Aci Sosi Pe Vremuri

Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie studiată (din literatura română interbelică) aparţine tradiţionalismului.

 Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Repere critice G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pană în prezent: „Capodopera lui Ion Pillat este însă  Aci sosi  pe  pe vremuri, graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi timp,  simbolizare a uniformităţii în devenire." 

Ovid. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, II: „Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale".

IPOTEZĂ  Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul Trecutul viu, care face parte împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus,

apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece  poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa  părintească, interiorul cu poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.

ENUNŢAREA ARGUMENTELOR  Poezia aparţine tradiţionalismului prin idiliza-rea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător -fugit irreparabile tempus. într-un volum de Mărturisiri (1942), Ion Pillat arată că: „Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi căt   se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană"3.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare ) Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii. Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de

narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu  prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „acf „acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.

Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi. evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă regională: „acf), de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi forma verbală, de perfect simplu: „sos?. „Acf  este elementul semantic definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ier? - „acum". Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de leitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul (distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a  planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final. Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore: „casa amintirif, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi  pentru a da curs recunoscutei iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia.  Ruptura de utopia romantică).

Elementele asociate casei: „obloane", „pridvof, „păienjeni, „poartă", „zăvor"  şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor"  sugerează trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în a-mintire. Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De când lup-tară-n codru şi poteri şi haiduc".

Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efeme-ritatea existenţei umane, în  poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopf  este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a

 bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă. - Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum"  a poveştii de iubire de „ieri sunt aspecte care ar putea susţine caracterul de artă poetică a textului liric Aci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor. întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul  aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă  crinolină".

Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind  preferinţele în moda literară a vremurilor respective. Astfel bunicul  îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădu-lescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte  protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nuntă   sau de moarte, în turnul vechi din sat. S  Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...",  portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar  tu nu-lpoţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii

repetă gesturile bunicilor peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi  poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametisf . Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială"  (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,  Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al fidelităţii, al devoţiunii. Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din saf.

Nivelul fonetic şi prozodic - rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;

- nume cu sonorităţi din secolul XIX (Calyopi, Eliad,  Le Lac, Sburătoruîj şi moderne, de la începutul secolului XX (Francis Jammes, Horia Furtună); -

rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul laitmotiv.

Nivelul morfosintactic timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).

Nivelul lexico-semantic cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară", „lună", „câmpia", „lac", „nisipuF, „câmpul;

folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haidud, „poteră, „berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".

Nivelul stilistic - folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintiri?, „ochi de peruzea", „ochi de ametisf  şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";

- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE  Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.

V97. Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să demonstrezi faptul că un text poetic studiat se încadrează direcţiei tradiţionaliste/ tradiţionalismului.  Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza..

III. 97 (demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste ) Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în  perioada interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente romantice,  parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste. Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte  bine legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică. Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923. Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei. Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vieţii. Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”). Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi

retrăite de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor. Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane –  nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final. Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri. Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi  poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc  pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza  poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă). Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea  berlinei din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului însoţeşte  protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar  trecerea

timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care  păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată  pe  perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”) Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la  planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar  îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar  detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”. Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului („De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”). Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună) La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul  prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”). Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”. Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de  peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi

 bunica ...şi vii acuma tu”). În concluzie, prin tematică - amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria  poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste.

aca locul, cu lanurile sale de secara, cu sirul eminescian de plopi, cu umbrele berzelor  neschimbate in rotirea anotimpurilor, pare acelasi, vremurile sunt mereu altele: un „atunci" al bunicii Caliopi, tanara subtiratica ce-si innobileaza iubirea cu reflexul romantic al poeziei epocii, Heliade si Lamartine, si un „acuma" al noului cuplu constituit in timpul modern al „trenurilor" si al distantei lucide, tandru-ironice, tutelate de versurile simboliste ale lui Francis Jammes si Horia Furtuna. s4o8914sp44fxd „Casa" este punctul referential spre care converg timpurile, destinele umane, amintirile si care conserva in straturi de palimpsest urmele trecerii oamenilor vremelnici, fluctuatia starilor si a momentelor. Simbol al statorniciei si adapost al cuplului in expresia lui  juvenil-familiala, casa e o axa cu functie sacra. in interiorul ei ocrotitor se petrec sosirile si plecarile, ea este oglinda in care se reflecta evenimentele ritualice ale vietii - nunta si moartea. „Obloanele", „pridvorul", „poarta", „hornul" ce „trage alene din ciubuc" fac din casa amintirii un univers cald si intim ce tine la distanta securizanta teroarea mortii, lasand sa se infuzeze doar dulcele ei presentiment melancolic. Tanara pereche de ieri sau de acum traieste, sub obladuirea caminului, efemeritatea clipei sarbatoresti a iubirii si a nuntii, recurente in sirul generatiilor, avand ca martor clopotul din „turnul vechi din sat". Ambivalenta sunetului lui - „de nunta sau de moarte" - nu anunta decat ca, in dialectica misterioasa a vietii, cele doua evenimente sunt legate prin timpul-trecere. Aspirand prin iubire la eternitate, tanara pereche va ramane neschimbata doar „in stersele portrete" din galeria cu tablouri de familie de „pe perete". Ceea ce, paradoxal, se pastreaza viu sunt tocmai gesturile fulgurante: „Nerabdator, bunicul pandise de la scara / Berlina leganata  prin lanuri de secara..." „...si din berlina / Sari subtire-o fata in larga crinolina"... „Privind cu ea sub luna... / Bunicul meu desigur i-a recitat..." „Ea-1 asculta tacuta..." Aceleasi gesturi, repetate de o noua pereche, sustin ideea identitatii existentelor, in ceea ce au ele sacramental: „...si vii acuma tu; / Pe urmele berlinei trasura ta statu. // Acelasi drum teaduse prin lanul de secara / Ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara. // Subtire, calci nisipul pe care ea sari / ...M-ai ascultat pe ganduri..." Ideea ca marile momente ritualice ale vietii se constituie din gesturi simple sub care se ascund tainele sfinte ale vietii, timpului, iubirii si mortii este subliniata, in poem, printr-o enumerare de evocari nostalgice, menita sa redea fragmentelor temporale, perisabilului, dimensiunea completudinii. Varstele fiintei, momentele grave ale vietii, eterna rotire a

anotimpurilor, vremurile vechi cu „poteri si haiduc" sau timpurile noii sensibilitati „sim boliste" sunt popasuri pe care timpul insusi le face in eterna lui devenire. in spatele formelor lui fluctuante se pot citi semnele imuabile, tiparele perene ale vietii si lumii. Revendicata in egala masura de traditionalism si de modernism, poezia Aci sosi pe vremuri (ca si intreaga opera poetica) a lui Ion Pillat poate ilustra sincronizarea lirismului traditional cu sensibilitatea moderna. Pastrand din arealul primului interesul pentru natura  bucolica, nostalgia timpurilor de altadata, cultul stramosilor (in ipostaza familiara), ea este modernista prin rafinamentul textual si prin dimensiunea profunzimii.