A_4.05_Fitotehnie mod III _2015_Zaharia.pdf

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Conf. dr. Marius Sorin ZAHARIA

FITOTEHNIE III (SUPORT DE STUDIU I.D.)

Iaşi, 2015

CUPRINS Introducere......................................................................................................... U.I.1. Plante textile........................................................................................ 1.1. Plante textile - Importanţă, răspândire, clasificare..................................... 1.2. Inul pentru fibre......................................................................................... 1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici............................................................................................................. 1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea................................... U.I.2. - Cânepa pentru fibre. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii............. 2.1. Cânepa pentru fibre.................................................................................... 2.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 2.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.................................... 2.2. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii...................................................... U.I. 3 – Bumbacul............................................................................................... 3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 3.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea..................................................... U.I. 4. Plante producătoare de tuberculi şi rădăcini........................................... 4.1. Cartoful........................................................................................................ 4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 4.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.................................... U.I. 5. Sfecla pentru zahăr. Cicoarea.................................................................. 5.1. Sfecla pentru zahăr...................................................................................... 5.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 5.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.................................... 5.2. Cicoarea....................................................................................................... 5.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 5.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.................................... U.I. 6. Tutunul.................................................................................................... 6.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 6.2. Tehnologia de cultivare: producerea răsadului, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea........... UI. 7 - Hameiul .................................................................................................. 7.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.............................................................................................................. 7.2. Tehnologia de cultivare: înființarea plantației, fertilizarea, lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea......................... Bibliografie......................................................................................................... Răspunsurile la testele de autoevaluare.............................................................. 2

Pag. 3 4 5 6 6 7 16 17 17 18 23 30 31 35 43 44 44 48 67 68 68 69 79 79 82 88 89 91 110 111 113 123 125

Disciplina de Fitotehnie, în conformitate cu programa analitică, îşi propune: - să înzestreze viitorii specialişti cu un bagaj de cunoştinţe privind particularităţile biologice ale plantelor de câmp (anatomie, morfologie), încadrarea sistematică a acestora (familie, gen, specie, convarietăţi), cerinţele faţă de factorii de vegetaţie (temperatură, umiditate, hrană, sol, lumină), zonarea lor ecologică; - dobândirea de către viitorii specialişti a uni bagaj de cunoştinţe privind rotaţia, ingrasamintele si amendamentele folosite in agricultură, despre buruienile, bolile şi dăunătorii din culturi; - dobândirea si înţelegerea bazei teoretice specifice Fitotehniei, a abilităţilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice, precum şi formarea deprinderii de a acţiona autonom pentru a observa, analiza, interpreta şi oferi soluţii problemelor concrete din domeniul fitotehniei. - să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la culturile de câmp (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice fiecarei culturi de câmp.

3

Unitatea de învăţare 1- PLANTE TEXTILE Cuprins (U.I. 1)

Pag.

1.1. Plante textile - Importanţă, răspândire, clasificare.................................. 5 1.2. Inul pentru fibre...................................................................................... 6 1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici............................................................................................ 6 1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea............................... 7 Rezumat (U.I. 1) ……………………………………………..….………… 14 Bibliografie (U.I. 1) ...................................................................................... 14

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa, răspândirea și clasificarea plantelor textile; Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura inului pentru fibre (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a inului pentru fibre.

Instrucţiuni (U.I. 1) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a inului pentru fibre, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 3.

4

1.1. PLANTE TEXTILE RĂSPÂNDIRE, CLASIFICARE

-

IMPORTANŢĂ,

Există numeroase specii vegetale ce au însuşirea de a forma fibre celulozice în diferite organe ale plantelor, dar din acestea (peste 700), numai un număr restrâns (12 - 14) se cultivă. După organul în care se formează fibrele, plantele textile se clasifică astfel: - specii cu fibre textile în frunze, formate prin modificarea unor celule ale nervurilor, din care mai importante sunt: Sisalul (Agave sisalana Perk.) fam. Agavaceae, cânepa de Manila (Musa textilis Née) fam. Musaceae, inul de Noua Zeelandă (Phormium tenax L.), fam. Liliaceae, iuca (Jucca filamentosa L.) fam. Liliaceae; - specii cu fibrele localizate în ţesuturile tulpinii şi anume în periciclu (fiind denumite şi fibre periciclice), din care mai răspândite: inul pentru fibre (Linum usitatissimum L.) fam. Linaceae, cânepa pentru fibre (Cannabis sativa L.) fam. Cannabaceae, iuta (Chorchorus sp., fam. Tiliaceae), chenaful (Hibiscus cannabinus L.) fam. Malvaceae, teişorul (Abutilon avicennae Gärtn) fam. Malvaceae, ramia (Böehmeria nivea (L.) Gaud. fam. Urticaceae; - specii ce formează fibrele pe tegumentul seminţei, prin modificarea unor celule, din care face parte numai bumbacul (Gossypium spp., fam. Malvaceae). După repartiţia lor geografică datorată cerinţelor foarte diferite faţă de climă (mai ales faţă de căldură), plantele textile se grupează astfel: - plante cultivate în zone nordice, din care mai importantă este inul pentru fibre; - plante cu răspândire în climat temperat : cânepa, teişorul; - plante pentru zonele sudice: bumbacul, iuta, sisalul, ramia, etc. Cu toată concurenţa fibrelor sintetice şi a celor de origine animală, fibrele textile vegetale îşi menţin importanţa, datorită însuşirilor acestora, fiind de neînlocuit în diverse domenii industriale, îndeosebi în industria textilă. Sunt folosite cu precădere pentru fabricarea ţesăturilor destinate confecţionării lenjeriei de corp şi de pat, articolelor de îmbrăcăminte pentru vară etc. Fibrele de bumbac şi in se amestecă în proporţie de 30 - 66% cu cele sintetice, pentru îmbunătăţirea calităţii acestora. Unele specii de plante textile (in, cânepă, bumbac) sunt considerate şi plante oleaginoase datorită conţinutului ridicat de grăsimi în seminţe. Lemnul rămas după extragerea fibrelor din tulpini (puzderia) este utilizat ca materie primă pentru obţinerea de plăci aglomerate, celuloză sau drept combustibil. Turtele şi şroturile rezultate de la extragerea uleiului din seminţe constituie un valoros furaj concentrat datorită conţinutului acestora în proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, săruri minerale. În general, toate subprodusele sunt întrebuinţate în diferite scopuri. 5

1.2. INUL PENTRU FIBRE (Linum usitatissimum L.) 1.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, sistematică, particularități biologice, cerinţele faţă de factorii ecologici Importanţă Fibrele de in (fuiorul) reprezintă circa 20-26%, sunt foarte valoroase, au o mare rezistenţă la rupere şi putrezire, luciu mătăsos, fiind utilizate la fabricarea lenjeriei, haine, feţe de masă, pânze pentru pictură, paraşute, vele, aţă, dantele etc. Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la fabricarea hârtiei pentru ţigarete, a sacilor, prelate. Pleava se foloseşte la furajarea ovinelor şi ca materie primă în fabricarea furfurolului. Seminţele se folosesc pentru extragerea uleiurilor iar şroturile în furajarea animalelor. Inul pentru fibre este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi în special pentru cerealele de toamnă. Compoziţia chimică a fibrei Fibra de in conţine celuloză 84-90%, substanţe pectice 1-2%, lignină 2-4%, substanţe ceroase 1,5-2,5% şi cenuşă 1-3%. Răspândire Inul pentru fibre se cultivă pe plan mondial pe circa 322 mii ha (2009) cu o producţie medie de 1420 kg/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Belarus, Federaţia Rusă, Franţa. În ţara noastră se cultivă pe circa 35 ha (2009) cu o producţie medie de 2860 kg/ha. Sistematică Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L., ssp. eurasiaticum proles elongata. Particularităţi biologice Sistemul radicular al inului pentru fibre este mai slab dezvoltat decât la inul pentru ulei. Tulpina, înaltă de 70-150 cm, este cilindrică, fistuloasă, neramificată pe o porţiune mare. Fasciculele de fibre lungi, paralele, constitue “fuiorul” cu luciu mătăsos, iar fibrele scurte constitue câlţii. Fuiorul reperezintă cam 20-26% iar câlţii 50% din masa totală a fibrei. Frunzele, în număr de pâna la 100, sunt îngust lanceolate, sesile şi cad la maturitate. Florile sunt pe tipul 5, hermafrodite, au culoare albă sau albastră. Fructul este o capsulă cu 5-10 seminţe. Perioada de vegetaţie este de 84-115 zile. 6

Cerinţe faţă de climă şi sol Inul pentru fibre este o plantă de climat umed şi răcoros. Temperatura minimă de germinare este de 2-30C. Creşterea intensă a tulpinii se realizează la 16-170C iar formarea capsulelor şi maturarea se realizează la 18-200C. Umiditatea. Inul pentru fibre este pretenţios faţă de apă din cauza numărului mare de stomate, desimii mari a plantelor şi sistemului radicular slab dezvoltat. Pentru germinare seminţele necesită 120-180% apă faţă de masa lor uscată. Consumul maxim de apă se înregistrează în faza de îmbobocire-înflorire. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70-80%. Lumina. Zilele noroase şi semănatul timpuriu determină o lungime tehnică mai mare a plantelor de in. Solul. Inul pentru fibre necesită soluri plane, cu textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde, permeabile, structurate, fertile, cu capacitate mare de reţinere a apei, curate de buruieni şi cu pH-ul 6-6,8. Zone ecologice Cele mai favorabile zone de cultură sunt situate în depresiunile montane (Suceava, Rădăuţi, Gheorgheni, Topliţa, Maramureş, Sălaj).

1.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea Rotaţia Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul, precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şi nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune premergătoare sunt orzoaica şi porumbul. Nu se vor folosi ca plante premergătoare şi nici postmergătoare cânepa şi rapiţa. Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov, ierburi perene etc. În zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă perpendicular pe rândurile de in o graminee care formează un covor ierbos ce favorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de fân, aşa cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada. Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6 ani din cauza aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi, cauzată de un complex de factori cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor (lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina, fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul unor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină în sol secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.). După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu boli comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc condiţii foarte bune de sol. 7

Fertilizarea Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol 12 kg azot, 4,9 kg P2O5 şi 18 kg K2O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente nutritive, inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare, din următoarele considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab dezvoltată şi cu capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi 50 - 60% la potasiu; absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu şi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K2O până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate exclude posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor lucrări în timpul vegetaţiei. Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi calitatea acesteia. Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora. Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului, scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre elementare în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţează favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei. Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor. Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar cele de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor. Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile, de 1:2:3 pe solurile cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5. Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate mijlocie (8 - 10 mg P2O5, şi 12 - 25 mg K2O la 100 g sol) se recomandă N32-64, P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K2O la 100 g sol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după cereale de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare şi la soiurile rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase dozele de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha, adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al calciului asupra calităţii fuiorului. Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii acesteia. Folosirea borului a determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 160 kg/ha la seminţe. Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei acestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică. 8

Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau extraradicular în timpul vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai reci şi mai umede din Franţa. Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la căderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea, îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie, reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, recomandânduse la planta premergătoare. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică sub arătura de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la pregătirea patului germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la pregătirea patului germinativ şi jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi cu 8 15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări la semănat şi după ce se evaporă roua. Lucrările solului Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este sensibil la îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta premergătoare şi grosimea stratului arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 - 25 cm după plante premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm după cele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale, terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii. Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără a pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l pe adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează şi erbicidele antigramineice. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare, să fie lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5 kg/t, Oftanol T - 2 kg/t şi contra bolilor şi dăunătorilor (puricelui inului) se recomandă tratamente pe bază de betaciflutrin + imidacloprid (Chinook 20 l/t de sămânţă). Tratamentele se efectuează numai pe cale uscată. Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar semănatul se face când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura de 4 - 5°C. Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu fibre lungi, rezistente la cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme, inul poate fi distrus de eventualele temperaturi scăzute (-1°C distruge plantele în faza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense, tulpinile şi fuiorul rămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când temperatura în sol ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii. 9

Desimea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au evidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 – 2.000 plante/m2. De la semnat şi până la recoltare se produc pierderi de 27 - 35% faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea semănatului trebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m2, în funcţie de fertilitatea solului (desime mai mare pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca optimă) şi rezistenţa soiului la cădere (desime mare la soiurile rezistente). Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm. Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase) şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate. Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan. Lucrări de îngrijire Combaterea buruienilor. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi umbririi reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube de 25 - 50% din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale de distrugere fiind combaterea integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor. 1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2 metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză de 1,5 – 2,0 l/ha, aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura aerului mai mare de 14°C. 2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu rezistente la MCPA (Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.) se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12% bromoxynil + 12% MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha; Basagran (48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha. Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la 4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până la 25°C. 3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate (Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea erbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), în doză de 3 - 6 l/ha. Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi Dual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%). Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu indicaţiile de la punctele 1 şi 2. 10

4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate, printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul (Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi se încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de 1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze; Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0 l/ha se aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă. 5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză de 4 - 5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu erbicide antidicotiledonate (Buctril M, Basagran, Glean). 6. Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au uscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei. 7. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile îmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 - 2 l/ha, iar a doua erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate: Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5 l/ha) sau Glean (10 g/ha). Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie evitată amplasarea inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi 200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente corecte. Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu sau 14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă. Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100 g/ha); alături de azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi rugină). Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizânduse insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cu insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau stropit, după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit. Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza de 30 cm înălţime a inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100 - 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha. Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini, putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichum lini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza - Septoria 11

linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cu Fundazol sau cu alte fungicide. Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin care se asigură realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează prin aspersiune, aplicându-se udarea de răsărire cu 200 - 250 m3/ha iar în timpul creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m3/ha. Irigarea după înflorit poate favoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât consumul de apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii. Recoltarea Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele: Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a plantelor, la care rămân verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi capsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au culoarea galbenă şi vârful castaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţii mici de seminţe. Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu caracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţin elastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere. Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună, seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior calitativ şi cu multă puzderie aderentă. Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm, apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat suficient, snopii se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea solei şi accesibile mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor de colectare sau topitoriilor. În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de piramidă, lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru a se usca complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transportă la beneficiar. Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care smulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate uniform şi suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T). Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4, importată din fosta Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi sau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat. Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale (PTP-1). Solele recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu 12

plante uniforme. Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu combina C-12, reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii. Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la recoltare) urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.). Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte, oscilează între 4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţe şi 20% pleavă. În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior şi 60 – 24% câlţi.

Test de autoevaluare (1): 1. Cele mai bune premergătoare pentru inul pt. fibre sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b. cânepa c. rapiţa 2. Gunoiul de grajd se aplică direct inului pentru fibre în doze de: a. 10-15 t/ha b. 20-30 t/ha c. nu se aplică direct culturii 3. Epoca de semănat la inul pentru fibre este atunci cand in sol se realizează: a. 2 - 3°C b. 4 - 5°C c. 6 - 8°C 4. Densităţile de semănat sunt de: a. 1000 – 1200 bg/m2 b. 2400 – 3000 bg/m2 c. 3200 – 4400 bg/m2 5. Erbicidarea postemergentă a inului se face: a. imediat după răsărire în faza cotiledonată b. în faza de brădişor c. la alungirea tulpinii – apariţia inflorescenţei 6. Combaterea cuscutei se face cu: a. Reglone 3 - 4 l/ha b. Lasso 4 - 7 l/ha c. Dual 3 - 6 l/ha 7. Pirul poate fi combătut cu: a. Fusilade Super, 4 - 5 l/ha b. SDMA, 2 l/ha c. Icedin, 1 l/ha 13

8. Puricii inului se combat cu: a. zeamă bordoleză, 1l/ha b. Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha c. zeamă sulfocalcică, 2 l/ha 9. Făinarea și rugina se combat cu: a. Fundazol b. Decis c. Fastac 10. Recoltarea inului se face la: a. Maturitatea galbenă-timpurie b. Maturitatea galbenă-deplină (tehnică) c. Maturitatea deplină

Rezumat (U.I. 1) Studierea inului pentru fibre ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 1) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4, pag. 9. 6. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 8. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 9. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 10. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 11. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. 14

Helicon, Timişoara. 12. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 13. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

15

Unitatea de învăţare 2. CÂNEPA PENTRU FIBRE. PRELUCRAREA INULUI ŞI CÂNEPII ÎN TOPITORII

Cuprins (U.I. 2)

Pag.

2.1. Cânepa pentru fibre.............................................................................. 2.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.......................................................................................... 2.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea............................. 2.2. Prelucrarea inului şi cânepii în topitorii............................................... Rezumat (U.I. 2) ………………………………………………………… Bibliografie (U.I. 2) ...................................................................................

17 17 18 23 28 28

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa, răspândirea și cerințele față de factorii climatici ai cânepei. Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura cânepei pentru fibre (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. Studenții să dobandească cunoștințe referitoare la prelucrarea inului și cânepei în topitorii. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a inului pentru fibre și de prelucrare a inului și cânepei.

Instrucţiuni (U.I. 2) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a cânepei pentru fibre, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 3.

16

2.1. CÂNEPA (Cannabis sativa L.) 2.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Importanţă Tulpina reprezintă 60-65% din biomasă, fiind formată din fibre 18-28%. Fibrele se folosesc la fabricarea albiturilor de pat, feţe de masă, frânghii, saci, vele, covoare, sfoară etc. Frunzele reprezintă 18-20% şi se utilizează ca furaj, pentru obţinerea de medicamente, ceai, haşiş. Fructele se utilizează ca hrană pentru păsări, extragearea uleiului, iar turtele în hrana animalelor. Puzderiile se utilizează la fabricarea plăcilor aglomerate, celuloză, hârtie. Pleava are valoare fertilizantă de 3-4 ori mai mare decât gunoiul de grajd. Cânepa este o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă, valorifică solurile turboase şi cu apă freatică la suprafaţă, este o plantă indicatoare a fertilităţii şi se foloseşte pentru uniformizarea câmpurilor de experienţe. Răspândire Cânepa se cultivă pe circa 49000 ha (2009). Ţări mari cultivatoare sunt R.P.D. Korea, China, Chile, Federaţia Rusă, România etc. În ţara noastră se cultivă pe circa 1600 ha. Sistematică Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură specia pentru fibre (Cannabis sativa) şi pentru obţinerea substanţelor narcotice (Cannabis indica). Particularităţi biolocice Cânepa este o plantă anuală având perioada de vegetaţie cuprinsă între 50165 zile. Rădăcina este pivotantă, pătrunzând până la 2 m adâncime. Tulpina are înălţimea de 1,5-5 m şi este formată din 8-25 internoduri. Frunzele sunt peţiolate şi compus palmat sectate. Inflorescenţa şi florile. Cânepa poate fi unisexuat monoică sau dioică. La cânepa dioică, florile mascule se găsesc grupate în cime pe cânepa de vară. Florile femele se găsesc pe cânepa de toamnă, grupate în spice false. Polenizarea este alogamă, anemofilă. Fructul este o nuculă cu MMB-ul de 15-25 g şi MH de 45 kg. Cerinţe faţă de climă şi sol Căldura. Cânepa germinează la 2-40C. Are nevoie de temperaturi de 150C până la apariţia butonilor florali, de peste 180C de la butonizare la sfârşitul înfloririi şi de 20-240C la formarea fructelor şi maturare. Umiditatea. Faţă de apă, cânepa are cerinţe mari în perioada de la apariţia butonilor florali şi până la sfârşitul înfloririi când se consumă 65-70% din necesarul total. Condiţii bune se întrunesc în zonele în care cad 250 mm cu repartiţia relativ uniformă între 1 mai şi 15 iulie. 17

Solul. Cânepa are cerinţe ridicate faţă de sol, care trebuie să fie bogat în humus şi elemente nutritive, pH 6,8-7,5, textură lutoasă sau luto-argiloasă. Cele mai indicate sunt cernoziomurile, lăcoviştile, solurile aluvionale fertile etc. Zone ecologice Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, a Someşului, Mureşului, Tîrnavelor, Câmpia Siretului şi a râului Moldova. Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest, Podişul Transilvaniei, Moldova, Podişul Getic etc.

2.1.2. Tehnologia de cultivare a cânepei Rotaţia Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna, cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neatacat de sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre, fasole, soia). Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite comune Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei (Grapholita delineana). Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren (cânepişti), practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes attenuata), sfredelitorului porumbului şi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de toamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului. Fertilizarea Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la fertilizare. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre. Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din următoarele considerente: cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este mică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică (105 - 115 zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N; 13% P2O5; 30% K2O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte a vegetaţiei; absorbţia într-o perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie - sfârşitul lunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor şi 75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971). Ca urmare a acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor. Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la dezvoltarea rapidă a plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune (în experienţe mai vechi), rezultate confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978). Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale păioase în funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha după leguminoase (HERA, 1981). Pe soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, iar pe soluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună 18

metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ şi 60% înainte de îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la pregătirea patului germinativ. Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere. Se recomandă 50 80 kg/ha P2O5 şi 30 - 80 kg/ha K2O, administrate sub arătura de bază; sub formă de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din diferite motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează cu N150P120K120. Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat direct sau la planta premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme (cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonele subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra azotului şi fosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau porumbul, gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%). Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea calităţii acestora. Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată microelementelor bor, mangan, cupru (GH. BÎLTEANU, 1974). După eficienţa economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care valorifică foarte bine îngrăşămintele. Lucrările solului După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp cât mai scurt, se efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime de umiditate. Pe vertisoluri (smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din Banat), cânepa impune efectuarea a două arături sau scarificarea la adâncimea de 60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată şi afânată cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili. Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de 5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi minimum 75% capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când depăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste 20 - 22 g), când se asigură un spor de peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin 75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge. Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La semănatul prea timpuriu, plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii produc pagube mari, iar întârzierea semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana) scurtează perioada 19

de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele au însuşiri tehnologice inferioare. Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m2 la cânepa dioică pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică se recomandă 350 - 450 nucule germinabile la m2. Aceste desimi se realizează cu 80 - 95 kg material de semănat la ha. Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la distanţă mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează svelteţea şi calitatea fibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu semănătorile universale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29. Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai uşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se trece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori, porumbei şi alte păsări, care ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge. Lucrările de îngrijire Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine fără alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul imediat după semănat. Eventuala crustă ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se distruge cu grapa uşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat. Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se înlătură prin pliviri selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă, cânepa are capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatul specific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul cânepei pentru fibre, acestea administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se utilizează erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea fitotoxică a acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab (70% butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48% alachlor) în doză de 4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50% metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 - 2,5 kg/ha. La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus, iar cele maxime pe soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidul Diizocab se încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la 8 - 10 cm adâncime, iar erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică odată cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a erbicidului Diizocab cu combinatorul, a doua lucrare efectuându-se la 3 - 5 cm adâncime. Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia (Orobanche sp.). Atacul de lupoaie se previne prin asolamente de 5 – 6 ani, utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi arderea lor. Combaterea bolilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb 20

(Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana (Peronoplasmopara cannabina). Combaterea dăunătorilor. Puricele (Psylliodes attenuata) se combate prin tratarea seminţelor cu insectofungicide înainte de semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în doză de 2 l/ha sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%. Molia cânepei (Grapholita delineana) se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul economic de dăunare cu Methation 50 CE (1,52,0 kg/ha), Sumithion 50 CE, Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha. Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) se combate prin evitarea porumbului ca plantă premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha. Recoltarea Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi plantelor mascule (cânepa de vară), când nu se mai scutură polen. Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii august, după scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează cea mai bună calitate a fibrelor. Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice inferioare (în special rezistenţă), iar întârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devin aspre şi casante. Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor de la bază. Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite speciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm diametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. Când plantele s-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se întorc cu partea opusă spre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile. Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii în două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă sunt mai scurte. Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi le lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Productivitatea maşinii este de 4 - 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare. Pentru a folosi maşina J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă defolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emulgator) în cantitate de 6 - 8 kg/ha. Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul, folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa până la orele 1000 sau seara după orele 1700, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura ridicată duc la cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel acţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai 21

puţine stomate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel protejate (absorb puţină soluţie). Momentul efectuării tratamentului coincide cu schimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui (10 - 15 zile de la începutul scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau de sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore după tratament, produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până la degradarea clorofilei plantelor mascule, nu se asigură defolierea. Tratamentul efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciază fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în 10 - 12 zile, în proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1 recoltează cânepa direct în snopi legaţi (1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi (piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii. Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC2,4 cu o productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă subţire pe teren. După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte şi pentru manipularea tulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată. La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea, grosimea, culoarea, atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea. Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha tulpini uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de 8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60% o reprezintă fuiorul şi 40% câlţii.

22

2.2. PRELUCRAREA INULUI ŞI CÂNEPII ÎN TOPITORII Separarea fibrelor de ţesutul lemnos şi de ţesutul extern al scoarţei tulpinilor de in se realizează după decapsularea plantelor cu decapsulatoare speciale (tip Tehnometal) cu o productivitate de 1,1 - 1,5 t/ha. Capsulele sunt trecute prin aparatul de treier pentru separarea seminţelor, iar acestea sunt transportate apoi la staţia de decuscutare. Tulpinile de cânepă se scutură de frunze şi de seminţe înainte de a fi topite. Următoarea lucrare care se efectuează în vederea obţinerii fibrelor este topitul tulpinilor prin care se realizează distrugerea pectinei care leagă fasciculele fibroase de restul tulpinii. Procesul de topire trebuie urmărit în aşa fel încât pectina care leagă între ele fibrele elementare în fasciculul fibros să nu fie distrusă, în cazul distrugerii acesteia se produce aşa-numita "cotonizare", fasciculele destrămându-se în fibre elementare. Topitul tulpinilor de in şi cânepă se poate realiza prin metode fizice, chimice şi biologice. Cea mai avantajoasă metodă, deoarece nu modifică însuşirile naturale ale fibrelor, este topitul biologic care se poate efectua în apă sau la rouă. Dezagregarea substanţelor pectice ce leagă fibrele de restul tulpinii se realizează de către bacterii în cazul topitului în apă şi de către ciuperci, când topitul se face la rouă. Topitul biologic în apă se poate realiza anaerob şi aerob, în apă caldă sau în apă rece. Topitul anaerob în apă constă în scufundarea în apă a tulpinilor de in şi cânepă, dezagregarea "cimentului", separarea fibrelor de ţesuturile tulpinii fiind realizat prin înmulţirea şi activitatea bacteriilor: Bacillus amylobacter Tieghem sau Clostridium butyricum (cea mai importantă, răspândită pe tot globul); Granulobacter pectinovorum; Clostridium felsineum, (Bacillus felsineus) şi Bacillus cannabinus. Ultimele două bacterii sunt foarte active, pentru topire se înmulţesc pe strat nutritiv, cu care se stropeşte cânepa din bazine (bacterii selecţionate) (Şandru I., 1996). Clostridium bytyricum (Bacillus amylobacter) şi alte bacterii se găsesc pe tulpini, în apă se înmulţesc, de unde prin stomate ori crăpăturile tulpinilor pătrund în scoarţă unde se hrănesc cu substanţe pectice. Topitul anaerob se desfăşoară în trei etape principale: - faza fizică, în care are loc îmbibarea tulpinilor cu apă, umflarea lor, ţesuturile externe crapă, apa pătrunde în interior şi dizolvă substanţele minerale şi organice solubile din tulpini (hidraţi de carbon solubili, albuminoide, tananţi, etc.); - faza biologică primară, când bacteriile de pe tulpini şi microflora din apă se înmulţesc rapid, are loc o fermentare intensă a substanţelor organice solubile cu degajare de bioxid de carbon, hidrogen, metan şi formarea unei spume abundente la suprafaţa apei; 23

- faza biologică principală sau topitul propriu-zis, caracterizată prin dezvoltarea intensă a bacteriilor în interiorul tulpinilor care provoacă fermentarea substanţelor pectice. Durata acestui proces este influenţat în primul rând de temperatura apei, dar şi de: grosimea tulpinilor, epoca de recoltare a acestora şi conţinutul apei în săruri de calciu şi magneziu (la o concentraţie mare, durata topitului se măreşte), pH-ul favorabil fiind cel moderat alcalin. Bacteriile se dezvoltă bine la temperaturi între 28 - 370C, cu cât temperatura este mai apropiată de 35 - 370C, durata topitului este mai scurtă (3 - 4 zile). La începutul procesului de topire intră în activitate bacteriile aerobe (folosesc aerul din tulpini, apă) care încep distrugerea substanţelor pectice, prin fermentare rezultând acid lactic, butiric şi acid acetic, mediu favorabil pentru dezvoltarea bacteriilor anaerobe care încheie descompunerea substanţelor pectice. Topitul în apă rece se realiza în trecut în pâraie, iazuri, lacuri; actualmente, această practică este interzisă, deoarece periclitează viaţa peştilor, în plus, temperatura apei are oscilaţii prea mari. Mai eficientă este metoda topitului în apă rece folosind bazinele construite din materiale hidroizolatoare (beton, cărămizi, lemn etc.) (Şandru I., 1996). Bazinele pot fi cu alimentare prin cădere şi evacuare prin pompare şi invers. Apa din topire trebuie să se scurgă pe un traseu lung pentru ca substanţele toxice să fie decantate şi absorbite în fundul canalului. Topitul în apă caldă se practică în zonele cu climat răcoros, folosind în acest scop cazemate sau rezervoare închise, canale sau bazine deschise, amplasate în aer liber sau în hale. Prezintă avantajul că se scurtează mult durata topirii, ajungând la 2 - 3 zile când temperatura este 30 - 370 C, bacteriile înmulţindu-se repede; se poate regla temperatura apei; nu este dependentă de mersul vremii , se obţine o fibră uniformă şi de calitate superioară; durata topitului este în funcţie de temperatura apei; permite folosirea bacteriilor selecţionate care, de obicei sunt termofile. Pentru topitul biologic anaerob sunt necesare 110 - 1500 C (suma temperaturilor medii zilnice). Temperatura mai mare de 38 0C stânjeneşte înmulţirea şi activitatea bacteriilor. Când topitul se realizează în bazine, apa se primeneşte, înlocuindu-se zilnic cca 25% din volumul ei dacă se foloseşte apă caldă şi tot 25%, dar la două zile, în cazul topitului în apă rece. Apa folosită pentru topitul inului şi cânepii trebuie să fie curată, să nu conţină mâl (Săulescu N., 1965). Topitul biologic aerob în apă se realizează prin activitatea bacteriei pectinolitice aerobe Bacillus comessi Rossi, cât şi a speciilor: Bacillus apocyni, Pectinobacter amylophilum, Bacterium apocyni, etc. Aerarea apei din bazine se efectuează cu aer comprimat introdus cu ajutorul conductelor până la ejectoare sau aeratoare mecanice care-l dispersează în particule fine de 0,6 - 1,3 microni. Topitul biologic aerob prezintă unele avantaje comparativ cu cel anaerob şi anume: - lichidul de topire se reutilizează în întreg sezonul; - se reduce consumul de energie termică, temperatura apei menţinându-se prin activitatea bacteriilor, încălzirea apei efectuându-se numai la umplerea 24

bazinelor; - durata topitului se reduce la două zile; - se reduce consumul de apă industrială cu 74%, iar cantitatea de apă reziduală, cu peste 95%; - nu poluează atmosfera (dispare mirosul neplăcut), astfel îmbunătăţinduse condiţiile de muncă pentru lucrători; - calitatea fibrei se îmbunătăţeşte, totuşi culoarea acestora este mai închisă. Consumul destul de ridicat de energie electrică ar fi alt dezavantaj al topitului aerob. Se cunosc mai multe metode prin care se constată încheierea procesului de topire: - se ia un mănunchi de tulpini şi se loveşte de suprafaţa apei. Dacă fibrele se desprind de pe tulpini, topitul este încheiat; - se scot câteva tulpini, se rup şi dacă se produce o trosnitură, iar fibrele se separă uşor de tulpini, topitul este finalizat; - se iau câteva tulpini, se usucă apoi se meliţează. Dacă fibrele se desprind uşor, topitul s-a terminat; - se iau câteva tulpini, se presează pentru extragerea lichidului care este apoi filtrat şi tratat cu o soluţie de iod (o picătură iod la 1 cm3 lichid). Dacă lichidul se colorează în violet-albăstrui topitul nu este încheiat, iar când se colorează în galben-roz, sau nu se colorează, topitul tulpinilor s-a finalizat. La sfârşitul topitului (când fibrele se desprind de pe tulpină) tulpinile aflate în containere sau baloturi se spală cu un jet de apă pentru înlăturarea mucilagiului, apoi se transportă pe benzi rulante la storcătorul mecanic şi în continuare la instalaţia de uscare cu aer cald. Toate lucrările: scoaterea baloturilor, stoarcerea, uscarea şi depozitarea tulpinilor topite au loc în flux continuu. Uscarea pe cale naturală se realizează pe câmpurile de uscare (pajişti sau piste betonate), fiecare snop aşezându-se în formă de piramidă (desfăcut în evantai la bază). Uscarea durează 4 - 5 zile pe vreme însorită, uscată şi cu vânt uşor şi se prelungeşte până la 2 - 3 săptămâni dacă vremea este răcoroasă şi umedă. Tulpinile topite şi uscate (cu 14% umiditate) nu se prelucrează mecanic imediat, ci se depozitează în şoproane pentru aşa numita "odihnă", unde rămân cel puţin 7 - 10 zile, timp necesar pentru uniformizarea umidităţii în toată masa tulpinilor, fibrele îşi recapătă elasticitatea , iar la trecerea prin turbină pentru zdrobire şi meliţare se vor rupe într-un procent mai redus. Se va obţine astfel din tulpini "odihnite" un randament mai mare de fuior şi de calitate. Topitul biologic la rouă se poate aplica numai la in, în zone cu rouă abundentă şi ceaţă dimineaţa, fiind generalizat în ţările cultivatoare de in din nordul Europei. Tulpinile de in smulse se întind în pale subţiri, de obicei pe terenul pe care s-a cultivat, unde rămân timp de 3 - 5 săptămâni. Pentru favorizarea topitului la rouă pe acelaşi teren, inul se va cultiva ca plantă protectoare pentru o specie de graminee (obişnuit Festuca pratensis), ce se va însămânţa perpendicular pe rândurile de in, care la recoltarea inului va ajunge 25

la înălţimea necesară formării covorului ierbos. Astfel, roua formată se va menţine şi va determina un topit uniform al tulpinilor. Topitul la rouă se realizează prin activitatea ciupercilor: Rhizopus nigricans (Ehrb. et Fr.) Lind, Mucor hiemalis şi Cladosporium herbarum (Pers.) Lk. Pentru o topire uniformă, după 10 - 14 zile, tulpinile de in sunt întoarse cu maşini speciale, care pot realiza, dacă este necesar şi decapsularea. Determinarea încheierii procesului de topire se face pe snopi de probă recoltaţi pe diagonala lanului. Dacă topitul la rouă se realizează uniform, se obţin fibre mai rezistente la rupere decât cele obţinute prin topitul în apă, se reduce procentul de câlţi şi creşte cel de fuior. Topitul la rouă este mai puţin costisitor, nefiind necesare investiţii speciale şi se suprimă manipulările de încărcare-descărcare, depozitare care necesită multă forţă de muncă şi prin care se produc pierderi. Pe lângă aceste avantaje, topitul la rouă prezintă şi destule neajunsuri, cum ar fi: nu se poate realiza topirea uniformă a tulpinilor, mai ales dacă palele sunt mai groase; dacă în a doua jumătate a duratei topitului, vremea devine uscată, tulpinile nu se topesc uniform pe cele două părţi; când în timpul topitului, ploile se prelungesc, o parte din tulpini se supratopesc sau chiar putrezesc (Vasilică C., 1991). Topitul la rouă este posibil şi la noi în ţară, în zonele situate la 400 - 600 mm altitudine unde cad anual 600 - 700 mm precipitaţii iar în august-septembrie, roua se menţine 12 din 24 ore, temperatura rămâne în jur de 15 - 160C, fără variaţii bruşte şi vânturi uscate. În Italia, topitul inului se realiza în câmp, sub influenţa precipitaţiilor sau cu ajutorul apei din irigaţie (prin aspersiune sau brazde), plus apa din precipitaţii, ori în bazine, prin scufundare (Reyneri A., Abbate V. e al., 2001). Topitul chimic este costisitor, calitatea fibrelor se reduce, acestea pierd din elasticitate, devin aspre, fragile, deoarece sunt distruse şi substanţele ceroase şi fibrele. Se poate realiza prin tratarea cu hidroxid de natriu şi de potasiu, acid sulfuric, acid clorhidric, tartrat de amoniu sau de natriu, carbonat de natriu, carbonat de calciu sau magneziu, uree etc. (Şandru I., 1996). Deşi timpul de topire se scurtează foarte mult (15 - 20 minute) această metodă nu s-a generalizat datorită dezavantajelor pe care le prezintă. Topitul fizic se poate realiza cu ajutorul vaporilor de apă sub presiune sau în autoclave, dar metoda este costisitoare şi nu s-a generalizat. În Franţa, s-a încercat construirea unui agregat care separă fibrele cu nişte cilindri canelaţi cuplaţi în serie şi cu caneluri tot mai fine pe măsură ce tulpinile avansează în agregat. Fibrele rezultate prezintă multe deformări, de aceea, se folosesc numai la obţinerea de ţesături grosiere sau pentru articole "neţesute". Agregatul se foloseşte în unele ţări europene, iar la noi în ţară s-a folosit la topitoria Joseni, pentru prelucrarea încâlciturii, a tulpinilor scurte (cu lungimea sub „STAS") şi a tulpinilor inului pentru ulei (Bîrnaure V., 1979). Prelucrarea la turbină, denumită impropriu şi "meliţare" (de la vechea meliţă manuală folosită la separarea fibrelor de partea lemnoasă a tulpinii) se realizează cu maşini speciale în topitorii (turbine) care zdrobesc tulpinile şi apoi separă fibrele de restul tulpinii. Aceste turbine sunt alcătuite din două secţii de meliţare, cu viteză variabilă de rotaţie a tamburilor cu cuţite de oţel, ce curăţă 26

fuiorul de puzderie şi separă câlţii. Pentru zdrobirea tulpinilor, în prima secţie de meliţare, acestea sunt trecute printre 6 - 8 cupluri de cilindri canelaţi care fragmentează (zdrobesc) partea lemnoasă. Turbina prelucrează pe schimb 3,2 - 4,8 t tulpini de in sau 6,4 - 9,6 t tulpini de cânepă (Bîrnaure V., 1979). La "meliţarea" mecanică cu turbina, pentru 1 kg fibre (fuior + câlţi) se consumă în medie 4,2 - 4,5 kg tulpini topite şi uscate (Vasilică C., 1991). Sortarea fuiorului se face în funcţie de lungime, culoare, rezistenţă la rupere, procentul de puzderie aderentă şi "tuşeul fibrelor". Câlţii se sortează numai după: rezistenţa la rupere şi procentul de puzderie aderentă. Atât fuiorul cât şi câlţii se livrează la filaturi sub formă de baloturi. Cantitatea de fibră obţinută la sfârşit variază între 15 - 20% la in şi 16 - 25% la cânepă din greutatea tulpinilor uscate înainte de topire. Din cantitatea totală de fibre rezultate la in 30 - 50% reprezintă fuior şi 50 - 70% câlţi, iar la cânepă, 60% fuior şi 40% câlţi (Săulescu N., 1965).

Test de autoevaluare (2): 1. Premergătoare contraindicate pentru cânepă sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b. floarea-soarelui şi tutun c. porumb, trifoi 2. Epoca de semănat a cânepei este atunci când în sol, la adâncimea de 5 - 7 cm, temperatura se menţine la: a. 7 - 8°C b. 1 - 3°C c. 8 - 10°C 3. Densităţile de semănat la cânepa monoică sunt de: a. 150 - 250 bg/m2 b. 350 - 450 bg/m2 c. 550 - 750 bg/m2 4. Norma de sămânță/ha la cânepa dioica este de: a. 80 - 95 kg/ha b. 30 - 45 kg/ha c. 10 - 15 kg/ha

5. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate din cultura de cânepă se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Patoran, 3 - 5 kg/ha c. Afalon, 1,5 - 2,5 kg/ha 27

6. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate din cultura de cânepă se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Patoran, 3 - 5 kg/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha 7. Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este: a. la începutul înfloririi plantelor mascule b. în timpul înfloririi plantelor mascule c. la sfârşitul înfloririi plantelor mascule 8. Topitul biologic în apă se poate realiza: a. anaerob şi aerob b. doar aerob c. doar anaerob 9. Topitul biologic la rouă se poate aplica: a. numai la in b. la in și cânepă c. numai la cânepă 10. Cantitatea de fibră obţinută după topire variază între: a. 15 - 20% la in şi 16 - 25% la cânepă b. 25 - 30% la in şi 25 - 35% la cânepă a. 30 - 40% la in şi 40 - 55% la cânepă

Rezumat (U.I. 2) Studierea cânepei pentru fibre ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură. De asemenea, studenții se vor iniția in metodele de prelucrare a inului și cânepei și extragerea fibrelor textile.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 2) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 28

4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4, pag. 9. 6. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 8. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 9. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 10. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 11. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 12. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 13. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

29

Unitatea de învăţare 3- BUMBACUL Cuprins (U.I. 3)

Pag.

3. Bumbacul................................................................................................. 3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici.......................................................................................... 3.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea............................. Rezumat (U.I. 1) ………………………………………………………… Bibliografie (U.I. 1) ....................................................................................

30 31 35 41 41

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa, răspândirea și cerințele față de factorii ecologici ai bumbacului; Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura bumbacului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, sămânţa şi semănatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a bumbacului.

Instrucţiuni (U.I. 3) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a bumbacului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 2 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a cărui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 3.

30

3. BUMBACUL (Gossypium herbaceum L.) 3.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici Importanţă Bumbacul este cea mai valoroasă plantă textilă cultivată asigurând 65 75% din producţia de fibre vegetale (circa 50%) din producţia totală de fibre (naturale şi artificiale), fibrele sale servind la fabricarea a numeroase produse folosite pentru îmbrăcăminte sau industrie. Fibra lungă de bumbac (peste 32 mm), rezultată de la egrenare (“lintul”), are diverse întrebuinţări ca material de urzeală în diferite ţesături, la producerea dantelelor, broderiilor, aţei de cusut, produselor mercerizate, pânzeturilor de calitate superioară (muslin, satin etc.) şi este utilizată ca “băteălă” în ţesături superioare şi materie primă exclusivă pentru foarte multe produse de lenjerie, tricotaje, covoare pânză curentă etc., când fibra este mijlocie (25 - 31 mm). Fibra scurtă (13 - 25 mm), ca şi fibra lungă nematură, se utilizează la obţinerea vatei şi bumbacului hidrofil. Deşeurile de la filaturi sunt transformate în fetru sau, prin cardare, singure ori în amestec cu bumbacul grosier, sunt destinate obţinerii unor ţesături groase. Fibra textilă rezultată din procesul de delinterare (lintersul), de 0,5 - 2,0 cm lungime, constituie material textil pentru cuverturi, fetru sau bumbac absorbant cu diferite utilizări medicinale, în industria filtrelor etc. Din pasta de linters se obţine vâscoză, iar din aceasta fibre tip celofan, mătase artificială, celuloză de diferite tipuri (materie primă pentru lacuri, echipamente electrice, mine de creioane, stilouri, pulbere fără fum etc.), hârtie superioară de scris, hârtie de filtru, explozivi, celuloid etc. Seminţele de bumbac conţin 20 – 27% grăsimi din care se extrage un ulei considerat a fi dintre cele mai bune uleiuri comestibile având, în acelaşi timp, numeroase întrebuinţări industriale. Uleiul de bumbac, cantitativ, ocupă locul 4 - 5 în producţia mondială de ulei, la concurenţă cu uleiul de arahide. Se utilizează, de asemenea, în industria, conservelor, a margarinei, săpunurilor, cremelor de faţă, glicerinei, stearinei, la fabricarea unor pesticide. Este un ulei bogat în aminoacizi şi compuşi cu fosfor şi vitamine. Turtele şi şroturile (după detoxicare de gossypol) se întrebuinţează în hrana animalelor sau în amestec cu făina de grâu în industria pâinii, a prăjiturilor şi crochetelor. Concentratele proteice obţinute din seminţe se folosesc la mezeluri, supe, conserve de carne, la alimentaţia suferinzilor de diabet şi hiperglicemie (fiind sărace în hidrocarbonte şi cu potenţial caloric redus), în tratamentul vinurilor, în industria băuturilor gazoase şi sucurilor, a bomboanelor şi produselor de patiserie. Tegumentele seminale (cojite) sunt folosite ca nutreţ, ca material 31

fertilizant, la rafinarea petrolului, în industria maselor plastice, a cauciucului sintetic etc. Tulpinile lignificate pot servi ca material combustibil, la obţinerea pastei de hârtie, a plăcilor aglomerate. Din valvele capsulelor se extrag materii tanante; din frunze se extrag acizi organici (citric, malic), din rădăcini se obţin produse farmaceutice; florile sunt vizitate de albine, fiind şi o bună plantă meliferă. Din cele expuse rezultă domenii foarte diverse în care se utilizează această plantă, scopul, principal rămânând industria textilă. Compoziţie chimică Seminţele de bumbac conţin 20,79 – 29,57% grăsimi (GH. BÎLTEANU, 1953) compuse din gliceridele mai multor acizi graşi (linoleic, oleic, palmitic), steroli, substanţe proteice, aminoacizi, fosfor, vitamine. Înainte de rafinare uleiul de bumbac conţine gossypol - un pigment galben, toxic, ce reprezintă 0,15 – 1,5% din întreaga sămânţă. Prin procedee industriale gossypolul este transformat în substanţe inofensive (LAGIÉRE, 1966). Răspândire Ca urmare a numeroaselor întrebuinţări (utilizat în toate domeniile de activitate umană), plantele se cultivă în peste 60 de ţări situate între 38° latitudine sudică (Argentina) şi peste 43° latitudine nordică (C.S.I., România). În general, în ultimii ani, suprafaţa cultivată cu bumbac pe plan mondial a oscilat între 32 - 34 milioane ha, obţinându-se o producţie de fibră de 900 – 1.000 kg/ha, producţiile medii mondiale de bumbac brut (sămânţă şi fibră) fiind de 1.300 – 1.600 kg/ha. Principalele ţări exportatoare de bumbac sunt: India şi China, iar importul cel mai mare îl realizează Uniunea Europeană (peste 1 mil. tone/an). Aflată la limita nordică de cultură a bumbacului, ţara noastră poate obţine producţii suficient de mari în anii normali, când temperaturile scăzute şi brumele nu survin înainte de 20 octombrie. Obiectivele actuale sunt crearea de soiuri mai precoce, zonarea corespunzătoare, tehnologii moderne bazate pe mecanizare, chimizare, irigare şi protecţia culturii. Sistematică. Origine. Soiuri Bumbacul aparţine familiei Malvaceae, genul Gossypium, care cuprinde 35 specii repartizate în 8 secţiuni (R. LEGIÉRE), în cultură fiind răspândite specii din secţiunea a 8-a (hirsuta cu n = 26 cromozomi) şi secţiunea a 7-a (herbacea cu n = 13). Din secţiunea a 7-a speciile Gossypium herbaceum şi G. arboreum sunt cultivate în special în Asia şi au fibra scurtă (12 - 25 mm), utilizata mai ales pentru obţinerea de vată. Din secţiunea a 8-a fac parte speciile Gossypium hirsutum şi G. barbadense, fiind cele mai importante specii de bumbac. Gossypium hirsutum L., specie care asigură mai mult de 70% din fibra de bumbac utilizată în economia mondială, este de origine americană (Mexic şi America Centrală). Cuprinde forme cu fibră medie şi superioară (28 – 31 mm), numită “Upland Acala Typ” sau “American tip Acala” şi forme cu fibră medie curentă (25 - 27) numite “Upland curent” sau “American curent”. Se caracteri32

zează prin coloană staminiferă scurtă, suprafaţa capsulei netedă, bractei ovale cu dinţi lungi, ascuţiţi. Sămânţa, după egrenare, este acoperită cu linters. Soiurile cultivate în România sunt din speciile G. hirsutum. Gossypium barbadense L. este o specie originară din Peru şi Bolivia, numindu-se şi bumbac egiptean, centrul cel mai important de cultură fiind Egipt. După extragerea fibrei seminţele rămân golaşe. Soiuri. În România sunt recomandate soiurile Adelin, Brânceni autohtone şi soiurile Izvorul alb (Belîi izvor), Garant şi Balkan, importate din Bulgaria. Particularităţi morfologice şi biologice Bumbacul (Gossypium hirsutum L.) se cultivă ca plantă anuală, dar caracterul de perenitate se manifestă prin formarea de ramificaţii vegetative, căderea mugurilor florali etc., ceea ce creează dificultăţi în tehnologia de cultivare (R. LAGIÉRE 1966). Rădăcina este pivotantă, ajungând la 60 – 120 cm adâncime şi chiar la 200 - 250 cm în zonele semiaride, dacă solul este penetrabil. Rădăcinile laterale apar în faza de plantulă, în mai multe etaje, şi se răspândesc până la 40 - 45 cm în jurul plantei. În fazele de plantulă-preînflorire creşterea rădăcinilor este activă, după aceea diminuează. La. 70 - 80 zile (în România la începutul lunii iulie), de regulă, creşterea încetează. Masa principală de rădăcini se găseşte până la 30 – 35 cm adâncime în sol. Tulpina este erectă, înaltă de 50 - 100 (150) cm, lignificată la maturitate în partea inferioară. Soiurile cu tulpina de 70 – 80 cm înălţime se pretează la recoltare mecanizată. În faza tânără tulpina este verde-roşiatică, apoi devine brună-gălbuie. La primele 3 - 4 (5) frunze bazale mugurii sunt de cele mai multe ori dorminzi. Mugurii axilari superiori formează ramuri. Creşterea tulpinii principale este terminală şi continuă (creştere monopodială). Ramificaţiile la bumbac pornesc, de regulă, de la a 5-a – a 6-a frunză şi sunt de două tipuri: - ramuri vegetative (monopodiale) la baza plantei, în număr de 2 - 4, care au creştere terminală, nu poartă flori decât pe ramificaţiile lor secundare şi care nu ajung la maturitate; formează cu axul tulpinii un unghi ascuţit. Amelioratorii caută să reducă numărul şi vigoarea ramurilor monopodiale, iar tehnologii să influenţeze formarea acestor ramuri prin fertilizare în timpul vegetaţiei (la apariţia ramurilor purtătoare de flori) cu doze mici de azot sau prin aplicarea ciupitului; - ramuri fructifere (simpodiale), care se formează deasupra celor vegetative, sunt mai subţiri, cu un unghi mai mare de inserţie pe tulpină, fiind în număr de 5 - 15, caracterizate prin faptul că la fiecare nod se găseşte, în mod normal, o floare. Fiecare internod se termină cu o floare, iar mugurele extraaxilar de la subsuoara frunzei formează un nou internod. În zonele temperate sunt valoroase soiurile cu simpodiile de 3 - 5 cm (tipul nedefinit I), maximum de 5 - 10 cm (tipul nedefinit II), care au planta mai compactă şi sunt mai precoce. Portul plantei poate fi piramidal, sferic sau invers piramidal. 33

Frunzele sunt 3 – 5 (7) lobate la mijlocul tulpinii, mai mici şi simple la baza şi vârful acesteia. Florile sunt solitare, câte 4 - 8 pe un simpodiu mediu. Au învelişul floral din 3 bractei mari, dinţate, persistente, cu perişori glandulari sferici. Caliciul este format din 5 sepale unite, reduse ca dimensiuni. Corola are 5 petale mari, concrescute la bază, de culoare albă-gălbuie, până la crem-deschis şi care, după fecundare, devin roşiatice-violacee. Staminele, în număr de 45 - 120 dispuse pe minimum 10 rânduri, cu filamentele concrescute, formează o coloană staminiferă prin care trece stilul cu stigmatul. Anterele sunt diferit colorate. Gineceul este alcătuit dintr-un ovar tetra- sau pentacarpelar (rar din 3 sau 6 carpele), având 8 12 ovule în carpelă. Stigmatul are 4 - 5 (respectiv 3 - 6) lobi. Fecundarea este predominant autogamă. Fructele, cu ovule nefecundate, de regulă, cad. În ţara noastră se contează pe recolta primului con de înflorire (de la acesta se reţine şi sămânţa pentru semănat) şi, parţial, pe recolta celui de-al doilea con. Cu 4 - 6 capsule pe o plantă, fiecare având 3 g, şi la o densitate de 120 - 140 mii plante la ha, se poate obţine o producţie de 1.400 – 2.160 kg bumbac brut la ha, ceea ce asigură eficienţa economică a acestei culturi. Fructul este o capsulă loculicidă cu 3 - 6 seminţe în fiecare lojă, atingând dimensiunile normale în 18 - 21 zile, iar maturitatea în 50 - 80 zile. Seminţele sunt piriforme sau ovoide, cu MMB de 60 – 120 g (170) şi MH de 40 - 50 kg. Tegumentul seminal este închis la culoare, brun-negricios, miezul gălbui, cu numeroase rezine sub formă de puncte negre. Pe suprafaţa tegumentului seminal se formează fibrele textile. Fibrele de bumbac sunt unicelulare şi provin din câte o celulă epidermică a ovulului (lintersul poate proveni şi din celulele mezodermei vecine camerelor stomatice). Pe o sămânţă se pot forma până la 10.000 fibre, în general de culoare albă (pot fi brune-roşiatice, brune-închis) lungi de (3) 20 - 25 mm şi groase de (15) 20 - 30 microni. Creşterea fibrelor se intensifică după fecundare, începând din zona şalazei, lungimea realizându-se în 18 - 21 zile, iar grosimea în 20 - 35 zile. Membrana primară (teaca fibrei) este cero-pectocelulozică şi are o grosime de 0,1 microni, dând luciu fibrei. Îngroşarea fibrei se face prin depuneri de straturi succesive de fibre celulozice în interior, dispuse în spirale, rămânând un lumen sub 50% din grosimea fibrei. Fibra este răsucită şi aplatizată (formă de panglică), reprezentând 30 – 40% din bumbacul brut. Fibra este de calitate ridicată când este curată, strălucitoare, moale la pipăit, matură, fină, elastică şi rezistentă. Cerinţe faţă de climă şi sol Bumbacul este o plantă iubitoare de căldură care reuşeşte cel mai bine între 32° latitudine nordică şi sudică, dar se cultivă până la 38° latitudine sudică şi 45° latitudine nordică, unde nu ajunge întotdeauna la maturitate. Planta de bumbac este sensibilă la temperaturi scăzute, fiind distrusă la 1°C; după căderea brumelor în toamnă, procesul maturării încetează. În ţara noastră temperaturile de maturare a fibrei sunt mult mai mici decât cele ideale pentru bumbac, fiind economică cultura atunci când se realizează cel puţin 3.400°C din însumarea celor active. 34

Bumbacul, deşi este pretenţios la umiditate, datorită sistemului radicular dezvoltat rezistă bine la secetă, în special în prima parte a vegetaţiei (răsărireîmbobocire). Mal târziu, seceta prelungită (dar şi ploile în exces) determină căderea unui număr mare de boboci florali, de flori sau capsule tinere. În climatul nostru bumbacul capătă o bună rezistenţă la secetă prin înrădăcinare mai profundă, frunzele se închid la culoare, au un strat ceros gros, îşi răsucesc marginile în sus (toate acestea fiind caractere de xerofitism), reuşind cultura de bumbac în zone cu 400 – 500 mm precipitaţii, din care circa 300 mm în perioada de vegetaţie (2/3 până la sfârşitul creşterii mai-iunie şi 1/3 în perioada de maturare), cu un coeficient al consumului specific, determinat la I.C.C.P.T. Fundulea, de 200 - 300 mm (faţă de 350 - 600 mm în zona foarte favorabilă bumbacului). Bumbacul este o plantă iubitoare de lumină, de unde şi denumirea de “copilul soarelui”, necesitând minimum 1.500 ore de strălucire a soarelui în intervalul 1 mai - 30 octombrie. Solurile propice bumbacului trebuie să fie fertile, cu expoziţie sudică, cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă, bine structurate, profunde şi omogene cu apa freatică la peste 200 cm adâncime, cu pH-ul 7 - 8 (G. barbadense valorifică bine solurile sărăturate). În România cernoziomurile cu expoziţie sudică sunt cele mai indicate pentru bumbac, evitându-se solurile reci de luncă. Zone ecologice Zona ecologică favorabilă bumbacului în România se găseşte situată de-a lungul Dunării, de la localitatea Izvoarele - Mehedinţi, până la Feteşti - Ialomiţa, pe o fâşie de circa 20 - 40 km la nord de Dunăre şi cu altitudine de 20 - 60 m, precum şi în partea de sud-vest a Dobrogei. Respectând o rotaţie de 5 – 6 ani, s-ar putea cultiva anual peste 100 mii hectare cu bumbac. Zone foarte favorabile ar fi: zona cuprinsă între Alexandria – Petroşani Piatra, jud. Teleorman: zona Călăraşi - Dorobanţu, jud. Călăraşi; zona Mănăstirea - Olteniţa, jud. Călăraşi, partea de sud a judeţului Olt şi sud-est a judeţului Dolj. Luând în considerare biologia plantei de bumbac, profesorul GH. BÎLTEANU arată că, în România, se pot cultiva cu succes 30 - 35 mii ha anual cu această plantă, acoperindu-se unele cerinţe ale industriei textile şi pentru producţia de vată medicinală.

3.2. Tehnologia de cultivare a bumbacului Rotaţia La amplasarea culturii bumbacului trebuie să se evite terenurile îmburuienate, să nu revină mai devreme de 3 - 4 ani pe acelaşi teren, să se evite vecinătatea porumbului, a tutunului, tomatelor, care pot favoriza atacul omizilor fructificaţiilor (Heliothis armigera) sau a culturilor ce se erbicidează cu substanţe pe bază de 2,4 D, MCPA, Bentazon şi Bromoxynil, care dăunează bumbacului. Este bine ca bumbacul să se amplaseze în vecinătatea unor culturi cu talie înaltă (floarea-soarelui, sorg pentru mături etc.), care asigură o protecţie şi un plus de căldură acestuia. 35

Cele mai bune premergătoare sunt plantele prăşitoare (porumbul, sfecla, ricinul, floarea-soarelui, tutunul) care lasă terenul curat de buruieni, apoi cerealele păioase, lucerna în anul al doilea de la desfiinţarea culturii (în primul an s-a cultivat porumb) şi leguminoasele anuale (întârzie maturarea cu 3 – 7 zile). Deşi se autosuportă, ca măsuri de igienă culturala nu se recomandă monocultura mai mult de doi ani, pentru a evita înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifici. După bumbac găsesc condiţii bune toate culturile de primăvară. Fertilizarea Pentru obţinerea a 1.000 kg bumbac brut se consumă 60 kg azot, 30 kg P2O5 şi 55 kg K2O. În perioada înfloririi se consumă peste 60%, din totalul elementelor nutritive. Azotul în cantităţi moderate influenţează pozitiv producţia de fibre şi ulei, în timp ce excesul de azot scade numărul de fructe pe plantă, se întârzie maturarea, scade randamentul în fibră şi se diminuează calitatea acesteia. Fosforul, în cantităţi optime, asigură o bună înrădăcinare, favorizează înflorirea, fructificarea şi maturarea mai timpurie, contribuie la obţinerea unor fibre mai lungi şi mai rezistente. Deficitul fosforului din primele 20 zile ale vegetaţiei nu mai poate fi compensat ulterior. Potasiul reglează procesele de fotosinteză şi transportul substanţelor în plantă, determină o rezistenţă mai mare la boli, formarea de capsule mai mari fibre mai lungi şi uniforme, măreşte conţinutul seminţelor în ulei (GH. BÎLTEANU, 1974). Îngrăşămintele chimice se aplică în doze de 70 - 80 kg/ha azot şi 60 - 70 kg/ha P2O5 pe solurile cu fertilitate slabă sau mijlocie şi 40 - 60 kg azot, respectiv 30 - 50 kg/ha P2O5 pe solurile cu fertilitate bună. Fertilizarea trebuie să se facă echilibrat, pentru a nu favoriza creşterea părţilor vegetative şi a întârzia maturarea. La Brânceni, experienţele efectuate în anii 1985 – 1989 au evidenţiat formula de fertilizare, N80P80K80, cu 1.460 kg/ha bumbac brut, cu 80 kg/ha mai mult decât în varianta N0P40. Dacă bumbacul se amplasează după plante leguminoase se renunţă la fertilizarea cu azot. Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază, iar a celor cu azot la prima lucrare de pregătire a solului în primăvară. Gunoiul de grajd. Bumbacul valorifică bine gunoiul (sporuri de producţie de 14 – 25%), plantele maturându-se mai de timpuriu cu 2 – 6 zile (CR. HERA 1980). Se recomandă cantitatea de 20 t/ha gunoi, la care se adaugă 32 kg azot/ha şi 48 kg P2O5/ha. Îngrăşămintele se administrează cât mai uniform posibil. Lucrările solului În funcţie de planta premergătoare, arătura se execută la adâncimea de 25 30 cm, evitându-se cu desăvârşire formarea hardpanului. Se vor încorpora resturile vegetale în sol şi se va asigura înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari de apă în sol, prin lucrări de întreţinere: nivelare, mărunţire şi afânare până la venirea iernii. Patul germinativ se pregăteşte în primăvară, evitându-se mărunţirea exagerată (pericol de formare a crustei) prin folosirea cultivatorului, iar la ultima lucrare a combinatorului, care lucrează solul pe adâncimea de 4 - 5 cm, ceea ce asigură un semănat uniform ca adâncime, o răsărire mai rapidă cu 3 – 4 zile şi o 36

maturare mai timpurie. Dacă sunt necesare tratamente pentru combaterea dăunătorilor sau a buruienilor acestea se fac la pregătirea patului germinativ. Sămânţa şi semănatul Seminţele de bumbac trebuie să provină din capsule recoltate în anul precedent, înainte de căderea brumelor, de la plante care n-au fost tratate cu desicanţi, reţinându-se numai bumbac brut de foarte bună calitate. Puritatea seminţelor trebuie să fie de minimum 98% (după delinterare 100%), germinaţia de minimum 80%, iar MMB cât mai mare posibil. Seminţele se sortează şi se tratează cu Vitavax 200, 2,5 kg/tona de sămânţă sau Tiradin 75, 8 kg/t, sau cu TMTD - 80 câte 3 kg/t, chiar dacă s-au delinterat cu acid sulfuric. Încălzirea seminţelor la soare în strat subţire (12 - 15 cm), timp de 10 - 12 zile, este favorabilă germinării şi răsăririi mai rapide. Epoca de semănat, la noi în ţară, este atunci când temperatura în sol, la 5 cm adâncime, se menţine cel puţin 3 zile consecutiv la 12°C, iar temperatura medie a aerului în acelaşi interval de timp este minimum 15°C, în timp ce temperatura solului la 30 cm adâncime ajunge la 10°C (CĂRPINIŞAN, 1976). Calendaristic, aceste temperaturi se realizează în ultimele zile din luna aprilie şi primele zile din luna mai. Desimea la semănat nu poate fi redusă sub 220 mii plante/ha, cea optimă fiind de 240 mii plante/ha. Pentru stabilirea desimii de semănat trebuie să se ţină seama de pierderile ce se produc de la semănat şi până în faza de 2 frunze, precum şi în perioada lucrărilor de îngrijire. Pentru realizarea desimii optime la recoltare se seamănă 350 mii seminţe la hectar, folosindu-se 25 - 30 kg sămânţă la hectar. Distanţa între rânduri este de 60 cm în cazul recoltării mecanizate cu combina, sau 40 - 50 cm când sistema de maşini permite, distanţă care favorizează o maturare mai timpurie. Orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud îmbunătăţeşte regimul termic şi de insolaţie în lan. Adâncimea de semănat este în mod strict de 4 - 5 cm (CĂRPINIŞAN, 1983) şi nu trebuie depăşită, răsărirea fiind epigeică şi nici mai mică de 3 cm, când seminţele nu germinează din cauza uscării solului. Lucrarea se face cu semănători de precizie (SPC – 8 – 12) echipate cu patine limitatoare de adâncime şi, eventual, cu dispozitiv de administrare a insecticidelor granulate în apropierea rândului. Lucrări de îngrijire Completarea golurilor. După răsărire, când se văd bine rândurile, dacă este necesar, se completează golurile, folosindu-se sămânţă înmuiată timp de 24 ore. Combaterea buruienilor se face prin praşile mecanice şi manuale sau cu erbicide şi praşile mecanice. Prăşitul mecanic se efectuează de minimum trei ori. Prima praşilă se execută când se observă bine rândurile de plante, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu o bandă de protecţie de 12 - 15 cm, asigurată de organe de protecţie a rândurilor de plante. Următoarele praşile se execută la intervale de 12 - 15 zile, în funcţie de gradul de îmburuienare şi pentru aerisirea şi încălzirea solului, limitând, astfel, atacul bolilor şi putrezirii rădăcinilor. 37

Prăşitul pe rând se execută după fiecare praşilă mecanică. În cazul lanurilor cu desime prea mare, se va efectua răritul în momentul când plantele au format 1 - 2 frunze, lăsându-se 10 – 15% plante în plus faţă de desimea optimă, care apoi se pierd în timpul lucrărilor de îngrijire (CĂRPINIŞAN, 1976). Combaterea chimică a buruienilor se realizează în funcţie de speciile predominante şi de produsele existente. Astfel, buruienile monocotiledonate şi dicotiledonate, pe solurile cernoziomice cu 3 – 4 % humus, se combat cu următoarele erbicide: Mecloran 35 CE (alachlor) în doză de 8 - 10 l/ha plus Gesagard 50 (50% prometryn) în doză de 7 – 8 kg/ha, sau Cotoran (80% fluometuron) în aceeaşi doză. Mecloranul se încorporează cu combinatorul la 3 - 5 cm adâncime, în timp ce Cotoranul şi Gesagardul se încorporează la 3 - 5 cm adâncime tot la pregătirea patului germinativ. Când trebuie combătut costreiul (Sorghum halepense) din lanurile de bumbac, pe lângă erbicidele anti mono- şi dicotiledonate, se mai aplică postemergent unul din erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butyl) în doză de 2 - 3 I/ha, Furore S (12% fenoxaprop-ethyl) în doză de 3 - 3,5 l/ha. Ele se aplică atunci când plantele de costrei au 15 - 35 cm înălţime, folosind 200 - 350 l/ha soluţie, pentru a evita scurgerea acesteia de pe frunze şi se vor suspenda praşilele în continuare. Combaterea dăunătorilor. Afidele (Aphys gossypii) şi tripsul (Thrips tabaci) sunt dăunători periculoşi înainte de înflorire, provocând căderea bobocilor florali. Omida fructificaţiilor (Heliothis armigera) şi păianjenul roşu (Tetranychus urticae) produc pagube mari în lunile iulie şi august, provocând defolierea prematură a plantelor. Alţi dăunători sunt: viermii sârmă (Agriotes lineatus), buha semănăturilor (Euxoa segetum), păduchele bumbacului (Doralis frangulae). Toţi aceşti dăunători se combat la avertizate cu Sinoratox 35 în doză de 1,5 l/ha, Fastac 100 CE 0,1 l/ha, Decis 2,5 0,8 – 1,0 l/ha, sau cu Sintox 25 în doză de 2 kg/ha. Combaterea bolilor. Principalele boli ale bumbacului sunt: bacterioza (sau gomoza) provocată de Xanthomonas malvacearum şi putregaiul rădăcinii (sau veştejirea plăntuţelor) provocată de Glomerella gossypii. Aceste boli se combat prin tratamente la seminţe şi prin rotaţie corespunzătoare. Ciupitul şi cârnitul sunt două operaţii care contribuie la mărirea greutăţii capsulelor, îmbunătăţirea calităţii fibrelor şi la scurtarea perioadei de vegetaţie cu 4 - 7 zile. Se aplică cu scopul de a dirija hrana spre ramurile florifere. Ciupitul constă din înlăturarea ramurilor de creştere, când pe tulpină au apărut 1 - 2 boboci florali la cel puţin 50% din plantele de bumbac. Lucrătorul prinde cu mâna stângă planta de bumbac în dreptul primei ramuri de rod, iar cu două degete de la mâna dreaptă (arătătorul şi degetul mare) cuprinde tulpina şi fără s-o strângă puternic, face o mişcare de sus în jos, în aşa fel ca toate ramurile de creştere, frunzele, mugurii şi cotiledoanele să fie înlăturate. Lucrarea este grea şi costisitoare, dar se poate utiliza pe suprafeţe mici. Cârnitul constă din ruperea vârfului tulpinii principale, când s-au format 6 - 8 ramuri de rod, în cazul culturii neirigate şi 9 – 12 ramuri de rod, în cazul culturii irigate. Rana făcută prin ruperea vârfului de creştere trebuie să fie cât mai aproape de ultima ramură de rod, pentru o cicatrizare rapidă, înlăturându-se 38

pericolul unor infecţii. În practică se execută doar înlăturarea părţii superioare a plantei la înălţimea de 60 – 70 cm (reglabilă între 55 - 100 cm), cu maşina de cârnit ce lucrează pe 3 rânduri, având lăţimea de lucru de 180 cm. Cârnitul mecanic trebuie să se facă cel mai târziu premergător deschiderii primei capsule din lan (prima jumătate a lunii septembrie). Asigurarea desimii optime înlătură operaţiunea de cârnit. Folosirea retardanţilor de creştere poate limita creşterea, asigurându-se condiţiile pentru maturarea mai timpurie. Irigarea bumbacului prezintă o deosebită importanţă pentru zonele secetoase în care se cultivă. În zona favorabilă de cultură din România, în jumătate din anii de cultură cercetaţi, cantitatea de preci-pitaţii a depăşit 300 mm în perioada de vegetaţie, irigarea nefiind necesară. În anii obişnuiţi, până la înflorire, se face o singură udare, când plantele au 3-4 frunze; în anii secetoşi se fac două udări. Udările se intensifică în perioada înfloririi, când nevoia pentru apă este mai mare, ultima udare făcându-se cel târziu la 15 august. Normele de udare oscilează între 400 - 600 m3/ha, irigarea făcânduse prin brazde scurte, intre rândurile de plante. Recoltarea Pentru recoltarea mecanizată a bumbacului trebuie înlăturate frunzele, folosindu-se desicanţii DEF-6 CE (72% tributilfos - fortritioat), Butifos CE (70% amestec de tributil fosfat şi tributil tritio-fosfat), UNI-N - 25 sau Folex în doză de 2 - 4 l/ha produs comercial în 300 l apă. Tratamentele se fac dimineaţa şi spre seară, pe vreme însorită şi fără vânt. Defolierea se realizează în 12 - 18 zile, în proporţie de 85 - 95%, constatându-se, uneori, şi o grăbire a maturizării capsulelor. Tratamentele cu defolianţi se realizează în perioada 20 - 25 septembrie, când începe căderea normală a frunzelor de pe plante. Recoltarea se face când capsulele au ajuns la maturitate deplină şi sunt complet deschise carpelele (valvele) deschiderea făcându-se treptat, în aceeaşi ordine în care s-au format florile. Culesul manual se face numai pe vreme frumoasă şi începe când, pe fiecare plantă, există 1 - 2 capsule foarte bine deschise. Lucrătorii sunt echipaţi cu şorţuri cu 2 buzunare mari: unul pentru bumbacul curat, altul pentru bumbacul “bolnav” sau cu impurităţi. Următoarele culesuri se fac la intervale de 7 - 10 zile. Recoltarea mecanizată se realizează cu combina 4 HV-2,4 A ce lucrează pe 4 rânduri distanţate la 60 cm. Se recoltează în două treceri: prima trecere se face când 65% din capsulele recoltabile s-au deschis normal; iar a doua când 90% din restul capsulelor s-au deschis. Combina culege 75 – 80% din bumbacul aflat în capsule. După fiecare recoltare cu combina, bumbacul rămas în urmă se recoltează manual. Bumbacul recoltat se transportă la platformele de uscare şi se aduce la 14% umiditate (ideal 10%), apoi se trece la maşina de curăţat impurităţi UPH-1,5. Fibra îşi măreşte volumul şi se îmbunătăţeşte calitativ, prin transferul unor cantităţi de ulei din seminţe în fibre, determinându-le rezistenţă şi luciu. Capsulele nedeschise se recoltează mecanizat sau manual şi sunt transportate la maşina de curăţat, care desface capsulele şi curăţă bumbacul brut. 39

Bumbacul recoltat înainte de căderea brumelor este cel mai valoros şi de la acesta se reţin seminţele pentru semănat, dacă nu s-au folosit substanţe desicante. În condiţiile ţării noastre se obţin producţii de 1.000 – 1.500 kg/ha bumbac brut (peste 500 kg/ha fibră): Producţii mari de fibră se obţin în C.S.I., Israel, Egipt, Grecia (900 – 1.000 kg/ha). Dintr-un kg de fibre prelucrate în industrie se pot fabrica: 20 m ţesături pentru lenjerie sau batist; 14 m canafas sau 12 m stambă obişnuită; 8 m pânză de cearceafuri; 3 m ţesături groase pentru îmbrăcăminte sau 150 mosoare cu aţă de cusut.

Test de autoevaluare (3): 1. Premergătoare contraindicate pentru bumbac sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b. floarea-soarelui şi tutun c. nu este pretențios la planta premergătoare 2. Epoca de semănat a bumbacului este atunci când în sol, la adâncimea de 5 cm, temperatura se menţine la: a. 6 °C b. 12 °C c. 10 °C 3. Densităţile de semănat la bumbac sunt de: a. 15 bg/m2 b. 35 bg/m2 c. 55 bg/m2 4. Norma de sămânță/ha la bumbac este de: a. 10 - 20 kg/ha b. 25 - 30 kg/ha c. 40 - 55 kg/ha 5. Distanţa între rânduri la semănat este de: a. 20 - 40 cm b. 40 - 60 cm b. 60 - 80 cm 6. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de bumbac se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,8 – 1,0 l/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha

40

7. Bumbacul este cel mai valoros: a. recoltat toamna, înainte de căderea brumelor b. recoltat vara c. recoltat toamna, după căderea brumelor 8. Fibra lungă de bumbac se numește: a. linters b. câlți c. lint 9. Extragerea fibrei lungi la bumbac poartă denumirea de: a. delinterare b. melițare c. egrenare 10. Cantitatea de fibră obţinută în țara noastră este de aproximativ: a. 1000 kg/ha b. 500 kg/ha a. 1500 kg/ha

Rezumat (U.I. 3) Studierea bumbacului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 3) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 6. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 7. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 41

8. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 9. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 10. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 11. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

Lucrare de verificare nr. 1. (se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din sem. I). 1. Precizați tipurile de fibre intalnite la in și bumbac (2 puncte) 2. Care sunt dăunătorii care atacă plantele de in ? (2 puncte) 3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura inului pentru fibre? (4 puncte) 4. Completati spațiile libere (2 puncte) Ciupitul constă din înlăturarea ………………………….., când pe tulpină au apărut 1 - 2 …………… la cel puţin 50% din plantele de bumbac. Cârnitul la bumbac constă din ruperea ………………tulpinii principale, când s-au format ……… ramuri de rod.

42

Unitatea de învăţare 4 PLANTE PRODUCĂTOARE DE TUBERCULI ŞI RĂDĂCINI Cuprins (U.I. 4)

Pag.

4. Plante producătoare de tuberculi şi rădăcini – Generalități................... 4.1. Cartoful............................................................................................... 4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici........................................................................................ 4.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.......................... Rezumat (U.I. 4) …………………………………………….………….. Bibliografie (U.I. 4) ..................................................................................

43 44 44 48 65 66

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa plantelor tuberculifere și rădăcinoase; Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura cartofului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a cartofului.

Instrucţiuni (U.I. 4) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a cartofului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 6 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului. O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de învăţare va fi prezentată la finalul U.I. 5.

43

4. PLANTE PRODUCĂTOARE DE TUBERCULI ŞI RĂDĂCINI – GENERALITĂȚI Pe plan mondial, suprafaţa ocupată cu specii de plante de la care se utilizează în alimentaţie tuberculi sau rădăcini a fost în 2001, de 55,9 mil. ha din care: 34,5% cartof, 30,8% manioc (Manihot esculenta Crantz.), 16,2% batat (Ipomoea batatas (L.) Lam., 10,7% sfeclă pentru zahăr, 7,6% ignam (Dioscorea spp. L.), 0,06% colocasia (Colocasia esculenta Schoot.) şi 0,04% cicoare (FAO, 2001). În ţara noastră există condiţii favorabile pentru cartof, sfeclă pentru zahăr şi cicoare.

4.1. CARTOFUL (Solanum tuberosum L.) 4.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici Importanţă Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale. În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de produse uscate şi semipreparate, fiind alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale lumii. Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi valorii nutritive ridicate, cartoful se consumă sub diferite forme, înlocuind uneori pâinea şi fiind folosit ca aliment dietetic. În furajarea animalelor, în special pentru porcine şi bovine, se utilizează tuberculii răniţi la recoltare sau cu dimensiuni mici precum şi reziduurile rămase de la industrializare. În industria alimentară se utilizează sub formă uscată, prăjită, congelată etc. În industria amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 95 l alcool sau 15-17 kg cauciuc sintetic. Din punct de vedere agrotehnic, valorifică solurile uşoare, nisipoase, nisipolutoase, din zonele umede şi răcoroase, unde cerealele nu reuşesc în cultură. Cartoful foloseşte rentabil îngrăşămintele, apa de irigaţie şi constitue o excelentă premergătoare pentru culturile succesive şi cerealele de toamnă. Cultura cartofului prezintă şi o serie de inconveniente cum ar fi: degenerarea materialului de plantat, boli şi dăunători specifici, cheltuieli ridicate cu înfiinţarea culturii, conservabilitatea mai dificilă etc.

44

Compoziţia chimică Tuberculii de cartof conţin în jur de 65-85% apă şi 15-35% substanţă uscată. Raportat la substanţa uscată, amidonul reprezintă circa 71-80%. Amidonul este constituit din amiloză 15-25% şi amilopectină 75-85%. Conţinutul în proteine este de circa 2% din substanţa proaspătă. Cartoful mai conţine şi vitaminele B1, B2, PP şi C precum şi elemente minerale (K, P, Na, Ca, Fe). În plantele de cartof se găseşte şi un compex de alcaloizi numit solanină care imprimă tuberculilor un gust amar şi provoacă deranjamente ale aparatului digestiv. Răspândire Pe glob, suprafeţele cultivate cu cartof sunt de circa 18,7 milioane ha (2009) cu o producţie medie de 17,7 t/ha Ţări mari cultivatoare: -Federaţia Rusă, Ukraina, Polonia, România, Germania în Europa; -Peru, Brazilia, Argentina în America de Sud; -SUA în America de Nord; -China, India, Japonia în Asia. În ţara noastră suprafeţele sunt de circa 260 mii ha (2009), cu o producţie medie de 15,4 t/ha. Judeţele cu cele mai mari suprafeţe sunt: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu, Bihor, Neamţ, Maramureş. Sistematică. Origine Cartoful - Solanum tuberosum, familia Solanaceae. Se cunosc două centre de origine: unul în Peru şi Ecuador şi al II-lea în sudul statului Chile. Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în: - timpurii – au perioada de vegetaţie de până la 95 zile; - semitimpurii – au perioada de vegetaţie de 95-110 zile; - semitârzii – au perioada de vegetaţie de 110-130 zile; - târzii – au perioada de vegetaţie de peste 130 zile. În funcţie de conţinutul în amidon, soiurile se grupează în patru clase: - clasa A – puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, se pretează pentru salate; - clasa B - puţin făinoşi, consistenţi, cu amidon fin, pentru diferite preparate culinare; - clasa C – tuberculi făinoşi; - clasa D – tuberculi făinoşi, se sfărâmă la fiert, amidon grosier, pentru industria amidonului. După modul de utilizare soiurile se grupează astfel: - soiuri de masă - (14-17% amidon) epidermă fină, netedă, gust plăcut; - soiuri industriale - (20-25% amidon), foarte productive; - soiuri furajere, bogate în amidon şi proteină; - soiuri mixte, folosite în toate scopurile.

45

Particularităţi morfologice şi biologice Cartoful este o plantă anuală, cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă. Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când planta se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare şi rădăcini stolonifere, grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Rădăcinile pătrund în sol până la 70-100 cm şi pe o rază de 30-60 cm. La cartof se întâlnesc două tipuri de tulpini: aeriene şi subterane. Tulpinile aeriene (vrejuri) sunt ierboase, erecte la începutul vegetaţiei şi apoi semierecte sau culcate, cu înălţimea de 30-150 cm. Numărul acestora este de 4-8. Tulpinile subterane sunt rotunde, pe ele formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii au 12-15 cm lungime, sunt scurţi şi groşi. La partea terminală îşi îngroaşă ultimele 10-12 internodii, transformându-se în tuberculi. Tuberculul are o parte bazală (ombilicală) cu care se prinde de stolon şi o parte coronoară (apicală) care poartă mugurul terminal. Ochii sunt formaţi din câte trei muguri dorminzi şi sunt dispuşi în spirală. În funcţie de formă, tuberculii pot fi rotunzi, rotunzi-ovali, ovali, ovali-lungi şi lungi. După greutate tuberculii se împart în: mari, peste 120g, mijlocii 80-120 g, mici 40-80 g şi foarte mici , sub 40 g. Frunzele provenite de pe lăstari sunt mici şi simple, celelalte fiind compuse şi imparipenat-sectate. Inflorescenţa este o cimă. Florile sunt pe tipul cinci. Polenizarea autogamă. Fructul este o bacă ce conţine 150-200 seminţe. Sămânţa este mică, de formă ovoidală, turtită şi de culoare alb-gălbuie. Fazele de vegetaţie ale cartofului se stabilesc nu în funcţie de etapele înmulţirii generative ci faţă de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane. Se întâlnesc mai multe faze: 1. De la plantare la răsărire. Faza durează 15-30 zile iar în acest interval are loc creşterea intensă a rădăcinilor primare mugurale şi a părţilor subterane ale lăstarilor. 2. De la răsărire la tuberizare. Durează 10-35 zile şi are loc creşterea rădăcinilor, mai ales a celor stolonifere, tuberculilor şi frunzelor. 3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25-45 zile). Cresc organele aeriene dar în ritm foarte intens, tuberculii. 4. De la încetarea creşterii tufelor la uscarea acestora (20-40 zile). Tuberculii cresc în ritm din ce în ce mai încetinit. Cunoaşterea acestor faze ne ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire (fertilizare, irigare, combaterea buruienilor). Cerinţele faţă de climă şi sol Căldura. Diferitele soiuri de cartof necesită o sumă a temperaturilor medii zilnice de 1500-30000C. 46

Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 de zile de la plantare cu o sumă a temperaturilor medii zilnice de 1000-13000C. Temperatura minimă de germinare a tuberculilor este de 70C, iar cea optimă pentru răsărire de 12-150C. Temperatura optimă de creştere a tulpinilor este de 19-210C iar cea de formare şi creştere a tuberculilor de 16-180C. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la peste 6-70C deoarece sub aceste valori, tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare. Umiditatea. Seceta de scurtă durată dar şi excesul de apă au influenţe negative asupra creşterii plantelor şi producţiei. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare la răsărire şi tuberizare cartoful este mai puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul. Insuficienţa apei în faza de formare a tuberculilor, împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi etc. Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa oxigenului opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi. Se reduce rezistenţa la păstrare şi scade conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C. Consumul specific de apă este cuprins între 170-660 mm. În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 250-550 mm precipitaţii pentru solurile lutonisipoase şi nisipo-lutoase. Repartiţia precipitaţiilor de-a lungul perioadei de vegetaţie are o importanţă majoră. Astfel, pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate le determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru cele semitimpurii şi tardive, precipitaţiile din lunile iunie şi iulie, iar pentru cele tardive, ploile din lunile iunie, iulie şi august. Lumina. Cartoful, ca plantă producătoare de tuberculi (nu de sămânţă), este de zi scură. Ziua scurtă determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi internodurilor, fără a se reduce suprafaţa foliară, permiţând mecanizarea lucrărilor de întreţinere. Transformarea stolonilor în tuberculi şi formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă (10-12 ore) iar creşterea acestora, în condiţii de zi lungă. Solul. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane iar sistemul radicular este slab dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora şi să asigure elementele nutritive necesare (să fie bine aprovizionat în humus, N, P, K, şi microelemente). Textura solului, în ordine descrescândă, trebuie să fie nisipo-lutoasă, lutonisipoasă şi lutoasă, cu un conţinut în argilă sub 24%. Reacţia solului trebuie să aibă valori între 4,5-7,5 (optim 6-6,5). Zone ecologice Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra şi extramontane unde temperaturile nu depăşesc 250C, precipitaţiile depăşesc 650 mm anual şi sunt bine repartizate (câte 80-100 mm în iulie şi august). 47

Zona favorabilă se găseşte în zona colinară din vecinătatea lanţului muntos. Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de câmpie şi colinele joase.

4.1.2. Tehnologia de cultivare a cartofului Rotaţia Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator. Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%. Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat. Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase. Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu). În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot fi transmise cartofului). Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb. Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă. Fertilizarea Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii 48

a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5, 12 - 14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive, în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991). Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi, determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare. În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N dimetil - amino - succinamic). Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare. Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele semitimpurii. Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5). Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună la păstrare. 49

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putânduse obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare. Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha (ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971). Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.). În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci. Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale. Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducânduse dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată. În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se măreşte eficienţa cu 11 - 20%. Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile. Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare, aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P2O5 iar cea de potasiu cu 10 kg/ha K2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5; după leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20 kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se 50

micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se măreşte doza de azot cu 10 kg/ha. Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra însuşirilor culinare ale tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă, facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe binare şi ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape; la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul. Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare (zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5 N. În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă de sulfat de mangan. Lucrările solului Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului. Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat. Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al solului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei de mărimea tuberculilor. Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib, 51

facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru recoltarea mecanizată (BREDT, 1981). Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune. Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare. Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea. Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului. În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formează în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi; tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane. Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentru suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un grad de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţie de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi 52

îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme. Materialul de plantat şi plantarea Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. Calitatea materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof. La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din următoarele operaţiuni succesive: - sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând tuberculii vătămaţi şi bolnavi; - tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini, prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie); - asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile); - forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează folosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sau artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 12°C, până la plantare. În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele: - menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C); - aerisirea de 2 - 3 ori pe zi; - menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul; - iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m2); - eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă. În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale. Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul 53

de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip). Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară, forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie). O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se urmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante: - tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o singură dată; - acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantarea materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C); - tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu unde aritmice de 50 - 100 Hz; - tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute cu unde aritmice de 50 - 100 Hz. Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare, manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de tuberculi. Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări 54

puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare. Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura specifică de 6 - 7°C. Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi, uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof. Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile). Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului. În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la 15 - 18 zile. Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în special de fertilitatea solului. Unii cercetători opinează că este mai indicat să se realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele climatice sunt nefavorabile. La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte: - să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea desimii; - numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu mărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative. Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta 25 - 40% din cheltuielile directe de producţie. La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr de tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu 55

mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie. La aceeaşi normă de plantare se preferă tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare. Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm (diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase. Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la cartof este dată în tabelul 4.1. În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici se măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare. Tabelul 4.1 Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha). Soiuri Scopul culturii

Consum extratimpuriu şi timpuriu Consum de vară Consum de toamnă-iarnă Prelucrări industriale Material de plantare

Timpurii Semitimpurii Semitârzii 70-75 60-65

65-70 55-60 60-65

50-55 50-55 50-55 55-60

Târzii 45-50 45-50 50-55

Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985): I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare optimă şi irigare); II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat). La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile care formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat 56

tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de neirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare. Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 4.2). Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi desimea stabilită, între 19 - 27 cm. Tabelul 4.2 Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor (IANOŞI, S., 1995) Fracţia materialului Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime de plantare Diametrul Greutate tuberculului medie 63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300 (mm) (g) 23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670 30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900 35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230 40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730 45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360 50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160 55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100 Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor 57

de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5). În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat de buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe vreme ploioasă. După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74 importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C. COTA , 1987). Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997). Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6 SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm. Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire 58

plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm. Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă că, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm; la Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm, iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare. Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului. Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punânduse tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului. Lucrări de îngrijire Combaterea buruienilor De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile la cartoful de vară și toamnă iar la cartoful preîncolţit (extratimpuriu), de aproximativ 18 - 25 zile. În acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă. a) Atunci când nu se folosesc erbicide cele mai bune rezultate se obţin atunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapaplasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile. Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale. Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h. Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi 59

mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit. Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor. La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare. b)Combaterea chimică. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice. Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR, 1999). La combaterea chimică a buruienilor se întalnesc mai multe strategii. Culturi infestate cu specii anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.). 60

Combaterea buruienilor se face folosind erbicide simple sau asociate ( tabelul 4.3). Erbicidele simple ca Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire). În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof. Erbicidele associate - Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale. Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6 frunze adevărate. Tabelul 4.3 Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate din cultura cartofului kg sau l/ha, în funcţie de humus Erbicide (substanţa activă) 1-2% 3-4% peste 4% Erbicide preemergente simple Sencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5 Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0 Erbicide preemergente complexe Codal (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0 Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0 Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0 Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0 Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25 Erbicide postemergente Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040 Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0 Culturi de cartof infestate şi cu Agropyron repens sau Sorghum halepense. Se utilizează unul din erbicidele Fusilade (fluazifop-p-butil), Targa (quizalofopethyl) în doze de 2-3 l/ha pentru combaterea costreiului şi 4-6 l/ha pentru combaterea pirului. Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în momentul când costreiul are 15-35 cm înălţime iar pirul are 10-15 cm. Specia Solanum nigrum poate fi combătută cu ajutorul erbicidului Basagran (bentazon) 3 l/ha, care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. 61

Combaterea chimică a buruienilor din lanurile de cartof timpuriu şi extratimpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie făcută cu multă atenţie. În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor, se mai execută 1 - 2 lucrări mecanice, pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului. Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicidele menționate anterior. Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie. Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului, înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 400 m3 apă la hectar. În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 - 2 lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului. Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului. Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli sunt produse de Erwinia carotovora pvar. carotovora (putregaiul umed), Phytophtora infestans (mana), Fusarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia comună), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar) etc. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea corectă a echipamentelor de stropit. Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos este gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemliniata). Limitarea atacului se face cu Decis 2,5 EC - 0,3 l/ha; Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament. Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele recomandate fiind compatibile. 62

Se fac astfel 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado. Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof. Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m3/ha, 60 - 70% din acest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm. Recoltarea Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore. Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684). Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile. Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală, folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445. Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor. Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi consumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează pentru furaj. În solele 63

cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj. Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport. Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina lucrează bine numai pe solurile uşoare. Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor. Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare. Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor maşini tuberculii trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30. În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine producţii de 70 – 110 t/ha.

Test de autoevaluare (4): 1. Premergătoare contraindicate pentru cartof sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b. plante din familia Solanaceae c. nu este pretențios la planta premergătoare 2. Epoca de plantare a cartofului este atunci când: a. temperatura solului este de minimum 6 °C b. pe adâncimea de plantare + 3 - 4 cm solul este zvântat c. temperatura aerului este de minimum 10 °C 3. Densităţile de plantat la cartoful de vara și de toamnă sunt de: a. 45000 – 60 000 tuberculi/ha b. 65000 – 80 000 tuberculi/ha c. 85000 – 100 000 tuberculi/ha

64

4. Cantitatea de tuberculi/ha la plantarea cartofului este de: a. 1270 - 4100 kg/ha b. 21 - 30 kg/ha c. 420 - 550 kg/ha 5. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de cartof se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 l/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha 6. Pentru combaterea bolilor din cultura de cartof se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 l/ha c. Turdacupral 50, 2 kg/ha 7. Înfiinţarea culturilor de cartof se face pe soluri: a. nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase b. nisipoase c. argiloase 8. Temperatura minimă de germinație la cartof: a. 1-3 oC b. 7 oC c. 12 oC 9. Epoca optimă de recoltare a cartofului de toamnă este: a. când 1/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat b. când 2/3 din tulpini s-au uscat c. când toate tulpinile s-au uscat 10. Cantitatea de tuberculi obţinută la soiurile semitârzii şi târzii este de aproximativ: a. 5 - 15 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii b. 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii c. 50 - 100 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii

Rezumat (U.I. 4) Studierea cartofului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură.

65

BIBLIOGRAFIE (U.I. 4) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berindei, M., 1977 – Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres, Bucureşti. 3. Beukema, H.P. şi D.E. Van der Zaag, 1990 – Introduction to potato production. Wageningen : Pudoc III. 4. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 5. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 6. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 7. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti. 8. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 9. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 10. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 11. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 12. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie, partea a doua. 13. Morar G., 1999 – Cultura cartofului, Edit. Risoprint, Cluj Napoca. 14. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 15. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 16. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres, Bucurşti. 17. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 18. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti. 19. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova. 20. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 21. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi 22. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro 66

Unitatea de învăţare 5 CICOAREA

SFECLA PENTRU ZAHĂR.

Cuprins (U.I. 5)

Pag.

5. Sfecla pentru zahăr. Cicoarea................................................................ 5.1. Sfecla pentru zahăr............................................................................. 5.1.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici........................................................................................ 5.1.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.......................... 5.2. Cicoarea.............................................................................................. 5.2.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici........................................................................................ 5.2.2. Tehnologia de cultivare: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii semănatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.......................... Rezumat (U.I. 5) ………………………………………………………... Bibliografie (U.I. 5) ..................................................................................

67 68 68 69 79 79 82 86 86

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 5) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa sfeclei pentru zahăr si a cicorii. Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura sfeclei pentru zahăr si a cicorii (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acestor două specii.

Instrucţiuni (U.I. 5) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr si a cicorii, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 4 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.

67

5.1. SFECLA PENTRU ZAHĂR (Beta vulgaris L.) 5.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Importanţă Sfecla pentru zahăr este utilizată la fabricarea zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială. Din sfeclă rezultă ca produse secundare colete şi frunze, melasă şi tăieţei. “Nămolul” rezultat de la filtrele presei conţine circa 92,5% CaCO3 şi 2,2% Mg(OH)2 şi este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacţiei acide a solului. Compoziţia chimică Sfecla conţine circa 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care 17,5-21,5% zaharoză şi 3,5-7,5% substanţe nezaharoase. Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză. În secţiune longitudinală prin corpul sfeclei, conţinutul în zahăr scade de la mijloc spre extremităţi iar în secţiune transversală scade spre treimea centrală şi exterioară. Răspândire Sfecla pentru zahăr se cultivă pe circa 4,3 milioane de hectare cu o producţie medie de 53 t/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: Federaţia Rusă, Germania, Franţa, SUA, Polonia etc. În România se cultivă (2009) 22 000 ha cu o producţie medie de 38,6 t/ha. Sistematică. Origine Beta vulgaris var. saccharifera, aparţine familiei Chenopodiaceae. Cultivarele pot fi diploide, triploide şi tetraploide, cu fructe monogerme sau plurigerme. Particularităţi biologice Sfecla pentru zahăr este o plantă bienală, în primul an formându-se “corpul sfeclei” iar în anul al II lea tulpina floriferă, florile şi fructele. Corpul sfeclei (rădăcina), în greutate medie de 500 g, este format din epicotil (coletul), hipocotil şi rădăcina propriu-zisă. Frunzele apar succesiv, numărul lor fiind variabil 30-40 (80-90). Ramurile florifere au 80-200 cm înălţime şi se formează în al II-lea an din mugurii de pe epicotil, având o putere mare de ramificare. Florile sunt sesile, hermafrodite, pe tipul 5, polenizarea fiind alogamă anemo- şi entomofilă. Fructul este un glomerul (polinuculă, pixidă). MMB-ul este de 20-30 g la sămânţa plurigermă şi 15-20 g la cea monogermă. MH-ul este de 20-25 kg. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 160-200 zile.

68

Cerinţe faţă de climă şi sol Temperatura. Sfecla este o plantă mezotermă, necesitând circa 24000 2900 C în primul an de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este de 340C iar cea optimă de 9-100C. Creşterea şi dezvoltarea normală se realizează la o temperatură medie zilnică de 10,70C în perioada 15 aprilie - 15 iunie, 18,80C în 15 iunie - 15 august şi 16,50C în 15 august - 15 octombrie. Acumularea zahărului încetează la 5-60C iar la temperaturi de -10C sfecla îngheaţă, producându-se fenomenul de învertire a zahărului. Umiditatea. Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de apă, producţii mari obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500-600 mm/an repartizate astfel: 240 mm în iarnă, 40 mm în aprilie, pentru favorizarea răsăririi, 50-60 mm în mai, 70 mm în iunie, 80 mm în iulie, 70 mm în august pentru creşterea în greutate şi volum a sfeclei şi 40 mm în septembrie. Lumina. Sfecla este o plantă de zi lungă, care valorifică bine energia luminoasă, în special în perioada august-septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr. Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol din cauza consumului ridicat de apă şi elemente nutririve. Solurile favorabile culturii sunt cele luto-nisipoase (17-20% argilă), profunde, bine structurate, cu o capacitate ridicată de reţinere a apei, pemeabile pentru apă şi aer, bogate în elemente nutritive, pH 6,5-8. Recomandate sunt terenurile plane, cu expoziţie sudică. Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-nisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure. Zone ecologice Zona foarte favorabilă se găseşte în câmpia de sud-est a Transilvaniei, Câmpia de Nord-Vest (Satu Mare - Timiş) cu precipitaţii de 630-740 mm, temperaturi medii de 18-210C, potenţialul de producţie fiind de 35-50 t/ha în condiţii de neirigare şi 50-90 t/ha în condiţii de irigare. Tot zonă foarte favorabilă este şi câmpia de nord a Moldovei, SascutRoman, Botoşani, Dorohoi. Zona favorabilă se găseşte în jurul zonei foarte favorabilă şi corespunde Câmpiei Dunării, a Dobrogei, Câmpia şi sudul Moldovei.

5.1.2. Tehnologia de cultivare Rotaţia Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale şi cartoful (în zona favorabilă acestuia). 69

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii de neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel: - pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de toamnă; - pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă. Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu, sorgul şi iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive. Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959). La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni. Fertilizarea Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 30 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 167 kg azot, 61 kg P2O5 şi 251 kg K2O. Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6. GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi a treia de frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august). În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza şi acumularea zahărului. Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare, la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini. Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea conţinutului de azot vătămător. Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976). 70

Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH. BÎLTEANU, 1974). Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august. Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1 kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER, 1970). Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr. Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând negativ producţia. Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli. Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul producţiei de rădăcini. Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970). Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul. Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea “inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975). Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei. Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5, şi 2,5 kg/ha K2O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare. Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat. Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie de nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia de rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut cu 13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu levigat de la Girişul de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a 71

oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr între 27 - 140% (I. ŢUCUDEAN, 1986). Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960). Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în cartarea agrochimică. În funcţie de aceste două elemente, în tabelul 5.1 sunt prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K60-110. Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă. Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu fertilizatoare. Tabelul 5.1 Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată (Rs) şi de gradul de asigurare a solului Recolta scontată Indicele de azot - IN (Rs) (kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125 50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157 60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184 70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208 80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225 Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP 5 10 20 30 40 50 60 70 80 40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78 50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99 60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117 70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134 80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147 Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK 40 60 80 100 120 140 160 180 200 40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60 50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80 60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96 70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109 80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119

72

Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare cu îngrăşăminte simple. Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr constituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor, putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri. Lucrările solului Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi 1,45 g cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se apreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%, porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie. După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă, determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit de 11% (V. POPESCU, 1988). Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul. Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă. Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri. Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru mai mici de 8 9 cm. Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor. Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai 73

bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unei categorii biologice superioare, să provină din loturi semincere certificate, cu puritatea minimă de 99% şi germinaţia minimă de 85%. Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp. Bothynoderes punctiventris, Chaetocnema tibialis) sămânţa se tratează cu Seedox 10 kg/ha, Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t etc. Pentru prevenirea atacului de ciuperci (Pythium, Aspegillus, Fusarium) sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a. În prezent se utilizează sămânţă drajată, adică acoperită cu un liant, în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie şi cu o germinaţie ridicată. Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării. Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor. Desimea Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai mari producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. În cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la 120 mii plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977). Din cauza germinaţiei mai scăzute, desimea se asigură prin mărirea numărului de seminţe cu 20-40%. Distanţa de semănat. Dacă recoltarea se face mecanizat, se seamănă în funcţie de maşina cu care se recoltează, la 45 sau 50 cm între rânduri iar pe suprafeţele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în benzi după schema:45-60-45-45-4560-45. În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând. Norma de sămânţă este de 2,5-4 kg/ha la soiurile monogerme. şi de 8-12,5 kg/ha la cele plurigerme. Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm la sămânţa monogermă şi de 3-4 cm la cea plurigermă. Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, 74

precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa monogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm. Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând. Lucrările de îngrijire Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare. Prăşitul. Sfecla are un ritm lent de creştere în primele săptămâni, de aceea creşte pericolul de îmburuienare. Prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10 zile de la însămânţare, deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm. De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare. Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a IIa, 10 - 12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a. Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări. La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale. Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit. Combaterea chimică a buruienilor are un rol hotărâtor prin utilizarea de erbicide asociate (tab. 5.2.). Erbicidele Ro-Neet 6-8 l/ha, Diizocab 6-8 l/ha, Eradicane 6-8 l/ha care combat monocotiledonatele şi unele dicotiledonate se asociază cu Venzar 1- 1,5 kg/ha pentru combaterea dicotiledonatelor anuale. Aplicarea se face înainte de semănat iar încorporarea, cu combinatorul, la 6-7 cm adâncime. Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul. Dacă speciile dicotiledonate anuale nu au fost bine combătute, se aplică pe vegetaţie erbicidul Betanal când acestea au 2-3 frunzuliţe, în mai multe reprize. Vetrele de Cirsium şi Sonchus se pot distruge cu Lonthrel când buruienile au 20-30 cm înălţime. În solele infestate cu Agropyron repens, Sorghum halepense sau Avena fatua, se vor aplica erbicidele Fusilade, Targa 1,5 - 2 l/ha etc. În cazul pirului dozele se vor mări cu 1 l/ha. Tratamentele se fac când plantele au 10-35 cm înălţime şi au 75

răsărit în masă, după acestea fiind interzise praşilele pentru a se transloca erbicidele în rizomi. Tabelul 5.2 Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr Doza de produs Nr. Erbicidul comercial Buruieni combătute crt. (l/ha sau kg/ha) Erbicide aplicate la sol 1 Pyramin WP 4-6 Monocotile şi unele dicotile 2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotile şi dicotile 3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile 4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile 5 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotile şi dicotile 6 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 +11,5 Monocotile şi dicotile 7 Dual 960 EC 2-3 Monocotile şi unele dicotile 8 TCA 10-15 Monocotiledonate 9 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate 10 Duacil 6,5 G 30 Monocotile şi unele dicotile Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie Monocotiledonate inclusiv 1 Fusilade super 2-3 Sorghum halepense Monocotiledonate inclusiv S. 2 Nabu S 6-8 halepense Monocotiledonate inclusiv S. 3 Targa 10 CE 2-3 halepense Monocotiledonate inclusiv S. 4 Furore 90 CE 2-3 halepense 4,5 Dicotiledonate anuale şi 6 Betanal Quattro (1,5+1,5+1,5) unele monocotiledonate 3,6 Dicotiledonate anuale şi 7 Betanal Expert (1,2+1,2+1,2) unele monocotiledonate 8 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale 9 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate 10 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale Monocotiledonate şi 11 Nortron Super 2,4 - 3 dicotiledonate Mono- şi unele 12 Tangem 8 (4+4) dicotiledonate Monocotiledonate inclusiv S. 13 Focus Ultra 3-4 halepense 76

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol. ** - În asociaţie cu Fusilade, Targa, dacă există Cirsium arvense. Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea, uneori, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective. Combaterea bolilor şi dăunătorilor Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători. Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha. Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha). Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus dilaticollis:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu Sinoratox (3l/ha), Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha). Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) şi Dursban 4 EC (1,5 l/ha). Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha. Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie. Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600 m3/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de textura solurilor. Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări în iulie - august şi o udare în septembrie.

77

Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea rapidă a corpului sfeclei. Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi. Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi. Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr. Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord. Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest moment greutatea rădăcinilor este de 1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor. Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10C. O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm. Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare. Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat. Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm. Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze. Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină. Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de 78

buruieni; culturile cu distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală; lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică roua. După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării. În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonate în prezent se pot realiza producţii de 50-100 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

5.2. CICOAREA (Cichorium intibus L.) 5.2.1. Importanţă. Răspândire Importantă. Cicoarea se cultivă pentru rădăcinile îngroşate care conţin 13-16% inulină (50-55% din substanţa uscată, după Crescini F., 1951), un polizaharid al fructozei, care constituie materia primă pentru fabricarea surogatului de cafea (capuccino), cu acţiune tonică şi stimulatoare a digestiei. Prin prăjire şi măcinare se poate obţine şi forma „instant“ singură sau în amestec cu cafea. Inulina este formată dintr-o moleculă de zaharoză şi numeroase molecule de fructoză (gradul de polimerizare de 20-35);  are putere calorică redusă;  împiedică dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie, reducând meteorismul;  este solubilă în apă caldă, măreşte tranzitul intestinal şi din colon, având efect depurativ şi laxativ;  îmbunătăţeşte proprietăţile organoleptice şi măreşte conservabilitatea şi durata de păstrare a produselor, folosindu-se la fabricarea de aditivi naturali în industria alimentară, farmaceutică şi cosmetică;  prin hidroliză chimică şi enzimatică se transformă în fructoză, cu putere de îndulcire de 1,3-1,5 ori mai mare decât zaharoza, folosindu-se obţinerea de îndulcitori pentru bomboane, prăjituri, fibre alimentare cu valoare dietetică;  după ingestie se transformă în fructoză, glucoză cât şi insulină, mărind cantitatea acestora în sânge, constitind un produs ideal în dieta diabeticilor (Danuso Fr., 2001). Inulina se foloseşte la fabricarea untului (în procent de 3%) pentru reducerea aportului caloric, ameliorarea proprietăţilor organoleptice şi a conservabilităţii. Legislaţia italiană ca şi din alte ţări consideră inulina un produs alimentar natural şi nu ca un aditiv, de aceea producţia acesteia constituie o bază economică pentru fabricarea de fructoză. Aceasta este materia primă pentru obţinerea a numeroşi alţi compuşi organici prin procese de fermentare (de ex. alcoolul) şi prin conversie catalitică. Părţile aeriene, cât şi rădăcina, se folosesc în scopuri medicinale. 79

Există şi soiuri furajere, pentru rădăcini sau pentru păşunat Părţile aeriene conţin: cicorină (un glicozid al esculetinei), inulină, arginină, colină, acid cicoric sau dicafeiltartric, levuloză, fier, calciu, fosfor, etc. Rădăcina conţine substanţe triterpenice amare (lactucina şi lactupicrina, izolate din latex), inulină, intibină (principii amare), fructoză, pentozani, colină, tanin, ulei volatil, rezine, etc. Folosită intern, cicoarea, datorită principiilor amare, are proprietăţi eupeptic amare şi colagoge. Are acţiune diuretică şi laxativă datorită uleiului volatil şi rezinelor. De asemenea, cicoarea are efect hipoglicemiant, acţiune antitiroidiană, favorizează digestia, stimulează funcţiile hepatice şi renale, are rol depurativ. În asociaţie cu rădăcina de brusture şi iarba de trei fraţi-pătaţi se foloseşte în furunculoză şi acnee; se mai utilizează în angiocolite, dischinezii biliare, constipaţii cronice, hepatite cronice (Mocanu, Şt., Raducanu D., 1983). Cultura cicoarei prezintă unele avantaje: are mari posibilităţi de rotaţie, putându-se cultiva după sfeclă pentru zahăr, deoarece nu este atacată de nematozi, nici de Rizomania; cerinţe modeste faţă de elementele nutritive; este rezistentă la boli şi dăunători; valorifică eficient îngrăşămintele cu azot; se pretează la mecanizare; dispune de o gamă vastă de valorificare. Cultura cicoarei prezintă şi unele neajunsuri: are o creştere lentă la început, fiind uşor invadată de buruieni; aparţia inflorescenţelor în primul an este frecventă; producţiile realizate sunt relativ mici (Danuso Fr., 2001). Răspândire. Originară, probabil din Europa meridională, cicoarea s-a folosit în scop medicinal cu 2000 ani î.Hr., iar după introducerea în cultură s-a extins spre nord până în Suedia şi în sud până în zonele subtropicale. Prima fabrică de prelucrare a rădăcinilor de cicoare s-a construit în anul 1798 (de către Charles Giraud) în Franţa. În perioada următoare cafeaua naturală era „rară şi scumpă”, ceea ce a determinat mărirea suprafeţelor de cicoare până la 150.000 în 1950 în Europa (Desprez F.B. et. al., 1994 citat de Danuso Fr., 2001). Apoi, schimbându-se condiţiile politice, s-au redus suprafeţele cu cicoare (datorită importului de cafea) până la câteva mii de hectare. După 1970 a reapărut interesul pentru cicoare (de rădăcini) pentru producţia de îndulcitori (sirop de inulină şi fructoză). Astfel pe plan mondial, cicoarea ocupă suprafaţa de 22.970 ha, din care Belgia-Luxemburg – 15 mii ha, Africa de Sud – 4,2 mii ha, Franţa – 3,3 mii ha (2001). În ţara noastră, cicoarea se cultivă pe suprafeţe restrânse în Depresiunea Bârsei, fabrica de prelucrare fiind la Braşov. Sistematică. Soiuri Cicoarea aparţine familiei Asteraceae (Compositae), genului Cichorium, specia cultivată fiind Cichorium intybus L., ce cuprinde trei varietăţi: C. intybus L. var. sativus D.C., cicoarea pentru rădăcini; C. intybus, var. foliosus, cicoarea pentru frunze (andive, consumate sub formă de salată); C. intybus, var. silvestre, cicoarea spontană. Compoziţia chimică Rădăcinile de cicoare conţin în medie 73,4% apă şi 26,6% substanţă uscată, din care: 81,2% total glucide (inulină – 53,1%, fructoză – 21,7%, celuloză – 80

4,39%); cenuşă – 3,08%; substanţe proteice – 3,95%; grăsimi – 1,35% şi substanţe pectice – 0,45% (Danuso Fr., 2001). În rădăcinile proaspete, substanţa uscată poate reprezenta până la 27% (total glucide – 22% din care inulină, 14-15%). Particularităţi biologice Cicoarea cultivată pentru rădăcini (C. intybus L. var. sativus DC.) este o plantă bienală: în primul an formează o rozetă de frunze şi rădăcina pivotantă, tuberizată pe o lungime de 20-30 cm; în al doilea an cicoarea îşi dezvoltă tulpina floriferă. Durata de vegetaţie din primul an oscilează între 127 – 232 zile (în medie 178 zile). Rădăcina îngroşată, în greutate de 180-500 g prezintă trei părţi distincte: epicotilul, mai redus decât la sfeclă, cu muguri foliari dispuşi pe partea superioară, hipocotilul foarte scurt, greu de delimitat, rădăcina propriu-zisă care ajunge până la 80-100 cm în adâncime, cu rădăcinile secundare grupate în smocuri (porţiunea utilizată are 20-30 cm). Frunzele din rozetă sunt scurt peţiolate, neregulat incize, lungi de 20-25 cm, glabre sau pubescente, cu marginea dinţată. Frunzele tulpinale inferioare sunt ovat-lanceolate, sesile, mai mult sau mai puţin fidate, iar cele superioare amplexicaule, întregi şi sagitate. Tulpina floriferă se formează în al doilea an, este puternic ramificată, cu înălţimea de 100-150 cm, adesea prevăzută cu peri aspri. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip antodiu, cu diametrul de 3-4 cm, solitare sau câte două, formate la subsuoara frunzelor superioare sau terminal, fiind sesile sau pedunculate. Florile sunt ligulate, hermafrodite, numeroase, albastre (rar roze sau albe), aşezate pe mai multe rânduri, cu corola tubuloasă la bază. În jurul ovarului se găsesc glande nectarifere. Polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este o achenă tronconică, cu 3-5 muchii (coaste), lungă de 2-3 mm, cu un scurt papus auriu în vârf, MMB este de 1,3-2,0 g, iar MH = 45-50 kg (Angelini F., 1951). Cerinţe faţă de climă şi sol Cicoarea se cultivă cu precădere în Europa între 40-530 latitudine nordică, cele mai ridicate producţii realizându-se în climat umed şi răcoros. Temperatura. În primul an de vegetaţie cicoarea necesită suma de 21002300°C (circa 120 zile), iar în anul al doilea, pentru plantele semincere, 17001900°C. Pretenţiile cicoarei faţă de căldură sunt destul de reduse. Germinează la minimum 5°C, plantele tinere suportă temperaturi negative de -6, -8°C, iar dezvoltarea normală a plantelor are loc în condiţii de climă moderată. Faţă de umiditate cicoarea are aproape aceleaşi cerinţe ca şi sfecla pentru zahăr. În perioada de îngroşare a rădăcinii (luna iulie), alternanţa zilelor ploioase cu cele călduroase, însorite este foarte favorabilă. Producţii mari de rădăcini, cu un conţinut ridicat de inulină se obţin în zone umede, cu veri ploioase. Seceta ca şi temperaturile scăzute reduc lungimea catenei inulinei şi măresc conţinutul în fructoză şi zahăr liber din rădăcini. Mărirea conţinutului total de glucide duce la creşterea rezistenţei cicoarei la secetă ca şi la frig (se măreşte potenţialul osmotic). 81

Solul pe care se dezvoltă bine cicoarea este cel cu textură luto-nisipoasă, până la luto-argiloasă, profund (bine drenat), cu reacţie neutră. Pe solurile grele, rădăcinile de cicoare ramifică, iar pe cele prea umede, creşterea acestora este lentă. Solurile cu un conţinut de argilă mai mare de 30% formează crustă, împiedicând germinarea, pierderile de producţie fiind de 10-20%. Nici solurile pietroase nu sunt potrivite pentru cicoare. În ţara noastră cicoarea găseşte condiţii de vegetaţie foarte favorabile în Depresiunea Bârsei, unde, de altfel, este concentrată cea mai mare parte din suprafaţa cultivată.

5.2.2. Tehnologia de cultivare Rotaţia Premergătoare bune pentru cicoare sunt cerealele de toamnă, orzoaica de primăvară şi cartoful. Nefiind atacată de nematozi nici de Rizomania, cicoarea se poate cultiva în rotaţie cu sfecla pentru zahăr pe terenuri infestate, deoarece contribuie în mare măsură la distrugerea acestor dăunători (Velican V., 1965; Danuso Fr., 2001). Cicoarea se autosuportă câţiva ani la rând, mai ales când urmează după prăşitoare. Cultivarea cicoarei după leguminoase se face cu prudenţă deoarece acestea îmbogăţesc solul în substanţă organică şi în azot care nu garantează totdeauna creşterea cantităţii şi calităţii producţiei; în plus există riscul atacului de agenţi patogeni. Cicoarea este sensibilă la atacul Oidium, Alternaria, putregaiul rădăcinii şi ruginii, de aceea se vor evita ca premergătoare plantele cu boli comune. După cicoare se recomandă prăşitoarele sau plantele furajere pentru a putea fi distruse (prin praşile sau cosire) tulpinile florifere apărute din rădăcinile rămase în sol în anul precedent. Fertilizarea Cicoarea consumă cantităţi destul de mari de elemente nutritive şi reacţionează bine la fertilizare. După Velican V. (1965), pentru o tonă rădăcini plus producţia aferentă de frunze, cicoarea consumă: 4-4,5 kg N, 1,3-1,5 kg P2O5, 4,5-4,8 kg K2O şi 2,0 kg CaO. Valorifică bine gunoiul de grajd aplicat direct în doze moderate (15-20 t/ha), toamna, sub arătură, cât şi efectul remanent al acestuia. Gunoiul, aplicat direct, în doză mare determină întârzierea vegetaţiei şi micşorarea conţinutului de substanţă uscată din rădăcini. Cicoarea valorifică bine îngrăşămintele minerale cu azot, fosfor şi potasiu. Cercetările de la Braşov au demonstrat că dozele mici şi moderate de azot şi fosfor (60 kg/ha s.a. azot şi 30-45 kg/ha s.a. fosfor) asociate cu doze mai mari de potasiu (120 kg/ha s.a.) asigură producţii de peste 41 t/ha rădăcini (Ştefănescu P., Popovici I., 1986). Lucrările solului pentru cicoare sunt aceleaşi ca şi pentru sfecla de zahăr. Toamna se execută arătura adâncă la 25-30 cm. Primăvara timpuriu solul se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili iar înainte de semănat, cu combinatorul, concomitent, aplicându-se şi erbicidele. 82

Patul germinativ pentru cicoare trebuie să fie foarte bine mărunţit, nivelat şi aşezat care să permită încorporarea superficială a seminţelor. Sămânţa şi semănatul. Datorită maturării eşalonate a seminţelor de cicoare, facultatea germinativă a acestora este destul de scăzută (circa 70%). Drajarea seminţelor facilitează semănatul de precizie, reducându-se astfel lucrarea de rărit care este foarte costisitoare. În cazul tratării seminţelor cu un fungicid, lucrarea se va efectua cu minim patru săptămâni înainte de semănat pentru a nu stânjeni germinaţia seminţelor. Epoca de semănat. Deşi seminţele de cicoare germinează la 5°C, momentul optim pentru semănat este atunci când în sol la adâncimea de 5 cm se realizează temperatura de 8-9°C. Calendaristic, aceasta corespunde, pentru Depresiunea Bîrsei, de regulă, cu intervalul 15-30 aprilie. Distanţa între rânduri practicată la noi în ţară este de 45 cm, iar între plante pe rând trebuie să se asigure 10-11 cm (Bîlteanu Gh., 1993). Desimea plantelor ce asigură producţii de peste 40 t/ha rădăcini este de 200-320.000 plante/ha (20-32 plante/m2). Cantitatea de seminţe la hectar este cuprinsă între 3-5 kg. Adâncimea de semănat variază, în funcţie de textura solului între 0,5-1,5 cm (de preferinţă, până la 1 cm).. Lucrările de îngrijire Dacă solul este uscat şi prea afânat, după semănat se va aplica tăvălugitul cu tăvălugul neted. Cicoarea răsare greu, creşte lent la început, de aceea luptă greu cu buruienile. După răsărirea plantelor se vor efectua 3-4 praşile mecanice între rânduri şi 2-3 praşile manuale şi pliviri pe rând. Prima praşilă se va executa când se cunosc bine rândurile, la adâncimea de 3-4 cm. Praşilele se vor efectua cu cultivatorul echipat cu cuţite tip săgeată şi cu discuri pentru protecţia rândurilor (lăţimea benzii – 4-5 cm de o parte a rândului). Răritul se va face când plantele au 3-4 frunze, la distanţa de 9-11 cm (12-15 cm, după unii autori), asigurându-se 200-300 mii plante recoltabile/ha. După Ştefănescu P., Popovici I. (1986), cele mai ridicate producţii de rădăcini se obţin când între plante pe rând se asigură 7 cm (peste 310 mii plante/ha). Pentru producerea butaşilor, răritul între plante pe rând se va face la distanţa de 5-6 cm. Concomitent cu ultimele praşile manuale, se vor elimina plantele ce au format tulpini florifere, deoarece rădăcinile acestora sunt lignificate şi fără valoare tehnologică (Velican V., 1965). Combaterea buruienilor se poate efectua şi cu ajutorul erbicidelor. Se poate aplica un erbicid pe bază de cycloat (Ro-Neet sau Olticarb, 5-10 kg/ha) asociat cu un erbicid pe bază de lenacil (Venzar sau Eltaban), în doză de 0,5-2,5 kg/ha, împotriva buruienilor anuale (Bîlteanu Gh., 1993). În lanurile de cicoare infestate cu buruieni dicotiledonate perene se poate folosi erbicidul Lontrel 300 (pe bază de clopyralid) – 0,5 l/ha, aplicat pe vetrele de buruieni, iar în cazul infestării cu pir (Agropyron repens (L.) P.B.), erbicidul Fusilade super (fluazifop-p-butyl), 4-5 l/ha, când pirul are înălţimea de 12-15 cm 83

(Şarpe N., 1987). La cicoare este dificil de stabilit momentul optim pentru irigare, deoarece stresul hidric este greu de recunoscut, iar excesul de apă (din irigaţie) poate determina putrezirea plăntuţelor (Danuso Fr., 2001). Recoltarea Momentul optim pentru recoltarea rădăcinilor de cicoare este la maturitatea tehnologică a acestora, recunoscută prin îngălbenirea frunzelor şi realizarea procentului maxim de inulină Aceasta corespunde în zona Braşovului cu decada a doua a lunii octombrie. Recoltarea se realizează manual, cu furci speciale sau cazmale sau mecanizat cu plugul, ori cu una dintre maşinile pentru recoltat sfeclă. La recoltarea mecanizată se va da o mare atenţie reglării corecte a maşinilor pentru evitarea rănirii rădăcinilor de cicoare, deoarece se scurge latexul, reducându-se valoarea tehnologică a acestora. Recoltarea cicoarei trebuie încheiată înainte de venirea îngheţurilor. Recoltarea butaşilor se efectuează la îngălbenirea frunzelor, după ce acestea au fost cosite. Butaşii se păstrează în silozuri, la temperatura de 1-4 °C. Producţiile de rădăcini, în mod obişnuit, oscilează între 20-30 t/ha (25003500 kg/ha inulină), în anul 2001 pe plan mondial realizându-se 33 t/ha. În condiţii experimentale se pot obţine producţii de 37-47 t/ha rădăcini şi de 43006200 kg/ha inulină. Frunzele şi coletele reprezintă 50-60% din producţia de rădăcini.

Test de autoevaluare (5): 1. Premergătoare contraindicate pentru sfecla pentru zahăr sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b sfecla pentru zahăr c. nu este pretențioasă la planta premergătoare 2. Arătura la sfecla pentru zahăr se execută la adâncimea de: a. 28 - 30 cm cu plugul cu scormonitor b. 20 - 22 cm cu plugul c. 12-15 cm cu grapa cu discuri 3. Epoca de semănat a sfeclei pentru zahăr este atunci când în sol, la adâncimea de încorporare, temperatura se menţine la: a. 3 - 4 °C b. 6 - 8 °C c. 10 - 12 °C 4. Densităţile de semănat la sfecla pentru zahăr sunt de: a. 10 - 15 mii plante/ha b. 100 - 110 mii plante/ha c. 300 - 400 mii plante/ha 84

5. Norma de sămânță/ha la sfeclă pentru zahăr este de: a. 1,0 – 2,0 kg/ha b. 2,5 – 4,0 kg/ha c. 8,0 – 15,0 kg/ha 6. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de sfeclă pentru zahăr se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,5 l/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha 7. Pentru combaterea cercosporiozei din cultura de sfeclă pentru zahăr se recomandă: a. Benlate 50, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha; b. Talstar 10 EC, Fastac 10 EC în doză de 0,1 l/ha; c. Dursban 4 E, Sinoratox R-35 în doză de 1,5 l/ha. 8. Norma de sămânță la cicoare este de: a. 1,0 – 2,0 kg/ha b. 3,0 – 5,0 kg/ha c. 8,0 – 15,0 kg/ha 9. Densităţile de semănat la cicoare sunt de: a. 10 - 15 mii plante/ha b. 100 - 110 mii plante/ha c. 200 - 320 mii plante/ha 10. Producțiile obţinute în țara noastră la cicoare sunt de aproximativ: a. 2,0 - 4,0 t/ha b. 20,0 – 40,0 t/ha c. 40,0 - 80,0 t/ha

85

Lucrare de verificare nr. 2 (se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la sfârşitul celei de-a VI-a săptămână din sem. I). 1. Precizați importanța inulinei (2 puncte) 2. Care sunt agenții patogeni care atacă plantele de sfeclă pentru zahăr ? (2 puncte) 3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura de sfeclă pentru zahăr? (4 puncte) 4. Completati spațiile libere (2 puncte) Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă ............ şi ............... din cauza dăunătorilor comuni (nematode), ............... şi ................., din cauza consumului mare de apă şi potasiu, ........... şi .............., datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive. De-a lungul perioadei de vegetaţie se execută .......... praşile mecanice, care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de ............ zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.

Rezumat (U.I. 5) Studierea sfeclei pentru zahăr și a cicoarei ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestor specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură pentru cele două specii.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 5) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor din sfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ., Sfeclă şi zahăr, vol. 12. 6. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 7. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, 86

Ed. Ceres, Bucureşti. 8. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 9. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 10. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelor organo-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentru zahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol. 37, Iaşi. 11. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 12. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 13. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie, partea a doua. 14. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 15. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 16. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres, Bucurşti. 17. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 18. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti. 19. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova. 20. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 21.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener organischer Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf Ertragund Qualität von Zuckerrüben, Winterweizen und Mäis, Arch. Acker., Pfl. Boden, vol. 44, pag. 93. 22. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi 23. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

87

Unitatea de învăţare 6 TUTUNUL Cuprins (U.I. 6)

Pag.

6. Tutunul................................................................................................... 6.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici......................................................................................... 6.2. Tehnologia de cultivare: producerea răsadului, rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea.. Rezumat (U.I. 6) …………………………………………….………….. Bibliografie (U.I. 6) ..................................................................................

88 89 91 108 108

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa culturii tutunului. Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura tutunului (rotaţie, fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acestei specii.

Instrucţiuni (U.I. 6) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a tutunului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.

88

6. TUTUNUL (Nicotiana tabacum L.) 6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Importanţă Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor pentru fumat şi prizat. Din frunzele bogate în nicotină se prepară soluţia de tutun, folosită ca insecticid, se poate extrage acidul nicotinic (vitamina PP) utilizată în industria farmaceutică şi acidul citric. Seminţele de tutun conţin 35-45 % ulei semisicativ, folosit în alimentaţia oamenilor sau în industrie. Tutunul valorifică economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus (solurile nisipoase, erodate). Compoziţia chimică a frunzelor Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75-92 % compuşi organici şi 8-15 % compuşi minerali. Compuşii organici. Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul dintre hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este mai mare (1,8-3,0), cu atât calitatea tutunului este mai bună. Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun (0,3-5,0 %), influenţând în cea mai mare măsură calitatea tutunului şi sănătatea organismului. Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire foarte importantă pentru calitatea frunzelor. Substanţele minerale sunt reprezentate în principal din CaO şi K2O cu influenţă pozitivă asupra arderii. Răspândire Suprafaţa mondială (2009) a fost de 3,87 mil. ha, cu o producţie medie de 1856 kg/ha. Ţări mari cultivatoare sunt: China, Brazilia, India, Indonezia, SUA etc. În ţara noastră se cultivă 850 ha, în judeţele din sudul ţării, cu o producţie medie de 1842 kg/ha. Sistematică. Origine Tutunul aparţine familiei Solanaceae. Genul Nicotiana are mai multe specii din care doar două prezintă interes: Nicotiana tabacum – tutunul cu frunze sesile şi N. rustica – “mahorca”, cu frunze peţiolate, cultivat în Rusia şi Polonia. N. tabacum are centrul de origine în America de Sud (Peru, Ecuador, Bolivia) iar N. rustica provine din centrul sud-mexican şi central american. Soiurile de tutun sunt grupate în mai multe tipuri: oriental, semioriental, Virginia, Burley, de mare consum şi pentru ţigări de foi.

89

Particularităţi morfoligice şi biologice Rădăcina este pivotantă, groasă, profundă, pătrunde în sol până la 150-200 cm, cu rădăcini laterale puternic ramificate. Tulpina este erectă, 75-150 (200) cm înălţime, cilindrică, păroasă, uneori muchiată. La partea superioară tulpina emite copili de la subsuoara frunzelor. Frunzele sunt simple, sesile sau scurt peţiolate, glandulos păroase. Culoarea frunzelor, din verde gălbui la recoltare, se schimbă în timpul prelucrărilor în diferite nuanţe de galben până la brună. Florile sunt dispuse în raceme terminale, pe tipul 5, de culoare albă, roză, roşie sau verde-gălbuie. Fructul este o capsulă biloculară, de culoare cafenie, cu 2000-4000 seminţe. Sămânţa este mică, MMB-ul de 70-250 mg. Cerinţe faţă de climă şi sol Temperatura. Tutunul, deşi este o plantă termofilă, se cultivă în zona temperată, deoarece o parte din perioada de vegetaţie o petrece în spaţii protejate. N. tabacum germinează la minimum 120C, temperatura optimă de creştere fiind de 270C. Pentru întreaga perioadă de vegetaţie, tutunul are nevoie de 250029000C, provenite din însumarea temperaturilor mai mari de 50C. Climatul cald determină frunze cu dimensiuni mai mici dar cu o aromă excelentă. Apa. Faţă de umiditate, tutunul are cerinţe reduse. Consumul specific este de 300-500 mm, repartizat câte 70-80 mm în lunile mai, iunie şi iulie. Lumina. Pentru ţigările de foi, care trebuie să aibă frunze subţiri, fine, elastice, lumina trebuie să fie mai redusă. În celelalte cazuri, plantele trebuie să dispună de lumină mai multă. Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului provocând ruperea plantelor şi a frunzelor. Solul. Sunt favorabile solurile uşoare, lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul 6,4-7,3. Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel: -soiurile de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase, superficiale, slab fertile, permeabile, cu expoziţie sudică; -soiurile de tip semioriental preferă solurile aluvionale, cernoziomuri puternic levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică; -soiurile de tip Virginia necesită soluri profunde, uşoare (cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene); -soiurile de mare consum reuşesc pe soluri lutoase, fertile, profunde, calde, din categoria cernoziomurilor; -soiurile pentru ţigări din foi realizează frunze de calitate pe soluri aluviale, luto-nisipoase, profunde, umede, bogate în humus şi elemente nutritive.

90

6.2. Tehnologia de cultivare a tutunului Rotaţia Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze fenomenul de “oboseală” a solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe terenuri proaspăt defrişate, după o pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva 2 - 3 ani la rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste condiţii se obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi pentru tipul Oriental şi Virginia. Cultivarea tutunului în monocultură se ia în considerare numai în situaţia în care terenurile specifice tipului şi soiului ce se cultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice duce la diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la obţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca soiurile să-şi păstreze însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul de infestare a solului cu seminţe de buruieni, boli şi dăunători specifici. Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de tutun cultivat: pentru soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate pentru ţigarete superioare, cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase: grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit executarea în bune condiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe organice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după leguminoasele pentru boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la fumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru pipă se cultivă după leguminoase (borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot. Nu se recomandă ca plantă premergătoare tutunului cele din familia Solanaceae (cartofi, tomate, ardei etc.), castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cu excepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează terenul destul de timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate. Fertilizarea Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl, Zn, Fe, Mn, Mo etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a raportului dintre ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură. La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot, 16,3 kg P2O5, 124,2 kg K2O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Se observă că tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu, mijlocie de azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai complete şi în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ calitatea frunzelor, dar şi producţia. Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea frunzelor şi conţinutul în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi, 91

absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce, ca şi în primele 15 zile de viaţă (W. PARKER, 1937). Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii acesteia, sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se manifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă, influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se reduce combustibilitatea tutunului. Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă, culoare, ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili. Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin raporturile cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia acestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, de calitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, “rău colorate”, cu combustibilitate redusă. Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din tipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din vestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajd la planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P2O5, adăugându-se la plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol gunoiul se aplică direct, completat cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru diminuarea efectului negativ al azotului. Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele verzi (trifoi roşu, lupin, secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentru tutun, mărind gradul de fertilitate a solului, conservând umiditatea şi sporind afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o sursă de materie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K2O şi 2 –3 % N. Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate tipurile de tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi soiul cultivat aşa cum rezultă din tabelul 6.1 întocmit după dozele recomandate de S.C.C.C.I.T. Bucureşti. Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în momentul plantării şi în timpul vegetaţiei, (suplimentară). În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază (gunoiul, fosforul şi potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive a plantelor de tutun vreme îndelungată, urmărind fertilitatea solului şi îmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul se aplică la pregătirea solului pentru plantare. Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele faze de vegetaţie şi se face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului radicular, mărindu-se coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive. Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar şi prin tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot. “Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P2O5 la 92

10 l apă), folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi creşterea lor ulterioară. Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se încorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După apariţia inflorescenţelor, fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3 (10 - 15 kg N – 30 - 45 kg P205) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă. Tabelul 6.1 Doze orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de tutun Fertilitatea solului Doze (kg/ha s.a.) EleTipuri de tutun Indice AproviP2O5 K2O mente azot SemiMare zionare (ppm) (ppm) Oriental Virginia Burley (IN) oriental consum F. slabă

-

Slabă

2

 0,8

-

8,1-18,0  66,0

Mijlocie 2,1-4,0 18,1-36,0

66,1132,0

Bună 4,1-6,0 36,1-72,0

132,1200,0

F. bună

-

 72,1  200,0

P2O5 N P2O5 K2O N P2O5 K2O N P2O5 K2O P2O5 K2O

70 40 60 70 30 50 60 20 40 40 -

90 50 80 90 40 60 70 30 50 50 -

120 50 100 120 40 80 100 20 70 70 50 50

160 120 140 160 80 100 140 70 80 100 60 60

120 80 100 120 70 80 100 50 60 60 -

Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la un pH al solului slab acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6 este nevoie să se intervină cu amendamente calcaroase. Se asigură astfel şi înlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra tutunului datorate toxicităţii magneziului. Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4 ani, crescând, totodată, conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile. Lucrările solului Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie. Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi păstra umiditatea şi pentru a se combate buruienile. Experienţele din ţara noastră au scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm adâncime dau rezultatele cele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele mijlocii şi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului. Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie arate la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP, 1974) ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se reduce evaporaţia, 93

nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă cea mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958). În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul se întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă. Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10 - 15 cm) cu plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până la plantare şi se evită pulverizarea solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul este de 10 - 12 cm. Producerea şi plantarea răsadului Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la temperaturile joase. Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie relativ lungă determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren pregătit în prealabil. Producerea răsadului Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară. Există şi răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe sunt cele la care platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm grosime, suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce urmează să se aşeze pe platformă, distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “se îmbracă” în gunoi şi în interior şi în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se introduce apoi în tocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină, două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu Basamid G98 în doză de 35 g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m2 sau Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină 38% (concentraţie 4%) în doză de 2 l soluţie la m2 sau Vapam 2%. Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 - 15 cm grosime şi se tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă din toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul nutritiv sub forma unui strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile; în acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura ridicându-se la 60°C după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează la circa 40°C, când se poate trece la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65 de zile înainte de plantarea tutunului (tab. 6.2). Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru fiecare soi ce se cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă. Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil, asigurându-se obţinerea răsadului “bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme. 94

Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se obţin la m2, desimea plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul respectiv. Tabelul 6.2. Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă Perioada de semănat Zona Răsadniţe Răsadniţe Tunele calde semicalde Sudul ţării 25 II-10 III 10 III-20 III 15 III-30 III Nordul ţării şi zonele mai reci 1 III-10 III 10 III-20 III 20III-30 III În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m2, din care 2.000 fire sunt bune de plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m2, iar în cele reci 1.500 fire răsad la m2, bune de plantat fiind 1.500 şi respectiv, 1.000 de fire la m2. Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 7.3. Cantitatea de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţe reci şi tunele. În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere, solarii încălzite sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci. Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa (mică) de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă necesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm, se presează uniform cu o scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu apă călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri. Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele calde semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C. Tabelul 6.3 Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha de tutun Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci Djebel (O) 90-100 100-110 120-130 Molovata (O) 70-80 80-85 100-110 Ghimpaţi (S.O) 60-65 65-70 75-80 Virginia (V) 40-55 45-50 55-60 Burley (B) 35-40 40-45 45-50 Banat (M.C) 35-40 40-45 45-50 Bărăgan (M.C) 40-45 45-50 55-60 Îngrijirea răsadului constă din: asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţei, aerisirea, udarea, combaterea buruienilor, răritul, terotatul, fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.

95

Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei germinări a seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o temperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire se renunţă în timpul zilei, la protejarea răsadniţelor cu rogojini, temperatura păstrându-se în limitele de 18 25°C. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de cameră. În zilele prea călduroase se foloseşte umbrirea. Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi umbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază răsadul se umbreşte numai în zilele foarte calde, asigurându-se condiţii normale de iluminare prin spălarea geamurilor şi foliei şi îndepărtarea acestora în zilele călduroase. Aerisirea răsadului. În perioada germinării seminţelor aerisirea se face numai la orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată. Pe măsură ce creşte răsadul, aerisirea se, face mai des. În prima perioadă de creştere a răsadului ramele se ridică pe suporţi la o înălţime de 5 - 6 cm, o perioadă scurtă în timpul amiezii, apoi ramele se ridică la 20 - 30 cm deasupra tocului, menţinânduse ridicate tot timpul zilei. După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite pe timp călduros, toată ziua şi se acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc mai intens. Udarea răsadului este o operaţiune foarte importantă, având drept scop menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al patului germinativ. La început răsadurile se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar cu norme mai mari de udare. În perioada semănat – răsărire - înrădăcinare şi în faza de cruciuliţă, când sistemul radicular al răsadului se dezvoltă mai lent, udările vor fi până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Prima udare se face în jurul orei 9, a doua la amiază şi a treia în jurul orei 16. Temperatura apei în perioada germinării trebuie să fie mai ridicată; după aceea apa va avea temperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, astfel încât, în momentul când ajunge pe răsad, să aibă o temperatură de 23 - 25° C. Între fazele de “cruciuliţă” şi “urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile, conferindu-i rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza de urechiuşe şi până la călirea răsadului pentru plantat, udarea se face mai rar, asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv, pe 8 - 10 cm adâncime. Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau cu erbicide. Primul plivit are loc când plantele au răsărit şi buruienile depăşesc ca dimensiune tutunul şi se efectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât, prin smulgerea buruienilor, să nu fie deranjate plantele de tutun. Este bine ca plivitul să se facă în zilele mai înnourate, mai puţin călduroase. Plivitul se execută de câte ori este nevoie. Combaterea buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor. Se recomandă erbicidul Enide 50 WP în doză de 1,5 g/m2, aplicat concomitent cu semănatul sau cu 1 - 3 zile după semănat, sau erbicidul Devrinol 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7 zile înainte de semănat. Se poate folosi şi erbicidul Dymid 0,5 g/m2. Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi faza de urechiuşe, procedându-se ca la plivit, atunci când se constată că desimea răsadurilor este prea mare. Terotatul se efectuează cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de rădăcini laterale de la baza tulpiniţei. Constă din împrăştierea sau cernerea peste 96

răsad a unei cantităţi de mraniţă sau amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil, stratul dintre plante având 0,2 - 0,5 cm grosime. Terotatul se repetă la intervale de 3 - 5 zile, având şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şi formarea crustei. Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt uscate, pentru a nu se lipi mraniţa de ele. După terotare, mraniţa se scutură de pe frunze şi apoi se efectuează udarea. Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor nutritive de către plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după prima; a treia când răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de transplantare în câmp. Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din 10 l apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se diluează cu o cantitate egală de apă şi se utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spăla îngrăşămintele de pe frunze. Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte eficientă. La o parte gunoi de pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la macerat 24 de ore, agitându-se din timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată se diluează cu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare răsadul se udă abundent. Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea răsadului, produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis basicola şi mana tutunului, produsă de ciuperca Peronospora tabacina. Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în concentraţie de 0,3%, folosindu-se 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, repetându-se tratamentul după 7 zile. Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin Fundazol în doză de 2 g/m2, folosindu-se 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, tratamentul repetându-se după 7 zile. Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU sau Perozin B 75, toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru 100 m2 răsadniţă. Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt: coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci). Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul din insecticidele: Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m2 sau Sintogrill 5G în doză de 3 g/m2, distribuite uniform. Coropişniţa se mai combate şi cu momeli otrăvite. Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad virusul care produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru combatere se utilizează insecticidul Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R, 0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2 97

răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de transplantare. Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din pregătirea lui pentru condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de brumă sau ploi abundente. Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat. O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe), lungimea de 8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi 16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când plantarea se face mecanizat. Plantarea tutunului Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare. Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat, plantatul se poate face pe parcursul întregii zile. Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi perioada de vegetaţie a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea între 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari producţii. Întârzierea plantării peste data de 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari. Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea unor producţii mari şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie densitatea optimă, scăderea producţiei individuale a plantelor prin creşterea desimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama de particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul oriental; soiurile din tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la desimi mai mici. Reducerea spaţiului de nutriţie peste limita optimă determină reducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la formarea aromei. Dacă plantarea se face manual, desimea este cuprinsă între 22-28 mii plante/ha la tipul Virginia şi până la 160-240 mii pl/ha la cel de tip oriental. În cazul mecanizării totale a culturii tutunului, densitatea la semănat se păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă. Distanţa dintre rânduri este de 35-110 cm şi pe rând 12-60 cm. Plantarea manuală se face cu plantatorul iar cea mecanizată cu diverse tipuri de maşini (MPR-5, Balthes etc.). Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi pe rând, după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se introduce cu grijă răsadul în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai uniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare de jos în sus şi din afară spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ mărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea crustei la suprafaţă. Pentru plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători. Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de 98

producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi fertilizat tutun (MPFT – 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive (MPRPGN). Lucrările de îngrijire De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere şi îngrijire a solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea. Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la plantare; altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea, sunt debilitate, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli. Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund calitate. Combaterea buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive necesare plantelor de tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt: Pseudomonas tabaci (focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a rădăcinilor), Thrips tabaci (tripsul). Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul erbicidelor, completate cu praşile. Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce sau prins plantele, la adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10-15 zile, în funcţie de precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri, dacă utilajele ar distruge frunzele tutunului. Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la formarea rădăcinilor adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor. Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă, pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosesc erbicidele din tabelul 6.4. Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează erbicidele Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron împreună cu un erbicid antigramineic. Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi eventual manuale, în funcţie de efectul acestora. Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon, sau pe cele cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum halepense, pe lângă erbicidele ce se administrează pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa (10,1% quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului. Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 35 cm înălţime, folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile timp de cel puţin 30 de zile pentru translocarea substanţelor spre rizomi.

99

Tabelul 6.4 Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun Doza l, kg/ha, Denumirea comercială a erbicidului Humus (s.a.) 0,5-2 ... 3 - 4,5% Balan (18% benefin)

5,0 - 8,0

Tillam (72% pebulate)

5,0 - 6,0

Dual 500 (50% metolaclor) Stomp 330 EC (33% pendimetalin) Devrinol 500 WP (50% napropamide) Patoran 50 (50% metobromuron) Tobacron ( 33% metolaclor + 17% metobromuron) Fusilade super (12,5% fluazifop-pbutyl) Nabu EC (sethoxymidim) Targa (quazilofop-ethyl)

3,0 - 6,0 4,0 - 5,0

Kusagard 75 SP (aloxydium sodium)

1,5 - 3,0

2,0 - 4,0 2,5 - 4,0 3,0 - 6,0 1,5 - 3,0 0,5 - 2,0 1,0 - 3,0

Modul de aplicare Se încorporează imediat în sol fiind volatile, la 8 – 10 cm adâncime prin două lucrări cu combinatorul. Se încorporează cu combinatorul la 3 – 5 cm adâncime. Se încorporează la 8 – 10 cm adâncime fiind volatil Se încorporează la 4 – 5 cm adâncime la pregătirea terenului pentru transplantare Postemergent, când gramineele au 3 – 6 frunze. Postemergent, când gramineele anuale au 2 – 6 frunze, iar cele perene 4 – 5 frunze

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana (Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea seminţelor, plantarea la epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP – 0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M45 – 0,2%, Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 – 0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU – 0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic (Pseudomonas tabaci), pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şi utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele tutunului – mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3), răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu Carbetox 37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13 kg/ha, plantarea în epoca optimă, culturi curate de buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi arderea plantelor virozate. Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie 100

iunie); de vară (iulie - august); de toamnă - iarnă (august până în aprilie anul următor). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei, distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin 2 – 4 tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan 20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5 l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14 zile, iar la Morspilan după 21 – 25 zile. Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp., etc.), murgociul sau buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile defoliatoare (Autographa gamma), omida capsulelor (Heliothis oboleta). Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv, pentru murgoci şi viermii sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10 G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha), afidele se combat cu aceleaşi produse care se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru combaterea omizilor se folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului). Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în condiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de îngrijire sau murdărite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă importanţă industrială, constituind mediu favorabil de infecţie pentru celelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu frunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face după praşila a treia, manuală. Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun, efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare sau mai mic, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se execută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice. Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de timpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (mai sus), adică cu un număr mai mic de frunze. Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi climă, un număr de 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un conţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de carbon. Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se cârnesc mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze (cârnit înalt). Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc timpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă. În anii mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu se cârnesc. Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile de tutun la care s-a aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a 101

cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la subsuoara frunzelor, mai mult sau mai puţin viguroşi. Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi când au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor dimineaţa şi seara, când sunt mai turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă. Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare de creştere (hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazul când trebuie regenerată o cultură de tutun afectată de grindină. Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea internod de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili, dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei, obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939). Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de apă se reduce conţinutul în nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în funcţie de precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În continuare, până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori. Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din capacitatea de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m3/ha. Pe solurile zonale sau pe aluviuni numărul udărilor este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 500 m3/ha apă. Recoltarea Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată, înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a celor din vârful plantei. La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje de frunze. Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de la bază numai 10%. Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor, răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de pe tulpină. Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă; recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se 102

observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică. Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură recoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două frunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a doua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei. Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele depozitându-se în buncăre speciale. Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după 3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977). Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia, Burley, de mare consum). Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă în fabricile care le prelucrează. Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau sfori prin nervurile lor. Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad de maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc. După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar cele atacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârma, manual, se face cu ajutorul unui ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul unei maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut. Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe cărucioare sau pe alţi suporţi. 103

Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa 1 cm între nervuri pentru aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală. Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde) şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol. Prin conducerea raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunul recoltat din câmp. Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii lor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea. Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatea relativă a aerului între 75 şi 85%. La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să se elimine 30 - 45% din această apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate. Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de gradul de maturitate, temperatură şi umiditate. În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele de respiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice complexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează substanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea tutunului. Nicotina nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea frunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora. La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la soiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin 40 – 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru ţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână galbenă-deschisă. Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea rapidă a apei, i se determină o culoare specifică. Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu un mediu optim de căldură şi umiditate sau în “năsadă” (frunzele se aşează cu cotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în camere speciale. Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot gherghefurile la soare 2 - 3 ore pe zi. Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea treptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%. 104

Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a tutunului, proces care urmează după uscare. Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei, prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii artificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de foi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai lungă (4 - 6 săptămâni). Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele. În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata uscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind temperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării. Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în magazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare închisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie. Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip Virginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici calitative deosebite. Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării şi reducerea duratei uscării. Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi de carbon solubili. Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi fixarea culorii. În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 – 18% din substanţa organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte procentul de substanţe minerale. Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953). Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi 105

scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor, însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi. Modificările culorii se datorează procesului de degradare a pigmentului verde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila. Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare. Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri (evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se verifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală. Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri confecţionate din scânduri, dispuse la 15 – 20 cm de pardoseala magaziei. Pe aceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie îndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 – 100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac. Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea tutunului, alesul şi “păpuşitul”. Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în mănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb, de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se “păpuşi”. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi cele de mare consum. Frunzele se pot aşeza “în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar nu se leagă la bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12 frunze, iar la cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze. Aşezarea frunzelor “în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10 frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă la bază cu o frunză de tutun. Aşezarea frunzelor “în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi. Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime, formează “năsada”. La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în “pastale”. Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc în depozitele şi fabricile de fermentare. Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros neplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva, nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.

106

Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea tutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială. Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se încălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi, în butoaie sau lăzi, pe mese şi pe stelaje. Fermentarea industrială (sau extrasezonală) este metoda cea mai bună, întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit cerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din camere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având umiditatea de păstrare. După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în produse de fumat. Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 – 1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 – 3.000 kg/ha frunze uscate.

Test de autoevaluare (6): 1. Premergătoare contraindicate pentru cultura tutunului sunt: a. grâul de toamnă, leguminoasele anuale b plante din familia Solanaceae c. nu este pretențioasă la planta premergătoare 2. Politul constă din: a. înlăturarea frunzelor de la vârful plantei b. înlăturarea frunzelor de la baza plantei c. înlăturarea vârfului plantei 3. Recepatul constă din: a. retezarea tulpinii de la al II lea internod de la bază b. înlăturarea frunzelor de la baza plantei c. înlăturarea vârfului plantei 4. Epoca optimă de plantare a tutunului pentru toate zonele din țara noastră este: a. între 1 şi 10 aprilie b. între 1 şi 10 mai c. între 1 şi 10 iunie 5. Densităţile de plantat la tutun sunt de: a. 10 - 15 mii plante/ha b. 22 - 240 mii plante/ha c. 300 - 400 mii plante/ha 107

6. Distanțele de plantare a tutunului sunt de: a. 25-50 cm între rânduri şi 2-6 cm pe rând b. 35-110 cm între rânduri şi 12-60 cm pe rând c. 110- 150 cm între rânduri şi 60-100 cm pe rând 7. Pentru combaterea dăunătorilor din cultura de tutun se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 - 0,4 l/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha 8. Pentru combaterea bacteriozelor tutunului se recomandă: a. Dithane M 45 – 0,3%; b. Talstar 10 EC, Fastac 10 EC în doză de 0,1 l/ha; c. Dursban 4 E, Sinoratox R-35 în doză de 1,5 l/ha. 9. Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între: a. 25 - 36°C b. 45 - 56°C c. 65 - 76°C 10. Producțiile de frunze uscate obţinute în țara noastră la tutun sunt de aproximativ: a. 1,0 - 3,0 t/ha b. 5,0 – 7,0 t/ha c. 10,0 - 12,0 t/ha

Rezumat (U.I. 6) Studierea culturii tutunului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (rotație, fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantarea, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură pentru această specie.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 6) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 108

4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 6. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti. 7. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 8. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 9. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie, partea a doua. 10. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 11. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 12. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres, Bucurşti. 13. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 14. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti. 15. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova. 16. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 17. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 18. Zaharia M.S., 2006 – Cultura tutunului, I.S.B.N. 973-8011-73-6, Editura MAST, București. 19. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

109

Unitatea de învăţare 7

HAMEIUL

Cuprins (U.I. 7)

Pag.

7. Hameiul................................................................................................. 7.1. Importanţa, răspândirea, compoziţia chimică, cerinţele faţă de factorii ecologici........................................................................................ 7.2. Tehnologia de cultivare: înființarea plantației, fertilizarea, lucrările solului, parametrii plantatului, lucrările de îngrijire, recoltarea................ Rezumat (U.I. 7) ………………………………………………………... Bibliografie (U.I. 7) ..................................................................................

110 111 113 121 121

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7) Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni referitoare la importanţa culturii hameiului. Să formeze studenţilor deprinderi practice privind principalele verigi tehnologice la cultura hameiului (fertilizare, lucrările solului, materialul de plantat și plantatul, lucrări de îngrijire, recoltare) și modul de realizare a traseelor tehnologice specifice. După finalizarea studiului din această unitate de învăţare, studentul va dispune de competenţe pentru elaborarea unei tehnologii de cultivare a acestei specii.

Instrucţiuni (U.I. 7) Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni privind biologia, ecologia și tehnologia de cultivare a hameiului, pe baza cărora pot fi înţelese conceptele referitoare la elaborarea tehnologiei de cultivare a acestei specii. Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 3 ore. Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare, a căui rezolvare asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului.

110

7. HAMEIUL (Humulus lupulus L.) 7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Importanţă Hameiul este una din cele mai importante plante tehnice deoarece inflorescenţele femele (conurile) sunt indispensabile în industria berii. Conurile imprimă berii o serie de însuşiri ca spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceasta se datorează unui alcaloid (lupulină) bogat în substanţe amare, uleiuri volatile şi taninuri. Conurile uscate se folosesc în cantităţi de 150-1500 g/hl bere, sub formă de pulbere, extract sau combinaţii. Conurile de hamei se pot utiliza şi în scop medical. Lăstarii tineri se folosesc la prepararea supelor şi a salatelor. Frunzele şi coardele tocate, amestecate cu porumb, constitue un furaj bogat în proteine şi amidon. Compoziţia chimică a conurilor Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin circa 75-80% apă şi 20-25 % substanţă uscată. Din cantitatea de substanţă uscată, 10-20% reprezintă compuşi azotaţi, 2025% substanţe extractive neazotate, 8-12% celuloză, 0,2-2,5% ulei volatil. Substanţele amare, uleiul volatil şi răşinile conferă berii însuşirile specifice. Răspândire În anul 2009, suprafaţa cultivată cu hamei pe glob a fost de 83,3 mii ha cu o producţie medie de 1700 kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Etiopia, Germania, SUA, Cehia, R.P.D. Coreea. Suprafeţele în ţara noastră au scăzut în ultimii ani de la 2400 ha la sub 500 ha cu o producţie medie de aproximativ 540 kg/ha. Sistematică. Origine Hameiul cultivat (european) – Humulus lupulus ssp. europaeus, var. culta aparţine familiei Cannabaceae. Provine din hameiul spontan (var. spontanea) prin luarea în cultură a acestuia. Locul de origine al hameiului cultivat se pare a fi văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării Negre. Particularităţi biologice Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (cca. 40 ani) fiind asigurată de planta subterană (rădăcini, butuc, stoloni). Organele aeriene apar şi dispar în fiecare an. Sistemul radicular al hameiului este puternic, ramificat, pătrunzând în sol până la 2-4 m adâncime. Butucul (tulpina) are 30-40 cm lungime, 10-15 cm grosime şi este menţinută la 10-15 cm sub nivelul solului prin tăierile la butuc. 111

Înmulţirea. Hameiul se înmulţeşte prin sămânţă (în procesele de ameliorare) şi prin butaşi (la înfiinţarea plantaţiei). Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi minime de 50C şi formează în primul an o rădăcină de 1-1,5 m şi coarde de 2-4 m iar în anul al II-lea ajung la dezvoltarea celor provenite din butaşi. Butaşii emit primăvara, când temperatura este de 4-50C, la partea bazală, rădăcini adventive iar la cei 2-3 ochi apar lăstari. În primul an lăstarii ajung la 4-8 m înălţime. În fiecare an, de pe mugurii dorminzi de pe butuc, se vor forma lăstari. Lăstarii care pornesc din butuc în luna aprilie sunt dirijaţi pe suporţi. Lăstarii principali emit câte doi lăstari de la fiecare nod, de 0,5-2 m lungime, pe care se vor forma inflorescenţele (conurile). Frunzele se formează câte două la fiecare nod, sunt diferit lobate şi cu marginile dinţate. Inflorescenţele mascule şi femele sunt dispuse pe plante diferite. Inflorescenţele mascule sunt raceme axilare, cu lungimea de 80-100 cm, cu numeroase flori pe tipul 5. Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care devin conuri ovate de 2-6 cm lungime şi 1-3 cm diametru şi se compun dintr-un peduncul, un rahis şi numeroase bractei care poartă florile propriu-zise şi fructele. Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de pe butuc şi până la maturitatea tehnologică, este de 100-170 zile. Fructul are diametrul de 2,5-3,5 mm şi MMB-ul de 3-4 g, de culoare galbenă-cenuşie. Polenizarea, fecundarea şi apariţia fructelor este un fenomen nedorit în plantaţii, determinând deprecierea însuşirilor calitative ale conurilor. Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri), dispuse la baza bracteelor. Perii glandulari secretă lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă-aurie, în formă de clopot dublu, cu diametrul de 100-200 , având un miros specific. Cerinţe faţă de climă şi sol Hameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată dar pentru cultivarea lui pretinde anumite condiţii de climă şi sol. Căldura. Lăstarii pornesc în vegetaţie la 4-50C iar în timpul perioadei de vegetaţie sunt potrivite temperaturile moderate (13-14 0C media lunii mai, 16-17 0 C media lunii iunie şi 17-19 0C în perioada formării conurilor). Umiditatea. Cerinţele hameiului faţă de apă sunt ridicate. În perioada aprilie-august sunt necesare 350-450 mm precipitaţii şi în special la înflorirea formarea conurilor (iunie-iulie). Lumina. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada vegetativă şi o durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi formării conurilor. Ceaţa favorizează răspândirea manei, de aceea se vor evita terenurile din văile cu ceaţă frecventă. Solul. Hameiul preferă soluri profunde, cu textură lutoasă, luto-nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu, pH-ul 6,5-7,8. Zone de cultură 112

Actualele plantaţii de hamei se întâlnesc în judeţele Maramureş, Braşov, Cluj, Sibiu, Alba şi Hunedoara.

7.2. Tehnologia de cultivare Valoarea investiţiilor pentru o plantaţie de hamei este foarte ridicată şi pe termen lung de aceea, amplasarea acestora se face în urma unor studii de fezabilitate întocmite foarte riguros. Terenul va trebui să fie complet mecanizabil, profund, fertil, cu textură uşoară (L, L-N), neutru sau slab acid, slab bazic, din punct de vedere al pH-ului. Se vor evita solurile extreme, cu apa freatică la suprafaţă, zonele frecvente cu vânturi puternice, ceaţă şi grindină. Plantaţiile de hamei se înfiinţează după efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare ca nivelare, drenare, delimitarea parcelelor şi drumurilor, betonarea unor puncte fixe de rezistenţă a spalierului şi fixarea prin sudură a unor stâlpi de ancorare. Spalierul este o construcţie solidă, cu o durată mare de exploatare de peste 50 de ani în cazul folosirii stâlpilor de oţel. Când natura stâlpilor este de lemn sau beton armat durata de folosire este ceva mai mică (20-30 de ani). Spalierul se compune dintr-o reţea de sârme sau cabluri de oţel fixate în sol prin plăci de beton, care asigură verticalitatea stâlpilor şi rezistenţa unei mase enorme de cca. 200 tone/ha. Perpendicular pe direcţia sârmelor principale se întind sârme secundare asigurând o reţea orizontală ca o plasă, iar pe verticală din dreptul butucului se conduc coardele, fie pe sârmă subţire cu diametrul cuprins între 1,2 şi 1,5 mm, fie pe sfori sintetice şi rezistente la greutăţi ale plantelor verzi în faza de maturitate, de 50 până la 70 kg/plantă. Desfundarea şi fertilizarea terenului se face după construcţia spalierului pe adâncimea de 70-80 cm cu 50-60 t gunoi de grajd la hectar şi 300-400 kg/ha superfosfat şi sare potasică. Plantarea se face cu butaşi obţinuţi de pe partea subterană a coardelor sau din drajoni şi înrădăcinaţi un an în pepiniere, pentru o mai bună prindere, evitarea golurilor şi pentru intrarea mai devreme pe rod. Un butaş corespunzător va avea o lungime de minim 10-12 cm, o grosime la mijloc de 1,5 cm şi 2-3 internodii cu 46 ochi. Pepiniera pentru înrădăcinarea butaşilor este de tipul clasic asemănătoare celei pentru înrădăcinarea în şcolile de viţă de vie, cu modelare în biloane distanţate la 1 m şi cu interval pentru tratamente fitosanitare la intervale de 6-8 rânduri pentru agregatele mecanice de stropit. Distanţa între butaşi pe rând, în bilon este de 15-20 cm, iar adâncimea în bilon, de 8-10 cm până la vârful bilonului, realizând 50-70 de mii de butaşi la hectar. Înrădăcinarea butaşilor se mai practică şi în pungi de polietilenă de dimensiunile pungilor din comerţ (pentru lapte), cu conţinut special pentru înrădăcinare format din turbă calcarizată sau din amestec de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu ca pentru răsadniţele legumicole. Pungile se aşează în seturi de câte 10 pungi, în fâşii de şanţ lung, cu interval de 1 m între şanţuri. Lăstarii crescuţi din ochii butaşilor în timpul înrădăcinării se dirijează pe suporţi de sârmă sau sfoară la înălţimea de 1 m de la 113

nivelul solului. Lucrările de întreţinere în pepinieră constau în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, completate sistematic cu udări în perioadele secetoase. Cârnitul vârfului vegetativ la înălţimea de 1 m asigură o suplimentare a numărului de rădăcini formate. Recoltarea butaşilor se face cu plugul special pentru cultura în biloane sau manual pe suprafeţe mai mici, cu cazmaua. Butaşii înrădăcinaţi în pungi se scot manual, pungă cu pungă şi se sortează pe categorii pentru plantarea unor suprafeţe compacte, cu butaşi de aceeaşi mărime în vederea obţinerii unor plantaţii uniforme şi mai uşor de stăpânit din punct de vedere fitosanitar. Plantarea butaşilor se face toamna sau primăvara. Plantaţiile de toamnă (15 X - 15 XI) asigură o prindere mai bună, coarde mai viguroase încă din primul an şi o producţie relativ bună de conuri încă din anul al II-lea de vegetaţie. Plantarea se face în gropi, pe locuri pichetate la distanţa de 3 m între rânduri şi 1 m între plante pe rând, asigurând o densitate de 3333 butuci la hectar. Plantarea se face cu îngrăşăminte organice în amestec cu pământul situat sub butaş (5-6 kg de gunoi de grajd la groapă), aşezarea butaşului se face la adâncimea de 10-15 cm faţă de nivelul solului, cu rădăcinile bine răsfirate. Această distanţă până la nivelul solului va rămâne aceeaşi pe toată durata exploatării plantaţiei, fiind adâncimea optimă de menţinere în sol a capului butucului cu ocazia tăierilor anuale. Deoarece plantele vegetează un mare număr de ani la locul de plantare se vor respecta cu mare stricteţe dimensiunile dintre plante pe rând, aliniamentele şi calitatea lucrării de plantare. În ţările cu tradiţie în cultura hameiului şi care deţin suprafeţe mari, plantarea hameiului se poate efectua şi mecanizat cu maşini speciale de tipul maşinilor de plantat răsaduri, caz în care se reduc mult costurile şi creşte semnificativ productivitatea muncii. Fertilizarea. Prin volumul mare de biomasă pe care o dezvoltă, hameiul este o mare consumatoare de elemente nutritive, îndeosebi de azot, potasiu şi calciu. Pentru o tonă de conuri uscate, hameiul consumă în medie 95 kg N; 31 kg P2O5; 88 kg K2O; 123 kg CaO; 15 kg MgO. Consumul maxim se realizează în lunile iulie-august (circa 69% din N, 96% din P2O5 şi 80%din K2O). Fertilizarea se face cu îngrăşăminte minerale singure sau asociate cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi etc.) Când fertilizarea se face numai cu gunoi de grajd, acesta se aplică pe toată suprafaţa prin împrăştiere în doze de 40-50 t/ha la interval de doi ani şi se încorporează în sol prin arătura de toamnă. Când fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice şi minerale, dozele de 40-50 t/ha gunoi de grajd aplicat odată la 4 ani se asociază cu îngrăşăminte chimice, până la dozele calculate pentru optimum economic. Îngrăşămintele verzi (mazăre, lupin alb, rapiţă) încorporate în sol pot substitui o cantitate însemnată de gunoi de grajd dacă se însămânţează devreme, în luna iulie şi realizează o masă vegetală mare pe intervalele dintre rânduri. Îngrăşămintele minerale sunt foarte eficiente pe toate tipurile de sol, aplicându-se diferenţiat după nivelele de aprovizionare cu elemente nutritive determinate prin analize de sol. 114

În funcţie de o serie de elemente particulare ale condiţiilor pedoclimatice sau economice, dozele de îngrăşăminte pentru condiţiile ţării noastre oscilează între 150-200 kg/ha N, P, K, diferenţiate în funcţie de sol, zona climatică (mai mult sau mai puţin bogată în precipitaţii), asocierea cu îngrăşămintele organice, soiul cultivat etc. Îngrăşămintele greu solubile cu fosfor şi potasiu precum şi gunoiul de grajd mai greu mineralizabil se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura de acoperire a butucului, iar cele mai uşor solubile (azotatul de amoniu, îngrăşămintele complexe) se administrează primăvara, după tăierile la butuc sau fracţionate în mai multe reprize pe solurile uşoare, unde pot fi levigate prin precipitaţiile abundente din lunile de primăvară. Amendamentele cu calciu se aplică odată la 4-5 ani pe solurile acide în doze de 5-6 t/ha pentru menţinerea reacţiei neutre a solului. Nutrienţii foliari cu macro şi microelemente sunt bine receptaţi de plantele de hamei, îndeosebi acolo unde se manifestă anumite carenţe în unele elemente. În general, fertilizanţii foliari se aplică concomitent cu tratamentele fitosanitare din considerente economice dar şi pentru că, în general, nu se constată fenomene de incompatibilitate între acestea şi substanţele active din pesticide. Aplicarea nutrienţilor foliari se face, de regulă, în două faze de vegetaţie a hameiului: înainte de înflorire şi la începutul formării conurilor. Cei mai des folosiţi sunt fertilizanţii foliari produşi în ţara noastră F-4.1.1. şi F-2.3.1., în concentraţii de 0,3-0,5%. Lucrările de îngrijire se efectuează diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte plantaţia de hamei. Lucrările de îngrijire în primul an de vegetaţie constau în: completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi în locurile unde butaşii plantaţi nu s-au prins; combaterea buruienilor prin praşile mecanice între rânduri şi manuale pe rând deoarece în această fază de plantă tânără, hameiul este foarte sensibil la erbicide; întinderea sârmelor sau sforilor verticale şi palisarea plantelor în sensul acelor de ceasornic cu dirijarea în V alternativ, reţinând câte două coarde la fiecare butuc; combaterea bolilor şi dăunătorilor (mană, afide, larve de cărăbuş etc.) recoltarea conurilor din plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi; fertilizarea anuală de toamnă cu P2O5 şi K2O; efectuarea arăturii de toamnă cu acoperirea butucilor. Începând cu anul al doilea de vegetaţie în plantaţiile pe rod, grija pentru vigoarea şi sănătatea plantelor este un obiectiv permanent în hameişti. Primăvara, când starea de zvântare a terenului permite, se începe cu o grăpare, pentru păstrarea rezervei de umiditate din sol acumulată în timpul iernii şi se continuă cu arătura de dezgropare a butucilor, când tăierile la butuc se fac manual sau o discuire pentru nivelarea arăturii când tăierile la butuc urmează să se fectueze mecanic. 115

Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. 10 cm sub nivelul solului, de a curăţa butucul de drajonii şi rădăcinile adventive care se formează în partea lui superioară, de a asigura concomitent cu această lucrare protecţia fitosanitară a butucului prin tratamente cu insectofungicide sistemice. Lucrarea de tăiere la butuc efectuată an de an şi corect asigură perenitatea plantelor, iar în plantaţiile autentificate pentru înmulţirea vegetativă prin butaşi se prelevează cu această ocazie materialul semincer “liber de viroze” pentru completarea golurilor sau pentru micromultiplicare “in vitro”, în scopul obţinerii de butaşi sănătoşi şi cu mare vigoare de creştere. Tăierea la butuc se efectuează primăvara timpuriu sau toamna târziu şi poate fi realizată în 3 feluri: - razantă - când se înlătură toată partea crescută cu un an înainte până la porţiunea îngroşată, în cazul în care capul butucului se situează mai la suprafaţă; - normală - când se lasă circa 2 cm din baza coardelor formate în anul precedent cu 2 ochi fiecare, menţinându-se astfel adâncimea normală a capului butucului la 10 cm în sol; - înaltă - când se lasă 4-6 ochi la baza coardelor din anul precedent, urmărinduse fie ridicarea capului butucului până la adâncimea normală, fie o creştere mai viguroasă la butucii nou formaţi prin completarea golurilor pentru a-i ajunge în dezvoltare pe cei iniţiali. Tăierile la butuc se pot efectua şi mecanic cu maşini speciale prin frezare sau prin forfecare, realizând o eficienţă economică sporită şi un consum mult mai mic de forţă de muncă. În plantaţiile pe rod, lucrările de primăvară continuă cu întinderea sârmelor verticale sau a sforilor, folosind prăjini lungi care au la un capăt un mecanism special de înnodare a sforii la 6-7 m, sau platforme înalte montate pe tractor, unde muncitorii prind sârmele sau sforile manual de sârmele secundare orizontale. Îndrumarea coardelor pe sârmele verticale sau pe sfori începe când lungimea coardelor pornite din butuc este de 50-60 cm. Dirijarea acestora se face câte două pe o sârmă sau sfoară, adică 4 coarde pe două sârme dispuse în “V” la soiurile mai puţin viguroase şi numai două coarde de la un butuc pe o sârmă, dispuse în “V” alternativ cu sârma de la celălalt butuc la cele viguroase. Cu ocazia îndrumării coardelor se procedează şi la operaţiunea de înlăturare a lăstarilor suplimentari porniţi din mugurii situaţi pe capul butucului (plivit). Dirijarea coardelor se face în sensul acelor de ceasornic (altfel, coardele se desfăşoară şi se desprind de pe sfoară) de cel puţin două ori la interval de o săptămână . Combaterea buruienilor reprezintă o activitate importantă în plantaţiile de hamei. Buruienile influenţează negativ producţia şi calitatea conurilor printr-un consum relativ mare de elemente nutritive, prin favorizarea dezvoltării bolilor şi dăunătorilor, creând greutăţi în efectuarea lucrărilor de îngrijire şi de recoltare. Deşi hameiul este o plantă vivace, cu ritm rapid de creştere, în primele faze de vegetaţie domină buruienile, combaterea acestora fiind o necesitate în plantaţii ducând la obţinerea de profit.

116

În condiţiile unor costuri reduse cu forţa de muncă manuală combaterea buruienilor se realizează prin 2-3 praşile manuale pe rând asociate cu 3-4 lucrări mecanice printre rânduri cu cultivatorul sau discuitorul de hamei. Prima praşilă manuală se efectuează mai adânc (numită “sapa mare”) având scopul de a afâna solul în profunzime în jurul butucului, de a distruge organele subterane ale buruienilor perene şi a drajonilor apăruţi din butuc. Pe intervalul dintre rânduri, de regulă, se efectuează numai lucrări mecanice. Combaterea chimică a buruienilor din plantaţiile de hamei se face cu erbicide selective pe rândul de plante dintre care cel mai eficient s-a dovedit a fi Gesatopul, care este un erbicid rezidual cu acţiune drastică asupra buruienilor dicotiledonate şi monocotiledonate anuale. În primii doi ani de la înfiinţarea plantaţiei se evită aplicarea Gesatopului, combaterea buruienilor efectuându-se prin 2-3 praşile manuale. În anii următori se poate aplica erbicidul Gesatop (2 kg/ha) primăvara, după efectuarea tăierilor la butuc, pe fâşii late de 60 cm, iar când hameiul are cel puţin 5 m înălţime şi s-a lignificat la bază se pot aplica diferite erbicide cu acţiune de contact ca: Fusilade (1 l/ha), Sare DMA (0.6 l/ha), Gramoxone (2 l/ha) simple sau asociate, după gradul de infestare cu buruieni. Aceste erbicide asociate cu unele lucrări mecanice printre rânduri asigură combaterea integrală a buruienilor în plantaţiile de hamei. Lăstarii bazali şi îndepărtarea frunzelor bazale de pe coarde pe înălţimea de cca 1 m pentru aerisirea plantaţiei, se realizează cu un erbicid cu acţiune defoliantă (Gramoxone 2-3 l/ha, Purivel, 2 l/ha). Combaterea bolilor şi dăunătorilor Cele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei sunt mana hameiului (Pseudoperenospara humuli (Miy et Tak) Wilson) şi făinarea (Sphaerotheca humuli (DC) Burr.). Sporadic mai apar verticilioza sau ofilirea, înroşirea conurilor şi un număr însemnat de viroze şi bacterioze (Bobeş, 1983). Mana hameiului se combate prin tratamente preventive şi curative. Preventiv se folosesc produsele Ridomil 60 WP- 1% (300 g/30 l apă) concomitent cu tăierile la butuc, primăvara prin stropiri cu pompele manuale peste capul butucului, tratament care asigură protecţia pe o perioadă de cca. 2 luni. Strategia de combatere a manei pe foliajul plantelor de hamei presupune folosirea sistematică şi alternativă a unor substanţe omologate ca Ridomil plus 48 WP 2,5 kg/ha; Sandofan (2.5 kg/ha) sau Aliette (80 PU 2.5-3 kg/ha) în funcţie de presiunea de infecţie, remanenţa produsului pe foliaj şi evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă. Făinarea hameiului se combate cu Tilt 250 EC (200 g/ha), Topaz 100 EC (400 g/ha) şi cu sulf muiabil (4-5 kg/ha). Dăunătorii cei mai frecvenţi în plantaţiile de hamei sunt pentru organele aeriene: păduchele verde al hameiului (Phorodon humuli Schrank) păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.) şi puricele hameiului (Psylliodes attenuata Koch.) iar pentru organele subterane: larvele cărăbuşului de mai (Melolontha melolontha L.), omida de pădure a hameiului (Triodia sylvina L.), gărgăriţa leguminoaselor (Othiorrhynchus ligustici L.) viermii sârmă, coropişniţa etc. (T. Perju, 1983). 117

Păduchele verde se combate la avertizare sau la apariţia în plantaţii a primelor forme adulte, aripate. Tratamentele se fac cu aficide: Vetracid, Ekalux, Lanate, Decis, Fastac, Karate prin alternanţă în doze eficiente. Păianjenul roşu comun se combate cu acaricide ca: Neotrin, Neoron, Keltane, Mitac etc. la avertizare sau când se constată prezenţa a 1-2 forme mobile/frunze. De regulă, ceilalţi dăunători nu depăşesc frecvent pragurile economice de dăunare şi în foarte rare cazuri se ajunge în situaţia de a aplica măsuri curative de combatere. Recoltarea Recoltarea conurilor se face la maturitatea tehnică, moment sesizabil prin schimbarea nuanţei de culoare de la verde la verde-gălbui şi prin îngălbenirea pronunţată a lupulinei dintre bractei. Practic, momentul se pune în evidenţă prin strângerea conurilor în mână, acestea se deformează uşor şi îşi revin la forma iniţială, au un miros plăcut, caracteristic, aromat, iar în această fază care durează 8-10 zile conurile au conţinutul cel mai ridicat în lupulină, substanţe amare şi arome. În condiţiile din ţara noastră, maturarea tehnică are loc în a doua jumătate a lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie. La o recoltare înainte de maturitatea tehnică a conurilor producţia este mai mică şi de calitate inferioară, iar la întârzierea recoltării, conurile se înroşesc, bracteile se deschid, devin rigide şi se desprind de pe rahis, lupulina se scutură, se depreciază, se reduce conţinutul în ulei volatil, răşinile moi se transformă în răşini dure. Recoltarea. Hameiul se recoltează manual, semimecanizat şi mecanizat complet. Prezenţa umidităţii ridicate în conuri în momentul recoltării (prin rouă, ceaţă sau ploaie) depreciază calitatea recoltei, de aceea hameiul se recoltează după ce sa ridicat roua, numai pe timp frumos, când conurile sunt zvântate. Recoltarea manuală presupune desprinderea părţii de sus a plantei de pe spalier, culegerea conurilor manual cu peduncul de cel mult 1 cm şi transportul acestora spre locul de uscare. Coardele culese căzute la pământ se înfăşoară lângă butuc pentru ca în următoarea perioadă de timp să aibă loc migrarea substanţelor de rezervă în butuc, mărind în acest fel longevitatea plantaţiei. Recoltarea semimecanizată constă în desprinderea coardelor din partea superioară de pe spalier, secţionarea la 1-1,5 m de sol şi încărcarea lor în remorciplatforme urmate de transportul la maşinile staţionare de cules (LCCH -1, LCCH2, Yugo-Wolf). Acestea desprind conurile şi frunzele de pe coarde, separă conurile de frunze şi le transportă pe benzi rulante la uscătoare. Recoltarea mecanizată se face direct din plantaţii cu combine speciale, autopropulsate, care efectuează toate operaţiile până la obţinerea conurilor. Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierderea umidităţii din conuri de la 75-80% cât au când sunt recoltate până la 6-7%. La această umiditate conurile se sfărâmă şi se depreciază calitativ de aceea după ce sa ajuns la această umiditate (care de fapt se practică pentru uscarea rahisului din con), conurile se trec în climatizor pentru a li se mai reda câteva procente de 118

umiditate, până la 11-13%, stare în care se pot presa şi ambala, fără pierderi şi cu păstrarea nealterată a calităţilor. Uscarea conurilor de hamei este un proces dificil şi delicat în care trebuie să se respecte temperatura aerului introdus în uscător şi debitul de aer. La creşterea temperaturilor de uscare peste parametri optimi (75-80oC la intrare şi 60-65oC pe traseu) au loc pierderi în conţinutul de acizi alfa şi în ulei volatil depreciindu-se calitatea hameiului. Ambalarea hameiului pentru livrare la fabricile de bere se face după bonitare şi recepţia beneficiarului în baloturi presate în saci de pânză, cu prese speciale, în greutate diferită (50-100 kg) etichetaţi şi clasaţi pe categorii. Păstrarea hameiului ambalat în vederea prelucrării la fabricile de bere se face în camere răcoroase, la temperaturi scăzute, de 2-3oC. În ultimul deceniu, fabricile de bere au trecut la folosirea peletelor de hamei în procesul de fabricare a berii, ceea ce presupune condiţionarea conurilor sub formă de pelete în instalaţii speciale şi livrarea sub această formă la fabricile de bere. Deşi există o tendinţă, pe plan mondial, de a se folosi din ce în ce mai mult extract de hamei în unele fabrici de bere, folosirea conurilor în dozajul de fabricaţie (sub formă de material presat sau peletat) rămâne o sursă sigură de creştere a calităţii berii sub aspectul aromei, gustului, culorii şi persistenţei spumei, calităţi mult apreciate de către consumatorii pretenţioşi. Producţia de conuri uscate variază în funcţie de soi, zona de favorabilitate, condiţiile de cultivare, fiind în mod frecvent cuprinsă între 1000-1500 kg/ha la soiurile aromate cu lăstari roşii şi ajungând până la 2000 - 3000 kg/ha la soiurile productive cu lăstari verzi şi în condiţii de cultivare intensivă.

Test de autoevaluare (7): 1. Tăierea la hamei poate fi realizată în 3 feluri: a. scurtă, normală, înaltă b. razantă, normală, înaltă c. scurtă, mijlocie, înaltă 2. Desfundarea terenului în vederea înființării plantației se face pe adâncimea de: a. 30-40 cm b. 50-60 cm c. 70-80 cm 3. Dozele de îngrăşăminte chimice (kg s.a./ha), pentru condiţiile ţării noastre, oscilează între: a. 50-100 kg/ha N, P, K; b. 150-200 kg/ha N, P, K; c. 250-300 kg/ha N, P, K; 119

4. Dozele de îngrăşăminte la fertilizarea organică, oscilează între: a. 20-25 t/ha la interval de doi ani; b. 40-50 t/ha la interval de doi ani; c. 40-50 t/ha la interval de patru ani; 5. Distanțele de plantare la hamei sunt de: a. 300 cm între rânduri şi 100 cm pe rând b. 200 cm între rânduri şi 100 cm pe rând c. 200 cm între rânduri şi 200 cm pe rând 6. Epoca optimă de plantare a butașilor de hamei înrădăcinați: a. 15 II – 15 III b. 15 V - 15 VI c. 15 X - 15 XI 7. Densităţile de plantat la hamei sunt de: a. 3333 plante/ha b. 2222 plante/ha c. 1111 plante/ha 8. Pentru combaterea păduchelui verde al hameiului se recomandă: a. Dual 500, 3 - 5 l/ha b. Decis 2,5, 0,3 - 0,4 l/ha c. Lasso, 4 - 6 l/ha 9. Pentru combaterea manei la hamei se recomandă: a. Ridomil plus 48 WP 2,5 kg/ha; b. Talstar 10 EC; c. Dursban 4 E 1,5 l/ha. 10. Producțiile de conuri uscate sunt de aproximativ: a. 1,0 - 3,0 t/ha b. 5,0 – 7,0 t/ha c. 10,0 - 12,0 t/ha

120

Lucrare de verificare nr. 3 (se va trimite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la sfârşitul celei de-a IX-a săptămână din sem. I). 1. Precizați importanța lupulinei (2 puncte) 2. Care sunt agenții patogeni care atacă plantele de tutun și hamei ? (2 puncte) 3. Ce strategii de combatere a buruienilor se utilizează la cultura hameiului? (4 puncte) 4. Completati spațiile libere (2 puncte) Tăierile anuale la butuc au scopul de a menţine capul butucului la cca. ..... cm sub nivelul solului și de a curăţa butucul de ............... şi ............ care se formează în partea lui superioară. Uscarea conurilor se face în uscătoare speciale şi presupune pierderea umidităţii din conuri de la ............. cât au când sunt recoltate până la .....................

Rezumat (U.I. 7) Studierea hameiului ne ajută să intelegem biologia și ecologia acestei specii, sistematica și cerintele față de factorii de vegetație. De asemenea, studentii vor parcurge principalele verigi tehnologice (fertilizare, lucrările solului, înființarea plantației, lucrările de îngrijire și recoltatul), pentru a putea elabora la sfîrșitul acestei unități de învățare o tehnologie de cultură pentru această specie.

BIBLIOGRAFIE (U.I. 7) 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 4. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 6. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti. 7. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 8. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 121

9. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 10. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 11. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie, partea a doua. 12. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 13. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres, Bucurşti. 14. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 15. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti. 16. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova. 17. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 18. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi 19. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

122

BIBLIOGRAFIE 1. Axinte M., Muteanu L., Borcean I., Roman Gh.V., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 2. Berbecel O., Valuţă Gh., 1960 – Zonarea ecologică a plantelor economice, Edit. Academiei, Bucureşti. 3. Berindei, M., 1977 – Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres, Bucureşti. 4. Beukema, H.P. şi D.E. Van der Zaag, 1990 – Introduction to potato production. Wageningen : Pudoc III. 5.Bîlteanu Gh, Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991 – Fitotehnie, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti. 6. Bîlteanu Gh., 1999 – Fitotehnie, vol. I, Ed. Ceres, Bucureşti. 7. Bîlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol. II, Ed. Ceres, Bucureşti. 8. Bondarev I., Sin Gh. şi colab., 1981 – Elemente noi în tehnologia de cultură a inului, Prod. Veget., Cereale şi plante tehnice, nr. 2, pag. 19. 9. Budoi Gh. şi colab., 1983 – Cercetări privind combaterea buruienilor din sfecla de zahăr cultivată pe solul cernoziomic din sudul ţării, Lucr. ştiinţ., Sfeclă şi zahăr, vol. 12. 10. Ceapoiu N., 1994 – Grâul, Ed. Academiei, Bucureşti. 11. Davidescu D., Davidescu Velicica, 1969 – Agrochimia, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti. 12. Hălmăjan H., 1999 – Tehnologia culturii inului, Cereale şi plante tehnice, nr.4, pag. 9. 13. Hera Cr., Borlan Z., 1980 – Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti. 14. Hera Cr. şi colab. 1989 – Participarea azotului din sol şi din îngrăşăminte asupra formării producţiei, Analele ICCPT Fundulea, vol. 57, pag. 127. 15. Iacob Viorica, Ulea E., Puiu I., 1998 – Fitopatologie agricolă, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. 16. Mogârzan Aglaia, Vasilică C., Axinte M., 2000 - Influenţa îngrăşămintelor organo-minerale asupra producţiei şi calităţii acesteia la sfecla pentru zahăr într-o experienţă de lungă durată la Ezăreni – Iaşi, Lucr. ştiinţ., vol. 37, Iaşi. 17. Mogârzan Aglaia, Morar G., Ştefan M., 2004 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 18. Mogârzan Aglaia, Robu T., Zaharia M., 2010 – Fitotehnie- Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 19. Mogârzan Aglaia, 2012 - Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 20. Morar G., S. Cernea, M. Duda, Livia Ştef, 1995 – Lucrări practice de Fitotehnie, partea a doua. 21. Morar G., 1999 – Cultura cartofului, Edit. Risoprint, Cluj Napoca. 22. Sin Gh., 1987 - Cercetări privind asolamentele, lucrările solului şi tehnologia de semănat, Analele ICCPT Fundulea, vol. 55, pag. 317. 23. Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal, Bucureşti. 24. Sipoş Gh. şi colab., 1981 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Ed. Ceres, Bucurşti. 25. Şandru I., 1996 – Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor, Ed. Helicon, Timişoara. 123

26. Şarpe N., 1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Edit. Ceres, Bucureşti. 27. Ştefan M., Dincă F., 1999 – Fitotehnie, Ed. Universitaria, Craiova. 28. Toma D., Sin Gh., 1987 - Calitatea lucrărilor agricole executate mecanizat pentru culturile de câmp, Ed. Ceres, Bucureşti. 29.Vasilică C., Mogârzan Aglaia, 1999 – Zum einfluss Verschiedener organischer Dünger in Kombination mit Mineraldüngung auf Ertragund Qualität von Zuckerrüben, Winterweizen und mäis, Arch. Acker., Pfl. Boden, vol. 44, pag. 93. 30. Zaharia M., 2006 – Cultura tutunului, Ed. MAST, Bucureşti. 31. Zaharia M., Mogârzan Aglaia, Robu T., 2011 – Fitotehnie – Lucrări de laborator, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi. 32. Zaharia M.S., 2011 - Tehnologia culturilor de câmp. I.S.B.N. 978-973-147094-8, Editura „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi 33. Zamfirescu N. şi colab., 1965 – Fitotehnie, vol.I, II, Edit. Agro-silvică, Bucureşti. *** 1999 – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, M.A.A., D.J.O.P.U.V., Bucureşti *** 2011 – http://faostat.fao.org *** 2011 – www.gazetadeagricultura.ro

124

Răspunsuri la testele de autoevaluare: (1): 1 - a; 2 - c; 3 - b; 4 - b; 5 - b; 6 - a; 7 - a; 8 - b; 9 - a; 10 - b; (2): 1- b; 2 - a; 3 - b; 4 - a; 5 - a; 6 - b; 7 - c; 8 - a; 9 - b; 10 - a; (3): 1 - c; 2 - b; 3 - b; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - a; 8 - a; 9 - a; 10 - b; (4): 1- b; 2 - b; 3 - a; 4 - a; 5 - b; 6 - c; 7 - a; 8 - b; 9 - b; 10 - b; (5): 1- b; 2 - a; 3 - a; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - a; 8 - b; 9 - c; 10 - b; (6): 1- b; 2 - b; 3 - a; 4 - b; 5 - b; 6 - b; 7 - b; 8 - a; 9 - a; 10 - a; (7): 1- b; 2 - c; 3 - b; 4 - b; 5 - a; 6 - c; 7 - a; 8 - b; 9 - a; 10 - a;

125