Agatha Christie- Povara

1

AGATHA CHRISTIE care a publicat şi sub numele de

MARY WESTMACOTT POVARA

2

Consilier editorial Coperta Stilizare Redactare computerizată

:dr. Gheorghe Sprinţeroiu :Miruna - Luiza Sprinţeroiu :Robert - Daniel Vasile :Catrinel Stoian

(Deşi editura depune toate eforturile pentru a menţine preturile cât mai scăzute, câteodată se vede obligată să le majoreze fără a putea avertiza cititorul)

© Agatha Christie 1956 Drepturile exclusive de traducere şi tipărire în limba română în întreaga lume aparţin Casei de editură „MULTI PRESS”

ISBN 973 - 9086 -40-1

3

4

AGATHA CHRISTIE care a publicat şi sub numele de

MARY WESTMACOTT

POVARA Traducerea: SIMINA SPRINŢEROIU LIDIA GRĂDINARU

Coordonatorul ediţiei: CONSTANTIN TĂNASE

CASA DE EDITURA

Bucureşti

5

Numai în această formulă grafică veţi putea avea întreaga creaţie a reginei absolute a literaturii poliţiste, aşa cum a apărut ea în „Colecţia Christie”, supervizată de autoare în timpul vieţii sale. Vom pune, astfel, la dispoziţia cititorilor noştri cele 80 de volume ale Agathei Christie, traduse integral după original.

6

Povara este povestea Laurei, generoasă, capabilă, bună la inimă, care din copilărie şi-a asumat povara de a-i iubi pe alţii, şi, în pofida sfaturilor înţelepte ale prietenului ei în vârstă, domnul Baldock, a aflat aproape prea târziu că iubirea nu poate fi niciodată o afacere unilaterală şi că, în mod egal, avea datoria să poarte povara de a fi iubită. Puţini dintre milioanele de cititori ai Agathei Christie ştiu că regina de necontestat a scriitorilor de romane poliţiste este de asemenea autoarea, sub pseudonimul Mary Westmacott, a şase romane memorabile care caută şi scot la iveală chiar şi cele mai adânci mistere ale sufletului omenesc.

7

„Căci jugul e bun şi povara Mea uşoară” Matei, Cap, 11, v. 30

„Doamne, ia dorinţa Ta cea mai ascuţită Şi înjunghie-mi spiritul să-l trezeşti de tot; Sau, Doamne, dacă sunt prea împietrit, Alege Tu, înainte ca spiritul meu să moară, O durere pătrunzătoare, un păcat ucigător Şi înfige-le în inima mea moartă!” R.L. Stevenson

8

Prolog Biserica era rece. Era octombrie, prea devreme ca să se facă focul. Afară, soarele promitea neconvins căldură şi vreme bună, dar aici, între pereţii cenuşii de piatră, erau doar umezeală şi o prevestire sigură a iernii. Laura stătea între Nannie, strălucitoare cu guleraşele şi manşetele ei apretate, şi domnul Henson, diaconul. Vicarul era în pat, ţintuit de-o gripă nici uşoară, nici puternică. Domnul Henson era tânăr şi slab, cu mărul lui Adam proeminent şi cu o voce nazală ascuţită. Doamna Franklin, arătând fragilă şi fermecătoare, se sprijinea de braţul soţului ei. Acesta stătea ţeapăn şi grav. Naşterea celei de a doua fiice nu-l consola pentru pierderea lui Charles. Voise un fiu. Iar acum se părea, după spusele doctorului, că n-o să mai existe nici un fiu... Ochii lui trecură de la Laura la pruncul din braţele lui Nannie, care gângurea fericit pe legea lui. Două fete... Bineînţeles că Laura era un copil drăguţ, un copil scump şi, cum se întâmplă cu toţi pruncii, nou-născuta era un specimen splendid, dar un bărbat vrea un fiu. Charles... Charles, cu părul lui blond, cu felul lui de a-şi azvârli capul pe spate când râdea! Un băiat atât de atrăgător, atât de frumos, atât de luminos, atât de inteligent! Un băiat cu adevărat deosebit. Păcat că, dacă trebuise să moară unul din copiii lui, acesta nu fusese Laura... Ochii lui îi întâlniră pe neaşteptate pe cei ai fiicei lui mai mari, ochi ce păreau imenşi şi tragici pe feţişoara palidă, şi Franklin se îmbujoră vinovat. Ce-i trecuse prin minte! Ce s-ar fi întâmplat dacă fetiţa i-ar fi citit gândurile? Bineînţeles că ţinea la Laura... doar că... doar că nu era, nu putea fi Charles. Sprijinindu-se de soţul său, cu ochii pe jumătate închişi, Angela Franklin îşi spunea în gând: „Băiatul meu... frumosul meu băiat... scumpul meu... tot nu-mi vine să cred. De ce n-a putut fi Laura?” Nu se simţea deloc vinovată pentru ce gândea. Mai dintr-o bucată şi mai cinstită decât soţul ei, aproape de dorinţele primitive, ea recunoştea purul fapt că cel de al doilea copil al ei, o fată, nu reprezentase şi n-ar fi putut reprezenta vreodată ceea ce reprezentase primul ei născut. În comparaţie cu Charles, Laura era o catastrofă, o dezamăgire - un copil liniştit, cuminte, care nu crea probleme, dar căruia îi lipsea... cum se spune?... personalitatea. Îşi zise din nou: „Charles... nimic nu mă va putea remonta după pierderea lui Charles”. Simţi strânsoarea mâinii soţului ei pe braţul ei şi deschise ochii - trebuia să fie atentă la slujbă. Ce voce iritantă avea sărmanul domn Henson! Angela se uită cu o indulgenţă pe jumătate amuzată la pruncul din braţele lui Nannie. Ce cuvinte mari şi solemne pentru un boţ de om! Pruncul, care dormise, clipi de câteva ori şi deschise ochii. Ochii de un albastru atât de ameţitor... ca ochii lui Charles! Fetiţa gânguri fericită. Angela gândi: „Zâmbetul lui Charles”. Se simţi străbătută de un val de dragoste de mamă. Pruncul ei... propriul ei prunc drăgălaş. Pentru prima dată, moartea lui Charles se retrase în trecut.

9

Angela întâlni privirea întunecată şi tristă a Laurei, şi se gândi cu o curiozitate de moment: „Mă întreb la ce oare se gândeşte copila asta?” Şi Nannie era conştientă de prezenţa Laurei stând liniştită şi dreaptă alături de ea. „Un sufleţel atât de liniştit!” îşi zise ea. „Niţel cam prea liniştită pentru gustul meu... nu e firesc ca un copil să fie atât de potolit şi ascultător ca ea. N-a prea fost băgată în seamă... poate că nu atât cât ar fi trebuit... oare de ce? Reverendul Eustace Henson se apropia de clipa care întotdeauna îi crea o stare nervoasă. Nu oficiase multe botezuri. Măcar de-ar fi fost aici vicarul! Observă cu aprobare ochii serioşi ai Laurei şi expresia ei gravă. Un copil cuminte. Se întrebă dintr-o dată, oare ce îi trecea prin minte? Era mai bine că nici el, nici Nannie, nici Arthur şi nici Angela Franklin nu ştiau. Nu era drept... Oh, nu era drept... Mama ei o iubea pe această surioară tot atât de mult cât îl iubea pe Charles. Nu era drept... Îl ura pe pruncul ăsta - îl ura, îl ura! „Aş vrea să moară”. Stând în picioare lângă cristelniţă, cuvintele solemne ale baptismului îi răsunau în urechi... dar mult mai limpede, mult mai real era gândul tradus în cuvintele: „Aş vrea să moară.” Simţi un ghiont blând. Nannie îi înmână pruncul, şoptind: — Ai grijă, ia-o... uşurel... şi pe urmă i-o dai preotului. Laura şopti la rândul ei: — Ştiu. Fetiţa era acum în braţele ei. Laura se uită la ea. În gând, îşi zise: „Presupunând că-mi desfac braţele şi o las să cadă... pe lespezi. Ar muri?” Să-i dea drumul pe lespezile atât de tari şi cenuşii... dar nu trebuia uitat că pruncii sunt atât de bine înfăşaţi, atât de... atât de înfofoliţi. S-o facă? Să îndrăznească? Ezită şi apoi clipa zbură - pruncul era acum în braţele oarecum nervoase ale reverendului Eustace Henson, căruia îi lipsea îndemânarea vicarului. Reverendul întrebă numele şi le repeta după Laura. Shirley, Margaret, Evelyn... Apa se scurgea încet de pe fruntea pruncului. Nu plângea, doar gângurea de parcă i s-ar fi întâmplat un lucru chiar mai minunat decât de obicei. Blând, strângându-se lăuntric, preotul sărută fruntea pruncului. Vicarul întotdeauna făcea asta, ştia el. Uşurat, îi înmână pruncul lui Nannie. Botezul se termină.

10

PARTEA ÎNTÂI Laura - 1929

11

Capitolul I 1. Sub înfăţişarea liniştită a copilei care stătea lângă cristelniţă, bântuiau un resentiment tot mai crescând şi multă nefericire. Chiar de când Charles murise ea sperase... Deşi moartea lui Charles o îndurerase (nu fusese foarte ataşată de Charles), durerea fusese eclipsată de o dorinţă timidă şi de aşteptări. Fireşte, cât Charles fusese acolo, Charles cu frumuseţea lui şi farmecul lui şi felul lui de a fi vesel şi nepăsător, dragostea mersese la Charles. Asta, considera Laura, era foarte drept, era cinstit. Ea fusese întotdeauna cea liniştită, cea plicticoasă, cel de al doilea copil atât de adesea nedorit pentru că îl urmează prea curând pe primul. Tatăl şi mama ei fuseseră buni cu ea, afectuoşi, dar cel pe care îl iubiseră era Charles. O dată îşi auzise mama spunându-i unei prietene venită în vizită: — Laura e un copil scump, fireşte, dar e un copil destul de plicticos. Iar ea acceptase dreptatea acelor vorbe cu onestitatea celor fără de speranţă. Era un copil plicticos. Era mică şi palidă şi nu avea părul buclat, şi lucrurile pe care le spunea nu făceau niciodată lumea să râdă, cum râdea la Charles. Era bună şi ascultătoare şi nu crea nimănui probleme, dar nu era şi, gândi ea, niciodată nu avea să fie importantă. O dată îi spusese lui Nannie: — Mami îl iubeşte pe Charles mai mult ca pe mine... Nannie se răstise imediat: — Ai spus o prostie mare, şi nu e deloc adevărat! Mama voastră vă iubeşte pe amândoi la fel, e cât se poate de corectă. Mamele îşi iubesc întotdeauna copiii exact la fel. — Pisicile nu, spuse. Laura, revenindu-i în minte o recentă naştere a unor pisoi. — Pisicile sunt doar animale, spuse Nannie. Şi, oricum, adăugă ea înmuind uşor magnifica simplitate a afirmaţiei anterioare, te iubeşte Dumnezeu, nu uita. Laura acceptă aforismul. Dumnezeu, gândi Laura, probabil că îl iubea pe Charles cel mai mult... Pentru că a-l face pe Charles trebuie să fi fost mult mai plăcut decât a o face pe ea, Laura. „Dar fireşte, se consolase Laura reflectând, eu mă pot iubi cel mai mult. Eu mă pot iubi mai mult decât Charles sau mami sau tati sau oricine.” După această cugetare Laura deveni mai palidă şi mai tăcută şi mai ştearsă ca niciodată, şi era atât de bună şi ascultătoare încât până şi Nannie se nelinişti. Îi mărturisi menajerei teama că Laura ar putea fi „luată” de mică. Dar cel care muri fu Charles, nu Laura.

12

2. — De ce nu-i iei copilului ăsta un câine? îşi întrebă pe neaşteptate domnul Baldock prietenul nedespărţit, tatăl Laurei. Arthur Franklin păru destul de uluit, întrucât era în toiul unei discuţii aprinse cu prietenul său pe tema implicaţiilor reformei. — Care copil? întrebă el, nedumerit. Domnul Baldock arăta cu capul său mare spre potolita Laura care se dădea într-un leagăn, apărând şi dispărând între copacii de pe peluză: Era o activitate domoală fără nici urmă de pericol sau posibil accident în ea. Laura era un copil atent. — Un câine, spuse domnul Baldock în stilul lui didactic, care era în stare să stârnească o iritare violentă aproape oricui, are extraordinara putere să susţină eu-l uman. Pentru un câine, făptura umană care-l stăpâneşte este un zeu pe care îl venerează, şi nu numai că-l venerează dar, în actuala stare de decădere a civilizaţiei noastre, îl şi iubeşte. Pentru majoritatea oamenilor, ţinerea unui câine este stimulatoare. Îi face să se simtă importanţi şi puternici. — Hum, făcu domnul Franklin, şi numeşti asta un lucru bun? — Aproape categoric nu. Dar eu am marea slăbiciune de a-mi plăcea să văd făpturile umane fericite. Mi-ar plăcea s-o văd pe Laura fericită. — Laura e absolut fericită, spuse tatăl Laurei. Şi, oricum, are un pisoi. — Pah! Nu-i acelaşi lucru. Ţi-ai da seama dacă te-ai deranja să gândeşti. Dar asta e hiba ta. Nu gândeşti niciodată. Ia de pildă părerea pe care tocmai ţi-ai exprimat-o cu privire la condiţiile economice la ora reformei. Îţi închipui chiar şi o clipă... Şi se întoarseră la asta, argumentând şi contrazicându-se, distrânduse de minune, domnul Baldock făcând cele mai ridicole şi provocatoare afirmaţii. Totuşi, undeva în mintea lui Arthur Franklin se instală o vagă nelinişte, şi în acea seară, în timp ce intra în camera soţiei sale care se schimba pentru cină, spuse pe nepusă masă: — Laura e foarte bine, nu-i aşa? Sănătoasă şi fericită, şi aşa mai departe? Soţia sa îşi întoarse spre el ochii albaştri şi uimiţi, acei minunaţi ochi de un albastru închis ca al fiului ei Charles. — Dragule! exclamă ea. Fireşte! Laura este întotdeauna bine. Nici măcar crizele de furie pe care le au majoritatea copiilor nu pare să le aibă. Niciodată n-a trebuit să-mi fac griji pentru Laura. E satisfăcătoare în toate privinţele. Aşa o binecuvântare! O clipă mai târziu, în timp ce îşi prindea la gât perlele, întrebă brusc: — De ce? De ce ai întrebat de Laura în seara asta? Arthur Franklin spuse vag: — Oh, numai pentru că Baldy... a spus ceva. — Oh, Baldy! Glasul doamnei Franklin era amuzat. Ştii cum e el. Îi place să aţâţe lucrurile.

13

Şi câteva zile mai târziu, când domnul Baldock veni la masă şi, ieşind din sufragerie, o întâlniră în hol pe Nannie, Angela Franklin o opri în mod voit şi o întrebă cu un glas limpede, uşor ridicat: — Domnişoara Laura n-are nimic, nu-i aşa? E bine şi fericită? — Oh, da, doamnă. Nannie era categorică şi uşor ofensată. E o fetiţă foarte bună, niciodată nu crează nici o problemă. Nu ca stăpânul Charles. — Aşadar Charles îţi dă de furcă, nu? spuse domnul Baldock. Nannie se întoarse cu deferenţă spre el. — E un băiat obişnuit, domnule, întotdeauna pus pe şotii. E în creştere, să ştiţi. Curând va merge la şcoală. La vârsta asta toţi sunt zburdalnici. Şi apoi nici nu stă bine cu digestia, mănâncă prea multe dulciuri fără ştirea mea. Cu un zâmbet indulgent şi clătinând din cap, trecu mai departe. — Totuşi, îl adoră, spuse Angela Franklin în timp ce intrau în salon. — Evident, spuse domnul Baldock. Şi adăugă meditativ: întotdeauna am crezut că femeile sunt proaste. — Nannie nu e proastă, nici pe departe. — Nu mă gândeam la Nannie. — Eu? Angela îi aruncă o privire tăioasă, dar nici prea tăioasă căci, în definitiv, el era Baldy, celebru şi excentric şi i se permitea o anumită licenţă în mitocănie, care era, de fapt, una din multele lui poze. — Mă gândesc să scriu o carte pe tema problemei celui de al doilea copil, spuse domnul Baldock. — Zău, Baldy! Doar nu susţii ideea unui singur copil. Parcă se spunea că e neînţelept din toate punctele de vedere. — Oh, văd o mulţime de atuuri într-o familie cu zece copii. Adică, dacă e lăsată să funcţioneze în mod corect. Copiii să facă treburi gospodăreşti, cei mai mari să aibă grijă de cei mici, şi aşa mai departe. Cu toţii prinşi în maşinăria gospodăriei. Reţineţi, ei ar trebui să fie cu adevărat utili, nu doar făcuţi să creadă că sunt. Numai că în ziua de azi, ca nişte proşti, îi despărţim, îi separăm pe „categorii de vârstă”. Şi asta se cheamă educaţie! Pah! Absolut împotriva firii! — Tu şi teoriile tale! spuse cu indulgenţă Angela. Dar ce e cu cel de al doilea copil? Domnul Baldock răspunse didactic: — Necazul cu cel de al doilea copil este că, de regulă, e un anti-climax. Naşterea primului copil e o aventură. E înspăimântătoare şi dureroasă; femeia e sigură că o să moară, iar bărbatul (Arthur, de exemplu) e la fel de sigur că ai să mori. După ce totul se termină, vă pomeniţi cu un ghemuleţ de carne zbierând cât îl ţine gura, şi vă minunaţi că o mână de om a putut cauza tot iadul ăla! Fireşte că părinţii îl evaluează în mod corespunzător. E ceva nou, e al lor, e minunat! Iar apoi, de regulă cam prea curând, apare Numărul Doi. Toată tărăşenia o ia de la capăt, nu atât de înspăimântătoare de data asta, ci mult mai plictisitoare. Şi iată-l, e al vostru, dar nu mai e o experienţă nouă, şi întrucât nu v-a costat atât de mult, nu mai e atât de minunat. Angela ridică din umeri. — Burlacii le ştiu pe toate, îngână ea ironică. Şi nu e la fel de adevărat cu Numărul Trei şi cu Numărul Patru şi cu tot restul?

14

— Nu prea. Am observat că, de regulă, există o pauză de timp înainte de Numărul Trei. Adesea Numărul Trei apare din cauză că ceilalţi doi devin independenţi şi „ar fi drăguţ să avem iar un bebeluş în camera copiilor”. Ciudate gusturi, mici creaturi revoltătoare, dar presupun că din punct de vedere biologic e un instinct înţelept. Şi uite aşa apar, unii drăguţi şi alţii nesuferiţi, unii isteţi şi alţii molâi, şi aşa se ajunge în final ca, la fel ca şi primii născuţi, să aibă parte de o atenţie exagerată. — Dar tot ce spui tu aici nu e absolut nedrept? — Exact. Asta-i toată esenţa vieţii - e nedreaptă! — Şi ce se poate face în privinţa asta? — Nimic. — Zău, Baldy, nu înţeleg ce tot spui. — I-am spus lui Arthur zilele trecute. Sunt un tip bun la inimă. Îmi place să văd că oamenii sunt fericiţi. Îmi place să le dau un pic din ce n-au avut şi nu pot avea. Asta egalizează lucrurile niţeluş. În plus, dacă n-o faci se opri o clipă - poate fi periculos... 3. — Părerea mea sinceră e că Baldy vorbeşte prostii, spuse gânditoare Angela după plecarea musafirului. — John Baldock este unul din cărturarii de frunte ai accestei ţări, răspunse Arthur Franklin cu o luminiţă jucăuşă în ochi. — Oh, ştiu asta. Angela era uşor dispreţuitoare. Aş fi gata să-i cad în admiraţie dacă s-ar fi limitat la greci şi romani, sau la poeţii elizabetani obscuri. Dar ce ştie el despre copii? — Absolut nimic, îmi imaginez. Apropo, zilele trecute spunea că ar trebui să-i luăm Laurei un câine. — Un câine? Dar are un pisoi. — După spusele lui, nu-i acelaşi lucru. — Foarte ciudat... îmi aduc aminte că l-am auzit o dată spunând că nu poate să sufere câinii. — Cred că nu-i plac. Angela spuse gânditoare: — Probabil că Charles ar trebui să aibă un câine... Arăta foarte speriat zilele trecute când căţeluşii ăia de la vicariat au alergat spre el. Urăsc să văd un băiat că se teme de câini. Dacă ar avea unul al lui, s-ar obişnui. Şi ar trebui să înveţe şi să călărească. Mi-aş dori să poată avea un ponei. Dacă am fi avut un ţarc! — Mă tem că nici nu se pune problema unui ţarc, răspunse domnul Franklin. În bucătărie, Ethel, servitoarea, îi spuse bucătăresei: — A remarcat şi bătrânul Baldock. — Ce a remarcat? — Pe domnişoara Laura. C[ n-o mai duce mult. Au întrebat-o şi pe dădacă. Ah, a prins aerul ăla, sunt convinsă, nu e prefăcută, nu ca domnul Charles. Ţine minte vorbele mele, nu va apuca să crească. Dar Charles fu cel care muri.

15

Capitolul II 1. Charles a murit de paralizie infantilă. Încă doi băieţi avură boala, dar se vindecară. Pentru Angela Franklin, ea însăşi într-o stare de sănătate delicată, lovitura fu atât de puternică încât o zdrobi de tot. Charles, iubitul ei, scumpul ei, băiatul ei frumos şi vesel! Zăcea în întunericul dormitorului, cu ochii în tavan, incapabilă să plângă. Iar soţul ei şi Laura şi servitorii umblau în vârful picioarelor prin casa mută. În cele din urmă doctorul îl sfătui pe Arthur Franklin să îşi ducă soţia în străinătate. — O schimbare totală de aer şi de decor. Trebuie scoasă din starea asta. Undeva unde e aer tare - aer de munte. Elveţia, poate. Aşa că soţii Franklin plecară, iar Laura rămase în grija lui Nanny, cu vizite zilnice din partea domnişoarei Weeks, o guvernantă prietenoasă dar lipsită de însufleţire. Pentru Laura, absenţa părinţilor ei fu o perioadă de plăceri. Practic, ea era stăpâna casei! În fiecare dimineaţă „o vedea pe bucătăreasă”, şi comanda meniul zilei. Doamna Brunton, bucătăreasa, era grasă şi cumsecade. Rotunjea extravaganţele sugestiilor Laurei şi reuşea ca până la urmă meniul să fie exact cel plănuit de ea însăşi. Dar sentimentul de importanţă al Laurei nu era afectat. Nu-i era foarte dor de părinţii ei întrucât îşi făurea o fantezie pentru întoarcerea lor. Era cumplit că Charles murise. Fireşte că pe el îi iubiseră cel mai mult, ea nu comenta nedreptatea asta, dar acum... acum ea era cea care pătrundea în împărăţia lui Charles. Laura era acum singurul lor copil, copilul în care îşi puneau toate speranţele şi spre care aveau să îşi reverse toată afecţiunea. În mintea ei îşi alcătuia scene ale zilei întoarcerii lor. Braţele deschise ale mamei... „Laura, iubita mea! Tu eşti tot ce am acum pe lume!” Scene afectuoase, scene emoţionante. Scene cuprinzând lucruri care în realitatea prezentă erau extrem de puţin probabil să fie spuse sau făcute de Angela şi Arthur Franklin. Însă pentru Laura, erau calde şi pline de dramatism, şi, încetul cu încetul, începu să creadă atât de mult în ele că aproape s-ar fi putut zice că se întâmplaseră deja. Mergând pe uliţă către sat, făcea repetiţie pentru conversaţii: înălţa sprâncenele, clătina din cap, murmura în surdină cuvinte şi fraze. Era atât de absorbită în acest adevărat festin al imaginaţiei emoţionale, încât nu-l observă pe domnul Baldock care venea către ea dinspre sat, împingând un coş de răchită pe roţi în care îşi aducea acasă cumpărăturile. — Bună, tânără Laura. Laura, smulsă brutal dintr-o dramă înduioşătoare în care mama ei orbise iar ea, Laura, tocmai refuzase cererea în căsătorie a unui viconte („Nam să mă mărit niciodată. Mama înseamnă totul pentru mine”) tresări şi se înroşi.

16

— Tata şi mama sunt tot plecaţi, aşa-i? — Da, nu se întorc decât peste zece zile. — Înţeleg. Vrei să vii mâine să iei ceaiul cu mine? — Oh, da. Laura era entuziasmată şi emoţionată. Domnul Baldock, care avea o catedră la universitatea ce se afla la paisprezece mile de acolo, avea în sat o mică vilă în care îşi petrecea vacanţele şi, din când în când, weekend-urile. Refuza să se comporte sociabil şi ofensa Bellbury refuzând, de regulă nepoliticos, multele lui invitaţii. Arthur Franklin era singurul lui prieten - o prietenie care dăinuia de mulţi ani. John Baldock nu era un om prietenos. Îşi trata studenţii cu atâta mitocănie, şi ironie încât cei mai buni erau impulsionaţi să se distingă prin ei înşişi, iar restul se pierdeau pe drum. Scrisese mai multe volume groase şi ermetice despre etapele obscure ale istoriei, scrise în aşa fel încât foarte puţini înţelegeau unde voia să ajungă. Rugăminţile timide ale editorilor lui să scrie de-o manieră mai inteligibilă erau respinse cu o veselie barbară, domnul Baldock subliniind că cei care erau în stare să-i aprecieze lucrările erau singurii cititori care îşi meritau numele de cititori! Era deosebit de grosolan cu femeile, fapt care le încânta pe multe din ele într-o aşa măsură că mai totdeauna se întorceau pentru încă o porţie. Om cu prejudecăţi primitive şi de-o aroganţă nimicitoare, avea o inimă neaşteptat de bună care întotdeauna îi trăda principiile. Laura ştia că să fii invitat la ceai la domnul Baldock era o onoare, şi se împăună ca atare. Apăru îmbrăcată îngrijit, pieptănată şi spălată, şi totuşi cu o umbră de nelinişte, căci domnul Baldock era un om alarmant. Menajera domnului Baldock o conduse în bibliotecă, unde domnul Baldock înălţă capul şi se holbă la ea. — Bună, spuse domnul Baldock. Ce-i cu tine aici? — M-aţi invitat la ceai, răspunse Laura. Domnul Baldock se uită la ea chibzuind. Laura îi susţinu privirea. Privirea ei era gravă, politicoasă şi reuşea să-i ascundă nesiguranţa. — Deci am făcut-o, spuse domnul Baldock frecându-şi nasul. Hm... da, deci am făcut-o. Nu-mi imaginez de ce. Mă rog, fă bine şi aşază-te. — Unde? întrebă Laura. Întrebarea era cât se poate de pertinentă. Biblioteca era o încăpere căptuşită până în tavan cu rafturi de cărţi. Toate rafturile erau înţesate până la refuz de cărţi, dar mai rămăseseră foarte multe care nu îşi putură găsi locul şi erau stivuite în maldăre mari pe podea şi pe mese, ca şi pe scaune. Domnul Baldock părea iritat. — Presupun că trebuie să facem ceva în privinţa asta, bombăni el. Alese un fotoliu care era o idee mai puţin aglomerat şi, cu multe icnete şi pufăituri, depuse pe podea două braţe de tomuri prăfuite. — Gata, spuse el, bătând din palme ca să se scuture de praf. Ca urmare, strănută violent. — Nu şterge nimeni praful aici? întrebă Laura în timp ce se aşeză gravă. — Nu, dacă ţine la viaţa lui! Dar reţine, e o bătălie grea. Nimic nu-i place mai mult unei femei decât să dea buzna fluturând un imens pămătuf

17

galben de praf şi înarmată cu cutii de unsoare mirosind a terebentină sau chiar mai rău, să-mi ia cărţile şi să le aranjeze în stive, după dimensiuni, fireşte, fără să-i pese câtuşi de puţin de tematică! Apoi dă drumul unei maşini care arată ca dracu’, asta vâjâie şi zumzăie, şi la urmă în sfârşit iese, mândră nevoie mare că a lăsat locul într-un asemenea hal că cel puţin o lună nu poţi găsi ce îţi trebuie. Femei! La ce s-o fi gândit Domnul Dumnezeu când a creat femeia, nu-mi imaginez. Aş îndrăzni să spun că a considerat că Adam prea părea ţanţoş şi încântat de el însuşi; stăpânul Universului şi dând nume animalelor şi tot tacâmul. Şi s-a gândit El că n-ar strica să-i mai taie din nas. Aş spune că aici a avut dreptate. Dar creând femeia a mers cam departe. Uite unde l-a azvârlit asta pe bietul flăcău. Fleoşc în mijlocul Păcatului Originar! — Îmi pare rău, spuse Laura pe ton de scuză. — Cum adică, îţi pare rău? — Că gândiţi aşa despre femei, pentru că presupun că şi eu sunt femeie. — Nu eşti încă, slavă Domnului! Mai e ceva timp până atunci. O să vină şi asta, fireşte, dar nu are rost să privim înainte la lucrurile neplăcute. Şi, apropo, nu uitasem că vii azi la ceai. Nici vorbă! M-am prefăcut doar că uitasem, dintr-un motiv al meu. — Ce motiv? — Păi... Domnul Baldock îşi frecă iar nasul. În primul rând, voiam să văd ce spui. Dădu din cap. În privinţa asta te-ai descurcat foarte bine. Chiar foarte, foarte bine... Laura se uită lung la el fără să înţeleagă. — Şi am mai avut un motiv. Dacă tu şi cu mine o să fim prieteni, şi pare-se că spre asta cam tind lucrurile, atunci trebuie să mă accepţi aşa cum sunt - un mitocan, un nesuferit, un zgârie-brânză. Înţelegi? Nu are rost să te aştepţi la discursuri drăguţe. „Copilă dragă... sunt atât de încântat să te văd... am aşteptat cu nerăbdare vizita ta.” Domnul Baldock rostise ultima frază într-un falset ascuţit de o inegalabilă plăcere. Peste chipul grav al Laurei trecu un dans de vălurele. Râdea. — O să fie nostim, spuse ea. — Chiar o să fie. Foarte nostim. Gravitatea Laurei reveni. Se uită la el meditativ. — Credeţi că o să fim prieteni? întrebă ea. — E o problemă de acord reciproc. Îţi place ideea? Laura reflectă. — Pare... puţin ciudată, spuse ea cu îndoială. Adică, prieteni îţi sunt de regulă copiii care vin să se joace cu tine. — N-ai să mă vezi pe mine jucând „Am pierdut o batistuţă, mă bate mămica”, ia-ţi gândul! — Asta e numai pentru ţânci, spuse cu reproş Laura. — Prietenia noastră va fi hotărâtă pe plan intelectual. Laura păru încântată. — Nu prea ştiu ce înseamnă cu adevărat, spuse ea, dar cred că îmi place ideea.

18

— Asta înseamnă că atunci când ne întâlnim discutăm subiecte care ne interesează pe amândoi. — Ce fel de subiecte? — Păi... mâncarea, de exemplu. Sunt pasionat de mâncare. Sper că şi tu eşti. Dar cum eu am şaizeci de ani iar tu... cat, zece? nu mă îndoiesc că ideiile noastre pe tema asta vor fi diferite. Asta-i interesant. Apoi vor fi şi alte lucruri - culmi, flori, animale... istoria Angliei. — Vă referiţi la lucruri precum soţiile lui Henric al VIII-lea? — Exact. Pomeneşte de Henric al VIII-lea şi nouă oameni din zece or să-ţi vină cu nevestele lui. Este o insultă pentru un bărbat care a fost un om de stat extrem de iscusit să fie ţinut minte numai după eforturile lui matrimoniale de a avea moştenitor de sex bărbătesc. Ticăloasele lui de neveste nu prezintă absolut nici o importanţă din punct de vedere istoric. — Ei bine, eu cred că soţiile lui au fost foarte importante. — Ei vezi?! Iată discuţia! — Mi-ar fi plăcut să fiu Jane Seymour. — Şi de ce, mă rog, ea? — A murit, spuse extaziată Laura. — Tot aşa şi Nan Bullen** şi Katherine Howard. — Ele au fost executate. Jane a fost măritată cu el doar un an, şi a avut un copil şi a murit, şi trebuie că tuturor le-a părut teribil de rău. — Mă rog, e un punct de vedere. Vino în cealaltă cameră să vedem dacă avem ceva la ceai. 2. — E un ceai minunat! spuse extaziată Laura. Ochii ei alergau peste checul cu stafide, rulada cu dulceaţă şi o prăjitură mare cu prune şi aspect indigest. Scoase brusc un mic chicotit. — Chiar m-aţi aşteptat, spuse ea.. Doar dacă... nu aveţi în fiecare zi un ceai ca ăsta. — Dumnezeu interzice, spuse domnul Baldock. Se aşezară ca doi prieteni. Domnul Baldock mâncă şase sandvişuri cu castravete, iar Laura patru ecleruri şi câte o mostră din celelalte bunătăţi. — Mă bucur să văd că ai poftă de mâncare, tânără Laura, spuse admirativ domnul Baldock când terminară. — Întotdeauna mi-e foame, şi rar se întâmplă să mă îmbolnăvesc. Charles se îmbolnăvea des. — Hm... Charles. Îmi închipui că îţi e tare dor de Charles. — Oh, da. Da, zău. Sprâncenele stufoase ale domnului Baldock se înălţară. — E în regulă. Cine spune că nu ţi-e dor de el?

* Nan Bullen - Stâlcire a numelui Ann Boleyn

19

— Nimeni. Şi mi-e dor... zău că mi-e dor. El dădu din cap şi o urmări. Stătea şi se întreba. — A fost teribil de trist că a murit aşa. Glasul Laurei reproducea inconştient tonul altui glas, un glas adult, care rostise iniţial această frază. — Da, foarte trist. — Cumplit de trist pentru mama şi tata. Acum... eu sunt tot ce au pe lume. — Deci aste e! Ea îl privi fără să înţeleagă. Intrase în lumea ei de vis. „Laura, iubita mea. Tu eşti tot ce am... singurul meu copil... comoara mea...” — Prost unt, spuse domnul Baldock. Era unul din modurile de a-şi manifesta tulburarea. Prost unt! Prost unt! Clătină iritat din cap. Să ieşim în grădină, Laura. Ne vom uita la trandafiri. Spune-mi, ce faci tu toată ziua? — Păi, dimineaţa vine domnişoara Weeks şi facem lecţii. — Asta-i caţa aia bătrână! — Nu vă place? — Scrie pe ea Girton de se vede de la o poştă. Ţine minte, Laura, niciodată să nu te duci la Girton! — Ce e Girton? — Un colegiu pentru muieri. La Cambridge. Mi se încreţeşte pielea când mă gândesc la el! — Am să mă duc la o şcoală cu internat, când am să am doisprezece ani. — Vizuini de inechitate, astea-s şcolile cu internat! — Nu credeţi că o să-mi placă? — Ba aş îndrăzni să spun că o să-ţi placă. Tocmai ăsta-i pericolul! Să le prinzi glezna celorlalte fete cu crosa de hochei, să vii acasă topită după profesoara de muzică, şi să mergi mai departe la Girton sau Somerville mai mult ca sigur. În fine, mai avem totuşi doi ani până să se întâmple răul. Să profităm din plin de ei. Ce ai de gând să faci când vei fi mare? Presupun că ai câteva idei în privinţa asta, nu? — M-am gândit că s-ar putea să mă duc să îngrijesc leproşi... — Mă rog, asta e destul de inofensiv. Numai să nu aduci unul acasă şi să-l bagi în patul soţului tău. Sfânta Elizabeta a Ungariei aşa a făcut. Un zel cât se poate de deplasat. O sfântă întru Domnul, fără îndoială, dar o nevastă foarte nesăbuită. — Eu n-am să mă mărit niciodată, spuse Laura pe un ton de renunţare. — Nu? Eu în locul tău m-aş mărita. După părerea mea, fetele bătrâne sunt mai rele decât femeile măritase. Ghinionul nu ştiu cărui bărbat, fireşte, dar aş spune că vei fi o soţie mai bună ca multe. — N-ar fi drept. Trebuie să am grijă de mama şi de tata la bătrâneţe. Nu mă au decât pe mine. — Au bucătăreasă şi o menajeră şi un grădinar şi un venit frumos, şi o mulţime de prieteni. Ei or să fie bine-mersi. Părinţii trebuie să se împace cu gândul că le pleacă odraslele când vine vremea. Uneori e o mare uşurare. Se opri brusc lângă un strat de trandafiri. Uite trandafirii mei. Îţi plac? — Sunt frumoşi, spuse politicoasă Laura.

20

— Pe total, îi prefer fiinţelor umane. În primul rând că nu trăiesc atât de mult. Apoi o luă cu fermitate de mână pe Laura. — La revedere, Laura. Acum trebuie să pleci. Prietenia nu trebuie forţată prea mult. Mi-a făcut plăcere că am luat ceaiul împreună. — La revedere, domnule Baldock. Vă mulţumesc pentru invitaţie. Mam simţit foarte bine. Sloganul politicos îi alunecă de pe buze absolut firesc. Laura era un copil bine crescut. — Bravo, spuse domnul Baldock bătând-o prieteneşte pe umăr. Întotdeauna să-ţi spui textul. Curtoazia şi cunoaşterea parolelor potrivite fac roţile să meargă. Când ajungi la vârsta mea, poţi să spui ce-ţi place. Laura îi zâmbi şi ieşi pe poarta de fier. Apoi se întoarse şi ezită. — Ei bine, ce mai e? — Chiar a rămas stabilit? În privinţa prieteniei noastre, vreau să spun. Domnul Baldock îşi frecă nasul. — Da, spuse el cu un oftat. Da, aşa cred. — Sper că nu vă deranjează prea mult, rosti Laura neliniştită. — Nu foarte mult... Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea, reţine. — Da, desigur. Şi eu trebuie să mă obişnuiesc cu ideea. Dar cred... cred... că o să fie drăguţ. La revedere. — La revedere. Domnul Boldock se uită după silueta ce se îndepărta şi bombăni cu asprime pentru el însuşi: „Uită-te şi tu în ce te-ai băgat, prost bătrân!” Îşi îndreptă paşii către casă şi fu întâmpinat de doamna Rouse, menajera lui. — A plecat fetiţa? — Da, a plecat. — Vai, n-a stat mult, nu-i aşa? — Prea destul, spuse domnul Baldock. Copiii şi cei inferiori social niciodată nu ştiu când să spună la revedere. Trebuie s-o spui tu în locul lor. — Măi să fie! exclamă doamna Rouse indignată, în timp ce el trecea pe lângă ea. — Noapte bună, spuse domnul Baldock. Mă duc în bibliotecă şi nu vreau să mai fiu deranjat. — În privinţa cinei... — Fă ce-ţi place. Domnul Baldock îşi flutură mâna. Şi ia toate chestiile alea dulci de aici, termină-le sau dă-i-le pisicii. — Oh, vă mulţumesc, domnule. Nepoţica mea... — Nepoţelei tale, sau pisicii, sau oricui. Intră în bibliotecă şi închise uşa. — Măi să fie! spuse din nou doamna Rouse. Cel mai scorţos din toţi burlacii! Da’ şi eu îi cunosc stilul ca nimeni altul! Laura se duse acasă cu un plăcut sentiment de importanţă. Îşi vârî capul pe geamul de la bucătărie unde Ethel, menajera, se lupta cu complicaţiile unui model de croşetat. — Ethel, spuse Laura, am un Prieten. — Da, dragă, spuse Ethel, îngânând în surdină: Cinci ochiuri, iau o dată, opt ochiuri...

21

— Am un Prieten, accentuă Laura informaţia. Ethel continuă să îngâne: — Cinci pe faţă, apoi trei pe dos... dar de ce nu-mi iese la urmă... unde am greşit? — Am un Prieten, strigă, Laura, înnebunită de lipsa de înţelegere manifestată de confidenta ei. Ethel tresări şi ridică privirea. — Păi, freacă-l dragă, freacă-l, spuse ea vag. Laura se îndepărtă dezgustată.

Capitolul III 1. Angelei Franklin îi era groază să se întoarcă acasă, dar, când sosi timpul, descoperi că nu era nici pe jumătate atât de rău pe cât se temuse. În timp ce se îndreptau către uşă, îi spuse soţului ei: — Uite-o pe Laura, ne aşteaptă pe trepte. Pare foarte emoţionată. Şi, sărind din maşină când aceasta se opri, îşi petrecu afectuoasă braţele în jurul fiicei ei şi strigă: — Laura, iubito! E minunat să te văd! Ţi-a fost tare dor de noi? Laura spuse cu bună ştiinţă: — Nu foarte mult. Am fost foarte ocupată. Dar ţi-am făcut o rogojină de rafie. Prin mintea Angelei trecu rapid o bruscă amintire despre Charles... despre felul în care ar fi zburdat el prin iarbă, aruncându-se asupra ei, îmbrăţişând-o. „Mami! Mami! Mami!” Ce cumplit durea amintirea! Împinse amintirile la o parte, îi zâmbi Laurei şi spuse: — O rogojină de rafie? Ce drăguţ, iubito! Arthur Franklin îi ciufuli părul fiicei, sale. — Cred că ai mai crescut, pisicuţo. Intrară cu toţii în casă. La ce se aşteptase Laura, nici ea nu ştia. Iată că mami şi tati erau acasă, şi încântaţi să o vadă, agitându-se în jurul ei, punându-i întrebări. Nu ei erau cei ce greşeau, ea era. Ea nu era... nu era... ce nu era? Nu spusese, nu arătase şi nici nu simţise nimic din ce se gândise că o să spună, să arate şi să simtă. Nu aşa îşi făcuse ea planul că o să fie. Nu-i luase cu adevărat locul lui Charles. Ei, Laurei, îi lipsea ceva. Dar mâine avea să fie altfel, îşi spuse, sau dacă nu mâine, poimâine, sau răspoimâine. Inima casei, îşi spuse Laura, amintindu-şi brusc o frază luată dintr-o carte veche pentru copii peste care dăduse în pod.

22

Categoric asta era ea acum - inima casei. Păcat că trebuia să se resemneze să fie doar Laura, ca de obicei. Doar Laura.... 2. — Baldy pare să fi prins simpatie pentru Laura, spuse Angela. Îchipuieşte-ţi, a invitat-o la el la ceai când am fost noi plecaţi! Arthur spuse că tare i-ar fi plăcut să ştie despre ce discutaseră. — Cred că ar trebui să-i spunem Laurei, rosti Angela după câteva clipe. Adică, dacă n-o facem, o să audă ea ceva... servitorii sau mai ştiu eu cine. În definitiv, e prea mare pentru poveştile cu barza şi toate lucrurile de genul ăsta. Stătea întinsă într-un şezlong de răchită sub cedru. Pe faţa ei se mai vedeau încă urmele suferinţei. Viaţa pe care o purta în pântec nu reuşise săi înceţoşeze senzaţia de pierdere. — Are să fie băiat; spuse Arthur Franklin. Ştiu că are să fie băiat. Angela zâmbi şi clătină din cap. — N-are rost să-ţi faci visuri. — Îţi spun, Angela, sunt sigur. Şi era sigur - foarte sigur. Un băiat ca Charles, un alt Charles, vesel, cu ochi albaştri, ştrengar, afectuos. Angela gândi: „Poate că e un alt băiat... dar nu va fi Charles.” — Mă aştept să fim tot atât de încântaţi şi cu o fată, totuşi, spuse Arthur, nu foarte convins. — Arthur, ştii că îţi doreşti un fiu! — Da, oftă el, aş vrea un fiu. Un bărbat vroia un fiu - avea nevoie de un fiu. Fiicele... nu era acelaşi lucru. Mânat în taină de un sentiment de vinovăţie, spuse: — Laura e cu adevărat un sufleţel scump. Angela aprobă cu sinceritate. — Ştiu. Atât de cuminte şi de liniştită şi de utilă! O să-i simţim lipsa când va merge la şcoală. După o clipă, adăugă: Ăsta e unul din motivele pentru care sper să nu fie fată. S-ar putea ca Laura să fie niţeluş geloasă pe o surioară... nu că ar avea de ce să fie. — Fireşte că nu. — Dar copiii sunt uneori... e absolut normal; de asta cred că ar trebui să-i spunem, s-o pregătim. Şi astfel Angela îi spuse fiicei sale: — Ţi-ar plăcea să ai un frăţior? Sau o surioară? adăugă ea cu destulă întârziere. Laura o privi lung. Cuvintele păreau să n-aibă nici o noimă. Era nedumerită. Nu înţelegea. Angela spuse cu blândeţe:

23

— Vezi tu, iubito, am să am un bebeluş... în septembrie. Va fi drăguţ, nu-i aşa? Fu puţin tulburată când Laura, îngânând ceva incoerent, bătu în retragere, cu faţa înroşită de o emoţie pe care mama ei nu o înţelegea. Angela Franklin se îngrijoră. — Mă întreb dacă nu cumva am greşit noi, îi spuse ea soţului ei. Niciodată n-am discutat cu ea nimic... despre... despre lucruri, adică. Probabil că habar n-avea.... Arthur Franklin răspunse că având în vedere că producţia de pisoi care intrau în casă atingea o cifră astronomică, era foarte puţin probabil ca Laura să fie complet în necunoştinţă de cauză privitor la aspectele vieţii. — Da, dar poate că ea crede că la oameni e altfel. Poate că a fost un şoc pentru ea. Fusese un şoc pentru Laura, deşi nu în vreun sens biologic. Fusese un şoc pentru că, pur şi simplu, ideea că mama ei ar avea un alt copil nu-i trecuse niciodată prin minte. Pentru ea, lucrurile trebuiau să fie simple ca bună ziua. Aşa şi le imaginase. Charles era mort, iar ea unicul copil al părinţilor ei. Era, cum îşi formulase siseşi, „tot ce aveau pe lume”. Iar acum.... acum... avea să fie alt Charles. Nu se îndoia o clipă, nu mai mult decât se îndoiau în secret Arthur şi Angela, că noul născut avea să fie băiat. Dezolarea o lovi în plin. Rămase mult timp ghemuită lângă un arac de castraveţi, luptându-se cu dezastrul. Apoi se hotărî. Se ridică, ieşi în drum şi o luă spre casa domnului Baldock. Domnul Baldock, scrâşnind din dinţi şi împroşcând venin, concepea o recenzie caustică pentru o revistă savantă despre opera de-o viaţă a unui coleg istoric. Întoarse o faţă fioroasă spre uşă când doamna Rouse, după un ciocănit de mântuială, o deschise şi anunţă: — Vă caută domnişoara Laura. — Oh, rosti domnul Baldock stăpânindu-şi la timp un potop de invective. Deci tu eşti. Era derutat. Grozav ar mai fi dacă fata avea să-i tropăie pe aici când avea chef! El nu aşa făcuse târgul. La naiba cu toţi copiii! Dă-le un deget şi ei îţi iau toată mâna. Oricum, lui nu-i plăceau copiii. Niciodată nu-i plăcuseră. Privirea lui derutată o întâlni pe a Laurei. În ochii ei nu exista nici o urmă de scuză. Faţa ei era gravă, profund amărâtă, dar foarte încrezătoare în dreptul divin de a se afla unde era. Nu făcu nici o remarcă politicoasă de natură introductivă. — M-am gândit că ar trebui să vin să vă spun că voi avea un frăţior. — Oh, spuse domnul Baldock năuc. Pă-ăi... adăugă el încercând să tragă de timp. Chipul Laurei era alb şi lipsit de expresie. Asta da, veste, nu-i aşa? Se opri. Eşti încântată? — Nu, răspunse Laura. Nu cred că sunt. — Nesuferite fiinţe, bebeluşii ăştia, o aprobă domnul Baldock cu simpatie. N-au dinţi, n-au păr şi zbiară de le ies ochii din cap. Mamele îi plac, fireşte, trebuie să îi placă... altfel micile brute n-ar mai fi îngrijite, şi n-

24

ar mai ajunge mari. Dar n-o să ţi se mai pară atât de neplăcut când vor fi trei sau patru, adăugă el încurajator. Pe atunci o să fie aproape la fel de bun ca un pisoi sau un căţeluş. — Charles a murit. Credeţi că e posibil ca şi noul meu frăţior să moară? El îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi spuse cu fermitate: — Să-ţi iasă din cap treaba asta. Şi apoi, fulgerul nu loveşte niciodată de două ori. — Aşa spune şi bucătăreasa. Asta înseamnă că niciodată nu se întâmplă acelaşi lucru de două ori? — Exact. — Charles... începu Laura şi se opri. Privirea domnului Baldock trecu iarăşi rapid peste ea. — N-ai nici un motiv să crezi că o să fie un frăţior, spuse el. S-ar putea tot atât de bine să fie o surioară. — Mami pare să creadă că o să fie un frate.. — În locul tău, nu m-aş lua după asta. N-ar fi prima femeie care să creadă greşit. Faţa Laurei se lumină brusc. — Aşa a fost cu Jehoshaphat, spuse ea. Ultimul pui al Dulcibellei. S-a dovedit a fi până la urmă fată. Bucătăreasa îi spune acum Josephine, adăugă. — Ei vezi? Nu sunt un om al pariurilor, dar aş paria că va fi fată. — Serios? întrebă Laura cu înfrigurare. Îi zâmbi, un zâmbet recunoscător şi neaşteptat de fermecător care îi provocă domnului Baldock un adevărat şoc. — Vă mulţumesc, spuse ea. Acum plec. Adăugă politicoasă: Sper că nu v-am întrerupt din lucru? — Nici o problemă. Mă bucur mereu să te văd dacă e vorba de ceva important. Ştiu că n-ai fi dat buzna aici doar ca să flecărim. — Bine-nţeles că nu, spuse repede Laura. Ieşi, închizând cu grijă uşă după ea. Conversaţia o înveselise considerabil. Domnul Baldock, ştia ea, era un om foarte deştept. „E mult mai probabil ca el să aibă dreptate, nu mami” îşi zise ea. O surioară? Da, putea face faţă gândului unei surori. O soră care avea să fie doar o altă Laura - o Laura inferioară. O Laura fără dinţi şi fără păr, şi fără pic de un bun simţ. 3. În timp ce ieşea de sub blândul efect al anestezicului, ochii albaştrii ai Angelei puseră imperioasa întrebare pe care buzele aproape că se temeau să o pună. „E... în regulă... e...?” Sora rosti veselă şi vioaie, după obiceiul surorilor: — Aveţi o fetiţă fermecătoare, doamnă Franklin.

25

— O fată... o fată... Ochii albaştri se închiseră din nou. O cuprinse dezamăgirea. Fusese atât de sigură... atât de sigură... Doar a doua Laura... Vechea durere a pierderii se redeşteptă. Charles, frumosul şi veselul ei Charles. Băiatul ei, fiul ei... La parter, bucătăreasa spunea vioaie: — Ei bine, domnişoară Laura, ai o surioară. Ce zici de asta? Laura îi răspunse cu gravitate:, — Ştiam că am să am o surioară. Domnul Baldock mi-a spus-o. — Ce ştie un burlac bătrân ca el? — E un om foarte deştept, spuse Laura. Angela se refăcea destul de încet. Arthur Franklin era îngrijorat de starea soţiei sale. Pruncul avea o lună când Arthur îi spuse Angelei, cam ezitant: — Contează chiar atât de mult? Că e fată, adică, nu băiat? — Nu, fireşte că nu. Nu chiar. Doar că... fusesem atât de sigură! — Chiar dacă ar fi fost băiat, n-ar fi fost Charles, ştii şi tu. — Nu. Nu, bine-nţeles că nu. Sora intră în cameră cu pruncul în braţe. — Am venit şi noi, spuse ea. Aşa o fetiţă adorabilă! Acum mergem la mămica-iubiţica, nu-i aşa? Angela ţinu pruncul cu braţele moi şi se uită cu dezgust la doică în timp ce aceasta ieşea. — Ce lucruri tâmpite spun femeile astea, murmură ea arţăgoasă. Arthur râse. — Laura, scumpo, dă-mi perna aia, spuse Angela. Aducând perna şi rămânând alături în timp ce Angela aşeza pruncul mai comod, Laura se simţi plăcut matură şi importantă. Bebeluşul era doar un flecuşteţ. Ea, Laura, era cea pe care mama ei se baza. În seara asta era răcoare. Focul ce ardea în cămin era plăcut. Pruncul dădea din mânuţe şi gângurea fericit. Angela se uită în jos la ochii intens albaştri şi la gura - ce părea deja în stare să zâmbească. Se uită în jos, cu un şoc neaşteptat, în ochii lui Charles. Charles ca bebeluş. Aproape că-l uitase la vârsta asta. Un val de dragoste se revărsă ameţitor în trupul ei. Pruncul ei, iubirea ei. Cum putuse fi atât de rece, atât de neiubitoare cu această adorabilă făptură? Cum putuse fi atât de oarbă? Un copil vesel şi frumos, ca Charles. — Dulceaţa mea, murmură Angela. Comoara mea, iubita mea. Se aplecă peste copii într-un abandon al iubirii. Nu îşi dădea seama că Laura o urmărea. Nu observă nici când Laura se strecură în linişte afară din cameră. Dar poate că o vagă nelinişte o făcu să-i spună lui Arthur: — Mary Wells nu poate veni pentru botez. S-o lăsăm pe Laura să fie naşă prin procură? Cred că ar încânta-o.

26

Capitolul IV 1. — Ţi-a plăcut botezul? întrebă domnul Baldock. — Nu, răspunse Laura. — Frig în biserică, îmi închipui. Totuşi, frumos agheasmatar. Normand... marmură neagră de Tourani. Informaţia o lăsă rece pe Laura. Se grăbi să formuleze întrebarea. — Pot să vă întreb ceva, domnule Baldock? — Desigur. — E rău să te rogi ca cineva să moară? Domnul Baldock îi aruncă o privire piezişă. — După părerea mea, spuse el, ar fi un amestec de neiertat. — Amestec? — Ei bine, Atotputernicul deţine rolul principal, nu-i aşa? De ce să-ţi bagi tu degetele în maşinărie? Ce treabă ai tu? — Nu văd de ce ar conta asta prea mult pentru Dumnezeu. Când un bebeluş a fost botezat şi tot el merge în Rai, nu-i aşa? — Nu văd unde altundeva s-ar putea duce, recunoscu domnul Baldock. — Iar lui Dumnezeu îi plac copiii. Aşa spune Biblia. Aşa că o să fie încântat să îl vadă. Domnul Baldock se întoarse scurt şi începu să bată podeaua în lung şi-n lat. Era serios tulburat, dar nu voia s-o arate. — Ascultă, Laura, spuse în cele din urmă. Trebuie... Tu trebuie pur şi simplu să-ţi vezi de treburile tale. — Dar poate că e treaba mea. — Nu, nu e. Treaba ta nu e decât să-ţi vezi de tine. Roagă-te pentru ce vrei legat de tine. Cere urechi albastre, sau o tiară cu diamante, sau să creşti şi să câştigi un concurs de frumuseţe. Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este că răspunsul la rugăciunea ta s-ar putea să fie „Da”. Laura îl privi fără să înţeleagă. — Vorbesc serios, spuse domnul Baldock. Laura îi mulţumi politicos şi spuse că acum trebuia să plece acasă. După plecarea ei, domnul Baldrock îşi frecă bărbia, se scărpină în cap, îşi ciupi nasul, şi scrise distrat o recenzie a unei cărţi a unuia din duşmanii săi de moarte îmbibând-o pur şi simplu în lapte şi miere. Laura mergea către casă, cugetând profund. În timp ce trecea pe lângă mica biserică romano-catolică, ezită. O femeie cu ziua, care venea să ajute la bucătărie, era romano-catolică, şi crâmpeie dintr-o conversaţie a ei reveniră în mintea Laurei, care ascultase cu fascinaţia acordată unui lucru ciudat şi rar întâlnit, şi totodata interzis. Căci Nannie, fidela mergătoare la biserica, avea nişte păreri foarte ferme despre ceea ce numea ea Prostituata. Cine sau ce era Prostituata, Laura nu ştia, în afara faptului că avea o legătură nedefinită cu Babilonul.

27

Dar ce îi venise acum în cap Laurei era că Molly spusese că se ruga pentru Scopul ei - o treabă în care intra în vreun fel o lumânare. Laura mai ezită puţin, inspiră adânc, se uită în susul şi în josul străzii, apoi se strecură în verandă. Biserica era mică şi destul de întunecoasă, şi nu mirosea deloc ca biserica parohiei la care se ducea Laura în fiecare duminică. Nu exista nici urmă de Prostituată, dar există o statuie din ghips a unei doamne într-o mantie albastră, cu o tavă în faţa ei, şi inele de fier în care ardeau lumânări. Alături se aflau lumânări noi şi o cutie cu o fantă pentru bani. Laura ezită un timp. Ideile ei teologice erau confuze şi limitate. Ştia că există Dumnezeu, Dumnezeu care se angajase să o iubească prin faptul că era Dumnezeu. Mai exista şi Diavolul, cu coarne şi coadă, şi specialist în ispite. Dar Prostituata părea să ocupe un statut intermediar. Doamna în Mantie Albastră părea binevoitoare, şi ca şi cum ar putea să se ocupe de Scopuri într-o manieră favorabilă. Laura inspiră adânc şi se cotrobăi prin buzunar unde odihnea, încă neatinsă, o monedă de şase pence din banii ei săptămânali de buzunar. O împinse prin fantă şi moneda căzu în cutie cu un bang uşor. Dusă irevocabil! Apoi luă o lumânare, o aprinse şi o puse în stativul de fier. Rosti cu un glas jos şi politicos: — Acesta este Scopul meu. Te rog, lasă bebeluşul să se ducă în Rai. Şi adăugă: Cât de repede poţi, te rog. Mai rămase în loc o clipă. Lumânarea ardea. Doamna în Mantie Albastră continua să pară binevoitoare. Preţ de câteva clipe, Laura avu un sentiment de pustietate. Apoi, încruntându-se uşor, părăsi biserica şi se duse acasă. Căruciorul pruncului se afla pe terasă. Laura veni spre el şi rămase alături, uitându-se la sugarul adormit. În timp ce ea se uita, căpşorul blond se agită, pleoapele se deschiseră şi ochii albaştri se uitară la Laura cu o privire largă şi lipsită de concentrare. — Ai să te duci în Rai curând, îi spuse Laura sorei ei. E minunat în Rai, adăugă ea îmbietor. Numai aur şi pietre preţioase. Şi harpe. Şi o mulţime de îngeri cu aripi adevărate cu pene. E mult mai frumos decât aici. Se mai gândi la ceva. — Ai să-l vezi pe Charles, spuse ea. Gândeşţe-te! Ai să-l vezi pe Charles. Angela Franklin apăru pe uşa ce dădea din salon pe terasă. — Bună, Laura. Vorbeşti cu surioara ta? Se aplecă peste cărucior. — Bună, scumpete. Ne-am trezit? Arthur Franklin, urmându-şi soţia pe terasă, spuse: — De ce trebuie femeile să le spună sugarilor asemenea prostii? Ei, Laura? Nu crezi că e anapoda? — Nu cred că sunt prostii, spuse Laura. — Nu? Atunci ce crezi că e? — E iubire. Arthur fu puţin derutat. Laura, îşi. zise el, era un copil ciudat. Greu de ştiut ce se petrecea în spatele acelei priviri directe, lipsite de emoţie.

28

— Trebuie să fac rost de o bucată de plasă, muselină sau ceva, spuse Angela. S-o pun peste cărucior când e aici, afară. Îmi e tot timpul teamă ca pisica să nu sară şi să se culce pe faţa ei şi să o sufoce. Avem prea multe pisici pe aici. — Aiurea, spuse, soţul ei. Asta-i un basm scornit de cotoroanţele ale bătrâne. Nu cred că o pisică a sufocat vreodată un prunc. — Oh, ba da, Arthur. Citeşti foarte des despre asta în ziar. — Nu există nici o garanţie că e adevărat. — Oricum, am să fac rost de nişte plasă, şi trebuie să-i spun dădacei să se uite din când în când pe fereastră să vadă dacă e bine. Vai, aş dori ca Nannie a noastră să nu fi trebuit să se ducă la sora ei muribundă. Dădaca asta nouă... nu sunt cu adevărat mulţumită de ea. — De ce? Pare o fată destul de drăguţă. Ţine la copil şi are referinţe bune şi aşa mai departe. — Oh, da, ştiu. Pare în regulă. Dar e ceva... există o pauză de un an şi jumătate în referinţele ei. — S-a dus s-o îngrijească pe mama ei. — Aşa spun ele întotdeauna! Şi e genul de lucru pe care nu-l poţi verifica. Ar putea exista un motiv pe care ea nu vrea să-l ştim. — A dat de bucluc, adică? Angela îi aruncă o privire de atenţionare, indicând-o pe Laura. — Ai grijă, Arthur. Nu, nu mă refer la asta. Vreau să spun... — Ce vrei să spui, iubito? — Nu ştiu cu adevărat, răspunse încetişor Angela. Doar că... uneori când vorbesc cu ea am senzaţia că vrea să ascundă ceva, că se teme să nu aflăm ceva. — Căutată de poliţie? — Arthur! Asta e o glumă total deplasată. Laura se îndepărtă uşurel. Era un copil inteligent şi intuise foarte limpede că ei, tatăl şi mama ei, ar fi vrut să discute despre noua dădacă, o fată palidă, cu vorba domoală, care se arăta amabilă cu Laura, deşi făţiş total dezinteresată de ea. Laura se gândea la Doamna cu Mantie Albastră. 2. — Vino o dând, Josephine! spuse Laura, ţâfnoasă. Josephine, fostă Jehoshaphat, deşi nu în mod activ recalcitrantă, manifesta toate semnele unei rezistenţe pasive. Deranjată dintr-un dulce somn lângă seră, era pe jumătate târâtă, pe jumătate cărată de Laura afară din grădină şi apoi pe după casă spre terasă. — Gata! Laura o trânti jos pe Josephine. La câţiva metri mai încolo, pe pietriş, se afla căruciorul. Laura o luă agale peste peluză. Când ajunse la lămâiul mare, întoarse capul. Josephine, dând din coadă din timp în timp, începu să îşi spele burta, întinzând ceea ce părea un picior din spate disproporţionat de lung. Această,

29

parte a toaletei ei fiind terminată, căscă şi se uită în jurul ei. Apoi începu cu jumătate de inimă să se spele după urechi, se răzgândi, căscă din nou, şi în final se ridică şi se îndepărtă agale cu un aer gânditor, şi dădu colţul casei. Laura ö urmă, o apucă hotărâtă şi o târî înapoi. Josephine îi aruncă Laurei o privire şi rămase în loc dând din coadă. Imediat ce Laura ajunse din nou la lămâi, Josephine se ridică încă o dată, căscă, se întinse şi o luă din loc. Laura o aduse înapoi, ocărând-o. — Aici e soare, Josephine. E plăcut! Nimic nu putea fi mai limpede ca faptul că Josephine nu era de acord cu această afirmaţie. Acum era cu adevărat în toane rele, dând din coadă şi arătându-şi colţii. — Bună, tânără Laura. Laura tresări şi se întoarse. Domnul Baldock stătea în spatele ei. Nu-l auzise şi nu-l văzuse când înaintase peste peluză. Josephine, profitând de neatenţia de moment a Laurei, ţâşni spre un copac şi se căţără iute în el, oprindu-se pe o cracă pentru a se uita în jos la ei cu o satisfacţie răutăcioasă. — Ăsta-i avantajul pe care îl au pisicile în faţa făpturilor umane, spuse domnul Baldock. Când vor sa scape de oameni, se caţără în copac. Cel mai apropiat lucru pe care îl putem face noi în privinţa asta e să ne închidem în closet. Laura păru uşor şocată. Closetele intrau în categoria lucrilor despre care Nannie (fosta Nannie) spunea că „domnişoarele nu trebuie să vorbească”. — Dar trebuie să ieşi, continuă domnul Baldock, dacă nu de altceva, măcar pentru că mai vor şi alţii să intre. Dar pisica asta a ta probabil că va sta sus ore întregi. Imediat, Josephine făcu o demonstraţie a imprevizibilităţii generale a pisicilor, coborând în fugă, alergând spre ei şi începând să se frece de pantalonii domnului Baldock, torcând zgomotos. — Bună, Baldy, spuse Angela apărând pe terasă. Ai venit să-ţi prezinţi omagiile celei mai noi membre a familiei? Vai de mine, pisicile astea! Laura dragă, du-o de aici pe Josephine. N-am cumpărat încă plasa. Arthur râde de mine, dar pisicile chiar sar şi se culcă pe pieptul pruncilor şi îi sufocă. Nu vreau ca pisica asta să prindă obiceiul să se învârtă pe terasă. În timp ce Laura se îndepărta cu pisica, domnul Baldock se uită gânditor după ea. După prânz, Arthur Franklin îşi trase prietenul în birou. — E aici un articol... începu el. Domnul Baldock îl întrerupse fără ceremonie, direct, aşa cum îi era obiceiul. — Stai o clipă. Eu am ceva să-ţi spun. De ce n-o trimiţi pe copila asta la şcoală? — Pe Laura? O trimit... după Crăciun, cred. Când o să facă unsprezece ani. — Nu aştepta până atunci. Fă-o acum. — Ar fi în mijlocul anului. Şi, oricum, domnişoara Weeks e... Domnul Baldock îi spuse ce gândea el despre domnişoara Weeks.

30

— Laura nu are nevoie de informaţii de la uscata cu ciorapi albaştri, chiar dacă dă pe-afară de-atâta creier. Ea vrea distracţii, alte fete, alt gen de probleme, dacă vrei. Dacă nu, s-ar putea să ai o tragedie. — O tragedie? Ce fel de tragedie? — Zilele trecute, doi băieţei drăguţi au scos-o din cărucior pe surioara lor şi au aruncat-o în râu. Sugarul îi dădea prea mult de lucru lui mami, au spus ei. Îmi imaginez că credeau sincer asta. Arthur Franklin îl privi lung. — Gelozie, vrei să spui? — Gelozie. — Dragul meu Baldy, Laura nu e un copil gelos. N-a fost niciodată. — De unde ştii? Gelozia macină pe dinăuntru. — N-a dat niciodată semn de gelozie. E un copil foarte dulce, blând, dar fără sentimente foarte puternice, aş spune. — Ai spune tu! Domnul Baldock pufni. După părerea mea, tu şi Angela nu ştiţi absolut nimic despre propriul vostru copil. Arthur Franklin zâmbi bine dispus. Era obişnuit cu Baldy. — Vom sta cu ochii pe sugar, dacă asta te îngrijorează. Am să o atenţionez pe Angela să fie atentă, să nu se mai agite atât în jurul noii născute şi să-i dea ceva mai multă atenţie Laurei. Asta ar trebui să rezolve lucrurile. Adăugă cu o urmă de curiozitate: Mereu m-am întrebat ce ai văzut tu la Laura. E... — Există în ea o promisiune a unui spirit foarte rar şi neobişnuit. Cel puţin aşa cred eu. — Ei bine... am să discut cu Angela... dar o să râdă numai. Dar Angela, spre marea mirare a soţului ei, nu râse. — E ceva în vorbele lui, să ştii. Psihologii de copii sunt cu toţii de acord că gelozia faţă de un nou născut e firească şi aproape inevitabilă. Deşi, sinceră să fiu, n-am văzut nici un semn de gelozie la Laura. E un copil placid, nu e ca şi când ar fi nebuneşte ataşată de mine, sau altceva în genul ăsta. Trebuie să caut să-i arăt că depind de ea. Şi astfel, când după o săptămână ea şi soţul ei plecau să îşi petreacă weekend-ul la nişte prieteni, Angela discută cu Laura. — Vei avea grijă de copil cât vom fi plecaţi, nu-i aşa, Laura? E plăcut să ştiu că te las aici cu ochii pe toate. Noua dădacă nu e aici de mult timp, înţelegi. Cuvintele mamei ei o încântară pe Laura. O făcură să se simtă mare şi importantă. Faţa ei palidă se lumină. Din nefericire, efectul cel bun fu distrus de o discuţie dintre Ethel şi dădacă în camera copilului, discuţie pe care Laura o auzi din întâmplare. — Adorabil bebeluş, nu-i aşa? spunea Ethel împungând sugarul cu un deget afectuos. E o scumpete dulcică. Pare ciudat că domnişoara Laura a fost întotdeauna un suflet atât de fără nici un haz. Nu-i de mirare că mama şi tatăl ei nu s-au lipit niciodată de ea, cum s-au lipit de domnul Charles şi de micuţa asta. Domnişoara Laura e o fetiţă drăguţă, dar mai mult nu pot spune. În seara aceea, Laura îngenunche lângă pat şi se rugă. Doamna cu Mantie Albastră nu-i luase în seamă Scopul. Laura se adresă forurilor superioare.

31

Te rog, Doamne, lasă pruncul să moară şi să se ducă în Rai curând. Foarte curând. Se băgă în pat şi se culcă. Inima îi bătea puternic, şi se simţea vinovată şi rea. Făcuse ceea ce domnul Baldock îi spusese să nu facă, ori domnul Baldock era un om foarte înţelept. Nu avea nici un sentiment de vinovăţie cu privire la lumânarea oferită Doamnei cu Mantie Albastră... poate pentru că nu îşi pusese cu adevărat speranţe în vreun rezultat. Şi nu vedea nici un rău în faptul că o adusese pe Josephine pe terasă. Nu o luase şi o pusese în cărucior. Asta ar fi fost: ticăloşie. Dar dacă Josephine, din proprie iniţiativă... În seara asta, oricum, trecuse Rubiconul. Dumnezeu era atotputernic... Înfiorându-se un pic, Laura adormi.

Capitolul V 1. Arthur şi Angela Franklin plecară cu maşina. Sus în camera pruncului, noua dădacă, Gwyneth Jones, punea bebeluşul în pat. În seara asta era neliniştită. În ultimul timp avusese anumite presentimente, iar în seara asta... „Sunt doar o închipuire de-a mea”, îşi spuse ea. „Închipuire! Asta e tot.” Oare nu îi spusese doctorul că era foarte posibil să nu mai aibă niciodată altă criză? Le avusese când era mică, şi apoi nici un semn de aşa ceva până în acea zi cumplită... Convulsii, numise mătuşa ei acele atacuri. Dar doctorul folosise un alt nume, spuse deschis şi fără subterfugiii ce boală avea. Şi mai spusese, foarte categoric: „Nu trebuie să-ţi iei o slujbă care impune să te ocupi de un prunc sau copii. Nu ar fi sigur”. Dar ea plătise pentru acea calificare costisitoare. Era meseria ei... ce şi cum să facă... certificate şi tot restul... bine plătită... şi îi plăcea la nebunie să aibă grijă de bebeluşi. Trecuse un an, şi nu mai apăruse nici o manifestare a bolii. Totul era o prostie, iar doctorul o speriase de pomană. Aşa că îi scrise agenţiei - o altă agenţie - şi îşi găsise repede un post, şi era fericită aici, iar copilaşul era o scumpete.

32

Puse pruncul în pătuţ, şi se duse la parter să ia cina. Noaptea se trezi cu o senzaţie de nelinişte, aproape groază. Se gândi: „Am să-mi fac un strop de lapte fierbinte. Asta o să mă calmeze”. Aprinse lampa de spirt şi o duse spre masa de lângă fereastră. Nu există nici o ultimă atenţionare. Se prăbuşi ca piatra, zăcând pe podea, zvârcolindu-se şi zvâcnind din tot corpul. Lampa de spirt căzu pe podea, şi flacăra ei cuprinse covorul şi atinse marginea de jos a perdelelor de muselină. 2. Laura se deşteptă brusc. Visase... un vis urât... deşi nu-şi amintea detalii. Ceva o urmărea, ceva... dar acum era în siguranţă în patul ei, acasă. Bâjbâi după lampa de lângă pat, o aprinse şi se uită la ceas. Douăsprezece. Miezul nopţii. Se ridică în capul oaselor, simţind o ciudată reţinere de a stinge lumina. Ascultă. Ce scârţâituri ciudate... „Probabil hoţi”, se gândi Laura, care ca toţi copiii suspecta în permanenţă că vin hoţii. Se dădu jos din pat şi se duse la uşă, o deschise puţin, şi se uită cu grijă afară. Totul era întunecat şi liniştit. Dar se simţea un miros, un ciudat miros de fum. Laura adulmecă. Traversă palierul şi deschise uşa ce ducea spre camerele servitorilor. Nimic. Traversă palierul în cealaltă parte, unde o uşă închidea scurtul culoar ce ducea la camera pruncului şi, la baia de lângă ea. Atunci zvâcni înapoi înspăimântată. Valuri de fum veneau către ea. — A luat foc. Casa a luat foc! Ţipând, Laura o luă la fugă spre aripa servitorilor şi strigă: — Foc! Casa a luat foc! Niciodată nu şi-a putut aminti cu claritate ce s-a întâmplat după aceea. Bucătăreasa şi Ethel... Ethel alergând la parter la telefon, bucătăreasa deschizând uşa din capătul palierului şi fiind aruncată înapoi de fum, bucătăreasa liniştind-o cu „O să fie bine”. Murmure incoerente „Va sosi maşina pompierilor... or să le scoată pe fereastră... nu-ţi face griji, draga mea”. Dar nu avea să fie bine. Laura era sigură. Era zguduită de evidenţa faptului că rugăciunea ei primise un răspuns. Dumnezeu acţionase - acţionase cu promptitudine şi cu o groază indescriptibilă. Asta era modul Lui, cumplitul Lui mod de a lua copii la cer. Bucătăreasa o trase pe Laura pe scara din faţă. — Vino, domnişoară Laura... nu mai aştepta... trebuie să ieşim toţi din casă. Dar Nannie şi bebeluşul nu puteau ieşi din casă. Erau acolo sus, în camera pruncului, prinse în capcană! Bucătăreasa cobora greu scările, trăgând-o pe Laura după ea. Dar când ieşiră pe uşa din faţă, ca să ajungă pe peluză lângă Ethel, şi

33

strânsoarea bucătăresei slăbi, Laura se întoarse şi o luă din nou la fugă pe scări în sus. Pentru a doua oară deschise uşa palierului. De undeva prin fum auzi un plâns nervos, îndepărtat. Şi brusc, ceva în Laura prinse viaţă - căldură, un avânt pasionat, acea curioasă şi incalculabilă emoţie, iubirea. Mintea ei era gravă şi limpede. Citise sau i se spusese că pentru a salva pe cineva dintr-un incendiu trebuie să înmoi un prosop în apă şi să ţil pui în jurul gurii. Alergă în camera ei, înmuie în carafă prosopul de baie, îl înfăşură în jurul ei şi, traversând în fugă palierul, plonjă în fum. Flăcările cuprinseseră şi culoarul, lemnul cădea. Acolo unde un adult ar fi stat să estimeze pericolul şi şansele, Laura se avântă cu capul înainte cu inconştienţa unui copil. Trebuia să ajungă la bebeluş, trebuia să-l salveze. Altfel, bebeluşul avea să moară ars. Se împiedică de trupul căzut în nesimţire al lui Gwyneth, neştiind ce era. Înăbuşindu-se, icnind, îşi croi drum spre pătuţ; paravanul din jurul lui îl ferise de partea cea mai rea a fumului. Laura înhăţă pruncul şi îl lipi de ea sub prosopul ud. Se împletici spre uşă, sufocată de lipsa de aer. Dar nu mai putea să se întoarcă pe unde venise. Flăcările îi barau calea. Laura îşi păstră cumpătul. Uşa spre camera cazanului... bâjbâi după ea, o găsi, o împinse şi se pomeni în faţa unei scări şubrede care ducea spre camera cazanului din podul casei. Ea şi Charles ieşiră o dată pe acolo pe acoperiş. Dacă ar putea să se târască pe acoperiş... În timp ce sosea maşina de pompieri, două femei incoerente, în cămăşi de noapte, alergară la ei ţipând: — Pruncul... pruncul şi dădaca sunt în camera aceea de sus. Pompierul fluieră şi îşi făcu gura pungă. Acel capăt al clădirii era în flăcări. „Duşi”, îşi spuse el. „Nu-i mai putem scoate vii!” — Mai e cineva? întrebă el. Bucătăreasa, uitându-se-în jur, ţipă: — Unde-i domnişoara Laura? A ieşit chiar după mine. Pe unde o fi? În clipa aceea pompierul strigă: — Hei, Joe, e cineva pe acoperiş... în capătul celălalt. Adu scara! Câteva momente mai târziu depuseră uşor pe peluză povara pe care o coborâseră - o Laura de nerecunoscut, neagră toată, cu braţele pârlite, pe jumătate conştientă, dar ţinând strâns un ghem de om, ale cărui ţipete revoltate anunţau cu furie că era viu. 3. — Dacă nu era Laura... Angela se opri, înăbuşindu-şi. emoţia. Am aflat totul despre biata dădacă, reluă ea. Se pare că era epileptică. Medicul ei a atenţionat-o să nu se mai angajeze dădacă, dar ea s-a angajat. Se crede că a scăpat lampa de spirt când a apucat-o criza. Mereu am simţit că era ceva în neregulă cu ea... ceva pe care căuta să ni-l ascundă.

34

— Sărmana fată, spuse Franklin, a plătit pentru asta. Angela, aspră în dragostea ei de mamă, refuză să se arate miloasă faţă de soarta lui Gwyneth Jones. — Şi copilul ar fi ars dacă nu era Laura. — Laura s-a făcut bine? întrebă domnul Baldock. — Da. A fost şocată, fireşte, şi a avut braţele arse, dar nu prea rău. Doctorul spune că se va reface complet. — Bravo Laurei! spuse domnul Baldock. Angela rosti cu indignare: — Şi îi mai spuneai lui Arthur că Laura e atât de geloasă pe sărmanul puişor încât ar putea să-i facă rău! Ce să spun, voi, burlacii! — Bine, bine, spuse domnul Baldock. Nu mă înşel des, dar aş spune că uneori nu-mi strică. — Doar mergi şi uită-te la cele două. Domnul Baldock se conformă. Pruncul era culcat pe o pătură în faţa căminului, dând vag din picioruşe şi scoţând nişte gângureli nedefinite. Laura stătea lângă el. Braţele îi erau bandajate, şi îşi pierduse genele, fapt care îi dădea feţei ei un aspect comic. Zăngănea nişte inele colorate ca să atragă atenţia bebeluşului. Întoarse capul şi se uită la domnul Baldock. — Bună, tânără Laura, ce mai faci? O adevărată eroină, am auzit. O salvare galantă. Laura îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi concentră din nou atenţia asupra zăngănirii inelelor. — Ce-ţi fac braţele? — M-au durut destul de tare, dar mi-au pus nu ştiu ce substanţă şi acum sunt mai bine. — Eşti o ciudăţenie, spuse domnul Baldock aşezându-se greoi într-un scaun. O zi speri că pisica o să-ţi înăbuşe surioara... iar ziua următoare umbli de-a buşilea pe acoperiş cărând copilul ca să-l salvezi cu riscul vieţii tale. — În tot cazul, am salvat-o. Şi nu e deloc rănită... nici un pic. Se aplecă asupra copilului şi vorbi pătimaş. N-am s-o las niciodată să păţească ceva, niciodată. Am să am grijă de ea toată viaţa mea. Sprâncenele domnului Baldock se înălţară încet. — Aşadar acum e dragoste. O iubeşti, nu-i aşa? — Oh, da! Răspunsul veni cu aceeaşi fervoare. O iubesc mai mult decât orice pe lume! Se întoarse cu faţa la el, şi domnul Baldock fu uluit. Era ca atunci când se deschide brusc un cocon. Chipul copilei radia de simţire. În pofida absenţei groteşti, a genelor şi sprâncenelor, faţa ei avea o emoţie care o făcea pe neaşteptate frumoasă. — Înţeleg, spuse domnul Baldock. Înţeleg... Şi unde vom ajunge, mă întreb? Laura se uită la el nedumerită şi uşor neliniştită. — Nu e bine? întrebă ea. Faptul că o iubesc, vreau să spun. Domnul Baldock o privi îngândurat. — E bine pentru tine, tânără Laura. Oh, da, e bine pentru tine... Recăzu în abstract, mângâindu-şi bărbia.

35

Ca istoric, întotdeauna se preocupase mai ales de trecut, dar erau momente când faptul că nu putea întrezări viitorul îl irita profund. Acesta era unul din ele.. Se uită la Laura şi la micuţa Shirley, şi fruntea i se încreţi mânioasă. „Unde vor fi ele în zece... douăzeci... douăzeci şi cinci de ani?” se întrebă el. „Unde am să fiu eu?” Răspunsul la această întrebare din urmă veni repede. „Sub iarbă”, îşi spuse domnul Baldock. „Sub iarbă”. Ştia asta, dar nu o credea cu adevărat, nu mai mult decât orice altă persoană cu gândire pozitivă, plină de vitalitate şi de dorinţa de a trăi. Ce entitate întunecată şi misterioasă era viitorul! Ce avea să se întâmple în următorii douăzeci de ani? Alt război, poate? (Extrem de puţin posibil!) Boli noi? Oameni legându-şi aripi mecanice, poate, şi plutind deasupra străzilor ca nişte îngeri profanatori. Călătorii pe Marte? Vieţuirea pe baza unor pastiluţe scoase din flacoane, în locul fripturii şi a mazării verzi suculente! — La ce vă gândiţi? întrebă Laura. — La viitor. — Adică la mâine? — Mai departe de mâine. Presupun că eşti în stare să citeşti, tânără Laura, nu? — Desigur, spuse şocată Laura. Am citit aproape tot Doctor Dolittles, şi cărţile despre Winnie-the-Pooh şi... — Scuteşte-mă de detalii oribile. Cum citeşti tu o carte? O iei cu începutul şi o parcurgi până la capăt? — Da. Dumneavoastră, nu? — Nu, răspunse domnul Baldock. Arunc o privire la început, obţin o idee cam despre ce e vorba, apoi mă duc la sfârşit şi văd unde ajunge amicul şi ce încearcă să dovedească. Iar apoi, apoi mă întorc şi văd cum a ajuns acolo şi ce l-a făcut să aterizeze unde a aterizat. E mult mai interesant. Laura se arăta interesată dar dezaprobatoare. — Nu cred că aşa a intenţionat autorul să-i fie citită cartea. — Fireşte că nu. — Eu cred că o carte ar trebui citită aşa cum s-a gândit autorul. — Ah, dar tu uiţi rolul celeilalte părţi, cum se exprimă afurisiţii de avocaţi. Cititorul. Cititorul are şi el drepturile lui. Autorul scrie cartea cum îi place lui. O face absolut în stilul lui. Încurcă punctuaţia şi se prosteşte cu raţionamentul cum îi place. Iar cititorul citeşte cartea cum vrea el s-o citească, şi autorul nu-l poate opri. — Faceţi să pară ca o bătălie. — Îmi plac bătăliile. Adevărul este că suntem cu toţii obsedaţi de timp. Secvenţele cronologice n-au absolut nici o semnificaţie. Dacă iei în consideraţie Eternitatea, poţi ţopăi prin timp cum îţi place. Dar nimeni nu ia în seamă Eternitatea. Laura îşi luase atenţia de la el. Nu se gândea la Eternitate. Se gândea la Shirley. Şi urmărind acea privire plină de devotament, domnul Baldock fu din nou conştient de un vag sentiment de nelinişte.

36

PARTEA A DOUA Shirley - 1946

37

Capitolul I 1. Shirley mergea în lungul uliţei cu pas vioi, cu racheta şi pantofii la subraţ. Zâmbea pentru sine şi gâfâia uşor. Trebuia să se grăbească, altfel avea să întârzie la cină. Zău, n-ar fi trebuit să mai joace acel ultim set. Şi nici nu fusese un set bun. Pain era fricoasă ca un iepure, nu alta! Pam şi Gordon nu fuseseră deloc o ameninţare pentru ea şi... cum îl chema? Henry, în tot cazul. Henry şi mai cum? Gândindu-se la Henry, Shirley îşi domoli puţin pasul. Henry era ceva cu totul nou în experienţa ei. Nu semăna câtuşi de puţin cu ceilalţi tineri localnici. Reflectă asupra lor cu imparţialitate. Robin, fiul vicarului. Drăguţ, şi cu adevărat foarte devotat, având ceva destul de plăcut din cavalerismul de altădată. Urma Limbile Orientale la S.O.A.S. şi era uşor snob. Apoi mai era Peter... Peter era într-adevăr teribil de puşti şi necopt. Mai era Edward Westbury, care era mult mai mare, şi lucra la o bancă, şi era destul de bine băgat în politică. Toţi erau de aici, din Bellbury. Dar Henry venea din afară, şi fusese adus aici ca nepotul cuiva. O dată cu Henry venise o senzaţie de libertate şi detaşare. Shirley savura cu admiraţie ultimul cuvânt. Detaşarea era calitatea pe care o aprecia. În Bellbury nu exista detaşare, fiecare era strâns legat de altcineva. De fapt, în Bellbury era prea multă solidaritate între familii. Toţi îşi aveau rădăcinile în Bellbury, îi aparţineau. Cu Henry era altceva, el nu aparţinea nimănui. Cel mult era nepotul cuiva, îşi zise ea, dar şi aşa probabil că era vorba de o mătuşă prin alianţă, nu mătuşă adevărată. „Caraghios, fireşte, îşi spuse Shirley, pentru că, în definitiv, Henry trebuie să aibă un tată şi o mamă, şi un Cămin ca toţi ceilalţi”. Dar hotărî că, probabil, părinţii lui muriseră într-o parte obscură a lumii, destul de tineri. Sau poate că avea o mamă care îşi petrecea tot timpul pe Riviera, şi avusese o mulţime de soţi. „Caraghios, îşi spuse iar Shirley. De fapt, nu ştii absolut nimic despre Henry. Nici măcar nu îi ştii numele de familie... sau cine l-a adus în dupăamiaza asta”. Dar era tipic pentru Henry ca ea să nu ştie, cugetă Shirley. Henry întotdeauna avea să se îndepărteze iar, şi nimeni nu va şti totuşi cum se numea sau al cui nepot era. Era doar un tânăr atrăgător, cu un zâmbet fermecător, care juca tenis extrem de bine. Lui Shirley îi plăcuse felul detaşat în care, la întrebarea lui Pam Crofton: „Cum e mai bine să jucăm?”, Henry spusese imediat: „Eu am să joc cu Shirley împotriva voastră.” Henry, era foarte sigură, făcea întotdeauna ce îi plăcea. Îl întrebase: „Rămâi mult timp pe aici?”, iar el răspunse vag: „Oh, n-aş crede”.

38

Nu-i propusese să se mai întâlnească. Peste chipul lui Shirley trecu o umbră. Ar fi dorit ca el s-o fi făcut... Se uită din nou la ceas şi grăbi pasul. Acum chiar că avea să ajungă foarte târziu. Nu că pe Laura ar fi deranjat-o. Laura nu se supăra niciodată. Laura era un înger... De-acum se zărea casa. Veselă în frumuseţea ei georgiană, avea un efect uşor pleoştit lateral din cauza unui incendiu care, aşa înţelesese ea, îi mistuise o aripă ce nu mai fusese reclădită. Pasul lui Shirley slăbi. Într-un fel, azi nu voia să ajungă acasă. Nu voia să intre între pereţii ăia blând învăluitori, cu soarele târziu pătrunzând prin ferestrele de la apus ca să poposească pe cretoanele uşor decolorate. Liniştea de acolo era atât de paşnică! Acolo avea să fie Laura cu chipul ei cald, cu ochii atenţi şi protectori, şi Ethel intrând greoi cu felurile de la cină. Căldură, iubire, protecţie, cămin... Nu erau astea cele mai preţioase lucruri din viaţă? Şi erau ale ei, fără nici un efort din partea ei, înconjurând-o, apăsândo... „Curioasă exprimare, îşi zise Shirley. Apăsându-mă? Ce naiba vreau să spun prin asta?” Dar era exact ceea ce simţea. Apăsare... o apăsare definită, constantă. Ca greutatea unui rucsac pe care îl cărase o dată într-o excursie. Aproape insensizabilă la început, apoi făcându-se constant simţită, trăgând-o în jos, tăindu-i umerii, îngreunând-o. O povară... „La ce lucruri mă mai gândesc şi eu!” îşi zise Shirley şi, alergând spre uşa din faţă, intră. Holul era în semiîntuneric. De la etajul de deasupra, Laura strigă pe casa scării cu glasul ei moale, cam răguşit: — Tu eşti, Shirley? — Da, mă tem că am întârziat îngrozitor, Laura. — N-are nici o importanţă. Avem doar macaroane... preparate au gratin. Ethel le-a băgat în cuptor. Laura coborî curba scărilor, o făptură subţire şi fragilă, cu faţa aproape fără culoare şi cu ochii adânci, căprui, aşezaţi într-un unghi neobişnuit care îi făcea, într-un fel curios, să arate tragici. — Te-ai distrat? o întrebă ea zâmbind pe Shirley. — Oh, da. — Tenis de calitate? — Nu rău. — Cineva interesant? Sau doar Bellbury? — În majoritate Bellbury. Ciudat cum atunci când oamenii puneau întrebări, nu voiau răspunsuri la ele! Şi totuşi răspunsurile erau atât de inofensive! Fireşte, Laurei îi plăcea să ştie cum se distrase. Când oamenii ţineau la tine, întotdeauna voiau să ştie... Neamurile lui Henry ar fi vrut să ştie? încercă să şi-l imagineze pe Henry acasă, dar eşuă. Părea caraghios, dar nu-l putea vedea pe Henry întrun cămin al lui. Şi totuşi, trebuia să aibă unul! O imagine nebuloasă pluti prin faţa ochilor ei. Henry intrând într-o cameră în care mama lui, o blondă platinată tocmai sosită din sudul Franţei,

39

se ruja cu atenţie cu un ruj de o culoare destul de surprinzătoare. „Bună, mamă, deci te-ai întors?” „Da, ai jucat tenis?” „Da”. Nici o curiozitate, practic, nici un interes. Henry şi mama lui absolut indiferenţi la ce făcea celălalt. Laura întrebă curioasă. — Ce tot îţi spui acolo, Shirley? Buzele ţi se mişcă, iar sprâncenele urcă şi coboară. Shirley râse: — Oh, o simplă conversaţie imaginară. Laura îşi înălţă sprâncenele fine. — Pare să-ţi facă plăcere. — Era de-a dreptul caraghioasă, zău. Credincioasa Ethel scoase capul din sufragerie şi spuse: — Am adus cina. — Trebuie să mă spăl, strigă Shirley şi o luă la fugă pe scări. După cină, pe când şedeau în salon, Laura spuse: — Am primit azi prospectul de la St Katherine’s Secretarial College. Cred că e unul din cele mai bune de genul ăsta. Tu ce crezi despre asta, Shirley? O grimasă întuneca drăgălăşenia chipului tânăr al lui Shirley. — Să învăţ dactilografîa şi stenografia, şi apoi să mă duc să-mi iau o slujbă? — De ce nu? Shirley oftă, apoi râse. — Pentru că sunt un drac leneş. Aş prefera să rămân acasă, şi să nu fac nimic. Dragă Laura, am fost la şcoală ani de zile! Nu pot să-mi iau o mică pauză? — Aş dori să existe ceva care să te pasioneze, sau pentru care să doreşti cu adevărat să te califici. Pe fruntea Laurei apăru o încruntare de o clipă. — Sunt o leneşă, spuse Shirley. Nu vreau decât să stau acasă şi să visez la un soţ chipeş şi masiv, şi o mulţime de resurse familiale pentru o familie în creştere. Laura nu răspunse. Încă părea îngrijorată. — Dacă urmezi un curs la St. Katherine’s, se pune întrebarea unde ai să locuieşti la Londra. Ţi-ar plăcea să stai în gazdă... la verişoara Angela, poate... — Nu verişoara Angela! Ai inimă, Laura! — Nu Angela atunci, la altă familie. Sau mai există şi pensiuni. Mai târziu, ai putea împărţi un apartament cu altă fată. — De ce să nu împart un apartament cu tine? Laurâ clătină din cap. — Eu am să rămân aici. — Să rămâi aici? Nu vii cu mine la Londra? Shirley păru indignată şi neîncrezătoare. Laura spuse simplu: — Nu vreau să fie rău pentru tine, iubito. — Cum ar putea fi rău pentru mine? Ce-ai putea să-mi faci tu rău? — Păi... să fiu posesivă, ştii tu.

40

— Laura, tu n-ai fost niciodată posesivă. Laura spuse cu îndoială: — Sper că nu, dar nu se ştie niciodată. Adăugă încruntându-se: Omul nu ştie câtuşi de puţin cum e de fapt... — Ei bine, părerea mea e că n-ai de ce să ai remuşcări, Laura, Nu eşti câtuşi de puţin genul dominator... cel puţin nu cu mine. Nu mă baţi la cap şi nici nu cauţi să-mi aranjezi viaţa în locul meu. — Păi, de fapt, asta e exact ce fac - aranjez să urmezi cursul de secretariat la Londra când tu nu vrei cu nici un chip să-l urmezi! Surorile izbucniră în râs. 2. Laura îşi îndreptă spatele şi îşi întinse braţele. — Patru duzini, spuse ea. Legase în buchete florile de mazăre dulce. — Ar trebui să luăm un preţ bun pe ele de la Trendle’s, spuse ea. Au tulpina lungă, şi fiecare are patru flori. Mazărea-dulce a fost un succes anul ăsta, Horder. Horder, care era un bătrân aspru, soios şi posac, mârâi o aprobare calificată. — N-a fost prea rău anul ăsta, nu, bombăni el. Horder era un om foarte sigur de postul lui. Grădinar în vârstă, pensionat, care îşi cunoştea cu adevărat meseria, ştia că valoarea lui la capătul a cinci ani de război era inestimabilă. Toată lumea se bătuse pe el. Laura îl câştigase prin forţa personalităţii ei, deşi doamna Kindle, despre al cărei soţ se zvonea că făcuse o avere, din muniţii, îi oferise mult mai mulţi bani. Dar Hordon preferase să muncească pentru domnişoara Franklin. Îi cunoscuse pe tatăl şi pe mama ei; oameni cumsecade, amabili. Şi-o amintea pe domnişoara Laura de pe vremea când era o fărâmă de om. Dar numai aceste sentimente nu i-ar fi câştigat serviciile. Adevărul era că îi plăcea să lucreze pentru domnişoara Laura. Ştia să te conducă, nu prea aveai şanse s-o laşi mai moale. Dacă fusese plecată, ştia exact cât ar fi trebuit să faci până la întoarcerea ei. Dar nu trebuia uitat şi că ştia să-ţi aprecieze munca. Nu se zgârcea la laude şi la admiraţie. Şi era şi generoasă, cu gustările de la unsprezece şi cu desele ceşti de ceai fierbinte, tare şi dulce. În ziua de azi nu toată lumea era darnică atunci când era vorba de ceai şi zahăr, avea grijă să-l drămuiască. Şi ea însăşi era muncitoare şi iute la treabă, legase buchetele mai repede decât el, ori asta spunea ceva. Şi avea idei... mereu privea în viitor... plănuia asta şi ailaltă... se interesa de descoperirile de ultimă oră. Clopotele de sticlă, de pildă. Horder avusese o părere proastă despre clopotele de sticlă pentru plante. Laura recunoscuse în faţa lui că, fireşte, s-ar putea să se înşele... Pe baza asta, Horder consfinţise cu amabilitate să le dea chestiilor astea noi o şansă. Rezultatul obţinut în cazul roşiilor îl uimise. — E cinci, spuse Laura uitându-se la ceas. Am terminat foarte repede.

41

Se uită în jurul ei, la vasele de metal şi la cutiile de tinichea pline cu porţia de mâine care urma să fie dusă la Milchester, la o florăreasă şi un zarzavagiu. — Minunat preţ prind legumele, remarcă, admirativ bătrânul Horder. N-aş fi crezut. — În tot cazul, sunt sigură că am avut dreptate să ne profilăm pe flori. Lumea le-a dus dorul tot războiul, iar acum toţi cultivă legume şi zarzavaturi. — Ah, lucrurile nu mai sunt cum erau! Pe vremea părinţilor dumneavoastră, nici nu s-ar fi gândit să cultive ceva pentru piaţă. Îmi amintesc de locul ăsta aşa cum era cândva - un tablou! Domnul Webster se ocupa de el, a venit chiar înainte de incendiu. Incendiul ăla! Noroc că n-a ars toată casa din temelii. Laura dădu din cap şi îşi scoase şorţul de cauciuc. Cuvintele lui Horder o duseseră cu mintea înapoi cu mulţi ani. Chiar înainte de incendiu...” Incendiul fusese un fel de cotitură în viaţa ei. Se vedea vag înainte de el - un copil nefericit şi gelos, tânjind după atenţie, după dragoste. Dar în noaptea incendiului se născuse o nouă Laura - o Laura a cărei existenţă devenise pe neaşteptate şi satisfăcător plină. Din momentul în care se luptase cu flăcările şi cu fumul cu Shirley în braţe, viaţa ei îşi găsise un scop şi un rost - să aibă grijă de Shirley. O salvase pe Shirley de la moarte. Shirley era a ei. Într-o singură clipă (aşa i se părea acum), cele două personaje importante, tatăl şi mama ei, trecuseră pe un plan îndepărtat. Dorinţa de a fi băgată în seamă de ei, de a însemna ceva util pentru ei, se micşorase şi dispăruse. Poate că nici nu-i iubise atât pe cât jinduise ca ei s-o iubească. Iubirea era ceea ce simţise ea atât de brusc pentru micuţa fărâmă de carne însufleţită pe nume Shirley, care îi satisfăcea toate dorinţele fierbinţi, care îi împlinea nevoia vag înţeleasă. Nu mai era ea, Laura, cea care conta - era Shirley... Avea să aibă grijă de Shirley, să fie atentă să nu păţească nimic, să alunge pisicile prădătoare, să vegheze noaptea şi să fie sigură că nu era un alt incendiu; s-o ia şi s-o plimbe în braţe pe Shirley, să-i aducă jucăriile, să se joace cu ea când era mai mare, s-o îngrijească dacă era bolnavă... Copila de unsprezece ani nu putuse, fireşte, prevedea viitorul; soţii Franklin plecaseră într-o scurtă vacanţă cu avionul la Le Touquet, şi avionul se prăbuşise la întoarcerea din călătorie... Pe atunci Laura avea paisprezece ani şi Shirley trei. Nu aveau nici o rudă apropiată. Laura fusese cea care făcuse planuri, le cântărise cu grijă, le înfrumuseţase şi le netezise ca să primească acceptul, şi apoi le înaintase cu toată forţa unei hotărâri de neclintit. Un avocat în vârstă şi domnul Baldock fuseseră executorii testamentari şi tutorii. Laura propuse ca ea să părăsească şcoala şi să locuiască acasă, Shirley având să fie îngrijită de o dădacă excelentă. Domnişoara Weeks trebuia să-şi părăsească vilişoara şi să vină să locuiască în casă, educând-o pe Laura şi având în sarcină gospodăria. Era o idee excelentă, practică şi uşor de înfăptuit, care întâmpinase o uşoară opoziţie din partea domnului Baldock dat fiind faptul că nu putea să sufere femeile de la Girton, şi că avea să-i bage idei în cap şi s-o transforme într-un ciorap albastru.

42

Dar Laura nu avea nici un dubiu cu privire la domnişoara Weeks; nu domnişoara Weeks avea să conducă treburile. Domnişoara Weeks era o femeie intelectuală, pasionată de matematică. Administraţia domestică nu avea s-o intereseze. Planul funcţionase bine. Laura era splendid educată, domnişoara Weeks avea un trai uşor pe care înainte nu şi-l putuse permite, Laura avea grijă să nu existe conflicte intre domnul Baldock şi domnişoara Weeks. Alegerea noilor servitori când era nevoie, hotărârea ca Shirley să meargă mai întâi la o grădiniţă apoi la o mănăstire din oraşul învecinat, deşi păruseră că fuseseră iniţiate de domnişoara Weeks, în realitate fuseseră propunerile Laurei. Viaţa în casă era armonioasă. Mai târziu Shirley fu trimisă la o renumită şcoală-internat. Pe atunci Laura avea douăzeci şi doi de ani. Un an mai târziu izbucni războiul şi schimbă şablonul existenţei. Şcoala lui Shirley fu mutată în Wales. Domnişoara Weeks plecă la Londra şi obţinu un post într-un minister. Casa fu rechiziţionată de către Ministerul Aviaţiei drept casă pentru ofiţeri; Laura se mută în căsuţa grădinarului şi lucră ca ţărancă la o fermă alăturată, reuşind totodată să cultive legume în propria-i grădină mare, împrejmuită de ziduri. Iar acum, cu un an în urmă, războiul cu Germania se încheiase. Casa fusese eliberată cu o promptitudine uluitoare. Laura încercase să o facă să arate iar ca o casă şi reuşise întrucâtva. Shirley se întorsese definitiv de la şcoală, refuzând cu tărie să îşi continue studiile mergând la universitate. Nu era „mintoasă”, spunea ea. Într-o scrisoare către Laura directoarea ei confirma această afirmaţie în termeni uşor diferiţi: „Nu consider că Shirley este genul care să aibă de profitat de pe urma unei educaţii universitare. Este o fată bună şi foarte inteligentă, dar hotărât nu tipul academic”. Aşa că Shirley venise acasă, şi acea veche servitoare, Ethel, care lucrase într-o fabrică ce acum îşi abandona producţia de război, renunţase la slujba ei şi se întorsese, nu ca menajera impecabilă care fusese odată, ci ca un factotum general şi prietenă. Laura continuă să elaboreze planuri pentru producţia de legume şi flori. Cu impozitele actuale, veniturile nu mai erau ce fuseseră. Dacă ea şi Shirley vroiau să păstreze casa, grădina trebuia făcută să plătească şi să aducă şi un profit. Aceasta era imaginea trecutului pe care Laura o vedea în minte, în timp ce intra în casă să se spele. În toţi aceşti ani, figura centrală a şablonului fusese Shirley. O Shirley copilaş, bălăbănindu-se pe picioruşe, spunându-i Laurei într-o limbă bâlbâită, neinteligibilă, ce făceau păpuşile ei. O Shirley mai măricică, întorcându-se de la grădiniţă şi turuind descrieri confuze ale domnişoarei Duckworth, ale lui Tommy cutare şi Mary cutărică, şi ce lucruri nesuferite făcuse Robin, şi ce desenase Peter în cartea de citire, şi ce spusese domnişoara Duck despre asta. O Shirley şi mai mare care se întorsese de la internat debordând de informaţii: ce fete îi plăceau, fetele pe care le ura, firea angelică a domnişoarei Geoffrey, profesoara de engleză, mârşăvia de negrăit a domnişoarei Andrews, profesoara de matematică, umilinţele practicate de

43

toate profesoarele de franceză. Întotdeauna Shirley discutase lejer şi deschis cu Laura. Relaţia lor era într-un mod ciudat cea care ar fi trebuit să existe între o mamă şi fiică. Laura nu trebuise niciodată să pună întrebări. Shirley îi spunea tot. „Oh, Laura, am atâtea să-ţi spun!” Şi Laura asculta, râdea, comenta, o aproba, o dezaproba, după caz. Acum că Shirley se întorsese pentru totdeauna, Laurei i se păruse că totul era exact la fel. În fiecare zi schimbau impresii şi comentau fiecare activitate pe care o îndepliniseră.: Shirley vorbea nepăsătoare despre Robin Grant, despre Edward Westbury, avea o fire siincer afectuoasă, şi pentru ea era ceva firesc, sau aşa părea, să comenteze zilnic tot ce se întâmpla. Dar ieri venise acasă de la tenis şi. răspunsurile ei la întrebările Laurei fuseseră ciudat de monosilabice. Laura se întrebă de ce. Fireşte, Shirley se maturiza. Avea propriile ei gânduri, viaţa ei. Asta era ceva normal şi drept. Ceea ce trebuia să decidă acum Laura era cum se putea înfăptui mai bine acest lucru. Laura oftă, se uită din nou la ceas, şi se hotărî să meargă la domnul Baldock.

Capitolul II 1. Domnul Baldock era ocupat în grădină când Laura apăru pe potecă. Mârâi şi imediat întrebă: — Ce zici de begoniile mele? Frumoase, nu-i aşa? Domnul Baldock era în realitate un grădinar din cale afară de nepriceput, dar era mândru nevoie mare de rezultatele obţinute şi total orb la eşecuri. Era de aşteptat de la prietenii lui să nu se refere la acestea din urmă. Laura se uită ascultătoare la nişte begonii cam pipernicite şi spuse că erau foarte drăguţe. — Drăguţe? Sunt magnifice! Domnul Baldock, care acum era bătrân şi considerabil mai corpolent decât în urmă cu optsprezece ani, gemu puţin când se aplecă să mai smulgă nişte smocuri de buruieni. — E o vară umedă, mormăi el. Nici nu cureţi bine straturile, că buruiana apare din nou. Nici n-am cuvinte să spun ce cred eu despre volbură! Tu poţi să spui ce vrei, dar eu cred că e direct inspirată de diavol! Pufăi un pic, apoi spuse gâfâind: Ei bine, tânără Laura, ce e? Necazuri? Vorbeşte-mi despre ele. — Întotdeauna vin la dumneavoastră când sunt îngrijorată. De când aveam şase ani. — Bizară copilă erai. Ofilită la faţă şi cu nişte ochi mari, grozavi. — Doream să ştiu dacă făceam bine.

44

— În locul tău eu nu mi-aş fi bătut capul, spuse domnul Baldock. Unii ştiu ce e rău şi ce e bine, alţii n-au nici cea mai mică idee. E ca urechea muzicală. — Nu cred că mă gândeam la rău şi bine în sensul moral, cred că mă gândeam la dacă era înţelept. — Mă rog, asta-i cu totul altceva. În general, omul face mult mai multe lucruri prosteşti decât înţelepte. Care-i problema? — E vorba de Shirley. — Normal că e vorba de Shirley. Niciodată nu te gândeşti la altceva sau altcineva. — Aranjam pentru ea să meargă la Londra şi să se califice ca secretară. — Mi se pare o prostie fără pereche. Shirley e o copilă drăguţă, dar ultima persoană din lume care ar putea fi o secretară competentă. — Totuşi, trebuie să facă ceva. — Aşa se spune în ziua de azi. — Şi aş vrea să cunoască oameni. — Oameni? Ce înţelegi prin oameni? Mulţimi? Patroni? Alte fete? Tineri? — Cred că, de fapt, mă refer la tineri. Domnul Baldock chicoti. — N-o duce prea rău aici. Mama băiatului ăla de la vicariat, Robin, şia pus ochii pe ea, tânărul Peter e mort după ca, şi chiar Edward Westbury a început să-şi dea cu briantină pe ce i-a mai rămas din păr. Mirosea în biserică duminica trecută. — Nu cred că-i pasă de vreunul din ei. — De ce să nu-i pese? Lasă-i timp. E foarte tânără, Laura. De fapt, de ce vrei s-o trimiţi la Londra, sau mergi şi tu? — Oh, nu. Asta-i toată poanta. Domnul Baldock se îndreptă. — Deci asta-i toată poanta, aşa-i? O măsură curios. Mai exact, ce ai în minte, Laura? Laura privi în jos. — Cum spuneaţi adineaori, Shirley e singura fiinţă care contează pentru mine. O... iubesc atât de mult încât mi-e frică.... ei bine, să nu-i fac rău. Sau să caut s-o leg prea strâns de mine. Glasul domnului Baldock fu neaşteptat de blând. — Ea e cu zece ani mai tânără ca tine, şi în unele privinţe îţi e mai mult ca o fiică decât ca o soră. — Am îngrijit-o ca o mamă, da. — Şi, fiind inteligentă, îţi dai seama că dragostea maternă e o dragoste posesivă, nu? — Da, exact aste e. Iar eu nu vreau să fie aşa. Vreau ca Shirley să fie liberă şi... mă rog, liberă... — Şi ăsta e motivul pe care o împingi afară din cuib? Pentru care o trimiţi în lume să se descurce singură? — Da. Dar mă întreb dacă... e înţelept din partea mea să fac asta? Domnul Baldock îşi frecă nasul într-un mod enervant.

45

— Voi femeile! Faceţi atâta tărăboi pe seama lucrurilor! Cum se poate şti vreodată ce e înţelept şi ce nu? Dacă tânăra Shirley se duce la Londra şi se combină cu un student egiptean şi face în Bloomsbury un copil de culoarea cafelei, ai să spui că e numai vina ta, când de fapt va fi în întregime a lui Shirley şi, posibil, a egipteanului. Iar dacă se califică şi prinde un post bun de secretară şi se mărită.cu şeful ei, atunci ai să spui că ai făcut bine. Aiureli! Nu poţi aranja viaţa altora în locul lor. Ori Shirley are ceva înţelepciune, ori n-are. Timpul o va dovedi. Dacă tu crezi că ideea asta cu Londra e o idee bună, dă-i înainte cu ea, dar n-o lua atât de în serios. Ăsta-i tot necazul cu tine, Laura, iei viaţa în serios. Asta-i necazul cu o grămadă de femei. — Şi dumneavoastră nu?. — Eu iau volbura în serios, spuse, domnul Baldock, uitându-se chiorâş la mormanul din potecă. Şi păpădia. Şi îmi iau stomacul în serios, pentru că dau de dracu’ dacă nu-l iau. Dar nici prin cap nu-mi trece să iau în serios vieţile altora. În primul rând, pentru că am prea mult respect pentru ele. — Nu înţelegeţi. N-aş putea suporta ca Shirley să facă un talmeşbalmeş din viaţa ei şi să fie nefericită. — Haida de! spuse grosolan domnul Baldock. Ce contează dacă Shirley e nefericită? Majoritatea lumii e, din când în când. Trebuie să te împaci cu gândul că eşti nefericit în viaţa asta exact la fel cum trebuie să te împaci cu orice altceva. Ai nevoie de curaj ca să treci prin lumea asta, curaj şi o inimă veselă. Se uită pătrunzător la ea. Dar cu tine cum e, Laura? — Cu mine? întrebă surprinsă Laura. — Da. Presupunând că tu eşti nefericită, eşti în stare să suporţi asta? Laura zâmbi. — Nu m-am gândit niciodată la asta. — Păi, de ce nu? Gândeşte-te la tine un pic mai mult. Altruismul la o femeie poate fi la fel de dezastruos ca o mână greoaie la plăcinte. Ce vrei tu de la viaţă? Ai douăzeci şi opt de ani, o vârstă bună de măritat. De ce nu te ocupi un picuţ şi cu vânătoarea de bărbaţi? — Ce absurd sunteţi! — Eşti femeie, nu-i aşa? Şi nu arăţi rău, o femeie perfect normală. Sau nu eşti normală? Ce reacţie ai când un bărbat încearcă să te sărute? — N-am încercat prea des. — Şi de ce dracu’ nu? Pentru că nu arăţi ce ştii. O mustră cu degetul. Tot timpul te gândeşti la altceva. Iată-te stând în faţa mea într-o jachetă drăguţă şi corectă, o fustă la fel, arătând ca genul de fată drăguţă şi modestă pe care mama mea ar fi aprobat-o. De ce nu-ţi vopseşti buzele întrun roşu ca al cutiei poştale şi nu îţi spoieşti unghiile în ton? Laura se holbă la el. — Întotdeauna aţi spus că urâţi rujul şi unghiile roşii. — Le urăsc? Fireşte că eu le urăsc. Eu am şaptezeci şi nouă de ani! Dar ele sunt un simbol, un semn că eşti pe piaţă şi gata să joci jocul Naturii. Un fel de chemare la împerechere, asta sunt. Ascultă Laura, tu nu eşti pasiunea cuiva şi nici nu debordezi de sexualitate, ca unele femei. Există un anumit tip de bărbat care ar putea să vină şi să te vâneze fără ca tu să faci ceva în privinţa asta, tipul de bărbat care are bunul simţ să ştie că tu eşti

46

femeia potrivită pentru el. Dar sunt multe şanse ca asta să nu se întâmple. Trebuie să-ţi aduci şi tu contribuţia. Trebuie să nu uiţi că eşti femeie, şi să joci rolul unei femei şi să te uiţi în jur după un bărbat. — Dragă domnule Baldock, ador prelegerile dumneavoastră, dar întotdeauna am fost înfiorător de ştearsă. — Deci vrei să rămâi domnişoară bătrână? Laura se îmbujoră uşor. — Nu fireşte că nu. Doar că nu cred că e probabil că am să mă mărit. — Defetism! mârâi domnul Baldock. — Nu, zău că nu e. Doar că eu cred că e imposibil ca cineva să se îndrăgostească de mine. — Bărbaţii se pot îndrăgosti de orice, spuse grosolan domnul Baldock. De buză-de-iepure, şi acnee, şi fălci de maimuţă, şi cranii teşite şi cretine! Gândeşte-te doar la jumătate din femeile măritate pe care le cunoşti! Nu, tânără Laura, tu pur şi simplu nu vrei să-ţi baţi capul! Tu vrei să iubeşti, nu să fii iubită, şi aş îndrăzni să spun că e ceva în treaba asta. Să fii iubit înseamnă să duci o povară grea. — Credeţi că chiar o iubesc prea mult pe Shirley? Că sunt posesivă? — Nu, răspunse încetişor domnul Baldock, nu cred că eşti posesivă. Te achit de asta. — Atunci... poţi iubi pe cineva prea mult? — Fireşte că poţi! Poţi face orice prea mult. Să mănânci prea mult, să bei prea mult, să iubeşti prea mult... Cită: „Am cunoscut o mie de moduri de-a iubi Şi fiecare l-a făcut pe cel iubit să regrete” — Rumegă asta, tânără Laura. 2. Laura se duse acasă zâmbind în sinea ei. În timp ce intra în casă, Ethel apăru din încăperile din spate şi şopti confidenţial: — Vă aşteaptă un domn... un anume domn Glyn-Edwards, un domn foarte tânăr. L-am dus în salon. A spus că o să aştepte. E în regulă... nu vinde pompe, adică, sau poveşti despre strâmtorare. Laura zâmbi uşor, dar se încrezu în judecata lui Ethel. Glyn-Edwards? Nu-şi amintea numele. Probabil că era unul din ofiţerii aviatori care fuseseră încartiruiţi în timpul războiului. Traversă holul şi intră în salon. Tânărul care se ridică repede la intrarea ei îi era complet străin. Asta avea să rămână, în anii ce aveau să vină, părerea ei despre Henry. Era un străin. Nici o clipă nu deveni altceva. Tânărul zâmbea, un zâmbet vioi, destul de fermecător, care brusc păli. Părea complet derutat.

47

— Domnişoara Franklin? întrebă el. Dar nu sunteţi... Zâmbetul lui se lărgi din nou, încrezător. Cred că e sora dumneavoastră. — Te referi la Shirley? — Asta e, spuse Henry cu evidentă uşurare. Shirley. Am cunoscut-o ieri... la o partidă de tenis. Mă numesc Henry Glyn-Edwards. — Ia loc. Shirley ar trebui să se întoarcă în scurt timp. S-a dus la ceai la vicariat. Nu vrei un sherry? Sau preferi gin? Henry spuse că preferă sherry. Stăteau şi discutau. Purtarea lui Henry era foarte corectă, avea o tuşă de modestie dezarmantă. O purtare fermecătoare ar fi putut stârni contrariul. Henry vorbea cu uşurinţă şi veselie, fără stângăcie, dar respectuos faţă de Laura, un semn plăcut de bună creştere. — Stai în Bellbury? întrebă Laura. — Oh, nu, stau la mătuşa mea, în Endsmoor. Endsmoor era la peste şaizeci de mile depărtare, dincolo de Milchester. Laura fu puţin surprinsă. Henry părea să înţeleagă că se cuveneau anumite explicaţii. — Am plecat ieri cu racheta altcuiva, spuse el. Groaznic de stupid din partea mea. Aşa că m-am gândit să dau o fugă să returnez racheta şi să o găsesc pe a mea. Am reuşit să fac rost de nişte benzină... am împrumutat-o. — Ţi-ai găsit racheta? — Oh, da. Am avut noroc, nu-i aşa? Mă tem că sunt foarte împrăştiat cu lucrurile. Ştiţi, acolo în Franţa, îmi pierdeam mereu echipamentul. Clipi dezarmant şi adăugă: — Şi dacă tot eram aici, m-am gândit să trec să o văd pe Shirley. Se simţea, sau nu se simţea, un uşor semn de stânjeneală? Tânărul acesta era extrem de plăcut. Laura îi simţea foarte distinct farmecul. Ceea ce nu îşi explica era sentimentul ei clar de ostilitate. Iarăşi posesiune? se întrebă Laura. Dacă Shirley îl cunoscuse pe Henry cu o zi în urmă, era ciudat că nu pomenise de el. Continuară să discute. Acum era trecut de şapte. Era limpede că Henry nu dădea importanţă orelor de vizită convenţionale. El rămânea neclintit aici până o vedea pe Shirley. De regulă, ea era acasă înainte de şapte. Îngânând o scuză, Laura părăsi camera şi se duse în birou unde era telefonul. Sună la vicariat. Îi răspunse soţia vicarului. — Shirley? Oh, da, Laura, e aici. Joacă golf cu Robin. Am s-o chem. Urmă o pauză, apoi se auzi glasul vioi, vesel al lui Shirley. — Laura? Laura spuse sec: — Ai un adept. — Un adept? Cine? — Îl cheamă Glyn-Edwards. A dat buzna aici acum o oră şi jumătate, şi acum e tot aici. Nu cred că are de gând să plece fără să te vadă. Atât conversaţia lui cât şi a mea s-au subţiat de tot! — Glyn-Edwards? N-am auzit niciodată de el. Oh, vai... cred că e mai bine să vin acasă. Păcat. Eram pe cale să bat recordul lui Robin. — A fost ieri la tenis, bănuiesc.

48

— Nu Henry? Glasul lui Shirley suna întretăiat, uşor neîncrezător. Asta o surprinse pe Laura. — S-ar putea să fie Henry, răspunse ea uscat. Stă la o mătuşă la... Shirley o întrerupse agitată. — E Henry. Vin imediat. Laura puse receptorul în furcă, având o uşoară senzaţie de şoc. Se întoarse agale în salon. — Shirley vine curând, spuse ea şi adăugă că spera ca Henry să rămână la cină. Laura se lăsă pe spătarul scaunului din capul mesei din sufragerie, şi îi urmări pe cei doi. Se înserase doar, nu căzuse întunericul, şi ferestrele nu aveau draperiile trase. Lumina serii cădea blând pe cele două feţe tinere care se aplecau una spre cealaltă cu atâta uşurinţă. Urmărindu-i cu detaşare, Laura încercă să îşi înţeleagă senzaţia tot mai crescândă de nelinişte. Era pur şi simplu faptul că nu-i plăcuse Henry? Nu, nu prea putea fi asta. Recunoştea că avea farmec, că era plăcut, că era manierat. Din moment ce, până acum, nu ştia nimic despre el, cu greu ar fi putut să îşi formeze o părere obiectivă. Poate faptul că era un pic prea degajat, prea dezinvolt, prea detaşat? Da, asta explica cel mai bine - detaşat. De bună seamă esenţa sentimentului ei îşi avea rădăcina în Shirley. Trăia ascuţita senzaţie de şoc ce apare atunci când descoperi o latură necunoscută la cineva despre care erai convins că ştii totul. În anii care trecuseră, Shirley îşi revărsase supărările, iubirile, dorinţele şi frustrările în faţa Laurei. Dar ieri, când Laura întrebase întâmplător: „Cineva interesant? Sau doar Bellbury?”, Shirley răspunsese cu nonşalanţă: „Oh, în majoritate Bellbury”. Laura se întrebă de ce nu pomenise Shirley de Henry, îşi aminti glasul brusc întretăiat când Shirley întrebase la telefon „Henry”? Mintea i se întoarse la conversaţia ce continua atât de aproape de ea. Henry tocmai încheia o frază: — ... dacă ai vrea. Te-aş lua din Carswell. — Oh, mi-ar plăcea la nebunie! N-am fost niciodată la curse. — Cea de la Marldon e un fleac, dar un prieten al meu are un cal care concurează. Am putea... Laura reflectă cu calm şi detaşare că asta era curte. Apariţia neexplicată a lui Henry, benzina împrumutată, scuzele neadecvate... era puternic atras de Shirley. Nu îşi spuse că toate astea s-ar putea să nu ducă la nimic. Din contră, era conyinsă că vedea evenimentele aruncându-şi umbrele înaintea lor. Henry şi Shirley aveau să se căsătorească. Ştia asta, era sigură de asta. Iar Henry era un străin... Niciodată nu avea să-l cunoască mai bine pe Henry decât îl cunoştea acum.. Oare Shirley avea să-l cunoasă vreodată?

49

Capitolul III 1. — Mă întreb dacă ar trebui să vii s-o cunoşti pe mătuşa mea, spuse Henry. Se uită cu îndoială la Shirley. Mă tem că asta va fi groaznic de plictisitor pentru tine. Stăteau rezemaţi de balustrada padocului, uitându-se, fără să-l vadă, la singurul cal, Numărul Nouăsprezece, care era plimbat monoton de jur împrejur. Asta era a treia cursă de cai la care Shirley participase în compania lui Henry. În timp ce interesul tinerilor se îndrepta spre filme, Henry părea să fie preocupat de sport. Ăsta era încă un punct în favoarea impresionantei diferenţe dintre Henry şi ceilalţi tineri. — Sunt sigură că n-am să mă plictisesc, spuse Shirley. — Nu prea văd cum ai să reuşeşti. Ea face horoscope şi are idei bizare despre piramide. — Ştii, Henry, niciodată n-am ştiut cum o cheamă pe mătuşa ta. — Serios? întrebă Henry mirat. — Glyn-Edwards? — Nu. Fairborough. Lady Muriel Fairborough. În realitate nu e rea. Nu o interesează când vii şi pleci. Şi întotdeauna e foarte decentă când e vorba să te ajute într-o criză financiară. — Calul ăsta are un aspect foarte deprimant, spuse Shirley uitânduse la cal. Îşi făcea curaj să spună ceva cu totul diferit. — O brută nenorocită, aprobă Henry. Unul din cei mai proşti cai ai lui Tommy Twisdon. Aş zice că o să se prăbuşească după priruul obstacol. În ţarc fură aduşi alţi doi cai, şi mai multă lume veni să se sprijine de balustradă. — Care-i asta? A treia cursă? Henry îşi consultă fişa. S-au afişat numerele? Numărul optsprezece aleargă? Shirley se uită în sus la panoul din spatele ei. — Da. — Ne-ar putea ieşi ceva de pe urma lui, dacă preţul e bun. — Te pricepi la cai, nu-i aşa, Henry? Ai... ai fost crescut cu cai? — Experienţa mea a fost în majoritate legată de agenţi de pariuri. Shirley îşi luă inima în dinţi să întrebe ce voia. — E ciudat, nu-i aşa, cât de puţine lucruri ştiu despre tine. Ai tată sau mamă, sau eşti orfan, ca mine? — Oh! Mama şi tata au murit în bombardament. Erau în Cafe de Paris. — Oh, Henry, ce îngrozitor! — Da, nu-i aşa? aprobă Henry, fără să manifeste, totuşi, emoţia cuvenită. Păru să-şi dea seama de asta pentru că adăugă: Fireşte, au trecut peste patru ani de atunci. Eram foarte ataşat de ei şi aşa mai departe, dar nu poţi merge înainte tot amintindu-ţi de ce a fost, nu-i aşa? — Presupun că nu, răspunse Shirley cu îndoială.

50

— De unde setea asta de informaţii? — Păi... oamenilor le place să ştie mai multe lucruri despre alţii, rosti Shirley, aproape scuzându-se. — Serios? Henry părea sincer surprins. În tot cazul, cred că ar fi bine să vii s-o cunoşti pe mătuşa mea. Aranjează cum se cuvine treaba asta cu Laura. — Laura? — Ei bine, Laura este genul conservator, nu-i aşa? Să-i dovedim că sunt respectabil şi tot tacâmul. La foarte scurt timp după aceea, sosi un bilet politicos din partea lui lady Muriel, în care Shirley era invitată la cină, menţionându-se că Henry avea să vină s-o ia cu maşina. 2. Mătuşa lui Henry semăna foarte bine cu Regina Albă. Costumul ei era o amestecătură de culori diferite şi strălucitoare de lână împletită de ea însăşi, avea un coc de păr şaten spălăcit înspicat cu fire cărunte din care mai multe şuviţe îi atârnau dezordonat în toate părţile. Reuşea să îmbine vioiciunea cu aerul vag. — E aşa de drăguţ că ai putut veni, draga mea, spuse ea cu căldură, scuturându-i mâna lui Shirley şi scăpând un ghem de lână. Ridică-l, Henry, dacă eşti bun. Ia spune-mi, când te-ai născut? Shirley îi spuse că se născuse pe 18 septembrie 1928. — A, da. Fecioară - aşa m-am gândit şi eu. La ce oră? — Mă tem că nu ştiu. — Ţţt! ce supărător! Trebuie să afli şi să-mi dai de ştire. E extrem de important. Unde îmi sunt andrelele celelalte... numărul opt? Tricotez pentru marina militară... un pulover cu guler înalt. Întinse lucrul de mână. — Va trebui să fie pentru un marinar foarte solid, spuse Henry. — Ei bine, mă aştept ca în marină să existe toate mărimile, spuse mulţumită lady Muriel. Ca şi în armată. Îmi amintesc de maiorul Tug Murray... avea o sută două kilograme, şi când se stropşea la cineva îngheţau toţi de frică. Şi-a rupt gâtul când era plecat la familia Rytchley, adăugă ea voioasă. Un valet foarte bătrân şi prăpădit deschise uşa şi anunţă că masa era servită. Intrară în sufragerie. Prânzul era un prânz oarecare, iar argintăria de masă înnegrită. — Bietul bătrân Melsham, spuse lady Muriel după ce valatul ieşi. Chiar nu vede deloc... Şi tremură aşa de tare când îţi dă ceva, că niciodată nu sunt sigură dacă va reuşi să ajungă cu bine în celălalt capăt al mesei. Iam tot spus să pună lucrurile pe servantă, dar nu vrea. Şi nu vrea nici ca argintăria să fie îndepărtată, deşi, fireşte, el nu vede s-o cureţe. Şi se ceartă cu toate fetele ciudate de care poţi să faci rost în ziua de azi, şi care nu mai sunt cum au fost odată.. În fine, războiul şi toate celelalte.

51

Se întoarseră în salon, şi lady Muriel conduse o conversaţie vioaie pe tema profeţiilor biblice, măsurilor piramidelor, ce mult trebuie să plăteşti pentru cupoanele ilicite de îmbrăcăminte, şi dificultăţile chenarelor erbacee. După care îşi strânse lucrul de mână cu mare bruscheţe şi anunţă că o să o ia pe Shirley în grădină şi îl expedie pe Henry cu un mesaj pentru şofer. — Henry e un băiat scump, spuse ea când ea şi Shirley porniră spre grădină. Foarte egoist, desigur, şi înfiorător de extravagant. Dar la ce te poţi aştepta... crescut cum a fost? — Seamănă cu... mama lui? întrebă Shirley precaută. — Oh, vai de mine, nu! Biata Mildred a fost mereu extrem de econoamă. Era o adevărată pasiune pentru ea. Nu-mi imaginez de ce fratele meu s-a însurat cu ea... nu era nici măcar drăguţă, o fată plicticoasă de moarte, nesărată. Cred că a fost foarte fericită când au plecat la o fermă din Kenya, printre fermierii ăia serioşi. Mai târziu, fireşte, au intrat în grupul celor veseli, ceea ce nu i-a convenit. — Tatăl lui Henry... Shirley se opri. — Sărmanul Ned! A dat de trei ori faliment. Dar o companie atât de plăcută! Henry îmi aminteşte de el uneori. Ăsta-i un gen foarte special de alstroemerie - nu se face oriunde. Am avut o mulţime de succese cu el. Piguli o floare uscată şi se uită pieziş la Shirley. — Ce drăguţă eşti, draga mea... nu trebuie să te superi că spun asta. Şi foarte tânără. — Am aproape nouăsprezece ani. — Da... înţeleg... Te ocupi cu ceva... ca toate fetele astea deştepte din ziua de azi? — Eu nu sunt deşteaptă. Sora mea vrea să urmez un curs de secretare. — Sunt sigură că asta o să fie foarte drăguţ. Secretara unui membru în parlament, poate. Toţi spun că e atât de interesant; n-am înţeles niciodată de ce. Dar presupun că n-ai să faci ceva mult timp... te vei mărita. Oftă. — O lume aşa de ciudată în ziua de azi! Tocmai am primit o scrisoare de la una din cele mai vechi prietene ale mele. Fata ei tocmai s-a măritat cu un dentist. Un dentist. Pe vremea când eram tânără, fetele nu se măritau cu dentişti. Doctori, da, dar nu dentişti. Întoarseră capul. Ah, uite-l pe Henry. Ei bine, Henry, presupun că ai de gând să o duci pe domnişoara... domnişoara... — Franklin. — Pe domnişoara Franklin acasă. — Mă gândeam să dăm o fugă până la Bury Heath. — Ai scos benzină din Harman? — Doar doi litri, mătuşă Muriel. — Ei bine, nu permit aşa ceva, ai auzit? Trebuie să-ţi faci rost de benzina ta. Am destule necazuri ca să mi-o obţin pe a mea. — Nu te-ai supărat cu adevărat, iubito. Ei, hai! — Bine, doar de data asta. La revedere, draga mea. Nu uita să-mi trimiţi ora la care te-ai născut, şi pe urmă pot să-ţi întocmesc corect

52

horoscopul. Ar trebui să porţi verde, dragă... toţi cei născuţi în Fecioară ar trebui să poarte verde. — Eu sunt Vărsător, spuse Henry. 20 ianuarie. — Nestatornic, pufni mătuşa lui, ţine minte asta, draga mea. Toţi Vărsătorii sunt oameni pe care nu te poţi baza. — Sper că nu te-ai plictisit prea tare, spuse Henry când maşina porni. — Nu m-am plictisit deloc. Mătuşa ta e dulce. — Oh, eu n-aş merge până într-acolo. Dar nu e prea rea. — Ţine foarte mult la tine. — Nu chiar. Nu o deranjează să mă aibă prin preajmă. Adăugă: Permisia mea e pe terminate. Ar trebui să fiu demobilizat curând. — Ce ai de gând să faci atunci? — Nu prea ştiu. M-am gândit la barou. — Da? — Dar asta presupune destulă trudă. Cred că s-ar putea să intru în vreo afacere. — Ce fel de afacere? — Păi, asta cam depinde de unde ai un amic care să te ajute să începi. Am câteva relaţii în lumea bancară. Şi cunosc doi tipi care m-ar ajuta cu plăcere să-mi iau avant. Adăugă: N-am prea mulţi bani, să ştii. Trei sute pe an, ca să fiu mai exact. Ai mei proprii, adică. Majoritatea rudelor mele e zgârcită ca dracu’, nu te poţi lipi de ea. Buna Muriel îmi sare în ajutor când şi când, dar ea însăşi e niţel strâmtorată în prezent. Am o naşă care e rezonabil generoasă dacă ştii să-i explici cum trebuie, şi ştii cum s-o iei. Toate astea sunt puţin neplăcute, ştiu... — De ce îmi spui toate astea? întrebă Shirley nedumerită de acest subit aflux de informaţii. Henry se înroşi. Maşina valsă de parcă ar fi fost beată. El rosti cu un mormăit greu de înţeles. — Credeam că ştii... Iubito, eşti atât de dulce... vreau să mă însor cu tine... Trebuie să te măriţi cu mine... trebuie... trebuie.... 3. Laura se uită la Henry cu un gen de disperare. Se gândi că era exact ca atunci când urci un deal abrupt într-o zi cu polei - aluneci înapoi pe cât avansezi. — Shirley e prea tânără, spuse ea, mult prea tânără. — Ei, hai, Laura, are nouăsprezece ani. Una din bunicile mele s-a măritat la şaisprezece şi a avut gemeni până să împlinească optsprezece. — Asta a fost demult. — O mulţime de oameni s-au căsătorit de tineri în timpul războiului. — Şi au ajuns deja să o regrete. — Nu crezi că eşti cam pesimistă? Shirley n-o să regrete. — Nu ai de unde să ştii asta. — Oh, ba da, rânji el. Sunt convins. O iubesc la nebunie. Am să fac tot ce pot ca să fie fericită.

53

Se uită la ea cu speranţă. Spuse din nou: — O iubesc cu adevărat. Ca şi înainte, sinceritatea lui o dezarmă pe Laura. Chiar o iubea pe Shirley. — Fireşte, ştiu că nu sunt deosebit de înstărit... Iarăşi era dezarmant. Căci nu latura financiară o îngrijora pe Laura. Ea nu avea ambiţia ca Shirley să facă ceea ce se chema „o partidă bună”. Henry şi Shirley n-ar fi avut un venit mare ca să îşi înceapă viaţa, dar ar fi avut suficient, dacă erau chibzuiţi. Perspectivele lui Henry nu erau deloc mai rele ca ale atâtor sute de alţi tineri eliberaţi din armată şi care trebuiau să-şi facă un rost. El era sănătos, avea minte şi maniere fermecătoare. Da, poate că asta era. Farmecul lui era cel care o făcea pe Laura să nu aibă încredere în el. Nimeni nu avea dreptul să aibă atâta farmec cât avea Henry. Laura vorbi din nou, cu o notă de autoritate în glas. — Nu, Henry. Nu poate fi vorba de o căsătorie, deocamdată. Măcar un an de logodnă. Asta vă va da timp să fiţi siguri că ştiţi ce vreţi. — Zău, dragă Laura, parcă ai avea cel puţin cincizeci de ani. Un tată încuiat, de modă victoriană, mai curând decât o soră. — Trebuie să-i ţin loc şi de tată lui Shirley. Asta ţi-ar da timp să îţi găseşti o slujbă şi să fii pe picioarele tale. — Ce deprimant sună toate astea! Zâmbetul lui rămânea fermecător. Cred că tu nu vrei ca Shirley să se mărite cu cineva, oricine. Laura se îmbujoră. — Prostii. Henry era încântat că numerise ţinta la fix. Ieşi s-o caute pe Shirley. — Laura e obositoare, spuse el. De ce să nu ne căsătorim? Nu vreau să aştept. Urăsc să aştept ceva. Tu nu? Dacă aştepţi prea mult ceva, îţi pierzi interesul. Fireşte că am putea să o ştergem şi să ne căsătorim în taină la vreun ofiţer al stării civile de undeva. Ce zici de asta? Ne-ar scuti de o mulţime de probleme. — Oh, nu, Henry, n-aş putea face asta. — Nu văd de ce nu! Cum spuneam, ne-ar scuti de o mulţime de probleme din toate părţile. — Nu sunt majoră. N-ar trebui să avem consimţământul Laurei? — Ba da, presupun că ar trebui. Ea e paznicul tău legal, nu-i aşa? Sau e bătrânul cum-îl-cheamă? — Nu cred că ştiu cu adevărat. Baldy e tutorele meu. — Necazul e că Laura nu mă place, spuse Henry. — Oh, ba da, Henry. Sunt sigură că te place. — Nu, nu mă place. E geloasă, fireşte. Shirley păru încurcată. — Chiar crezi asta? — Niciodată nu m-a plăcut, de la început! Mi-am dat toată silinţa să fiu drăguţ cu ea. Henry părea jignit. — Ştiu. Eşti foarte dulce cu ea. Dar în definitiv, Henry, am luat-o pe neaşteptate. Ne cunoaştem doar de... cât?... trei săptămâni. Îmi închipui că nu-i mare lucru să mai aşteptăm un an. — Iubito, eu nu vreau să aştept un an. Vreau să mă însor cu tine acum, săptămâna viitoare, mâine! Nu vrei să te măriţi cu mine?

54

— Oh, Henry, ba da.... vreau. 4. Domnul Baldock fusese invitat la cină să-l cunoască pe Henry. După aceea, Laura îl întrebă într-un suflet: — Ei bine, ce credeţi despre el? — Hai, hei, uşurel! Cum pot să-l judec stând peste drum la o masă? Maniere plăcute, nu m-a tratat ca pe un bătrân senil. M-a ascultat cu deferenţă. — Asta e tot ce aveţi de spus? E destul de bun pentru Shirley? — În ochii tăi, draga mea Laura, nimeni nu va fi vreodată destul de bun pentru Shirley. — Nu, poate că e adevărat... Dar vă place? — Da, îmi place. E un tip agreabil. — Credeţi că va fi un soţ bun pentru ea? — Oh, n-aş merge atât de departe. Am o puternică bănuială că în calitate de soţ s-ar putea dovedi nesatisfăcător în multe privinţe. — Atunci nu o putem lăsa să se mărite cu el. — Nu o putem opri să se mărite cu el, dacă ea aşa vrea. Şi aş îndrăzni să spun că nu se va dovedi mult mai nesatisfăcător decât orice alt soţ pe care şi l-ar putea alege. N-aş crede că o s-o bată, sau că-i va pune arsenic în cafea, sau că va fi mârlan cu ea în public. Sunt multe de spus, Laura, atunci când ai un soţ agreabil şi manierat. — Ştiţi ce cred despre el? Cred că e extrem de egoist şi... neîndurător. Domnul Baldock îşi înălţă sprâncenele. — Nu m-ar mira să ai dreptate. — Şi-atunci? — Da, dar ei îi place tipul. Laura. Îi place foarte mult. De fapt, e nebună după el. Tânărul Henry poate că nu e pasiunea, ta, şi strict vorbind nici a mea, dar nu există nici o îndoială ca e pasiunea lui Shirley. — Dacă măcar ar putea să vadă cum e el în realitate! strigă, Laura. — Ei bine, va descoperi, profeţi domnule Baldock. — Când va fi prea târziu! Acum vreau să-l vadă cum e! — Aş spune că n-ar conta mai deloc. E pornită să-l aibă oricum. — Dacă ar putea pleca undeva... într-o croazieră sau în Elveţia... dar totul e atât de dificil acum, după război! — După părerea mea, nu ajută la nimic să încerci să opreşti oamenii să se căsătorească, spuse domnul Baldock. Reţine, aş încerca dacă ar exista motive serioase; dacă el ar avea o nevastă şi cinci copii, sau crize de epilepsie, sau ar fi urmărit de poliţie pentru delapidare. Dar am să-ţi spun exact ce se va întâmpla dacă reuşeşti să-i desparţi şi s-o trimiţi pe Shirley într-o croazieră sau în Elveţia, sau pe o insulă din Marea Sudului. — Ei bine? Domnul Baldock flutură un deget autoritar. — Se va întoarce cuplată cu un alt tânăr de exact acelaşi gen. Oamenii ştiu ce vor. Shirley îl vrea pe Henry, şi dacă nu-l poate avea pe

55

Henry se va uita în jur după un tânăr care să semene cât mai mult posibil cu Henry. Am văzut treburi din astea. Chiar cel mai bun prieten al meu era însurat cu o femeie care îi făcea viaţa iad, îl cicălea, îl bruftuluia, îi dădea ordine, nu-l slăbea o clipă, şi toţi se întrebau de ce naiba nu-i dădea una în cap să scape de ea. Apoi a avut un pic de noroc! Ea a făcut dublă pneumonie şi a murit! Şase luni mai târziu el arăta alt om. Mai multe femei cu adevărat cumsecade s-au arătat interesate de el. Optsprezece luni mai târziu, ce a făcut el? S-a însurat cu o femeie care era chiar mai ticăloasă ca prima. Firea omului e un mister. Trase adânc aer în piept şi continuă: — Aşa că nu te mai fâţâi de colo-colo arătând ca o regină de tragedie, Laura. Ţi-am spus deja că iei viaţa prea în serios. Nu poţi administra vieţile altora în locul lor. Tânăra Shirley are propriul ei rând de plivit. Şi dacă mă întrebi pe mine, poate să-şi poarte mult mai bine de grijă decât poţi tu. Tu eşti cea care mă îngrijorezi, Laura. Întotdeauna m-ai îngrijorat...

Capitolul IV Henry capitulă cu acelaşi farmec cu care făcea totul. — Bine, Laura. Dacă trebuie să fie un an de logodnă... Suntem în mâinile tale. Aş spune că ţi-ar fi foarte greu să te desparţi de Shirley fără să fi avut timp să te obişnuieşti cu ideea. — Nu-i asta... — Nu? Sprâncenele i se înălţară, zâmbetul îi era uşor ironic. Shirley este mieluşelul tău, nu-i aşa? Cuvintele îi produseră Laurei o senzaţie de nelinişte. Zilele care urmară plecării lui Henry nu fură zile uşoare. Shirley nu era ostilă, dar distantă. Era prost dispusă, nu-şi găsea locul, şi deşi nu manifesta pe faţă vreun resentiment, avea un aer de uşor reproş. Trăia doar în aşteptarea poştei, dar poşta când sosea, se dovedea nesatisfăcătoare. Henry nu era bun la scrisori. Scrisorile lui erau scurte mâzgălituri. „Ce mai e pe-acolo, iubito? Mi-e tare dor de tine. Ieri am participat la o cursa cu obstacole. N-am făcut mare lucru. Ce mai face balaurul? Al tău pe vecie, Henry”. Uneori trecea o săptămână întreagă fără o scrisoare. O dată Shirley se duse la Londra şi avură o întâlnire scurtă şi nesatisfăcătoare. Henry refuză invitaţia pe care ea i-o aduse de la Laura. — Nu vreau să vin şi să-mi petrec acolo weekend-ul! Vreau să mă însor cu tine, şi să te am pentru mine pentru totdeauna, nu să vin acolo şi să „ies” cu tine, sub ochii critici ai Laurei. Nu uita, Laura va face tot posibilul să te întoarcă împotriva mea.

56

— Oh, Henry, n-ar face niciodată aşa ceva. Niciodată... abia dacă pomeneşte de tine. — În speranţa că ai să mă uiţi, presupun. — Ca şi cum aş putea! — Pisică bătrână şi geloasă. — Oh, Henry, Laura e o scumpă. — Nu şi pentru mine. Shirley se întoarse acasă nefericită şi agitată. În ciuda ei însăşi, Laura începea să se simtă istovită. — De ce nu-l inviţi pe Henry să vină aici în weekend? Shirley răspunse înţepată: — Nu vrea să vină. — Nu vrea să vină? Ce ciudat! — Nu cred că e chiar atât de ciudat. Ştie că nu-l placi. — Ba îl plac. Laura încercă să pară convingătoare. — Oh, Laura, ba nu! — Consider că Henry e o persoană foarte atrăgătoare. — Dar nu vrei să mă mărit cu el. — Shirley, nu e adevărat. Vreau doar să fii foarte, foarte sigură. — Sunt sigură. Laura strigă disperată: — Asta e pentru că te iubesc. Nu vreau să faci vreo greşeală. — Ei bine, nu mă mai iubi atât. Nu vreau să fiu etern iubită! Adevărul e că eşti geloasă. — Geloasă? — Geloasă pe Henry. Nu vrei să iubesc pe nimeni, decât pe tine. — Shirley! Laura se întoarse, albă la faţă. — N-ai vrea să mă mărit cu nimeni, niciodată! Apoi, când Laura se îndepărtă cu paşi ţepeni, Shirley fugi după ea cerându-şi iertare din tot sufletul. — Iubito, n-am vrut să spun asta, n-am vrut să spun asta! Sunt o bestie. Dar tu eşti mereu atât de pornită împotriva lui Henry! — Din cauză că îl consider egoist. Nu e... nu e... bun. Nu mă pot abţine să nu simt că în unele privinţe ar putea fi... neîndurător. — Neîndurător, repetă Shirley fără nici un simptom de supărare. Dă, Laura, ai dreptate într-un fel. Henry poate fi neîndurător. Adăugă: E unul din lucrurile care mă atrag la el. — Dar gândeşte-te, dacă ai fi bolnavă, dacă ai avea necazuri, ar avea grijă de tine? — Nu ştiu dacă ţin chiar atât de mult să fiu îngrijită. Pot să mă îngrijesc şi singură. Şi nu îmi fac griji în privinţa lui Henry. El mă iubeşte. „Iubire? se gândi Laura. Ce iubire? Pasiunea lacomă şi egoistă a unui bărbat? E oare iubirea lui Henry pentru ea mai mult de atât? Sau este adevărată, iar eu sunt geloasă?” Se desprinse cu blândeţe din îmbrăţişarea lui Shirley şi se îndepărtă profund tulburată. „E oare adevărat că nu vreau să se mărite cu nimeni? Nu doar cu Henry? Cu nimeni? Nu cred asta, acum, dar nici nu există un altul cu care vrea să se mărite. Dacă ar apărea altcineva, aş simţi oare acelaşi lucru ca

57

acum şi mi-aş spune: Nu el... nu el? E oare adevărat că o iubesc prea mult? Baldy m-a avertizat... O iubesc prea mult, şi nu vreau să se mărite, nu vreau să plece, vreau s-o păstrez... să n-o las niciodată să plece. De fapt, ce am împotriva lui Henry? Nimic. Nu-l cunosc, nu l-am cunoscut niciodată. E ceea ce a fost la început - un străin. Tot ce ştiu e că nu-mi place. Şi poate că are dreptate că nici el nu mă place”. În ziua următoare Laura se întâlni cu Robin Grant care ieşea din vicariat. Tânărul îşi scoase pipa din gură, o salută, şi o însoţi în sat. După ce menţionă că tocmai se întorsese de la Londra, adăugă ca din întâmplare: — L-am văzut pe Henry aseară. Lua cina cu o blondă superbă. Era foarte curtenitor. Să nu-i spui lui Shirley. Râse nechezat. Deşi Laura îşi dădu seama că informaţia lui Robin era răutăcioasă, căci însuşi Robin fusese profund ataşat de Shirley, inima i se strânse. Henry nu era un tip fidel, se gândi ea. Bănuia că el şi Shirley fuseseră foarte aproape de a se certa cu ocazia ultimei lor întâlniri. Ce se întâmpla dacă Henry se împrietenise cu altă fată? Ce se întâmpla dacă rupea logodna...? „Asta ai vrut, nu-i aşa? o ironiză glasul ei interior. Nu vrei să se mărite cu el? Ăsta-i adevăratul motiv pentru care ai insistat pentru o logodnă lungă, nu? Hai, recunoaşte!”' Dar, în realitate, n-ar fi fost încântată dacă Henry rupea logodna cu Shirley. Shirley îl iubea. Shirley ar fi suferit. Măcar de-ar fi ea însăşi sigură, foarte sigură, că era spre binele lui Shirley... „Vrei să spui, spre binele tău, continuă vocea interioară. Vrei s-o păstrezi pe Shirley...” Dar ea nu voia s-o păstreze pe Shirley în felul acesta - o Shirley cu inima zdrobită, o Shirley nefericită şi tânjind după iubitul ei. Cine era ea ca să ştie ce era bine sau nu pentru Shirley? Ajunsă acasă, Laura îi scrise lui Henry.. „Dragă Henry, m-am gândit foarte bine. Dacă tu şi Shirley vreţi cu adevărat să vă căsătoriţi, consider că n-ar trebui să vă stau în cale.” O lună mai târziu, îmbrăcată în rochie albă de satin şi dantelă, Shirley se mărita cu Henry în biserica parohială din Bellbury, fiind dusă la altar de domnul Baldock care purta o haină de dimineaţă mult prea strâmtă pentru el. Mireasa radioasă o îmbrăţişă de rămas bun pe Laura, iar Laura îi spuse cu aprindere lui Henry: — Să fii bun cu ea, Henry. Ai să fii bun cu ea? Henry, nonşalant ca întotdeauna, răspunse: — Laura dragă, tu ce crezi?

58

Capitolul V 1. — Chiar crezi că e drăguţ, Laura? Shirley, de-acum soţie cu o vechime de trei luni, puse întrebarea cu nerăbdare. Laura, încheind turul prin apartament (două camere, bucătărie şi baie) aprobă cu căldură. — L-aţi aranjat minunat. — A fost cumplit când ne-am mutat în el. Ce mizerie! Cea mai mare parte am făcut-o singuri... nu tavanele, desigur. A fost foarte nostim. Îţi place roşul din baie? Ar trebui să fie permanent apă caldă, dar de regulă nu e foarte caldă. Henry s-a gândit că roşul o va face să pară mai fierbinte - ca iadul! Laura râse. — Se pare că v-aţi amuzat copios. — Am avut un noroc fantastic că am găsit un apartament. De fapt, a fost al unor cunoştinţe ale lui Henry, şi ele ni l-au pasat. Singurul lucru neplăcut e că se pare că ei n-au achitat nici o factură cât au stat aici. Tot timpul ne trezim la uşă cu lăptari şi băcani furioşi, dar fireşte că asta nu are nici o legătură cu noi. E destul de meschin să înşeli comercianţii - mai ales micii comercianţi. Henry consideră că asta nu contează. — Asta v-ar putea crea dificultăţi atunci când vreţi să luaţi anumite lucruri pe credit, spuse Laura. — Eu plătesc facturile noastre în fiecare săptămână, spuse virtuoasă Shirley. — Staţi bine cu banii, iubito? Grădina a produs foarte bine în ultimul timp. Dacă mai vrei o sută în plus... — Ce scumpă eşti, Laura! Nu, ne descurcăm. Păstreaz-o în caz de urgenţă... s-ar putea să mă îmbolnăvesc grav. — Uitându-mă la tine, pare o idee absurdă. Shirley râse cu voioşie. — Laura, sunt fantastic de fericită! — Dumnezeu să te binecuvânteze. — Hei, uite-l pe Henry! Henry descuie şi intră, salutând-o pe Laura cu obişnuitul lui aer fericit. — Bună, Laura. — Bună, Henry. Apartamentul e încântător. — Henry, cum e noua slujbă? — Noua slujbă? întrebă Laura. — Da. A părăsit-o pe cealaltă. Era înfiorător de îmbâcsită. Nu făcea decât să lipească timbre şi să meargă la poştă. — Am zis eu că vreau să o iau de jos, dar nu din pivniţă, spuse Henry. — Asta cum e? întrebă nerăbdătoare Shirley.

59

— Promiţătoare, cred. Fireşte că e prea devreme să mă pronunţ. Îi zâmbi fermecător Laurei şi îi spuse că erau foarte încântaţi să o vadă. Vizita ei se desfăşură foarte bine, şi se întoarse la Bellbury cu sentimentul că temerile şi ezitările ei fuseseră caraghioase. 2. — Dar, Henry, cum se poate să datorăm atât de mult? Shirley vorbea pe un ton distrus. Erau căsătoriţi doar cu puţin mai mult de un an. — Ştiu, aprobă Henry, aşa am considerat şi eu totdeauna. Că nu poţi fi dator atât de mult. Din nefericire, adăugă el cu tristeţe, întotdeauna eşti. — Dar cum o să fim în stare să plătim? — Oh, lucrurile se pot îndrepta totdeauna, răspunse Henry vag. — Bine că am luat slujba asta de la florărie. — Da, după cum se dovedeşte, a fost un lucru bun. Nu că vreau să consideri că trebuie să munceşti. Numai dacă îţi place. — Chiar îmi place. M-aş fi plictisit de moarte să nu fac nimic toată ziua. Henry luă o foaie cu socoteli justificative. — Trebuie să spun că genul ăsta de lucruri este foarte deprimant. O urăsc pe doamna ZI. Abia dacă poţi face faţă Crăciunului şi impozitului pe venit, şi toate celelalte. Se uită la factura din mâna lui. Omul ăsta, cel care a făcut rafturile de cărţi, îşi cere banii într-un mod mitocănesc. Am să-l trimit direct la coşul de gunoi. Aşa. Acum s-o vedem pe asta. „Dragă domnule, trebuie să vă atragem cu respect atenţia că...” Mă rog, ăsta e un mod de exprimare destul de politicos. — Aşadar, pe asta ai să o plăteşti? — N-am s-o plătesc, dar am s-o pun la dosar, gata pentru plată. Shirley râse. — Henry, te ador. Dar ce o să facem? — Să nu ne facem griji în seara asta. Hai să luăm cina în oraş, undeva unde e cu adevărat scump. Shirley făcu ochii mari. — Şi asta o să ajute la ceva? — Nu o să ne ajute situaţia financiară, recunoscu Henry. Dimpotrivă! Dar ne va înveseli. 3. „Dragă Laura, Ne poţi împrumuta o sută de lire? Suntem puţin strâmtoraţi. Am ieşit din serviciu de două luni, după cum probabil ştii (Laura nu ştia), dar sunt pe cale să pun mâna pe ceva cu adevărat bun. Între timp, trebuie să ne strecurăm din

60

casă pe scara de serviciu ca să evităm creditorii. Îmi pare foarte rău că cerşesc aşa, dar m-am gândit că e mai bine să fac eu munca murdară întrucât lui Shirley s-ar putea să nu-i placă s-o facă, Al tău veşnic, Henry.” 4. — N-am ştiut că ai împrumutat bani de la Laura! — Nu ţi-am spus? Henry întoarse leneş capul. — Nu, nu mi-ai spus. Shirley vorbea vehementă. — În regulă, iubito, nu te repezi aşa la mine. Ţi-a spus Laura? — Nu, nu mi-a spus. Am văzut în carnetul de socoteli. — Buna Laura, a ieşit cu banii fără să facă deloc valuri. — Henry, de ce ai împrumutat bani de la ea? Aş dori să n-o fi făcut. Oricum, nu fără să-mi spui mai întâi. Henry rânji. — Nu m-ai fi lăsat. — Ai dreptate. Nu te-aş fi lăsat. — Adevărul e că situaţia e destul de disperată, Shirley. Am scos cincizeci de la bătrâna Muriel. Şi am fost sigur că am să scot cel puţin o sută de la Marea Bertha - asta e naşa mea. Din păcate, m-a refuzat scurt. Sa gândit la suprataxa ei. Îmi închipui. Am încercat şi la alte două surse, dar fără succes. La urmă, am apelat la Laura. Shirley îl privi meditativ. „Sunt măritată de doi ani, se gândi ea. Abia acum văd exact cum e Henry. Niciodată nu va sta prea mult într-o slujbă, şi cheltuie banii ca apa... Încă mai găsea că e încântător să fie măritată cu Henry, dar înţelegea că asta avea şi dezavantaje. Henry avusese până acum patru slujbe distincte. Niciodată nu părea să-i fie greu să găsească o slujbă - avea un cerc mare de prieteni înstăriţi - dar părea să-i fie absolut imposibil s-o pătreze. Fie se plictisea de ea şi o părăsea, fie ea îl părăsea pe el. În plus, Henry cheltuia fără nici o reţinere, şi niciodată nu îi era dificil să obţină un credit. Ideea lui de a-şi rezolva afacerile era prin împrumuturi. Pe Henry nu-l deranja să împrumute. Pe Shirley, da. Shirley oftă. — Crezi că am să pot vreodată să te schimb, Henry? — Să mă schimbi? întrebă el uimit. De ce? 5. — Bună, Baldy. — Vai, iat-o pe tânăra Shirley! Domnul Baldock clipi mărunt din adâncurile fotoliului mare şi ponosit. Nu dormeam, adăugă el agresiv. — Fireşte că nu, spuse cu tact Shirley.

61

— E mult de când nu te-am mai văzut pe la noi. Credeam că ne-ai uitat. — Niciodată n-am să vă uit! — L-ai adus şi pe bărbatul tău cu tine? — De data asta, nu. — Înţeleg. O studie. Arăţi cam palidă şi slabă, nu? — Ţin cură de slăbire. — Voi, femeile! pufni domnul Baldock. Vreo problemă acasă? Shirley îl fulgeră cu privirea. — Categoric nu! — Bine, bine. Doar vroiam să ştiu. Nimeni nu-mi mai spune nimic în ziua de azi. Şi surzesc. Nu mai pot trage cu urechea ca pe vremuri. Asta face ca viaţa să fie foarte plicticoasă. — Sărmane Baldy! — Şi doctorul spune să nu mă mai ocup de grădinărit, să nu mă mai aplec peste straturile cu flori că îmi vine sângele în cap sau nu mai ştiu ce. Prostul naibii - croac, croac, croac! Asta-i tot ce fac doctorii ăştia - orăcăie! — Îmi pare rău, Baldy. — Aşadar, înţelegi. Dacă chiar vrei să-mi spui ceva... ei bine... nu o să se audă mai departe. Nu trebuie să-i spunem Laurei. Urmă o pauză. — Într-un fel, am venit să-ţi spun ceva. — Mă gândeam eu, spuse domnul Baldock. — M-am gândit că poate îmi dai... un sfat. — N-am să fac asta. E prea periculos. Shirley nu-l băgă în seamă. — Nu vreau să mă duc la Laura. Ea nu-l place pe Henry. Dar dumneata îl placi, nu? — Mie îmi place Henry. E un tip antrenant cu care poţi să discuţi, şi are un fel drăguţ de a asculta ce spune un boşorog ca mine. Un alt lucru pentru care îmi place este că nu îşi face niciodată griji. Shirley zâmbi. — Categoric nu-şi face. — În ziua de azi e ceva rar. Toată lumea face dispepsie nervoasă din pricina grijilor. Da, Henry e un flăcău plăcut. Pe mine nu mă preocupă valoarea lui morală, ca pe Laura. Adăugă cu blândeţe: Ce a mai pus la cale? — Crezi că fac o prostie, Baldy, dacă îmi lichidez capitalul? — Asta faci? — Da. — Ei bine, când te-ai măritat, controlul asupra lui ţi-a revenit ţie. E al tău şi poţi să faci ce vrei cu el. — Ştiu. — Henry ţi-a sugerat asta? — Nu... Zău, nu. A fost în întregime ideea mea. N-am vrut ca Henry să dea faliment, să fie adus în tribunalul datornicilor. Cred că pe Henry personal nu l-ar fi deranjat deloc să fie declarat falit. Dar pe mine m-ar fi deranjat. Crezi că am fost o proastă? Domnul Baldock se gândi. — Într-un fel da, în alt fel nu.

62

— Explică-mi. — Ei bine, n-ai avut bani prea mulţi. S-ar putea să ai mare nevoie de ei în viitor. Dacă tu crezi că te poţi baza pe atrăgătorul tău soţ că o să-ţi facă rost de ei, n-ai nimerit! În privinţa asta eşti proastă. — Şi altfel? — Privind altfel lucrurile, ţi-ai cheltuit banii ca să-ţi cumperi pacea minţii. Asta poate fi un lucru absolut înţelept, îi aruncă o privire rapidă. Încă eşti topită după bărbatul tău? Shirley se plimbă agale prin cameră. Domnul Baldock o urmărea. Întrun final, ea ajunse la o concluzie. Stând lângă cămin, cu spatele la el, spuse: — Nu în mod deosebit. — Cum adică? Cu glasul lipsit de emoţie, Shirley răspunse: — Are o legătură cu altă femeie. — E ceva serios? — Nu ştiu. — De asta ai plecat? — Da. — Supărată? — Furioasă. — Te întorci? Shirley rămase tăcută o clipă. Apoi spuse: — Da, mă întorc. — Ei bine, e viaţa ta. Shirley veni la el şi-l sărută pe creştet. Domnul Baldy mârâi. — Îţi mulţumesc, Baldy. — Nu-mi mulţumi, n-am făcut nimic. — Ştiu. Tocmai asta e minunat din partea dumitale!

Capitolul VI Necazul e că ajungi să oboseşti”, se gândi Shirley. Se sprijini de spătarul de pluş al canapelei. Cu trei ani în urmă, nu ştia ce era oboseala. Poate una din cauze era faptul că trăia la Londra. La început, slujba ei de la florăria din West End fusese numai de patru ore, dar acum lucra cu program întreg. După ce ieşea de la slujbă se ducea la cumpărături, apoi se îndrepta spre casă în ora de vârf, după care pregătea şi gătea masa de seară. Era drept că Henry aprecia cum găteşte! Închise ochii. Cineva o călcă puternic pe picior şi Shirley scânci... Se gândi: „Dar sunt obosită...” Mintea ei trecu în revistă cei trei ani şi jumătate de când era măritată... Fericirea de la început....

63

Note de plată... Tot mai multe note de plată... Sonia Cleghorn... Cearta din cauza Soniei Cleghorn. Henry spăşit, fermecător, afectuos... Tot mai multe dificultăţi financiare... Portărei... Muriel sărind în ajutor... Costisitoarea şi inutila dar absolut încântătoarea vacanţă la Canes... Familia Hon. Doamna Emlyn Blake... Eliberarea lui Henry din mrejele doamnei Emlyn Blake... Henry recunoscător, pocăit, fermecător... O nouă criză financiară... Marea Bertha venită în ajutor... Susan Lonsdale... Necazuri financiare... Susan Lonsdale în continuare... Laura... Împrumuturile de la Laura... Eşecul de a mai împrumuta de la Laura... Cearta cu Laura... Apendicita. Operaţia. Convalescenţa... întoarcerea acasă... Faza finală cu fata aceea, Lonsdale... Mintea ei întârzie pe acest ultim subiect. Se odihnea în apartament. Era al treilea apartament în care locuiau, şi era plin cu mobilă cumpărată în rate, acest lucru fiind sugerat de incidentul cu portăreii. Sunase soneria, şi ei îi fusese prea lene să se ridice şi să deschidă. Oricine era avea să plece. Dar nu pleca. Suna încontinuu. Shirley se ridică mânioasă. Se duse la uşă, o deschise şi se trezi nas în nas cu Susan Lonsdale. — Oh, tu eşti, Sue. — Da. Pot să intru? — De fapt, sunt cam obosită. Tocmai m-am întors de la spital. — Ştiu. Mi-a spus Henry. Biata de tine! Ţi-am adus nişte flori. Shirley luă buchetul de narcise galbene fără nici o expresie evidentă de recunoştinţă. — Intră, spuse ea. Se întorse la sofa şi îşi puse picioarele sus. Susan Lonsdale luă loc într-un scaun. — N-am vrut să te necăjesc cât erai încă în spital, spuse ea. Dar consider că ar trebui să lămurim lucrurile. — În ce sens? — Păi... cu Henry, — Ce-i cu Henry? — Dragă, n-ai de gând să faci pe struţul, nu-i aşa? Capul în nisip şi aşa mai departe, nu? — Nu cred. — Ştii, nu-i aşa, că între mine şi Henry e ceva serios?

64

— Ar trebui să fiu oarbă şi surdă ca să nu ştiu, spuse cu răceală Shirley. — Da... da, fireşte, Şi, vreau sa spun, Henry ţine îngrozitor de mult la tine. N-ar vrea să te supere cu nici un chip. Dar asta e! — Ce, adică? — Vorbesc, de fapt, despre divorţ. — Vrei să spui că Henry vrea să divorţeze? — Da.. — Atunci de ce nu mi-a pomenit el de asta? — Oh, Shirley, ştii cum e Henry. Urăşte că trebuie să fie atât de categoric. Şi nu vrea să te supere. — Dar tu şi el vreţi să vă căsătoriţi? — Da. Mă bucur nespus că înţelegi. — Cred că înţeleg foarte bine, spuse încetişor Shirley. — Şi ai să-i spui că e în regulă? — Am să discut cu el, da. — E grozav de drăguţ din partea ta. Simt că în sfârşit... — Oh, pleacă! Tocmai am ieşit din spital şi sunt obosită. Pleacă imediat, ai auzit!? — Păi, zău, spuse Susan cam ofuscată. Consider că... mă rog, am putea fi măcar civilizaţi. Ieşi din cameră trântind cu putere uşa de la intrare. Shirley zăcea complet nemişcată. O lacrimă îi alunecă încet pe obraz. Şi-o şterse mânioasă. „Trei ani şi jumătate, se gândi ea. Trei. ani şi jumătate... şi am ajuns aici”. Şi atunci, brusc, începu să râdă fără să se poată abţine. Sentimentul semăna atât de bine cu o minge pasată jucată prost. Nu ştia dacă trecuseră cinci minute sau două ore când auzi cheia lui Henry în uşă. El intră voios şi senin ca de obicei. În mână avea un buchet de trandafiri galbeni cu firul lung. — Pentru tine, iubito. Drăguţi? — Încântători, răspunse Shirley. Am primit deja nişte narcise. Nu sunt atât de drăguţe. Destul de ieftine şi cam trecute, de fapt. — Oh, cine ţi le-a trimis? — N-au fost trimise. Mi-au fost aduse. Mi le-a adus Susan Lonsdale. — Ce obraznică! spuse cu indignare Henry. Shirley îl privi uşor surprinsă. — De ce a venit? întrebă el. — Nu ştii? — Cred că pot ghici. Fata asta devine o adevărată pacoste. — A venit să-mi spună că vrei să divorţezi. — Că eu vreau să divorţez? De tine? — Da. Nu vrei? — Fireşte că nu, spuse indignat Henry. — Nu vrei să te însori cu Susan? — Aş urî să mă însor cu Susan. — Ea vrea să se mărite cu tine.

65

— Da, mă tem că vrea. Henry arăta deznădăjduit. Mereu mă sună şi îmi scrie scrisori. Nu ştiu ce să mă fac cu ea. — I-ai spus că vrei să te însori cu ea? — Oh, omul spune multe, răspunse Henry vag. Sau mai degrabă, i se spun multe şi el aprobă... E nevoit s-o facă, mai mult sau mai puţin. Îi zâmbi stingher. N-ai divorţa de mine, nu-i aşa, Shirley? — Aş putea s-o fac. — Iubito... — Am început să.... obosesc, Henry. — Sunt o brută! Te-am băgat într-o afacere scârboasă. Îngenunche lângă ea. Vechiul zâmbet ameţitor apăru instantaneu. Dar te iubesc, Shirley. Toate prostiile astea copilăreşti nu contează. Nu înseamnă nimic. N-aş vrea să fiu însurat cu nimeni decât cu tine... Ai să mă mai suporţi? — Ce simţi cu adevărat pentru Susan? — Nu putem uita de Susan? E un adevărat plictis. — Aş vrea doar să înţeleg. — Păi... Henry reflectă. Timp de două săptămâni am fost nebun după ea. Nu puteam să dorm. După aceea, o mai găseam încă minunată. După aceea m-am gândit că începe să devină un picuţ plictisitoare. Şi după aceea a fost hotărât plictisitoare. Iar în ultimul timp a devenit o adevărată pacoste. — Biata Susan! — Nu-ţi face griji pentru Susan. N-are pic de morală şi e o pramatie. — Uneori, Henry, mă gândesc că n-ai deloc inimă. — Ba am inimă, spuse cu indignare Henry. Doar că nu văd de ce oamenii trebuie să se agaţe aşa de câte ceva. Lucrurile sunt amuzante dacă nu le iei în serios. — Diavol egoist! — Sunt? Presupun că da. Nu te deranjează cu adevărat, nu-i aşa, Shirley? — N-am să te părăsesc. Dar m-am cam săturat, în orice caz. Nu pot avea încredere în tine în privinţa banilor şi probabil că vei continua să te încurci cu alte femei. — Oh, nu, nu voi continua. Îţi jur că nu. — Oh, Henry, fii sincer! — Ei bine, voi încerca să nu o fac, dar tu încearcă să înţelegi, Shirley, că nici una din combinaţiile astea nu înseamnă nimic. Nu exişti decât tu. — Îmi dă inima ghes să am şi eu o legătură! spuse Shirley. Henry îi răspunse că n-ar fi condamnat-o dacă o făcea. Apoi propuse să iasă undeva să se distreze şi să ia masa împreună. Fu o companie încântătoare întreaga seară.

66

Capitolul VII 1. Mona Adams dădea o petrecere. Monei Adams îi plăceau la nebunie petrecerile, mai ales cele date de ea. Avea glasul răguşit, întrucât trebuise să strige mult ca să fie auzită prin larma făcută de invitaţi. Acum strigă din nou în timp ce îl saluta pe un întârziat. — Richard! Ce minunat! Te-ai întors din Sahara... sau Gobi? — Nici una, nici alta. Din Fezzan. — N-am auzit de el. Dar ce mult mă bucur că te văd! Ce bronz minunat! Cu cine vrei să vorbeşti? Pam, Pam, dă-mi voie să ţi-l prezint pe sir Richard Wilding. Ştii tu, călătorul... cămile şi mari partide de vânătoare şi deşerturi... cărţile, acelea palpitante. Tocmai s-a întors de undeva din... Tibet. Se întoarse şi ţipă o dată în plus la o nouă sosită. — Lydia! Habar n-aveam că te-ai întors de la Paris! Ce minunat! Richard Wilding o asculta pe Pam care spunea cu fervoare. — V-am văzut la televizor... chiar aseară! Ce emoţionant să vă cunosc! Spune-ţi-mi... Dar Richard Wilding nu avu timp să-i spună nimic, deoarece fu solicitat să facă o nouă cunoştinţă. Într-un final se pomeni pe o sofa, cu al patrulea pahar în mână, lângă cea mai încântătoare fată pe care o văzuse vreodată. Cineva spusese: — Shirley, trebuie să-l cunoşti pe Richard Wilding. Richard se aşezase imediat lângă ea. Spuse: — Ce istovitoare sunt afacerile astea! Uitasem. Nu vrei să te strecori afară cu mine şi să bem undeva un pahar în linişte? — Ar fi grozav, răspunse Shirley. Cu fiece minut locul ăsta seamănă tot mai mult cu o menajerie. Cu o plăcută senzaţie de evadare, ieşiră în aerul răcoros al nopţii. Wilding opri un taxi. — E puţin cam târziu pentru o băutură, spuse el uitându-se la ceas, şi oricum am băut cam mult. Cred că e indicată o cină. Îi dădu şoferului adresa unui restaurnat mic dar scump din Jermyn Street. După ce comandă, îi zâmbi pentru masă invitatei lui. — Ăsta e cel mai drăguţ lucru care mi s-a întâmplat de când m-am întors din sălbăticie. Uitasem cât de cumplite sunt petrecerile din Londra. De ce or fi mergând oamenii la ele? Eu de ce m-am dus? Tu de ce te-ai dus? — Instinctul de turmă, cred, spuse Shirley lejer. Avea o senzaţie de aventură care îi făcea ochii să strălucească. Se uită peste masă la bărbatul bronzat şi atrăgător. Era uşor încântată de sine că pusese mâna pe leul petrecerii şi fugise cu el. — Ştiu totul despre tine, spuse ea. Şi ţi-am citit toate cărţile!

67

— Eu nu ştiu nimic despre tine... În afara faptului că numele tău de botez e Shirley. Care e celălalt? — Glyn-Edwards. — Şi eşti măritată. Ochii lui odihneau pe verigheta ei. — Da. Şi locuiesc în Londra şi lucrez într-o florărie. — Îţi place să trăieşti în Londra şi să lucrezi într-o florărie şi să mergi la petreceri? — Nu prea. — Ce ţi-ar plăcea să faci... sau să fii? — Stai să văd. Închise ochii pe jumătate şi rosti visătoare: Mi-ar plăcea să trăiesc într-o casă albă cu obloane verzi şi să nu fac nimic toată ziua. Pe insulă să fie fructe şi perdele grozave de flori, toate îmbinate într-un joc de parfumuri şi culoare... şi să fie clar de lună în fiecare noapte... iar marea să fie de un purpuriu închis la fiecare apus de soare. Oftă şi deschise ochii. — De ce totdeauna omul alege insule? Nu cred că o insulă adevărată ar fi drăguţă. Richard Wilding spuse moale: — Ce ciudat că ai spus ce ai spus! — De ce? — Eu ţi-aş putea da insula ta. — Vrei să spui că eşti proprietarul unei insule? — A unei bune părţi din una. Şi seamănă foarte mult cu cea descrisă de tine. Acolo marea e ca vinul roşu închis, noaptea; iar vila mea este albă cu obloane verzi, şi florile cresc aşa cum ai descris, şi nimeni nu se grăbeşte vreodată. — Ce frumos! Sună ca o insulă de vis. — E absolut reală. — Cum ai putut să pleci de acolo? — Nu am astâmpăr. Dar într-o bună zi am să mă întorc acolo, şi am să mă rostuiesc şi n-am să mai plec niciodată. — Cred că ai face foarte bine. Chelnerul sosi cu primul fel şi rupse vraja. Începură să vorbească lejer despre lucruri cotidiene. După aceea Wilding o conduse pe Shirley acasă. Ea nu-l invită înăuntru. El spuse: — Sper să... ne întâlnim curând. Îi reţinu mâna ceva mai mult decât era nevoie, iar ea se înroşi şi şi-o retrase. În noaptea aceea Shirley se visă pe o insulă. 2. — Shirley? — Da. — Ştii, nu-i aşa, că sunt îndrăgostit de tine?

68

Încetişor, Shirley dădu din cap. I-ar fi fost greu să descrie ultimele trei săptămâni, Avuseseră un aer ciudat, ireal. Trecuse prin ele într-un fel de abstracţie permanentă. Şi, în această stare de neclaritate, valorile ei se schimbară. Era ca şi cum Henry şi tot ce ţinea de Henry se transformaseră într-o ceaţă care se tot îndepărta, în timp ce Richard Wilding stătea îndrăzneţ în prim plan - o siluetă romantică, parcă mai mare decât viaţa. Se uită acum la el cu ochi meditativi şi gravi. Richard întrebă: — Tu ţii cât de cât la mine? — Nu ştiu. Ce simţea ea? Ştia că pe zi ce trecea bărbatul acesta îi punea tot mai mult stăpânire pe gânduri. Ştia că vecinătatea lui o răscolea. Recunoştea că ceea ce făcea ea era periculos, că putea fi luată pe sus de un neaşteptat val de pasiune. Şi mai ştia că, în mod hotărât, nu voia să renunţe să îl mai vadă... Richard spuse: — Eşti foarte loială, Shirley. Niciodată nu mi-ai spus nimic despre soţul tău. — De ce să-ţi spun? — Dar am auzit foarte multe. — Oamenii spun vrute şi nevrute. — Îţi e infidel şi nu e, cred, prea generos. — Nu, Henry nu e un om generos. — Nu îţi dă ce ar trebui să-ţi dea - iubire, atenţie, tandreţe. — Henry mă iubeşte... în stilul lui. — Probabil. Dar tu vrei mai mult de atât. — M-am obişnuit să nu vreau. — Dar acum vrei. Vrei... o insulă, Shirley. — Oh, insula! Asta-i doar un vis. — Un vis care poate deveni realitate. — Probabil. Eu nu cred. — Ar putea deveni realitate. O uşoară briză rece veni dinspre râu pe terasa pe care stăteau. Shirley se ridică şi se înfăşură strâns în haină. — Nu trebuie să mai vorbim despre asta, spuse ea. Ceea ce facem noi e o prostie, Richard, şi e periculos. — Poate. Dar tu nu ţii la soţul tău, Shirley, tu ţii la mine. — Sunt soţia lui Henry. — Tu ţii la mine. — Sunt soţia lui Henry, repetă Shirley. 3. Când ajunse acasă, Henry stătea întins pe sofa. Era îmbrăcat în costumul alb de tenis.

69

— Cred că am făcut o întindere, spuse el strâmbându-se uşor de durere. — Ce ai făcut? — Am jucat tenis la Roehampton. — Tu şi Stephen? Parcă spuneai că o să jucaţi golf. — Ne-am răzgândit. Shephen a adus-o pe May, iar Jessica Sandys a fost a patra. — Jessica? Fata aceea brunetă pe care am cunoscut-o acum câteva seri la familia Archer? — Aă... da... ea e. — E ultima ta cucerire? — Shirley! Ţi-am spus, ţi-am promis... — Ştiu, Henry, dar ce sunt promisiunile? Este ultima ta cucerire, o văd în ochii tăi. Henry spuse ţâfnos: — Fireşte, dacă ai de gând să-ţi imaginezi tot felul de lucruri... — Dacă e să-mi imaginez ceva, mi-aş imagina mai degrabă o insulă, murmură Shirley. — De ce o insulă? Henry se ridică în capul oaselor. Chiar mă simt înţepenit. — Ar fi bine să te odihneşti mâine. O duminică liniştită pentru schimbare. — Da, ar putea fi drăguţ. Dar în dimineaţa următoare Henry declară că întinderea îi trecuse. — De fapt, spuse el, am căzut de acord să jucăm un retur. — Tu şi Stephen şi Mary şi... Jessica? — Da. — Sau doar tu şi Jessica? — Oh, toţi patru, răspunse el degajat. — Ce mincinos eşti, Henry! Dar n-o spusese cu mânie. În ochii ei era chiar un zâmbet uşor. Îşi amintea de tânărul pe care îl cunoscuse în urmă cu patru ani la o partidă de tenis şi de faptul că ce o atrăsese la el fusese detaşarea lui. Continua să fie la fel de detaşat. Tânărul timid şi stingher care venise la ea a doua zi, şi care se încăpăţânase să stea de vorbă cu Laura până la întoarcerea ei era acelaşi tânăr care acum era hotărât s-o cucerească pe Jessica. „Henry chiar că nu s-a schimbat deloc, se gândi ea. Nu vrea să mă rănească, pur şi simplu aşa este el. Întotdeauna trebuie să facă numai ce vrea el”. Observă că Henry şchiopăta uşor, şi spuse: — Cred că nu ar trebui să joci azi tenis... e clar că ieri ai făcut o întindere. Nu poţi lăsa pe weekend-ul următor? Dar Henry voia să plece, şi plecă. Se întoarse pe la şase şi se prăbuşi pe pat arătând atât de rău încât Shirley se alarmă. Neluând în seamă protestele lui Henry, se duse şi sună doctorul.

70

Capitolul VIII 1. A doua zi la prânz, când Laura se ridică de la masă, sună telefonul. — Laura? Sunt eu, Shirley. — Shirley? Ce s-a întâmplat? Ai o voce ciudată. — E vorba de Henry, Laura. E la spital. Are poliomelită. „Ca Charles, se gândi Laura. Ca Charles.. Tragedia pe care ea însăşi fusese prea tânără ca s-o înţeleagă căpătă dintr-o dată un nou înţeles. Neliniştea din glasul lui Shirley era aceeaşi nelinişte pe care o simţise şi mama ei. Charles murise. Avea să moară şi Henry? Stătea şi se întreba. Henry avea să moară? 2. — Paralizia infantilă e acelaşi lucru cu poliomelita, nu-i aşa? îl întrebă ea pe domnul Baldock. — Aşa îi zice mai nou, asta-i tot. De ce? — L-a doborât pe Henry. — Sărmanul flăcău! Şi te întrebi dacă o să treacă peste ea? — Păi... da. — Şi speri să nu treacă? — Zău aşa, mă consideri un monstru! — Ei hai, tânără Laura, ai avut în cap gândul ăsta. — Omului în trec prin cap gânduri oribile, spuse Laura. Dar nu mi-aş dori ca cineva să moară... zău că nu. — Nu, spuse gânditor domnul Baldock. Nu cred că ţi-ai dori... în ziua de azi... — Cum adică, în ziua de azi? Oh, doar nu te referi la vechea afacere cu Prostituata? Nu se putu abţine să nu zâmbească în faţa amintirii. Am venit să-ţi spun că n-am să mai pot trece zilnic pe la dumneata o perioadă. Mă duc la Londra cu trenul de după amiază... să fiu alături de Shirley. — Ea vrea să te duci? — Fireşte că o să vrea să fiu lângă ea, spuse cu indignare Laura. Henry e în spital. Ea e complet singură. Are nevoie de cineva care să-i fie alături. — Probabil... da, probabil. Foarte corect. Aşa şi trebuie. Nu-ţi face probleme în privinţa mea. Domnul Baldock, de acum semi-invalid, avea o deosebită plăcere să-şi plângă de milă. — Dragul meu, îmi pare nespus de rău, dar...

71

— Dar Shirley e pe primul loc! Bine, bine... cine sunt eu? Doar un bătrân obositor de optzeci de ani, surd, pe jumătate orb... — Baldy... Domnul Baldock rânji şi închise un ochi. — Laura, tu eşti o persoană care cedează uşor în faţa poveştilor triste. Cine îşi plânge singur de milă nu are nevoie să-i mai plângi şi tu. Autocompătimirea este practic un mod de a-ţi ocupa complet timpul. 3. — N-a fost un noroc că n-am vândut casa? întrebă Laura. Era trei săptămâni mai târziu. Henry nu murise, dar fusese cât pe ce. — Dacă n-ar fi insistat să se ducă să joace tenis după primele semne, n-ar fi fost atât de grav. Dar aşa... — E rău, nu? — E aproape sigur că va rămâne infirm pe viaţă. — Sărmanul flăcău! — Asta nu i s-a spus, fireşte. Şi presupun că există o şansă... dar poate că au spus aşa doar s-o liniştească pe Shirley. În tot cazul, cum spuneam, a fost un noroc că n-am vândut casa. E ciudat... tot timpul am avut sentimentul că nu trebuie s-o vând. Îmi tot spuneam că e ridicol, că e prea mare pentru mine şi că, dat fiind că Shirley nu are copii, ei n-or să vrea niciodată o casă la ţară. Iar eu eram foarte pornită să îmi iau slujba aceea la Casa de Copii din Milchester. Dar aşa, vânzarea nu s-a perfectat, iar eu pot să mă retrag şi casa va fi la dispoziţia lui Shirley să-l aducă aici atunci când Henry va ieşi din spital. Dar vor mai trece nişte luni, fireşte. — Lui Shirley i se pare că e o idee bună? Laura se încruntă. — Nu, din anumite motive este extrem de reţinută. Cred că ştiu de ce. Se uită pătrunzător la domnul Baldock. — Poate că Shirley ţi-a spus dumitale ce n-a vrut să-mi spună mie. Nu i-a mai rămas practic nici un ban din banii ei, nu-i aşa? — Shirley nu mi s-a confesat, spuse domnul Baldock, dar nu, nu cred că i-a mai rămas. Îmi imaginez că Henry a tocat tot ce a avut şi el. — Am auzit o mulţime de lucruri, spuse Laura. De la prietenii lor şi de la alţii. E o căsnicie teribil de nefericită. Henry i-a cheltuit banii, a neglijat-o, a fost în mod constant combinat cu alte femei. Chiar şi acum, când e atât de bolnav, nu mă simt în stare să-l iert. Cum a putut s-o trateze pe Shirley în halul ăsta? Shirley merita mai mult ca oricine să fie fericită. Era atât de plină de viaţă şi vioiciune şi... încredere. Se ridică şi începu să se plimbe fără astâmpăr prin cameră. Încercă să îşi controleze glasul când continua: De ce oi fi lăsat-o eu să se mărite cu Henry? Puteam s-o opresc, sau cel puţin să mai întârzii căsătoria dându-i astfel timp să-l cunoască, să vadă cum e. Dar ea se frământa atât... Îl vroia neapărat! Iar eu voiam să aibă ceea ce voia. — Gata, gata, Laura.

72

— Iar partea cea mai rea a fost că am vrut să dovedesc că nu sunt posesivă. Doar ca să mi-o dovedesc mie însămi, am condamnat-o pe Shirley la o viaţă de nefericire. — Ţi-am mai spus, Laura, prea îţi faci multe probleme cu privire la fericire şi nefericire. — Nu pot să suport s-o văd pe Shirley suferind! Dumi tale nu-ţi pasă, presupun. — Shirley, Shirley! Mie de tine îmi pasă, Laura - întotdeauna mi-a păsat. Chiar de când te plimbai pe bicicletă prin grădină, arătând solemnă ca un judecător. Ai o capacitate de a suferi pe care n-o poţi minimaliza, cum pot alţii, prin balsamul autocompătimitor. Tu nu te gândeşti deloc la tine. — Ce contez eu? Nu soţul meu a fost lovit de paralizie infantilă! — După felul cum te dai de ceasul morţii, s-ar zice că da! Ştii ce vreau eu pentru tine, Laura? Puţină fericire de zi cu zi. Un soţ, câţiva copii zgomotoşi şi năzdrăvani. De când te cunosc ai fost mereu o făptură tragică; ai nevoie de fericire. Nu lua pe umerii tăi suferinţa întregii lumi, a făcut-o o dată Domnul Isus Cristos. Nu poţi trăi vieţile altora în locul lor, nici măcar pe a lui Shirley. Ajut-o, da; dar nu pune la inimă atât de mult. Albă la faţă, Laura spuse: — Dumneata nu înţelegi. — Eşti ca toate femeile, faci un adevărat tărăboi din orice. Laura îl privi un moment în tăcere, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere. „Un ticălos de boşorog prost, asta sunt! îşi spuse cu glas tare domnul Baldock. Ei bine, acum am făcut-o, asta e!” Tresări când uşa se deschise şi Laura veni repede spre scaunul lui. — Eşti un diavol bătrân, zise ea şi îl sărută. Când ea ieşi din nou, domnul Baldock rămase nemişcat clipind des cu o oarecare stânjeneală. În ultimul timp devenise o obişnuinţă pentru el să vorbească singur, iar acum înălţă o rugăciune spre tavan. „Ai grijă de ea, Doamne, spuse el. Eu nu pot. Şi îmi închipui că ar fi o îndrăzneală din partea mea să încerc”. 4. Auzind de îmbolnăvirea lui Henry, Richard Wilding îi scrisese lui Shirley o scrisoare în care îşi exprima compătimirea convenţională. O lună mai târziu îi scrisese din nou, rugând-o să accepte să-l vadă. Ea îi scrisese ca răspuns: „Nu cred că ar fi bine să ne întâlnim. Henry este acum singura realitate din viaţa mea. Cred că vei înţelege. La revedere”. El îi răspunse: „Mă aşteptam să spui asta. Dumnezeu să te binecuvânteze, draga mea, acum şi pururea”. Aşadar, gândi Shirley, ăsta era sfârşitul...

73

Henry avea să trăiască, dar cu ceea ce se confrunta ea acum era dificultăţile practice ale existenţei. Ea şi Henry nu aveau practic nici un ban. Când el avea să iasă din spital, infirm, prima necesitate avea să fie un cămin. Răspunsul evident era Laura. Laura, generoasă, iubitoare, lua ca sigur faptul că Shirley şi Henry aveau să vină la Bellbury. Totuşi, din anumite motive curioase, Shirley avea mari reţineri în privinţa asta. Henry, invalid rebel şi plin de amărăciune, fără nici o urmă din fosta lui seninătate, îi spuse că era nebună. — Nu văd ce ai împotriva acestui lucru. Altceva mai normal nici că se face. Slavă Domnului că Laura n-a renunţat la casă! Sunt o mulţime de camere. Putem avea un întreg apartament pentru noi, şi o ticăloasă de infirmieră sau un ajutor bărbat, dacă e să am unul. Nu înţeleg de ce te codeşti. — N-am putea merge la Muriel? — A avut un infarct, ştii asta. Probabil că va mai avea curând unul. Are o infirmieră care o îngrijeşte şi e dusă cu sorcova, iar venitul ei e înjumătăţit de impozite. Iese din discuţie. De ce să nu mergem la Laura? S-a oferit să ne primească, nu-i aşa? — Fireşte că s-a oferit. Şi nu o dată. — Atunci totul e în regulă. De ce nu vrei să mergi acolo? Ştii că Laura te adoră. — Mă iubeşte pe mine... dar... — Perfect! Laura te adoră pe tine şi nu mă place pe mine! Cu atât mai amuzant pentru ea. Poate să se bucure din plin în faţa infirmităţii mele. — Nu spune asta, Henry. Ştii că Laura nu e aşa. — Ce-mi pasă mie cum e Laura? Ce-mi pasă mie de toate? Îţi dai seama cum e să fii neajutorat, inert, incapabil să te răsuceşti în pat? Ce-ţi pasă ţie! — Îmi pasă. — Legată de un infirm! Grozav de distractiv pentru tine! — Pentru mine nu contează asta. — Eşti ca toate femeile, eşti încântată că ai posibilitatea să tratezi un bărbat ca pe un copil. Depind de tine şi îmi închipui că savurezi chestia asta. — Poţi să-mi spui ce vrei. Ştiu perfect cât de cumplit e pentru tine. — Nu ştii câtuşi de puţin. Nu poţi. Cât mi-aş dori să fiu mort! De ce scârbele astea de doctori nu m-au omorât? Era singurul lucru decent. Dă-i înainte cu liniştirile şi dulcegăriile, mai spune-mi ceva de adormit copiii, spune ce vrei. — Perfect, spuse Shirley, am să-ţi spun. Iar asta chiar că te va înfuria. E mai rău pentru mine decât pentru tine. Henry o fulgeră cu privirea, apoi râse reţinut. — Mi-ai spus-o de la obraz, spuse el. 5. O lună mai târziu Shirley îi scrise Laurei.

74

„Dragă Laura. Eşti foarte bună că ne primeşti. Nu trebuie să-l iei în seamă pe Henry şi ce spune fel. Suportă foarte greu realitatea, şi are crize înfiorătoare de furie. E cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om ca Henry, care întotdeauna a făcut numai ce a vrut el”. Două săptămâni mai târziu, Shirley şi soţul ei invalid soseau acasă. În timp ce braţele iubitoare ale Laurei o înconjurau, Shirley se întrebă de ce simţise oare că nu voia să vină aici? Asta era casa ei. Se întorcea la atenţia şi protecţia Laurei. Se simţea din nou ca o copiliţă. — Scumpa mea Laura, mă bucur enorm că sunt aici... Sunt atât de obosită... atât de îngrozitor de obosită... Laura era şocată de înfăţişarea surorii ei. — Shirley, iubito, ai trecut prin atâtea! Nu-ţi mai face griji. Shirley spuse neliniştită: — Nu trebuie să-l iei în seamă pe Henry. — Fireşte că n-am să iau în seamă nimic din ce spune sau face Henry. Cum aş putea? E groaznic pentru un om, mai ales pentru un om ca Henry, să fie complet neajutorat. Lasă-l să răbufnească în voie. — Oh, Laura, tu chiar înţelegi... — Fireşte că înţeleg. Shirley scoase un oftat de uşurare. Până în dimineaţa asta, abia dacă îşi dăduse ea însăşi seama în ce stres trăia.

Capitolul IX 1. Înainte de a pleca din nou peste hotare, Richard Wilding veni la Bellbury. Shirley citi scrisoarea lui la micul dejun, apoi i-o întinse Laurei, care o citi şi ea. — Richard Wilding. E călătorul acela? — Da. — Nu ştiam că e prietenul tău. — Păi... e. O să-ţi placă. — Ar fi bine să vină la prânz la masă. Îl cunoşti bine? — Într-un timp, credeam că sunt îndrăgostită de el. — Oh! exclamă Laura, uimită. Se întrebă dacă... Richard sosi puţin mai devreme decât se aşteptaseră. Shirley era sus cu Henry, aşa că Laura îl primi şi îl duse în grădină. Îşi spuse pe loc: „Ăsta-i bărbatul cu care ar fi trebuit să se mărite Shirley”.

75

Îi plăceau tăcerea lui, căldura şi condescendenţa lui, siguranţa lui. Oh, dacă Shirley nu l-ar fi cunoscut pe Henry, pe Henry cu farmecul lui, cu nestatornicia şi cruzimea lui ascunsă! Richard întrebă politicos de bolnav. După întrebările şi răspunsurile convenţionale, Richard Wilding spuse: — L-am întâlnit doar de două ori. Nu mi-a plăcut. Iar apoi, întrebă brusc: De ce n-ai oprit-o să se mărite cu el? — Cum? — Puteai găsi vreun mijloc. — Oare? Mira-m-aş. Nici unul din ei nu consideră că rapida lor intimitate era neobişnuită. El spuse cu gravitate: — Dacă n-ai ghicit, pot să-ţi spun că o iubesc foarte mult pe Shirley. — Mi-am cam dat seama. — Nu că ar folosi la ceva. Ea nu-şi va părăsi niciodată soţul în starea în care e acum. Laura spuse sec: — Te-ai aştepta s-o facă? — Nu chiar. N-ar fi Shirley dacă ar face-o. Apoi întrebă: Crezi că încă mai ţine la el? — Nu ştiu. Fireşte, îi este îngrozitor de milă de el. — El cum suportă? — Nu suportă, răspunse Laura tăios. Nu e genul care să îndure sau măcar să braveze. Pur şi simplu... o stoarce de vlagă. — Porcul! — Ar trebui să ne fie milă de el. — Într-un fel, îmi este. Dar întotdeauna a tratat-o foarte rău. Toată lumea ştie asta. Tu ştiai? — Ea nu mi-a spus niciodată, dar am auzit şi eu. — Shirley e loială. E loială până la capăt. — Da. După câteva clipe, Laura spuse cu un glas aspru: — Ai perfectă dreptate, să ştii. Trebuia să fi oprit căsătoria asta. Indiferent cum. Shirley era atât de tânără! Nu avusese deloc timp să cunoască viaţa. Da, am făcut o greşeală teribilă. El spuse răguşit: — Ai să ai grijă de ea, nu-i aşa? — Shirley e singura fiinţă din lume la care ţin. — Uite, vine spre noi. Amândoi o urmăriră pe Shirley traversând peluza către ei. Richard spuse: — Ce îngrozitor de slabă şi palidă e! Biata mea copilă, copila mea dragă şi curajoasă... 2. După prânz, Shirley se plimbă cu Richard pe malul pârâului.

76

— Henry doarme. Am putut să ies puţin. — Ştie că sunt aici? — Nu i-am spus. — Ţi-e greu? — Da... destul de greu. Nu pot spune sau face nimic care să-l ajute. Asta e partea cea mai cumplită. — Te-a deranjat că am venit. Acum n-ai să-l mai părăseşti pe Henry? — Nu. N-am să-l părăsesc niciodată. El se opri şi îi luă mâna în a lui. — Încă un lucru, draga mea. Dacă ai nevoie de mine, oricând, trimitemi doar un singur cuvânt: „Vino”. Voi veni şi de la capătul pământului. — Eşti un scump, Richard. — Să ne luăm la revedere, atunci, Shirley. O cuprinse în braţe. Trupul ei obosit şi lihnit se trezi la viaţă. Îl sărută nebuneşte, disperată. — Te iubesc, Richard, te iubesc, te iubesc... Apoi şopti: La revedere. Nu, nu veni cu mine... Se rupse din loc şi o luă la fugă spre casă. Richard Wilding înjură în surdină. Îl blestemă pe Henry Glyn-Edwards şi boala numită poliomielită. 3. Domnul Baldock era imobilizat la pat. Mai mult, avea două infirmiere care îl îngrijeau. Le detesta pe amândouă. Vizitele Laurei erau singurul moment luminos din zilele lui. Infirmiera, care era în tură, se retrase cu tact şi Baldock îi spuse Laurei toate defectele ei. Glasul i se înălţă într-un falset ascuţit: — ”Şi cum ne simţim în dimineaţa asta”? Eu sunt doar unul, i-am răspuns. Celălalt e o maimuţă rânjită. — Ai fost foarte nepoliticos, Baldy. — Bah! Infirmierele au obrazul gros. Nu le pasă. Şi-a ridicat degetul şi a spus: „Nu-i frumos, nu-i frumos!” Ce mi-ar mai plăcea s-o fierb pe femeia asta în ulei! — Hai, nu te mai agita. Nu-ţi face bine. — Ce face Henry? Tot drăguţ? — Da. E cu adevărat un ticălos. Am încercat să-mi fie milă de el, dar nu pot. — Voi, femeile! Inimă de piatră! Sentimentale când e vorba de păsări moarte sau treburi de genul ăsta, dar nesimţitoare când un biet tip trece prin chinurile iadului. — Shirley e cea care trece prin chinurile iadului. El pur şi simplu îi scoate sufletul. — Fireşte. E singura persoană căreia poate să i-l scoată. La ce ar mai fi bună o nevastă dacă nu poţi să-ţi descarci nervii pe ea la vremuri de restrişte?

77

— Tare mi-e teamă că o să cedeze de tot. Donfnul Baldock pufni dispreţuitor. — Nu ea. Shirley e tare. Are curaj, Shirley. — E într-un stres cumplit. — Da, îmi închipui. Ei bine, ea a vrut să se mărite cu flăcăul. — Nu ştia că o să facă poliomielită. — Asta n-ar fi oprit-o! Ce-i cu povestea asta pe care am auzit-o despre nu ştiu ce romantic târâie brâu care a venit aici să regizeze un duios rămas bun? — Baldy, cum faci de ştii atâtea? — Îmi ţin urechile deschise. La ce serveşte o infirmieră, dacă nu să scoţi de la ea bârfele locale? — E vorba de Richard Wilding, călătorul. — Oh, da, un tip grozav din tot ce se spune. A încheiat o căsătorie prostească înainte de război. O boarfă ridicată în slăvi în Piccadilly. A trebuit să scape de ea după război. Treaba asta l-a marcat foarte tare... Ce tâmpit să se însoare cu ea! Idealiştii ăştia! — E drăguţ... foarte drăguţ. — Te-a înmuiat? — E bărbatul cu care ar fi trebuit să se mărite Shirley. — Oh, mă gândeam că poate te-ai aprins tu însăţi după el. Păcat! — Eu n-am să mă mărit niciodată. — Ta-ra-ra-bum-di-da! spuse grosolan domnul Baldock. 4. Tânărul doctor spuse: — Ar trebui să plecaţi undeva, doamnă Glyn-Edwards. Aveţi nevoie de odihnă şi să schimbaţi aerul. — Nu pot pleca nicăieri, spuse indignată Shirley. — Sunteţi dărâmată. Dacă nu aveţi grijă, puteţi avea o cădere nervoasă totală. Shirley râse. — N-am să am nimic. Doctorul clătină din cap cu îndoială. — Domnul Glyn-Edward e un pacient foarte dificil, spuse el. — Măcar dacă ar putea să... se resemneze puţin! — Da, e cu moralul la pământ. — Credeţi că eu îi fac rău? Că eu... ei bine, îl irit? — Dumneavoastră sunteţi supapa de siguranţă. E greu pentru dumneavoastră, doamnă Glyn-Edward, dar faceţi treabă bună, credeţi-mă. — Mulţumesc. — Continuaţi cu pastilele de dormit. E o doză cam mare, dar trebuie să se odihnească noaptea şi să nu se mai frământe atât. Reţineţi, nu le lăsaţi la îndemâna lui. Faţa lui Shirley păli şi mai tare. — Doar nu credeţi că el ar...

78

— Nu, nu, o întrerupse repede doctorul. Aş spune hotărât că nu e genul care să se sinucidă. Da, ştiu că uneori spuse că vrea s-o facă, dar e doar isterie. Nu, pericolul constă în aceea că s-ar putea trezi într-o stare de confuzie şi, uitând că a luat o doză, să ia încă una. Aşa că aveţi grijă. — Fireşte că voi avea. Îi spuse doctorului la revedere şi se întoarse la Henry. Henry era în cele mai neplăcute toane ale lui. — Ei bine, ce a spus? Totul merge satisfăcător! Pacientul e doar puţin iritat, poate. Nu e nevoie să vă faceţi griji din pricina asta! — Oh, Henry! Shirley se prăbuşi într-un fotoliu. N-ai putea să fii... puţin mai blând? — Blând... cu tine? — Da. Sunt atât de obosită, atât de înfiorător de obosită! Măcar de ai fi şi tu din când în când blând. — Tu n-ai de ce să te plângi. Tu eşti bine-mersi. — Deci asta crezi tu, că sunt bine-mersi? — Te-a convins doctorul să pleci? — A spus că mi-ar trebui o schimbare şi odihnă. — Şi ai să pleci, presupun! O săptămână drăguţă la Bournemouth! — Nu, n-am să plec. — De ce? — Nu vreau să te părăsesc. — Mie nu-mi pasă dacă pleci sau nu. La ce îmi foloseşti tu mie? — S-ar părea că la nimic, spuse placid Shirley. Henry întoarse nerăbdător capul. — Unde-s somniferele mele? Nu mi le-ai dat noaptea trecută. — Ba ţi le-am dat. — Ba nu. M-am trezit şi le-am cerut. Infirmiera a pretins că le luasem. — Le luaseşi. Ai uitat. — Te duci diseară la vicariat? — Dacă nu vrei, nu mă duc. — Oh, mai bine du-te! Altminteri toată lumea va spune că sunt o brută egoistă. I-am spus infirmierei să plece şi ea. — Am să rămân. — Nu e nevoie. Va avea Laura grijă de mine. Ciudat, niciodată nu mi-a prea plăcut Laura, dar are ceva foarte liniştitor când eşti bolnav. Un fel de... tărie. — Da. Laura aşa a fost întotdeauna. Ea îţi dă ceva. E mai bună decât mine. Eu nu fac decât să te înfurii. — Eşti foarte enervantă uneori. — Henry... — Da? — Nimic. Când intră înainte de a pleca la partida de whist de la vicariat, la început crezu că Henry dormea. Se aplecă asupra lui. Ochii o usturau de lacrimi. Apoi, pe când se întoarse să plece, el o apucă de mânecă. — Shirley. — Da, iubitule. — Shirley... nu mă urî.

79

— Să te urăsc? Cum aş putea să te urăsc? El îngână: — Eşti atât de palidă, atât de slabă... te-am stors de vlagă. Nu m-am putut abţine - nu mă pot abţine, întotdeauna am urât boala şi durerea. În război obişnuiam să gândesc că nu mi-ar păsa dacă aş fi omorât, dar niciodată n-am putut să înţeleg cum puteau suporta unii tipi să fie arşi sau desfiguraţi sau... sau mutilaţi. — Înţeleg... — Sunt un diavol egoist, recunosc. Dar mă voi face mai bine... mai bine la minte, adică, chiar dacă niciodată nu voi mai fi bine la trup. Am putea depăşi treaba asta, am putea depăşi tot, dacă vei avea răbdare. Numai nu mă părăsi. — Niciodată n-am să te părăsesc, niciodată! — Te iubesc, Shirley... Întotdeauna te-am iubit. Nimeni n-a existat cu adevărat pentru mine în afară de tine, şi nici nu va exista. În toate lucrurile astea ai fost atât de bună, atât de răbdătoare! Ştiu că am fost un diavol. Spune-mi că mă ierţi. — Nu-i nimic de iertat. Te iubesc. — Chiar dacă eşti infirm... te poţi bucura de viaţă. — Ne vom bucura de viaţă. — Nu văd cum! Cu un tremur în glas, Shirley spuse: — Ei bine, întotdeauna există mâncarea. — Şi băutura, spuse Henry. Pe faţa lui apăru stafia vechiului său zâmbet. — Cred că mâine iar am să fiu un diavol. — Şi eu cred. Nu o să mă deranjeze. — Unde îmi sunt pastilele? — Am să ţi le dau. El le înghiţi cuminte. — Biata Muriel, spuse el pe neaşteptate. — Ce te-a făcut să te gândeşti la ea? — Mi-am amintit când te-am dus acolo prima dată. Purtai o rochie galbenă. Ar fi trebuit să mă duc s-o văd mai des, dar era atât de plicticoasă! Urăsc plicticoşii. Acum eu sunt plicticos. — Nu eşti. Din holul de jos, Laura strigă: „Shirley!” Shirley îl sărută. Coborî în fugă treptele, cuprinsă de fericire, de fericire şi un fel de triumf. În hol, Laura îi spuse că infirmiera o luase înainte. — Oh, am întârziat? Am să fug s-o ajung din urmă. Alergă către drum, întorcând capul, şi strigă: — I-am dat lui Henry somniferele. Dar Laura intrase înăuntru, şi închidea uşa.

80

PARTEA A TREIA Llewellyn - 1956

81

Capitolul I 1. Llewellyn Knox deschise obloanele de la ferestrele hotelului lăsând să pătrundă aerul parfumat al nopţii. Sub el licăreau luminile oraşului, iar dincolo de ele, luminile portului. Pentru prima oară în ultimele câteva săptămâni, Llewellyn se simţea relaxat şi împăcat. Poate că aici, pe insulă, putea să facă o pauză şi să se gândească la el şi la viitor. Modelul viitorului era limpede conturat, dar înceţoşat ca detalii. Trecuse prin agonie, deşertăciune, oboseală. Curând, foarte curând, o să poată începe o nouă viaţă. O viaţă mai simplă, mai nepretenţioasă, viaţa unui om oarecare... cu un singur dezavantaj: o viaţă care avea să fie începută la patruzeci de ani. Se întoarse înapoi în cameră. Era mobilată auster, dar curată. Se spălă pe faţă şi pe mâini, îşi despachetă cele câteva lucruri, apoi ieşi din dormitor şi coborî cele două rânduri de trepte până în holul hotelului. În spatele ghişeului de la recepţie, un funcţionar scria ceva. Îşi ridică ochii o clipă, îl privi politicos pe Llewellyn, dar fără mare interes sau curiozitate, apoi continuă să scrie. Llewellyn trecu prin uşile batante şi ieşi în stradă. Aerul cald era îmbibat cu o umezeală catifelată, parfumată. Nu avea nimic din langoarea exotică a tropicelor. Accentuatul ritm al civilizaţiei rămăsese în urmă aici. Era ca şi cum aici, pe insulă, te întorceai într-o epocă mai timpurie, o epocă în care oamenii îşi vedeau de treburi agale, cumpănit, fără grabă sau stres, dar în care scopul era totuşi scop. Aici aveau să existe sărăcie şi durere, şi diverse boli ale trupului, dar nu nervi zdruncinaţi, graba febrilă, gândurile apăsătoare la ziua de mâine care sunt caracteristicile civilizaţiilor mai avansate. Chipurile dure ale femeilor cu cariere, feţele aspre ale mamelor, ambiţioase în privinţa fiilor lor, feţele cenuşii şi istovite ale oamenilor de afaceri, luptându-se neîncetat ca ei şi ai lor să nu se prăbuşească şi să piară, feţele obosite şi neliniştite ale maselor luptându-se pentru o existenţă mai bună sau măcar să o păstreze pe cea pe care o aveau - toate acestea erau absente la oamenii pe lângă care trecea. Cei mai mulţi se uitau în treacăt la el, o privire manierată care îl înregistra ca străin, apoi îşi luau privirea de la el şi îşi reluau propria viaţă. Mergeau agale, fără grabă. Poate că doar luau aer. Chiar dacă aveau o anumită treabă, nu exista nici o urgenţă. Ce nu era făcut azi putea fi făcut mâine; prietenii care îi aşteptau aveau totdeauna să aştepte puţin mai mult, fără nici o supărare. O lume gravă, politicoasă, îşi zise Llewellyn, care zâmbea rar, nu pentru că era tristă, ci pentru că a zâmbi trebuia să fii amuzat. Aici zâmbetul nu era folosit ca o armă socială. O femeie cu un prunc în braţe veni spre el şi cerşi cu un jelit mecanic, fără viaţă. El nu înţelese ce spunea, dar mâna ei întinsă şi melancolia vorbelor ei cântate confirmau foarte vechiul şablon. Îi puse o monedă în palmă şi ea îi mulţumi la fel de mecanic şi se îndepărtă. Pruncul dormea pe umărul ei. Era bine hrănit, şi chiar faţa ei, deşi uzată, nu era tracasată sau

82

extenuată. Probabil, îşi zise el, nu era la ananghie, ci cerşea pur şi simplu pentru că asta era meseria ei. Şi-o practica mecanic, cu politeţe, şi cu destul succes ca să-i asigure mâncare şi adăpost pentru ea şi copilul ei. Dădu un colţ şi porni pe o stradă în pantă spre port. Două fete veneau în susul străzii şi trecură pe lângă el. Vorbeau şi râdeau şi, fără a întoarce capul, ştiau foarte bine că, în urma lor, la mică distanţă, venea un grup de patru tineri. Llewellyn zâmbi în sinea lui. Ăsta era modul de a curta al insulei. Fetele erau frumoase, o frumuseţe brunetă, semeaţă, care probabil nu avea să supravieţuiască tinereţii, în zece ani, poate mai puţin, aveau să arate ca femeia aceasta în vârstă care urca greoi dealul la braţul soţului ei, solidă, bine dispusă, şi totuşi demnă în pofida diformităţii ei. Llewellyn continuă să coboare strada îngustă, abruptă. Ea dădea în faţa portului. Aici existau cafenele cu terase largi unde oamenii şedeau şi beau mici pahare cu băuturi colorate. Prin faţa cafenelelor se plimba în sus şi în jos o adevărată aglomeraţie de oameni. Şi aici Llewellyn fu înregistrat ca străin, dar nu cu un interes exagerat. Erau obişnuiţi cu străinii. Vapoarele acostau, iar străinii coborau pe ţărm, uneori pentru câteva ore, alteori să rămână, deşi nu pentru mult timp de obicei, întrucât hotelurile erau mediocre şi nu aveau instalaţii prea rafinate. Străinii, aşa păreau să spună privirile, nu erau adevărata lor preocupare. Străinii erau străini şi nu aveau nimic de a face cu viaţa de pe insulă. Pe nesimţite, lungimea pasului lui Llewellyn se micşoră. Mersese în ritmul lui vioi transoceanic, ritmul unui om care merge într-un loc anume şi e nerăbdător să ajungă acolo cât mai repede. Dar acum nu exista nici un loc anume spre care se îndrepta. Era un adevăr atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. Era doar un om printre semenii lui. Şi, o dată cu acest gând, îl cuprinse acea conştiinţă caldă şi fericită a frăţiei pe care o simţise tot mai mult în pustietatea aridă a ultimelor luni. Era un lucru aproape imposibil de descris... această apropiere, această contopire cu Semenii lui. Nu avea un scop, nu avea un ţel, şi nici o legătură cu bunăvoinţa impusă. Era o conştiinţă a iubirii şi prieteniei care nu dădea nimic, nu lua nimic, nu avea nici o dorinţă de a oferi un beneficiu sau de a primi unul. S-ar fi putut descrie ca un moment de iubire care cuprindea înţelegerea deplină, care era fără de sfârşit satisfăcător, şi care, tocmai pentru că era ce era, nu putea totuşi dăinui. De câte ori nu auzise sau spusese cuvintele: „Bunătatea Ta plină de iubire faţă de noi şi toţi oamenii”! Însuşi omul putea avea acest sentiment, deşi nu-l putea păstra mult timp. Şi brusc înţelese că aici existau compensaţia, promisiunea unui viitor, pe care nu le înţelesese. De cincisprezece ani sau mai mult se ţinea deoparte tocmai de acest lucru - de frăţia cu ceilalţi oameni. Fusese un om separat, un om dedicat serviciului. Dar acum, acum că se sfârşise cu gloria şi epuizarea chinuitoare, putea redeveni un om printre oameni. Llewellyn se aşeză la o masă dintr-o cafenea. Alese o masă înăuntru, lipită de peretele din fund, de unde putea să se uite peste celelalte mese la

83

oamenii care se plimbau pe stradă, la luminile portului de dincolo de ei şi la navele care erau amarate acolo. Chelnerul care îi aduse comanda întrebă cu un glas blând, muzical: — Sunteţi american? Da? — Da, răspunse Llewellyn, era american. Un zâmbet blând lumină faţa gravă a chelnerului. — Avem ziare americane aici. Vi le aduc. Llewellyn îşi înăbuşi gestul de refuz. Chelnerul plecă şi se întoarse cu o expresie mândră pe faţă, aducând două reviste ilustrate americane. — Mulţumesc. — Cu plăcere, senor. Revistele erau vechi de doi ani, observă Llewellyn. Asta iarăşi îl mulţumea. Întărea izolarea insulei de şuvoiul vieţii la zi. Aici cel puţin nu avea să fie recunoscut, îşi spuse el. Închise ochii o clipă, trecând în revistă toate incidentele din ultimele luni. „Nu eşti dumneata... nu-i aşa? Mi s-a părut că te-am recunoscut.” „Oh, spuneţi-mi... sunteţi dr. Knox?” „Eşti Llewellyn Knox, nu-i aşa? Oh, chiar vreau să-ţi spun cât m-a îndurerat când am auzit...” „Ştiam eu să trebuie să fii dumneata! Ce planuri ai, dr. Knox? Boala dumitale a fost cumplită. Am auzit bine că scrii o carte? Chiar sper. Ne transmiţi un mesaj?” Şi tot aşa, şi tot aşa. Pe vapoare, în aeroporturi, în hoteluri de lux, în hoteluri obscure, în restaurante, în trenuri. Recunoscut, chestionat, compătimit, linguşit.... da, linguşirea şi adulaţia fuseseră cele mai grele. Femeile... femeile cu ochi de spanioli. Femeile cu capacitatea de adoraţie pe care o au femeile. Şi mai fusese, fireşte, presa. Chiar şi acum mai era încă un subiect de senzaţie (Slavă Domnului, asta nu avea să mai dureze mult). Atâtea întrebări crude, indiscrete! „Ce planuri aveţi? Ce spuneţi acum că...? Pot să vă citez ce credeţi...? Ne puteţi da un mesaj?” Un mesaj, un mesaj, mereu un mesaj! Cititorilor unui anumit ziar, ţării, bărbaţilor şi femeilor, lumii... Dar el nu avusese, niciodată vreun mesaj de dat. El fusese un mesager, ceea ce era cu totul altceva. Dar se părea că nimeni nu înţelegea asta. Odihnă - asta îi trebuia. Odihnă şi timp. Timp să înţeleagă ce era el, şi ce trebuia să fie. Timp, să se sedimenteze. Timp s-o ia de la început, la patruzeci de ani, şi să-şi trăiască propria viaţă. Trebuia să descopere ce se întâmplase cu el, cu Llewellyn Knox, omul, de-a lungul celor cincisprezece ani cât fusese angajat ca mesager. Sorbindu-şi păhărelul de lichior colorat, uitându-se la oameni, la lumini, la port, îşi zise că era locul numai bun să descopere asta. Ceea ce voia el nu era singurătatea deşertului, ci vecinătatea semenilor lui. Nu era prin fire pustnic sau ascent. Nu avea nici o chemare spre viaţa monahală. Tot ce avea nevoie era să descopere cine şi ce era Llewellyn Knox. O dată ce ştia asta, putea merge înainte şi lua viaţa în piept încă o dată.

84

Totul se rezuma, probabil, la cele trei întrebări ale lui Kant: Ce ştiu? Ce sper? Ce ar trebui să fac? Dintre toate aceste întrebări, putea răspunde numai la una, a doua. Chelnerul se întoarse şi se opri lângă masa lui. — Sunt bune revistele? întrebă el fericit. Llewellyn zâmbi. — Da... — Nu sunt foarte noi, mă tem. — Nu contează. — Nu. Ce a fost bun acum un an e bun şi acum. Apoi adăugă: Aţi venit cu vaporul? Cu Santa Margherita? Cel de acolo? — Da. — Pleacă din nou mâine la douăsprezece, aşa-i? — Probabil. Nu ştiu. Eu rămân aici. — Aii, aţi venit în vizită? E frumos aici, aşa spun vizitatorii. Rămâneţi până vine vasul următor? Până joi? — Probabil mai mult. S-ar putea să rămân aici câtva timp. — Ah, aveţi afaceri aici! — Nu, nu am afaceri. — De obicei lumea nu rămâne mult aici, decât doar dacă are afaceri. Spune că hotelurile nu sunt destul de bune, şi că aici nu ai ce să faci. — Îmi închipui ca poţi să faci şi aici tot ce faci şi altundeva, nu? — Noi care locuim aici, da. Noi avem viaţa noastră şi munca noastră. Dar străinii, nu. Cu toate că avem şi străini care au venit să locuiască aici. De pildă sir Wilding, un englez. Are aici un domeniu mare... l-a moştenit de la bunicul lui. Acum locuieşte aici de tot, şi scrie cărţi. E un senor foarte lăudat şi respectat. — Te referi la sir Richard Wilding? — Da, aşa se numeşte. Noi, cei de aici, îl cunoaştem de mulţi, mulţi ani. În timpul războiului n-a putut veni, dar după aceea s-a întors. De asemenea, pictează. Sunt mulţi pictori aici. E un francez care locuieşte întro vilă sus, la Santa Dolmea. Şi mai sunt un englez şi soţia lui în partea cealaltă a insulei. Sunt foarte săraci, iar tablourile pe care le pictează el sunt foarte ciudate. Ea mai sculptează şi statuete în piatră... Se întrerupse şi se îndreptă brusc spre o masă din colţ la care un scaun fusese pus cu picioarele în sus, semn că ora rezervat. Acum apucă scaunul, îl întoarse şi se înclină în faţa femeii care venea să-l ocupe. Ea îi zâmbi în semn de mulţumire şi se aşeză. Nu păru să-i dea vreo comandă, dar el se îndepărtă imediat. Femeia îşi puse coatele pe masă şi privi lung spre port. Llewellyn o urmări cu surprindere. Purta o eşarfă spaniolă brodată cu flori pe un fond verde-smarald, ca multe din femeile care se plimbau în sus şi în jos pe stradă, dar era, el era aproape sigur de asta, americancă sau englezoiacă. Drăgălăşenia ei blondă ieşea în relief dintre ocupanţii celorlalte mese. Masa la care stătea era parţial ascunsă de masa agăţătoare a unor flori de culoarea coralului.

85

Fata, căci era doar puţin mai mare decât o adolescentă, stătea foarte liniştită, într-o atitudine de aşteptare pasivă. La un moment dat chelnerul îi aduse o băutură. Ea îi zâmbi fără să vorbească. Apoi, cu palmele făcute căuş în jurul paharului, continuă să privească spre port, sorbind din când în când din băutură. Llewellyn îi remarcă inelele de pe degete, un smarald solitar pe o mână, şi un chiorchine de diamante pe cealaltă. Sub şalul exotic purta o rochie simplă, neagră, nedecoltată. Nu se uita şi nu dădea atenţie celor din jurul ei, şi nici ei la rândul lor nu-i aruncară mai mult de o privire, şi aceea fără vreun interes deosebit. Era limpede că era o figură bine cunoscută în cafenea. Llewellyn se întrebă cine era. I se părea puţin neobişnuit ca o tânără de condiţia ei să stea singură acolo, fără nici o companie. Şi totuşi era evident că se simţea în largul ei şi avea aerul cuiva care urmează o bine cunoscută rutină. Probabil că în scurt timp avea să apară şi însoţitorul. Dar timpul trecea, iar fata continua să stea singură la masă. La răstimpuri făcea un uşor gest din cap, şi chelnerul îi aducea altă băutură. Trecuse aproape o oră când Llewellyn făcu semn să i se aducă nota de plată şi se pregăti să plece. În timp ce trecea pe lângă scaunul ei, o privi. Ea părea total absentă la prezenţa lui şi la tot ce se afla în imediata ei vecinătate. Se uita lung când în pahar, când la mare, şi expresia feţei nu i se schimba. Era expresia cuiva care se afla foarte departe de acolo. În timp ce Llewellyn părăsea cafeneaua şi începea să urce strada îngustă ce ducea la hotel, simţi un impuls să se întoarcă, să-i vorbească, s-o prevină. De ce i-o fi venit în minte cuvântul „prevenire”? De unde ideea că ea era în pericol? Clătină din cap. În clipa de faţă nu putea face nimic, dar era absolut sigur că avea dreptate. 2. Două săptămâni mai târziu, Llewellyn Knox se afla tot pe insulă. Zilele lui urmau un şablon. Se plimba, se odihnea, citea, iar se plimba, dormea. Seara, după cină, cobora spre port şi se aşeza într-o cafenea. Curând tăie cititul din rutina zilnică. Nu mai avea ce citi. Trăia acum doar cu el însuşi şi ştia că aşa trebuia să fie. Dar nu era singur. Era în mijlocul semenilor lui, era una cu ei, chiar dacă nu vorbea niciodată cu ei. Nici nu căuta, nici nu evita contactul. Dar în această relaţie de la distanţă, mulţumitoare, exista o excepţie. Se gândea constant la fata din cafenea şi se întreba ce era cu ea. Deşi frecventa mai multe localuri din faţa portului, cel mai adesea se ducea la prima lui alegere. Aici, de mai multe ori, o văzu pe fata englezoaică. Ea sosea seara târziu şi se aşeza la aceeaşi masă, şi el descoperise că rămânea acolo până când aproape toţi ceilalţi plecaseră. Deşi pentru el ea era un mister, îi era clar că pentru nimeni altcineva nu era un mister. Într-o zi îi vorbi chelnerului de ea. — Senora care stă acolo e englezoaică?

86

— Da, e englezoaică. — Trăieşte pe insulă? — Da. — Nu vine aici în fiecare seară? Chelnerul răspunse cu gravitate. — Vine când poate. Era un răspuns curios, îşi zise Llewellyn după aceea. Nu întrebă cum o chema. Dacă chelnerul voia ca el să-i cunoască numele; i l-ar fi spus. Cum nu i-l spusese, Llewellyn deduse că exista un motiv ca numele ei să nu-i fie spus unui străin. În schimb, întrebă: — Ce bea? Băiatul răspunse scurt „Coniac” şi se îndepărtă. Llewellyn îşi achită băutura şi spuse noapte bună. Îşi croi drum printre mese şi rămase o clipă pe trotuar înainte de a se amesteca printre cei care se plimbau. Atunci, brusc, se răsuci pe călcâie şi porni cu pas hotărât spre masa de lângă perdeaua de flori roşii. — Te deranjează dacă iau loc să stau de vorbă câteva clipe cu dumneata? întrebă el.

Capitolul II 1. Privirea ei se mută foarte încet de la luminile portului la faţa lui. O clipă sau două ochii ei rămaseră largi şi absenţi. El sesiză efortul pe care-l făcea ea de a se întoarce din îndepărtările în care fusese plecată. Mai văzu, cu un brusc sentiment de milă, cât de tânără era. Tânără nu doar ca ani (după părerea lui, avea douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru), ci tânără în sensul imaturităţii. Era ca şi cum un boboc de trandafir fusese oprit din înflorire de îngheţ, păstrându-şi, totuşi, aparenţa de normalitate, dar fără ca, în realitate, să continue să se dezvolte. Cu timpul avea doar să cadă la pământ, nedeschis. Fata arăta, gândi el, ca un copil rătăcit. Şi era încântătoare. Bărbaţii aveau s-o găsească întotdeauna încântătoare, întotdeauna aveau să dorească să o ajute, s-o protejeze, s-o înveselească. Ai fi zis că zarurile erau aruncate în favoarea ei. Şi totuşi, ea stătea aici, privind lung în zarea de nepătruns, undeva la poteca sigură şi fericită prin viaţă pe care o pierduse. Ochii ei, acum mari şi intens albaştri, îl cântăreau. Rosti, un pic nesigură: — Poftim...? El aşteptă. Apoi ea zâmbi.

87

— Te rog, ia loc. El trase un scaun şi se aşeză. Ea întrebă: — Eşti american? — Da. — Ai venit cu vaporul? Ochii ei se întoarseră o clipă iarăşi spre port. Lângă chei se afla un vapor. Aproape întotdeauna se afla un vapor acolo. — Am venit cu vaporul, dar nu cu acela. Sunt aici de câteva săptămâni. — Majoritatea oamenilor nu rămân atât de mult aici. Era o afirmaţie, nu o întrebare. Llewellyn îi făcu semn unui chelner şi comandă un Curaçao. — Pot să-ţi comand ceva?: — Mulţumesc, spuse ea. Şi adăugă: El ştie... Băiatul îşi înclină capul şi se îndepărtă. Rămaseră tăcuţi câteva clipe. — Presupun că eşti singuratic, spuse ea în cele din urmă. Nu sunt mulţi americani său englezi pe aici. El îşi dădu seama că aşa îşi explica ea dorinţa lui de a vorbi cu ea. — Nu, nu mă simt singuratic. Găsesc că... mă bucur că sunt singur. — Oh, e bine, nu-i aşa? Fervoarea cu care vorbi îl miră. — Înţeleg, spuse el. De asta vii aici? Ea dădu din cap. — Să fiu singură. — Iar acum am venit eu şi ţi-am spulberat singurătatea. — Nu. Nu contează. Vezi dumneata, dumneata eşti străin. Nici măcar nu-ţi cunosc numele. — Vrei să-l cunoşti? — Nu. Aş prefera să nu mi-l spui. Nici eu n-am să ţi-l spun pe al meu. Adăugă cu îndoială: Dar poate că l-ai aflat deja. Toată lumea din cafenea mă cunoaşte, fireşte. — Nu, nu mi l-a spus nimeni. Cred că au înţeles că n-ai vrea să fie spus. — Au înţeles, într-adevăr. Ei sunt, toţi, minunat de manieraţi: Nu bune maniere învăţate - e ceva firesc. N-am crezut niciodată până am venit aici că politeţea naturală poate fi atât de minunată... ceva atât de pozitiv. Chelnerul se întoarse cu cele două băuturi. Llewellyn plăti. Se uită la paharul dintre palmele ei. — Coniac? — Da. Coniacul ajută mult. — Te ajută să te simţi singură? Asta e? — Da. Mă ajută să mă simt... liberă. — Şi nu eşti liberă? — E cineva liber? El reflectă. Ea nu rostise cuvintele cu amărăciune, cum sunt de regulă rostite. Pusese o simplă întrebare. — Soarta fiecărui om îi este legată de gât - asta e ceea ce simţi?

88

— Nu, nu cred. Nu chiar. Eu înţeleg cam aşa sentimentul, şi anume că ruta ţi-a fost stabilită ca şi cea a unui vapor, şi că trebuie s-o urmezi, tot ca un vapor, şi că atât timp cât o faci totul e bine. Dar eu mă simt mai degrabă ca un vapor care, absolut brusc, şi-a părăsit ruta stabilită. Şi atunci, vezi dumneata, eşti pierdut, rătăcit. Nu ştii unde te afli, eşti la mila vântului şi a mării, şi nu eşti liber, eşti prins în strânsoarea a ceva ce nu înţelegi.... înghiţit. Adăugă: Ce prostii vorbesc! Cred că e din cauza coniacului. — E şi coniacul, fără doar şi poate. Unde te duce el? — Oh, departe... asta-i tot - departe... — De fapt, de ce anume vrei să te îndepărtezi? — De nimic. De absolut nimic. Tocmai asta-i partea... ei bine, cea rea. Eu sunt una din cei norocoşi. Am totul. Repetă sumbru: Totul... Oh, nu vreau să spun că n-am avut tristeţi, pierderi, dar nu asta e. Nu tânjesc după trecut, şi nici nu-l jelesc. Nu-l reînvii şi îl retrăiesc. Nu vreau să mă întorc, şi nici chiar să merg înainte. Vreau doar să plec undeva departe. Stau aici bând coniac şi, la un moment dat, sunt acolo afară, dincolo de port, şi mă îndepărtez tot mai mult... mă afund într-un fel de loc ireal, inexistent. Este cam ca atunci când eşti copil şi visezi că zbori - n-ai greutate, eşti atât de uşor, pluteşti. Privirea absentă îi reveni în ochii largi. Llewellyn stătea şi o urmărea.. La un moment dat ea îşi veni în fire tresărind uşor. — Scuză-mă. — Nu te întoarce. Eu plec acum. Se ridică. Pot să vin din când în când să mă aşez aici şi să stăm de vorbă? Dacă nu vrei, nu trebuie decât să mi-o spui. Am să înţeleg. — Nu, mi-ar plăcea să vii. Noapte bună. Eu mai rămân. Vezi dumneata, nu întotdeauna pot ajunge departe. 2. Peste o săptamână, stăteau iarăşi de vorbă. De cum el se aşeză, ea spuse: — Mă bucur că n-ai plecat încă. Mă temeam că s-ar putea să fi plecat. — N-am să plec încă. N-a sosit vremea. — Unde te vei duce când vei pleca de aici? — Nu ştiu. — Vrei să spui că... aştepţi ordine? — Poţi să spui şi aşa, dacă vrei. Ea rosti încetişor: — Când am vorbit ultima dată, am vorbit despre mine. N-am vorbit deloc despre dumneata. De ce ai venit aici... pe insulă? Ai avut un motiv? — Probabil acelaşi motiv pentru care dumneata bei coniac - să mă îndepărtez, în cazul meu, de oameni. — De oameni în general, sau te referi la anumiţi oameni? — Nu de oameni în general. Mă refeream la oamenii care mă cunosc sau mă cunoşteau - aşa cum eram.

89

— S-a întâmplat ceva? — Da, s-a întâmplat ceva. Ea se aplecă. — Eşti ca mine? S-a întâmplat ceva care te-a scos de pe rută? — Nu, deloc. Ce mi s-a întâmplat mie a fost o parte intrinsecă a modului meu de viaţă. A avut semnificaţie şi scop. — Dar ce ai spus despre oameni... — Vezi dumneata, ei nu înţeleg. Lor le pare rău pentru mine, şi vor să mă tragă înapoi... spre ceva care s-a terminat. Ea se încruntă nedumerită. — Nu prea... — Am avut o slujbă, spuse el zâmbind. Acum... am pierdut-o. — O slujbă importantă? — Nu ştiu, răspunse el îngândurat. Credeam că era. Dar niciodată nu poţi să ştii cu adevărat ce este important. Trebuie să înveţi să nu te încrezi în propriile tale valori. Valorile sunt întotdeauna relative. — Aşa ca ai renunţat la slujbă? — Nu. Zâmbetul îi reveni. Am fost concediat. — Oh. Era derutată. Te-a... deranjat? — Oh da, m-a deranjat. Ar fi deranjat pe oricine. Dar acum totul a trecut. Ea se încruntă la paharul gol. În timp ce întorcea capul, băiatul care servea îi înlocui paharul gol cu unul plin. Sorbi de câteva ori, apoi spuse: — Pot să te întreb ceva? — Dă-i drumul. — Crezi că fericirea e importantă? El se gândi. — E o întrebare foarte dificilă. Dacă ţi-aş spune că fericirea e de o importanţă vitală şi că, în acelaşi timp, nu contează deloc, m-ai crede nebun. — Nu poţi să fii puţin mai clar? — Păi, e cam ca sexul. Sexul are o importanţă vitală, şi totuşi nu contează. Eşti căsătorită? Îi observase verigheta subţire de pe deget. — Sunt măritată a doua oară. — Ţi-ai iubit soţul? — L-am iubit mai mult decât orice pe lume. — Când priveşti în urmă, la viaţa dumitale cu el, care sunt lucrurile care îţi vin prima dată în minte, momentele pe care ţi le aminteşti mereu? Sunt legate de prima dată când v-aţi culcat împreună... sau de altceva? Ce îţi aminteşti? Râsul ei veni pe neaşteptate, de o veselie fermecătoare. — De pălăria lui. — Pălărie? — Da. În luna noastră de miere. I-a zburat-o vântul, şi şi-a cumpărat una idigenă, o chestie caraghioasă de pai, iar eu i-am spus că mai degrabă mi se potrivea mie. Aşa că mi-am pus-o, iar el şi-a pus-o pe a mea - una din fleacurile alea prosteşti pe care le poartă femeile, şi ne-am uitat unul la altul şi am izbucnit în râs. Toţi excursioniştii îşi schimbă pălăriile, a spus el, apoi

90

a adăugat: „Doamne, cât te iubesc...!” Glasul i se înecă. N-am să uit niciodată. — Vezi? spuse Llewellyn. Acestea sunt momentele magice... momentele comuniunii... ale tandreţii nepieritoare... nu sex. Şi totuşi, dacă sexul nu merge, căsnicia e total distrusă. Tot aşa, mâncarea e importantă, nu poţi trăi fără ea, şi totuşi, atâta timp cât eşti sătul, îţi ocupă foarte puţin gândurile. Fericirea este unul din alimentele vieţii, ea încurajează creşterea, e un profesor grozav, dar nu este scopul vieţii şi, în sine, nu este satisfacţia finală. Adăugă cu blândeţe: Fericirea este ceea ce vrei? — Nu ştiu. Ar trebui să fiu fericită. Am tot ce mă poate face fericită. — Dar vrei ceva mai mult? — Mai puţin, spuse ea repede. Vreau mai puţin de la viaţă. E prea mult... totul e prea mult. Şi adăugă, în mod destul de neaşteptat: Totul e atât de greu! Rămaseră un timp tăcuţi. În cele din urmă ea spuse: — Măcar dacă aş şti cu adevărat ce vreau, în loc să fiu atât de negativă şi idioată! — Dar ştii ce vrei; vrei să evadezi. Atunci de ce nu o faci? — Să evadez? — Da. Ce te opreşte? Banii? — Nu, nu e vorba de bani. Am bani - nu foarte mulţi, dar suficienţi. — Atunci ce? — Mai sunt atâtea lucruri! N-ai înţelege. Buzele ei schiţară un zâmbet ironic şi trist. E ca şi cu cele trei surori ale lui Cehov, întotdeauna tânjind să meargă la Moscova; nu se duc niciodată, şi nu se vor duce niciodată, cu toate că presupun că n-ar trebui decât să se ducă la gară şi să ia trenul spre Moscova în oricare zi! Exact cum aş putea cumpăra eu un bilet şi să mă îmbarc pe vaporul de acolo, care pleacă la noapte. — De ce n-o faci? — Consideri că cunoşti răspunsul. — Nu, nu cunosc răspunsul. Încerc doar să te ajut să-l găseşti. — Poate că sunt ca surorile lui Cehov. Poate că nu vreau cu adevărat să plec. — Poate. — Poate că evadarea e doar o idee cu care mă joc. — Posibil. Cu toţii avem fantezii care ne ajută să suportăm viaţa pe care o ducem. — Iar fantezia mea e evadarea? — Nu ştiu. Dumneata ştii. — Eu nu ştiu nimic - absolut nimic. Am avut toate şansele şi am făcut ceea ce nu era bine, lucrul nepotrivit. Iar apoi, după ce ai făcut lucrul nepotrivit, trebuie să rămâi la el, nu? — Nu ştiu. — Trebuie neapărat să spui întruna asta? — Scuză-mă, dar e un adevăr. Îmi ceri să emit o concluzie despre ceva despre care nu ştiu nimic. — Era un principiu general. — Nu există principii generale.

91

— Vrei să spui că - îl privi lung - nu există dreptate absolută şi greşeală absolută? — Nu, nu vreau să spun asta. Fireşte că ele există, dar sunt atât de departe de cunoaşterea şi înţelegerea noastră, încât nu le putem percepe decât vag. — Dar omul ştie ce e bine, ce e drept, nu? — Ai fost învăţat ce e bine de către canoanele acceptate ale prezentului. Sau, mergând mai departe, poţi să te iei după propriul tău instinct. Dar şi aşa e o cale foarte lungă. Oamenii au fost arşi pe rug nu de sadici sau brute ci de cei mai ageri şi elevaţi oameni care credeau că ceea ce făceau ei era bine, era drept. Citeşte multe cazuri legale din Grecia antică; este unul despre un om care a refuzat să lase ca servitorii lui să fie torturaţi, după cum era obiceiul, ca astfel să se scoată adevărul la iveală. Omul ăsta era privit ca un om care a pus în mod deliberat beţe în roate justiţiei, care a obstrucţionat dreptatea. Apoi, e cazul unui cleric cu frica lui Dumnezeu, din America, care şi-a bătut de moarte fiul de trei ani, pe care îl iubea, pentru că băieţelul a refuzat să-şi spună rugăciunea. — Toate astea sunt oribile! — Da, din cauză că timpul ne-a schimbat ideile. — Atunci, ce putem face? Faţa ei fermecător nedumerită se aplecă spre el. — Să-ţi urmezi şablonul, în umilinţă... şi să speri. — Să-ţi urmezi şablonul... da, înţeleg asta, dar şablonul meu e greşit undeva. Râse. E ca atunci când tricotezi şi ţi-a scăpat un ochi undeva, mult în urmă.; — N-am de unde să ştiu cum e. N-am tricotat niciodată. — De ce nu-mi expui o părere de-a dumitale? — Ar fi doar o părere. — Ei bine? — Şi te-ar putea influenţa... Aş zice că este uşor de influenţat. Faţa ei redeveni întunecată. — Da. Poate că asta a fost greşeala. El aşteptă câteva clipe, apoi spuse: — Ce anume e greşit? — Nimic. Se uită deznădăjduită la el. Nimic. Am tot ce îşi poate dori o femeie. — Iarăşi generalizezi. Nu eşti orice femeie. Eşti dumneata. Dumneata ai tot ce îţi doreşti? — Da, da, da! Iubire şi blândeţe şi bani şi lux, şi un decor frumos şi companie - totul. Toate lucrurile pe care mi le-aş fi ales. Nu, nu e vorba de mine, de ce îmi doresc eu. E ceva ce nu e în regulă cu mine. Se uită sfidătoare la el. Destul de ciudat, arătă uşurată când el îi răspunse direct: — Oh, da. E ceva în neregulă cu dumneata - asta-i foarte clar.

92

3. Ea împinse la o parte paharul de coniac şi întrebă: — Pot să vorbesc despre mine? — Dacă vrei. — Pentru că, dacă o fac, s-ar putea să înţeleg unde a luat-o totul pe un drum greşit. Asta mi-ar putea ajuta, cred. — Da. S-ar putea să ajute. — Totul a fost drăguţ şi comun - viaţa mea, adică. O copilărie fericită, un cămin încântător. Am mers la şcoală şi am făcut toate lucrurile obişnuite, şi nimeni n-a fost vreodată nesuferit cu mine; poate că dacă ar fi fost, era mai bine pentru mine. Poate că am fost un plod răsfăţat... dar nu, nu cred asta. M-am întors de la şcoală şi am jucat tenis şi am dansat, şi am cunoscut tineri, şi m-am întrebat ce slujbă să-mi iau... toate lucrurile obişnuite. — Sună destul de normal. — Şi apoi m-am îndrăgostit şi m-am măritat. Glasul i se schimbă uşor. — Şi ai trăit fericită... — Nu. L-am iubit, dar foarte des am fost nefericită. De asta te-am întrebat dacă fericirea contează. Se opri, apoi continuă după o clipă: E atât de greu de explicat! Nu eram prea fericită, şi totuşi, într-un fel ciudat, totul era bine - era ce alesesem, ce voisem. N-am intrat în asta cu ochii închişi. Fireşte că l-am idealizat... se întâmplă în mod curent să idealizezi pe cineva. Dar îmi amintesc că m-am trezit într-o dimineaţă foarte devreme... pe la cinci. Asta este ora rece a adevărului, nu crezi? Şi atunci am ştiut - am înţeles, adică - cum avea să fie viitorul. Am ştiut că n-am să fiu cu adevărat fericită, am înţeles cum era el în realitate, egoist şi neîndurător într-un stil vesel şi fermecător, dar am înţeles şi că era vesel şi fermecător şi senin şi că îl iubeam cum nimeni altcineva nu l-ar fi iubit, şi că preferam să fiu nefericită, măritată cu el, decât liniştită şi mulţumită fără el. Şi m-am gândit că aş putea, cu puţin noroc, şi dacă nu eram prea proastă, să fac să meargă treaba. Am acceptat faptul că îl iubeam mai mult decât avea să mă iubească vreodată el pe mine, şi am acceptat şi că nu trebuia să-i cer mai mult decât voia el să dea. Se opri o clipă, apoi continuă: — Fireşte că nu mi-am spus-o chiar aşa de clar ca acum. Acum descriu ceea ce era atunci doar un sentiment. Dar a fost real. Am reînceput să-l consider minunat şi să-i inventez tot soiul de calităţi nobile care nu erau câtuşi de puţin adevărate. Dar avusesem momentul meu - momentul în care înţelegi ce te aşteaptă, şi ai de ales dacă te întorci sau mergi înainte. În acea dimineaţă, în minutele acelea reci, când vezi cât de dificile şi chiar înspăimântătoare sunt lucrurile, m-am gândit să mă întorc. Dar în loc de asta, am ales să merg înainte. El întrebă foarte blând: — Şi regreţi...? — Nu, nu! răspunse ea cu vehemenţă. N-am regretat niciodată. Fiecare minut a meritat din plin! Un singur lucru regret - că a murit.

93

Pustietatea dispăruse din ochii ei. Nu mai era femeia care se îndepărta de viaţă spre un tărâm de basm. Era o femeie pătimaş vie. — A murit prea curând, spuse ea. Cum a spus Macbeth? „Ea trebuie să fi murit mai târziu”. Asta simt şi eu legat de el. El trebuia să fi murit mai târziu. — Asta simţim toţi când moare cineva. — Oare? N-aş vrea s-o ştiu. Ştiu că era bolnav. Îmi dau seama că ar fi fost toată viaţa un infirm. Îmi dau seama că suporta groaznic treaba asta şi că îşi ura viaţa, şi îşi vărsa focul pe toată lumea şi mai ales pe mine. Dar nu voia să moară, în ciuda întregii situaţii, nu voia să moară. De asta îmi pare atât de înfiorător de rău pentru el. Indiferent cât ar fi avut de trăit, chiar şi o jumătate de viaţă, chiar şi un sfert, ar fi savurat-o. Oh! Îşi ridică pătimaşă braţele. Îl urăsc pe Dumnezeu că l-a făcut să moară! Se opri şi îl privi cu îndoială. — Nu trebuia să spun asta... că îl urăsc pe Dumnezeu. El spuse calm: — E mult mai bine să-l urăşti pe Dumnezeu decât să-ţi urăşti semenii. Lui Dumnezeu nu-i poţi face rău. — Nu. Dar El îţi poate face rău ţie. — O, nu, draga mea. Noi ne facem rău unul altuia, şi ne facem rău nouă înşine. — Şi îl facem pe Dumnezeu ţapul nostru ispăşitor? — Asta a fost El întotdeauna. El ne poartă poverile - povara revoltelor noastre, a urii noastre şi, da, a iubirii noastre.

Capitolul III 1. Llewellyn îşi formase obiceiul ca după-amiaza să facă plimbări lungi. Ieşea din oraş pe un drum şerpuit, cu multe curbe, care ducea tot în sus până când oraşul şi golful se întindeau sub el ciudat de ireale în încremenirea după-amiezii. Era ora siestei, şi nici un punct viu colorat nu se mişca pe suprafaţa apei sau şoselei şi străzi. Aici în vârful dealului singurele fiinţe umane pe care le întâlnea Llewellyn erau păstorii de capre, băieţei care hoinăreau cântând în soare, sau jucau jocuri inventate de ei. Îi dădeau un bună ziua grav, fără curiozitate. Erau obişnuiţi cu străinii care călcau cu un pas energic, descheiaţi la cămaşă, respirând liber. Asemenea străini erau, ştiau ei, fie scriitori, fie pictori. Deşi nu numeroşi, nu erau totuşi nici o noutate. Cum Llewellyn nu avea nici şevalet, nici, pânză, nici măcar caiet de schiţe, îl luară drept scriitor şi îi spuseră politicos: „Bună ziua”. Llewllyn le întoarse salutul şi trecu mai departe.

94

Plimbarea lui nu avea un scop anume. Observa decorul, dar el nu-i spunea nimic deosebit, nu avea o semnificaţie aparte. Semnificaţia era în el însuşi, încă nu clară şi de recunoscut, dar prinzând treptat formă. O potecă îl conduse prinţr-un crâng de bananieri. O dată intrat în spaţiul lui verde, fu uimit de cât de repede dispăruse orice noţiune de scop sau direcţie. Nu exista nimic care să-i spună până unde se întindeau bananierii, şi unde sau când avea să iasă dintre ei. Putea fi o potecă scurtă, sau putea să se întindă pe mile întregi. Nu puteai decât să îţi continui drumul. Într-un final aveai să ieşi într-un punct în care te adusese poteca. Punctul acela exista deja, era fixat. El personal nu-l putea, hotărî. Ceea ce putea hotărî el era propria lui înaintare - paşii făcuţi în lungul potecii ca rezultat al propriei voinţe şi al propriului scop. Se putea întoarce sau putea merge înainte. Avea libertatea propriei-i integrităţi... Să călătorească plin de nădejde... La un moment dat, în mod absolut neaşteptat, ieşi din liniştea verde a bananierilor spre o coamă golaşă de deal. Puţin sub el, la o margine a potecii care cobora în zig zag dealul, un bărbat şedea în faţa unui şevalet şi picta. Era cu spatele la Llewellyn, care îi vedea doar linia puternică a umerilor sub cămaşa galbenă, subţire, şi pălăria turtită de fetru, cu boruri largi. Llewellyn coborî pe potecă, încetinind pasul şi uitându-se cu viu interes la ce se contura pe pânză. În definitiv, dacă un pictor îşi instala şevaletul la marginea unei poteci evident circulate, era clar că nu avea nimic împotrivă să fie privit. Era o lucrare viguroasă, pictată în culori tari, urmărind mai degrabă efectul de ansamblu decât detaliul. Era o mostră de talent, dar fără o semnificaţie profundă. Pictorul întoarse capul şi zâmbi. — Nu e opera vieţii mele, spuse el vesel. E doar un hobby. Era un bărbat între patruzeci şi cincizeci de ani, cu părul negru, dar vag încărunţit. Era chipeş, dar Llywellyn fu conştient nu atât de aspectul lui frumos, cât de farmecul şi magnetismul personalităţii lui. Avea o căldură, radia o vitalitate blajină care făceau din el o persoană care, văzută o dată, nar fi fost uşor de uitat. — E extraordinar ce plăcere îţi dă să amesteci culori vii pe paletă şi apoi să le împroşti pe pânză! spuse pictorul meditativ. Uneori ştii ce încerci să faci, alteori nu ştii, dar plăcerea e mereu aceeaşi. Aruncă o privire în sus. Eşti pictor? — Nu. Întâmplarea face doar să stau aici. — Înţeleg. Pictorul trase pe neaşteptate o dungă trandafirie pe albastrul mării lui. Ciudat, spuse el. Arată bine. Mă gândeam eu că s-ar putea să arate bine. Inexplicabil! Lăsă să-i cadă pensula pe paletă, oftă, îşi dădu pe spate pălăria ponosită şi se întoarse uşor într-o parte ca să-l vadă mai bine pe tovarăşul său. Ochii i se îngustară într-un interes subit. — Scuză-mă, dar nu cumva eşti dr. Llewellyn Knox?

95

2. Fu un moment de recul rapid, netranspus în mişcare fizică, apoi Llewellyn rosti plat: — Aşa e. O clipă mai târziu îşi dădu seama ce rapide erau percepţiile celuilalt. — Ce prostie din partea mea! spuse el. Ai avut o prăbuşire nervoasă, nu? Şi presupun că ai venit aici ca să fii departe de lume. Ei bine, nu trebuie să-ţi faci griji. Americanii vin rar pe insulă, iar pe localnici nu-i interesează decât vecinii lor şi verii verilor lor, şi naşterea, moartea şi căsătoria acestora, iar eu nu contez. Eu trăiesc aici. Îi aruncă o privire rapidă celuilalt. — Asta te surprinde? — Da, mă surprinde. — De ce? — Doar să trăieşti... nu m-aş fi gândit că te-ai mulţumi cu asta. — Ai dreptate, fireşte. Iniţial n-am venit aici să trăiesc. Un unchi mi-a lăsat un domeniu mare aici. Era într-o stare destul de proastă când l-am preluat. Treptat începe să devină prosper. Interesant. Adăugă: Numele meu e Richard Wilding. Llewellyn cunoştea numele; călător, scriitor - un om interesat de cele mai diverse teme şi cu temeinice cunoştinţe în multe domenii, arheologie, antropologie, entomologie. Auzise despre sir Richard Wilding că nu exista un subiect despre care să nu aibă nişte cunoştinţe, şi cu toate astea el nu pretindea niciodată că e profesionist. La celelalte daruri ale lui se adăuga farmecul modestiei. — Am auzit de dumneata, bine-nţeles, spuse Llewellyn. Unele din cărţile dumitale mi-au plăcut enorm. — Iar eu, doctore Knox, am participat la întrunirile organizate de dumneata - la una din ele, mai bine spus; la Olympia, acum un an şi jumătate. Llewellyn îl privi oarecum surprins. — Asta pare să te mire, spuse Wilding, cu un zâmbet ameţitor. — Cinstit, mă miră. De ce ai venit, mă întreb? — Sincer să fiu, am venit să-mi bat joc, cred. — Asta nu mă surprinde. — Nici să te supere nu pare. — De ce m-ar supăra? — Ei bine, eşti om, şi crezi în misiunea dumitale... sau aşa presupun. Llewellyn surâse. — Oh, da, poţi să presupui asta. Wilding rămase tăcut câteva clipe. Apoi spuse cu un entuziasm dezarmant: — Ştii, pentru mine este extraordinar de interesant să te cunosc în felul ăsta. După ce am participat la întrunire, lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost să te cunosc. — Nu cred să fi existat vreo dificultate în sensul ăsta, nu?

96

— Într-un anumit sens, nu. Din partea dumitale ar fi fost o obligaţie! Dar eu voiam să te cunosc în cu totul alte condiţii... În asemenea condiţii în care să fi putut, dacă voiai, să-mi spui să mă duc dracului. Llewellyn zâmbi din nou. — Ei bine, condiţiile acelea sunt acum îndeplinite. Nu mai am nici o obligaţie. Wilding îl privi pătrunzător. — Mă întreb dacă te referi la sănătate sau la punctul de vedere. — Aş spune că e o problemă de funcţiune. — Hm... asta nu-i prea clar. Celălalt nu răspunse. Wilding începu să îşi strângă ustensilele de pictat. — Aş vrea să-ţi explic cum am ajuns să te aud la Olympia. Voi fi sincer, pentru că nu cred că eşti genul de om care să se simtă ofensat de adevăr când acesta nu este spus cu intenţia de a ofensa. Mi-a displăcut foarte mult - şi încă îmi displace - tot ce reprezenta întrunirea aceea de la Olympia, îmi displace mai mult decât pot să-ţi spun ideea de religie de masă transmisă de un vorbitor. Îmi ofensează toate instinctele din mine. Observă amuzamentul ce apăru o clipă pe faţa lui Llewellyn. — Consideri că e ceva foarte britanic şi caraghios? întrebă Wilding. — Oh, accept că e un punct de vedere. — De aceea am venit, cum ţi-am spus, să-mi bat joc. Mă aşteptam ca cele mai fine susceptibilităţi ale mele să fie revoltate. — Şi ai rămas să binecuvântezi? Întrebarea era mai mult ironică decât serioasă. — Nu. În mare, vederile mele sunt neschimbate. Îmi displace să-l văd pe Dumnezeu tratat de pe poziţiile comerciale. — Chiar şi de un popor comercial într-o epocă şi ea comercială? Oare nu întotdeauna îi oferim lui Dumnezeu roadele anotimpului? — Ăsta e un aspect, da. Nu, ceea ce m-a izbit puternic a fost ceva la care nu mă aşteptam - însăşi sinceritatea dumitale evidentă. Llewellyn îl privi sincer surprins. — Aş fi crezut că asta trebuia să fie ceva de la sine înţeles. — Acum că te-am cunoscut, da. Dar putea să fi fost o escrocherie... o escrocherie comodă şi bine plătită. Există escrocherii politice, aşa că de ce n-ar exista şi escrocherii religioase? Dat fiind că ai darul vorbirii, e un lucru pe care l-ai putea duce foarte bine la capăt dacă te înhami la el în stil mare sau pui pe altul s-o facă în locul tău. Era o jumătate de întrebare. Llewellyn răspunse sobru: — M-am înhămat la el în stil mare. Am fost înhămat. — Nu s-a cruţat nici un efort? — Nu s-a cruţat nici un efort. — Faptul că ştii este ceea ce mă intrigă. Cum ai putut suporta? Adică, după ce te-am văzut şi te-am auzit. Îşi propti ustensilele pe umăr. — Vrei să vii să iei cina cu mine într-o seară? M-ar interesa enorm să stau de vorbă cu dumneata. Dar spune-mi dacă nu vrei. Nu te deranja să găseşti o scuză.

97

Llewellyn se gândi o clipă înainte să răspundă. — Mi-ar plăcea foarte mult să vin. — Bun. Diseară? — Mulţumesc. — La nouă. Nu te schimba. O luă în jos pe coama dealului. Llewellyn rămase un moment în urma lui, apoi îşi reluă plimbarea. 3. — Aşadar mergeţi la vila lui senor sir Wilding? Birjarul trăsurii şubrede era sincer interesat. Vehiculul lui prăpădit era viu împodobit cu flori pictate, iar calul avea la gât un şirag de mărgele albastre. Calul, birjarul şi trăsura păreau egal de veseli şi senini. — E foarte simpatic, senor sir Wilding, spuse el. El nu e străin pe aici. E unul dintre noi. Don Estobal, proprietarul vilei şi domeniului, era bătrân, foarte bătrân. Se lăsa înşelat, toată ziua citea cărţi, şi tot timpul îi soseau alte cărţi. Iar când a murit, toţi ne-am întrebat dacă vila va fi vândută. Dar atunci a venit sir Wilding. Când era copil venea foarte des pe aici, căci sora lui Don Estobal era măritată cu un englez, şi copiii ei şi copiii copiilor ei veneau aici în vacanţă de la şcoală. Dar după moartea lui Don Estobal, domeniul a fost moştenit de sir Wilding, şi a venit aici, şi s-a apucat imediat să-l pună pe picioare, şi a cheltuit o mulţime de bani cu asta. Dar atunci uite că a venit războiul, şi el a fost plecat mulţi ani, dar mereu a spus că dacă nu avea să fie ucis avea să se întoarcă aici... aşa că până la urmă a făcut-o. Sunt doi ani de când s-a întors cu noua lui soţie, şi s-a stabilit definitiv aici. — Deci s-a însurat de două ori? — Da. Birjarul coborî glasul confidenţial. Prima lui nevastă era o femeie rea. Era frumoasă, da, dar, îl înşela cu alţi bărbaţi... da, chiar aici pe insulă. Nu trebuia să se fi însurat cu ea.. Dar când e vorba de femei, nu e deştept, crede prea mult ce i se spune. Adăugă, aproape scuzându-se: Un bărbat ar trebui să ştie în cine să aibă încredere, dar sir Wilding nu ştie. El nu cunoaşte nimic despre femei, şi nu cred că va învăţa vreodată.

Capitolul IV Llwellyn fu primit de gazda lui într-o cameră lungă şi joasă, căptuşită până în tavan cu cărţi. Ferestrele erau larg deschise, iar din depărtare, de dedesubt, răzbătea freamătul mării. Băuturile erau aşezate pe o masă scundă, aproape de fereastră.

98

Wilding îl întâmpină cu o plăcere evidentă şi se scuză pentru absenţa soţiei lui. — Suferă rău de migrene, spuse el. Am sperat că pacea şi liniştea vieţii ei de aici ar putea să le amelioreze, dar nu s-a produs nici o îmbunătăţire serioasă. Iar doctorii se pare că n-au nici un răspuns la asta. Llewellyn îşi exprimă politicos părerea de rău. — A trecut printr-o mulţime de necazuri, spuse Wilding. Mai multe decât ar trebui să i se ceară unei fete să suporte. Şi era atât de tânără!... mai este încă. Uitându-se la faţa lui, Llewellyn rosti cu blândeţe: — O iubeşti foarte mult. Wilding oftă. — Prea mult, poate, pentru propria-mi fericire. — Şi pentru a ei? — Nici o iubire din lume n-ar putea fi prea multă ca s-o recompenseze pentru tot ce a suferit. Vorbea cu vehemenţă. Între cei doi bărbaţi exista deja un curios sentiment de intimitate, care se instalase chiar din primul moment al întâlnirii lor. Era ca şi cum faptul că nu aveau nimic în comun - naţionalitate, poziţie socială, stil de viaţă, credinţe - îi făcea să se accepte unul pe celălalt fără obişnuitele bariere ale reticenţei sau convenţionalismului. Erau ca doi oameni naufragiaţi pe o insulă pustie, sau plutind pe o plută pentru o perioadă de timp nedefinită. Îşi puteau vorbi sincer, aproape cu simplitatea copiilor. La un moment dat intrară în sufragerie. Masa era excelentă, frumos servită, cu un caracter foarte simplu. Llewelyn refuză vinul. — Dacă preferi whisky... Celălalt clătină din cap. — Mulţumesc, doar apă. — Scuză-mă, ăsta e un principiu la dumneata? — Nu. De fapt, e un stil de viaţă pe care nu mai trebuie să-l urmez. Acum nu mai există nici un motiv ca să nu beau vin. Pur şi simplu nu sunt obişnuit să beau. În timp ce rostea cuvântul „acum”, Wilding ridică iute capul. Arăta intens interesat. Aproape deschise gura să vorbească, apoi, destul de evident, se controlă şi începu să discute despre cu totul alte probleme. Era un bun vorbitor, cu o gamă largă de subiecte. Călătorise foarte mult şi în multe locuri din lume necunoscute, şi în plus avea darul de a face ca tot ce văzuse şi trăise el să-i pară la fel de real persoanei care îl asculta. Nu ţinea o prelegere, şi nici nu vorbea într-un mod forţat. Conversaţia lui era firească şi spontană. Pe lângă plăcerea de a-l auzi pe Wilding vorbind, Llewellyn se pomeni tot mai interesat de personalitatea omului însuşi. Farmecul şi magnetismul lui erau de netăgăduit şi, totodată, izvorau în mod inconştient. Wilding nu se forţa să fie fermecător; era ceva natural la el. Era un om multilateral, perspicace, intelectual, lipsit de aroganţă, un om viu interesat de idei şi oameni şi locuri. Dacă ar fi ales să se specializeze într-un anumit domeniu... dar ăsta, probabil, era secretul lui: nu alesese asta niciodată şi nici nu avea s-o aleagă. Asta îl făceă să rămână uman, cald şi, în esenţă, abordabil.

99

Şi totuşi, îşi zise Llewellyn, nu-i răspunsese întru totul la întrebarea pe care şi-o pusese el însuşi - o întrebare tot atât de simplă ca cea pusă de un copil: „De ce îmi place atât de mult omul ăsta?” Răspunsul nu se afla în darurile lui Wilding. Era ceva în omul însuşi. Şi, pe neaşteptate, lui Llewellyn i se păru că l-a găsit. Era din cauză că, cu toate darurile lui, omul însuşi era supus greşelii. Era un om care se înşelase în repetate rânduri, şi avea să se mai înşele. Avea una din firile acelea calde, blând sentimentale care invariabil cunoşteau ricoşeuri din cauza incapacităţii lor de a emite judecăţi demne de încredere pe care să se bazeze. Aici nu exista apreciere limpede, detaşată, logică a oamenilor şi a lucrurilor; exista în schimb o credinţă impulsivă, izvorâtă din inimă, în principal în oameni, menită să ducă la dezastru pentru că se baza întotdeauna pe bunătate şi nu pe fapte. Da, omul acesta era supus greşelii şi, fiind supus greşelii, era atrăgător. Iată, îşi spuse Llewellyn, cineva căruia aş urî să-i fac rău. Acum se aflau iar în bibliotecă, instalaţi în două fotolii mari. Fusese aprins un foc cu lemne, mai mult pentru a transmite senzaţia de cămin, decât pentru că era nevoie. Afară, marea murmura, iar parfumul unor flori ce înfloreau noaptea se furişa în cameră. Wilding spunea dezarmant: — Vezi dumneata, mă interesează atât de mult oamenii! Întotdeauna m-au interesat. Mă interesează ce îi face să ticăie, dacă pot să mă exprim aşa. Sună foarte rece şi analitic? — Nu din partea dumitale. Dumneata îţi pui întrebări despre semenii dumitale pentru că ţii la ei. — Da, asta e adevărat. Făcu o pauză, apoi spuse: Dacă poţi să ajuţi un semen de-al tău, este cel mai valoros lucru din lume, după părerea mea. — Dacă, spuse Llewellyn. Celălalt îl privi pătrunzător. — Venind de la dumneata, pare ciudat de sceptic. — Nu, e doar o recunoaştere a enormei dificultăţi a ceea ce îţi propui. — E atât de dificil? Făpturile umane vor să fie ajutate. — Da, cu toţii avem tendinţa să credem că într-o anumită manieră magică alţii pot realiza pentru noi ceea ce noi n-am putut - sau n-am vrut să realizăm pentru noi înşine. — Înţelegere... şi credinţă. Oamenii răspund la încrederea pe care o ai în ei. Am tot descoperit asta. — Pentru cât timp? Wilding scânci, ca şi cum ceva i-ar fi atins un punct dureros din el. — Poţi călăuzi mâna unui copil pe hârtie, dar când îţi iei mâna copilul trebuie totuşi să înveţe să scrie singur. Acţiunea ta ar putea chiar întârzia procesul. — Încerci să-mi distrugi credinţa în natura umană? Llewellyn zâmbi şi spuse: — Cred că îţi cer să ai milă faţă de natura umană. — Să încurajezi oamenii să dea ce au mai bun în ei...

100

— Înseamnă să-i forţezi să trăiască la foarte mare altitudine; a te sili să fii ceea ce cineva se aşteaptă de la tine să fii înseamnă să trăieşti într-un mare stres. Un stres prea mare duce la un moment dat la colaps. — Atunci trebuie să te aştepţi de la oameni la ce-i mai rău? întrebă ironic Wilding. — Ar trebui să ţii cont de probabilitatea asta. — Şi dumneata mai zici că eşti un om al religiei! — Hristos i-a spus lui Petru că înainte de cântatul cocoşului el o să se lepede de El de trei ori. Cunoştea slăbiciunea de caracter a lui Petru mai bine decât Petru însuşi, şi nu l-a iubit mai puţin pentru asta. — Nu, spuse cu vigoare Wilding, nu pot să fiu de acord cu dumneata: În prima mea căsnicie... se opri, apoi continuă: Soţia mea era - ar fi putut fi - un caracter cu adevărat frumos. Intrase într-un anturaj prost; tot ce îi trebuia era iubire, credinţă, încredere. Dacă n-ar fi fost războiul... Ei bine, a fost una din tragediile războiului. Eu eram departe, ea era singură, expusă la proaste influenţe. Se opri, apoi spuse scurt: N-o condamn. Îi găsesc scuze - a fost victima circumstanţelor. La vremea aceea povestea m-a distrus. Credeam că n-am să mai fiu niciodată acelaşi om. Dar timpul vindecă totul... Făcu un gest din mână. Nu ştiu de ce ţi-oi fi spunând povestea vieţii mele. Aş prefera s-o aud pe a dumitale. Înţelegi, dumneata eşti ceva absolut nou pentru mine. Vreau să-ţi cunosc întrebările, îndoielile. Am fost impresionat când am venit la întrunirea aceea, profund impresionat. Nu din cauză că îţi vrăjeai auditoriul - asta o înţeleg destul de bine. Şi Hitler a făcut-o. Şi Lloyd George a făcut-o. Politicienii, liderii religioşi şi actorii, toţi o fac într-un grad mai mare sau mai mic. E un dar. Nu, nu m-a interesat efectul pe care îl realizai, m-ai interesat dumneata. De ce acest anumit lucru era valoros pentru dumneata? Llewellyn clătină din cap. — Mă întrebi ceva pe care nici eu însumi nu-l ştiu. — Fireşte, o convingere religioasă puternică. Willding vorbea cu o uşoară stânjeneală, fapt care îl amuza pe celălalt. — Vrei să spui, credinţă în Dumnezeu? Asta e o frază mai simplă, nu crezi? Dar nu e răspunsul la întrebarea dumitale. Credinţa în Dumnezeu ar putea să mă facă să îngenunchez într-o cameră liniştită. Asta nu explică ce îmi ceri dumneata să explic. De ce platforma publică? Wijding spuse destul de îndoit: — Îmi închipui că asta te-ar putea face să simţi că în felul ăsta ai putea face mai mult bine, ai ajunge la inima mai multor oameni. Llewellyn îl privi gânditor. — După cum pui problema, înţeleg că dumneata personal nu eşti credincios, nu-i aşa? — Nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu. Da, într-un fel cred. Vreau să cred... În mod cert cred în virtuţile pozitive - bunătate, ajutorarea celor năpăstuiţi, corectitudine, iertare. Llewellyn se uită la el câteva clipe. — Viaţa Bună, spuse el. Omul Bun. Da, asta-i mai uşor decât să încerci recunoaşterea lui Dumnezeu. Ăsta nu e un lucru uşor, e foarte dificil, şi foarte înspăimântător. Şi ceea ce este chiar mai înspăimântător este să înfrunţi recunoaşterea ta de către Dumnezeu.

101

— Înspăimântător? — Pe Iov l-a înspăimântat. Llewellyn zâmbi pe neaşteptate. Bietul tip, el habar n-avea despre ce era vorba, într-o lume de legi şi reglementări drăguţe, de recompense şi pedepse, distribuite de Atotputernicul Dumnezeu strict după merit, el era dat la o parte. De ce? Nu ştim. În tot cazul, ceilalţi puteau fi pe mai departe recompensaţi sau răsplătiţi, însă Iov trebuia să păşească în ceea ce trebuie să i se fi părut o nouă dimensiune. După o viaţă merituoasă, el nu avea să fie răsplătit cu turme şi cirezi. În loc de asta, el urma să treacă prin suferinţe de neîndurat, să-şi piardă credinţele şi să-şi vadă prietenii întorcându-i spatele. El trebuia să îndure furtuna. Iar apoi, probabil, după ce fusese dichisit pentru rolul de vedetă, cum spunem noi la Hollywood, putea să audă glasul lui Dumnezeu. Şi pentru ce toate astea? Ca să poată începe să-şi dea seama ce era de fapt Dumnezeu. „Fii în pace şi află că Eu sunt Dumnezeu”. O experienţă formidabilă. Cea mai înaltă culme pe care omul o atinsese până atunci. Desigur, n-a durat mult. Nu putea. Şi probabil că el a făcut un talmeş-balmeş de toată frumuseţea încercând să vorbească despre asta pentru că nu există vocabularul, şi nu poţi descrie în termeni tereştri o experienţă care e spirituală. Iar cine a întocmit Cartea lui Iov n-a avut nici el idee despre ce era vorba, dar a făcut-o să aibă un happy end moralizator, în conformitate cu vederile timpului respectiv, ceea ce a fost un lucru de mare bun simţ din partea lui. Llewellyn se opri o clipă. Aşa că vezi că atunci când spui că probabil am ales platforma publică pentru că aşa puteam face mai mult bine şi puteam ajunge la inima mai multor oameni, asta e pur şi simplu paralel cu adevăratul drum. Nu există nici o valoare numerică care să indice la inima câtor oameni ai ajuns sau trebuie să ajungi, iar „a face bine” este un termen care chiar că nu are nici o semnificaţie. Ce înseamnă să faci bine? Să arzi oameni pe rug ca să le salvezi sufletele? Poate. Să arzi de vii vrăjitoarele pentru că ele sunt răul personificat? Pare o cauză bună. Să ridici nivelul de trai al celor nevoiaşi? În ziua de azi asta considerăm că e important. Să lupţi împotriva cruzimii şi a nedreptăţii? — Cu asta eşti de acord, desigur? — Unde vreau eu să ajung este că toate astea sunt probleme de conduită umană. Ce e bine să faci? Ce e corect să faci? Ce e greşit să faci? Suntem făpturi umane şi trebuie să răspundem la aceste întrebări cât putem mai bine, după capacitatea noastră. Avem o viaţă de trăit pe lumea asta. Dar toate astea n-au nimic de a face cu experienţa spirituală. — Ah, începe să înţeleg. Cred că dumneata însuşi ai trecut printr-o astfel de experienţă. Cum a apărut? Ce s-a întâmplat? Ai simţit dintotdeauna, chiar din copilărie... Nu îşi termină întrebarea. — Sau habar n-ai avut? întrebă el după o clipă. — Habar n-am avut, răspunse Llewellyn. N-am avut nici o idee.

102

Capitolul V 1. Nici o idee... Întrebarea lui Wilding îl purtă pe Llewellyn înapoi în timp. Mult, mult în urmă. Se vedea copil.... Simţea în nări tăria şi puritatea aerului de munte. Iernile friguroase, verile fierbinţi şi secetoase. Tatăl lui, un scoţian înalt, deşirat, auster, aproape aspru. Un om cinstit, cu frică de Dumnezeu, un om cu multă minte, în ciuda simplităţii vieţii lui, un om care era drept şi inflexibil şi care nu îşi manifesta uşor afecţiunea. Mama lui, o galeză cu părul negru, cu un glas ritmat care făcea ca cele mai banale cuvinte rostite de ea să sune ca o muzică... Uneori, seara, recita în galeză poemul pe care tatăl ei îl compusese cu mulţi ani în urmă pentru jocurile florale. Copiii ei înţelegeau doar parţial limba, înţelesul cuvintelor rămânea obscur, dar muzica poeziei îi stârnea lui Llewellyn un dor de ceva neştiut. Mama lui avea o ciudată cunoaştere intuitivă, nu mintea raţională a tatălui lui, ci o înţelepciune înnăscută. Ochii ei negri treceau agale peste copiii adunaţi şi poposeau îndelung asupra lui Llewellyn, primul ei născut, cu o privire gânditoare care avea în ea o îndoială, ceva care era aproape teamă. Privirea aceea îl neliniştea pe băiat şi îl făcea să întrebe: — Ce e, mamă? Ce am făcut? Atunci ea zâmbea, un zâmbet cald, drăgăstos, şi spunea: — Nimic, puiule. Mă uit la tine că eşti fiul meu cuminte. Iar Angus Knox întorcea repede capul şi se uita mai întâi la nevasta lui, iar apoi la băiat. Fusese o copilărie fericită, copilăria unui copil normal. Fără lux, ba chiar spartană în multe privinţe. Un mod de viaţă strict, disciplinat, O grămadă de treburi casnice, responsabilităţi pentru cei patru copii, participanţi la activităţle comunităţii. Un stil de viaţă pios dar îngust. Iar el se potrivea cu această viaţă, o accepta. Dar îşi dorise educaţie, şi aici tatăl lui îl încurajase. Avea înclinaţia scoţienilor spre învăţătură şi nutrea ambiţia ca fiul său cel mai mare să ajungă mai mult decât un simplu lucrător al pământului. — Voi face tot ce pot ca să te ajut, Llewellyn, dar asta n-o să fie mare lucru. Va trebui să reuşeşti prin tine însuţi. Şi aşa şi făcuse. Încurajat de profesorul lui, mersese înainte şi intrase la colegiu. În vacanţe lucra, făcea pe chelnerul în hoteluri şi tabere, iar seara spăla vasele. Discutase cu tatăl său despre viitor. Profesor sau doctor, hotărâse el. Nu avea nici o vocaţie anume, dar ambele cariere i se păreau potrivite. În final alesese medicina. În toţi aceşti ani nu existase oare nici un indiciu al dedicaţiei, al misiunii speciale? Se gândi în urmă, încercând să-şi amintească. Existase ceva... da, privind înapoi din perspectiva prezentului, existase ceva. Ceva ce la vremea respectivă nu înţelegea. Un fel de teamă -

103

asta era cea mai apropiată descriere pe care o putea găsi. În spatele faţadei normale a vieţii de zi cu zi, exista o teamă, o spaimă de ceva pe care el însuşi nu-l înţelegea. Era mai conştient de această teamă când se găsea singur şi, de aceea, se arunca în viaţa comunităţii. Cam în acea vreme deveni conştient de existenţa lui Carol. O cunoştea de-o viaţă pe Carol. Fuseseră la şcoală împreună. Era cu doi ani mai mică decât el, o copilă stângace, blajină, cu aparat de îndreptat dinţii şi o purtare timidă. Părinţii lor erau prieteni, şi Carol petrecea mult timp în casa familiei Knox. În anul în care îşi dădea examenele de absolvire, Llewellyn veni acasă şi o văzu pe Carol cu alţi ochi. Aparatul de dinţi dispăruse, şi la fel şi stângăcia. În schimb apăruse o fată drăguţă, cochetă, căreia toţi băieţii se întreceau să-i dea întâlniri. Până atunci, fetele nu prea avuseseră loc în viaţa lui Llewellyn. Muncise prea mult şi, mai mult, era nedezvoltat din punct de vedere sentimental. Dar acum bărbatul din el apăru brusc la suprafaţă. Începu să se preocupe de înfăţişarea lui, cheltui bani pe care cu greu şi-i permitea pe cravate noi şi cutii cu bomboane de ciocolată pentru Carol. Mama lui zâmbea şi ofta, cum fac mamele când îşi văd fii intraţi în maturitate. Sosise vremea să-l încredinţeze altei femei. Prea devreme totuşi pentru o căsătorie, dar dacă era să vină, Carol ar fi fost alegerea potrivită. Zestre bună, creştere frumoasă, o fată cu fire dulce şi sănătoasă - mai bună decât cine ştie ce străină de la oraş pe care n-o cunoştea. „Dar nu destul de bună pentru fiul meu”, îi spunea inima ei de mamă, iar apoi zâmbea şi îşi spunea că aşa probabil gândeau toate mamele de când lumea! Îi vorbi cu ezitare lui Angus despre problema asta. — E încă prea devreme, spuse Angus. Flăcăul trebuie să-şi facă rost. Dar s-ar putea să nimerească mai rău. E o fătucă bună, deşi poate nu dă pe-afară de prea multă minte. Carol era şi drăguţă şi populară, şi se bucura de popularitatea ei. Avea o grămadă de întâlniri, dar dădu limpede de înţeles că Llewellyn era preferatul ei. Discuta cu el uneori în mod serios despre viitor. Deşi n-o arăta, era uşor derutată de comportamentul lui vag şi de ceea ce i se părea ei a fi lipsă de ambiţie din partea lui. — Vai, Lew, de bună seamă că ai nişte planuri clare pentru atunci când vei fi calificat, nu? — Oh, nici vorbă că am să-mi iau o slujbă! Sunt o mulţime de posibilităţi. — Dar în ziua de azi nu trebuie să te specializezi? — Numai dacă ai o anumită înclinaţie. Eu nu am. — Dar, Llewellyn Knox, vrei să ajungi, nu-i aşa? — Să ajung unde? Zâmbetul lui era uşor ironic. — Ei bine... să ajungi undeva. — Dar asta e viaţa, nu-i aşa, Carol? De aici până aici. Degetul lui trasă o linie pe nisip. Naşterea, creşterea, şcoala, cariera, căsătoria, copiii, căminul, munca asiduă, pensionarea, bătrâneţea, moartea. De la graniţa acestei lumi până la graniţa următoarei.

104

— N-am vrut deloc să spun asta, Lew, şi tu o ştii. Să ajungi undeva, adică să-ţi faci un nume, să faci avere, şi să ajungi în vârf, astfel încât toţi să fie mândri de tine. — Mă întreb dacă toate astea contează cât de cât, spuse el abstract. — Contează, fireşte! — După părerea mea, contează cum îţi faci călătoria, nu unde ajungi. — N-am mai auzit aşa o prostie. Nu vrei să fii un om de succes? — Nu ştiu. Nu cred. Carol fu brusc la mare distanţă de el. Era singur, absolut sigur, şi era conştient de frica aceea. O frică ce îl făcea să se sţrângă înfiorător. „Nu eu altcineva”. Aproape că rosti tare cuvintele. — Lew! Llewellyn! Glasul lui Carol ajunse subţirel la el de foarte departe. Ce s-a întâmplat? Arăţi de-a dreptul ciudat. Se întoarse iarăşi, era iar cu Carol, care se uita lung la el cu o expresie nedumerită, înspăimântată. Ea îl salvase, îl adusese înapoi din acel loc pustiu. Îi luă mâna. — Eşti atât de dulce! O trase spre el şi o sărută blând, aproape timid. Buzele ei îi răspunseră. El se gândi: „Pot să-i spun acum... că o iubesc... că după ce îmi iau diploma ne putem logodi. Am s-o rog să mă aştepte. O dată ce o voi avea pe Carol, voi fi în siguranţă.” Dar cuvintele rămaseră nerostite. Simţea ceva care era aproape ca o mână reală pe pieptul lui, împigându-l înapoi, o mână care interzicea. Realitatea ei îl alarmă. Se ridică. — Într-o bună zi, Carol, spuse el, într-o bună zi am... trebuie să-ţi vorbesc. Ea se uită la el şi râse, mulţumită. Nu ţinea neapărat ca el să vină la obiect. Era foarte bine ca lucrările să fie lăsate aşa cum erau. Deocamdată, se bucura de tinereţea ei, de atenţia tinerilor. Într-o bună zi ea şi Llewellyn aveau să se căsătorească. Îi simţise emoţia din spatele sărutului. Era absolut sigură de el. Cât despre ciudata lui lipsă de ambiţie, asta nu o îngrijora cu adevărat. Femeile erau cele care făceau planuri şi îşi îmboldeau bărbaţii să le realizeze; femeile, iar copiii erau principalele lor arme. Ea şi Llewellyn vor dori ce e mai bun pentru copiii lor, iar acesta avea să fie un motiv care îl va împinge pe Llewellyn de la spate. Cât despre Llewellyn, el se întoarse acasă într-o stare de profundă tulburare. Ce experienţă ciudătă trăise! Plin de recente lecturi pe teme psihologice; se analiză necruţător. O rezistenţă la sex, poate? De ce să fi opus rezistenţa asta? Îşi mâncă cina privindu-şi lung mama şi întrebânduse dacă nu cumva avea complexul lui Oedip. Cu toate acestea, ea fu cea la care se duse pentru liniştire înainte de a se întoarce la colegiu. Îi spuse brusc: — Îţi place Carol, nu-i aşa? A sosit timpul, gândi ea cu o strângere de inimă, dar spuse repede: — E o fată bună. Şi mie şi tatălui tău ne place mult. — Voiam să-i spun... zilele trecute... — Că o iubeşti?

105

— Da. Voiam să-i cer să mă aştepte. — Nu e nevoie de asta, dacă te iubeşte, puiule. — Dar n-am putut să-i spun, cuvintele n-au vrut să iasă. Ea zâmbi. — Nu-ţi face griji pentru asta. În general bărbaţii au limba legată în astfel de momente. Tatăl tău stătea şi mă fulgera cu privirile, zi de zi, de ai fi zis că mai degrabă mă ura decât mă iubea, şi nu era în stare să spună decât „Ce mai faci?” şi „E o zi frumoasă”. Llewellyn spuse grav: — A fost mai mult decât atât. A fost ca o mână care mă dădea înapoi. Era ca şi cum... mi se interzicea. Ea simţi seriozitatea şi forţa zbuciumului lui. Spuse încetişor: — Asta poate pentru că nu e totuşi fata care îţi trebuie. Oh... Îşi înăbuşi protestul. E greu de spus asta când eşti tânăr şi îţi fierbe sângele. Dar există ceva în tine - adevăratul eu, poate - care ştie ce trebuie şi ce nu trebuie, şi care te salvează de tine însuţi şi de impulsul care nu e cel adevărat. „Ceva în tine...” Rămase la asta. Se uită la ea cu ochi brusc disperaţi. — Nu ştiu chiar nimic... despre mine. 2. Întors la colegiu, îşi umplu fiecare clipă fie muncind, fie în compania prietenilor. Frica îi dispăru. Se simţea din nou sigur pe sine. Citi disertaţii ermetice pe tema manifestărilor sexuale la adolescenţi, şi se explică pe sine în mod satisfăcător. Absolvi cu diplomă de merit, fapt care îi spori şi el încrederea în sine. Se întoarse acasă hotărât, cu viitorul limpede conturat. Avea să-i ceară lui Carol să se mărite cu el, şi să discute cu ea diversele posibilităţi care i se deschideau acum că avea o calificare. Simţea o enormă uşurare acum că viaţa i se desfăşura într-o succesiune clară. Munca pe care o avea i se potrivea şi se simţea competent să o facă bine, iar cu fata pe care o iubea avea să întemeieze un cămin şi să aibă copii. Ajuns acasă, se aruncă în toate festivităţile locale. Era mereu în mulţime, iar în mulţimea aceea el şi Carol erau priviţi ca o pereche. Foarte rar era singur; iar noaptea când se ducea la culcare dormea şi o visa pe Carol. Erau vise erotice, şi le accepta ca atare. Totul era normal, totul era grozav, totul era cum trebuia să fie. Încrezător în această credinţă, rămase uimit când tatăl său îl întrebă într-o zi: — Ce nu merge, flăcăule? — Nu merge? — Nu eşti tu însuţi. — Ba sunt! Niciodată nu m-am simţit atât de în formă! — Fizic eşti destul de bine, poate.

106

Llewellyn se uită lung la tatăl său. Bătrânul dădu din cap încetişor şi spuse: — Sunt dăţi când un om are nevoie să fie singur. Nu spuse mai mult şi se îndepărtă, în timp ce Llewellyn simţea iarăşi frica aceea ilogică ţâşnind ca o săgeată. Nu voia să fie singur - ăsta era ultimul lucru din lume pe care-l voia. Nu putea, nu trebuia să fie singur. Trei zile mai târziu veni la tatăl său şi îi spuse: — Mă duc o perioadă în munţi. Singur. Angus dădu din cap. — Da. Ochii lui, ochi de mistic, îşi priveau fiul cu înţelegere. Llewellyn se gândi: „Am moştenit ceva de la el, ceva despre care el ştie, iar eu nu ştiu”. 3. Stătuse acolo în pustietate, singur, aproape trei săptămâni. I se întâmplaseră lucruri ciudate. Dintr-un bun început găsise solitudinea absolut acceptabilă. Se întrebă de ce luptase atâta timp împotriva ideii ei. La început se gândi mult la el şi la viitorul lui cu Carol. Totul i se desfăşura absolut limpede şi logic, dar trebui să treacă ceva timp până să îşi dea seama că îşi privea viaţa din afară, ca un spectator şi nu ca un participant direct. Asta din cauză că nimic din acea existenţă preplanificată nu era real. Era logic şi coerent, dar în fapt, nu exista. O iubea pe Carol, o dorea, dar nu avea să se însoare cu ea. Avea altceva de făcut... şi totuşi, nu ştia ce. După ce înţelese acest fapt, veni o altă goliciune - o fază pe care n-o putea descrie decât ca una de goliciune, de mare vid reverberant. El însuşi nu era nimic, nu conţinea nimic. Nu mai exista nici urmă de teamă. Acceptând vidul, gonise teama. În timpul acestei faze abia dacă mâncă şi bău ceva. Uneori se simţea, credea el, uşor ameţit. În faţa lui apăreau, ca un miraj, scene şi oameni. O dată sau de două ori văzu foarte clar o faţă. Era o faţă de femeie, şi ea stârni în el o emoţie extraordinară. Avea oase fragile, foarte frumoase, tâmple scobite şi un păr negru ce pornea de la tâmple spre spate, şi ochi adânci, aproape tragici. În spatele ei văzu, o dată, un fundal de flăcări, iar altă dată conturul estompat a ceea ce părea a fi o biserică. De data asta văzu dintr-o dată că era doar un copil. În ambele ocazii fu conştient de suferinţă. Se gândi: „Măcar de aş putea ajuta...” Dar în acelaşi timp ştia că nu era posibil nici un ajutor şi că însăşi ideea era greşită şi falsă. O altă viziune fu a unui birou uriaş dintr-un lemn de culoare deschisă, strălucitor, în spatele căruia stătea un bărbat cu o falcă puternică şi nişte ochi mici şi vioi, albaştri. Bărbatul se aplecă de parcă era pe punctul să vorbească şi voia să întărească ceea ce urma să spună ridicând o riglă mică şi gesticulând cu ea.

107

Într-o altă viziune văzu colţul unei camere într-un unghi curios. În apropiere era o fereastră, iar pe fereastră se vedea conturul unui pin cu zăpadă pe el. Între el şi fereastră o faţă se interpunea cu forţă şi se uită în jos la el - o faţă rotundă şi rozalie de bărbat, cu ochelari, dar înainte ca Llewellyn s-o poată vedea cu claritate, şi faţa aceasta dispăru. Toate aceste viziuni trebuie că erau plăsmuirea propriei lui imaginaţii, se gândi Llewellyn. Nu aveau nici sens nici înţeles, iar toate feţele acelea îi erau necunoscute, ca şi împrejurimile. Dar curând nu mai existară imagini. Vidul de care era atât de conştient nu mai era vast şi atotcuprinzător. Vidul se condensa, căpăta înţeles şi scop. El nu mai plutea în vid. În schimb, îl conţinea în sine. Apoi ştiu ceva mai mult. Aştepta. 4. Furtuna de praf veni pe neaşteptate - una dintre acele furtuni neprevestite de nimic, caracteristică acelei zone muntoase deşertice. Nori de praf roşu se ridicau în vârtej, şuierând. Era ca o făptură vie. Sfârşi tot atât de brusc precum începuse. După aceea, tăcerea fu foarte perceptibilă. Tot echipamentul de tabără ai lui Llewellyn fusese măturat de vânt, iar cortul fâlfâia şi se răsucea ca o fiinţă nebună jos în vale. Acum nu avea nimic. Era complet singur într-o lume brusc paşnică şi parcă făcută din nou. Acum ştia că ceva despre care întotdeauna ştiuse că avea să se întâmple era pe care să se întâmple. Cunoştea iar frica, dar nu frica pe care o cunoscuse înainte, şi care fusese frica izvorâtă din rezistenţă. De data asta era gata să accepte că în interiorul lui era un gol, măturat şi dichisit, gata să primească o Prezenţă. Îi era frică doar pentru că, în toată umilinţa lui, ştia ce entitate mică şi insignifiantă era el. Nu era uşor să-i explice lui Wilding ce a urmat mai departe. — Pentru că, vezi dumneata, nu există cuvinte pentru asta. Dar mie mi-e foarte limpede ce a fost. A fost recunoaşterea lui Dumnezeu. Pot să mă exprim mai bine spunând că a fost ca şi cum unui orb care credea în soare din dovezi literare, şi care îi simţise căldura pe mâna lui, i-a fost dat dintr-o dată să deschidă ochii şi să-l vadă. Eu crezusem în Dumnezeu, dar acum eram sigur. A fost o cunoaştere personală directă, absolut indescriptibilă. Şi o experienţă cât se poate de înspăimântătoare pentru orice fiinţă umană. Atunci am înţeles de ce, când Dumnezeu îl abordează pe om, El trebuie să se încarneze în trup omenesc. După aceea - asta n-a durat decât câteva secunde - m-am întors şi m-am dus acasă. Mi-a luat două sau trei zile să ajung acasă împleticindu-mă, foarte slăbit şi extenuat. Rămase tăcut câteva clipe. — Mama era îngrozitor de îngrijorată din pricina mea! Nu îşi putea imagina toate astea. Tata, cred, avea o bănuială, sau, cel puţin, ştia că avusesem o anume experienţă profundă. I-am povestit mamei că avusesem viziuni ciudate pe care nu mi le puteam explica, iar ea mi-a spus: „Cei din familia tatălui tău au «văzul». Bunica lui avea şi una din surorile lui”. După

108

câteva zile de odihnă şi hrană, eram iar în putere. Când lumea discuta despre viitorul meu, eu tăceam. Ştiam că totul avea să fie stabilit în locul meu. Trebuia doar să accept, acceptasem, dar ce anume acceptasem, nu ştiam încă: O săptămână mai târziu, în vecinătate s-a ţinut un mare miting, o întrunire de rugăciune. Un fel de Misiune de Renaştere Religioasă, aşa cred că ai descri-o dumneata. Mama a vrut să se ducă, a vrut şi tata, deşi nu cu prea mare interes. M-am dus cu ei. Uitându-se la Wilding, Llewellyn zâmbi. — Nu a fost genul de lucruri după care dumneata te-ai da în vânt - o chestie lipsită de rafinament, destul de melodramatică. Nu m-a mişcat. Am fost puţin dezamăgit. Diverşi oameni s-au ridicat să depună mărturie. Atunci am primit ordinul, limpede şi absolut de neconfundat... M-am ridicat, îmi amintesc feţele întorcându-se spre mine... Nu ştiam ce urma să spun. Nu gândeam, şi nici nu îmi expuneam propriile crezuri. Cuvintele se aflau în mintea mea, erau acolo. Uneori mi-o luau înainte, şi trebuia să vorbesc mai repede ca să ţin pasul cu ele, să le spun înainte să le pierd. Nu-ţi pot descrie cum era... Dacă ţi-aş spune că era ca flacăra şi ca mierea, ai înţelege toate astea? Flacăra mă ardea, dar exista şi dulceaţa mierii, dulceaţa supuşeniei. Să fii mesagerul lui Dumnezeu e un lucru cumplit şi minunat totodată. — Cumplit ca o armată cu steaguri, murmură Wilding. — Da. Psalmistul ştia despre ce vorbea. — Şi... pe urmă? — Extenuare, o extenuare totală. Trebuie că am vorbit, presupun, cam trei sferturi de oră. Când am ajuns acasă, m-am aşezat înfrigurat lângă foc, prea frânt ca să pot ridica o mână sau să vorbesc. Mama m-a înţeles. Mi-a dat supă fierbinte şi mi-a pus în pat sticle cu apă fierbinte. Wilding murmură: — Ai avut toată ereditatea necesară. Misticismul dinspre partea scoţiană, poezia şi creativitatea galezilor... şi vocea, de asemenea. Iar asta e o adevărată imagine creatoare - frica, frustarea, vidul interior, iar apoi brusca năvălire a puterii, iar după ea, epuizarea. Rămase tăcut câteva clipe, apoi întrebă: Nu vrei să continui povestea? — Nu mai sunt aşa multe de spus. Ziua următoare m-am dus la Carol. I-am spus că sperasem să mă însor cu ea, dar că acum trebuia să renunţ la speranţa asta. Ea n-a înţeles. Mi-a spus: „Un doctor poate face tot atâta bine cât un predicator”. Iar eu i-am spus că nu era o problemă de a face bine. Era un ordin şi trebuia să-l ascult. Iar ea a spus că era o prostie să spun că nu mă puteam însura. Nu eram romano-catolic, nu-i aşa? Iar eu i-am răspuns: ‘Tot ce sunt şi am trebuie să fie ale lui Dumnezeu”. Dar bine-nţeles că ea nu a putut să înţeleagă asta - cum ar fi putut, biata copilă? Nu exista în vocabularul ei. M-am dus acasă şi i-am povestit mamei, şi am rugat-o să fie bună cu Carol, şi am implorat-o să înţeleagă. Ea mi-a spus: „Înţeleg destul de bine. Nu-ţi va mai rămâne nimic de oferit unei femei”, iar apoi a izbucnit în plâns şi a spus: „Ştiam eu - întotdeauna am ştiut - că era ceva. Erai diferit de ceilalţi. Ah, dar e greu pentru soţii şi mame. Dacă te pierdeam pentru o femeie, asta era viaţa, şi apoi mi-ai fi adus copiii tăi să-i ţin pe genunchi. Dar aşa, vei pleca de tot de la mine”. Am asigurat-o că asta nu era

109

adevărat, dar în acelaşi timp amândoi ştiam că asta era în esenţă. Toate legăturile umane trebuiau să dispară. Wilding se mişcă, fără astâmpăr. — Iartă-mă, dar nu pot subscrie la asta, ca mod de viaţă. Afecţiunea umană, mila umană, serviciul adus umanităţii... — Dar nu despre un mod de viaţă vorbesc eu! Eu vorbesc despre omul singularizat, omul care este ceva mai mult decât semenii lui, şi care totodată este mult mai puţin - ăsta este lucrul pe care el nu trebuie niciodată să-l uite, cât de infinit mai puţin decât semenii lui este el, şi trebuie să fie. — Mi-e greu să te urmăresc. Llewellyn rosti încetişor, mai mult pentru sine decât pentru cel ce îl asculta. — Ăsta e, desigur, pericolul - că vei uita. În privinţa asta, îmi dau seama acum, Dumnezeu a fost îndurător cu mine. Am fost salvat la timp.

Capitolul VI 1. Wilding păru uşor nedumerit de ultimele cuvinte ale lui Llewellyn. Spuse cu o urmă de stânjeneală: — A fost drăguţ din partea dumitale că mi-ai spus tot ce mi-ai spus. Te rog să mă crezi că n-a fost doar o curiozitate vulgară din partea mea. — Ştiu. Pe dumneata te interesează cu adevărat semenul dumitale. — Iar dumneata eşti un specimen neobişnuit. Am citit în diferite ziare relatări cu privire la cariera dumitale. Dar nu erau lucrurile care mă interesau. Acele detalii erau doar factice. Llewellyn dădu din cap. Mintea lui încă mai era ocupată cu trecutul. Îşi amintea ziua în care liftul îl urcase la etajul al treizeci şi cincilea al unei clădiri înalte. Camera de primire, blonda înaltă şi elegantă care îl întâmpinase, tânărul îndesat, cu umeri largi, la care îl condusese, şi sanctuarul final; biroul magnatului. Suprafaţa sclipitoare a biroului din lemn de culoare deschisă, şi bărbatul ridicându-se de la birou ca să-i întindă mâna şi să-i ureze bun venit. Maxilarul puternic, ochii albaştri, mici şi sfredelitori. „... e o mare bucurie să fac cunoştinţă cu dumneata, domnule Knox. După cum văd eu treaba, ţara este coaptă pentru o mare întoarcere la Dumnezeu... trebuie să te înhami la ea în stil mare... ca să obţinem rezultate trebuie să cheltuim bani... am fost la două din întrunirile dumitale... am fost categoric impresionat... i-ai avut pe toţi de partea dumitale, îţi sorbeau fiecare cuvânt... a fost grozav... grozav!”

110

Dumnezeu şi Marea Afacere. Păreau oare incompatibili? Şi totuşi, de ce ar fi fost? Dacă priceperea în afaceri era un dar de la Dumnezeu, de ce să nu-l fi folosit în slujba Lui? El, Llewellyn nu avusese nici un dubiu, nici întrebări, în privinţa asta, căci această cameră şi acest om i-o dovediseră deja. Era o parte din şablon, şablonul lui. Era oare aici sinceritate, o sinceritate simplă care ar fi putut să pară tot atât de grotească precum vechile incrustaţii? Sau era doar înşfăcarea unei posibilităţi de afacere? Realizarea că Dumnezeu ar putea fi făcut să plătească? Llewellyn nu ştiuse niciodată şi nici nu îşi dăduse osteneala să se întrebe. Toate astea erau o parte din şablonul lui. El era un mesager, nimic mai mult, un om menit să se supună. Cincisprezece ani... De la micile întruniri în aer liber de la începuturi, la sălile de conferinţă, la aule, la vastele stadioane. Chipuri, uriaşe mase de chipuri înceţoşate, pierzându-se în depărtare, aliniindu-se în nenumărate şiruri. Aşteptând înfometate... Iar rolul lui? Mereu acelaşi. Răceala, reculul de frică, vidul, aşteptarea. Iar apoi dr. Lllewellyn Knox se ridică în picioare şi.... cuvintele veneau, îmbulzindu-i-se în minte, ţâşnind de pe buze... Nu cuvintele lui, niciodată cuvintele lui. Dar slava, extazul de a le rosti erau ale lui. (În asta, desigur, zăcuse pericolul. Ciudat că nu îşi dăduse seama până acum). Iar apoi consecinţele, femeile adulatoare, bărbaţii impresionaţi, propria lui senzaţie de semi-colaps, greaţa înfiorătoare, ospitalitatea, venerarea, isteria. Iar el însuşi, răspunzând cât mai bine putea, nemaifiind mesagerul lui Dumnezeu, ci o fiinţă umană necorespunzătoare, ceva mult mai puţin decât cei ce se uitau la el cu prosteasca lor privire adoratoare. Căci virtutea îl părăsise, era secătuit de tot ce îi dădea unui om demnitate umană, o făptură bolnavă şi extenuată, plină de disperare, o disperare găunoasă, neagră, pustie. „Bietul doctor Knox, se spunea, arată atât de obosit!” Obosit. Din ce în ce mai obosit... Fusese un bărbat viguros fizic, dar nu suficient de viguros ca să reziste cincisprezece ani. Greaţă, ameţeală, palpitaţii, dificultăţi respiratorii, leşinuri, aiurări - pur şi simplu un trup secătuit. Şi astfel la sanatoriul din munţi. Zăcând acolo nemişcat, uitându-se lung pe fereastră la forma întunecată a unui pin profilată pe cer, şi faţa rotundă, rozalie, aplecându-se deasupra lui, ochii din spatele lentilelor groase, ochi cu o solemnitate de bufniţă. — Da, doctore? — Din fericire, ai o constituţie puternică, dar ai solicitat-o fără milă. Inima, plămânii, toate organele din corpul dumitale au fost afectate. — Încercaţi să-mi spuneţi că am să mor? Pusese întrebarea cu o curiozitate molcomă. — Categoric nu. Te vom face bine. Cum spuneam, va fi o treabă de lungă durată, dar vei ieşi de aici un om în formă. Doar că... Doctorul ezită.

111

— Doar ce? — Trebuie să înţelegi asta, doctore Knox. În viitor va trebui să duci o viaţă liniştită. Nu trebuie să mai fie o viaţă publică. Inima dumitale n-o va suporta. Fără întruniri, fără discursuri. — După o odihnă... — Nu, doctore Knox, indiferent cât de lungă ar fi odihna, verdictul meu va fi acelaşi. — Înţeleg. Se gândi la asta. Înţeleg. Epuizare totală? — Chiar asta. Epuizat total. Folosit de Dumnezeu pentru scopul Lui, dar instrumentul, fiind uman şi fragil, nu rezistase mult. Utilitatea lui se sfârşise. Folosit, lăsat la o parte, aruncat. Şi ce urma? Asta era întrebarea. Ce urma? Pentru că, la urma urmelor, cine era el, Llewellyn Knox? Trebuia să descopere. 2. Glasul lui Wilding îi întrerupse gândurile. — Pot să te întreb ce planuri de viitor ai? — N-am planuri. — Serios? Speri, probabil, să te întorci... Llewellyn îl întrerupse cu o uşoară asprime în glas. — Nu există drum de întoarcere. — Vreo formă modificată a activităţii trecute? — Nu. E o ruptură clară - trebuie să fie. — Ţi s-a spus asta? — Nu în atât de multe cuvinte. Viaţa publică iese din discuţie, asta mi s-a subliniat. Gata cu platforma. Asta înseamnă sfârşitul. — Un trai liniştit undeva? Poate preot în vreo biserică? — Eu eram evanghelist, sir Richard. Asta e un cu totul alt lucru. — Scuză-mă. Cred că înţeleg. Trebuie să începi o cu totul altă viaţă. — Da, o viaţă particulară, ca om. — Asta te derutează şi te alarmează? Llewellyn clătină din cap. — Nimic de genul ăsta. În săptămânile de când sunt aici am văzut limpede că am scăpat dintr-un mare pericol. — Ce pericol? — Omul nu poate fi investit cu putere. Ea îl macină... Îl putrezeşte pe dinăuntru. Cât mai puteam să o mai duc aşa fără ca putreziciunea să-şi facă loc? Bănuiesc că deja începuse să lucreze. Oare în acele momente când mă adresam mulţimilor, nu începeam să îmi asum gândul că eu eram cel care vorbea, eu le transmiteam un mesaj, eu eram cel - care nu mai eram un mesager al lui Dumnezeu ci reprezentantul lui Dumnezeu? Înţelegi? Promovat la rangul de vizir exaltat, un om mai presus de ceilalţi oameni!

112

Adăugă repede: Dumnezeu în marea Lui bunătate a considerat potrivit să mă salveze de la asta. — Deci ceea ce ţi s-a întâmplat nu ţi-a diminuat credinţa? Llewellyn râse. — Credinţa? Pentru mine e un cuvânt ciudat. Oare noi credem în soare, în lună, în scaunul pe care stăm, în pământul pe care călcăm? Dacă ai cunoaştere, la ce îţi mai trebuie credinţă? Şi scoate-ţi din cap ideea că eu am suferit vreo tragedie. N-am suferit, mi-am urmat drumul indicat... şi încă îl urmez. Pentru mine a fost un lucru corect să vin aici, pe insulă, şi tot un lucru corect va fi când voi pleca de aici când va sosi vremea. — Vrei să spui că vei primi alt - cum l-ai numit? - ordin? — Oh, nu, nimic atât de definit. Dar, puţin câte puţin, o anumită direcţie de acţiune nu va fi doar de dorit ci şi inevitabilă. Atunci am să merg înainte şi am să acţionez. Lucrurile se vor clarifica singure în mintea mea. Am să ştiu unde trebuie să mă duc şi ce să fac. — E chiar atât de simplu? — Aşa cred, da. Cum să-ţi explic, e o problemă de a fi în armonie. O direcţie greşită de acţiune e imediat simţită; e ca atunci când faci un pas greşit la dans, sau iei o notă falsă când cânţi. — Şi cum rămâne cu femeile? Te vei întoarce acasă? Îţi vei găsi prima dragoste? — Sfârşitul sentimental? Greu de crezut. În plus, Carol e măritată de mulţi ani. Are trei copii, iar soţul ei prosperă în stil mare. Eu şi Carol nu eram făcuţi unul pentru altul. A fost o idilă între un băiat şi o fată, atâta tot. — În toţi aceşti ani n-a mai fost nici o altă femeie? — Nu, slavă Domnului. Dacă ar fi fost, dacă aş fi întâlnit-o atunci... Lăsă fraza neterminată, nedumerindu-l uşor pe Wilding. Wilding nu avea nici un indiciu despre imaginea mentală izvorâtă în faţa ochilor lui Llewellyn - aripile de păr negru, oasele delicate şi fragile ale tâmpelor, ochii tragici. Într-o bună zi, Llewellyn era sigur, avea s-o întâlnească. Era tot atât de reală precum fuseseră biroul şi sanatoriul. Exista. Dacă ar fi întâlnit-o în timpul misiunii pe care o avusese, ar fi fost nevoit să renunţe la ea. I s-ar fi cerut. Ar fi putut oare s-o facă? Se îndoia. Acum era liber. Când se vor întâlni... Nu avea nici un dubiu că aveau să se întâlnească, deşi nu ştia unde şi cum şi când. Singurele indicii pe care le avea erau cristelniţa de piatră a unei biserici şi nişte limbi de foc. Totuşi avea sentimentul că se apropia foarte mult, că nu avea să mai dureze mult până atunci. Bruscheţea cu care se deschise uşa dintre rafturile de cărţi îl făcu să tresară. Wilding întoarse capul şi se ridică într-un gest de mirare. — Iubito, nu mă aşteptam... Ea nu purta şalul spaniol, nici rochia neagră. Era îmbrăcată în ceva diafan, de un mov deschis, aducând cu ea vechiul parfum de lavandă. Se opri brusc când îl văzu pe Llewellyn; ochii ei mari şi vag înceţoşaţi îl priveau lung, exprimând aproape un şoc. — Scumpa mea, ţi-a mai trecut durerea de cap? Acesta este doctorul Knox. Soţia mea. Llewellyn făcu un pas înainte, îi luă mâna moale şi rosti formal: — Sunt foarte încântat să vă cunosc, lady Wilding.

113

Privirea fixă deveni umană; dovedea, foarte slab, uşurarea. Se aşeză pe un scaun oferit de Wilding şi începu să vorbească rapid, cu un efect de staccato. — Deci dumneata eşti doctorul Knox? Am citit despre dumneata, desigur. Ce ciudat că ai venit aici... pe insulă. De ce ai venit? Adică, ce te-a făcut să vii? De regulă, lumea nu vine, nu-i aşa, Richard? Vreau să spun că nu rămâne pe insulă. Vine cu vasele şi pleacă iar. Unde? m-am întrebat adesea. Cumpără fructe şi păpuşele şi pălării de pai, apoi se întoarce pe vapor şi vaporul pleacă. Încotro? Manchester? Liverpool? Chichester, poate, şi poartă pălărie de pai la liturghia din catedrală. Ar fi amuzant. Lucrurile sunt amuzante. Lumea spune: „Nu ştiu dacă plec sau vin”. Bătrâna mea dădacă spunea asta. Dar e adevărat, nu? Asta e viaţa. Pleci sau vii? Nu ştiu. Clătină din cap şi râse brusc. Se legăna uşor pe scaun. Llewellyn se gândi: „În câteva clipe se va stinge. Oare el ştie, mă întreb?” Dar o privire rapidă cu coada ochiului spre Wilding îl edifică. Wilding, acest om umblat şi tobă de carte, habar n-avea. Se aplecă asupra soţiei lui, cu faţa luminată de dragoste şi nelinişte. — Iubito, ai febră. Nu trebuia să te scoli din pat. — Mă simt mai bine... am luat atâtea pastile; mi-a trecut durerea, dar m-au ameţit. Râse uşor, nesigur. Nu te agita din cauza mea, Richard. Serveşte-l pe doctor Knox cu ceva de băut. — Dar tu? Nu vrei un strop de coniac? Ţi-ar face bine. Ea făcu o grimasă. — Nu, eu vreau doar sifon cu lămâie. Îi zâmbi când el îi aduse paharul. — N-ai să mori niciodată de băutură, spuse el. O clipă, zâmbetul ei îngheţă, apoi spuse: — Cine ştie? — Eu. Knox, dumneata ce bei? — Coniac şi sifon, dacă se poate. Ochii ei erau aţintiţi pe paharul din mână. Spuse pe neaşteptate: — Am putea pleca. O să plecăm, Richard? — Din vilă? De pe insulă? — La asta mă refeream. Wilding îşi turnă un pahar de whisky şi reveni în spatele scaunului ei. — Vom pleca oriunde vrei, scumpa mea. Oriunde şi oricând. Şi la noapte, dacă vrei. Ea oftă adânc. — Eşti atât de... bun cu mine. Fireşte că nu vreau să plec de aici. Şi, oricum, cum ai putea să pleci? Trebuie să-ţi administrezi domeniul. În cele din urmă ai ieşit la liman, acum trebuie să continui. — Da, dar nu asta contează cu adevărat. Tu eşti pe primul loc. — Aş putea pleca... singură... doar pentru puţin timp. — Nu, vom pleca împreună. Vreau să simţi că ai întotdeauna pe cineva lângă tine, cineva care are grijă de tine. — Crezi că am nevoie de un paznic? Începu să râdă, un râs uşor necontrolat. Se opri brusc, cu mâna la gură. — Vreau să simţi că sunt întotdeauna lângă tine, spuse Wilding: — Oh, dar simt asta... zău!

114

— Vom pleca în Italia. Sau în Anglia, dacă vrei. Poate ţi-e dor de Anglia. — Nu, spuse ea. Nu vom pleca nicăieri. Vom rămâne aici. Oriunde neam duce, ar fi acelaşi lucru. Mereu acelaşi lucru. Se înmuie un pic în scaun. Ochii ei priveau fix şi grav în faţa ei. Apoi, brusc, se uită peste umăr la faţa nedumerită şi îngrijorată a lui Wilding. — Iubitul meu Richard, spuse ea. Eşti atât de minunat, cu mine! Întotdeauna atât de răbdător! — Atâta timp cât înţelegi că pentru mine nu contezi decât tu. — Ştiu... oh, ştiu asta. El continuă: — Am sperat că ai să fii fericită aici, dar acum îmi dau seama că e prea puţină... distracţie. — Aici e doctorul Knox. Întoarse repede capul spre musafir, zâmbindu-i, apoi continuă: — Iar cât despre insulă şi vilă, ele sunt raiul pe pământ. Aşa mi-ai spus cândva, şi eu te-am crezut, şi e adevărat. Aici este raiul pe pământ... Dar eu nu-l prea pot accepta. Nu crezi, doctore Knox, că trebuie să fii un caracter puternic ca să poţi înfrunta raiul? Ca primitivii ăia de demult, cei binecuvântaţi care stăteau înşiruiţi sub copaci, purtând coroane... scoţându-şi coroanele grele de aur în faţa mării lucioase... ăsta era un ritual, nu-i aşa? Probabil că Dumnezeu îi lăsa să îşi scoată coroanele din cauza greutăţii lor. E greu să porţi o coroană tot timpul. Nimic nu poţi avea sau face prea mult, nu? Cred... Se ridică şi se clătină puţin. Cred că poate ar fi mai bine să mă întorc în pat. Cred că ai dreptate, Richard, am febră. Dar coroanele sunt grele. Să fii aici e ca un vis devenit realitate, numai că eu nu mai sunt în vis. Ar trebui sa fiu altundeva, dar nu ştiu unde. Măcar dacă.... Se prăbuşi absolut subit, iar Llewellyn, care se aştepta la asta, o prinse la timp şi i-o încredmţă lui Wilding. — Ar fi bine s-o duci în pat, îl sfătui el. — Da, da. Şi pe urmă telefonez după un doctor. — O să-i treacă dacă doarme. Richard Wilding se uită la el cu îndoială. Llewellyn spuse: — Dă-mi voie să te ajut. O duseră pe fata căzută în inconştienţă în dormitor, unde o aşezară blând pe un pat mare din lemn sculptat, de al cărui baldachin atârnau draperii bogate din brocart de culoare închisă. Wilding ieşi pe coridor şistrigă: „Maria... Maria” Llewellyn se uită iute prin cameră. Intră în baie, printr-o uşă mascată de o draperie, şi se uită în dulăpiorul de acolo, apoi se întorse în dormitor. Wilding strigă din nou nerăbdător „Maria!” Llewellyn se duse la masa de toaletă. Câteva clipe mai târziu Wilding intră în cameră urmat de o femeie scundă, brunetă. Aceasta se duse repede spre pat şi, aplecându-se asupra siluetei întinse, scoase o exclamaţie. Wilding spuse scurt: — Ai grijă de stăpâna ta. Eu mă duc să-l sun pe doctor.

115

— Nu e nevoie, senor. Ştiu ce să fac. Până mâine dimineaţă îşi revine complet. Wilding scutură din cap şi părăsi camera. Llewellyn se luă după el dar se opri în prag. — Unde le ţine? Femeia se uită la el; ochii îi licăriră. Apoi, aproape involuntar, privirea îi fugi la peretele din spatele capului lui. El se întoarse. În locul acela atârna un mic tablou, un peisaj pictat în maniera lui Corot. Llewellyn îl scoase din cui. În spatele lui se afla un seif de modă veche, în care femeile obişnuiau să-şi păstreze bijuteriile. Cheia era în broască. Llewellyn deschise uşor uşiţa şi se uită înăuntru. Dădu din cap şi o închise la loc. Ochii lui îi întâlniră pe cei ai Mariei într-o perfectă înţelegere. Ieşi din cameră şi i se alătură lui Wilding care tocmai punea receptorul în furcă. Llewellyn îşi alese cuvintele cu grijă. — Cred că Maria ştie ce trebuie să facă. A mai văzut-o, cred, pe lady Wilding aşa. — Da... da. Poate că ai dreptate. Îi este foarte devotată soţiei mele. — Am văzut. — Toată lumea o iubeşte. Inspiră iubire şi dorinţă de a proteja. Toţi cei de aici sunt foarte sensibili la frumuseţe, mai ales la frumuseţea aflată la necaz. — Şi cu toate astea sunt, în felul lor, mult mai realişti decât anglosaxonii. — Posibil. — Ei nu se eschivează din faţa faptelor. — Noi da? — Foarte des. Camera soţiei dumitale e frumoasă. Ştii ce m-a izbit la ea? Nu miroase deloc a parfum, aşa cum le place celor mai multe femei să miroasă camera lor. Are doar o mireasmă de lavandă şi eau-de-Cologne. Richard Wilding dădu din cap. — Ştiu. Am ajuns să asociez lavanda cu Shirley. Mă duce cu gândul înapoi, la vremea când eram copil, la mirosul de lavandă din dulapul cu lenjerie al mamei. Lenjeria fină, albă, şi micile săculeţe cu levănţică pe care le punea acolo. Lucruri simple, de la ţară. Oftă şi ridică ochii spre musafirul său care se uita la el cu o privire pe care nu o putu înţelege. — Trebuie să plec, spuse Llewellyn, întinzând mâna.

Capitolul VII — Tot mai vii aici? Llewellyn întârzie cu întrebarea până când chelnerul se îndepărtă.

116

Lady Wilding rămase tăcută o clipă. În seara asta nu se mai uita lung la port. Se uita în paharul ei, plin cu un lichid auriu. — Suc de portocale, spuse ea. — Înţeleg. Un gest. — Da. Mă ajută... să fac gestul. — Oh, fără doar şi poate. — I-ai spus că mă văzuseşi aici? — Nu. — De ce? — I-aş fi produs durere. Ţi-aş fi produs durere. Şi nu m-a întrebat. — Dacă te-ar fi întrebat, i-ai fi spus? — Da. — De ce? — Pentru că e preferabil să treci mai simplu peste lucruri. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine. Ea oftă. — Mă întreb dacă înţelegi toate astea? — Nu ştiu. — Vezi că nu pot să-l rănesc? Vezi cât de bun e? Cât crede în mine? Cum se gândeşte doar la mine? — Da, văd. Vrea să te ferească de tot ce e durere, de tot ce e rău. — Dar asta e prea mult. — Da, e prea mult. — Te implici în anumite lucruri şi apoi nu mai poţi să ieşi. Te prefaci... zi de zi te prefaci. Şi apoi oboseşti şi îţi vine să strigi: „Nu mă mai iubi, nu mai avea grijă de mine, nu-ţi mai face griji din pricina mea, nu mă mai dădăci!” Îşi încleştă mâinile. Vreau să fiu fericită cu Richard. Vreau! De ce nu pot? De ce trebuie să fiu bolnavă de toate astea? — Susţine-mă cu sticle pântecoase, alină-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragoste. — Da, exact asta e. E vina mea. — De ce te-ai măritat cu el? — Oh, asta! Ochii ei se măriră. E simplu. M-am îndrăgostit de el. — Înţeleg. — A fost, presupun, un fel de pasiune. Are mult farmec şi e atrăgător din punct de vedere sexual. Înţelegi? — Da, înţeleg. — Şi e atractiv şi sub aspect romatic. Un bătrân drag mie, care mă cunoaşte de o viaţă, m-a avertizat. Mi-a spus: „Poţi să ai o aventură cu Richard, dar nu te mărita cu el”. A avut mare dreptate. Vezi dumneata, eu eram foarte nefericită şi a apărut Richard. Am... am visat cu ochii deschişi. Dragoste şi Richard şi o insulă şi clar de lună. Asta mă ajuta, şi nu făcea rău nimănui. Acum am visul... dar cea din vis nu sunt eu. Eu sunt doar cea care l-am visat... Voi putea deveni vreodată cea din vis? Tare aş vrea. — Nu dacă n-ai fost niciodată dumneata cea adevărată. — Aş putea pleca... dar unde? Nu înapoi, s-o iau de la capăt. Nu ştiu nici cum, nici unde. Şi, oricum, nu l-aş putea face pe Richard să sufere. Deja a suferit prea mult. — Serios?

117

— Da, din cauza femeii ăleia cu care a fost însurat. Era o târfă din fire. Foarte atrăgătoare şi de treabă, dar complet amorală. El nu a văzut-o aşa. Iar ea l-a dezamăgit cumplit şi treaba asta l-a afectat îngrozitor. Se învinuia, se gândea că a neglijat-o în vreun fel. Nu o condamnă, să ştii, îi e milă de ea. — Are prea multă milă în el. — Poţi avea prea multă milă? — Da, şi asta te împiedică să vezi drept. În plus, e o insultă. — Ce vrei să spui? — Asta implică exact ce implica rugăciunea fariseului: „Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt eu acest om”. — Dumitale nu ţi-a fost niciodată milă de nimeni. — Ba da, om sunt. Dar mi-e frică de asta. — Ce rău ar putea face? — Ar putea duce la acţiune. — Şi ce ar fi rău în asta? — Ar putea avea rezultate foarte rele. — Pentru dumneata? — Nu, nu, nu pentru mine. Pentru cealaltă persoană. — Atunci ce ar trebui să faci dacă ţi-e milă de cineva? — Să-l laşi unde îi e locul - în mâinile lui Dumnezeu. — Sună teribil de implacabil... şi aspru. — Nu e mai pe departe atât de periculos ca atunci când te laşi pradă milei. Ea se aplecă spre el. — Spune-mi, de mine ţi-e milă... cât de cât? — Încerc să nu-mi fie. — De ce? — Pentru că te-aş ajuta să-ţi fie milă de dumneata. — Nu crezi că... mi-e milă de mine? — Îţi este? — Nu, răspunse ea încetişor. Nu prea. Eu am... încurcat totul, şi asta trebuie că e doar vina mea. — De obicei aşa e, dar în cazul dumitale s-ar putea să nu fie. — Spune-mi - dumneata eşti înţelept, umbli prin lume ţinând predici oamenilor - ce ar trebui să fac? — O ştii. Ea se uită la el şi, pe neaşteptate, izbucni în râs. Un râs vesel, fermecător. — Da, spuse ea. Ştiu. Foarte bine. Să lupt.

118

PARTEA A PATRA Cum a fost la început - 1956

119

Capitolul I Llewellyn se uită la clădire înainte de a intra. Era mizeră ca şi strada pe care se află. Aici, în acest cartier al Londrei, încă mai domneau stricăciunile făcute de război. Efectul era deprimant. Însuşi Llewellyn se simţea deprimat. Misiunea pe care venise s-o îndeplinească era dureroasă. Nu se eschiva de la ea, dar era conştient că avea să fie bucuros după ce o va fi îndeplinit cât mai bine cu putinţă. Oftă, îşi îndreptă umerii, urcă un grup de câteva trepte, apoi intră pe uşa batantă. Interiorul clădirii forfotea, dar forfotea într-o manieră ordonată şi controlată. În lungul coridoarelor paşii se grăbeau disciplinaţi. O tânără într-o uniformă simplă, albastră, se opri lângă el. — Cu ce vă pot ajuta? — Aş vrea s-o văd pe domnişoara Franklin. — Îmi pare rău. Domnişoara Franklin nu poate primi pe nimeni în dimineaţa asta. Vă voi conduce la biroul secretarei. El insistă cu blândeţe s-o vadă pe domnişoara Franklin. — E important, spuse el, şi adăugă: Fii amabilă, te rog, şi dă-i scrisoarea asta. Tânăra îl conduse într-o cameră de aşteptare şi dispăru. După cinci minute veni spre el o femeie rotofeie cu o faţă blajină. — Eu sunt domnişoara Harrison, secretara domnişoarei Franklin. Mă tem că va trebui să aşteptaţi câteva minute. Domnişoara Franklin este cu un copil care tocmai şi-a revenit din anestezie după operaţie. Llewellyn îi niulţumi şi începu să pună întrebări. Ea se lumină pe dată şi îi vorbi cu însufleţire despre Fundaţia Worley pentru Copiii Subdezvoltaţi. — Este o fundaţie foarte veche, să ştiţi. Datează din 1840. Nathaniel Worley, fondatorul, era proprietarul unei mori. Glasul ei turui în continuare. Din nefericire, fondurile s-au împuţinat, s-a investit tot mai puţin... costurile au crescut... fireşte, au fost şi greşeli de administrare. Dar de când e domnişoara Franklin administrator... Faţa i se lumină şi viteza cu care vorbea crescu. Era limpede ca domnişoara Franklin era soarele ei. Domnişoara Franklin curăţase grajdurile lui Angias, domnişoara Franklin se bătuse cu autorităţile şi câştigase, domnişoara Franklin domnea în mod suprem, şi toate astea spre cel mai mare bine posibil. Llewellyn se întrebă de ce entuziasmul femeilor faţă de alte femei suna întotdeauna atât de jalnic de lipsit de rafinament. El personal se îndoia că o să-i placă eficienta domnişoară Franklin. Ea era, gândi el, din ordinul Albinelor-Regină. Celelalte femei bâzâiau în jurul ei, iar ea creştea şi prospera pe baza puterii cu care fusese investită. În cele din urmă fu condus la etaj, în lungul unui culoar, iar domnişoara Harrison bătu la o uşă şi se dădu la o parte făcându-i semn să intre în ceva ce evident era Sfântul Lăcaş - biroul personal al domnişoarei Franklin. Ea stătea la un birou, şi, arăta fragilă şi foarte obosită.

120

El se uită la ea uluit, zăpăcit, în timp ce ea se ridică şi îi ieşi în întâmpinare. El rosti, doar în surdină: — Tu... O cută de nedumerire se ivi intre sprâncenele ei, acele sprâncene fine pe care le cunoştea atât de bine. Era aceeaşi faţă - palidă, delicată, cu gura tristă, cu ochii negri neobişnuit aşezaţi, cu părul negru izvorând spre spate de la tâmple, triumfător ca nişte aripi. O faţă tragică, se gândi el, totuşi acea gură generoasă era făcută pentru râs, acel chip sever şi mândru putea fi transformat de tandreţe. Ea rosti cu blândeţe: — Doctor Llewellyn? Cumnatul meu mi-a scris că ai să vii. E foarte drăguţ din partea dumitale. — Mă tem că vestea morţii surorii dumitale a fost un mare şoc pentru dumneata. — Oh, a fost. Era atât de tânără! Glasul i se frânse o clipă, dar se controla bine. El gândi: „E disciplinată, s-a disciplinat singură”. Îmbrăcămintea ei avea ceva de călugăriţă. Era îmbrăcată complet în negru, cu puţin alb la gât. Ea rosti liniştită: — Îmi doresc să fi fost eu cea care a murit, nu ea. Dar probabil aşa îţi doreşti întotdeauna. — Nu întotdeauna. Doar dacă... îţi pasă foarte mult, sau dacă propria ta viaţă ţi se pare de nesuportat. Ochii negri se măriră. Îl privi întrebătoare, apoi spuse: — Chiar eşti Llewellyn Knox, nu-i aşa? — Am fost. Îmi spun dr. Murray Llewellyn. Asta mă scuteşte de nesfârşitele exprimări ale părerii de rău, face ca lucrurile să fie mai puţin jenante pentru alţii şi pentru mine. — Ţi-am văzut pozele în ziare, dar nu cred că te-aş fi recunoscut. — Nu, majoritatea lumii nu mă mai recunoaşte, acum. În ziare erau alte chipuri... şi probabil că m-am mai şi împuţinat. — Împuţinat? El zâmbi. — Nu fizic, ci ca importanţă. Ţi-am adus lucrurile personale ale surorii dumitale. Cumnatul dumitale s-a gândit că ţi-ar plăcea să le ai. Sunt la hotel. Poate ai să vrei să iei cina cu mine acolo, sau dacă nu, ţi le voi trimite aici. — Voi fi bucuroasă să le am. Vreau să aud tot ce îmi poţi spune despre... despre Shirley. A trecut atât de mult de când am văzut-o ultima dată! Aproape trei ani. Încă nu pot să cred că... e moartă. — Ştiu ce simţi. — Vreau să aud tot ce îmi poţi spune despre ea, dar... dar... să nu-mi spui lucruri consolatoare. Încă mai crezi în Dumnezeu, presupun. Ei bine, eu nu! Îmi pare rău dacă asta sună crud, dar aşa vei înţelege mai bine ce simt. Dacă există un Dumnezeu, El e crud şi nedrept. — Pentru că a lăsat-o pe sora dumitale să moară?

121

— Nu e nevoie să discutăm asta. Te rog să nu-mi vorbeşti de religie. Vorbeşte-mi despre Shirley. Nici acum nu înţeleg cum s-a petrecut accidentul. — Traversa strada, şi un camion greu a lovit-o şi a trecut peste ea. A murit pe loc. Nu a suferit deloc. — Aşa mi-a scris şi Richard. Dar m-am gândit că, probabil, încerca să fie bun cu mine, voia să mă menajeze. Ăsta e felul lui de a fi. — Da, aşa e el. Dar eu nu sunt aşa. Iar când îţi spun că sora dumitale a murit pe loc, fără să sufere, să ştii că spun adevărul. — Cum s-a întâmplat? — Era seara, târziu. Sora dumitale stătea într-o cafenea, gen terasă, cu vedere spre port. A părăsit cafeneaua, a traversat strada fără să se uite, iar camionul a apărut de după colţ şi a lovit-o. — Era singură? — Absolut singură. — Dar Richard unde era? De ce nu era cu ea? Asta pare extrem de ciudat. N-aş fi crezut că Richard o va lăsa să plece singură, noaptea, la o cafenea. Mă gândeam că el o să aibă grijă de ea, o să o ocrotească. — Nu trebuie să-l condamni. O adora. O ocrotea în toate modurile posibile. De data asta nu a ştiut că ea plecase de acasă. Chipul ei se înmuie. — Înţeleg. Am fost nedreaptă. Îşi lipi palmele. E atât de crud, de nedrept, de fără sens! După toate prin care a trecut Shirley. Să aibă doar trei ani de fericire! El nu îi răspunse imediat; stătea şi o urmărea. — Iartă-mă, ţi-ai iubit foarte mult sora? — Mai mult decât orice pe lume.. — Şi totuşi, n-ai văzut-o de trei ani. Am înţeles că ei te-au invitat în repetate rânduri, dar nu te-ai dus. — Era greu să-mi las munca de aici, să găsesc pe cineva care să mă înlocuiască. — Probabil; dar puteai găsi. De ce n-ai vrut să te duci? — Am vrut. Am vrut! — Dar ai avut vreun motiv să nu te duci? — Ţi-am spus. Munca de aici... — Îţi iubeşti chiar atât de mult munca? — S-o iubesc? Nu. Părea surprinsă. Dar e o muncă utilă. Răspunde unei nevoi. Copiii ăştia fac parte dintr-o categorie de care nu se ocupa nimeni. Cred... cred cu adevărat că ceea ce fac eu e folositor. Vorbea cu o grabă care lui i se păru ciudată. — Fireşte că e folositor. Nu mă îndoiesc de asta. — Locul ăsta era o harababură de nedescris. Am avut o sarcină cumplită să-l pun iar pe picioare. — Eşti un bun administrator. Văd asta. Ai personalitate. Ştii să conduci oamenii. Da, sunt sigur că ai făcut o treabă foarte utilă aici. A fost amuzant? — Amuzant? Ochii ei uimiţi îl priveau lung.

122

— N-am spus un cuvânt dintr-o limbă străină. Putea fi amuzant... dacă îi iubeşti. — Pe cine? — Copiii. Ea rosti încetişor şi cu tristeţe: — Nu, nu-i iubesc... nu chiar... nu în sensul la care te referi. Aş vrea să-i fi iubit. Dar atunci... — Dar atunci ar fi plăcere, nu datorie. Asta gândeai, nu-i aşa? Iar pentru dumneata trebuie să fie datorie. — De ce crezi asta? — Pentru că îţi stă scris pe frunte. De ce, mă întreb? El se ridică brusc şi începu să umble fără astâmpăr în susul şi în josul camerei. — Ce ai făcut toată viaţa? E atât de năucitor, atât de aiurea, să te cunosc atât de bine şi să nu ştiu absolut nimic despre tine. E... e înfricoşător. Nu ştiu de unde să încep. Nefericirea lui era atât de reală încât ea nu putu decât să se holbeze la el. — Trebuie că ţi se pare o nebunie, mă consideri complet nebun. Nu poţi înţelege. Cum ai putea? Dar eu am venit în ţara asta să te întâlnesc. — Să-mi aduci lucrurile lui Shirley? El dădu nerăbdător din mână. — Da, da, credeam că asta era tot. Să îndeplinesc o sarcină pe care Richard nu avusese inima s-o îndeplinească. Habar n-aveam... nu aveam nici cea mai mică idee... că ai să fii tu. Se aplecă peste birou, spre ea. — Ascultă, Laura, cândva trebuie să ştii... ai putea tot atât de bine să ştii acum. Cu ani în urmă, înainte să pornesc în misiunea mea, am avut trei viziuni. În familia tatălui meu există o tradiţie al celui de-al doilea văz. Presupun că îl am şi eu. Am văzut trei scene tot atât de clar cum te văd acum pe tine. Am văzut o fereastră dând spre nişte pini profilaţi pe cer şi un bărbat cu o faţă rotundă şi rozalie şi o expresie de bufniţă. Mai înainte văzusem un birou în spatele căruia stătea un bărbat cu maxilarul mare. La vremea cuvenită am trăit în realitate aceste scene, aceste viziuni. Bărbatul de la biroul mare era un multimilionar care a finanţat cruciada religioasă. Cel de al doilea era doctorul din sanatoriul în care am zăcut, şi care stătea lângă patul meu spunându-mi că viaţa şi misiunea mea de evanghelist erau terminate. Al treilea lucru pe care l-am văzut ai fost tu. Da, Laura, tu. Tot atât de distinct cum te văd acum. Erai mai tânără decât eşti acum, dar cu aceeaşi tristeţe în ochi, cu acelaşi tragism pe faţă. Nu te-am văzut într-un anumit decor, dar vag, asemeni unui fundal lipsit de substanţă, am văzut o biserică, iar apoi, ca pe un ecran, limbi de flăcări. — Flăcări? întrebă ea uimită. — Da. Ai fost vreodată într-un incendiu? — O dată. Când eram copil. Dar biserica.... ce fel de biserică? O biserică catolică, cu Maica Domnului într-o mantie albastră? — Nimic atât de clar. Fără culori, fără lumini. Un cenuşiu rece, şi... da, o cristelniţă. Tu stăteai lângă cristelniţă.

123

Văzu cum culoarea din obrajii ei muri. Mâinile ei urcară încet spre tâmple. — Asta înseamnă ceva pentru tine, Laura. Ce înseamnă? — Shirley Margaret Evelyn, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh... Glasul i se stinse. După câteva clipe, continuă: Botezul lui Shirley. Eu eram naşa prin procură a lui Shirley. O ţineam în braţe, şi voiam să-i dau drumul să cadă pe lespezi! Voiam să moară! Asta aveam în minte. Îmi doream s-o văd moartă. Iar acum... acum... e moartă. Îşi ascunse brusc faţa în mâini. — Laura, scumpa mea, înţeleg... oh, înţeleg. Şi flăcările? Şi asta reprezintă ceva? — M-am rugat. Da, m-am rugat. Am aprins o lumânare pentru Scopul meu. Şi ştii care era Scopul meu? Voiam ca Shirley să moară. Iar acum... — Opreşte-te, Laura. Să nu mai spui asta. Incendiul... ce s-a întâmplat? — A fost în aceeaşi noapte. M-am deşteptat. Era fum. Casa ardea. Am crezut că rugăciunea mea fusese auzită şi primise răspuns. Iar apoi am auzit bebeluşul scoţând un ţipăt ciudat, şi atunci, dintr-o dată, totul a fost altfel. Singurul lucru pe care îl voiam era să o scot de acolo în siguranţă. Şi am făcut-o. N-a fost nici măcar atinsă de flăcări. Am dus-o afară pe iarbă. Şi atunci am descoperit că totul dispăruse - gelozia, dorinţa de a fi prima... toate dispăruseră, şi o iubeam, o iubeam fantastic. Chiar de atunci am iubit-o. — Draga mea... oh, draga mea! Se aplecă din nou peste birou, către ea. Înţelegi, nu-i aşa, că venirea mea aici... Se întrerupse căci uşa se deschise. Domnişoara Harrison intră gâfâind. — A venit specialistul... domnul Bragg. E în secţia A. Întreabă de dumneavoastră. Laura se ridică. — Vin imediat. Domnişoara Harrison ieşi, iar Laura spuse grăbită: Îmi pare rău. Trebuie să plec. Dacă poţi aranja să-mi fie trimise lucrurile lui Shirley... — Aş prefera să iei cina cu mine la hotel. E hotelul Windsor, de lângă Charing Cross Station. Poţi veni diseară? — Mă tem că diseară e imposibil. — Atunci mâine. — Seara mi-e greu să ies... — Dar seara eşti liberă, nu mai lucrezi. M-am interesat de asta. — Am alte aranjamente... obligaţii... — Nu e vorba de asta. Ţi-e frică. — Foarte bine atunci, mi-e frică. — De mine? — Aşa presupun, da. — De ce? Pentru că crezi că sunt nebun? — Nu. Nu eşti nebun. Nu e vorba de asta. — Şi totuşi ţi-e frică. De ce? — Vreau să fiu lăsată în pace. Nu vreau ca... stilul meu de viaţă să fie tulburat. Oh! Nu ştiu ce vorbesc! Şi trebuie să plec.

124

— Dar vei lua cina cu mine... când? Mâine? Poimâine? Am să rămân aici în Londra până când ai să accepţi. — Diseară, atunci. — Şi să terminăm o dată cu asta! El râse şi, pe neaşteptate, spre propria ei mirare, ea râse o dată cu el. Apoi, redevenind gravă, porni repede spre uşă. Llewellyn se dădu la o parte, făcăndu-i loc să treacă, şi îi deschise uşa. — Windsor Hotel, ora opt. Am să te aştept.

Capitolul II 1. Laura stătea în faţa oglinzii din dormitorul din apartamentul ei mic. Îşi studie faţa, cu un zâmbet ciudat pe buze. În mâna dreaptă ţinea un ruj de buze. Se uită în jos, la cuvintele gravate pe etuiul aurit. Mărul Fatal. Se întrebă pentru a nu ştiu câta oară ce o făcuse să intre atât de brusc în magazinul luxuriant pe lângă care trecea în fiecare zi. Vânzătoarea îi adusese o colecţie de rujuri, încercâdu-i-le pe dosul unei mâini subţiri cu degete lungi şi exotice şi unghii lăcuite într-un roşu aprins. Nuanţe de roz şi cireşiu şi stacojiu şi maro şi ciclam, unele dintre ele greu de deosebit una de alta, afară doar de numele lor - nume atât de fantastice! Fulgerul Roz, Rom Untos, Coral Ceţos, Roz Domol, Mărul Fatal. Numele o atrăsese, nu culoarea. Mărul Fatal... te ducea cu gândul la Eva, la ispită, la feminitate. Stând în faţa oglinzii, se rujă cu atenţie. Baldy! Se gândi la Baldy, smulgând buruienile şi ţinându-i predici cândva, atât de demult! Ce îi spusese? „Dovedeşte că eşti femeie, flutură-ţi steagul, mergi după bărbatul tău...” Ceva în genul ăsta. Asta făcea ea acum? Îşi zise: „Da, exact asta. Doar în seara asta, doar de data asta, vreau să fiu femeie, femeie ca celelalte femei, împodobită, machiată pentru ca sămi atrag bărbatul. N-am mai vrut-o până acum. Nu credeam că sunt genul ăsta de om. Dar, la urma urmelor, sunt. Doar că n-am ştiut-o niciodată.”. Gândul la Baldy era atât de puternic încât aproape că îl vedea stând în spatele ei, dând în semn de aprobare din capul lui mare şi greu, şi spunându-i cu glasul lui morocănos: „Foarte bine, tânără Laura. Niciodată nu e prea târziu să înveţi”. Dragul de Baldy...

125

Totdeauna, pe tot parcursul vieţii ei, îl avusese pe Baldy, prietenul ei. Singurul şi adevăratul ei prieten. Gândul i se întoarse în urmă cu doi ani, la patul lui de moarte. Trimeseseră după ea, iar când ajunsese doctorul îi explicase că era prea pierit ca s-o mai recunoască. Se ducea rapid la fund şi era doar semiconştient. Ea stătuse lângă el, ţinându-i mâna în ale ei, veghindu-l. El zăcea nemişcat, mârâind şi pufnind din când în când ca şi cum era posedat de o exasperare interioară. O dată deschise ochii, se uită la ea fără să o recunoască şi spuse: „Unde e copila? Poţi să trimiţi după ea? Şi nu spune baliverne că nu e bine pentru ea să vadă pe cineva murind. Experienţă, atâta tot... Iar copiii iau moartea mai uşor decât noi”. Ea spuse: — Sunt aici, Baldy. Sunt aici. Dar, închizând ochii, el doar mormăise cu indignare: — Pe moarte, nu zău? Nu sunt pe moarte. Doctorii sunt toţi la fel nişte draci mohorâţi. Îi arăt eu lui. Apoi recăzuse în starea lui de semi-trezie, îngânând din când în când cuvinte care dovedeau că mintea lui rătăcea printre amintiri. „Prostul naibii... nici un simţ istoric...” Apoi un chicotit brusc! „Bătrânul Curtis şi osul lui de ros! Trandafirii mei sunt oricând mai frumoşi ca ai lui”. Apoi rosti numele ei. „Laura... ar trebui să-i luaţi un câine...” Asta o nedumerise. Un câine? De ce un câine? Apoi părea că vorbea cu menajera. „... şi du de aici toate chestiile astea dulci, dezgustătoare... pentru un copil sunt foarte bune, dar mie mi se face greaţă când mă uit la ele...” Desigur, acele copioase ceaiuri cu Baldy, care fuseseră aşa un eveniment în copilăria ei! Ochii i se umplură de lacrimi. Iar apoi, dintr-o dată, el deschise ochii şi se uită la ea, o recunoscu şi îi vorbi: — Nu trebuia să faci asta, tânără Laura, îi spuse cu reproş. Nu trebuia s-o faci, să ştii. Asta va duce doar la necaz. Şi, în cel mai firesc mod cu putinţă, îşi întorsese uşor capul pe pernă şi murise. Prietenul ei... Singurul ei prieten. Se uită din nou în oglindă şi fu uimită de ceea ce văzu acum. Să fi fost doar din cauza rujului care îi contura arcul buzelor? Buzele cărnoase, neavând nimic ascetic. Ea însăşi, în această clipă, nu avea nimic de ascet. Rosti, pe jumătate tare, certându-se cu cineva care era şi totuşi nu era ea însăşi. „De ce să nu încerc să arăt „frumoasă? Doar de data asta? Doar în seara asta? Ştiu că e prea târziu, dar de ce n-aş şti cum e? Doar ca să am ceva de care să-mi amintesc...”

126

2. El spuse pe loc: — Ce s-a întâmplat cu tine? Ea îi susţinu liniştită privirea. Reuşi să-şi ascundă timiditatea care o invadase brusc. Pentru a-şi recăpăta echilibrul, îl studie cu ochi critic. Îi plăcea ce vedea. El nu mai era tânăr - de fapt, arăta mai în vârstă decât era (lucru pe care-l ştia din relatările din presă) - dar avea o stângăcie de băieţel care i se părea şi ciudată şi curios de fermecătoare. Manifesta o nerăbdare împletită cu timiditate, o expresie de deplină speranţă, de parcă lumea şi totul din ea erau ceva nou pentru el. — Nu s-a întâmplat nimic cu mine. Îl lăsă s-o ajute să îşi scoată pardesiul. — Ba da, s-a întâmplat! — Rujul şi machiajul - atâta tot! — Oh, înţeleg. Da, m-am gândit că gura ta era mai deschisă la culoare decât a majorităţii femeilor. Arătai cam ca o călugăriţă. — Da... îmi închipui. — Acum arăţi fermecător, cu adevărat fermecător. Eşti fermecătoare, Laura. Te deranjează că spun asta? — Nu mă deranjează. „Spune-o cât mai des”, striga eul ei interior. „Spune-o iar şi iar. Asta e tot ce voi avea vreodată”. — O să luăm cina aici sus... în camera mea de zi. M-am gândit că ai să fii de acord. Dar, poate... te deranjează? O privea neliniştit. — Găsesc că e perfect. — Sper ca cina să fie perfectă. Mă cam tem că nu va fi. Niciodată până acum nu m-am gândit la mâncare, dar tare aş vrea să-ţi placă. Ea zâmbi şi luă loc la masă, iar el sună după chelner. Laurei i se părea că făcea parte dintr-un vis. Căci acesta din faţa ei nu era deloc bărbatul care venise azi dimineaţă la ea la fundaţie. Era cu totul alt bărbat. Un bărbat mai tânăr, mai stângaci, mai vioi, mai nesigur pe el, dorind cu disperare să placă. Îşi zise brusc: „Aşa arăta la douăzeci de ani. Ia scăpat ceva... şi s-a întors în trecut să-l găsească”. O clipă, o învălui tristeţea, diperarea. Toate astea nu erau reale. Erau un „ar fi putut fi” pe care îl jucau împreună. Erau un Llewellyn tânăr şi o Laura tânără. Era ceva caraghios şi destul de patetic, lipsit de substanţă în timp, dar ciudat de dulce. Apoi, după ce chelnerul plecă în sfârşit, Laura spuse: — Tu ştii destule despre mine, dar eu nu ştiu nimic despre tine. Povesteşte-mi. El îi povesti, descriindu-i copilăria şi tinereţea lui, vorbindu-i despre părinţii săi. — Mai trăiesc? — Tata a murit acum zece ani, mama anul trecut. — Erau... ea era... foarte mândră de tine?

127

— Cred că tatălui meu nu-i plăcea deloc forma pe care a luat-o misiunea mea. Religia emoţională îi repugna, dar cred că a acceptat că nu exista alt drum pentru mine. Mama a înţeles mai bine. Era mândră de faima mea mondială - aşa sunt mamele - dar era tristă. — Tristă? — Din cauza lucrurilor - lucrurilor lumeşti - pe care le pierdeam. Şi din cauză că lipsa lor mă despărţea de oameni şi, fireşte, de ea. — Da. Înţeleg. El continuă, îi povesti povestea lui, o poveste fantastică după părerea ei. Toată treaba era în afara experienţei ei şi, într-un fel, o revolta. Spuse: — E teribil de comercială. — Maşinăria? Oh, da. — Măcar de aş putea înţelege mai bine! Vreau să înţeleg. Simţeai... simţeai că era cu adevărat important, că merită cu adevărat? — E foarte greu de explicat. Am încercat să-i explic lui Richard Wilding. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă merită. Era un lucru pe care trebuia să-l fac. — Dacă ai fi predicat într-un deşert pustiu ar fi fost acelaşi lucru? — În sensul meu, da. Dar, fireşte, n-aş fi predicat atât de bine. Rânji. Un actor nu poate juca bine în faţa unei săli pustii. Un scriitor are nevoie de oameni care să-i citească ce a scris. Un pictor are nevoie să îşi expună tablourile. — Vorbeşti ca şi cum - asta nu înţeleg eu - ca şi cum rezultatele nu te interesau. — Nu am cum să ştiu care au fost rezultatele. — Dar cifrele, statisticile, convertirile - toate astea erau înscrise pe liste negru pe alb. — Da, da, ştiu. Dar calculele făcute de om sunt iarăşi o maşinărie. Eu nu ştiu ce rezultate voia Dumnezeu, sau ce a obţinut. Dar înţelege următorul lucru, Laura: dacă din milioanele de oameni care au venit la mine Dumnezeu a vrut un suflet - doar unul - şi a considerat că aşa se putea ajunge la acel suflet, asta îmi e de ajuns. — Sună, ca şi cum ai lua un ciocan pneumatic ca să spargi o nucă. — După normele umane, da. Asta e mereu dificultatea noastră; noi trebuie să-i aplicăm normele umane lui Dumnezeu. Normele de valoare, de dreptate sau nedreptate. Noi nu avem nici cea mai mică cunoştinţă despre ceea ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la om, în afară de faptul că pare extrem de probabil că Dumnezeu îi cere omului să devină ceva ce poate fi, dar încă nu s-a gândit să fie. — Dar tu? Ce aşteaptă Dumnezeu de la tine... acum? — Oh, doar să fiu un om obişnuit. Să-mi câştig existenţa, să mă însor, să îmi măresc familia, să îmi iubesc vecinii. — Şi vei fi mulţumit... cu asta? — Mulţumit? Ce altceva mi-aş ciori? Ce şi-ar putea dori mai mult orice om? Eu am un handicap, poate. Am pierdut cincisprezece ani... de viaţă obişnuită. Aici va trebui să mă ajuţi tu, Laura. — Eu? — Ştii că vreau să te măriţi cu mine, nu-i aşa? Îţi dai seama, trebuie să îţi dai seama, că te iubesc.

128

Foarte albă, Laura rămase uitându-se la el. Irealitatea cinei lor festive se sfârşise. Acum erau ei înşişi, aici şi acum. Spuse încetişor: — E imposibil. — Oare? De ce? — Nu pot să mă mărit cu tine. — Îţi voi da timp să te obişnuieşti cu ideea. — Timpul nu va schimba nimic. — Vrei să spui că n-ai să poţi învăţa niciodată să mă iubeşti? Iartă-mă, Laura, dar nu cred că asta e adevărat. Cred că, deja, mă iubeşti puţin. Emoţia se ridică în ea ca o flacără. — Da, te-aş putea iubi. Chiar te iubesc... — E minunat, Laura... scumpă Laura, Laura mea. Ea întinse mâna, ca pentru a-l ţine la distanţă. — Dar nu mă pot mărita cu tine. Nu mă pot mărita cu nimeni. El o privi intens.. — Există ceva în mintea ta. Ce? — Da, există. — Ai făcut jurământ să rămâi celibatară? — Nu, nu, nu! — Scuză-mă. Am vorbit ca un prost. Spune-mi, scumpa mea. — Da. Trebuie să îţi spun. E vorba de un lucru pe care n-am crezut că am să i-l spun vreodată cuiva. — Se poate. Dar mie trebuie să mi-l spui. Ea se ridică şi se duse spre cămin. Fără să-l privească, începu să vorbească pe un ton detaşat. — Primul soţ al lui Shirley a murit în casa mea. — Ştiu. Mi-a spus. — Shirley era plecată în seara aceea. Eram singură cu Henry. El lua în fiecare seară somnifere, o doză puternică. Când a plecat, Shirley mi-a strigat că îi dăduse pastilele, dar eu intrasem în casă. Când m-am dus sus, la zece, să văd dacă voia ceva, el mi-a spus că nu îşi luase doza de somnifere din seara aceea. Le-am luat şi i le-am dat. În realitate, el îşi luase pastilele... era somnoros şi confuz, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care iau acel anumit drog, şi mi-am imaginat că nu şi le luase. Doza dublă l-a ucis. — Şi te simţi răspunzătoare? — Am fost răspunzătoare. — Practic, da. — Mai mult decât practic. Ştiam că îşi luase doza. Am auzit când Shirley mi-a strigat. — Ştiai că o doză dublă avea să-l ucidă? — Ştiam că ar putea să-l ucidă. Adăugă în mod deliberat: Am sperat să o facă. — Înţeleg. Purtarea lui Llewellyn era liniştită, lipsită de emoţie. Era bolnav incurabil, nu-i aşa? Adică, ar fi rămas infirm pe viaţă. — N-a fost un omor din milă, dacă la asta te referi. — Şi ce s-a întâmplat? — Mi-am asumat întreaga responsabilitate. N-am fost învinuită. Întrebarea care s-a pus a fost dacă putea să fi fost o sinucidere, adică, dacă Henry mi-a spus intenţionat că nu îşi luase pastilele ca să poată primi o a

129

doua doză. Somniferele nu erau niciodată lăsate la îndemâna lui din cauza crizelor de furie şi disperare. — Şi tu ce ai spus la sugestia asta? — Am spus că nu cred că e posibil. Henry nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva. Ar fi continuat să trăiască ani de zile - ani întregi, cu Shirley veghindu-l şi suportându-i toanele şi egoismul, sacrificându-i toată viaţa ei. Eu voiam ca ea să fie fericită, să aibă viaţa ei şi să şi-o trăiască. Nu cu mult în urmă îl cunoscuse pe Richard Wilding. Se îndrăgostiseră unul de altul. — Da, mi-a spus. — Dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat normal, l-ar fi putut părăsi pe Henry. Dar un Henry dependent de ea - pe acel Henry nu l-ar fi părăsit niciodată. Shirley era cea mai loială fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată. Oh, nu înţelegi? N-aş fi putut suporta s-o văd toată viaţa epuizată, distrusă. Nu-mi păsa ce se întâmpla cu mine, ce-mi făceau. — Dar, de fapt, nu ţi-au făcut nimic. — Nu. Uneori... îmi doresc să-mi fi făcut. — Nu aveau ce să-ţi facă. Dacă ar fi existat vreo bănuială că Shirley a făcut gestul, ar fi fost cu totul altceva. — Nici nu s-a pus problema asta. O servitoare l-a auzit pe Henry cerându-mi tabletele şi spunându-mi că nu şi le luase. — Da, asta a făcut ca lucrurile să fie uşoare pentru tine... foarte uşoare. Ce simţi în privinţa asta acum? — Vroiam ca Shirley să fie liberă să... — Las-o pe Shirley. Ce simţi legat de Henry? Că tot răul a fost spre bine? — Nu. — Slavă Domnului! — Henry nu voia să moară. Eu l-am omorât. — Regreţi? — Dacă vrei să mă întrebi dacă aş face-o din nou, ei bine, da. — Fără remuşcări? — Remuşcări? Oh, da. A fost un lucru ticălos. Ştiu asta. Am trăit cu păcatul ăsta de atunci. Nu pot uita. — De aici Fundaţia pentru Copiii Subdezvoltaţi? Facerea de bine? E felul tău de a plăti, nu? — E tot ce pot face. — Ajută la ceva? — Ce vrei să spui? Merită. — Mă refeream la faptul dacă te ajută pe tine. — Nu ştiu... — Urmăreşti pedeapsa, nu? — Presupun că vreau să repar ce am făcut. Drept compensaţie... — Pentru cine? Pentru Henry? Dar Henry e mort. Şi, din tot ce am auzit, lui Henry nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie de copiii subdezvoltaţi. Trebuie să priveşti adevărul în faţă, Laura. Nu poţi repara. Ea rămase nemişcată o clipă, ca împietrită. Apoi îşi dădu capul pe spate, cu obrajii îmbujoraţi. Se uită sfidătoare la el, cu inima plină de o bruscă admiraţie.

130

— Asta-i adevărat, spuse ea. Poate că încercam să mă eschivez de la acest adevăr. Mi-ai arătat că nu pot. Ţi-am spus că nu cred în Dumnezeu, dar, de fapt, cred. Ştiu că e rău ce am făcut. În adâncul inimii cred că am să fiu condamnată pentru asta. Afară doar dacă mă căiesc... dar nu mă căiesc. Am făcut cu bună ştiinţă ce am făcut. Am vrut ca Shirley să aibă şansa ei, să fie fericită, şi a fost fericită. Oh, ştiu că n-a durat mult - doar trei ani. Dar dacă timp de trei ani a fost fericită şi mulţumită, şi chiar dacă a murit tânără, a meritat. În timp ce o privea, Llewellyn cunoscu cea mai mare ispită din viaţa lui - ispita de a-şi ţine gura, de a nu-i spune niciodată adevărul. S-o lase cu iluziile ei, căci ele erau tot ce avea. O iubea. Iubind-o, cum putea să-i arunce în praf curajul? Ea nu trebuia să ştie niciodată. Se duse la fereastră şi se uită la strada luminată, fără s-o vadă. Când se întoarse, glasul îi era răguşit. — Laura, ştii cum a murit sora ta? — A fost călcată... — Da. Dar cum a ajuns să fie călcată... asta n-o ştii. Era beată. — Beată? Vrei să spui că... a fost o petrecere? — Nu a fost nici o petrecere. S-a furişat în linişte din casă şi s-a dus în oraş. O făcea din când în când. S-a aşezat într-o cafenea şi a băut coniac. Nu o făcea prea des în oraş, o făcea în mod constant acasă. Dar acasă nu bea coniac. Bea lavandă şi apă de colonie. A băut până când a murit. Servitorii ştiau; Wilding, nu. — Shirley... bea? Dar ea nu bea niciodată! Nu în stilul ăsta. De ce? — Bea pentru că viaţa i se părea insuportabilă, bea ca să evadeze. — Nu te cred. — E adevărat. Ea însăşi mi-a spus-o. Când Henry a murit, a devenit ca cineva care îşi pierduse drumul. Asta era - o copilă rătăcită, derutată. — Dar îl iubea pe Richard şi Richard o iubea pe ea. — Richard o iubea, dar ea oare îl iubea? O pasiune scurtă - asta a fost tot. Iar apoi, slăbită de durere şi de lungul stres de a fi îngrijit un invalid, sa măritat cu el. — Şi n-a fost fericită. Nu pot crede asta. — Cât de multe ştiai despre sora ta? Oare o persoană pare aceeaşi în ochii a doi oameni diferiţi? Tu o vezi mereu pe Shirley ca pe sugarul neajutorat pe care l-ai salvat din incendiu, o vezi slabă, neajutorată, având nevoie permanent de iubire, de protecţie. Dar eu am văzut-o cu totul altfel, deşi şi eu puteam să mă înşel la fel ca tine. Eu am văzut-o ca pe o tânără curajoasă, galantă, aventuroasă, capabilă să încaseze lovituri, s-o ţină pe a ei, având nevoie de dificultăţi ca să scoată la iveală întreaga capacitate a spiritului ei. Era obosită şi stresată, dar îşi câştiga bătălia, făcea o treabă bună din viaţa pe care şi-a ales-o, îl scotea pe Henry din disperare la lumina zilei, era triumfătoare în seara aceea când a murit Henry. Îl iubea pe Henry, şi Henry era ceea ce voia; viaţa ei era grea, dar merita trăită cu pasiune. Iar apoi Henry a murit, iar ea a fost împinsă înapoi... înapoi la straturile de vată şi scutece moi, şi la dragostea sufocantă, şi s-a zbătut şi nu a putut să se elibereze. Atunci a descoperit că băutura o ajuta. Ea înceţoşa realitatea. Şi o dată ce băutura pune stăpânire pe o femeie, nu e uşor de renunţat la ea.

131

— Niciodată nu mi-a spus că nu era fericită... niciodată. — Nu voia să ştii că era nefericită. — Şi eu i-am făcut asta... eu? — Da, sărmana mea copilă. — Baldy ştia, spuse încetişor Laura. Asta a vrut să spună când a zis: „Nu trebuia s-o faci, tânără Laura”. Cu mult în urmă, m-a avertizat. Nu te băga. De ce oare credem noi că ştim ce e cel mai bine pentru alţii? Se răsuci rapid spre el. N-a făcut-o... intenţionat, nu? N-a fost sinucidere? — E o întrebare rămasă deschisă. Putea fi: a păşit de pe trotuar direct în faţa camionului. În adâncul inimii lui, Wilding crede că a fost. — Nu. Oh, nu! — Dar eu nu cred. Eu am o părere mai bună despre Shirley. Cred că era foarte aproape de disperare, dar nu cred că s-a abandonat cu adevărat în braţele disperării. Era o luptătoare, eu aşa cred, şi continua să lupte. Dar nu te poţi lăsa de băutură cât ai pocni din degete. Eu cred că a păşit de pe trotuar în eternitate fără să ştie ce făcea sau unde se ducea. Laura se lăsă pe sofa. — Ce mă fac? Oh, ce mă fac? Llewellyn veni spre ea şi o cuprinse cu braţul. — Te vei mărita cu mine. O vei lua de la capăt. — Nu, nu, n-am să fac niciodată asta, nu pot. — De ce nu? Ai nevoie de iubire. — Nu înţelegi. Trebuie să plătesc pentru ceea ce am făcut. Toată lumea trebuie să plătească. — Ce obsedată eşti de gândul plăţii! Laura repetă: — Toată lumea trebuie să plătească. — Da, îţi garantez asta. Dar tu nu vezi, scumpa mea copilă... Ezită înaintea acestui ultim amar adevăr pe care ea trebuia să-l cunoască. Pentru ce ai făcut tu, cineva a plătit deja. Shirley a plătit. Ea îl privi cu o oroare subită. — Shirley a plătit... pentru ce am făcut eu? — Da. Mă tem că va trebuie să trăieşti cu adevărul ăsta. Shirley a plătit. Şi Shirley a murit, iar datoria este anulată. Trebuie să mergi înainte, Laura. Nu trebuie să uiţi trecutul, dar trebuie să-l păstrezi acolo unde îi este locul, în amintire, nu în viaţa de zi cu zi. Trebuie să accepţi nu pedeapsa, ci fericirea. Da, draga mea, fericirea. Trebuie să încetezi să dai şi să înveţi să iei. Dumnezeu lucrează ciudat cu noi - El îţi dă, sunt ferm convins de asta, fericire şi iubire. Acceptă-le cu uşurinţă. — Nu pot. Nu pot! El o trase în picioare. — Te iubesc, Laura, şi tu mă iubeşti... nu atât cât te iubesc eu, dar mă iubeşti. O sărută - un sărut lung, flămând. Când se depărtară puţin, ea rosti cu un surâs uşor, tremurat: — Mi-aş dori ca Baldy să ştie. Ar fi încântat! În timp ce se îndepărta, se împiedică, aproape să cadă. Llewellyn o prinse.

132

— Ai grijă... ai păţit ceva?... puteai să te loveşti cu capul de poliţa de marmură a căminului. — Prostii. — Da, prostii, dar pentru mine eşti extrem de preţioasă... Ea îi zâmbi. Îi simţea iubirea şi neliniştea. Voia, aşa cum tânjise în copilărie, să fie dorită. Şi dintr-o dată, aproape imperceptibil: umerii îi coborâră puţin, ca şi cum o povară, o povară uşoară, şi totuşi povară, i se aşezase pe ei. Pentru prima dată, simţi şi înţelese greutatea iubirii... Sfârşit

133

SUMAR Prolog PARTEA ÎNTÂI: Laura - 1929 Capitolul I Capitolul II Capitolul III Capitolul IV Capitolul V PARTEA A DOUA: Shirley - 1946 Capitolul I Capitolul II Capitolul III Capitolul IV Capitolul V Capitolul VI Capitolul VII Capitolul VIII Capitolul IX PARTEA A TREIA: Llewellyn - 1956 Capitolul I Capitolul II Capitolul III Capitolul IV Capitolul V Capitolul VI Capitolul VII PARTEA A PATRA: Cum a fost la început - 1956 Capitolul I Capitolul II

134

CARTEA PRIN POŞTĂ C.P. 166 – 130 Bucureşti Telefon: 222.77.08

Tiparul executat sub comanda nr. 59 Compania Naţională a Imprimeriilor „CORESI” S.A. Bucureşti ROMÂNIA

135

136