i îmbrobonau pielea, şi înghiţ i îmbucătura pe care o muşcase. Sudoarea ce-l năpădise era pesemne mărturia unei slăbiciuni neaşteptate, deoarece, în timp de Diane mânca jumătatea cealaltăa piersicii, prinţ ul lăsăsăcadăîn farfurie restul fructului pe care-l ţ inea între degete şi, ridicându-se anevoie din jilţ , păru s-o pofteascăpe frumoasa lui musafiră sa iasăcu dânsul la aer în grădină. În timp ce păşea alături de el, Diane şterse cu o batistăbrodatăcu fir lama cuţ itului, pe care îl vârî apoi la loc în teaca de piele şagrinată. Ajunserăastfel în apropierea boschetului în care stătea ascuns Henri. Prinţ ul strângea drăgăstos la piept braţ ul tinerei femei. — Măsimt ceva mai bine – spuse el – şi totuşi, nu ştiu de ce parcă îmi apasăceva creierul. Abia acum îmi dau seama cât de mult văiubesc, doamnă. Diane rupse câteva flori de iasomie, o mlădiţ ăde clematităşi doi trandafiri din tufişul ce îmbrăca, pe una din laturi, soclul statuii în spatele căreia Henri se ghemuise, înfricoşat. — Ce faceţ i, doamnă? întrebăprinţ ul. — Am auzit adeseori spunându-se, monseniore – îl lămuri ea – că parfumul florilor ar fi cel mai bun leac împotriva ameţ elilor şi vreau să culeg un buchet în speranţ a că, fiind dăruit de mine, buchetul acesta va avea înrâurirea binefăcătoare pe care i-o doresc. În timp ce strângea însăflorile într-un mănunchi, scăpădin mâini un trandafir, pe care prinţ ul, galant, se grăbi să-l culeagăde pe jos. François se aplecase numaidecât săridice floarea, nu îndeajuns de repede totuşi ca sănu-i dea răgaz Dianei săpicure pe celălalt trandafir câţ iva stropi dintr-un flaconaşde aur pe care-l scosese din sân. Pe urmă, luând trandafirul pe care prinţ ul îl ridicase de jos şi petrecându-l pe sub cingătoare, zise: — Acesta-i al meu. Facem schimb.

Şi în schimbul trandafirului pe care-l primise din mâna prinţ ului, îi întinse buchetul cules de ea. Ducele îl luăcu înfrigurare şi-i sorbi parfumul cu nesaţ , înlănţ uind mijlocul Dianei. Voluptatea acestui gest avu însădarul să-i tulbure cu desăvârşire simţ urile, căci i se muiarădintr-o datăgenunchii şi fu nevoit săse aşeze pe o bancăce se afla în apropiere. Henri nu scăpăo clipădin ochi pe cei doi îndrăgostiţ i, fărăsă-l piardăîn acelaşi timp din vedere pe Remy, care rămăsese în casăşi aştepta sfârşitul acestei scene sau, mai bine zis, urmărea cu o lacomă curiozitate fiecare amănunt. Mai mult chiar, în clipa în care îl văzu pe prinţîmpleticindu-se, ieşi în pragul pavilionului. La rândul său, Diane, simţ ind căducele nu se mai putea ţ ine pe picioare, se aşezălângăel pe bancă. De astădată, slăbiciunea de care François fusese cuprins ţ inu ceva mai mult decât prima oară. Prinţ ul îşi lăsase capul în piept; părea să-şi fi pierdut şirul gândurilor, ba chiar şi conştiinţ a, şi cu toate astea mişcarea convulsivăa degetelor ce strângeau mâna Dianei arăta căîn adâncul său continua instinctiv săse legene cu iluzia unei dragoste imaginare. În sfârşit, ridicăîncet capul şi, cum gura lui se afla lângăobrazul frumoasei sale musafire, încercăsă-i sărute buzele; în aceeaşi clipăînsă tânăra femeie se ridicăîn picioare, ca şi când n-ar fi observat gestul său. — Nu văsimţ iţ i bine, monseniore? întrebăea. Poate c-ar trebui să intrăm în casă. — O, da, săintrăm! se grăbi săîncuviinţ eze prinţ ul în culmea fericirii. Sămergem, da, mulţ umesc! Şi se sculă, la rândul său, clătinându-se, dar de astădată, în loc săl ia însoţ itoarea lui de braţ . se sprijini el de braţ ul Dianei; simţ indu-se ceva mai sigur pe picioare, păru a fi uitat ca prin farmec şi tremurul de care era stăpânit, şi ameţ eala, căci, înălţ ând capul, îşi lipi buzele pe neaşteptate de gâtul tinerei femei. Diane tresări ca şi când, în locul unui sărut, ar fi simţ it arsura unui fier roşu. — Remy, un sfeşnic! strigăea. Adu un sfeşnic! Remy intrănumaidecât în sufragerie şi aprinse la flacăra lumânărilor de pe masăun sfeşnic stingher pe care îl luăde pe un gheridon; îndreptându-se apoi sprinten spre uşa de la intrare cu sfeşnicul în mână, zise: — Poftiţ i, doamnă! — Unde vrea sămeargăalteţ a voastră? întrebăDiane, care, apucând făclia, întoarse repede capul. — Oh! La mine în cameră!... La mine!... Sper căveţ i fi atât de bună să-mi luminaţ i drumul, nu-i aşa, doamnă? spuse prinţ ul, beat de fericire. — Cu plăcere, monseniore – încuviinţ ăDiane. Şi, ridicând sfeşnicul, o porni înaintea prinţ ului. Remy se duse sădeschidăundeva într-o încăpere din fund o fereastrăprin care aerul răbufni cu atâta putere în casă, încât

lumânarea din mâna Dianei începu săfâlfâie mînioasă, aplecându-şi flacăra şi fumul spre obrazul lui François, care se afla chiar în dreptul curentului de aer. Cei doi amanţ i, căci aşa cel puţ in îi considera Henri, străbăturăo galerie şi, ajungând în sfârşit la camera ducelui, se făcurănevăzuţ i după draperia brodatăcu flori de crin ce acoperea uşa. Henri, care văzuse tot ce se întâmplase, se simţ ea podidit de o furie tot mai năprasnică; în acelaşi timp însăfuria ce-l năpădise era atât de copleşitoare, încât puţ in mai lipsea ca să-şi piardăcunoştinţ a. S-ar fi zis cănu mai avea putere decât să-şi blesteme soarta care-l supusese la o atât de amarnicăîncercare. Ieşi din ascunzătoarea lui şi, zdrobit, lăsându-şi braţ ele săatârne vlăguite, cu privirea pustie, mai mult mort decât viu, se pregătea tocmai săse întoarcăîn apartamentul său de la castel. Deodatăînsă, draperia îndărătul căreia, cu câteva clipe mai înainte, o văzuse dispărând pe Diane împreunăcu prinţ ul se dădu la o parte şi, năpustindu-se în sufragerie, tânăra femeie îl apucăde mânăpe Remy, care rămăsese locului, neclintit, ca şi când ar fi aşteptat-o săse întoarcă. — Hai!... spuse Diane, trăgându-l dupăea. Sămergem, s-a terminat! Şi amândoi ieşirăvalvârtej în grădinăca nişte oameni beţ i, zănatici sau furioşi. Dând cu ochii de ei însă, Henri se înviorădeodatăşi se grăbi săle taie calea; fugarii se pomenirăfărăveste cu el, pironit în mijlocul aleii, cu braţ ele la piept, mai înfricoşător în muţ enia lui decât dacăar fi rostit cele mai cumplite ameninţ ări. Într-adevăr, Henri îşi ieşise în asemenea hal din sărite, încât ar fi fost în stare să-l ucidăpe acela care ar fi încercat să susţ inăcăfemeile nu erau nişte plăsmuiri diabolice trimise de tartorul dracilor ca săspurce faţ a pământului. Apucând-o de braţpe Diane, tânărul o sili săse opreascălocului, nesocotind ţ ipătul de spaimăpe care-l scoase femeia şi fărăsăse sinchiseascăde pumnalul pe care slujitorul i-l pusese în piept şi al cărui vârf îi atinse pielea. — Pesemne cănu mămai recunoaşteţ i – rosti el, scrâşnind aprig din dinţ i. Eu sunt tânărul acela naiv care văiubea şi căruia nu v-aţ i înduplecat să-i daţ i nici cel mai mic semn de dragoste, deoarece dumneavoastră, pasămite, nu mai aşteptaţ i nimic de la viaţ ăşi trăiţ i doar în trecut. Ah, acum ştiu cât eşti de făţ arnică, frumoaso, şi tu, cât eşti de ticălos, mincinosule! Acum văcunosc, văcunosc şi văblestem! Unuia nu pot decât să-i spun "Te dispreţ uiesc", celuilalt, "Mi-e scârbăde tine!" — La o parte! se răsti Remy, cu o voce gâtuită. La o parte, smintitule!... Altminteri... — Foarte bine – răspunse Henri – dacătot ai început un lucru, fă-l cel puţ in pânăla capăt! Ia-mi viaţ a, nemernicule, dupăce mi-ai ucis sufletul!

— Taci! şuierăRemy, mânios, apăsând mai tare lama pumnalului ce făcu săscrâşneascăpieptarul tânărului gentilom. Diane însăîi dădu peste mânălui Remy şi, luându-l de braţpe du Bouchage, îl trase spre ea. Era nespus de palidă, aproape vânătăla faţ ă; minunatele-i plete fluturau ţ epene pe umeri; Henri îi simţ ea mâna încleştatăpe braţ ul lui, rece ca a unui cadavru. — Domnule – rosti ea – nu văîncumetaţ i a judeca un lucru pe care Dumnezeu l-a vrut!... Sunt Diane de Méridor, iubita domnului de Bussy, pe care ducele de Anjou l-a lăsat săpiarăucis într-un chip mişelesc, deşi putea foarte bine să-l scape. Acum opt zile Remy l-a înjunghiat pe Aurilly, complicele prinţ ului, iar cât priveşte pe ducele de Anjou, l-am ucis eu însumi adineauri cu un fruct, un buchet şi o făclie otrăvită. La o parte, domnule, daţ i-i voie sătreacăDianei de Méridor, care se duce acum să-şi sfârşeascăzilele la mânăstirea călugăriţ elor ospitaliere. Rostind aceste cuvinte, îi dădu drumul lui Henri şi-l luăde braţpe Remy, care o aştepta. Henri căzu în genunchi, apoi, răsturnat pe spate în iarbă, rămase cu ochii holbaţ i, ca şi când ar fi avut o vedenie drăcească, urmărind fioroasa pereche de ucigaşi care se mistui printre copacii din parc. Abia dupăun ceas, tânărul gentilom, frânt de oboseală, strivit de o spaimăcumplităşi cu capul strâns ca într-un cerc de foc, izbuti cu chiu cu vai săse târascăpânăla apartamentul său, unde încercăde zece ori în şir săse caţ ăre pe fereastrăpânăajunse, în sfârşit, săintre în casă. Făcu apoi câţ iva paşi împleticiţ i prin încăpere şi se trânti pe pat. Toatălumea dormea la castel. LXXXIX AŞA I-A FOST SCRIS A doua zi, pe la orele nouă, soarele strălucitor poleise cu aur aleile parcului din Château-Thierry. Dis-de-dimineaţ ă, o droaie de muncitori, chemaţ i din ajun, se apucaserăsădichiseascăparcul şi încăperile apartamentului hărăzit regelui, care urma săsoseascăîn aceeaşi zi. Nu se simţ ea încănici o mişcare în pavilionul în care dormea de obicei ducele, deoarece alteţ a sa poruncise cu o searăînainte celor doi bătrâni slujitori sănu îndrăzneascăsă-l scoale cumva. Amândoi trebuiau săaştepte săfie chemaţ i. Pe la nouăşi jumătate, douăştafete intrarăîn goana cailor în oraş, ca săvesteascăapropiata sosire a maiestăţ ii sale. Pârgarii, starostele oraşului, precum şi ostaşii din garnizoanăse înşiruirăde o parte şi de alta a drumului spre a întâmpina alaiul. La orele zece, regele se ivi la poalele colinei. Începând de la ultimul popas, îşi continuase drumul călare: era un prilej pe care avea grijăsă nu-l scape niciodatăşi, mai cu seamă, atunci când trebuia să-şi facă

intrarea în câte un oraş, ştiind că-i şedea bine pe cal. Regina-mamăîl urma în litieră; suita era alcătuitădin cincizeci de gentilomi somptuos îmbrăcaţ i, călări pe cai falnici. O companie de gardă, sub comanda lui Crillon însuşi, o sută douăzeci de elveţ ieni, tot atâţ ia scoţ ieni, sub comanda lui Larchant, şi tot tacâmul de care era îndeobşte însoţ it regele în călătoriile lui de plăcere, catâri, cufere şi slujitori, închipuiau o adevăratăarmată, desfăşurată rânduri-rânduri de-a lungul şerpuiturilor drumului ce urca de pe malul râului spre vârful colinei. În sfârşit, alaiul intrăîn oraşîn dangătul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi în zarva a tot felul de sunete învălmăşite. Uralele locuitorilor izbucnirăpline de însufleţ ire: fiind scump la vedere pe vremea aceea, regele, atunci când se arăta în lume, părea sămai fi păstrat încăîn ochii supuşilor săi o scânteiere de divinitate. În timp ce străbătea mulţ imea, monarhul îl căutăîn zadar cu privirea pe fratele său. Nu-l zări decât pe du Bouchage la poarta castelului. De îndatăce intrăîn curte, Henric al III-lea se adresăunui ofiţ er care luase asupra lui sarcina de a întâmpina pe maiestatea sa, interesându-se de sănătatea ducelui de Anjou. — Sire – răspunse ofiţ erul – alteţ a sa locuieşte de câteva zile în pavilionul din parc şi pânăla ora asta nimeni dintre noi nu l-a văzut încă. Totuşi, de vreme ce ieri se simţ ea bine, sperăm căşi azi se simte tot aşa. — Pesemne că-i tare departe pavilionul acesta – spuse Henric, nemulţ umit – de vreme ce n-a auzit bubuind tunul? — Sire – îndrăzni să-şi dea cu părerea unul dintre bătrânii slujitori ai ducelui – poate căalteţ a sa nu se aştepta ca maiestatea voastrăsă soseascăatât de curând. — Zevzecule! bombăni Henric. Nu cumva îţ i închipui căun monarh dăbuzna aşa peste oameni, fărăsă-i înştiinţ eze? Domnul duce de Anjou a aflat încăde ieri de venirea mea. Pe urmă, temându-se sănu strice cheful tuturor arătându-se supărat, Henric, care ţ inea săparăblajin şi plin de bunăvoinţ ă, spre deosebire de François, rosti voios: De vreme ce n-a ieşit săne întâmpine, sămergem noi în întâmpinarea sa. — Arătaţ i-ne drumul – spuse Caterina din fundul litierei. Tot alaiul se îndreptăspre parcul cu copaci bătrâni. În momentul în care primele gărzi pătrundeau sub bolta aleii de carpeni, un ţ ipăt sfâşietor şi lugubru străbătu văzduhul. — Ce-o fi asta? spuse regele, întorcându-se către maică-sa. — Doamne Sfinte! murmurăCaterina, uitându-se la cei din jur ca şi cum ar fi căutat; sădesluşeascăpe chipurile lor ce se întâmplase. Parcă se vaităcineva sau cheamăîntr-ajutor... — Prinţ ul meu! Sărmanul meu duce! strigăunul dintre cei doi bătrâni slujitori ai ducelui, care ieşise la fereastră, zbuciumându-se ca un om lovit de o durere covârşitoare. Toatălumea o pomi în fugăspre pavilion, împreunăcu regele, care

se lăsătârât de şuvoi. În momentul în care pătrunse înăuntru, nişte slujitori tocmai ridicau de jos trupul ducelui de Anjou, pe care camerierul său, intrând în odaia de culcare, fărăa fi fost chemat, ca să-i anunţ e sosirea monarhului, îl găsise zăcând pe covor. Prinţ ul era rece şi ţ eapăn şi nu dădea nici un semn de viaţ ă: doar pleoapele îi mijeau într-un chip ciudat şi avea buzele crispate de o strâmbătură. Regele se opri în prag, silindu-i şi pe ceilalţ i săse oprească. — Semn rău! murmurăel. — Fii bun, te rog, şi pleacă, fiule! îi spuse Caterina. — Bietul François! îl căinăHenric, fericit cănu i se îngăduise să rămânăşi cănu era obligat săasiste la agonia fratelui său. Mulţ imea se retrase, pornind în urma regelui. — Curios! Foarte curios! şopti Caterina, care îngenunchease la căpătâiul prinţ ului sau, mai bine zis, al cadavrului, fiind însoţ itănumai de cei doi bătrâni slujitori. Şi în timp ce nişte oameni de la palat cutreierau oraşul, căutându-l pe medicul prinţ ului, şi un olăcar pleca spre Paris să-i zoreascăpe medicii regelui, care rămăseserăla Meaux cu regina, săvinămai repede, Caterina cerceta, cu mai puţ inăpricepere desigur, dar nu şi cu mai puţ inăagerime decât Miron, simptomele bolii ciudate de care fiul său era pe cale săfie răpus. Florentina avea, bineînţ eles, oarecare experienţ ă, de aceea, înainte de toate, începu prin a-i întreba, cu cel mai desăvârşit sânge rece şi în aşa fel încât sănu-i punăîn încurcătură, pe cei doi valeţ i care îşi smulgeau părul din cap şi-şi zgâriau obrajii cu unghiile de disperare. Amândoi îi răspunserăcăprinţ ul se înapoiase în ajun pe înserat, dupăce primise în audienţ ăpe domnul Henri du Bouchage, care venise din partea monarhului şi a cărui sosire păruse a-l stingheri peste măsură. Adăugarăapoi că, dupăce se terminase audienţ a, care avusese loc la castel, ducele poruncise un ospăţcu cele mai alese mâncăruri, punându-le în vedere sănu intre nici unul din ei în pavilion, nechemat, şi oprindu-i cu străşnicie să-l scoale din somn a doua zi dimineaţ a ori să calce în casăpânăce nu le va fi dat de ştire. — Aştepta vreo femeie, probabil? întrebăregina-mamă. — Şi noi tot aşa credem, doamnă– răspunserăsmeriţ i slujitorii – dar discreţ ia ne-a împiedicat săne încredinţ ăm dacăera într-adevăr aşa. — Totuşi, când aţ i strâns masa, nu se poate sănu fi observat dacă fiul meu a mâncat sau nu singur? — N-am apucat încăsăstrângem masa, doamnă, deoarece monseniorul ne-a poruncit sănu intrăm în pavilion. — Atunci – spuse Caterina – înseamnăcăn-a pătruns nimeni aici? — Nimeni, doamnă. — Puteţ i pleca.

De astădatăCaterina rămase singură. Drept care, lăsându-l pe prinţculcat în pat, aşa cum îl puseserăslujitorii, se apucăsăcerceteze îndeaproape toate simptomele şi toate semnele ce păreau a dovedi că bănuielile sau temerile sale erau întemeiate. Astfel, băgase de seamăcăfruntea lui François căpătase o culoare cafenie, căochii lui erau injectaţ i şi încercănaţ i, iar buzele brăzdate de nişte urme asemănătoare cu cele lăsate de pucioasa fierbinte în carne vie. Acelaşi semn îl regăsi apoi în jurul nărilor şi pe aripile nasului. "Ia săvedem" – îşi spuse, privind în jurul prinţ ului. Primul lucru asupra căruia îi căzu ochii fu sfeşnicul în care se topise cu totul lumânarea aprinsăîn ajun de Remy. "Lumânarea asta a fost multăvreme aprinsă– chibzui ea – ceea ce înseamnăcăFrançois a intrat de mult la el în cameră. Ah, uite şi un buchet pe covor." Caterina se grăbi să-l ridice de jos şi, observând cătoate florile erau încăproaspete, în afarăde un trandafir care se uscase şi se înnegrise, murmură: — Ce-o mai fi şi asta?! Cu ce i-or fi stropit petalele? Dacănu mă înşel, parc-am auzit de o licoare ce ofileşte trandafirii. Şi puse deoparte buchetul, înfiorată. Acum îmi explic semnele de pe nări şi gangrena de pe frunte. Dar buzele? Caterina se repezi în sufragerie. Slujitorii nu minţ iseră: nimic nu arăta căs-ar fi clintit cel mai mic lucru din loc de când se sfârşise ospăţ ul. Pe marginea mesei, într-o farfurie, o jumătate de piersicăîn care se mai vedeau încăurmele dinţ ilor ce muşcaserădin ea atrase în chip deosebit atenţ ia Caterinei. Carnea fructului, de obicei purpurie, se înnegrise la fel ca şi trandafirul şi era brăzdatăde vinişoare vinete şi cafenii. Procesul de alterare se observa mai cu seamăde-a lungul tăieturii, acolo unde fructul venise în atingere cu lama cuţ itului. "Acum îmi explic semnele de pe buze – îşi spuse ea. Totuşi François n-a făcut decât sămuşte din piersica asta. Şi n-a putut săţ inăprea mult buchetul în mână, de vreme ce florile sunt încăproaspete; înseamnădeci căotrava n-a pătruns prea adânc şi cărăul mai poate fi încălecuit... Dar dacănu l-a atins decât uşor, de ce zace aşa înţ epenit şi cum se face că trupul a şi început săse descompună? Probabil căn-am apucat săvăd încătot ce era de văzut." Vorbind astfei cu sine, Caterina se uităîmprejur şi zări spânzurând, cu lănţ işorul lui de argint, de vergeaua din lemn de trandafir pe care şedea de obicei cocoţ at, papagalul cu pene roşii şi albastre la care François ţ inea foarte mult. Pasărea zăcea moartă, înţ epenităşi cu penele zbârlite. Caterina îşi întoarse privirea îngrijoratăspre sfeşnicul pe care îl cercetase puţ in mai înainte, când avusese prilejul săse încredinţ eze că prinţ ul intrase de mult la el în odaie, deoarece lumânarea arsese pânăla capăt. "Fumul – se gândi ea – sigur căda, fumul! Feştila era otrăvită;

înseamnăcăfiul meu a murit." Strigănumaidecât săvinăcineva. Într-o clipă, camera se umplu de slujitori şi de ofiţ eri. — Miron, chemaţ i-l pe Miron – spuneau unii. — Aduceţ i un preot – erau de părere alţ ii. Între timp, Caterina apropiase de buzele prinţ ului unul din flaconaşele pe care le purta pretutindeni cu sine, în punga agăţ atăde cingătoare, uitându-se cu luare-aminte la fiul său, ca să-şi dea seama dacăantidotul avea vreun efect. Ducele deschise din nou ochii şi gura; dar ochii săi erau lipsiţ i de privire şi nici un sunet nu-i mai ieşea din gâtlej. Încruntată, Caterina părăsi odaia, fărăsărosteascăun singur cuvânt, făcându-le semn celor doi slujitori s-o urineze înainte de a fi apucat săstea de vorbăcu cineva. Se duse cu ei apoi în alt pavilion şi se aşezăîntr-un jilţ , fărăsă-i scape o clipădin ochi. — Domnul duce de Anjou – rosti ea – a fost otrăvit aseară, la cină. Voi aţ i servit masa, nu-i aşa? La auzul acestor cuvinte, amândoi se făcurăgalbeni ca turta de ceară. — Porunciţ i săne supunăla cazne – se tânguirăei – săne scurteze viaţ a, dar sănu fim învinuiţ i pe nedrept. — Nătărăilor, credeţ i căn-aşfi făcut-o pânăacum, dacăaşfi avut cea mai micăbănuialăîn privinţ a voastră? Sunt convinsăcănu l-aţ i ucis voi pe stăpânul vostru. Totuşi a fost omorât şi trebuie săaflu cine sunt ucigaşii. În afarăde voi, cine a mai intrat în pavilion? — Un bătrân, îmbrăcat ca un cerşetor, cu care monseniorul s-a văzut mereu în ultimele douăzile. — Şi... femeia? — Nu ştim nimic... Despre care femeie vorbeşte maiestatea voastră? — A fost aici o femeie cu un buchet de flori... Slujitorii se uitarăunul la altul atât de nedumeriţ i, încât Caterina putu să-şi dea seama, dupăprivirea lor, căerau într-adevăr nevinovaţ i. — Spuneţ i săvinăla mine starostele oraşului şi majordomul palatului – porunci ea. Cei doi valeţ i se şi repezirăspre uşă. — O clipă! rosti Caterina, pironindu-i locului cu un singur cuvânt. Nimeni altul în afarăde voi doi şi de mine nu ştie ce v-am spus adineauri; dinspre partea mea sunt convinsăcăn-am săscap o vorbă, prin urmare, dacăse întâmplăsăafle cineva, înseamnăcăunul din voi s-a dat de gol: în ziua aceea veţ i pieri amândoi. Puteţ i pleca! Caterina îi descusu mai pe ocolite atât pe starostele oraşului cât şi pe majordom. Le spuse căducele primise de la anumite persoane o veste proastăcare-l întristase din cale afarăşi căde aceea se simţ ea acum atât de rău, cădacăar mai putea sta iar de vorbăcu persoanele respective, ducele, de bunăseamă, şi-ar veni în fire şi neliniştea lui s-ar risipi.

Starostele şi majordomul îşi puserăoamenii săscotoceascăîn lung şi-n lat oraşul, parcul, împrejurimile, dar nimeni nu fu în măsurăsă spunăunde dispăruserăRemy şi Diane. Henri era singurul care cunoştea secretul, dar în ceea ce-l privea nu era nici o primejdie căl-ar fi putut da in vileag. Toatăziua, cumplita ştire, întoarsăpe toate feţ ele, încornorată, ciuntită, umblădin gurăîn gurăprin oraşul Château-Thierry şi mai departe chiar, în tot ţ inutul; fiecare tălmăcea, potrivit cu felul său de a fi şi cu apucăturile sale, nenorocirea întâmplatăducelui. Nimeni însă, în afarăde Caterina şi du Bouchage, nu îndrăznea a-şi mărturisi căducele era pierdut. Bietul prinţnu-şi recăpătănici glasul, nici simţ irea sau, mai bine zis, nu mai dădu nici un semn c-ar fi fost conştient de ceea ce se întâmpla cu el. Tulburat de tot felul de gânduri negre, gânduri de care se temea îndeobşte mai presus de orice, regele cu dragăinimăar fi plecat înapoi la Paris; regina-mamăînsăse împotrivea, aşa că, vrând-nevrând, curtea trebui sărămânămai departe la castel. Medicii sosirăcu toţ ii buluc. Miron fu singurul care ghici pricina bolii şi care îşi dădu seama de gravitatea ei; era însăun prea iscusit curtean ca sănu ascundăadevărul, mai ales dupăce se uitase în ochii Caterinei. Care mai de care căutau să-l iscodească, şi tuturora medicul le răspundea cădomnul duce de Anjou avusese probabil mari supărări care-i zdruncinaserănervii. Reuşi astfel să-şi păstreze prestigiul neştirbit, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e destul de greu în asemenea cazuri. Când Henric al III-lea îi ceru sărăspundăda ori nu la întrebarea: "Ducele o săscape cu viaţ ă?", Miron zise: — Peste trei zile abia am săfiu în măsurăsă-i spun maiestăţ ii voastre. — Dar mie ce-ai să-mi spui? îl cercetăCaterina, cu voce scăzută. — Cu domnia voastră, doamnă, e altceva; dumneavoastrăam săvă răspund fărăşovăială. — Ce? — Aştept ca maiestatea voastrăsămăîntrebe. — Când crezi c-o săse sfârşeascăfiul meu, Miron? — Mâine seară, doamnă. — Atât de repede?! — Ce vreţ i, doamnă– murmurămedicul – a fost o dozămult prea puternică. Caterina duse degetul la buze şi, privindu-l pe muribund, murmură formula sinistrăpe care o rostea de obicei în astfel de împrejurări: — Aşa i-a fost scris!

XC CĂLUGĂRIŢELE OSPITALIERE Contele petrecuse o noapte chinuitoare, într-o stare ce se îngemăna deopotrivăcu nebunia şi cu moartea. Cu toate astea, credincios ca de obicei îndatoririlor sale, de îndatăce auzise vestindu-se sosirea regelui, se grăbise săse scoale şi săse ducăsă-l întâmpine la poartă, aşa cum am arătat mai înainte; dar, dupăce prezentase omagiile sale suveranului, dupăce o salutase pe regina-mamăşi strânsese mâna amiralului, se închisese din nou la el în cameră, dar de astădatănu ca să-şi aştepte şfârşitul, ci ca săaducădefinitiv la îndeplinire planul său, în faţ a căruia nu mai putea sta acum nici o oprelişte. Aşadar, pe la orele unsprezece dimineaţ a, adicădupăce se răspândise cutremurătoarea ştire "Ducele de Anjou e pe moarte!" şi toată lumea se risipise, lăsându-l pe rege năucit de aceastălovitură neaşteptată, Henri ciocăni la uşa fratelui său, care, dat fiind căîşi petrecuse o bunăparte din noapte pe drum, se dusese la el în odaie săse odihnească. — Ah, tu eşti? Ce s-a întâmplat? îl întrebăJoyeuse, pe jumătate adormit. — Am venit să-mi iau rămas bun, frăţ ioare – răspunse Henri. — De ce rămas bun?... Pleci? — Da, plec, frăţ ioare; nu mai e nimic care sămăoblige sărămân aici, cel puţ in aşa cred. — Cum nimic? — De bunăseamă; de vreme ce serbările la care doreai săiau parte nu vor mai avea loc, măsimt dezlegat de promisiunea pe care ţ i-am făcut-o. — Te înşeli, Henri – îi răspunse marele amiral. Nu-ţ i dau voie să pleci nici azi, aşa cum nu ţ i-aşfi dat voie nici ieri. — Prea bine, frăţ ioare. În cazul acesta, îmi pare rău, dar pentru prima oarăîn viaţ a mea voi fi nevoit sătrec peste poruncile dumitale şi sănesocotesc respectul pe care ţ i-l datorez: căci, din momentul acesta, ţ i-o spun fărăînconjur, Anne, nimic nu mămai poate împiedica sămă călugăresc. — Dar scutirea care trebuia săvinăde la Roma? — Am s-o aştept în mânăstire. — Într-adevăr, eşti nebun de legat! exclamăJoyeuse, ridicându-se în capul oaselor, cu cea mai adâncăuimire zugrăvităpe chip. — Dimpotrivă, preastimate şi iubite frate, sunt cel mai cuminte om de pe lume, fiindcănimeni cred cănu-şi dămai bine seama de ceea ce fac. — Henri, mi-ai făgăduit cămai rămâi încăo lună. — Cu neputinţ ă, frăţ ioare. — Încăopt zile.

— Nici măcar un ceas. — Bietul meu băiat, cât trebuie săsuferi? — Dimpotrivă, nu mai simt nimic, de aceea, sunt încredinţ at că boala mea e fărăleac. — Dar bine, dragăbăiete, femeia asta nu poate fi chiar de piatră: pânăla următrebuie săse îmblânzească; poate căam săreuşesc totuşi s-o înduplec. — E ceva mai presus de puterile tale, Anne. De altminteri, chiar de s-ar lăsa înduplecată, n-aşmai putea acum s-o iubesc. — Ei, asta-i bună! Ce te-a apucat? — Aşa e cum îţ i spun, frăţ ioare. — Cum adică: dacăte-ar iubi acum, n-ai mai avea chef de ea?! Zău dacăn-ai turbat, pe legea mea! — O, nu, cu nici un preţ ! exclamăHenri, cutremurându-se îngrozit. Între femeia asta şi mine nu mai poate fi nimic. — Ce vrei săzici? întrebăJoyeuse, nedumerit. Ce-i cu femeia asta, la urma urmei? Hai, spune-mi, Henri, ştii foarte bine doar căpânăacum n-am ascuns nimic unul faţ ăde altul. Henri se temu căvorbise mai mult decât s-ar fi cuvenit şi că, lăsându-se biruit de sentimentul pe care îl mărturisise fărăsăvrea, deschisese o portiţ ăprin care privirea fratelui său ar fi putut întrezări secretul pe care-l tăinuia cu atâta grijăîn adâncul inimii sale; vrând, aşadar, sărepare greşeala pe care o săvârşise lăsând să-i scape un cuvânt nesocotit, căzu într-o greşealăşi mai mare şi rosti un cuvânt şi mai nesocotit. — Nu mai stărui, frăţ ioare – spuse el. Femeia asta nu mai poate să fie a mea de vreme ce acum e mireasa Domnului. — Prostii, cai verzi pe pereţ i! Femeia asta şi călugăriţ ă! Te-a minţ it. — Ba nu, frăţ ioare, nu m-a minţ it, femeia asta este acum călugăriţ ă ospitalieră. S-o lăsăm deci în pace şi sărespectăm un suflet care şi-a căutat mângâiere la sânul bunului Dumnezeu. Anne avu destulăstăpânire de sine pentru a-şi înfrâna bucuria pe care i-o pricinuia aceastădestăinuire. — Asta-i ceva nou – rosti el. Niciodatănu mi-ai pomenit despre aşa ceva pânăacum. — E ceva nou, într-adevăr, de vreme ce s-a călugărit abia de curând; sunt convins însăcăhotărârea ei este tot atât de nestrămutată ca şi a mea. Aşa că, fii bun, frăţ ioare, şi nu mai încerca sămăopreşti. Îmbrăţ işează-măcu toatădragostea pe care mi-o porţ i şi dă-mi voie să-ţ i mulţ umesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine, pentru răbdarea dumitale şi iubirea nemăsuratăpe care ai dovedit-o faţ ăde un biet smintit. Rămâi cu bine! Joyeuse se uităîn ochii fratelui său; se uităla el înduioşat, ca un om care se bizuie căduioşia lui va reuşi pânăla urmăsăînmoaie cerbicia celuilalt. Henri rămase însăneînduplecat în faţ a privirii lui galeşe,

mulţ umindu-se să-i răspundăcu veşnicul său surâs întristat. Joyeuse îşi strânse fratele la piept şi-l lăsăîn fine săplece. "Du-te – îşi spuse în sinea lui – n-are-a face, povestea încănu s-a încheiat, şi oricât ai fi tu de grăbit, n-avea grijăcăte prind eu din urmă." Se îndreptăapoi spre apartamentul regelui, pe care-l găsi luându-şi gustarea în pat; Chicot îi ţ inea de urât. — Bunădimineaţ a! Bunădimineaţ a! îl întâmpinăHenric. Îmi pare bine căte văd, Anne. Mi-era teamăc-o săstai toatăziua în pat, leneşule! Ce mai face fratele meu? — Îmi pare rău, sire, dar nu ştiu. Am venit săvăvorbesc despre fratele meu. — Despre care din ei? — Despre Henri. — Tot mai vrea săintre la mânăstire? — Mai mult ca oricând. — Se călugăreşte? — Da, sire. — Are dreptate, fiule. — Da, e drumul cel mai scurt spre împărăţ ia cerurilor. — Da' de unde, existăun drum şi mai scurt – îi spuse Chicot regelui. Acela pe care a apucat fratele tău. — Sire, maiestatea voastrăîmi îngăduie să-i pun o întrebare? — Şi douăzeci, dacăvrei, Joyeuse, şi douăzeci! Măplictisesc de moarte la Château-Thierry şi poate căîntrebările tale au să-mi alunge urâtul. — Sire, cunoaşteţ i, nu-i aşa, toate ordinele religioase din regat? — Ca pe blazonul meu, domnule. — Sunteţ i bun să-mi spuneţ i atunci ce-i cu călugăriţ ele ospitaliere? — E o chinovie foarte mică, dar foarte distinsă, cu canoane aspre şi necruţ ătoare, care poartăhramul sfântului Iosif, alcătuitădin douăzeci de doamne având fiecare venitul ei. — Şi aceste doamne au de făcut vreun legământ? — Da, dar sunt primite numai pe sprânceanăşi cu recomandaţ ia reginei. — Ar fi o indiscreţ ie din partea mea, sire, dacămi-aşîngădui săvă întreb unde se aflăaceastăchinovie? — Nicidecum; se aflăîn Cetate, pe strada Chevet-Saint-Landry, în spatele bisericii Notre-Dame. — La Paris? — Da, la Paris. — Mulţ umesc, sire. — Dar pentru ce naiba vrei săştii toate astea? Nu cumva fratele tău s-a răzgândit şi, în loc săîmbrace rasa de capucin, i s-o fi năzărit acum săse facămaicăospitalieră? — Nu, sire, n-aşcrede căpoate fi chiar atât de nebun, judecând dupăcele ce maiestatea voastrămi-a făcut cinstea să-mi spună. Am însă

impresia căi-a sucit capul cineva de acolo, de la mânăstire. Aşvrea deci săaflu cine-i aceastăpersoanăşi săstau de vorbăcu ea. — Am cunoscut, sătot fie vreo şapte ani de atunci – spuse monarhul, împăunându-se – o stareţ ăde acolo nostimăfoc! Sămor dacă te mint! — Ei bine, sire, n-ar fi de mirare săfie aceeaşi stareţ ăşi-acum. — Habar n-am. fiindcă, vezi tu, Joyeuse, între timp şi eu m-am călugărit, ca săzic aşa. — Sire – spuse Joyeuse – pentru orice caz, daţ i-mi, vărog, o scrisoare pentru maica stareţ ăşi o învoire de douăzile. — Vrei sămăpărăseşti? protestămonarhul. Mălaşi singur aici? — Ca săvezi, ingratul! bombăni Chicot, dând din umeri. Dar eu unde sunt? — Scrisoarea, vărog, sire. Regele oftă, totuşi se aşezăsăscrie. — Dar ce cauţ i tu la Paris? se mirăHenric, înmânându-i scrisoarea. — Îmi pare rău, sire, dar trebuie să-l însoţ esc sau, în orice caz, să veghez asupra fratelui meu. — Ai dreptate: du-te atunci şi cautăsăte întorci cât mai repede. Joyeuse nu aşteptăsă-i spunăde douăori şi, de vreme ce căpătase învoirea, porunci săi se aducăpe tăcute caii şi, dupăce se încredinţ ăcă fratele său Henri plecase, o ţ inu tot într-o fugăpânăla Paris. Fărăsă-şi mai scoatăcizmele, tânărul porunci slujitorilor să-l ducă în strada Chevet-Saint-Landry, stradăcare răspundea în uliţ a Infernului şi, mai departe, în strada Marmouzet, paralelăcu prima. O clădire mohorâtă, încărcatăde ani şi înconjuratăde ziduri, peste coama cărora se zăreau creştetele câtorva arbori înalţ i, ici-colo câte o fereastrăcu zăbrele, o poartăscundăcu o ferestruicăoblonită: iatăcum arăta, privitădin stradă, mânăstirea ospitalierelor. Pe cheia de boltă, la intrare, un meşter neîndemânatic săpase cu dalta o inscripţ ie în latineşte: MATRONAE HOSPITES Vremea măcinase pe jumătate piatra şi, o datăcu ea, şi cuvintele. Joyeuse bătu în oblon şi spuse poştalionilor sămâne caii pe strada Marmouzet, ca nu cumva, lăsându-i în faţ a mânăstirii, săse facăvâlvă în cartier. Dupăcare, ciocănind din nou în ferestruica de la intrare, spuse: — Fiţ i atât de bună, vărog, şi înştiinţ aţ i-o pe maica stareţ ăcă domnul duce de Joyeuse, mare amiral al Franţ ei, doreşte să-i vorbească din partea regelui. Chipul călugăriţ ei, care se ivise îndărătul zăbrelelor, se înroşi sub vălul ce-i acoperea capul şi oblonul se închise la loc. Dupăcinci minute, poarta se deschise şi Joyeuse intrăîn vorbitor.

O femeie frumoasă, cu o staturăimpunătoare, îl întâmpinăcu o reverenţ ăpânăla pământ, la care amiralul se grăbi sărăspundă, ca un om de lume ce era şi ca un suflet evlavios. — Doamnă– începu el – regele ştie căveţ i primi în curând sau căaţ i şi primit în rândurile călugăriţ elor dumneavoastrăo persoanăcu care trebuie săvorbesc. V-aşruga, aşadar, săbinevoiţ i a măpune în legătură cu aceastăpersoană. — Sunteţ i bun, domnule, să-mi spuneţ i care-i numele acestei doamne? — Nu ştiu, doamnă. — Atunci cum aşputea săvăîndeplinesc rugămintea? — Nimic mai uşor. Pe cine aţ i primit în mânăstire de o lună încoace? — Lămuririle pe care mi le daţ i în privinţ a acestei persoane sunt poate prea limpezi sau prea puţ in desluşite ca, săvăpot satisface dorinţ a. — Pentru ce? — Fiindcăîn ultima lunăn-am primit pe nimeni aici, în afarăde o singurăpersoanăcare a venit azi-dimineaţ ă. — Azi-dimineaţ ă? — Da, domnule duce, şi sosirea dumneavoastrădoar cu douăore mai târziu aduce prea mult cu o urmărire ca săvăpot îngădui să-i vorbiţ i. — Vărog, doamnă. — Cu neputinţ ă, domnule. — Daţ i-mi voie măcar s-o văd pe doamna aceasta. — Cu neputinţ ă, văspun... De altfel, dacănumele dumneavoastrăa fost de ajuns pentru a vădeschide poarta acestui lăcaş, ca săputeţ i vorbi cu orice persoanăaflatăaici, în afarăde mine, trebuie săaveţ i un ordin scris din partea suveranului. — Poftiţ i ordinul, doamnă– răspunse Joyeuse, arătându-i scrisoarea pe care Henric o semnase la cererea lui. Stareţ a o citi şi se înclină. — Facă-se voia maiestăţ ii sale – rosti ea – chiar dacăe împotriva voinţ ei lui Dumnezeu. Şi se pregăti săiasă. — Acum vădaţ i seama, doamnă– spuse Joyeuse, oprind-o politicos – căsunt în dreptul meu să-i vorbesc. Mi-e teamătotuşi sănu abuzez sau sănu măfi înşelat. Poate cădoamna nu este persoana pe care o căutam, de aceea v-aşruga să-mi spuneţ i cum a venit aici, pentru ce a venit şi de cine era însoţ ită? — Ar fi de prisos, domnule duce – răspunse stareţ a – nu cred căvaţ i înşelat; doamna aceasta a sosit abia azi-dimineaţ ă, dupăce s-a lăsat aşteptatădouăsăptămâni, şi pot săvăspun cămi-a fost recomandatăde cineva al cărui cuvânt are toatăgreutatea în ochii mei şi căeste, întradevăr, persoana cu care domnul duce de Joyeuse doreşte săvorbească.

Spunând acestea, stareţ a făcu o nouăreverenţ ăîn faţ a ducelui şi plecăpe aci încolo. Dupăvreo zece minute se întoarse însoţ ităde o călugăriţ ă ospitalierăal cărei văl era tras peste ochi, acoperindu-i cu totul figura. Era Diane, care îmbrăcase între timp veşmintele monahale. Ducele îi mulţ umi stareţ ei, îi oferi apoi un scaun necunoscutei, se aşezăla rândul său, dupăcare egumena se retrase, având grijăsă închidăcu mâna ei uşa vorbitorului pustiu şi întunecos. — Doamnă– rosti Joyeuse, fărănici o introducere – dumneavoastră sunteţ i, nu-i aşa, doamna din strada Augustinilor, femeia misterioasăpe care fratele meu, domnul conte du Bouchage, o iubeşte ca un nebun, cu o pasiune ucigătoare? Ospitaliera se mulţ umi săîncline capul în semn căda, fărăsă scoatăun cuvânt. Aerul ei măreţi se păru cu totul necuviincios lui Joyeuse, care şi aşa nu avea nici cea mai micăsimpatie pentru interlocutoarea sa; continuădeci: — Nu cumva, doamnă, v-aţ i închipuit că-i de ajuns săfiţ i, sau cel puţ in săpăreţ i frumoasă, că-i de ajuns săaveţ i o inimăîmpietrită, ascunsăsub aceastăînfăţ işare atrăgătoare, că-i de ajuns săfi trezit o dragoste pătimaşăşi nefericităîn sufletul unui tânăr care poartăacelaşi nume ca şi mine, pentru ca, într-o bunăzi, să-i spuneţ i acestui tânăr: "Cu atât mai rău pentru dumneata dacăai o inimă; eu n-am şi nici nu vreau săam"? — N-am spus aşa ceva, domnule, sunteţ i greşit informat – rosti călugăriţ a, cu o voce atât de nobilăşi de duioasă, încât Joyeuse simţ io clipăcum i se înmoaie îndârjirea. — Cuvintele nu schimbăcâtuşi de puţ in înţ elesul, doamnă. Aţ i respins dragostea fratelui meu şi l-aţ i aruncat în braţ ele disperării. — Fărăvoia mea, domnule, fiindcătotdeauna m-am străduit să-l îndepărtez de mine pe domnul du Bouchage. — Astea sunt stratagemele cochetăriei, doamnă, şi urmările lor aratăcât sunt de vinovate. — Nimeni n-are dreptul sămăosândească, domnule; nu măsimt câtuşi de puţ in vinovată; văd însăcăsunteţ i mânios pe mine, de aceea n-am săvămai răspund nimic. — Aşa, va săzică! izbucni Joyeuse, tot mai înfierbântat. Aţ i distrus viaţ a fratelui meu şi acum credeţ i căvăputeţ i apăra înfruntându-măcu aerele astea trufaşe? Nu, nu, pasul pe care l-am făcut acum ar trebui să vălămureascăasupra gândurilor cu care am venit aici; vorbesc foarte serios, pe cuvântul meu! Uitaţ i-văcum îmi tremurămâinile şi buzele şi o săvădaţ i seama căveţ i avea nevoie de dovezi temeinice pentru a mă putea convinge. Călugăriţ a se ridicăîn picioare. — Dacăaţ i venit aici pentru a jigni o femeie – rosti ea, continuând să-şi păstreze sângele rece – n-aveţ i decât sămăjigniţ i, domnule; dar

dacăaţ i venit ca sămăfaceţ i să-mi schimb hotărârea, văspun dinainte căvăpierdeţ i timpul degeaba; ar fi mai bine săplecaţ i. — Ah, nu sunteţ i o făpturăomenească– răbufni Joyeuse, scos din fire – ci un demon scăpat din infern! — Am spus căn-am sămai răspund nimic; acum însăîmi dau seama cănu-i destul şi cănu-mi rămâne decât sămăretrag. Şi călugăriţ a făcu un pas spre uşă. Joyeuse însăo opri. — O clipănumai! E atâta vreme de când văcaut, încât nu văpot lăsa săplecaţ i aşa; şi de vreme ce am reuşit în sfârşit săvăîntâlnesc, de vreme ce nepăsarea dumneavoastrăn-a făcut decât săîntărească gândul, care de mult mi-a încolţ it în minte, cănu sunteţ i decât o plăsmuire diabolică, trimisăde vrăjmaşul omenirii pentru a-l duce la pierzare pe fratele meu, vreau cel puţ in săvăd chipul pe care gheena şi-a întipărit cele mai cumplite ameninţ ări, vreau săvăd strălucirea acestei priviri ucigătoare ce are puterea de a rătăci minţ ile bieţ ilor muritori. Să vedem care din noi e mai tare, satană! Şi făcând cu o mânăsemnul crucii, ca şi când ar fi vrut săalunge duhurile rele, Joyeuse smulse cu mâna cealaltăvălul ce acoperea obrazul ospitalierei; femeia însărămase locului tăcută, neclintită, fărăsă dea nici un semn de mânie şi fărănici o mustrare, aţ intindu-şi privirea limpede şi blajinăasupra celui ce o insultase cu atâta sfruntare. — O, domnule duce – spuse ea – e o faptănevrednicăde un gentilom! Joyeuse simţ i ca o loviturăde pumnal în inimă: blândeţ ea aceasta neasemuităavu darul de a-i îmblânzi mânia, iar frumuseţ ea ei nefirească îi tulburămintea. — Într-adevăr – murmurăel dupăo tăcere îndelungată– sunteţ i frumoasăşi-mi dau seama cât de mult v-a iubit Henri; dar Dumnezeu va înzestrat cu atâta frumuseţ e pentru a răspândi harul acesta ca pe o mireasmăasupra unei vieţ i legate de a dumneavoastră. Joyeuse nu-şi luase o clipăochii de la Diane; focul privirilor sale atotputernice pătrunsese pânăîn adâncul sufletului său, ca flăcările ce ţ âşnesc din craterele vulcanilor şi care au însuşirea de a topi bronzul statuilor doar atingându-le din zbor. Focul acela mistuise tot ce era pământesc în inima amiralului; înlăuntrul ei clocotea numai aurul cel mai curat şi inima lui stătea gata săplesneascăîntocmai ca un creuzet în momentul când se topeşte metalul. — O, da – spuse el încăo dată, cu voce şi mai scăzută, învăluind-o într-o privire în care clocotul mâniei se stingea troptat – o, da, acum îmi dau seama cât de mult v-a iubit Henri... Doamnă, fie-vămilă, vărog din suflet, în genunchi vărog, înduraţ i-văde fratele meu! Diane rămase tăcutăşi neînduplecată. — Gândiţ i-văcăo familie întreaga se dăde ceasul morţ ii, căviitorul neamului nostru e pe cale săse irosească, nu osândiţ i pe unul din noi să

moarăde disperare, iar pe ceilalţ i de inimărea. Diane tăcea mai departe, uitându-se întristatăla bărbatul ce şedea plecat în faţ a ei. — Fie-vămilăde fratele meu! strigăîn cele din urmăJoyeuse, apăsându-şi sălbatic inima cu mâna încleştată. Fie-vămilăde mine! O, Doamne, simt cum mămistuie o văpaie! Privirea asta m-a ucis!... Adio, doamnă, adio! Se ridicăde jos ca scos din minţ i, smuci sau, mai bine zis, smulse zăvoarele uşii vorbitorului şi o rupse la fugăbezmetic spre uliţ a Infernului, în colţ ul căreia îl aşteptau oamenii săi. XCI ALTEŢA SA MONSENIORUL DUCE DE GUISE Duminică10 iunie. În jurul orelor unsprezece, toatăcurtea era adunatăîn încăperea de lângăiatacul în care, dupăîntâlnirea sa cu Diane de Méridor, ducele de Anjou se stingea cu încetul, fărăputinţ ăde scăpare. Nici iscusinţ a medicilor, nici disperarea mamei sale, nici rugăciunile poruncite de monarh nu reuşiserăsăpreîntâmpine sfârşitul fatal. În dimineaţ a zilei de 10 iunie, Miron îl înştiinţ ăpe rege căboala era fărăleac şi căFrançois de Anjou nu va mai apuca ziua următoare. Suveranul se aratănespus de îndurerat şi, întorcându-se către cei de faţ ăspuse: — Duşmanii mei au toate motivele acum sănădăjduiască. La care însăregina-mamăgăsi cu cale sărăspundă: — Soarta noastrăe în mâinile Celui de Sus, fiule. La care, la rândul său, Chicot, stând smerit şi întristat lângăHenric al III-lea, socoti de cuviinţ ăsăadauge în şoaptă: — Să-i dăm o mânăde ajutor Celui de Sus, sire, atunci când ne stă în putere. Cu toate astea, pe la orele unsprezece şi jumătate, chipul şi privirea bolnavului se întunecară; gura, pe care o ţ inea deschisăpânăatunci, se încleştă; hemoragia care, de câteva zile, înspăimântase pe toatălumea, precum odinioarăsudoarea de sânge a lui Carol al IX-lea, încetădintr-o dată, iar mâinile şi picioarele lui începurăsăse răcească. Henric şedea la căpătâiul fratelui său. În partea cealaltăa patului, la perete, Caterina ţ inea mâna îngheţ atăa muribundului. Episcopul din Château-Tierry şi cardinalul Joyeuse rosteau rugăciunile celor ce trag sămoară, rugăciuni pe care toţ i câţ i se aflau acolo le murmurau, îngenuncheaţ i şi cu mâinile împreunate. Spre amiază, bolnavul deschise ochii; ieşind din nori, soarele învălui patul într-un nimb auriu. Ducele, care pânăatunci nu fusese în stare sămişte nici măcar un deget şi a cărui conştiinţ ăfusese adumbrităde pâcle ca şi soarele ce

ieşise acum la iveală, ridicăun braţspre cer, ca un om înspăimântat. Se uităîn jurul său, auzi rugăciunile, simţ i chinurile şi slăbiciunea de care era cuprins şi îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla cu el, poate fiindcă începuse a întrezări lumea neguroasăşi înfricoşătoare în care sunt sortite sătreacăunele suflete dupăce au părăsit viaţ a pământească. Scoase apoi un ţ ipăt sfâşietor şi se lovi peste frunte atât de năprasnic, încât toatălumea se înfioră. Pe urmă, încruntând din sprâncene, ca şi cum ar fi desluşit în adâncul cugetului unul din misterele existenţ ei sale, bolborosi: — Bussy! Diane! Ultimul cuvânt, pe care muribundul îl îngăimase cu o voce istovită, nu ajunse decât la urechea Caterinei. În momentul în care numele acesta se stinse pe buzele lui, François de Anjou îşi dădu ultima suflare. Şi tot atunci, printr-o ciudatăcoincidenţ ă, soarele, care poleia stema Franţ ei şi florile de crin ţ esute cu fir, se întunecăbrusc, în aşa fel încât florile, atât de strălucitoare o clipămai înainte, se posomorâră deodată, topindu-se în azurul pe care pânăatunci îl luminau ca o constelaţ ie aproape la fel de scânteietoare ca şi cele pe care ochiul unui visător le cautăpe întinsurile cerului. Caterina lăsăjos mâna fiului său. Scuturat de un fior, Henric al III-lea se rezemătremurând de umărul lui Chicot, care se simţ ea de asemenea înfiorat, dar de respectul pe care orice creştin îl datoreazămorţ ilor. Miron apropie un potir de aur de buzele lui François şi, dupăce îl cercetăo clipă, rosti: — Monseniorul a murit. Un geamăt prelung împânzi anticamerele, ţ inând isonul psalmului pe care îl murmura cardinalul: Cedant iniquitates meae ad vocem deprecationis meae21. — A murit! îngânămonarhul, închinându-se, cufundat în jilţ ul lui. Frăţ ioare, frăţ ioare! — Singurul moştenitor al tronului Franţ ei – şopti Caterina, care, părăsind patul mortului, se grăbise săse întoarcălângăunicul fiu ce-i mai rămăsese. — O! se tângui Henric. Tronul Franţ ei e mult prea mare pentru un monarh fărăurmaşi, coroana mult prea largăpentru o frunte stingheră... Fărăcopii, fărămoştenitori!... Cine o să-mi urmeze oare? În momentul în care rostea aceste cuvinte, se auzi gălăgie pe treptele de la intrare şi mai apoi în încăperile pavilionului. Nambu dădu buzna în camera mortuarăpentru a da de ştire: — Alteţ a sa, monseniorul duce de Guise! Surprins de acest răspuns neaşteptat la întrebarea pe care şi-o pusese, regele se îngălbeni şi se ridicădin jilţ , uitându-se la maică-sa. 21

Săpiarănedreptăţ ile mele la glasul rugăciunii mele

Caterina era şi mai palidădecât feciorul său. La auzul cumplitei nenorociri pe care întâmplarea o prorocea stirpei sale, regina-mamă apucămâna suveranului şi i-o strânse ca şi cum ar fi vrut să-i spună: "Iatăprimejdia... dar fii pe pace, sunt alături de tine!" Fiul şi mama se uniseră, cuprinşi de aceeaşi spaimăîn faţ a aceleiaşi ameninţ ări. Ducele intrăîn odaie urmat de căpitanii săi. Pătrunsese înăuntru cu fruntea sus, deşi privirile sale rătăceau puţ in descumpănite, îndreptându-se când spre monarh, când spre patul de moarte al fratelui său. În picioare, cu acea măreţ ie supremăpe care numai el ştia s-o descopere în anumite împrejurări în adâncul firii sale pline de o ciudată poezie, Henric al III-lea îl pironi locului pe duce, arătându-i cu un gest maiestos rămăşiţ ele pământeşti ale vlăstarului domnesc, pe patul răvăşit de zbuciumul agoniei. Ducele înclinăcapul şi se lăsăîncet în genunchi. În jurul său, toatălumea puse capul în piept şi îndoi genunchii. Numai Henric al III-lea rămase în picioare împreunăcu mama sa şi, pentru ultima oarăpoate, în ochii săi scăpărăo scânteiere de mândrie. Chicot văzu licărirea din ochii lui şi murmurăca pentru sine un alt verset din psalmi: Dejiciet pontentes de sede et exaltabit humiles (Îl va răsturna din scaun pe cel puternic, ridicându-l în locul lui pe cel smerit). —----------------------