Agricultura Ecologica

Viorel ION, Lenuţa Iuliana BUCATĂ, Ştefan DIACONESCU, Jochem GIERATHS, Wilfried WEILLER

Instituţii colaboratoare: ¾ Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti,

Facultatea de Agricultură ¾ Fundaţia Universitară CERA pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală ¾ Universitatea Hohenheim, Centrul pentru Europa de Est, Germania

Acest manual a fost realizat în cadrul proiectului pilot Leonardo da Vinci cu numărul RO/00/B/F/PP-141028 “Eurocompetencies Transfer in Vocational Guidance for Young Specialists in Bioscience Field”. Comisia UE şi Agenţia Naţională Română nu sunt responsabile pentru conţinutul acestui produs. ii

CUPRINS Pag. 1. Sisteme agricole …………………………………………………… 1.1. Conceptul de sistem agricol …………………………………... 1.2. Caracteristicile sistemelor agricole …………………………… 1.3. Clasificarea sistemelor agricole după complexitatea lor ……… 1.3.1. Sisteme agricole de producţie ………………...……….. 1.3.2. Sisteme agricole exploataţionale ………………………. 1.3.3. Sisteme agricole regionale şi naţionale ………………... 1.3.4. Sisteme agricole internaţionale ………………………... 1.3.5. Relaţiile dintre sistemele agricole ……………………... 1.4. Clasificarea sistemelor agricole după gradul de intensificare, specializare şi raportul cu mediul înconjurător ……………….. 1.4.1. Sisteme agricole convenţionale ………………………... 1.4.1.1. Sisteme agricole extensive …………………... 1.4.1.2. Sisteme agricole intensive …………………… 1.4.1.3. Sisteme agricole industriale (industrializate) ... 1.4.1.4. Consecinţe ale intensivizării producţiei agricole ............................................................. 1.4.2. Sisteme agricole alternative …………………………… 1.4.2.1. Sisteme agricole durabile ……………………. 1.4.2.2. Sisteme agricole ecologice (biologice sau organice) ……………………………………... 1.4.2.3. Sisteme agricole de precizie …………………. 1.4.2.4. Sisteme agricole cu inputuri reduse …………. 1.4.2.5. Sisteme agricole naturale ……………………. 2. Agricultura şi mediul ………………………………………………. 2.1. Agricultura şi apa ……………………………………………... 2.1.1. Resursele de apă ale Biosferei …………………………. 2.1.2. Utilizarea apei în agricultură …………………………... 2.1.3. Impactul agriculturii asupra apei ………………………. 2.1.3.1. Influenţa irigaţiilor …………………………... 2.1.3.2. Influenţa îngrăşămintelor şi pesticidelor asupra

1 1 2 3 3 4 5 6 6 7 7 7 9 10 10 12 12 14 15 15 15 17 17 17 19 21 21 iii

apei …………………………………………… 2.1.3.3. Influenţa anumitor lucrări tehnologice asupra apei …………………………………………... 2.1.3.4. Influenţa sectorului zootehnic asupra apei …... 2.2. Agricultura şi solul ……………………………………………. 2.2.1. Resursele funciare ale Biosferei ………………………. 2.2.2. Importanţa solului ……………………………………... 2.2.3. Impactul agriculturii asupra solului …………………… 2.2.3.1. Degradarea solului prin eroziune ……………. 2.2.3.3. Degradarea solului prin tasare ……………….. 2.2.3.4. Poluarea solului cu îngrăşăminte …………….. 2.2.3.5. Poluarea solului cu pesticide ………………... 2.3. Agricultura şi atmosfera ………………………………………. 2.3.1. Caracteristicile generale ale atmosferei .......................... 2.3.2 Importanţa dioxidului de carbon atmosferic .................... 2.3.3. Influenţa poluanţilor atmosferici asupra plantelor de cultură ............................................................................. 2.3.3.1. Influenţa pulberilor atmosferice ...................... 2.3.3.2. Influenţa gazelor atmosferice ........................... 2.3.4. Influenţa agriculturii asupra atmosferei .......................... 2.3.5. Efectul de seră ................................................................. 2.4. Agricultura şi biosfera ................................................................ 2.5. Agricultura şi omul .................................................................... 3. Caracteristicile agriculturii ecologice ……………………………… 3.1. Conceptul de agricultură ecologică …………………………… 3.2. Importanţa agriculturii ecologice ……………………………... 3.3. Principiile agriculturii ecologice ……………………………… 3.4. Problemele agriculturii ecologice …………………………….. 3.5. Calitatea produselor agricole ecologice ………………………. 3.6. Tipuri de agricultură ecologică ……………………………….. 3.6.1. Agricultura biodinamică ………………………………. 3.6.2. Agricultura organică …………………………………… 3.6.3. Agricultura organo-biologică ………………………….. 3.6.4. Agricultura biologică Lemaire-Boucher ………………. 3.7. Istoricul agriculturii ecologice ………………………………... 3.8. Conversia de la agricultura convenţională la agricultura

21 26 27 27 27 30 31 31 34 35 36 36 36 37 39 39 39 42 43 44 47 50 50 52 54 57 58 60 60 62 62 63 63 iv

ecologică ……………………………………………………….

65

4. Metodele şi tehnicile specifice agriculturii ecologice ……………... 4.1. Rotaţia ………………………………………………………… 4.2. Lucrările solului ………………………………………………. 4.3. Fertilizarea …………………………………………………….. 4.3.1. Noţiuni generale ……………………………………….. 4.3.2. Fertilizarea organică …………………………………… 4.3.3. Îngrăşămintele verzi …………………………………… 4.3.4. Fertilizarea minerală …………………………………… 4.4. Sămânţa şi semănatul …………………………………………. 4.5. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor …………………. 4.5.1. Controlul buruienilor …………………………………... 4.5.1.1. Măsuri preventive ……………………………. 4.5.1.2. Măsuri curative ………………………………. 4.5.1.3. Măsuri biologice ……………………………... 4.5.2. Controlul bolilor ……………………………………….. 4.5.2.1. Măsuri preventive ……………………………. 4.5.2.2. Măsuri curative ………………………………. 4.5.2.3. Măsuri biologice ……………………………... 4.5.3. Controlul dăunătorilor …………………………………. 4.5.3.1. Măsuri preventive ……………………………. 4.5.3.2. Măsuri curative ………………………………. 4.5.3.3. Măsuri biologice ……………………………... 4.6. Caracteristicile agriculturii ecologice în zootehnie ……………

69 69 70 71 71 71 73 75 76 76 76 77 80 82 87 87 92 94 96 96 98 102 106

5. Agricultura ecologică în lume – prezent şi perspective ……………. 5.1. Situaţia agriculturii ecologice pe plan mondial ……………….. 5.2. Situaţia agriculturii ecologice în Europe ……………………… 5.3. Cadrul legislativ şi certificarea produselor agricole ecologice ... 5.4. Piaţa produselor agricole ecologice …………………………… 5.5. Perspectivele agriculturii ecologice ……………………………

112 112 114 117 122 125

Bibliografie ……………………………………………………………

126

v

1. Sisteme agricole 1.1. Conceptul de sistem agricol Sistemul, aşa cum este definit de Ludwig von Bertalanffy, reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interrelaţii şi interconectate unele cu altele. În concepţie sistemică, fenomenele sunt studiate în întreaga lor complexitate, plecând de la ideea că ansamblul elementelor aflate în interrelaţii reprezintă mai mult decât suma componentelor individuale. C.R.W. Spedding, G.W.Arnold, D. Bennett (citaţi de Csaba Csáki, 1985) utilizează termenul de sistem agricol pentru procesele de cultivare a plantelor şi creştere a animalelor în scopul obţinerii de produse agricole. Sistemul agricol reprezintă un ansamblu alcătuit din plante şi animale, maşini, echipamente şi utilaje, factori de mediu (sol, climă), în care intervine omul şi care are drept scop obţinerea de produse agricole (fig. 1). Climat

Condi\ii economice, sociale ]i politice

Munc[

Plante Ma]ini, utilaje ]i echipamente agricole

Produse agricole Animale

Materii ]i materiale

Sol

Fig. 1. Structura sistemului agricol 1

Ca atare, producerea de produse agricole reprezintă trăsătura comună sistemelor agricole. Sistemele agricole reprezintă un tip particular de sisteme economice. De altfel, sistemele agricole reprezintă subsisteme ale altor sisteme economice, în primul rând a sistemului de producere a alimentelor, a sistemelor agro-industriale, ca de altfel şi a sistemelor superioare precum economia naţională sau mondială. Deşi sistemele agricole includ organisme vii (plante şi animale), acestea se deosebesc de sistemele biologice. Sistemele biologice nu întrunesc trăsătura comună sistemelor agricole, respectiv aceea de a produce produse agricole. Scopul sistemului biologic îl reprezintă creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea organismelor vegetale sau animale (perpetuarea speciei), dar nu satisface necesităţile umane privind obţinerea de produse agricole. Sistemul biologic devine un sistem agricol ca rezultat al activităţii umane. Sistemul agricol are ca subsistem de bază sistemul biologic, acesta devenind un sistem agricol ca urmare a intervenţiei umane prin tehnologii agricole care modifică procesele vitale ale plantelor şi animalelor în concordanţă cu scopurile umane. 1.2. Caracteristicile sistemelor agricole ¾ Sistemele agricole sunt sisteme antropice.

Sistemele agricole sunt sisteme în care intervine omul, acesta fiind cel care coordonează şi direcţionează sistemul agricol prin intermediul tehnologiei de cultură în sensul satisfacerii necesităţilor sale. ¾ Sistemele agricole au ca scop obţinerea de produse agricole. În cadrul sistemelor agricole se obţin produse alimentare, dar şi produse ce constituie materii prime pentru diferite industrii (de exemplu, fibre vegetale şi fibre de origine animală pentru industria textilă). ¾ În cadrul sistemelor agricole un rol deosebit îl au organismele vii, respectiv plantele şi animalele. Procesul de producţie agricolă coincide cu procesele vitale ale plantelor şi animalelor, dar spre deosebire de sistemul om-maşină caracteristic sistemelor industriale, sistemul agricol este un sistem de tip om-maşină-sol-plantă-animal. ¾ Număr mare de factori variabili. Sistemele agricole sunt influenţate de fluctuaţiile imprevizibile ale 2

mediului economic, de evenimentele economice şi politice, ca şi de factorii de mediu care sunt controlaţi mai mult sau mai puţin, iar unii dintre aceştia chiar necontrolaţi. În cazul sistemelor agricole, cea mai importantă sursă de efecte variabile sunt condiţiile climatice, dar şi anumiţi factori ce ţin de organismul viu, vegetal sau animal (boli, dăunători, reacţia diferită a indivizilor, plante şi animale, la acţiunea aceloraşi factori de mediu etc.). ¾ În cadrul sistemelor agricole, o importanţă deosebită o are factorul timp. Ritmul vieţii atât la organismele vegetale cât şi la cele animale din cadrul sistemelor agricole se realizează în concordanţă cu necesităţile lor biologice, iar ciclul de producţie este determinat de particularităţile biologice ale fiecărei plante de cultură sau specie de animal. ¾ Sistemele agricole sunt sisteme simplificate din punct de vedere biologic. În cadrul sistemelor agricole numărul speciilor de plante şi/sau animale este mic, agricultorul încercând să limiteze alcătuirea sistemului, pe cât posibil, numai din speciile ce prezintă interes din punct de vedere agricol. 1.3. Clasificarea sistemelor agricole după complexitatea lor -

După complexitatea lor, sistemele agricole pot fi: sisteme de producţie; sisteme exploataţionale; sisteme regionale şi naţionale; sisteme internaţionale şi globale.

1.3.1. Sisteme agricole de producţie Sistemul de producţie reprezintă cel mai simplu sistem agricol în care se obţine un produs agricol concret, în condiţii fizice şi naturale specifice. Sistemele agricole de producţie includ procesele vitale ale plantelor şi animalelor, munca omului care controlează procesul de producţie şi tehnologiile de producţie utilizate de către acesta. Sistemele de producţie sunt legate indisolubil de sistemele biologice. Un sistem de producţie agricolă este reprezint, de exemplu, de o fermă 3

specilizată în creşterea unei anumite specii de animale sau cultivarea unei anumite plante. Clasificarea sistemelor agricole de producţie se poate realiza în raport de diferite criterii, cel mai frecvent, după cum urmează: a- după natura activităţii productive: - sisteme de producţie vegetală: - sisteme de producere a culturilor de câmp; - sisteme de producere a plantelor horticole; - sisteme de producere a furajelor etc.; - sisteme de producţie animală: - sisteme de creştere a vacilor de lapte; - sisteme de creştere a păsărilor etc.; b- în funcţie de condiţiile naturale de producţie: - sisteme de producţie în zone tropicale; - sisteme de producţie în zone subtropicale; - sisteme de producţie în zone temperate: - sisteme de producţie în zone de câmpie; - sisteme de producţie în zone de deal; - sisteme de producţie în zone de munte etc. c- după natura tehnologiei aplicate: - sisteme de producţie irigate; - sisteme de producţie fertilizate organic etc. 1.3.2. Sisteme agricole exploataţionale Sistemul agricol exploataţional (exploataţia agricolă) reprezintă structura organizatorică fundamentală, legală şi economică a proceselor de producţie agricolă. Sistemul de producţie devine un sistem exploataţional prin realizarea independenţei legale şi economice, prin derularea de relaţii de afaceri şi prin realizarea de funcţii de management precum planificarea, controlul etc. Deci, sistemul agricol exploataţional reprezintă un sistem organizat care include subsisteme de producţie (elementul controlat) şi managementul (elementul controlant). La nivelul sistemului agricol exploataţional se stabilesc obiectivele de îndeplinit, se coordonează activitatea în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse şi se autoevaluează activitatea desfăşurată. 4

Datorită diversităţii sociale, economice şi naturale este aproape imposibil de enumerat toate tipurile de exploataţii agricole. O clasificare sumară a exploataţiilor agricole poate fi făcută astfel: a- după mărimea acestora: - exploataţii agricole mici; - exploataţii agricole medii; - exploataţii agricole mari; b- după forma de proprietate: - exploataţii agricole private; - exploataţii agricole asociative; - exploataţii agricole de stat; c- după structura productivă: - exploataţii agricole de cultura plantelor; - exploataţii agricole de creşterea animalelor; - exploataţii agricole mixte; d- după standardul tehnologiei: - exploataţii agricole bazate pe munca manuală; - exploataţii agricole bazate pe mecanizare; e- după destinaţia producţiei: - exploataţii agricole pentru necesităţile proprii (autoconsum); - exploataţii agricole producătoare parţial sau total pentru piaţă. Sfera activităţii exploataţiei agricole este mai largă, de obicei, decât în sensul real al termenului de producţie agricolă. Pe lângă activităţile strict agricole, în cadrul exploataţiei agricole există o gamă largă de activităţi auxiliare strâns legate de producţia agricolă (aprovizionare, transport, desfacere etc.). 1.3.3. Sisteme agricole regionale şi naţionale Sistemele agricole regionale se află între sistemele exploataţionale şi cele naţionale. Cel mai adesea, pentru delimitarea acestora sunt luate în calcul frontierele administrative în cadrul ţării, dar şi agricultura unei regiuni economice mai vaste sau o zonă agroclimatică. Sistemul agricol naţional cuprinde agricultura unei ţări, la acest nivel macroproblemele agriculturii apărând în întreaga lor complexitate. Astfel, la acest nivel se iau deciziile privind dezvoltarea agriculturii, se stabilesc relaţiile dintre agricultură şi alte ramuri ale economiei naţionale, se 5

evaluează comportarea producătorilor agricoli pe piaţa produselor agricole etc. Toate aceste macroprobleme necesită o supraveghere a întregului sector agricol ca un sistem complex. 1.3.4. Sisteme agricole internaţionale Sistemele agricole internaţionale cuprind agricultura mai multor ţări. Agricultura unei unităţi geografice largi, de exemplu o regiune ce include mai multe ţări, poate fi privită ca un sistem când zona geografică reprezintă un criteriu de clasificare (ex. Europa, America de Nord). În mod natural, sistemele de acest tip nu se opresc inevitabil la frontierele statelor ci reprezintă sisteme transfrontaliere. Agricultura ce vizează integrarea politică şi economică internaţională poate fi considerată ca un sistem de agricultură internaţional. În acest caz, baza formării sistemului o reprezintă politica comercială şi agricolă comună, diferitele înţelegeri pe termen lung dintre ţările respective, sistemul economic şi politic comun (ex. agricultura UE). Evident, cel mai cuprinzător sistem agricol internaţional este reprezentat de agricultura mondială. De asemenea, agricultura sistemelor economice mondiale (ex. a ţărilor cu economie planificată, centralizată, a ţărilor în curs de dezvoltare sau a ţărilor capitaliste dezvoltate) pot fi privite ca sisteme agricole internaţionale. 1.3.5. Relaţiile dintre sistemele agricole Diversele tipuri de sisteme agricole nu sunt independente unele faţă de altele. Cele mai simple sisteme agricole sunt elemente sau subsisteme ale sistemelor agricole mai complexe. Este evident că sistemul agricol de produţie este componentul, subsistemul, cel mai important al sistemului exploataţional. Sistemele regionale şi naţionale sunt formate din mai multe sisteme exploataţionale, iar sistemele naţionale reprezintă elementele cele mai importante ale sistemelor agricole internaţionale. Sistemul agricol, la rândul său, poate fi un subsistem al altui sistem (de exemplu, sistemul agricol este un subsistem al sistemului economic). Inclusiv sistemele agricole superioare pot fi subsisteme ale altor sisteme (de exemplu, agricultura ca sistem agricol naţional este un subsistem al economiei naţionale). 6

1.4. Clasificarea sistemelor agricole după gradul de intensificare, specializare şi raportul cu mediul înconjurător După gradul de intensificare, specializare şi raportul cu mediul înconjurător, sistemele agricole pot fi (fig. 2): a- sisteme agricole convenţionale: - sisteme agricole extensive; - sisteme agricole intensive; - sisteme agricole industriale; b- sisteme agricole alternative: - sisteme agricole durabile; - sisteme agricole ecologice - sisteme agricole de precizie; - sisteme agricole cu inputuri reduse; - sisteme agricole naturale. 1.4.1. Sisteme agricole convenţionale 1.4.1.1. Sisteme agricole extensive În categoria sistemelor agricole extensive sunt incluse sistemele agricole tradiţionale, livezile şi grădinile din interiorul sau din preajma aşezărilor rurale, păşunile şi fâneţele (în mare parte seminaturale). În cazul acestor sisteme agricole, raportul energetic ieşire/intrare este mare: o calorie de energie culturală (aceasta fiind de natură biologică) produce mai mult de 10 calorii sub formă de recoltă utilă. Deşi randamentul energiei investite este mare, recolta utilă este mică datorită utilizării unor soiuri slab productive, folosirii unor tehnologii agricole puţin performante, necombaterii bolilor şi a dăunătorilor etc. Terenurile cultivate şi păşunea se află în interdependenţă ecologică cu animalele domestice care produc îngrăşăminte organice, iar pentru om produc carne, lapte, ouă şi materii prime (lână, piele, oase). Aceste sisteme se caracterizează printr-un grad mare de stabilitate şi diversitate. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele (erbicide, fungicide, insecticide) nu sunt utilizate sau sunt utilizate în cantităţi foarte mici. 7

Diversitate, complexitate, stabilitate, agroclimax

Controlul uman asupra factorilor biologici

50

Kcal input / 1 kcal output

10 Sisteme agricole industriale

5

Sisteme agricole intensive

1

Sisteme agricole durabile

0,5

Sisteme agricole alternative

0,1 0,05

0,05

Sisteme agricole ecologice

Sisteme agricole convenţionale Sisteme agricole extensive

Ecosisteme seminaturale sau naturale 0,1 0,5 1 5 10 50 kcal output/1 kcal input Energie culturală (tehnologică) Energie biologică Controlul uman asupra factorilor fizici (microclimat) şi chimici (îngrăşăminte, pesticide, poluare)

Fig. 1. Clasificarea sistemelor agricole după energia culturală introdusă în cadrul acestora (prelucrare după I. Puia şi V. Soran, 1987)

100

1.4.1.2. Sisteme agricole intensive Această categorie cuprinde sistemele agricole în care se practică intensiv mecanizarea şi chimizarea (fertilizarea cu îngrăşăminte chimice şi combaterea chimică a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor). Raporul ieşire/intrare este aproximativ egal cu 1, dacă se iau în calcul toate formele de energie cheltuită (biologică şi tehnologică). Dacă se ia în calcul numai energia biologică cheltuită, productivitatea devine foarte mare. Folosirea combustibililor fosili (mecanizare, chimizare) determină o productivitate de 3-6 ori mai mare decât în cazul sistemelor agricole tradiţionale. La acestea se adaugă folosirea unor genotipuri noi, a îmbunătăţirilor funciare, a irigaţiilor etc. Pentru obţinerea unor recolte mari se cheltuieşte în schimb de 10-20 ori mai multă energie culturală. Sistemele agricole intensive sunt recomandate a se folosi pentru producerea de alimente atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt accesibile şi ieftine şi se asigură protecţia mediului înconjurător. Extinderea acestor sisteme agricole pe areale geografice mari creează dezechilibre ecologice, cu consecinţe adesea de degradare a biotopului. Sistemele agricole intensive se caracterizează prin concentrarea şi specializarea producţiei agricole, ceea ce duce la o biodiversitate redusă. Aceste sisteme agricole se bazează pe rotaţii scurte de 2-3 ani sau chiar monocultură de multe ori, ca şi pe utilizarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice, erbicide, fungicide şi insecticide. De regulă, sectorul zootehnic nu este un component al exploataţiei agricole şi ca atare ierburile perene nu sunt incluse în cadrul rotaţiilor. În cadrul acestor sisteme agricole se înregistrează o reducere a materiei organice din sol (materia organică, vegetală şi animală, se reîntoarce doar parţial în sol), sub limita care asigură o fertilitate stabilă a solului. Lucrarea solului este intensă. Ca atare, se reduce fertilitatea solului şi se degradează însuşirile fizice (structura, solul se compactează) şi chimice (pH, conţinutul în elemente nutritive) ale solului. În cadrul sistemelor agricole intensive scopul principal îl constituie obţinerea de profituri maxime pe fondul minimizării protecţiei resurselor mediului înconjurător şi neglijării condiţiilor sociale ale mediului rural. 9

1.4.1.3. Sisteme agricole industriale (industrializate) Sistemele agricole industriale sunt specializate în obţinerea unor produse de la o specie crescută în condiţii controlate în întregime (complexe industriale de creştere a animalelor, sere cu flux de recoltare a legumelor în tot timpul anului). Pentru o calorie de produs alimentar se cheltuiesc 2-20 calorii de energie culturală (în special tehnologică), iar consumul total de energie este de zeci de ori mai mare decât în sistemele agricole tradiţionale. Aceste ecosisteme agricole sunt foarte instabile şi sunt dependente integral de resursele de energie (actuale şi de perspectivă) ale omenirii. Cu excepţia serelor, aceste sisteme agricole se aseamănă cu ecosistemele naturale heterotrofe (ecosisteme lipsite de producători primari, cum sunt apele freatice, peşterile şi abisul oceanelor) care sunt dependente de schimburile cu alte ecosisteme. 1.4.1.4. Consecinţe ale intensivizării producţiei agricole Încă din perioada practicării agriculturii tradiţionale (care a durat din antichitate până în ajunul revoluţiei tehnico-ştiinţifice a zilelor noastre) au apărut unele efecte nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune, cultivarea empirică a pământului, irigarea la întâmplare, suprapăşunat. Efectele nefavorabile s-au accentuat prin modernizarea agriculturii, utilizarea de noi tehnologii, mecanizare, utilizarea de cantităţi mari de îngrăşăminte chimice şi pesticide, specializare şi politici guvernamentale care au favorizat maximizarea producţiei. Astfel, a devenit clar că în zilele noastre, agricultura convenţională, cu cantităţi mari de inputuri din afara ecosistemului agricol, este gata de a atinge peretele unui drum închis. Intensificarea are consecinţe negative, de ordin: - ecologic; - economic; - social. F Consecinţele ecologice pot fi determinate de diferiţi factori sau acţiuni: a- fertilizarea intensivă a culturilor cu îngrăşăminte solubile de sinteză, având ca efect: - creşterea conţinutului plantelor în nitraţi (în mod deosebit în 10

legumele verzi cu creştere rapidă); - dezechilibrul mineral al solului (plante bogate în azot, dar sărace în Fe şi Mg, care pot provoca boli metabolice la animale); - reducerea conţinutului de humus şi a stabilităţii structurale a solului, care determină accentuarea fenomenului de eroziune; - diminuarea activităţii biologice a solului şi scăderea fertilităţii acestuia; - sensibilitatea plantelor faţă de atacul bolilor şi dăunătorilor; - poluarea apelor freatice şi a celor de suprafaţă; b- utilizarea intensivă a pesticidelor, implicând: - distrugerea faunei solului şi a entomofaunei utile; - apariţia unor forme de rezistenţă la buruieni, agenţi patogeni şi dăunători; - contaminarea lanţurilor trofice cu reziduuri de pesticide; c- un consum important de energie fosilă, fapt ce amplifică poluarea cu gaze răspunzătoare de efectul de seră; d- creşterea industrială a animalelor, care se soldează cu: - apariţia unei importante surse de poluare; - o alimentaţie din ce în ce mai artificială, densitate mare a animalelor în adăposturi, fapt ce duce la creşterea sensibilităţii acestora faţă de diferiţi factori de mediu biotici sau abiotici; e- modernizarea tehnologiilor de cultură a plantelor provoacă simplificarea ecosistemelor (reducerea numărului de specii vegetale şi animale din ecosistem), ceea ce determină creşterea populaţiei de dăunători, care, de regulă, ar fi distruşi de dăunătorii lor naturali; f- industriile fitofarmaceutice şi de îngrăşăminte chimice contribuie la poluarea mediului. F Consecinţele economice sunt determinate de: a- supraproducţie, ceea ce determină probleme legate de valorificarea recoltei; b- creşterea costului de producţie, ceea ce duce la creşterea preţului de producţie al produselor alimentare; c- cerinţele pentru materii, materiale şi o dotare tehnică performantă necesită din partea agricultorilor investiţii din ce în ce mai mari; d- micile exploataţii agricole devin necompetitive comparativ cu marile unităţi agricole. F Consecinţele sociale sunt determinate de: a- diminuarea forţei de mună din agricultură; 11

b- declinul familiei din mediul rural; c- lipsa contactului direct dintre producători şi consumatori; d- dezintegrarea condiţiilor economice şi sociale din mediul rural. Ca urmare a acestor consecinţe a fost nevoie să apară sisteme agricole alternative, care să contrabalanseze efectele nedorite ale sistemelor agricole intensive şi industriale. 1.4.2. Sisteme agricole alternative Sistemele agricole alternative reprezintă sisteme de producţie agricolă care utilizează o gamă largă de tehnici şi metode considerate ca fiind diferite de acelea ale agriculturii convenţionale (ale sistemelor agricole convenţionale). Astfel, agricultura alternativă se bazează pe următoarele elemente: - cultivarea de plante şi creşterea de specii de animale netradiţionale; - obţinerea de alte produse agricole decât cele tradiţionale; - servicii, agroturism, prelucrarea materiilor prime agricole şi alte activităţi bazate pe resursele exploataţiei agricole şi resursele naturale; - sisteme de producţie neconvenţionale, precum agricultura ecologică; - marketing direct sau alte strategii antreprenoriale de marketing. Agricultura alternativă utilizează tehnici agricole protectoare ale mediului înconjurător şi urmăreşte obţinerea de beneficii prin diversificarea exploataţiei agricole şi utilizarea resurselor locale. 1.4.2.1. Sisteme agricole durabile Agricultura durabilă poate fi definită într-un singur cuvânt prin permanenţă, aceasta presupunând tehnici de menţinere a fertilităţii solului, utilizarea pe cât posibil a resurselor regenerabile, protecţia mediului şi stimularea activităţii biologice la nivelul solului şi în cadrul tuturor ciclurilor de producere a alimentelor. Durabilitatea reprezintă caracteristica unui sistem de a-şi menţine performanţele în timp. Un sistem poate fi considerat durabil atunci când sunt asigurate toate mijloacele individuale de existenţă, fără a se compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface necesităţile din aceleaşi resurse naturale de bază. 12

Durabilitatea se bazează pe principiul satisfacerii cerinţelor prezentului fără a se compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor cerinţe. Economistul Pierre Crosson (1994) defineşte agricultura durabilă ca “aptitudinea de a răspunde nedefinit la necesităţile producţiei agricole pentru un cost economic şi ecologic acceptat”. În cadrul Conferinţei de la Rio din iunie 1992, în cadrul Tratatului “Sommet of the Terre” se precizează că o agricultură este durabilă atunci când: - este compatibilă din punct de vedere ecologic – să protejeze mediul înconjurător; - este viabilă din punct de vedere economic – să producă suficient pentru asigurarea autonomiei financiare a producătorilor agricoli; - este justă din punct de vedere social – să fie o agricultură pentru toţi oamenii; - este umană – să respecte demnitatea tuturor oamenilor; - este adaptabilă – să fie capabilă să se adapteze condiţiilor pieţii, creşterii demografice, politicilor agricole etc. Ca atare, agricultura durabilă integrează trei mari obiective: 1- protecţia mediului; 2- eficienţă economică; 3- echitate economică şi socială. Realizarea obiectivelor agriculturii durabile este responsabilitatea tuturor participanţilor la sistem, respectiv: agricultori, cercetători, cadre didactice, politicieni, consumatori. În agricultura durabilă, administrarea atât a resurselor naturale cât şi a celor umane este de cea mai mare importanţă. Administrarea resurselor umane include responsabilităţile privind condiţiile de muncă şi viaţă ale agricultorilor, cerinţele comunităţii rurale, sănătatea şi siguranţa consumatorilor atât în prezent cât şi în viitor. Administrarea resurselor naturale presupune menţinerea şi îmbunătăţirea acestora pe termen lung. Sistemele agricole durabile se caracterizează prin următoarele elemente: - biodiversitate – diversitate mare a culturilor agricole, prezenţa culturilor perene, integrarea sectorului vegetal cu cel zootehnic; - fertilizare efectuată cu materii organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic în combinaţie cu îngrăşăminte chimice – dozele de îngrăşăminte sunt stabilite pe baza bilanţului elementelor nutritive 13

-

din sol; folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor; păşunat raţional şi furajarea animalelor în conformitate cu cerinţele fiecărei specii şi rase de animale; depozitarea şi manipularea reziduurilor zootehnice astfel încât să se minimizeze poluarea; efectuarea lucrărilor tehnologice la momentul optim.

1.4.2.2. Sisteme agricole ecologice (biologice sau organice) Deşi există unele diferenţe între sistemele agricole ecologice, biologice şi organice, în general este acceptat faptul că termenii “ecologic”, “biologic” şi “organic” se referă la acelaşi lucru, fapt reglementat şi legislativ, la nivelul Uniunii Europene prin Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91, iar în România prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000. Termenul de “agricultură ecologică” este utilizat în Germania, Spania, Danemarca, România; termenul de “agricultură biologică” este utilizat în Franţa, Italia, Portugalia, Olanda; termenul de “agricultură organică” este utilizat în Marea Britanie, SUA. Agricultura ecologică constitui un mod de producţie care se caracterizează prin utilizarea de tehnici de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor ce respectă echilibrul natural prin excluderea utilizării pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice de sinteză, precum şi prin limitarea utilizării de inputuri. Ionescu Al., 1982, citat de Muntean L.S. şi Ştirban M., 1994, defineşte agricultura ecologică ca “o gospodărire raţională, inteligentă şi prin mijlocirea tuturor posibilităţior pe care civilizaţia contemporană le oferă, a patrimoniului naţional, a mediului, în favoarea agriculturii şi a oamenilor”. Din punct de vedere legislativ, agricultura ecologică este un mod de producţie care interzice utilizarea produselor chimice de sinteză. Aubert C. (1972) defineşte agricultura biologică ca “un mod de producţie bazat pe legile vieţii şi care constă în a hrăni nu direct plantele cu îngrăşăminte chimice, ci fauna solului care elaborează şi furnizează plantelor toate elementele de care acestea au nevoie”. 14

După FAO (Food and Agriculture Organisation), agricultura biologică reprezintă “un sistem de gestiune holistică a producţiei care favorizează sănătatea agroecosistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului”. Agricultura organică constă în utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice pentru fertilizarea plantelor.

1.4.2.3. Sisteme agricole de precizie Agricultura de precizie reprezintă un sistem agricol care se bazează pe o utilizare precisă a inputurilor, atunci când trebuie, cât trebuie şi unde trebuie. Acest sistem de producţie agricolă se bazează pe o bună cunoaştere a caracteristicilor solului şi ale culturii astfel încât să poată fi posibilă optimizarea utilizării inputurilor pentru fiecare zonă omogenă a parcelei. Agricultura de precizie se bazează pe utilizarea unei tehnologii performante ce presupune utilizarea de computere personale, telecomunicaţii, sisteme GPS (Global Positioning Systems), GIS (Geographic Information Systems) şi senzori poziţionaţi în câmp pentru citirea variabilelor de producţie.

1.4.2.4. Sisteme agricole cu inputuri reduse Sistemele agricole cu inputuri reduse se bazează pe minimizarea utilizării inputurilor externe sistemului, în special îngrăşăminte chimice şi pesticide, în vederea scăderii costului de producţie, evitarea poluării solului, a apelor de suprafaţă şi a pânzei freatice, reducerea reziduurilor de pesticide în produsele agricole, reducerea riscurilor la care se expune agricultorul şi creşterea profitabilităţii exploataţiei agricole, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Deci, aceste sisteme agricole presupun minimizarea inputurilor externe sistemului bazându-se pe inputurile proprii sistemului (ex. îngrăşăminte organice, managementul sistemului etc.).

15

1.4.2.5. Sisteme agricole naturale

-

-

-

Există diferite tipuri de sisteme agricole naturale, şi anume: Natural Farming – sistem agricol rezultat din experienţa şi filozofia fermierului japonez Masanobu Fukuoka. În cadrul acestui sistem agricol nu sunt efectuate lucrări ale solului, nu se aplică îngrăşăminte, nu se efectuează lucrări de combatere a buruienilor şi se efectuează relativ puţină muncă. Acest lucru este posibil printr-o alegere foarte precisă a momentului semănatului şi o combinaţie atentă a plantelor (policultură). Acest sistem agricol a adus arta practică a lucrului cu natura la un nivel înalt de rafinament; Nature Farming - sistem agricol dezvoltat de către filozoful japonez Mokicho Okada, în anii 1940. Acest sistem agricol se bazează pe forţele universale ale vieţii care sunt focul, apa şi pământul (solul). Solul acumulează forţele ce susţin viaţa şi care fac ca plantele să crească. Ca atare, în cadrul acestui sistem se acordă o importanţă deosebită solului şi lucrărilor care se aplică solului, respectiv compostarea, utilizarea îngrăşămintelor verzi, mulcirea. Kyusei Nature Farming - sistem agricol dezvoltat de către Teruo Higa în Japonia, în anii 1980. Acest sistem agricol se bazează pe utilizarea de tehnici agricole ce presupun inocularea de microorganisme benefice pentru creşterea diversităţii microbiologice a solului, care la rândul său asigură creşterea plantelor, sănătatea acestora şi realizarea producţiei.

16

2. Agricultura şi mediul 2.1. Agricultura şi apa 2.1.1. Resursele de apă ale Biosferei Resursele mondiale de apă sunt estimate a fi de circa 1.400 milioane km , din care 35 milioane km3 (2,5%) reprezintă apa dulce (tabelul 1). 3

Tabelul 1 Resursele de apă ale Biosferei (după FAO, 2002) Volum (milioane km3) 1386 35

Resurse de apă Total apă Total Apă dulce

Apă sărată

Gheţari şi polare Apă freatică

calote

Lacuri, atmosferă

râuri, 1351

Procentul din apă dulce 100

Procentul din total 100 2,53

24,4

69,7

1,76

10,5

30,0

0,76

0,1

0,3

0,01

-

97,47

Din apa disponibilă pe Terra, 97,47% este apă sărată, 1,76% este blocată în gheţari şi calotele polare, şi numai 0,77% poate fi utilizată potenţial de omenire. De aici rezultă că resursele de apă dulce sunt foarte limitate. Apa dulce care este utilizată în diferite scopuri este reprezentată de fapt de apa care provine din precipitaţiile care cad deasupra uscatului. Precipitaţiile sunt generate de către ciclurile hidrologice, care la rândul lor presupun o recirculare continuă a apei ca urmare a procesului de evaporaţie. Evaporaţia este un proces determinat de energia solară, care face ca apa să treacă din stare lichidă în stare de vapori. Cantitatea medie anuală de precipitaţii care cade deasupra uscatului este estimată a fi de circa 119.000 km3 apă, din care 74.000 km3 apă se întoarce în atmosferă prin procesul de evaporaţie. Cantitatea rămasă de circa 45.000 km3 ajunge în cursurile de apă, lacuri naturale sau artificiale sau se 17

infiltrează în pământ, ajungând în pânza de apă freatică. Din această cantitate, numai 9.000-14.000 km3 este accesibilă economic pentru consumul uman, ceea ce reprezintă extrem de puţin comparativ cu rezerva totală de apă a Biosferei. Din această cantitate, numai 3.600 km3 de apă este utilizată anual pentru consumul uman (FAO, 2002). Cerinţele de apă pentru consumul uman sunt în creştere, pe de o parte ca urmare a creşterii demografice, iar pe de altă parte ca urmare a creşterii standardelor de viaţă, ceea ce implică utilizarea unor cantităţi tot mai mari de apă. Consumul apei pe Glob este neuniform, acesta fiind determinat de rezervele fiecărui continent şi zonă geografică, de densitatea populaţiei, dar şi de gradul de dezvoltare. De asemenea, apa disponibilă pe Glob este neuniform repartizată, cantitatea ce revine pe cap de locuitor scăzând în timp ca urmare a creşterii demografice. Cele mai mari rezerve de apă pe cap de locuitor sunt în America Latină şi America de Nord, în timp ce cele mai mici sunt în Asia, Europa şi Africa (tabelul 2). 3

Tabelul 2

Apa disponibilă pe regiuni şi pe cap de locuitor (mii m ) (după Nikos Alexandratos, 1995) Regiunea Africa Asia America Latină Europa America de Nord

1950 20,6 9,6 105,0 5,9 37,2

1960 16,5 7,9 80,2 5,4 30,2

1970 12,7 6,1 61,7 4,9 25,2

1980 9,4 5,1 48,8 4,4 21,3

2000 5,1 3,3 28,3 4,1 17,5

În anul 2000, în ţările cele mai sărace din lume ponderea populaţiei cu acces la apă potabilă se situa sub 60%, în timp ce în ţările dezvoltate ponderea populaţiei cu acces la apă potabilă depăşea 95%, deşi nu toate aceste ţări sunt bogate în resurse de apă dulce. Ca urmare a dezvoltării societăţii umane, apa este din ce în ce mai preţioasă, iar de accesul la ea depinde creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii. 18

Gestionarea resurselor de apă trebuie să reprezinte pentru orice ţară, bogată sau săracă, o parte importantă a strategiei dezvoltării economice şi sociale (Berca M., 2001). În România, resursele de apă dulce sunt reprezentate de către apa râurilor, lacurilor cu apă dulce şi apa freatică. Importanţa cea mai mare o are apa râurilor, potenţialul hidrologic al cursurilor de apă fiind estimat la circa 40 miliarde m3, ceea ce înseamnă în medie circa 1.700 m3/locuitor/an (media în Europa este de 4.000-5.000 m3/locuitor). Fluviul Dunărea are o lungime de 1075 km pe teritoriul ţării noastre (37,7 % din lungimea totală, care este de 2857 km) şi are un potenţial hidrografic la intrarea în ţară de 170 miliarde m3. 2.1.2. Utilizarea apei în agricultură Agricultura utilizează cca. 70% din totalul consumului de apă pe plan mondial, după care urmează utilizarea industrială a apei cu 21% şi menajeră cu 6% (Nikos Alexandratos, 1995). Principala utilizare a apei în agricultură este pentru irigaţii. Pe plan mondial, cca. 2/3 din totalul cantităţii de apă ce este preluată din râuri sau pompată din subteran este utilizată pentru irigaţii, acestea constituindu-se într-o măsură tehnologică extrem de importantă pentru asigurarea unor producţii mari şi stabile, în special în zonele cu precipitaţii reduse. Ca atare, orice diminuare a resurselor de apă poate afecta securitatea alimentară a populaţiei Globului prin diminuarea nivelului producţiilor. După predicţiile Naţiunilor Unite, creşterea populaţiei globului până în anul 2025 va necesita creşterea producţie agricole cu circa 40-45%. Suprafeţele irigate produc circa 36% din producţia mondială de alimente. Ca atare, irigaţiile vor constitui o componentă esenţială a oricărei strategii de creştere a producţiei alimentare. Amenajările pentru irigaţii acoperă pe plan mondial o suprafaţă de 271 milioane ha, ceea ce reprezintă cca. 18% din suprafaţa arabilă mondială. După datele FAO, de irigaţii beneficiază 169 de ţări (tabelul 3). Rata de creştere a suprafeţelor irigate în 93 de ţări în curs de dezvoltare a fost în perioada 1962-1998 de 2 %/an, iar prognoza în perioada 1998-2030 este de 0,6%/an (după FAO, 2002).

19

Tabelul 3 Ţări cu peste 2 milioane ha amenajate pentru irigaţii (după date FAO, 2000)

Ţara India China SUA Pakistan Iran Mexic Tailanda Indonezia Federaţia Rusă Turcia Uzbekistan Bangladesh Spania Irak Egipt Vietnam Brazilia Italia Japonia România Ukraina Australia Afganistan Kazakhstan Franţa

Suprafaţa amenajată pentru irigaţii (milioane ha) 54,8 54,4 22,4 18,0 7,5 6,5 4,9 4,8 4,6 4,5 4,2 4,1 3,6 3,5 3,2 3,0 2,9 2,7 2,6 2,6 2,4 2,3 2,3 2,3 2,2

Suprafaţa agricolă (milioane ha) 180,6 535,5 418,2 26,9 60,3 107,3 18,8 44,7 216,7 39,0 27,6 9,0 29,6 9,5 3,2 7,9 250,2 15,2 5,2 14,8 41,4 455,5 38,0 206,7 29,7

% din suprafaţa agricolă amenajată pentru irigaţii 30,3 10,2 5,4 66,9 12,4 6,1 26,1 10,7 2,1 11,5 15,2 45,6 12,2 36,8 100,0 38,0 1,2 17,8 50,0 17,6 5,8 0,5 6,1 1,1 7,4

20

2.1.3. Impactul agriculturii asupra apei 2.1.3.1. Influenţa irigaţiilor Deşi efectul irigaţiilor este extraordinar de important pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, pentru punerea în valoare a unor suprafeţe agricole aflate în zone cu deficit hidric, totuşi acestea au şi o faţă ascunsă, cu efecte negative asupra mediului înconjurător. De exemplu, utilizarea abuzivă a apei râurilor şi lacurilor pentru irigaţii afectează ecosistemele umede ce însoţesc aceste râuri şi lacuri, ducând la scăderea productivităţii şi a biodiversităţii acestora. Utilizarea apei freatice ca sursă de apă pentru irigaţii duce la scăderea nivelului pânzei freatice, deoarece apa consumată pentru irigaţii nu poate fi înlocuită de apa din precipitaţii în timpul sezoanelor umede. Aceasta este o exploatare nedurabilă a rezervei de apă freatică, care nu poate continua în viitor, cu atât mai mult cu cât apa freatică reprezintă una din principalele surse de apă potabilă (apă potabilă la peste 2,5–3 miliarde de oameni de pe întreaga planetă). Apa de irigaţie care după aplicare se întoarce în apele de suprafaţă sau apa freatică, antrenează cu ea o parte din sărurile din sol, în special în zonele aride, ducând astfel la o creştere a concentraţiei sărurilor în apă. Pe de altă parte, irigaţiile reprezintă o posibilitate de utilizare a apei menagere şi reziduale (rezultată de la marile complexe zootehnice), care altfel ar ajunge în apele de suprafaţă sau apa freatică, contribuind la poluarea acestora. 2.1.3.2. Influenţa îngrăşămintelor şi pesticidelor asupra apei După poluarea apei cu produse petroliere şi compuşi fenolici, urmează în ordinea gravităţii, poluarea cu produsele utilizate în agricultură pentru fertilizare şi combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor (compuşi cu azot – NH4+, NO2-, NO3-, fosfaţi, erbicide, insecticide, fungicide). Poluarea cu aceste produse se realizează fie în zona marilor întreprinderi producătoare de astfel de produse, fie în câmp, prin administrarea lor incorectă. 21

Influenţa îngrăşămintelor asupra apei. Utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai mari de îngrăşăminte şi aplicarea acestora uneori la întâmplare a făcut ca o parte din azot şi fosfor să ajungă în apele de suprafaţă sau pânza de apă freatică. Dintre elementele nutritive introduse de către om în sistemul agricol, azotul este elementul cel mai mobil şi ca atare elementul cu gradul de poluare cel mai ridicat. Azotul sub formă de NH4+ şi NO3- este solubil în soluţia solului şi poate fi deplasat pe profilul solului în timpul perioadelor ploioase sau când se efectuează irigaţii, ajungând în pânza de apă freatică. De asemenea, azotul, în special sub formă de NO3-, poate ajunge în apele de suprafaţă odată cu scurgerile care au loc la suprafaţa solului în timpul perioadelor ploioase sau prin fenomenul de eroziune. Azotul şi fosforul care ajung în apele de suprafaţă determină fenomenul de eutrofizare, care are următoarele consecinţe: > Creşterea cantităţii de biomasă a fitoplanctonului şi a algelor (fenomenul de înflorirea apelor); > Schimbarea structurii plantelor acvatice; > Înlocuirea speciilor valoroase de peşti cu specii mai puţin valoroase; > Producerea de toxine de către anumite specii de alge; > Dezvoltarea unor mirosuri specifice şi alterarea gustului apei în special în perioada de dezvoltare în masă a algelor; > Dezoxigenarea apei, în special după dezvoltarea în masă a algelor, ceea ce duce la moartea peştilor; > Umplerea şi blocarea canalelor de irigaţii cu specii de plante acvatice; > Pierderi economice determinate de dispariţia speciilor valoroase de peşti; > Probleme de navigaţie pe cursurile de apă determinate de înmulţirea exagerată a speciilor de buruieni acvatice; > Deprecierea calităţii apei ca mijloc de agrement. Fenomenul de eutrofizare a apelor de suprafaţă este determinat atât de îngrăşămintele minerale, cât şi de cele organice, mai ales atunci când acestea sunt aplicate în doze foarte mari. Fenomenul este determinat şi de deversarea directă în apele de suprafaţă a apelor menajere şi a apelor reziduale rezultate de la marile complexe zootehnice, situaţie în care se înregistrează şi o creştere a concentraţiei în metale grele. Agricultura europeană este responsabilă de 60% din azotul şi 25% din fosforul care ajung în Marea Nordului odată cu apa râurilor (Edwin D.Ongley, 2000). 22

Apele freatice sunt mult mai vulnerabile la poluarea determinată de aplicarea îngrăşămintelor decât apele de suprafaţă. Aceasta se datorează faptului că apa se deplasează în pământ extrem de lent. Pânzele de apă freatică devin bazine de depozitare a substanţelor poluante timp de decenii. Poluarea apelor subterane are un impact pe termen lung, fiind, în general, un fenomen ireversibil care poate deveni vizibil peste ani de zile. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO – World Health Organisation) atrăgea atenţia în 1993 asupra faptului că în diferite zone ale globului terestru a crescut conţinutul de azot în apa freatică ca rezultat al intensificării tehnologiilor de producţiei. În anumite ţări, peste 10% din populaţie este expusă la consumul de apă potabilă cu un conţinut de nitraţi de peste 10 mg/l (limita maximă a azotaţilor admisă în apa potabilă fixată de către FAO şi WHO). Prevenirea poluării cu azot a apelor de suprafaţă sau a pînzei de apă freatică depinde foarte mult de abilitatea agricultorilor de a menţine azotul în sol atâta timp cât acesta poate fi utilizat de către plantele de cultură, iar după recoltare să rămână o cantitate mică de azot solubil în sol. Oriunde există riscul poluării cu azot ca urmare a culturii intensive a plantelor şi/sau creşterii animalelor, Ignazi (1993) (citat de Edwin D.Ongley, 2000) recomandă următoarele măsuri care trebuiesc luate la nivelul exploataţiei agricole: - aplicarea raţională a îngrăşămintelor cu azot: aplicarea unor doze raţionale cu azot care să rezulte din calcule bazate pe bilanţul azotului, ţinîndu-se cont de azotul disponibil în sol şi de necesităţile plantei de cultură; - menţinerea solului acoperit cu vegetaţie: menţinerea solului acoperit cu vegetaţie cât mai mult timp posibil, prin faptul că plantele consumă azotul, evită apariţia azotului solubil în soluţia solului care poate fi levigat în perioadele ploioase; - managementul perioadei dintre culturi: resturile vegetale rămase după recoltarea culturii ajunse în sol pot fi descompuse până la azot solubil care se poate pierde prin levigare; pentru reducerea azotului levigabil se recomandă înfiinţarea de culturi ca îngrăşământ verde şi întârzierea introducerii resturilor vegetale în sol prin arătură; - irigare raţională: irigarea cu norme mici şi irigarea prin picurare au efectul cel mai puţin poluant, la care se adaugă şi costul scăzut al irigării; 23

-

optimizarea elementelor tehnologice: producţiile mari şi cu un impact minim asupra calităţii apei necesită optimizarea elementelor tehnologice precum: fertilizare, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, etc.

Influenţa pesticidelor asupra apei. Pesticidele reprezintă totalitatea produselor chimice utilizate în agricultură pentru distrugerea sau controlul buruienilor, agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Pesticidele includ următoarele grupe de substanţe: - erbicide - produse chimice utilizate împotriva buruienilor; - fungicide - produse chimice utilizate împotriva agenţilor patogeni; - insecticide - produse chimice utilizate împotriva insectelor; - acaricide - produse chimice utilizate împotriva acarienilor; - nematocide - produse chimice utilizate împotriva nematozilor; - rodenticide - produse chimice utilizate împotriva rozătoarelor; - regulatori de creştere; - defolianţi. Utilizarea pesticidelor pe scară largă în agricultură după anii ’50 a dus la însemnate creşteri de producţie şi la o stabilitate a recoltelor de la un an la altul, dar în acelaşi timp a determinat apariţia a numeroase probleme de mediu, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea apei. Astfel, în zona marilor lacuri din America de Nord se estimează că sunt peste 200 substanţe în apă cu caracter poluant. De asemenea, nu este lipsit de interes aducerea în atenţie a celebrului pesticid DDT care se mai găseşte încă în apele freatice ale SUA şi în alte ţări, deşi utilizarea lui a fost interzisă cu mulţi ani în urmă. Deşi numărul de produse pesticide este foarte mare (peste 2000 de substanţe active care intră în formularea pesticidelor), pe scară largă sunt utilizate un număr restrâns de produse, acestea fiind de fapt răspunzătoare de efectul poluant. Într-un studiu efectuat în provinciile vestice ale Canadei a rezultat că circa 50 de pesticide sunt utilizate în mod frecvent, dar dintre acestea 9 erbicide reprezintă 95% din totalul tratamentelor efectuate (Edwin D.Ongley, 2000). Efectul poluant asupra apei, dar şi asupra solului, faunei şi florei, rezultat ca urmare a aplicării pesticidelor este determinat de următorii factori: ¾ Substanţa activă din formula pesticidului; ¾ Impurităţile care există în produsele comerciale; ¾ Aditivii care se adaugă în produsele comerciale (diluanţi, solvenţi etc,); 24

Produsele de descompunere chimică, fotochimică sau microbiologică a substanţei active. Efectele ecologice ale pesticidelor sunt variate şi interconectate, acestea depăşind nivelul organismului şi manifestându-se chiar la nivelul ecosistemului. Efectele care sunt vizibile la nivelul diferitelor vieţuitoare sunt considerate ca fiind un indicator de avertizare asupra potenţialelor efecte la nivelul organismului uman. Aceste efecte ecologice ale pesticidelor sunt: - moartea organismului care vine în contact cu ele; - cancer, tumori şi leziuni la peşti şi animale; - inhibarea reproducerii; - afectarea sistemului imunitar; - afectarea sistemului endocrin (hormonal); - efecte la nivel celular sau ADN; - efecte care se manifestă abia la generaţia următoare; - efecte fiziologice (ex. coajă subţire la ou) etc. Cauzele efectelor ecologice determinate de pesticidele din apă sunt: F Toxicitatea: toxicitatea se exprimă prin DL50 (DL= Doză letală; DL50=concentraţia pesticidului care determină moartea a 50% dintre organismele testate într-o anumită perioadă de timp); F Persistenţa: persistenţa se măsoară ca “timp de înjumătăţire” (half-life), respectiv timpul necesar pentru scăderea concentraţiei la 50%; persistenţa este influenţată de procesele de degradare biotică (biodegradare, metabolism) şi abiotică (hidroliză, fotoliză, oxidare); F Produşii de descompunere: produşii de descompunere sunt produşi rezultaţi în urma procesului de degradare şi care au o toxicitate mai mare, egală sau mai mică decât a produsului iniţial (de exemplu, DDT se degradează în DDD şi DDE); F Comportarea pesticidelor în mediu: solubilitate, volatilizare etc. Factorii naturali care degradează pesticidele sunt: - reacţiile chimice; - reacţiile fotochimice; - procese microbiologice care au loc în sol şi apă; - metabolismul pesticidelor care sunt ingerate de către organisme odată cu hrana. Ultimii doi factori sunt factori biologici. Dacă ambii factori sunt benefici în sensul reducerii toxicităţii pesticidelor, metabolismul pesticidelor în organismul care le-a ingerat duce la apariţia unor fenomene adverse care ¾

25

afectează procesele de creştere, dezvoltare şi reproducere. Metabolismul reprezintă un mecanism de protecţie a organismului animal de efectul toxic al pesticidelor, acestea fiind transformate în produse mai puţin toxice care sunt fie eliminate din corp, fie stocate în anumite organe, în mod deosebit în ficat. Utilizarea pesticidelor în agricultură trebuie să respecte următoarele principii ecologice (Berca M., 2001): - la acelaşi efect biologic trebuie să se utilizeze produsele cele mai puţin toxice; - trebuie evitată introducerea în ecosistem a produselor pesticide greu degradabile biologic şi a celor cu rezidualitate ridicată; - trebuie evitată folosirea produselor pesticide uşor levigabile, care ajung repede în apa freatică; - trebuie evitată pe cât posibil utilizarea substanţelor care provoacă efecte secundare nedorite, acumulări, distrugerea entomofaunei utile şi care strică echilibrele ecologice; - nu se mai acceptă produse care prin persistenţa lor pătrund uşor în lanţul trofic plante-animale-om; - protecţia chimică nu trebuie să fie singura măsură de protecţia plantelor. Forma cea mai convenabilă de aplicare a pesticidelor din punct de vedere al protecţiei mediului este tratamentul la sămânţă. Tratamentele cu pesticide trebuie să fie efectuate numai atunci când se depăşeşte PED (Pragul Economic de Dăunare). De asemenea, tratamentele cu pesticide trebuie să fie efectuate numai în condiţii meteorologice corespunzătoare tehnologiilor de aplicare. 2.1.3.3. Influenţa anumitor lucrări tehnologice asupra apei Anumite tehnici de cultură care se bazează pe o exploatare abuzivă şi la întâmplare a pământului (arat perpendicular pe curbele de nivel, păşunat abuziv etc.) duc la manifestarea fenomenului de eroziune, care odată cu particulele de sol transportă şi elementele nutritive (în special azotul) care sunt adsorbite de către aceste particule, precum şi rezidurile de pesticide sau metale grele care se găsesc la nivelul solului. Astfel, odată cu particulele de sol, ajung în apa de suprafaţă şi elementele poluante. Sedimentele care ajung în apa de suprafaţă ca urmare a fenomenului de eroziune determină creşterea turbidităţii apei, ceea ce limitează 26

penetrarea luminii în apă, limitând dezvoltarea algelor şi a plantelor acvatice. Pe de altă parte, sedimentele afectează caracteristicile hidraulice ale cursurilor de apă şi canalelor de irigaţie, depunerea acestora afectând navigaţia pe cursurile de apă, reducerea capacităţii cursurilor de apă şi a canalelor de irigaţie şi creşterea riscului de inundaţii în perioadele ploioase. De asemenea, compactarea solului prin lucrări agricole repetate, efectuate la o umiditate mare în sol, scade permeabilitatea solului pentru apă, ceea ce facilitează scurgerile de apă la suprafaţa solului în perioadele ploioase, fenomen ce antrenează şi agenţii poluanţi care se găsesc la nivelul solului. 2.1.3.4. Influenţa sectorului zootehnic asupra apei Dejecţiile solide şi lichide, precum şi apele uzate rezultate de la lucrările de igienizare a adăposturilor pot deveni surse de poluare a apelor de suprafaţă şi a apei freatice dacă nu sunt tratate corespunzător. Efectul poluant este determinat de cantitatea mare de azot pe care îl conţin, agenţi patogeni, metale grele, detergenţi, substanţe chimice utilizate la dezinfecţie şi dezinsecţie etc. 2.2. Agricultura şi solul 2.2.1. Resursele funciare ale Biosferei Obţinerea produselor agricole de origine vegetală şi animală este rezultatul unui proces complex care implică utilizarea resurselor funciare. Pământul reprezintă baza activităţilor agricole, acesta condiţionând nivelul recoltelor alături de factorii climatici (factori necontrolaţi sau controlaţi parţial de către om) şi tehnologici (factori controlaţi de către om). Resursele funciare potenţiale ale Terrei sunt mult mai mari decât cele utilizate în producţia agricolă. Astfel, suprafaţa totală a uscatului pe plan mondial este de cca. 13 miliarde ha (13067 milioane ha), din care suprafaţa agricolă este de cca. 5 miliarde ha (5021 milioane ha), iar suprafaţa arabilă este de cca. 1,4 miliarde ha (1401 milioane ha) (după date FAO, 2001). 27

Resursele cele mai mari de teren sunt în ţările în curs de dezvoltare, care deţin cca. trei sferturi din populaţia lumii. Ţările cu suprafaţa agricolă cea mai mare sunt: China cu cca. 555 milioane ha, Australia cu cca. 455 milioane ha şi SUA cu cca 411 milioane ha. Ţările cu suprafaţa arabilă cea mai mare sunt: SUA cu cca 175 milioane ha, India cu cca. 161 milioane ha şi China cu cca. 143 milioane ha (tabelul 4). Dintre continente, Asia deţine cea mai mare parte din suprafaţa agricolă şi arabilă a lumii (cca. 33,4% din suprafaţa agricolă şi cca. 36,3% din suprafaţa arabilă) (tabelul 5), la o populaţie ce reprezintă aproape 60% din populaţia mondială. Repartizarea suprafeţelor agricole şi arabile pe cap de locuitor pe plan mondial şi pe continente arată mari decalaje în asigurarea resurselor de teren necesar producţiei agricole. La nivelul anului 2001, fiecărui locuitor al Terrei îi revenea cca. 0,81 ha teren agricol, din care 0,22 ha teren arabil. În perspectivă, tendinţa pe plan mondial este de reducere permanentă a suprafeţei agricole şi arabile pe cap de locuitor ca urmare a creşterii demografice. Dacă ne referim la populaţia agricolă, suprafaţa arabilă pe cap de locuitor are tendinţă de scădere în Africa şi Asia, în timp ce în Europa, America de Nord şi Centrală, America de Sud are tendinţă de creştere ca urmare a reducerii populaţiei agricole (tabelul 6). Rezervele potenţiale de extindere a suprafeţelor cultivate se ridică la cca. 1 miliard ha în prezent, numai că punerea în valoare a acestor terenuri slab productive, degradate etc., constituie o perspectivă îndepărtată care implică cheltuieli uriaşe. Pe plan mondial, la nivelul anului 1994, suprafaţa de teren arabil pe cap de locuitor era de 0,23 ha, iar suprafaţa de teren arabil potenţial era de 0,74 ha, deci de cel puţin 3 ori mai mare. Resursele cele mai mari de teren arabil potenţial sunt în America de Sud, iar cele mai mici sunt în Asia (tabelul 6). Însumată, suprafaţa totală a celor 15 state membre ale Uniunii Europene este de aproximativ 324,2 milioane ha, din care suprafaţa agricolă este de cca. 140,3 milioane ha, iar suprafaţa arabilă de cca. 73,1 milioane ha. Ţările Uniunii Europene cu suprafeţele agricole şi arabile cele mai mari sunt: Franţa, Spania, Germania şi Italia. Suprafaţa totală a României este de 23,83 milioane ha, din care suprafaţa uscatului reprezintă cca. 23,0 milioane ha, suprafaţa agricolă 28

reprezintă cca. 14,85 milioane ha, iar suprafaţa arabilă 9,40 milioane ha (după date FAO, 2001). Tabelul 4 Ţări cu peste 100 milioane ha teren agricol (după date FAO, 2001) Nr. Crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Ţara

Suprafaţa arabilă

Suprafaţa agricolă (milioane ha)

milioane ha

555,2 455,5 411,2 263,4 216,8 206,7 180,8 173,7 177,0 133,8 130,5 107,3

143,6 50,3 175,2 58,8 123,8 21,5 161,7 3,6 33,7 16,2 1,1 24,8

China Australia SUA Brazilia Federaţia Rusă Kazakhstan India Arabia Saudită Argentina Sudan Mongolia Mexic

% din suprafaţa agricolă 25,8 11,0 42,6 22,3 57,1 10,4 89,4 2,0 19,0 12,1 0,8 23,1

Tabelul 5 Repartizarea suprafelor agricole şi arabile pe continente (după date FAO, 2001) Nr. Crt. 1 2 3 4 5 6

Continentul Asia Africa America de Sud America de Nord Centrală Europa Oceania

şi

Suprafaţa agricolă (milioane ha) 1679,9 1108,3 642,3

Suprafaţa arabilă (milioane ha) 508,5 182,2 112,7

628,1

257,5

487,7 475,1

288,1 52,3 29

Tabelul 6 Evoluţia terenului arabil şi potenţialul pe cap de locuitor (după A.J. Bot, F.O. Nachtergaele and A. Young, 2000) Populaţie agricolă Continentul

Africa Europa America de Sud America de Nord şi Centrală Asia GLOB

Terenul arabil pe cap de locuitor (ha) 1965 1995 0,86 0,47 2,25 4,23

Terenul arabil potenţial pe cap de locuitor – 1994 (ha) 2,8 4,4

Populaţie totală Terenul arabil pe cap de locuitor (ha) 1965 1995 0,62 0,26 0,34 0,26

Terenul arabil potenţial pe cap de locuitor – 1994 (ha) 1,64 0,59

1,17

1,88

13,8

0,49

0,37

2,87

4,95

5,41

11,7

0,85

0,59

1,35

0,36 0,78

0,24 0,59

0,5 1,6

0,25 0,42

0,15 0,23

0,27 0,74

2.2.2. Importanţa solului Solul constituie fundamentul ecosistemelor terestre, la nivelul acestuia producându-se materia organică primară ce intră ulterior în lanţurile trofice. Solul reprezintă elementul de bază al tuturor sistemelor agricole şi elementul esenţial al agriculturii durabile. Multiplele şi diferitele forme de dereglare a ecosistemelor, mai ales a ecosistemelor agricole, sunt determinate de dereglarea funcţionării normale a solului ca suport şi mediu de viaţă pentru plante şi animale. Solul îndeplineşte atât funcţii ecologice, cât şi funcţii socialeconomice, după cum urmează: F Funcţii ecologice: F Mediu de viţă pentru plante, animale şi microorganisme; F Asigură elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor; F Filtrează şi transformă poluanţii chimici; prin adsorbţia, precipitarea sau chiar descompunerea şi transformarea poluanţilor chimici, solul previne pătrunderea acestora în apa freatică şi de suprafaţă, sau în lanţul trofic; 30

F Funcţii socio-economice:

Suport pentru aşezările umane; solul furnizează teren pentru construirea de clădiri, drumuri, obiective industriale etc.; F Sursă de materii prime: lut, nisip, pietriş, minerale, combustibili (cărbuni şi petrol); F Sursă de apă, în primul rand apă potabilă; F Protejează şi conservă patrimoniul cultural; solul reprezintă o sursă importantă de descoperiri arheologice şi paleontologice. Solul constituie o resursă vitală pentru omenire şi ca atare trebuie conservat. Orice modificare a parametrilor săi se repercutează asupra tuturor funcţiilor sale, creând un impact multiplu ce se răsfrânge atât asupra plantelor şi animalelor, cât şi asupra omului. F

2.2.3. Impactul agriculturii asupra solului Solul este foarte vulnerabil, acesta fiind degradat de acţiunea negativă a anumitor factori ce depind sau nu de voinţa omului. Aplicarea unei tehnologii de cultură corecte poate duce la creşterea fertilităţii solului, în timp ce o tehnologie de cultură neraţională, abuzivă şi la întâmplare poate duce la scăderea fertilităţii solului şi la degradarea acestuia. Degradarea solului înseamnă o deteriorare a funcţiilor sale, fenomenul manifestându-se atât prin pierderi de sol, cât şi printr-o deteriorare a însuşirilor solului. Pierderile de sol determinate de fenomenul de eroziune pot fi considerate, într-o mare măsură, ireversibile din punct de vedere al timpului necesar pentru regenerare. Deteriorarea însuşirilor solului poate fi un proces reversibil, dacă se iau măsuri corespunzătoare de refacere a acestuia. În prezent, 65% din terenurile agricole din Africa, 45% din cele din America de Sud, 38% din cele din Asia şi 25% din cele din America de Nord şi Europa sunt afectate de degradarea solului. Pe plan mondial, 16% din terenul arabil este degradat, iar tendinţa este de creştere (FAO, 1997). 2.2.3.1. Degradarea solului prin eroziune Suprafeţele erodate reprezintă 84% din suprafeţele degradate pe plan mondial. Suprafaţa afectată de eroziune pe Glob este de 21,96 milioane km2. 31

În Europa, ţările cele mai afectate de fenomenul de eroziune sunt Turcia (261.000 km2), Spania (131.000 km2), Franţa (129.000 km2) şi Italia (122.000 km2). În România, suprafeţele afectate de eroziune sunt de 57.000 km2 (după TERRASTAT, FAO database) Pierderile de sol prin eroziune se situează între 5 –10 t/ha în Europa, Africa şi Australia, 10 – 20 t/ha în America de Sud, Centrală şi de Nord şi până la 30 t/ha în Asia. În România, terenurile cu pante mai mari de 5% şi care sunt supuse procesului de eroziune reprezintă circa 6 milioane ha, şi anume (Penescu A şi col., 2001): - 1,9 milioane ha puternic erodate; - 3,5 milioane ha cu diferite grade de erodare; - 2,5 milioane ha cu potenţial de eroziune. Eroziunea solului constă în pierderea particulelor de sol prin acţiunea apei şi a vîntului. Intensificarea procesului de eroziune poate duce la pierderea treptată a stratului de sol superficial, ceea ce duce la scăderea fertilităţii solului şi reducerea grosimii acestuia, cu implicaţii negative asupra capacităţii de reţinere şi înmagazinare a apei şi dezvoltării sistemului radicular al plantelor. Eroziunea prin apă are loc pe terenurile în pantă atunci când cantitatea de apă care cade prin precipitaţii este mai mare decât cantitatea de apă care este reţinută de către sol. Pe solurile unde există riscul eroziunii prin apă se impune respectarea următoarelor măsuri:

Reducerea numărului lucrărilor mecanice sau evitarea lor, dacă este posibil ;

Lucrările solului şi semănatul trebuie să se facă pe curbele de nivel;

Efectuarea arăturii cu pluguri reversibile care să răstoarne brazda în amonte;

Menţinerea solului acoperit de vegetaţie cât mai mult timp posibil prin înfiinţarea unor culturi de toamnă sau culturi perene;

Evitarea cultivării plantelor prăşitoare pe terenurile în pantă expuse fenomenului de eroziune;

Menţinerea pe sol a resturilor vegetale tocate după efectuarea recoltării;

Îmbunătăţirea hidrostabilităţii agregatelor structurale ale solului prin aplicarea de îngrăşăminte organice;

Cultivarea de plante protectoare semănate în cultură ascunsă sau semănate toamna şi încorporate primăvara printr-o lucrare superficială a solului; 32

Cultivarea de plante în fâşii, alternând culturile semănate în rânduri dese cu cele semănate în rânduri rare;

Efectuarea irigării, dacă este cazul, cu norme mici pentru evitarea scurgerilor la suprafaţă, iar la irigarea prin aspersiune picăturilor trebuie să fie mici;

Crearea de benzi înierbate permanente pe terenurile cu risc mare de eroziune (pante de 12-25%); benzile trebuie să aibă o lăţime de 4-6 m în treimea din amonte a versantului, 6-8 m în treimea de mijloc şi 8-10 m în treimea din aval, iar distanţa dintre benzi trebuie să fie de 60-150 m pe pante de 4-10%, 30-60 m pe pante de 10-15%, 20-30 m pe pante de 15-25% (Popescu C şi col., 1983);

Evitarea păşunatului excesiv, cu număr mare de animale pe păşunile în pantă;

Împăduriri de protecţie pe culmile dealurilor. După gradul de protecţia a solului împotriva fenomenului de eroziune, plantele de cultură se împart astfel: - plante foarte bune protectoare: graminee şi leguminoase perene; - plante bune protectoare: cereale păioase, graminee şi leguminoase perene în primul an de folosinţă şi plante furajere anuale; - plante mijlociu protectoare: leguminoase anuale: - plante slab protectoare: plante prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, cartoful etc.). Eroziunea eoliană afectează solurile nisipoase, turboase, prăfoase, mai ales dacă acestea nu sunt acoperite de vegetaţie. Pentru reducerea eroziunii eoliene se are în vedere reducerea vitezei vântului şi imobilizarea agregatelor structurale ale solului. Astfel, pe solurile unde există riscul eroziunii eoliene se impune respectarea următoarelor măsuri:

Înfiinţarea de perdele de protecţie dispuse perpendicular pe direcţia vântului dominant, pentru reducerea vitezei vântului;

Menţinerea solului acoperit cu vegetaţie cât mai mult timp posibil: culturi succesive, culturi de toamnă, plante protectoare utilizate ca îngrăşământ verde;

Culturi în benzi; alternarea plantelor cu talie mică cu cele cu talie mare;

Efectuarea lucrărilor solului atunci când acesta este mai umed, astfel încât vântul să nu spulbere nisipul;

Efectuarea arăturii pe cât posibil perpendicular pe direcţia vântului dominant; 33

După culturile de vară, mai ales dacă este secetă, arăturile se vor efectua toamna sau chiar în ferestrele iernii;

Aplicarea sistemelor de lucrări minime ale solului (minimum tillage) sau semănatul direct în mirişte (no-tillage);

Fertilizarea organică a solurilor nisipoase;

Mulcirea solului cu resturi vegetale, gunoi de grajd etc.;

Menţinerea solului acoperit cu resturile vegetale după efectuarea recoltării;

Semănatul mai adânc şi orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;

După semănat se recomandă tăvălugirea, iar până la răsărire nu trebuie să se mai efectueze nici o lucrare a solului;

Irigarea asigură condiţii optime de dezvoltare pentru plantele de cultură şi, în acelaşi timp, asigură o mai bună fixare a nisipului, care este mai puţin spulberat de vânt. 2.2.3.3. Degradarea solului prin tasare Tasarea solului este un proces în urma căruia densitatea aparentă a acestuia creşte peste valorile normale, iar porozitatea totală scade sub valorile normale. Tasarea solului este determinată de trecerile repetate pe sol cu ajutorul utilajelor agricole, în special atunci când umiditatea solului este mare. Tasarea solului are următoarele efecte negative: ¾ Scade permeabilitatea solului; ¾ Scade capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei, aceasta determinând scurgeri de suprafaţă pe terenurile în pantă (fenomen de eroziune), iar pe terenurile depresionare băltiri; ¾ Se înrăutăţeşte regimul aerohidric, ceea ce influenţează negativ activitatea biologică a solului (activitatea microorganismelor) şi creşterea sistemului radicular al plantelor; ¾ Creşte rezistenţa solului la penetrare, ceea ce face ca sistemul radicular al plantelor să se dezvolte superficial, iar lucrările solului să se facă cu un consum suplimentar de energie; ¾ Se degradează structura solului; ¾ Lucrările solului au o calitate scăzută. 34

> >

> > > > >

Pentru evitarea tasării solului trebuie avute în vedere următoarele elemente: Evitarea executării de lucrări ale solului sau alte lucrări mecanice atunci când solul este prea umed; Pentru diminuarea presiunii exercitate de către roţile tractorului asupra solului este recomandat ca la lucrările de întreţinere a araturii şi pregătirea patului germinativ să se folosească roţi duble la tractor; Evitarea unui număr mare de treceri cu mijloace mecanice; lucrarea solului prin sisteme de tipul “minimum tillage”; Alternarea adâncimii de efectuare a arăturii; Efectuarea de lucrări de afânare adâncă, în special pe solurile argiloase; Evitarea păşunatului pe un teren umed; Evitarea păşunatului cu o încărcătură prea mare de animale.

2.2.3.4. Poluarea solului cu îngrăşăminte Îngrăşămintele chimice, atât de necesare creşterii producţiei agricole, pot deveni factori poluanţi, atunci când acestea sunt aplicate în exces şi repetat de-a lungul anilor. Efectele poluante sunt determinate de: - dezechilibrarea anumitor cicluri biochimice; - impurităţile din procesul de fabricaţie care însoţesc substanţele active. Abuzul de îngrăşăminte chimice conduce la perturbarea ciclului azotului. Azotul în sol are o stabilitate redusă, trecând dintr-o formă în alta, ceea ce conduce la pierderi de azot. Dozele mari de îngrăşăminte cu azot fac ca plantele să nu poată utiliza întreaga cantitate de azot disponibil în sol, acesta devenind un factor poluant. Potenţialul poluant cel mai ridicat îl reprezintă compuşii de oxidare ai azotului, care au sarcini negative şi nu pot fi reţinuţi de către complexul coloidal al solului, trecând în soluţia solului de unde ajung până la nivelul pânzei de apă freatică prin procesul de levigare. Când sunt aplicate îngrăşăminte ce conţin cationul NH4+, acesta poate fi adsorbit de către complexul coloidal al solului. Numai că prin procesul de nitrificare desfăşurat de către microorganismele din genurile Nitrosomonas şi Nitrobacter are loc trecerea de la cationul NH4+ la anionii NO2- şi NO3-, o parte dintre aceştia fiind utilizaţi de către plante, restul rămânând în soluţia solului de unde se pierd prin procesul de levigare. Din motive de costuri de producţie, îngrăşămintele produse pe cale industrială nu sunt purificate. Ca atare, acestea nu conţin numai substanţa 35

activă, ci şi o serie de impurităţi, dintre care numeroase metale şi metaloizi toxici, precum arsenic, cadmiu, crom, cupru, plumb, nichel, vanadiu, zinc şi altele. Acestea sunt puţin mobile şi se acumulează în orizonturile superficiale ale solului, ceea ce prezintă un risc foarte mare de contaminare a solurilor şi apoi a produselor agricole. Utilizarea compostului provenit din gunoaiele orăşăneşti sau diverse nămoluri şi reziduuri ca îngrăşământ organic poate duce la un aport de metale grele în sol, cum ar fi cadmiu, nichel, crom, plumb.

2.2.3.5. Poluarea solului cu pesticide Pesticidele distrug fauna şi microflora solului, fenomen mai puţin intens în cazul erbicidelor şi foarte intens în cazul insecticidelor, în special cele din grupa I şi II de toxicitate. Astfel, prin aplicarea pesticidelor sunt distruse la nivelul solului râmele, nematozii şi alte animale, dar şi microorganismele solului. În acest fel sunt afectate procesele de descompunere a materiei organice din sol şi procesul de humificare, ceea ce duce la reducerea fertilităţii solului.

2.3. Agricultura şi atmosfera 2.3.1. Caracteristicile generale ale atmosferei Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Terrei şi reprezintă mediul de viaţă pentru organismele terestre, plante sau animale, inclusiv pentru om. Atmosfera conţine oxigenul necesar respiraţiei organismelor aerobe. Compoziţia chimică a atmosferei este următoarea (după Hodges, 1997, citat de Prasad M.N.V., 1997): - N2 – 78,09%; - O2 – 20,94%; - Ar – 0,93%; - CO2 – 0,032%; - Ne – 18 ppm; - He – 5,2 ppm; - CH4 – 1,3 ppm; 36

-

N2O – 0,25 ppm; CO – 0,1 ppm; O3 – 0,02 ppm; SO2 – 0,001 ppm; NO2 – 0,001 ppm. Deci, compoziţia aerului este de aproximativ 78% azot, 21% oxigen şi 1% alte gaze. Această compoziţie chimică s-a schimbat în timp şi este în continuare supusă schimbării. Rolul principal în evoluţia compoziţiei chimice a atmosferei l-a avut apariţia organismelor vii şi apoi a omului. De exemplu, în evoluţia concentraţiei CO2 se pot distinge trei etape: ¾ Etapa I - cuprinde perioada de acum cca. 100 milioane de ani şi până acum cca. 10000 de ani: în această etapă, concentraţia CO2 a scăzut de la câteva mii de ppm la 200-300 ppm, aceasta datorându-se apariţiei şi dezvoltării plantelor care prin procesul de fotosinteză au consumat şi fixat dioxidul de carbon atmosferic în materie organică; ¾ Etapa II - cuprinde perioada de acum cca. 10000 de ani până la începutul secolului XIX: în această etapă, concentraţia CO2 a rămas relativ constantă (260-290 ppm), aceasta ca urmare a faptului că s-a stabilit un echilibru între dioxidul de carbon fixat prin procesul de fotosinteză şi dioxidul de carbon eliberat în atmosferă, în principal prin procesul de respiraţie; ¾ Etapa III - cuprinde perioada de la începutul secolului XIX şi până în prezent: în această etapă, concentraţia CO2 a crescut ca urmare a activităţii umane (în primul rând ca urmare a „revoluţiei industriale”). Astfel, în 1957 concentraţia dioxidului de carbon în atmosferă era de 315 ppm, iar în 1993 de 360 ppm. În prezent se discută de o rată de creştere a concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă de 1,5-2 ppm/an. 2.3.2 Importanţa dioxidului de carbon atmosferic Se poate spune că viaţa pe Terra există în forma şi diversitatea actuală ca urmare a procesului de fotosinteză desfăşurat de către plantele autotrofe, proces prin care se utilizează energia solară pentru transformarea CO2 atmosferic în substanţă organică primară, care apoi este transformată în substanţă organică complexă prin înglobarea diferitelor elemente nutritive (fig. 3). Ca atare, substanţa organică rezultată în procesul de fotosinteză are 37

la bază carbonul, acesta fiind preluat din dioxidul de carbon atmosferic.

Energie solară Oxigen

Apă Substanţă organică Dioxid de carbon

Elemente nutritive (azot, fosfor, fier etc.)

Fig. 3. Schema procesului de fotosinteză Substanţa organică produsă prin procesul de fotosinteză este utilizată pentru alcătuirea biomasei structurale a plantelor (corpul plantei) şi ca sursă de energie în procesul de respiraţie. Biomasa din anumite organe ale plantei, de obicei cea dispusă în organele de reproducere (seminţe, tuberculi etc.) constituie recolta utilă, aceasta constituind raţiunea de a fi a ecosistemelor agricole. De asemenea, biomasa structurală a plantelor este consumată de către animalele erbivore, acestea utilizând-o atât ca sursă de energie, cât şi pentru alcătuirea propriului corp. Animalele erbivore constituie sursă de hrană pentru animalele carnivore, care la rândul lor pot fi sursă de hrană pentru alte animale. Materia organică moartă a plantelor şi animalelor constituie sursă de hrană (sursă energetică şi structurală) pentru microorganismele heterotrofe. Se constituie astfel aşa-numitele lanţuri trofice. Toate lanţurile trofice pornesc de la substanţa organică produsă în procesul de fotosinteză, care la rândul ei are la bază dioxidul de carbon atmosferic. 38

Toate organismele vii respiră, proces prin care acestea îşi obţin energia necesară desfăşurării proceselor vitale prin descompunerea substanţei organice până la dioxid de carbon şi apă, în felul acesta dioxidul de carbon ajungând din nou în atmosferă. De asemenea, prin procesul de fotosinteză se degajă în atmosferă oxigen, atât de necesar în procesul de respiraţie al plantelor autotrofe şi al animalelor, inclusiv omul. 2.3.3. Influenţa poluanţilor atmosferici asupra plantelor de cultură 2.3.3.1. Influenţa pulberilor atmosferice Pulberile atmosferice pot fi: cenuşă, praf de cărbune, praf de ciment, silicaţi, emisiile de la termocentrale, turnătorii, oţelării etc. Pulberile din atmosferă se depun pe plante şi constituie un ecran protector care împiedică pătrunderea radiaţiei solare în mezofilul foliar, ceea ce diminuează eficienţa procesului de fotosinteză. Pe de altă parte, pulberile care se depun pe frunze astupă ostiolele stomatelor, ceea ce împiedică realizarea schimbului de gaze cu atmosfera, respectiv se impiedică pătrunderea dioxidului de carbon în mezofilul foliar, ceea ce diminuează procesul de fotosinteză. De asemenea, blocarea stomatelor afectează fenomenul de transpiraţie, fiind împiedicată ieşirea vaporilor de apă din mezofilul foliar în atmosferă. În plus, se blochează şi ieşirea oxigenului care rezultă în procesul de respiraţie. Ca atare, scade productivitatea plantelor şi se diminuează nivelul recoltelor. Pulberile de pe organele plantei care constituie recolta utilă se pot regăsi şi în produsele alimentare şi furajere. Dacă plantele nu au utilizare agricolă, atunci acestea se constituie într-un ecran protector eficient în reţinerea pulberilor atmosferice, vegetaţia având un important rol epurator asupra atmosferei. 2.3.3.2. Influenţa gazelor atmosferice -

Principalele gaze ce acţionează ca poluanţi atmosferici sunt: dioxidul de sulf (SO2); acidul fluorhidric (HF); 39

-

oxizii de azot (NOx, NO); ozonul (O3); acidul clorhidric (HCl); amoniacul (NH3); etilenul (CH2=CH2). Dioxidul de sulf. Sursele de dioxid de sulf sunt focurile domestice, arderea cărbunilor şi a produselor petroliere, rafinăriile etc. Acesta este foarte periculos pentru vegetaţie deoarece este cu uşurinţă dizolvat în apa de precipitaţii formând acidul sulfuric (H2SO4) ceea ce determină apariţia aşanumitelor ploi acide. În contact cu frunzele plantelor, acesta provoacă arsuri, ceea ce diminuează suprafaţa foliară, deci capacitatea de producţie a plantelor. Dioxidul de sulf pătrunde în plantă prin stomate, ajunge în spaţiul intercelular al mezofilului foliar unde este absorbit de către pereţii umezi ai celulelor. În contact cu apa formează acidul sulfuric producând vătămări ale ţesutului foliar (necroze, cloroze, ajungând până la distrugerea întregii plante). De asemenea, dioxidul de sulf reduce gradul de deschidere al stomatelor şi ca atare diminuează activitatea fotosintetică prin cantitatea mai mică de dioxid de carbon care pătrunde în plantă. Efectul dioxidului de sulf este cu atât mai puternic asupra plantelor cu cât acestea sunt mai bine aprovizionate cu apă, iar umiditatea atmosferică este mai mare. Gramineele şi leguminoasele furajere sunt mai sensibile la acţiunea dioxidului de sulf (Davidescu D., Velicica Davidescu, 1986). Acidul fluorhidric. Sursele de acid fluorhidric sunt reprezentate de topirea diferitelor minereuri în industria prelucrătoare a metalelor, în special în industria aluminiului. De asemenea, uzinele de producere a îngrăşămintelor fosfatice sunt surse de acid fluorhidric care se degajă în atmosferă, materia primă folosită la producerea acestora (apatita, fosforita, creolitul) conţinând fluor (Davidescu D., Velicica Davidescu, 1986). Florul pătrunde în frunze prin stomate, determinând necroze şi cloroze pe frunze. Cele mai afectate părţi ale frunzelor sunt vârful şi marginile. Florile sunt mai rezistent şi rareori vătămate de acidul fluorhidric, în timp ce fructele sunt cele mai sensibile. Acidul fluorhidric inhibă activitatea enzimelor care participă în procesul de respiraţie, fotosinteză, metabolismul glucidelor, sinteza proteinelor. Oxizii de azot. Sursa pricipală de oxizi de azot în atmosfera marilor oraşe este reprezentată de gazul de eşapament al autovehiculelor. Comparativ cu dioxidul de sulf şi acidul fluorhidric, oxizii de azot sunt mai greau absorbiţi de către frunze, aceştia pătrunzând în plantă tot prin stomate. 40

Dioxidul de azot (NO2) este mult mai repede absorbit de către plante comparativ cu monoxidul de azot (NO). Oxizii de azot în concentraţie mică sunt transformaţi în plantă în nitraţi şi nitriţi şi sunt utilizaţi în sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. În schimb, în concentraţii mari, aceştia duc la formarea de acizi în combinaţie cu apa, ceea ce duce la apariţia de necroze şi chiar căderea frunzelor. Ozonul. Ozonul este un component natural al atmosferei superioare şi are un rol extraordinar de important în protejarea vieţii pe Terra prin absorţia radiaţiilor ultraviolete, acestea fiind radiaţii cu lungime de undă mică şi cu o energie mare care sunt dăunătoare organismelor vii (produc arsuri şi chiar moartea). Numai că se produce ozon şi în atmosfera inferioară a marilor centre urbane prin acţiunea radiaţiei solare asupra gazelor de eşapament. Azotul rezultat în urma combustiei din motoarele autovehiculelor se combină cu oxigenul în prezenţa oricărei flame rezultând dioxidul de azot. Acesta este rapid descompus în prezenţa radiaţiei solare până la monoxid de azot şi oxigen atomic. Oxigenul atomic se combină cu oxigenul molecular din atmosferă rezultând ozonul. Reacţiile sunt următoarele: NO2

radiaţie solară

NO + O

O + O2 → O3 Ozonul în contact cu frunzele plantelor determină pierderea turgescenţei acestora şi închiderea ostiolelor stomatelor. Ozonul ce a trecut de stomate vine în contact cu membranele citoplasmatice ale celulelor frunzelor, afectându-le structura şi permeabilitatea. Dupa ce trece şi de membranele citoplasmatice, atacă enzimele celulare şi organitele celulare, influenţând astfel procesul de fotosinteză, metabolismul glucidelor şi aminoacizilor, procesul de respiraţie, creşterea şi dezvoltarea plantelor. Din fericire, ozonul nu staţionează în atmosferă, acesta reacţionând rapid cu alţi compuşi din aer, fiind repede neutralizat (Atanasiu L., 1984). Acidul clorhidric. Acidul clorhidric rezultă în atmosferă din diferite industrii sau din bazinele de tratare a apei. Acţiunea acidului clorhidric asupra plantelor constă în apariţia de cloroze, decolorări, necroze şi brunificări ale frunzelor. Speciile sensibile la acţiunea acidului clorhidric sunt lucerna şi ridichiile, iar speciile mai puţin sensibile sunt tutunul, ceapa, porumbul, muştarul şi floarea-soarelui. 41

Amoniacul. Amoniacul rezultă în atmosfera zonelor urbane din diferitele procese de ardere domestice sau din gazele de eşapament. Amoniacul pătrunde rapid în plante prin stomate sau prin rupturile găsite în epidermă, reacţia lui alcalină producând o hidroliză a pigmenţilor şi, în consecinţă, o decolorare a frunzelor şi a fructelor. Printre speciile cele mai sensibile la acţiunea amoniacului se numără muştarul şi floarea-soarelui. Etilenul. Etilenul a fost detectat în aer încă din 1871, dar ca poluant potenţial a fost recunoscut după 1940 ca urmare a pierderilor înregistrate în cultura orhideelor din zona oraşului Los Angeles, la care s-au adăugat pierderile de bumbac din apropierea uzinei de polietilen situată în zona de coastă a Golfului Texas. Sursele de etilen sunt gazele de eşapament, arderea gazelor naturale, a cărbunelui şi a lemnului, industria petrochimică etc. Etilenul este un produs natural produs de către plante în cantităţi mici în timpul procesului de creştere. Numai că în cantităţi mari devine un gaz foarte toxic deoarece acesta intervine în următoarele procese în plantă, pe care le perturbă: - creşterea lăstarilor; - coacerea şi colorarea fructelor; - senescenţa şi căderea frunzelor şi a fructelor; - inducţia rădăcinilor şi creşterea laterală; - procesele care influenţează repausul seminal. 2.3.4. Influenţa agriculturii asupra atmosferei Aplicarea îngrăşămintelor se constituie într-o măsură importantă de sporire a producţiilor agricole vegetale, dar acestea afectează atât solul şi resursele de apă, cât şi atmosfera. Astfel, prin procesul de denitrificare, azotul nitric este descompus până la oxizi de azot şi chiar azot molecular care se pierde în atmosferă, procesul desfăşurându-se după următoarea formulă schematică (Budoi Gh., 2000): NO3-

→ NO2- → NO → N2O↑ → N2↑

Prin procesul de denitrificare se pierde 20-25% din azotul aplicat ca îngrăşământ, care ajunge în atmosferă. De asemenea, azotul se pierde în atmosferă şi sub formă amoniacală atunci când sunt aplicate îngrăşăminte organice, îngrăşăminte chimice cu 42

azot amoniacal şi uree, mai ales dacă acestea nu sunt încorporate în sol după aplicare sau sunt încorporate în stratul superficial de sol. 2.3.5. Efectul de seră La contactul radiaţiei solare cu atmosfera, o parte din aceasta este reflectată în cosmos, o parte este absorbită de către constituienţii atmosferici, iar o altă parte ajunge la nivelul scoarţei terestre care reflectă o parte în atmosferă şi o parte o absoarbe producând încălzirea acesteia. Ca orice corp încălzit, scoarţa terestră emite radiaţii calorice (radiaţii cu lungime mare de undă) care sunt reţinute în atmosferă de către o serie de componenţi atmosferici determinând încălzirea acesteia, respectiv aşanumitul „efect de seră”. Efectul de seră este determinat de următoarele gaze din atmosferă: - dioxid de carbon (CO2), în proprţie de 63%; - metan (CH4), în proporţie de 16%; - freoni (CFC = compuşi clorofluorocarbonici), în proporţie de 11%; - oxizi de azot (NO2 şi NO), în proporţie de 5%; - ozon (O3) şi apă (H2O), în proporţie de 5%. Dintre gazele răspunzătoare de efectul de seră, cel mai important este dioxidul de carbon, ponderea mare pe care acesta o deţine în realizarea efectului de seră fiind datorată cantităţii mai mari în care acesta se găseşte în atmosferă comparativ cu celelalte gaze răspunzătoare de efectul de seră. Cel mai eficient în realizarea efectului de seră este metanul, datorită structurii sale moleculare acesta reţinând cantitatea cea mai mare de radiaţie calorică, numai că acesta se găseşte în atmosferă într-o cantitate mult mai mică compartiv cu dioxidul de carbon. În esenţă, efectul de seră are un rol extrem de important pentru menţinerea vieţii pe Terra, în lipsa acestuia temperatura la nivelul scoarţei terestre fiind cu mult sub 0oC. Numai că în ultimul timp a crescut concentraţia gazelor răspunzătoare de efectul de seră, în principal ca rezultat al activităţii umane ceea ce a determinat un fenomen de încălzire globală la nivel planetar. Astfel, temperatura medie globală a crescut cu 0,73 oC din 1850, iar acum 10-12000 ani temperatura medie globală era cu 5 oC mai mică decât în prezent. Se apreciază că o dublare a concentratiei dioxidului de carbon atmosferic ar determina cresterea temperaturii medii globale cu 24,5 oC. 43

Efectul de seră are implicaţii majore asupra mediului înconjurător, plantelor şi animalelor, dar şi asupra omului. În principiu, la schimbările determinate de efectul de seră omul se adaptează prin infrastructură şi tehnologie, iar vieţuitoarele, plante şi animale, prin evoluţie şi adaptare, numai că aceste procese necesită timp îndelungat, în timp ce efectul de seră devine din ce în ce mai intens. Din punct de vedere agricol, efectul de seră are următoarele implicaţii; F Creşte temperatura, aceasta determinând mutaţii în ceea ce priveşte ciclul apei pe Terra; F Se amplifică fenomenele de secetă şi se extind zonele de deşert; F Încălzirea determină creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor prin topirea gheţarilor, aceasta ducând la scoaterea din circuit a numeroase suprafeţe agricole riverane marilor întinderi de apă; F Creşterea concentraţiei dioxidului de carbon ar determina creşterea productivităţii la nivelul covorului vegetal, numai că efectul ar fi imprevizibil pentru că se asociază şi alte efecte, respectiv scăderea cantităţii de apă disponibilă plantelor şi creşterea temperaturii; F Creşterea temperaturii determină scurtarea perioadei de vegetaţie a plantelor, deci se reduce perioada de acumulare a biomasei, ceea ce însemnă reducerea productivităţii; F Creşterea temperaturii determină un consum mai mare de substanţă organică prin procesul de respiraţie, ceea ce contribuie la scăderea productivităţii plantelor; F Creşterea temperaturii duce la mărirea perioadei în care plantele pot vegeta, ceea ce înseamnă că se pot extinde culturile succesive, cu condiţia asigurării factorului apă; F Creşterea temperaturii favorizează plantele cu fotosinteză de tip C4, care îsi vor extinde arealul de cultură; F Cresterea temperaturii va afecta negativ plantele cu creştere determinată şi pozitiv pe cele cu creştere nedeterminată, în condiţiile în care se asigură factorul apă. 2.4. Agricultura şi biosfera Sistemele agricole sunt sisteme antropice, respectiv ecosisteme în care intervine omul. Aceste sisteme au la bază procesele fiziologice de 44

creştere şi dezvoltare ale plantelor şi animalelor care sunt dirijate şi conduse conform cerinţelor omului care intervine în cadrul ecosistemului prin tehnologie. Pentru a îndeplini cerinţele şi exigenţele tot mai mari ale societăţii umane privind produsele agricole, în decursul istoriei omul a selecţionat, adaptat şi chiar modificat plantele şi animalele astfel încît să fie satisfăcute aceste cerinţe şi exigenţe. Astfel, prin procedee specifice ameliorării şi geneticii au fost create noi forme de plante (populaţii locale, soiuri şi hibrizi) şi animale (rase şi hibrizi) în cadrul aceleeaşi specii. Mai mult decât atât, au fost create chiar specii noi, cum ar fi triticale (Triticosecale) care a fost obţinută prin încrucişarea grâului (Triticum aestivum) cu secara (Secale cereale). Formele de plante şi animale care prezentau interes din punct de vedere agricol au devenit din ce în ce mai performante prin ameliorare. Astfel, în lumea plantelor această performanţă a presupus: ¾ Creşterea capacităţii de producţie; ¾ Îmbunătăţirea însuşirilor de calitate: > Creşterea conţinutului în proteină şi aminoacizi esenţiali; > Creşterea conţinutului în lipide şi anumiţi acizi graşi; > Creşterea conţinutului în anumite principii active (de exemplu creşterea conţinutului de menthol la mentă – Mentha piperita); > Creşterea lungimii şi a fineţii fibrelor la plantele textile; > Creşterea conţinutului de zahăr la sfecla pentru zahăr; > Obţinerea de legume şi fructe cu anumite culori şi nuanţe de culori, care să fie cât mai atractive pentru consumatori; > Obţinerea de legume şi fructe cu anumite forme, de exemplu tomate rotunde, alungite etc.; > Obţinerea de legume şi fructe de diferite mărimi, cum ar fi castraveţi lungi sau scurţi, etc. ¾ Creşterea rezistenţei la acţiunea anumitor factori de stres, şi anume: > Creşterea rezistenţei la temperaturile scăzute (ger); > Creşterea rezistenţei la temperaturile ridicate (arşiţă); > Creşterea rezistenţei la secetă; > Creşterea rezistenţei la anumite concentraţii ale ionilor în soluţia solului, cum ar fi ionul de aluminiu; > Creşterea rezistenţei la atacul anumitor boli şi dăunători; ¾ Mărirea rezistenţei la cădere, frângere, scuturare etc.; 45

Obţinerea de plante cu perioadă de vegetaţie diferită în funcţie de zona de cultură; ¾ Posibilitatea valorificării anumitor soluri, cum ar fi solurile nisipoase, etc. Toate aceste însuşiri valoroase pentru cultivator care au fost dobândite în timp de către plantele de cultură au presupus şi o dependenţă din ce în ce mai mare de om, adică de factorul dirijant în cadrul ecosistemului. Astfel, aceste plante valoroase pentru cultivator au devenit dependente de elementele nutritive pe care omul le introduce în cadrul ecosistemului prin intermediul îngrăşămintelor, au devenit mai puţin competitive în lupta cu buruienile pentru factorii de mediu, prin ameliorare au căpătat rezistenţă faţă de anumite boli şi dăunători dar au pierdut capacitatea de a lupta cu noile rase de agenţi patogeni sau dăunători care apar în cadrul ecosistemului, şi-au pierdut capacitatea de a folosi resursele limitate de apă din sol şi au devenit dependente de apa pe care agricultorul o introduce în ecosistem prin irigare etc. Aceasta s-a datorat faptului că agricultorul a fost preocupat de asigurarea unor condiţii de vegetaţie cât mai bune pentru plantele de cultură care să-l răsplătească cu recolte cât mai bogate. Ca atare, plantele de cultură nu au mai fost puse în condiţii de competiţie cu alte plante pentru factorii de mediu (apă, elemente nutritive, lumină) sau să lupte cu agenţii patogeni şi dăunătorii, ci s-au adaptat la situaţia în care primesc totul cu un minim de efort biologic. Pe de altă parte, amelioratorii au urmărit îmbunătăţirea anumitor caracteristici şi însuşiri fără a putea să le îmbunătăţească pe toate sau uneori chiar în detrimentul unora dintre ele. Prin grija sa de a crea cele mai bune condiţii de vegetaţie pentru plantele de cultură, omul de fapt a acţionat asupra faunei şi florei sălbatice. Astfel, au fost luate în cultură noi suprafeţe de teren prin defrişare, despădurire, desecare, ceea ce a dus la dispariţia unor specii de plante şi animale specifice ecosistemelor respective, iar cele care au rămas au scăzut numeric găsind condiţii mai puţin favorabile de creştere şi dezvoltare. Prin tehnologie, agricultorul urmăreşte să combată speciile de buruieni, agenţi patogeni şi dăunători dar nu reuşeşte să facă acest lucru pentru toate speciile prezente în cadrul ecosistemului. Aceasta se datorează faptului că unele dintre ele rezistă acţiunii pe care omul o exercită în cadrul ecosistemului agricol, iar unele dintre ele chiar nu sunt afectate de măsurile pe care acesta le ia (de exemplu costreiul – Sorghum halepense, care nu este afectat de majoritatea erbicidelor care se aplică la cultura porumbului). ¾

46

Acest lucru a dus la înmulţirea unor specii de buruieni, agenţi patogeni sau dăunători care sunt specifice fiecărei culturi în parte. Pe de altă parte, în ultimile decenii s-a extins până la generalizare utilizarea de produse chimice (pesticide) care sunt utilizate pentru combaterea buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor, numai că aceste produse chimice nu sunt selective sau au o selectivitate limitată şi distrug şi speciile de plante, insecte, microorganisme utile ecosistemului agricol (agroecosistemului). Astfel s-a ajuns la crearea unor dezechilibre de-a lungul lanţurilor trofice, fiind afectate în mod deosebit speciile care se găsesc în vârful piramidei trofice. Ca atare, s-a ajuns la diminuarea numărului şi chiar ameninţarea cu dispariţia a numeroase specii de păsări şi mamifere care se hrănesc cu insectele care sunt distruse în cadrul agroecosistemelor. Utilizarea pesticidelor a dus la afectarea speciilor de animale superioare, reptile, păsări, mamifere, fie direct prin acţiunea pe care pesticidele o determină asupra acestora (venirea în contact cu produsele pesticide sau respirarea aerului contaminat cu produse pesticide), fie indirect prin consumarea de plante şi insecte contaminate cu produse pesticide. Utilizarea pesticidelor şi în mod special a insecticidelor a creat mari prejudicii apicultorilor de-a lungul timpului prin decimarea familiilor de albine. Utilizarea produselor pesticide a afectat activitatea microorganismelor şi a faunei solului, producând dezechilibre în ceea ce priveşte activitatea biologică a solului, ceea ce a dus la scăderea stării de fertilitate a acestora. Dintre pesticide, fauna solului este afectată în măsura cea mai mare de către insecticidele care se aplică la sol Prin faptul că îngrăşămintele şi produsele pesticide utilizate în agricultură pot ajunge în apele de suprafaţă, au fost afectate şi speciile de peşti şi alte vieţuitoare care trăiesc în ape. 2.5. Agricultura şi omul Agricultura reprezintă domeniul economic în care se produce hrană pentru populaţie şi materii prime pentru o serie de ramuri industriale. La rândul ei, agricultura reprezintă beneficiarul unor produse finite rezultate din anumite ramuri industriale. 47

Încă de la începutul existenţei sale, omul a fost preocupat să-şi satisfacă necesităţile care să-i asigure existenţa biologică, respectiv necesităţile de hrană. Mai întâi acesta a fost vânător şi culegător ca apoi să descopere posibilitatea cultivării plantelor şi creşterii animalelor, activităţi care-i asigurau omului primitiv siguranţa alimentară. Marile civilizaţii antice au avut ca suport alimentar de bază o cereală, şi anume: civilizaţiile asiatice – orezul; civilizaţiile mediteraneene – grâul; civilizaţiile americane (aztecă şi incaşă) - porumbul. Agricultura a devenit în decursul timpului o ramură de bază a economiei naţionale a tuturor ţărilor. Din 141 de ţări care există în baza de date a ONU, în 61 de ţări agricultura produce peste 20% din produsul intern brut, în 52 de ţări agricultura produce peste o treime din produsul intern brut, iar în 18 ţări agricultura are cea mai mare pondere în formarea produsului intern brut (Oancea I., 1994). Produsele agroalimentare reprezintă o deosebită importanţă comercială, atât în ceea ce priveşte comerţul inten cât şi comerţul extern. Mai mult decât atât, rezervele de produse agricole au o importanţă strategică în caz de secetă, calamităţi sau pentru a influenţa într-un sens sau altul comerţul agroalimentar pe plan naţional sau internaţional. Se poate vorbi de o „putere alimentară” a ţărilor care dispun de astfel de rezerve de produse agroalimentare, şi din păcate chiar de o „armă alimentară” utilizată de către cei bogaţi împotriva celor săraci şi înfometaţi. Prin agricultură se asigură securitatea alimentară a populaţiei, hrana noastră cea de toate zilele. De aici, rezultă importanţa deosebită a agriculturii pentru omenire. Pentru asigurarea hranei populaţiei globului, este necesară creşterea producţiei agricole, care se poate face pe cale extensivă, prin luarea în cultură a unor noi suprafeţe de teren (operaţie destul de dificilă şi costisitoare), dar mai ales pe cale intensivă prin creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal. Pentru creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal, un rol deosebit îi revine cercetării agricole, serviciului de extensie şi consultană, dar şi educaţiei agricole realizată la diferite nivele (educaţie medie, superioară, continuă, la distanţă etc.). Astfel, cercetarea trebuie să creeze soiuri/hibrizi de plante de cultură şi rase de animale care să aibă o capacitate ridicată de producţie, acolo unde se pot asigura condiţii foarte bune sau bune de creştere şi dezvoltare, sau să poată realiza producţii satisfăcătoare-bune acolo unde condiţile de creştere şi dezvoltare nu sunt dintre cele mai favorabile (secetă, 48

frig, sol sărac etc.). De asemenea, cercetarea trebuie să conceapă tehnologii de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor tot mai performante şi adaptate diferitelor condiţii de mediu şi economice. Consultanţa trebuie să facă cunoscute aceste realizări ale cercetării agricole şi să-i ajute şi sprijine pe cultivatori în rezolvarea unor probleme sau atingerea anumitor obiective. În fine, prin educaţie, agricultorii trebuie învăţaţi cum să cultive plantele şi să crească animalele astfel încât producţiile să fie cât mai mari, de calitate, eficiente economic şi obţinute în condiţiile protecţiei mediului. Ameliorarea situaţiei alimentare a populaţiei pe plan mondial a dus la crearea în anul 1945, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a FAO (Food and Agriculture Organisation), care în decursul timpului s-a dovedid a fi una dintre cele mai importante instituţii specializate ale ONU. De agricultură depinde direct populaţia care trăieşte în mediul rural şi care reprezintă aproape jumătate din populaţia globului. Agricultura reprezintă principala activitate din mediul rural, acesta fiind cea care asigură veniturile şi bunăstarea oamenilor din mediul rural.

49

3. Caracteristicile agriculturii ecologice 3.1. Conceptul de agricultură ecologică Scopul principal al agriculturii ecologice este acela de a obţine produse agricole sănătoase şi sigure pentru consumatori, în condiţiile protecţiei mediului. Deci, agricultura ecologică are ca obiectiv protecţia consumatorului de produse agricole şi a mediului înconjurător. Agricultura ecologică previne impurificarea şi degradarea mediului înconjurător cu întreg arsenalul chimic al agriculturii contemporane, la care se adaugă aplicarea neraţională, la întâmplare şi uneori chiar abuzivă a unor lucrări tehnologice (rotaţie, fertilizare, lucrări ale solului, lucrări de îngrijire) şi reziduurile industriale de transformare a produselor agricole. Agricultura ecologică nu este o agricultură de tipul “do-nothing”, adică fără fertilizare şi fără tratamente, şi nu este o simplă întoarcere la metodele utilizate de înaintaşii noştrii. De asemenea, este greşit să fie definită ca un sistem agricol extensiv. Din punct de vedere al utilizării produselor chimice/sintetice se poate spune că agricultura ecologică este un sistem agricol extensiv, dar un sistem agricol presupune pe lângă componenta tehnică şi o componentă biologică, iar din acest punct de vedere agricultura ecologică este un sistem intensiv. Modul de producţie ecologic (biologic) diferă de cel convenţional prin faptul că evită utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, care constituie principala cauză a problemelor de poluare agricolă actuală. În agricultura ecologică, metodele culturale biologice şi mecanice sunt utilizate, în măsura posibililului, în locul produselor chimice de sinteză pentru a îndeplini toate funcţiile specifice sistemului agricol. Regula fundamentală a agriculturii ecologice este că sunt permise aporturile naturale în timp ce cele sintetice sunt interzise (D. Davidescu şi V. Davidescu, 1994). Dar, sunt şi excepţii de la această regulă. Astfel, anumite aporturi naturale, considerate ca fiind nocive pentru sănătatea umană sau pentru mediu (de ex. arsenicul) sunt interzise. De asemenea, anumite aporturi sintetice, considerate ca fiind esenţiale pentru agricultura biologică şi conforme filozofiei ei, sunt autorizate (de ex. feromonii). Într-un sistem de agricultură ecologică se are în vedere dezvoltarea de exploataţii agricole productive şi durabile, care să protejeze mediul înconjurător. Tehnicile culturale trebuie să restabilească şi apoi să menţină stabilitatea ecologică a exploataţiei agricole şi a mediului care o înconjoară. 50

Fertilitatea solului este menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care favorizează activitatea biologică maximă în sol, precum şi conservarea resurselor solului. Lupta împotriva buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin metode integrate de control, precum lucrările solului şi lucrările de îngrijire, asolamentul şi rotaţia culturilor, eliberarea de insecte utile pentru a favoriza echilibrul între prădători şi insectele dăunătoare, promovarea diversităţii biologice. Într-un sistem de agricultură ecologică, animalele beneficiază de condiţii de creştere şi de o încărcătură conformă cu necesităţile lor comportamentale, precum şi de furaje biologice şi de metode de creştere care reduc nivelul de stres şi care favorizează o bună stare de sănătate şi previn îmbolnăvirile. Se poate spune că scopul agriculturii ecologice este acela de maximizare a productivităţii biologice, asigurarea calităţii mediului şi a confortului comunităţii vegetale, animale şi umane. Menţiunea de “Produs ecologic” garantează că acel produs provine dintr-un mod de producţie ce exclude utilizarea produselor chimice de sinteză şi protejează mediul înconjurător. Pentru ca un produs să poată primi această menţiune trebuie ca acesta să rezulte dintr-un mod de producţie în care: - nu se utilizează produse chimice de sinteză; - se aplică metode de lucru bazate pe reciclarea materiei organice naturale şi rotaţia culturilor; - se respectă un plan de conversie a terenului de 2 ani înainte de însămânţare pentru culturile anuale şi de 3 ani înainte de recoltă pentru culturile perene; - se utilizează metode biologice de protecţie; - se limitează utilizarea de inputuri (aditivi, conservanţi, dezinfectanţi etc) şi se privilegiază inputurile naturale. Practica ecologică, numai ea, nu poate garanta că produsele ecologice sunt în întregime fără reziduuri de substanţe interzise, aceasta deoarece expunerea produselor la astfel de agenţi poluanţi provenind din atmosferă, sol, apă sau din alte surse poate avea loc independent de dorinţa agricultorului, iar pe de altă parte contaminarea se poate face şi în afara sistemului agricol, pe fluxul de la producător la consumator. Pentru a putea fi comercializate, toate produsele agriculturii ecologice trebuie să fie controlate şi trebuie să obţină certificarea unui organism autorizat în acest sens. 51

Agricultura ecologică câştigă o importanţă din ce în ce mai mare. Diminuarea ajutoarelor publice factorilor de producţie agricolă oferă oportunitatea convertirii sistemelor de producţie cu inputuri reduse în sisteme de agricultură ecologică. În plus, biodiversitatea indusă prin sistemele de agricultură ecologică contribuie la stabilitatea ecosistemului agricol, iar pe de altă parte cererile consumatorilor pentru produse agricole ecologice (consumatorii devin din ce în ce mai conştienţi şi interesaţi de asigurarea sănătăţii prin consumul de produse agricole naturale şi sănătoase) şi cele ale societăţii pentru o dezvoltare agricolă durabilă oferă noi debuşee pentru produsele agriculturii ecologice. 3.2. Importanţa agriculturii ecologice Importanţa agriculturii ecologice reise din următoarele avantaje: ¾ Produse agricole, apă şi aer mai puţin contaminate. Neutilizarea pesticidelor (erbicide, insectide, fungicide) determină un risc substanţial mai mic de contaminare a produselor agricole. Aceasta înseamnă că produsele agricole ecologice sunt produse sănătoase, sigure pentru consumul uman şi animal. Prezenţa pesticidelor în apa potabilă a devenit o problemă din ce în ce mai mare în toată lumea, chiar şi în ţările cu cantităţi mici de pesticide utilizate şi cu un potenţial mare de apă (ex. Suedia), iar agricultura convenţională este o sursă de poluare a apei freatice cu nitraţi, pesticide, bacterii. Prin extinderea sistemelor agricole ecologice, aerul are o calitate mai bună în principal prin faptul că nu se utilizează produse chimice care se pulverizează şi ajung în aer sub formă de aerosoli. ¾ Condiţii sigure de muncă pentru agricultori. Este cunoscut faptul că o mulţime de agricultori mor anual din cauza utilizării pesticidelor, în special în ţările lumii a treia. Chiar în ţările unde agricultura este modernă şi unde cunoştinţele de protecţia muncii sunt bine cunoscute, rata anumitor forme de cancer printre fermieri este mai mare decât în marea masă a populaţiei, aceasta fiind cauzată de utilizarea pesticidelor. ¾ Biodiversitate. Utilizarea pesticidelor reprezintă o ameninţare atât pentru plante şi animale, cât şi pentru om. Pesticidele ameninţă supravieţuirea anumitor 52

specii sălbatice de plante şi animale, dar mai mult decât atât, utilizarea acestora limitează biodiversitatea generală în culturi şi în zonele învecinate, cu implicaţii deosebite de-a lungul lanţurilor trofice. De exemplu, prin utilizarea pesticidelor se reduc considerabil sursele de hrană pentru păsări. Sunt numeroase studii efectuate care arată că numărul de păsări şi, în general, de specii creşte în fermele ecologice. Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine durabilitatea solului, determină un număr mai mic de probleme cauzate de boli, dăunători şi buruieni, contribuie la un peisaj mult mai variat şi asigură o biodiversitate mai mare, iar în acelaşi timp protejează agricultorii de catastrofele economice cauzate de scăderea preţurilor, acţiunea unor factori de stres sau calamităţi naturale. Scăderea biodiversităţii în sistemele agricole convenţionale are următoarele cauze: specializarea; intensificarea; lipsa fermelor mixte; utilizarea pesticidelor; lipsa terenurilor necultivate. ¾ Sol fertil şi sănătos. Fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin practici biologice, precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare şi mulcire. Agricultura convenţională a determinat scăderea conţinutului de materie organică din sol şi acumularea de compuşi toxici prin utilizarea de pesticide. Prin folosirea îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică, se măreşte şi se menţine procentul de materie organică a solului. ¾ Pierderi mai reduse de elemente nutritive prin levigare. Aporturile de îngrăşăminte organice şi neutilizarea îngrăşămintelor chimice reduc riscul spălării substanţelor nutritive, o problemă enormă în multe ţări şi o ameninţare pentru apa potabilă, precum şi pentru apa lacurilor, râurilor, a mărilor şi a oceanelor. ¾ Reducerea eroziunii solului. Atât ameliorarea solului cât şi reducerea eroziunii solului se poate realiza prin menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil, fie prin mulcire, fie prin cultivarea unor culturi de acoperire. Eroziunea solului este determinată de scăderea conţinutului de materie organică a solului care se realizează în agricultura convenţională prin utilizarea îngrăşămintelor chimice de sinteză, acestea determinând în acelaşi timp şi distrugerea structurii solului. ¾ Management mai bun al factorului apă. Ameliorarea solului (creşterea conţinutului în materie organică şi îmbunătăţirea structurii) şi o mai bună acoperire a acestuia (mulcire, culturi 53

de protecţie etc.) duc la reducerea consumului de apă în agricultura ecologică. Conţinutul ridicat al solului în materie organică în sistemele de agricultură ecologică duce la o mai bună reţinere şi conservare a apei în sol, ceea ce are ca efect reducerea nevoilor de irigare. ¾ Calitate nutritivă superioară a produselor ecologice. Produsele ecologice se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în substanţă uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minerale, oligoelemente. ¾ Minimizarea contribuţiei agriculturii la problemele globale de mediu. Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu, precum: ploaia acidă, încălzirea globală, reducerea biodiversităţii şi deşertificarea. Agricultura ecologică reduce emisia de gaze răspunzătoare de efectul de seră (CO2, metan şi oxizi de azot). Numeroase studii au arătat că emisia de CO2 într-un sistem ecologic este cu 40-60 % mai mică la nivelul unui hectar decât într-un sistem de agricultură convenţională. Metanul este emis în cantitate mai mică deoarece densitatea animalelor în fermele zootehnice este mai mică şi se utilizează îngrăşăminte organice sub formă solidă şi mai puţin sub formă lichidă. Emisiile de oxizi de azot sunt mai mici datorită neutilizării de îngrăşăminte chimice cu azot. ¾ Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile. Conceptul de “inputuri reduse” în agricultura ecologică duce la reducerea transportului şi a altor inputuri. Cercetătorii elveţieni au arătat că aceeaşi cantitate de alimente poate fi produsă în agricultura ecologică cu 19% mai puţină energie ca input direct sau indirect comparativ cu sistemul de agricultură convenţională. ¾ Agricultura ecologică contribuie indirect la creşterea productivităţii sistemelor de agricultură convenţională. Exploataţiile agricole convenţionale beneficiază de pe urma introducerii controlului biologic al bolilor şi dăunătorilor în exploataţiile agricole ecologice. Aceasta se datorează faptului că microorganismele şi insectele utile ajung şi în culturile convenţionale, ceea ce duce la diminuarea pagubelor provocate de boli şi dăunători. 3.3. Principiile agriculturii ecologice 9 Protecţia mediului înconjurător. Tehnicile agricole specifice sistemelor intensive au determinat în 54

ultimele decenii o serie de consecinţe nedorite asupra mediului înconjurător, contribuind la degradarea sistemelor ecologice, poluarea apelor freatice şi de suprafaţă, a solului şi a recoltelor cu pesticide şi nitraţi, degradarea solurilor (diminuarea fertilităţii acestora prin reducerea conţinutului în humus, degradarea structurii, compactare, eroziune) şi diminuarea biodiversităţii. Agricultura ecologică urmăreşte păstrarea nealterată a mediului, prin folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin solubile, a composturilor, prin evitarea folosirii produselor care pot avea efecte dăunătoare (L. Dejeu, Petruta Matei, 1996). Agricultura ecologică are în vedere reducerea sau eliminarea practicilor care presupun utilizarea de produşi sintetici sau naturali care dăunează organismelor utile din sol, epuizează resursele neregenerabile şi diminuează calitata apei, aerului şi a produselor agricole. Folosirea pesticidelor este interzisă, fiind permise numai produsele ce nu dăunează plantelor, bazate pe săruri minerale simple (Cu, S etc.), sau extracte de plante. 9 Menţinerea şi creşterea fertilităţii solului. Solul se află în centrul preocupărilor agriculturii ecologice, care este considerat ca un mediu viu, complex, care interacţionează strâns cu plantele şi animalele. Prin tehnicile sale specifice, agricultura ecologică are în vedere intensificarea activităţii microbiologice a solului, menţinerea şi creşterea fertilităţii acestuia. Sănătatea solului face parte integrantă din stabilitatea agroecosistemului. În agricultura ecologică se ţine cont de echilibrul între intrările fizice, chimice şi biologice pentru maximizarea cantităţii şi diversităţii microorganismelor din sol, în scopul creşterii fertilităţii solului. Sporirea fertilităţii solului se face prin practici de genul: rotaţia culturilor, îngrăşăminte verzi, culturi ascunse, culturi intercalate, reciclarea reziduurilor vegetale şi animale, păşunat prin rotaţie, lucrările solului. 9 Respectul pentru sănătatea consumatorilor. Prin practicarea unei agriculturi ecologice se urmăreşte obţinerea unor produse agricole de calitate, fără reziduuri de pesticide, cu un conţinut echilibrat de elemente nutritive (proteine, lipide, glucide), acizi organici, vitamine şi săruri minerale. 9 Menţinerea biodiversităţii ecosistemului agricol. Biodiversitatea este esenţială pentru stabilitatea şi durabilitatea ecosistemului agricol (agroecosistemului). Diversitatea este realizată printro alegere corectă a sortimentului de plante şi animale, a soiurilor/hibrizilor 55

de plante şi a raselor de animale, rotaţie şi protecţie biologică a plantelor. 9 Reciclarea materiilor şi resurselor cât mai mult posibil în interiorul exploataţiei agricole. Elementele nutritive utilizate de către plante sunt realocate solului din surse de elemente nutritive provenind chiar din exploataţia agricolă (de exemplu, resturi vegetale, îngrăşăminte organice, îngrăşăminte verzi). 9 Exploataţia agricolă trebuie să fie o unitate în echilibru În agricultura ecologică se renunţă la o specializare îngustă şi la o exploatare intensivă, unilaterală. Organizarea unei exploataţii agricole trebuie să se facă cu respectarea strictă a legilor biosferei, avându-se tot timpul în vedere conservarea şi sporirea fertilităţii solului. 9 Menţinerea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea acestora şi până la vânzare. Produsele agricole ecologice, ca şi ingredientele, aditivii şi auxiliarele de transformare pe care le conţin, sunt produse, transformate, fabricate şi manipulate în conformitate cu principiile producţiei şi transformării ecologice. Organismele modificate genetic (OGM) şi produsele lor sunt incompatibile cu pricipiile agriculturii ecologice şi utilizarea lor în producerea, transformarea şi fabricarea de alimente ecologice este interzisă. 9 Cultivarea plantelor şi creşterea animalelor în armonie cu legile naturale. În agricultura ecologică cultivarea plantelor şi creşterea animalelor se face în armonie cu legile naturale, folosind, protejând şi respectând natura. 9 Producţie optimă şi nu maximă (obţinută în primul rând prin biodiversitate). În sistemele agricole ecologice se urmăreşte obţinerea de producţii optime, în condiţiile protecţiei mediului, a produselor agricole şi conservării resurselor neregenerabile. Producţiile maxime se obţin de cele mai multe ori cu o utilizare abuzivă a resurselor şi degradarea mediului înconjurător. 9 Tehnologii noi şi potrivite sistemului de agricultură ecologică. Agricultura ecologică utilizează tehnologii de cultivare a plantelor şi creştere a animalelor specifice, rezultate dintr-o înţelegere mai bună a sistemelor biologice naturale. 9 Creşterea animalelor corespunzător cerinţelor fiecărei specii. Prin tehnologia de creştere a animalelor se are în vedere satisfacerea necesităţilor fiziologice şi comportamentale ale acestora. Creşterea 56

animalelor în agricultura ecologică presupune utilizarea de furaje biologice, un adăpost adecvat, metode de creştere ce reduc la minimum gradul de stres, precum şi o supraveghere regulată. 3.4. Problemele agriculturii ecologice > Nivel scăzul al randamentelor.

În agricultura ecologică producţiile pe unitatea de suprafaţă sunt mai scăzute comparativ cu sistemele agricole convenţionale. Scăderea randamentelor se înregistrează mai ales în perioada de conversie de la agricultura convenţională către agricultura ecologică, fiind necesar un timp până ce la nivelul ecosistemului agricol se restabileşte un echilibru ecologic, după care nivelul producţiilor se stabilizează. > Preţul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al produsele convenţionale. Tehnicile specifice de producţie utilizate în sistemele de agricultură ecologică la care se adaugă producţiile ceva mai mici decât în sistemele convenţionale fac ca preţul de producţie să fie ceva mai ridicat. Ca atare, dacă în tările dezvoltate acestea sunt accesibile majorităţii populaţiei, în tările mai puţin dezvoltate, unde încă este important aspectul cantitativ al alimentaţiei, produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori cu posibilităţi financiare peste media populaţiei. > Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice. Chiar în ţările dezvoltate unde agricultura ecologică deţine o pondere mai importantă, aceasta a fost şi mai este încă susţinută prin diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe etc.). În prezent, când aceste forme de susţinere a agriculturii ecologice sunt eliminate din diferite motive, se constată revenirea unor agricultori la sistemul de agricultură convenţională. Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice este cu atât mai importantă cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite ţări. > Produsele ecologice sunt adeseori susceptate de a conţine micotoxine. Ca urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de producţiei, dar şi al conservării şi păstrării produselor agricole cu privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt puşi în situaţia de a alege între posibilitatea prezenţei micotoxinelor în produsele ecologice şi prezenţa reziduurile de pesticide în produsele agricole rezultate în sistemele de agricultură convenţională. 57

> Caracteristici organo-leptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele

produse ecologice. Există posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizării de produse chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, a regulatorilor de creştere şi a altor substanţe chimice, să aibă un aspect comercial deficitar (ex. fructe mai mici, cu eventuale pete pe suprafaţa lor etc.), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritivă şi biologică a acestor produse. > Prezenţa produselor ecologice false pe piaţă. Anumiţi comercianţi sunt atraşi de preţul şi profitul mare al produselor ecologice şi comercializează produse agricole convenţionale ca fiind produse ecologice. > Controlul şi procesul de certificare trebuie să fie ameliorat. Pentru ca produsele ecologice să fie comercializate pe piaţă sub această formă, acestea trebuie să fie controlate şi verificate de către laboratoare autorizate în acest sens. Aceste laboratoare trebuie să fie accesibile producătorilor agricoli, atât ca timp şi spaţiu, cât şi din punct de vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obţinute în România sunt trimise pentru control unor laboratorare din alte ţări, aceasta ca urmare a neexistenţei încă a unor astfel de laboratorare autorizate pe teritoriul ţării. > Lipsa sistemelor de cercetare şi extensie pentru agricultura ecologică. Chiar dacă s-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte cercetarea şi extensia cu privire la agricultura ecologică, comparativ cu activităţile similare desfăşurate în cadrul agriculturii convenţionale acestea sunt încă nesemnificative. 3.5. Calitatea produselor agricole ecologice Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor unui produs care-i conferă acestuia aptitudinea de a satisface cerinţele consumatorului. Calitatea produselor agricole reprezintă totalitatea însuşirilor prin care acestea satisfac cerinţele alimentare ale consumatorului sau cerinţele ca materie primă ale procesatorului de produse alimentare. Consumatorul apreciază calitatea după aspect, gust, miros, culoare, durata de păstrare, modul de comportare în timpul prelucrării etc. Ca atare, calitatea se apreciază luând în considerare mai multe caracteristici, acestea grupându-se de obicei în caracteristici fizice, chimice şi tehnologice. 58

Se poate discuta de mai multe tipuri de calitate, şi anume: ¾ Calitate vizuală: este calitatea care se referă la aspectul, culoarea, forma şi mărimea unui produs agricol; ¾ Calitate organo-leptică: este calitatea dată de ansamblul însuşirilor gustative (gust) şi olfactive (miros) ale unui produs agricol; ¾ Calitate igienică: reprezintă capacitatea unui produs agricol de a nu dăuna sănătăţii consumatorului. Calitatea igienică este dată de absenţa reziduurilor toxice de pesticide, nitraţi, metale grele etc., precum şi de absenţa produselor toxice de natură biologică (micotoxine) şi a microorganismelor patogene; ¾ Calitate ecologică: reprezintă impactul pe care-l are asupra mediului producerea, prelucrarea, distribuirea şi consumul unui produs agricol; ¾ Calitate biologică sau nutritivă: reprezintă capacitatea unui produs agricol de a satisface cerinţele nutritive ale consumatorului. Calitatea biologică a unui produs agricol este dată de conţinutul în substanţe minerale şi organice (glucide, proteine şi aminoacizi esenţiali, lipide şi acizi graşi, vitamine, etc.). Agricultura ecologică pune un accent deosebit pe calitatea igienică, ecologică şi biologică a produselor agricole. Avantajele consumării produselor agricole ecologice: - legumele produse în sistemele de agricultură ecologică au un conţinut mai ridicat în elemente minerale şi microelemente esenţiale comparativ cu cele produse în cadrul sistemelor agricole convenţionale (după Institutul Federal German pentru Protecţia Consumatorilor); - produsele agriculturii ecologice au un conţinut mai ridicat în alcaloizi şi alte substanţe esenţiale care asigură o bună dezvoltare a creierului şi asigură buna funcţionare a sistemului imunitar al organismului. Acestea exercită o influenţă pozitivă asupra dezvoltării şi regenerării ţesuturilor; - produsele agriculturii ecologice nu determină atâtea alergii precum produsele obţinute în sistemele agricole industriale; - produsele agriculturii ecologice determină o ordine şi o organizare superioară la nivelul organismului comparativ cu produsele obţinute în sistemele agricole convenţionale. Acestea au o entropie mai mică şi au capacitatea de a crea un echilibru la nivelul organismului uman (după Universitatea Agricolă din Copenhaga); - legumele produse în sistemele de agricultură ecologică au un conţinut mai scăzut în nitraţi comparativ cu cele produse în sistemele agricole convenţionale. Nitraţii se transformă în nitriţi în sistemul digestiv al 59

-

-

-

omului, care se combină cu aminele formând nitrosamine, care sunt cauzatoare de cancer (după Institutul Federal German pentru Protecţia Consumatorilor); insecticidele utilizate în sistemele agricole convenţionale au o structură moleculară asemănătoare produselor estrogene şi exercită o acţiune hormonală asupra corpului uman. Acestea pot produce dezechilibre în structura şi funcţionarea diverselor ţesuturi ale corpului uman, inclusiv la nivelul creierului, cauzând tumori; se poate spune că toate cazurile serioase de cancer pot fi legate, cel putin în parte, de expunerea la substanţele chimice utilizate în cadrul sistemelor agricole convenţionale. Cei mai afectaţi sunt tinerii ca urmare a faptului că la aceştia corpul şi sistemul nervos în dezvoltare sunt mult mai sensibile la acţiunea acestor produse; laptele produs în sistemele agricole ecologice are un conţinut natural mai ridicat de ALC (acid linoleic conjugat) comparativ cu laptele produs în sistemele agricole convenţionale, acesta având o acţiune inhibitoare asupra cancerului şi prevenind ateroscleroza. 3.6. Tipuri de agricultură ecologică

-

Agricultura ecologică se regăseşte în următoarele curente: agricultură biodinamică; agricultură organică; agricultură organo-biologică; agricultură biologică Lemaire-Boucher.

3.6.1. Agricultura biodinamică Bazele agriculturii biodinamice au fost puse în anul 1924 de către Rudolph Steiner. Agricultura biodinamică acordă o importanţă deosebită respectării legilor naturale ale vieţii şi ale unităţii sol-plantă-animal-om. Aceasta se bazează pe utilizarea forţelor telurice şi cosmice. În agricultura biodinamică, exploataţia agricolă este considerată ca un organism viu în cadrul căruia trebuie să existe un echilibru între cultura plantelor şi creşterea animalelor. Agricultura biodinamică se bazează pe utilizarea a 9 preparate 60

numerotate de la 500 la 508, care sunt folosite în scopul restabilirii echilibrului de moment dereglat în principal ca urmare a intervenţiei omului şi a factorilor climatici. Preparatele sunt obţinute astfel: - preparatul 500: este obţinut din gunoi (sau balegă) de vacă proaspăt care este pus într-un corn de vacă, de preferat proaspăt, ce este îngropat în sol, unde rămâne peste iarnă, iar în primăvară gunoiul de vacă este bine amestecat şi diluat până la concentraţii mici, de până la 1:1000; - preparatul 501: este obţinut din nisip de cuarţ. Roca cristalină este măcinată până la o pulbere fină, care este pusă într-un corn de vacă ce este îngropat în sol pe timpul lunilor de vară, după care nisipul de cuarţ este bine amestecat şi diluat în apă; - preparatul 502: este obţinut din flori de coada şoricelului (Achillea millefolium); - preparatul 503: este obţinut din flori de muşeţel (Matricaria chamomilla); - preparatul 504: este obţinut din plante de urzică moartă (Urtica dioica); - preparatul 505: este obţinut din coajă de stejar (Quercus robur); - preparatul 506: este obţinut din flori de păpădie (Taraxacum officinale); - preparatul 507: este obţinut din suc de flori de valeriană (Valeriana officinalis); - preparatul 508: este obţinut din infuzie de coada calului (Equisetum arvense) şi suc de urzică moartă (Urtica dioica). Preparatul 500 este utilizat pentru stimularea activităţii biologice a solului (aplicat diluat pe sol în doză de maximum 250 g/ha), preparatul 501 este utilizat pentru stimularea creşterii şi fructificării (aplicat diluat pe sol în doză de 4 g/ha), iar preparatele 502-508 sunt utilizate pentru compostarea gunoiului de grajd şi a resturilor vegetale (aplicat în doză de 2-3 g/10 tone de compost). Pentru efectuarea lucrărilor de semănat, plantat, dar şi pentru efectuarea lucrărilor solului, combaterea buruienilor, bolilor, dăunătorilor şi recoltat se ţine seama de influenţele cosmice exercitate în primul rând de către Lună, dar şi de către alte planete care au o influenţă asupra solului şi asupra plantelor. Ideile lui Steiner au fost preluate şi dezvoltate de către Ehrenfried Pfeiffer în Germania. Acesta a lucrat iniţial în Germania şi Olanda, după care în Statele Unite ale Americi, publicând lucrarea intitulată “Fecondité de la terre” în anul 1937. 61

3.6.2. Agricultura organică Agricultura organică s-a dezvoltat în Marea Britanie după cel de-al doilea război mondial. Acest sistem de agricultură se bazează pe teoria dezvoltată în 1940 de către Sir Albert Haward în “Testamentul agricol” şi pe ideile lui Lady Balfour. Agricultura organică urmăreşte să redea humusului un rol fundamental în echilibrul biologic şi fertilitatea solurilor. Practic, agricultura organică se bazează pe folosirea exclusivă a fertilizării organice. Agricultura organică presupune următoarele elemente: - tehnica de bază o constituie compostarea tuturor deşeurilor vegetale şi animale; în ceea ce priveşte tehnica compostării, sunt utilizaţi o serie de activatori, în principal extrase din plante, pentru a accelera fermentarea compostului; - subsolajul este considerat ca fiind esenţial şi trebuie să fie făcut în medie la fiecare 5-6 ani; - baza asolamentului o constituie pajiştea temporară de 3 sau 4 ani. 3.6.3. Agricultura organo-biologică Agricultura organo-biologică s-a bazat pe un curent apărut în Elveţia în 1930, sub autoritatea biologului Dr. Hans Müller. Acesta a observat că în natură resturile vegetale şi dejecţiile animale se biodegradează şi ajung să îngraşe solul fără ca cineva să le încorporeze în sol. Ideile acestui curent de agricultură organo-biologică s-au concretizat într-o metodă de cultură aparte în anii 60, care a fost pusă la punct de către un medic austriac, şi anume Hans Peter Rusch. Agricultura organo-biologică se practică în Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda, vestul Germaniei. Acest sistem de agricultură se bazează pe ipoteza existenţei unui ciclu al materiei vii, principala consecinţă agronomică fiind aceea că fertilizarea trebuie să aibă ca scop hrănirea nu directă a plantelor, ci a micoorganismelor solului care furnizează plantelor toate elementele minerale de care acestea au nevoie. Din punct de vedere tehnic, acest sistem de agricultură se caracterizează prin următoarele elemente: - fertilizarea organică se bazează pe: - compostarea la suprafaţă, care are la bază principiul că solul nu 62

-

-

trebuie să rămână niciodată gol, neacoperit, chiar şi iarna. Gunoiul de grajd şi resturile vegetale sunt împrăştiate la suprafaţa solului şi încorporate numai la câţiva centimetri cu câteva săptămâni înainte de utilizarea solului; - îngrăşămintele verzi sunt utilizate în mod sistematic, de fiecare dată când intervalul dintre culturi o permite; îngrăşămintele minerale sunt constituite din pulberi de roci utilizate la toate culturile şi pe toate tipurile de sol; solul este lucrat la adâncimi mici (8-12 cm); subsolajul este considerat ca fiind inutil în cele mai multe cazuri, fiind înlocuit în mod avantajos de către plantele cu înrădăcinare profundă introduse în asolament; un preparat pe bază de culturi de microorganisme (gunoi de grajd fermentat) este utilizat pentru ameliorarea activităţii biologice a solului. 3.6.4. Agricultura biologică Lemaire-Boucher

Metoda de agricultură Lemaire-Boucher a apărut şi se practică în Franţa şi Belgia. Aceasta se caracterizează prin următoarele elemente: - fertilizarea organică se bazează pe utilizarea compostului care se obţine prin compostare timp de 3-4 săptămâni; - fertilizarea minerală se bazează pe utilizarea fosfaţilor naturali; - metoda are la bază utilizarea ca îngrăşământ a unei alge cu corp calcaros (Lithothamnium calcareum), în stare uscată şi măcinată, singură sau în amestec cu roci fosfatice naturale măcinate, folosită cu rezultate bune pe solurile acide. 3.7. Istoricul agriculturii ecologice Agricultura ecologică a luat naştere la începutul secolului XX, dar principiile agriculturii ecologice au fost difuzate după cel de-al doilea război mondial de către consumatorii şi medicii preocupaţi de efectul alimentelor asupra sănătăţii oamenilor. Motivele orientării către agricultura ecologică în anii ‘70 sunt legate de experienţa negativă determinată de utilizarea produselor chimice de sinteză şi problemele de sănătate apărute. La aceasta se adaugă şi 63

dependenţa de materii prime şi energie la costuri din ce în ce mai ridicate. În anii ’80 se dezvoltă conştiinţa responsabilităţii faţă de mediul înconjurător, iar la începutul anilor ‘90, în ţările occidentale se înregistrează o supraproducţie de alimente, saturarea şi liberalizarea pieţelor agricole, fapt ce determină orientarea producătorilor agricoli şi a consumatorilor către agricultura ecologică. În ultimele 2-3 decenii sau înfiinţat mai multe organizaţii ale producătorilor care au avut ca scop promovarea agriculturii ecologice. Astfel, în 1972 s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică (IFOAM). Această organizaţie s-a dezvoltat continuu, grupând în 1993 aproxiamtiv 400 de asociaţii din 60 de ţări. Termenul de agricultură ecologică apare pentru prima dată într-o reglementare europeană în 1991. Este vorba despre Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91 din 24 ianuarie 1991 privind producţia vegetală. În ceea ce priveşte producţia animală, miniştrii europeni ai agriculturii au adoptat la 19 iulie 1999 reglementarea CE nr. 1804/99, care a intrat în aplicare pe data de 24 august 2000 şi care completează reglementarea CEE 2092/91. Din punct de vedere istoric, agricultura ecologică în Europa a avut următoarea evoluţie: - 1924: începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu lansarea cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner; - 1930-1940: doctorul Hans Mueller activează în Elveţia unde dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică, acesta fiind în prezent cel mai răspândit sistem de agricultură ecologică din ţările germanice (reprezentat prin “Bioland” în Germania şi “BioSuisse” în Elveţia); - 1940: Sir Albert Howard publică lucrarea “An Agricultural Testament”, care pune bazele agriculturii organice în Marea Britanie; - 1943: Lady Eve Balfour publică lucrarea “The living Soil”, care a contribuit la dezvoltarea agriculturii organice în Marea Britanie; - 1946: se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie; - 1967: Asociaţia Solului din Marea Britanie publică primele standarde organice; - 1972: se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements) la Versaille, Franţa; - 1973: se înfiinţează Institutul de Cercetare pentru Agricultura Organică (Research Institute of Organic Agriculture) din Elveţia, care este în 64

-

-

-

-

prezent cel mai mare institut de cercetare pentru agricultura ecologică din lume; 1975: se înfiinţează Fundaţia “Ecologie şi Agricultură” (Foundation Ecology&Agriculture) din Germania; anii 1980: se înfiinţează majoritatea asociaţiilor şi organizaţiilor pentru agricultură ecologică şi se publică standardele de bază IFOAM; 1985: Franţa adoptă legislaţia cu privire la agricultura ecologică; 1990: are loc prima expoziţie de agricultură ecologică în Germania, la Nuremberg, în prezent această expoziţie fiind cea mai mare expoziţie de agricultură ecologică din lume; 1991: se înfiinţează Grupul Regional IFOAM al Uniunii Europene (IFOAM European Union Regional Group); 1991: apare reglementarea UE 2092/91 cu privire la agricultura ecologică, care devine lege din 1993; 1992: apare reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pune bazele programului IFOAM de acreditare; 1995: se lansează primul plan de acţiune (First Action Plan) pentru agricultura ecologică în Danemarca; 1999: apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/1999, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE; de asemenea, apare reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine animală şi se adoptă Codex Alimentarius guidelines; 2000: la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică; 2001: în mai, la Copenhaga se fac primii paşi pentru un Plan European de Acţiune (European Action Plan) pentru agricultura ecologică.

3.8. Conversia de la agricultura convenţională la agricultura ecologică Conversia de la agricultura convenţională la agricultura ecologică necesită din partea agricultorului cunoştinţe privind agricultura ecologică, o puternică motivaţie pentru un mod de producţie în armonie cu legile naturii, care să protejeze mediul înconjurător şi sănătatea consumatorilor de produse agricole, dar şi o exploataţie agricolă care să se preteze la agricultura ecologică, care să includă mai multe culturi şi de preferat şi un sector 65

zootehnic. O exploataţie agricolă foarte specializată este mai greu de convertit către agricultra ecologică, comparativ cu o exploataţie agricolă diversificată. Renunţarea la diversele tratamente chimice specifice sistemelor agricole convenţionale presupune din partea agricultorului un volum mai mare de muncă la nivelul exploataţiei agricole, care trebuie să fie compensat printr-o foarte bună organizare şi planificare a activităţilor agricole. De asemenea, agricultorul este nevoit să facă unele investiţii suplimentare determinate de tehnicile de producţie specifice agriculturii ecologice (ex. achiziţionarea de grape cu degete flexibile pentru combaterea mecanică a buruienilor din culturile de cereale păioase etc.). În plus, pe durata perioadei de reconversie agricultorul nu poate vinde produsele agricole ca fiind produse ecologice, deci nu le poate vinde la un preţ mai ridicat, aceasta pe fondul unei producţii mai reduse determinată de renunţarea la multitudinea de intervenţii chimice ce ţin de fertilizare, combaterea buruinilor, a bolilor şi dăunătorilor. Ca atare, este necesar ca agricultorii să fie spijiniţi pe diferite căi în perioada de conversie către agricultura ecologică. Motivele pentru care agricultorii trec de la agricultura convenţională la agricultura ecologică sunt foarte diverse, putându-se enumera: - experienţa negativă determinată de aplicarea metodelor specifice agriculturii convenţionale, în special determinată de utilizarea pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice; - contactul cu agricultorii care deja practică o agricultură ecologică sau cu persoane ce promovează agricultura ecologică; - convingerile personale cu privire la un mod de producţie ce respectă mediul înconjurător şi care urmăreşte să asigure sănătatea solului, a produselor agricole şi a consumatorilor de produse agricole, precum şi propria sănătate a agricultorului; - posibilităţi de valorificare mai eficiente a produselor agricole pe piaţă etc. În timpul perioadei de conversie exploataţia agricolă trebuie să fie vizitată de către consultantul agricol pentru a se urmări evoluţia exploataţiei agricole, depistarea şi rezolvarea eventualelor probleme. De asemenea, exploataţia agricolă este controlată de către reprezentanţii instituţiilor autorizate cu privire la respectarea regulilor şi a principiilor agriculturii ecologice. Pentru reuşita conversiei către agricultura ecologică agricultorul trebuie să fie pe deplin convins că ceea ce face este bine, ca de altfel şi toată 66

familia acestuia. La aceasta se adaugă acumularea de cunoştinţe privind agricultura ecologică, fie prin consultarea diferitelor cărţi şi materiale documentare cu referire la agricultura ecologică, fie prin urmarea unui curs de specializare în agricultura ecologică. Perioada de conversie este stabilită de legislaţia şi standardele în vigoare, fiind diferită de la o ţară la alta. Pentru România, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000 şi normelor metodologice din 13 septembrie 2001 de aplicare a acestei Ordonanţe de Urgenţă, perioada de conversie este următoarea: - 2 ani înainte de însămânţare pentru culturile de câmp anuale, pajişti şi culturile furajere; - 3 ani înainte de recoltare pentru culturile perene şi plantaţii; - 1 an pentru vite pentru carne; - 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci; - 12 săptămâni pentru animale de lapte; - 10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne, cumpărate la vârsta de 3 zile; - 6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de ouă; - 1 an pentru albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale. Dacă conversia se face la nivelul întregii exploataţii, ceea ce include animalele din exploataţia agricolă şi suprafaţa de teren aferentă producerii furajelor, atunci perioada de conversie este de 24 de luni atât pentru animale cât şi pentru teren, cu respectarea următoarelor condiţii: - regula se aplică numai animalelor deja existente în exploataţia agricolă şi terenurilor folosite pentru producerea furajelor înainte de începerea conversiei către agricultura ecologică; - furajele trebuie să provină numai din cadrul exploataţiei. În Germania, perioada de conversie prevăzută în Standardele Bioland din 29 aprilie 2003 este de: - 1 an înainte de semănat pentru culturile anuale; - 2 ani înainte de semănat pentru culturile furajere; - 3 ani înainte de recoltat pentru culturile perene; - 6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de ouă; - 10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne, cumpărate la vârsta de 3 zile; - 12 săptămâni pentru animalele de lapte; - 6 luni pentru ovine, caprine, suine; 67

-

1 an pentru albine; 1 an pentru piscicultură. În Uniunea Europeană, perioada de conversie pentru culturile anuale este de 2 ani înainte de semănat, iar în SUA este de 3 ani înainte de recoltat, cu precizarea că de-a lungul celor 3 ani nu este obligatoriu să se implementeze în totalitate tehnicile de agricultură ecologică. După perioada de conversie, exploataţia agricolă primeşte un certificat de la instituţia autorizată la care este afiliată, urmând ca periodic să fie inspectată pentru a se verifica dacă se respectă regulile şi normele specifice agriculturii ecologice. În România, producătorii agricoli care doresc să devină producători agricoli ecologici trebuie să se înregistreze la Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice (ANPE) din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi trebuie să fie supuşi operaţiilor de inspecţie şi certificare de către instituţiile acreditate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor prin intermediul ANPE. După obţinerea certificatului de producător agricol ecologic, produsele agricole pot fi vândute ca „produse ecologice”.

68

4. Metodele şi tehnicile specifice agriculturii ecologice 4.1. Rotaţia În gândirea rotaţiei trebuie să se urmărească atingerea următoarelor obiective: - menţinerea fertilităţii solului; - reducerea gradului de îmburuienare; - prevenirea şi reducerea atacului de boli şi dăunători; - asigurarea bazei furajere pentru animalele din fermă; - obţinerea de recolte eficiente din punct de vedere economic fără utilizarea de îngrăşăminte chimice şi pesticide pentru protecţia plantelor. Rotaţia în agricultura ecologică constituie un element tehnologic de bază prin care trebuie să se realizeze un echilibru între culturi, astfel încât cele care duc la scăderea fertilităţii solului, a conţinutului în materie organică şi în mod deosebit în azot, să fie urmate de către culturi care refac fertilitatea solului. Ca atare, în cadrul rotaţiei culturilor trebuie să fie incluse leguminoasele perene şi anuale, dar şi graminee perene (pajişti temporare). Leguminoasele au capacitatea de a trăi în simbioză cu bacteriile fixatoare de azot din genul Rhizobium, şi ca atare au capacitatea de a-şi asigura necesarul de azot prin această simbioză. Mai mult decât atât, după moartea lor rămâne în sol o cantitate apreciabilă de azot, care este diferită în funcţie de specie, astfel: după mazăre şi fasole rămâne în sol o cantitate de 40-50 kg N/ha; după trifoi alb rămâne în sol o cantitate de 120-180 kg N/ha/an în primii doi ani de la înfiinţarea culturii; după trifoi roşu rămâne în sol o cantitate de 240-380 kg N/ha/an (B.R. Taylor şi col. 2001). Culturile perene (graminee, leguminoase) duc la creşterea conţinutului de materie organică din sol, îmbunătăţesc structura solului şi capacitatea acestuia de a reţine apa. În cadrul asolamentului, culturile perene (lucernă, trifoi, graminee) de 2-4 ani sunt urmate de 3-4 ani de culturi anuale. Introducerea culturilor furajere perene implică ca la nivelul exploataţiei agricole să existe un sector zotehnic, care să valorifice furajele produse în cadrul exploataţiei, sau să existe posibilitatea de valorificare a acestora prin vânzare. Existenţa sectorului zootehnic la nivelul exploataţiei agricole asigură îngrăşămintele organice ce constituie un element fundamental al agriculturii ecologice. 69

În situaţia în care culturile furajere perene nu sunt introduse în cadrul rotaţiei (lipsa sectorului zootehnic, lipsa posibilităţi de valorificare a furajelor) este obligatorie introducerea în rotaţie a îngrăşămintelor verzi. De asemenea, în cadrul asolamentului trebuie avută în vedere rotaţia: - plantelor de toamnă cu cele de primăvară; - plantelor cu sisteme radiculare diferite; - plantelor anuale cu cele perene; - culturilor semănate în rânduri rare cu cele semănate în rânduri dese; - plantelor cu particularităţi diferite în ceea ce priveşte consumul de apă şi elemente nutritive; - culturilor cu elemente tehnologice diferite. 4.2. Lucrările solului Prin lucrările solului se urmăreşte atingerea următoarelor obiective: menţinerea şi intensificarea activităţii biologice a solului; menţinerea conţinutului în humus; menţinerea structurii solului; conservarea apei în sol; afânarea solului; încorporarea resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor organice sau minerale; - combaterea buruienilor; - combaterea şi prevenirea atacului de boli şi dăunători. Prin lucrările solului se urmăreşte crearea unei structuri fizice a solului cât mai favorabilă plantei de cultură şi favorizarea activităţii biologice a solului. Prin lucrările solului trebuie evitate procesele de tasare şi eroziune. Lucrările solului trebuie să fie efectuate mai superficial decât în sistemele agricole convenţionale, astfel încât să nu fie perturbat prea mult sistemul biologic al solului şi să nu fie perturbate orizonturile solului. Astfel, arătura trebuie să fie efectuată la adâncimi de 10-15 (20) cm, iar pentru lucrările de întreţinere a arăturii se preferă vibrocultoarele şi grapele rotative care lucrează superficial şi care menţin structura solului. Dacă este necesar, se poate face un subsolaj pentru afânarea solului în profunzime fără a se amesteca orizonturile de sol. -

70

4.3. Fertilizarea 4.3.1. Noţiuni generale Fertilizarea constituie veriga tehnologică cheie a agriculturii ecologice prin intermediul căreia trebuie să să asigure cele mai bune condiţii microflorei solului care mai departe să furnizeze plantelor toate elementele nutritive de care acestea au nevoie. Deci, prin fertilizare nu se urmăreşte să se hrănească direct plantele cu elemente nutritive, ci microflora solului, care mai departe va hrăni plantele prin descompunerea materiei organice şi furnizarea de elemente nutritive uşor solubile. Nutriţia plantelor se desfăşoară în strînsă legătură cu stadiul de vegetaţie al plantelor şi evoluţia condiţiilor climatice. Ca atare, prin fertilizare se urmăreşte ca substanţele nutritive să fie puse la dispoziţia plantelor treptat şi în raporturi armonioase, corespunzător cerinţelor pe faze de vegetaţie. În agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie utilizarea îngrăşămintelor organice şi a îngrăşămintelor minerale naturale. 4.3.2. Fertilizarea organică Îngrăşămintele organice contribuie la creşterea conţinutului de humus al solului şi la ridicarea fertilităţii acestuia ca urmare a: - sporirii conţinutului de elemente nutritive; - intensificarea activităţii microbiologice; - îmbunătăţirea structurii solului; - mărirea capacităţii pentru apă a solului; - îmbunătăţirea circulaţiei aerului. Materia organică ajunsă în sol prin aplicarea îngrăşămintelor organice este descompusă de către microorganismele solului, proces în urma căruia se eliberează elementele nutritive în forme uşor accesibile plantelor. Materia organică introdusă în sol în cantitate mare în stare proaspătă are efecte nefavorabile asupra creşterii plantelor prin blocarea azotului solului de către microorganismele ce asigură descompunerea acesteia. Ca atare, se recomandă respectarea a două reguli de bază: - este preferabil să se utilizeze doze moderate de îngrăşăminte organice şi la intervale mai scurte de timp; 71

nu se recomandă încorporarea materiei organice proaspătă la adâncime, deoarece are loc un fenomen de descompunere anaerobă în urma căreia se formează produşi toxici pentru plante. Îngrăşămintele organice admise în agricultura ecologică, conform Normelor Metodologice de aplicare a Hotărârii de Urgenţă a Guvernulului României nr. 34/2000, sunt următoarele: - gunoi de grajd de la animale şi păsări; - gunoi de grajd uscat şi gunoi de grajd deshidratat; - gunoi de grajd de la animale şi păsări compostat; - excremente de animale sub formă lichidă (urină, noroi cu urină); - compost din resturi menagere; - compost rezultat de la cultura ciupercilor; - compost de râme; - compost din resturi vegetale; - turbă; - guano; - produse sau subproduse de origine animală: făină de sânge, făină de copite, făină de coarne, făină de oase, făină de oase degelatinate, cărbuni animali, făină de peşte, făină de carne, făină de pene, lână, blană, păr; - produse şi subproduse organice de origine vegetală: făină de turte de oleaginoase, radicele de malţ; - alge şi produse din alge; - rumeguş şi resturi lemnoase; - scoarţă de copac compostată; - drojdii de distilare. Ca alge marine se utilizează alga calcaro-magnezică Lithothamnium calcareum. În agricultura ecologică compostul este un îngrăşământ de bază. Compostul se obţine prin fermentarea aerobă a unui amestec de deşeuri vegetale şi animale până la transformarea acestora într-o masă omogenă cu structură granuloasă, foarte bogată în humus şi microorganisme. În general, compostul se obţine prin suprapunerea în straturi succesive de gunoi de grajd şi resturi vegetale (paie, frunze etc.) pe un sol afânat la suprafaţă şi permeabil. Se constituie o grămadă alungită care are circa 2 m la bază şi 1 m la vârf, cu înălţimea de 1,5 m. Se udă grămada şi se astupă cu un strat subţire de pământ sau paie, după care se udă periodic. Compostul este gata -

72

de a fi utilizat după câteva săptămâni sau luni, în funcţie de condţiile climatice şi natura materiei organice. De asemenea, în agricultura ecologică (în special în cadrul metodei Müller-Rusch) se practică “compostarea la suprafaţa solului”, care constă în împrăştierea pe suprafaţa solului de materie organică (îngrăşăminte organice, paie, frunze etc), într-un strat subţire şi uniform, care se lasă aşa fără a fi încorporate, sau cel mult se amestecă cu stratul superior de sol. Materia organică de la suprafaţa solului suferă o decompunere aerobă în urma căreia se formează compuşi oxigenaţi uşori asimilaţi de către plante. Împrăştierea materiei organice poate fi făcută toamna, rămânând la suprafaţa solului până primăvara următoare. De asemenea, materia organică poate fi împrăştiată pe sol după recoltarea plantei premergătoare, sau după un îngrăşământ verde care este tocat şi lăsat la suprafaţa solului. După compostare, încorporarea se face în stratul superior de sol. Există părerea că răspândirea gunoiului de grajd la suprafaţa solului duce la o diminuare a valorii lui fertilizante prin pierderile importante de azot ca urmare a procesului de volatilizare. În realitate se pierde, într-adevăr, din azot prin volatilizare, dar acesta este compensat prin procesul de fixare biologică a azotului de către microorganismele solului care sunt stimulate prin această tehnică de compostare. În plus, nu se formează compuşi toxici pentru plante ca în cazul încorporării îngrăşămintelor organice în sol la adâncime, sau dispunerii acestuia în grămezi mari şi tasate pe sol. De asemenea, se protejează solul împotriva eroziunii hidrice şi eoliene, se împiedică piederea apei prin procesul de evaporare şi se favorizează activitatea microbiologică a solului. 4.3.3. Îngrăşămintele verzi Îngrăşămintele verzi sunt culturi care se încorporează în sol în scopul îmbunătăţirii proprietăţilor acestuia. Îngrăşămintele verzi au următoarele efecte benefice: - îmbogăţesc solul în materie organică; - intensifică activitatea microbiologică a solului; - îmbogăţesc solul în azot, mai ales când este vorba despre leguminoase; - ameliorează structura solului; - reduc eroziunea solului prin vânt sau apă; - previn levigarea elementelor nutritive, în special a nitraţilor. 73

Ca îngrăşăminte verzi pot fi utilizate numeroase plante, respectiv: > leguminoase, acestea fiind cele mai importante ca urmare a posibilităţii

acestora de a fixa azotul atmosferic prin simbioza cu bacteriile din genul Rhizobium (Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, linte şi latir, Rhizobium phaseoli pentru fasole, Bradyrhizobium japonicum pentru soia, Rhizobium cicerii pentru năut, Rhizobium lupini pentru lupin, Rhizobium trifoli pentru trifoi, Rhizobium meliloti pentru lucernă, sulfină, ghizdei): - pe solurile nisipoase se poate utiliza: lupin galben (Lupinus luteus), măzăriche (Vicia sp.), sulfină albă (Melilotus alba); - pe solurile lutoase se poate utiliza: lupin galben (Lupinus luteus), lupin albastru (Lupinus angustifolius), lupin alb (Lupinus albus), lupin peren (Lupinus polyphyllus), sulfină albă (Melilotus alba), latir (Lathyrus sativus); - pe solurile argiloase se poate utiliza: lupin albastru (Lupinus angustifolius), lupin alb (Lupinus albus), lupin peren (Lupinus polyphyllus), măzăre (Pisum sativum), măzăriche (Vicia sp.), latir (Lathyrus sativus); - pe solurile sărăturoase se poate utiliza: lupin alb (Lupinus albus), lupin peren (Lupinus polyphyllus), sulfină (Melilotus officinalis). > graminee: - pe solurile lutoase se poate utiliza: secară (Secale cereale); triticale (Triticosecale). > alte plante: - pe solurile lutoase se poate utiliza: hrişcă (Fagopyrum sagitattum), rapiţă (Brassica napus ssp. oleifera); floarea-soarelui (Helianthus annuus), muştar (Sinapis sp.); - pe solurile argiloase se poate utiliza: rapiţă (Brassica napus ssp. oleifera); - pe solurile sărăturoase se poate utiliza: hrişcă (Fagopyrum sagitattum), floarea-soarelui (Helianthus annuus). Plantele utilizate ca îngrăşământ verde pot fi semănate singure sau în amestec. Semănatul poate fi efectuat înaintea culturii principale, concomitent sau după cultura principală. Cultura de îngrăşăminte verzi înainte de cultura principală se practică în cazul în care cultura principală se seamănă târziu. Îngrăşămintele verzi se seamănă toamna sau primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren. Încorporarea în sol se face cu circa 3 săptămâni înainte de 74

semănatul culturii principale. Ca tip de îngrăşământ verde se preferă utilizarea unui amestec leguminoasă/graminee, cum ar fi de exemplu măzăriche/secară sau măzăriche/ovăz. Cultura de îngrăşăminte verzi concomitent cu planta principală este, de exemplu, cazul trifoiului semănat în cultura de grâu. Trifoiul se seamănă primăvara devreme şi este încorporat toamna sau în primăvara următoare. Acest sistem se practică şi în pomicultură, viticultură. În plantaţiile viticole, îngrăşămintele verzi se seamănă toamna sau primăvara în benzi de 100-120 cm pe intervalul dintre rânduri, alternativ (un interval da, unul nu, acelaşi interval fiind semănat odată la 2 ani. La îmbobocirea sau înspicarea plantelor acestea se toacă şi se lasă la suprafaţa solului sub formă de mulci până la uscare, după care se încorporează în sol cu discul sau freza (Dejeu L., Matei Petruţa, 1996). Cultura de îngrăşăminte verzi după recoltarea plantei principale se înfiinţează după plantele principale cu recoltare mai timpurie, iar semănatul trebuie să fie efectuat cât mai repede posibil după recoltarea culturii principale. 4.3.4. Fertilizarea minerală Importanţa deosebită a îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică nu exclude utilizarea îngrăşămintelor chimice, însă acestea trebuie să fie greu solubile provenite din roci naturale. Îngrăşămintele minerale acceptate a fi utilizate în agricultura ecologică pot fi de următoarele tipuri: > îngrăşăminte minerale cu N: - azotatul de sodiu din Chile (16% N). > îngrăşăminte minerale cu siliciu, acesta având rol în activarea fotosintezei în spaţiile umbrite, în formarea proteinei în plantă, măreşte rezistenţa plantelor la atacul de agenţi patogeni (ciuperci) şi dăunători (nematozi, viermi) şi măreşte rezistenţa cerealelor la cădere: - silicaţi naturali fin măcinaţi – cuarţ, feldspat, bazalt, ortoclas, care se administrează în doză de 200-1000 kg/ha. > îngrăşăminte minerale cu fosfor: - făina de fosforite; - zgura lui Thomas (produs residual din metalurgie); - fosfaţi naturali calcinaţi; - fosfat aluminocalcic. 75

> îngrăşăminte minerale cu magneziu:

- dolomita (carbonat de calciu şi magneziu); - kieseritul (MgSO4 x H2O). > îngrăşăminte minerale cu calciu: - calcare naturale fin măcinate (calcar, piatră de var, roci calcice, cretă, cretă fosfatată etc.); - soluţie de clorură de calciu; - sulfat de calciu (ghips). > îngrăşăminte minerale cu potasiu: - cenuşa de lemn de foc; - săruri potasice naturale (kainit, silvinit); - sulfat de potasiu care conţine sare de magneziu (derivat al sării brute de potasiu). > alte tipuri de îngrăşăminte: - produse reziduale de la fabricarea zahărului; - sulf elementar; - clorură de sodiu; - oligoelemente: bor, cupru, fier, magneziu, molibden, zinc. 4.4. Sămânţa şi semănatul Varietăţile de plante cultivate trebuie să fie cele adaptate zonei de cultură, iar materialul semincer este de preferat să provină din culturi semincere ecologice. Tratamentele la sămânţă cu produse chimice sunt interzise. Semănatul trebuie efectuat la epoca şi densitatea optimă astfel încât să se asigure condiţii de vegetaţie cât mai favorabile plantei de cultură şi mai puţin favorabile dezvoltării buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor. Începând cu anul 2004, în România seminţele şi materialul săditor utilizate în agricultura ecologică vor trebuie obţinute prin metode de producţie ecologice. 4.5. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor 4.5.1. Controlul buruienilor Buruienile sunt plante nedorite în culturile agricole ca urmare a 76

faptului că produc pagube cantitative şi calitative. În mod frecvent, pagubele produse de buruieni reprezintă 20-60% din recoltă, dar la o îmburuienare puternică recolta poate fi compromisă în întregime. Buruienile sunt privite adeseori ca fiind principala problemă a agriculturii ecologice. Populaţia de buruieni poate creşte în timpul perioadei de conversie către agricultura ecologică, după care se stabilizează. Buruienile concurează plantele de cultură pentru resurse (apă, elemente nutritive şi lumină), pot fi gazdă pentru dezvoltarea dăunătorilor şi a agenţilor patogeni, îngreunează operaţiile de recoltare şi diminuează calitatea recoltei, iar unele dintre ele pot fi toxice pentru animalele care le consumă. Totuşi, acestea au şi un rol pozitiv dacă densitatea acestora nu depăşeşte anumite limite, care constă în reducerea riscului de eroziune şi a riscului de levigare a elementelor nutritive, prevenirea formării crustei şi sporirea biodiversităţii ecosistemului agricol, ceea ce se materializează prin asigurarea habitatului pentru un număr mare de specii de insecte şi alte nevertebrate, dintre care unele sunt utile ecosistemului agricol. Ca atare, strategia de combatere a buruienilor trebuie să vizeze în primul rând buruienile problemă şi perioadele cheie de creştere şi dezvoltare a plantelor de cultură în scopul minimizării impactului buruienilor asupra producţiei şi a calităţii acesteia. Controlul buruienilor se realizează prin integrarea diferitelor măsuri, precum: - măsuri preventive; - măsuri curative; - măsuri biologice. 4.5.1.1. Măsuri preventive ¾ Carantina fitosanitară. Carantina fitosanitară reprezintă ansamblul de convenţii internaţionale care prevăd controlul tuturor transporturilor de produse agricole şi interzicerea exportului, importului sau a tranzitului acelor loturi de produse agricole care conţin anumite specii dăunătoare (seminţe de buruieni, agenţi patogeni, ouăle, larvele sau adulţii unor insecte) socotite drept deosebit de periculoase (Toncea I., Stoianov R., 2002). Prin carantina fitosanitară se evită răspândirea în spaţiu a anumitor specii de buruieni de carantină. ¾ Rotaţia culturilor. Anumite specii de buruieni sunt specifice anumitor culturi, 77

monocultura determinând înmulţirea exagerată a acestora, în timp ce rotaţia inhibă dezvoltarea acestora sau duce la menţinerea lor sub pragul economic de dăunare. De exemplu, costreiul (Sorghum halepense) şi mohorul (Echinocloa crus-gali) se dezvoltă bine în culturile de porumb şi floareasoarelui, în timp ce cerealele păioase de toamnă nu favorizează dezvoltarea lor. Pentru combaterea costreiului sunt eficace rotaţiile în care grâul ocupă 40-60 % şi se cultivă repetat (Budoi Gh. şi col., 1994). În culturile de cereale de toamnă se dezvoltă buruienile anuale de toamnă, iar în culturile de cereale de primăvară se înmulţesc buruienile anuale de primăvară. Unele plante de cultură au o capacitate mai redusă de a lupta cu buruienile, fiind uşor invadate de către acestea, astfel de plante fiind: mazărea, inul, sfecla, cerealele păioase de primăvară. Alte plante de cultură luptă bine cu buruienile, având o creştere mai viguroasă şi mai rapidă, o densitate mai mare, ceea ce duce la înăbuşirea buruienilor. Astfel de plante sunt: rapiţa, secara, iarba de Sudan, floarea-soarelui, cânepa, porumbul pentru siloz, lucerna şi trifoiul în anul II de cultură. ¾ Corectarea reacţiei solului şi asigurarea unui raport echilibrat între elementele nutritive. Este cunoscut faptul că anumite specii de buruieni se dezvoltă bine la anumite valori pH, respectiv: măcrişul mărunt (Rumex acetosella), hrana vacii (Spergula arvensis), coada calului (Equisetum arvense), piciorul cocoşului (Ranunculus arvensis) se dezvoltă bine la valori mici ale pH (reacţie acidă); iarba sărată (Salicornia herbacea), sărăcica (Salsola soda şi Salsola kali), peliniţă (Artemisia sp.), păpădia (Taraxacum officinale), scânteiuţă (Anagallis arvensis), curcubeţică (Aristolochia clamatitis), zămoşiţă (Hibiscus trionum), cicoarea (Cichorium inthybus) se dezvoltă bine la valori mari ale pH (reacţie alcalină); Amaranthus retroflexus, Urtica dioica se dezvoltă bine pe solurile ferile, bogate în azot. Aplicarea de amendamente care să corecteze reacţia solului, precum şi echilibrarea conţinutului în elemente nutritive crează condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea acestor specii de buruieni. ¾ Fertilizarea cu compost fermentat. Gunoiul de grajd conţine un număr mare de seminţe de buruieni care deşi au trecut prin tubul digestiv al animalelor şi-au păstrat capacitatea de germinaţie. Administrarea de gunoi de grajd proaspăt nu face decât să aducă în sol un aport însemnat de seminţe de buruieni care prin germinaţie vor spori gradul de îmburuienare a solului. Fermentarea gunoiului de grajd determină moartea seminţelor de buruieni, acestea pierzându-şi capacitatea 78

de germinaţie. ¾ Arătura adâncă. Prin efectuarea unei arături adânci, organele vegetative de înmulţire a buruienilor sunt încorporate la adâncime, unde mor din cauza lipsei de oxigen sau sunt epuizate, noii lăstari neputând ajunge la suprafaţă. De asemenea, sunt încorpotare la adâncime şi seminţele de buruieni. ¾ Întreţinerea arăturii până la semănat. Ori de câte ori arătura se îmburuienează, aceasta trebuie întreţinută prin diferite lucrări ale solului, astfel încât buruienile să nu ajungă să fructifice sau să formeze organe vegetative de înmulţire. Prin lucrările de întreţinere a arăturii, buruienile sunt combătute cu uşurinţă atunci când acestea sunt în curs de răsărire sau în primele faze de vegetaţie şi nu atunci când acestea sunt bine înrădăcinate. ¾ Folosirea de material semincer certificat. Folosirea la semănat a materialului semincer certificat garantează puritatea biologică (apartenenţa la un anumit soi sau hibrid, precum şi la o anumite categorie biologică în cazul soiurilor) precum şi puritatea culturală (germinaţia, MMB, puritatea fizică şi componenţa botanică), conform normelor în vigoare, ceea ce înseamnă că în masa de seminţe de semănat nu sunt seminţe de buruieni sau sunt prezente în limitele maxim admise. Dacă se utilizează sămânţă proprie, aceasta trebuie obligatoriu să fie condiţionată şi supusă unor determinări informative de calitate cel puţin în ceea ce priveşte puritatea fizică, componenţa botanică, germinaţia şi masa a 1000 boabe (MMB). Prin condiţionare, respectiv prin curăţirea masei de seminţe se elimină corpurile străine şi seminţele de buruieni care ar putea fi sursă de infestare odată cu sămânţa de semănat. ¾ Semănatul la epoca optimă. Semănatul la epoca optimă duce la un răsărit uniform şi rapid, ceea ce determină o bună dezvoltare a plantelor de cultură, acestea fiind astfel avantajate în competiţia pentru resurse (apă, lumină, elemente nutritive) cu buruienile. ¾ Asigurarea densităţii optime. Densitatea optimă a culturilor agricole determină obţinerea unui covor vegetal bine încheiat care nu permite dezvoltarea buruienilor, acestea fiind înăbuşite practic de plantele de cultură. ¾ Eliminarea excesului de umiditate. Excesul de umiditate favorizează dezvoltarea unor specii de buruieni precum: Ranunculus sp., Equisetum arvense etc., 79

¾ Inundarea. Combaterea buruienilor prin inundare se practică în orezării şi este o măsură eficientă împotriva speciilor Echinochloa crus-galli şi E. oryzoides. După răsărirea speciilor de buruieni se introduce în orezărie un strat de apă de 5-10 cm, buruienile murind din lipsă de oxigen. ¾ Distrugerea focarelor de buruieni de pe terenurile necultivate. Terenurile necultivate precum marginea drumurilor, taluzurile canalelor de irigaţii, pârloagele, zonele limitrofe perdelelor de protecţie sau a pădurilor, locurile goale din culturi ca urmare a greşelilor de semănat se constituie în importante surse de îmburuienare. Dar, în acelaşi timp, acestea se constituie şi în importante surse de asigurare a biodiversităţii. Ca atare, atunci când în cadrul lor sunt prezente specii de buruieni periculoase, acestea sunt distruse, iar în caz contrar se menţin ca atare. ¾ Curăţirea maşinilor de recoltat înainte de schimbarea parcelei. Curăţirea maşinilor de recoltat înainte de schimbarea parcelei se constituie într-o măsură de evitare a impurificării recoltei cu seminţe de buruieni, precum şi de evitare a transportului de seminţe de buruieni dintr-o parcelă în alta. ¾ Efectuarea la timp a lucrărilor agricole. Efectuarea la timp a lucrărilor agricole duce la crearea unor condiţii de vegetaţie cât mai bune pentru plantele de cultură şi cât mai puţin favorabile dezvoltării şi înmulţirii speciilor de buruieni. Efectuarea la timp a lucrării de recoltat previne înmulţirea unor specii de buruieni, care prin întârzierea recoltatului ar ajunge la maturitate şi şi-ar scutura seminţele pe sol. 4.5.1.2. Măsuri curative ¾ Combatere manuală > Plivitul. Plivitul constă în smulgerea manuală a buruienilor din culturile agricole. Lucrarea se pretează la culturile legumicole, culturile semănate în rânduri dese şi pajişti. La efectuarea lucrării trebuie avut grijă ca buruienile să fie smulse cu rădăcină cu tot (să nu se rupă de la suprafaţa solului, situaţie în care ar putea lăstări), iar când rămâne pământ pe rădăcină acesta trebuie scuturat pentru ca buruienile să moară. În situaţia în care prezintă interes numai anumite specii de buruieni din cultură (plante cu talie mare care ar putea pune probleme la recoltat, buruieni cu seminţe greu separabile din 80

recoltă etc.), atunci se face un plivit selectiv. > Plivitul cu oticul sau săpăliga. Tăierea buruienilor cu ajutorul oticului (băţ cu o lamă metalică ascuţită la un capăt) sau săpăligii (sapă cu lama metalică îngustă) este o lucrare ce se pretează la efectuarea în culturile semănate în rânduri dese şi pajişti. > Prăşit manual (prăşitul cu sapa). Prăşitul manual constă în tăierea buruienilor cu ajutorul unei sape, lucrarea efectuându-se în cazul culturilor semănate în rânduri rare. Pe lângă combaterea buruienilor, prin lucrarea de prăşit se afânează solul, se distruge eventuala crustă, se îmbunătăţeşte regimul aero-hidric şi termic al solului, creându-se astfel condiţii favorabile de dezvoltare a plantelor de cultură şi a microorganismelor solului. Prin lucrarea de prăşit manual se combat buruienile dintre rânduri, iar la unele culturi la care distanţa dintre plante pe rând este mare (porumb, floarea-soarelui) şi buruienile dintre plante pe rând. Concomitent cu prima lucrare de prăşit manual, la unele culturi (sfeclă de zahăr, iar în anumite cazuri şi porumb sau floarea-soarelui) se efectuează şi lucrarea de rărit. Numărul praşilelor manuale care se efectuează la o cultură este 1-3. > Cositul. Prin lucrarea de cosit sunt tăiate buruienile cu ajutorul unei coase înainte ca acestea să formeze sămânţă. Lucrarea se efectuează pentru combaterea buruienilor de pe marginea culturilor, marginea drumurilor sau a canalelor de irigaţii, de pe pajişti şi golurile din culturi. ¾ Combatere mecanică > Plivitul mecanic. Lucrarea se efectuează cu grapa cu colţi reglabili sau sapa rotativă, atunci când plantele de cultură sunt bine înrădăcinate, buruienile sunt în stadiul de răsărire, iar solul este reavăn (nici uscat, nici umed). Lucrarea se efectuează pe timp însorit, la orele amiezii, când plantele de cultură sunt uşor ofilite, în felul acesta fiind mai puţin afectate de organele active ale utilajului mecanic (plantele prea turgescente se rup cu uşurinşă la contactul cu organele active ale utilajului). Lucrarea de plivit mecanic se efectuează la culturile semănate în rânduri dese, iar lucrarea cu sapa rotativă se efectuează şi la culturile prăşitoare. Lucrarea cu sapa rotativă se efectuează la viteza maximă de deplasare a tractorului. > Prăşit mecanic. Prăşitul mecanic se efectuează cu ajutorul cultivatoarelor în spaţiul 81

dintre rândurile de plante de cultură şi prezintă aceleaşi avantaje ca şi prăşitul manual. Prăşitul mecanic trebuie completat cu praşile manuale efectuate pe rândul de plante de cultură. Adâncimea de efectuare a prăşitului mecanic este de 3-12 cm, în funcţie de stadiul de dezvoltare al plantelor de cultură (primele praşile se pot efectua la adâncimi mai mari, iar ultimele la adâncimi mai mici, aceasta pentru că plantele de cultură sunt bine dezvoltate, sistemul radicular s-a extins în zona dintre rânduri, iar prin prăşitul adânc s-ar distruge şi o parte dintre rădăcinile plantelor de cultură), gradul de îmburuienare, umiditatea solului, prezenţa crustei etc. În cazul plantelor de cultură care răsar greu sau atunci când răsărirea este întârziată din diferite motive (ex. temperatură scăzută), se poate efectua o lucrare de prăşit mecanic înainte de răsărirea plantelor de cultură, aceasta purtând numele de “praşilă oarbă”. Numărul praşilelor mecanice care se efectuează la o cultură este de 2-3, acestea efectuându-se la un interval de 10-14 zile între ele. ¾ Combatere termică > Arderea cu flacăra. Buruienile răsărite, în curs de răsărire sau chiar seminţele de buruieni din stratul superficial al solului sunt distruse de flacăra obţinută cu ajutorul unei butelii prevăzute cu arzător. Metoda se pretează pe suprafeţe mici, în special în legumicultură (mai ales în sere, solarii, răsadniţe). Lucrarea nu trebuie confundată cu arderea miriştii, lucrare care este interzisă în agricultura ecologică ca urmare a numeroaselor dezavantaje pe care aceasta le are: poluează mediul prin eliberarea de CO2, se diminuează biodiversitatea, sunt distruse speciile de plante şi animale utile, sunt distruse microorganismele solului, se pierde materia organică care ar trebui introdusă în sol. 4.5.1.3. Măsuri biologice ¾ Combatere alelopatică. Toncea I. şi Stoianov R. (2002) citează următoarele definiţii pentru termenul de alelopatie: “Formele de interacţiune care există între plantele superioare, pe baza acţiunii specifice a produşilor de metabolism” (Molish, 1937); “Influenţa chimică reciprocă a organismelor în natură, realizată cu ajutorul excreţiilor unor produse metabolice a unui organism donator (emiţător) în mediu său, apoi dispersat în mediu şi reţinut de diferiţi receptori” (Sanadze şi Ovciarov, 1966); “Interacţiunile biochimice dintre 82

plantele superioare” (Muller, 1970); “Efectul dăunător exercitat de o plantă asupra altei plante prin producerea unor compuşi chimici care sunt eliberaţi şi difuzaţi în mediul înconjurător” (Rice, 1974); “Influenţa reciprocă a plantelor superioare, de cele mai multe ori inhibitoare, prin intermediul substanţelor chimice denumite coline” (MDE, 1978); “Interrelaţiile (apărarea) plantelor prin mijloace chimice” (Neamţu, 1983) etc. Deci, prin fenomenul de alelopatie, plantele eliberează în mediul lor de viaţă anumite substanţe alelopatice (produşi de metabolism) cu acţiune intraspecifică sau interspecifică. Acţiunea intraspecifică se manifestă asupra indivizilor din aceeaşi specie, aceasta ducând la fenomenul de “oboseala solului”, respectiv la autotoxicitate, ca de exemplu autorărirea până la dispariţia culturilor de căpşun, muşeţel etc. Acţiunea interspecifică se manifestă asupra indivizilor din specii diferite, având un efect stimulator în anumite situaţii, dar mai ales un efect inhibitor. Ca atare, combaterea alelopatică se bazează pe această relaţie care există între plantele superioare prin care unele inhibă dezvoltarea altora (tabelul 7). Tabelul 7 Combatarea alelopatică a unor specii de buruieni Specia de buruieni

Cultivarea de:

(după Toncea I. şi R. Stoianov, 2002) Pir târâtor (Agropyron repens) şi altele - Secară ca îngrăşământ verde Muştar sălbatic (Sinapis arvensis), ridiche sălbatică - Secară+rapiţă ca îngrăşământ (Raphanus raphanistrum) verde Cornuţi (Xanthium sp.) - Secară+ovăz ca îngrăşământ verde - Sorg în monocultură 2 ani Volbură (Convolvulus arvensis) - Soia în monocultură 2 ani Diverse dicotiledonate anuale - Orz în monocultură Ştir (Amaranthus retroflexus), bătrâniş (Erigeron - Floarea-soarelui Canadensis) Căpriţă (Chenopodium album), meişor (Digitaria sanguinalis), iarba viermilor (Polygonum - Grâu, orz şi sorg persicaria), mohor (Setaria viridis), iarba pârloagelor (Ambrosia artemisifolia) (după Prasad M.N.V., 1997) Teişor (Abutilon theophrasti), ciumăfoaie (Datura stramonium), ştir (Amaranthus retroflexus), mohor - Sorg (Setaria viridis) Odos (Avena fatua) - Secară Căpriţă (Chenopodium album) - Porumb

83

Este important de avut în vedere şi efectul alelopatic al buruienilor asupra plantelor de cultură (tabelul 8), precum şi efectul alelopatic al unor plante de cultură asupra altor plante de cultură (tabelul 9). Tabelul 8 Efectul alelopatic al buruienilor asupra plantelor de cultură (după Prasad M.N.V., 1997) Specia de buruieni Teişor (Abutilon theophrasti) Pir târâtor (Agropyrum repens) Odos (Avena fatua) Carduas nutans Cyperus esculentum

Planta de cultură

Efectul inhibitor

Soia (Glycine max), porumb Creşterea plăntuţelor, (Zea mays) diminuarea producţiei Porumb (Zea mays) Diminuarea producţiei Grâu (Triticum aestivum) Trifoi (Trifolium repense)

Creşterea plăntuţelor Fixarea simbiotică azotului Sfecla pentru zahăr (Beta Germinarea vulgaris), mazăre (Pisum sativum), soia (Glycine max), grâu (Triticum aestivum), porumb (Zea mays)

a

Tabelul 9 Efectul alelopatic al plantelor de cultură asupra altor plante de cultură (după Prasad M.N.V., 1997) Planta de cultură cu Planta de cultură afectată efect alelopatic Castravete (Cucumis Salată (Lactuca sativa) sativus) Soia (Glycine max) Grâu (Triticum aestivum) Floarea-soarelui Salată (Lactuca sativa) (Helianthus annuus) Lucerna (Medicago Orz (Hordeum vulgare) sativa)

Efectul inhibitor Creşterea plăntuţelor Germinaţia, creşterea şi producţia Germinaţia şi creşterea Creşterea 84

¾ Combatere cu ajutorul insectelor. Combaterea entomofagă a buruienilor se bazează pe utilizarea anumitor specii de insecte pentru distrugerea acestora. Cele mai eficiente insecte sunt acelea care consumă frunzele şi tulpinile deoarece acestea sunt mai selective (Budoi Gh. şi col., 1994). În Australia, folosirea speciei Cactoblastis cactorum a dus la distrugerea în 20 de ani a 75% din speciile de cactuşi Opuntia inermis şi Opuntia stricta. În SUA, combaterea speciei Hypericum perforatum s-a realizat prin introducerea din Europa a speciei de insecte Chrysolina quadrigemina (Cepoiu N. şi col., 1996). ¾ Combatare cu ajutorul microorganismelor. Există posibilitatea combaterii unor specii de buruieni prin utilizarea anumitor ciuperci. De exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvense) cu ajutorul ruginei (Puccinia punctiformis) (Slonovschi şi col., 1998, citat de Toncea I. şi Stoianov P., 2002) şi combaterea cruciuliţei (Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae (Ionescu 2001, citat de Toncea I. şi Stoianov P., 2002); combaterea speciei Rumex crispus cu ajutorul ruginei Uromices rumicis (Cepoiu N. şi col., 1996). ¾ Combatere biotehnică. > Mulcirea. Lucrarea constă în acoperirea solului cu materie organică: resturi vegetale, paie, frunze, rumeguş, compost etc. Prin această lucrare se impiedică accesul buruienilor la lumină şi ca atare acestea mor epuizate datorită imposibilităţii desfăşurării procesului de fotosinteză. Lucrarea este practicată pe scară largă în legumicultură, pomicultură, viticultură, concomitant cu combaterea buruienilor realizându-se şi o mai bună conservare a apei în sol, reducerea oscilaţiile de temperatură cu 3oC vara şi ridică temperatura solului cu 2-3 oC pe timpul iernii. Există posibilitatea ca stratul de mulci să fie artificial, alcătuit din folie de plastic, de obicei de culoare închisă (neagră), fiind utilizat pe rândurile de pomi în plantaţiile tinere, pe rândurile de plante în plantaţiile de căpşun etc. De dorit este ca în viitor aceste straturi de mulci să fie biodegradabile, astfel încât să nu se mai pună problema recuperării lor după încheierea ciclului de producţie, în cazul plantelor anuale, sau după un anumit număr de ani, în cazul plantelor perene. > Pregătirea terenului pe întuneric. Lucrarea se bazează pe faptul că unele seminţe de buruieni au nevoie pentru a germina de lumină, fiind suficient numai contactul cu aceasta. 85

Acest lucru se întâmplă atunci când seminţele de buruieni sunt aduse la suprafaţă de către organele active ale utilajelor de lucrat solul. Ca atare, se recomandă efectuarea lucrărilor solului pe cât posibil noaptea, sau protejarea utilajelor de lucrat solul cu o prelată, astfel încât seminţele de buruieni care ajung la suprafaţă să nu vină în contact cu lumina. > Metoda provocaţiei (forţarea germinaţiei). Metoda constă în provocarea germinării seminţelor de buruieni după care plăntuţele sunt distruse. Printr-o lucrare superficială a solului se crează condiţii optime de germinaţie pentru seminţele de buruieni, iar după răsărirea buruienilor, acestea sunt distruse printr-o altă lucrare a solului. De obicei, forţarea germinaţiei seminţelor de buruieni se realizează prin lucrarea de dezmiriştit, iar distrugerea buruienilor apărute se realizează prin încorporarea acestora în sol concomitent cu lucrarea de arat. > Metoda epuizării. Metoda epuizării se aplică în cazul buruienilor perene la care înmulţirea se realizează prin seminţe şi organe vegetative (rizomi, stoloni). Dacă plantele de buruieni sunt distruse înainte ca acestea să formeze seminţe, reluarea vegetaţiei se face prin intermediul organelor vegetative de înmulţire, folosindu-se materia organică acumulată în acestea ca substanţă de rezervă. Principiul metodei constă în epuizarea substanţelor de rezervă acumulate în organele vegetative de înmulţire astfel încât să nu mai poată fi reluată vegetaţia, plantele murind epuizate. Ca atare, se efectuează lucrări superficiale şi repetate ale solului, de obicei cu grapa cu discuri sau cultivatorul pentru cultivaţie totală, la intervale de 10-14 zile, până când buruienile se epuizează şi pier. ¾ Combatare biodinamică. Combaterea biodinamică a buruienilor se face conform recomandărilor lui Rudolf Steiner (1924), care este cel ce a iniţiat conceptul de agricultură biodinamică. Combaterea se bazează pe efectul inhibant pe care-l exercită cenuşa seminţelor de buruieni asupra buruienilor din aceeaşi specie. După Toncea I. şi Stoianov P. (2002), se parcurg următoarele etape: - colectarea seminţelor de buruieni de la speciile pe care vrem să le combatem; - arderea seminţelor de buruieni şi colectarea cenuşii; - omogenizarea cenuşii într-un mojar prin frecare cu un pistil timp de mai multe ore; - diluarea cenuşii prin amestecarea acesteia cu nisip sau sol uscat, conform metodei diluţiei homeopatice (prima diluţie se face prin 86

amestecarea cenuşii cu o parte egală de nisip sau sol uscat, iar următoarele diluţii se fac prin amestecarea unei părţi de amestec cu 9 părţi nisip sau sol uscat); pentru asigurarea omogenităţii, amestecul fiecărei diluţii se majorează manual sau mecanic timp de mai multe ore; - aplicarea preparatului (diluţia de cenuşă) prin împrăştierea uniformă, manuală sau mecanică, la suprafaţa solului, dar numai pe vetrele sau parcelele infestate cu buruiana de la care s-au recoltat seminţele; perioada optimă de aplicare a tratamentului este la pregătirea terenului pentru semănat, în zilele calme, fără vânt, iar pentru combaterea totală a unei specii de buruieni tratamentul trebuie să se repete timp de 4 ani consecutiv. ¾ Combatare prin alte metode biologice. Pentru distrugerea vegetaţiei acvatice din orezării, este eficientă introducerea de peşti fitofagi. 4.5.2. Controlul bolilor Boala este denumirea generică dată unor agenţi patogeni (microorganisme) care dereglează starea de sănătate a plantelor. Din categoria bolilor fac parte: - virusurile, care produc virozele; - micoplasmele, care produc micoplasmozele; - bacteriile, care produc bacteriozele; - ciupercile, care produc micozele. Controlul bolilor se realizează prin integrarea diferitelor măsuri, precum: - măsuri preventive; - măsuri curative; - măsuri biologice. 4.5.2.1. Măsuri preventive ¾ Carantina fitosanitară. Măsurile de carantină fitosanitară sunt obligatorii în orice tranzacţie comercială cu material semincer sau produse agricole în scopul evitării răspândirii şi propagării anumitor boli considerate extrem de periculoase 87

atât în interiorul ţării (carantină internă), cît şi de la o ţară la alta (carantină externă). ¾ Prognoza şi avertizarea. Eliberarea buletinelor de prognoză şi avertizare de către organele teritoriale abilitate îi ajută pe cultivatori în gândirea unei strategii de prevenire sau de combatere, în situaţia în care atacul s-a declanşat deja, a anumitor boli pentru care există premizele unui atac iminent. ¾ Dezinfecţia uneltelor, utilajelor şi a hainelor muncitorilor. Uneltele, utilajele şi chiar hainele muncitorilor se constituie în surse de răspândire şi înmulţire a anumitor boli. Astfel, foarfecele folosite la tăierea viţei de vie trebuie să fie dezinfectate la schimbarea parcelei, a soiului, sau când se trece de la un butuc de vită de vie vizibil infectat la altul sănătos. Cuţitele folosite la secţionarea tuberculilor de cartof folosiţi ca material de plantare trebuie dezinfectate după fiecare cartof secţionat. În sere se previne răspândirea diseminării mozaicului la tomate (T.M.V.) dacă muncitorii îşi dezinfectează mâinile (cu fosfat trisodic 3%) după fiecare plantă vizitată, iar halatele trebuie să fie schimbate de cel puţin două ori pe zi şi dezinfectate prin fierbere (Gheorghieşi C., 2001). ¾ Rotaţia culturilor. Fiecare specie de plante sau grup de specii înrudite sunt atacate de anumite boli care se dezvoltă foarte mult în caz de monocultură sau amplasarea culturii după plante premergătoare cu boli comune. De exemplu, putreagiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este comun la floarea-soarelui, soia, fasole, rapiţă. Rotaţiile grâu-porumb sau monocultura acestor plante favorizează dezvoltarea fuzariozei (Fuzarium sp.). ¾ Alegerea terenului. Terenul corespunzător cerinţelor plantelor de cultură asigură o bună dezvoltare a acestora şi o mai mare rezistenţă la atacul bolilor. În anumite condiţii de sol, unele plante sunt mai expuse atacului de agenţi patogeni. De exemplu, cartoful plantat pe terenurile argiloase este mai puternic atacat de putregaiul umed (Erwinia carotovora) comparativ cu cel plantat pe tererurile nisipoase, iar pe solurile acide este favorizat atacul de fuzarioză (Fusarium graminearum) la grâu. ¾ Efectuarea arăturii cît mai repede după recoltarea plantei premergătoare. Prin efectuarea arăturii cât mai repede posibil după recoltarea plantei premergătoare se încorporează în sol odată cu resturile vegetale ale plantei premergătoare şi agenţii patogeni care se găsesc pe acestea, întrerupându-se 88

astfel ciclul evolutiv al acestora. De asemenea, este împiedicată diseminarea în spaţiu prin vânt a agenţilor patogeni care se găsesc în resturile vegetale. Prin efectuarea arăturii resturile vegetale trebuie să fie încorporate cât mai bine în sol. ¾ Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu care sunt admise în agricultura ecologică contribuie la mărirea rezistenţei plantelor de cultură la atacul agenţilor patogeni. ¾ Folosirea de material semincer certificat. Folosirea de sămânţă certificată la semănat, prin faptul că aceasta este controlată atât în ceea ce priveşte producerea în câmp cât şi după aceea cu privire la prezenţa bolilor, evită trasmiterea anumitor agenţi patogeni în câmp odată cu sămânţa. Sămânţa certificată este o sămânţă condiţionată din care s-au eliminat seminţele mai mici, şiştave care erau potenţial purtătoare de agenţi patogeni. ¾ Epoca de semănat. Semănatul în epoca optimă poate contribui la evitarea dezvoltării anumitor boli. Astfel, pentru evitarea atacului de mălură pitică la grâu (Tilletia controversa), atunci când semănatul se face pe un teren contaminat, semănatul trebuie să fie făcut la începutul epocii optime. ¾ Adâncimea de semănat. Pentru prevenirea infecţiilor puternice de mană la tuberculii de cartof (Phytophtora infestans), plantatul acestora trebuie să fie făcută la adâncime mai mare, iar pentru prevenirea atacului de mălură pitică la grâu (Tilletia controversa) semănatul trebuie să fie efectuat mai adânc (Gheorghieşi C., 2001). ¾ Densitatea optimă. O densitate prea mare determină crearea unui microclimat specific (mai umed) în interiorul covorului vegetal, care este favorabil dezvoltării anumitor agenţi patogeni. De exemplu, o densitate prea mare la cerealele de toamnă favorizează dezvoltarea făinării (Erysiphe graminis), septoriozei (Septoria tritici). ¾ Distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiţi agenţi patogeni. Unele buruieni sunt gazdă pentru anumiţi agenţi patogeni, iar distrugerea acestora limitează şi previne apariţia şi dezvoltarea anumitor boli. De exemplu, putregaiul alb are ca plantă gazdă voinicica (Descurainia Sophia), iar putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) are ca plantă gazdă cornuţii (Xanthium strumarium). 89

¾ Adunarea şi distrugerea frunzelor bazale. Funzele bazale îmbătrânite se constituie într-un rezervor de agenţi patogeni de unde infecţia se poate generaliza la nivelul întregii plante şi apoi la nivelul întregii culturii. Operaţia de adunare şi distrugere a frunzelor bazale s-a generalizat ca o lucrare tehnologică obligatorie la culturile de tomate şi tutun. ¾ Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale infectate se constituie într-o măsură eficientă de prevenire a atacului anumitor boli. Astfel, la grâu prin strângerea şi distrugerea paielor se distrug şi anumiţi agenţi patogeni, cum ar fi Septoria tritici care produce septorioza. Strângerea frunzelor căzute la viţa de vie se constituie într-o măsură de prevenire a atacului de mană (Plasmopara viticola), deoarece frunzele căzute pe jos conţin oosporii agentului patogen. La fel stau lucrurile şi cu frunzele de măr care conţin agentii patogeni ai rapănului (Venturia inaequalis). ¾ Distrugerea arbuştilor din familia Rosaceae şi a speciilor spontane de Prunus. Speciile din familia Rosaceae constituie o sursă de infecţie cu Erwinia amylovora, iar speciile spontane de Prunus constituie o sursă de infecţie cu virusul plum pox (Gheorghieşi C., 2001). ¾ Prevenirea apariţiei samulastrei. Samulastra plantei premergătoare anulează efectul benefic al rotaţiei în prevenirea înmulţirii anumitor boli. O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii apariţiei samulastrei de floarea-soarelui (care favorizează înmulţirea putregaiului alb – Sclerotinia sclerotiorum) şi cereale păioase (care favorizează înmulţirea ruginilor – Puccinia sp.). ¾ Folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi la atacul bolilor. Prin ameliorare au fost obţinute soiuri şi hibrizi de plante cu rezistenţă la atacul anumitor agenţi patogeni (tabelul 10). Această rezistenţă este mecanică sau chimică, situaţie în care plantele secretă anumite substanţe ce blochează dezvoltarea agenţilor patogeni. > Văruirea. Văruirea trunchiului copacilor, a depozitelor şi a magaziilor se constituie într-o măsură obligatorie de igienă culturală.

90

Tabelul 10 Soiurile de cereale păioase cultivate în România cu rezistenţă la anumiţi agenţi patogeni Planta de cultură Grâu comun

Grâu durum

Secară

Triticale

Orz

Orzoiacă

Ovăz

Soiul/hibridul

Agentul patogen la care prezintă rezistenţă

Alex Apullum Ardeal Arieşan Delia Dropia Eliana Esenţial Flamura 85 Fundulea 4 Fundulea 29 Gabriela Gasparom Kraljevica Lovrin 34 Lovrin 41 Mv Magvas Rapid Şimnic 30 Transilvania Trivale Condur Pandur Ixos Amando Orizont Impuls Colina Plai Prospect Silver Titan Tril Ţebea Ulpia Vlădeasa Compact Mădălin Sonora Kelibia Laura Aura Avânt Barke Maria Prima Turdeana Cory Mureş Someşan

Rugina galbenă Făinare, rugina galbenă, rugina neagră, septorioză Făinare, septorioză Rugina galbenă, rugina brună Rugina galbenă Făinare Tăciune Rugina brună Făinare Rugina neagră, rugina galbenă Rugina galbenă, rugina neagră Rugina brună, rugina galbenă Făinare, tăciune Fuzarioza spicelor Rugina brună Rugina brună, rugina galbenă, rugina neagră Rugina brună Făinare, septorioză, rugina brună, rugina galbenă Mălură pitică Rugina brună, rugina galbenă, septorioză Rugina brună, făinare, septorioză Făinare Rugina brună Făinare, septorioză şi rugini Septorioză Rugina neagră Făinare, septorioză şi fuzarioza spicelor Rugina brună, rugina galbenă şi făinare Rugina brună, rugina galbenă, rugina neagră şi făinare Rugina brună şi făinare Rugina galbenă, rugina brună şi făinare Rugina brună, rugina galbenă, rugina neagră şi fuzarioza spicelor Rugina brună, rugina galbenă şi septorioză Făinare Rugina brună şi rugina neagră Făinare, rugini Sfâşierea frunzelor şi tăciunele zburător Sfâşierea frunzelor Sfâşierea frunzelor Sfâşierea frunzelor şi pătarea reticulară Rugina brună şi tăciunele zburător Făinare, pătarea reticulară şi sfâşierea frunzelor Făinare şi sfâşierea frunzelor Făinare, sfâşierea frunzelor şi pătarea reticulară Sfâşierea frunzelor şi rugina brună Făinare şi helmintosporioză Făinare, pătarea reticulară şi sfâşierea frunzelor şi tăciune Tăciune Helmintosporioză Rugina neagră

91

4.5.2.2. Măsuri curative ¾ Combatere fizică > Combatare prin temperaturi ridicate. Această metodă de combatere se pretează în spaţiile închise de tip răsadniţe, sere sau solarii, prin folosirea de abur fierbinte. Majoritatea agenţilor patogeni care produc boli la plantele de seră mor la 50-70oC, după 10-60 de minute. Ca agent termic de obicei se folosesc vaporii de apă, dar pe suprafaţe mici poate fi folosită şi apă clocotită (10-20 l/m2). În câmp, combaterea prin temperaturi ridicate a agenţilor patogeni poate fi efectuată în lunile de vară prin afânarea solului, umectarea acestuia şi acoperirea cu folie de plastic de culoare închisă. Sub acţiunea razelor solare, sub folia de plastic se ating temperaturi care distrug agenţii patogeni pe o adâncime de până la 25 cm, în timp de 2-4 săptămâni. De asemenea, se pot trata şi seminţele cu abur fierbinte pentru distrugerea agenţilor patogeni de la suprafaţa acestora (tabelul 11). Tabelul 11 Combaterea bolilor prin aplicarea tratamentelor termice la materialul semincer (după Gheorghieşi C., 2001) Planta

Fasole

Boala

Arsura bacteriană Antracnoza

Mazăre

Ascochitoză

Varză

Putregaiul uscat Ofilirea bacteriană Mană

Tomate Cartofi (tuberculi) Ceapă (bulbi) Grâu şi orz Floareasoarelui

Mană Tăciunele zburător Putregaiul alb

Agentul patogen

Xanthomonas phaseoli Colletotrichum lindemuthianum Ascochyta pinodes Phoma lingam Corynebacterium michiganense Phytophtora infestans Peronosphora destructor Ustilago tritici Ustilago nuda Sclerotinia sclerotiorum

Tratamentul termic

Temperatura (oC)

Durata tratamentului

Aer cald

50

6-8 ore

Apă caldă

60

5 minute

Apă caldă

50

5 minute

Apă caldă

50

20 minute

Aer cald

70

72 ore

Apă caldă

45-48

4 ore

Apă caldă

40-43

8 ore

28-30 51-52 58-60 40

4 ore 10 minute 10 minute 7 zile

Apă caldă Apă caldă Aer cald

92

> Combatere prin foc. Această metodă constă în adunarea şi arderea resturilor vegetale după un atac puternic. Odată cu resturile vegetale, sunt distruşi şi agenţii patogeni şi organele de înmulţire ale acestora. Trecerea seminţelor cu tegumentul gros prin flacără asigură distrugerea agenţilor patogeni de pe suprafaţa acestora. De axemplu, trecerea seminţelor de bumbac prin flacără asigură distrugerea bacteriozei (Xanthomonas malvacearum) (Gheorghieşi C., 2001). > Solarizarea. Prin solarizare se tratează seminţele prin expunere la Soare pentru distrugerea agenţilor patogeni de la suprafaţa acestora de către radiaţiile solare, mai precis radiaţiile ultraviolate. Expunerea la soare a seminţelor de fasole timp de 20-30 de ore asigură distrugerea bacteriei Xanthomonas phaseoli (Gheorghieşi C., 2001). ¾ Combatere mecanică > Tăierea părţilor de plantă bolnave sau a plantelor bolnave în întregime. Ramurile de pomi care sunt uscate sau atacate de diferite boli sau care prezintă tumori se taie şi se distrug. De asemenea, pomii sau butucii de viţă de vie care sunt în întregime bolnavi se taie şi se scot din plantaţie. > Sortarea. Sortarea poate fi efectuată mecanic la seminţe în general sau manual la tuberculii de cartof, bulbii de ceapă sau boabele de fasole. Prin sortare se îndepărtează seminţele mici, şiştave şi atacate de diferite boli, sau tuberculii de cartof atacaţi de putregaiul moale (Erwinia sp.), putregaiul uscat (Fusarium sp.), râia comună (Streptomyces scabies), etc. ¾ Combatere chimică > Silicatul de sodiu. Silicatul de sodiu este un produs lichid ce se utilizează în doză de 2 kg/ha iarna şi 0,5 kg/ha în vegetaţie pentru combaterea speciilor de Botrytis, Sclerotinia, Phytium. Fiind un produs bogat în siliciu, în urma aplicării, acesta formează un înveliş rigid în jurul frunzelor, contribuind astfel la protecţia acestora împotriva atacului ciupercilor. > Extractul de compost. Extractul de compost poate fi folosit pentru combaterea făinării. > Fosfatul de potasiu. Fosfatul de potasiu se foloseşte pentru combaterea focului bacterian al rozaceelor (Erwinia amylovora), în doză de 2-4 kg/ha. 93

> Permanganatul de potasiu. Permanganatul de potasiu se foloseşte pentru combaterea făinării în doză de 1-2 kg/ha la tratamentele de iarnă şi 0,1-0,3 kg/ha la tratamentele în vegetaţie. > Produse pe bază de cupru. Produsele cuprice se folosesc pentru combaterea manei la viţa de vie (Plasmopara viticola), a rapănului la pomacee (Venturia sp.) înainte de înflorit. Aceste produse sunt: zeama bordeleză, care se utilizează în doză de 1-2,5 kg/ha; oxiclorură tetracuprică, care se utilizează în doză de 0,1-0,3%. Cuprul se mai poate utiliza sub formă de hidroxid de cupru, sulfat de cupru, oxid cupros. Produsele cuprice trebuie utilizate în doze mici pentru evitarea acumulării cuprului în sol, care devine toxic. > Produse pe bază de sulf. Produsele pe bază de sulf se utilizează pentru combaterea făinării la viţa de vie (Uncinula necator) şi la pomii fructiferi. Aceste produse sunt: sulful muiabil, care se utilizează în doză de 0,75 kg/ha; zeamă sulfocalcică, în doză de 0,7-0,8 kg/ha. Sulful este eficient dacă temperatura este de 15-18oC şi nu se recomandă să fie aplicat la temperaturie foarte mari, de peste 28oC, când există pericolul producerii de arsuri (Dejeu L., Petruţa Matei, 1996). > Bentonita. Bentonita este o argilă ce se utilizează în doză de 2,5 kg/ha + 0,4 kg/ha sulf pentru combaterea rapănului la pomacee. 4.5.2.3. Măsuri biologice ¾ Combatare cu ajutorul microorganismelor. > Utilizarea de preparate cu spori de ciuperci. Produsul Trichodermin ce conţine spori ai ciupercii Trichoderma lignorul este utilizat pentru combaterea ciupercilor Fusarium sp., Helminthosporum sp., Rhizoctonia solani, Phytium debaryanum. Ciuperca Trichoderma viridae este utilizată pentru combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea). > Utilizarea de preparate cu extracte de ciuperci. Produsul Trichotecina ce conţine extras din ciuperca Trichotecium roseum este utilizat pentru combaterea bolilor bumbacului. 94

> Utilizarea de preparate cu bacterii. Se efectuează tratamente la sămânţă cu Pseudomonas fluorescens în doza de 1 flacon de 250 ml de produs bacterian pentru tratarea seminţei necesară semănatului unui hectar, la porumb şi floarea-soarelui şi 4 flacoane pentru tratarea seminţei de grâu, orz şi triticale (Toncea I. şi R. Stoianov, 2002). ¾ Combatare prin utilizarea de preparate cu extracte de plante. Produsul Imanin ce conţine extras din sunătoare este utilizat pentru combaterea mozaicului şi pătării brune a tutunului şi tomatelor. ¾ Preimunizarea plantelor (cross protection). Preimunizarea plantelor constă în tratarea plantelor tinere cu tulpini (suşe) nevirulente sau puţin virulente de virusuri sau bacterii patogene, ceea ce duce la formarea în plantă de anticorpi specifici, iar planta devine rezistentă la atacul virusului sau bacteriei respective. De exemplu, tratarea pomilor fructiferi cu suşe avirulente de Agrobacterium radiobacter pv. radiobacter a prevenit atacul de cancer bacterian (Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens). Produsele biologice existente deja sunt K84, K1026, Gallirol, Nogall, Galeine etc. Rezultate bune se obţine şi pentru prevenirea cancerului bacterian la viţa de vie (Agrobacterium vitis) (Gheorghieşi C., 2001). ¾ Combatere biotehnică. > Culturi de meristeme. Prin culturile de meristeme se asigură obţinerea de material semincer liber de viruşi şi alţi agenţi patogeni, tehnica fiind deja extinsă pe scară largă în înmulţirea unor flori, a pomilor fructiferi, a cartofului etc. > Folosirea unor plante. Râia neagră a cartofului (Synchytrium endobioticum) poate fi combătută prin folosirea soiei ca îngrăşământ verde. Soia se coseşte în faza de îmbobocire-începutul înfloririi, se lasă 1-2 zile să se pălească şi se încorporează superficial în sol prin arătură, la 12-15 cm (Toncea I. şi R. Stoianov, 2002). ¾ Combatere biodinamică. Se foloseşte un preparat din coada calului (Equisetum arvense), care se obţine şi se utilizează astfel (Toncea I. şi R. Stoianov, 2002): - se obţine un decoct din o parte material vegetal proaspăt (tulpini) şi 10 părţi apă prin ţinerea la foc cu flacără mare până se ajunge la fierbere şi apoi se fierbe la flacără mică o oră; - se strecoară, iar ceaiul obţinut se păstrează în vase bine închise mai 95

-

multe zile, până când capătă un miros specific; se prepară soluţii homeopatice care se aplică prin pulverizare pentru prevenirea atacului de ciuperci patogene (1-2 tratamente la sol) sau pentru oprirea atacului (1-3 tratamente la plantă).

4.5.3. Controlul dăunătorilor Dăunătorii sunt organisme animale care atacă plantele sau produsele vegetale, producând pagube cantitative şi calitative. În grupa dăunătorilor intră: - acarieni; - nematozi; - insecte; - moluşte; - păsări; - mamifere. Controlul dăunătorilor se realizează prin integrarea diferitelor măsuri, precum: - măsuri preventive; - măsuri curative; - măsuri biologice. 4.5.3.1. Măsuri preventive ¾ Carantina fitosanitară. Măsurile de carantină fitosanitară sunt obligatorii în orice tranzacţie comercială cu material semincer sau produse agricole pentru evitarea răspândirii în spaţiu a anumitor specii de dăunători odată cu sămânţa de semănat. ¾ Prognoza şi avertizarea. Eliberarea unor buletine de prognoză şi avertizare de către organele teritoriale abilitate se constituie într-o măsură eficientă de punere în gardă a agricultorilor cu privire la pericolul dezvoltării unor anumite specii de dăunători. ¾ Alegerea terenului. Alegerea terenului prezintă importanţă în cazul anumitor specii de dăunători care se dezvoltă numai în anumite condiţii de sol. De exemplu, filoxera se dezvoltă pe solurile grele, argiloase şi nu se dezvoltă pe cele cu 96

un conţinut în siliciu mai mare de 60% (Perju T., 1995). Ca atare, pe solurile cu un conţinut mare de argilă nu se plantează soiuri de viţă-de-vie europeană, care ar fi distruse de filoxeră, acestea putându-se planta pe solurile nisipoase. ¾ Rotaţia culturilor. Fiecare specie de plante sau grup de specii înrudite sunt atacate de anumiţi dăunători specifici care se dezvoltă foarte mult în caz de monocultură sau amplasarea culturii după plante premergătoare cu dăunători comuni. De exemplu, gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) se dezvoltă foarte mult şi produce pagube însemnate atunci cănd pe acelaşi teren sunt semănate cereale păioase mai mulţi ani la rând. ¾ Lucrările solului. Prin lucrările solului sunt distruşi sau se împiedică dezvoltarea dăunătorilor care se găsesc în sol. Astfel, arătura de vară şi de toamnă influenţează negativ dezvoltarea ouălelor, larvelor şi a pupelor speciilor de viermi sârmă, viermi albi etc. Prin lucrările de grăpat şi pregătirea terenului cu ajutorul cultivatorului este distrus stadiul de ou al greierilor şi a lăcustelor, larvele şi pupele cărăbuşeilor cerealelor (Perju T., 1995). ¾ Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu care sunt admise în agricultura ecologică contribuie la mărirea rezistenţei plantelor de cultură la atacul dăunătorilor prin favorizarea dezvoltării ţesutului mecanic. ¾ Folosirea de material semincer certificat. Folosirea la semănat a unui material semincer certificat dă garanţia că acesta a fost controlat din punct de vedere fitosanitar atât în cursul perioadei de vegetaţie, în culturile semincere, cât şi după recoltarea, iar materialul este liber de dăunători. Pe lângă faptul că seminţele folosite la semănat, care sunt atacate de dăunători, au o vigoare şi o capacitate germinativă mai redusă, odată cu acestea pot fi aduşi în câmp şi o serie de dăunători, cum este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum). ¾ Epoca de semănat. Semănatul în epoca optimă poate contribui la evitarea atacului unor dăunători. De exemplu, semănatul cerealelor de toamnă în epoca optimă evită atacul de muştele cerealelor şi gândacul ghebos care poate avea loc în cazul semănatului timpuriu. ¾ Distrugerea buruienilor gazdă pentru anumiţi dăunători. Unele buruieni sunt gazdă pentru anumiţi dăunători, iar distrugerea acestora limitează dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor respectivi. De 97

exemplu, gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) se dezvoltă pe plantele din familia Solanaceae, respectiv pe zârnă (Solanum nigrum), iar sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă pe mohor (Echinochloa crus-galli) . ¾ Recoltarea la timp a culturilor. Recoltarea la timp evită scuturarea boabelor caracteristică fazei de supracoacere dacă recoltarea se întârzie, în felul acesta evitându-se apariţia samulastrei. În cazul cerealelor păioase, samulastra favorizează înmulţirea muştelor cerealelor şi a afidelor. ¾ Distrugerea resturilor vegetale rămase după recoltare. Distrugerea resturilor vegetale duce şi la distrugerea dăunătorilor care se găsesc pe acestea în diferite stadii de dezvoltare. Astfel, distrugerea tulpinilor de porumb duce şi la distrugerea larvelor sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis). ¾ Respectarea regulilor de comercializare a produselor agricole. Este interzisă comercializarea produselor agricole la care în masa de seminţe se găsesc dăunători vii, care ar putea fi răspândiţi în spaţiu şi ar putea infecta depozite lipsite de astfel de dăunători sau ar putea ajunge în zonele unde nu există dăunătorii respectivi. ¾ Folosirea de soiuri/hibrizi rezistenţi la atacul dăunătorilor. Rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor este o însuşire care a fost dezvoltată şi care este avută în vedere în cadrul programelor de ameliorare a plantelor de cultură. Astfel, au fost create soiuri şi hibrizi de plante care sunt rezistente la atacul dăunătorilor, această rezistenţă fiind: - de natură mecanică: strat mai gros de cuticulă, prezenţa unui strat ceros protector, prezenţa perozităţii sau peri mai deşi şi mai bine dezvoltaţi; - de natură biochimică: prezenţa în plantă a unor substanţe care fie face planta mai puţin atractivă pentru atacul dăunătorilor, fie determină inhibarea dezvoltării şi a înmulţirii dăunătorilor; - de natură fiziologică: capacitatea plantelor de a se reface şi de a regenera după atacul dăunătorilor (capacitatea plantelor de a tolera atacul dăunătorilor). 4.5.3.2. Măsuri curative ¾ Combatere fizică > Combatare prin temperaturi ridicate sau scăzute. Această metodă de combatere se pretează în spaţiile închise de tip 98

depozit, sere sau solarii. Astfel, majoritatea dăunătorilor de depozit sunt distruşi dacă temperatura ajunge la 50-55oC, în timp ce gărgăriţa fasolei (Achantoscelides obtectus) devine inactivă la temperaturi mai mici de 10oC (Perju T., 1995). > Combaterea prin foc. Această metodă constă în arderea dăunătorilor, cum ar fi omizile din pomi cu ajutorul unor făclii. De asemenea, resturile vegetale în care se găsesc anumiţi dăunători pot fi adunate şi scoase de pe parcelă, după care sunt arse. > Combaterea prin folosirea luminii. Unele specii de insecte sunt atrase de lumină, cum ar fi fluturii crepusculari şi nocturni. Ca atare, aceştia pot fi atraşi şi distruşi prin folosirea unei surse de lumină înainte de dezvoltarea lor în masă. > Combaterea prin folosirea de pulberi deshidratante. Produsele depozitate atacate de dăunători (de exemplu seminţele de cereale atacate de gărgăriţă) sunt amestecate cu pulberi dehidratante precum silicagelul sau magnesia calcinată, care în contact cu corpul insectelor duce la deshidratarea acestora şi, în final, la moarte lor. > Folosirea sunetelor. Sunetele pot fi folosite pentru îndepărtarea păsărilor, a rozătoarelor, dar şi a mamiferelor (de exemplu, porcii mistreţi). Astfel, sunt folosite diferite aparate care sunt amplasate în cultură şi care produc zgomote. De asemenea, în gospodăriile agricultorilor se cresc bibilici care prin zgomotul pe care-l fac îndepărtează rozătoarele, sunetele stridente pe care acestea le produc afectând aparatul auditiv al acestora. > Helioterapia. Metoda constă în expunerea seminţelor la Soare, acestea fiind introduse în saci de polietilenă de culoare închisă, ceea ce determină creşterea temperaturii în masa de seminţe şi moartea insectelor care le infectează. ¾ Combatere mecanică > Colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare. Unele insecte dăunătoare precum omizile (de exemplu omida păroasă a dudului, molia frunzelor de măr), gărgăriţele şi gândacii (de exemplu gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata) sunt adunate manual şi apoi sunt distruse. Adunarea omizilor poartă numele de “omizire”. > Folosirea de şanţuri capcană. 99

Şanţurile capcană au adâncimea de 0,5-1 m şi se fac pentru combaterea insectelor ce se deplasează pe sol, cum sunt larvele de lăcuste, gărgăriţa sfeclei etc. > Folosirea de plante capcană. Plantele capcană sunt plante care sunt preferate de către insectele dăunătoare pe care acestea se localizează şi care sunt distruse împreună cu insectele de pe ele. De exemplu, pentru prevenirea atacului de gărgăriţa cenuşie a sfeclei, se seamănă mai timpuriu o bandă de 3-4 m cu sfeclă în jurul culturii. Gărgăriţele se concentrează pe aceste plante care apar primele şi care sunt distruse. > Folosirea de brâie capcană. Brâiele capcană sunt brâie confecţionate din carton, hârtie, paie, pânză, care se pun pe trunchiul pomilor pentru ca insectele dăunătoare să se retragă pentru diapauza estivală sau pentru hibernare, după care sunt distruse. De exemplu, la măr brâiele capcană se amplasează în jurul trunchiului pomilor în martie pentru gărgăriţa bobocilor de măr şi la sfârşitul verii pentru viermele fructelor. > Folosirea inelelor cu clei. Inelele cu clei sunt benzi de hârtie impermeabilă pe care se găseşte un strat de clei nesicativ şi care se aplică pe trunchiurile sau ramurile groase ale pomilor împotriva femelelor de cotari (Perju T., 1995). Femelele acestor fluturi nu pot zbura şi trebuie să ajungă în coroana copacilor pentru a-şi depune ouălele. Prin folosirea inelelor cu clei este împiedicată ajungerea femelelor în copaci, şi deci depunerea ouălelor. > Răzuirea scoarţei pomilor. Scoarţa pomilor, mai ales dacă aceasta este exfoliată constituie un mediu favorabil de adăpostire şi înmulţire a insectelor dăunătoare. De aceea, acesta poate fi răzuită, iar odată cu ea se distrug şi insectele pe care aceasta le adăposteşte. > Inundarea. Inundarea se face prin turnarea de apă în galeriile de rozătoare (şoareci, şobolani), cârtiţe, coropişniţe, acestea ieşind la suprafaţă unde sunt prinse. > Stropirea cu apă. Stropirile repetate cu apă rece sunt folosite pentru combaterea afidelor, iar stropirile cu apă caldă la 45-52oC (temperaturile mai mari distrug şi ţesutul vegetal) sunt folosite pentru combaterea afidelor, păduchelui lânos, păianjenului roşu (Papacostea P., 1981). 100

> Instalarea de sperietori. Instalarea de sperietori se face pentru alungarea păsărilor care atacă diferitele culturi. De exemplu, sperietorile sunt amplasate în plantaţiile viticole pentru alungarea graurilor, în plantaţiile de nuc pentru alungarea ciorilor etc. Tot în plantaţiile pomi-viticole pot fi amplasate obiecte care lucesc în bătaia Soarelui, alungând în acest fel păsările. > Instalarea de plase şi garduri. Plasele şi gardurile se amplasează în jurul culturilor agricole pentru a ţine la distanţă rozătoarele, iepurii, căprioarele, porcii mistreţi. De asemenea, plase se pot amplasa şi deasupra culturilor agricole în perioada de maturare a fructelor, pentru a preveni atacul păsărilor (de exemplu, la viţă de vie). > Instalarea de curse mecanice. Instalarea curselor mecanice se face pentru prinderea şi apoi distrugerea rozătoarelor din depozite. ¾ Combatere chimică > Alaunul (piatra acră). Alaunul este un sulfat dublu de Al şi K care se obţine din zăcăminte naturale sau pe cale industrială din bauxită şi caolin. Acesta se foloseşte în concentraţie de 0,4% împotriva păduchilor de frunze şi a omizilor. > Făina de bazalt. Făina de bazalt se foloseşte în concentraţie de 1-3% sau prin prăfuire pentru îndepărtarea dăunătorilor care atacă partea exterioară a organelor aeriene ale plantelor. > Săpunul de potasiu. Săpunul de potasiu se foloseşte pentru combaterea păduchilor de frunze în concentraţie de 1,5-3%, ca repelent împotriva viermelui merelor etc. > Extract (soluţie apoasă) de Nicotiana tabacum. Extractul de tutun (Nicotiana tabacum) se foloseşte pentru combaterea afidelor la pomii fructiferi şi legume. > Produse admise numai pentru capcane: - fosfat diamonic; - metaldehidă; - feromoni; - piretroizi. > Alte produse: 101

- uleiuri vegetale (mentă, in, chimen); - polisulfură de calciu; - ulei de parafină; - uleiuri minerale. 4.5.3.3. Măsuri biologice Metodele de luptă biologică constau în utilizarea de plante, insecte şi microorganisme (viruşi, bacterii şi ciuperci) pentru combaterea insectelor dăunătoare. ¾ Combatere cu ajutorul plantelor. Unele plante, prin conţinutul în anumite principii active au o acţiune repelentă sau chiar de distrugere asupra insectelor. Astfel de plante sunt: ceapa (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), coada şoricelului (Achillea amillefolium), pelinul (Artemisia absinthium), pelinul negru (Artemisia vulgaris), nucul (Juglans regia), levănţica (Lavandula angustifolia), tutunul (Nicotiana tabacum) etc. ¾ Combatere cu ajutorul acarienilor şi insectelor. Combaterea biologică cu ajutorul acarienilor şi insectelor presupune folosirea de prădători şi paraziţi. Prădătorii sunt specii care se hrănesc direct cu indivizi din alte specii (acarieni, insecte), iar paraziţii sunt specii care se dezvoltă în stadiul de larvă hrănindu-se cu un individ dintr-o altă specie denumit gazdă. Paraziţii pot fi clasificaţi astfel: - după raportul gazdă-parazit: - specii ectoparazite: femela speciei parazite depune ouăle în apropierea gazdei, iar larvele care apar găsesc gazda, sau oulele sunt depuse pe gazdă, iar larvele care apar consumă organismul gazdă de la exterior; - specii endoparazite: femela depune oulele în interiorul organismului gazdă, iar larvele care apar se hrănesc cu organismul gazdă din interior; - după stadiul în care organismul gazdă este parazitat: - specii oofage: specia parazită se hrăneşte cu ouă; - specii larvare: specia parazită se hrăneşte cu larve; - specii nimfale (pupale): specia parazită se hrăneşte cu nimfe (pupe); - specii imaginale: specia parazită se hrăneşte cu adulţi. 102

Exemplu de prădători: păianjenul prădător (Phytoseiulus persimilis), folosit pentru combaterea acarianului Tetranychus urticae din culturile de căpşun, zmeur, viţă de vie, culturi în seră etc.; - buburuza (Coccinella 7-punctata), folosită pentru combaterea păduchilor de frunze, gândacului ovăzului, tripşii grâului etc.; - ploşniţa Perilus bioculatus folosită pentru combaterea gândacului din Colorado aflat în diferite stadii de dezvoltare. Exemple de paraziţi: - viespea Prospaltella perniciosi folosită pentru combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus); - viespea Trichogramma evanescens folosită pentru combaterea fluturelui alb al verzei (Pieris brassicae), buha verzei (Mamestra brassicae) etc.; - viespea Trichogramma embryophagum folosită pentru combaterea viermelui merelor (Carpocapsa pomonela) şi viermele prunelor (Laspeyresia funebrana); - viespea Aphelinus mali folosită pentru combaterea păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum); - viespea Encarsia formosa folosită pentru combaterea musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum); - ţânţarul Aphidoletes aphidimyza folosit pentru combaterea păduchilor de frunze; - nematodul Trichinema oscinella folosit pentru combaterea adulţilor muştei suedeze; - nematodul Neoaplictana carpocapse folosit pentru combaterea viermelui merelor (Carpocapsa pomonela). ¾ Combatere cu ajutorul microorganismelor. Combaterea biologică a insectelor poate fi făcută şi prin utilizarea microorganismelor, respectiv viruşi, bacterii, ciuperci, protozoare şi nematozi. Biopreparatele virotice sunt produse pe bază de viruşi şi sunt folosite pentru combaterea insectelor dăunătoare. Se cunosc circa 2000 de viruşi entomopatogeni, iar dintre aceştia rolul cel important în combaterea biologică a insectelor îl au viruşii din genul Baculovirus ce acţionează în general asupra lepidopterelor, producând descompunerea apoasă a insectei, în special a ţesuturilor abdominale. Biopreparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii entomopatogene, precum Bacillus thuringiensis utilizat pentru combaterea -

103

omizilor diferitelor specii de lepidoptere şi Bacillus popiliae utilizat pentru combaterea larvelor de melolontine (Perju, 1995). Bacteriile din genul Bacillus au capacitatea de a forma în momentul sporulării un cristal proteic care este alcătuit dintr-o endotoxină ce este mortală pentru insectele care o ingerează. Pentru Bacillus thuringiensis există diferite produse comerciale (Dipel, Bactospeine, Entobacterium, Thuringin, Biospor, Thurintox etc.), acestea conţinând spori şi cristale în diverse proporţii, fiind distribuite ca pulberi sau în suspensie apoasă şi fiind aplicate cu ajutorul instalaţiilor obişnuite de aplicare a tratamentelor (Cepoiu N. şi col., 1996). Biopreparatele fungice sunt produse care au ca principiu activ sporii unor ciuperci entomopatogene, precum ciupercile din genurile Beauveria (ex. Beauveria bassiana utilizată împotriva lui Cossus cossus), Verticillium (ex. Verticillium lecanii utilizată împotriva afidelor), Sorosporella etc. Moartea insectelor poate fi provocată fie de către miceliul ce le invadează corpul, fie de către toxinele pe care ciuperca le produce Protozoarele au un efect mai mult cronic decât acut asupra insectelor, determinând o mortalitate mai scăzută comparativ cu viruşii, bacteriile şi ciupercile. În prezent sunt cunoscute peste 3000 de specii de nematozi care pot fi utilizaţi pentru combaterea insectelor dăunătoare, dar cele mai multe experienţe pe plan mondial sau făcut cu nematozii Neoplectana carpocapse, Neoplectana glaseri şi Heterorhabditis bacteriophora (Cepoiu N. şi col., 1996). ¾ Combaterea cu ajutorul altor animale. Unul dintre principiile de bază ale ecosistemelor agricole ecologice îl constituie asigurarea biodiversităţi, ceea ce presupune realizarea unui echilibru biologic stabil la nivelul ecosistemului. Astfel, crearea condiţiilor de înmulţire a păsărilor, broaştelor, şerpilor, aricilor care consumă insectele dăunătoare pentru plantele de cultură menţine populaţia acestora sub pragul economic de dăunare, stabilinduse un echilibru trofic în favoarea agricultorului. Păsările consumă cantităţi importante de insecte, desfăşurând o adevărată muncă de “curăţire” a culturilor agricole de insectele dăunătoare (tabelul 12). Pentru a se facilita înmulţirea păsărilor se recomandă instalarea de cuiburi artificiale în plantaţiile pomicole, în pomii sau pâlcurile de pomi de pe răzoarele dintre culturi sau oriunde acest lucru este posibil. Cuiburile trebuie să fie fixate la cel puţin 2 m faţă de sol, în lunile de toamnă sau cel târziu în lunile de la sfârşitul verii. 104

Tabelul 12 Numărul de insecte consumate de păsări (după Cepoiu N., A. Chira şi Lenuţa-Constanţa Chira, 1996) Specia de păsări

Număr insecte consumate pe oră

Număr insecte consumate pe zi

Rândunica (cu 5 pui)

18-20

255-364

Vrabia (cu 5 pui)

19-25

266-350

Cuc (cu 3 pui)

25

375

Piţigoiul albastru (cu 9 pui)

16-32

240-480

Piţigoiul mare (cu 8 pui)

14-29

210-435

Pupăza (cu 3 pui)

6-8

84-112

Insecte (ordinul) Diptere, Himenoptere, Afide, Coleoptere, Lepidoptere Diptere, Himenoptere, Afide, Coleoptere, Lepidoptere Himenoptere, Coleoptere, Lepidoptere Diptere, Himenoptere, Afide, Coleoptere, Lepidoptere Diptere, Himenoptere, Afide, Coleoptere, Lepidoptere Diptere, Himenoptere, Coleoptere, Lepidoptere

¾ Autocidia Autocidia este o metodă biologică de distrugere a populaţiei unei insecte dăunătoare prin ea însăşi. Acestă metodă poate fi aplicată numai speciilor de insecte dăunătoare care pot fi crescute şi înmulţite în laborator. În laborator se induce sterilitatea masculilor prin diferite tehnici (iradiere, utilizarea de chemosterilizanţi), care apoi sunt lansaţi în natură, numai că aceştia nu pot să asigure perpetuarea speciei, iar densitatea populaţiei dăunătoare se reduce. Această metodă se poate aplica pentru combaterea viermelui merelor (Carpocapsa pomonella), moliei strugurilor (Lobesia botrana), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea) etc. ¾ Combatere biotehnică. > Instalarea de capcane cu feromoni. De obicei, se folosesc capcane cu feromoni sexuali (exohormoni) care se instalează în culturile agricole pentru atragerea insectelor dăunătoare 105

de un anumit sex (masculii). Insectele atrase de feromon sunt distruse prin captarea lor pe suportul cleios al capcanei, limitând astfel înmulţirea insectelor dăunătoare din specia respectivă. De asemenea, feromonii dezorientează masculii în acţiunea de găsire a femelelor, limitând astfel posibilităţile de înmulţire a insectelor dăunătoare. Ca feromoni sexuali se sintetizează în prezent: - Atrapom pentru Carpocapsa pomonella; - Atramol pentru Grapholita molesta; - Atrafun pentru Grapholita funebrana; - Atraret pentru Adoxophyes reticulana s.a. > Instalarea de capcane cu produse atractive pentru insecte. Pentru combaterea melcilor fără cochilie (Limax) se folosec cutii de conserve care se îngroapă la nivelul solului şi în care se toarnă bere. Berea are un efect de atragere pentru melci, care cad în aceste conserve de unde nu mai pot ieşi şi se îneacă (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1996). > Atragerea insectelor dăunătoare. Pentru combaterea coropişniţelor, toamna se îngroapă bucăţi de gunoi de grajd sau bălegar (de preferat de cal). Coropişniţele sunt atrase de căldura din gunoi şi se adună în acesta peste iarnă. La desprimăvărare, aceste bucăţi de gunoi de grajd sau bălegar în care se găsesc şi coropişniţele sunt scoase şi arse. > Îndepărtarea dăunătorilor. Cârtiţa poate fi îndepărtată prin introducerea în galerie a unui băţ lung de alun, în capătul căruia se agaţă o cutie de conserve goală. Când bate vântul, zgomotul care se produce îndepărtează cărtiţa (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1996). ¾ Combatere biodinamică. Măsurile biodinamice de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură se bazează pe prinderea acestora, incinerarea lor şi utilizarea cenuşei rezultate.

4.6. Caracteristicile agriculturii ecologice în zootehnie Sectorul zootehnic reprezintă o componentă de bază a exploataţiei agricole ecologice, care pe de o parte reprezintă un debuşeu al unor produse ecologice vegetale din cadrul exploataţiei agricole (furaje, nutreţuri concentrate), realizând astfel integrarea producţiei agricole vegetale şi 106

animale, iar pe de altă parte asigură îngrăşămintele organice ce vor fi utilizate pentru fertilizarea plantelor de cultură, acestea reprezentând unul dintre elementele cheie ale agriculturii ecologice. De asemenea, prezenţa sectorului zootehnic în cadrul exploataţiei agricole asigură stabilitatea, biodiversitatea şi durabilitatea exploataţiei agricole ecologice. Animalele trebuie să fie crescute în aer liber şi într-un număr limitat pe unitatea de suprafaţă, ceea ce asigură un confort comportamental şi condiţii minime de stres pentru animale, precum şi o poluare minimă a solului, apelor de suprafaţă şi a apelor subterane. Animalele trebuie să fie hrănite cu furaje obţinute în agricultura ecologică, de preferat de provenienţă din aceeaşi exploataţie agricolă. Dacă se utilizează furaj obţinut în condiţii de conversie către agricultura ecologică, acesta trebuie să intre în raţii în proporţie de maximum 30%, procentul putând ajunge până la 60% dacă acesta provine din propria exploataţie agricolă. Puii animalelor mamifere trebuie să fie hrăniţi cu lapte natural pe o durată de 3 luni pentru bovine, bubaline şi cabaline, 45 de zile pentru ovine şi caprine şi 40 de zile pentru suine. Este interzisă utilizarea furajelor ce provin de la plante modificate genetic. De asemenea, este interzisă utilizarea de substanţe de stimulare a creşterii şi a producţiei, a hormonilor şi a substanţelor pentru controlul reproducerii. Prin tehnicele de creştere a animalelor specifice agriculturii ecologice sunt prevenite problemele de sănătate la animale. Totuşi, dacă animalele se îmbolnăvesc, acestea trebuie să fie izolate şi tratate imediat. În tratarea bolilor la animale, produsele fitoterapeutice, homeopatice şi oligoelementele sunt utilizate cu preferinţă în locul medicamentelor de uz veterinar alelopatice chimice de sinteză şi a antibioticelor. Numai în situaţii în care utilizarea produselor fitoterapeutice, homeopatice şi oligoelementele nu este eficientă, atunci sunt utilizate medicamentele de uz veterinar alelopatice chimice de sinteză şi antibioticele. Dacă se impune utilizarea acestor produse de tratament la animalele crescute în sistem ecologic, timpul de aşteptare între momentul administrării şi producţia de produse agricole de la aceste animale este dublu faţă de perioada de aşteptare legală. Reproducerea animalelor crescute în sistem ecologic se bazează pe metode naturale şi pe inseminarea artificială, alte metode de reproducere artificială fiind interzise. Prin tehnicile de creştere a animalelor se urmăreşte ca acestea să fie 107

cât mai puţin stresate. Astfel, tăierea colţilor, tăierea dinţilor, retezarea ciocurilor, retezarea coarnelor trebuie să fie făcute numai din motive de siguranţă şi pentru îmbunătăţirea stării de sănătate şi igienă a animalelor. Este permisă castrarea fizică, dar este interzisă ţinerea animalelor legate. Acestea sunt legate numai din motive de siguranţă, pe o perioadă limitată şi trebuie să fie plimbate periodic. Transportul animalelor şi operaţiile de încărcare şi descărcare a animalelor în mijloacele de transport trebuie să limiteze stresul suferit de acestea. Adăposturile trebuie să corespundă cerinţelor biologice, fiziologice şi comportamentale ale animalelor. Acestea trebuie să fie izolate termic, să fie ventilate natural şi iluminate astfel încât să asigure un microclimat corespunzător, respectiv o temperatură, umiditate şi curenţi de aer corespunzător cerinţelor fiecărei specii de animale. Dacă condiţiile climatice permit, animalele trebuie să fie ţinute în mediul exterior. Adăposturile animalelor mamifere trebuie să aibă podele netede, dar care să nu fie alunecoase, iar cel puţin jumătate din suprafaţa totală a acestora trebuie să fie solidă. Adăposturile animalelor trebuie să fie prevăzute cu suprafeţe de culcare şi odihnă, care trebuie să fie curate, uscate, suficient de mari şi cu o structură solidă. Aceste suprafeţe de culcare trebuie să fie acoperite cu aşternut de paie. Adăposturile păsărilor trebuie să aibă podeaua acoperită cu paie, rumeguş, talaş, nisip, iar minimum o treime din suprafaţa podelei trebuie să fie solidă. Adăposturile păsărilor outoare trebuie să aibă posibilitate de iluminare artificială, astfel încât să se asigure 16 ore de iluminare pe zi. De asemenea, adăposturile trebuie să dispună de locuri de cocoţat. Păsările de apă trebuie să aibă acces la un pârâu sau lac, astfel încât să fie satisfăcute necesităţile fiziologice şi igienice ale acestora. Densitatea animalelor în adăpost, în funcţie de specie, rasă şi vârstă, trebuie să asigure confortul animalelor (tabelul 13). Astfel, animalele trebuie să aibă suficient spaţiu pentru a sta în picioare în mod natural, pentru a se culca şi a se întoarce cu uşurinţă, pentru a-şi face toaleta, precum şi pentru a efectua mişcări naturale (de exemplu păsările să poată da din aripi). Densitatea animalelor în aer liber trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la exploatarea excesivă a vegetaţiei şi degradarea solului prin eroziune sau tasare.

108

Tabelul 13 Suprafaţa minimă a adăposturilor în interiorul şi în exteriorul acestora la diferite specii de animale (după normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României 34/2000) Mamifere: bovine, ecvine, ovine, caprine şi suine Suprafaţa interioară Specia

Bovine şi cabaline pentru reproducere şi îngrăşat

Greutatea vie (kg) Până la 100 Până la 200 Până la 350 Peste 350

Vaci de lapte Tauri de reproducţie Oi şi capre Scroafe cu purcei de până la 40 de zile Porci la îngrăşat

Purcei Porci pentru prăsilă

Până la 50 Până la 85 Până la 110 Peste 40 de zile şi până la 30 kg

(m2/cap)

Suprafaţa exterioară (fără păşuni) (m2/cap)

1,5

1,1

2,5

1,9

4,0

3

5 6 10 1,5 (0,35/miel sau ied)

3,7 4,5 30 2,5 (0,5/miel sau ied)

7,5

2,5

0,8 1,1

0,6 0,8

1,3

1

0,6

0,4

2,5 - femele 6,0 - masculi

1,9 8,0 109

Păsări

Specia

Găini outoare Păsări pentru carne în adăposturi fixe

Păsări pentru carne în adăposturi mobile

Suprafaţa interioară cm2 loc de Număr de cuibar cocoţat / animale/m2 animal 8 găini outoare pe cuibar sau, 6 18 în cazul comun, 120 cm2 / pasăre 10 20 (cu un (numai maxim de 21 pentru kg greutate bibilici) 2 vie/m ) 16 în adăposturi avicole mobile, cu un maxim de 30 kg greutate vie/m2

Suprafaţa exterioară (m2/cap)

4 4 - pui pentru carne şi bibilici 4,5 – raţe 10 – curcani 15 - gâşte

2,5

Conform normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României 34/2000, numărul maxim de animale pe ha este de: - cabaline în vârstă de peste 6 luni - 2; - viţei pentru îngrăşat - 5; - bovine în vârstă de până la 1 an - 5; - bovine între 1 şi 2 ani (masculi) - 3,3; - bovine între 1 şi 2 ani (femele) - 3,3; - bovine în vârstă de peste 2 ani (masculi) - 2; - juninci de prăsilă - 2,5; - tineret femel bovin pentru îngrăşare - 2,5; - vaci de lapte - 2; - vaci de lapte pentru reformă - 2; - alte vaci - 2,5; 110

-

iepuri femele de prăsilă - 100; oi - 13,3; capre - 13,3; purcei - 74; scroafe de prăsilă - 6,5; porci pentru îngrăşare - 14; alţi porci - 14; găini pentru carne - 580; găini outoare - 230. Fecalele, urina şi resturile de mâncare trebuie eliminate ori de câte ori este nevoie. Animalele nu pot fi transferate de la un sistem agricol convenţional la unul ecologic. Gunoiul de grajd este foarte important pentru sistemele agricole ecologice, dar pe lângă avantajele de necontestat ale acestuia, acesta trebuie să satisfacă următoarele cerinţe în cadrul exploataţiei agricole: - să minimizeze degradarea solului şi a apei; - să nu contribuie la contaminarea apei (apei freatice sau de suprafaţă) cu nitraţi şi bacterii patogene; - să contribuie la reciclarea elementelor nutritive.

111

5. Agricultura ecologică în lume – prezent şi perspective 5.1. Situaţia agriculturii ecologice pe plan mondial Agricultura ecologică câştigă o importanţă din ce în ce mai mare pe plan mondial, aceasta materializându-se atât prin mărirea suprafeţelor cultivate în sistem ecologic cât şi prin mărirea numărului de adepţi, producători şi consumatori de produse agricole ecologice. În prezent, agricultura ecologică este practicată în aproximativ 100 de ţări cu o suprafaţă totală de circa 22,8 milioane ha. Ţările cu suprafaţa agricolă ecologică cea mai mare sunt Australia (10,5 milioane ha), Argentina (3,2 milioane ha) şi Italia (1,2 milioane ha). Ca procent din suprafaţa totală agricolă, ţările cu ponderea cea mai mare a suprafeţei agricole ecologice sunt Liechtenstein (17%), Austria (11,3%) şi Elveţia (9,7%) (tabelul 14). Tabelul 14 Suprafaţa agricolă ecologică pe plan mondial (după SOEL Survez, February 2003, citat de Minou Yussefi, 2003)

Ţara

Australia Argentina Italia SUA Marea Britanie Uruguai Germania Spania Canada Franţa China Austria Brazilia Chile

Suprafaţa agricolă ecologică (% din suprafaţa (ha) agricolă totală) 10.500.000 2,31 3.192.000 1,89 1.230.000 7,94 950.000 0,23 679.631 3,96 678.481 632.165 485.079 430.600 419.750 301.295 285.500 275.576 273.000

4,00 3,70 1,66 0,58 1,40 0,06 11,30 0,08 1,50

Guatemala Maroc Costa Rica Cuba Israel

Suprafaţa agricolă ecologică (% din suprafaţa (ha) agricolă totală) 14.746 0,33 11.956 0,14 8.974 2,00 8.495 0,13 7.000 1,25

Nicaragua Lituania Zambia Islanda Ghana Slovenia Rusia Tanzania Panama

7.000 6.769 5.688 5.466 5.453 5.280 5.276 5.155 5.111

Ţara

0,09 0,19 0,02 0,24 0,04 0,67 0,01 0,24 112

Republica Cehă Suedia Danemarca

218.114

5,09

Japonia

5.083

0,10

193.611 174.600

6,30 6,51

4.900 4.265

0,31 0,41

Ukraina Finlanda Mexic Uganda Ungaria Elveţia Peru Portugalia Noua Zeelandă Paraguai Ecuador

164.449 147.943 143.154 122.000 105.000 102.999 84.908 70.857 63.438

0,40 6,60 0,13 1,39 1,80 9,70 0,27 1,80 0,38

El Salvador Papua New Guinea Thailanda Camerun Senegal Azerbaijan Luxembourg Pakistan Filipine Belize Honduras

3.429 2.500 2.500 2.500 2.141 2.009 2.000 1.810 1.769

0,02 0,03 0,10 0,20 1,71 0,08 0,02 1,30 0,06

61.566 60.000

0,26 0,74

1.230 902

0,05

Slovacia Turcia Africa de Sud Polonia India Indonezia Olanda Grecia Irlanda Columbia Norvegia Belgia Letonia Bolivia România Tunisia Sri Lanka Yugoslavia Egipt Republica Dominicană

58.706 57.001 45.000

2,40 0,14 0,05

Madagascar Republica Corea Liechtenstein Bulgaria Kenia

44.886 41.000 40.000 38.000 31.118 30.070 30.000 26.673 22.410 20.000 19.634 18.690 18.255 15.215 15.200 15.000 14.963

0,30 0,03 0,09 1,94 0,60 0,68 0,24 2,62 1,61 0,79 0,06 0,20 0,36 0,65 0,30 0,19 0,40

Guyana Malawi Liban Suriname Jamaica Fiji Mauritius Laos Malaezia Croaţia Benin Siria Cipru Nepal Zimbabwe Vietnam Total

690 500 494

17,00

425 298 250 250 205 200 175 150 131 120 81 74 52 45 40 2

0,02 0,01 0,07 028 0,04 0,04 0,15 0,01

22.811.267

-

0,04

113

Dintre continente, Australia şi Oceania au suprafaţa agricolă ecologică cea mai mare (10,5 milioane ha), după care urmează Asia (0,6 milioane ha) şi Europa (0,5 milioane ha). Numărul cel mai mare de ferme ecologice este în Europa (tabelul 15). Tabelul 15 Suprafaţa agricolă ecologică şi numărul de ferme pe continente (după SOEL Survez, February 2003, citat de după Charles Walaga, Minou Yussefi, Helga Willer, Toralf Richter, Pipe Lernoud, Barbara Haumann, 2003) Continentul Africa Asia Australia şi Oceania Europa America Latină America de Nord

Suprafaţa agricolă ecologică (ha) 235.825 590.810 10.567.903 5.149.162 4.743.813 1.523.754

Numărul de ferme ecologice 39.375 60.394 2.373 175.816 75.799 45.047

În SUA, suprafaţa agricolă ecologică în anul 1997 (după Economic Research Service, USDA) era de 544.952 ha, din care 200.887 ha păşuni şi fâneţe, iar 344.065 teren arabil, din care: - 107.237 ha cereale; - 37.220 ha leguminoase pentru boabe; - 7.667 ha oleaginoase (in pentru ulei şi floarea-soarelui); - 12.009 ha legume; - 179.932 ha alte culturi: pomi fructiferi, viţă de vie, culturi furajere, cartofi, bumbac, arahide. 5.2. Situaţia agriculturii ecologice în Europa În Europa, primele ferme ecologice apar după ce Rudolf Steiner îşi face cunoscute ideile sale despre agricultura biodinamică în anul 1924, în Germania. Numărul acestora a crescut continuu, pe măsură ce încep să apară 114

problemele ecologice determinate de utilizarea necorespunzătoare şi în cantităţi mari a produselor chimice de sinteză în agricultură, ca şi pe măsură ce fermierii devin conştienţi că ei însăşi şi familia lor au devenit victimele tehnicilor de producţie chimico-intensive. La această creştere a importanţei agriculturii ecologice a contribuit şi cererea tot mai mare de produse ecologice din partea consumatorilor. În anul 2003, ţările europene cu suprafaţa agricolă ecologică cea mai mare erau Italia (1,2 milioane ha), Marea Britanie (0,68 milioane ha) şi Germania (0,63 milioane ha). Suprafaţa agricolă ecologică reprezenta cel mai mare procent din suprafaţa agricolă totală în Liechtenstein (17%), Austria (11,3%) şi Elveţia (9,7%) (tabelul 16). În anul 2003, numărul cel mai mare de ferme ecologice era în Italia (56,4 mii ha), Turcia (18,4 mii ha) şi Austria (18,3 mii ha), iar procentul cel mai mare de ferme ecologice din numărul total de ferme era în Liechtenstein (28%), Elveţia (10,2%) şi Austria (9,3%). În anul 2001, în România erau cca. 1.200 de producători agricoli ecologici care cultivau o suprafaţă de 18,7 mii ha, ceea ce reprezintă 0,2% din suprafaţa agricolă totală. Suprafaţa agricolă ecologică a crescut continuu în UE după anii 1990. Astfel, de la 0,7 milioabe ha în 1993, suprafaţa agricolă ecologică a crescut la 3,3 milioane ha în 1999. Creşterea suprafeţei agricole ecologice a fost diferită de la o ţară la alta în cadrul UE, în cazul unor ţări fiind de-a dreptul spectaculoasă, iar în cazul altora fiind mai puţin importantă. Astfel, în perioada 1990-1997 suprafaţa agricolă ecologică a crescut de 30 de ori în Spania, Italia şi Finlanda, în timp ce în Franţa creşterea a fost de numai 2,6 ori (Rozenn Salmon şi Philippe Lannuzel, 1999). În anul 1998, la nivelul UE suprafaţa agricolă ecologică era de 2,7 milioane ha, din care: - 1,4 milioane ha pajişti şi păşuni (51,9%); - 0,57 milioane ha teren arabil (21,1%); - 0,33 milioane ha culturi horticole (12,2 %); - 0,40 milioane ha alte culturi (14,8%). Suprafaţa arabilă era repartizată astfel: - 83% cereale; - 7% leguminoase; - 7% oleaginoase; - 2% rădăcinoase; - 1% alte culturi. 115

Tabelul 16 Suprafaţa agricolă ecologică şi numărul de ferme ecologice în Europa (după SOEL/FIBL Survey, February 2003, citat de Helga Willer and Toralf Richter, 2003) Ferme ecologice

% din total ferme 9,30 1,03

Ţara

Anul

Austria Belgia Bulgaria Croaţia Cipru Republica Cehă Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Ungaria Islanda Irlanda Italia Letonia Liechtenstein Lituania Luxemburg Olanda Norvegia Polonia Portugalia România Slovacia Slovenia Spania Suedia Elveţia Turcia Marea Britanie Yugoslavia

2001 2001 2000 1998 2000 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 1999 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001 2001

18.292 694 50 18 15 654 3.525 369 4.983 10.364 14.703 6.680 1.040 27 997 56.440 225 35 430 48 1.528 2.099 1.787 917 1.200 82 883 15.607 3.589 6.169 18.385 3.981

1,29 4,01 10,20 0,09 1,71

Total

2001

175.816

-

2,37 5,58 0,20 6,40 1,55 3,28 0,81 0,80 0,69 2,44 28 1,60 1,42 3,09 0,07 0,22

Suprafaţa agricolă ecologică (ha) 285.500 22.410 500 120 52 218.114 174.600 10.141 147.943 419.750 632.165 31.118 105.000 5.466 30.070 1.230.000 20.000 690 6.769 2.141 38.000 26.673 44.886 70.857 18.690 58.706 5.280 485.079 193.611 102.999 57.001 679.631 15.200 5.149.162

% din suprafaţa agricolă 11,30 1,61 0,04 5,09 6,51 2,00 6,60 1,40 3,70 0,60 1,80 0,60 0,68 7,94 0,79 17,00 0,19 1,71 1,94 2,62 0,30 1,80 0,20 2,40 0,67 1,66 6,30 9,70 0,14 3,96 0,30 -

116

În anul 1998, la nivelul UE, numărul vacilor de lapte exploatate în sistem ecologic era de 280 mii capete, ceea ce reprezenta 1,3% din totalul vacilor de lapte din UE. Efectivele de vaci de lapte asigurau o producţie de lapte ecologic de 1,1 milioane tone. În acelaşi an, efectivele de suine exploatate în sistem ecologic erau de 230 mii capete, ceea ce reprezenta 0,2% din totalul efectivelor. Efectivele de ovine şi caprine exploatate în sistem ecologic erau de 0,4 milioane capete, ceea ce reprezenta 0,4% din totalul efectivelor, iar efectivele de păsări erau de peste 7 milioane capete.

5.3. Cadrul legislativ şi certificarea produselor agricole ecologice Standardele de producţie, inspecţie şi certificare a produselor agricole ecologice au fost iniţiate şi dezvoltate în anii 1980 de către organizaţiile private de fermieri, ca apoi la începutul anilor 1990 acestea să fie preluate de către instituţiile guvernamentale. În prezent, 55 de state au implementat sau sunt în curs de implementare a unui sistem legislativ cu privire la produsele agricole ecologice (tabelul 17). Cadrul legislativ în ceea ce priveşte produsele agricole ecologice pe plan mondial este reprezentat de: - Codexul alimentar (Codex Alimentarius), prin capitolele sale referitoare la produsele agricole ecologice, acesta fiind creat în 1963 de către FAO (Food and Agriculture Organisation) şi WTO (World Health Organisation); - Standardele IFOAM (International Federation of Organic Agriculture Movements); - Standarde multinaţionale (ex. Standardele UE); - Standarde naţionale. Sistemele legislative cu privire la produsele agricole ecologice sunt diferite de la o ţară la alta în ceea ce priveşte conţinutul, implementarea etc. Pentru a exista un numitor comun pe plan mondial în ceea ce priveşte inspecţia şi certificarea produselor agricole ecologice, respectiv pentru armonizarea legislaţiei şi a mecanismelor de punere în practică a acesteia, IFOAM a iniţiat în anul 1992 un program de acreditare a instituţiilor de inspecţie şi certificare, bazat pe standardele IFOAM. Instituţii acreditate de către IFOAM au dreptul de a utiliza logo-ul următor: 117

Tabelul 17 Lista ţărilor cu legislaţie în domeniul agriculturii ecologice (după The Organic Standard, Issue 11, March 2002, citat de G.A. Herrmann, 2003) Continentul Europa

UE

Ţări în curs de aderare la UE

Ţara Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Luxemburg Olanda Portugalia Spania Suedia Marea Britanie Republica Cehă Estonia Ungaria Islanda Norvegia Polonia România Republica Slovacă Slovenia Turcia

Legislaţie implementată

Legislaţie finalizată dar neimplementată încă

Legislaţie în curs de elaborare

x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x

118

Alte ţări

Asia şi regiunea pacificului

America

Africa

Albania Croaţia Georgia Elveţia Yugoslavia Australia China India Indonezia Israel Japonia Liban Malaezia Filipine Corea de Sud Taivan Tailanda Argentina Brazilia Canada Chile Costa Rica Mexic Nicaragua Peru SUA Egipt Madagascar Africa de Sud Tunisia

x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x

Până în prezent, 21 de organizaţii au fost acreditate IFOAM, iar alte 9 instituţii sunt în curs de acreditare (G.A. Herrmann, 2003). La nivelul UE, cadrul legislativ este reprezentat de: - reglementarea CEE nr. 2092/24 iunie 1991, care a fost implementată în toate ţările UE (Uniunii Europene) începând din 1993 şi care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine vegetală; - reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă la producerea de produse agricole ecologice de origine animală şi care a intrat în vigoare din 24 august 2000, completând reglementarea CEE nr. 2092/1991. 119

În România, cadrul legislativ este reprezentat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/17 aprilie 2000 cu privire la produsele agroalimentare ecologice. Acest act legislativ este completat cu Normele Metodologice din 13 septembrie 2001 de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000. În anul 2004 se estimează crearea cadrului instituţional de inspecţie şi certificare a produselor agricole ecologice în România. În SUA, cadrul legislativ este reprezentat de Standardele Organice Naţionale/2000 (National Organic Standards), care sunt un set de reglementări cu privire la producerea şi certificarea produselor agricole ecologice în SUA. Registrul Standardelor de Produse Alimentare Ecologice din Marea Britanie (UK Register of Organic Food Standards) a autorizat un număr de 10 instituţii de certificare care asigură producerea produselor agricole ecologice (organice în cazul Marii Britanii) conform standardelor agriculturii ecologice. La nivelul UE, în decembrie 1999, Comisia Europeană a decis utilizarea unui logo pentru produsele agricole ecologice care sunt produse corespunzător reglementării UE 2092/1991 (fig. 4).

Fig. 4. Logo utilizat în UE pentru produsele agricole ecologice Unele ţări europene, chiar membre ale UE, şi-au dezvoltat propriile lor sisteme legislative şi logo-uri pentru produsele agricole ecologice, în anumite situaţii aceasta întâmplându-se chiar înainte de intrarea în vigoare a legislaţiei UE privind produsele agricole ecologice (fig. 5). 120

Inspecţia şi certificarea produselor agricole ecologice este necesară pentru a exista certitudinea şi a oferi siguranţa consumatorilor de produse agricole ecologice că acestea provin dintr-un mod de producţie ce respectă normele şi regulile agriculturii ecologice şi corespund din punct de vedere calitativ produselor ecologice.

Fig. 5. Logo-uri (guvernamentale şi private) pentru produsele agricole ecologice în Europa (după Helga Willer and Toralf Richter, 2003)

121

5.4. Piaţa produselor agricole ecologice Vînzările totale de produse agricole ecologice au reprezentat pe plan mondial 17,5 miliarde US $ în anul 2000, 21 miliarde US $ în anul 2001, iar previziunile pe anul 2003 sunt de 23-25 miliarde US $. Cea mai importantă piaţa a produselor agricole ecologice o reprezintă piaţa SUA, cu cca. 9,5 miliarde US $ în anul 2001 şi cu o previziune de 11-13 miliarde US $ în anul 2003. Pe locul doi se situează piaţa europeană cu cca. 9,0 miliarde US $ în anul 2001 şi cu o previziune de 10-11 miliarde US $ în anul 2003 (după International Trade Center, citat de Rudy Korbech-Olesen, 2003). Produsele agricole ecologice care se comercializează pe piaţa internaţională sunt diferite de la o zonă la alta, în funcţie de specificul agricol local (tabelul 18). Tabelul 18 Produsele agricole ecologice comercializate în diferite zone pe Glob (după Charles Walaga, Minou Yussefi, Helga Willer, Toralf Richter, Pipe Lernoud,Barbara Haumann, 2003) Continentul Africa

Produsul agricol ecologic Cafea Bumbac Cacaua Ananas Banane Susan Miere de albine Fructe uscate Legume Vanilie Plante ierboase Avocado Ulei de măsline Zahăr

Ţara de origine Uganda, Tanzania, Madagascar Uganda, Senegal, Egipt, Zimbabwe, Benin, Mozambic Tanzania, Coasta de Fildeş, Madagascar Ghana, Uganda, Mauritius, Camerun, Madagascar Uganda, Madagascar Uganda, Burkina Faso, Benin, Malawi Algeria, Madagascar, Malawi, Zambia Uganda, Benin, Burkina Faso, Madagascar, Maroc Camerun, Madagascar, Africa de Sud, Maroc, Tunisia Madagascar Madagascar, Egipt, Tunisia, Maroc, Africa de Sud, Zimbabwe Africa de sud, Uganda Tunisia Mauritius, Africa de Sud 122

Ceai Ulei de palmier Nuci de cocos Condimente Asia Legume, orez Orez, legume, fasole, fructe Ceai, miere de albine, arahide, orez, fasole Orez, ceai japonez, sake, oteţ din orez Diferite produse agricole Australia şi Fructe şi legume Oceania Europa Cereale, leguminoase pentru boabe, plante oleaginoase, legume, fructe, vin, produse de panificaţie, lapte şi produse lactate, carne şi produse din carne etc. America Mere, struguri Latină Kiwi, zmeură, căpşuni, Banane, ananas, mango

Tanzania Madagascar Madagascar, Benin Tanzania, Zimbabwe Filipine Tailanda China Japonia India

Brazilia, Chile Chile Columbia, Honduras, Republica Dominicană Mere, pere, citrice Argentina Mere, avocado, banane Mexic Legume proaspete şi uscate Argentina, Brazilia, Chile, Costa Rica Soia, porumb, grâu Argentina, Brazilia, Paraguai Cafea Mexic, Bolivia, Nicaragua, Guatemala, Peru Cacao America Centrală şi zonele tropicale din America de Sud Zahăr Paraguai, Ecuador, Argentina Carne Argentina, Uruguai America de Pâine, băuturi, seminţe, SUA Nord produse lactate, carne, semipreparate (alimente uscate şi congelate, supe, dulciuri, produse pentru bebeluşi) 123

Produsele agricole ecologice se vând în reţeaua de supermarket-uri, în magazine dietetice şi pieţe agricole, dar şi în magazine specializate în produse agricole ecologice. În SUA, produsele agricole ecologice se vând în cca. 20000 de magazine pentru produse alimentare naturale, pe pieţele fermierilor şi în cca. 73% dintre magazinele de produse agricole convenţionale. Preţul de producţie al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât al produselor agricole rezultate din sistemele convenţionale, aceasta ca urmare a următorilor factori: - nivel mai scăzut al producţiilor în cadrul sistemelor agricole ecologice comparativ cu cele intensive sau superintensive (industriale); - o cantitate mai mare de forţă de muncă implicată în procesul de producţie; - cheltuielile de transport sunt mai mari ca urmare a faptului că produsele agricole se colectează de la producători agricoli destul de dispersaţi; - comercianţii adaugă comisione destul de importante la produsele agricole ecologice; - există un dezechilibru între cerere şi ofertă, în favoarea cererii de produse agricole ecologice. Conform legislaţiei UE privind produsele agricole ecologice, acestea trebuie să prezinte pe ambalaj codul numeric al instituţiei care a făcut inspecţia produselor ecologice şi logo-ul organizaţiei din care face parte producătorul. În cazul produselor ambalate, se poate face referirea de „produs ecologic” numai dacă cel puţin 95% dintre ingredientele folosite la obţinerea respectivului produs rezultă dintr-un sistem de producţie ecologic. Dacă numai 70-95% dintre ingrediente provin dintr-un sistem de producţie ecologic, atunci se poate face referirea de „produs ecologic”, dar numai cu o remarcă specială cu privire la acest lucru. Dacă mai puţin de 70% dintre ingrediente provin dintr-un sistem de producţie ecologic, atunci nu se poate face referirea de „produs ecologic”. În anul 1997, în UE piaţa produselor agricole ecologice reprezenta 6 miliarde EUR în timp ce piaţa produselor agricole reprezenta 240 miliarde EUR. În anul 1997, Germania deţinea cea mai mare piaţă a produselor agricole ecologice cu o valoare de 2 miliarde EUR, după care urma Italia cu 1 miliard EUR şi Franţa cu 0,8 miliarde EUR. În Marea Britanie, în cadrul reţelelor de magazine Tesco se vând peste 1200 de produse agricole ecologice (fructe, legume, carne, produse lactate, îngheţată, băuturi răcoritoare etc.). 124

5.5. Perspectivele agriculturii ecologice Agricultura ecologică capată o importanţă din ce în ce mai mare, devenind tot mai importantă în ţările care o practică şi câştigă noi adepţi în ţări unde nu a fost practicată încă. Diminuarea ajutoarelor publice factorilor de producţie din domeniul agricol oferă oportunitatea convertirii exploataţiilor agricole cu inputuri reduse în ferme ecologice, ceea ce imprimă stabilitate şi durabilitate sistemului agricol, respectiv a fermei. Cererile tot mai mari pentru produsele agricole ecologice din partea consumatorilor, la care se adaugă cererile societăţii umane pentru o dezvoltare agricolă durabilă oferă noi debuşee pentru produsele agricole ecologice şi o largă perspectivă de dezvoltare a agriculturii ecologice. Piaţa produselor agricole ecologice este în plină expansiune, în special în ţările industrializate. Probabil că Europa va domina şi în viitor sectorul agriculturii ecologice, deşi sunt unele ţări asiatice (Japonia) şi americane (SUA) care înregistrează o dezvoltare semnificativă a agriculturii ecologice. În Europa deja există ţări cu 10% din suprafaţa agricolă exploatată în sistem ecologic (Austria, Elveţia, Suedia). Ministerul Agriculturii din Germania şi-a propus să ajungă la o suprafaţă agricolă ecologică de 20% din suprafaţa agricolă în 2010, iar Suedia şi-a propus acelaşi lucru până în 2005 (Bernward Geier, 2003). De asemenea, la nivelul UE, Planul de Acţiune pentru Agricultura Organică (Action Plan for Organic Agriculture) începe să funcţioneze şi se anticipează că va avea o influenţă pozitivă asupra dezvoltării agriculturii ecologice în Europa. În ţările care sunt la început în ceea ce priveşte agricultura ecologică o problemă care trebuie rezolvată în viitor este popularizarea agriculturii ecologice şi câştigarea încrederii consumatorilor în produsele agricole ecologice. La aceasta se asociază implementarea unor sisteme legislative, de control şi certificare a produselor agricole ecologice. Pe plan internaţional, o problemă ce va continua şi va trebui să fie rezolvată o constituie armonizarea standardelor agriculturii ecologice. Pentru dezvoltarea agriculturii ecologice este necesar ca fermierii ecologici să fie susţinuţi prin sisteme de consultanţă agricolă specifice, ca şi printr-o politică adecvată.

125

Bibliografie 1. Atanasiu L., 1984 – Ecofiziologia plantelor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 2. Aubert C., 1972 – L’agriculture biologique – une agriculture pour la santé et l’epanouissement de l’homme. Le Courrier du Livre, Paris. 3. Berca M, 1986 – Agricultura integrată, depoluant al mediului ambiant. În vol. Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub redacţia Al. Ionescu, Gabriela Plotoagă, Constanţa. 4. Berca M, 1990 – Unele riscuri ecologice ale utilizării produselor fitofarmaceutice în agricultură şi posibilitatea evitării lor. În vol. Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub redacţia Al. Ionescu, S. Udrescu, I. Nicolae, Târgovişte. 5. Berca M., 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura CERES, Bucureşti. 6. Berca M., 2001 – Agricultura în tranziţie – Studii şi articole (19982001). Editura CERES, Bucureşti. 7. Besson J.M., 1990 – Biological farming in Europe – Agriculture biologique en Europe. REUR Technical Series 12, Bern, Switzerland. 8. Bot A.J., F.O. Nachtergaele and A. Young, 2000 – Land Resource Potential and Constraints at Regional and Country Levels. Food and Agriculture Organization of the United Nations, Rome. 9. Budoi Gh., I. Oancea, A. Penescu, 1994 – Herbologie aplicată – Buruienile şi combaterea lor integrată. Editura CERES, Bucureşti. 10. Budoi Gh., 2000 – Agrochimie 1 – Solul şi planta. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 11. Cepoiu N., A. Chira, Lenuţa-Constanţa Chira, 1996 – Pomicultură biologică. Centrul Editorial-Poligrafic U.S.A.M.V. Bucureşti. 12. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 – Agricultura biologică – o variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii. Editura Ceres, Bucureşti. 13. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1986 – Contaminarea mediului agricol şi protecţia lui. În vol. Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub redacţia Al. Ionescu, Gabriela Plotoagă, Constanţa. 14. Dejeu L., Petruţa Matei, 1996 – Viticultură biologică. Centrul EditorialPoligrafic USAMV Bucureşti. 15. Dumbravă M., 1998 – Contribuţii privind valorificarea zonei solului brun-roşcat din Câmpia Română prin agricultură biologică. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti. 126

16. Edwin D. Ongley, 1996 – Control of water pollution from agriculture. Food and Agriculture Organization of the United Nations, Rome. 17. Fitter A.H., Hay R.K.M., 1987 – Environmental Physiology of Plants, Second edition. Academis Press, Harcourt Brace Javanovich, Publichers. 18. Gheorghieşi C., Stelica Cristea, 2001 – Fitopatologie, vol I. Editura CERES, Bucureşti. 19. Gosse G., 2002 – Greenhouse effect. Perspectives agricoles, nr. 275, Janvier. 20. Gunnar Rundgren, Willie Lockeretz, 2002 – International Harmonisation and Equivalence in Organic Agriculture. IFOAM Conference on Organic Guarantee Systems, Nuremberg, Germany. 21. Ionescu Al., 1982 – Agricultură ecologică. Editura CERES, Bucureşti. 22. Ionescu Al., 1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura CERES, Bucureşti. 23. Ionescu Al., 1988 – Ecologia-Ştiinţa ecosistemelor. Intreprinderea Poligrafică Bacău. 24. Ionescu Al., S. Godeanu, N. Barabaş, 1994 – Ecologie şi protecţia mediului. Lucrare editată de Federaţia Ecologistă din România şi col. Imprimeria “Bacovia”, Bacău. 25. Minou Yussefi, Helga Willer and Mike Mitschke, Rudy KortbechOlesen, Gerald Herrmann, Otto Schmid, Charles Walaga, Toralf Richter, Pipo Lernoud, Barbara Haumann, Bernward Geier, 2003 – The World of Organic Agriculture - Statistics and Future Prospects. International Federation of Organic Agriculture Movements. 26. Muntean L.S., I. Borcean, M. Axinte, Gh.V. Roman, 2003 – Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi. 27. Nadia Scialabba, 2000 – Opportunities and Constraints of Organic Agriculture – A Socio-Economic Analysis. Food and Agriculture Organisation of the United Nations, Rome, and Università Degli Studi Della Tuscia, Faculty of Agriculture, Viterbo. 28. Nadia Scialabba, 2001 – Organic Agriculture Perspectives. Conference on Supporting the Diversification of Exports in the Latin America and Carabeean Region through the Development of Organic Agriculture, Port-of-Spain, Trinidad&Tobago. 29. Nikos Alexandratos, 1995 – World Agriculture: Towards 2010. Food and Agriculture Organization of the United Nations and John Wilez&Sons Ltd, Baffins Lane, Chichester, England. 127

30. Oancea I-, 1994 – Agricultură generală. Editura CERES, Bucureşti. 31. Papacostea P.P., 1981 – Agricultură biologică. Editura CERES, Bucureşti. 32. Penescu A., Narcisa Băbeanu, D.I. Marin, 2001 – Ecologie şi protecţia mediului. Editura Sylvi, Bucureşti. 33. Perju T., 1995 – Entomologie agricolă - Componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor. Editura CERES, Bucureşti. 34. Popescu C., Stela Duvlea, A. Olteanu, 1983 – Agrofitotehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 35. Prasad M.N.V., 1997 – Plant ecophysiology. John Wiley&Sons, Inc., New York, Chichester, Brisbane, Toronto, Singapore, Weinheim. 36. Rozenn Salmon et Phillipe Lannuzel, 1999 – Agriculture biologique: dynamic comparée des filières autrichienne, néerlandaise et française. Perspectives agricole, nr. 243, février. 37. Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpodi, 2000 – Mediul înconjurător – poluare şi protecţie. Editura Economică, Bucureşti. 38. Toncea I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca. 39. Toncea I., R. Stoianov, 2002 – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Editura Ştiinţelor Agricole, Bucureşti. 40. Treshow Michael, 1970 – Environment and Plant Response. The Maple Press Company, USA. 41. Udrescu S., 1990 – Pesticidele: o dilemă între agricultura civilizată şi păstrarea nealterată a mediului. În vol. Ecologie şi protecţia ecosistemelor, sub redacţia Al. Ionescu, S. Udrescu, I. Nicolae, Târgovişte. 42. Ulbricht T.L.V., 1980 – Agriculture and environment, Volume 5. Elsevier Scientific Publishing Company, Amsterdam, the Netherlands. ***Agriculture and Environment – Volume 5, 1980. Editeur-in-chief: T.L.V. Ulbricht. Elsevier Scientific Publishing Company, Amsterdam. *** Bioland Standards as of April 29, 2003. *** Cod de bune practici agricole. Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, 2002. Vol. I – Protecţia apelor împotriva poluării cu fertilizanţi din agricultură şi prevenirea fenomenelor de degradare a solului provocate de practicile agricole. Vol. II - Protecţia apelor împotriva poluării cu pesticide şi alţi 128

poluanţi proveniţi din agricultură. *** Codex Alimentarius – Organically Produced Foods. Food and Agriculture Organization of the United Nations and World Health Organization. Rome, 2001. *** Crops and Drops - Making the Best Use of Water for Agriculture. Food and Agriculture Organization of the United Nations. Rome, 2002. *** Council Regulation (EEC) No 2092/91 of 24 June 1991 on organic production of agricultural products and indications reffering thereto on agricultural products and foodstuffs. *** Ecologycal Agriculture Theory – A Point of View. Toncea Ion, Research Institute for Cereals and Industrial Crops (ICCPT) Fundulea. *** Evaluarea politicilor agricole - România. Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, 2000. *** Hotărârea nr. 917/13 septembrie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. *** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 34/2000 privind produsele agricole ecologice. *** Organic Agriculture – Guide to Community Rules. European Commission, Directorate General for Agriculture. Luxembourg, 2000 *** The Future of our Land. Food and Agriculture Organization of the United Nations. Rome, 1999.

129