alan dean foster alian al 8 lea pasager

Alan Dean Foster 

Alien  Al 8­lea pasager  I  Şapte visători.  Să ştiţi că nu erau visători profesionişti. Aceştia din urmă sunt bine remuneraţi şi  respectaţi, talentul lor este foarte apreciat.  Nu,  cei  şapte  adormiţi,  ca  mai  toţi  dintre  noi,  visau  fără  efort  şi  disciplină  deosebite. Visul profesionist, care poate fi înregistrat şi difuzat pentru distracţia celor  mai mulţi, este o meserie extrem de căutată. E nevoie de capacitatea de regularizare  şi canalizarea impulsurilor creatoare semi­conştiente, de stratificare  a  imaginaţiei în  straturi  paralele,  uşor  de  observat.  E  vorba  de  o  combinaţie  extrordinar  de  greu  accesibilă.  Această  combinaţie,  atunci  când  se  realizează,  face  din  visătorul  profesionist  cel  mai  organizat  dintre  toţi  artiştii,  dar  şi  cel  mai  spontan:  un  fel  de  ţesător subtil de speculaţii, numai nuanţe, nicidecum împrăştiat şi stângace, ca mine  sau ca voi.  Sau ca aceşti şapte adormiţi.  Printre  ei,  doar  Ripley  ar  putea  revendica  acest  potenţial  special.  Avea  darul  visării şi o flexibilitate imaginativă mai mare decât tovarăşii ei. Ce nu avea ea, inspi­  raţia profundă a maturităţii deosebite a gândirii caracteristică visătorului profesionist.  Se  dovedea  neîntrecută  în  organizarea  magaziilor,  depozitului  şi  încărcăturilor.  Plasarea cutiei A în încăperea B, menţinerea la zi a listelor de materiale erau operaţii  de  intendenţă  la  care  se  pricepea  cel  mai  bine.  În  schimb,  în  magazia  creierului,  reţeaua de distribuţie mergea anapoda. Speranţe şi temeri, extrapolări de tot felul şi  creativitate pe jumătate dezvoltată lunecau la întâmplare dintr­un compartiment într­  altul.  Ripley,  master  principal,  avea  nevoie  de  mai  mult  autocontrol.  Gândurile  ei  repezite necesitau o mai mare acuitate pentru a produce combinaţia dorită.  Cu  un mic  efort, cât şi cu  o  mai mare  încredere  în  ea însăşi,  ar  putea deveni o  foarte  bună  visătoare  profesionistă.  Oricum,  îi  plăcea  câteodată  să­şi  închipuie  această posibilitate.  Acum, căpitanul Dallas. La prima vedere, ar părea un trândav; era totuşi cel mai  organizat. Dar nu în detrimentul imaginaţiei. Dovadă, barba. Nimeni nu­şi lăsa barbă  în  compartimentele  criogenice.  Nimeni,  în  afară  de  Dailas.  Barba  făcea  parte  din  natura lui intrinsecă, explicase el de­atâtea ori colegilor de navă. Relaţia emoţională  cu antica podoabă facială era mai puternică decât cu oricare altă parte a anatomiei  sale. Dailas era căpitanul a două nave: de­o parte, remorcherul interstelar Nostromo,  de cealaltă, propriul corp. Cele două rămâneau intacte atât în somn cât şi în timp de  veghe.  Avea deci capacitatea necesară de regularizare şi o ceva de imaginaţie. Nu era  deloc  suficient,  fiindcă  un  "pro"  necesită  o  mare  cantitate  din  cea  de­a  doua,  iar  deficienţa  înregistrată  n­are  cum  să  fie compensată  de  o  parte  disproporţionată  din  cea dintâi.  Dallas nu reprezenta o personalitate susceptibilă de a evolua, în nici un caz mai  mult decât Ripley.  Kane  îşi  controla  mult  mai  anevoie  gândirea  cât  şi  acţiunea  decât  Dallas.  Iar 1 

despre  imaginaţie, să  nici  nu  mai  vorbim.  Era  un bun ofiţer executant care  nu va fi  niciodată  avansat  căpitan  de  navă.  Acest  post  cu  răspundere  cere  o  anumită  stăpânire dublată de îndemânarea reală de a conduce oameni. Kane nu era hărăzit  cu  niciuna  din  aceste  calităţi.  În  comparaţie  cu acelea ale  superiorului  său  ierarhic,  visele­i hălăduiau ca nişte umbre confuze, răzleţe, străvezii, aşa cum Kane era ecoul  mai fin, mai puţin vibrant, al căpitanului. Dar vai, un "pro" are nevoie de o mare risipă  de energie, iar Kane n­avea decât de pe o zi pe alta.  Visele lui Parker nu erau nicidecum ofensive, dar nici atât de pastorale ca ale lui  Kane.  Nu  aveau,  ca  să  spun  aşa,  nici  o  câtime  de  imaginaţie  într­însele.  De  fapt.  erau  marcate  profund  de  o  prea  precisă  specializare  şi  nu  se  confruntau  decât  arareori cu probleme omeneşti. Nu te poţi aştepta la altceva de la un inginer de bord.  Visele îi erau directe, fără nuanţe şi câteodată urâte. La veghe, când inginerul se  supăra sau enerva, carnea nu­i trăda sentimentele care o rodeau. Dispreţul şi mânia,  acumulate  şi  fermentate  în  străfundurile  sufletului,  erau  bine  ascunse.  Tovarăşii  de  navă  n­au  pătruns dincolo  de ceea ce plutea  la suprafaţa  lui  Parker,  n­au  prins  nici  un semn a ceea ce fierbea înăuntru.  Lambert  folosea  mai  mult  inspiraţia  visătorilor,  deşi  nu  era  o  visătoare.  În  hipersomn,  meditaţiile  ei  neliniştite se  mulţumeau cu  releveuri  parametrice şi  factori  de sarcină anulate imediat sau bifate de consideraţii arzătoare pe care trebuia să le  rezolve  numaidecât.  Câteodată  imaginaţia  îi  mai  stârnea  structurile  mentale  rigide,  fără a aţâţa cât de cât pe ceilalţi.  Parker şi Brett îşi doreau ca sistemul lor să fie conectat cu al acesteia. Au întors  pe toate părţile chestiunea factorilor de sarcină şi de juxtapuneri spaţiale în aşa hal  că ar fi scandalizat­o dacă ar fi ştiut. Nişte speculaţii prea puţin conforme cu uzanţele  în  vigoare...  Încât  ei  preferau  să  le  păstreze  pentru  ei,  de  teamă  să  n­o  îngrijoreze  peste  măsură.  Tulburarea  lui  Lambert  era  strict  interzisă.  Ca  navigator  al  lui  Nostromo,  era  răspunzătoare,  cea  dintâi,  de  întoarcerea  lor  integrală  la  cuibuşor  şi  nimeni de la bord nu­şi putea închipui o perspectivă mai exaltantă şi mai dorită.  Brett  era  înregistrat ca  simplu  tehnician,  modalitate  amabilă  de  a  spune  că  era  necioplit ca Parker, dar mai tânăr. Cei doi formau o pereche de originali, discordantă,  absolut  diferită  de  tovarăşii  lor.  Cu  toate  acestea,  coexistau  şi  funcţionau  împreună  fără probleme. Înţelegerea lor la nivelul muncii şi prieteniei consta într­o mare măsură  în faptul că Brett îşi interzicea orice amestec în domeniul mental al lui Parker. "Tehul"  era  tot  atât  de  grav  şi  flegmatic  pe  cât  de  volubil  şi  slobod  era  coechipierul  său.  Acesta din urmă putea să bată câmpii despre defecţiunea unei piese de micro­circuit  şi,  tunând,  să  o  trimită  la  strămoşii  ei  din  solul  Pământului  din  care  au  fost  extraşi  constituenţii ei. Brett comenta răbdător: "Adevărat."'  Pentru Brett, acest cuvânt avea mai multă valoare decât orice părere amănunţită.  Îi  certifica  prezenţa  mai  bine  decât  ar  fi  făcut­o  un  discurs.  Pentru  el,  tăcerea  re­  prezenta  forţa  superioară  de  comunicare,  fiindcă  în  vorbărie  sălaşuia  nebunia  şi  urâţenia.  Mai era şi Ash, ofiţerul ştiinţific, şi nici gradul şi nici funcţia nu­i făceau visele mai  plăcute şi nici mai haioase, de altfel. Erau organizate cel mai profesional din tot echi­  pajul.  Numai  el,  dintre  toţi,  putea  să  se  măsoare  cu  conştiinţa  lui  mereu  la  pândă.  Visele lui Ash nu se încurcau niciodată cu vreo iluzie...  Dacă l­aţi cunoaşte, nu v­aţi mira deloc. Dar cine, de la bordul remorcherului, s­ar  lăuda că l­a dibuit? Despre caracterul său, Ash ştia totul. Dacă ar fi fost întrebat, ar fi  explicat  fără  ezitare  din  ce  motive  nu  va  deveni  niciodată  un  "pro".  Nimeni  nu  s­a  gândit să­l întrebe, deşi ofiţerul ştiinţific era fascinat de acest domeniu.  A,  mai  era  şi  motanul.  Jones  se  chema.  Un  motan  obişnuit,  de  casă,  adică,  în

2 

acest  caz,  de  navă.  Jones  avea  o  blană  galbenă  de  rasă  nesigură  şi  fire  independentă,  familiarizat  de  multă  vreme  cu  capriciile  navei  cosmice  şi  cu  idiosincrasiile  oamenilor  care  călătoreau  prin  univers.  Şi  el,  ca  şi  tovarăşii  lui  ocazionali,  îşi  făcea  somnul  de  gheaţă  şi  visa  locuri  calde  şi  îmbietoare...  având  o  creativitate mărginită la şoareci.  Dintre  toţi  membrii  echipajului,  era  singurul  fericit,  deşi  nu  putea  fi  declarat  inocent.  Ce  păcat că  niciunul  nu avea calificarea  necesară,  având  în vedere  timpul  liber  pe  care­l  aveau  la  dispoziţie!  Fiindcă,  în  ciuda  încetinelii  scurgerii  impulsurilor  mentale datorate hibernării, aveau parte de mai  mult răgaz decât zece profesionişti.  Visul  devenise,  vrând­nevrând,  principala  lor  ocupaţie.  Adormit,  închis  în  congelatoare,  un echipaj  în  hăul  cosmic  nu putea  decât să  doarmă  şi  să viseze. În  materie  de  vis  profesionist,  vor  rămâne  pentru  totdeauna  nişte  amatori,  dar  de  un  nivel competitiv.  Şapte  dintre  ei  aşa  erau,  într­adevăr.  Şapte  visători  liniştiţi  în  căutarea  unui  coşmar.  Deşi  avea un  fel  de conştiinţă,  Nostromo  nu visa.  Nu  ăsta  era  rolul  său,  nici n­  avea  nevoie  de  efectele  conservante  ale  congelatoarelor.  Dacă  ar  visa,  astfel  de  meditaţii contemplative ar fi scurte şi şovăielnice. Funcţiona, analiza şi avea grijă ca  oamenii care hibernau în cuvele lor să fie feriţi de moarte, acea moarte care pândea  îndărătul somnului îngheţat, ca un imens rechin cenuşiu urmărind o corabie pe mare.  Evidenţa veghei neîncetate, mecanică şi electronică, a lui Nostromo, se vedea şi  se auzea pretutindeni în interiorul liniştitei nave, în acest zumzet domol şi în aceste  lumini  care  alcătuiau  respiraţia  unei  sensibilităţi  instrumentale.  care  pătrundea  în  inima astronavei, trimitea captoare pentru verificarea fiecărui circuit, fiecărei grinzi. Şi  în  exterior,  înfruntând vidul,  o  gamă completă  de senzori  captau pulsul cosmosului.  Aceştia tocmai au detectat o anomalie electromagnetică.  O parte din creierul lui  Nostromo  era în mod special calificată pentru declararea  şi  filtrarea  sensului  unei  iregularităţi,  a  unui  fenomen  bizar  pitit  în  prăpastia  întune­  cată.  Intrase  în  funcţiune,  străpunsese  această  iritantă  enigmă,  examinase  rezultatele analitice şi hotărâse o linie de acţiune. Instrumentele adecvate, în letargie,  fură activate; unele circuite în repaos porniră regularizarea scurgerii electronilor. Ca  pentru  a  celebra  această  reînviere,  şiruri  lungi  de  semnalizatoare  se  aprinseră,  aidoma unor semne de viaţă, ale unei respiraţii mecanice agitate.  Un  sunet  cu  totul  aparte  se  iscă  şi  porni  să  străbată  culoarele  pustii.  Numai  membranele timpanelor artificiale îl interceptară şi­l recunoscură. Era un zgomot care  de  multă  vreme  nu  mai  fusese  auzit  pe  Nostromo.  Semnaliza  o  intruziune  neobişnuită.  În  acest  mănunchi  de  clinchete  şi  străluciri,  univers  logic  de  procese  ce  conversează şi­şi  răspund, se găsea o sală specială.  Înăuntrul  acestui habitaclu  de  metal lucios se odihneau şapte coconi de plastic alb ca zăpada.  Ţipătul unei sirene umplu acest spaţiu, urmat imediat de o exalaţie explozivă care  cuprinsese compartimentul, într­o atmosferă răcoroasă, înţepătoare. Omul se pusese  cu bună ştiinţă în această situaţie, încrezându­se orbeşte în micii zei de fier şi titan,  precum  acest  Nostromo,  pentru  a  le  asigura  respiraţia  vitală.  El  nu  putea  străbate  hiperspaţiul şi învinge anii­lumină.  Extensii  ale  acestei  fiinţe  electronice  semi­sensibile  testau  acum  aerul  eliberat  adineauri şi­şi spuneau satisfacţia  întreţinerii vieţii  în  organismul lipsit  de  experienţă  al  oamenilor.  Semnalizatoare  adiţionale  sclipiră,  altele  se  stinseră.  Fără  fanfară,  capcanele celor şapte crisalide se deschiseră, iar omizile dinlăuntru ieşeau din nou la

3 

lumină.  Rupţi  de  visele  lor,  cei  şapte  membri  ai  echipajului  lui  Nostromo  apăreau  mai  puţin impresionanţi ca atunci când erau adânciţi în hipersomn.  Încă  buimăciţi  de  această  bruscă  schimbare  de  mediu,  se  scuturară  mai  întâi,  istoviţi, de baia criogenică care le protejase corpul. Serul analeptic nu va întârzia.  Într­un  timp  secund,  se  aflară  goi,  cu  mintea  înceţoşată,  iar  lichidul  care­i  acoperea  nu  era  decât  un  vag  substitut  al  acelor  piei  artificiale  care  se  numesc  veşminte.  ―  Isuse,  murmură  Lambert,  cu  gura  încleiată,  ştergându­şi  cu  scârbă  fluidul  lipicios de pe umeri şi şolduri. Mi­e frig!  Făcu un pas în afara cufărului care o prezervase şi bâjbâi spre un compartiment  alăturat.  Acolo  dădu  peste  un  ştergar  şi  începu  să­şi  şteargă  zeama  transparentă  care i se scurgea pe picioare.  ―  La  naiba!  De  ce  Mama  nu  încălzeşte  înainte  de  a  ne  scoate  din  hibernare?  bombănea, ştergându­şi picioarele. Încercă să­şi amintească unde­şi pusese hainele.  ― Ştii bine de ce! (Parker era mult prea ocupat cu propriul corp unsuros şi sleit,  pentru a­şi mai pierde vremea cu examinarea furişă a anatomiei navigatoarei). Asta­i  politica  celor  din  Companie,  continuă  el.  Economie  de  energie,  sau  altfel  spus,  rentabilitatea  Companiei.  La  ce  bun  să  cheltuiască  un  plus  de  energie  pentru  încălzirea compartimentului congelatoarelor? Cu  cât  mai  târziu,  cu  atât  mai  bine!  Şi  oricum,  e  frig  întotdeauna  când  ieşi  din  hipersomn.  Ştii  la  ce  temperatură  scăzută  menţine coconul organismul nostru.  ― Da, ştiu! Dar tot mi­e frig! o ţinea una şi bună Lambert.  Ea  ştia  foarte  bine  că  Parker  zicea  adevărul  şi  se  răzbuna  că  trebuia  să  o  recunoască. Niciodată nu a avut prea multă stimă pentru inginer.  Mamă! se gândi descoperind plăcile roşii de pe antebraţ, dă puţină căldură!  Dallas  se  ştergea  cu  grijă,  înlăturând  ultimele  resturi  ale  băii  criogenice,  încercând să nu fixeze un punct pe care ceilalţi nu­l puteau zări din locul în care se  aflau.  Îl  remarcase  înainte  de  a  se  extrage  din  cuvă.  Locul  pe  care  îl  avea  în  compartimentul de hibernare era altfel dispus încât avea acest punct în faţa ochilor.  Făcea parte din prerogativele comandantului.  ― Munca ne va încălzi foarte repede, zise Dallas. (Într­un colţ, Lambert bombăni  ceva.)  Fiecare  la  postul  său.  Îmi  asum  responsabilitatea  să  vă  amintesc  că  pentru  asta sunteţi plătiţi. Aşa că lăsaţi­o mai moale cu problemele voastre.  Nimeni nu zâmbi şi nici nu se osteni să comenteze ordinul foarte hotărât. Parker  aruncă o privire spre coechipierul care abia se ţinea pe picioare.  ― Salut! Mai eşti cu noi, Brett?  ― Păi!  ― Norocul nostru! (Ripley făcuse mişto. Se întinse ceva mai estetic decât colegii  ei amorţiţi). Sunt fericită să văd că marele nostru orator este la fel de vorbăreţ.  Brett se mulţumi să zâmbească. Era cam tot atât de volubil ca şi maşinile pe care  le avea în primire, ceea ce nu însemna mare lucru. Echipajul obişnuia să­l tachineze  mereu cu chestia asta. În aceste ocazii râdeau cu el, nu de el.  Dallas  se  scutura,  se  răsucea.  Îşi  punea  sângele  în  mişcare.  Auzea  parcă  muşchii  cum  scârţâiau,  după  atâta  timp  de  inactivitate.  Strălucirea  unui  indicator  galben,  mai  elocvent  decât  o  voce,  îi  monopoliza  atenţia.  Acest  soare  miniatural,  acest ochi de ciclop, era modalitatea graţioasă a Mamei de a­i anunţa că nu fuseseră  treziţi  pentru  a  asista  la  întoarcerea  pe  Pământ.  Dallas  se  întreba  care  era  cauza  schimbării de program.  Ash  se  ridică,  privi  în  jur  cu  ochi  inexpresivi.  După  cât  de  însufleţită­i  era  faţa,

4 

părea să fie încă adâncit în hipersomn.  ― Parcă sunt mort, zise măsurându­l pe Kane.  Ofiţerul secund, nu tocmai întors din lumea cealaltă, căsca de­i trosneau fălcile.  Ash, ca profesionist călit, îşi zicea că lui Kane îi plăcea hipersomnul şi că acesta şi­ar  petrece toată viaţa în cuvă, dacă i s­ar da voie.  Neluând în seamă părerea ofiţerului ştiinţific despre "exec", Parker îl privi şi­i zise  zeflemitor:  ― Chiar că parcă ai fi mort.  Ştia  că  şi  el arăta  la  fel.  Hipersomnul  zbârcea  şi  pielea şi  muşchii.  Se  întoarse  către cufărul lui Kane. Ofiţerul executant se ridică în sfârşit în picioare.  ― Ce bine că m­am întors, zise făcând cu ochiul.  ― Lăsaţi poveştile, că ştim noi cât îţi trebuie să te trezeşti.  Kane păru şocat.  ― Asta­i calomnie, Parker! Sunt doar ceva mai încet decât ceilalţi, şi­atâta tot.  ―  Da.  (Inginerul  nu  insistă  şi  se  răsuci  spre  căpitan,  în  continuare  gânditor.)  Înainte de a arunca ancora ar trebui, poate, să revenim asupra chestiunii beneficiului,  nu credeţi?  Făcând dovada unui entuziasm cam şubred, Brett supralicită:  ― Da.  Încălţându­şi espadrilele, Parker îşi continua bomneala.  ―  Brett  şi  cu  mine  credem  că  merităm  o  împărţire  mai  echitabilă.  O  primă  completă  pentru  misiunea  noastră  dusă  la  bun  sfârşit,  plus  salariul  şi  partea  de  beneficiu.  Ştia că personalul sălii maşinilor nu­şi pierduse spiritul ofensiv în timpul somnului.  Dallas dădu din cap. Nu­şi dădeau seama că de trei minute se văitau deja.  ― Veţi primi amândoi ceea ce este scris în contract. Nici mai mult, nici mai puţin.  Ca toată lumea.  ― Numai că fiecare primeşte mai mult decât noi, rectifică Brett.  Această  propoziţie  constituia  un  tur  de  forţă.  Dar  n­avu  nici  un  efect  asupra  căpitanului. N­avea timp de nimicuri şi jocuri de cuvinte. Indicatorul galben îi reţinea  întreaga atenţie şi­i stârnea curiozitatea.  ―  Ceilalţi  merită  mai  mult  decât  voii  doi  la  un  loc.  Mergeţi  să  vă  plângeţi  trezorierului Companiei dacă doriţi! Acum ieşiţi de­acolo.  ―  Să  ne  plângem  la  Companie,  murmură  Parker  către  Brett  care  ieşea  din  cufărul lui deşelat. Mai bine ne­am plânge direct lui Dumnezeu!  ―  E  tot  aia,  grăi  Brett  supraveghind  semnalizatorul  slab  de  pe  panoul  congelatorului său.  Abia dezmeticit, despuiat, cu corpul încă ud, se pusese pe treabă. Putea merge  zile întregi cu un picior rupt, dar nu putea să suporte o funcţionare proastă a aparatu­  lui  său  de  reanimare.  Dallas  făcu  un  pas  către  compartimentul  central  al  ordinatorului. Peste umăr le reaminti de existenţa motanului:  ― Să se ocupe cineva de el.  Ripley scoase o formă gălbuie, fleşcăită, dintr­unul din congelatoare. Ea­i zise lui  Dallas, supărată:  ―  Nu  fiţi  atât  de  nepăsători.  Nu  este  o  piesă  de  echipament.  Jones  este  un  membru al echipajului, ca fiecare dintre noi.  Alăturând gestul vorbelor ei, îmbrăţişă cu dragoste animalul.  ―  Mai  mult  decât  unii,  în  orice caz,  zise  Dallas  urmărindu­i  din  ochi  pe Brett şi  Parker care, îmbrăcaţi din cap până­n picioare, se duceau spre sala maşinilor. El mă­  car nu mă bate la cap cu văicăreala despre salarii şi prime!

5 

Ripley  o  luă  din  loc,  ţinându­şi  în  braţe  motanul,  învelit  într­un  prosop  călduţ.  Ameţit, neavând vlagă, Jones se lingea cu o demnitate suverană. Nu era prima ieşire  din hipersomn. Va mai suporta câteva minute ruşinea de a fi purtat.  După  terminarea  toaletei,  Dallas  apăsă  pe  un  buton  de  la  baza  congelatorului.  Ieşi un sertar în care se găseau hainele şi câteva obiecte personale.  În  timp  ce  se  îmbrăca,  Ash  îşi  părăsi  culcuşul  şi  se  apropie  de  el.  Îi  zise  încet,  încheindu­şi cămaşa:  ― Mama vrea să­ţi vorbească.  Îi arătă din cap indicatorul galben care clipea constant pe consola suspendată în  apropiere.  ―  L­am  văzut  de  când  am  deschis  ochii,  răspunse  Dallas  luându­şi  bluzonul.  Lumină  galbenă  puternică.  Securitate  1;  nu  alertă.  Să  nu  afle  nimeni.  Dacă  într­a­  devăr ceva nu merge, vor fi avertizaţi la timp.  ―  Orice  ar  fi,  nu  poate  fi  prea  rău,  o­ntoarse  Ash,  cu  o  lumină  de  speranţă  în  pupile. Indicatorul era galben, nu roşu.  ― Deocamdată, şopti Dallas, răcind brusc optimismul "ştiinţificului". Aş fi vrut să  mă trezesc în faţa unei frumoase lumini verzi, verde ca o câmpie, primăvara! (Ridică  din  umeri,  nedorind  să­şi  neliniştească  prea  mult  subordonatul).  Poate­i  "autobucătarul"  care  ne  cheamă  la  masă.  Ar  fi  o  binecuvântare,  având  în  vedere  hrana pe care ne face s­o înghiţim.  Gluma  lui  nu­i  era  a  bună.  Nostromo  nu  era  uman;  altfel  el  nu şi­ar  permite  să  trezească echipajul în securitate fără un motiv deosebit. O funcţionare defectuoasă a  "autobucătarului" nu putea determina declanşarea acestei proceduri.  Compartimentul  central al  ordinatorului  era  oarecum  diferit  de  celelalte  încăperi  locuite  de  la  bordul  lui Nostromo. Caleidoscop uluitor  de  lumini  şi ecrane,  lectori de  date şi indicatoare, sala oferea priveliştea unui loc fermecat cu zeci de pomi de iarnă.  Luând loc într­un scaun capitonat, făcut parcă exact pe măsura lui, Dallas studie  pupitrele cu comenzi. Ash se aşeză în faţa Băncii Creierului şi manipulă controalele  cu iuţeală şi eficacitate. Dar era binecunoscută capacitatea ofiţerului ştiinţific de a­şi  stăpâni domeniul. Calitate pe care Dallas şi­o dorise în mai multe rânduri.  Încă  nesigur  ―  efectele secundare  ale somnului vor  mai  persista câteva  ore  ―  programă  o  primă  serie  de  întrebări.  Nişte  modele  de  distorsiune  se  aprinseră  pe  ecranul de vizualizare, apoi luară formă clară a unor cuvinte; ALERTĂ FUNCŢIUNE  SUPRAVEGHERE LA MATRICE: EXPUNERE ŞI ANCHETĂ 1  Nava găsi formula acceptabilă şi răspunsul Mamei se înscrise imediat: RAPORT  SUPRAVEGHERE LA MATRICE.  Numaidecât, coloanele de informaţii categoriale se aliniară pentru inspecţie.  Dallas  examină  lista  lungă,  localiză  secţiunea  pe  care  o  căuta  şi  integră  următoarea cerere:  COMANDĂ ALERTA PRIORITARĂ.  FUNCŢIUNE  SUPRAVEGHERE  GATA  PENTRU  ANCHETĂ,  răspunse  Mama.  Băncile  memoriale  ale  ordinatorului  nu  erau  echipate  pentru  a  se  pierde  în  redundanţe. Nici Mama nu făcea excepţie de la regulă.  Această atitudine îi convenea de minune lui Dallas, care nu avea deloc chef de  palavre. Înscrise scurt: CARE ESTE PROBLEMA, MAMA? şi aşteptă...  Nu se putea afirma că pasarela lui Nostromo era spaţioasă. Mai exact, producea  mai  puţină  claustrofobie  decât  celelalte  încăperi  şi  camere  ale  navei,  nu  mai  mult.  Cinci scaune mulate pe formele umane îşi aşteptau, ordonate, ocupanţii. Pe console

6 

se  aprindeau  şi  se  stingeau  în  cadenţă  semnalizatoare,  în  timp  ce  nenumăratele  ecrane  rămâneau  în  continuare  cuminţi,  goale,  tăcute.  Sosirea  oamenilor  le  va  scoate din amorţire ca pe o oştire în campanie. O pasarelă de mari dimensiunii ar fi  fost o inutilă frivolitate, fiindcă echipajul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului de  navigaţie interstelară în congelatoare.  O uşă blindată alunecă fără zgomot şi dispăru în perete. Kane intră în sală, urmat  de  Ripley,  Lambert  şi  Ash.  Fiecare se  îndreptă  spre  postul  său  şi  se  aşeză  în  faţa  pupitrului  cu  uşurinţa  şi  familiaritatea  unor  vechi  prieteni  care  se  vedeau  cu  drag  după o lungă separare.  Un  al cincilea scaun, rămas  liber,  aşa va rămâne  până la  întoarcerea  lui  Dallas  de la tête­à­tête­ul cu Mama. Creierul Central al lui Nostromo. Această denumire era  justificată şi nu atribuită în glumă. Nu­ţi baţi joc de o maşină care este răspunzătoare  de  existenţa  ta.  Din  partea  ei,  Mama  a  acceptat  această  poreclă  dacă  nu  cu  un  tremur de emoţie, măcar cu o solemnitate egală cu aceea a echipajului.  Hainele lor nu făceau caz de etichetă, la fel ca şi ocupanţii lor. Fiecare veşmânt  oglindea personalilaloa proprietarului. Cămăşi şi pantaloni, după luni sau ani de naf­  talină,  aveau  nevoie  de  primenire,  ca  şi  corpurile  care  petrecuseră  atâta  timp  în  cuvele lor hibernale. Echipajul nu­şi lua uniforma normală decât în marile ocazii.  Primele  sunete  produse  pe  pasarelă  rezumară  sentimentele  tuturor,  chiar  dacă  nimeni  nu  le  putea  înţelege.  Când  Ripley  îl  puse  jos,  Jones  miaună  şi­şi  întinse  senzual lăbuţele. Ripley se înapoie la post.  ― Iată­ne.  Kane  verifica  propria  consolă,  mângâind  cu  ochii  numeroasele  automatisme,  căutând contrastele  şi  incertitudinile,  pe când  Ripley  şi  Lambert  activau  controalele  necesare şi manetele de pornire.  Puntea  fu  cuprinsă  de  o  agitaţie  febrilă:  alte  semnale  de  diferite  culori  umplură  panourile  de  lectură  şi  ecranele,  creând  un  adevărat  foc  de  artificii.  Ai  fi  zis  că  instrumentele îşi manifestau prin această aparentă dezordine bucuria de a­i revedea  pe interlocutorii biologici şi că erau nerăbdătoare să­şi demonstreze talentul.  Numere  şi  simboluri  tehnice  se  afişau  pe  lectorii  din  faţa  lui  Kane.  Le  verifică,  comparându­le cu datele imprimate în memoria sa.  ― Totul pare normal până acum. Dă­ne o imagine.  Degetele  lui  Lambert  ropoteau  arpegii  complexe  pe  tastele  înghesuite  ale  controalelor sale. Toate ecranele pasarelei, cele mai multe atârnate la semi­înălţime  pentru uşurarea inspectării, se aprinseră. Navigatorul se aplecă asupra ocularului de  lângă scaunul său... şi se încruntă numaidecât. Ceea ce văzu n­o surprinse. Ceea ce  nu văzu o  îngrijora.  Factorul cel  mai  important, figura  anticipată care  ar  fi trebuit să  domine  cadranul,  nu  era  prezentă  la  întâlnire.  Absenţa  sa  nega  credibilitatea  celorlalte cadrane de înregistrare.  ― Unde e Pământul?  Supraveghind cu atenţie propriul ecran, Kane văzu un fond negru pătat cu stele.  Poate  ieşiseră  din  hiperspaţiu  prea  devreme,  dar  sistemul  lor  solar  tot  trebuia  să  apară  clar  în  faţa  lor.  Or,  Sol  era  de  negăsit,  ca  şi  planeta  Pământ,  după  care  tânjeau.  ― Eşti navigator, Lambert. Trebuie să ne spui unde e!  Era  un soare central,  fixat tocmai  în  mijlocul ecranelor  multiple.  Dar  nu era  Sol.  Falsă  era  şi  culoarea,  false  erau  şi  punctele  evidenţiate  electronic  care  orbitau  în  juru­i.  Aceste  modele  improprii,  în  mărime.  În  număr,  în  definiţie,  o  lăsară  cu  gura  căscată.  ―  Poate  că  problema  noastră  este  orientarea,  zise  Kane,  el  însuşi  prea  puţin

7 

convins de ipoteza sa. Ştim că navele interstelare ies din hiperspaţiu cu pupa către  constelaţia  Centaurului,  în  amplificare  maximă.  În  acest  caz,  Sol  ar  trebui  să  fie  în  spatele nostru. Să facem un releveu precis, mai întâi.  Nu mai spuse că sistemul ce se vedea pe ecrane nu semăna nici cu Centaurul,  nici cu Sol.  Camerele  diseminate  pe  suprafaţa  coşcovită  a  lui  Nostromo  oscilară  tăcute  în  vidul  cosmic,  căutând  prin  infinit  amăgirea  azurie  a  Pământului  familiar.  Pe  cargou,  monstruos agregat de forme voluminoase şi de carcase metalice, camere secundare  intrară în acţiune, multiplicând unghiurile de vedere, scotocind imensitatea. Oamenii  din  alte  vremi  s­ar  fi  mirat  tare  să  afle  că  Nostromo  remorca  prin  hăurile  stelare  o  cantitate astronomică de petrol brut, închis în propria rafinărie automată.  Până  la  sfârşitul  călătoriei,  când  remorcherul  va  intre  pe  orbită  circumterestră,  acest  petrol  se  va  transforma  îr  produse  petrochimice.  Astfel  de  metode  erau  necesare de când nişte indivizi hrăpăreţi aspiraseră şi ultima picătură de petrol dintr­  un Pământ secătuit.  Fuziunea  şi  energia  solară  puneau  în  mişcare  toate  maşinile  omului.  Dar  nu  puteau înlocui petrochimia. Fuziunea nu produce mase plastice spre exemplu. Lumile  moderne  se  lipseau  mai  uşor  de  energie  decât  de  plastic.  De  aici  prezenţa  lui  Nostromo, viabil din punct de vedere comercial în ciuda incongruităţii istorice, cargou  înţesat cu maşinării şi cu un infect lichid întunecat pe care­l transforma pe­ndelete.  Singurul sistem înregistrat de camere era cel instalat în centrul diferitelor ecrane:  o  stea  spălăcită  înconjurată  cu  un  colier  de  planete.  În  mintea  lui  Kane  nu  mai  încăpea  nici  o  îndoială,  acum,  şi  nici  în  mintea  lui  Lambert.  Nostromo  programase  acest sistem ca destinaţie imediată.  Totuşi... putea fi o eroare în timp şi nu în spaţiu. Sol era poate acea pulbere abia  perceptibilă dincolo de această stea. Exista o modalitate infailibilă de a verifica.  ―  Contactaţi  controlul  de  trafic!  (Kane  îşi  muşca  buza.)  Dacă  obţinem  vreun  semnal  din  partea  lor,  vom  şti  dacă suntem  în  cuadrantul  cel  bun.  Dacă  Sol  e  prin  preajmă, vom recepţiona un răspuns de la una din staţiile orbitale­releu.  Fără să piardă vremea, degetele lui Lambert atinseră mai multe taste.  ―  Aici  Nostromo,  remorcher  de  comerţ,  înmatriculare  unu  opt  zero,  doi  patru  şase,  în  drum  spre  Pământ  cu  o  încărcătură  de  petrol  brut  şi  rafinăria  aferentă.  Cheamă controlul de trafic special Antarctica. Mă recepţionaţi? Recepţie!  Numai  ţârâitul sorilor din  depărtări  trecu  prin difuzoare.  Ghemuit  între  picioarele  lui Ripley, Jones, motanul, mieună odată cu stelele,  Lambert refăcu procedura.  ―  Remorcher  de  comerţ  Nostromo  cheamă  controlul  spaţial  Sol  Antarctica.  Avem probleme de navigaţie. Acesta este un apel prioritar; răspundeţi, vă rog.  Pentru  a  doua  oară,  pârâitul nervos  al stelelor  umplu  puntea comandamentului.  Lambert păru brusc îngrijorată. Cu glasul tăios reluă mesajul.  ―  Mayday!  Mayday!  Remorcher  Nostromo  cheamă  control  spaţial  din  Sol  sau  oricare altă navă pe recepţie. Mayday! Răspundeţi!  Acest  apel  nejustificat  de  pericol  (Lambert  ştia  foarte  bine  că  nu  se  găseau  în  pericol imediat) rămase fără răspuns, neobservat. Descurajată, stinse transmiţătorul,  dar ca un profesionist experimentat, lăsă toate canalele de recepţie deschise în cazul  în care o astronavă ar trece prin apropiere.  ―  Nu  putem fi  pe lângă sistemul  nostru, pe care­l cunosc  bine,  mormăi  Ripley.  (Făcu semn cu capul în direcţia ecranului de deasupra pupitrului ei.) N­aduce deloc  cu vecinătatea lui Sol, şi nici nu ştiu unde suntem!  ― Continuă cercetarea, îi ordonă Kane. (Se întoarse spre Lambert şi o întrebă):

8 

Deci, unde suntem? Ai stabilit?  ― Mai dă­mi un minut, nu? Nu e uşor. Am ieşit din parametri, se pare.  ― Bine, mai încearcă.  ― Asta şi fac.  Lucră de zor preţ de mai  multe  minute, punând la grea încercare calculatoarele  de bord, care erau de neînlocuit. În sfârşit, o idee de mulţumire îi lumină faţa.  ― Am găsit... Ne aflăm în faţa lui Zeta II Reticuli. Nici n­am atins inelul exterior  locuit. Prea departe ca să prindem semnalul unei balize de navigaţie. Lăsaţi legătura  cu Sol.  ― Pe dracu'! Dar ce facem aici? se răsti Kane. Dacă nava e­n bună stare şi noi  n­am ajuns la destinaţie, de ce ne­a scos din hibernare Mama?  Până  când  Lambert  să  propună  un  argument,  un  sunet  de  corn  însemnând  alertă­la­staţie răsună imperativ în pasarelă... 

Aproape de pupa lui Nostromo se găsea o sală mare, în mare parte ocupată cu o  încâlceală  indescriptibilă  de  maşini  complicate.  Aici  se  adăpostea  inima  navei.  Un  sistem  de  propulsie  enorm  permitea  lui  Nostromo  să  devieze  şi  să  răsucească  spaţiul, să ignore timpul, pe scurt să nu­i mai pese de Einstein... şi numai incidental  să  furnizeze  energia  necesară  aparatelor  care  întreţineau  viaţa  fragilului  echipaj  uman. La celălalt capăt al acestei încâlceli ameţitoare, sforăitoare, uruitoare, se detaşa  un  compartiment  cubic  de  sticlă,  un  mugure  transparent  aşezat  pe  vârful  acestui  enorm  iceberg  care  era  Nostromo.  În  interior,  stăteau,  pe  două  scaune  capitonate,  doi  oameni.  Ei  aveau  răspunderea  menţinerii  unei  propulsii  potrivite  pentru  nava  cosmică;  o  situaţie  pe  care  amândoi  o  apreciau  în  mod  deosebit.  Aveau  grijă  de  astronavă, iar ea, în schimb, îi răsfăţa.  În  general,  nava  îşi  purta  singură  de  grijă,  fapt  ce  le  îngăduia  să  se  îndeletnicească cu proiecte mult mai instructive şi plăcute, cum ar fi lingerea unei beri  sau schimbul de bancuri. Era rândul  lui  Parker să bată câmpii.  Relata, a suta oară,  povestea cu inginerul stagiar în camera ermetică de gravitaţie zero: o păţanie care a  smuls întotdeauna lui Brett un rânjet complice, iar lui Parker, un hohot asurzitor.  ―  ...Şi  aşa  că  dama  în  chestiune,  înnebunită  de  grijile  pe  care  şi  le  făcea,  se  ţinea  de  capul  meu  să­l  salvăm  pe  băieţel.  Cred  că  habar  n­avea  ce  era  cu  el  în  chestia asta!  Ca de obicei, inginerul mugea şi hohotea la cea mai neînsemnată poantă.  ― Tu ştii locul ăsta. continuă Parker. Pereţii, planşeul şi tavanul ― numai oglinzi.  Pat, ioc! Numai o bucată de catifea, acolo, atârnată în mijlocul odăii pentru intimitate  şi să nu le loveşti de oglinzi. Şi gravitaţie, zero.  Scutură din cap amintindu­şi.  ―  Nu  era  un  loc  pentru  amatori,  a,  nu,  nici  pomeneală!  urmă  inginerul  râzând.  Îmi închipui că puştiul era pus la încercare de coechipieri. După câte mi­a spus fata  în  chestiune,  mai  târziu,  când  îşi  făcea  toaleta,  treaba  începuse  bine.  După  aia  începură  să  se  răsucească  şi  stagiarul s­a  speriat.  Nu  mai  puteau  să se  oprească.  Ea  a­ncercat,  dar  în  starea  aia,  numai  împreună  se  puteau  opri  aşa  cum  numai  împreună  puteau  să  pornească  treaba.  Mai  ales  că  oglinzile  îi  înşelau  simţul  echilibrului; mai pune şi învârtirea şi uite­l cum dă la boboci! (Parker trase o duşcă de  bere.) N­ai văzut tu atâta mizerie! Pun pariu că şi acum mai şterg oglinzile alea!  ― Mda, făcu Brett zâmbind pentru a­şi arăta interesul.  Nostalgic,  taciturn,  Parker  se  aşeză,  cu  ultimele  crâmpeie  de  amintire  în  ochi.

9 

Acestea  pieriră  ca  nişte  umbre,  lăsând  în  urma  lor  un  reziduu  voalat  de  trecerea  timpului. Într­o doară, acţionă un comutator de pe pupitrul său de comandă. Deodată,  un indicator se aprinse deasupra tastei apăsate, aruncând asupra lui Parker o lumină  verde. ― Tu ce culoare ai? întrebă.  ―  Verde!  Admise  Brett  după  ce­a  repetat  pe  tastura  sa  procedura  activare­  verificare.  ― Şi eu! zise Parker, resemnat.  Rămase cu ochii la bulele care se aglutinau în sticla de bere. După câteva ore de  la  ieşirea  din  hipersomn,  i  se  făcuse  lehamite.  Sala  maşinilor  torcea  neostenită,  îşi  vedea de manevrele ei fără să­l facă să se simtă ca un nepoftit, ca un corp străin în  acest mecanism pus la punct. Aici, în pântecele navei, Parker n­avea cu cine să stea  de  vorbă,  în  afară  de  Brett...  şi  cum  să  porneşti  o  dezbatere  pasionantă  cu  un  om  care se exprimă monosilabic, şi pentru care o frază completă e o adevărată caznă?  ―  Eu  tot  cred  că  Dallas  dinadins  nu  ne  ia  în  seamă  plângerile,  mai  făcu  el  o  încercare. Poate că nu e împuternicit să obţină mai mult, dar el e căpitanul! Dacă ar  vrea, ar putea trimite o cerere pe cale ierarhică, sau o vorbă bună, acolo! Ne­ar fi de­  ajutor. După vorbele acestea tari, se afundă în observarea numerelor care alergau de la  dreapta spre stânga pe un ecran de citire. Linia roşie fluorescentă care traversa axa  cadranului rămânea fixată cu încăpăţânare pe zero.  Parker  ar  fi  reluat  alandala  văicărelile  şi  poveştile  dacă  semnalul  sonor  de  deasupra capului său nu şi­ar fi întrerupt muzica monotonă.  ― Cristoase! Ce­o mai fi! Nu poţi sta o clipă liniştit în şandramaua asta?  ― Just! aprecia Brett, care­şi băga urechea în difuzor pentru a auzi cât mai bine  vocea care deocamdată hârâia pentru a se drege.  Era Ripley.  ― Toată lumea la raport.  ―  Nu  e  prânzul  şi  nici  cina  n­are cum să  fie,  zise Parker,  dezorientat  de acest  ordin. Una din două... ori ne pregătim de descărcare, ori...  Căuta un răspuns pe faţa aproapelui.  ― O să aflăm, nu riscă mai mult Brett.  Îndreptându­se cu paşi mari spre popotă, Parker privea scârbit pereţii murdari ai  coridorului C.  ― Tare aş vrea să ştiu de ce ăilalţi nu vin deloc pe­aici. Aici e de lucru.  ― Tot de­aia câştigăm de două ori mai puţin. Timpul nostru e al lor. Aşa văd ei  treaba.  ― Mda. Păi, eu zic... Pute!  Tonul sentenţios al lui Parker nu era deloc ambiguu în privinţa destinaţiei. Nu se  lega de duhoarea care îmbâcsea pereţii coridorului, ci... 

2  Departe de a fi confortabilă, popota suporta la limită echipajul în efectiv complet.  Cum  eroii  noştri  nu  prea  aveau  ocazia  să  mănânce  împreună  (mereu  funcţional,  "autobucătarul"'  încuraja  indirect  individualismul,  erodând  obiceiurile),  popota  nu  fusese  proiectată  pentru  şapte  persoane  regrupate.  Această  nefericită  concepţie  făcea  ca,  în  caz  de  forţă  majoră,  să  se  trezească  strânşi  ca  sardelele,  dând  din

10 

coate,  împingându­se  unul  pe  altul,  fiecare  încercând  să  nu­l  calce  pe  vecin  pe  bătături.  Parker  şi  Brett  nu  erau  mulţumiţi  şi  nu­şi  ascundeau  năduful.  Se  consolau  cu  gândul că  această convocare  nu  avea nimic  de­a  face cu compartimentul  maşinilor  de  care  se  ocupau  ei,  iar  că  singurul  subiect  care  va  fi  pus  în  discuţie  acum  era  responsabilitatea  altor  persoane.  Ripley  îi  pusese  deja  la  curent  cu  absenţa  deconcertantă a destinaţiei prevăzute.  Parker îşi zise că mai bine reintrau cu toţii în hipersomn ― operaţiune neplăcută  ― şi trase o înjurătură scrâşnită. Era pornit împotriva oricărui lucru care ducea la în­  târzierea plăţii.  ― Ştim că nu suntem în preajma lui Sol, căpitane, zise Kane, vorbind în numele  tuturor.  (Ceilalţi  cinci,  cu  ochii  fixaţi  pe  Dallas,  aşteptau  de  la  el  să­i  lămurească.)  Suntem  încă  departe  de  casă  şi  cu  toate  astea  nava  ne­a  scos  din  hibernare.  E  vremea elucidării cauzei acestei devieri.  ―  E vremea  s­o  aflaţi.  (Dallas aprobă  de­ndată.)  Aşa cum  bine ştiţi...  începu  el  doct,  Mama  este  programată  pentru  întreruperea călătoriei  şi  trezirea  noastră  dacă  apar anumite condiţii specifice. (Făcu o pauză, grijuliu, o pauză cu efect oratoric, apoi  o trânti:) Au apărut.  ―  Trebuie  să  fie  ceva  serios,  zise  Lambert  urmărindu­l  cu  coada  ochiului  pe  Jones motanul care se juca cu axiometrul clipitor. V­aţi dat seama; a extrage tot echi­  pajul din hipersomn nu se face cu una cu două. E riscant.  ― Cui i­o spui, mormăi Parker.  Numai Brett, aşezat alături, captă remarca maliţioasă.  ―  Veţi  fi  fericiţi  să  aflaţi,  continuă  Dallas,  că  alerta  nu  se  referă  la  Nostromo.  Mama a confirmat că avem un profil perfect.  Un "amin" murmurat se auzi în camera strâmtă.  ― Alerta este în altă parte... şi mai exact în această galaxie necunoscută în care  am pătruns, spuse mai departe căpitanul. Ar trebui să intrăm, dintr­o clipă în alta, în  contact  cu  planeta  pe  care  o  avem  în  faţă.  (Îl  privi  pe  Ash  care  înclină  capul  aprobator). Am înregistrat un apel dintr­o sursă situată acolo. Destul de ciudat, şi se  pare că Mama a avut nevoie de ceva timp pentru a decodifica acest puzzle, dar nu  încape nici o îndoială că vorba de un semnal de naufragiu.  ― Ce? Povestea asta e de neînţeles, zise Lambert, descumpănită. Dintre toate  transmisiunile  standard,  apelurile  de urgenţă sunt  cele mai  directe şi cele  mai puţin  complexe. De ce i­a fost greu Mamei să­l descifreze?  ― Mama consideră că este vurba de cu totul altceva. În nici un caz de un apel  "standard''.  Avem  de  a  face  cu  un  semnal  al  unei  balize  acustice  care  emite  la  interval de douăsprezece secunde, interval care, chiar dacă scurt, nu este neobişnuit.  Cu toate astea, ea nu crede că este de origine umană.  Asistenţa resimţi şocul acestei declaraţii. După trecerea primului val de excitaţie,  Dallas reluă:  ― Mama nu este deloc tranşantă în aceste deducţii. Acest lucru îmi dă bătaie de  cap.  N­am  mai  văzut  un  ordinator  care  să  şovăie,  să  pară  încurcat.  Ignoranţă,  de  acord, dar confuzie! O fi un început.  ―  Important  e  că  a  identificat  un  semnal  de  naufragiu,  motiv  suficient  pentru  întreruperea hipersomnului, zise Kane.  ― Şi ce­i cu asta? se băgă Brett, cu o sublimă nevinovăţie.  Kane replică, oarecum iritat.  ―  Hai,  măi  băiete!  Asta­i  manualul.  Avem  datoria,  conform  directivelor  Companiei, secţiune B 2, să acordăm asistenţă şi ajutor în astfel de împrejurări. Fie

11 

că­i apel uman ori ba.  Parker bătu din picior, contrariat.  ― Cristoase! Nu­mi place s­o zic, dar noi suntem un remorcher de comerţ care  transportă  o  încărcătură  enormă,  greu  de  manevrat.  Şi  nu  o  patrulă  de  salvare.  Serviciul  ăsta  nu  figurează  în  contractul  nostru!  (Privirea  i  se  aprinse  o  clipă  când  formulă o ipoteză îmbietoare:) Desigur, dacă se lasă cu ceva gologani...  ― Ar fi mai bine să recitiţi contractul, zise Ash.  Şi pentru a nu mai persista nici o îndoială, recită cu glas clar, ca al calculatorului  central, de care era atât de mândru: "Oricare transmisie emisă sistematic, indicând o  posibilă origine inteligentă, trebuie să facă obiectul unei investigaţii."  ― Nesupunerea duce la confiscarea întregului salariu şi a primelor. Contractul nu  pomeneşte nimic despre vreo recompensă grasă în cazul ajutorării unei persoane în  pericol.  Parker  mai  bătu  odată din  picior,  dar  tăcu.  Nici  el şi  nici  Brett nu se considerau  făcuţi pentru acte de eroism. Orice lucru care forţa o navă cosmică să se aventureze  într­o lume străină putea să­i trateze pe ei, de pe Nostromo, cu aceeaşi inconştienţă.  Nu că ar fi avut vreo dovadă că acest naufragiat ar fi fost forţat să asolizeze, dar, fiind  în felul lui într­un univers neiertător. Parker înclina spre pesimism.  Brett, mai prozaic, judeca în termeni de sa Iar întârziat.  ―  Vom  merge  acolo.  Este  singurul  lucru  pe  care­l  putem  face,  zise  Dallas  privindu­i pe rând pe Parker şi pe fidelul său secund care­l exasperau...  Nu era mai bucuros decât ei să îndeplinească această misiune, iar în calitate de  comandant,  era  nerăbdător  să  ajungă  cât  mai  repede  la  bază  şi  să  procedeze  la  descărcare.  Dar  câteodată  anumiţi  membri  ai  echipajului,  simţind  frâiele  în  jurul  gâtului, frizau nesubordonarea,  ― Bine, zise Brett, puţin sarcastic.  ― Bine, ce?  "Tehul" nu era nechibzuit. Nu putea să se înşele în ceea ce priveşte expresia şi  tonul superiorului său. Era momentul să depună armele.  ― Bine... vom merge... (Fiindcă Dallas nu­l slăbise din priviri, adăugă zâmbind:)  domnule.  Căpitanul se întoarse către Parker încruntat, dar băţosul se îmblânzise.  ― Putem ateriza? îl întrebă Dallas pe Ash.  ― Cineva a făcut­o!  ―  Asta  vreau  să  spun,  reluă  cu  tărie.  "Aterizarea"  este  un  termen  generos.  Implică o secvenţă de procese duse la bun sfârşit, rezultând într­un contact sigur şi  moderat al unei nave cu o suprafaţă dură. Suntem confruntaţi cu un apel de ajutor.  Asta presupune evenimente care nu au nimic generos. Să mergem şi să vedem cum  este de fapt... dar cu prudenţă, păstrând de partea noastră toate şansele.  Se deplasară cu toţii spre o masă cartografică luminoasă.  Dallas,  Kane.  Ripley  şi  Ash  făcură  cerc  în  jurul  hărţii  misterioase,  în  timp  ce  Lambert se aşeza la pupitrul ei de navigaţie.  ―  E  aici,  zise  Dallas,  arătând  cu  degetul  un  punct  minuscul.  (Privi  în  jur  feţele  încordate.) Acum ciuliţi bine urechile.  Îşi reocupară locurile. Dallas îi făcu un semn din cap lui Lambert ale cărei degete  aşteptau deasupra unei taste speciale.  ― O.K. Dă­i drumul la bandă. Atenţie la volum.  Navigatorul  apăsă  comutatorul.  Sala  se  umplu  de  un  şuierat  ascuţit.  Vorbeau  stelele.  Deodată un sunet terifiant explodă prin pasarelă. Kane se cocârjă şi Ripley păli în

12 

mod ruşinos. Urletul oribil ţinu douăsprezece secunde, apoi energia statică îl acoperi.  ― Dumnezeule, zise Kane, tremurând tot.  Lambert deconectă difuzoarele. Pe punte se resimţi puţină căldură omenească.  ―  Ce­ar  putea  fi?  întrebă  Ripley  cu  voce  pierdută.  (Avea  privirea  celei  care  a  găsit un şobolan mort în farfuria cu micul dejun.) N­am mai auzit un asemenea sem­  nal de naufragiu.  ― Şi totuşi aşa crede Mama, răspunse Dallas. Să­i zicem "Străinul" e prea puţin.  ― Poate că e o voce.  Lambert  îşi  muşcă  limba pentru  debitarea  acestei  enormităţi.  Implicaţiile  acestei  ipoteze  erau  dintre cele  mai  neplăcute.  Coborându­şi  ochii  pe consolă,  încearcă să  se facă mică.  ― Vom afla în curând. L­ai localizat pe ecran?  ― Am determinat secţiunea planetei, zise Lambert, fericită că aveau din nou de­  a face cu calcule matematice, fără să mai perturbe atmosfera cu reflecţiile ei. Suntem  destul de aproape.  ― Altfel nu ne­ar fi smuls Mama din hipersomn, murmură Ripley.  ―  Se  prezintă  în  ascensiune  şase  minute,  douăzeci  secunde;  declinaţie  minus  treizeci şi nouă grade, două secunde.  ― Arată­mi toţi parametrii ăştia pe un ecran.  Navigatorul împunse mai multe butoane. Unul dintre ecranele video ale pasarelei  se  lumină;  imaginea  tremură  o  secundă,  apoi  un  punct  strălucitor  le  apăru  în  faţa  ochilor.  ― Albedo mare ― poţi mări definiţia obiectivului?  ― Nu. De la distanţa asta trebuie s­o priviţi.  Zoomul  camerei  video  plonjă  pe  acest  punct  de  lumină,  scoţând  în  evidenţă  o  formă banală, uşor turtită la poli, atârnată în vid.  ―  Mişto  fund,  zise  Dallas  fără  răutate.  Eşti  sigură  că  ăsta­i  obiectivul  nostru?  Sunt miliarde de stele în galaxia asta!  ― Acesta este. Un simplu asteroid, de fapt. O mie două sute de kilometri, nu mai  mult.  ― Vreo rotaţie?  ― Da. Cam două ore, reproducând figurile iniţiale. Vă spun mai multe peste zece  minute.  ― Este destul deocamdată. Care­i gravitaţia?  Lambert studie nişte înregistrări.  ― Punct opt şase. Trebuie să fie o materie deosebit de densă.  ― Să nu suflaţi o vorbă lui Parker şi Brett, zise Ripley. O să creadă că e vreun  metal greu şi o să meargă să prospecteze pe undeva până să descoperim identitatea  necunoscutului.  Ash făcu o observaţie mai pragmatică:  ― Se poate merge pe sol.  Şi cu asta, fiecare se instală pentru efectuarea procedurii de intrare pe orbită...  Nostromo  înaintă  până  foarte  aproape  de  globul  minuscul,  trăgând  după  el  enorma încărcătură de rezervoare şi uzine de rafinare.  ―  Apogeu  orbital  aproape.  Atenţie!  Numărătoarea  inversă.  Douăzeci  de  secunde. Nouăsprezece, optsprezece...  Lambert  continuă  desfăşurarea  numărătorii.  În  timp  ce  în  jurul  ei  colegii  ei  îşi  vedeau de lucru la instrumentele lor.

13 

―  Revoluţie  nouăzeci  şi  două  de  grade  deviere  tribord,  anunţă  Kane,  complet  absorbit de activitatea pe care o desfăşura.  Remorcherul şi rafinăria, amândouă solid conectate, operară o rotaţie, executând  în  imensitatea  spaţiului  o  piruetă  majestuoasă.  Un  fulger  gigantic  lumină  scurt  noaptea siderală la pupa remorcherului, atunci când motoarele secundare porniră.  ― Orbita ecuatorială integrată, declară Ash.  Sub ei mica planetă îşi urma drumul solidar fără grabă, nebănuindu­i pe intruşi.  ― Daţi­mi citirea presiunii EC.  Ash examină cadrele şi răspunse fără se se uite la Dallas:  ― Trei puncte patru cinci în separaţie em pătrat... aproape cinci psia, domnule.  ― Strigă dacă se schimbă.  ―  Te  temi  că  intrarea  prea  mare  va  modifica  influenţa  C.M.G.S,  când  vom  fi  ocupaţi cu altceva?  ― Mda.  ― Influenţa C.M.G.S. este împiedicată prin DAS/DCS.  Vom realiza amplificarea  cu TACS şi supravegherea prin intermediul ATMDC şi calculatorul de interfaţă. Te­ai  liniştit?  ― Mult.  Ash  e  un  tip  ciudat,  se  gândi  Dallas.  Genul  amicului  distant,  dar  foarte  competent. Nu era niciodată surprins nepregătit. Dallas se simţea în siguranţă alături  de ofiţerul ştiinţific care­l susţinea şi­i controla eficient fiecare hotărâre.  ―  Gata  pentru  detaşarea  platformei!  (Apăsă  pe  comutatorul  intercomului  şi  ordonă:) Compartiment maşini, pregătiţi detaşarea!  ― Alinierea babord şi tribord verde, raportă Parker, fără nici o urmă de sarcasm.  ― Verde şi disjuncţia ombilicului spinal, adăugă Brett.  ―  Trecerea  cercului  de  iluminare,  îi  informă  Lambert.  Pătrundem  în  faţa  întunecată a planetei.  Pe  astronavă,  o  linie  dreaptă tăie un strat  fin  de nori, lăsând de­o  parte  o  zonă  strălucitoare, iar de cealaltă, una întunecată ca un cavou.  ― Urcă. Urcă. Fiţi gata. (Lambert răsturnă mai multe serii de manete.) Fiţi gata.  Cinsprezece secunde... zece.... cinci... patru. Trei, doi, Unu. Blocaţi.  ― Detaşaţi, ordonă cu hotărâre Dallas.  Scurte răbufinri de gaz scăpară între Nostromo şi masa greoaie a platformei de  rafinărie.  Cele  două straturi  artificiale,  una  minusculă şi  locuită, cealaltă  gigantică şi  pustie,  lunecară  încet,  deschizând  între ele  o  prăpastie  ameţitoare.  Dallas  urmărea  foarte atent delicata operaţie de separare pe ecranul nr. 2.  ― Ombilic clar, anunţă Ripley.  ― Precesiune corectată, spuse Kane lăsându­se pe speteaza scaunului pentru a  se destinde câteva secunde. Totul e clar şi exact! Separarea reuşită. Fără probleme.  ― Verificare operată la mine, adăugă Lambert.  ― Şi la mine, zise Ripley, liniştită de reuşita manevrei.  Dallas îl privi peste umăr pe navigator.  ― Eşti sigură că am lăsat încărăcătura pe orbită fixă? N­aş vrea ca masa asta de  două  trilioane  de  tone  să  se  prăbuşească  şi  să  ardă  cât  om  face  noi  acolo  jos  cercetările.  Atmosfera  nu  e  destul  de  densă  pentru  a  face  o  "umbrelă"  demnă  de  încredre.  Lambert verifică un cadran.  ― Nici un pericol. Uzina va rămâne aici şi un an, domnule.  ―  Bine.  "Păpica"  e­n  siguranţă,  aşa  că  şi  capetele  noastre.  Să  coborâm  pe  planetă acum. Pregătiţi­vă pentru zborul atmosferic.

14 

Cinci  fiinţe  umane  se  animară,  fiecare  îndeplinindu­şi  funcţia  ce  i  se  hotărâse.  Motanul Jones se aşeză pe marginea unei console, interesat de norii care umpleau  ecranul.  ―  Coborâre,  preveni  Lambert,  concentrată  asupra  unui  indicator.  Cincizeci  de  mii metri. Mai jos. Mai jos. Patruzeci şi nouă de mii. Intrăm în atmosferă.  La pupitrul său de comandă, Dallas încerca să evalueze repede şi să memoreze  zecile  de  figuri  schimbătoare  care  defilau  pe  măsură  ce  astronava  se  apropria  de  suprafaţa  globului.  Călătoria  astronautică  înseamnă  omagierea  cum  se  cuvine  a  instrumentelor  şi  a  o  lăsa  pe  Mama  să  se  ocupe  de  această  dificilă  treabă.  Dar  în  privinţa zborului în atmosferă, era cu totul alta povestea. De data asta pilotul muncea  mai mult decât maşina.  Nori bulbucaţi, bruni şi cenuşii, înhăţară astronava.  ― Fiţi atenţi la mizeria asta. Dedesubt cred e nasol.  La fel ca Dallas, Ripley cugeta. Undeva în acest infern de culori întunecate, sub  ei, o altă navă urla la intervale regulate, un apel disperat, uman, înfricoşător.  Toată această galaxie lipsea din hărţile lor astronautice , aşa că mai întâi trebuia  să fie prelevate eşantioane de atmosferă şi de scoarţă, să le studieze proprietăţile şi  să vadă în ce măsură aceste elemente au provocat catastrofa. Totuşi, pentru Dalas,  era  pur şi simplu  "nasol".  Ripley  se  întreba deseori  de ce  un om aşa de competent  pilota o droagă ca Nostromo.  Ar fi fost surprinsă dacă ar fi aflat că era îndrăgostit de nava lui.  ―  Coborâre  verticală  programată  şi  calculată.  Uşoară  corecţie  de  parcurs,  îi  informă  Lambert.  Localizare  deplină  pe  traiectorie,  acum.  Blocaţi  direcţia,  mergem  drept înainte.  ― Verificaţi. Cum ne menţinem pe obiectiv cu propulsia secundară?  ―  Merge,  deocamdată,  domnule.  Mai  mult  nu  pot să  spun,  până  nu  traversăm  stratul de nori. Dacă om putea să­l traversăm.  ―  Om  vedea.  (Se  încruntă  cu  ochii  pe  un cititor  de  date  şi  împunse  un  buton.  Cifrele tremurară, defilară, apoi se opriră, având ca efect schimbarea expresiei feţei,  care se lumină.) Ce ziceţi, credeţi că o să pierdem obiectivul, întrebă.  ― O să­l pierdem.  Remorcherul se aruncă, în invizibil, în negura opacă. Lambert nu putea vedea cu  proprii  ochi  ce  era  în  interior,  dar  instrumentele  ei  înregistrau,  analizau,  verificau,  vedeau. Nava se  legănă,  o  dată, de  două  ori,  de trei  ori,  apoi  alunecă  uşor  în vata  deasă de nori. Pătrunderea domoală în atmosferă revenea lui Lambert, foarte abilă în  găsirea parametrilor adecvaţi, şi lui Dallas, pentru pilotaj.  Nu ţinu mult. Nava începu a fi zguduită de vârtejuri, atmosferice.  ―  Turbulenţă, constată  Ripley  care  înfrunta  această  dezlănţuire  a  elementelor,  lucrând la pupitrul ei.  ― Aprindeţi farurile de navigaţie şi de asolizare. (Dallas se străduia să străpungă  înspăimântătorul maelstrom care întuneca ecranul.) Poate că vom decela ceva.  ― Fără instrumente nu se poate face nimic în mocirla asta, zise Ash.  ― Şi nici în cazurile extreme. Oricum, mie­mi place să văd.  Proiectoarele  puternice  luminau  suprafaţa  inferioară  a  lui  Nostromo.  Valurile  de  nori  erau  atât  de  dense  încât  abia  puteau  fi  pătrunse.  Împiedicându­l  pe  Dallas  să  obţină  viziunea  degajată  pe  care  şi­o  dorea  atât  de  mult.  Fluxul  luminos  ricoşa  pe  masa  întunecată  şi  se­ntoarcea  biciuind  ecranele,  luminând  pasarela  a  giorno.  Ambianţa se amelioră, Lambert având impresia că nu mai naviga ca prin cerneală.  Parker  şi  Brett  nu  vedeau  nimic  din  ceea  ce  se  întâmpla  afară,  fiind  închişi  în  compartimentul  maşinilor,  dar  simţeau  efectele  bătăliei  în  curs.  Sala  maşinilor  su­

15 

portă o smucitură, devie, apoi urmă un nou şoc.  Parker emise o înjurătură printre dinţi.  ― Ce­a fost? Ai auzit?  ―  Mda,  zise Brett  cu  nervozitate,  consultând  un  cadran.  Presiunea  a  scăzut în  intrarea nr. 3. Se pare că am pierdut un scut. (Îndesă câteva butoane.) Hei! 3­ul nu  mai merge. Intră praf în admisie.  ― Blochează admisiunea. Blocheaz­o!  ― Ce crezi că fac?  ― Bravo! Am limitat avaria.  ―  Nici  o  problemă...  sper.  (Brett  reglă  o  valvă.)  Deconectez  3­ul  şi  ventilez  materia pe unde s­a infiltrat.  ― Dar tot avem o avarie. (Lui Parker nu­i plăcea deloc să se gândească la ce­ar  putea  face  acele  materii  abrazive  în  calea  de  admisiune).  Dar  pe  unde  zburăm?  strigă furios. Prin nori sau printr­o ploaie de bolovani? Dacă nu ne prăbuşim, pariez  doi dolari pe cireaşa fetiţei tale că se va aprinde circuitul în chestiune.  Ignorând  blestemele  debitate  în  maşinărie,  cei  cinci  membii  ai  echipajului  de  la  pasarelă  trudeau să  pună remorcherul  pe suprafaţa  planetei, şi cât  mai aproape  de  sursa înregistrată.  ―  Ne  apropiem  de  punctul  de  origine,  zise  Lambert,  studiind  parametrii  ei.  Terminal la douăzeci şi cinci de kilometri. Douăzeci. Zece, cinci...  ― Încetinire şi pilotare.  Dallas se concentra asupra pilotajului manual.  ―  Traiectorie corectă  trei  grade,  patru  minute  dreapta!  (porni  corecţiile).  Acum.  Cinci kilometri de la centrul perimetrului de cercetare şi punct fix.  ― Ţine cât mai strâns, acuma.  Ascultând somaţia lui Lambert, Dallas se conformă.  ― Trei kilometri. Doi..., numără Lambert, cu o oarecare încordare.  Dallas  nu­şi  dădea  seama  dacă  era  din  cauza  progresiei  lor  periculoase  sau  a  apropierii punctului de impact.  ― Bună treabă, Lambert, o complimentă Ripley, cum e terenul? Găseşte un loc  convenabil.  ― Asta şi fac, domnule.  Aplecată  pe  instrumentele  ei,  verifica  diferite  referinţe.  Pe  măsură  ce  datele  se  aliniau pe ecran, faţa ei exprima o iritare crescândă. Pe când se străduia să obţină o  vizualizare electronică a solului care­i scăpă ca prin farmec, Dallas, în continuare la  comenzile manuale, păstra obiectivul în centrul traiectoriei.  ― Coordonate vizuale imposibile, anunţă Ripley.  ― Se vede, mârâi Kane. Adică, nu se vede.  Cele câteva momente de claritate nu­l făcură să devină mai optimist. Zgârcenia  citirilor terenului sugera un mare pustiu dezolant, o lume sterilă, ostilă.  ― Radarul a captat un zgomot! Dacă electronica de la bord ar putea reacţiona la  înjurături  la  fel  de  prompt  ca  oamenii,  murmură  Ripley.  Sonarul  îmi  întoarce  şi  el  zgomot! Infrasunet. Ţineţi direcţia. Încerc ultravioletul.  Spectrul este destul de înalt ca să nu interfereze.  Trecu  un  moment,  după  care  pe  ecran  apărură  câteva  linii  în  sfârşit  satisfăcătoare, urmate de analiza în limbajul calculatorului.  ― A mers!  ― Un loc de asolizare?  Complet detensionată, Ripley consultă liniştită ecranul şi spuse:  ―  După câte­mi  dau  eu  seama,  oriunde  în  perimetru.  Determinările  ne  asigură

16 

că totul e plat dedesubt Absolut plat!  Dallas îşi imagină numaidecât un strat de lavă, o scoarţă de curând întărită, dar  înşelătoare, ascunzând un haos de metal topit.  ―  De  acord.  Dar  plat,  ce?  Apă?  Nisip?  Detonează  ceva,  Kane.  Să  fim  siguri.  Cobor cât să pierdem cât mai mult din interferenţa asta. Dacă terenul e plat cum zici.  ne putem apropia fără prea multe riscuri.  Kane împinse câteva comutatoare.  ― Pornit supravegherea. Activat calculatoarele analitice. Mai avem încă sfârâit.  Cu infinite precauţii, Dallas aduse remorcherul spre suprafaţă.  ― Mai e hărmălaie, dar începe să se limpezească.  Nostromo,  fără  şovăire,  pierdea  altitudine.  Lambert  era  cu  ochii  pe  indicatoare.  Se putea opera o degajare de urgenţă, la o adică, dar la viteza cu care se deplasau,  situaţia  putea  deveni  critică  dacă  unul  dintre  motoare  o  lua  razna,  sau  o  prezenţă  ostilă se manifesta pe această lume necunoscută. Şi n­aveau cum să reducă viteza.  În aceste turbulenţe, aceasta ar fi însemnat pierderea controlului navei.  ― Se limpezeşte... asta e! strigă Lambert.  Dallas  studie  citirile  de  aliniere  a  terenului,  furnizate  de  baleiajul  radar  al  astronavei.  ― Era magmă în fuziune cu puţin timp în urmă, după rezultatul analizei. Azi, s­a  potolit.  Bazalt  mult,  ceva xiolit şi plăci  de lavă  ici şi colo.  Totul  răcit şi solid.  Nici un  semn de activitate tectonică.  Kane  verifică  alte  instrumente  pentru  sondarea  mai  completă  a  secretelor  geologice ale planetei miniaturale.  ―  Nici  un  defect  de alteritate sub  Nostromo sau  în  imediata  apropiere.  Trebuie  să fie un loc bun de aterizare.  Dallas rămase pe gânduri.  ― Eşti sigur de compoziţia suprafeţei?  ―  Roca  asta  e  prea  veche  ca  să  fie  altceva,  răspunse  ofiţerul  executant,  morocănos.  M­am  săturat  de  chestia  asta  cu  vechimea  unei  planete  şi  cu  componentele solului. Crezi cumva că vă fac să aterizaţi în craterul unui vulcan?  ―  De  acord,  de  acord..  Iertare.  Voiam  să  fiu  cât  mai  sigur.  N­am  mai  operat  o  aterizare fără hărţi şi fără balizaj de la şcoala de pilotaj. Sunt cam nervos.  ― Toţi suntem! interveni la timp Lambert, pentru a sparge gheaţa.  ― Ce­ar fi să ne punem? (Nimeni nu obiectă.) Să­l ducem pe Nostromo la sol. O  să cobor în spirală cât oi putea de încet. Lambert, stai lângă semnalul de procedură  de urgenţă! N­aş vrea să ne instalăm tocmai pe nava care ne­a chemat în ajutor. Să  mă avertizaţi dacă ne apropiem prea mult de ea, zise încordat.  Se făcură ajustările. Ordinele date fură executate de îndată de către electronica  de  bord.  Nostromo  porni  coborârea  în  spirală  regulată  ―  cale  balizată  de  creierul  central  ― înfruntând cu  înverşunare vânturile  contrare,  zvârlind în  lături vârtejuri  de  aer negru.  ―  Cincisprezece  kilometri,  progresăm,  anunţă  Ripley  cu  o  voce  egală.  Doisprezece... zece... opt.  Dallas apăsă tasta unui control.  ―  Frânaţi.  Cinci...  trei...  doi.  Un  kilometru,  zise  Kane,  încovoiat  deasupra  pupitrului. Coborârea preluată acum de ordinator!  Un zumzet ascuţit umplu pasarela comandamentului când Mama superviză faza  finală, reglând căderea pe ultimii  metri cu mai multă precizie decât cel mai bun pilot  uman. ― Coborâre pe reactoare de sustentaţie, anunţă.

17 

― Stingeţi motoarele de înaintare.  Dallas  procedă  la  o  ultimă  verificare  de  preavertizare  apoi  blocă  mai  multe  manete în poziţie OFF.  ― Motoare de înaintare stinse. Reactoarele de sustentaţie funcţionează perfect.  Brusc, o pulsaţie regulată străbătu nava.  ― Nouă sute de metri. Progresia continuă, zise Kip cu ochii fixaţi pe pupitru. Opt  sute. Şapte sute. Şase.  Continuă  numărătoarea  inversă  din  sută  în  sută,  apoi  scandă  din  zece  în  zece  metri.  La  cinci  metri,  remorcherul  ezită,  se  balansă  greoi  deasupra  furtunii  de  praf,  deasupra linţoiului negru al planetei.  ― Fixaţi platoul.  Kane executa deja acţiunea cerută. Trenul de aterizaj ieşi din burta astronavei ―  desfăcându­se ca nişte picioare de scafandru ― în căutarea unei prize cu roca încă  invizibilă.  ― Patru metri... uf! răsuflă Ripley.  Ca un ecou la oftatul ei, un sunet mat, înăbuşit, se auzi în Nostromo atunci când  intră în contact cu solul. Vinciurile hidraulice absorbiră zguduitura.  ― Am ajuns.  Ceva  clacă.  Un  circuit  minor,  probabil.  Sau  poate  o  sarcină  insuficient  compensată.  Apoi  un  şoc  teribil  scutură  nava.  Plăcile  de  titan  de  pe  cocă  vibrară,  lansând prin Nostromo un enorm vuiet metalic.  ―  Pierdut,  pierdut!  urlă  Kane  în  momentul  în  care  lumina  pasarelei  dispăru  brusc. Indicatoarele de presiune ţipară un avertisment când şocul se repercută până­n  terminaţiile nervoase, electronice şi interdependente ale lui Nostromo.  În  sala  maşinilor,  unda  de  şoc  îi  atinse  pe  Parker  şi  Brett  tocmai  când  se  pregăteau  să  desfacă  două  sticle  de  bere.  Nişte  tubulaturi  întinse  pe  plafon  explodară imediat. Trei panouri din compartimentul cubic de control luară foc, în timp  ce o valvă de presiune hârâi şi se topi.  Lumina se stinse.  Cei doi  bâjbâiră  în căutarea unor  lanterne.  Parker  încercă să  găsească butonul de declanşare a generatorului auxiliar care procura energie în ab­  senţa maşinilor principale.  Pe  pasarelă  domnea  confuzia.  Când  urletele  şi  exclamaţiile  se  mai  potoliră,  Lambert proferă prima reflecţie inteligentă.  ― Generatorul secundar trebuie să fi fost branşat acum.  Făcu un pas şi se lovi cu genunchiul de marginea pupitrului.  ―  Atunci  nu  văd  de ce  n­avem  lumină,  zise  Kane  care,  cu  mare  precauţie,  se  deplasă spre cel mai apropiat perete. (Simţi în sfârşit metal lucios cu degetele.) Unde  este  panoul  secundar  de  control  al  aterizării?  A...  aici.  (Pipăi  câteva  comutatoare.)  Butonul de blocare în spate..? aici. Nu era prea departe...  Mâna  i  se  încleştă  pe  o  lampă  electrică.  Acţionă  declicul.  Ţâşni  lumina,  difuză,  care dezvălui şapte siluete fantomatice.  Profitând de această firavă lucire, Dallas şi Lambert se dotară cu propriile lămpi  electrice. Cele trei lanterne împreună dădeau destulă lumină pentru continuarea acti­  vităţii.  ―  Ce  s­a  întâmplat?  De  ce  nu  a  preluat  generatorul  secundar?  Şi  care  a  fost  cauza acestei avarii?  Ripley apăsă pe intercom.  ― Camera maşinilor! Ce­i acolo? Care e situaţia?

18 

― Nasoală! se auzi glasul lui Parker care părea în acelaşi timp ocupat, îngrijorat  şi isteric.  Un zumzăit îndepărtat, aidoma bătăilor furioase de aripi ale unei insecte colosale,  constituia acum fondul sonor. Apoi vorbi din nou, iar vorbele se umflau şi se mistuiau  ca şi cum nu puteau rămâne în câmpul intercomului omnidirecţional.  ―  Praful  ăsta  afurisit  din  motoare!  Asta e.  S­a infiltrat în cursul coborârii.  N­am  închis  intrările  de reactoare şi n­am  acţionat "reverse"­urile  la timp,  aşa cred. Avem  scurtcircuite peste tot şi avem şi foc.  ― E grav! fu comentariul lui Brett.  De la distanţă, vocea­i părea extrem de tensionată şi slabă.  Pe pasarelă, auziră acel whoosh caracteristic al extinctoarelor chimice în acţiune.  ― Intrările de aer sunt saturate, zise până la urmă Brett interlocutorilor îngroziţi.  Avem  un  exces  de căldură  foarte  periculos:  un  întreg  compartiment  este  în  flăcări,  pare­mi­se. Isuse! miroase a pârlit pe­aici, totul se duce dracu'...  Dallas se întoarse spre Ripley:  ―  Cei  doi par foarte  ocupaţi.  Aş vrea să ştiu  ce s­a  întâmplat.  Ceva a sărit.  La  naiba, sper că daunele sunt limitate la camera maşinilor! Dar ar putea fi mai rău. În  cocă avem vreo breşă? (Trase aer în piept.) Şi dacă­i aşa, unde şi cum?  Ripley efectuă o verificare rapidă a nivelelor de presurizare pentru alertă critică,  citi  repede  diagramele  individuale  ale  fiecărei  săli  a  astronavei,  apoi  uşurată  în  privinţa stării generale a remorcherului, răspunse cu certitudine:  ―  Nu  văd  nimic  anormal.  Avem  în  continuare  o  presiune  adecvată  în  toate  compartimentele.  Dacă  avem  coca  străpunsă  gaura  e  prea  mică  pentru  a  avea  urmări. Etanşeitatea s­a refăcut automat şi a redus avaria.  Ash îşi consultă pupitrul. Ca şi celelalte, al său primea o energie independentă în  eventualitatea unei pane generalizate ca aceasta, cu care se confruntau acum.  ―  În  toate  compartimentele,  aerul  nu  prezintă  nici  un  semn  de  contaminare.  Cred că suntem încă etanşi.  ―  Iată  cele  mai  bune veşti  din  ultimele  şaizeci  de  secunde,  zise  Dallas.  Kane,  aprindeţi ecranele de viziune exterioară care mai sunt în stare de funcţionare.  Ofiţerul  executant  îndreptă  fascicolul  celor  trei  camere.  Pe  ecrane  dansară,  fluctuante,  confuze,  forme  vagi  de  relief,  apoi  aceste  apariţii  fură  înghiţite  de  întuneric.  ― Nimic. Suntem la fel de orbi afară ca şi aici. Trebuie să ne procurăm neapărat  un surplus de energie dacă vrem să aruncăm o privire pe perimetru. Bateriile de care  dispunem nu ajung nici pentru o viziune minimală.  Audiocaptoarele  consumau  mai  puţină  energie.  Ele  aduseră  în  pasarelă  glasul  acestui glob sinistru. Furtuna urla şi prin receptoarele, imobile umplea cabina cu un  foşnet aspru.  ―  Aş  fi  preferat  să  ne  fi  aşezat  în  plină  zi,  zise  Lambert,  cu  privirea  ţintită  pe  acest mediu ostil. Puteam măcar să vedem fără ajutorul instrumentelor.  ― Ce se­ntâmplă, Lambert? glumi Kane. Frică de­ntuneric?  Ea nu­i întoarse zâmbetul.  ― Nu mi­e frică de întunericul pe care­l ştiu. Cel pe care nu­l ştiu mă îngrozeşte.  Şi mai ales atunci când în bezna asta urlă un apel de naufragiat, zise ea întorcându­  se spre exterior.  Voinţa  de  exprimare  a  spaimei  sale  iraţionale  nu  ameliora  cu  nimic  ambianţa  depresivă  a  echipajului.  Deja  în  vremuri  obişnuite,  pasarela  nu  favoriza  deloc  efuziunile.  Dar în această situaţie tensională, în beznă şi o tăcere prelungită, te sufocai de­a

19 

dreptul.  Ripley mai descărcă atmosfera anunţând:  ― Avem din nou legătura cu camera maşinilor.  Îndemnaţi  de  speranţă,  se  răsuciră  toţi  odată  spre  tercom.  Ripley  se  juca  cu  tonalitatea.  ― Parker?  ― Da, eu.  După  voce,  inginerul  părea  prea  obosit  ca  să  mai  poată  vorbi  în  felul  lui  muşcător.  ― Care­i situaţia acolo?  Dallas îşi pocni degetele.  ― Ce mai e cu incendiul? interveni el.  ―  L­am  stins  până  la  urmă,  răspunse  Parker  cu  un  oftat  sonor.  S­a  întins  în  vechiul circuit de lubrificare, de­a lungul coridorului de la nivelul V. Am crezut că o să  ne ia foc plămânii. Din fericire, materia asta inflamabilă era mai rară decât credeam şi  a ars de tot până să absoarbă tot aerul din sală. Ventilatoarele scot carbonul destul  de bine.  Dallas îşi umezi buzele.  ―  Şi  daunele?  Nu­mi  pasă  de  avariile  anexe.  Mă  interesează  gradul  de  funcţionare a navei şi să ştiu dacă performantele noastre vor fi diminuate.  ― Ia să vedem... ezită Parker. Panoul 4 este complet prăjit. (Dallas şi­l închipui  pe  inginer  pocnindu­şi  degetele, cum  făcuse el  adineauri).  Unitatea  de partaj  a sar­  cinii secundare nu mai funcţionează şi cel puţin trei celule ale modulului 12 s­au dus.  Cu  toate  cele  legate  de  ele.  (Aici  se  lăsă  o  tăcere  copleşitoare,  după  care  mai  adăugă:) Vreţi amănunte, acum? Daţi­mi o oră şi vă fac o listă completă.  ―  O  secundă!  Aşteaptă  o secundă, comandă Dallas.  (Se  întoarse spre  Ripley)  Mai încearcă o dată ecranele! (Ea se execută, fără nici un rezultat. Rămaseră la fel  de  palide  ca  ţeasta  unui  contabil  al  Companiei)  Cu  atât  mai  rău.  Vom  continua  să  lucrăm fără ele ceva mai mult, îi zise.  ― Sunteţi siguri că nu mai sunt alte daune majore, zise ea în intercom.  Ea resimţi un elan de simpatie pentru Parker şi Brett. Pentru prima oară de când  făceau  parte  din  aceeaşi  unitate.  Sau  mai  degrabă,  de  când  fusese  numită  pe  Nostromo; dat fiind că inginerul avea vechime mai mare pe această navă.  ―  Aproape,  răspunse  el  tuşind  în  faţa  microfonului.  Încercăm  să  redăm  astronavei întreaga putere. Modulul 12 afectat a dereglat totul pe aici. Voi comunica  cantitatea de energie de care vom putea dispune după ce recenzăm toate daunele.  ― Şi în privinţa reparaţiilor? Vă descurcaţi?  Dallas trăgea concluziile  din  rapoartele scurte  ale  inginerului şi încerca să vadă  consecinţele. Putea reduce primele daune, dar problema celulelor va lua mult timp. În  privinţa a ceea ce nu mergea la modulul 12. prefera să nu se gândească.  ― Nu vom putea repara totul aici, oricare ar fi avariile, replică Parker.  ― Nici nu credeam că veţi reuşi. Nu vă faceţi iluzii acolo. Ce puteţi face?  ―  Trebuie  reparată  o  pereche  de  conducte  şi  consolidate  intrările  stricate.  Nu  putem fixa conductele fără să băgăm toată nava în cală. Va trebui să ne mulţumim cu  o cârpeală.  ― Înţeleg. Altceva?  ― Modulul 12. O spun sincer. Am pierdut celula principală.  ― Cum? Praful?  ―  În  parte.  (Parker  schimbă  câteva  vorbe  cu  Brett,  apoi  reveni  la  microfon.)  Câteva fragmente aglutinate în intrări s­au topit, s­au lipit de pereţi şi au provocat su­

20 

praîncălzirea  care  a  aprins  incendiul.  Ştiţi  cât  de  sensibile  sunt  conductele  astea.  Incendiul s­a întins până­n interiorul scutului şi a prăjit tot sistemul.  ―  La  ce  vă  gândiţi?  se  interesă  Dallas.  Sistemul  trebuie  reparat  cumva.  Nu  putem să­l înlocuim.  ―  Aşa  cred.  Aşa  zice  şi  Brett.  Trebuie  să  scoatem  reziduurile  din  intrări  şi  să  refacem  vidul,  apoi  să  vedem  cum  ţine.  Dacă  nu  sare  nimic  în  aer,  înseamnă  că  intrările  sunt  curăţite.  Dacă  nu,  vom  fasona  o  piesă  de  metal  pentru  închiderea  orificiului. Dacă o fi să fie o crăpătură pe toată lungimea conductei, atunci...  Glasul se pierdu în depărtare.  ― Să nu mai vorbim de probleme ultime, sugeră Dallas. Să ne ocupăm de cele  mai urgente, şi să sperăm că altele n­o să mai fie.  ― Bine de noi.  ― Just! adăugă Brett care lucra de zor lângă Parker.  ― La muncă.  ― Sala maşinilor la muncă. Puneţi de nişte cafea!  Ripley  debranşă  intercomul  şi  se  întoarse  meditând,  spre  Dallas.  Acesta  se  aşeză tăcut, îngândurat.  ―  În  cât  timp  vom  putea  porni,  Ripley?  inclusiv  timpul  necesar  lui  Parker  şi  lui  Brett să facă reparaţiile.  Ea consultă diverse instrumente, făcu nişte operaţii pe un carnet.  ―  Dacă  repun  în  funcţiune  conductele  acelea  şi  fixează  modulul  12  în  aşa  fel  încât să suporte partea lui de energie, estimez în jur de cincisprezece, douăzeci de  ore.  ― Nu­i aşa de rău. După calculele mele, ajungeam la optsprezece, zise el, fără  să zâmbească. (Se simţea mult mai bine.) Iar în privinţa auxiliarelor, ar face bine s­o  ia din loc când om avea toată energia!  ― Lucrăm la asta. (Lambert făcu releveurile pe consola ei. Întunecată în parte).  Vom fi gata când vor termina în sala maşinilor.  După zece minute, un apel firav se declanşa pe pupitrul lui Kane. Studie un nivel,  apoi apăsă pe intercom.  ― Pasarela? Aici Kane.  Aparent  ostenit  dar  mulţumit  de  treaba  făcută,  Parker  se  auzi  din  măruntaiele  navei:  ―  Nu  ştiu  cât  o  să  ţină...  Unele  suduri  prezintă  semne  de  umiditate.  Dacă  scoatem tot din conductă, refacem sudurile. Acum ar trebui să aveţi energie.  Ofiţerul  executant  manevră  un  comutator.  Pasarela  se  lumină  instantaneu,  lectorii  electronici  şovăiră,  apoi  se  aprinseră,  şi  în  faţa  acestei  agreabile  abundente  de semnalizatoare în cabină izbucniră exclamaţii de satisfacţie.  ― Avem energie şi lumină, raportă Kane. Bună treabă!  ― Nu facem decât treabă bună, replică Parker.  ― Păi, zise Brett care trebuia să fie pe lângă motoare, după bârâitul regulat care­  i însoţi răspunsul monosilabic.  ― Nu vă bucuraţi prea tare, reluă Parker. Lipiturile ar trebui să ţină, dar nu promit  nimic. N­am făcut decât să aducem toată materia la noi. Ceva nou pe la voi?  Kane scutură din cap, uitând că Parker nu putea sa­l vadă.  ― De nici unele.  Aruncă  un  ochi  pe  ecranul  cel  mai  apropiat.  Luminarea  pasarelei  proiecta  o  lumină slabă pe un perimetru inform, steril. Câteodată, furtuna, care făcea ravagii în  exterior, trimitea în cercul de lumină galbenă o ploaie de nisip sau câte o bucată de  rocă. Dar asta era tot.

21 

―  Numai  rocă  goală,  făcu  Kane  descrierea. Nu  putem  să vedem prea  departe.  După câte ştiu, trebuie să fi nimerit la mai puţin de cinci metri de oaza locală...  ―  Nu­i  rău,  zise  Parker.  (Strigă  ceva  lui  Brett.)  Dacă  avem  vreo  problemă,  vă  înştiinţăm. Să ne ţineţi la curent.  ― Vă trimit o vedere.  Kane întrerupse comunicaţia... 

3  Ar fi fost mai bine pentru liniştea sufletească a fiecăruia ca alerta să fi continuat.  Odată cu revenirea luminii şi energiei şi neavând altceva de făcut decât să­şi roadă  unghiile,  cei  cinci  membri  ai  echipajului  deveneau  din  ce  în  ce  mai  nervoşi.  Dacă  unuia dintre ei i­ar fi dat prin cap să se plimbe, nu i­ar fi ajuns spaţiul strâmt al încă­  perii, i­ar fi trebuit întreaga punte. Aşa că trepidau la pupitrele lor, îngurgitând cantităţi  neobişnuite  de  cafea,  încercând  să  tragă  de  timp  şi  să  se  gândească  la  cu  totul  altceva  decât  la  situaţia  dificilă  în  care  se  aflau.  În  privinţa  celor  ce  se  întâmplau  afară,  pe  acea  lume  înfricoşătoare,  nu  se  mai  încumetau  să  facă  extrapolări  prea  îndrăzneţe.  Numai  Ash  părea  relativ  satisfăcut.  Unicul  său  centru  de  interes  pe  moment  privea  condiţiile  mentale  ale  colegilor  săi.  Nu  era  chip  să  te  relaxezi  pe  astronavă.  Nostromo era un remorcher industrial, nu o navă de agrement. Când nu­şi desfăşura  activitatea  necesară  la  bordul  acestei  maşinării,  echipajul  îşi  petrecea  timpul vacant  în  culcuşul  hipersomnului.  Fireşte,  acest  timp  de  veghe,  fără  o  misiune  precisă  de  îndeplinit,  îi  adusese  în  această  stare  de  nervozitate.  În  cel  mai  bun  caz,  fiindcă  împrejurările actuale se situau mult deasupra suportabilului.  Ash avea capacitatea, pozitivă în acest context, de a pune ordinatorului probleme  teoretice  fără  să  se  plictisească  niciodată  câtuşi  de  puţin.  Adevărul  e  că  el  găsea  această inactivitate forţată stimulatoare.  ― Nici un răspuns la apelurile noastre spre exterior? întrebă Dallas aplecându­se  către ofiţerul ştiinţific.  ―  Am  încercat  toate  tipurile  de  răspunsuri  înscrise  în  manual  plus  câteva  asociaţii libere personale. Am lăsat­o pe Mama chiar să încerce un cod de apropiere  strict  mecanologic.  (Scutură  din  cap  în  semn  de  neputinţă.)  N–am  primit  decât  acelaşi semnal de naufragiu, repetat la intervale regulate. Toate celelalte canale sunt  goale,  cu  excepţia  unui  sfârâit  extrem  de  slab  şi  constant  pe  0­punct­3­3.  Mama  afirmă că e vorba de emisia caracteristică a stelei centrale din lumea aceasta. Dacă  ceva, sau cineva, este viu acolo, afară, în această beznă infectă, el sau ea nu este în  stare decât să ceară ajutor.  Dallas îşi drese vocea.  ―  Dacă  tot  avem  întreaga  putere,  să  aruncăm  o  privire  prin  locul  în  care  am  nimerit. Dă drumul la lumină.  Ripley  comută.  Un  şir  de  proiectoare  enorme  şi  puternice,  adevărate  perle  strălucitoare care­l încingeau pe Nostromo, deşărtară un flux orbitor în pâcla neagră,  punând  în  evidenţă  vântul  şi  vârtejurile  de  praf.  Nişte  roci  stinghere  erau  singurele  protuberanţe vizibile în acest peisaj devastat. Nici urmă de ceva viu, nici o zdreanţă  de lichen, nici un tufiş. Nimic. Numai vântul şi praful dominau noaptea străină.  ― Nici o oază, murmură Kane doar pentru el. Pustie, informă, neprimitoare.  Dallas privea urgia de afară care părea fără sfârşit; urmări fragmentele de piatră

22 

duse de vânt. Se întreba cum era atmosfera. După câte ştiau despre condiţiile locale,  putea  foarte  bine  să  fie  vorba  de  o  zi  liniştită  de  vară.  Dar  era  o  ipoteză  mai  mult  decât improbabilă. Globul era prea mic pentru a produce un climat foarte violent, ca  pe Jupiter, de exemplu. Se consola cât de cât ştiind că nu putea fi mai rău.  Capriciile climatului local alcătuiau esenţialul discuţiilor lor,  ― Nu putem merge nicăieri, observă Kane. În nici un caz în bezna asta.  Ash îşi ridică ochii de pe consolă. Nu se clintise, părând satisfăcut atât fizic cât şi  mental.  Kane  nu­şi  putea  explica  atitudinea  placidă  a  ofiţerului  ştiinţific.  Dacă  el,  Kane,  n­ar  fi  putut  să­şi  părăsească  pupitrul  din  când  în  când  pentru  a  face  câţiva  paşi, ar fi înnebunit.  Ash, remarcând privirea colegului său aţintită  ,  asupră­i, se eschivă,  dându­le o  informaţie agreabilă.  ―  Mama  zice  că  soarele  acestei  planete  va  răsări  pesta  douăzeci  de  minute.  Vom merge pe lumină.  ―  Iată  şi  o  veste  bună,  admise  Dallas,  bucurându­se  de  cel  mai  mic  semn  încurajator. Dacă aceia care ne cheamă nu mai pot să ne trimită mesajul, trebuie să  plecăm spre ei. Sau în căutarea acelui lucru, în cazul în care semnalul a fost emis de  o baliză automată. La ce distanţă ne aflăm de sursa transmisiei?  Ash examină cadranele sale, activă un raportor de nivel de sol pentru confirmare.  ―  Aproximativ  trei  mii  de  metri,  la  acelaşi nivel cu  Nostromo, conform  reperării  radarelor. Cam la nord­est de poziţia noastră actuală.  ― Compoziţia terenului?  ― Pare să fie acelaşi cu cea determinată în timpul coborârii şi cel pe care ne­am  aşezat. Bazalt solidificat cu mici variaţii ici şi colo, deşi n­aş înlătura posibilitatea în­  tâlnirii cu câteva mari pungi amigdaloidale când şi când.  ― Ne vom deplasa cu băgare de seamă.  Kane raportă distanţa cu timpul necesar.  ― Oricum, e destul de aproape să mergem pe jos.  ― Mm...  mda, făcu Lambert, aparent încântată. N­o să fiu atât de nesăbuită să  mai mişc nava din loc. O coborâre directă de pe orbită pe planetă e floare la ureche  pe lângă un salt sol­sol pe furtuna asta!  ― O.K. Acum ştim pe ce vom  merge. Să găsim acum în ce ne deplasăm.  Ash,  dă­ne primele elemente atmosferice.  Ofiţerul  ştiinţific  împinse  câteva  manete.  Pe  coca  lui  Nostromo  o  minusculă  protuberanţă dispăru făcând să apară o rolă metalică avansând silenţioasă în vânt şi  praf. Într­un minut, aspiră o "gură" din atmosfera acestui glob, apoi, odată preluarea  fiind  încheiată,  fiola  reintră  în  carapacea  protectoare.  Eşantionul  fu  ejectat  într­o  cameră  etanşă,  vidată.  Trierea  diferitelor  componente  era  sarcina  unor  instrumente  sofisticate  ―  şi  sterilizate  în  prealabil  ―  care  se  puseră  pe  treabă  numaidecât.  Foarte  rapid,  analiza  acestor  diverse  elemente  se  alinie  în  cifre  şi  simboluri  pe  pupitrul lui Ash.  El  le  cercetă  preţ de câteva secunde, ceru  un  complement  de verificare  asupra  unuia, şi în sfârşit întorcându­se spre colegii săi, le făcu un raport detailat.  ―  Este vorba  practic  de un  amestec  primar.  Azot  inert  din  plin,  puţin oxigen,  o  concentraţie  puternică  de  dioxid  de  carbon  liber.  Mai  este  şi  metan  şi  amoniac,  o  parte  din  acest  din  urmă  existând în stare  îngheţată...  e  frig  afară.  Voi studia  acum  originea constituenţilor, dar nu mă aştept la vreo surpriză majoră. Totul pare extrem  de banal şi irespirabil.  ― Presiunea?  ― Zece din patru pe centimetru pătrat. N­ar fi o problemă, numai dacă vântul nu

23 

se va înteţi.  ― Iar despre umiditate? întrebă Kane, care­şi luase gândul de la oază.  ―  Nouăzeci  şi  opt  dublu  P.  Nu  miroase  prea  bine,  dar  este  într­adevăr  umed.  Mulţi vapori de apă. Iată un amestec original. Nu credeam că vom găsi atâta, coexis­  tând cu metanul. Mă rog! Nu v­aş sfătui să gustaţi din apa pe care o veţi găsi din loc  în loc, dacă o fi, dar cred că nu e cazul.  ― Mai e ceva de ştiut? întrebă Dallas.  ― Da, crusta de bazalt. Abundenţă de lavă întărită şi răcită. Şi aer îngheţat, mult  sub  zero,  îi  informă  Ash.  Vom  avea  nevoie  de  scafandri  pentru  contrabalansarea  temperaturii  exterioare  chiar  dacă  aerul  ar  fi  respirabil.  Dacă  este  ceva  viu  afară,  trebuie să aibă o piele foarte rezistenţă.  Dallas păru resemnat.  ― Cred că ar fi fost o tâmpenie să ne aşteptăm la condiţii mai bune. Dar să nu  ne pierdem speranţa. E destulă atmosferă ca să ne îngreuneze şi mai mult vederea.  Aş fi preferat să nu fie deloc, dar nu noi am creat pustiul ăsta.  ―  Nu  se  ştie  niciodată,  spuse  Kane,  dând  drumul  la  cupletul  lui  filozofic.  Am  putea descoperi o concepţie diferită despre ideea de paradis.  ― Nu văd de ce am blestema aceste locuri, interveni Lambert. Putea fi mai rău,  zise ea şi privi dezlănţuirea elementelor în exteriorul navei deteriorate.  Treptat întunericul  făcea  loc  zorilor.  Pentru ei primii  zori  pe  această  lume aridă.  Apoi întorcându­se spre colegii ei, continuă:  ―  Oricum  prefer  asta  decât să  mă  fi  pus pe  o planetă gazoasă,  pe care vântul  suflă în perioada de acalmie cu trei sute de kilometri pe oră, şi o gravitaţie zece sau  douăzeci.  Aici  măcar  putem  să  mergem  fără  generatoare  de  suport,  nici  stabilizatoare. Nici nu ştiţi ce fericiţi sunteţi!  ― Necazul e că nu­mi vine să mă simt fericită, replică Ripley. Eu m­aş întoarce  la hipersomn.  Ceva îi atinse gleznele şi se aplecă să­l ridice pe Jones de ceafă. Motanul miorlăi  de plăcere.  ― Oază sau ba, zise Kane aprins, mă declar voluntar pentru prima ieşire. Aş dori  să am şansa de a­l privi de­aproape pe misteriosul nostru naufragiat. Nu se ştie ce­  am putea găsi.  ― Bijuterii şi bani? nu se putu abţine Dallas.  Ofiţerul executant dădu din umeri.  Ofiţerul său secund era un vânător notoriu de comori.  ― De ce nu?  ―  Am  înţeles  perfect.  Bine!  (În  calitate  de  căpitan  al  acestei  expediţii,  Dallas  făcea obligatoriu parte din grupa de cercetare. Era o regulă tacită. Era nevoie de un  al treilea candidat.) Şi Lambert!  Aceasta nu părea deloc încântată de onoarea ce i se făcuse.  ― A! De ce eu?  ―  De  ce nu? În  calitate  de  navigator,  eşti cea mai  în  măsură să  ne  ghidezi  pe  calea cea bună. Să vedem dacă eşti la fel de competentă pe teren ca în faţa consolei  dumitale.  (Fiindcă  dăduse  ordinele, porni spre  coridor,  ezită, apoi anunţă  pe  un ton  care nu suporta contradicţia):  ―  Şi  încă  un  lucru.  Avem  de­a  face  foarte  probabil  cu  o  sondă  abandonată  şi  moartă, cu un semnal de naufragiu reglat automat, altfel am fi avut veşti de la supra­  vieţuitori  până  acum.  Totuşi,  nu  suntem  siguri  de  ce  vom  găsi.  Planeta  nu  pare  fecundă, vegetată, organică sau altfel: ostilă sau nu. Dar în nici un caz nu vom risca  inutil. Vom lua aşadar arme! (Cum Ripley părea că vrea să li se alăture, el adăugă):

24 

Nu pot îngădui decât ca trei persoane să se plimbe în afara navei, Ripley. Aşteaptă­ţi  cuminte rândul.  ― N­aveam de gând să ies, se justifică ea. Astronava mi­e de ajuns. Dar nu mai  am ce face pe pasarelă. În schimb. Parker şi Brett o să aibă nevoie de ajutor la con­  ductele alea... 

În  sala  maşinilor  căldura  era  infernală,  în  ciuda  sârguinţei  aparatelor  de  condiţionară a aerului. Numeroasele suduri pe care cei doi trebuiau să le efectueze şi  spaţiul  strâmt  în  care  erau  nevoiţi  să  lucreze  se  adăugau  la  oboseala  intensă.  În  preajma termostatelor aerul se păstra mult  mai răcoros pe când cel din jurul sudurii  putea oricând să se supraîncălzească în mod periculos.  De  fapt  nu era  de vină sudura cu  laser. Aceasta  producea  o  rază  relativ slabă.  Dar  acolo  unde  metalele  se  topiseră  şi  scurseră  în şiroaie  incandescente,  formând  chiar o masă închegată deja, căldura era generată prin efect conductor.  Cei doi bărbaţi munceau din greu, cu cămăşile desfăcute pe pieptul asudat.  Nu departe, Ripley se aplecă în faţa unui perete şi deschise un panou protector  cu ajutorul unei chei speciale.  Un  agregat  deosebit  de  complex,  cu  fire  de  toate  culorile  şi  forme  geometrice  minuscule fu astfel scos ia lumină.  În interiorul ei, câteva mici secţiuni erau complet carbonizate.  Folosindu­se de un alt instrument, ea extirpă componentele distruse, apoi scotoci  prin cutia de scule, care­i atârna greu pe umeri, după elementele de înlocuire.  Când  să­l  plaseze  pe  primul în  locaşul său, Parker  stinse laserul cu care  făcea  reparaţiile urgente. Examină sudura mustăcind,  ― Nu­i rău deloc, dacă­mi dai voie. (Se uită la Ripley a cărei tunică se lipise de  piele din cauza transpiraţiei abundente). Hei, Ripley... vreau să ştiu...  Ea  nu­şi  luă  ochii  de  la  locul  ei.  Un  al  doilea  modul  operativ  se  îmbucă  lângă  primul cu un clămpănit de satisfacţie, precum un dinte în alveola lui.  ― Da? Ascult.  ―  Mergem  şi  noi  cu  ceilalţi  în  expediţie,  sau  trebuie  să  rămânem  închişi  aici  până când se restabileşte totul? Am refăcut deja alimentarea cu energie. Cât despre  resturile  astea  (arătă  sala  maşinilor  devastată,  cu  un  gest  larg),  asta­i  treabă  de  cârpeală... Cosmetică, ce mai! Poate să mai aştepte câteva zile.  ― Ştiţi amândoi răspunsul. (Ea se rezemă, îşi şterse palmele pe tunica murdară  şi­l privi în ochi.) Nimeni nu poate să părăsească nava până când nu se întorc ei şi  nu­şi fac raportul. Trei afară, patru înăuntru. Asta­i regulamentul.  Se  opri  deodată,  ca  şi  cum  un  gând  neaşteptat  ar  fi  surprins­o,  apoi  faţa  i  se  lumină cu un zâmbet şugubăţ. Îşi reluă discursul:  ― Dar nu asta vă frământă pe voi, aşa­i? Vă gândiţi mai  mult la ce­ar putea să  găsească ei pe­acolo. Sau poate ne­am înşelat complet în privinţa dumitale şi că n­ai  fi  de  fapt  decât  un cercetător  ambiţios  pe calea  cunoaşterii,  a  ştiinţei...  dornic  de  a  împinge tot mai departe fruntariile universului cunoscut?  ―  Nu,  ce  dracu'!  recunoscu  Parker,  care  nu  păru  câtuşi  de  puţin  jignit  de  sarcasmul  lui  Ripley.  Sunt  dornic  de  a  împinge  tot  mai  departe  fruntariile  contului  meu în bancă! Deci... cum se va face împărţeala în caz că găsesc ceva de valoare?  Ripley suspină.  ― Nu vă­ngrijoraţi. Veţi primi amândoi ce vi se cuvine.  Şi cu asta, ea începu să scotocească iar prin cutia cu scule, în căutarea unui tip  special de modul oprativ pentru ultima secţiune avariată din panoul mural.

25 

―  Eu  nu mai  lucrez  nimic!  anunţă senin  Brett.  Să  ni se  garanteze  o  împărţeală  absolut echitabilă.  Ripley găsi piesa necesară şi se mişcă pentru a o fixa în noul ei locaş.  ― Contractul vă garantează o parte echitabilă din tot ce descoperim. Acum, hai,  terminaţi cu protestele şi apucaţi­vă de treabă!  Ea  se  concentră  din  nou  pentru  verificarea  noii  instalaţii,  asigurându­se  că  modulele funcţionau bine.  Parker  o  fixă  supărat,  deschise  gura  ca  să­i  răspundă,  dar se răzgândi.  Ea  era  totuşi ofiţerul secund de pe Nostromo. Nu le folosea la nimic să intre în conflict cu ea.  Dacă i­o zicea în faţă, nu se alegea decât cu o bruftuluială. Era mai înţelept s­o lase  baltă deocamdată, oricât de furios ar fi fost. Când era cazul, Parker ştia să fie logic.  Luă nervos laserul şi porni să sudeze o altă secţiune a conductei rupte.  ―  Just!  făcu  Brett,  nu  cuiva  anume,  trăgând  după  el  butelia  energetică  a  laserului.  Dallas,  Kane  şi  Lambert  urmau  cursul  descendent  al  unui  coridor.  Aveau  în  picioare cizme, purtau cămăşi mulante şi mănuşi în plus faţă de pantalonii de lucru.  În mâini ţineau pistolete cu laser, versiuni miniaturizate ale laserului utilizat de Parker  şi Brett.  Se opriră în faţa unei masive uşi blindate pe care era scris cu litere mari şi roşii  un avertisment.  SAS PRINCIPAL: NUMAI PERSONAL AUTORIZAT  Dallas considerase  dintotdeauna  această  recomandare  cam  inutilă,  dat  fiind  că  pe navă nu putea să existe vreo persoană neautorizată şi că oricine avea nevoie să  urce la bordul lui Nostromo era autorizat să utilizeze sasul.  Kane  declanşă  lunecarea  scutului  de  protecţie,  care  eliberă  trei  manete.  Le  coborî în ordine. Se auzi un şuierat şi uşa blindată se răsuci. Pătrunseră în încăpere.  Pe  pereţi atârnau şapte costume  presurizate. Erau voluminoase,  incomode,  dar  absolut  necesare  pe  această  planetă  în  caz  că  evaluările  făcute  de  Ash  în  privinţa  atmosferei  se  dovedeau  reale,  sau  măcar  pe  jumătate.  Se  ajutară  unul  pe  altul  să  îmbrace  aceste  piei  artificale  care  îi  vor  menţine  în  viaţă,  apoi  fiecare  verifică  funcţionarea perfectă a costumului vecinului.  Veni  clipa  montării căştilor.  Această  delicată operaţiune  fu săvârşită cu cea mai  mare grijă.  Dallas verifică închizătura căştii lui Kane, Kane pe cea a lui Lambert, iar aceasta  făcu  acelaşi  lucru  pentru  căpitan.  Executară  acest  balet  în  trei  eu  cea  mai  mare  concentrare, aidoma unor maimuţe care se purecă între ele. Regulatoarele automate  erau  branşate.  Tustrei  respirau  oxigenul  stătut  dar  sănătos  conţinut  în  buteliile  respective.  Cu mâna înmănuşată. Dallas activă radioul din casca sa.  ― Emit. Mă auziţi?  ―  Recepţionat,  anunţă  Kane  mărind  regimul  propriului  emiţător­receptor.  Mă  auziţi? Dallas dădu afirmativ din cap şi se­ntoarse spre o Lambert posomorâtă.  ― Recepţionat, zise ea îmbufnată, fără să­şi ascundă indispoziţia.  Era în continuare nemulţumită pentru că fusese aleasă pentru această expediţie.  ―  Hai,  Lambert!  zise  Dallas,  încercând  s­o  consoleze.  Te  afli  aici  pentru

26 

capacitatea dovedită, nu pentru entuziasm.  ― Mulţumesc pentru compliment, replică ea sec.  De ce nu l­ai ales pe Ash sau  Parker? Ei nici n­ar fi stat pe gânduri!  ―  Ash  trebuie  să  rămână  la  bord.  Ştii  prea  bine.  Parker  are  mult  de  furcă  în  compartimentul  maşinilor,  iar  el  n­ar fi  în stare  să  facă  un  pas  fără instrumente.  Nu  mă  supăr  dacă  o  să  mă  blestemi  pe  tot  parcursul.  Numai  fă  în  aşa  fel  încât  să  reperezi sursa apelului ăla nenorocit.  ― Aha! Minunat!  ― Bun, aşadar. Nu luaţi armele decât atunci când vă zic eu.  ― Te aştepţi la o primire prietenească? zise Kane, nesigur.  ―  Să  sperăm  ce  e  mai  bine,  nu?  zise  Dallas.  (Se  jucă  puţin  cu  butoanele  exterioare  ale  controlului  emiţătorului  receptor  şi  mai  deschise  un  canal.)  Ash,  eşti  acolo?  Ripley preluă comunicarea.  ― A plecat spre laborator. Aşteptaţi câteva minute.  ―  Verificaţi.  (Se  întoarse  spre  Kane.)  Închideţi  tambuchiul  interior.  ("Execul"  manipulă comenzile şi uşa blindată se răsuci în sens invers, închizându­se şi îi izolă  de restul navei.) Deschide acum în exterior.  Kane  repetă  aceeaşi  procedură  care  le  îngăduise  intrarea  în  sas.  După  coborârea ultimei manete, se înapoie lângă colegii lui şi aşteptă. În mod inconştient.  Lambert se întoarse pe jumătate la deschiderea spre exterior, ca o reacţie instinctivă  la apropierea necunoscutului.  Tambuchiul  alunecă  pe­o  parte.  Valuri  de  praf  şi  vapori  se­nvolburau  în  faţa  oamenilor.  Zorile  aruncau pe  planetă  luciri  portocalii.  Nu  era  galbenul  familiar  şi  re­  confortant  al  lui  Sol,  dar  Dallas  nădăjduia  că  pe  măsură  ce  astrul  va  urca  la  zenit  lucrurile se vor aranja. Le furniza destulă lumină pentru a vedea prin aerul dens care  transporta o puzderie de particule.  Trecură pe platforma ascensorului situată între trenurile de aterizaj. Kane apăsă  pe buton şi platforma începu să coboare.  Citi  datele  afişate  în  interiorul  căştii.  Senzorii  costumului  presurizat  comunicau  descreşterea altitudinii. Ascensorul atinse roca neagră.  Dallas  porni  în  fruntea  micului  alai,  mai  mult  din  obişnuinţă  decât  datorită  unei  reguli prestabilite. Făcură cu băgare de seamă primii paşi pe suprafaţa globului. Lava  era  robustă  şi  compactă  sub  ghetele  lor  grele.  Un  vânt  furios  îi  ascultă  pe  când  observau peisajul mohorât şi neliniştitor. Încă nu puteau să vadă ce anume le zbura  printre ghete foarte repede, în ceaţa portocalie­brună.  Ce  locuri  deprimante!  se  gândi  Lambert.  Nu  tocmai  înspăimântătoare,  deşi  neputinţa  de  a  vedea  prea  departe  o  descumpănea  şi  o  neliniştea.  Atmosfera  sufocantă care  impregna  această  lume  o făcu  să se gândească  la  o  baie  la  miezul  nopţii  în  nişte  ape  infestate  de  rechini.  Nu  ştii  ce  poate  să  apară  brusc  din  străfundurile nevăzute.  Părerea  negativă  pe  care  şi­o  formase  despre  această  planetă  era  poate  prematură, dar nu renunţa la ea. Peisajul acesta neguros şi mohorât nu prezenta nici  o  pată  de  culoare  aprinsă  şi  primitoare.  Nici  urmă  de  albastru,  de  verde,  doar  o  pătură tristă de un galben mat, portocaliu trist şi cenuşiu. Nimic nu înveselea ochiul,  nu încălzea inima, nu liniştea sufletul.  Aerul  părea  rezultatul  respingător  al  unei  experienţe  chimice  nereuşite;  solul  avea culoara unei nave cosmice industriale. Lui Lambert îi fu milă de orice ar putea  trăi aici. Dar s­ar putea oare dezvolta viaţa aici? Intuiţia îi sufla că nu.  Poate  că  avea  dreptate  Kane  când  zicea  râzând  că  lumea  aceasta  era  un

27 

paradis  conceput  pentru  cine  ştie  ce  creatură  necunoscută.  Dacă  ar  fi  să  aibă  dreptate nu şi­ar dori deloc să aibă de­a face cu un astfel de demiurg.  ― Ce direcţie?  ― Cum?  Pâcla şi norii îi întunecaseră şi gândurile. Dezmeticită, le alungă cu hotărâre.  ― Ce direcţie, Lambert? repetă Dallas în microfon, uitându­se la ea.  ― E­n ordine... îmi fac prea multe gânduri.  O  cuprinse  un  val  de  părere  de  rău  de  pupitrul  ei  de  pe  Nostromo.  Locul  ei  şi  instrumentele  de  navigaţie  pe pasarela îngustă şi  austeră  îi apăreau  acum  în  minte  cu o senzaţie de paradis.  Verifică un rând imprimat pe ecranul aparatului electronic prins la centură.  ― Pe acolo. În această direcţie, zise arătând cu mâna spre stânci.  ― Dumneata ne ghidezi.  Dallas trecu înapoi.  Urmată de căpitan şi Kane, făcu primii paşi în furtună. Imediat după ce părăsiră  imensa masă protectoare a lui Nostromo, vântul şi praful îi atacară din toate părţile.  Se opri, scârbită, şi activă instrumentele scafandrului spaţial.  ― Acum, chiar că nu mai văd nimic!  Vocea lui Ash răsună pe neaşteptate în casca ei.  ―  Deschide  "căutătorul".  Este  semnalul  de  naufragiu.  Lasă­te  ghidată  de  el,  astfel nu riscaţi să vă rătăciţi. Pe al meu l­am branşat deja.  ― Branşat şi conectat, îi răspunse ea. Crezi că nu­mi cunosc meseria?  ― Nu voiam să te jignesc, răspunse ofiţerul ştiinţific.  Lambert mârâi, apoi se avântă în pâcla deasă.  ―  "Căutătorul"  merge  fără  probleme,  zise  Dallas  lui  Ash.  Ne  recepţionezi  perfect? 

În  laboratorul  ştiinţific  situat  sub  burta  astronavei,  Ash  îşi  luă  privirea  de  la  formele neclare care se îndepărtau de navă şi­şi concentră atenţia pe pupitrul luminat  abundent.  Trei  imagini  se  detaşau  precis  pe  ecran.  Trase  de  manetă.  Scaunul  pe  care  era  aşezat  lunecă  şi  se  opri,  fixându­l  pe  Ash  exact  în  centrul  ecranului  strălucitor.  ―  Vă  văd  precis.  Vă  aud  tare şi  clar.  Am  o  imagine  bună  pe consolă,  aici.  Nu  cred  că  vă  voi  pierde.  Ceaţa  nu  este  prea  groasă  şi  nu  pare  să  existe  multe  interferenţe la nivelul solului. Semnalul de naufragiu se găseşte pe o altă frecvenţă;  nu există deci riscul suprapunerii.  ―  Veşti  bune,  răspunse  Dallas,  a  cărui  voce,  filtrată  prin  emiţătorul  lui,  răsuna  ciudat  în  laborator.  Te  recepţionăm  cu  toţii clar,  aici.  Să  avem  grijă  să  menţinem în  permanenţă  deschis canalul.  N­avem  nici  un  interes  să  ne  pierdem  în  catacombele  astea! ― Verificat. Voi urmări fiecare pas pe care­l veţi face. Nu vă mai plictisesc până  când mai intervine ceva nou.  ― Verificat aici. Dallas, terminat. (Lăsă deschis canalul de transmisie care­l lega  cu  Nostromo  şi  observă  că  Lambert  îl  privea  prin  vizieră.)  Consumăm  oxigenul.  Să  mergem.  Fără  nici  un  cuvânt,  ea­şi  întoarse  ochii  de  la  el  fixându­i  pe  "căutător".  Stabili  direcţia  şi  intră  fără  ezitare  în  vârtejuri.  Gravitaţia,  ceva  mai  mică,  elimina  povara  combinezoanelor spaţiale şi a rezervoarelor, deşi eroii noştri se întrebau care putea fi  compoziţia  unei  planete  aşa  de  mici,  care  dădea  naştere  unor  asemenea  vânturi.

28 

Dallas  îşi  promise  să­şi  găsească  timp  pentru  a  face  o  verificare  geologică  în  profunzime.  Dacă  această  lume  adăpostea  cantităţi  importante  de  metale,  nu  trebuiau neglijate. Influenţa lui Parker era la urma urmelor pozitivă.  Compania  îşi  va  reclama,  fireşte,  drepturile  asupra  unei  asemenea  descoperiri,  aceasta fiind făcută cu echipamentul ei în timpul unei călătorii plătite de ea. Dar tot ar  putea să se aleagă cu ceva. Deci, ocolul ăsta putea fi rentabil...  Ploaia de praf le bătea în căşti.  ― Nu pot să văd la mai mult de trei metri, în toate direcţiile, mormăi Lambert.  ― Nu mai bombăni, zise Kane.  ― Îmi place să bombănesc.  ― Nu vă mai ciondăniţi ca nişte copii. Nu e locul cel mai potrivit.  ―  Este  totuşi  o  planetă  magnifică,  rânji  Lambert,  care  nu  voia  să  se  arate  intimidată. Deloc stricată de om sau de natură. Frumos loc să­ţi duci traiul... dacă eşti  un mineral!  ― Am spus, ajunge!  Ea tăcu, dar continuă să protesteze printre dinţi. Dallas putea să­i impună să nu  mai vorbească, dar împotriva mormăielilor ei nu se putea face nimic.  Brusc, coborându­şi ochii asupra centurii, tresări. Ceva dispăruse de pe ecranul  "căutătorului".  ― Ce s­a întîmplat? întrebă Dallas.  ― Parazit.  Făcu  o  scurtă  reglare  a  aparatului,  sarcină  îngreunată  de  mănuşile  incomode.  Linia reapăru.  ― Am pierdut­o, dar am regăsit­o.  ― Probleme? se interesă vocea îndepărtată a lui Ash.  ― Nimic grav, îl informă Dallas încercând să localizeze o masă solidă în furtuna  de  praf.  Prea  mult  praf  şi  vânt.  Avem  deja  nişte  paraziţi  care  bruiază  raza  "căută­  torului". Am pierdut transmisia pentru scurt timp.  ― Eu o recepţionez în continuare clar, zise Ash, verificându­şi citirile. Nu cred că  este  din  cauza  furtunii.  Poate  că  aţi  intrat  pe  un  teren  accidentat  care  opreşte  semnalul. Fiţi atenţi! Dacă îl pierdeţi şi nu puteţi să­l regăsiţi, orientaţi "căutătorul" pe  canalul meu din Nostromo. Voi încerca să vă dirijez de aici.  ― Vom avea în vedere, dar nu e nevoie deocamdată. Te anunţăm dacă avem şi  alte probleme.  ― Recepţionat. Ash, terminat.  Din  nou  linişte.  Înaintau  cu  greu  prin  praful  înăbuşitor,  iar  după  câteva  minute  Lambert se opri.  ― S­a pierdut iar? întrebă Kane.  ― Nu. Schimbare de direcţie. (Arătă spre stânga.) Pe acolo, acum.  Lambert, cu ochii pe ecranul "căutătorului", Dallas şi Kane cu ochii pe Lambert şi  împrejurimi, îşi urmau drumul. În jurul lor vânturile se înteţiră un timp, ducând cu ele  particule care se loveau de căşti.  Tic, tic... daţi­ne voie... flic, poc... daţi­ne voie înăuntru, înăuntru...  Dallas  se  scutură.  Tăcerea,  pustietatea  acoperită  de  giulgiul  norilor,  pâcla  portocalie, toate acestea începeau să­l scoată din minţi.  ―  E­aproape,  îi  preveni  Lambert.  (Departe,  la  bordul  navei,  Ash  fu  imediat  informat,  prin  instrumentele  conectate  cu  părţile  vitale  ale  celor  trei  exploratori,  de  creşterea rapidă a pulsului lor.) Foarte aproape!

29 

Continuau  înaintarea.  În  faţa  lor  apăru  ceva,  mult  deasupracapetelor.  Dallas  respira sacadat din cauza însufleţirii şi a trudei.  Decepţie... nu era decât un agregat pietros erodat şi grotesc. Previziunea lui Ash  se  dovedea  corectă;  intrau  pe  un  teren  muntos.  Se  adăpostiră  până  una  alta  la  poalele monumentului monolitic. Linia de pe "căutător" dispăru instantaneu.  ― Pierdut iar, le zise.  ― Am depăşit obiectivul? întrebă Kane cercetând aspectul rocii.  Încercă să privească dincolo de grohotiş.  ―  Nu.  Numai  să  nu  fie  subteran.  (Dallas  se  sprijini  de  stâncă.)  Ar  putea să  fie  dincolo de asta, zise dând cu pumnul în piatră, sau furtuna e de vină. Să stăm puţin  şi să vedem.  Vârtejurile de praf nu slăbiră.  ―  Nu  mai  e  mult până  în  zori,  preciză  Dallas. (Reglă emiţătorul)  Ash,  dacă  mă  auzi, cât mai e până se face ziuă?  Vocea  ofiţerului  ştiinţific  ajunse  până  la  ei,  slabă  şi  distorsionată  de  energia  statică.  ― Soarele va răsări peste aproximativ zece minute.  ― Vom putea vedea în sfârşit ceva.  ―  De  n­ar  fi  exact  contrariul,  făcu  Lambert,  ironică,  fără  să­şi  ascundă  entuziasmul.  Îi  era  lehamite  şi  încă  nu  ajunseseră  la  sursa  semnalului.  Oboseala  şi  această  dezolare copleşitoare o apăsa cumplit. Îi era dor de pupitrul luminat, curat, familiar.  Lumina  ce  creştea  nu  le  venea  prea  mult  în  ajutor.  În  loc  să  le  ridice  moralul,  răsăritul soarelui, modificând culoarea atmosferei de la portocaliu la roşu sângeriu, le  mai  împuţină  curajul  şi­aşa  ştirbit.  Dar  cine  ştie?  Atunci  când  mica  stea  va  urca  la  zenit, poate că nu vor mai fi atât de intimidaţi... 

Ripley  îşi  şterse  fruntea  asudată,  oftă  din  greu,  trânti  ultimul  panou  mural,  fiind  acum  sigură  că  noile  elemente  funcţionau  perect,  apoi  îşi  puse  sculele  înapoi  în  cutie.  ― Ocupaţi­vă de restul. Am terminat cu ce­a fost mai delicat.  ― Nu­ţi face probleme. Ne descurcăm noi, o asigură Parker cu o voce neutră şi  fără să o privească.  Îl  obseda  în  continuare  ideea  că  el  şi  Brett  vor  fi  deposedaţi  de  partea  lor  de  pradă, dacă expediţia dădea peste ceva valabil.  Ea porni spre cel mai apropiat ascensor.  ― Dacă mai apar probleme şi aveţi nevoie de ajutor, sunt pe pasarelă.  ― Just, zise Brett moale.  Parker urmări din ochi silueta graţioasă care dispărea în umbra coridorului.  ― A dracu'!  Ash  apăsă  o  tastă.  Pe  ecranele  video  se  înfiripară  forme  brăzdate  de  paraziţi,  apoi imaginile se precizară. Verifică repede celelalte aparate de supraveghere. Cele  trei semnale emise de combinezoanele spaţiale ale exploratorilor ajungeau clare.  ― Cum merge? se auzi un glas în intercom.  Stinse în grabă ecranul şi răspunse:  ― Foarte bine, până aici.  ― Ei unde sunt? întrebă Ripley.  ―  Nu  prea  departe  de  sursă.  Au  pătruns  pe  un  teren  accidentat,  iar  semnalul  dispare  uneori.  Dar  sunt  atât  de  aproape  de  ţintă  încât  nu  văd  cum  ar  putea  să  o

30 

rateze. Ar trebui să ne comunice dintr­o clipă într­alta.  ― Apropo de semnalul ăla, n­avem nimic mai compex până acum?  ― Nu încă.  ―  Ai  încercat  să  programezi  această  transmisie  prin  ECIU  pentru  o  analiză  aprofundată? zise ea pe un ton care­i trăda nerăbdarea.  ―  Ascultă,  şi  eu  doresc  să  aflu  cât  mai  multe  amănunte.  Dar  Mama  nu  l­a  identificat; la ce bun să mă joc cu lucrurile acestea?  ― Îmi dai voie să mă uit şi eu?  ―  Poftim,  răspunse  el  politicos.  Nu  ne  poate  dăuna.  Încearcă  analiza  aceasta.  Să mă anunţi când dai de ceva... dacă îţi va surâde norocul.  ― Da. Dacă am noroc!  Ea  puse  capăt  comunicării  şi  se  cufundă  în  scaun.  Pasarela  dădea  acum  impresia ciudată de spaţiu, în absenţa celor trei membri ai expediţiei şi a lui Ash. Se  afla de fapt pentru prima oară singură aici. Sentiment nou, de care să profite.  Bine!  Dacă  avea  într­adevăr  de  gând  să  se  măsoare  cu  analiza  ECIU,  era  vremea  să  se  pună  pe  treabă.  Un  buton  apăsat...  şi  vaietul  înfiorător  şi  chinuit  traversă puntea. Ripley reduse volumul numaidecât.  Îşi  dăduse  seama,  asemenea  lui  Lambert,  că  putea  concepe  foarte  uşor  acest  semnal ea fiind o voce. Iată o idee mai mult fantastică decât ştiinţifică, se gândi. Lasă  fetiţo; vezi ce are de spus calculatorul despre asta şi aruncă­ţi reacţiile emotive mai  în spate.  Fără să­şi facă iluzii ― acolo unde eşuase Mama ― programă un chestionar mai  puţin obişnuit. Nu putea să suporte să stea degeaba pe pasarela pustie. Nu voia să  se gândească în gol. Era mai bine sâ muncească decât să­şi roadă unghiile... 

4  Cu cât urca mai mult soarele pe firmament, culoarea roşie a atmosferei se dilua  treptat.  Acum  era  de  un  galben  murdar,  mucegăit,  aducând  vag  cu  razele  soarelui  pământean. Şi totuşi această ameliorare sensibilă era binevenită.  Furtuna  se  mai  potolise,  iar  praful  omniprezent  începea  să  se  aşeze.  De  când  părăsiseră nava, cei trei exploratori abia acum reuşeau să vadă la vreo zece metri.  Trebuiau  să  escaladeze  stâncile.  Terenul  accidentat  era  alcătuit  în  mare  parte  din scurgeri de lavă şi din stâlpi de bazalt ici şi colo. Pantele nu prezentau grohotişuri  şi nici ridicături proeminente, fuseseră erodate şi prăbuşite de vânturi.  Kane luă comanda celor trei, puţin în faţa lui Lambert. Se aştepta în orice clipă ca  ea să anunţe că a regăsit semnalul. Se urcă pe un loc mai înalt, privi în jur pentru a  descoperi altceva în afară de roci şi creste stâncoase.  Ca  răspuns  la  această  dorinţă,  ochii  captară  imaginea  unei  mase  oarecum  diferite,  îndeajuns  de  insolită  pentru  ca  ochii  să  se  mărească  de  mirare  îndărătul  căştii transparente şi murdare, îndeajuns de incredibilă pentru a­i smulge lui Kane un  strigăt puternic.  ― Isuse!  ― Ce e? Ce se­ntâmplă?...  Lambert  se  repezi  spre  el,  urmată  de  Dallas.  Uluirea  lor  în  faţa  acestei  viziuni  neaşteptate nu fu mai prejos.  Crezură de cuviinţă să considere că apelul fusese lansat de o maşină oarecare,  dar nu­şi închipuiseră forma pe care putea să o aibă sursa de transmisie. Fuseseră

31 

prea  ocupaţi  cu  furtuna  şi  cu  grija  de  a  rămâne  împreună.  Confruntaţi  cu  această  realitate, mult mai impresionantă decât orice le­ar fi trecut prin cap, tot sângele rece,  toată detaşarea lor ştiinţifică dispărură ca prin farmec.  Era o astronavă. Relativ intactă, radical străină în privinţa concepţiei. Nu aducea  nici cu cele mai trăsnite extrapolări de care ar fi fost în stare. Liniile navei naufragiate  erau vizibile dar nefireşti, dând ansamblului o tulburătoare diformitate.  Masa  impozantă,  halucinantă,  sfida  împrejurimile.  După  cum  zăcea  pe  stânci,  trebuie să fi aterizat ca Nostromo, pe burtă.  Forma ei aducea în general cu un imens "U"  metalic, cele două braţe fiind uşor  curbate  spre  interior,  unul  mai  scurt  decât  celălalt  şi  mult  mai  adus.  Să  fi  fost  rezultatul  unei  aterizări  forţate  sau  a  unei  concepţii  bizare  despre  simetrie,  exploratorii noştri nu aveau cum să afle.  Când  escaladau stâncile în  drum  spre  acel  lucru, văzură că  nava se  îngroşa  la  baza acestui "U"; un şir de ramblee concentrice ― ca nişte pneuri ― se mărea până  la formarea unui dom central.  Dallas  se  gândea  că  acele  două  antene  ale  literei  "U"  conţineau  sistemele  de  navigaţie şi secţiunile maşinilor, iar partea din  mijloc adăpostea compartimentele de  locuit, pasarela şi poate chiar un antrepozit. Dar putea foarte bine să fie invers.  Nava abandonată era culcată pe o rână şi nu trăda nici un semn de viaţă sau ale  unei activităţi oarecare. De la această distanţă, apelul disperat era asurzitor, dar cei  trei reduseră volumul receptoarelor.  Oricare  ar  fi  fost  compoziţia  cocăi,  ea  lucea  sticloasă,  sub  geana  de  lumină  crescândă, fapt  ce sugera  existenţa unui  aliaj  care  nu  putea  fi  realizat de  mână de  om.  Era  oare  metal?  La  prima  vedere  nu  apăreau  îmbinări  de  nici  un  fel,  suduri,  blindaje, joncţiuni de panouri separate realizate după metodele cât de cât identificate.  Nava străină dădea impresia că mai degrabă a crescut ca o fiinţă vie şi nu că a fost  fabricată.  Era cu totul straniu. Cu excepţia metodei de construire, eroii noştri erau siguri de  faptul că aveau de a face totuşi cu o navă.  Buimăciţi  de  această  viziune,  niciunul  dintre  ei  nu  se  gândea  la  avantajele  financiare pe care ar putea să le procure această halucinantă descoperire.  Tustrei exclamară surprinşi. Kane o ţinea una şi bună:  ― Un fel de astronavă, sigur că da.  Lambert,  pe  care  o  interesa  luciul  aproape  umed  al  cocăi  curbate,  remarcă  absenţa reliefurilor exterioare, a formelor caracteristice identificabile şi, nefiind deloc  lămurită, scutură din cap uimită.  ― Eşti chiar aşa de sigur? Poate că este o construcţie locală. Este năucitor...  ―  Nu.  (Atenţia  lui  Kane  se  mută  spre  cele  două  braţe  gemene  care  formau,  poate,  spatele  navei.)  Nu  e  fixat  la  suprafaţă.  Fără  să ştiu  nimic  despre  concepţiile  arhitecturale  ale  acestor  Străini  e  clar  că  nu  este  o  structură  a  peisajului.  Este  o  astronavă, sigur că da!  ― Ash, poţi s­o vezi? întrebă Dallas, amintindu­şi că fiecare avea câte o cameră  video fixată pe cască, în legătură cu laboratorul...  Ofiţerul  remarcase  fără  îndoială  epava  în  momentul  în  care  Kane  strigase  de  uimire.  ―  Da,  o  văd.  Nu  clar,  dar  suficient  pentru  a  confirma  opinia  lui  Kane.  Este  o  astronavă, zise el exaltat. Atât cât putea ofiţerul ştiinţific să fie de exaltat. N­am  mai  văzut aşa ceva! Aşteaptă puţin.  Ash programă rapid o serie de întrebări pentru banca memorială.  ―  Nici  Mama  nu  a  văzut  ceva  asemănător,  îi  raportă  lui  Dallas.  Este  un  tip

32 

complet  necunoscut,  care  nu  corespunde  cu  nimic  din  cele  întâlnite  în  trecut.  Este  chiar aşa de mare cum pare de aici?  ―  Eonrm,  îi  zise  Dallas.  Construcţie  masivă.  Nici  un  detaliu  perceptibil  pentru  moment.  Dacă  e  făcut  la  aceeaşi  scară  cu  navele  noastre,  membrii  echipajului  trebuie să fie mai mari decât noi.  Lambert rânji.  ― Om vedea, dacă mai sunt câţiva care ne aşteaptă pentru a ne ura bun venit.  ―  Suntem  foarte  aproape  şi  în  linie,  zise.  Dallas  pentru  Ash.  Ar  trebui  să  ai  o  emisie mai clară de la noi. Ce mai e cu apelul? Nici o schimbare? Noi suntem prea  aproape pentru a discerne ceva.  ― Nu. Ceea ce produce transmisia este în interiorul acestei nave. Sunt convins.  Acolo  trebuie  să  fie.  Dacă  sursa  ar  fi  mai  departe,  de  cealaltă  parte  a  astronavei  străine, n­am fi captat­o niciodată prin această masă de metal.  ― Dacă e metal, i­o întoarse Dallas, examinând coca. Aduce vag cu ceva plastic.  ― Sau os, zise Kane, meditativ.  ― Presupunând că transmisia vine din interior, ce facem acum? întrebă Lambert.  "Execul" ieşi în faţă.  ― Mă duc să văd ce e şi vă comunic ce descopăr.  ― Văd că perseverezi, Kane. Nu mai face atâta pe aventurosul. Într­o zi o să ţi  se­nfunde.  ―  Vreau  să  mă  lămuresc.  Trebuie  să  facem  ceva,  nu?  N­o  să  stăm  aici  cu  braţele­ncrucişate  aşteptând  cine  ştie  ce  revelaţie  magică.  (Kane  se  încruntă.)  Serios, ai vrea să nu mergem să vedem ce­i înăuntru?  ―  Nu,  n­am  zis  asta.  Dar  n­are  rost  să  ne  grăbim.  (I  se  adresă  lui  Ash,  din  îndepărtatul laborator:) Ne mai recepţionezi, Ash?  ― Mai slab, acum fiindcă sunteţi deasupra transmiţătorului, acesta fu răspunsul  lui Ash. Există o interferenţă inevitabilă. Dar vă aud clar.  ― Bine. Nu zăresc nici o lumină, nici semne de viaţă. Nici un fel de mişcare, în  afară de praful ăsta blestemat. Foloseşte ecoul nostru pentru determinarea distanţei­  linie  şi  activează captoarele.  Încearcă să vezi sau să găseşti ceva ce noi  nu  putem  observa de aici.  Aşteptară  răbdători  până  se  execută  Ash,  nedezlipindu­şi  ochii  de  la  formele  elegante, stupefiante, ale enormei nave cosmice.  ―  Am  încercat  tot,  le  povestea  ofiţerul  ştiinţific.  Nu  suntem  echipaţi  pentru  a  susţine  o  asemenea  investigaţie  de  la  distanţă.  Nostromo  este  un  remorcher  de  comerţ,  nu  o  navă  de  explorare.  Pentru  a  obţine  informaţii  valabile,  am  nevoie  de  multe materiale costisitoare pe care nu le avem la bord.  ― Deci... ce ne poţi spune?  ―  Nimic  din  partea  mea,  domnule.  Nu  am  rezultate.  Pur  şi  simplu  nu  avem  instrumente adecvate.  Dallas încercă să­şi ascundă dezamăgirea.  ― Înţeleg. Nu este esenţial, oricum. Dar mai încearcă. Anunţă­mă, dacă e ceva;  orice.  În  special  o  indicaţie  de  mişcare.  Nu  intra  în  detaliu.  Vom  întreprinde  după  aceea o analiză temeinică.  ― Şi acum, căpitane?  Dallas se răsuci şi­i văzu pe Kane şi Lambert care­l priveau.  "Execul"  avea  dreptate,  evident.  Nu  era  de  ajuns  să  găseşti  sursa  semnalului.  Trebuiau să ajungă la generator, să afle mai multe despre cauza acestui apel şi pre­  zenţa acestei astronave pe această lume minusculă. Să vină atât de departe şi să nu  exploreze misterul îngropat aici era de­a dreptul de neconceput.

33 

Curiozitatea şi spiritul întreprinzător, la urma  urmelor, au fost motoarele care au  condus  speţa  umană  departe  de  planeta  originară,  izolată,  neînsemnată  prin  golful  imens dintre stele.  Luă o hotărâre, singura logică în asemenea împrejurări.  ― Pare foarte calm, de aici. Mergem mai întâi spre bază. Apoi, dacă nu se iveşte  nimic...  ― Da? întrebă Lambert.  ― Apoi... vom vedea.  Porniră la drum, ocolind unul din imensele braţe ale navei.  ― Că am ajuns aici, zise Dallas, apropiindu­se de curbura cocăi, un singur lucru  mai pot... 

Pe  Nostromo,  Ash  asculta  cu  atenţie  fiecare  cuvânt.  Pe  neaşteptate,  vocea  lui  Dallas  dispăru.  Reveni  foarte clar şi dispăru iar.  Complet. Odată cu ea, şi contactul  vizual. ―  Dallas!  (În  mare  grabă,  Ash  împunse  nişte  butoane  de  pe  consolă,  atinse  câteva taste, ceru pe claviatura de programare o mai bună rezoluţie a receptoarelor  deja  puse  la grea  încercare.)  Dallas!  Mă recepţionezi?  Te­am  pierdut. Repet,  te­am  pierdut...  Răsuna numai scrâşnetul termonuclear al soarelui. 

La doi  paşi  de cocă,  înălţimea  colosală  a monstruoasei  nave străine era şi  mai  uluitoare. Fuselajul se  boltea  deasupra celor  trei oameni ―  vârful străpungea aerul  încărcat de  praf  ― şi  această  masă  fantastică  părea  mai  solidă decât roca pe care  zăcea.  ―  Nici  un  semn  de  viaţă,  murmură  Dallas  cercetând  fiecare  metru  pătrat  al  suprafeţei.  Nici  lumină,  nici  mişcări  suspecte.  (Ridică  degetul  spre  presupusa  parte  dinainte a navei.) Şi fără intrare. Să încercăm pe aici.  Înaintând  cu  infinită  băgare  de  seamă  prin  grohotişul  de  roci  sparte,  Dallas  realiză  că  astronava  îi  transmitea  un  sentiment  bizar,  cel  al  propriei  micimi.  Nu  micime fizică ― cu toate că arcul gigantic, curba semeaţă a cocăi îi făcea pe cei trei  oameni infinitezimali  ―  ci  neînsemnătate  la scară cosmică. Omenirea nu ştia  decât  prea puţin din univers, nu explorase decât fracţiunea unei extremităţi.  Trebuia  să  fie  exaltant  şi  plăcut  din  punct  de vedere  intelectual să  speculezi  în  privinţa civilizaţiilor care creşteau şi descreşteau în vastele spaţii întunecate, când te  afli la un telescop; dar este altceva să dai pe o planetă atât de neprimitoare peste o  aparatură de factură non­umană contravenind celor mai elementare legi al fizicii.  Iată,  trebui  să  recunoască  în  sinea  lui,  ceea  ce­l  tulbura  cel  mai  mult  despre  această epavă. Dacă ar fi fost conformă cu normele admise, prin formă şi compoziţie,  originea  ei  non­umană  nu  ar  mai  fi  părut  atât  de  ameninţătoare.  Sentimentul  lui  nu  era simplă xenofobie. Nu se aşteptase ca Străinul să fie într­atât de straniu. .  ― E ceva sus!  Kane  arăta  cu  mâna.  E  timpul  să  lăsăm  speculaţiile  sterile,  îşi  zise  Dallas  cu  hotărâre, şi să înfruntăm realitatea. Potcoava asta bizară era o navă interplanetară,  deosebită  de  Nostromo,  la suprafaţă numai.  Nu  era  nimic  rău  în  materialul  din care  era  formată  şi  nici  sinistru  în  desenul  ei.  Primul  era  rezultatul  unei  tehnologii  necunoscute;  cel  de­al  doilea  putea  răspunde  unor  criterii  estetice.  Văzută  astfel,  astronava era aureolată de un fel de frumuseţe exotică. Ash, fără îndoială, scotocea

34 

deja cu frenezie acest unic specimen şi ar fi dat orice pentru a fi acum cu ei.  Dallas  remarcă  îngrijorarea  lui  Lambert  şi­şi  zise  că  ea,  cel  puţin,  şi­ar  fi  cedat  locul ofiţerului ştiinţific.  Kane  arătase  trei  pustule  de  pe  flancul  navei.  Când  se  apropiară  urcând  pe  stânci,  putură  vedea  mai  bine  aceste  pustule  care  erau  de  fapt  trei  enorme  deschizături ovale.  Ajunseră  imediat  sub cele trei vulve  inserate  în  metalul  (sau în  plasticul, sau în  ce?) al cocăi. În profunzime, se îngustau fiindcă alte deschizături secundare mai întu­  necate  se  înşirau  în  ovalele  exterioare.  Vântul  aducea  praf  şi  piatră  ponce  prin  deschizături, ceea ce înseamnă că ele se aflau în această stare de câtva timp.  ―  Seamănă  cu  o  intrare,  propuse  Kane,  punând  mâinile  în  şolduri.  Sau  cu  un  sas, poate. Vă închipuiţi tambuchiurile interioare?  ―  Dacă sunt sasuri,  de ce  sunt  atât  de aproape  unele  de altele?  zise  Lambert  observându­le suspicioasă. Şi de ce sunt toate deschise?  ― Constructorii lor poate că preferă să facă totul în triplete, glumi Kane.  ―  Foatre  amuzant!  (Dar  ea  nu  râse.)  Dar  ce  rost  are  să  le  lase  pe  toate  trei  deschise?  ― Nu ştiu dacă sunt deschise; zise Dallas care era de­a dreptul fascinat de cele  trei ovale cu buze lustruite atât de diferite de masivele intrări dreptunghiulare ale lui  Nostromo.  (Păreau  integrate  texturii  cocăi  şi  nu  articulate  în  timpul  construirii  prin  suduri  şi  şuruburi.)  Şi  nici  de  ce  ar  fi  deschise.  Poate  că  echipajul  a  vrut  să  se  salveze pe acolo.  ― De ce să fi avut nevoie de trei sasuri deschise pentru a se salva?  Dallas se întoarse spre ea, iritat.  ― Pe dracu'! Cum să ştiu? (Îşi reveni imediat.) Îmi pare rău, n­avea rost.  ―  Nu,  n­avea.  (De  astă  dată,  Lambert  se  strâmbă.)  Întrebarea  mea  a  fost  prostească.  ― E vremea să căutăm singuri răspunsurile. (Cu ochii aplecaţi pentru a se feri de  pietre,  escaladă  panta  care­l  ducea  la  deschizături.)  Am  aşteptat  destul.  Să  intrăm,  dacă putem.  ― Trebuie să fie un sas conceput de cineva, zise Kane studiind intrarea. Dar nu  de mine, în nici un caz.  Dallas era deja înăuntru.  ―  Suprafaţa  e  tare.  Al  doilea  prag,  sau  tambuchiul  interior,  sau  cum  vreţi  să­i  ziceţi, e deschis ca ovalul. (Un moment de tăcere, apoi reluă). În spate e o sală mare!  ― Şi lumina? Lambert acţionă lanterna electrică şi luă în mână pistolul­laser.  ―  Destulă,  deocamdată.  Economisiţi  energia  pentru  cazul  în  care  vom  avea  nevoie. Haide!  Kane şi Lambert îl urmară în coridorul strâmt şi uşor înclinat. Dădură într­o sală  de dimensiuni foarte mari. Dacă erau controale, aparate de măsură, sau instrumente  în  această  secţiune,  erau  cu  siguranţă  ascunse  îndărătul  pereţilor  cenuşii.  Inele  de  metal încingeau solul, pereţii, tavanul dând senzaţia aflării în interiorul unei cuşti tora­  cice  umane.  Lumina  fantomatică  strecurată  din  exterior  dansa  lasciv  printre  particulele de praf în suspensie.  Dallas se uită la ofiţerul său executant.  ― Ce crezi?  ―  Nu  ştiu.  Un  antrepozit,  poate.  Dacă  n­o  fi  o  parte  dintr­un  sas  mult  mai  complicat.  Da,  este  trebuie  să  fie!  Tocmai  am  trecut  printr­o  uşă  dublă,  iar  acesta  este adevăratul sas.  ― Cam mărişor pentru un simplu sas de decompresiune, zise Lambert.

35 

― E o supoziţie. Dacă locuitorii acestei astronave erau la scara navei lor, ca noi  în  raport  cu  Nostromo,  un  sas  de  această  anvergură  nu  este  o  extravaganţă.  Dar  recunosc  că  ideea  antrepozitului  are  mai  mult  sens.  Ar  putea  explica  chiar  şi  existenţa celor trei intrări.  Se  întoarse  spre  Dallas  care,  la  câţiva  paşi  mai  departe  era  aplecat  deasupra  unei găuri negre.  ― Hei, ia uitaţi­vă! Nu se vede fundul.  ―  Nava  este  deschisă  vraişte  şi  nimeni  n­a  remarcat  intruziunea  noastră.  Nu  cred că e ceva viu pe aici.  Dallas desprinse lanterna, apăsă pe comutator şi îndreptă fascicolul de lumină în  adânc.  ― Vezi ceva? întrebă Lambert.  ― Mda, zâmbi Kane. Un iepuraş cu un ceas, să zicem?  Era ca o undă de speranţă în glasul său.  ― Nu văd absolut nimic, răspunse Dallas plimbându­şi lanterna.  Raza era subţire, dar puternică.  ― Ce este? zise Lambert aplecându­se şi ea. Un alt antrepozit?  ― Nu pot să mă pronunţ. E foarte adânc. Pereţii par netezi. Nici urmă de trepte  metalice, de ascensor, de scară, sau alt mijloc de coborâre. Nu văd nici fundul. Raza  n­ajunge. Pare să fie un puţ de acces.  Plecă  de  la  gaură,  puse  jos  lampa  şi  detaşă  tot  echipamentul  ce­i  atârna  de  centură. La fel făcu şi cu rucsacul. Odată scăpat de această povară, se ridică şi privi  cu mare atenţie sala cenuşie, vag luminată.  ― Ce­o fi acolo jos mai poate aştepta, reluă Dallas. Să aruncăm o privire pe aici.  Vreau să m­asigur că nu vom avea surprize. Şi poate descoperim un drum mai uşor  în jos.  Îşi  luă  din nou  lampa  şi  îndreptă  fascicolul  spre  pereţii,  care  deşi  formau  parcă  interiorul burţii unei balene, rămâneau nemişcaţi, spre marea satisfacţie a căpitanului.  ―  Să  ne  desfăşurăm  în  evantai,  continuă  Dallas,  dar  nu  prea  departe.  Nu  depăşiţi, orice ar fi, perimetrul de viziune al vecinului. Ne­ajung două minute.  Înarmaţi  cu  lanternele,  măturau  cu  mare  grijă  toată  suprafaţa  imensei  încăperi.  Pe jos erau împrăştiate fragmente de material cenuşiu, cea mai mare parte acoperită  de stratul de praf care se inflitrase în navă. Kane nici nu le luă în seamă. Ei căutau  un obiect intact.  Cercul  de  lumină  al  lanternei  lui  Dallas căzu din întâmplare  pe  o  formă  care, în  mod vizibil, nu făcea parte din perete sau din sol. Avea aspectul unei urne delicate,  sau a unei vaze, maronii, incredibil de lucitoare şi lustruită. Se apropie de acest lucru,  se aplecă deasupra vârfului ştirbit şi lumină înăuntru.  Goală.  Dezamăgit,  se  îndepărtă,  uimit  că  un obiect care  părea  atât de  fragil  rămăsese  întreg  pe când altele  zăceau, deteriorate, crăpate. Se întrebă  dacă  nu  era mai  bine  să­şi testeze asupra acestei urne capacitatea revolverului­laser.  Voia să revină la gaura descoperită adineauri când zări o maşinărie complicată.  Aflarea în sfârşit a unui aparat funcţional în interiorul acestei nave semi­agonice avea  darul să­l liniştească, deşi desenul maşinăriei era fabulos.  ― Aici!  ― Ceva nu merge? zise Kane.  ― Nu ceva. Am găsit un mecanism.  Lambert  şi Kane alergau spre el.  Fiecare  pas pe care­l făceau cu ghetele  grele  ridica mici gheizere de praf. Alăturară fascicolul lămpilor electrice celui al lui Dallas.

36 

Totul  părea  liniştit  şi  mort.  dar  căpitanul  îşi  zicea  totuşi  că  o  energie  mult  prea  răbdătoare  trebuia  să  funcţioneze  îndărătul  acestor  ciudate  structuri.  Travaliul  mecanic era sugerat de mişcarea regulată de du­te­vino al unei unice bare de metal  culisând  pe  o  canelură.  Conform  instrumentelor  de  măsură  încastrate  în  interiorul  căştii, această maşină nu producea nici un zgomot.  ― Se pare că mai merge. Mă întreb oare de când se face mişcarea asta. (Kane  examină  ansamblul,  fascinat  de  de  această  incredibilă  invenţie).  La  ce  folosea  mecanismul ăsta?  ―  Pot  să  vă  spun.  (Cei  doi  bărbaţi  se  întoarseră  spre  Lambert  care  confirmă  ceea  ce  ghicise  şi  Dallas.  Ea  ţine  în  mână  "căutătorul",  instrumentul  care  dirijase  parcursul de pe Nostromo până aici.) Este transmiţătorul. Apel de naufragiu automat,  exact cum  ne­am  gândit  şi  noi.  Pare destul  de  curat ca să fie  nou,  deşi se  pare că  emite acest semnal de ani şi ani. (Ridică din umeri). Poate de câteva decenii sau de  şi mai mult timp.  Dallas trecu un aparat pe toată suprafaţa obiectului.  ―  Respingere  electrostatică.  De­aia  nu  e  praf.  Nasol.  Nu  prea  e  vânt  pe­aici;  grosimea stratului de praf ne­ar fi dat o indicaţie despre cât timp a funcţionat maşina.  Pare portabilă.  Îşi puse aparatul la loc.  ― Ai mâi găsit ceva?  Kane şi Lambert negară scuturând din cap.  ― Numai pereţi în formă de coaste... şi praf, zise Kane.  ―  Vreo  deschidere  spre  o  altă  secţiune  a  navei?  Alte  găuri  în  sol?  (Cei  doi  parteneri  răspunseră  din  nou  negativ.)  Aşadar  n­avem  decât  primul  puţ.  Sau  încercăm  să  găurim  un  perete.  Dar  vom  încerca  prima  variantă  până  vom  trece  la  lucruri mai serioase. (Remarcă expresia lui Kane.) Renunţăm?  ― Nu încă. Abandonez când n­om găsi nimic după explorarea fiecărui centimetri  din caşalotul ăsta gri decât pereţi decoloraţi şi maşini blocate.  ― Mie mi­e indiferent, zise degrabă Lambert.  Reveniră  pe  urme  şi  se  opriră  cu  grijă  în  jurul  buzelor  căscate.  Dallas  îngenunchie, atent să nu facă o mişcare greşită cu ţinuta incomodă şi­şi trecu mâna  pe interiorul tivit al puţului.  ― Cu mănuşile astea idioate nu pot să vă spun decât că pare destul de regulat.  Trebuie să fie o parte normală a navei. Credeam că se datorează unei explozii. Ceea  ce ar fi explicat semnalul.  Lambert cercetă pereţii găurii.  ― O încurcătură explozivă bine dirijată ar putea săpa o gaură aşa netedă.  ―  Ţii  mereu  să  ne  linişteşti!  exclamă  supărat  Dallas.  Dar  eu  susţin  că  fosa  e  naturală.  Pereţii  sunt  prea  netezi,  chiar  şi  pentru  o  încărcătură  dirijată,  oricât  de  puternică.  ― Mi­am dat şi eu cu părerea.  ―  Pare  foarte  adânc. Nu ne­ar  mai rămâne decât să străpungem un  perete  ori  ieşim să căutăm altă cale de acces. (Se uită la Kane.) Iată mărea ta şansă.  "Execul" părea nepăsător.  ― Dacă vreţi, îmi place. Şi dacă sunt în toane bune, vă spun şi despre diamante.  ― Ce diamante?  ―  Pe  care  o  să  le  găsesc  răspândite  din  belşug  în  vechi  lăzi  ciudate  pe­acolo  jos, zise arătând negura abisală.  Lambert îl ajută să verifice siguranţa deplină a sistemului de propulsie individual  din jurul pieptului, se asigură că harnaşamentul era bine strâns pe umeri. Verifică şi

37 

primi confirmarea printr­un bip­bip slab, iar din faţa sistemului clipi o lumină verde.  ― Merge perfect. Sunt gata (Îl privi pe Dallas.) Căpitane?  ― Un minut, te rog!  Căpitanul  asamblase  un  trepied  făcut  din  scurte  bare  metalice  extrem  de  rezistente. Structura părea lejeră, prea modestă pentru a suporta greutatea unui om.  De fapt, putea să ridice foarte uşor pe toţi cei trei membri ai expediţiei.  Când trepiedul fu blocat, Dallas îl puse călare pe gura puţului, bine ancorat. Un  scripete  cu  manivelă  derula  din  vârful  tripodului  central  pe  deschidere,  un  cablu  subţire. Rulă un metru, doi, prinse celălalt capăt pe care­l înmână lui Kane. Acesta îl  ataşă la brida unităţii de propulsie. Pentru testare, Lambert trase cu toată puterea de  cablu. Nodul ţinea.  ― Nu desface cablul sub nici un motiv, comandă cu severitate Dallas. Chiar dacă  ai la îndemână munţi de bijuterii.  Mai verifică o dată funcţionarea sistemului. Kane era un bun ofiţer. Gravitaţia pe  această  planetă  era  mai  mică  decăt  pe  Pământ,  dar  destul  de  însemnată  pentru  a  crea neplăceri dacă ofiţerul va cădea. Habar n­aveau cât de adânc era puţul. Cât se  afunda  el  în  măruntaiele  monstrului?  Sau  să  fi  fost  un  puţ  de  foraj,  de  mină,  care  traversa  coca  vasului  şi  străpungea  suprafaţa  micii  planete?  Gândul  ăsta  duce  la  altul... Kane poate că, până la urmă îşi va găsi diamantele.  ― Să te întorci în mai puţin de zece minute, îi zise Dallas imperativ. Mă auzi?  ― Aoleu!  Kane,  agale,  se  aşeză  pe  marginea  cavităţii,  bălăbănindu­şi  picioarele  în  gol.  Apucând cablul cu amândouă mâinile, împinse şi se pomeni deasupra găurii. Partea  de jos a corpului era cufundată în întuneric.  ― Dacă nu te­ntorci în zece minute, te las cu toată şandramaua asta, îl preveni  Dallas.  ― Stai blând. O să fiu cuminte. Şi oricum, pot să am grijă de propria persoană!  Cu picioarele opri balansul.  ― Foarte bine. Ţine­ne la curent pe parcurs.  ― Înţeles.  Kane  porni  sistemul  de  coborâre.  Cablul  se  derula  încet,  afundându­l.  Desfăcu  picioarele pentru a intra în contact cu peretele. Cu ghetele puse pe zidul vertical îşi  asigura coborârea.  Sigur că nu putea să cadă, aprinse lanterna şi se uită în jos.  Cercul luminos îi dezvălui metalul întunecat, pe o distanţă de zece metri, în jos,  sub picioare; după care nimic.  ―  E  mai  cald  aici,  zise  în  microfon după o scurtă  inspecţie  a  instrumentelor  de  măsură. Cred că din adânc urcă aer cald. Poate că e produs de maşinărie, dacă tot  ansamblul  funcţionează  încă.  Trebuie  să  fie  ceva  care  furnizează  energie  acestui  trasmiţător.  Împinse cu picioarele pentru a progresa.  Trecură mai multe minute cu această gimnastică. Se opri să­şi tragă sufletul. Era  foarte  cald,  iar  temperatura  creştea  pe  măsură  ce  cobora.  Excedentul  de  căldură  captat  activa  sistemul  de  condiţionare  a  aerului  al  combinezonului  spaţial.  Kane  începu  să  asude  din  plin,  deşi  viziera  căştii  rămânea  perfect  clară.  Respiraţia  i  se  accelerase  din cauza  efortului  intens  şi  încerca să­şi calmeze  bătăile  inimii. Ştia  că  Dallas şi Lambert puteau să­l audă. Nu avea nici un chef să se întoarcă.  Privi  în  sus şi  văzu  gura  puţului, un  cerc  de lumină,  prins  în  mijlocul  unei  nave  negre.  O  pată  întunecată  apăru  pe  cerc,  mâncând  o  porţie  din  margine.  În  vârful  acestei pete, o lumină.

38 

― Merge colo jos?  ― Bine. Dar e cald. Vă mai văd. N­am ajuns încă. (Trase adânc aer în piept, încă  odată, îşi ventilă plămânii la maxim. Regulatorul rezervorului gemu, protestând.) Este  treaba dracu'! zise. Nu mai pot să vorbesc!  Mai lăsă lest şi coborî câţiva metri suplimentari. Se obişnuia treptat cu întunericul  înconjurător şi­i crescu brusc moralul. Puţul îşi urma întruna cursa ameţitoare fără să  devieze şi fără să se îngusteze. Nici să se lărgească.  Kane îşi luă inima în dinţi, şi­şi dădu drumul în căderi lungi întrerupte cu popasuri  scurte.  Fascicolul  lanternei  nu­i  dezvăluia  decât  aceeaşi  noapte  monotonă,  ne­  schimbătoare.  Iarăşi obosit, se opri un moment şi verifică toţi senzorii.  ― Interesant, zise pentru colegii lui, sunt sub nivelul solului,  ―  Te  recepţionez,  replică  Dallas.  (Gândindu­se  iar  la  ideea  cu  mina,  întrebă:)  Nici o schimbare pe parcurs? Peretele este din acelaşi material?  ― După câte îmi dau eu seama, da. Şi cablul?  Dallas verifică lungimea încă nefolosită a scripetelui.  ―  Nici  o  problemă.  Mai  sunt  vreo  cincizeci  de  metri.  Dacă  puţul  depăşeşte  lungimea  asta,  ne  lăsăm  păgubaşi  pe  ziua  de  astăzi  şi  ne­ntoarcem  cu  materialul  adecvat. Nu mi­aş fi închipui să coboare atât!  ― De ce zici aşa?  ― Nava asta ar fi disproporţionată.  ― Faţă de ce? Faţă de cine?  Dallas nu ştiu răspunsul. 

Ripley ar fi abandonat cu plăcere cercetările dacă ar fi găsit altceva mai bun de  făcut. Dar nu era cazul. Joaca de­a analiza ECIU era mai bună decât hoinăreala prin­  tr­o astronavă pustie sau holbarea la scaunele goale din jur.  Pe neaşteptate, o realiniere de priorităţi în programarea chestionarului slobozi un  declic  în  banca  de  informaţii  a  navei.  Lectura  rezultatului  apăru  atât  de  brusc  pe  ecran încât  era  gata să­l şteargă şi să­şi continue ancheta când  îşi  dădu seama  că  avea în faţa ochilor un răspuns cu cap şi coadă. Necazul cu ordinatoarele, se gândi  Ripley,  era  lipsa  intuiţiei.  Doar  o  structură  deductivă.  Trebuia  să  pui  întrebările  potrivite, altfel...  Parcurse citirea rapid, mormăi şi ceru prin intermediul tabulatorului o dezvoltare.  Mama  avea câteodată  prostul  obicei de a rămâne  evazivă, cu  totul  incertă.  Trebuia  să ştii cum să extragi răspunsul din subtilităţi confuze, să citeşti printre rânduri.  De  această  dată,  însă,  citirea  era  foarte  limpede,  nelăsând  nici  o  îndoială.  Şi  Ripley tare ar fi vrut să se înşele...  Se repezi la intercom, îi răspunse imediat o voce.  ― Laboratorul de ştiinţă. Ce este, Ripley?  ― Este urgent, Ash. (Vorbea împiedicat, în pragul isteriei.) Am reuşit să sustrag  ceva  din  bancă,  prin  ECIU.  Informaţia  asta  a  ieşit  brusc,  nu ştiu.  Dar  nu  asta  con­  tează. ― Complimente.  ―  Lasă  asta,  i­o  tăie  neliniştită.  Se  pare  că  Mama  a  descifrat  o  parte  a  transmisiei străine. Nu este complet afirmativă în deducţiile ei dar, după ce am citit,  mi­e teamă că acest semnal nu este un S.O.S.!  Ash nu vorbi. Când se hotărî după un moment, vocea îi era lipsită de emoţie, ca  de  obicei,  în  pofida  importanţei  revelaţiei  lui  Ripley.  Aceasta se  minună de  sângele

39 

rece al corespondentului ei.  ― Dacă nu este un apel de naufragiu ce este atunci? întrebă el politicos. Şi de  ce acest ton nervos? Eşti nervoasă, nu­i aşa?  ― Nervoasă, şi­ncă cum! Mai rău, dacă Mama are dreptate. Am mai zis, nu este  sigură, dar crede că semnalul poate fi un avertisment, o alarmă.  ― Ce fel de alarmă?  ― Ce importanţă are "Ce fel de alarmă"?  ― Nu e un motiv să urli.  Ripley respiră profund, numără până la cinci.  ― Trebuie să mergem după ei. Trebuie să­i punem imediat la curent.  ―  Cu  totul  de  acord,  zise  Ash  prompt.  Dar  nu  ar  folosi  la  nimic.  De  când  au  pătruns în astronava necunoscută, i­am pierdut complet. Nu am mai avut contact cu  ei  de  multă  vreme.  Distanţa  mică  în  raport  cu  transmiţătorul  străin  cuplată  cu  compoziţia extrem de ciudată a cocăi vasului, această combinaţie a împiedicat toate  încercările de restabilire a comunicaţiei. Şi crede­mă, am încercat!  Ultimul său comentariu conţinea o provocare nedisimulată.  ― Poţi încerca să­i găseşti, dacă doreşti. Te voi ajuta cât pot.  ― Ascultă, Ash, nu­ţi pun în discuţie competenţa. Dacă afirmi că nu putem să­i  contactăm, nu putem să­i contactăm! Dar, fir­ar să fie, trebuie să­i prevenim!  ― Ce propui?  Ea ezită, apoi spuse cu hotărâre:  ― Mă duc la ei. Le voi spune chiar eu.  ― Nu cred.  ― E un ordin, Ash?  Ştia  prea  bine  că  într­o  situaţie  de  urgenţă  ca  aceasta,  ofiţerul  ştiinţific,  avea  autoritate asupră­i.  ― Nu. Este doar bun simţ. Nu înţelegi? Gândeşte­te, Ripley, o îndemnă el. Ştiu  că nu îţi sunt prea drag, dar încearcă să priveşti problema raţional. Nu putem să ne  lipsim de personal, asta e tot. Amândoi, plus Parker şi Brett, avem  minimul necesar  pentru a proceda la o decolare. Iată de ce Dallas ne­a lăsat la bord. Dacă pleci după  ei,  oricare  ar  fi  motivul, vom  fi blocaţi aici  până când unul  dintre voi se va  întoarce.  Dacă nimeni nu revine la bord, speţa umană nu va şti niciodată ce s­a întâmplat aici.  Îşi întrerupse explicaţia, adăugând apoi:  ― Pe de altă parte, nu avem motive să luăm iniţiative. Probabil o duc foarte bine.  ―  Bine,  recunoscu  ea  cu  strângere  de  inimă.  Aici  îţi  dau  dreptate.  Dar  este  o  situaţie  specială.  Eu  sunt  de  părere  totuşi  că  ar  trebui  ca  unul  dintre  noi  să  plece  după ei.  Ea nu­l auzise niciodată pe Ash oftând şi de fapt el nu oftă, dar ea avu impresia  că el se resemna înfruntând o alegere dramatică.  ― La ce bun? întrebă el ca şi cum se adresa cuiva care  nu putea pricepe această evidenţă. Până când unul dintre noi va ajunge la ei, ei  vor fi ştiind deja dacă este vorba de o alarmă operaţională. Am dreptate sau nu?  Ripley  nu  răspunse.  Se  aşeză,  fixând  imaginea  lui  Ash  de  pe  ecranul  de  supraveghere. Ofiţerul ştiinţific întorcea cuminte privirea sa. Ceea ce nu putea ea să  observe, pe ecranul ei, era diagrama de pe pupitrul lui Ash. Dacă ar fi văzut­o, ar fi  găsit­o foarte interesantă. 

5

40 

Reînviorat  de  scurtul  popas,  Kane  reluă  coborârea.  Îşi  dădu  drumul,  aşteptă  impactul  picioarelor  încălţate  în  ghetele  greoaie  pe  peretele  puţului.  Dar  în  zadar.  Picioarele se clătinau în gol. Pereţii nu mai erau. Dedesubt ― întunericul... şi mai ce?  Un  fel  de  sală,  poate  asemenea  celei  de  unde  venea,  se  gândi.  Oricum  ar  fi,  atinsese  capătul  drumului.  Profită  de  ocazie  pentru  a­şi  trage  sufletul  după  efertul  depus şi căldura suportată.  Era  ciudat  că  negura  sepulcrală  de  jos  părea  să­l  învăluie, să­l  apese  mai  tare  decât în timpul strecurării prin canalul strâmt. Se­ntreba ce­o fi sub picioarele lui, la  ce distanţă şi ce­ar fi dacă s­ar rupe cablul.  Calm, Kane, îşi zise. Gândeşte­te la diamante. Sclipicioase, enorme diamante cu  faţete  multiple,  limpezi  şi  fără  cusur şi  doldora  de  carate  barosane.  Şi  nu  la  bezna  asta  de,  mormânt  în  care  te  învârti.  La  ceţurile  de  pe  celălalt  tărâm  cu  miasme  de  fantome stranii şi de amintiri şi...  Fip­ar al naibii! Iar îl apucă.  ― Vezi ceva?  Tresărind, imprimă fără să vrea o puternică mişcare de balans cablului. Se ocăra  fiindcă fusese luat prin surprindere şi­şi stabiliză piruetele. Nu­i uşor să­şi amintească  de ceilalţi şi că nu era singur. Dallas şi cu Lambert îl aşteptau la etajul de deasupra,  nu  prea  departe.  La  o  mică  săritură  de  purice,  la  sud­vest  de  epavă,  se  odihnea  Nostromo, plin cu cafea, miros de sudoare familiară şi confortul hipersomnului,  Îşi dori o clipă cu disperare să regăsească imediat pacea şi siguranţa navei. Dar  îşi zise apoi că nu va mai veni cu diamante la bordul remorcherului şi că nu se va mai  alege cu nici o glorie din treaba asta. Diamante şi glorie, era musai să le descopere  aici. Îşi drese vocea înainte de a răspunde.  ― Nu, nimic. Sub mine e o hrubă, o sală, ceva. Am ieşit teafăr din puţ.  ― Hrubă? Ţine­te bine, Kane. Află că eşti încă în navă!  ― Încă! Ştii ce ziceam despre puţ? Poate că aşa o fi...  ― Dacă aşa o fi, în curând o să înoţi în afurisitele alea de diamante.  Râseră amândoi, Dallas, strident, distorsionat în difuzoarele lui Kane. Acesta din  urmă  scutură  din  cap  pentru  a  scăpa  de  câţiva  stropi  de  sudoare  care­l  gâdilau  înfiorător.  Acesta  era  inconvenientul  combinezoanelor  spaţiale.  Nu  puteai  şterge  decât viziera.  ― O.K. Deci nu e hrubă. Dar e o căldură tropicală colea jos.  Înclinându­se  uşor  verifică  instrumentele  de  pe  piept.  Se  găsea  destul  de  mult  sub suprafaţă ca să fie vorba de o hrubă, dar nu zărise nimic ce i­ar putea sugera că  ar fi în pântecele navei.  Nu era decât un mijloc de a afla. Localizarea fundului acesteia.  ― Şi cum mai e aerul acolo? În afară de faptul că e cald?  Altă citire, pe alt instrument.  ― Aproape ca aerul din exterior. Mult azot, oxigen aproape deloc. Concentraţia  de vapori de apă e chiar mai mare, îţi spun eu. Iau un eşantion, dacă vrei. Ash o să  sară în sus de bucurie.  ― Deocamdată nu e nevoie. Continuă.  Kane  mai  atinse  o  clapă.  Centura  lui  analiză  cu  aproximaţie  compoziţia  aerului  ambiant. Asta­l va face fericit pe Ash, deşi nu se compară cu un adevărat eşantion.  Respirând încă greu, activă sistemul de coborâre.  Singurătatea  aici  era  mult  mai  copleşitoare,  decât  căderea  în  prăpastia  fără  sfârşit  a  stelelor.  Lunecând  la  discreţia  cablului,  se  cufundă  într­o  beznă  de  nepătruns. Fără nici o nebuloasă în depărtări.

41 

Negura îi amorţise orice senzaţie fizică, astfel încât se sperie când ghetele loviră  o suprafaţă solidă. Mârâi şi fu cât pe­aci să­şi piardă echilibrul. Revenindu­şi, opri sis­  temul de coborâre.  Se  gândea  să  detaşeze  cablul  care­i  îngreuna  mişcările,  când  îşi  aminti  de  recomandarea  imperativă  a  lui  Dallas.  Nu  va  fi  uşor  să  exploreze  sala  aceasta, cu  cablul  între  picioare,  dar  era  mai  bine  aşa  decât  să  aibă  de­a  face  cu  mânia  căpitanului. Aşa că nu­i mai rămânea decât să se descurce şi să se roage ca firul să  nu se­ncolăcească pe undeva.  Mai stăpân pe el acuma, aprinse lanterna şi lampa de pe cască nădăjduind că va  putea  înfrunta  obscuritatea.  Imediat  văzu  că  presupunerea  lui  era  atât  falsă,  cât  şi  emotivă.  În  faţa  ochilor  nu  avea  o  hrubă  ci,  cât se  putea  de  limpede,  o  altă  sala  a  astronavei.  După  aspect,  pereţi  goi  şi  plafon  înalt,  se  gândi  că  ar  fi  un  antrepozit.  Lumina  lămpii  scotea  din  negura  forme  bizare,  aglomerate,  care  păreau  fie  părţi  integrante  ale pereţilor, fie legate de ei, cine ştie cum. Formele blânde şi flexibile contrastau cu  impresia solidă care  emana  din coastele  osoase care întăreau coridoarele şi  pereţii  sălilor. Ele împodobeau pereţii pe toată înălţimea lor, într­o ordine evidentă.  Totuşi  nu­i  dădea senzaţia  că  ar  fi  fost  aranjate  sau  fixate,  fiindcă  mai  era  mult  spaţiu liber în imensa încăpere boltită. Evident, atâta timp cât nu vor avea habar ce  erau  aceste  protuberanţe,  era  absurd  să  speculeze  asupra  metodelor  raţionale  de  stocare a încărcăturilor străinilor.  ― Merge bine, Kane?  Era vocea lui Dallas.  ― Da. Ar trebui să vedeţi şi voi.  ― Ce să vedem? Ce­ai găsit?  ― Nu ştiu ce să zic. E fantastic!  ―  Ce  anume?  (O  tăcere,  apoi:)  Kane,  pentru  Dumnezeu,  fii  clar!  "Fantastic  ",  asta nu­i mare lucru. Toată nava asta e fantastică, dar nu prea­mi vine să scriu aşa  în raportul oficial.  ―  O.K.  Mă  aflu  într­o  a  doua  sală  enormă,  cum  e  cea  de  sus.  Pereţii  sunt  acoperiţi cu... cu proeminenţe.  Ţinând  lanterna  cu  mâna  întinsă  înainte,  ca  pe  o  armă,  se  apropie  de  zidul  apropiat şi examină protuberanţele cu mai multă atenţie. Acum îi fu clar că nu făceau  parte din structura cocăi. Şi păreau mult mai organice.  În încăperea de sus, Dallas se întoarse către Lambert.  ― Cât timp mai avem până la apus?  Ea îşi controlă instrumentele şi declară:  ― Douăzeci de minute.  Apăsă  pe  aceste  cuvinte  cu  o  privire  semnificativă.  Fără  comentarii,  Dallas  se  aplecă  iar  deasupra  puţului,  continuându­şi  observarea  neliniştită  deşi  nu  vedea  nimic.  Fascicolul strălucitor al lămpii lui Kane dezvăluia alte forme nemaivăzute, lipite ca  nişte  ventuze  pe  planşeu,  spre  centrul  încăperii.  Se  duse  într­acolo  şi,  făcu  un  tur,  păstrând o distanţă respectuoasă. Observă unele din specimene. Fiecare avea cam  treizeci  de  centimetri  înălţime,  era  de  formă  ovală  şi  de  o  duritate  deosebită,  după  câte îşi dădea seama. Punând ochii pe unul la întâmplare, puse lumina pe el. Nu se  întâmplă nimic, curiozitatea lui nu avu nici un efect asupra ovoidului.  ― Seamănă al dracu' cu o zonă de stocare, sigur. (Nici un răspuns în difuzoare.)  Am zis că e vorba fără dubii de o magazie. M­auziţi?  ― Tare şi clar, zise Dallas degrabă. Noi te ascultăm, asta­i tot. Eşti sigur?

42 

― Exact.  ― Alte detalii în afară de dimensiuni şi formă nu mai ai să ne comunici?  ― Ba cum să nu. Umflăturile astea de perete sunt puse şi pe jos şi nu fac parte  din  structura  astronavei.  Sunt  peste  tot  locul.  Pe  dinafară  par  de  cupru,  cam  aşa  ceva. Pe de altă parte, seamănă cu urna pe care ai descoperit­o sus, numai că astea  par  mai  netede.  Şi  închise,  iar  cealaltă  era  goală.  Sunt  cu  toate  dispuse  după  o  anumită concepţie de ordine, deşi există o mare suprafaţă nefolosită.  ― O încărcătură... E ciudat, dacă­i aşa. Poţi să vezi dacă e ceva înăuntru? zise  Dallas amintindu­şi de urna goală.  ― Un moment. Să mă uit.  Făcu un pas spre specimenul pe care­l studia, îl atinse cu mâna. Nu se întâmplă  nimic.  Aplecându­se  mai  mult,  o  zgâlţâi  de flancuri apoi  de vârf.  Pe suprafaţa ei  nu  era nimic ca un mâner sau ca o gaură de prins.  ― Atingerea ei îmi dă o senzaţie ciudată, chiar şi prin mănuşi.  Dallas se îngrijoră,  ― Te­am întrebat numai dacă poţi să te uiţi înăuntru. Nu­ncerca să deschizi. Nu  ştim ce­ar putea conţine.  Kane  se  înclină  spre  obiect.  Acesta  nu  se  schimbă,  ne­arătând  nici  o  reacţie  datorată zguduiturilor lui Kane.  ―  Orice­ar  fi  înăuntru,  se  ţine  bine.  (Îşi  plimbă  lampa  pe  rândurile  de  ovoide.)  Poate găsesc unul care s­a spart sau a crăpat.  În  lumina  lămpii  costumului  presurizat,  o  mică  umflătură  apăru  tăcută  în  vârful  formei ovoide pe care o zgâlţâise. O a doua erupţie rupse suprafaţa de cupru, apoi  altele, până formară nişte crăpături.  ― Nu sunt toate la fel, spuse Kane care nu observase nimic. Nici o cicatrice, nici  o spărtură pe niciuna din ele.  Dintr­o simplă întâmplare, întoarse fascicolul lămpii spre protuberanţa pe care o  atinsese cu un minut mai devreme şi, năucit, văzu metamorfoza.  Suprafaţa ovoidă, până atunci opacă şi dură, era acum translucidă. Paralizat de  uimire,  se  holba  la  neastâmpăratul  organic.  Pielea  acestui  lucru  era  acum  transparentă  ca  sticala.  Cu  lumina  fixată  deasupra,  se  uita  intens  la...  forma  încolăcită în interiorul containerului oval.  ― Isuse!...  ― Ce, Kane? Ce se întâmplă?  Dallas se strădui să nu ţipe.  Un  coşmar  în  miniatură  era  acum  foarte  vizibil  în  protuberanţă.  Stătea  la  fund  încolăcit, compact, delicat, viu, făcut dintr­o carne fibroasă şi elastică. Lui Kane i se  părea  că  se  solidifică  văzând  cu  ochii  şi  se  forma,  ca  o  idee  de  delirium  tremens  smulsă din mintea unui bolnav, zămislindu­se deodată.  Acela  avea  vag  forma  unei  mâini  cu  degete  lungi,  încleştate  în  jurul  palmei.  Aducea  mult  cu  o  mână  scheletică,  nepunând  la  socoteală  surplusul  de  falange.  Ceva se  desfăcea în centrul palmei,  un  fel  de tub  făcut  dintr­o  materie aţoasă.  Sub  baza  palmei  se  afla  înfăşurat  un  muşchi.  La  extremitatea  muşchiului,  o  formă,  convexă, întunecată, avea aspectul dement al unui ochi.  Ochiul, dacă  era  ochi şi nu  doar  o  excrescenţă vâscoasă...  merita  o  privire  mai  atentă. În ciuda scârbei care­i întorcea stomacul pe dos trimise un fascicol de lumină  directă pe această clocotire organică.  Ochiul se mişcă şi­l fixă...  Ochiul  explodă.  Propulsat  prin  membrana  ca  urmare  al  bruştei  descărcări  electrice conţinută în muşchiul încolăcit, mâna se deschise şi ţâşni spre Kane. Ridică

43 

instinctiv un braţ pentru pararea saltului... Prea târziu. Palma se fixă pe viziera căştii.  Avu  o  oribilă  viziune  a  tubului  ridicat  în  centrul  palmei...  Frecând  geamul  la  câţiva  centri­metri  de  nasul  lui.  Un  popas  vâscos,  cleios,  supură  şi  viziera  începu  să  se  topească.  Îngrozit,  Kane  încercă  să  smulgă  creatura  prinsă  ca  o  ventuză  care  se  vâra în el.  Aceea  trecuse  prin  geamul  blindat.  Aerul  respirabil  din  rezervoare  şi  atmosfera  aspră şi sulfuroasă a acestui cavou se amestecară. Era vlăguit, continua să respingă,  părăsit de puteri acea mâna. În pragul nebuniei, ameţit de oroare, îşi dădu seama că  acea creatură trăgea cu insistenţă de buzele lui.  Se  clătina  prin  sală,  încercând  cu  disperare  să  răsucească,  să  sfâşie  monstruozitatea  placată  pe  faţa  lui.  Falangele  lungi  şi  sensibile  se  infiltrau  în  deschizătura  din  vizieră.  Îi  atinseră  ţeasta  de  care  se  agăţară,  în  timp  ce coada  se  strecură şi ea înăuntru şi se înfăşură ca o tentaculă de ceafă.  Aspirând  dureros  aerul  rar  şi  viciat,  pe  când  tubul  scârbos  se  îndesa  pe  gât,  Kane se clătină, căzu în genunchi şi se prăbuşi pe spate.  ―  Kane!...  Kane,  mă  auzi?  chemă  Dallas,  îngrijorat  dintr­odată  de  această  tăcere.  Kane,  răspunde­mi!  (Nimic.  Se  gândi  o  clipă.)  Dacă  nu  poţi  să  foloseşti  aparatul de comunicare, trimite două bipuri cu trasorul individual!  Făcu  un  semn  lui  Lambert  care  avea  receptorul  adecvat.  Ea  aşteptă  semnalul,  care nu veni, şi mişcă încet din cap.  ― Ce crezi că s­a­ntâmplat? întrebă ea.  ― Nu ştiu, nu ştiu. Poate că a căzut şi şi­a stricat generatorul. (Şovăi.) Nu poate  sau nu vrea să răspundă. Cred că ar fi mai bine să­l ridicăm.  ― Nu e prematur? Şi eu sunt îngrijorată, dar...  Dallas o fulgeră cu privirea. Când văzu că Lambert îl fixa speriată, se calmă.  ― Bine. Bine. Locul ăsta (arătă către pereţii lucioşi) mă calcă pe nervi, asta e. Îţi  spun că trebuie să­l tragem.  ― Se poate dezechilibra, dacă se prăbuşeşte; rău de tot. Dacă nu e nimic grav, o  să se vorbească mult de treaba asta.  ― Mai cheamă­l.  Lambert îşi puse în funcţiune aparatul de comunicare.  ― Kane, Kane. Doamne, Dumnezeule, răspunde­ne!  ― Continuă!  În timp ce, din ce în ce mai frământată, chema  mereu, Dallas examina cablul. Îl  apucă. Firul era moale. Prea moale. Trase spre el fără să întâmpine rezistenţă.  ― Cablul e moale, zise întorcându­se.  ― Tot nu răspunde. Nu poate sau... Crezi că s­a desprins şi a plecat? Ştiu că i­ai  ţinut lecţia, dar ştii cum e.  S­o fi gândit că n­o să se observe o slăbire temporară a tensiunii cablului. Dacă a  găsit ceva şi  i­a  fost  frică să nu  agaţe cu  firul vreo protuberanţă sau să  nu fie  prea  scurt, poate şi­a zis că nu i­aş fi permis să se aventureze fără siguranţă.  ―  Puţin  îmi  pasă  de  ce­o  fi  găsit.  Important  e  că  nu  răspunde!  (Dallas  activă  motorul electric al scripetelui.) Fie ce­o fi! Dacă n­a păţit nimic, el sau echipamentul,  o să am eu grijă să­l fac să înţeleagă că era mai bine dacă se detaşa.  Firul  se  înfăşură  cu  uşurinţă  în  jurul  scripetelui  preţ  de  câteva  secunde.  După  aceea  Dallas  văzu  cu  mulţumire  că  se  întindea  cam  tare  şi  că  vibra  datorită  rezistenţei întâlnite.  ― E o greutate la capăt. Atârnă.  ― Cablul e înţepenit?  ― Imposibil. Urcă, dar încet. Dacă firul a agăţat ceva; în afară de Kane, diferenţa

44 

de  greutate  l­ar  face  să  urce  mai  repede,  sau  mai  încet.  Eu  cred  că  omul  nostru  e  legat, chiar dacă nu poate să răspundă.  ―  Ce  se­ntâmplă  dacă  încearcă  să  utilizeze  unitatea  sa  de  propulsie  pentru  a  coborî iar?  Dallas negă din cap. Arătă manivela.  ― Nu poate. Sistemul e agăţat de manivela trepiedului şi la o unitate individuală.  Va urca, de­i place, au ba!  Lambert se aplecă deasupra puţului şi încercă să străpungă întunericul.  ― Nu văd nimic.  Dallas lumină peretele cu lanterna.  ― Nici eu. Dar greutatea urcă mereu.  Încet, dar cablul se ridica din adânc, trecând prin faţa a două figuri neliniştite. Se  scurseră mai multe minute până când cercul de lumină dezvălui o formă atârnată de  capătul firului.  ― Iată­l!  ― E nemişcat, zise Lambert, care căuta cu înfrigurare un semn de viaţă în corpul  atârnat.  Un gest... orice... o obscenitate chiar... dar Kane nu mişca.  ― Fii gata să­l prinzi dacă se balansează spre tine.  Trepiedul gemu.  Lambert se aşeză în faţa lui Dallas, de partea cealaltă.  Corpul lui Kane apăru în marginea găurii, atârnând parcă fără viaţă.  Dallas se aplecă deasupra golului, cu o mână gata să­l înşface de harnaşament  pe  "exec".  Era  gata  să­l  prindă  când  văzu  creatura  brună,  nemişcată,  placată  în  interiorul vizierei, acoperind toată faţa lui Kane. Îşi retrase brusc mâna, ca ars.  ― Ce este? întrebă Lambert.  ― Atenţie! are ceva pe faţă, în interiorul căştii.  Ea ocoli gura puţului.  ― Ce?...  Văzu creatura înfăşurată în interior, ca o moluscă în cochilia ei.  ― Oh, Dumnezeule!  ― Nu pune mâna!  Dallas  se  uită  la  colegul  lui.  Nu  văzu  nimic  semnificativ.  Făcu  o  încercare,  trecând  mâna  repede  deasupra  creaturii  lipită  de  faţa  lui  Kane.  Ea  nu  se  clinti.  Încordat ca  un arc, gata să sară de cealaltă parte  a sălii  la cea  mai  mică alertă,  îşi  apropia  mâna  milimetru  cu  milimetru.  Atinse  baza,  apoi  urcă  spre  ochiul  bulbucat  situat pe spatele creaturii. Aceasta nu­l băgă în seamă, nefăcând nici cea mai  mică  mişcare de retragere. Nimic. Nimic... doar o pulsaţie domoală.  ― E vie?  Lambert simţi că i se întoarce stomacul pe dos, de parcă ar fi înghiţit un litru de  deşeuri pe jumătate reciclate de Nostromo.  ― Nu mişcă, dar cred că e vie. Ia­l de mâini pe Kane, eu îl iau de picioare. Poate  că dacă­l scuturăm, creatura va cădea.  Lambert era pe punctul de a executa manevra, când se opri brusc, nehotărâtă.  ― Cum să­l iau de mâini?  ― Ah, Doamne! Vrei să schimbăm?  ― Da!  Făcură permutarea.  În  acest  timp,  el  avu vaga  impresie că  una  dintre  falangele  vietăţii se mişcase imperceptibil, dar nu era sigur.  Îl  ridică  pe  Kane  de  subţiori,  gata  să  se  prăbuşească  datorită  acestei  greutăţi

45 

moarte şi renunţă.  ―  În  felul  ăsta  n­o  să  reuşim  să­l  ducem  la  navă.  Ia­l  de  o  parte,  eu  îl  iau  de  cealaltă. Să­l răsturnăm.  ― Corect.  Cu  mare  băgare  de  seamă,  îl  răsturnară  pe  "exec"  pe  o  parte,  sperând  într­un  miracol.  Creatura  rămase  ancorată solid,  fixată pe  faţa  lui  Kane  la  fel de liniştită ca  atunci când acesta zăcea pe spate.  ― Nici un efect. Dar am încercat; nu mă gândeam că o să cadă. Să­l ducem la  navă.  Trecu unul din braţele "execului" de după umeri şi­l ridică. Lambert făcu la fel de  cealaltă parte.  ― Eşti gata? (Ea răspunse dând din cap afirmativ.) Fii cu ochii pe chestia asta!  Dacă ţi se pare că­şi dă drumul, lasă­l pe Kane şi fugi! (Ea făcu acelaşi gest din cap.)  Să mergem!  Extenuaţi, transpiraţi, se opriră la intrarea navei. Amândoi respirau zgomotos.  ― Să­l punem jos, zise Dallas. (Lambert se execută cu promptitudine." Nu merge  aşa. Cu picioarele care­i atârnă se va lovi de fiecare bolovan. Rămâi lângă el. O să  încerc să improvizez o targa.  ― Cu ce? întrebă ea, când el se ducea din nou în sala din care ieşiseră.  ― Trepiedul. E destul de rezistent.  Lambert  se  aşeză  cât  mai  departe  de  Kane,  aşteptând  cuminte  să  se  întoarcă  Dallas.  În  jurul  epavei  vântul  urla,  proclamând  apropierea  crepusculului.  Nu  era  în  stare să­şi ia ochii de la micul monstru agăţat de faţa lui Kane şi să pună stavilă celor  mai nebuneşti speculaţii.  Reuşi totuşi să  nu se gândească  la ceea ce ar  putea să­i  facă  în  acest timp  lui  Kane. Aşa şi trebuia, altfel ar fi înnebunit  Dallas  reapăru,  ţinând  în  mâini  cele  trei  prese  metalice.  Se  puse  imediat  pe  treabă, construind o targa rudimentară. Degetele­i tremurau de frică.  Aruncă  pe  pietre  mica  platformă  pe  care  o  pusese  la  punct.  Căzu  la  vreo  doi  metri mai jos fără să se frângă. Va putea să­l ţină pe "exec" până la Nostromo.  Ziua se grăbea să facă loc nopţii, atmosfera se înroşi din nou, sângerie, vântul îşi  regăsi violenţa iniţială. Problema nu era de a­l căra pe Kane sau de a nu găsi remor­  cherul  pe întuneric, ci  de a fugi cât  mai repede  de pe  această  lume  înfiorătoare  pe  care  cobora  noaptea.  O  entitate  grotescă,  hidoasă,  care  depăşea  orice  închipuire  ţâşnise din adâncurile epavei, pentru a se prinde ca o lipitoare pe faţa ofiţerului... şi în  mintea lui Dallas şi a lui Lambert. Poate că alte grozăvenii se adunau în negura îm­  bâcsită de praf?  Căpitanul tânjea după siguranţa caldă a pereţilor metalici ai lui Nostromo.  Puternicele  faruri care  înconjurau structurile remorcherului ca  un inel strălucitor,  suplineau  lipsa  soarelui,  gonit  de  pe  glob.  Departe  de  a  înveseli  împrejurimile,  ele  dispersau pe contururile lugubre ale stâncilor o aureola lunară nu prea ademenitoare.  Tot mai numeroase, cocoloaşele de praf aglomerate striau valul de lumină împrejmuit  de noapte.  Pe pasarelă, Ripley aştepta, se resemnase să nu mai facă altceva decât să zică  "DA"  primul  lui  apel  al  exploratorilor.  Neputinţa  ei  de  a­i  preveni  pe  cei  trei  de  pri­  meidia care­i păştea şi misterul destinului lor se risipiseră. Nu mai rămăsese decât o  vagă toropeală care­i apăsa pe corp şi pe suflet. Nu putea nici măcar să se uite afară  la planeta înfuriată. Aşezată în faţa pupitrului ei, dezorientată, abătută, se mulţumea

46 

să soarbă din când în când câte o gură de cafea călduţă şi să privească tăcută citirile  instrumentelor.  Montanul Jones  nu avea  astfel de slăbiciuni.  Aşezat  pe coadă,  admira  cu  mare  interes  dansul  elementelor  dezlănţuite  de  cealaltă  parte  a  geamului  blindat.  Găsea  deosebit  de  vesel  spectacolul  pulberilor  măturate  de  vânt  care  se  învolburau  în  lumină.  Jones  ştia  că  nu  putea  să  înhaţe  vreunul  din  acei  fetuşi  strălucitori  care  veneau  să­l  sâcâie  drept  sub  nasul  lui.  El  înţelegea  legile  fizice  inerente  existenţei  unui  solid  transparent,  care  limita  acest  joc.  Putea  foarte  bine  să­şi  închipuie  că  aceste  fărâme  zburătoare  erau  nişte  păsări,  cu  toate  că  el  nu  văzuse  niciodată  păsări. Dar înţelegea acest concept din instinct.  Pretutindeni în jurul lui Ripley, captoarele stocau şi supravegheau; evaluările se  făceau cu regularitate. Ash, de partea lui, fiind singurul de pe Nostromo care nu con­  suma cafea, îşi îndeplinea sarcina fără stimulare lichidă.  Deţinea o nouă informaţie, suficient pentru a­i pune mintea la contribuţie.  Două  displayuri,  până  acum  perfect  goale,  reînviară  aliniind  un  şir  de  cifre.  Ofiţerul ştiinţific sări ca ars, le verifică şi apasă pe intercom.  ― Ripley? Eşti acolo, Ripley?  ― Da, mormăi ea. (Ea înregistrase intensitatea vocii lui. Se dezlipi de spetează.)  Veşti bune?  ―  Cred  că  da.  Captez  din  nou  semnalul  emis  de  combinezoanelor  lor.  Şi  imaginile lor video au revenit pe ecrane!  Ea respiră adânc înainte de a pune întrebarea dramatică şi necesară:  ― Câţi sunt?  ― Trei. Trei semnale regulate.  ― Unde sunt?  ― Aproape... foarte aproape. Se întorc cu pas regulat. Lent, dar înaintează. Este  un semn bun.  Nu fii sigur, îşi zise ea. Branşă imediat transmiţătorul staţiei.  ―  Dallas...  Dallas,  poţi  să  m­auzi?  (Îi  răspunse  un  urlet  de  energie  statică  pe  care încercă să­l resoarbă.) Dallas, aici Ripley. Confirmă recepţia!  ― Uşor, Ripley. Te auzim. Venim acum.  ― Ce s­a întâmplat? Aţi dispărut de pe ecrane, v­am pierdut semnalele când aţi  intrat în epavă. Am văzut înregistrările lui Ash. Aţi...?  ―  Kane  este  atins, răspunse  Dallas,  obosit şi  furios.  Avem  nevoie  de  ajutor  ca  să­l ducem înăuntru. E inconştient. Cineva ar trebui să ne ajute să­l scoatem din sas.  Un răspuns puternic răzbătu în difuzoare:  ― Mă duc eu.  Era Ash.  ― În sala maşinilor, Parker şi Brett ascultau cu mare atenţie conversaţia.  ― Inconştient! repetă Parker. Ştiam eu că într­o zi Kane o s­o­ncurce.  ― Aşa­i.  Brett părea neliniştit.  ― Nu­i băiat rău, adică, ca ofiţer îmi place mai  mult decât Dallas. Nu dă ordine  cu una cu două. Ce s­o fi întâmplat afară?  ― Habar n­am. Aflăm cât de curând.  ― Poate, continuă Parker, că a căzut şi a leşinat.  Această  explicaţie  nu­l  satisfăcea  nici  pe  autor  şi  nici  pe  Brett.  Cei  doi  tăcură,  rămânând cu ochii pe difuzor.

47 

― Iată­l, zise Dallas, care avea destulă forţă să arate cu capul spre remorcher.  În  noapte  se  distingeau  nişte  forme  care  susţineau  o  masă  amorfă:  coca  lui  Nostromo.  Aproape că  ajunseseră lângă  navă când  Ash sosi  în  faţa  uşii  blindate  a sasului  interior. Se opri, se asigură că putea să­l deschidă în câteva minute şi apăsă pe inter­  comul cel mai apropiat.  ― Ripley... sunt lângă sasul interior. (Se duse să privească printr­un mic hublou  şi continuă:)  Nici  un semn  deocamdată. Este  aproape  noapte  totală  în  exterior,  dar  când vor ajunge la ascensor îi voi vedea.  ― De acord.  Ea  judeca  repede,  cu  furie.  Unele  din  gândurile  ei  l­ar  fi  surprins  pe  ofiţerul  ştiinţific, aşa cum o surprindeau şi pe ea.  ― Ce direcţie?  Dallas se împleticea, încercând să distingă prin praf contururile navei.  Cu capul, Lambert arătă spre stânga:  ―  Pe  acolo,  cred.  Spre  trenul  de  aterizare.  Ascensorul  trebuie  să  fie  imediat  după.  Îşi  reluă  marşul,  regăsind  pe  ultimii  metri  un  plus  de energie.  Erau  să­şi  piardă  echilibrul lovîndu­se de platforma ascensoului. În pofida oboselii instalară corpul inert  al lui Kane pe elevator şi se puseră de­o parte şi de cealaltă.  ― Crezi că poţi să­l ţii? Ar fi mai bine; nu vă mai trebui să­l ridici iar.  Lambert trase aer în piept:  ― Da, pot. Până când va veni cineva să ne elibereze la ieşirea din sas.  ― Ripley, eşti acolo?  ― Sunt aici, Dallas.  ― Urcăm. (O privi pe Lambert.) Gata?  Ea­şi cobora ochii. El apăsă pe un buton:  Urmă  o  zguduitură  şi  platforma  o  luă  în  sus  pe  lângă  coca  lui  Nostromo  şi  se  imobiliză  lângă  blindajul  delimitat  al  deschiderii.  Căpitanul  lăsă  în  jos  o  manetă.  Panoul exterior al sasului alunecă într­o parte şi intrară.  ― Presurizat? îl întrebă Lambert.  ―  N­are  importanţă.  Aşa  economisim  un  plin  de  aer.  Ajungem  înăuntru  într­un  minut şi atunci putem să ne descotorosim de costumele astea blestemate.  Închiseră în urma lor cloazonul exterior, apoi aşteptară deschiderea din interior.  ― Ce­a păţit Kane?  Era  iar  Ripley.  Dallas  era  prea  obosit  să  remarce  o  intonaţie  bizară  în  vocea  care­i chestiona.  Îl  urcă  pe  Kane care  începuse să  alunece,  mai  sus,  pe  umăr,  fără  să­i pese de creatură. Aceasta nu se mai clintise pe tot drumul până la Nostromo; n­  avea de ce să se mişte tocmai acum.  ―  Un  fel  de  organism,  zise,  aruncând  o  privire  către  Kane.  Nu  ştiu  ce  s­a  întâmplat şi de unde a venit vietatea asta. S­a lipit de el. N­am  mai văzut aşa ceva;  Deocamdată  nu  se  mişcă  şi  nu  şi­a  schimbat  poziţia  deloc.  Trebuie  să­l  ducem  urgent pe Kane la infirmerie.  ― Am nevoie de o definiţie mai clară, spuse ea.  ―  O  definiţie  mai  clară?  Dumnezeule!  (Imediat  Dallas  se  abţinu,  înăbuşindu­şi  furia.) Ascultă,  Ripley, n­am văzut  ce s­a­ntâmplat. S­a  petrecut  totul în  fundul  unui  canal; la gura căruia eu şi Lambert aşteptam. Nu ne­am dat seama de păţanie decât  când l­am adus la suprafaţă. Este o definiţie destul de clară?  La celălalt capăt, Ripley rămase tăcută.  ― Deschide odată sasul, reluă Dallas, exasperat.

48 

―  Aşteptaţi  un  minut.  (Îşi  alese  vorbele  cu  precauţie,  conştientă  fiind  de  rolul  ingrat pe care­l juca.) Dacă introducem chestia aia, poate fi infestată toată nava.  ― Dar, fir­ar al dracului! Nu este un german! Creatura asta e cât mâna mea de  mare şi cât se poate de solidă în interior!  ― Cunoaşteţi procedura de carantină, răspunse ea cu fermitate, mirată şi ea de  fermitatea  ei.  Douăzeci  şi  patru  de  ore  de  contaminare.  Aveţi  aer  suficient,  iar  la  o  adică. vă vom aproviziona. Aceste douăzeci şi patru de ore nu vor dovedi, în definitiv,  că  creatura  nu  este  periculoasă,  dar  această  chestiune  nu  este  responsabilitatea  mea.  Eu  mă  limitez  la  aplicarea  regulilor  de  securitate.  Le  ştiţi  la  fel  de  bine  ca  şi  mine.  ―  Eu  cunosc şi  excepţiile!  Şi  eu sunt acela care susţine  un prieten  în stare  de  inconştienţă. În douăzeci şi patru de ore poate să moară, dacă n­o fi deja mort. Des­  chide sasul!  ― Ascultă­mă, imploră Ripley. Dacă nu respect carantina, am putea muri cu toţii!  ―  Deschide  sasul,  urlă  Lambert.  La  dracu'  cu  regulile  Companiei.  Trebuie  neapărat să­l ducem la infirmerie unde "autodocul" se va ocupa de el.  ― Nu pot. Dacă aţi fi în locul meu, cu aceleaşi responsabilităţi, veţi reacţiona ca  mine.  ― Ripley, zise Dallas încet. Mă auzi?  ―  Te  aud  tare  şi  clar.  (Glasul  îi  era  încordat.)  Răspunsul  este  tot  negativ!  Douăzeci şi patru de ore de decontaminare, după aceea veţi putea să­l introduceţi. 

În  interiorul  navei,  un  alt  personaj  optă  pentru  decizia  contrară.  Ash  coborî  levierul  de comandă  a  uşii  blindate.  Un  indicator  roşu  se  aprinse,  însoţit  imediat  de  un şuier zgomotos, caracteristic.  Dallas şi Lambert se uitară la panoul interior culisând.  Pe  consola  lui  Ripley  se  înşirară  cuvinte  de  neînchipuit:  SAS  INTERIOR  DESCHIS  SAS  INTERIOR  ÎNCHIS.  Stupefiată  se  uită  la  legendă  fără  să­şi  creadă  ochilor.  Cu  trupul  lui  Kane  rupt  în  două,  Dallas  şi  Lambert  se  opriră,  clătinăndu­se  în  coridor.  Sasul  interior  se  închise  în  urma  lor  în  acelaşi  moment,  apărură  Parker  şi  Brett.  Ash se apropie pentru a ajuta la susţinerea lui Kane, dar Dallas îl respinse fără  menajamente.  ― La o parte!  El şi Lambert îl alungiră pe "exec" pe planşeu şi, în sfârşit, îşi scoaseră căştile.  Păstrând  o  distanţă  respectuoasă.  Ash  dădea  ocol  formei  curbate  a  ofiţerului  executant... până văzu lucrul acela lipit de faţa acestuia.  ― Doamne! murmură.  ― Este viu? întrebă Parker admirând simetria creaturii.  Dar îi apăru şi respingătoare.  ― N­am de unde să ştiu, dar nu vă atingeţi, zise Lambert scotându­şi ghetele.  ― Nici n­am de gând, zise Parker aplecându­se în faţă pentru a vedea mai bine.  Ce­i face acum?  ― Nu ştiu. Să­l ducem la infirmerie şi­om vedea.  ― Just, aprobă prompt Brett. Şi cu voi e bine?  Dallas aprobă din cap.  ― Da. Obosiţi numai. Creatura n­a mişcat, dar fiţi cu ochii pe ea.  ― Nici o problemă.

49 

Cei doi ingineri ridicară povara reprezentată de Kane şi echipamentul său, urmaţi  îndeaproape de către Ash care­i ajuta cum putea şi el... 

6  La infirmerie, îl aşezară pe Kane pe platforma medicală culisantă. Un complex de  instrumente şi controale cu totul diferit de celelalte sisteme îmbarcate pe  Nostromo,  împodobeau panoul de  la căpătâiul  "execului".  Masa  pe care zăcea  Kane ieşea din  zid, la aproape un metru.  Dallas  activă câteva controale  şi dădu  drumul  la  "autodoc".  Merse  la  un sertar,  scoase de­acolo un mic cilindru de metal strălucitor. Se asigură că era încărcat per­  fect şi reveni lângă corp. Ash stătea în picioare alături, gata să dea o mână de ajutor,  iar Lambert, Parker şi Brett urmăreau scena din coridor, de după geamul gros al la­  boratorului.  O  atingere  a  tubului  producea  la  extremitate  o  rază  intensă  de  lumină.  Dallas  reglă raza, subţiind­o şi scurtând­o cât mai mult cu putinţă, fără a­i reduce din putere.  Cu mare precauţie, puse capătul razei la baza căştii lui Kane.  Metalul se desfăcea.  Încet,  continuă  mişcarea  în  jurul  căştii  şi  ajungând  la  cealaltă  extremitate,  tăie  închizătoarea groasă care o fixa de scafandru. Casca se desfăcu în două bucăţi. El şi  cu Ash le îndepărtară încet.  Cu excepţia unei lente pulsaţii, creatura nu dădea nici un alt semn de viaţă şi nu  reacţionă la înlăturarea căştii şi nici la expunerea la lumina neoanelor.  Dallas ezită o secundă, se hotărî, atinse cu vârful degetelor vietatea şi le retrase  repede.  Creatura  nu  reacţionă.  Puse  mâna  mai  mult  timp,  mângâind  cu  palma  spatele  acesteia.  Era  uscată  şi  rece.  Respiraţia  domoală  îl  scârbea  şi  ceva  îl  îndemna  să  şi­o  retragă  din  nou.  Creatura  nu  se  sinchisea,  aşa  că  trase  cu  toată  puterea de pielea groasă.  Fără nici un rezultat. Chestia aceea nici nu se mişcă şi nici nu­şi eliberă prada.  ― Lasă­mă să încerc şi eu, zise Ash care se afla lângă un rastel cu instrumente  nemedicale.  Alese un cleşte solid şi se apropie de masă. Realizând o priză cât mai bună pe  vietatea aceea, trase spre el.  ― Degeaba. Încă odată mai tare, propuse Dallas cu nădejde.  Ash potrivi cleştele şi repetă mişcarea cu toată forţa de care dispunea.  La vederea sângelui  care  se  scurgea  pe  obrazul  lui  Kane,  Dallas  ridică  repede  mâna. ― Opreşte! Îi rupi carnea.  ― Nu eu. Creatura, zise Ash destinzându­se.  Dallas părea învins.  ― Aşa n­o să meargă. Dacă retragem creatura asta, îi luăm şi faţa lui Kane.  ―  Întrutotul  de  acord.  Să  lăsăm  maşina să­l examineze.  Poate  că va avea  mai  mult noroc.  ― Desigur.  Ash  împunse  o  serie  de  butoane.  "Autodocul"  bâzâi  şi  deschiderea  din  perete  unde putea să se deplaseze platforma, se lumină. Masa pe care ere întins Kane glisă  fără  zgomot.  Când  ajunse  în  interior,  coborî  un  geam  care­l  separă  de  restul  laboratorului. În secunda următoare scăpărară câteva fulgere, realizând radioscopiile.

50 

Nu departe de cuşca de sticlă aseptizată se aprinseră pe un pupitru de control două  monitoare  video.  Ash  studie  rezultatele.  Calificarea  lui  îl  făcea  să  fie  oarecum  medicul  de  pe  Nostromo;  era  deci  conştient  de  răspunderea  sa  şi  de  lipsa  de  cu­  noştinţe  şi  aştepta  lămuririle  "autodocului"  cu  multă  nerăbdare.  Pe  moment,  starea  creaturii nu­l preocupa.  O nouă siluetă  îşi  făcu apariţia  pe culoar, se  apropie  încet de cei  trei spectatori  tăcuţi. Lambert privi pe Ripley cu toată răutatea de care era în stare.  ― Voiai să ne perpelim afară, lăsându­l pe Kane să pătimească. Voiai să ne laşi  să aşteptăm douăzeci şi patru de ore cu chestia asta pe faţa lui, în pragul morţii!  Înfăţişarea el era mult mai grăitoare decât vorbele înveninate pe care le arunca.  Parker, ultimul care ar fi luat apărarea ofiţerului secund, o privea pe navigatoare  cu severitate.  ―  Poate  că  ar  fi  trebuit.  Ea  a  respectat  regulamentul.  Arătă  cu  mâna  spre  laborator şi spre pacientul nemişcat.  ― Cine ştie de ce e în stare chestia aia? Kane e cam impulsiv, e­adevărat, dar  nu şi mut. N­a putut s­o evite. Unul dintre noi va fi poate următorul pe listă!  ― Adevărat, comentă Brett.  Atenţia lui  Ripley  rămase  fixată  asupra  lui  Lambert.  Navigatorul nu schiţase nici  un gest şi­şi privea colega drept în ochi.  ―  Poate  am  greşit.  Şi poate că nu,  zise  Ripley. Sper  că  m­am  înşelat.  În orice  caz, mi­am făcut doar datoria. Hai s­o lăsăm baltă deocamdată.  Lambert şovăi, apoi dădu din cap.  ― Ce s­a întâmplat înăuntru? întrebă Ripley.  ― Am intrat în epavă, explică Lambert uitându­se la Ash şi Dallas agitându­se în  jurul "autodocului". Nu era nici un semn de viaţă. Apelul trebuie că era emis de sute  de ani. Cred că am găsit transmiţătorul.  ― Şi despre echipajul epavei?  ― Nici un indiciu.  ― Şi Kane...?  ―  S­a  oferit  voluntar  pentru  explorarea  de  unul  singur  al  nivelului  inferior.  (Lambert  făcut  o  grimasă  expresivă.)  Spera  să  găsească  diamante.  În  schimb,  se  pare că a pus mâna pe un fel de ouă. I­am recomandat să nu le atingă. Prea târziu  probabil. Acolo jos s­a întâmplat ceva, nu ştiu ce. Când l­am ridicat, era cu asta pe  figură. Creatura a reuşit să topească viziera şi să se strecoare înăuntru. Şi ştii cât de  rezistentă e sticla asta.  ―  Mă­ntreb  de  unde  oare  o  veni  vietatea  asta,  zise  Ripley,  cu  ochii  ţinta  la  "autodoc".  Planeta  pare  atât  de  lipsită  de  viaţă  că­mi  închipui  că  a  venit  în  nava  avariată.  ―  Dumnezeu  ştie,  interveni  Parker.  Şi  eu  aş  vrea  să  ştiu  de  unde  provine  creatura asta!  ― Aş şti că e un loc pe unde nu trebuie să mai calci.  ― De ce? îl întrebă Ripley uitându­se la el.  ― Amin, zise Brett.  ―  Eu  aş  vrea  să  ştiu,  zise  Dallas,  cu  o  mină  preocupată,  cum  respiră  Kane!  Respiră?  Ash se aplecă asupra rezultatelor analizei.  ― Fizic, pare să fie sănătos tun. Nu numai că trăieşte, deşi a făcut drumul înapoi  fără aer normal, dar toate semnele vitale sunt regulate. Azotul şi metanul pe care le­a  respirat în epavă ar fi trebuit să­l ucidă instantaneu. Conform "autodocului", se află în  comă şi totuşi organele lui merg bine. Respiraţia este însă mai puternică decât ar tre­

51 

bui. Nu pot să spun cum respiră, dar sângele lui este perfect irigat cu oxigen.  ― Cum e cu putinţă? se răzvrăti Dallas. Am verificat chestia asta pe toate părţile.  Gura şi nasul lui Kane sunt complet astupate.  Ash apăsă pe trei butoane de comandă.  ― Ştiu ce se petrece la exterior. Ar trebui acum să analizăm interiorul lui Kane.  Se  aprinse  un  ecran  mare,  imaginea  se  preciză.  Pe  o  fotografie  în  raze  X  apăreau  craniul  şi  torsul.  Datorită  rezoluţiei  fine,  se  vedeau  arterele  şi  venele  prin  care  curgea  sânge,  pulsaţia  plămânilor,  bătăile  inimii.  Neliniştiţi,  Ash  şi  Dallas  studiară schema internă a formei palmate care acoperea faţa lui Kane.  ― Nu sunt biolog, zise Ash  încet, dar este textura cea mai tulburătoare pe care  am  văzut­o  vreodată  într­un  animal.  (Arătă  cu  degetul  reţeaua  de  tuburi  şi  de figuri  suprapuse.) Nu am nici cea mai mică idee asupra a ceea ce ar trebui să facă.  ― Nu e nici înăuntru mai plăcut decât e afară, comentă Dallas.  ― Pliveşte musculatura acestor degete, extremitatea aceasta, insistă Ash. Pare  fragil, dar este numai o aparenţă. Nu avem nici o îndoială în această privinţă, nu pu­  team  desprinde  această  creatură.  Nici  Kane.  Sunt  sigur  că  a  avut  timp  să  încerce  până când a fost sufocat.  Pe ecran apărea clar ce făcuse vietatea în interiorul lui Kane, deşi nu şi motivele.  Fălcile  "execului"  fuseseră  forţate.  Un  tub  lung,  flexibil  care  ieşea  din  creatura  palmată cobora prin gâtlej până­n capătul esofagului. Tubul acesta nu se mişca.  Mai mult decât orice altceva, această parte a fotografiei interne îl îmbolnăvea pe  Dallas.  ― I­a introdus ceva în gât! (Pocni din degete cu putere, scârbit de starea în care  se găsea Kane.) Ce dracu' poate să facă o asemenea creatură într­o fiinţă umană?  Nu va fi uşor s­o extirpăm. Ash... nu e deloc... deloc bine!  ― Nu ştiu dacă vietatea se luptă cu Kane, nici dacă­i dăunează. (Ash mărturisea  că  situaţia  îl  depăşea.)  După  controlul  medical,  este  sănătos!  Numai  că  nu  reacţionează la apelurile noastre. Ştiu că sună aiurea pentru moment, dar gândeşte­  te puţin. Poate în felul ei, pe care nu­l înţelegem, încearcă să­l ajute.  Dallas râse zgomotos.  ― E nebună după el, fireşte! Cum de nu m­am gândit?  Acum că­l are, nu­i mai  dă drumul.  ― Tubul acesta trebuie să fie organul care i­a furnizat oxigen lui Kane.  Ash  reglă  un  control,  făcu  o  ajustare  pentru  a  obţine  o  definiţie  mai  bună  a  imaginii. Ecranul arătă plămânii "execului" cum se umflau regulat, fără efort, cu toată  obstrucţia gâtlejului.  ― Care oxigen? A făcut tot drumul de întoarcere cu asta pe nas. Creatura nu s­a  lipit de rezervoarele lui; asta înseamnă că tot aerul din ele trebuie să se fi evaporat în  primele minute de la deschiderea regulatorului!  Ash părea îngândurat.  ― Pot să imaginez câteva ipoteze. În atmosfera acestei planete se găseşte puţin  oxigen  liber.  O  cantitate  mică.  Dar  în  oxizi  se  găseşte  mult  mai  mult,  împreună  cu  azotul. Se poate ca ea să aibă capacitatea de extragere a oxigenului din aceşti oxizi.  Este cu siguranţă capabilă  de  a­l  transfera  lui  Kane  pentru  întreţinerea  lor comună.  Un bun simbiot  ar  trebui  să  poată să  determine cerinţele  partenerului  său.  Anumite  plante posedă chiar această capacitate de extragere a oxigenului; altele preferă gaze  diferite. În orice caz nu este imposibil, spuse el întorcându­se spre ecrane. Poate că  prejudecăţile noastre pământene ne fac să ne îndoim de ceea ce vedem, dar se prea  poate ca să avem de­a face cu o plantă şi nu cu un animal. Sau poate că ea posedă  caracteristicile amândorura.

52 

― N­are nici un sens!  ― De ce nu? replică Ash.  ― Chestia asta­l paralizează pe Kane; îl bagă­n comă, apoi trudeşte ca un ocnaş  să­l ţină­n viaţă. (Indică ecranul.) M­am gândit că­l hrăneşte cumva. Postura şi poziţia  animalului sunt tipice. Totuşi, ne asigură instrumentele, face exact pe dos. Nu pricep  nimic.  Tot Dallas vorbi:  ― În nici un caz, nu trebuia să o lăsăm pe Kane. Poate să practice pe el tot felul  de  tratamente,  bune...  sau  rele.  Suntem  siguri  de  un  singur  lucru,  totuşi.  Niciunul  dintre ele nu e firesc pentru un sistem uman.  Ash era sceptic.  ― Nu ştiu dacă este o idee bună.  ― De ce nu?  Dallas îl privea înfierbîntat.  ―  Pe  moment,  explică  Ash,  deloc  ofensat  de  ameninţarea  voalată  conţinută  în  vocea  căpitanului,  creatura  îl  menţine  în  viaţă.  Dacă  încercăm  să  o  deplasăm,  îl  putem pierde pe Kane.  ― Trebuie să ne asumămă acest risc.  ― Ce propui? Ea nu se va desprinde.  ―  Vom  încerca  să  o  tăiem.  Cu  cât  o  înlăturăm  mai  repede,  cu  atât  mai  bine  pentru Kane.  Ash parcă ar fi vrut să­şi continue argumentaţia.  ― Nu­mi prea place, dar înţeleg. Îţi asumi răspunderea? Aceasta este o decizie  ştiinţifică de competenţa mea, de care mă privezi!  ― Da! Îmi asum răspunderea.  Acestea fiind zise, luă o pereche de mănuşi de plastic. O rapidă verificare indică  faptul că "autodocul" nu era legat de corpul bolnav. Dallas acţionă ieşirea platformei  din habitaclu.  Creatura nu se clintise şi nici nu slăbise priza pe ţeasta lui Kane.  ― Maşina de tăiat?  Asth  indică  micul  laser  pe  care­l  utilizase  Dallas  pentru  străpungerea  căştii  ofiţerului executant.  ―  Nu.  Voi  încerca să  procedez  cât  mai  lent  cu  putinţă.  Vezi  dacă  găseşti  vreo  lamă.  Ash se deplasă spre trusa de instrumente de chirurgie, căută în ea şi reveni cu o  versiune mai fină a maşinii de tăiat, pe care o întinse lui Dallas.  Acesta inspecta cu grijă micul obiect, îl prinse bine în palmă până când fu sigur  că­l  ţinea  bine.  Nu  era  momentul  să  facă  vreo  greşeală.  Apoi  îl  aprinse.  La  extremitatea cuţitului chirurgical apăru o rază minusculă.  Dallas  se  plasă  la  căpătâiul  lui  Kane,  Lucrând  cu  sânge  rece  şi  cât  mai  mult  autocontrol cu putinţă, apropie scalpelul de creatură. Trebuia să fie gata oricând să­şi  retragă  repede  mâna  şi  cu  băgare  de  seamă  la  cea  mai  mică  alertă.  O  mişcare  nesăbuită putea să­i ia capul lui Kane de pe umeri, la fel de lesne cum un raport rău  îi ia unui om pensia.  Creatura nu reacţionă nicicum. Dallas înfipse raza în pielea cenuşie, 1a trei sau  patru milimetri adâncime, astfel ca să atingă, fără doar şi poate, carnea. Fără efort,  raza decupă spatele vietăţii.  ― Nimic.  Ea  nu  se  mişcă, nu  dădu  nici un semn  de durere.  La suprafaţa  plăgii,  un  lichid  gălbui şiroia pe pielea lustruită.

53 

― Începe să sângereze, notă profesional Ash.  Lichidul picura pe aşternutul pe care era întins Kane. Se auzi ca un sfârâit. Gazul  întunecat  nu  era  deloc  familiar.  În  schimb  zgomotul,  prilejuit  de  întâlnirea  lichidului  gălbui cu aşternutul, era.  Căpitanul  se  opri  brusc,  dădu  la  o  parte  micul  laser  şi  holbă  ochii  la  pata  care  pârâia. Sfârăitul crescu. Dallas îşi coborî privirea. Scurgerea gălbuie topise deja pata  şi platforma de metal; se întinse până la câţiva centimetri de picioarele lui şi o mică  baltă  arzătoare  şi  sulfuroasă  începu  să  clocotească.  Gazul  produs  de  lucrarea  acidului  ocupa  treptat  sala.  Dallas  simţea  deja  iritarea  gâtului.  Avu  un  moment  de  panică gândindu­se la efectul gazului asupra plămânilor.  Cu  ochii  înecaţi  în  lacrimi,  cu  nasul  curgând,  încerca  cu  înfrigurare  să  închidă  plaga apăsând la loc cu mâinile cele două părţi ale tăieturii. În această învălmăşeală,  câteva picături de lichid îi căzură pe mănuşi, care începură numaidecât să sfârâie.  Speriat,  orbecăind,  se  îndreptă  spre  coridor,  încercând  cu  disperare  să  şi  le  scoată  până  când  acidul  va  începe  să­i  roadă  pielea.  În  sfârşit  dădu  cu  ele  de  pământ. Câţiva stropi se răspândiră şi porniră să dizolve metalul.  Brett era mai mult decât speriat.  ― Ce dracu'! Lichidul ăsta va, găuri toate etajele şi coca navei.  Se  răsuci şi se năpusti spre cel  mai  apropiat  culoar.  Dallas  apucă  o  lanternă şi  alergă pe urmele "tehului". Ceilalţi se grăbiră să­i urmeze.  La etajul inferior, de­a lungul coridorului punţii B, se aflau instrumente preţioase  şi conducte de tot felul. Brett căuta deja urma acidului pe tavan, sub infirmerie. Până  să  ajungă  acolo,  lichidul  avea  de  parcurs  mai  multe  nivele  intermediare  făcute  din  aliaje rezistente.  Dallas  îndreptă  fascicolul  de  lumină  în  sus,  trecu  în  revistă  la  repezeală  încâlceala de ţevi, monitoare, indicatoare de nivel.  ― Acolo!  Deasupra  lor  îşi  făcu  apariţia  gazul,  urmat  de  un  mic  şenţuleţ  de  lichid  gălbui  amestecat cu aliaj ros. Şiroi un moment şi apoi se desprinse în stropi grei fumegători.  Imediat,  locul  unde  cădeau  începu  să  sfârâie  şi  să  clocotească.  Dallas  şi  Brett,  dezarmaţi,  se uitau cum  se  întindea  mica  baltă şi  apoi cum se scurgea prin  orificiul  pe care şi­l săpase.  ― Dedesubt ce e?  ― Coridor C, anunţă Parker. Fără instrumente.  El  cu  Ripley  alergară  spre  scara următoare  care  ducea  la  etajul  inferior,  ceilalţi  rămânând lângă gaură.  ―  Ce­am  putea  pune  dedesubt  ca  să  limităm  daunele?  întrebă  Ash,  care  considera problema cu detaşarea lui obişnuită, ştiind totuşi că în câteva minute coca  lui Nostromo, va fi străpunsă.  Aceasta  însemna,  în  cel  mai  bun  caz,  etanşeizarea  tuturor  compartimentelor  până la  repararea stricăciunilor.  Dar  putea  fi şi  mai  rău.  O  mare  parte  din circuitele  integrate şi deosebit de delicate, care permiteau călătoria în hiperspaţiu, era dispusă  în interiorul cocăi. Dacă lichidul ar cădea din întâmplare pe acest loc, stricăciunile ar  fi mult prea mari ca echipajul să poată să le dea de cap cu mijloacele proprii. Aceste  circuite nu puteau fi separate decât în cală, în condiţii de imponderabilitate.  Nimeni  nu  găsi  vreo  propunere  în  privinţa  modalităţi!  de  oprire  a  ravagiilor  acidului.  La  etajul  inferior,  Parker  şi  Ripley  se  deplasau  încet  prin  coridorul  C,  strâmt  şi

54 

întunecat, cu ochii ţintă în tavan.  ―  Ai  grijă  să  nu te prindă  dedesubt,  o avertiză  Parker.  Dacă  lichidul  ăsta trece  prin  aliajele  asta,  nici  nu  vreau  să  mă  gândesc  ce­ar  putea  să  cauzeze  feţişoare;  dumitale.  ― Nu­ţi face griji! Am eu grijă de feţişoara mea. Ocupă­te de cea personală.  ― Pare­se că lichidul îşi încheie activitatea! zise Dallas aplecându­se deasupra  găurii. Brett  şi  Ash  erau  în  faţa  lui,  nădăjduind.  Ash  scoase  un  stilet  din  buzunar  şi  sondă cavitatea. Metalul începu să se dizolve în stropi ca de mercur. Apoi activitatea  încetă,  după  ce  distruse  extremitatea  instrumentului.  Ofiţerul  ştiinţific  continuă  să  agite stiletul în interiorul găurii. Instrumentul întâmpină rezistenţă.  ― Adâncimea nu depăşeşte trei centimetri. Lichidul a încetat penetrarea.  Dedesubt, Parker se întoarse spre Ripley.  ― Vezi ceva?  Îşi  continuară  verificarea.  Sub  ei  se  afla  un  mic  culoar  de  serviciu  şi,  dincolo,  coca interioară a lui Nostromo. După aceea... nu mai era decât atmosfera irespirabilă  a unei planete necunoscute.  ― Nimic, răspunse ea în cele din urmă. Rămâi aici cu ochii­n patru. Mă duc să  văd ce se­ntâmplă sus.  Se  răsuci  pe călcâie şi  făcu drumul  invers către scara superioară.  Ea îi  găsi  pe  toţi încovoiaţi deasupra găurii.  ― Ce se întâmplă? Lichidul n­a ajuns în coridorul C.  ―  Cred  că  s­a  sfârşit,  zise  Ash  inspectând  metalul  ros.  Fie  că  reacţiile  în  lanţ  cauzate  de  întâlnirea  cu  aliajele  au  diluat  putererea  lui  corozivă,  fie  că  pierde  din  potenţialul caustic după un anumit timp. Oricum ar fi, nu mai pare activ.  Ripley se deplasă pentru a verifica adâncimea găurii.  ― S­ar putea ca aliajul să fie mai rezistent la nivelul ăsta decât deasupra? Poate  că materia asta corodează puntea orizontal, acum, dizolvând orice metal mai slab.  Ash clătină din cap.  ―  Nu  cred.  Dacă  îmi  aduc  bine  aminte,  punţile  principale  şi  coca  lui  Nostromo  sunt  construite  din  acelaşi  material.  Nu,  cred  că  e  mai  înţelept  să  presupunem  că  fluidul nu mai prezintă nici un pericol.  Vru  să­şi  pună  stiletul  înapoi  în  buzunar,  dar  se  răzgândi  şi  îl  ţinu  în  mână  cu  partea neroasă.  Observându­i ezitarea, Ripley nu­l iertă.  ―  Dacă  nu  mai  reprezintă  nici  un  pericol,  de ce  nu­ţi  pui  instrumentul  înapoi în  buzunar?  ―  Nu  are  rost  să  facem  pe  vitejii.  Este  mai  bine  să  aşteptăm  analiza  acestei  substanţe  şi  să  fim  siguri  că  nu  mai  este  într­adevăr  activă.  Poate  nu  mai  este  în  stare să dizolve aliajul punţii, dar aceasta nu înseamnă că n­ar putea să­ţi provoace  o teribilă arsură!  ― Ce crezi că este asta? întrebă Dallas, care­şi mută ochii de la micul crater din  planşeu  la  gaura  din  plafon.  Niciodată  n­am  văzut  ceva  care  să  perforeze  un  asemenea aliaj. Nu cu atâta repeziciune.  ―  Nici  eu,  mărutrisi  ofiţerul  ştiinţific.  Anumite  varietăţi  mult  rafinate  de  acid  molecular sunt teribil de active, dar în general nu au efect decât asupra câtorva ma­  teriale specifice. Aplicaţiile lor nu sunt generalizabile.  ―  Acesta,  însă,  urmă  Ash,  pare  să  fie  un  coroziv  universal.  L­am  văzut  demonstrându­şi  capacitatea  de  a  roade  mai  multe  substanţe  diferite  cu  o  egală  uşurinţă... sau nepăsare, dacă vrei. Aliajul cocăi, mănuşile chirurgicale, aşternutul de

55 

infirmerie, patul metalic, le­a găurit pe toate.  ―  Şi  creatura  asta  blestemată  foloseşte  treaba  asta  drept  sânge.  Diabolic!  Exclamă Brett, cu un amestec de respect şi teroare.  ―  Nu  ştiu  sigur  ce  foloseşte  drept  sânge.  (Creierul  lui  Asth  funcţiona  fără  încetare  în  ciuda  precarităţii  situaţiei.)  S­ar  putea să  fie  o  componentă  a  sistemului  circulator separat, creat pentru lubrefierea interiorului vietăţii. Poate fi, de asemenea,  un lichid protector, un endoteliu defensiv, aşa cum este limfa noastră.  ― Iată un mecanism al dracu' de defensiv! observă Dallas. Nu îndrăznim nici s­o  omorâm.  ― Oricum nu la bordul unei nave etanşe, menţionă Ripley.  ―  Exact,  confirmă  Ash.  Putem  să­l  ducem  pe  Kane  în  exterior,  acolo  unde  lichidul  nu  poate  deteriora  pe  Nostromo,  şi  să  încercăm  să  tăiem  creatura.  Deşi  suntem practic siguri că ea­l menţine în viaţă.  ―  Imediat  ce­o  desprindem  şi­i  extragem  tubul  din  gâtlej,  îi  aprovizionăm  plămânii  cu  oxigen,  insistă  Ripley.  Un  înveliş  termal  îi  va  păstra  căldura.  În  acest  scop,  am  putea  să  umflăm  un  cort  cu  oxigen  dispus  pe  suprafaţă.  Dacă  lichidul  va  curge iar, va ataca doar solul planetei.  ―  Nu  este  rea  idea,  admise  Ash.  În  afară  de  două  lucruri.  (Ripley  aştepta  nerăbdătoare  explicaţiile.)  Mai  întâi,  cum  am  mai  discutat,  deplasarea  creaturii  cu  forţa,  ar  putea  să  prilejuiască  o  întrerupere  fatală  a  acţiunii  exercitate  asupra  lui  Kane.  Şocul  îl  poate  ucide.  Apoi,  nu  ştiu  dacă,  rănind­o  serios,  vietatea  nu  va  împroşca  lichidul  în  toate  părţile.  Ar  fi  o  reacţie  defensivă  în  raport  cu  calităţile  destructive şi protectoare ale fluidului.  Ash tăcu atât cât aceste imagini să se fixeze în mintea celorlalaţi.  ― Chiar dacă cel care va practica intervenţia pe această vietate va izbuti să se  adăpostească în acez caz, n­aş vrea să fiu răspunzător de ceea ce se va întâmpla cu  faţa lui Kane. Sau cu capul.  ―  Bine,  de  acord,  zise  Ripley  cu  năduf.  N­o  fi  fost  o  idee  grozavă.  Atunci,  ce  propui?  (Arătă  spre  infirmeria  de  la  etajul  superior.)  Să  facem  tot  drumul  până  pe  Pământ cu chestia aia pusă pe capul lui?  ― Nu văd nici un pericol, replică Ash, puţin impresionat de sarcasmele ei. Atâta  timp cât organele vitale ale lui Kane rămân stabile, am în vedere această alternativă  posibilă.  Dacă,  în  schimb,  dă  semne  de  slăbire,  va  trebui  să  luăm  o  hotărâre.  Deocamdată,  vă  previn  că  mişcarea  cu  forţa  a  creaturii  prezintă  mai  multe  pericole  decât avantaje.  După cotul coridorului, apăru o figură nouă.  ― Nici urmă de lichid, colo jos. Înaintarea s­a oprit? întrebă Parker, privind când  la Ripley când la Ash.  ― Da. După ce a traversat două nivele, răspunse căpitanul, încă uluit de puterea  acidului.  Ripley, dezmeticită, privi în jur şi se miră.  ―  Suntem  cu  toţii  aici.  Şi  Kane?  Nu­l  veghează  nimeni...  şi  nici  pe  creatura  aceea!  Se repeziră cu toţii spre scară.  Dallas  ajunse  primul  la  infirmerie.  Se  uită  numaidecât  dincolo  de  geam  şi  se  linişti.  Nu  se  schimbase  nimic.  Kane  zăcea  tot  acolo,  unde­l  lăsaseră,  cu  creatura  prinsă pe faţă.  Dallas  regreta  că  se  comportase  ca  un  copil.  Lichidul  arătase  proprietăţi  uimitoare  şi  periculoase,  dar  nu  justifica  panica  totală  pe  care  o  provocase.  Ar  fi  trebuit  să  se  gândească  să  delege  unul  sau  doi  membri  ai  echipajului  pentru

56 

supravegherea infirmeriei şi a vietăţii.  Din  fericire,  nu  se  întâmplase  nimic  în  absenţa  lor.  Creatura  nu  se  mişcase,  şi  nici Kane. De acum înainte, indiferent de problemele ce se vor ivi în altă parte, va fi  mereu cineva de permanenţă la infirmerie. Situaţia era suficient de serioasă pentru a  justifica o observaţie continuă.  ― A fost atins de acid? întrebă Parker.  Dallas străbătu infirmeria şi se opri în faţa platformei. Examină faţa cu atenţie.  ― Nu cred. Totul pare normal. Fluidul s­a scurs fără să atingă pielea.  Apoi Brett îşi făcu intrarea.  ―  Mai  sângerează,  porcăria  asta?  Mai  avem  câteva  plăci  de  ceramică  în  magazia din sala maşinilor care nu folosesc la nimic. Putem să le folosim la o adică,  sau să facem un container.  ― Inutil, răspunse Dallas. Nu mai sângerează.  Ash cerceta zona tăieturii.  ― S­a cicatrizat. N­a rămas nici un semn. Remarcabilă capacitate de regenerare.  Nici nu­ţi vine să crezi că adineauri a fost tăiată.  ― Trebuie să scăpăm de ea acuma! exclamă Lambert înfiorându­se. Îmi vine rău  când mă gândesc că­i băgată în gâtul lui Kane!  ― Ţi­ar fi mai rău dacă ar fi pe tine, o tachină Ripley. Lambert păstră distanţa.  ― Nu eşti amuzantă.  ―  Afirm  încă  o  dată,  domnule,  că  nu  este  bună  ideea  deplasării  creaturii,  zise  Ash,  fără  să­l  privească  pe  căpitan.  Încercarea  precedentă  nu  a  fost  deloc  concludentă.  Dallas  îl  privea  furios  pe  ofiţerul  ştiinţific,  apoi  se  potoli.  Ca  de  obicei,  Ash  era  doar obiectiv. Spusele lui nu erau câtuşi de puţin sarcastice.  ― Ce facem? se interesă Lambert.  ― Nu facem nimic. Cum a  menţionat şi Ash, tentativa noastră ne­a adus numai  necazuri.  Aşa  că­l  retrimitem  pe  Kane  la  "autodoc"  nădăjduind că  acesta  va  găsi  o  idee mai bună.  Apăsă pe o tastă. Platforma reintră în  cuşca de sticlă. Ceru maşinii alte imagini  interne ale pacientului în comă, diagrame. Nimic nu alterase starea precedentă. Nici  o soluţie.  Ash urmărea diverse informaţii.  ―  Funcţiile  sale  corporale  se  desfăşoară  normal  în  continuare,  dar  a  apărut  ceva. O indicaţie de degenerare a ţesuturilor.  ― Deci i­a făcut rău! exclamă Lambert.  ― Nu neapărat. Nu a mâncat şi nu a băut de câtva timp. Citirile acestea ar putea  reflecta o reducere drastică datorată creaturii sau împrejurărilor. Oricum, noi vrem să­  l menţinem pe Kane în cele mai bune condiţii cu putinţă. Pentru aceasta, cred că este  timpul  să­i  administrăm  hrană  prin  perfuzii  până  când  voi  putea  determina  cu  cer­  titudine dacă străinul absoarbe proteine din sistemul său.  Activă  un  bloc  de  control.  Imediat,  "autodocul"  începu  să  furnizeze  lichide  corpului "execului".  ― Asta ce este? (Ripley puse degetul pe o fotografie internă a torsului lui Kane.)  Pata asta neagră pe plămâni!  ― Nu văd nici o "pată".  Dallas se apropie de imaginea electronică.  ― Cred că văd şi eu. O excrescenţă exagerată pe sistemul respirator, Ash.  Ofiţerul  ştiinţific  aprobă.  Fixă  pata  care­i  atrăsese  atenţia  lui  Ripley,  care  se  detaşa  acum  pe  ecran:  o  monedă  întunecată  pusă  pe  cutia  toracică  a  lui  Kane,

57 

complet opacă.  ― Nu ştiu dacă este pe plămâni. Ar putea să se datoreze unei proaste funcţionări  a sondei, a lentilei sondei. Se întâmplă frecvent.  ― Măreşte puterea, ceru Dailas. Să vedem dacă putem să ameliorăm situaţia.  Cu toate eforturile depuse, încercarea se dovedi zadarnică. Urma aceea rămase  ca atare: o pată neagră enigmatică.  ― Nu pot să măresc intensitatea, Kane va suferi din cauza radiaţiilor.  ― Ştiu, zise Dailas, cu ochii pe ecran. Dacă deteriorăm sonda acum, nu vom şti  ce se petrece în corpul său.  ―  Mă  ocup  eu,  domnule,  îl  asigură  ofiţerul  ştiinţific.  Cred  că  voi  reuşi  să  curăţ  lentilele. Nu este decât o problemă de şlefuire.  ― Dar n­o să mai vedem nimic!  ― Nu pot să înlătur pata fără să demontez sonda, zise Ash pe un ton patetic.  ― Atunci lasă pata asta până când nu o creşte prea mult.  ― Cum doreşti, domnule, zise Ash întorcându­se.  Brett arăta nedumerit.  ― Şi acum ce facem? Stăm şi aşteptăm?  ―  Nu,  răspunse Dailas  care­şi  aminti  că avea  răspunderea  unei  nave,  în  afara  celei faţă deKane. Ne aşezăm şi aşteptăm... şi voi vă întoarceţi la lucru... 

7  ― Ce părere ai?  Lac  de  sudoare,  înghesuit  într­un  colţ  al  modulului  12  în  compania  unui  Brett  asemenea,  Parker  se  cocoţase  peste  sudura  efectuată  de  prietenul  său  pentru  a  închide  defi  nitiv  delicatele  conexiuni.  Se  străduiau  să  facă  o  treabă  care  necesita  serviciile  electronice  ale  unui  trasor  acţionat  de  la  distanţă.  Nedispunând  de  toate  aceste  facilităţi,  ei  se  vedeau  nevoiţi  să  regleze  problema  utilizând  instrumente  improvizate.  Scule  proaste  pentru  o  treabă  proastă,  se  gândea  Parker  înciudat.  Şi  totuşi  trebuia să se descurce. Până când modulul 12 nu era reparat cum se cuvine şi repus  în activitate, nu puteau să decoleze. Pentru a părăsi această lume, Parker ar fi făcut  reparaţiile şi cu dinţii, dacă era nevoie.  Deocamdată,  era  rândul  lui  Brett să  se  bată  cu  componentele  recalcitrante.  Ca  orice alt instrument de la bordul lui Nostromo, modulul utiliza elemente integrate. Di­  ficultatea consta în înlăturarea rămăşiţelor fără întreruperea celorlalte funcţii esenţiale  sau mai rău, deteriorarea delicatelor ansamble ale ghidării navei. Noile elemente s­ar  încastra  lesne  dacă  inginerii  noştri  ar  putea  să  se  debarasezee  de  cablurile  carbonizate.  ― Cred că am reuşit, zise în final Brett. Fă o încercare.  Parker se dădu înapoi, acţiona două butoane de pe consola suspendată şi privi  cu  optimism  ecranul  de  supraveghere  de  alături.  Mai  împunse  odată  în  cele  două  butoane, fără succes.  ― Nimic.  ― La dracu'! Eram sigur că merge!  ―  Nu  e  cazul!  Încearcă  pe  următorul.  Ştiu  că  par  în  ordine,  în  afară  de  43,  pe  care l­am înlocuit. Asta­i problema cu celulele astea afurisite. Dacă regulatorul supra­  încarcă şi  arde  din  ele,  suntem  obligaţi  să  mergem  înăuntru  şi  să  le  găsim  pe  cele

58 

care  au  plesnit.  (Cu  un  oftat,  Parker  adăugă:)  Ah,  dacă  am  avea  un  detector  de  avarii!  ― Mie­mi spui?! zise Brett, din interiorul compartimentului atins.  ―  Trebuie să fie  următorul,  zise  Parker  care  se dădea  optimist.  Nu­i  nevoie  să  verificăm  fiecare  celulă.  Mama  a  dibuit  pana  pe  aici.  Să­i  fii  recunoscător  pentru  aceste mici favoruri.  ― O să fiu recunoscător, răspunse Brett. O să­mi arăt recunoştinţa când vom fi  departe de planeta asta şi deja în hipersomn.  ―  Nu  te  mai  gândi  la  Kane.  (Apăsă  pe  cele  două  butoane,  înjură  printre  dinţi.)  Nici aici, încearcă pe următorul, Brett.  ― Just.  Se deplasă, puse din nou celula pe care o verificase în locaşul ei.  Parker  lăsă  în  jos  mai  multe  manete  de  pe  consola  prinsă  pe  perete.  Poate  reuşeau  să  delimiteze  linia  distrusă.  Modulul  12  conţinea  o  sută  din  camerele  de  accelerare  a  particulelor.  Gândul  că  trebuia  să  verifice  manual  fiecare  dintre  ele  pentru a o găsi pe cea proastă îl făcea şi mai nervos.  Exact în aceeaşi clipă, îi chemă un glas prin intercom.  ― Ce se întâmplă cu voi?  "Oh, Doamne! se gândi Parker. Ripley, iar femeia asta afurisită. Îi zic eu ce se­  ntâmplă..."  ― Nu merge nimic, o informă el scurt. Şi tu vezi­ţi de treabă, îi zise lui Brett.  ― Just.  ― Ce­i acolo? zise Ripley. Nu înţeleg.  Parker se îndepărtă de modul.  ―  Vrei  să  ştii  ce  se  întâmplă?  O  muncă  deşelătoare,  asta­i  pe  capul  nostru.  Treabă de ocnaş. Ar trebui să mai vii pe aici pentru probe, din când în când.  Replica veni instantaneu:  ―  M­am  ales  cu  munca cea  mai  dură  pe nava  asta. Ştiţi  care?  (Parker  izbucni  într­un râs zeflemitor.) Să vă ascult tâmpeniile!  ― Scuteşte­mă!  ― Te scutesc după ce reparaţi modulul 12, nu înainte. Crede­mă.  Puse capăt comunicaţiei până să găsească Parker o replică.  ― Ce mai e? făcu Brett extrăgându­se din modul. Iar vă ciondăniţi?  ― Nu. Ne­am zis câteva vorbe dulci.  Brett şovăi, examină o clipă celula dezmembrată.  ― Just. Să mai încercăm.  Pentru  a  n­a  oară,  Parker  apăsă  butoanele  de comandă,  se  uită  pe ecranul  de  control cu duşmănie. Avea o poftă irezistibilă să­i dea un pumn părându­i rău că nu l­  ar  fi  primit  Ripley  în  cap.  Evident,  era  pură  fantasmagorie.  Deşi  era  din  fire  vioi,  repezit, se stăpânea şi­şi dădea seama că avea nevoie de monitorul de control.  Şi de Ripley.  Ash  executa  asupra  corpului  lui  Kane  o  nouă  gamă  de  teste.  Ele  îi  dădură  informaţii suplimentare asupra stării sănătăţii acestuia; nimic folositor deocamdată şi  totuşi ofiţerul ştiinţific le găsea fascinante.  Oricine  intra  în  infirmerie  putea vedea fără  dificultate  pe  marele  ecran organele  interne  ale  lui  Kane.  Acesta,  fireşte,  nu  era  nicicum  în  măsură  să  protesteze  împotriva acestei violări a intimităţii sale.  Ripley îşi făcu intrarea în laborator şi luă cunoştinţă de rezultatele afişate. Nu se

59 

modificase nimic în metabolismul lui Kane de la ultima vizită. Imperturbabilă, creatura  stătea în continuare pe faţa lui.  În  disperare  de cauză,  Ripley  se aşeză  lângă  Ash.  Acesta  întâmpină sosirea ei  cu un surâs imperceptibil fără să­şi desprindă ochii de pe pupitru.  ― Realizez o serie de teste diferite, o informă el. În caz că apare ceva nou...  ― Ca de exemplu?  ― Nu am idee. Dar dacă se întâmplă, aş vrea să reacţionez cât mai repede cu  putinţă.  ― Nimic nou?  ―  În  legătură  cu  Kane?  (Ash  îşi  puse  ordine  în  idei  înainte  de  a  răspunde.)  Suntem  în  acelaşi  punct.  E  sănătos.  Starea  lui  s­a  ameliorat  în  loc  să  se  înrăutăţească.  ―  În  privinţa  creaturii?  Ştim  acum  că  răspândeşte  acid  şi  că  rănile  i  se  cicatrizează în timp record. Nici un element nou?  ―  Cum  ţi­am  spus,  începu  Ash  cu  un  aer  satisfăcut,  am  făcut  câteva  teste.  Deoarece nu putem schimba nicicum starea lui Kane, m­am gândit că n­ar fi rău să  încerc  să  cunosc  cât  mai  bine  creatura  aceasta.  Nu  se  ştie  ce  descoperire,  ce  amănunt  nesemnificativ  în  aparenţă  poate  să  ne  ajute  la  o  eventuală  deplasare  a  acestuia.  ― Ştiu, zise ea foindu­se pe fotoliu. Ce­ai descoperit?  ―  Se  pare  că  dispune  de  un  înveliş  format  din  proteine  polizaharide.  Cel  puţin  aceasta este extrapolarea mea. Este dificil de afirmat ceva în absenţa unui eşantion  de analize. Or, îţi este bine cunoscut faptul că decuparea unei bucăţi infime din ţesut  ar  duce  la  o  nouă  scurgere  de  fluid.  Nu  putem  risca  să  vedem  cum  o  parte  a  "autodocului" se dizolvă.  ― În nici un caz, replică ea sec. Maşina asta reprezintă singura şansă a lui Kane.  ―  Exact.  Mai  interesant  este  faptul  că  creatura  se  leapădă  în  permanenţă  de  celulele  situate  în  epiderma  internă,  secundară,  pe  care  le  înlocuieşte  cu  silicaţi  organici polarizaţi. Astfel că ea posedă o piele dublă, iar acidul este depus între cele  două straturi.  ― Noroc că Dallas n­a tăiat mai adânc cu scalpelul, altfel şi­ar fi vaporizat acidul  în toată infirmeria.  Ripley păru impresionată.  ―  Stratul  cu  silicaţi,  văzut  la  microscop,  pare  să  fie  o  structură  moleculară  extraordinar de densă şi unică în felul ei. Ar putea să reziste şi la laser. Ştiu, ştiu, se  grăbi el  să  explice când văzu  expresia incredibilă  a  lui  Ripley,  pare  o nebunie.  Dar  este  cel  mai  tenace  ţesut  organic  pe  care  l­am  văzut  până  acum.  Din  felul  în  care  sunt aliniate celulele şi compoziţia lor, sfidează toate regulile biologiei clasice. Aceste  celule  de  silicaţi,  de  pildă.  Sunt  metalice  şi  legate  între  ele.  Această  combinaţie  îngăduie creaturii să reziste unui mediu advers.  ― Nimic altceva în afară de silicaţi şi dubla epidermă?  ― Tot nu ştiu cum respiră, nici dacă respiră în mod obişnuit. Trebuie să modifice  cumva  atmosfera  ambiantă,  poate  absorbind  gazele  de  care  are  nevoie  printr­un  anumit număr de pori. Nu are nimic care să semene cu nişte nări. Ca o uzină chimică  vie, ea întrece în eficacitate tot ceea ce cunosc eu. Unele organe interne nu par să  lucreze, în timp ce altele funcţionează într­un scop pe care nici măcar nu îl bănuiesc.  Ash se gândi câteva secunde, apoi continuă.  ―  Este  posibil  ca  aceste  organe  în  repaos  să  aibă  funcţii  defensive.  Vom  şti  sigur dacă va trebui în viitor să o provocăm. (Apoi o privi pe Ripley în ochi.) Este de  ajuns?

60 

― Din plin!  În acelaşi timp, ea îşi zise că nu trebuia adus în navă corpul lui Kane, Trebuia să­  l lase în exterior, laolaltă cu creatura. Ash era primul răspunzător de prezenta lor la  bordul lui Nostromo.  Ea­l  privi  pe  furiş  pe  ofiţerul  ştiinţific  urmărind  concentrat,  informaţiile,  păstrând  pe  cele care­i  conveneau,  îndepărtându­le  pe  cele ale căror utilitate  nu i  se  păreau  evidente.  Ash  era  într­adevăr  ultimul  membru  al  echipajului  pe  care  l­ar  fi  crezut  în  stare de gesturi importante; şi totuşi... Luase incredebila hotărâre de a­i lăsa pe ex­  ploratori să reintre în navă ignorând măsurile de securitate necesare, încălcând astfel  toate procedura stabilită.  Dar  trebuia  să  fie  corectă.  În  afară  de  Ash,  Dallas  şi  Lambert  deasemenea  nesocotiseră  reglementările  cele  mai  elementare  cerând  cu  insistenţă  intrarea  în  navă. Pe de­o parte, viaţa lui Kane era miza acestei partide. Dacă Ash s­ar fi supus  directivelor ei şi nu le­ar fi îngăduit să pătrundă, Kane ar mai fi fost în viaţă? Sau ar fi  fost  o  statistică  în  plus  în  jurnalul  de  bord?  Această  ipoteză  ar  fi  scutit­o  de  un  moment dificil; când îl va privi în faţă pe Kane în ziua în care va ieşi din comă şi­i va  explica  cu  tact,  dar  sincer,  de  ce  îi  refuzase,  lui  şi  celorlalţi  Intrarea.  Ash  remarcă  expresia şi păru preocupat.  ― O problemă?  ― Nu, zise ea, îndreptându­se, Deci asta­i situaţia. Ce­nseamnă asta? Deci ce e  cu noi? Cu creatura asta?  ―  O  interesantă  combinaţie  de  elemente  şi  de  structura  o  face  practic  invulnerabilă în ceea ce o priveşte,  ― Exact aşa văd şi eu lucrurile, confirmă ea. Deci rezultatele tale sunt juste! (El  păru îndurerat.)  Iartă­mă.  Deci creatura este invulnerabilă.  De asta nu m­ai  ascultat  când le­ai dat drumul înăuntru?  Ca întotdeauna, ofiţerul ştiinţific nu vru să muşte momeala. Când răspunse, faţa  lui nu­i trăda nici un resentiment.  ― M­am supus ordinului direct al căpitanului, îţi aminteşti?  Se  căzni  să  nu  ridice  vocea,  amintindu­şi  în  ultimul  moment  că  Ash  nu  asculta  decât de raţiune,  ― Când Dallas şi Kane sunt afară, eu sunt ofiţerul şef. Şi în această calitate, eu  comand până la întoarcerea unuia dintre ei.  ―  Da,  desigur.  Am  uitat,  asta  e  tot.  Greşeala  mea  este  datorată  emoţiei  momentului.  ― Lasă prostiile. (Îşi mută privirea pe pupitru.) Emoţiile nu te­au  făcut niciodată  să uiţi.  Din nou, el suportă privirea ei acuzatoare.  ― Crezi că ştii totul despre mine? Voi toţi! Eşti atât de sigură că ştii exact genul  de persoană care sunt eu. Să­ţi spun ceva, Ripley. Când am deschis sasul interior.  ştiam foarte bine gravitatea gestului meu.  Da! Dar când e vorba să­ţi aminteşti cine  comană,  când...  sunt  şi  eu  predispus  la  căderi  ale  memoriei,  ca  toată  lumea.  Memoria mea este excelentă, dar nu infailibilă. Chiar şi un creier mecanic ca acela al  Mamei poată să piardă calea unei informaţii.  Uitare, desigur, îşi zise eu. Dar o uitare selectivă. Cu toate astea, poate că Ash a  spus adevărul. Ar fi mai bine să caute să nu­şi mai insulte colegii. Deja, în privinţa lui.  Parker şi a lui Brett, nu se putea spune că o aveau la inimă... şi acum, cu Ash, era  cât pe­aci să­şi facă un duşman.  Dar nu putea să scape de bănuieli. Îşi dorea chiar ca Ash să se înfurie.  ― Ai făcut în aşa fel încât să uiţi şi legea de bază a specialităţii tale: carantina. O

61 

lege înfiptă în capul ofiţerilor din şcoala de pilotaj.  ― Nu! (În sfârşit! se gândea ea. Iată un expozeu căruia putea să­i dea crezare.)  Nu am uitat, spuse Ash.  ― Înţeleg. Nu ai uitat. Numai că ai făcut cum te­a tăiat capul şi nu ţi­a păsat.  ―  Te  gândeşti  că  am  făcut­o  cu  inima  uşoară?  Că  n­am  luat  în  considerare  consecinţele posibile ale gestului meu?  ― Nu, Ash. Nu m­am gândit la asta.  Nici de data asta nu răspunse la provocare.  ― Nu mi­a plăcut în mod deosebit să iau această hotărâre, dar mi­am dat seama  că  nu aveam  cum  să  acţionez  altfel,  explică el  calm.  Ce­ai fi  făcut cu  Kane  în  locul  meu?  Singura  lui  şansă  de  a  rămâne  în  viaţă  era  punerea  lui  sub  îngrijirea  "autodocului". Starea lui generală a fost stabilizată. Şi înclin să cred că, altfel, Kane  nu ar fi primit la timp tratamentul antiseptic şi hrănirea intravenoasă.  ― Te contrazici, Ash, cu un minut în urmă afirmai că­şi datora viaţa creaturii, nu  maşinii.  ― Creatura pare să contribuie la această ameliorare, dar în atmosfera şi mediul  lui Kane. Nu aveam cum să aflăm ce i­ar fi făcut în exterior. Aici, putem să­l supra­  veghem în permanenţă şi să luăm măsuri imediate în cazul în care vietatea s­ar arăta  duşmănoasă  cu  el.  Dacă  i­am  fi  lăsat  în  sas,  dificultăţile  noastre  ar  fi  fost  mult  mai  mari. Fără să mai punem la socoteală că am primit un ordin direct şi peremptoriu.  ― Vrei să spui că în orice împrejurare nu vei lua în seamă ordinele mele şi nu­l  vei asculta decât pe Dallas? Fără să­ţi pese de situaţie?  ―  Vreau  să  spun  că  un  căpitan  este  un  căpitan,  iar  faptul  că  se  găsea  de  cealaltă parte a sasului şi nu în interior nu era un motiv suficient pentru mine pentru a  nu lua în seamă hotărârile sale.  Un astfel de răspuns o revolta ca şi poziţia pe care trebuia s­o apere.  ―  Negând  procedura  de  punere  în  carantină,  ne  puneai  pe  toţi  în  pericol,  nu  numai pe Kane!  Ash  programă  un  nou  chestionar  pe  tabulator,  citi  cu  solemnitate  informaţiile  furnizate. În sfârşit luă cuvântul fără să o privească pe Ripley.  ―  Continui să  găseşti că am  făcut­o cu  inima  uşoară.  Poate că am  compromis  securitatea tuturor. Dar ştiu un lucru: cei care fac regulile şi principiile le inventează în  confort,  departe  de  condiţiile  reale  în  care  aceste  reguli  imperative  ar  trebui  să  fie  aplicate.  Într­o  situaţie  critică,  nu  trebuie  să  ne  bazăm  decât  pe  gândurile  şi  sentimentele proprii. Aşa am făcut eu. Aşa văd eu lucrurile cât timp creatura nu are  un comportament ameninţător faţă de unul dintre noi. Aceasta se poate întâmpla mai  târziu, caz în care ea trebuie să facă faţă a şase persoane gata de orice. Nu se va  petrece ca şi cu Kane, care nu­şi închipuia o astfel de păţanie. Sunt gata să­mi asum  acest risc pentru salvarea vieţii lui.  ― N­am nimic cu sentimentele personale, zise Ripley ridicându­se. Vreau să ştii  că  nu  ai  nici  dreptul  nici  autoritatea  de  a  ne  impune  viziunea  personală.  Poate  că  riscul pe care­l întrezăresc eu nici nu te priveşte.  ―  Nu  are  nici  o  importanţă  acum.  Kane  este  la  bord...  şi  viu.  Evenimentele  ulterioare  vor  decurge  din  această  realitate,  nu  din  alternativele  trecute.  Discutarea  lor este o pierdere de timp.  ―  Deci  este  ultimul  cuvânt  în  calitate  de  ofiţer  ştiinţific?  Nu  e  chiar  ce  este  stipulat în manual.  ― Te repeţi, Ripley. De ce? Să mă provoci? Am relatat singur acţiunile mele în  cartea  de  bord  şi  mă  voi  supune  judecăţii  Companiei.  Da,  iată  poziţia  mea  oficială  Aminteşte­ţi  totuşi  că  preocuparea  fundamentală  a  ştiinţe;  este  protejarea  vieţii

62 

umane. Nu mă voi împotrivi niciodată acestei legi.  ―  Cu  siguranţă,  dar  părerea  pe  care  o  ai  despre  ce­i  mai  bine  pentru  viaţa  umană poate să difere de a altuia.  Dintr­un  motiv  necunoscut,  aceste  cuvinte  îl  făcură  să  se  întoarcă  brusc  la  Ripley, pe când provocările precedente ale acesteia nu­l atinseseră.  ― Îmi iau responsabilităţile de ofiţer ştiinţific în serios ca şi dumneata. Cred că ar  fi de ajuns. M­a obosit povestea aceasta. Dacă vrei să formulezi o anumită acuzaţie,  încredinţeaz­o  lui  Dallas.  Dacă  nu...  (se  aplecă  pe  instrumentele:  lui),  fiecare  cu  treaba lui.  ― Cum doreşti.  Ripley  plecă  spre  coridor...  tot  nemulţumită.  Dar  n­ar  fi  ştiut  să  spună  de  ce.  Răspunsurile lui Ash păreau valide şi raţionale. Era greu să le respingă. Dar nu asta  o frământa.  Faptul că a deschis sasul implica mai mult decât o simplă infracţiune. Acest gest  nu  se  potrivea  cu  personalitatea  ofiţerului  ştiinţific,  chiar  contrazicea  demonstraţiile  sale  de  profesionalism.  Ea­l  cunoştea  de  puţin  timp,  dar  până  la  acest,  incident,  el  lăsase să se înţeleagă că pentru el manualul era sfânt.  Ash  susţinea  că  se  comportase  astfel  doar  pentru  salvarea  unui  om.  Iar  ea  apărase teza oficială. Greşise. Kane ar fi fost de acord?  Se îndreptă spre pasarelă, nedumerită. Fragmente de coincidenţe i se îmbulzeau  în cap, încercând să se adune într­un tablou logic.  Pe Nostromo nu aveau altceva.de făcut decât să aştepte. Să aştepte ca Parker şi  Brett să repare defecţiunile şi să se roage pentru o îmbunătăţire a stării lui Kane.  Pe  pasarelă,  Lambert  îl  distra  pe  Jones  motanul  cu  o  sfoară.  Era  un  motan  inteligent,  capabil  de  surprize.  Câteodată,  îi  revenea  sarcina  să  întreţină  moralul  oamenilor. Aceştia păreau să fie încântaţi să­l vadă ţopăind şi apucând sfoara albă.  Lambert numea jocul, ăsta: alintarea motanului. Foarte conştiincios, făcea tot ce  putea să­i smulgă navigatorului un zâmbet. Oamenii sunt atât de solemni câteodată.  Era o funcţie anevoioasă pentru un motan; dar el nu renunţă, tot gândindu­se la un  şoarece dolofan.  ― Ce părere ai? zise Brett privindu­şi colegul.  Parker ajustă un control, şterse sudoarea care i se scurgea pe frunte.  ―  E  aproape.  Încă  o  jumătate  de  grad  şi  va  fi  la  fix.  Ripley  ar  trebui  să  fie  satisfăcută.  ― Tu nu ştiai? întrebă Brett hârâind. Ripley nu poate fi satisfăcută!  De după ecranul de intrare pe care lucra se auziră şuierături şi pârâituri.  Parker se uită la difuzorul tăcut şi mârâi.  ― Dacă nu primim o primă grasă după toate astea, eu mă plâng. Am câştigat o  plată  dublă.  Să­i  zică  primă  de  risc!  De  data  asta,  Compania  ar  face  bine  să  ne  plătească bine, de nu, plecăm la Ghildă. Nu ne mai murdărim mâinile degeaba.  ― Păi, accentuă Brett. Plombarea numărului 3 ar trebui să ţină.  Parker  scormoni  într­un  compartiment  de  plastic,  scoase  un  minuscul  cub  întunecat, colorat cu verde şi roşu pe faţa superioară şi se uită la difuzorul inofensiv...  Ritmul era primitiv, nu prea studiat, iar sunetul îşi pierduse cu timpul precizia. Dar  lui  Dallas  nu­i  păsa.  Se  întinse  şi  absorbi  muzica  de  parcă  ar  fi  ascultat­o  pentru  prima oară. Bătea din picior cadenţa melodiei.

63 

Intercomul  făcu  să  se  audă  de  trei  ori  apelul  electronic.  Cu  un  oftat  de  resemnare, stinse muzica şi comută intercomul.  ― Aici, Dallas.  ― Ash. Cred că ar trebui să te uiţi la Kane. S­a întâmplat ceva!  Dallas se  ridică.  Ash nu  părea  îngrijorat,  ceea  ce  era  un semn  bun.  Dar  părea  nerăbdător, ceea ce nu prea era bine.  ― Serios?  ― Interesant,  ― Vin acum.  Se  uită  o  clipă  la  magnetoscop,  apoi  se  dezmetici.  Ash  spusese  "interesant".  Acest termen putea da naştere multor interpretări, nu neapărat bune. Dar era totuşi  mulţumit că Ash nu spusese că "execul" murise.  Deci Kane era încă în viaţă... dar într­o situaţie "interesantă".  Ofiţerul ştiinţific nu făcuse referire la Kane, ci la alt fenomen.  Dallas îl găsi pe Ash în afara infirmeriei cu nasul lipit de geam.  ― Ce s­a îmtâmplat? zise Ripley apărând de la celălalt capăt al coridorului. Am  auzit un apel pe un difuzor branşat.  ― Ascultai?  Dallas o măsură curios. Ea se strâmbă.  ― Altceva nu e de făcut pe navă. De ce? Există vreo obiecţiune?  ―  Nu.  Întrebam  şi  eu. (Se  uită  prin geamul  gros  la "autodoc". Cum  nu  observă  nimic deosebit, i se adresă lui Ash:) Aşadar?  ― Kane! Priveşte­l atent. În întregime.  Dallas îşi concentră atenţia asupra lui Kane, îi cercetă corpul şi reobservă ce voia  să­i arate Ash. Adică nu văzu nimic.  ― Creatura a plecat!  O rapidă  inspecţie  a  infirmeriei  prin  geam  nu  dădu  nici  un  rezultat. Kane  zăcea  pe  platformă. Pieptul  se  ridica şi cobora  în mod regulat. Părea să respire normal  şi  fără efort în ciuda dispariţiei vietăţii. Faţa­i era acoperită de puncte negre.  ― Străinul a depus ceva pe el? zise Dallas scârbit.  ― Nu.  Ash  înclina  spre  o  ipoteză  pozitivă,  iar  Dallas  îşi  dorea  să­l  creadă.  Neapărat.  Oricum, dosarul de bord al ofiţerului ştiinţific zicea că ofiţerul ştiinţific era cel mai chib­  zuit.  ―  Sunt  amprente,  nu  bube.  Cred  că sunt  amprentele ventuze,  adăugă  Ash.  În  rest, Kane nu arată a fi suferit în urma acestei experienţe.  ― Experienţă care poate că nu s­a terminat, interveni Ripley. Uşa infirmeriei este  blindată. Creatura e înăuntru.  Voia să inspire încredere deşi frica pusese stăpânire pe ea. Creatura înfiorătoare  o paraliza doar când se gândea la ea.  ― Nu putem să deschidem uşa, zise Ash gânditor. În nici un caz nu trebuie să o  lăsăm să scape prin navă.  ― Absolut de acord, zise Ripley inspectând podeaua infirmeriei. N­avem cum s­o  prindem sau s­o ucidem de la distanţă.  ― Când am încercat să o desprindem de faţa lui Kane, interveni Dallas, am tăiat­  o şi rănit­o. Poate că dacă nu­i mai facem rău, nu va opune rezistenţă. Ar fi mai bine  să încercăm s­o capturăm.  Îi  surâse  ideea  unei  măriri  a  salariului,  sau  a  unei  avansări.  Dând  cu  ochii  de  corpul  lui  Kane, roşi vinovat. Ripley  se cutremură  la  gândul de  a  porni  în urmărirea  vietăţii.

64 

― N­aveţi decât s­o căutaţi dacă aşa vreţi. Eu stau la uşă.  ―  Sunt  de  părere  că  merită  osteneala,  zise  Ash  dezlipindu­se  de  geamul  despărţitor.  Este  un  specimen  unic.  Cu  siguranţă  va  fi  nevoie  să­l  capturăm  viu  şi  intact.  Apăsă pe tasta de comandă pentru deschiderea uşii. Infirmeria era locul adecvat  pentru un lucru atât de neobişnuit. Pereţii aveau blindaj dublu, iar datorită sasurilor,  era compartimentul cel mai ermetic al lui Nostromo.  Blindajul lunecă silenţios pe câţiva centimetri. Ash se uită la Dallas care dădu din  cap. Ash mai apăsă pe comandă şi uşa se urni. Acum era destul loc pentru un om.  Dallas  intră  primul,  urmat  de  o  Ripley  neîncrezătoare.  La  urmă  venea  Ash,  care  închise degrabă.  Stăteau în picioare nemişcaţi, pândind cel mai  mic semn, cea mai neînsemnată  prezenţă. Dallas fluieră uşor pentru a ademeni vietatea.  Privind  în  jur,  înaintă  spre  un  ungher  care  ar  fi  constituit  o  excelentă  ascunzătoare.  Dar  o  privire  rapidă  nu  dezvălui  decât  nişte  flacoane,  toate  puse  în  ordine.  Dacă  ,  aveau  de  gând să captureze  creatura  aveau nevoie de nişte  obiecte  solide. Cu mâinile goale nu vor izbândi. Dallas luă primul obiect care­i fu la îndemână  ―  un  lighean  de  oţel.  Reluându­şi  căutările,  îşi  zise  că  nu­i  era  greu  creaturii  să  treacă  prin  arma  asta  improvizată.  Dar  contactul  cu  oţelul  rece  în  mâini  era  totuşi  reconfortant.  Ash  inspectă  extremitatea  opusă  a  infirmeriei.  Iar  Ripley  începu  să  se  simtă  ridicol  în  faţa  uşii.  Deşi  temătoare, făcu câţiva  paşi  înainte, şovăi,  apoi se  hotărî să  privească  sub  platforma  pe  care  era  întins  Kane,  gândind  că  vietatea  se  agăţase  acolo. Cu toţi muşchii încordaţi, gata să sară înapoi la cel mai mic semn suspect.  Nu fu deloc mulţumită că nu găsi nimic.  Se ridică oarecum uşurată, trecu în revistă locurile care nu fuseseră cercetate. În  mişcarea pe care o făcu, atinse un panou. Un corp solid şi ţeapăn îi căzu pe umeri.  Întoarse ochii şi dădu peste nişte degete scheletice şi cabuşonul cenuşiu al unui ochi.  Un  urlet  de  groază  îi  ieşi  din  gât.  Cu  pântecele  strânse  într­o  convulsie  de  scârbă,  se  zbătu  frenetic.  Creatura  se  răsturnă  greoaie  pe  punte  şi  rămase  nemişcată.  Dallas şi Ash se repeziră spre ea.  Cei trei oameni se holbau la forma strânsă pe podea. Degetele sale erau chircite,  osoase,  precum  falangele  unui  mort.  Numai  umărul  degetelor,  coada  şi  ochiul  lipsit  de lucire, gol, alungau această iluzie.  Ripley îşi ştergea, isterizată, cu mâna dreaptă urmărul pe care căzuse vietatea,  ca  pentru  a  scăpa  şi  de  amintirea  acelei  clipe.  Atât  de  tare  îi  bătea  inima  încât  începuse să sughiţe.  Luându­şi  inima­n  dinţi,  apropie  un  picior  de  creatură  şi­i  dădu  un  şut.  Nici  o  mişcare, nici împotrivire din partea acesteia. Pielea parcă­i era uscată şi contractată.  Ripley îi mai dădu un picior vietăţii care se răsturnă. Tubul musculos zăcea în palmă,  aproape complet retractat.  ― Cred că a murit, fu de părere Dallas. (O mai studie un moment, apoi se uită la  Ripley.) Ţi­e rău!  Ea înghiţi cu greu.  ― Nu. Nu mi­a făcut nimic. Cred că era moartă înainte de a cădea pe mine.  Se  duse  în  camera  mică  pe  care  o  inspectase  Dallas  şi  reveni  cu  un  forceps.  Prinse  degetele  şi  puse  vietatea  în  ligheanul  pe  care­l  ţinea  Dallas.  Merseră  la  o  masă pe care o aşezară. Ash îndreptă o lumină crudă asupra vietăţii.  ―  Priviţi  ventuzele,  zise  el  indicând  cu  o  sondă  o  serie  de  găuri  mici  şi  adânci

65 

împrejmuind  "palma"  creaturii.  Nu  e  de  mirare  că  nu  am  reuşit  s­o  desprindem  de  faţa  lui  Kane.  Era  imposibil  având  în  vedere  ventuzele  acestea,  falangele  şi  coada  încolăcită pe gât.  ― Unde e gura?  Dallas încerca să scape de vederea ochiului unic. Chiar şi mort, aceasta păstra  un fel de atracţie hipnotică.  ―  Trebuie  să  fie  acest  organ,  tubul  acesta  care  s­a  introdus  în  gâtul  lui  Kane.  Oricum, nu a dat semne de alimentare.  Cu  ajutorul  sondei,  întoarse  creatura  pe  cealaltă  parte.  Cu  forcepsul,  trase  cu  putere de tub pentru a­l extrage din palmă. Când partea dinăuntru a tubului ieşea, îşi  schimba culoarea.  ― Se întăreşte în contact cu aerul. (Ash puse forma sub un fel de radar. Ajustă  controalele şi răspunsurile se înscriseră pe ecran.) S­a sfârşit, îi informă el. Creatura  aceasta a murit. Nici un semn de viaţă. Nu ştim mare lucru despre ea, dar tot putem  să determinăm când este în viaţă şi când este moartă.  Ripley dădu din umeri.  ― Cu atât mai bine. Să scăpăm acum de ea.  Ash căscă ochii.  ― Glumeşti, desigur?! Foarte nostim.  Ea făcu "NU" din cap.  ― Sunt cât se poate de serioasă!  ―  Dar  trebuie  s­o  luăm  cu  noi,  zise  Ash.  Este  primul  nostru  contact  cu  o  asemenea  creatură.  Aşa  ceva  nu  avem  în  arhive.  Trebuie  întreprinse  tot  soiul  de  experienţe pe acest cadavru!  ― Bine, răspunse ea. Fă testele, apoi arunc­o!  ―  Nu,  nu.  Aceste  experienţe  necesită  sprijinul  unui  laborator  biologic  complet  echipat.  Aici  mă  pot  ocupa  doar  de  amănunte  superficiale,  cum  ar  fi  structura  şi  compoziţia. Nu pot întreprinde studiul evoluţiei sale, de exemplu. Cum să lepădăm ca  pe un gunoi una dintre cele mai fantastice descoperiri xenologice din ultimii zece ani!  Protestez  personal  în  calitatea  mea  de  ofiţer  ştiinţific.  Kane  ar  fi  fost  de  acord  cu  mine!  ― Chestia asta a vărsat acid, a făcut o gaură prin toată nava, sau aproape! i­a  întoarse Ripley. Dumnezeu ştie cum vor evolua evenimentele acum, după ce a murit.  ― Ea nu a făcut de fapt nimic, se împotrivi Ash. Acidul este probabil absorbit de  celulele moarte, devenind inert. Creatura nu a făcut nici un rău.  ― Nu încă.  Ash se uită implorator la Dallas.  ― Nu a făcut nici o mişcare, nu a rezistat în nici un fel când am sondat­o pe toate  părţile,  inclusiv  ochiul.  Aparatele  ne asigură că  este  moartă de­a  binelea  şi cred că  sunt  în  măsură  să  afirm  că  nu  este  un  zombi.  Dallas,  trebuie  să  păstrăm  acest  specimen!  Căpitanul nu răspunse, aşa că Ash îşi continuă argumentarea:  ―  Fie şi  dintr­un  singur  motiv.  Dacă  noi  nu vom  reuşi  să­l  reanimăm  pe  Kane,  echipa medicală care se va ocupa de el va avea nevoie să studieze creatura care l­a  cufundat într­o astfel de comă. A scăpat de ea ar însemna a scăpa prilejul de a afla  secretul care l­ar salva pe Kane.  ―  Eşti  ofiţerul  ştiinţific,  zise  în  cele  din  urmă  Dallas.  Este  departamentul  tău,  hotărârea îţi aparţine.  ― Ne­am înţeles, zise Ash fără să­şi ascundă satisfacţia. Aceasta nu are cum să  renască. Nu mai prezintă nici un pericol.

66 

― Aşa s­o fi gândit şi Kane, mormăi Ripley. (Dallas o fulgeră cu privirea şi ea îşi  întoarse ochii.) Viitorul monstrului este asigurat, adăugă ea arătând platforma medi­  cală.. Ce e cu Kane?  Ash  se  îndreaptă  spre  aşternut.  Examină  sumar  pe  "exec"  şi  studie  cu  grijă  semnele  de  sugere,  vizibilă  pe  faţă.  După  aceea,  activă  instrumentele  pupitrului;  "auto­docul" începu să toarcă încet. Pe ecranul de citire se înşirau cifre.  ― Are febră.  ― Grav?  ―  Nu.  Nu­i  primejduieşte  sistemul.  Maşina  va  avea  grijă  să­i  coboare  temperatura. Este tot inconştient.  ― Asta se vede!  Ash se întoarse spre necruţătoarea sa colegă.  ― Nu neapărat. Ar putea dormi, ceea ce ar fi cu totul altceva.  Ripley vru să răspundă, dar Dallas i­o tăie nervos:  ― Terminaţi odată cu cearta!  Ca  şi  cum  n­ar  fi  avut  destule  probleme,  mai  trebuia  să  aibă  de­a  face  şi  cu  tensiunea care domina între membri echipajului. Ţinând seama de evenimentele care  se năpustiseră asupra lor, asemenea conflicte nu­l mirau. Dar nu putea tolera decât  strictul minim. Un antagonism declarat trebuia înăbuşit cu orice preţ de la început. Nu  avea timp de pierdut cu toanele lor.  Pentru a­i face să mai uite de neânţelegerea lor, deplasă discuţia spre Kane.  ― Inconştienţă şi uşoară febră. Altceva?  ―  Nimic,  răspunse  Ash  aplecându­se  spre  ecran.  Organele  vitale  lucrează  normal.  ― Pronostic pe termen lung?  Ofiţerul ştiinţific ezită.  ―  Nu  sunt  medic.  Nostromo  nu  este  o  unitate  destul  de  importantă  pentru  a­şi  permite să aibă un medic.  ― Ştiu. Dar cel mai apropiat de aceste chestiuni eşti tu. Vreau doar o părere. Nu  va fi înscris în jurnalul de bord.  Dallas îl privi pe Kane, întins pe aşternut. Kane ― prietenul lui...  ―  Nu  vreau  să  par  exagerat  de  optimist, spuse  încet  Ash.  Dar  după  starea  sa  actuală şi după ce­mi spun aparatele de supraveghere, cred că va scăpa.  Dallas mormăi.  ― Destul. Nu pot să cer mai mult.  ―  Sper  că  ai dreptate, adăugă Ripley.  Suntem  uneori  în dezacord,  dar  mă  rog  cerului să ai dreptate.  Ash ridică din umeri cu modestie.  ― Îmi doresc să pot face mai mult pentru el. Din păcate nu sunt medic! Este uşor  să extrapolezi la nesfârşit, despre soarta acestei creaturi, dar nu pot da ordinatorului  nici  un  caz  precedent  la  care  să  se  refere.  Nu  ne  rămâne  decât  să  aşteptăm  manifestarea  asupra lui  Kane a unor  rezultate  tangibile  ale  acestei  acuplări  bucale.  Abia  atunci  ar  putea  ordinatorul  să  preconizeze  un  tratament.  (Ash  păru  deodată  dezamăgit.) Mi­aş dori să fiu calificat din punct de vedere medical. Nu­mi place deloc  să depind de maşini.  Ripley fu surprinsă de o asemenea ieşire.  ― E prima oară când te aud denigrând o maşină, Ash!  ― Nici o tehnologie nu este perfectă. Ar trebui să fie mai suple. Avem nevoie de  toate facilităţile unui spital aici şi nu doar de acest "autodoc". Acesta nu este progra­  mat  pentru  a  rivaliza  cu  acest...  acest  străin.  Rezolvarea  problemei  depăşeşte

67 

desigur  capacităţile  sale.  Ca  toate  maşinile,  "autodocul"  nu  este  efectiv  decât  în  limitele  stricte  impuse  de  informaţiile  sale  memoriale.  Da,  aş  fi  vrut  să  cunosc  mai  mult din medicină.  ―  E  prima  oară,  întări  Ripley,  şi  când  te  aud  exprimând  un  sentiment  de  inadecvare.  ― Dacă ştii mai puţin decât ar trebui în împrejurări precise, eşti nesigur. Nu văd  cum te­ai simţi altfel. (Se uită la Kane.) Sentimentul care mă încearcă este amplificat  când  universul  mă  pune  în  prezenţa  unei  entităţi  radical  necunoscute.  Nu  posed  cunoştinţele suficiente pentru a lupta, şi mă simt neputinicqs.  Cu ajutorul forcepsului, transferă creatura într­o mare fiolă transparentă şi apăsă  pe un buton situat pe capsula care o astupă. O lumină galbenă invadă tubul. Ripley  urmărise  cu  interes  acest  test.  Aproape  că  se  aştepta  ca  vietatea  să  dezintegreze  fiola şi să sară pe prima figură. În sfârşit, convinsă că nu­i mai putea face nici un rău,  decât în coşmar, se îndreaptă spre ieşire.  ― Nu ştiu ce credeţi voi, zise ea peste umăr, dar eu aş bea o cafea.  ― Excelentă idee, aprobă Dallas, întorcându­se spre Ash. Te descurci fără noi?  ―  Vrei  să  spui,  împotriva  acesteia?  (Arătă  creatura  închisă  în  cuşca  transparentă.) Sunt om de ştiinţă. Asemenea fenomene îmi stârnesc curiozitatea, nu  pulsul. Va fi bine, nu­ţi face griji. Dacă mai aflu ceva sau dacă starea generală a lui  Kane se schimbă uşor, te voi chema imediat.  ― Ne­am înţeles, zise Dallas. (Apoi, către Ripley:) Hai să bem cafeaua aia.  Uşa  blindată  a  infirmeriei  glisă  tăcută  în  urma  lor.  Cele  două  siluete  se  îndepărtară în direcţia pasarele, lăsându­l pe Kane în grija "autodocului", şi pe acesta  în grija lui Ash. 

8  Cafeaua  le  desfătă  stomacul,  nu  creierul.  În  jurul  lor,  Nostromo  funcţiona,  nepăsător  la  soarta  Străinului  al  cărui  corp  neînsufleţit  se  odihnea  într­un  borcan.  Prin pasarelă pluteau mirosuri familiare.  Dallas recunoscu unele dintre ele, caracteristice anumitor membri ai echipajului.  Departe  de  a  bănui  pe  cineva,  amuşină  de  două  ori  în  semn  de  complicitate.  Deodorantele nu erau excepţionale pe o navă de mărimea lui Nostromo. Închişi ani­  lumină  în  cochilia  lor  de  metal,  eroii  noştri,  având  alte  griji  mai  importante,  nu  se  sinchiseau de efluviile vecinilor.  Ripley îşi păstrase înfăţişarea îngândurată!  ― Ce te necăjeşte? Tot la hotărârea lui Ash te gândeşti! Nu­ţi place deloc că ne­  a lăsat să intrăm?  ―  Cum  ai  putut  să­i  îngădui  să  ia  o  asemenea  iniţiativă?  răspunse  Ripley  cu  vehemenţă.  ― Ţi­am spus­o deja, explică Dallas cu răbdare. Eu am hotărât să­l introducem  pe Kane... nu... te referi la specimenul pe care am hotărât să­l păstrăm?  ―  Da,  confirmă  ea  cu  însufleţire.  Acum  e  prea  târziu  să  mai  discutăm  despre  aventura cu sasul. Poate că m­am înşelat. Dar să mai păstrăm chestia asta la bord,  moartă sau vie, după cele ce i­a făcut lui Kane!  El încearcă să o liniştească.  ―  Nu  ştim  dacă  i­a  făcut  ceva  rău,  în  afară  de  faptul  că  l­a  doborât.  După  instrumentele medicale, starea lui e normală. În privinţa păstrării creaturii la bordul lui

68 

Nostromo, eu nu­s decât pilot aici. Sarcina mea se referă la bunul mers al navei.  ― Eşti căpitanul.  ― Este un titlu care nu înseamnă nimic în anumite situaţii specifice. Parker poate  să  mă­nveţe  lucruri  în  materie  de  inginerie.  Iar  în  problemele  de  resortul  departa­  mentului ştiinţific, Ash are ultimul cuvânt.  ― Cum se face? întrebă Ripley dintr­odată, mai degrabă curioasă.  ― Ca de obicei. Sunt ordinele Companiei. Citeşte­ţi manualul.  ― De când e­n vigoare procedura aceasta?  ― Haide, Ripley, făcu exasperat căpitanul. Asta nu­i navă militară. Ştii foarte bine  că  procedura  standard  constă  în  a  face  ceea  ce  ni  se  spune  să  facem.  Acest  principiu include independenţa diferitelor departamente, ca şi cel ştiinţific. Dacă nu i­  aş da crezare, n­aş fi acum aici cu tine.  ―  Despre  ce­i  vorba?  Speranţa  într­o  primă  dispare  în  faţa  spectrului  unui  om  mort?  ― Dar ce­ţi trece prin cap? Nu există primă oricât de mare care să compenseze  viaţa lui Kane. Acum e prea târziu. Suntem aici, iar povestea asta s­a întâmplat. As­  cultă, nu­ţi face griji pentru mine, da? Eu nu fac decât să duc încărcătura pentru a­mi  asigura  subzistenţa.  Dacă  voiam  să  fiu  un  adevărat  Explorator,  cu  orice  preţ,  mă  angajam în Corpul Frontierelor. Gloria... nu, mulţumesc. Nu­i de mine. Vreau să fac  în  aşa  fel  încât  ofiţerul  meu  executant  să  supravieţuiască  şi  să  rămână  alături  de  mine.  Ripley  rămase  tăcută  pentru câteva minute.  Când vorbi,  în vocea ei  nu  mai  era  nici o urmă de amărăciune:  ― Aţi fost împreună pe multe zboruri?  ― Destule, ca să ne cunoaştem, răspunse Dallas, pe un ton egal, cu ochii fixaţi  pe pupitru.  ― Şi Ash?  ― Iar începi? (Oftă. N­ai cum să scapi, îşi zise.) Ce vrei să ştii?  ―  Acelaşi  lucru.  Spuneai  că­l  cunoşti  bine  pe  Kane.  La  fel  şi  pe  Ash?  Ai  mai  navigat cu el?  ―  Nu.  (Gândul  ăsta  nu  prea­l  necăjea  pe  căpitan.)  E  prima  oară.  Eu  am  făcut  cinci transporturi ― lungi şi scurte ― cu încărcături de tot felul, cu un alt ofiţer ştiin­  ţific.  Pe  neaşteptate, cu  două zile  înainte de a  pleca  de pe  Thedus,  l­au  înlocuit cu  Ash.  Ea­l privi ca şi cum i­ar fi dat dreptate.  ―  Şi  ce­i cu  asta? sări el.  Pe  bătrânul  meu maistru  principal  nu  l­au înlocuit cu  tine?  ― Nu am încredere în el.  ― Se vede de la o poştă. Eu, drept să­ţi spun nu am încredere în nimeni.  Este  timpul,  îşi  zise  el,  să  schimbăm  subiectul.  Până  acum,  Ash  îi  păruse  competent, deşi un pic jenat că făcea parte din acest echipaj. Dar nu putea fi vorba  de prea multă intimitate şi promiscuitate în călătoriile interplanetare, pe timpul cărora,  din  motive  evidente,  echipajele  stăteau  mai  mult  în  hipersomn,  cu  excepţia  manevrelor de plecare şi de sosire. Atâta timp cât Ash îşi făcea treaba corect, Dallas  nu  avea ce să­i  reproşeze  în  legătură cu  purtarea lui.  Şi  în  plus  nu  avusese prilejul  să­i pună la îndoială competenţa.  ― Cât timp ne mai iau reparaţiile? o întrebă.  Ea se uită la cronometru, făcu o evaluare.  ― Ar trebui să fie aproape gata. Fac desigur ultimele verificări.  ― De ce n­ai spus mai devreme?

69 

― Cred că mai au mici probleme, altfel ne­ar fi anunţat ei. Ascultă, crezi că vreau  să­l desconsider pe Ash?  ― Nu. Ce probleme mai au?  Ea mai ceru un supliment de informaţii de pe tabulator.  ― Nu avem încă lumină pe punţile B şi C. Sondoarele au explodat şi e nevoie de  înlocuirea lor.  ― N­am de gând să mă plimb pe punţile B şi C! Ştiu cum arată. Altceva?  ―  Sistemele  de energie  complementară  au sărit  imediat  după  aterizare.  Ştii  ce  necazuri au avut cu secundarele.  ― Dar  motoarele principale sunt în stare bună? (Ea dădu din cap). Păi, chestia  cu  motoarele  de  rezervă  n­are  importanţă!  Putem  decola  şi  fără  ele.  Ne  băgăm  în  congelatoare şi ne cărăbănim.  ― Crezi că e bine? Adică... să decolăm fără motoarele de sprijin?  ―  Poate  că  nu.  Dar  vreau  să  plec  de  pe  planeta  asta,  şi  acuma  vreau!  Am  executat cercetarea semnalului  şi  n­avem  pe cine să salvăm  aici  decât pe  Kane.  E  treaba altei expediţii, echipată corespunzător, să cadrileze lumea asta şi să viziteze  epava. Nu suntem plătiţi pentru asta. Suntem supuşi unor directive draconice. M­am  săturat. Hai să plecăm odată! 

Se instalară la pupitre. Kane şi entitatea străină fură uitate deocamndată. Toate  problemele anexe, amânate. Importantă era acum procedura de întoarcere în spaţiu.  Formară  instantaneu  o  unitate,  un  tot  organic.  Certurile  şi  părerile  personale  dispărură  în  faţa  dorinţei,  mult  timp  reţinută,  de  a  se  întoarce  în  imensitatea  strălucitoare şi deschisă a cosmosului.  ― Motoarele principale activate, raportă Ash, care­şi părăsise laboratorul pentru  aş relua postul pe pasarelă.  ― Verificat, confirmă Lambert.  ― Secundarele tot nu funcţionează, domnule.  Ripley se încruntă în faţa lectorului de putere situat pe consola ei suspendată.  ― Da, ştiu. Navigator, suntem în poziţie?  ―  Calculele  de  punere  pe  orbită  ―  integrate,  spuse  Lambert  ascultându­şi  consola. Mă ocup de coordonatele rafinăriei acum. O secundă. Gata!  Ea  îndesă un şir  de  butoane.  Rânduri de numere  se lungeau pe ecranul  agăţat  deasupra lui Dallas.  ―  Nu­i  rău.  Corectăm  cursa  cu  mai  multă  precizie  când  vom  fi  sus,  dacă  va  fi  nevoie. Fiţi gata pentru decolare.  Înfăşurat  în  vârtejuri  de  praf.  Nostromo  prinse  a  vibra.  Un  vâjâit  grozav  crescu  peste  măsură.  Tunetul  acestei  maşini  făcută  de  mâna  omului  cuprinse  peisajul  de  lavă şi coloanele de bazalt.  ― Gata, zise Ripley.  Dallas îl privi pe Ash.  ― Cum se comportă nava?  ― Totul este corect. Pentru cât timp, nu ştiu, zise ofiţerul studiind indicatoarele.  ―  Până  ajungem  pe  orbită  ar  fi  de­ajuns,  replică  Dallas  apăsând  pe  intercom.  Parker, cum stau lucrurile pe­acolo? Putem decola fără a avea toată puterea?  Dacă  nu  puteau  depăşi  gravitaţia  acestei  planete  doar  cu  motoarele  principale,  Dallas o ştia prea bine, trebuia să utilizeze hiperpropulsia. Dar o secundă sau două  de hiper­propulsie erau de ajuns să­i scoată din acest sistem solar. Ar însemna să se  facă o recalculare a coordonatelor tridimensionale şi să se piardă un preţios timp de

70 

veghe pentru a reajunge la încărcătură. Or, timpul de veghe se calculează în oxigen.  Minutele reprezintă litri de aer. Nostromo putea continua reciclarea micilor provizii de  aer  aruncate  de  aparatul  lor  respirator.  Când  plămânii  lor  vor  refuza  să  absoarbe  oxigenul  viciat, se  vor vedea  obligaţi  să  se  întoarcă  la  congelatoare,  chiar  dacă  nu  vor regăsi rafinăria.  Dallas  se  gândea  la  gigantica  uzină  care­şi  continua  liniştită  drumul,  dând  târcoale acestei  mici lumi şi încerca să­şi imagineze cât timp le­ar trebui pentru a o  rambursa, în caz că ar abandona­o.  Răspunsul  lui  Parker,  nu  neapărat  încurajator,  fu  străbătut  de  o  undă  de  speranţă.  ―  Nu  se prezintă  prea rău  pe la  noi.  Dar  nu  uita  că  am  făcut  doar  o cârpeală.  Avem nevoie de echipamentul unui şantier pentru o treabă ca lumea.  ― Va ţine propulsia?  ―  Musai,  de  nu,  ne  prind  turbulenţele  ascendente.  Celulele  noi  ar  putea  să  explodeze... mai mult nu pot să facă. N­o să mai apucăm să le reparăm.  ― Aşa că luaţi­o încet, adăugă Brett din scaunul său de comandă a mâinilor.  ―  Am  înţeles,  vom  fi  atenţi.  Eu  vă  cei  doar  să  atingem  gravitaţia  zero.  După  aceea  intrăm  în  hiperpropulsie  până  la  Sol.  Atunci  pot  să  se  dezintegreze  celulele  astea afurisite. Dar până nu ieşim din atmosfera asta, să nu sară, de­ar fi să le ţineţi  cu manile.  ― Facem ce putem, zise Parker,  ―  Bine.  Pasarela  terminat!  (Dallas se răsuci  spre  "principalul" de pe  Nostromo.  Ripley îndeplinea o sarcină dublă din cauza absenţei lui Kane.) Ridică­ne la o sută de  metri  altitudine  şi  strânge  trenurile  de  aterizare.  Mă  ocup  eu  de  menţinerea  lui  Nostromo.  ― Urcare la o sută de metri, înregistra Ripley pe pupitrul ei.  Bubuitul  se  amplifică  în  exterior  atunci  când  remorcherul  se  desprinse  de  suprafaţa  pârjolită.  Nava  se  balansă  la  o  sută  de  metri  deasupra  solului,  furtuna  învolburând  praful  sub  burta  ei.  Pilonii  masivi  care­o  susţineau  se  repliară  încet  în  compartimentele lor metalice.  Un  şoc  surd  traversă  pasarela,  confirmând  ceea  ce  ordinatorul  imprimase  pe  console.  ― Suporturi retractate, anunţă Ripley. Închid blindajele.  Plăci  groase  de  metal  glisară  pe  şinele  lor,  ferecând  habitaclele  trenurilor  de  aterizare.  ― Gata, declară Ash.  ― Bine! Ripley. Kane nu­i aici; intri în joc. Propulsează­ne!  Ea  împinse  un  levier  dublu  pe  consola  "execului".  Mugetul  deveni  asurzitor  în  exteriorul monstrului de metal. Uşor înclinat spre înalt, nava îşi începu cursa.  ―  Pornesc  numărătoarea  inversă  de  gravitaţie,  zise  Ripley  apăsând  mai  multe  butoane. Pornim!  Cu  botul  spre  cer,  în  acceleraţie  constantă,  remorcherul  făcu  brusc  un  salt  înainte. Pe  măsură ce câştiga altitudine, curenţi atmosferici  puternici băteau  tot  mai  tare în acest cocon metalic fără să­l devieze de pe traiectorie nici să­i zădărnicească  eforturile titanice.  Lambert se uită ţintă la un anumit indicator.  ― Un kilometru altitudine. Ascensiunea continuă, inserţie orbitală în cinci virgulă  trei două minute!  Dacă ne menţinem fără probleme până acolo, se gândi ea.  ― Pare corect, murmură Dallas urmărind două linii de; extensie pe un ecran de

71 

control cu un aer de satisfacţie. Porniţi gravitaţia artificială!  Lambert împinse o manetă. Nava se cabră. Stomacul lui Dallas se răzvrăti când  gravitaţia  sleită  a  micii  planete  care  se  îndepărta  fu  înlocuită  de­o  împingere  fantastică, implacabilă.  ― Pornită, raportă Lambert după ce organele ei interne îşi regăsiră locul.  Ochii  lui  Ripley  se  plimbau  fără  răgaz  de  la  un  contor  la  altul.  Pe  un  ecran  de  lectură apăru o uşoară divergenţă, pe care o corijă numaidecât.  ― Cifre de împingere inegală. Modific vectorul acum. (Ea apăsă un comutator şi  văzu  cu  satisfacţie  că  un  ac  lichid  revenea  la  măsura  sa  normală.)  Compensaţie  efectuată. Se menţine corect.  Dallas începea să creadă că vor opera punerea pe orbită fără probleme, când o  trepidaţie  puternică  se  repercută  din  sala  maşinilor  până  la  pasarelă.  Dură  o  clipă  doar şi nu se repetă.  ― Ce­a fost? strigă Dallas.  Ca un răspuns, se auzi apelul intereomului.  ― Parker?  ― Dar, eu. Avem nişte probleme.  ― Serioase?  ― Motorul tribord e supraîncălzit. Apreciază şi singur.  ― Îl puteţi regla?  ― Glumeşti. Îl închid complet.  ― Nouă compensaţie de acceleraţie inegală, anunţă solemn Ripley.  ―  Să  ne  ţii  întregi  până  ajungem  dincolo  de  dublu  zero,  îl  rugă  Dallas  în  intercom.  ― Dar ce credeţi că facem noi aici? răspunse Parker. Şi puse punct conversaţiei.  O schimbare sensibilă în mugetul motoarelor se auzi şi pe pasarelă. Nici unul nu  se uită la vecin, de teamă să nu­i citească în ochi frica.  Zburând puţin mai lent şi angajându­se cu greu în nişte enorme formaţii noroase.  Nostromo  îşi  continua  drumul  spre  spaţiul  vid,  la  întâlnirea  cu  rafinăria  părăsită  pe  orbită.

Contrastând cu aparentul calm care domnea pe punte, sala maşinilor era teatrul  unei activităţi febrile.  Brett asuda din greu  într­o conductă dereglată,  dorindu­şi  din toată  inima să  fie  altundeva.  ― Se schimbă ceva? întrebă Parker din exterior.  ― Da. Aşa cred. Praful îneacă iar intrările. Numărul 2 se supraîncălzeşte.  ― Credeam că l­am închis.  ―  Aşa  am  făcut.  O  fi  căzut  iar  un  ecran.  Aparatele  aste  afurisite  sunt  prea  sensibile.  ― N­au fost create să zboare prin anumite tipuri de uragane, îl lămuri Parker pe  coechipierul său. Mai pompează un minut, două ― trebuie să meargă!  O  a  doua  trepidaţie  scutură  pasarela.  Cu  toţii  se  uitau  fix  la  propriile  console.  Dallas se gândi să cheme sala maşinilor, dar renunţă. Dacă Parker avea ceva de zis,  îi spunea el.  Hai,  hai,  se  rugă  el  tăcut  de  ei  doi.  Urcaţi­ne!  Dacă  Parker  şi  Brett  puteau  să  menţină  motoarele principale în funcţie timp de măcar două minute, se angajă să le

72 

obţină primele pe care le tot cereau. Pe tabloul lui, nivelul de gravitaţie tindea repede  spre  zero.  Încă  un  minut!  implora  mângâind  inconştient  pupitrul.  Încă  un  amărât  de  minut! Ieşind din coroana de nori, Nostromos străpunse vidul negru. Un minut cincizeci  de secunde mai târziu, indicatorul de suprafaţă­gravitaţie pe consola lui Dallas căzu  la zero.  Strigătele de bucurie şi de uşurare, explodară pe pasarelă.  ― Am reuşit! (Epuizată, Ripley se lăsă să cadă pe spetează.) Am reuşit!  ― Când ne­am zgâlţâit prima dată şi când a început glisarea, n­am crezut c­o să  reuşim! exclamă Dallas. Ne şi vedeam prăbuşindu­ne pe munţi. Oricum, ar fi fost mai  bine decât să folosim hiperpropulsia şi să abandonăm rafinăria!  ― Nu era o problemă, zise Lambert cu seriozitate. Puteam să aterizăm din nou şi  să stăm liniştiţi pe planeta asta. Atunci, baliza automată de naufragiu intra în acţiune.  Intram  în  hipersomn  aşteptând  ca  un  alt  echipaj  norocos  să  intercepteze  apelul  nostru şi să vină să ne salveze.  În  primul  rând,  să  nu  pomenim  de  prime,  îşi  zise  Dallas.  Să  le  facem  surpriza  când vom fi pe orbita terestră. Pe moment cei doi ingineri meritau cele mai calde feli­  citări. Deschise intercomul.  ― Bună treabă aţi făcut! Propulsia merge?  ― Acum că am scăpat de praf, miaună ca Jones.  În  difuzor  se  auzi  un  troznet.  Dallas  se  încruntă,  incapabil  să  definească  zgomotul.  Apoi  îşi  dădu  seama  într­o  străfulgerare  că  Parker  probabil  desfăcuse  o  bere fără să se obosească s­o ţină mai departe de microfon.  ―  A  fost  ca  o  plimbare  câmpenească,  continuă  cu  mândrie  inginerul.  Când  reglăm noi o problemă, aşa rămâne!  După  această  afirmaţie  peremptorie  urmă  un  gâlgâit.  Canicula  acestei  zile  de  vară era copleşitoare..,  ― Bine zis. Bună treabă, întări Dallas. Odihniţi­vă! Meritaţi amândoi. Şi... Parker!  ― Da?  ―  Când  om  ajunge  în  preajma  Pământului  şi  vei  coordona  departamentul  cu  controlul de ingineri, ţine berea departe de gură!  Gâlgâitul dispăru. Satisfăcut, Dallas închise şi spuse.  ― Hai să strângem mălaiul şi să ne întoarcem acasă. La garaj, Lambert!  Unghiul  de  ascensiune  al  lui  Nostromo  începu  să  se  încline  încet,  Trecură  mai  multe minute până când se auzi un bâzâit regulat pe pupitrul navigatorului.  ― Iată­l, îi informă ea. Exact unde trebuia să fie!  ―  Bine,  (Dallas  se  aplecă  către  consolă.)  Pune­ne  pe  şine  şi  să  fim  gata  de  acostare.  Instrumentele  îşi  fredonară  muzica  lor  pe  măsură  ce  remorcherul  îşi  ajustă  cu  precauţie  poziţia  în  raport  cu  muntele  de  metal  şi  plastic.  Ripley  împinse  un  comutator. Nostromo, cu pupa înainte, înainta lent spre masa greoaie a rafinăriei.  ― Poziţionat, zise ea.  ― Du­ne înăuntru!  Dallas urmărea insistent un lector de distanţă cu degetele împingând un rând de  butoane roşii.  ―  Ne  apropiem.  (Ripley  controla  două  ecrane  în  acelaşi  timp.)  Distanţa  diminuează. Douăzeci... cincisprezece... Pus.  Împinse o manetă. Dallas dădu drumul la butoanele roşii.  ―  Motoarele  oprite  şi  propulsia  principală  compensată.  Suntem  în  stabilitate  inerţială. Activaţi închizătura hiperpropulsiei.

73 

―  Activată,  îl  informă  Ripley.  Suntem  ataşaţi!  Activat,  Nostromo  va  produce  o  împingere de hiper propulsie destul de puternică pentru a trage la edec rafinăria. De  acum  aceasta  va  călători  cu  ei  înfăşurată  în  această  misterioasă  manifestare  de  irealitate  care  făcea  pe  oameni  şi  navele  spaţiale  în  stare  să  depăşească  viteza  luminii.  ―  Calculează  ruta  spre  Pământ,  ordonă  Dallas.  Aprinde  apoi  hiperpropulsia  şi  adu­ne la lumină plus 4, Ripley.  ― Cu plăcere.  ―  Rută  calculată  şi  integrată,  zise  Lambert,  puţin  mai  târziu.  E  timpul  să  ne  întoarcem acasă! (Apoi, doar pentru ea:) Hai, scumpule, scoate­ne de aici!  Ripley acţiona un control principal. Minuscula planetă şi nava ei străină prizonieră  pieiră de parcă nici nu existaseră. Nostromo atinse, depăşi viteza luminii. În jurul na­  vei şi a rafinăriei se materializa o coroană luminiscentă. Stelele pe care le aveau în  faţă se făcură albastre, cele care se aflau înapoi deveniră roşii.  Şase  membri  ai  echipajului  se  îndreptau  liniştiţi  spre  Pământ.  Şase  membri  ai  echipajului şi cineva pe nume Kane...  Se aşezară în jurul mesei popotei şi­şi sorbeau cafeaua şi ceaiul cald, după pofta  fiecăruia.  Atitudinile  lor  decontractate  le  oglindeau starea  de  spirit care,  nu  cu  mult  timp  în  urmă,  fusese  atât  de  rigidă.  Cu  picioarele  atârnând  pe  braţele  fotoliilor,  îşi  recăpătau pofta de viaţă.  Pe pasarelă, Lambert punea punct verificărilor navigaţiei înainte de a­şi oferi un  răgaz  bine  meritat.  Ash  ajunsese  din  nou  la  infirmerie  şi­şi  reluase  veghea  lângă  corpul nemişcat al colegului său.  Parker  înghiţi  o  gură  de  ceai  fierbinte,  scoase  mitocăneşte  un  suspin  de  satisfacţie şi propuse cu obişnuita­i nedelicateţe:  ― Cel mai bine e să­l punem pe Kane într­un congelator ca să­i stopăm boala.  ― Nu ştiu dacă frigul nu­i va altera cumva starea, îşi dădu Dallas cu părerea. Ar  putea s­o agraveze. I­am intensifica răul care­l macină dacă ne­am atinge de condiţia  sa actuală.  ―  E  mai  bine  decât  să  nu  facem  nimic!  protestă  Parker,  ducându­şi  ceaşca  la  buze.  Şi  ce­a  făcut  "autodocul"  până  acum?  Nimic!  Răul  care­l  roade  pe  Kane  îi  depăşeşte posibilităţile, cum a zis Ash. Ordinatorul ăsta medical e conceput pentru a  îngriji boli de gravitaţie nulă sau picioare rupte, nu o chestie ca asta. Suntem cu toţii  de acord asupra acestui punct: Kane are nevoi de un tratament specializat.  ― Care nu e cu putinţă, ai spus­o.  ― Just. (Parker se rezemă.) Exact! D­aia zic să­l băgăm la hibernare până când  un doctor specializat în maladii străine va putea să­i ia cazul în primire.  ― Just, concluzionă Brett.  Ripley scutură din cap şi­l privi.  ― Cum zice el ceva, mereu spui "just"'. Ştiai, Brett?  ― Just, mormăi el.  Ea se întoarse spre inginer.  ― Ce zici, Parker? Coechipierul tău e­ntotdeauna de acord cu tot ce spui şi zice:  "just"'. Ca un papagal.  Parker îl măsură pe prietenul său.  ― Mda. E modelat după mine. Ce eşti tu, papagal?  ― Just.  ― Ah, gura! îi scăpă lui Dallas.  Îi  păru  imediat  nespus  de  rău.  Aceste  glume  inofensive  îi  făceau  bine,  iar  el  trebuise  să  le  pună  capăt.  De  ce  se  purta  aşa?  Relaţiile  dintre  membri  echipajului

74 

acestui remorcher erau mult mai destinse decât o permitea eticheta ierarhică. Atunci,  din ce pricină se simţea el nevoit să facă pe căpitanul acuma?  Poate  pentru  că  se  aflau  într­o  situaţie  critică  şi  pentru  că  trebuia  să  preia  "sarcina".  Era  ataşat  de  responsabilităţile  lui  ca  de  o  femeie.  Împuţită  treabă!  În  această  clipă,  ar  fi  făcut  schimb  cu  Ripley  sau  Parker.  Mai  ales  cu  Parker.  Cei  doi  ingineri puteau să se întoarcă în habitaclul personal şi să nu se sinchisească de tot  ce nu­i privea direct. Cât timp aveau grijă de motoarele şi sistemele de propulsie ale  navei, îi durea în cot de celelalte.  Dallas  îşi  zise  că  nu­i  prea  plăcea  să  ia  hotărâri.  Poate  că  din  acest  motiv  comanda un vechi remorcher şi nu o navă de linie. Desigur că de aceea nu ceruse  niciodată un alt post. În calitatea de căpitan de remorcher, îşi petrecea mai mult timp  în hipersomn, visând şi luându­şi salariul la capătul călătoriei. În congelatoare nu se  iau hotărâri.  Curând,  se  linişti,  curând  fiecare  va  putea  să­şi  regăsească  în  cutia  personală  confortul mult dorit. Acele vor înţepa carnea, somniferul va intra în vene şi le va în­  greuna  creierul,  vor  pluti  fericiţi  spre  tărâmurile  comatoase,  unde  hotărârile  nu  vor  mai fi de resortul lor, unde surprizele macabre ale unui univers ostil nu vor mai putea  pătrunde.  După ce termină cafeaua zise. gânditor:  ― Kane va trebui pus în carantină.  ― Da. Şi noi.  Ripley  păru  înspăimântată.  Şi  era  de  înţeles.  Vor  călători  spre  pământ  doar  pentru a suporta câteva săptămâni de izolare completă, până când medicii vor fi con­  vinşi că niciunul dintre ei nu suferea de aceeaşi boală ca a lui Kane. Îi zburară prin  faţa  ochilor  imagini  vesele  cu  iarbă verde  şi cer  albastru.  Văzu  o plajă  şi  un  orăşel  adormit pe coasta Salvadorului. Îi venea greu să le alunge.  Feţele  se  orientară  spre  Lambert  care­şi  făcea  intrarea  în  popotă,  obosită  şi  deprimată.  ― Ce­aţi zice de o veste nu prea plăcută? îi întrebă.  ― Îngrozeşte­mă!  Dallas încercă să fie grav. Avea o idee vagă despre ce avea să audă deoarece  navigatorul rămăsese mai mult decât era nevoie de pasarelă.  ― După calculele mele, bazate pe timpul pierdut pentru a atinge planeta asta şi  pentru a pleca de pe ea, neprogramată în itinerariul nostru, deci pe timpul consumat  pentru ocol...  ― Mai scurt, o întrerupse Dallas. Ştiu că am deviat. Cât, până la Pământ?  Ea îşi turnă cafea, se lăsă într­un fotoliu şi zise eu o expresie întristată:  ― Zece luni.  ― Dumnezeule!  Ripley se uită în fundul paharului. Norii albăstrui şi iarba grasă şi plaja pieiră într­  o  îndepărtată  pâclă  decolorată.  Zece  luni  în  hipersomn  sau  o  lună  e  totuna,  bine­  înţeles.  Dar  nu  putea  să  nu  se  gândească  la  timpul  real.  Ripley  ar  fi  preferat  să  fi  auzit măcar şase luni, nu acest năucitor zece luni.  Muzica intercomului trecu precum un înger printre feţele stupefiate.  ― Ce se întâmplă, Ash?  ― Veniţi să­l vedeţi pe Kane, imediat!  Cererea era formulată pe un ton de urgenţă, dublat de o curioasă ezitare.  Dallas se îndreptă pe scaun, cu urechile ciulite.  ― O modificare? Serioasă?  ― Ar fi mai simplu să veniţi să vedeţi.

75 

Se repeziră cu toţii spre coridor, lăsând pe masă ceştile cu cafeaua aburindă.  Prin  mintea  lui  Dallas  treceau  tot  soiul  de  vedenii  groaznice  în  timp  ce  alerga  spre  infirmerie,  urmat  de  ceilalţi.  Ce  efecte  secundare  produsese  maladia  inoculată  de către creatură lui Kane? Dallas văzu un ghem de mici falange cenuşii, ochiul unic  sau vreo excrescenţă leproasă crescând pe trupul putrezit al nenorocitului Kane.  Ajunseră în sfârşit la infirmerie, răsuflând din greu. Nici urmă de ciorchini osoşi,  chirciţi  pe pereţi,  nici  de  tumoare pe  anatomia "execului".  Ash  nu minţise  când afir­  mase că apăruse o schimbare substanţială în starea lui.  Ofiţerul  executant  era  aşezat  pe  platformă  cu  ochii  deschişi  şi  limpezi,  funcţionând în armonie cu creierul. Faţa i se întoarse spre grupul celor sosiţi.  ― Kane! (lui Lambert nu­i venea să creadă.) Te simţi bine?  ― Vrei ceva? întrebă Ripley.  Nu răspunse la întrebarea presantă a lui Lambert.  ―  Gura  uscată,  articulă.  (Dallas  îşi  dădu  seama  brusc  de  faptul  că,  în  această  clipă,  Kane  ieşa  dintr­o  perioadă  de  amnezie.  "Execul"  părea  vioi  şi  sănătos,  dar  nedumerit, ca şi cum se străduia să­şi ordoneze gândurile.) Îmi daţi puţină apă?  Ash  se  repezi  spre  un  container,  umplu  un  pahar  de  plastic  şi  i­l  dădu.  Kane  înghiţi  conţinutul  pe  nerăsuflate.  Dallas  observă  că  muşchii  erau  bine  coordonaţi.  Mişcarea mâinii până la gură fusese săvârşită instinctiv, pe negândite.  Deşi plăcută, situaţia era ridicolă. Trebuia să fie ceva anormal la el.  ―  Mai!  făcu  Kane,  acţionând  în  continuare  ca  un  om  în  posesia  tuturor  mijloacelor sale.  Ripley  găsi  un  borcan,  îl  umplu  ochi  şi  i­l  dădu.  El  îngurgită  lichidul  repede,  de  parcă ar fi petrecut zece ani în deşert, apoi se culcă pe platformă.  ― Cum te simţi? se interesă Dallas.  ― Teribil. Ce s­a întâmplat cu mine?  ― Nu­ţi aduci aminte? îl întrebă Dallas.  Astfel, notă Dallas cu satisfacţie, ipoteza  amneziei  era  mai  apropiată de  adevăr  decât crezuse el.  Kane tresări uşor, muşchii fiind încă prea puţin obişnuiţi cu asemenea eforturi, şi  respiră profund.  ― Nu­mi amintesc nimic. Cu greu îmi amintesc numele meu.  ―  Să  facem  o  încercare  pentru  înregistrare...  şi  pentru  raportul  medical,  zise  Ash, profesional. Cum te simţi? Cum te numeşti?  ― Kane. Thomas Kane.  ― Este tot ce­ţi aminteşti?  ― Deocamdată. (Privirea se puse încet pe fiecare figură. Toţi stăteau în jurul lui  privindu­l cu  anxietate.)  Îmi  amintesc de  toţi, deşi  nu  pot să vă spun şi  numele,  de­  ocamdată.  ― Va, veni şi vremea aceea, îl asigură Ash. Îţi aminteşti numele şi feţele. Este un  început  bun.  Şi  totodată  semnul  unei  pierderi  de  memorie,  care  nu  este  decât  parţială.  ― Te doare ceva?  Stoicul Parker fusese acela care puse prima întrebare de bun simţ.  ― Totul. De parcă aş fi fost bătut cu bâtă timp de şase ani. (Se ridică din nou, îşi  bălăgăni picioarele şi zâmbi.) Doamne! Ce foame mi­e! Cât am stat în comă?  Neîncrezător.  Dallas  se  holba  în  continuare  la  omul  care  părea  să  fie  întreg  la  corp şi minte.  ― Două zile. Eşti sigur că nu­ţi aminteşti nimic din ce ţi s­a întâmplat?  ― Nu. Absolut nimic.

76 

― Care­i ultimul lucru de care­ţi aminteşti?  ― Nu ştiu.  ― Erai cu mine şi cu Dallas pe o planetă străină. În explorare, interveni Lambert.  Ce s­a mai întâmplat?  Fruntea lui Kane se încreţi, în căutarea firului prin ceaţa amneziei. Fragmente de  amintiri rămâneau departe, prea departe.  ― Era... da, asta e... un coşmar oribil în care mă simţeam... Unde suntem acum?  Tot pe planetă?  ―  Nu.  Am  plăcerea  de a  te anunţa,  zise  Ripley  scuturând  din  cap.  navigam  în  hiperspaţiu, pe drumul de întoarcere.  ― Gata de congelare, adăugă Brett înduioşător.  La  fel  ca  şi  ceilalţi,  era  foarte  nerăbdător  să  se  întindă  în  coconul  protector  al  hipersomnului. Nerăbdători să pună capăt unui coşmar care le invadase existenţa.  Totuşi  prezenţa  lui  Kane  refăcut  făcea  să  piară  imaginea  creaturii  pe  care  o  adusese la bord, această jivină pietrificată care zăcea înfăşurată în tubul ei.  ― Sunt întrutotul de acord cu acest program, zise cu însufleţire Kane. Sunt atât  de  ameţit  şi  obosit  încât  m­aş  lipi  şi  de  congelatoare.  (Se  uită  la  infirmerie  cu  ochi  rătăciţi.)  Dar  deocamdată  mi­e  o  foame  de  lup,  zise  el  mângâindu­şi  burta.  E  mai  bine să intri acolo ghiftuit, că şi­aşa nu­i prea uşor să ieşim.  ―  Nu  văd  nici  un  inconvenient.  (Dallas  îşi  zise  că  era  prilejul  de  a  sărbători  întoarcerea lui Kane printre ei. În absenţa altei posibilităţi de bucurie, un ultim ospăţ  înainte de somn era un minim indispensabil.) Cred că nu ne­ar strica la niciunul ceva  mâncare. O masă înainte de culcare... 

9  Cafeaua şi ceaiul erau acum însoţite, pe masa de la popotă, de feluri de mâncare  puse ca pentru ospăţ. Fiecare mânca încet în entuziasmul general. Veselia lor venea  din  faptul  că  formau  acum,  din  nou,  un  echipaj,  şi  nu  din  hrana  fadă  oferită  de  "autobucătar".  Numai Kane înghiţea cu lăcomie bucăţi mari de carne şi legume. Devorase deja  două  porţii  normale  şi  începea  pe  a  treia.  Indiferent  la  foamea  oamenilor.  Jones  motanul îşi mânca alimentele cu delicateţe, aşezat ca un rege în mijlocul mesei.  Kane îşi ridică nasul din farfurie, cu gura plină.  ― Când ajungem pe  Pământ, primul lucru pe care am să­l fac va fi să mănânc  ceva  ca  lumea.  M­am  săturat  de  produse  sintetice.  Puţin  îmi  pasă  de  ce  zice  Compania, asta tot are gust de reciclare. Acreala asta din hrana artificială nu poate fi  eliminată oricât piper ai pune, sau alte condimente.  ― Am mâncat şi mai rău, comentă Parker îngândurat, dar şi mai bine.  Lambert se strâmbă la spusele inginerului, ţinând într­o mână o lingură plină cu o  bucată de Steak­care­nu­prea­era.  ― Nu­ţi place, dar înfuleci de parcă ai da de ceasul morţii.  ― Adică... îmi place, explică Parker înghiţând o altă porţie.  ― Adevărat? întrebă Kane mâncând în continuare.  Îl privi pe inginer cu suspiciune, ca şi cum acesta îşi pierduse minţile.  Parker încerca să nu pară în defensivă.  ― Da, îmi place. Creşte­n noi.  ― Exact, i­o întoarse Kane. Ştii din ce e făcuta materia asta?

77 

―  Ştiu  din  ce  e  făcută  materia  asta,  replică  Parker.  Şi  ce­i  cu  asta?  Acum  e  hrană. De­abia vorbeşti tot halind.  ―  Eu  am  o  scuză.  (Kane  mai  luă  o  îmbucătură.)  Mi­e  foame!  (Îşi  privi  colegii.)  Ştie cineva dacă amnezia afectează pofta de mâncare?  ― Pofta de mâncare? (Dallas ciugulea ce­i mai rămăsese în farfurie.) N­ai avut  în stomac decât lichide cât ai stat în "autodoc", zaharoză. dextroză şi altele, astea te­  au ţinut în viaţă. Dar nu­s de­ajuns. Nu mă mir că ţi­e foame.  ― Mâhî, făcu Kane cu gura plină. E ca şi cum... ca şi cum...  Tăcu  deodată,  se  strâmbă,  apoi  păru  deconectat,  oarecum  speriat.  Ripley  se  aplecă spre el.  ― Ce ai, ţi­e rău? Nu ţi­a priit mîncarea?.  ― Nu... nu cred. Avea un gust normal. Nu cred că...  Se opri din nou. Cu faţa contractată, gemu de câteva ori.  ― Atunci ce ai? întrebă Lambert îngrijorată.  ―  Nu  ştiu.  (Faţa  i  se  schimonosi  încă  o  dată,  ca  a  unui  boxer  care  a  primit  o  lovitură în stomac.) Am crampe... din ce în ce mai rău.  Dispăruse veselia. Îl priveau acum cum se contorsiona de durere.  Deodată, un grohăit strident îi ieşi din gâtlej. Se apucă cu amândouă mâinile de  marginea mesei: Articulaţiile se decolorară datorită efortului, muşchii se crispară. Tot  corpul  îi  tremura  de  parcă  era  cuprins  de  friguri,  cu  toată  căldura  care  domnea  în  sală.  ― Respiră adânc, de mai multe ori, îi recomandă Ash, pe când toţi erau paralizaţi  de stupoare.  Kane se străduia. Inspiraţia îi smulse un urlet.  ― Oh, doamne, mi­e aşa de rău. Rău, rău!  Se  ridică  cu  stângăcie, corpul  scuturându­se  spasmodic,  cu  mâinile  agăţate  de  masă, de parcă­i era frică să­i dea drumul.  ― Aaahh!  ― Ce ai? întrebă Brett, neputincios. Ce te doare? Ceva din...!  Agonia,  vizibilă  pe  faţa  lui  Kane,  opri  întrebarea  lui  Brett.  "Execul"  încercă  să  plece de la masă şi căzu pe spate. Ochii i se plimbau prin orbite şi din gât ţâşni un  strigăt  pătrunzător care  îi  îngheţă  pe toţi. Urletul  se repercuta pe panourile  popotei,  sfredeli urechile echipajului perplex.  ― Cămaşa lui... murmură Ripley, paralizată ca şi Kane, dar din motive diferite.  Arăta cu degetul spre pieptul ofiţerului.  Pe tunica lui Kane apăruse o pată de sânge. Se întinse rapid, se lărgi, deveni un  gâlgâit de sânge în mijlocul pântecului. Răzbiră atunci zgomote de sfâşiere, smulgere  ale unui corp martirizat. Cămaşa crăpă, explodă ca un pepene, se răsfiră ca buzele  unei  răni, când  o  lighioană,  un căpuşor  cât  pumnul,  împroşcând  cărnurile  lui  Kane,  ieşi la aer. Aceasta se zbătea ca un şarpe. Capul  minuscul era de fapt o gură cu o  sumedenie de dinţi, lungi şi subţiri şiroind de sânge. Pielea lucioasă, de o vâscozitate  scârboasă se întunecă din cauza sângelui stacojiu care o acoperea. Nici un alt organ  exterior  nu  era  vizibil,  nici  chiar  nişte  ochi.  Un  miros  dezgustător,  fetid,  pestilenţial,  ajunse la nările celor care, ţintuiţi, asistau la această scenă.  Apoi,  toţi  strigară  îngroziţi  şi  fugiră cât  mai  departe  de  masă  şi  de  monstrul  orb  care se răsucea în pieptul lui Kane. În această acţiune de retragere instinctivă, dispe­  rată,  motanul  le­o  luase  înainte.  Cu  coada  ridicată,  cu  blana  zbârlită,  cu  gheruţele  scoase, din două salturi părăsi masa şi încăperea.  Micul craniu dinţat se zbătea convulsiv pentru a se extrage din ascunzătoarea lui.  Brusc,  parcă  opintindu­se,  ţâşni  din  torsul  zdrenţuit  al  lui  Kane.  Capul  şi  gâtul  erau

78 

legate de un corp gros acoperit cu aceeaşi piele vâscoasă, Cu nişte braţe şi picioare  mici înarmate cu gheare. Îl propulsară cu o viteză nemaipomenită. Ateriză pe masă,  peste farfurii, smulgând la ieşire bucăţi din măruntaiele lui Kane. În urma lui se formă  o dâră de sânge.  Până  să­şi  vină  în  fire,  creatura  fugi  de  pe  masă  cu  viteza  unei  şopârle  şi  se  pierdu în coridor. Treptat, oftară, se dezmeticiră. Kane rămăsese răsturnat pe scaun  cu capul  dat  pe  spate, cu  gura  căscată.  Bizar,  Dallas se simţi  uşurat.  Nici  el  şi nici  altcineva nu va avea de înfruntat ochii morţi ai lui Kane.  Pieptul  ofiţerului  executant,  explodat  literalmente,  era  căscat,  şi  chiar  de  la  distanţă, Dallas putea să vadă cum organele interne fuseseră împinse în lături pentru  a  face  loc  suficient  pentru  dezvoltarea  creaturii.  Pe  masă  şi  pe  jos  erau  răspândite  cioburi  de  veselă.  Ici  şi  colo,  băltoace  de  sânge  acopereau  mâncarea,  podeaua,  corpul sfârtecat al lui Kane.  ― Nu! Nu! Nu!... repeta Lambert, cu privirea dementă fixată pe colegul ei hăcuit,  pradă isteriei.  ― Ce­a fost? murmură Brett, acuzând şocul acestei tragedii. Dar ce­a fost asta?  Îngreţoşat, paralizat, Parker nu făcu nici un gest de compătimire când Ripley se  întoarse cu spatele pentru a voma.  ― Chestia aia a crescut în el de la început şi nici nu şi­a dat seama!  ― A fost folosit ca incubator, pur şi simplu, spuse Ash, foarte stăpânit. Exact cum  fac anumite viespi cu nişte păianjeni, pe Pământ.  Mai întâi paralizează pe păianjen,  după aceea îşi depun ouăle în stomacul acestuia. Când apar larvele, ele se hrănesc  cu...  ―  Pentru  Dumnezeu...!  protestă  Lambert,  ieşind  din  catalepsie.  Nu  mai  taci  odată?  ―  Eu  doar...!  protestă  Ash.  (Dar  interceptă  privirea  înveninată  a  lui  Dallas,  aprobă imperceptibil şi schimbă subiectul.) Ceea ce s­a întâmplat depăşeşte oricum  orice comentariu!  ― Pata aceea întunecată pe ecranul de supraveghere! Iată ce­a fost, zise Dallas,  simţind  cum  i  se  strânge  stomacul.  (Nu  avea  nevoie  de  o  oglindă  pentru  a­şi  da  seama  că  era  la  fel  de  palid  şi  zdruncinat  ca  şi  subordonaţii  săî.)  Nu  era  deloc  o  disfuncţie  a  lentilelor,  ci  o  depunere  în  interiorul  lui  Kane!  De  ce  n­au  decelat­o  sondele?  ― Nu ai nici un motiv, dar absolut nici unul, să suspectezi un asemenea lucru! se  grăbi Ash să explice. Când am inspectat organele interne ale lui Kane, pata era prea  mică pentru a o lua în serios. De fapt ar fi putut fi o pată pe lentile.  ― Nu pricep.  ― Este posibil că în timpul fazei de creştere a creaturii, un câmp natural să fi fost  generat  pentru  a  intercepta  radiaţiile  sondelor.  Contrar  formei  originale  ―  prin  aceasta  înţeleg vietatea  "palmată"  ―  al  cărei  interior  abia  am  putut  să­l  vedem  cu  aceste instrumente. Se cunosc deja unele animale care produc un asemenea câmp.  Aceasta presupune nişte condiţii biologice pe care nici măcar nu le bânuieşti, sau cel  puţin o apărare creată deliberat şi pusă la punct pentru a face faţă unui mediu atât de  ostil pe care prefer să nu mi­l închipui.  ―  Adică,  observă  Ripley  după  ce­şi  şterse  buzele  cu  un  prosop  curat,  ne­am  ales  cu  o  altă  entitate  străină!  Probabil  tot  atât  de  ostilă  şi  de  două  ori  mai  periculoasă decât prima.  Ea îl privi pe Ash cu răutate, dar de această dată ofiţerul nu putu sau nu vru să  răspundă la provocare.  ― Mda! Acum se plimbă prin navă!

79 

Dallas se apropie cu silă de corpul sfâşiat. Unul câte unul, ceilalţi veniră lângă el.  Această inspecţie era necesară, oricât de scârbiţi ar fi. Parker, Lambert şi Ash schim­  bară  grimase  elocvente.  Universul,  vast  şi  ameninţător,  învăluia  pe  Nostromo,  în  interiorul  căruia se  răspândea  de la popotă până  la coridoare,  o  miasmă glacială şi  insistentă, de moarte... 

Parker  şi  Brett  coborâră  scara  dinspre  puntea  superioară  şi  intrară  în  grupul  obosit de vânători...  ― Vreun semn? întrebă Dallas pe colegii strânşi în jurul Iui. Vreun miros ciudat,  duhoare...? Pată de sânge? (Şovăi imperceptibil.) Fragment din carnea lui Kane?  ― Nimic, zise Lambert.  ― Nimic, adăugă Ash, vizibil dezamăgit.  Parker îşi scutura braţele acoperite de praf.  ― N­am zărit nici o creatură. Ştie să se ascundă!  ―  N­am  văzut  nimic,  confirmă  Brett.  Nu­mi  dau  seama  unde  s­a  băgat.  Deşi  nava  asta  are  o  grămadă  de  locuri  unde  putea  să  se  pitule...  şi  la  care  nu  putem  ajunge. Dar, nu cred că în conductele supraîncălzite ar putea să trăiască ceva.  ―  Nu  uitaţi  ce  fel  de  creatură...  (Dallas  se  întoarse  spre  Ash)  Cum  ai  denumit  această prima fază?  ―  Prelarvară,  dacă  este  nevoie  să­i  dăm  un  calificativ.  Dar  nu  pot  să­mi  imaginez stadiile următoare.  ― Hm! Bine, să nu uităm mai ales că nu este decât o primă încarnare care a fost  adăpostită în burta lui Kane. Ştim că e foarte rezistentă şi are o facultate de adaptare  diabolică. Nu m­ar mira s­o găsim ouând deasupra compartimentelor de propulsie.  ― Dacă s­a ascuns acolo, nu avem cum să ne apropiem de ea, le spuse Parker.  ―  Să  sperăm  că  a  luat­o  în direcţia  opusă.  În  altă  parte, unde am  putea să  ne  ducem după ea.  ― Trebuie neapărat s­o găsim! exclamă Ripley.  Erau cu toţii de aceeaşi părere.  ― Dacă ne­am întoarce în congelatoare? sugeră Brett. Şi mai înainte am pompa  tot aerul spre rezervoare s­o sufocăm?  ―  În  primul  rând,  nu ştim  cât  rezistă  această  formă animală  fără aer!  răspunse  masterul Ripley cu însufleţire.  Poate că nici nu are nevoie de aer. N­am văzut decât o gură, fără nări.  ― Nimic nu poate exista fără o atmosferă oarecare, argumentă Brett, deşi prea  puţin convins de propria afirmaţie.  Ripley ridică spre el o privire furibundă.  ― Pariezi cu viaţa pe această ipoteză? (El nu răspunse.) Şi nici n­o să stea mult  fără  aer!  E  foarte  posibil  ca  ea  să­şi  procure  gazele  de  care  are  nevoie  din...  din  hrana  ei.  Noi vom  fi  culcaţi...  Nu?  Vom  fi  cufundaţi  în  somn  ca  nişte  struţi  în  nisip.  Amintiţi­vă cu câtă uşurinţă prima formă a topit viziera căştii lui Kane! Cine poate să  mă asigure că asta de­acum nu va face la fel cu capacele congelatoarelor? (Clătină  din cap cu resemnare.) Nu voi intra în hibernare până n­o capturăm şi n­o omoram.  ― Dar nu putem s­o omorâm! interveni brusc Lambert. După compoziţia internă  a primei creaturi, putem presupune că cea de­a doua este identică. Dacă se va do­  vedi  că  va  fi  aşa  şi  vom  încerca  să  folosim  laserul  împotriva  ei,  va  ajunge,  prin  agresivitate sau  apărare, să­şi  răspândească  prin  navă  acidul. Vietatea  asta e  mult  mai mare decât forma "palmată". Dacă proiectează aceeaşi materie, ar putea să facă  o  gaură  pe  care  va  fi  imposibil  s­o  astupăm.  Ştiţi  cât  de  delicată  este  menţinerea

80 

integrităţii  cocăi  în  timpul  unei  călătorii  la  lumină­plus!  Şi  nu  mai  pomenesc  de  fragilitatea circuitelor care se află în ea!  ―  Animal  împuţit!  mârâi  Brett.  Dacă  n­o  putem  omorî,  ce  facem  când  dăm  de  ea?  ― Oricum, zise Ripley, trebuie s­o urmărim, s­o prindem şi s­o ejectăm din navă.  Ea  îl  privi  pe  Dallas  sperând  într­o  aprobare  a  propunerii  ei.  El  rămase  pe  gânduri.  ― Nu văd altă soluţie.  ― Dacă mai pierdem timp cu palavrele în loc să o căutăm, nu va mai fi nevoie să  hotărâm  nimic,  îi  avertiză  Ash.  Proviziile  de  aer  sunt  limitate  şi  au  fost calculate  în  funcţie de faptul că ne petrecem un timp limitat în afara hipersomnului. Strict limitat.  Propun să începem fără întârziere o cercetare organizată.  ― De acord, zise Ripley repede. Primul lucru, este s­o găsim.  ―  Nu,  zise  Dallas  cu  o  voce  bizară.  (Îl  priviră  surprinşi.)  Avem  o  sarcină  mai  urgentă de efectuat!  Ochii  lui  ţinteau  spre  capătul  coridorului.  Corpul  lui  Kane  zăcea  în  acelaşi  loc,  prăbuşit lângă masa popotei...  Adunară  destule  materiale  pentru  fabricarea  unui  linţoliu  improvizat  pe  care  laserul  lui  Parker  îl  închise  curând.  Sicriul  fusese  realizat  în  aceeaşi  manieră,  şi  această  macabră  ceremonie  ―  acest  marş  lent  şi  penibil  spre  sasul  principal  ―  îi  întristă profund. Se consolară zicând că făcuseră tot ce le­a stat în putinţă.  Îngheţarea corpului şi transportarea pe pământ unde ar fi avut parte de funeralii  mai  solemne  era  o  posibilitate  pe  care  o  luaseră  în  considerare,  dar  prin  capacul  transparent al congelatorului l­ar fi văzut tot timpul. Nu era cel mai indicat spectacol,  în situaţia în care se aflau... Era mai bine să termine odată şi pentru totdeauna, aici  în spaţiu, şi să uite cât mai repede acest episod tragic.  Reveniră pe pasarelă şi­şi ocupară posturile. Dallas verifică nişte instrumente şi  zise cu o voce tristă:  ― Tambuchi interior blocat.  Ripley aprobă din cap.  ― Sasul mai e presurizat? întrebă Dallas.  Ripley  repetă  mişcarea.  Căpitanul  ezită,  privind  feţele  întunecate.  Nimeni  nu­i  întorcea privirea.  ― Vrea cineva să spună ceva? O rugăciune?  Copleşiţi  încă de şocul  ultimelor evenimente,  era  evident că  nu  aveau  nimic  de  zis. Kane nu mai era. Murise. Asta era. Niciunul dintre membri echipajului nu se pri­  cepea la vorbe.  ― Să terminăm, zise Lambert.  Dallas se gândi că nu era un epitaf deloc potrivit, dar nu­l ducea mintea la altceva  decât că pierdeau un timp preţios. Îi făcu un semn lui Ripley. Aceasta coborî o ma­  netă. Ţambuchiul exterior ieşi, iar aerul care stagna în sas, propulsă sicriul în neant.  Fu  o  înmormântare  rapidă.  Dallas  nu  era  dispus  să  prelungească  acest  ceremonial funebru. Kane, fie­i sufletul împăcat, dispăruse în hăul cosmic mai simplu  decât  trecuse  de  la  viaţă  la  moarte.  Ultimul  urlet  agonic  răsuna  încă  în  urechile  căpitanului.  Se  adunară  la  popotă.  Acolo,  aşezaţi  în  jurul  mesei,  puteau  discuta  fără  constrângeri de primejdia care­i ameninţa. Dallas profită de ocazie pentru a le spune  să cureţe sala.  ― Am verificat proviziile de aer, zise Ripley. Cu ajutorul stimulentelor vom putea  ţine o săptămână. Poate opt zile, nu mai mult.

81 

― Şi după aia? întrebă Brett frecându­şi bărbia.  ―  Terminăm  hrana  şi  oxigenul.  Cu  mâncarea  ne  mai  descurcăm,  dar  cu  oxigenul, este imposibil. Iată că am lămurit şi interesanta problemă a posibilităţii de a  supravieţui fără materiile nereciclate.  Lambert se strâmbă la această încântătoare evocare.  ― Mersi! prefer să mor înainte.  ― Bun, conchise Dallas, încercând să pară încrezător. Deci avem la dispoziţie o  săptămână întreagă de  activitate  nelimitată.  E  mult  mai  mult  decât  avem  nevoie  ca  să găsim creatura asta diabolică şi să­i frângem gâtul.  ― Eu tot mă gândesc că ar fi mai bine să facem vid în toată nava, zise Brett, cu  fruntea umbrită şi ochii în pământ. Se prea poate că asta s­o omoare, reducând cât  mai mult pierderile noastre. După mine e cea mai sigură metodă şi n­o să avem de­a  face cu ea direct. Habar n­avem de ce­ar fi în stare, la urma urmelor!  ― Am mai discutat despre asta, nu? îi aminti Ripley.  ―  În  cazul  care  am  petrece  acest  timp  în  congelatoare!  Dar  dacă  ne  luăm  costumele presurizate şi aspirăm aerul după aceea, creatura nu va putea să se agaţe  de noi dacă suntem treji!  ― Ce idee sublimă, îl luă peste picior Lambert.  ― Da' ce are?  ―  Dispunem  de  patruzeci  şi  opt  de  ore  de  provizii  de  aer  în  rezervoarele  costumelor...  iar  călătoria  până  la  pământ  va  dura  zece  luni,  explică  Ash.  Dacă  această creatură rezistă patruzeci şi opt de ore, ne întoarcem de unde am plecat, dar  fără două zile de oxigen.  ―  Hai!  Cine  are  o  idee  mai  bună?  întrebă  Lambert.  O  idee  nemaipomenită?  Parker? Caută ceva mai deosebit!  Nici el şi nici Brett nu aveau de gând să­şi abandoneze ipoteza cu una cu două.  ― Am putea  încerca să ne legăm rezervoarele individuale de ale navei. Brett şi  cu  mine ne  pricepem.  Modificăm  valvele, bineînţeles, sunt convins că se  poate.  Nu  uitaţi că am reuşit să­l facem pe Nostromo să decoleze.  ― Da, numai voi! zise Ripley cu sarcasm.  ― Nu este practic, interveni Ash. Înţelegător. Mai întâi, există o probabilitate ne­  neglijabilă că aseastă creatură să supravieţuiască fără atmosferă. Problema este mai  vastă.  Ne  va  fi  imposibil  să  rămânem  legaţi  cu  rezervorul  principal  şi,  simultan,  să  vânăm  această creatură.  Chiar  dacă  această  idee merge,  nu va  mai  rămâne  destul  aer pentru ieşirea din hipersomn. Congelatoarele se vor deschide în vid...  ― Şi dacă trimitem un mesaj ca să vină cineva în ajutor cu rezerve de oxigen?  întrebă Parker.  ― Prea aleatoriu, replică Ash. Mai întâi, apelul nostru va ajunge înaintea noastră  doar cu un minut sau două. Până ce se lansează o unitate de salvare în punctul de  emergenţă a hiperspaţiului, până ne acostează, umple nava cu aer fără să dăuneze  cocăi... Nu, sunt de acord cu Ripley asupra unui punct esenţial. Ar fi o nebunie să ne  întoarcem în congelatoare înainte de a ucide creatura. Or, nu vom fi niciodată siguri  de moartea ei dacă ne mulţumim să ne luăm combinezoanele spaţiale şi să mergem  în cabinele noastre criogenice.  ― Eu susţin că e o idee bună, mormăi Parker, tot mai încăpăţânat.  ― Să trecem la lucruri serioase, zise Ripley fără să­şi ascundă nerăbdarea. Cum  reperăm creatura? Dispunem de o duzină de mijloace de nimicire, dar e nevoie s­o  localizăm  mai întâi. Pe punţile B şi C nu mai sunt sonde vizuale. Toate ecranele au  ieşit din funcţiune, nu­i aşa?  ― Deci trebuie s­o scoatem din vizuină...

82 

Dallas  era  uluit  de  uşurinţa  cu  care  făcuse  această  alegere  terifiantă  dar  inevitabilă.  Luând  această  hotărâre,  se  resemnă  acceptând  o  perspectivă  nu  prea  plăcută.  ―  Pare  rezonabil,  admise  Ash.  Dar  este  mai  uşor  de  zis  decât  de  făcut.  Cum  propuneţi să procedăm?  Dallas realiza foarte bine neliniştea care­i domina pe colegii săi; nelinişte tot mai  apăsătoare şi anihilantă. Dar avea de ales?  ― E adevărat că nu­i uşor. Nu există decât o modalitate de a pune mâna pe ea  şi  de  a  economisi  la  maximum  rezervele  de  oxigen.  O  vom  căuta compartiment  cu  compartiment, coridor cu coridor.  ― Dacă ne­am echipa cu un fel de congelator portativ? sugeră Ripley din vârful  buzelor. Îngheţăm fiecare secţie de la distanţă... (Se opri văzând că Dallas clătina din  cap cu tristeţe. Ea preferă să­şi ia ochii de la el şi­şi continuă explicaţia.) Nu că mi­ar  fi chiar atât de frică, înţelegeţi! Dar încerc să fiu practică. Ca şi Brett, mă gândesc că  ar fi mai bine să evităm confruntarea cu ea.  ― Lasă, Ripley zise Dallas, mi­e frică de nu mai pot. Ca toţi de aici. N­avem timp  să trecem nava prin sită cu o stratagemă prea complicată. Am făcut deja o greşeală  copilărească lăsând maşina să se ocupe de Kane. Trebuie să punem umărul. Iată de  ce­i  comandăm  lui  Nostromo.  Când  o  maşină  nu­i  dă  unei  probleme  de  capăt,  rămâne treaba noastră. Şi­apoi, vreau să văd cu ochii mei cum explodează monstrul  ăsta în spaţiu când l­om ejecta din sas!  Nimic  nu  era  mai  neconform  cu  temperamentul  lui  Dallas  ca  o  tiradă  inspirată.  Oricum aceasta produse un efect salutar asupra moralului echipajului. Prinseră curaj  să se privească din nou în faţă după ce­şi contemplaseră vârful pantofilor.  ― Bine, zise Lambert. O găsim şi o trimitem în spaţiu. Acuma, vreau să ştiu şi eu  un lucru: cum ne vom deplasa?  Nu  duceau  lipsă  de  procedee  de  a  o  încolţi,  dar  capacitatea  creaturii  de  a  răspândi acidul le făcea inutile.  ― Trebuie să existe alte substanţe în afara metalului pe care acidul nu le poate  traversa aşa de uşor, zise Brett, dovedind că gândirea lui mergea în acelaşi sens cu  a lui Ripley. O coardă de trylon, de exemplu. Dacă facem o plasă din asta, capturăm  monstrul  fără să­i  facem  rău.  Nu­l va speria ca... să  zicem,  o  cutie solidă de metal.  (Privi în jur.) Ce ziceţi? O fac foarte repede.  ― Chiar crede că mergem după fluturi, ironiză Lambert.  ― Cum facem s­o băgăm în plasă? întrebă cu calm Dallas.  ― Mai întâi trebuie să folosim un mijloc care să împiedice împroşcarea acidului,  îi avertiză Brett. Este prima condiţie. Lamele şi sondele lungi nu intră în discuţie. La  fel  şi  pistoalele.  Mi­ar  fi  uşor  să  fasonez  un  mănunchii  de  tuburi  lungi,  metalice  cu  nişte baterii în interior. Avem de­amândouă în magazii. Le fac în câteva ore.  ― Tijele şi plasa?  ― Bine­nţeles. Nu­i complicat.  Lambert nu mai suporta.  ― De ce ascultaţi aiurelile astea?  Dallas  examină  ideea  pe  toate  părţile,  încercând  să­şi  imagineze  derularea  operaţiei.  Creatura  e  prinsă  într­un  colţ,  îi  ameninţă  cu  dinţii  şi  ghearele.  Îi  trimit  câteva şocuri electrice, destul de puternice pentru a o irita dar nu pentru a o răni. Doi  membri ai echipajului o împing puţin câte puţin spre plasă, apoi îi atrag atenţia după  ce e prinsă, iar alţii o târăsc spre sasul principal. Monstrul răspândeşte acid pe plasă  pentru  a scăpa,  dar  poate  că nu.  Alte  două plase  aşteaptă  la îndemână  pentru  a fi  folosite dacă e cazul.

83 

După  aceea  aruncă  monstrul  în  sas,  închide  tambuchiul  şi  se  debarasează  de  această creatură urgent. Adio, Străine! Drum bun spre Arcturus. Adio coşmar! Bună  ziua, Pământ şi salubritate!  Îşi aduse brusc aminte de comentariul negativ al lui Lambert.  ― Vom urma sfatul său, pentru că de astă dată s­ar putea să aibă dreptate.  Nostromo.  nepăsător  faţă  de  activitatea  frenetică  a  unora  dintre  pasageri,  indiferent  la  aşteptarea  resemnată  a  celorlalţi.  Îşi  vedea  de  cursa  ameţitoare  spre  Pământ  la  o  viteză  superluminică.  Brett  ceruse  mai  multe  ore  pentru  a  termina  instalarea  plaselor  şi  a  tuburilor  electrificate,  dar  el  şi  Parker  lucrau  de  parcă  nu  dispuneau  decât  de  câteva  minute,  Parker  se  surprinse  regretând  că  fabricarea  capcanei  nu era  mai  complicată  decât crezuse  la început. I­ar  fi  luat  mai  puţin  timp  pentru căutări.  În  acest  timp,  restul  echipajului  îşi  rodea  unghiile.  La  unii,  întrebarea  iniţială:  "unde  s­a  ascuns  monstrul?"  Tindea  să  fie  înlocuită  de  extrapolări  iritante  precum:  "Ce face monstrul?"  Numai unul dintre membrii grupului îşi ocupa mintea cu alte gânduri. Gânduri în  care  se  scufundau  şi  care  ajunseseră  la  un  punct  critic.  Se  găsea  în  faţa  a  două  posibilităţi.  Ori  să  împărtăşească  descoperirile  sale  întregului  echipaj,  ori  să  aprofundeze  singur  cauzele.  Dacă  o  alegea  pe  prima  şi  faptele  dovedeau  că  se  înşela  ―  cum  altfel  nădăjduia  cu  disperare  ―,  provoca  o  cădere  ireparabilă  a  moralului  colegilor  săi.  Dimpotrivă,  nedeclararea  a  tot  ceea  ce  ştiu  l­ar  fi  costat  blamul general şi urmări legale.  Dacă lucrurile pe care le ştia erau exacte, ceilalţi vor afla cât de curând adevărul.  Ash, instalat la pupitrul central al calculatorului medical, programa întrebare după  întrebare. Obţinea câteodată un răspuns semnificativ pe care­l confrunta cu celelalte.  La  sosirea  lui  Dallas  îşi  ridică  ochii,  surâse  amabil,  apoi  fixă  din  nou  lectorii  şi  ecranele.  Căpitanul se apropie privind succesiv datele, de cele mai multe ori de neînţeles,  care  se  afişau  pe  ecrane  şi  pe  af  işierul  ştiinţific  care  le  decortica  repede  şi  calm.  Numerele  şi  diagramele  care  apăreau  pe consolă  erau totuşi  mai  uşor  de  descifrat  decât masca omului.  ― Muncă sau distracţie?  ― Nu este vreme pentru amuzament, răspunse Ash pe un ton caustic.  Apăsă  pe  un buton.  Pe  ecran se  înscrise o  lungă listă  de lanţuri  printre care  el  căuta să izoleze un ipotetic acid aminat. Mai apăsă pe un buton. Două dintre lanţurile  selecţionate prinse a se răsuci încet în trei dimensiuni.  ―  Am  preluat  câteva  eşantioane  de  acid  din  gaura  făcută  de  prima  creatură.  (Arătă îndărăt spre micul crater situat pe partea dreaptă a platformei medicale, acolo  unde cursese acidul.) M­am gândit că au rămas destule reziduuri pentru a realiza un  studiu chimic. Dacă reuşesc să înţeleg structura, s­ar putea ca Mama să­mi sugereze  o  formulă  de  reactiv  care  să­i  anuleze  efectul.  Noul  nostru  musafir  va  putea  să­şi  răspândească  tot  fluidul  dacă  hotărâm  să­l  distrugem  şi  vom  fi  în  măsură  să­l  neutralizăm.  ―  Iată  o  perspectivă  care  mi  se  pare  fantastică,  recunoscu  Dallas  fără  să­l  slăbească din priviri. Dacă poate cineva să reuşească o asemenea minune pe nava  asta, numai tu eşti acela!  ― Asta mi­e meseria, spuse Ash cu modestie.  Se  scurseră  câteva  minute  de  tăcere.  Ash  nu  vedea  nici  un  motiv  pentru

84 

continuarea conversaţiei.  Dallas  continua  să  studieze  parametri  care  defilau  în  faţa  ochilor, apei spuse calm:  ― Vreau să­ţi vorbesc.  ― Îţi voi comunica rezultatele cum voi afla ceva interesant.  ― Nu despre asta vreau să discut cu tine.  Mirat, Ash ridică ochii, apoi îi coborî fiindcă pe consolă apărură informaţii noi.  ― Eu cred că descoperirea structurii acestui acid este o întreprindere delicată.  Dallas se exprimă calm dar ferm.  ― Puţin îmi pasă! Vreau să­ţi vorbesc acum.  Ash acţionă o serie de butoane, văzu cum se sting cadranele maşinii şi se răsuci  în final spre căpitan.  ― Vreau să­ţi scap pielea şi ţie, nu numai mie. Dar dacă este aşa de important,  hai!  ― De ce­ai lăsat creatura să trăiască în interiorul lui Kane?  Figura ofiţerului ştiinţific se adumbri.  ― Nu cred că te înţeleg.. După ştiinţa mea, nimeni nu a "lăsat" nimic să trăiască  în interiorul nimănui. Aşa s­a întâmplat.  ― Nu mai spune!  ― Nu aş denumi aceasta ca o evaluare raţională a situaţiei, nicidecum, zise Ash  fără să se zăpăcească.  ― Ştii foarte bine despre ce vorbesc. Mama supraveghea corpul lui Kane. Tu o  supravegheai  pe  Mama.  Era  simplu,  pentru  că  erai  cel  mai  calificat.  Deci,  cu  sigu­  ranţă aveai idee de ce se întâmpla.  ― Ascultă, ai văzut pata neagră pe ecranul de supraveghere în acelaşi timp cu  mine.  ― Vrei să cred că "autodocul" nu era destul de puternic pentru a o penetra?  ― Nu este vorba aici de putere ci de lungime de undă. Creatura era capabilă să  le respingă pe acelea care erau utilizate de către sonde. Am mai discutat ca şi cum  cu privire la acest fenomen.  ―  Presupunând  că  eu  cred...  deşi  nu  e  cazul...  că  monstrul  era  capabil  să  genereze  un  câmp  defensiv  care  sa  oprească  radiaţiile  sondelor,  Mama  putea  găsi  alte indicaţii în legătură cu ceea ce s­a întâmplat. Înainte de a muri. Kane s­a văitat  că­i era foame. S­a văzut la masă. Nu era o consecinţă evidentă a prezenţei vietăţii  aceleia?  ― Era oare?  ― Noua creatură lua din rezervele lui Kane proteinele şi alimentele de care avea  nevoie pentru a­şi mări propriul corp. N­a ajuns la dimensiunile astea graţie sfântului  Duh!  ― Instructorul de acord. Este de domeniul evidenţei.  ―  Aceste  procese  metabolice  ar  fi  trebuit  să  se  înscrie  pe  cadranele  "autodocului'", ca şi simpla reducere a greutăţii corpului lui Kane şi alte amănunte.  ―  În  privinţa  unei  posibile  reduceri  a  greutăţii,  replică  Ash  liniştit,  informaţia  nu  trebuia  să  apară  neapărat.  Diferenţa  de  greutate  a  fost  foarte  simplu  transferată  la  creatură.  Sonda  "autodocului"  a  înregistrat  totul  la  subiectul  Kane.  La  ce  "alte  amănunte" faci aluzie?  Dallas încercă să­şi ascundă furia şi dezamăgirea, nereuşind pe deplin.  ― Nu ştiu; Nu sunt sigur de nimic. Nu sunt decât un pilot. Analizele medicale nu  fac parte din pregătirea mea.  ― Într­adevăr, zise Ash cu înţeles. Acestea ţin de departamentul meu.  ―  Dar,  înţelege­mă  bine. nu  sunt  prost  de­a  binelea. i­o  întoarse  Dallas.  Poate

85 

că nu cunosc eu ­vorbele care trebuie ca să explic ce mă sâcâie pe mine, dar nu sunt  orb. Bănuiesc ce se desfăşoară sub ochii mei!  Ash  încrucişă  mâinile,  dădu  din  picior,  se  îndepărtă  de  pupitru,  şi­l  privi  fix  pe  căpitan.  ― Ce vrei să­mi spui? Dallas îşi dădu drumul.  ― Vrei să protejezi creatura. Ai lăsat­o chiar să­l omoare pe Kane. Presupun că  ai nişte motive bine întemeiate. Te cunosc de puţin timp. Ash, dar până acum ai ac­  ţionat raţional. Nu văd de ce să te fi schimbat acum!  ―  Spui  că  am  motive  întemeiate  care  ar  explica  acuzaţia  pe  care  ai  formulat­o  împotriva mea? Este jignitor! Spune­mi unul!  ― Ascultă, lucrăm amândoi pentru aceeaşi companie...  Dallas schimbă tactica. Deoarece acuzaţiile directe dăduseră chix, va încerca să­  l mai înmoaie pe Ash, s­o ia pe coarda camaraderiei. Îşi zise că atmosfera infirmeriei  îi  făcea  foarte  pararanoic,  pe  el,  Dallas.  Era,  evident,  mai  simplu  să  arunci  răspunderea dramei în cârca unuia cu care putea discuta, ca Ash, mai lesne decât în  seama creaturii care se găsea în afara tuturor normelor admise.  Ce tip ciudat, Ash, ăsta! Dar comportamentul lui nu era cel al unui ucigaş...  ― Vreau doar să ştiu ce se întâmplă, încheie el cu disperare.  Ofiţerul  ştiinţific  îşi  desfăcu  mâinile  şi  se  uită  îndelung  la  consola  înainte  de  a  răspunde.  ―  Nu  ştiu  despre  ce  vorbeşti.  Şi  nu­mi  pasă  de  insinuările  dumitale.  Creatura  este  o  formă  periculoasă de viaţă.  Admirabilă în anumite  privinţe, desigur.  De netă­  găduit! Ca om de ştiinţă, o consider fascinantă. Dar după ceea ce a făcut, nu vreau,  ca şi dumneata, să o las în viaţă.  ― Sigur?  ―  Da,  foarte  sigur!  (Tonul vocii  nu era  înşelător.)  Dacă  n­ai  fi  suferit  presiunea  din ultimele zile, ai fi şi dumneata. Uită totul, şi eu voi face la fel.  ― Mda.  Dallas făcu repede stânga­mprejur, ieşi din infirmerie şi se îndreptă cu paşi mari  spre  pasarelă.  Ash  îl  urmări  din  ochi.  Tot  felul  de  gânduri  i  se  buluceau  în  creier.  Rămase aşa mai mult timp, nemişcat şi apatic, apoi reveni la munca lui, la analizele  lui.  Muncesc  prea  mult,  prea  mult,  se  gândea  Dallas  trecându­şi  o  mână  prin  păr.  Ash probabil că avea dreptate. Activităţile mele nu­mi dau pace deloc.  Pe  lângă  problema  creaturii,  trebuia  să­şi  mai  facă  griji  cu  fiecare  în  parte.  Cât  timp mai putea menţine această activitate mentală! Nu era decât un pilot, la urma ur­  melor. Kane ar fi fost un căpitan mai bun decât el, se gândi. Kane îşi vedea de­ale lui cu  mai multă bonomie,  mai  multă detaşare; nu se lăsa acaparat de ele total. Dar Kane  nu mai putea să­l ajute.  Pe drum, găsi un intercom pe care­l acţiona. Imediat îi răspunse o voce.  ― Sala maşinilor.  ― Dallas. Cum se prezintă?  ― Nu prea rău, zise Parker fără să se compromită.  ― Doamne, nu face pe tâmpitul! Spune clar!  ― Hei! Calmează­te, Dallas. Domnule, noi muncim cât putem de repede. Într­un  timp  atât  de  scurt  Brett  a  terminat  doar circuitele.  Vreţi  să­ncolţiţi bestia  asta şi  s­o  atingeţi  cu  un  simplu  tub  de  metal  sau  cu  o  descărcare  electrică  de  două  sute  de

86 

volţi?  ― Scuze, spuse el sincer. Faceţi cât mai bine.  ― O facem pentru toţi. Sala maşinilor ― terminat!  Intercomul ţăcăni.  N­avea nici un sens să­i ia la rost. Îşi zise furios. Era jenant. Dacă nu menţinea el  o anumită coeziune, atunci cine?  Pe moment, nu se simţea în stare să înfrunte nimic. În nici un caz după această  tulburătoare şi puţin concludentă întâlnire cu Ash. Nu se hotărâse dacă bănuielile ca­  re­!  priveau  pe  acesta  erau  fondate,  sau  se  arătase  stupid  aducându­i  această  acuzaţie. Fără  nici cea mai  mică  probă.  nici cel  mai  mic  mobil.  Dacă  Ash minţea,  o  făcea  foarte  bine,  fiindcă  niciodată  Dallas  nu  mai  întâlnise  un  om  mai  stăpân  pe  emoţiile sale.  Era  un  loc  pe  Nostromo  unde  Dallas  îşi  acorda  câteodată  câteva  clipe  de  singurătate completă, simţindu­se oarecum în siguranţă. Mergea abătut prin coridorul  B,  fără  să  uite  să  cerceteze  colţurile  mai  întunecate  unde  se  putea  ascunde  o  prezenţă vicleană. Nimic nu se ivi.  Ajunse la capăt, în locul în care coca era uşor bombată înspre exterior. Acolo era  un  mic  sas.  Apăsă  pe  un  buton.  Tambuchiul  blindat  glisă.  Cockpitul  ambarcaţiunii  stelare era deschis. Urcă în mica navă şi se aşeză.  Mâna­i  atingea  o  altă  manetă  roşie,  pe  tabloul  de  bord,  dar  fără  s­o  apese.  Deschiderea tambuchiului coridorului fusese deja înregistrată pe pasarelă. Dacă unul  dintre ei remarcau manevra, nu se alarma. În schimb, închiderea cockpitului navei ar  fi  motiv  de  îngrijorare.  Îl  lăsă  deci  deschis,  resimţind  o  anumită  bunăstare  fiind  separat de Nostromo şi grozăvia care­l stăpânea acum... 

10  Se  mai  uită  odată  la  nivelul  oxigenului  rămas  în  rezervoare,  nădăjduind  într­un  miracol care să mai adauge un zero la numărul afişat.  Contorul  îşi  termină  calculul;  ultima  cifră  se  reduse  de  la  nouă  la  opt.  Dinspre  intrare răsună un zgomot asurzitor care­l făcu să tresară. Se destinse la vederea lui  Parker şi Brett.  Inginerul  lăsă  să­i  cadă  tuburile  pe  care  le  ţinea  în  braţe.  Fiecare  era  cam  de  două degete în diametru. Lo­vindu­se de podea, emiseră un sunet dogit. De fapt, nu  prea arătau a arme! Brett, cu o mutră satisfăcută, se despovără de câţiva metri buni  de plasă.  ― Asta­i calabalâcul. Testat şi gata de misiune.  ― Îi chem pe ceilalţi, zise Dallas dând din cap.  Lansă ordinul de adunare imediată pe pasarelă şi profită de cele câteva minute  care  mai  rămăseseră  până  la  reuniunea  generală  pentru  a  inspecta  tuburile  cu  un  ochi sceptic. Ash sosi ultimul, având de parcurs o distanţă mai mare.  ―  Vom  încerca  să  forţăm  vietatea  să  ne  urmeze  cu  asta?  Exclamă  Lambert  îndreptând un deget spre tuburi. (Din glasul ei răzbătea clar părerea jalnică pe care o  avea despre aceste arme rudimentare.)  ― Mai întâi să vedem de ce sunt în stare, zise Dallas. Fiecare să ia câte unul.  Unul câte unul, primiră arma pe care le­o întindea Brett. Fiecare tub, de un metru  şi jumătate lungime, avea o formă vagă de puşcă, cu o aparatură compactă pe crosă.  Dallas  îl  luă  pe  al  său  şi­l  cântări  în  mâini.  Nu  era  greu,  ceea  ce  nu­i  displăcut.  Îşi

87 

dorea să aibă o armă uşoară şi uşor de mânuit pentru a se apărea în orice moment  de fiara aceea şi de inimaginabilele ei forme de apărare. Era ceva iraţional şi primitiv  în senzaţia pe care o avea ţinând o armă în mână, dar în starea actuală era reconfor­  tantă.  ―  Am  pus  încărcătoare  portabile  zero­trei­trei  în  fiecare,  explică  Brett.  Bateriile  produc o descărcare electrică apreciabilă. Rezervele sunt suficiente, numai dacă nu  folosiţi armele în permanenţă. Aşa că n­aveţi nici o grijă. (Le arătă pe scurt modul de  folosire:) Patul este perfect izolat, tubul ― parţial. În interior se află un alt canal care  suportă  cea  mai  mare  parte  a  descărcării,  adică  aproape  sută  la  sută  din  putere.  Aşadar, fiţi atenţi să nu atingeţi extremitatea!  ― Ce­aţi zice de o demonstraţie? întrebă Ripley.  ― Mda, sigur.  "Tehnul" orientă capătul tubului către o conductă care se întindea pe un panou al  pasarelei.  Aidoma  unui  fulger,  o  lucire  albăstruie  ţâşni  din  ţeavă  spre  conductă.  În  sală se auzi un sfârâit şi un miros de ozon se răspândi imediat. Brett zâmbi.  ― Ale voastre au fost testate, merg perfect. Aveţi destulă snagă în ele.  ― Se poate modifica voltajul? se interesă Dallas.  ― Am incercat să reglăm puterea cam cât să facă rău, dar să nu fie fatală, zise  Parker.  Nu  ştiu  nimic  despre  această  varietate  de  creatură  şi  de  altfel  nici  n­avem  timp să instalăm nişte jucărele gingaşe, cum ar fi un regulator de curent, de exemplu.  Nu facem minuni, ştiţi!  ― E prima dată când recunoaşteţi, zise Ripley.  Parker îi aruncă o privire otrăvită.  ―  Monstrul ăsta  împuţit  n­o să aibă  de suferit,  numai  dacă  n­o  avea un sistem  nervos mai sensibil decât al nostru, explică Brett. Dar pare puţin probabil. (Îşi cântări  arma  cum  făceau  altădată  gladiatorii  înainte  de  a  intra  în  arenă.)  O  să­l  zgândâre,  atâta tot, zise el. Fireşte, n­o să plâng dacă l­om electrocuta pe scumpul de el!  ― Poate că o să meargă, totuşi, recunoscu Lambert. Iată deci o posibilă soluţie a  primei probleme. Dar pentru a doua: localizarea?  ― M­am ocupat eu.  Se  întoarseră tresărind către  Ash, care  ţinea  în  mână  un aparat  de comunicare  de  mici  dimensiuni.  Foarte  destins,  acesta  nu  se  uita  decât  la  Dallas.  Incapabil  să  suporte  privirea  ofiţerului  ştiinţific,  căpitanul  îşi  mută  privirea,  încurcat,  pe  obiectul  minuscul.  ―  Dar  fiindcă  este  imperativă  localizarea creaturii  cât  mai  rapid  cu  putinţă,  am  pus la punct o invenţie, născocită de mine. Parker şi Brett au realizat o treabă demnă  de  laudă  încropind  un  sistem  pentru  manipularea  vietăţii.  Iată  sistemul  pentru  decelarea ei.  ― Un radar miniatural? întrebă Ripley admirând instrumentul.  Era atât de bine îmbinat încât părea montat într­o uzină şi nu în laboratorul unui  remorcher de comerţ.  ― Îl puneţi undeva pentru a repera un obiect mobil, explică Ash. Nu are o rază  prea  mare,  dar  de  cum  prindeţi  obiectivul,  emite  un  semnal  sonor  al  cărui  volum  creşte pe măsură ce acesta se apropie.  Ripley luă radarul din mâinile ofiţerului ştiinţific şi­l examina pe toate feţele cu un  ochi profesional.  ― Ce anume îl activează? Cum deosebim creatura de o fiinţă omenească?  ―  În  două  feluri,  replică  cu  mândrie  Ash.  Cum  am  mai  menţionat,  raza  sa  de  acţiune  este  relativ scurtă.  Aceasta  ar  putea  fi  considerată  ca  o  insuficienţă,  dar  în  cazul  de  faţă,  ea  este  în  favoarea  noastră  dat  fiindcă  instrumentul  permite  ca  doi

88 

membri  ai  echipajului,  apropiaţi  unul  do  celălalt  să  acopere  un  câmp  apreciabil,  în  timp  ce  alt  grup  va  căuta  în  altă  parte.  Şi  încă  un  amănunt  important,  aparatul  are  încorporat şi  un captator  extrem  de sensibil  la  dimeensiunea aerului.  Oricare  obiect  mobil  îl  va  afecta.  Citind  datele  instrumentului,  veţi  şti  în  ce  direcţie  se  deplasează  obiectivul. Plimbaţi­l, rogu­vă, prin faţă. Nu este un aparat destul de sofisticat pe cât  mi­aş fi dorit, dar aceasta este ceea ce am putut să fac în timpul pe care l­am avut la  dispoziţie.  ― Ai lucrat minunat, Ash! recunoscu Dallas. (Luă radarul din mâinile lui Ripley.)  Ne  va  fi  de  mare  ajutor,  mai  mult  decât  trebuie  pentru  a­i  veni  de  hac  monstrului.  Cum l­ai asamblat?  În loc de răspuns, Ash scoase din buzunar un alt instrument, adevărată replică a  primului şi i­l înmână.  ―  Bun.  Înseamnă  că  putem  forma  două  echipe.  Nu  am  instrucţiuni  foarte  elaborate a vă da. Ştiţi foarte bine ce aveţi de făcut. Cel care va găsi creatura o bagă  în plasă, o târăşte spre sas şi o trimite la plimbare prin Rigel cât mai iute, cât de iute  pot  funcţiona  tambuchii.  N­am  nimic  împotrivă  dacă  folosiţi  zăvoarele  explozive  ale  uşii exterioare. Vom lua combinezoanele presurizate dacă va fi cazul.  Făcu  doi  paşi  spre  coridor  şi  se  răzgândi.  Bănuitor,  îşi  roti  privirea  prin  sala  aglomerată. Nu părea cu putinţă ca o prezenţă să se fi strecurat înăuntru, dar cum se  hotărâseră să nu neglijeze nimic, această încăpere nu va face excepţie de la regulă.  ― Pentru început, să ne asigurăm că nu e nimic pe pasarelă.  Parker luă micul radar şi "mătură" toată sala, răsucindu­se în loc. Privi indicatorul  rudimentar plasat în mijlocul instrumentului.  ― Şase deplasări, anunţă el când reveni la punctul de plecare. Toate poziţionate  aproximativ acolo unde ne aflăm noi. Locul mi se pare curat... dacă drăcovenia asta  nu bate câmpii!  ― Merge, zise Ash, fără să fie ofensat. Tocmai ai demonstrat­o.  Echipamentele fură distribuite la toţi, sub ochiul inchizitor al lui Dallas.  ― Toată lumea e gata?  Se  auziră  două  "nu"­uri  morocănoase.  Patru  feţe  zâmbiră  simultan.  Oribila  amintire a lui Kane se estompase puţin. Acum erau gata să înfrunte creatura şi, cel  puţin sperau, înarmaţi cum trebuia.  ―  Căile  sunt  deschise  pe  toate punţile,  zise Dallas  îndreptându­se spre  ieşirea  din pasarelă. Vom rămâne permanent în contact. Ash, Lambert şi cu mine plecăm de  partea noastră cu un radar. Brett şi Praker vor forma ce­a de­a doua grupă, condusă  de Ripley. Voi luaţi al doilea radar. La primul semn, prioritatea constă în capturarea  creaturii şi ducerea la sas. Anunţarea descoperirii la celălalt grup nu are importanţă  pe moment. Haide!  Părăsiră pasarela în şir indian. 

Niciodată  culoarele  nivelului  A  nu  păruseră  atât  de  lungi  şi  întunecate  ca  în  aceste  momente.  Fiecare  metru  pătrat  al  navei era cunoscut  ea­n palmă  de Dallas.  Dar ştiind că o bestie hidoasă putea să se ascundă pe undeva şt să­l ucidă în chip  îngrozitor,  înainta  cu  băgase  de  seamă,  neîncrezător,  în  nici  un  ungher,  pe  când  înainte se plimba de la un capăt la celălalt cu ochii închişi.  Toate  lanternele  erau  aprinse.  Şi  cu  toate  acestea  lumina  nu  ajungea  să  străpungă  obscuritatea  difuză  în  care  era  adâncită  cea  mai  mare  parte  a  lui  Nostromo. Tuburile de neon nu serveau decât la întreţinerea minimală şi ocazională  a acestor săli şi antrepozite. De ce să consume energie pentru luminarea unei nave

89 

funcţionând  automat  ―  Nostromo  făcea  parte  din  această  categorie  ―,  când  echipajul  ei  petrecea  atât  de  puţin  timp  în  veghe?  Era  destulă  electricitate  pentru  manevrele  de  plecare  şi  sosire  şi  pentru  a  face  faţă  vreunei  urgenţe  pe  parcurs.  Fericit că era ajutat de această luminare în căutările sale, chiar şi aşa salbă, Dallas  regreta totuşi că nu avea valuri de lumină la dispoziţie.  Lambert apucă plasa de celălalt capăt, şi înaintară amândoi, capcana întinzându­  se  de  la  un perete  la  celălalt  al  coridorului.  Dallas  strânse  mai  tare  de  partea  lui  şi  trase  brusc.  Luată  pe  nepregătite,  Lambert  îl  privi  îngrozită.  Când  înţelese  că  el  dorise  să­i  dea  curaj,  oftă  uşurată,  dădu  din  cap  şi­şi  reluă căutarea  febrilă.  Dallas  făcuse  bine  că  o  scuturase,  fiindcă,  timp  de  un  minut,  ea  căzuse  într­o  stare  de  autohipnoză, creierul fierbând la ideea a ceea ce putea să­i aştepte, uitând complet  de sarcina pe care o avea de îndeplinit. Dar Lambert era în aşa fel făcută că putea să  facă faţă ungherelor şi nişelor obscure ale navei, în timp ce acelea ale imaginaţiei o  paralizau.  Acum  că  însoţitoarea  lui  era  pe  fază,  Dallas  îşi  concentra  toată  atenţia  asupra  celei mai apropiate intersecţii.  Imediat  în  urma  lor,  Ash,  cu  ochii  fixaţi  pe ecranul  radarului  de  buzunar,  ţinând  obiectul  cu  mâna  întinsă,  îi  imprima  o  mişcare  de  balans  regulat  de  la  dreapta  la  stânga, acoperind astfel tot arcul de cerc plasat în faţa grupului. Instrumentul opera  silenţios, în afară de momentele în care ofiţerul ştiinţific ajungea cu el la extremităţi,  adică  acolo  unde  se aflau Dallas şi  Lambert.  Atunci emitea un  sunet  ascuţit şi  Ash  apăsa pe un buton care­l anula.  Făcură o pauză în faţa unei scări în spirală care ducea la etajul inferior. Lambert  se aplecă şi chemă celălalt trio.  ― Nimic la voi? Aici suntem imaculaţi ca reputaţia mamei noastre!  Brett  şi  Parker  strânseră  mai  tare  plasa,  iar  Ripley,  ridicându­şi  ochii  de  pe  detector, strigă:  ― Absolut negativ!  Pe  puntea  superioară,  Lambert  şi  Dallas  îşi  continuată  vânătoarea,  urmaţi  îndeaproape de Ash. La câţiva metri mai departe, coridorul făcea un unghi drept care  le punea toate simţurile la pândă. Nu le plăceau deloc coturile astea unde se putea  întâmpla  orice,  unde orice se putea  ascunde.  Curajul  de a  arunca  acolo  un ochi ―  îndrăzneală de repetat de zece, o sută de ori― pentru a descoperi un alt culoar gol la  capătul căruia se forma alt cot. Îi părea lui Lambert tot atât de eroic ca şi trecerea cu  succes a tuturor încercărilor care deschidea calea spre Graal. 

Ţinându­l  cu  braţul  întins,  detectorul  începu  să  atârne  tot  mai  greu  în  mâna  lui  Ripley. Deodată, o luminiţă începu să pâlpîie la baza ecranului. Acul de nivel tremură  imperceptibil.  Această mişcare  nu venea  de la  ea.  Cu  inima  bubuind în  piept văzut  tresărirea acului şi fixarea lui aproape pe zeroul imprimat pe scală.  Înainte  de  a­şi avertiza colegii, se  asigură că  nici  Brett şi  nici  Parker  nu erau  la  originea acestei deplasări.  ― Atenţie! Am o înregistrare.  Mai  avansă  câţiva  paşi.  Acul  săltă  în  mijlocul  scalei  şi  lumina  roşie  era  în  continuare  aprinsă,  ca  pentru  a  o  secunda,  dar  aparatul  nu  mai  transmitea  nici  o  indicaţie de mişcare. Lumina, în schimb, rămase puternică.  Brett şi Parker, cu nervii întinşi la maxim, inspectară fiecare centimetru pătrat de  perete,  de  la  podea  şi  până­n  tavan.  Îşi  aminteau  cum  căzuse,  deşi  moartă,  prima  creatură  pe umerii lui  Ripley.  Niciunul  nu voia  să  păţească la  fel cu cea de­a doua.

90 

Astfel că aveau grijă să nu lase nimic în umbră.  ― De unde vine? întrebă Brett cu îngrijorare.  Ripley  pândea  pe  instrument  cea  mai  mică  trăsărire  a  acului  Acesta,  îndeplinindu­i dorinţe, tresări violent pe cadran. Numai dacă creatura o fi în stare să  treacă  prin  pereţii  de  metal,  altfel  mişcarea  acului  nu  aducea  cu  nimic cunoscut  de  oameni. Scutură puternic aparatul. În zadar. Lumina roţie era în continuare aprinsă,  ca pentru a o sfida.  ― Habar n­am. Am impresia că detectorul s­a stricat. A înnebunit de­a binelea.  Brett dădu cu piciorul în plasă, înjurând.  ― Dumnezeii!... Acum şi­a găsit! Îi zic eu câteva lui Ash...  ― O secundă! îl întrerupse ea. (Apucă instrumentul de cealaltă extremitate. Acul  se stabiliză imediat.) Semnalul vine de jos.  Trei  feţe  stupefiate  se  înclinară.  Nici  o  vietate,  nici  o  fantomă  nu  străpunse  blindajul pentru a­i ataca.  ― E nivelul C, mormăi Parker. Nu sunt decât ateliere de întreţinere. O să ne vină  acru căutând­o pe­acolo, plus mizeria care­i acolo!  ― Vrei s­o ocoleşti?  Parker o privi cu tristeţe.  ― Nu e de râs.  ―  Nu.  Într­adevăr.  Nu  e  de  râs,  zise  ea  cu  amărăciune.  Preia  conducerea  grupului. Voi doi cunoaşteţi mai bine nivelul ăsta.  Cei  doi  ingineri,  ţinând  plasa  desfăşurată  cu  grijă  între  ei  şi  gata  pentru  a  fi  utilizată,  coborâră  pe  scara  mică  de  serviciu  care­i  ducea  la  nivelul  suspect.  Jos,  rămaseră nemişcaţi câteva secunde pentru a se obişnui cu lumina slabă (chiar şi în  comparaţie cu normele de pe Nostromo) de pe această punte.  Fără să­şi  dea seama,  Ripley  puse  mâna  pe  peretele  despărţitor şi şi­o retrase  imediat,  îngreţoşată  de  ceea  ce  atinsese.  Panoul  era  acoperit  cu  un  strat  gros  de  unsoare. Scurgeri de lubrefianţi de când hăul, se gândi, pe jumătate calmată. O navă  de linie ar fi fost trimisă imediat la revizie dacă un inspector ar fi descoperit astfel de  defecţiuni. Dar nimeni nu era destul de nebun ca să se încumete să coboare în calele  lui  Nostromo.  Lubrefianţii  nu­i  interesau  pe  membrii  echipajului,  care  aveau  destule  pe  cap.  Ieşeau  din  pasarelă  sau  spaţiile  de  locuit  numai  în  împrejurări  cu  totul  excepţionale.  Când  vor  ajunge  la  capăt  cu  bine,  Ripley  îşi  promise  să  ceară  transferul  într­o  unitate  mai  decentă,  altfel  va  demisiona  pe  loc.  Promisiunea  asta  şi­o  mai  făcuse  înainte de douăzeci de ori şi se răzgândise de fiecare dată. De­acum înainte, nu va  mai da înapoi!  Îndreptă  detectorul spre coridorul  întunecos care se  închidea  în  faţa  lor.  Nimic!  Mirată,  îl  expuse  în  sus;  imediat  pâlpâi  lumina,  acul  luminat  înregistră  o  prezenţă,  foarte clar.  ― Bun, să mergem!  Ea  o  luă  din  loc  încrezătoare  în  micul  aparatul  pentru  că  ştia  că  Ash  făcuse  o  treabă serioasă, pentru că nu greşise până acum, şi pentru că nu avea încotro.  ― În curând vom ajunge la bifurcaţie, o avertiză Brett.  Străbutură culoarul  timp de  mai  multe  minute. Ajunseră,  în sfârşit  la  ramificaţie.  Din nou, detectorul fu pus la treabă. Ripley îl întinse spre braţul coridorului care por­  nea, în dreapta. Lumina roşie se stinse uşor. Atunci se întoarse spre cel din stânga.  ― Pe acolo!  Câteva rare tuburi de neon erau împrăştiate prin această secţiune a navei. Fâşii  de  întuneric  restrângeau  vederea  în  jurul  lor,  dându­le  o  senzaţie  de  sufocare  cu

91 

toate că, antrenaţi pentru călătoria în spaţiu, nu prea ştiau ce era claustrofobia.. Paşii  lor răsunau pe puntea de metal, numai atunci când nu călcau în băltoacele de fluid,  unsuroase şi greţoase.  ―  Dallas  ar trebui să ceară  o  inspecţie,  zise  Parker  dezgustat.  O să  trimită  cel  puţin patruzeci la sută din navă la revizie şi atunci Compania va trebui să plătească  pentru curăţenie.  Ripley scutură din cap şi­i adresă inginerului o uitătură sceptică.  ― Pui pariu? E mai ieftin pentru Companie să­l cumpere pe inspector! Şi e mult  mai simplu.  Parker nu reuşea să­şi ascundă dezamăgirea. Altă idee de­a lui care nu rezista  analizei, prea mult. Cel  mai greu de înghiţit în povestea asta era faptul că logica lui  Ripley,  ca  de obicei,  era  inatacabilă.  Resentimentul şi  admiraţia  pentru ea crescură  proporţional.  ― Apropo de revizie şi de curăţenie, continuă ea, ce­au luminile astea? Am  zis  că nu cunoaştem prea bine această parte a navei, dar trebuie să recunoaşteţi că abia  vedem  pe  unde  călcăm. Parcă aţi  aranjat  modulul  doisprezece?!  Ar  trebui să  avem  mai multă lumină, chiar şi aici.  ― Am reglat­o convenabil, protestă Brett.  Parker se duse să verifice un panou mural.  ― Sistemul de reparaţie a energiei trebuie să meargă cât de cât. Unele circuite  n­au primit sarcina normală. A fost şi aşa greu să refacem fluxul de energie fără ca  să  plodeze  fiecare  conductor  din  interiorul  navei.  Când  problemele  devin  delicate,  sistemele afectate reduc automat electricitatea care le este repartizată pentru a evita  suprasarcina. Dar ăsta îi dă tare înainte, e clar. Se aranjează.  Atinse  unul  din  întrerupătoarele  panoului,  acţionă  un  cursor  de  stabilizare.  Lumina crescu apreciabil pe coridor  Reluară axplorarea prudentă până când Ripley, ridicând brusc mâna, le spuse să  se oprească.  ― Aşteptaţi!  Parker  era  să  cadă,  iar  Brett se  încurcă  în  plasă.  Nimeni  nu  se  gândi  să  râdă,  într­atât erau de încordaţi.  ―  Suntem  pe­aproape?  murmură  Parker,  chinuindu­şi  ochii  pentru  a  pătrunde  umbrele înşelătoare dimprejur.  Ripley verifică poziţia acului pe scala fixată pe micul ecran luminat,  ― După aparat, obiectivul se găseşte la mai puţin de cincisprezece metri.  Parker şi Brett strânseră din nou plasa în mâini, fără să se lase rugaţi. Ripley îşi  ridică arma şi o activă. Făcu câţiva paşi înainte, cu tubul în mâna dreaptă şi cu detec­  torul  în  stânga.  Era  imposibil,  de­a  dreptul  imposibil  să­ţi  imaginezi  trei  persoane  făcând  mai  puţin  zgomot  decât  Brett,  Parker  şi  Ripley  care  progresau  tiptil  în  penumbră. Până şi palpitaţiile dezordonate ale inimilor tăcuseră parcă.  Parcuseră astfel cinci metri, apoi zece. Un muşchi tresărea la încheietura mâinii  lui Ripley. provocându­i o durere pe care se hotărî să n­o ia în seamă. Îşi confirmară  vânătoarea, reducând puţin câte puţin distanţa care­i separa de necunoscut.  Cu tot corpul încordat, Ripley avansa pe jumătate aplecată, gata să sară înapoi  la  cea  mai  mică  mişcare suspectă  care ar simţi­o  în  penumbră.  Detectorul  căruia îi  întrerupsese  semnalul  sonor  cu  bună  ştiinţă,  o  determină  să  facă  o  oprire  după  cincisprezece  metri. Lumina era  tot slabă,  dar  suficientă  totuşi pentru  a­şi  putea da  seama de starea de lucruri: nu era nici o creatură pitită în pasajul urât mirositor.  Măturând  lent  spaţiul  cu  detectorul.  Încerca  să  fixeze  şi  acul  şi  culoarul.  Acul  înregistra  cu  minuţiozitate  fiecare  deplasare  a  lui  Ripley  cu  o  măsură

92 

corespunzătoare  distanţei  de  parcurs.  Ridică  ochii  şi  remarcă  un  mic  tambuchi  în  perete, uşor întredeschis...  Parker  şi  Brett îi  observară  încordarea.  Se  mişcară  astfel  încât  să  acopere  cea  mai mare parte a punţii situate în faţa canalului. Ripley dădu din cap când se aflară în  poziţie.  Faţa­i  lucea  de  sudoare.  Respiră  adânc  şi  puse  jos  detectorul.  Cu  mâna  liberă, prinse mânerul tambuchiului. Era rece şi lipicios pe palma udă.  Rezemându­se pe peretele opus al coridorului, orientă tubul spre gura căscată şi  apăsă pe trăgaci, Un urlet foarte ascuţit sfâşie tăcerea. O mică creatură, cu ghearele  scoase,  ţâşni  de  sus.  Căzu  exact  în  mijlocul  plasei,  pe  care  cei  doi  ingineri  săriră  imediat  s­o strângă  în  jurul prăzii. Trebuia  neapărat  prinsă  bine  în  reţeaua  deasă  a  capcanei.  ― Ţine bine, ţine bine! strigă Parker triumfător. Am prins­o, jigodia, am...!  Ripley  observă  animalul  prins.  Apoi  blestemă,  şi  de  necaz  şi  de  frică  totodată.  Dădu drumul trăgaciului şi luă de jos detectorul.  ― Fir­ar să fie! oftă ea. obosită şi înciudată. Liniştiţi­vă, prieteni, ia uitaţi­vă!  Parker lăsă plasa odată cu Brett. Amândoi recunoscură ceea ce prinseseră şi nu  puteau  să­şi  înfrângă  deznădejdea.  O  pisică,  vizibil  contrariată,  se  zbătea  în  împletitură şi, înainte ca Ripley să apuce să protesteze, pieri în fundul pasajului.  ― Nu, nu, nu­l lăsaţi să scape!  Avertismentul veni prea târziu. Ghemotocul de păr dispăruse.  ―  Mda,  ai  dreptate,  mormăi  Parker.  Trebuia  să­l  omorâm.  S­ar  putea  să  mai  alergăm după el în loc să hărţuim fiara!  Ripley  îl  privi  mânioasă  dar  nu  scoase  o  vorbă.  Se  întoarse  spre  Brett  al  cărui  temperament agresiv era mai puţin afişat.  ― Brett, te ocupi de motan. După aia discutăm ce facem cu el, dar ar fi bine să­l  păstrăm cu noi sau să­l închidem undeva ca să nu deruteze aparatul... sau pe noi.  ― Just, fu de părere Brett.  Plecă  pe  unde  veniseră.  Ripley  şi  Parker  îşi  reluară  încet  progresia  în  direcţia  opusă. Încărcată cu arma şi detectorul, Ripley ştia că le va fi mai greu să pună mâna  pe creatură. Deoarece trebuia să­l ajute pe Parker să ţină plasa bine întinsă. 

În  faţa  lui  Brett,  o  uşă  crăpată  dădea  într­un  mare  atelier  ticsit  cu  maşini.  Nici  urmă  de  motan  pe  culoar.  În  schimb,  îşi  zise  el,  atelierul  ăsta  era  o  ascunzătoare  ideală.  Dacă  motanul  nu  era  acolo,  se  va  întoarce  la  colegii  săi.  Jones,  în  momentul  ăsta, putea fi ascuns oriunde în navă Dar la urma urmei se prea poate să fie aici.  Câteva  tuburi  de  neon  revărsau  o  lumină  palidă  şi  tremurătoare  pe  o  învălmăşeală  de  maşini  şi  lăzi  claie  peste  grămadă.  Brett  ignoră  rândurile  de  containere şi instrumentele de reparare, fiindcă nişte panouri luminoase le identificau  conţinutul.  Se  gândi  brusc  că  nu  mai  putea  fi  auzit  de  ceilalţi  doi.  Se  cutremură.  Cu  cât  punea mai repede mâna pe mârtanul ăla, cu atât mai bine.  ― Jones,... hai, motănel, vino. Vino la nenea Brett. Pis! pis! pis!  Se  aplecă  pentru  a se  uita  într­un  pasaj  îngust  situat  între  două  enorme  lăzi  şi  care  era  cufundat  în  beznă.  Nu  era  nimic.  Îşi  şterse  broboanele  de  sudoare  de  pe  frunte care începuseră să i se prelingă pe pleoape.  ― Da' unde dracu' te­ai băgat?  Din  fundul  antrepozitului  răzbătură  nişte  răcăituri.  Fură  urmate  de  un  sfios  dar  liniştitor  mieunat.  Era  neîndoios  un  vaiet  de  origine  felină.  Brett  oftă  şi  porni  într­

93 

acolo. 

Ripley făcu o pauză şi privi detectorul cu resemnare Lumina roşie pierise demult,  acul  rămase  nemişcat,  iar  semnalul  sonor  nu­i  mai  alarma.  În  ciuda  eforturilor  lor  aparatul tăcea în continuare.  ―  Nu­i  nimic  prin  locurile  astea,  îi  zise  coechipierului.  Dacă  o  fi  fost  vreodată  ceva, în afară de noi şi de Jones! (Se uită la Parker.) Primesc orice sugestie.  ―  Să  ne  întoarcem!  Am  putea  măcar să­l ajutăm pe  Brett să  prindă cotoiul  ăla  afurisit.  ― Nu­ţi vărsa focul pe Jones! răbufni Ripley. E şi el înspăimântat ca şi noi.  Când  era  vorba  să­şi  apere  motanul,  lui  Ripley  nu  trebuia  să­i  mai  zică  încă  o  dată.  Făcură  cale  întoarsă,  prin  coridorul  urât  mirositor.  Ripley  mergea  în  faţă,  cu  instrumentul gata de funcţionare, în caz că... 

Brett dăduse ocol unei stive de piese detaşate. Nu putea să meargă mai departe.  Antretoaze şi grinzi, care susţineau superstructura superioară a lui Nostromo, formau  o încâlceală de metal împrejur. Ceva de nedescris.  Descurajat,  înfrânt  de  oboseală  şi  de  zădărnicia  acestei  căutări,  tocmai  se  hotărâse să  plece când un  alt miorlăit  familiar  îi  ajunse  la  urechi.  Scrută  întunericul  dindărătul  unui  pilon  masiv  şi  zări  două  pupile  galbene  lucind  în  negură.  Şovăi  o  clipă... Jones era cam de mărimea bestiei care ţâşnise din pieptul sărmanului Kane.  Dar când auzi un alt miorlăit, al treilea, se simţi  mult  mai bine. Numai o  mâţă putea  scoate un asemenea sunet.  Se  cocârjă  pe sub o  grindă şi se  uită  la ceea  ce era  pitit acolo  într­o scobitură.  Păr din plin şi o mustaţă: Jones!  ―  Vino,  pisoiaş...  ce  bine­mi  pare  că  te  văd,  stârpitură!  (Întinse  mâna  spre  animal.  Acesta  căscă  gura  şi  urlă  înspăimântat.  Se  vârî  şi  mai  adânc.)  Hai,  vino,  motanule. Vino la Brett. N­avem timp de joacă, astăzi.  Ceva...  aproape  tot  atât  de  gros  ca  bârna  pe  sub  care  trecuse  "tehul",  se  lăsă  fără zgomot din plafon. Din această apariţie emana o puternică impresie de energie  conţinută.  Nişte  degete...  sau  nişte  falange  hidoase  se  răşchirară,  apoi  se  chirciră,  acoperind  cu  totul  gâtul  lui  Brett  aidoma  unor  tentacule.  Strigătul  de  groază  al  inginerului se curmă.  Cu  un gest  reflex,  îşi  duse  mâinile  la gât. Zbaterea lui  n­avea  sorţi  de izbândă.  Ceea ce­i  încolăcise  gâtul era  deosebit  de  tenace.  Luat în sus  de  acest  braţ  colosal,  curând  se  legăna  în  aer,  pierzând  contactul  cu  solul.  Jones,  o  zbughi afară pe sub picioarele Brett.  Zburlit  de  frică,  se  fofilă  printre  Ripley  şi  Parker  care  alergaseră  auzind  urletul,  Dădură buzna în antrepozit fără să mai stea de gânduri şi văzură picioarele lui Brett  cum  se  zbăteau  în  gol.  Ridicând  ochii  avură  o  ultimă  viziune  fugitivă  a  două  tălpi  înghiţite de întuneric. Deasupra formei neputincioase şi chinuite a inginerului, zăriră o  siluetă  vag  umană,  dar  care,  cu  siguranţă,  nu  era  a  unui  om.  O  masă  gigantică  şi  duşmănoasă.  Într­o  fracţiune  de  secundă,  o  străfulgerare  se  oglindi  în  nişte  ochi  enormi, mult prea mari pentru o ţeastă ca aceea. Apoi făptura de coşmar şi prada ei  se topiră în întinderile de negură ale lui Nostromo.  ― Isuse! murmură Parker,  ―  A  crescut!  (Consternată,  Ripley  consideră  arma  sa  electrică,  comparându­i  micimea cu imensitatea masei care fugise înspre plafon.) A crescu rapid! Noi căutam

94 

o creatură cât Jones de mare şi ea a ajuns atâta!  Deodată,  o  teamă  iraţională  puse  stăpânire  pe  ea.  Teamă  de  spaţiu  strâmt,  de  întunericul  ameninţător,  de  lăzile  îngrămădite  şi  grinzile  metalice care  puteau tăinui  dumnezeu ştie câte alte primejdii.  ― Ce facem proţăpiţi aici? Aia poate să se întoarcă?  Îşi  luă  arma  cu  amândouă  mâinile  şi  făcu  cale­ntoarsă,  întrebându­se  prin  ce  minune o chestie atât de mică putea să ajungă un monstru de mărimea asta.  Fugiră din atelier, ecoul ultimului urlet al colegului lor răsunându­le încă în urechi,  definitiv imprimat în memoria lor. Parker îl cunoştea pe Brett de atâta amar de vreme,  dar strigătul de groază pe care­l scosese îl îndemna să nu­şi menajeze picioarele. Să  alerge, cât Ripley de tare, fără a privi în urmă spre prietenul lui care... 

11  Nu  încrederea se  putea citi  de  feţele  personajelor  adunate  în  jurul  mesei  de  la  popotă. Niciunul nu încerca să se amăgească, să­şi ascundă frica. Mai ales Parker şi  Ripley  Având  ocazia  să  zărească  întrucâtva  vietatea  pe  care  urma  să  o  înfrunte,  acum, pentru ei orice speranţă de a se redresa situaţia, pierise.  Dallas  examina  cu  scrupulozitate  un  plan  recent  al  lui  Nostromo.  Parker,  în  picioare,  de  pază  la  uşă.  arunca  din  când  în  când  o  privire  neliniştită  în  fundul  coridorului.  ― Nu ştiu să vă spun acum cum de­a ajuns aşa, dar e nemaipomenit de  mare!  zise inginerul în tăcere totală. A coborât pe Brett legănându­se ca un liliac uriaş.  Dallas îşi ridică ochii din desen.  ― Sunteţi absolut siguri că l­a luat pe Brett într­un orificiu?  ― A dispărut într­un canal de aerisire, replică Ripley care­şi scărpina nervoasă o  mână. Sunt sigură că l­am văzut acolo. Oricum, creatura n­avea cum să se ducă prin  altă parte.  ― Aicea­i treaba clară! adăugă Parker. Ea se foloseşte de canalele de ventilaţie  şi de condiţionare pentru deplasare. De­aia nu putem s­o reperăm cu detectorul.  ― Canalele de ventilaţie, zise Dallas absorbit. Pare logic. Jones face la fel.  Lambert se juca cu cafeaua. Băgă un deget în lichidul negricios şi­l duse la buze.  ― Brett s­ar putea să trăiască.  ― Nu e nici o şansă, zise Ripley, care nu era fatalistă ci doar logică. L­a înhăţat  şi l­a tras în sus ca pe o cârpă.  ― Dar ce voia de la el, la urma urmelor? întrebă Lambert. De ce nu l­a omorât pe  loc?  ―  Poate  că  şi  ea  are  nevoie  de  un  incubator,  cum  s­a  folosit  prima  de  Kane,  sugeră Ash.  ― Sau de hrană, zise Ripley dintr­o suflare.  Tresări. Lambert îşi abandonă cafeaua. Începea să­i fie rău.  ―  Oricum  ar  fi,  doi  sunt  terminaţi  şi  mai  rămân  cinci  de  răpus,  din  punctul  de  vedere a! creaturii, se­nţelege.  Parker  strângea  în  mâini  arma.  Şi  brusc,  furios,  o  izbi  cu  toată  puterea  de  zid.  Datorită şoculului, tubul se îndoi şi căzu cu zgomot. Urmară câteva pârâituri, apoi ―  liniştea.  ― Eu zic că trebuie să ardem dihania asta cu laserul, să terminăm odată! Dacă o  ţinem aşa, nu mai avem nici o şansă.

95 

―  Te­nţeleg  foarte  bine,  Parker,  zise  Dallas  compătimitor.  Noi  îl  iubeam  pe  Brett..  Dar  nu  trebuie  să  ne  pierdem  capul.  Dacă  creatura  este  acum  atât  de  mare  cum spui, transportă destul acid în corpul ei ca să facă o gaură în cocă mare cât sala  asta.  Nici  nu  vreau  să  mă  gândesc  ce  s­ar  putea  întâmpla  cu  circuitele  de  control  care sunt integrate în ea. Nu ne putem permite această nesăbuinţă. Nu încă.  ―  Nu  încă?  se  miră  Parker.  (Sentimentul  de  neputinţă  îl  făcu să­şi  uite  o  clipă  mânia.) Câţi dintre noi mai trebuie să moară ca să vă daţi seama? Ca să pricepeţi că  numai aşa îi venim de hac bestiei?  ― Oricum, nu va merge, Parker.  Inginerul se răsuci spre figura impasibilă a lui Ash şi făcu o grimasă.  ― Ce vrei să spui?  ― Vreau să spun că ar trebui să­i atingem un organ vital din primul foc. Conform  descrierii  pe  care  aţi  făcut­o,  ea  este  acum  şi  rapidă şi  voluminoasă  şi  deosebit  de  puternică. Cred că nu greşim estimând că ea şi­a păstrat capacităţile de regenerare  rapidă care  ne­au surprins  la forma  "palmată".  Aşadar  nu avem  de ales.  Ort  o  ucizi  instantaneu, ori va fi pe tine cât ai clipi! Ceea ce îmi pare deja greu de realizat dacă  adversarul ar fi un om, dar în faţa acestei creaturi, este virtual imposibil pentru că nu  cunoaştem unde se găseşte punctul vital. Înţelegi? (Ash vorbea încet, încercând să  fie tot atât de binevoitor cum fusese cu Dallas. Ştiau cu toţii cât de apropiaţi erau cei  doi  ingineri.)  Nu­ţi  dai  seama  ce  s­ar  întâmpla?  Să  presupunem  că  doi  dintre  noi  reuşesc  să  înfrunte  creatura  într­un  spaţiu  destul  de  deschis  şi  degajat  pentru  a­i  aplica  lovitura  fatală,  ză  zicem.  Bun,  o  ardem  cu  laserul,  de  vreo şase  ori  până  să  mai apuce să ne facă bucăţi. După aceea, cele şase răni se cicatrizează suficient de  repede pentru a salva viaţa monstrului, dar nu pentru a împiedica supurarea. Ce fel  de supurare? Acidul ar putea face în navă numeroase găuri, să roadă din nefericire  circuitul  de  reglare  a  aerului,  sau  ştiu  eu,  generatorul  care  aprovizionează  toate  motoarele navei... Nu consider scenariul ca fiind fantezist, ţinând seama de ceea ce  ştim  despre  creatură.  Şi care  ar fi  rezultatul?  Am  pierde  doi  membrii  ai  echipajului,  sau mai mulţi, iar Nostromo ar suferii avarii poate iremediabile.  Parker, pământiu, tăcea cu încăpăţânare. Până la urmă, mormăi:  ― Dar, Dumnezeule, ce­o să facem?  ― Singurul plan care are sorţi de izbândă este cel de care vorbeam mai înainte,  răspunse  Dallas.  (Dădu  un  bobârnac  în  schemă.)  Să  reperăm  canalul  în  care  se  ascunde  vietatea!  Apoi  să  încercăm  s­o  ducem  până  la  un  sas  şi  s­o  ejectăm  în  spaţiu.  ―  S­o  ducem?  (Parker  izbucni  în  râs.  Timbrul  cavernos  nu­i  trăda  veselia  ci  îngrijorarea.) Eu mă omor să vă spun că drăcia asta e colosală! (Scuipă cu dispreţ pe  arma pe care o sfărâmase.) N­o s­o ducem nicăieri cu asta!  ―  Ai  şi  tu  dreptate,  zise Lambert.  Trebuie  s­o  dirijăm  spre  un  sas.  Cum  facem  asta?  Ripley îi privi pe fiecare în parte.  ―  Cred că  este  timpul  ca  departamentul  ştiinţific  să  ne împărtăşească  ultimele  descoperiri privitoare la musafirul nostru. N­ai nici o idee, Ash?  Ofiţerul ştiinţific medită câteva secunde.  ― Mai întâi, pare că s­a adaptat bine unei atmosfere bogate în oxigen. Aceasta  s­ar  putea  să  aibă  o  legătură  cu  surprinzătoarea  creştere  de  care  a  dat  dovadă  în  acest stadiu.  ―  Acest  stadiu?  se  interesă  Lambert,  îndoindu­se  de  ceea  ce  auzise.  Vrei  să  spui că se metamorfozează în continuare?  ― Ştim atât de puţine lucruri despre ea, spuse el punându­şi palmele pe masă.

96 

Ar trebui să ne aşteptăm la orice din partea ei. În trei rânduri s­a metamorfozat. Din  ou la forma "palmată", din vietatea "palmată" la cea care a ieşit din pieptul lui Kane,  şi  în  sfârşit  această  masă  enormă.  Nu  aveam  nici  un  motiv  să  sperăm  că  această  formă este faza finală dintr­o serie a dezvoltării sale. (Se opri o secundă, apoi reluă  ipoteza.) Este posibil ca următoarea creatură să atingă dimensiuni încă şi mai fantas­  tice şi o putere fenomenală.  ― E încurajator, murmură Ripley. Altceva?  ― În afară de noua ei atmosferă, s­a adaptat cu siguranţă foarte bine la nevoile  ei  de  hrană.  Ştim  aşadar  că  poate  să  trăiască  cu  un  nimic,  în  atmosfere  diferite  şi  chiar fără nici o atmosferă pe o perioadă nedeterminată. Singurul element pe care­l  ignorăm  este  capacitatea  de  a  suporta  schimbările  bruşte  de  temperatură.  Căldura  este  confortabilă  la  bordul  lui  Nostromo.  Dată  fiind  temperatura  scăzută  de  pe  planetă  pe  care  am  descoperit­o,  cred  că  putem  elimina  definitiv  ideea  frigului  ca  armă de convingere, deşi oul primordial a fost cu siguranţă mai rezistent în această  privinţă decât forma precedentă.  ― De acord, zise Ripley. Şi ce s­a întâmplat dacă am mări temperatura?  ― Să facem o încercare, zise Ash. Nu putem ridica temperatura în toată nava din  aceeaşi  pricină  din  care  nu  puteam  scoate  tot  aerul.  Insuficiente  provizii  de  aer  în  combinezoanele  noastre,  mobilitate  redusă,  imobilitate  când  stăm  închişi  în  congelatoare  şi  aşa  mai  departe.  Este  adevărat  că  majoritatea  creaturilor  se  retrag  din faţa focului. Nu este nevoie să supraîncălzim întreaga navă.  ―  Am  putea  întinde  un  cablu  de  înaltă  tensiune  de­a  curmezişul,  prin  nişte  coridoare şi pasaje, pentru a­l atrage acolo. Se va prăji ca lumea, propuse Lambert.  ― Nu avem de­a face cu un animal, spuse Ash. Sau dacă este, este cât se poate  de  abil şi specializat.  Cu siguranţă că  nu se va năpusti orbeşte şi  nu va veni să se  electrocuteze dând într­un fir metalic sau orice altceva care ar bloca o cale de trecere  evidentă cum  ar  fi  un coridor.  A  demonstrat­o  deja,  preferând să se  deplaseze  prin  canalele de aerisire decât pe culoare.  ― Pe de altă parte, anumite specii ne­evoluate, ca rechinii, detectează câmpurile  electrice. Am cântărit bine. Nu e o idee bună, zise Dallas.  ― Creatura este poate capabilă să detecteze şi câmpurile electrice generate de  corpurile noastre, supralicita Ripley. Aşa s­ar putea să ne depisteze.  Parker se strâmbă.  ― În orice caz. pun pariu că nu se bazează numai pe ochii ei. Dacă ăia sunt ochi  ce­am văzut eu.  ― Aşa este.  ―  O  creatură care  dispune  de  o  asemenea putere de adaptare  trebuie să aibă  mai multe simţuri de depistare, adăugă Ash cu convingere.  ―  Mie  oricum  nu­mi  place  ideea  cu cablul,  zise  Parker,  cu  faţa  congestionată.  Nu­mi place să mă joc de­a şoarecele şi pisica la nesfârşit. Când o s­o ejectăm prin  sas, vreau să fiu de faţă. Vreau să văd cum moare. (Tăcu un moment, apoi zise mai  puţin emoţionat:) Vreau s­o aud cum urlă ca Brett.  ― În cât timp asamblăm trei sau patru unităţi de incinerare? întrebă Dallas.  ―  Daţi­mi  douăzeci  de  minute.  Avem  deja  în  stoc  aparatele  de  bază.  E  de  ―  ajuns să le modific pentru folosirea manuală.  ― Încearcă să dotezi aceste aruncătoare de flăcări cu o putere mare. Nu vreau  să  ne  trezim  în  situaţia  pe  care  a  descris­o  Ash  aproape  de  lasere.  Pe  scurt,  ceva  care s­o oprească instantaneu.  ― Nici o problemă. (Vocea lui Parker era glacială.) Vă fabric eu un aparat care­o  va prăji pe loc.

97 

― Asta pare cea mai  mare şansă a noastră. (Căpitanul îşi privi colegii reuniţi în  jurul mesei.) Are cineva alta idee?  Nu răspunse nimeni.  ―  Bun,  reluă  Dallas  ridicându­se  în  picioare.  După  ce  asamblează  Parker  aruncătoarele de flăcări, plecăm imediat cu toţii la nivelul C, în antrepozitul în care a  dispărut Brett, şi de acolo pornim lupta.  Parker zise sceptic:  ― Creatura l­a înşfăcat pe Brett şi s­a cocoţat până la canalul de aerisire. Eu nu­  s maimuţă să mă urc acolo după ea.  O privi pe Ripley cu coada ochiului, dar aceasta nu comentă.  ―  Preferi să stai  aici cuminte  până vine  ea după  tine?  întrebă  Dallas.  Cu cât o  ţinem mai mult timp în defensivă cu atât mai bine pentru noi.  ― Dar mai e ceva, zise Ripley.  ― Ce?  ― A fost ea vreodată în defensivă?  Ea­i înfruntă privirea.  Odată asamblate aruncătoarele de flăcări, fiind ceva mai grele, dădeau impresia  unei mari eficacităţi. Tuburile funcţionaseră totuşi, iar Parker îi asigură că aşa va fi şi  cu acestea. Refuză să le facă o demonstraţie, pentru că, explică el, jetul ar fi destul  de puternic ca să ardă puntea.  Faptul că­şi  punea viaţa  în  joc în schimbul  acestei  promisiuni  îl  linişti  pe colegii  lui, cu excepţia lui Ripley. Aceasta începea să suspecteze pe toată lumea şi nu avea  încredere  în  nimeni.  Ea  dintotdeauna  fusese  puţin  cam  paranoică,  iar  turnura  dramatică  pe  care  o  luau  evenimentele  agravau  această  tendinţă.  Era  îngrijorată  acum  şi  de  şubrezirea  ei  psihică  cât  şi  de  ameninţarea  reprezentată  de  această  vietate, aproape în aceeaşi măsură.  Evident,  când  aceasta  va  fi  neutralizată,  vor  dispărea  şi  problemele  ei  psihice.  Nu­i aşa?  Micul grup de oameni porni la drum cu prudenţă, de la popotă până la nivelul B.  Când  urmau  să  intre  în  pasajul  care  ducea  la  puntea  inferioară,  detectoarele  înce­  pură  să  emită  un  sunet  foarte  puternic.  Ash  şi  Ripley,  care  aveau  unul,  diminuară  rapid  volumul.  Îşi  continuară  drumul  pe  încă  vreo  zece  metri,  dirijaţi  de  acul  instrumen­lui,  când  un  zgomot  mat  şi  dur,  cu  totul  diferit,  se  făcu  auzit:  un  vaier  metalic, o sfâşiere în metal.  ― Uşor, murmură Dallas.  Aprinse  aruncătorul  lui  de  flăcări  şi  se  strecură  prin  ambraşamentul  coridorului  următor. Izbiturile se înteţeau. Ştiu imediat de unde vine zgomotul.  ― Magazia de provizii, şuşoti către grup. E înăuntru!  ― Ia ascultaţi! murmură Lambert, înfricoşată. Doamne, trebuie să fie enormă,  ― Destul de mare, în orice caz, consimţi Parker. Am văzut şi ştiu. E şi puternică,  L­a ridicat pe Brett ca pe...  Tăcu, amintirea sărmanului Brett îi tăia pofta de conversaţie,  Dallas ridică ţeava aruncătorului de flăcări.  ―  O  conductă  se  deschise  în  spatele  magaziei.  Aşa  a  ajuns  acolo.  (Aruncă  o  privire lui Parker.) Eşti sigur că merg astea?  ― Le­am fabricat eu, nu?  ― Asta­i problema, zise Ripley.  Înaintară cu precauţie în timp ce zgomotele nu conteneau. Când ajunseră la uşa

98 

magaziei, Dallas se uită la Parker, apoi la clanţă. Fără tragere de inimă, inginerul o  apucă. Dallas, bine înfipt pe picioare, luă poziţie.  ― Acum!  Parker  deschise  uşa  cu  o  smucitură  şi  se  dădu  la  o  parte  din  calea  lui  Dallas.  Acesta  apăsă  pe  trăgaci.  Un  fulger  urmat  de  o  flacără  oranj  brăzdă  spaţiul  dinspre  intrare până  la peretele opus.  Cu  excepţia  lui  Dallas,  toţi  bătură în retragere  în  faţa  căldurii intense. Fără să şovăie, căpitanul intră, ignorând senzaţia de arsură pe care  o resimţea în gât şi mai trase odată în interior. Apoi încă o dată. Se retrase în sfârşit.  Aşteptară  cu  nervozitate  câteva  minute  în  exterior  ca  fumul  şi  căldura  să  se  disipeze înainte de a vedea de aproape rezultatele atacului lor. Cu toată aşteptarea  lor,  căldura  degajată  de  metalul  în  fuziune  era  atât  de  intensă  încât  intrară  încet,  atenţi să nu dea peste vreo fisură sfârâitoare.  Frigoriferele erau într­o stare jalnică. Ceea ce începuse monstrul, aruncătorul de  flăcări  desăvârşise.  Pereţii  sălii  erau  tapisaţi  cu  dâre  negre,  mărturii  ale  energiei  ultraconcentrate a armei. Duhoarea alimentelor artificiale amestecată cu cea a cutiilor  de amblaj carbonizate era insuportabilă în această atmosferă stătută.  În  ciuda  ravagiilor  provocate  de  aruncătorul  de  flăcări,  nu  fusese  distrus  totul.  Resturi  de cutii spintecate,  dovezi  evidente  ale  trecerii creaturii,  erau  risipite  pe  jos,  cruţate ca  prin minune  de foc.  Pachete  şi  baloturi  de toate  mărimile,  aruncate claie  peste grămadă, purtau semne ciudate de forţare.  Lăzi  de  oţel  fuseseră  efectiv  spintecate.  După  câte  reuşiră  să  vadă,  creatura  lăsase puţine lucruri intacte.  Păstrând  aruncătorul  de  flăcări  şi  detectoarele  în  mână,  echipajul  scotocea  printre resturi. Gâtul şi ochii le erau chinuiţi de rotocoalele de fum înţepător.  Inspecţia proviziilor nu dezvălui nici o urmă a vietăţii căutate.  Dar  fiind că  toate  alimentele stocate  la  bordul  lui  Nostromo  erau artificiale şi  de  compoziţie  omogenă,  osemintele  ce  le­ar  putea  descoperi  ar  aparţine  neapărat  entităţii. Dar oseminte ― ioc.  Ripley  şi  Lambert,  în  mod  evident  uşurate,  erau cât  pe­aci să se  rezeme  de un  perete încă fierbinte când îşi amintiră brusc că ar fi mai bine să fie prudente.  ― N­am avut­o, murmură ofiţerul principal.  ― Dar unde­o fi atunci? îl întrebă Lambert.  ― Colo sus.  Se  întoarseră  spre  Dallas  care  stătea  în  picioare  lângă  peretele  opus  intrării.  Arăta cu arma spre o despicătură făcută la semiînălţime.  ― A fugit pe­acolo.  Atunci văzură,  Ripley  şi ceilalţi,  că  era  deschis  canalul  de  ventilaţie.  Grilajul  de  protecţie, care în mod normal acoperea gura de aerisire, fusese ciopârţit.  Luându­şi  lanterna  electrică,  Dallas  îndreptă  fascicolul  în  canalul  întunecos.  Când se întoarse cu faţa la colegii lui, părea tulburat.  ― A venit timpul şă ne mai tragem sufletul.  ― Ai înnebunit? exclamă Lambert.  ―  Nu  înţelegi?  replică  Dallas.  Asta  ne  uşurează  treaba.  Canalul  duce  la  sasul  principal.  Pe  la  jumătate  nu  e  decât  o  singură  deschizătură  destul  de  largă  ca  să  scape  dincolo,  şi­i  putem  bloca  trecerea cu  aruncătorul  de  flăcări.  O  obligăm  să  se  ducă spre sas şi­apoi.... hop! În spaţiu!  ―  Hm!  (Se  vedea  cât  de  colo  că  Lambert  nu  împărtăşea  entuziasmul  căpitanului.)  Uite­aşa!  n­ai  decât  să  mergi  în  patru  labe  prin  canale,  o  căutaţi  prin  labirintul ăsta până vă treziţi cu ea în faţă şi atunci vă rugaţi să­i fie frică de foc.  Zâmbetul lui Dallas se şterse,

99 

― Ar trebui să meargă, fiindcă­i e frică de foc. Asta­i şansa noastră. Astfel că nu  mai e nevoie s­o înghesuim într­o fundătură sperând că flăcările îi vor veni de hac la  timp. E de­ajuns să dea înapoi... drept în sas.  ― Planul pare perfect. Dar întrebarea e: cine intră acolo?  Dallas  îşi  privi  colegii  unu!  câte  unul,  aşteptând  ca  unul  dintre  ei  să  se  ofere  voluntar. Din tot grupul, Ash avea nervii cei mai tari, dar Dallas mai aven unele bănu­  ieli  în  privinţa  lui.  Oricum,  ofiţerul  ştiinţific  lucra  asupra  proiectului  de  anihilare  a  acidului, ceea ce elimina eventuala lui candidatură.  Lambert înţepeni, dar de fapt era cea mai aproape de leşin. La fel ca şi Ripley, se  ţinuse  tare  până  acum.  Dallas  nu  ştia  dacă  ea  nu  va  paraliza  de  groază  în  faţa  creaturii.  Nu  credea,  dar  putea  fi  sigur?  Doar  n­o  să­i  rişte  viaţa  pe  o  astfel  de  eventualitate.  Parker... Parker se lăuda mereu că avea pielea tare. Se văita întruna, dar când  era  de lucru,  apoi, punea  osul  la  treabă.  Dovadă,  tuburile  electrice  şi aruncătoarele  de  flăcări.  Pe  de  altă  parte,  monstrul  îi  răpise  prietenul  apropiat.  Şi  cunoştea  posibilităţile armei cel mai bine.  ― Parker ţi­ai dorit întotdeauna o primă substanţială la sfârşitul călătoriei, dacă­  mi aduc bine aminte.  ― Şi? răspunse inginerul, neliniştit.  ― Intră­n gaură.  ― De ce eu?  Dallas se  gândi să­i  înşire  mai  multe  motive,  dar  preferă  să  se  limiteze  la  cele  mai simplu.  ― Vreau neapărat să te văd cum îţi câştigi cinstit pâinea.  Parker scutură din cap şi făcu un pas înapoi.  ―  Nici  vorbă.  Poţi  să  pâstrăzi  partea  mea.  Poţi  să  păstrezi  tot  salariul  meu.  (Arătă cu bărbia în direcţia gurii de aerisire.) Eu nu mă duc înăuntru.  ― Mă duc eu.  Dallas se uită în ochii lui Ripley. Mai devreme sau mai târziu, se gândi că se va  oferi  voluntară.  Teribilă  femeie,  îşi  zise  Dallas.  O  subestimase  mereu,  ca  toată  lumea.  ― Nici pomeneală.  ― De ce? întrebă ea cu încăpăţânare.  ― Aşa, de ce? se băgă Parker. Dacă ea e pregătită, de ce să nu­i dai voie?  ― Aşa am hotărât! se mulţumi să zică el.  O privi, remarcând amestecul de sentiment şi confuzie pe care­l exprima faţa ei.  Era  evident  că  ea  nu  înţelesese  din  ce  pricină  îi  respinsese  candidatura.  Eh!  nu  contează. Într­o zi, poate, îi va spune...  ―  Te  ocupi  de sas,  îi  ordonă.  Ash, rămâi  aici şi  acoperi  această  extremitate în  caz să monstrul mă doboară. Parker, tu şi Lambert acoperiţi ieşirea a doua de care ţi­  am spus.  Îi privi în linişte. 

Ripley  parcurse  în  goană  vestibulul  până  la  sasul  tribord.  O  scurtă  privire  pe  detector o linişti. Nimic de semnalat primprejur. Apăsă pe un buton roşu de pe panou.  Un  uşor  zumzet  umplu  această secţiune  a  coridorului.  Tambuchiul  masiv  al  sasului  se urni. Când totul fu aranjat, aprinse intercomul.  ― Sas tribord ― pregătit.  Parker  şi  Lambert  ajunseră  în  locul  desemnat  de  Dallas.  Gura  de  aerisire,

100 

acoperită de grilaj şi aparent inofensivă, se afla puţin deasupra capetelor lor.  ― Pe aici o să iasă dacă o ia pe­aici, abservă Parker.  Lambert aprobă din cap şi raportă poziţia lor prin intercom.  În  magazia  de  aprovizionare,  Dallas  ascultă  cu  atenţie  rapoartele  lui  Ripley  şi  apoi  ale  lui  Lambert.  Puse  o  serie  de  întrebări,  confirmă  recepţia  răspunsurillor  şi  stinse intercomul. Ash îi înmână aruncătorul de flăcări. Reglă puterea şi apăsă uşor  pe trăgaci.  ― Merge. Parker e un mecanic mai bun decât se crede. (Notă expresia lui Ash.)  Te frământă ceva?  ― Ai luat o hotărâre. Nu sunt în măsură să comentez.  ― Eşti ofiţerul ştiinţific. Hai comentează!  ― Nu are legătură cu ştiinţa.  ― Nu­i momentul să te codeşti. Spune­mi ce ai pe suflet.  Ash îl privi cu o sinceră curiozitate.  ― De ce te duci? De ce n­ai trimis­o pe Ripley? S­a oferit şi este competentă!  ―  Nici  n­ar  fi  trebuit  să  pun  pe  altcineva,  zise  verificând  nivelul  benzinei  din  armă. A fost o greşeală. Este sarcina mea. L­am lăsat pe Kane să coboare în nava  străină.  E  rândul  meu  acum.  Au  riscat  destul  ceilalţi  în  locul  meu.  Lucrurile  se  vor  schimba.  ― Eşti căpitanul, replică Ash. Nu este timp să te joci de­a eroii ci să fii practic. Ai  făcut bine că l­ai trimis pe Kane. De ce să schimbi metoda acum?  Dallas se strâmbă.  Era  greu să­l surprinzi  pe Ash  contrazicându­se.  Logica  era  trăsătura dominantă a caracterului său.  ― Tu trebuie să­mi spui ce e bine de făcut. Tu ai deschis sasul şi ne­ai lăsat să  pătrundem în navă, îţi aminteşti? (Ofiţerul ştiinţific nu răspunse.) Aşa că nu­mi vorbi  mie despre ce trebuie să fac eu!  ― Sarcina noastră va fi încă şi mai dificilă dacă te pierdem. Mai ales acum.  ― Ai recunoscut că Ripley este competentă. Asta­i şi părerea mea. După mine,  ea este ofiţerul cel mai gradat. Dacă nu mai  revin, nu văd ce n­ar putea să facă tot  aşa de bine ca şi mine.  ― Nu sunt de acord.  Pierdeau  timpul.  Iar  creatura  putea  fi  departe  acum.  Dallas  se  săturase  de  palavre.  ― Ajunge. Am luat o hotărâre, este irevocabilă.  Îi întoarse spatele, se ridică până la conductă, apoi îşi luă arma.  ―  Aşa n­o  să  meargă,  mormăi  scrutând  în  umbră.  Nu  e  loc  destul.  Trebuie  să  mergi opri aplecat, ori să te târăşti.  Se  aplecă  şi  intră.  Ţeava  era  mai  strâmtă  decât  nădăjduise.  Cum  reuşise  monstrul pe care­l descriseseră Parker şi Ripley să se fofileze înăuntru, nu­şi putea  închipui. Deh, viitorul va lămuri acest lucru! Tare ar fi vrut ca ţeava să fie din ce în ce  mai îngustă. Poate că în graba de a scăpa, creatura s­o fi înţepenit pe undeva. Ar fi  mult mai simplu.  ― Cum este? întrebă Ash.  ― Nu prea bine, răspunse Dallas, glasul fiindu­i îngânat de ecou. (Se foia să­şi  găsească poziţia corectă.) E cam cât să nu te simţi bine!  Îşi aprinse lanterna, pipăi după emiţătorul miniatural. Văzu o conductă sumbră şi  goală, uşor înclinată. Panta se va accentua, ştia acest lucru. Va avea un etaj întreg  de coborât până va ajunge în spatele vietăţii, la intrarea în sasul de la tribord.  ― Ripley, Parker, Lambert... mă recepţionezi? Mă găsesc în ţeava acum, gata să  cobor.

101 

La nivelul inferior. Lambert deschise imediat intercomul.  ―  Te  recepţionăm  perfect.  Vom  încerca  să­ţi  urmărim  deplasarea  pe  detector,  când vei ajunge în raza noastră.  ―  Parker,  îşi  comunică  Dallas  răspicat  instrucţiunile,  dacă  vine  pe  partea  ta,  respinge­o cu orice preţ. Ori fă­o să se ducă spre sas.  ― Înţeles.  ―  Sunt  lângă  sas,  declară  Ripley.  Tambuchiul  este  deschis  şi­şi  aşteaptă  musafirul.  ― Va veni.  Dallas începu să se  târască, cu  ochii  ţintă spre  fundul conductei, cu degetul pe  trăgaciul  aruncătorului  de  flăcări.  Tunelul  avea  mai  puţin  de  un  metru  în  diametru.  Metalul îi zgâria genunchii. Ar fi fost bine să mai fi luat o pereche de pantaloni. Prea  târziu acum, îşi zise. Trebuia să continue.  ― Cum te simiţi? se interesă o voce prin difuzoarele sale.  ―  Merge,  Ash,  răspunse  el  cu  o  voce  anxioasă.  Nu­ţi  face  probleme  pentru  mine. Atenţie la gura de aerisire în caz că izbuteşte să­mi scape.  Trecu  de  prima  curbă  a  conductei,  încercând  să  rememoreze  planul  exact  al  sistemului  de  ventilaţie  al  lui  Nostromo.  Schema  pe  care  o  studiase  în  popotă  devenea  neclară,  se  înceţoşa  în  capul  său.  Ieşirile  erau  printre  cele  mai  delicate  sisteme ale astronavei. Fie ce­o fi!  Înainte erau alte coturi. Se opri gâfâind şi ridică vârful lansatorului. Nu era nici un  semn  al  existenţei  vietăţii  dincolo  de  aceste  coturi,  dar  era  mai  bine  să­şi  încerce  norocul. Rezervorul  armei  era  practic  plin,  iar  creatura va da  înapoi  de frică, fiindcă  făcuse  deja cunoştinţă  cu  focul.  O  uşoară  apăsare  pe  butonul  roşu  aruncă  o  limbă  arzătoare  pe  lângă  pereţii,  departe  în  faţă.  Să  ia  o  gustare!  Flacăra  tună  în  ţeava  îngustă şi căldura îi arse pielea.  Înaintă,  având  grijă  să  nu  pună  mâinile  pe  metalul  încins.  Îmbrăcămintea,  din  fericire  era  făcută  dintr­o  fibră  extrem  de  rezistentă.  Cu  toate  simţurile  în  alertă, cu  toţi nervii la pândă, încercă să prindă o mişcare, un miros neobişnuit. 

În  secţia  echipamente,  Lambert,  îngândurată,  era  cu  ochii  pe  deschiderea  cu  grilaj. Merse la un panou şi apăsă pe un buton. Grilajul de metal se înfundă în ţeava  şi dispăru cu un bâzâit continuu.  ― Eşti nebună? strigă Parker.  ―  Dacă  creatura  iese  din  conducta  principală,  nu  poate  să  vină  decât  pe  aici,  răspunse ea. S­o lăsăm deschisă. Nu se vedea nimic dincolo de grilaj. Eu vreau s­o  văd când se apropie.  Parker vru să dea replica, dar îşi zise că mai bine supraveghea cu atenţie gaura,  cu sau fără grilaj. Oricum, Lambert îl enerva mereu. 

Picuri  de  sudoare  îi  înţepau  ochii,  iar  Dallas  se  opri  pentru  a­şi  şterge  faţa  leoarcă.  Înainte,  conducta  se  curba  uşor  în  jos.  Se  aşteptase  să  dea  aici  peste  această înclinare, iar faptul că memoria nu­l înşelase îi dădu curaj. Trebuia totuşi să  aibă grijă să nu­şi piardă echilibrul pe această pantă.  Mai  aruncă  un  jet  de  foc  înainte.  Nu  urmară  nici  urlete,  nici  miros  de  carne  calcinată. Creatura se ascundea, deci, foarte departe. Se întreba dacă şi se târa spre  o  altă  ieşire,  poate  înfuriată,  poate  înfricoşată.  Şi  dacă  îl  aştepta  la  următorul  colţ,  hotărâtă  să  se  debaraseze  de  acest  urmăritor  iritant  şi  protejat  de  nemaipomenite

102 

metode de apărare.  Era cald, oribil de cald în ţeava de metal, iar Dallas resimţea primele semne ale  oboselii. Creatura avea o biologie atât de misterioasă ― ceea ce o făcea terifiantă ―  încât  poate  că  va  găsi  un  alt  mijloc  de  a  scăpa.  Atunci  înseamnă  că  Dallas  a  întreprins această expediţie epuizantă degeaba. Porni coborârea cu infinite precauţii.  Să meargă cu capul înainte, aşa rezolva toate problemele.  Lambert  observă,  prima,  tresărirea  acului  detectorului.  Trăi  un  minut  de  emoţie  intensă până să­şi dea seama că "agăţase" un obiect cunoscut.  ― Te­am prins pe cadranul meu, îl informă ea pe Dallas.  ― Bine! Fii cu ochii pe mine.  Era mai încrezător acum ştiind că era urmărit pas cu pas.  Conductele  se  curbau  din  nou.  Nu­şi  amintea  de  toate  aceste  devieri,  dar  era  sigur  că  se  află  încă  în  canalul:  principal.  Din  aceasta  porneau  multe  conducte  anexe,  dar  diametrul  era  mai  mare  decât  cel  al  lui  Jones.  Cu  toată  aptitudinea  creaturii de a se furişa prin locurile care păreau impracticabile, nu şi­o putea imagina  strecurându­se ca o reptilă prin conducta de ventilaţie de doisprezece centimetri.  Cotul  era  toarte  periculos.  Arma,  greoaie  şi  inflexibilă,  nu­i  prea  era  de  folos.  Respirând greu, se opri din nou şi cugetă.  ― Ripley!  Ea tresări la auzul glasului şi se precipită spre intercom.  ― Sunt aici. Te aud clar. S­a­ntâmplat ceva? Pari...  Dar se opri la timp. Puteau să pară altminteri decât nervos?  ―  Merge,  zise  el.  Cam  ostenit.  Mi­am  pierdut  forma.  Prea  multe  săptămâni  în  hipersomn.  La  trezire  tonusul  muscular  nu  mai  e  acelaşi,  orice  ar  face  congelatoarele. Nu cred că mai e mult. Pe aici e foarte cald! (Trebuia să se fi gândit.  Termostatele au avut de suferit de pe urma descărcărilor repetate ale aruncătoarului  de flăcări) Ripley, mergi mai departe!  Ieşi în sfârşit din tunelul îngust într­unui din conductele principale de aerisire ale  lui Nostromo. Se ridică în picioare cu cea mai mare plăcere şi se întinse.  O inspecţie rapidă nu­i aduse nimic deosebit. Numai mormăitul maşinăriei de aer  condiţionat îi ajungea la ureche.  În mijlocul pasajului se întindeau nişte lamele de metal, care formau astfel un fel  de cale pietonală. La câţiva metri de el, sub lamele, se găsea o vastă excavaţie. Era  o sală de reparaţii. Se apropie încet şi­şi reluă inspecţia. Încăperea părea goală.  Nu  se  putea  apropia  de  el  târâş  nimic,  fără  să­şi  dea  seama,  stând  în  mijlocul  pasajului.  Era  un  loc  tocmai  bun  pentru  câteva  minute  de  odihnă.  Se  aşeză  pe  lamele,  examinând  la  întâmplare  nivelul  inferior  care  se  vedea  dedesubt.  Apoi  acţionă microfonul.  ― Lambert, ce citire ai? Mă aflu într­una din sălile centrale. În mijloc e o staţie de  reparaţii. Numai eu sunt pe aici.  Ea­şi privi detectorul şi păru dezorientată. Se întoarse spre Parker şi­i puse micul  radar sub ochi.  ― Înţelegi ceva?  Parker studie poziţia acului.  ― Eu nu. Nu e invenţia mea, e a lui Ash. Dar pare ciudat.  ― Lambert?  Era Dallas.  ― Da. Nu ştiu exact ce văd.  Scutură  aparatul,  dar  după  câteva  tresăriri  acul  îşi  reluă  poziţia  iniţială,  de  neînţeles.

103 

― Obţin un fel de semnal dublu!  ― E o aiureală! Recepţionezi două citiri separate şi dinsticte de mine?  ― Nu. Numai una. Una singură şi imposibilă!  ―  Trebuie  să  fie  o  interferenţă  îşi  zise  el.  După  curenţii  de  aer  de  aici  nu­i  de  mirare. O să fac câţiva paşi. O să se aranjeze.  Se  ridică  neştiind nimic  de  masiva  tentaculă cu gheare care  ieşea  încet  de sub  Cale. Enorma labă căutând într­o linişte incredibilă îi rată piciorul. Se vârî la locul ei,  fără să fie observată de Dallas care după câţiva metri, se opri.  ― Acum e mai bine, Lambert? M­am deplasat. Mă prinzi mai clar acuma?  ― E clar, da, răspunse ea, foarte neliniştită. Dar obţin tot un semnal dublu. Cred  că sunt distincte. Nu ştiu care este al tău.  Dallas se  răsuci,  explorând  întregul  tunel,  plafon  şi  pereţi,  planşeu şi  conducte.  Apoi  se  uită  în  jos  la  calea  pietonală  şi  sala  de  întreţinere,  fixând  locul  în  care  se  aşezase  cu  puţin  timp  în  urmă.  Înclină  aruncătorul  de  flăcări.  Dacă  el  reprezenta  acum semnalul mobil, iar dacă înainte cele două semnale erau suprapuse, înseamnă  că...  Un braţ cu gheare se ridică înapoia lui, spre gleznă.  Celălalt semnal era monstrul. 

La  doi  paşi  de  sas,  Ripley  aştepta,  singură,  momentul  confruntării  cu  creatura.  Auzi un vag clinchet îndepărtat. Îşi zise că­şi închipuise numai. Apoi zgomotul se re­  petă, răsunând, urmat  de  un ecou  puternic. Parcă venea  din  măruntaiele  navei,  din  străfundul ţevii. Degetele îi fremătară şi se chirciră cu disperare pe patul armei.  Loviturile surde se opriră brusc. Cu toată frica şi sfaturile de prudenţă pe care nu  înceta  să  şi  le  spună,  ea  înaintă  spre  gura  căscată  în  gol  cu  aruncătorul  de  flăcări  îndreptat spre negură.  De  acolo  răzbătu  un  sunet  pe  care­l  recunoscu  imediat.  Un  strigăt!  Vocea  lui  Dallas!  Pierzându­şi orice control, intră cu tot trunchiul în interiorul conductei.  ― Dallas! Dallas!  Alte  strigăte  nu  se  mai  auziră.  Doar  zgomotele  unor  lovituri  îi  mai  ajungeau  la  urechi,  aducându­i  în  valuri  din  ce  în  ce  mai  istovite  ştirea  morţii  lui...  În  pragul  isteriei, jenată de instrumentele pe care le ţinea în mână şi statul în faţa gurii negre a  conductei,  îşi  privi  detectorul.  Pe  micul  ecran,  un  singur  punct  roşu  pierzându­şi  intensitatea. Precum strigătul.  ― Dumnezeule! Parker, Lambert! urlă ea în interfon.  ―  Aici  suntem,  Ripley,  răspunse  Lambert.  Dar  ce  se  întîmplă?  Am  pierdut  semnalul!  Ripley  era  pe  punctul  de  a  începe,  o  frază,  dar  se  abţinu  la  timp,  De­acum  înainte, îi reveneau noi responsabilităţi. Inconştient, se crispă şi­şi înăspri glasul.  ― L­am pierdut pe Dallas... 

12  Cei  patru  membri  supravieţuitori  ai  echipajului  lui  Nostromo  se  adunară  la  popotă. Cele trei decese făceau ca suprafaţa sălii, altădată insuficientă, să pară mai  mare, iar vidul astfel creat apăsa greu asupra fiecăruia.

104 

Parker,  ţinând  în  mâini  două  aruncătoare  de  flăcări,  aruncă  unul  pe  masa  centrală.  ― Unde era? întrebă Ripley răvăşită.  ―  Am  găsit­o  acolo  jos.  În sala  mare  de repartiţie  a  aerului sub cale,  răspunse  inginerul pe un ton melancolic. Nici urmă de el, nici sânge. Nimic!  ― Dar creatura?  ―  La  fel.  Absolut  nimic.  Doar  o  gaură  exact  în  complexul  central  de  ventilaţie.  Prin metal! Nu m­aş fi gândit niciodată că ar fi atât de puternică.  ― Niciunul nu­şi putea închipui, nici Dallas. Am subestimat această creatură de  când  am adus  la  bord  forma  "palmată". Această situaţie  iresponsabilă  trebuie  să  ia  sfârşit. De­acum încolo o vom crede în stare de orice şi vom acţiona în consecinţă.  Inclusiv invizibilitatea.  ― Nici o creatură cunoscută nu este invizibilă în mod natural, interveni Ash.  ― Nici o creatură nu poate încă să găurească o placă de metal de trei centimetri  grosime. (Ash nu găsi nimic de spus la această replică usturătoare.) A venit vremea  să realizăm cu cine ne batem!  Urmă o scurtă tăcere.  ― Ripley, preiei acum comanda.  Parker o privi cu răceală.  ― N­am nimic împotrivă.  ― Bine.  Ea  îl  studie  câteva  secunde.  Vorbele  şi  atitudinea  lui  Parker  erau  lipsite  de  sarcasm. Renunţase şi el o dată la morga obişnuită.  Şi  acum,  Ripley?  se  interogă  ea.  Trei  feţe  în  espectivă  o  urmăreau  curioase.  Căuta  o  idee  strălucitoare,  o  hotărâre  solidă  şi  raţională.  Dar  în  mintea  ei  nu  găsi  decât incertitudine, frică şi confuzie; aceleaşi sentimente, desigur, care­i paralizau şi  pe colegii ei. Resimţi brusc un val de tandreţe faţă de Dallas tunând şi fulgerând îm­  potriva responsabilităţilor sale. Dar era prea târziu să se înece în melancolie.  ―  Deci  asta  e  clar.  Până  când  cineva  găseşte  o  soluţie  mai  bună  în  privinţa  Străinului, vom proceda conform planului precedent.  ― Şi murim la fel! (Lambert scutură din cap.) Nu, mersi.  ― Ai altă idee?  ― Da! Să abandonăm nava. Să luăm naveta spaţială şi să ne cărăbănim. Să ne  încercăm norocul călătorind până pe orbita terestră, de unde o să ne salveze. Ajunşi  pe rutele comerciale frecventate, cineva o să ne audă SOS­ul.  Ash  vorbi  calm,  dar  cu  intensitate.  Fiindcă  propunerea  lui  Lambert  nu  putea  fi  luată în considerare.  ― Uiţi un amănut. Dallas şi Brett s­ar putea să nu fie morţi. Această ipoteză este  puţin  probabilă,  de  acord,  dar  nu  se  poate  elimina.  Nu  putem  să­l  abandonăm  pe  Nostromo atâta timp cât nu suntem siguri.  ―  Ash  are  dreptate,  zise  Ripley.  Trebuie  să  mai  încercăm  o  dată.  Ştiu  că  ea  foloseşte  conductele  de  aerisire.  O s­o  vânăm  nivel  după  nivel.  De  data  asta,  vom  sonda fiecare panou etanş şi fiecare canal, până când o vom încolţi.  ― Sunt de acord cu acest plan, zise Parker, aruncând o privire lui Lambert.  Ea nu spuse nimic şi părea abătută.  ― În ce stare se află armele? întrebă Ripley.  Inginerul verifică nivelul de benzină al aruncătoarelor de flăcări.  ―  Ţeava  şi  gura  sunt  corecte.  După  câte  îmi  dau  seama,  funcţionează  foarte  bine.  (Arată  spre  arma  defunctului  Dallas.)  Am  putea  folosi  şi  carburantul  care  a  rămas în asta. (Faţa i se­ntunecă.) A fost arsă doar o cantitate mică.

105 

― Ar fi bine s­o realimentaţi. Ash, du­te cu el.  Parker îl privea pe ofiţerul ştiinţific, a cărui mână rămăsese impasibilă.  ― Mă duc şi singur.  Ash dădu din cap. Inginerul îşi luă arma şi se duse.  Cei  trei  păstrară  o  linişte  morocănoasă  în  aşteptarea Iu Parker.  Nefiind în stare  să suporte pasivitatea impusă, Ripley, i se adresă lui Ash.  ― Nici o idee nouă? Sugestii, păreri? De la tine sau de la Mama?  ― Nimic nou, murmură el, parcă scuzându­se. Strânge în continuare informaţii.  ―  Nu­mi  vine să cred!  izbucni ea.  Vrei să spui  că nu putem,  cu tot ce  avem  la  bord  în  materie  de  informaţii  să  descoperim  o  armă  mai  eficace  împotriva  chestiei  ăleia?  ―  Totuşi aceasta este realitatea.  Aminteşte­ţi  că  ea posedă o structură  absolut  incredibilă.  Ai  spus  că  este  în  stere  de  orice.  Ea  are  o  capacitate  mentală  de  defensivă  destul  de  ridicată,  cel  puţin  cât  un  câine  şi  probabil  mai  mult  decât  un  cimpanzeu. Ea a demonstrat şi abilitatea de a învăţa. Deşi total străină de inteligenţa  care l­a construit pe Nostromo, ea a ajuns într­un timp record să ştie exact cum să se  orienteze  prin  navă  fără  să  fie  detectată.  Face  dovada  promptitudinii,  puterii  şi  vicleniei. Un asemenea prădător, noi nu am mai întâlnit până acum. Aşadar nu este  deloc surprinzător că am eşuat în încercările noastre!  ― Se pare că vrei să abandonezi!  ― Constat numai evidenţă.  ―  Aceasta  este  o  astronavă  modernă,  bine  echipată,  aptă  de  a  călători  în  hiperspaţiu,  de  a îndeplini  o  gamă  foarte variată  de funcţiuni complexe. Şi  insinuezi  că  toate  aceste  resurse  sunt  inadecvate  pentru  a­i  veni  de  hac  unui  singur  animal  uriaş? ― Îmi pare rău, căpitane. V­am împărtăşit evaluarea situaţiei aşa cum o văd eu.  Dorinţele  cele  mai  calde  nu  au  cum  să  schimbe  faptele.  Un  om  înarmat  cu  un  revolver  poate,  ziua,  să  urmărească  un  tigru  cu  câteva  şanse  de  reuşită.  Inversaţi  datele de bază, acum. Puneţi­l pe acest om într­o junglă, noaptea, în plin necunoscut  şi toate aceste spaime primitive vor răbufni. În avantajul tigrului.  ― Plutim în negura ignoranţei!  ― Foarte poetic, dar nu prea practic,  ― Îmi pare rău (Nu prea arăta.) Ce aşteptaţi de la mine?  ― Încearcă să schimbi câteva din faptele acestea care ţi se par atât de evidente.  Du­te  înapoi,  îi  ordonă  ea,  şi  pune­i  Mamei  întrebări  până  obţii  răspunsuri  mai  ela­  borate.  ―  De  acord.  Voi  încerca.  Deşi  nu  ştiu  ce  speraţi.  Mama  nu  poate  ascunde  informaţiile.  ―  Programează  întrebări  diferite.  Dacă­ţi  aminteşti,  această  tehnică  a  fost  rodnică atunci când  am  operat  prin  ECIU.  Faimosul  apel  de naufragiu care nu  prea  era aşa ceva.  ― Îmi mintesc, zise el, respectuos. Poate că ai dreptate.  Plecă. Lambert făcea o mutră de îngropăciune. Ripley veni şi se aşeză lângă ea.  ― Mai rezistă. Ştii că Dallas ar fi hotărât la fel. Cu siguranţă că n­ar fi abandonat  nava fără să fie sigur că am murit cu toţii.  Lambert nu dădu semne de înseninare dintr­atît.  ― Ce ştiu eu e că ne ceri să rămânem aici, să fim căsăpiţi.  ―  Îţi  promit  că  dacă  tactica  asta  nu  reuşeşte,  voi  fi  de  acord  cu  o  plecare  urgentă. Voi fi prima care voi încerca să scap.  Un  gând  i  se  înfiripă  în  minte  pe  neaşteptate.  Un  gând  foarte ciudat  şi  cu  totul

106 

deplasat şi totuşi, curios, înglobând toate preocupările actuale. Se pomeni iscodind­o  pe colega ei. Ar trebui să spună adevărul, altfel n­ar avea rost întrebarea. Totuşi, deşi  Lambret era uneori foarte evazivă în răspunsuri, se gândi că asupra acestui subiect  putea să se bizuie pe ea.  Acest răspuns evident nu avea o prea mare însemnătate. Dar Ripley ştia că mica  bulă perversă care creştea în mintea ei în curând îi va stăpâni întreaga gândire dacă  nu va revolva această problemă.  ― Lambert, te­ai culcat cu Ash?  ― Nu. (Replica veni imediat. Fără ezitare şi nici o amânare) Tu?  ― Nici eu.  Tăcură  câtva  timp,  până  când  Lambert  vru  să  mai  spună  ceva  în  această  chestiune.  ― N­am avut niciodată impresia... cum să­ţi explic... că era interesant.  După  aceea  se  închise  într­o  tăcere  obstinată.  La  fel  şi  Ripley,  dar  mintea­i  mergea cu hărnicie. Nu­şi putea explica de ce întorcea pe toate părţile această idee  bizara care o obseda, o chinuia...  Parker verifică nivelul primului cilindru de metan; asigurându­se că butelia de gaz  supracomprimat era plină. Făcu acelaşi lucru şi cu cea de­a doua. Mulţumit, ridică cu  greu cele două containere şi plecă prin acelaşi pasaj prin care venise.  Pe puntea B, izolarea era totală, iar drumul părea lung până la popotă. Cu cit ar  parcurge această distanţă mai repede cu atât s­ar simţi mai bine. De fapt, se dojenea  că refuzase să fie însoţit de Ash. Ce tâmpit fusese, mai ales că acum era nevoit să  care singur aceşti cilindri! Până acum. Străinul făcuse în aşa fel încât să­i atace unul  câte unul. Mai întâi Kane, apoi Brett, apoi Dallas. Grăbi pasul.  Trecu  de  prima  curbă  de  coridoare,  se  opii,  puse  jos  unul  dintre  containere.  Înainte, avea, nu departe sasul principal. Dincolo se mişcase ceva. Era doar o iluzie?  Poate imaginaţia îi juca vreo festă. Închise ochii, îi deschise iar.  Nu, visase. Frica şi izolarea totală erau de vină. Luă containerul, făcu un pas şi  înlemni. Umbra se mişcă din nou. Era vorba de o masă impozantă şi greoaie. Parker  se uită cu disperare în jur. Localiză repede unul din numeroasele intercomuri murale,  Ripley şi Lambret se mai găseau, neapărat, pe pasarelă.  Apăsă pe butonul de apel.  Pe  consola  lui  Ripley  se  auzi  un  sfârâit.  Se  gândi  mai  întâi  că  nu  era  decât  energie statică, dar ciulind urechile recunoscu o voce umană.  ― Aici Ripley.  ― Vorbeşte­ncet! murmură de îndată inginerul în microfon.  În faţa lui, mişcarea umbrei încetinise brusc. Dacă­l auzise creatura...  ― Nu te­nţeleg. (Ripley schimbă o privire intrigată cu Lambert care se albise la  faţă.  Dar  când  vorbi  din  nou,  şuşoti  aşa  cum  îi  ceruse:)  Repetă...  De  ce  vorbeşti  încet? ― Creatura, răspunse Parker, ferindu­se să nu ridice tonul. Se află în faţa sasului  tribord.  Da,  în  acest  moment!  Deschise  tambuchiul  uşor.  Când  îţi  dau  semnalul,  închide­l repede şi ejectează tambuchiul exterior.  ― Eşti nebun?...  Parker o întrerupse cu brutalitate.  ― Fă ce­ţi spun! O avem acuma. Hai, deschide încet.  Ripley  ezită,  se  gândi  să  spună  ceva,  dar  o  văzu  pe  Lambert  dând  energic  din  cap.  Chiar  dacă  Parker se  înşela,  ce  aveau  de  pierdut?  Doar  puţin  aer.  Pe  de  altă

107 

parte, dacă ştia ce făcea... ea coborî o manetă.  Pe puntea inferioară, un vaiet, ca un geamăt, ajunse la urechile lui Parker, care  se  lipi  de  perete.  Tambuchiul  inferior  al  sasului  luneca  într­o  parte.  Creatura  se  ivi  dintre dârele de umbră şi se apropie. În sas clipeau mai multe semnalizatoare dintre  care  unul  verde  smarald,  deosebit  de  luminos.  Bestia  părea  hipnotizată  de  lumina  aceea, se apropie până­n prag.  Hai, spurcăciune! gândi inginerul, în culmea nervozităţii. Priveşte mai de aproape  luminiţa aia verde! Da, aşa... Vrei să fie numai a ta? Da, bine­nţeles! Aşa că mai fă  un pas şi ia­o! Doar un pas, doi înăuntru şi va fi a ta pe veşnicie. Dumnezeule, numai  doi paşi...  Fascinat  de  clipirea  regulată  a  indicatorului.  Străinul  trecut  peste  prag.  Intră  cu  totul în sas. Nu era decât la un metru de intrare, dar dacă bănuia ceva? Sau se răz­  gândea?  ― Acum, urlă. Acum!  Ripley,  pregătită  să  acţioneze  închiderea  tambuchiului,  era  pe  punctul  de  a  coborî  maneta  când  soneria  de  alertă  a  lui  Nostromo  răsună  în  cursive.  Ea  şi  Lambert tresăriră. Se priviră şocate. Ripley împinse maneta.  Creatura  auzi şi  ea soneria.  Muşchii se contractară şi sări  înapoi,  ţâşnind  peste  prag  într­un  salt  incredibil.  Unul  din  apendicele  lui,  fu  prins  în  închizătura  porţii  blindate.  Din rană izbucni un lichid care începu să fiarbă. Străinul emise un fel de geamăt,  parcă  de  pe  fundul  unei  ape.  Fără  să­i  pese  de  membrul  prins  în  capcană,  între  tambuchi şi perete, se dădu înapoi, se răsuci, şi o porni în viteză pe coridor, suferind  vizibil,  şi­l  aruncă  pe  inginer  într­o  parte,  după  care  dispăru  după  prima  turnantă.  Deasupra  lui  Parker  ameţit,  se  aprinse  un  indicator  şi  cuvintele.  TAMBUCHI  INTERIOR ÎNCHIS apărură pe un ecran.  Metalul  sasului  continua  să  fiarbă  şi  să  fie  mâncat  de  acidul  împroşcat  când  tambuchiul  exterior se  deschise  brusc.  Atmosfera  înmagazinată  în  interior  năvăli  în  spaţiu.  ―  Parker,  chemă  Ripley,  îngrijorată. (Mări volumul  microfonului.)  Parker!  Ce se  întâmplă acolo?  Pe pupitru apărea şi dispărea o lumină verde.  ― Ce e? întrebă Lambert ridicându­se de pe locul ei. A mers?  ― Nu sunt sigură. Tambuchiul interior este închis şi cel exterior a sărit.  ― Deci a reuşit treaba. Şi Parker?  ― Nu ştiu. Nu obţin nici un răspuns de la el. Dacă a mers, acum ar trebui să urle  în microfon. (Se hotărî:) Cobor să văd. Preia comenzile.  Îşi părăsi locul şi se precipită spre puntea B.  În graba ci, era să cadă de două, trei ori. Reuşi totuşi să­şi păstreze echilibrul şi  să­şi  continue cursa  nebună.  Ca  printr­o  minune,  creatura  nu­i  domina  gândurile  în  acest timp, iar Parker, omul era, în centrul fricii ei. Şi la bordul lui Nostromo, oamenii  cădeau ca popicele.  Străbătu  în  fugă  coridorul  B  şi  se  uită  prin  hublou  în  interiorul  sasului.  Era  gol.  Apoi zări forma căzută pe punte: era Parker.  Se aplecă peste el. Era groggy şi pe jumătate inconştient.  ― Ce s­a întâmplat? Puri terorizat! Ai...?  Inginerul bălmăji ceva, se ridică cu greu şi arătă spre sas.  Ripley privi în direcţia indicată şi văzu o gaură, încă sfârâind, în tambuchi. Sasul  căscat, deschis spre infinit, după ejectarea creaturii, Ea se îndreptă. Acidul traversa­  se  peretele  de  metal.  Avu  loc  o  mică explozie.  Aerul  aspirat  forma  un  mic  vârtej  în

108 

jurul lor şi şuiera pătrunzând în falie. Se aprinseră imediat nişte cadrane în mai multe  ambrazuri  ale  cursivei:  DEPRESURIZARE  CRITICĂ!  Soneria  se  auzi  iară  şi  mai  stridentă,  şi  mai  motivată  decât  prima  dată.  Prin  navă  toate  uşile  blindate  se  închiseră  imediat,  prezervând  la  maxim  etanşeitatea  navei,  începând  cu  secţiunea  unde  se  găsea  breşa.  Parker  şi  Ripley  ar  fi  trebuit  să  se  adăpostească  în  spatele  unei uşi ferecate... Din nefericire, cea care îi separa de vestibulul sasului era blocată  de unul din containerele de metan.  Vârtejul  de  aer  continua  s­o  aspire  spre  sas  în  timp  ce  ea  se  străduia  să  se  opună. Nu avea la dispoziţie decât cel de­al doilea cilindru pe care­l ridică, hotărâtă  să se folosească de el pentru a­l lovi pe celălalt. Dacă unul din cele două recipiente  se  fisura  sau  se  producea vreo  scânteie,  conţinutul  celor  două  butelii  exploda.  Era  totuşi singura soluţie şi trebuia să încerce fiindcă, oricum, depresurizarea completă îi  va  omorî  în  mod  sigur.  Deja  lipsa  de  aer  îi  îngreuna  mişcările.  Scăderea  presiunii  făcea, ca rănile lui Parker să sângereze abundent.  Ea izbi o ultimă dată cilindrul care bloca trecerea. Ca, printr­o minune, acesta se  deplasă şi eliberă uşa care se închise cu zgomot. Vârtejurile se potoliră.  Pe  pasarelă,  Lambert,  neîncrezătoare, citea  datele  imprimate  de  lectori.  COCĂ  AVARIATĂ ― PANOURILE ETANŞE DE ALERTA ÎNCHISE! Activă intercomul:  ― Ash, adu oxigen şi vino la sasul principal prin ultima uşă ferecată.  ― Bine. Vin imediat.  Ripley  înainta  clătinându­se,  căutând  să  respire  aerul  rarefiat  şi  puse  mâna  pe  maneta care deschidea uşa blindată care dădea în secţiunea următoare, acolo unde  aerul era prezervat.  În  ultimul  moment,  chiar  înainte  de  a  acţiona  butonul  îşi  dădu  seama  că  era  vorba de cloazonul ce dădea în sas.  Îngrozită, îşi retrase mâna, făcu drumul înapoi şi, gata să se prăbuşească, porni  bâjbâind  spre  coridorul  B.  Pierdu  câteva  minute  bune  până  să  localizeze  panoul.  Ripley pierdea treptat legătura cu realitatea. Cu ultimele apăsă pe clapă.  Uşa nu se deschise. Văzu că nu acţionase comanda bună. Rezemată de perete,  cu picioarele tremurând istovite, mai făcu o încercare, cu plămânii aproape goliţi de  aer.  În  hubloul  uşii  apăru  o  figură.  Era  distorsionată,  umflată  şi  totuşi,  vag  familiară.  Ripley  parcă  o  cunoscuse  cu  mult  timp  în  urmă.  Cineva,  care,  dacă­şi  aduce  bine  aminte, se chema Lambert. După care, epuizată, alunecă uşor.  Un gând scurt şi vag de amărăciune şi de furie... Să eşueze atât de aproape de  capăt... Uşa  glisă şi capul  îi căzu  pe puntea metalică.  Un  curent  de  aer  răcoros  pe  faţă, dulce şi curat. O mângâiere binecuvântată.  Ceaţa i se risipea din faţa ochilor, cu toate că mintea nu­i era încă limpede.  O goarnă sună restabilirea presurizării exact când Ash şi Lambert trecură pragul.  Ofiţerul ştiinţific se grăbi să­i acorde lui Parker primul ajutor. Inginerul leşinase de mai  multe minute şi îşi venea în fire cu greutate.  Ripley  avea  ochii  deschişi  dar  restul  capului  rămânea  flasc  şi  ca  dezarticulat;  aspira nesăţioasă aerul.  Lambert  puse  una  dintre  buteliile  de  oxigen  lângă  prietena  ei.  Îi  puse  masca  transparentă  pe  gură  şi  nas  şi  deschise  valva.  Ripley  inhală  profund.  Plămânii  i  se  umplură  cu  o  minunată  aromă.  Închise  ochii,  lăsând  valurile  răcoroase,  nespus  de  plăcute,  să­i  redea  viaţa.  Nu  făcu  nici  o  mişcare  în  timpul  operaţiei,  savurând  unda  binefăcătoare.

109 

La  urmă,  îndepărtă  masca  şi  respiră  normal.  Se  gândi  mai  întâi  la  presurizare.  Cloazonurile  de  etanşeizare  se  redeschiseseră  automat,  salutând  în  acest  mod  reinstaurarea atmosferei. Se punea o nouă problemă totuşi. Fiindcă pentru a înlocui,  aerul pierdut nava pompase din rezerve.  Va trebui să se ocupe de aceasta cât de curând, se gândi, prea fericită să profite  de acest răgaz.  ― Cum te simţi, îl întrebă Ash pe Parker. Ce anume s­a întâmplat aici?  Parker îşi şterse o crustă de sânge de pe buza superioară, îşi apăsă tâmplele de  câteva ori, după care articulă stins:  ― N­o să mor.  Nu luase în seamă întrebarea ofiţerului ştiinţific.  ― Ce s­a întâmplat cu creatura? insistă Ash.  Parker tresări, apoi scutură din cap, profund îndurerat.  ―  Am  ratat­o.  A pornit semnalul  de alertă şi  bestia  a  dat  înapoi şi  a luat­o  prin  coridor. Unul din braţe, sau apendice, a fost smuls de tambuchiul interior, la închide­  re. S­a eliberat în mare viteză, cum îşi lasă şopârla coada.  ― De ce nu? comentă Ash. Ea posedă o asemenea putere de regenerare.  Inginerul îşi continuă relatarea, tot mai necăjit.  ―  O  aveam!  Când  a  scăpat  de  membrul  rănit,  a  sângerat  abundent,  pe  loc.  Presupun  că  s­a  cicatrizat  repede  ciotul,  spre  binele  nostru.  Acidul  a  ros  aşadar  panoul care comunică direct cu sasul. Asta a cauzat depresurizarea. (Ridică o mână  spre  uşa blindată care separa vestibulul sasului de  restul lui  Nostromo.)  Poţi vedea  gaura de aici.  ―  Nu  are  importanţă  deocamdată.  (Ash  se  ridică,  îngândurat.)  Cine  a  acţionat  semnalul de alarmă?  Ripley îl privi drept în ochi.  ― Pe mine mă­ntrebi?  ― Ce vrei să spui?  Ea­şi şterse sângele scurs din nări, apoi suflă.  ― Presupun că alarma s­a declanşat singură... Ar fi explicaţia cea mai logică nu­i  aşa? O funcţionare proastă, accidentală, şi coincidenţă ― din întâmplare  ― Înţelegi  ce vreau să spun...  Ofiţerul  ştiinţific  miji  ochii,  o  privi  intens.  Înainte  de  a  vorbi,  Ripley  avu  grijă  ca  butelia  de  metan să  fie cât  mai  departe.  Dar  Ash  nu schiţă nici  un  gest  agresiv. Iar  nu­i putuse ghici gândurile, să pătrundă dincolo de masca rece.  Dacă era vinovat, trebuia să încerce să se debaraseze de ea, când era lipsită de  putere, iar Parker într­o stare mai rea. Da, dar, dacă era; nevinovat, ar fi trebuit să fie  la fel de rănit ca să aibă aceeaşi reacţie. Nu făcu nimic, iar Ripley se minună.  Cel puţin, primele cuvinte fură previzibile atunci când se hotărî să protesteze:  ―  Dacă  ai  ceva  pe  suflet,  spune.  Încep  să  nu  mai  suport  veşnicele  insinuări  ipocrite. M­am săturat să tot fiu acuzat.  ― Nimeni nu te­a acuzat.  ― Nu mai spune!  Apoi tăcu. Ripley nu mai scoase nici un cuvânt o vreme.  I­l arătă cu degetul pe  Parker.  ―  Du­l  la  infirmerie  şi  pune­l  pe  picioare.  Om  vedea  după  aceea  dacă  "autodocul" poate să­l ia în primire.  Ash îi dădu o mână lui Parker, îşi trecu unul din braţele inginerului după umeri şi­l  ajută să parcurgă drumul la laborator. Când Ash trecu prin faţa lui Ripley, nu­i acordă  nici o atenţie.

110 

După  ce  dispărură  amândoi  după  prima  turnantă  a  cursivei,  Ripley  se  ridică,  clătinându­se niţel. Lambert vru s­o susţină, dar Ripley zâmbi şi­i refuză ajutorul.  ― Merge. (Îşi scutură hainele.) Cam cât oxigen ne­a costat acest mic episod? Îmi  trebuie o cifră exactă.  Lambert continua s­o fixeze cu mirare, fără să răspundă.  ― Nu merge ceva? reluă Ripley. De ce te uiţi aşa la mine? Consumul de oxigen  nu mai face parte din domeniul public?  ―  Mai  slăbeşte­mă!  replică  Lambert  fără  să  fie  cu  adevărat  mânioasă.  (Părea  stupefiată.)  L­ai  acuzat.  L­ai  acuzat  realmente  că  a  dat  alarma  pentru  a  salva  creatura! (Clătină lent din cap.) De ce?  ― Pentru că eu cred că minte. Iar dacă voi găsi înregistrările, o voi dovedi!  ―  Ce  să  dovedeşti?  Vei  ajunge  poate  să  dovedeşti  că  a  fost  răspunzător  de  punerea în funţionare a sirenei de alarmă, dar nu şi că n­a fost un accident.  ―  Un  moment  potrivit  pentru  un  asemenea  accident!  Nu?  (o  privi  ţintă  pe  Lambert.) Tot mai crezi că mă înşel, aşa e?  ― Nu ştiu, răspunse Lambert, istovită şi depăşită de evenimente. Nu mai înţeleg  de fapt nimic. Dar cred că trebuie să­ţi spun că te­nşeli. Sau că ai înnebunit. Din ce  motiv Ash, sau oricine altcineva, ar vrea să­l protejeze pe Străin? Îl va omorî tot aşa  cum l­a omorât pe Dallas şi Brett. Dacă i­a omorât!  ― Mulţumesc. Întotdeauna e bine de ştiut pe cine te bazezi.  Ea­i întoarse spatele colegei sale şi plecă numaidecât.  Lambert o urmări, dădu din umeri şi se ocupă de cilindri. Ridică butelia de metan  la fel de precaut ca şi pe cea umplută cu oxigen. Amândouă erau esenţiale în lupta  lor pentru supravieţuire... 

― Ash? Eşti înăuntru? Parker!  Cum  nu  primi  nici  un  răspuns,  Ripley  intră  cu  prudenţă  în  anexa  ordinatorului  central. Pentru o perioadă de timp nedeterminată, va dispune cum va dori de întregul  creier al lui Nostromo.  Aşezându­se  în  faţa  pupitrului  principal  acţionă  toate  panourile,  împinse  cu  insistenţă o tastă de pe tabloul de identificare. Ecranele se aprinseră.  Până  în prezent, fusese  un joc  de copil.  Acum  începea  treaba serioasă.  Medită  un  minut,  programă  pe  tabulator  un  cod  de  cinci  cifre  care,  gândi  ea,  îi  va  furniza  răspunsurile  pe  care  le  căuta.  Ecranele  rămaseră  goale,  aşteptând  o  cerere  mai  potrivită. Încercă o nouă combinaţie, puţin utitată, cu acelaşi rezultat.  Blestemă. Dacă ar fi să încerce combinaţii la întâmplare, ar rămâne aici până la  sfârşitul lumii. După cum bestia omora pe membrii echipajului, acesta nu prea părea  departe pentru ea.  Programă  o  grilă  terţiară şi  fu  uluită  când  se  lumină  cadranul  principal,  gata  să  primească şi să disemineze. Dar nu apăru nimic. Ceea ce însemnă că nu era decât  pe jumătate convenabil codul de acces. Ce era de făcut?  Se uită la cea de­a doua consolă. Aceasta era accesibilă pentru tot echipajul dar  nu conţinea informaţii confidenţiale sau de comandament. Dacă Ripley ar putea să­şi  aducă  aminte  de cheia sa specifică, s­ar  folosi  de ea pentru  a  pune întrebările  prin  intermediul băncii memoriale.  Schimbă  repede  locul,  programă  codul  de  deschidere  al  sistemului  şi  formulă  prima întrebare. Grila de intrare fu acceptată fără probleme. Aceasta se traduse prin  apariţia întrebării ei pe ecran.  Nişte culori se plimbară de ici colo şi se stabilizară. Ecranul se aprinse: CINE A

111 

ACŢIONAT ALARMA PE SASUL NUMĂRUL DOI?  Răspunsul se înscrise dedesubt:  ASH.  A avut nevoie de câteva secunde de a digera ştirea. Dovada pe care şi­o dorise  atâta  se  desfăşura  subochii  ei,  dar  impersonalitatea  rece  a  cuvintelor  imprimate,  depozitare  impasibile  ale  unui  secret  atât  de  greu,  îi  apăsa  pe  umeri.  Aşadar.  Ash  era.  Întrebarea  următoare,  delicată,  se  impunea  de  la  sine:  Lăsând  la  o  parte  creatura,  era  Ash  la  originea  tuturor  necazurilor  lor?  Programă  întrebarea:  ASH  PROTEJEAZĂ CREATURA?  Răspunsurile Mamei erau deosebit de succinte astăzi.  DA.  Îşi putea şi ea permite să fie scurtă. Degetele alergară pe claviatură.  DE CE?  Se aplecă, cu toţi nervii încordaţi. Dacă ordinatorul considera că nu mai era cazul  să  dezvăluie  alte  informaţii,  ea  nu  mai  cunoştea  alte  coduri  susceptibile  de  a­i  mai  sustrage  răspunsuri.  Iar  ordinatorul  nu  putea  bănui  motivele  comportamentului  incredibil al ofiţerului ştiinţific.  Răspunse:  ORDIN  SPECIAL  937  PERSONAL  ŞTIINŢA  URMEAZĂ  NUMAI  INFORMAŢII  RĂSTRÂSE.  Bun,  de  aici  se  va  descurca  ea.  Putea  să  încerce  să  afle  mai  mult.  Voia  să  continue, dar o mână căzu lângă a sa, intrând până la cot în terminalul ordinatorului.  Ţintuită de spaimă, cu inima zbătându­i­se în piept, văzu nu creatura ci o formă şi o  figură care deveniră în ochii ei la fel de străine ca şi entitatea,  Ash  schiţă  un  zâmbet.  Şi  totuşi  pe  buzele  lui  răsfrânte  nu  era  nici  o  urmă  de  umor.  ― Sarcina comandamentului îmi pare că­ţi depăşeşte capacităţile. Dar înţeleg că  stăpânirea  de  sine  este  dificilă  în  asemenea  împrejurări.  Îmi  închipui  că  nu  poţi  fi  blamată nicicum.  Încet, Ripley se ridică din fotoliu, astfel încât acesta să rămână ca o barieră între  ei.  Vorbele  lui  Ash  puteau  să  pară  liniştitoare  şi  chiar  amabile.  Dar  desigur  nu  şi  acţiunile lui.  ― Nu este o problemă de comandament, Ash. Este o chestiune de loialitate.  Tot  cu  spatele  la  perete,  ea  începu  să  se  răsucească  în  direcţia  uşii.  Zâmbind  mereu, el o urmărea cu privirea.  ― Loialitate? Nu lipseşte! (Era numai miere, acum.) Cred că am făcut tot ce am  putut. Lambert devine un pic pesimistă, dar noi am ştiut că aparţinea genului emotiv.  Ea este foarte competentă pentru a dirija o navă printre stele, mai puţin bună pentru  a­şi planifica viaţa.  Ripley îşi continuă arcul de cerc, forţându­şi buzele să surâdă.  ― Pe momenl nu Lambert mă îngrijorează. Ci dumneata.  Se întoarse către uşă. simţind muşchii stomacului cum se contractau deja.  ―  Iată  cum  revine  paranoia,  zise  el  cu  tristeţe.  Ai  nevoie  numai  de  un  pic  de  odihnă.  Făcu câţiva paşi în direcţia ei, eu mâna întinsă.  Ea  sări,  evitând  de  puţin  căuşul  mâinilor  lui.  Într­o  clipă  ajunse  în  coridor,  alergând către pasarelă. Abia mai respira ca să mai poată striga după ajutor şi parcă  nu avea suficient aer.  Nu  era  nimeni  pe  pasarelă.  Înfricoşată,  se  văzu  într­o  fracţiune  de  secundă  în  cursive fugind de Ash care o urmărea îndeaproape. De câte ori trecea prin faţa unei

112 

ambrazuri  acţiuna  butonul  de  închidere  a  fiecărui  cloazon  etanş.  Acestea  se  supuneau comenzii, dar întotdeauna prea prea târziu pentru a­i tăia trecerea lui Ash. 

O ajunse în final la popotă unde, după două secunde, veniră Parker şi Lambert.  Semnalele  succesive  indicând  închiderea  cloazonurilor  etanşe  îi  alertase.  Îşi  închipuiseră că se întâmpla ceva bizar în preajma pasarelei şi ajungând aici îi găsiră  pe urmăritor şi urmărită gata de bătaie.  Nu  era  absolut  de  loc  tipul  de  urgenţă  la  care  se  aşteptaseră  dar  reacţionară,  prompt  şi viguros.  Fiind  prima  sosită, Lambert  sări  numaidecât  în  spinarea  lui  Ash.  Inoportunat de acest atac, o lăsă pe Ripley, o opucă pe Lambert şi ca şi cum ar fi fost  vorba de o simplă păpuşă o aruncă în celălalt capăt al încăperii. Reveni la prima lui  grijă, adică omorârea lui Ripley. Reacţia lui Parker fu mai lentă, dar mai eficace. Ash  ar  fi  apreciat  fără  îndoială  raţionamentul  inginerului.  Parker  luă  unul  dintre  detec­  toarele compacte şi luă poziţie îndărătul lui Ash, care, indiferent la această manevră,  continua să o strângă pe Ripley de gât. Inginerul izbi cu detectorul în ceafa lui Ash.  Se  auzi  un  troznet  sinistru.  Detectorul  îşi  continuă  arcul  de  cerc  timp  în  care  capul ofiţerului ştiinţific urmă alt drum.  Nu  ţâşni  nici  o  picătură  de  sânge!  Doar  sârme  de  toate  culorile  şi  circuite  electronice sparte ieşiră din gâtul lui Ash. Acesta o lăsă pe Ripley, care se prăbuşi,  aspirând aerul prin gâtul dureros. Braţele lui Ash realizară o pantomimă macabră pe  deasupra  trunchiului,  căutând  ţeasta  care  dispăruse.  Apoi  el,  sau  mai  exact  acest  lucru, se împiedică, se reechilibră şi porni să­şi caute pe punte capul smuls... 

13  ― Robot!... un robot împuţit! murmură Parker, cu detectorul în mâini.  Trunchiul conţinea, se vede treaba, şi el  urechi electronice  ultrasensibile fiindcă  masa decapitată şi extrem de robustă se întoarse în direcţia glasului şi avansă ca o  păpuşă  mecanică  spre  Parker.  Ridică  detectorul  şi  inginerul  trase  una,  două,  trei  lovituri  în  umărul  robotului... fără  nici un efect.  Acesta  desfăcu braţele  puternice şi­l  prinse pe Parker într­o îmbrăţişare care în nici un caz nu era pătimaşă.  Ripley,  între  timp,  revenindu­şi,  căută  disperată  un  obiect  până  descoperi  unul  din tuburile electronice pe care încercaseră să le folosească împotriva creaturii. Ve­  rifică rapid arma, observând că mai conţinea o şarjă.  Lambert,  agăţată  de  picioarele  lui  Ash  încerca  în  van  să­l  doboare.  Din  ceafa  robotului  ieşeau  de­a valma  cabluri  rupte  şi  plachete de  metal.  Ripley  ochi  această  parte  Deja  Parker  îşi  pierdea  cunoştinţa,  cu  ochii  daţi  peste  cap,  cu  gâtul  strâns  în  pumnii lui Ash.  Descoperind  în  ceafa  vraişte  un  asamblaj  de  circuite  imprimate,  Ripley  aşeză  ţeava  armei  acolo  şi  trase.  Strânsoarea  ex­ofiţerului  ştiinţific  părea  să  slăbească  uşor. Ea mută arma şi mai trimise un jet de electricitate.  Ciotul  fu cuprins  de  fulgere  albastre.  Ripley  îşi continua neabătută  ofensiva.  De  această  dată  se  produse,  o  flacără  strălucitoare  urmată  de  un  miros  de  metal  ars,  Ash se prăbuşi.  Pieptul  se  ridica  şi  cobora  cu  dificultate  şi  Parker  se  răsturnă  într­o  parte,  încercând să ia o gură de aer.  În sfârşit, clipi din ochi, oarecum  mirat că mai era încă viu apoi se uită la forma

113 

întinsă pe jos.  ― Robot împuţit! Maşină împuţită a Companiei!  Dădu cu piciorul în metal. Robotul rămase întins, cuminte, pe punte.  Lambert se uita când la Ripley când la Parker.  ― Vrea cineva să­mi explice şi mie ce se întâmplă '?  ― Există un singur mijloc de a afla, zise Ripley.  Îşi puse arma nu prea departe. În caz că va mai avea nevoie de ea. şi se apropie  de corp.  ― Ce­i? se interesă Lambert.  Ripley îi făcu un semn lui Parker care­şi masa gâtul.  ― Adu ţeasta. Cred că am ars sistemul de locomoţie situat pe piept, dar capul şi  memoria ar trebui să funcţioneze dacă le activăm. (Se adresă lui Lambert.) Îl proteja  pe  Străin  de  la  început!  Asta  încercam  să  spun.  (Arătă  corpul  chircit.)  Era  fireşte  dificil să­ţi  imaginezi  că  un membru  al  echipajului  nu  era  decât o  parte  a  aparaturii.  Amintiţi­vă,  el  a  fost  cel  care  a  lăsat  vietatea  să  urce  la  bord,  încălcând  astfel  regulamentul.  Viaţa  lui  Kane  era  o scuză  doar,  nu­l interesa  deloc. A  lăsat cu  bună  ştiinţă chestia  aia să crească în  el, ştia  de la  bun  început,  până  la sfârşit, ce se va  întâmpla. Şi a acţionat semnalul de alarmă pentru a o salva!  ― Dar de ce? întrebă Lambert care nu putea pune totul cap la cap.  ―  Nu  e  decât  o  supoziţie,  dar  singurul  motiv  valabil,  după  părerea  mea,  care  explică  de  ce  a  fost  pus  ur  robot  la  bord  fără  ştiinţa  noastră.  Era  nevoie  de  un  observator  sârguincios  pentru  a  raporta  cuiva  toate  cele  întâmplate.  (O  privi  pe)  Lambert  în  ochi.)  Cine  repartizează  personalul  navelor,  efectuează  schimbări  în  ultima clipă, cum ar fi înlocuirea unui ofiţer ştiinţific cu altul, şi e în stare să infiltreze  în secret un robot la bord? Oricare i­ar fi fost intenţiile?  Lambert nu întârzie cu răspunsul.  ― Compania.  ―  Exact!  zise  Ripley  zâmbind  ironic.  Mahării  de  la  Companie  or  fi  interceptat  transmisia  epavei.  Întâmplarea  a  făcut ca  Nostromo  să  fie  prima  navă  a  Companiei  care trecea prin acest cuadrant spaţial. L­au plasat pe Ash în rândul nostru pentru a  supraveghea  derularea  operaţiunilor şi  pentru a  se  asigura că  urmărăm  exact ceea  ce Mama numeşte Ordin Special 937. Dacă obiectivul se dovedea fără vreo valoare  deosebită,  Ash  putea  să  le  comunice  fără  ca  noi  să  ştim.  Dar,  dimpotrivă,  dacă  obiectivul merita osteneala, Compania afla de la intermediarul ei toate amănuntele de  care avea nevoie fără să piardă timp şi bani cu trimiterea la faţa locului a unui echipaj  de  explorare.  Este  o  simplă  chestiune  de  profit  maximal  şi  de  pierdere  minimală.  Profitul lor, pierderea noastră!  ― Minunat, mormăi Parker. După explicaţiile astea, nu cred că mai e nevoie să  ne mai faci un desen! Acuma, spune­mi şi mie de ce să­l punem la loc pe nemernicul  ăsta?! Dădu cu piciorul în Ash.  Ripley  pusese  deja  capul  lui  Ash  pe  colţul  mesei;  branşă  un  cablu  la  priza  din  perete şi reveni cu cealaltă extremitate în mână.  ―  Nu  ne  mai  rămâne  decât  să  cunoaştem  toate  informaţiile  pe  care  le­ar  mai  putea deţine. De acord?  Parker dădu din cap, apropiindu­se.  ― De acord! Lasă­mă pe mine.  Inginerul  conectă  câteva  circuite  în  partea dinapoi  a  capului  şi  făcu  conexiunile  necesare sub părul artificial. Când pleoapele ofiţerului ştiinţific începură să clipească,  Parker mormăi satisfăcut şi se dădu la o parte.

114 

Ripley se apropie.  ― Ash, mă auzi?  Nici un răspuns. Ea făcu un semn lui Parker.  ―  Conexiunile  sunt  corect  realizate.  Nivelul  de  energie  este  ajustat  automat.  Dacă nu s­a spart vreun circuit  mai  delicat când capul s­a  izbit  de podea,  atunci  ar  trebui în mod normal să răspundă. Celulele memoriale componentele vedere­vorbire  sunt solid prinse în aceste modele sofisticate. Mă aşteptam să vorbească.  Ea mai încearcă o dată.  ― Ash, mă auzi?  O voce familiară, deloc distantă, răsună în popotă.  ― Da, te aud.  Îi  era  foarte  greu  să  se  adreseze  unui  corp  dezarticulat  care,  până  la  proba  contrarie, nu era decât o maşină, ca detectorul sau arma electrică. Pe de altă parte,  petrecuse atâtea ore la bordul lui Nostromo în prezenţa sa.  ― Care... care era acest Ordin Special 937?  ― Întrebarea vine împotriva programării mele interne. Ştii că nu pot să­ţi spun.  ―  În  cazul  asta,  nu  e  necesar  să  continuăm  experienţa.  Parker,  scoate­l  din  priză!  Când inginerul urma să execute ordinul, capul începu să vorbească, dovedind că  circuitele cognitive ale lux Ash erau în perfectă stare.  ― În mod esenţial, ordinele mele erau după cum urmează...  Parker îşi retrase brusc mâna.  ―  Ordinele  mele  constau  în  devierea  lui  Nostromo  sau  în  determinarea  echipajului navei să­şi modifice cursa iniţială în aşa fel încât să întâlnească semnalul,  programarea  Mamei  pentru  a  vă  extrage  la  timp  din  hipersomn  şi,  în  sfârşit,  programarea  memoriei  sale  în  aşa  fel  încât  să  vă  relateze  un  apel  de  naufragiu.  Specialiştii  Companiei  ştiau  deja,  bineînţeles,  că  era  vorba  de  un  avertisment  şi  nu  de un SOS.  Falangele lui Parker, chircite, se albiră.  ―  La  originea  semnalului,  continuă  Ash,  trebuie  să  căutăm  o  formă  de  viaţă,  aproape cu siguranţă ostilă, după examenele făcute de către experţi în transmisiuni  şi  s­o  aducem  îa  Companie  pentru  a  fi  observată  şi  evaluată  în  privinţa  aplicaţiilor  comerciale potenţiale. Totul ― cu discreţie, desigur.  ―  Desigur!  repetă  Ripley  imitând  tonul  impersonal  al  robotului.  Iată  cum  se  explică  faptul  că  am  fost  aleşi  noi  în  locul  unei  veritabile  expediţii  de  explorare,  evident, prea anevoioasă. (Îi făcea o deosebită plăcere să citească printre rânduri în  cuvintele  lui  Ash.)  Importarea  provenind  dintr­o  lume  locuită,  în  afară  de  pământ,  a  vreunei  entităţi  necunoscute  şi  pe  deasupra,  şi  periculoase,  este  strict  interzisă.  Făcându­ne să dăm ca din întâmplare peste acest semnal, Compania avea acoperire  legală, dat fiind că întoarcerea noastră cu vietatea nu era "intenţionată"... Iar în timp  ce noi zăceam în puşcărie, autorităţile se întrebau: ce facem cu creatura? Şi atunci  specialiştii  Companiei  îşi  ofereau  cu  generozitate serviciile,  însoţite, se  înţelege,  de  câteva  plocoane  judicios  distribuite!  Şi  dacă  aveam  noroc,  Compania  ne  plătea  o  cauţiune pentru a ne scoate din puşcărie şi avea grijă de soarta noastră când ieşeam  la judecată şi nevinovaţi şi proşti. Ceea ce suntem!  ―  De  ce? întreba  Lambert. De ce  nu  ne­ai  avertizat?  De  ce nu  trebuia să ştim  adevărul despre operaţia asta?  ― Pentru că v­aţi fi putut opune, explică Ash cu răceală. Compania inista asupra  necesităţii  totalei  voastre  ignoranţe.  Ceea  ce  a  spus  Ripley  despre  nevinovăţia  voastră la trecerea prin vamă, dacă scenariul se derula astfel, era destul de aproape

115 

de adevăr.  ― Tu şi Compania asta blestemată! scrâşni Parker. Şi viaţa noastră, gagiule?  ― Nu gagiule! făcu Ash corecţia cu blândeţe. În privinţa vieţii voastre, tare mi­e  teamă  că  nu  le­a  acordat  Compania  decât  prea  puţină  importanţă.  Forma  de  viaţă  străină îi interesa, mult mai mult. Speram să o apărăm şi să supravieţuiţi pentru a vă  lua salariile, dar era, trebuie s­o mărturisesc, o consideraţie secundară.  ― Ce reconfortant! zise Ripley. (Se gândi un moment, apoi zise:) Ai declarat că  scopul  devierii  noastre  pe  acea  stă  planetă  era  "căutarea  unei  forme  de  viaţă,  aproape  ostilă  cu  siguranţă".  Şi  că  experţii  Companiei  ştiau  de  la  început  că  era  vorba de un avertisment şi nu de un SOS.  ― Da, răspunse Ash. După câte au putut să determine experţii, era prea tîrziu ca  un semnal de naufragiu să mai fie de vreun folos pentru cei care­l trimiteau. În el era  frică. Epava pe care am descoperit­o pe planetă aterizase, după toate probabilităţile,  în cursul unei simple misiuni de explorare. Ca şi Kane, echipajul astronavei străine a  întâlnit  unul  sau  mai  mulţi  din  acei  spori.  Transmisia  nu  lămurea,  în  schimb,  dacă  formele  ovoide  erau  originare  de  pe  planetă  sau  dacă  emigraseră  din  alt  sector  al  universului.  Înainte  de  a  muri  cu  toţii,  au  aranjat  semnalul  pentru  a  preveni  pe  eventualii  pasageri  de  nave  de  a  nu  comite  aceeaşi  greşeală  ca  ei.  De  unde  ar  fi  venit,  sunt  demni  de  admiraţie.  Trebuie  să  sperăm  că  omenirea  îi  va  întâlni,  sub  auspicii mai bune.  ― Erau mai cumsecade decât anumite persoane la care mă gândesc acum, zise  Ripley. Străinul care este la bord... cum să­l omorâm?  ―  Exploratorii  care  pilotau  epava  erau  cu  certitudinei  mai  mari  şi  mai  evoluaţi  decât  specia  umană.  Nu  cred  că  veţi  putea  ucide  creatura.  Eu  însă  aş  putea  fi  în  stare.  Dat  fiind  că  nu  sunt  organic  în  alcătuire,  nu  mă  consideră  ca  un  pericol  potenţial. Şi nici ca sursă de hrană. Sunt mai puternic ca oricare dintre voi. Aş putea  să  mă  măsor  cu  entitatea.  Însă  nu  mă  bucur  de  cea  mai  bună  formă,  în  acest  moment. Dacă ai vrea să repui...  ― Bine jucat, Ash! îl întrerupse Ripley, scuturând din cap. Dar nici vorbă.  ―  Eşti  stupidă!  Tot  nu­ţi  dai  seama  cu  cine  ai  de­a  face!  Entitatea  este  un  organism perfect organizat. Superb structurată, vicleană, esenţialmente violentă. Cu  capacităţile dumitale limitate, nu ai nici o şansă.  ―  Dumnezeule  mare!  exclamă  Lambert  holbându­se  la  capul  de  pe  masă.  Tu  admiri mizeria aia!  ―  Cum să  nu admiri simpla  simetrie  pe care  o  prezintă?  Un  parazit  interspecii,  capabil  să  devore  orice  formă  de  viaţă  care  respiră,  fără  să  se  sinchisească  de  compoziţia atmosferică. Capabilă să hiberneze un timp nedeterminat în condiţiile cele  mai inospitaliere. Singurul ei scop era reproducerea propriei specii, o sarcină de care  se  achită  cu  cea  mai  mare  eficacitate!  Nu  se  compară  cu  nimic  din  experienţa  umană.  Paraziţii  pe  care  oamenii  sunt  obişnuiţi  să­i  combată  sunt  esenţialmente  ţânţari  şi artropode  minuscule.  În  privinţa sălbăticiei  şi  eficienţei,  creatura  este,  faţă  de  acestea,  aşa cum  sunt  oamenii  faţă  de omidă în  privinţa  inteligenţei.  Nici  măcar  nu aţi început să vă închipuiţi cum aţi putea să o combateţi.  ― Am ascultat destule tâmpenii! zise Parker întinzând braţul spre cablul electric.  Ripley ridică mâna pentru a­l opri.  ―  Să  presupunem  că  faci  parte  din  echipajul  nostru,  Ash.  Eşti  ofiţerul  nostru  ştiinţific şi în acelaşi timp instrumentul Companiei.  ― Mi­aţi acordat inteligenţa. Cu inteligenţa vine inevitabil şi alegerea. Rămâi loial  atât  cât  este  vorba  de  descoperirea  adevărului.  Adevărul  ştiinţific  cere  frumuseţe,  armonie  şi  mai  presus  de  toate  simplitate.  În  ceea  ce  priveşte  problema  voastră,

116 

creatura  va  produce  o  soluţie  simplă  şi  elegantă.  Numai  unul  dintre  voi  va  supravieţui.  ―  Şi  iată­ne  aşezaţi  pe  noi,  oamenii,  la  locul nostru,  aşa­i?  Spune­mi  un lucru,  Ash.  Compania  dorea  să­l  vadă  pe  Nostromo  ajungând  la  staţia  pământ  numai  cu  tine şi vietatea la bord?  ―  Nu.  Ei  nădăjduiau  într­adevăr  că  veţi  supravieţui.  Pur  şi  simplu  oficialităţile  Companiei nu­şi imaginau că vietatea era atât de periculoasă şi indestructibilă.  ― Ce crezi că se va întâmpla dacă nava va ajunge pe Pământ, presupunând că  vom fi morţi cu toţii şi câ creatura va fi singura supravieţuitoare?  ― Nu pot să spun... Există o posibilitate ca Străinul să infecteze echipajul de la  bord şi pe toţi cei care vor intra în contact cu el, până ca autorităţile să realizeze am­  ploarea pericolului şi să ia măsuri de apărare. Dar atunci poate că va fi prea târziu.  Mii  de  ani  de  eforturi  intense  din  partea  omului  nu  au  fost  de  ajuns  pentru  a  se  debarasa de miliardele de ţânţari trăind în bună înţelegere şi împreună! Genul uman  ar  mai  avea  vreo  şansă?  Evident,  dacă  voi  fi  prezent  şi  în  stare  de  funcţionare  la  sosire, voi  putea  informa  autorităţile  la  debarcare despre ceea ce­i aşteaptă şi cum  să  procedeze  împotriva  acesteia.  Distrugându­mă,  riscaţi  să  duceţi  pe  Pământ  un  flagel teribil.  Se lăsă o linişte adâncă după aceste cuvinte funebre. În fine, Parker, primul, se  încumetă să o întrerupă.  ― Genul uman, în persoana Companiei, nu prea s­a sinchisit de noi. Noi ne vom  încerca norocul împotriva entităţii. Noi ştim cel puţin de ce parte este ea. (Se uită la  Ripley.) Nici o nenorocire nu mă sperie dacă nu văd cu ochii mei. Zic: deconectează­  l!  ― Sunt de acord, interveni Lambert.  Ripley dădu ocol mesei şi se duse să debranşeze...  ― O ultimă vorbă, adăugă repede Ash. Un testament dacă vreţi.  ― Da, zise Ripley, uşor mirată,  ― Poate că vietatea posedă realmente o anumită inteligenţă. De ce nu încercaţi  să comunicaţi cu ea?  ― Ai făcut­o?  ― Te rog, lasă­mă să duc cu mine câteva secrete.  Ripley scoase cablul.  ―  Salut,  Ash!  (Se  adresă  colegilor.)  Când  e  să  aleg  între  mai  mulţi  paraziţi,  prefer să­mi încerc şansa cu unul care nu minte! Acestea fiind zise, dacă nu izbutim  să gonim creatura asta, vom avea măcar satisfacţia de a muri ştiind că se va duce să  le facă o vizită unora dintre experţii Companiei... 

Era  aşezată  în  faţa  pupitrului  ordinatorului  central  când  Parker  şi  Lambert  o  găsiră.  Abandonă  momentan  cadranele.  Era  deznădejde  în  glasul  ei  şi  tristeţe  în  ochi.  ― Ash avea dreptate asupra unui punct. Nu avem nici o şansă. (Indică un cadran  luminat.) Ne mai rămân mai puţin de douăsprezece ore de oxigen.  ― Atunci s­a sfârşit totul! (Parker îşi lăsă ochii în podea.) Reconectarea lui Ash  ar fi o formă mai expeditivă de sinucidere. O, dar sunt sigur că o aibă grijă de crea­  tură,  sigur  că  da.  Dar  pe  noi  n­o  să  ne  lase  să  trăim.  Asta­i  un  ordin  imperios  al  Companiei pe care nu putea să ni­l împărtăşească. Ştiind că ştiam noi, nu putea să  ne  permită  să  mergem  să  povestim  autorităţilor  noastre  despre  rolul  jucat  de  Companie. (Se strâmbă.) Ash era unealta Companiei.

117 

― Nu ştiu ce crezi, spuse Lambert fără să zâmbească, dar cred că aş prefera să  am o moarte uşoară şi fără suferinţă oricare ar fi alternativele.  ― N­am ajuns încă acolo.  Lambert deschise palma. Trei capsule. Ripley le recunoscu instantaneu. Culoare  roşie, marcate cu două oase încrucişate şi cu un craniu. Cianură.  Ripley se foia pe scaun.  ―  Ţi­am  spus că  n­am  ajuns  încă  acolo!  Ai  fost  amăgită  de vorbele  lui  Ash.  A  afirmat că este singurul care poate să­i vină de hac bestiei. Dar e singurul deconectat  şi neputincios! Noi ― nu! Noi avem altă alternativă, altă variantă. Să aruncăm nava  în aer! ―  Asta­i  alternativa  ta?  întrebă  Lambert.  Eu  rămân  cu  capsula,  dacă  n­aveţi  nimic împotrivă.  ―  Nu,  nu!  Îţi  aminteşti  ce  spuneai,  Lambert?  Ne  salvăm  cu  ajutorul  navetei  şi  după  aceea  provocăm  explozia  navei.  Luăm  cât  mai  mult  aer  în  containerele  portabile.  Naveta  are  propria  ei  rezervă  de  oxigen.  Datorită  suplimentului,  poate  că  vom avea norocul să atingem un cuadrant spaţial mai frecventat şi să fim salvaţi. Se  poate şi să nu ajungem vii, dar ăsta­i un risc pe care trebuie să ni­l asumăm. Şi am  terminat cu bestia!  Tustrei tăcură. Într­un târziu Parker dădu din cap de acord.  ―  Îmi  place  mai  mult  decât  capsulele.  Să  nu  mai  vorbesc  de  plăcerea  de  a  vedea dezintegrându­se materialul Companiei. (Se îndreptă spre ieşire.) Ar trebui să  începem imediat să transvazăm aerul în containere. 

Inginerul  superviză  transferul  în  butelii  a  aerului  comprimat  care  se  găsea  în  rezervorul principal a lui Nostromo.  ― E tot? întrebă Ripley când Parker se ridică, obosit, cu dureri de şale..  ― Tot ce vom putea transborda!  (Arătă cu degetul rândurile de rezervoare.) Nu  pare enorm, dar e oxigen extrem de comprimat. Iată un supliment de aer de care ne  vom bucura la o adică!  ― Bravo! Să nu uităm să încărcăm şi câteva pachete de alimente sintetice şi să  ne luăm tălpăşiţa. (Deodată, un gând îi trecu prin minte, stopându­i pornirea.) Jones!  Unde e Jones?  ― Cine ştie?  Parker, evident, nu se sinchisea de soarta mascotei.  ―  Ultima  oară  când  l­am  văzut  era  în  popotă,  dădea  târcoale  capului  lui  Ash,  zise Lambert.  ― Du­te şi vezi. N­o să­l lăsăm aici. Ne mai rămâne destulă omenire.  ― Nici vorbă! răspunse Lambert, întunecându­se. Nu mă duc nicăieri singură.  ― N­am putut să­l sufăr niciodată pe motanul ăsta, mârâi Parker.  ― Nu­i nimic, le zise Ripley. Mă duc eu. Voi doi ocupaţi­vă de aer şi de provizii.  ― De acord, zise Lambert.  Ridică  două  containere  şi,  însoţită  de  Parker,  se  îndreptă  spre  secţia  navetei.  Ripley alergă spre popotă.  Nu căută mult. După ce se asigură că motanul nu se găsea în popotă şi că nu se  atinsese  de forma  decapitată,  o  zbughi  spre pasarelă.  Îl reperă  imediat.  Era  aşezat  cu nonşalanţă pe pupitrul lui Dallas, lingându­şi cu grijă blăniţa.  ― Jones, eşti norocos, zise ea surâzând.  Aparent, el nu era de aceeaşi părere. Când ea întinse braţele să­l prindă, el sări  vioi şi dispăru în spatele panoului. Ea se duse de grabă după el.

118 

― Hai, Jones! Lasă joaca... nu acum. Toată lumea te aşteaptă. 

―  Crezi  că  o  să  avem  nevoie  de  toate  astea?  zise  Lambert  lăsând  jos  povara  pentru a­şi ridica o meşă de păr.  ― Cât putem duce. N­am chef să fac două drumuri!  ― Bine­nţeles.  Îşi ridică iarăşi povara. În intercomul lăsat deschis se auzi o voce.  ― Fir­ar să fie. Jones! Vino, motănel, vino... vino la mama, pisoi.  Tonul  se  voia  liniştitor  şi  alintător,  dar  Lambert  sesiza  perfect  exasperarea  lui  Ripley.  Împleticindu­se  din  cauza  istovirii,  Parker  ajunse  în  faţa  cutiei  de  provizii  2.  Lambert îi puse în braţe cutiile cu cu hrană pe care le scosese din frigider. Pe cât îi  stătea în putinţă, ea alegea cutiile de conserve. Gândul că va trebui să înghită aceste  alimente  nu­i  ajuta  cu  nimic  la  ridicarea  moralului,  iar  pe  navetă  nu  era  nici  "autobucătar"  Materiile  astea crude  îi vor  menţine  în viaţă.  Atât. Aşadar se străduia  să facă o selecţie rapidă.  Nu remarcă, preocupată fiind, că pe detectorul ei cadranul se lumină uşor... 

În sfârşit! Un Jones indignat mai opunea încă rezistenţă, dar Ripley îl ţinea bine  de  pielea  gâtului.  Degeaba  se  zbătea,  fiindcă  ea  îl  şi  puse  în  cutia  presurizată  şi  activă motorul electric.  ― Aşa! Respiră şi tu o dată propriul tău aer reciclat. 

Cele două aruncătoare de flăcări erau puse pe jos, în exteriorul sălii frigiderelor.  Ieşind, Parker îngenunche şi vru să­l ia pe al său. Se dezechilibră şi câteva cutii se  prăbuşiră.  ― Dumnezeule!  Lambert, oprindu­se o clipă din lucru, încercă să vadă ce se întâmpla la uşa ce  dădea în coridor.  ― Ce se întâmplă?  ―  Nimic.  Am  vrut să  duc  prea multe  lucruri de­odată. Hai,  grăbeşte­te,  n­avem  timp de pierdut!  ― Vin. Fii calm.  Lumina roşiatică a detectorului deveni sângerie şi semnalul sonor porni în acelaşi  timp.  Parker  aruncă  totul,  cu  privirea  fixată  pe  aparat  şi­şi  luă  degrabă  arma.  O  chemă pe Lambert.  ― Hai, s­o ştergem de aici!  ― Imediat! zise Lambert, care auzise deasemenea sunetul.  Zgomot  bizar  în  spate.  Se  răsuci  şi  urlă  când  apendicele  colţos  îl  înşfăcă.  Entitatea îşi revărsă masa care ieşea din conducta de aerisire.  Ripley auzi strigătul prin intercomul deschis pe pasarelă şi se îngrozi. 

Aruncând o privire în interiorul sălii, Parker se făcu alb la faţă când văzu ce făcea  bestia.  Nu  putea  să  folosească  arma  fără  să  o  rănească  pe  Lambert.  Ridicând

119 

aruncătorul de flăcări ca pe o măciucă, se năpusti asupră­i.  Creatura  o  lăsă  pe  Lambert  care  se  prăvăli  pe  podea  inconştientă.  Inginerul  îi  trase o lovitură zdravănă bestiei, care o simţi ca pe o înţepătură de ţânţar. Parker ar fi  putut sparge un zid...  Încercă să eschiveze contraatacul, rată mişcarea. Apendicele tăie aerul, îi zdrobi  ceafa omorându­l pe loc. Aceea reveni la Lambert care nu se clintise. 

Ripley  nu  se  mişcase  în  acest  timp.  Din  intercom  străbăteau  strigăte  slabe.  Lambert. Pieriră în depărtare. Reveni liniştea.  ― Parker... Lambert!  Aşteptă răspuns, fără speranţă. Tăcerea şi vidul se instalară în jurul ei.  Era  singură.  Pe  navă  mai  erau  trei  fiinţe  vii.  Entitatea,  Jones  şi  ea  însăşi.  Dar  trebuia  să  se  asigure  mai  întâi.  Trebuia  aşadar  să­l  părăsească  pe  Jones  un  moment.  Nu­i  era  uşor,  dar  motanul  auzise  urletele  şi  mieuna  şi  zgâria  pereţii  habitaclului  său.  Putea  în  orice  moment  să  alerteze  creatura,  ceea  ce  Ripley  nu­şi  dorea în nici un caz.  Ajunse la nivelul B fără să dea peste nimic, strângând tare aruncătorul de flăcări.  Antrepozitul de alimente se găsea exact în faţa ei. Exista o mică şansă ca creatura  să fi lăsat în urmă pe una din victime, fiind incapabilă sâ se mişte prin conducte cu o  greutate suplimentară. O mică şansă ca unul dintre colegii ei să mai fie în viaţă.  Din prag, aruncă o privire rapidă în interior. Creatura izbutise să­i ia pe amândoi.  O  luă  la  fugă,  orbeşte,  fără  să  ia  în  seamă  loviturile  pricinuite  de  izbiturile  în  pereţi.  Zbura  de­a  dreptul  prin  cursive.  Alergă  până  când  plămânii  începură  să  o  doară. Îşi aduse aminte de sărmanul Kane şi de bestia care creştea în el aproape de  plămâni. O cuprinse greaţa.  Gâfâind, se opri să se localizeze.  Traversase nava dintr­o parte în cealaltă. Era  exact în mijlocul sălii de propulsie.  Auzi  un  zgomot  uşor  şi­şi  opri  respiraţia.  Se  repetă.  Dădu  drumul  aerului  din  plămâni. Sunetul era omenesc, familiar. Gemete.  Strângând  aruncătorul  de  flăcări  cât  mai  aproape  de  ea,  gata  să­l  declanşeze,  făcu turul încăperii mari şi supraîncălzite, în căutarea sursei zgomotului. Venea dintr­  un  fel  de  suflătoare  al  cărei  orificiu  era  astupat  cu  un  disc  de  metal.  Aruncând  din  timp câte o privire împrejur, înge­nunche şi ridică piesa rotundă. O scară se afunda în  întuneric.  Coborî,  progresând  prin  beznă,  până  când  simţi  sub  tălpi  solul  tare.  Acţionă  lanterna.  Se  afla  într­un  antrepozit.  Cercul  de  lumină  îi  dezvăluia  cutiile  de  plastic,  nişte  instrumente  şi  unelte  care  păreau  nefolosite...  şi  de­asemenea  nişte  oase  de  care atârnau zdrenţe de carne. I se făcu pielea de găină când descoperi bucăţile de  îmbrăcăminte,  urmele  de  sânge  uscat,  un  pantof  sfâşiat.  Din  zid  ieşeau  nişte  excrescenţe bizare.  În  întuneric  ceva  se  mişca  ritmic.  Se  răsuci  iute  ridicând  ţeava  armei.  Sursa  zgomotului se legăna în fata ei.  Din plafon atârna un imens cocon. Semăna cu un hamac închis, tanslucid, urzit  dintr­un fel de fibră albă foarte fină şi foarte solidă.  Degetele­i accentuară involuntar apăsarea pe trăgaciul armei.  Înaintă. Lumina lanternei traversă învelişul coconului. Un corp înăuntru... Dallas!  Terorizată,  Ripley  îi  văzu  ochii  deschizându­se  şi  privind­o  ţintă.  Buzele  se  dezlipiră, conturând cuvinte. Ea se apropie mai mult şi scârbită şi fascinată.  ― Ucide­mă, se rugă vocea.

120 

― Ce... ce ţi­a făcut?  Dallas  încercă  încă  o  dată  să  articuleze  sunete,  dar  în  van.  Îşi  întoarse  atunci  încet  capul  spre  dreapta.  Ripley  orientă  raza  luminii  în  direcţia  aceea.  Un  al  doilea  cocon atârna din plafon, diferit de cel al lui Dallas în privinţa culorii şi texturii. Era mai  mare şi mai întunecat.  Era Brett! Se întoarse spre nefericitul prizonier.  ―  Vă  scot eu  de aici!  (Ea  murmură  aceste cuvinte, cu fata scăldată în  lacrimi.)  Repunem "autodocul" în funcţiune şi...  Nu putut spune mai  mult din cauza emoţiei care o gâtuia. Îşi aminti analogia pe  care o făcuse Ash între creatură şi un păianjen. Oul crescând în vintrele păianjenului  paralizat, conştient de ceea ce se întîmplă...  Reuşi ca prin minune să­şi alunge acest oribil gând.  ― Ce pot face?  ― Să mă omori, zise aceeaşi voce agonizantă.  Îşi privi deznădăjduită vechiul ei coleg, căpitanul ei. Acesta îşi coborî pleoapele.  Buzele­i tremurară un  moment de parcă se pregăteau să slobozească un strigăt de  oroare şi suferinţă. Nu ar fi avut curajul să­l suporte.  Ţeava  lansatorului  de  flăcări  îşi  îndreptă  gura  spre  cocon.  Ripley  apăsă  pe  trăgaci, convulsiv; curând corpul  celui  care  fusese  Dallas  dispăru  în vâlvătaie.  Arse  fără nici un vaiet. Cu sălbăticie apăsă pe trăgaci de mai multe ori, în toate direcţiile,  carbonizând totalitatea antrepozitului. Focul vuia sub ea când escaladă barele scării.  Aruncă  o  privire  prudentă  în  sala  maşinilor.  Pustie.  Învăluită  de  fum,  puse  iar  discul la loc. Apoi, se precipită cu hotărâre spre habitaclul de control al maşinilor.  Totul  funcţiona  normal,  regulat,  în  aşteptarea  unui  stăpân  care  să  le  arate  ce  aveau  de  făcut.  Prin  puzderia  de  cadrane,  se  afla  tabloul  de  control,  deosebit,  de  culoare  roşie.  Îl  parcurse  cu  privirea,  citi  instrucţiunile  scrise  deasupra,  apoi  coborî  manetele într­o ordine precisă.  Un  întrerupător  dublu  era  acoperit  de  apărătoare  de  plastic.  Cercetă  aparatul,  făcu doi paşi înapoi şi­l lovi cu toată puterea. Aşteptă o veşnicie până când sirenele  de alertă intrară în funcţiune. Prin intercom răzbiră nişte părâituri. Recunoscu vocea  alterată a Mamei.  ―  Atenţie,  Atenţie!  Unităţile  de  răcire  a  sistemului  de  hiperpropulsie  sunt  dezactivate.  Motoarele  vor  fi  supraîncălzite  în  exact  patru  minute,  cincizeci  de  secunde.  Trecu de mijlocul punţii B când îşi aduse aminte de Jones.  Nu plecase din cutia lui presurizată. O luă cu ea, cutiuţa urmând să­i mai întârzie  sosirea la navetă.  Ajunse  la  ultimul  cot  al  cursivei  care  conducea  la  ambarcaţiune când,  deodată,  Jones se zbârli. Ripley se opri, cu ochii căscaţi spre tambuchiul deschis. Răzbăteau  zgomote neobişnuite. Bestia pusese stăpânire pe navetă.  Lăsându­l  pe  Jones  în  siguranţă  pe un  culoar  al  punţii  B,  refăcu  în sens  invers  parcursul până la sala maşinilor.  Cum pătrunse în habitaclul de control, o voce impersonală, de o infinită răbdare  umiplu spaţiul.  ― Atenţie! motoarele vor fi supraîncălzite în trei minute, douăzeci de secunde.  O  înconjura  un  zid  de  căldură,  fumul  domnea  în  habitaclu  şi  maşinăria  îşi  manifesta  morocănos  suferinţa.  Îşi  trecu  mâna  peste  fruntea  asudată.  Reuşi  să  ajungă  la  tabloul  de  control  şi  ridică  manetele  în  ordinea  în  care  le  coborâse  cu  câteva minute mai devreme. Sirenele îşi continuau lamentaţia acută.  ―  Atenţie!  motoarele  vor  fi  supraîncălzite  în  trei  minute!  Suprasarcină  critică  a

121 

motoarelor în trei minute!  Cu faţa aprinsă, respirând din greu, Ripley acţionă microfonul intercomului.  ― Mamă, am pus toate unităţile de răcire!  ― Prea târziu pentru remediere. Miezul a început deja să se topească. În acest  punct  reacţia  este  ireversibilă.  Mai  întâi  o  implozie,  urmată  de  o  suprasarcină  im­  posibil de stăpânit şi de explozia subsecventă. Suprasarcină critică în două minute şi  cincizeci şi cinci de secunde.  Lui Ripley, Mama i se păruse întotdeauna reconfortantă.  Ieşi  din  habitaclu  cu  gâtul  încins,  sirenele  sunându­i  întruna  în  urechi.  Mama  anunţă un nou decont fatidic:  ― Atenţie! Suprasarcină critică în două minute.  Jones  o  aştepta  cuminte  în  cursivă.  Reluă  drumul  spre  navetă,  ţinând  într­o  mână aruncătorul de flăcări şi în cealaltă cutia lui Jones. O umbră se profilă în urma  ei. Urlă de groază. Nu era decât o umbră.  În  ultimul  tronson  al  coridorului, şovăi,  epuizată,  neştiind ce să  facă.  Dar vocea  Mamei nu­i dădea pace şi nici de ales.  ― Atenţie! Motoarele vor exploda în nouăzeci de secunde.  Punând jos cutia lui Jones, luă cu amândouă mâinile aruncătorul de flăcări şi se  îndreptă spre tambuchiul navetei.  Goală.  Se precipită spre cutia lui Jones, o luă şi se întoarse în mica ambarcaţie. Nici o  entitate malefică nu se materializa.  ―  Atenţie!  Motoarele  vor  exploda  în  şaizeci  de  secunde!  număra  Mama  fără  descumpănire.  Instală  cutia  lui  Jones  lângă  tabloul  de  bord  şi  se  aşeză  la  comenzi.  Timpul  o  presa.  Nu  era  momentul  să  programeze  o  anumită  traiectorie.  Un  singur  buton  o  interesa, cel care purta indicaţia:  LANSARE  Zăvoarele săriră. Motoarele propulsară naveta în afara lui Nostromo.  Forţele  gravitaţionale  o  turtiră  pe  scaun,  ca  rezultat  al  plecării  preciptate  din  nava­mamă. Ştia că aceste chinuri nu aveau să dureze mult timp.  Termină cu ataşarea chingilor şi­şi acordă o inspiraţie profundă de aer proaspăt.  Din locul ei abia putea atinge cutia lui Jones. Se aplecă peste braţul fotoliului cu ochii  înecaţi în lacrimi şi trase cutia mai aproape.  Fixă ecranul agăţat în faţa ei. În centrul dreptunghiului, un punct luminos deveni  un măreţ foc de artificii proiectând în spaţiu maldăre de metal îndoit, topit, de plastic  sfâşiat. Această primă explozie se istovi, apoi urmă o iluminare incandescentă când  rafinăria  se  dezintegră.  Două  miliarde  de  tone  de  gaz  şi  maşini  se  vaporizară  în  spaţiu, eclipsând­o, apoi dispărând.  Unda  de  şoc  îmbrânci  năpraznic  naveta  spaţială.  Când  mica  navă  se  stabiliză,  Ripley îşi desfăcu chingile şi se ridică.  Nostromo şi colegii săi încetaseră de a mai exista. Nu mai erau. Gândul acesta o  bruscă şi o izolă mai mult decât îşi imaginase. Îi era greu să accepte că nu mai trăiau  ca nişte componente ale universului.  Nu văzu  apendicele  enorm  care  ieşea din  umbră şi se  unduia spre  ea. Jones  îl  văzu. Se zbârli şi zgârie cu frenezie capacul cutiei.  Ripley tresări. Creatura era acolo, în faţa ei. Nu ieşise din mica ambarcaţiune.  Se gândi mai întâi la aruncătorul de flăcări. Se afla pe punte, de cealaltă parte a  bestiei.  Terorizată,  Ripley  căută  un  loc  unde  să  se  adăpostească.  Un  sas!  Al  cărui  tambuchi se deschisese în timpul exploziei lui Nostromo. Bătu în retragere şi se vârî

122 

într­un ungher.  Cum  se  mişcă,  creatura  ieşi  din  umbră  şi  înaintă.  Când  Ripley  intră  cu  totul  în  sas,  tambuchiul  se  închise  automat.  Deasupra  se  găsea  o  lucarnă  blindată  îşi  lipi  nasul  de  geam.  Creatura  făcu  la  fel  de partea cealaltă. Ripley  vru  să  urle.  Strigătul  rămase în gât. Din cuşca ei nu putea să facă altceva decât să se uite.  O  tânguială  se  ridică  din  spatele  creaturii.  Deranjată  de  acest  zgomot,  aceasta  căută sursa. Se înclină deasupra cutiei şi deschise capacul.  Ripley  bătu  de  mai  multe  ori  în  tambuchi  pentru  a­i  atrage  atenţia.  Degeaba.  Căută atunci o unealtă sau o armă oarecare, dar nu descoperi decât un combinezon  presurizat. Deşi îi tremurau mâinile, îl îmbrăcă în viteză.  În exterior, bestia scutura cutia lui Jones care vedea că­i sunase ceasul. Cutia se  prăbuşi. Şocul răsună lugubru, dar cuşca nu se sparse. Apendicele o ridică şi o lovi  de perete. Jones era în culmea disperării.  Ripley  îşi  puse  în  sfârşit  casca  şi  o  închise.  Nu  era  nimeni  care  să­i  verifice  ţinuta.  Oricum, dacă  nu  era  bine închis, va  afla  cât de curând.  Activă  rezervorul  de  aer. Oxigenul îi umplu plămânii.  În această situaţie demenţială nici un laser nu ar ajuta­o. Ar fi fost o nebunie să­l  folosească.  Trase  aer  în  piept  ca  pentru  a­şi  da  curaj  şi  deschise  încet  tambuchiul  sasului.  Înarmată  cu  o  bucată  metalică,  se  nepusti  cu  toată  puterea  asupra  entităţii  şi  i­o  înfipse în corp. Creatura intră repede în conducta în care se refugiase mai devreme,  cu rana sângerândă. Fluidul curgea din abundenţă din plagă şi mânca metalul.  Ripley dădu înapoi, apucă un suport metalic bine prins în structura navei, iar cu  cealaltă  mână  apăsă  pe  butonul  de  deschidere  a  sasului  care  dădea  în  exterior.  Instantaneu,  tot  aerul  conţinut  în  ambarcaţiunea  stelară  precum  şi  diverse  instrumente  nefixate  fură  aspirate  în  vid.  Creatura  urmă  mişcarea  şi,  în  violenţa  vârtejului, unul din apendice agăţă piciorul lui Ripiey... care se clătină în gol. Aproape  de  ea,  maneta de  închidere a sasului  părea să  o sfideze...  Doamne,  fă  să o  ajung.  Cu un efort disperat, trase de manetă. Uşa blindată a sasului se închise, scăpând de  strânsoarea entităţii care astfel fu aruncată în exterior.  Acidul începea să roadă metalul sasului. Ea ajunse la consola tabloului de bord  şi activă motoarele.  Pupa  navei luă foc. Carbonizată, creatura se  învârtea  în spaţiu şi se pierdea în  depărtări.  Din  moment  ce  apendicele  fu  separat  de  corpul  Străinului,  acidul  nu  mai  roase  metalul.  Ripley programă pe tabulatorul ordinatorului un chestionar asupra stării navetei.  SAS  POSTERIOR  DETERIORAT;  VERIFICARE  ANALIZA:  REDUCERE  MINORĂ  A  COCĂI!  INTEGRITATE  A  NAVEI    NECOMPROMISĂ,  CAPACITATE  ATMOSFERICA  ÎNTREAGĂ.  COMPENSAŢIE  POSIBILĂ  PRIN  MATERIAL  DE  SUDURĂ.  OBSERVAŢIE:  REPARARE  SECŢIE  DETERIORATĂ  IMEDIAT  LA  DESTINAŢIE.  NECESITATE ABSOLUTĂ A UNEI INSPECŢII A COCĂI.  Oftă  uşurată,  apoi  contemplă  imensitatea  stelară  printr­o  lucarnă.  O  formă  zderenţuită se rotea încet la câteva sute de metrii de ambarcaţiune.  Brusc, acest organism incredibil de rezistent, pieri sub acţiunea legilor presiunilor  diferenţiale şi creatura explodă, proiectând în toate părţile particule din carnea sa.  Nu  se  putea  spune  că  nu  avusese  noroc.  Ripley  va  păstra  pentru  totdeauna

123 

urmele  acestei  experienţe  de  negândit,  în  fizionomie  şi  în  inimă.  Dar  avea  destulă  stăpânire de sine pentru a se controla.  Represuriză  cabina  şi­l  eliberă  pe  Jones  din  cuşcă.  Acesta,  cu  o  fantastică  uşurinţă, comună tuturor pisicilor, uitase tot.  Ea apăsă pe clapa magnetofonului şi începu să dicteze:  ―  Ar  trebui să  ating  frontiera  în  aproximativ patru  luni.  Cu  puţin noroc,  reţeaua  de  supraveghere  va  intercepta  SOS­ul  meu  şi  se  va  organiza  salvarea.  Am  o  declaraţie  importantă  de  făcut  pentru  media.  Un  dublu  al  mesajului  se  găseşte  consemnat  în  jurnalul  de  bord.  Inclusiv  câteva  comentarii  de  interes  vital  pentru  autorităţi,  privitoare  la  practicile  comerciale  şi  umane  ale  Companiei.  Aici  Ripley,  număr  de  identitate  W  5645022460  H,  master  principal,  ultimul  supravieţuitor  al  remorcherului spaţial Nostromo, semnând aceste cuvinte.  Opri  înregistrarea.  Cabina  era  liniştită.  Ripley  se  destinse  pentru  prima  oară  de  atâta timp. Venise şi pentru ea vremea repaosului. Dar de n­ar visa!  Trecu o mână prin blana galben­portocalie a lui Jones.  ― Vino, motane... Hai să tragem un pui de somn.  Sfârşit

124